FAMILIA Revistă de cultură Nr. 1-2 ianuarie

FAMILIA
Revistă de cultură
Nr. 1-2 l ianuarie-februarie 2008­
Oradea
Număr ilustrat cu
lucrări ale artistului plastic
Aurel Roşu
Responsabilitatea opiniilor, ideilor şi atitudinilor exprimate în articolele publicate
în revista Familia revine exclusiv autorilor lor.
Seria a V-a
ianuarie-februarie
2008
anul 45 (146)
Nr. 1-2 (518-519)
FAMILIA
REVISTĂ DE CULTURĂ
Fondator: IOSIF VULCAN
1865
Apare la Oradea
Responsabil de număr:
Ioan Moldovan
REDACŢIA:
Ioan MOLDOVAN (redactor-şef)
Traian ŞTEF (redactor-şef adjunct)
Miron BETEG (secretar general de redacţie)
Mircea PRICĂJAN, Alexandru Seres, Ion SIMUŢ
Redactori asociaţi:
Aurel CHIRIAC, Marius MIHEŢ
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:
Oradea, Piaţa 1 Decembrie, nr. 12
Telefon: 40-259-41.41.29; 40-770-850068
E-mail: [email protected]
(Print) I.S.S.N 1220-3149
(Online) I.S.S.N 1841-0278
www.revistafamilia.ro
TIPAR: Imprimeria de Vest, Oradea
Revista figurează în catalogul publicaţiilor
la poziţia 4213
Revista este instituţie a Consiliului Judeţean Bihor
Tehnoredactare: S.C. Pixel Media S.R.L.
Cuprins
l Editorial
Ioan Moldovan
– Hai să fim optimişti
l Asterisc de Gheorghe Grigurcu
5
7
l SPMDR de Al. Cistelecan
– Paradigma pudibondă (la Matilda)
14
l Atropinã de Alexandru Vlad
– Mica ferestruică a confesionalului
19
– „Studio su Medea”
21
l Nisipul din clepsidră
Vasile Dan
l Cronica literară
Traian Ştef
– Tânguire şi luciditate
24
Miron Beteg
– Tot nu ştiu ce-i aia literatură erotică 28
Corneliu Crăciun
– Poetul la proba sonetului
30
Dana Sala
– Romanul plutitor şi harta vie a scrierii 35
Liviu Câmpeanu
– Eros şi Thanatos
40
Imelda Chinţa
– Fascinaţia ficţiunii
43
l Camera de gardă de Mircea Pricăjan
47
l Explorări de Mircea Morariu
52
l Traduceri Paul Celan
57
l Criterion
Irina Petraş
– Despre Marin Mincu. Şi despre Panorama lui 61
Marian Victor Buciu
– Estetica epică a lui Nicolae Breban 68
l Poeme de Viorel Chirilă
75
l Poeme de Ştefan Jurcă
80
l Lectura prozei
Liliana Truţă
– Din cronicile victoriei umanismului
asupra textualismului: Zodia scafandrului
de Mircea Nedelciu
85
l Aniversare - Echinox 40
12-13 decembrie 2008, Cluj-Napoca
Dumitru Chioaru – Ion Pop – critic şi istoric literar al
avangardei
Alexandru Seres – Cioran pe masa de disecţie Viorel Mureşan – 33 de armonii mici
Ioan Moldovan – Poeme Adrian Suciu – Tîrla şi sexul capitalist (fragment)
l Aniversare - Radu Ţuculescu 60
Ion Bogdan Lefter – Marele prozator deghizat în mereu-junele
Cristina Balinte – Povestitorul dintre rafturi Marius Miheţ – Un roman pentru liniştea optzeciştilor
Radu Ţuculescu – Kuki (fragment)
l Debut 2009
Claudia Găgeanu
– Poeme
Stelian Costin – Jurnal
l Proză
Horia Ungureanu
– Marşul
l Marile repere
Ovidiu Drimba
– „Cea mai veche profesiune” (II)
l Historia
Blaga Mihoc
– Protocolul de la Oradea (I)
l Interviul Familiei cu Gheorghe Tinca
l Arte
Portofoliu - Aurel Roşu 60
Cronica teatrală de Mircea Morariu
Cartea de teatru de Mircea Morariu
l Local Kombat de Alexandru Seres
l On Air de Ioan Moldovan
l Vitrina cu cărţi
91
95
99
102
107
111
119
122
126
134
140
146
153
157
164
176
194
206
214
217
219
222
Editorial
Ioan Moldovan
Hai să fim optimişti
Toate-n ţară merg prost, poate nu chiar toate, multe, foarte multe,
însă, da. Şi toate câte sunt se dau pe post. De-aici din redacţie, la oră de
seară, de minimă audienţă, lucrurile se văd aşa, adică nu prea se văd
bine. Se aude însă un câine de pripas, jos, pe artera de lângă Parcul Unu
Decembrie, lătrând o scurtă vreme vehement , apoi renunţând. Poate
e câinele inclement, poate căţelul dement, poate vreun alt element.
Poate e câinele de pază al democraţiei şi noi dormim, soro.
Poate e câinele arghezian, cel care e chemat ca, împreună cu
calul, şi cu poetul, să dea cu pumnii în pământ. „Hai, calule, hai câine,
omeneşte/ Să batem frânţi cu pumnii în pământ.” Ce pumni să aibă
calul, câinele, poetul? Nişte pumni metaforici, desigur. Şi ce pot face
nişte pumni metaforici în ţara asta tristă plină de umor? Întreabă-ţi
câmpiile. Sau ia-ţi câmpii, aşa cum fiul doctorand al tatălui, venind
acasă doldora de lecturi, de hermeneutică, de înfrigurarea ideilor şi de
frigul sălii bibliotecilor şi auzind iar ce circ şi ce mari probleme politice
se consumă la Poiana Braşov, cum se dă mână cu mână ca să mai
treacă o săptămână şi să lingă orice urmă de smântână ce-a mai
rămas în putina română, strigă aproape isteric: Eu plec! Unde? Oriunde,
numai nu aici. Ce, tu crezi, tu mai crezi că poţi face din rahat bici?! Hai
să fim optimişti, hai să gândim pozitiv, hai să dăm mână cu mână...
Ce-i cu inima română? Odinioară, în juneţea mea, am fost o dată (şi
odată) la un concert al Optimiştilor. Era o orchestră de nevăzători.
Cântau frumos, habar n-aveau că sunt sub cupola unui Circ. Aveau
viorişti, aveau clarinetişti, aveau şi solişti, şi chiar baterist. Şi , Doamne,
5
Ioan Moldovan
noi din băncile noastre eram chiar mai trişti decât ei. Aerul pe care îl
respiram şi-l expiram laolaltă era chiar mai trist decât golul lăsat de zei
şi era mai clătinat decât orice barcă pe orice baltă. Tristeţea noastră
auzea pe nevăzuţii câini pe nevăzuţii oameni cum îi latră (şi asta e o
reminiscenţă a mea, idolatră). Şi acum, peste ani, peste zeci, tare am
vrea să fim. Fie chiar optimişti. Deşi optimiştii în zilele noastre sunt nişte
zevzeci. Să cântăm la instrumentele noastre. Dar poţi? Te uită cum
ninge, cugetă pozitiv, Preşedintele plânge, Ministrul Turismului (care-i
Doamnă) plânge, bugetul are lacrimi de sânge, ca năzdrăvana mioriţă
despre care se crede că nu-i mai place iarba. Hai, nu fi trist, mergem
înainte, tot înainte, tot degeaba. Şi Doamne, de ce-am fi trişti, când
America şi-a înscăunat Preşedintele cu un fast cvasi olimpico-chinezesc,
participând apoi cu Doamna sa şi a Americii la zeci şi zeci de baluri
în onoarea lor şi, desigur, a noului Vis American. Ceea ce a făcut-o pe
una dintre junele ziariste rrromâne, aflată la faţa (una dintre feţele)
locului să se minuneze de extraordinara „capacitate de muncă” – aşa
a spus – a Noului Preşedinte. Probabil că CTP, emoţionat până la frison
de capacităţile obamiene, va începe încet-încet să-şi regândească
atitudinea faţă de Băsescu al nostru şi, la nu prea îndepărtatele alegeri
prezidenţiale, va şti cum să-l salute, spre buna noastră stare sufletească,
în care optimismul bubuie ca o mie de şampanii destupate.
6
Asterisc
Gheorghe Grigurcu
Fişele unui memorialist
E oare moda o artă sau un meşteşug? Un elitism sau un consumism?
Poate şi una şi alta, depinde ce latură a sa o accedem. Îl avem pe Pierre
Cardin, cu urechea ciulită spre cerinţele pieţii, şi pe Yves Saint-Laurent,
care propune, el, pieţii gustul şi ingeniozităţile sale, tot aşa cum în literatură
şi artă avem nume ce „vin în întîmpinarea publicului” şi altele care îşi
permit a-l provoca prin manifestările neîngrădite ale personalităţii. Cu
toate că-n realitate se produc interferenţe şi substituţii…
*
„Datoria de-a fi nu trebuie să se încline în faţa succeselor istorice”
(Nietzsche).
*
Fetişul postmodernismului. Postmodernismul cotat ca un criteriu
de valoare în sine. Scriitori grăbiţi să îmbrace uniforma, vai, atît de
laxului, relativului, controversabilului încă postmodernism. Cărtărescu
stabileşte gramajul postmodernist al poeţilor contemporani, cu
subînţelesul că s-ar afla în chestiune o superioritate estetică. Însuşi
egolatrul, circumspectul Breban se arată surprinzător de mîndru
de inserţia cu pricina: „Eu numai în Bunavestire am vreo 15 pagini
(Cărtărescu a observat) de postmodernism” (Viaţa Românească, 2004).
7
Gheorghe Grigurcu
*
„Devii răspunzător întru eternitate pentru ceea ce ai îmblînzit”
(Sainte-Exupery).
*
Albert Thibaudet vorbeşte despre autori care se bucură de-o înaltă
situaţie, dar de-o mediocră, dacă nu cvasinulă prezenţă. Să fie cazul
unui Nichita Stănescu sau, pe un palier valoric indiscutabil superior, al
lui Mihail Sadoveanu?
*
„A privi nu este o experienţă neutră, ci un act de complicitate”
(Octavio Paz). Posibil, dar e cea mai inocentă complicitate cu putinţă.
Oglinda nu detestă şi nu iubeşte, nu judecă şi nu dă sentinţe. Din fericire
pentru ea …
*
Măreţie şi decadenţă pe arcul unui veac. Paşoptiştii secolului
al XIX-lea: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu,
Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Costache Negri … Paşoptiştii secolului
al XX-lea: Eugen Frunză, Dan Deşliu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu,
Ion Vitner, Silvian Iosifescu, Ov.S.Crohmălniceanu …
*
Există o „corectitudine” seacă, meschină care deranjează orice
apropiere real-prietenească, orice comunicare intimă cu persoanele
ce-o arborează. O asemenea „corectitudine” căreia aparent nu i-ai putea
reproşa nimic, dar pe care o simţi cum un fum insinuant şi înecăcios, e
poate aspectul cel mai trist al vieţii noastre în comun.
*
Iubirea e dureroasă. Abia simpatia îi reduce intensitatea la un
grad suportabil.
8
Fiºele unui memorialist
*
Niciodată un oportunist nu e … suficient de oportunist. Viclenia
nu poate viza absolutul. Oricît de abil, oportunismul e ca o plapumă
prea scurtă pe care, dacă o tragi într-o parte, te lasă descoperit în altă
parte.
*
Umor dâmboviţean: „Un bătrîn în parc, jucînd şah: «am avut toată
viaţa noroc». «Păi, dacă ai avut atîta noroc, de ce stai cu amărîţi ca
noi?». «Am avut noroc, dar dacă nu m-a învăţat nimeni să-l recunosc …
A trecut pe alături şi s-a dus»” (Tudor Octavian).
*
Ce e prea mult plictiseşte. Ce e prea puţin incită. N-am putea
defini arta vieţii ca un echilibru între cantităţi?
*
Arta lecturii se învaţă mereu, ca oricare alta: „Oamenii de ispravă
nu ştiu cît timp şi cîtă osteneală îţi ia să înveţi să citeşti. Eu am muncit
pentru asta optzeci de ani şi încă nu pot spune că am reuşit” (Goethe).
*
Orice compromis moral dă o impresie de prostire. Cînd e săvîrşit
de un om foarte dotat, se manifestă printr-o prostire eventual „subtilă”,
pitorească, picantă, care poate da naştere la speculaţii, dar nu mai
mult.
*
Fără un ingredient mizantropic, conceptul de prietenie ar fi fad.
E un contract, spunea Montesquieu, „prin care ne asigurăm să facem
mici servicii cuiva, pentru ca el să ne facă altele mai mari”. Uneori, pur
şi simplu să devină angajatul nostru preasupus pe viaţă …
*
Bucuria nu consumă mai puţin din viaţa noastră decît suferinţa,
însă e o pierdere la care consimţim.
9
Gheorghe Grigurcu
*
Vanitatea unora e grosieră aidoma unei lăcomii stomacale.
*
Cu privire la psihologia creatorului: „Thomas Mann era egocentric
ca un copil, sensibil ca o primadonă şi vanitos ca un tenor. Dar el
socotea că egocentrismul ar fi premisa productivităţii sale: chinul
creaţiei devine productiv numai la scriitorul care-şi dă importanţă. N-a
ezitat să afirme că tot ce «pare bun şi nobil, spiritul, arta, morala … se
trage de la … importanţa pe care şi-o dă omul». Fiindcă scriitorii resimt
totul mai puternic şi mai intens decît alţii, de aceea se şi chinuie mai
mult. Necontenita lor nevoie de autoafirmare e legată de asta. Pare
plauzibil, dar un lucru rămîne surprinzător: Anume că succesul, ba chiar
succesul mondial al unui scriitor, nu-i diminuează cu nimic această
nevoie de autoafirmare” (Marcel Reich-Ranicki). Altfel zis, succesul care
e o convenţie tinde spre absolutul substanţei spirituale.
*
E suficient dacă un partid politic dispune de trei personaje, un
lider, un tip ambiţios din preajma acestuia care să urmărească a-i lua
locul şi un cetăţean turmentat care să aprobe politica partidului în
cauză.
*
Jocul bărbatului cu femeia nu e un joc de inteligenţă, ci de
metafore ale puterii. E o competiţie. Cîştigă cel ce beneficiază de cea
mai bine pusă la punct poetică a puterii.
*
Uneori bunătatea poate părea vulgară pentru că e prin esenţa sa
lipsită de orice element spectaculos. În schimb rafinamentul răutăţii e
practic neîntrecut.
*
Un imaginar al imaginarului ce se parazitează pe sine. La asta
duce deliciosul alexandrinism.
10
Fiºele unui memorialist
*
Nu tot ce luceşte străluceşte.
*
„Înainte de a-ţi cumpăra o casă, cumpără-ţi vecinii” (Brâncuşi).
*
„Nu s-ar putea închipui ca vreun gînd, oricît ar fi el de pasager sau
nemărturisit, să treacă fără să lase urme în lume. Aceasta este în mod
sigur adevărat pentru orice individ luat în parte. Ar fi interesant de ştiut
fără îndoială dacă rămîne vreo urmă pe lucruri, nu numai în măsura
în care individul, modificat de acel gînd oarecare, operează asupra
lor în mod divers, ci şi asupra lucrurilor în sine - în cazul, de exemplu,
cînd individul ar muri deîndată ce l-a gîndit. Ceea ce este un mod de a
crede în sufletul lumii şi în încă ceva” (Cesare Pavese).
*
„E plăcut să scrii fiindcă asta contopeşte cele două bucurii: a
vorbi singur şi a vorbi unei mulţimi. Dacă ai izbuti să scrii fără nicio
ştersătură, fără să te-ntorci niciodată, fără să corectezi - ţi-ar mai plăcea
oare? Frumuseţea este să te şlefuieşti şi să te pregăteşti cu toată migala
pînă ajungi să fii un cristal” (Cesare Pavese).
*
Excesul de discreţie poate plictisi şi irita nu mai puţin decît
ostentaţia. În fond, discreţia sistematică nu e decît o ostentaţie întoarsă
pe dos.
*
Moment negru. După ce i-am pierdut pe cei mai dragi dintre dragi,
îmi dau seama că nu mai am ce face cu oamenii. Mă mai atrag doar
unele simboluri ale lor, imaginile literare şi, vai, cele cinematografice.
*
Cine înaintează în vîrstă, nu are altă cale decît cea de-a deveni
propriul său epigon.
11
Gheorghe Grigurcu
*
„Prostul are un avantaj asupra omului de spirit: el e totdeauna
mulţumit de sine” (Napoleon). Cînd încetează automulţumirea, oricum
prostia bate în retragere …
*
Într-un , de altminteri, plin de observaţii interesante şi măgulitoare
comentariu referitor la subsemnatul (Viaţa Românească, nr. 8-9 / 2004),
dl.Mircea A.Diaconu scrie: „Aşadar nu e uşor să te chemi azi Gheorghe
Grigurcu - din cauza mitului contradictoriu, edificat pe admiraţia
cîtorva, pe ura celor mai mulţi, dar şi din cauza propriilor exigenţe a
căror înălţime pare atacată cumva din interior, de o situare, totuşi, în
istorie”. Ierte-mi-se lipsa de modestie, dar nefiind sigur, aşa cum cred că
se cuvine, de „admiraţia” de care m-aş bucura din partea cuiva, n-aş
putea accepta nici opinia că aş fi vizat de „ura celor mai mulţi” (?). De
unde o atare impresie? Desigur, „nu-mi e uşor” să suport reavoinţa unor
autori, relativ puţini, despre care am scris într-un chip ce i-a nemulţumit
şi care, frecvent, neputînd contraargumenta, au preferat a mă trata
prin injurii şi calomnii. Însă în afara acestor „adversari” pe care i-aş
putea număra pe degete şi a cîtorva ciraci ai lor, cu o prezenţă literară
extrem de modestă, dispuşi a practica o agresivitate la comandă,
am motive a socoti că majoritatea confraţilor întîmpină cu suficientă
comprehensiune şi chiar cu simpatie discursul meu critic. Primesc
multe semnale favorabile din partea unui număr de condeie statistic
incomparabil mai mare decît al celor ce m-au defăimat. Aşa încît
„exigenţele” ce le practic nu par a împiedica o „situare” a activităţii
mele, nu, de pe acum, „în istorie” - aş fi neîngăduit de prezumţios dacă
m-aş pronunţa astfel - ci într-o actualitate care să nu-mi pericliteze un
simţ al datoriei în bună parte împlinite.
*
„În prietenie, la fel ca în dragoste, adesea te fac mai fericit lucrurile
ştiute decît cele pe care nu le cunoşti” (La Rochefoucauld).
*
Naivităţile noastre de odinioară, îmbătrînite, înduioşătoare
asemenea unor fiinţe dragi fragilizate de trecerea timpului.
12
Fiºele unui memorialist
*
„Un ucrainian a inventat un prezervativ muzical care amplifică
sunetele în cazul în care sexul devine mai viguros. Potrivit inventatorului,
prezervativul-tonomat se adresează cuplurilor care doresc să se amuze
şi să asculte melodiile preferate în timp ce fac sex. Cercetătorul a
precizat că poziţia sexuală adoptată determină melodia care va fi
rulată de către prezervativ, care funcţionează ca orice alt contraceptiv
normal. Cauciucul are senzori minusculi conectaţi la un dispozitiv minielectronic care produce sunete. Dar nu există nici un pericol ca cineva
să fie electrocutat, a precizat inventatorul. Noul prezervativ va costa cu
aproape 20 % mai mult decît cele normale” (Adevărul, 2005).
*
Cîte o propoziţie te urmăreşte obsedant ca apa dintr-o inundaţie
moderată, care, înaintînd, nu te poate îneca, dar de care trebuie să fugi
mereu.
*
„Viaţa socială evoluează în cercuri. Numai cei bîntuiţi de cîte o
suferinţă anume se înţeleg între ei. Prin forţa naturii, ei creează în jurul
suferinţei lor un cerc. Alunecă pe marginea interioară a cercului lor,
îşi acordă prioritate sau, la înghesuială, se împing blînd unul pe altul.
Fiecare îi vorbeşte celuilalt cu speranţa că influenţa celor spuse are
să se-ntoarcă asupra lui însuşi şi - asta se întîmplă cu pasiune - gustă
nemijlocit un asemenea ricoşeu” (Kafka).
*
S-a instalat în maturitate precum într-o fortăreaţă de unde
nimic nu-l va mai clinti. Pare să nu fi fost niciodată tînăr şi să nu mai
îmbătrînească niciodată. Scos din curgerea lumii, egoismul său e
incomensurabil.
*
A percepe substanţa unui text, aşa cum ai pipăi muşchiul încordat
al braţului unui sportiv.
13
SPMDR*
Al. Cistelecan
Paradigma pudibondă
(la Matilda)
În preambulul la Direcţia nouă în poezia şi proza română din
1872, Titu Maiorescu fixează trăsăturile de grup ale „noii direcţii” care,
„în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt
natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă
le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar
accentuarea elementului naţional”1. Între speranţele acestei renaşteri
se numără şi una dintre primele noastre poete – Matilda Cugler-Poni
(poetă cu precocitate, debutînd, în 1867, la numai 16 ani, în Convorbiri
literare), faţă de care Maiorescu îşi manifestă, ceva mai încolo, cînd îi
rezervă cîteva rînduri aparte, „plăcerea noastră – şi, poate, nu e exagerat
să zicem: un fel de recunoştinţă pentru producerile /ei/ literare”2; ce-i
drept, această recunoştinţă vine mai degrabă din contrastul dezagreabil
creat de „vechea direcţie”, precum şi de „direcţia” greşită contemporană:
„Intenţii politice, afectări sentimentale, limbă forţată, expresii crude sunt
încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noştri de poezii”3,
dinafara noii direcţii, se-nţelege. Asemenea defecte – măcar! – nu mai
1 Opere, I, Ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica
Filimon. Studiu introductiv de Eugen Todoran, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 158
2 Idem, p. 166
3 Ibidem
O să mă-ntrebaţi însă: ce însemnează S.P.M.D.R.?...
- S.P.M.D.R. însemnează Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane.
*
14
SPMDR
figurează în producţiile literare ale Matildei. Cînd vine vorba să prezinte
poeziile înseşi ale Matildei, Maiorescu presupune că „ceea ce va fi atras
pe cetitori” în ele „este eleganţa limbagiului” şi – însă asta doar „poate”
– „sinceritatea simţirii”4. „Un merit deosebit” e reprezentat de „precizia cu
care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale aceleiaşi idei”5.
E drept că „poeziile d-rei Cugler” suferă de „înrîurirea predomnitoare a lui
Heine şi Lenau”6, dar măcar e vorba de Heine şi Lenau! Cînd, mai tîrziu, în
toiul unor dezbateri despre maiorescianism (în 1943, în articolul Omisiuni
în critica lui Maiorescu), Pompiliu Constantinescu va încerca să-şi explice
„miza” lui Maiorescu - făcută, totuşi, cu precauţii - el va pune vina pe
„spiritul de echipă” şi pe „critica de echipă” (necesare unei „critici de şoc”,
aşa cum a fost, în viziunea lui Pompiliu, critica întregului secol XIX), ale
cărei „prime indicii” se văd deja în acest articol7. Dar şi lui Ilarie Chendi,
pe la 1904, o romanţă a Matildei – În pădurea înverzită - i se părea că
„redă aşa de sugestiv o ultimă dorinţă a unei deznădăjduite”8 (deci tot un
fel de sinceritate de simţire; iar acest tip de sinceritate, se ştie, e un efect de
artă) încît fie şi numai pentru atît poeta ar trebui să rămână în antologia
de bază a literaturii române.
Matilda n-a fost o prezenţă junimistă chiar ştearsă. Se pare că prin
strădaniile cercului junimist9 ea s-a căsătorit, mai întîi, cu Vasile Burlă, iar
după cîţiva ani cu chimistul Petru Poni. Umblau zvonuri, zice Călinescu
în Istorie...,10 că e curtată chiar de Eminescu (zvon dezminţit, însă, de poet);
fapt e că salonul familiei Poni era frecventat şi de Eminescu, şi de Slavici,
şi de Creangă şi de istoricul A.D. Xenopol11 (care, de asemenea, ar fi făcut o
pasiune pentru Matilda, după cum reportează G. Călinescu), precum şi de
alţi junimişti. Cu acolada maioresciană, intrarea în literatură n-a fost una
chiar discretă, deşi dezamăgirea n-a întîrziat să vină chiar îndată după
prestigioasa recomandare. Cînd va ajunge sub pana lui G. Călinescu,
poezia ei i se va părea acestuia una „decentă ca un înger cu mîinile
împreunate. E o poezie pentru albumuri de pensioane, cu păsărici, fluturaşi,
la modul cuviincios al domnişoarelor supravegheate de guvernante.
4 Idem, ibidem, p. 178
5 Ibid.
6 Ibid.
7 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, III, Ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, cu o
prefaţă de Victor Felea, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 544
8 Scrieri, III, Foiletoane, 1903-1904, Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti,
Editura Minerva, 1990, p. 283
9 Cel puţin aşa lasă să se înţeleagă Ion Nuţă în Prefaţa la ediţia de Scrieri alese, Iaşi,
Editura Junimea, 1971, p. VI
10 ��������������
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva,
1982, p. 423
11 ����
Cf. Prefaţa lui Ion Nuţă, p. VI
15
Al. Cistelecan
Situaţiile sentimentale sînt de convenţie.”12 (Nu e, însă, deloc adevărată
observaţia următoare a lui Călinescu, potrivit căreia în poezia Matildei
„totul se desfăşoară fericit ca în ilustraţii”;13 din contră, la Matilda se suferă
aproape incontinent, cu rare pauze de bucurie). E vorba, într-adevăr, de o
poezie de album sentimental, graţioasă şi naivă (sau graţioasă la modul
naiv) în imagini şi delicată în simţiri (deşi uneori poeta trece la registre
violente, mai ales la mînie); o poezie melodramatică, crescută dintr-o
romanţiozitate de interior şi ţesută din declaraţii şi suferinţe de amor.
Versificaţie de mimoză pudică (şi mai adesea rănită în amor), poezia
Matildei Cugler nu mai pune (dacă a pus vreodată şi dacă Maiorescu nu
va fi fost strict gentil) demult nici o problemă de situare. (Dan Mănucă,
autor al articolelor dedicate Matildei atît în Dicţionarul literaturii române
de la origini pînă la 190014, cît şi în Dicţionarul general al literaturii române,
C/D15, inventariind temele iubirii nefericite, proprii şi Matildei, subliniază
că „motivele banale şi simbolurile şterse, ca şi limbajul fără strălucire şi
incorectitudinile prozodice scad /…/ mult din valoarea poeziilor”16; asta în
cazul că aveau de unde scădea, deşi, la drept vorbind, nu prea era de
unde. Nici judecata lui Mircea Popa, autor al articolului din Dicţionarul
scriitorilor români, A-C17, nu e departe de acelaşi verdict, deşi sînt aprecieri
„tehnice” care nu concordă cu cele ale lui Mănucă: „erotică spontană şi
facilă, de o sentimentalitate dulceagă”, pusă în versuri „lipsite în genere
de vibraţie şi cu un suflu scurt”, dar care puteau cuceri prin „armonia
uşoară a silabelor ritmice”)18. Dar în ea se desenează, totuşi, portretul-robot
al unei ipostaze feminine: un portret alcătuit din delicateţe, sensibilitate,
fragilitate, patimă retorizată şi eufemizată, portret focalizat, fireşte, pe
durerile de amor şi pe dialectica acestuia (intervine şi ceva psihologie de
cochetărie în unele poezii). E un medalion de feminitate pe care poetesele
noastre îl vor purta, cu mai multă sau mai puţină graţie, pînă în perioada
interbelică, atunci cînd el va fi corupt de un prim avînt de emancipare,
tradus într-o senzualizare violentă a limbajului şi în imagini ce aspiră la
concreteţea şi directeţea corporală.
Deocamdată însă, cu Matilda Cugler, poezia feminină se află doar
în faza recitativului pudic şi al declamaţiei romanţioase de sentimente
– şi mai ales frustrări erotice. Pînă şi îngrijitorul antologiei din 1971 – Ion
Nuţă – trebuie să admită că „primele creaţii ale Matildei Cugler-Poni sînt
poezii erotice, de multe ori lipsite de gust, cu unde melancolice care merg
12 G.
��������������
Călinescu, op. cit., p. 422
13 ������������
Idem, ibidem
14 ����������������������������������
Editura Academiei, Bucureşti, 1979
15 Editura
���������������������������������������������
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004
16 Dicţionarul literaturii…, p. 251
17 ���������������������������������������������������
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
18 Idem,
������������
p. 741
16
SPMDR
pînă la dulcegării supărătoare”.19 Şi mai nefericite sînt tentativele de
„poezie filosofică”. Modelul i se pare lui Ion Nuţă – Alecsandri, dar mai ales
Eminescu (în maniera căruia poeta ar fi scris chiar înaintea acestuia20,
ceea ce ar fi de reţinut dacă ar fi cît de cît adevărat). Mandolinismul
eminescian e, însă, ce-i drept, un model asumat de toate poetesele
perioadei, şi îndeosebi de „junimiste”; dar în ce hal!
Să lăsăm însă platitudinea acestor versuri (reliefată îndestul şi cu
puţină clemenţă) şi să încercăm să vedem ce model de sensibilitate şi
atitudine se desenează în interiorul lor. Matilda se pune de la bun început
într-o situaţie de adoratoare, preluînd mecanismul de idealizare care a
funcţionat şi în erotica „masculină”. Idolul ei e copleşitor, astral – ba chiar
centrul de foc şi lumină al lumii. Pe scurt, printr-o simplă analogie, el e
„soarele”; adoratoarea, în schimb, e o biată „floricică”. O nepotrivire de regn,
nu numai de dimensiuni, care poate provoca – şi provoacă numaidecît
- urmări dramatice, dar care, totodată, arată cît de dependentă este
„floricica”. Fireşte, soarele imperial nici n-o bagă în seamă; habar n-are că
de razele lui atîrnă însăşi viaţa ei: „Ştiu că mîndra stea a zilei/ În etern nu
s-ar pleca/ Spre o mică floricică,/ Ce creşte sub raza sa.// Aşa tu, prea mult
iubite,/ Nici în vis nu te gîndeşti,/ Ca pe mine, mică floare,/ Soare, tu să
mă iubeşti” (O dorinţă)21. O asemenea iubire nu e, fireşte, decît o devoţiune
fără speranţă. (Situaţia, ca strictă situaţie, ca pure raporturi devoţionale,
se găseşte şi în poezia lui Emily Dickinson; fireşte, ea nu-i decît un clişeu
de adoraţie, deci universal). Sigur, sentimentul e doar declamat, el n-are
nici o peripeţie senzuală; poezia Matildei Cugler se fereşte de coruperea
corporală a sentimentului; inclusiv puţinele detalii corporale sînt
marcate pur „idealist”. Vocabularul iubirii e strict abstract şi pudibond. Iar
ecuaţia relaţiei amoroase rămîne la aceiaşi termeni: el – soare fascinant,
regenerator, dătăror de viaţă; ea, victimă a acestei seducţii fatale. E
de-ajuns să intre în mreaja unei raze pentru ca „amorul” să se aprindă
pentru veşnicie: „A căzut o rază lină/ Pe mine din ochiul tău,/ Şi-un amor
fără sfîrşire/ S-a aprins în pieptul meu” (O rază lină). Dragostea e mereu
o materie de foc şi lumină, nu numai la suferinţă, dar şi la bucurie. Cînd
sînt speranţe, ea e lumina care alungă „pîcla” şi înseninează cerul, dar
mai ales „umple” pieptul poetei de amor: „S-a dus acea pîclă/ Ce greu mă
apăsa/ Şi cerul iar e vesel/ Ca şi inima mea.//…// Şi eu azi fericită/ Privesc
în viitor,/ Căci port în piept o lume,/ O lume de amor” (Fericire). Fericirile
nu durează însă mult; anotimpurile iubirii nu sînt egale; primăvara
e scurtă, toamna – eternă. Destinul iubirii e suferinţa: „Căci numai ea-i
eternă; durerea nu se stinge,/ Durerea ne petrece prin viaţă la mormînt,/
19 �����������������
Op. cit., p. VIII
20 Idem,
�����������
p. IX
21 Citatele
����������������������������������
sînt preluate din ediţia Poesii, Editura Librăriei Fraţii Şaraga, Iaşi, f.a.
(ortografia adusă tacit la zi de către noi)
17
Al. Cistelecan
Purtînd pe cap coroana-i de lacrimi şi de sînge,/ Ca semn al stăpînirii ce
are pe pămînt” (Durerea). Spaţiile – sau locaţiile - iubirii nu suferă mai
puţin decît iubita părăsită; ele, de fapt, sînt la fel de părăsite: „Grădina-i
părăsită. Unde umblam odată/ Nici păsări nu mai cîntă cu glasul lor
voios,/ Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată/ O luntre sfărîmată de
timpul nemilos” (Răchita). Atîtea dezamăgiri şi abandonuri produc pînă
la urmă un resentiment chiar şi faţă de zilele senine; cosmosul, în fapt,
ar trebui şi el să se zbuciume continuu, pentru a fi în sintonie cu sufletul
poetei: „Nu-mi place cînd e ziua senină, strălucită/ Şi printre frunze trece
zefirul tainic, blînd;/ Cînd toate-s fericite, cînd păsările cîntă/ Şi pace,
pace-adîncă, domneşte pe pămînt.// Furtuna-mi este mie, ce-i liniştea la
alţii;/ Cînd nouri umplu cerul şi tună şi trăsnesc,/ Cînd urlă vîntu-n codri
şi arborii se sfarmă,/ Atunci mă simt în mine, atunci simt că trăiesc!” (Numi place). Ethosul care i-ar plăcea poetei e, aşadar, unul al existenţei
tumultuoase, al suferinţei răvăşitoare, viaţa în intensitate dramatică. Nu,
aşadar, dulceaţa domestică şi raza blîndă a sentimentelor; fireşte, nu-i
decît o izbucnire de resentiment, pe care Matilda îl mai cultivă din cînd în
cînd, la supărare şi decepţie. Experienţa vine însă, după dezamăgiri, cu
consolările ei şi atunci, ştiind că toate se pierd, renunţi să mai „ceri amor
pîn-la mormînt” şi te bucuri de clipă (Numai o clipă). Această înţelepţire
dedusă din soarta lumii se curmă însă brusc ori de cîte ori poeta percepe
constrastul dintre „martirul ei încruntat” şi veselia nepăsătoare a iubitului:
„Tu petreci în veselie,/ Eu trăiesc în chin nespus./ Nici o oră făr-de lacrimi/
N-a trecut de cînd te-ai dus.// Zilele îmi par ca anul,/ Serile făr de sfîrşit/ Şi
nici noaptea nu alină/ Dorul meu nemărginit” (Tu petreci…).22 De faţă cu
iubitul ingrat, adoratoarea însă se preface eroic, spre a nu-i da satisfacţie:
„Tac şi sufăr în tăcere/ C-o sălbatică mîndrie!/ Eu ascund a mea durere/ Şi
vreau nimeni să n-o ştie!// Tu vezi faţa mea senină,/ Ochiul meu surîzător,/
Fruntea mea ce nu se-nchină/ Şi nu ştii, nu crezi că mor!” (Tac şi sufăr).
Fireşte, numai moartea poate aduce izbăvire acestui calvar: „Am luptat
făr de noroc,/ Pentr-un vis de nemurire,/ Aş fi vrut să am un loc,/ În a lumii
amintire…// Astăzi nu mai pot lupta,/ Oboseala mă cuprinde/ Şi încet pe
mintea mea/ Vălul nopţii se întinde…!” (Resignaţie)23. Dramele de amor
nu se sting, prin urmare, decît în consolarea finală a morţii. (Şi baladele
– idile tragice – Matildei duc nesmintit la moarte). Pînă la ea, viaţa e
curată melodramă făcută din mici – şi scurte – elanuri şi bucurii, dar mai
ales din lungi suferinţe, pe care poeta vrea să le eternizeze. Sensibilitatea
casnică preferă, cu Matilda, elegia, dar asta numai din vina excesului de
suferinţă; nu-i sigur că e vorba de melancolie structurală, căci supărările
sînt întotdeauna cauzate de ceva ingratitudine.
22 Matilda
���������������������
Cugler Poni, Scrieri alese, Ediţie îngrijită de Ion Nuţă, Editura Junimea, Iaşi,
1971, p. 42
23 Idem,
���������������
pp. 63-64
18
Atropină
Alexandru Vlad
Mica ferestruică
a confesionalului
Spune Confucius pe undeva că i se iartă totul celuia care nu-şi
iartă sieşi nimic. Ori cineva îl cita pe Confucius c-ar fi spus asta. Un
aforism din cele de ţinut minte sau de inclus în dicţionarele de maxime.
Nu am posibilităţi să verific exactitatea citatului, dar oricum nu sunt
deloc sigur că lucrurile stau aşa: aş spune mai degrabă că mai multe
i se iartă aceluia care-şi iartă el însuşi multe. Şi am văzut asta deseori
cu ochii mei. Celuia care nu-şi iartă nimic, lumea poate să-i ierte totul
– şi degeaba. El crede c-ar fi fost posibil să nu greşească deloc, şi mai
degrabă asta nu-şi iartă el: neglijenţa impardonabilă de-a fi greşit. Nu
recunoaşte că omul e supus greşelii, alţi oameni se prea poate, dar nu
şi el însuşi. El se supraveghează şi e intransigent cu sine tocmai pentru
că în scepticismul lui funciar nu are încredere în judecata lumii. O
consideră prea indulgentă, nu prea atentă cu aspectele etice. Nu c-ar
fi neapărat mai bună sau mai rea decât el, dar nu are atributul iertării.
Astfel cel care nu-şi iartă nimic ne stă tuturor ca o sulă-n coaste. Cine
se crede el: un păcătos cu o conştiinţă severă de înger? Unul căruia
căinţa nu-i foloseşte la nimic, sau nu-şi dă seama că dacă se căieşte
va fi iertat. E prea orgolios să aibă nevoie de iertare, nu-i nimeni destul
de pur ca să-i poată acorda această absolvire? Nu recunoaşte înalta
instanţă. Nu e aceasta mai degrabă o dovadă de nemăsurat orgoliu.
E mai degrabă capabil să dea greşelii dimensiunile unui hybris din
tragedia antică.
Poate mai degrabă ar trebui să reformulăm: nu-i nimeni care să-l
ierte pe cel care nu se iartă singur. Nu e la fel de confucianist? Soarta
îl urmăreşte de exemplu pe Lord Jim, eroul lui Conrad, până în cele
19
Alexandru Vlad
mai depărtate colţuri ale lumii tocmai pentru că e obsedat de propria
culpă. Şi din cauza asta devine suspect tocmai celora care nu au nici
un fel de complexe, devine vulnerabil în faţa păcătoşilor mai agresivi.
Îşi poartă greşeala cu mândrie, mândria de-a nu se ierta. Cu asta e
deasupra tuturor. Şi astfel începe o aporie a dezastrului. Nici măcar
faptele bune nu pot răscumpăra greşeala în absenţa căinţei.
Dar poate ar fi mai bine să ne oprim din această demonstraţie
înainte de-a greşi. Poate am scos lucrurile prea mult din context şi cele
spuse de Confucius sunt valabile doar în lumea orientală, cea lipsită
de ferestruica cu sită a confesionalelor?
20
Nisipul din clepsidră
Vasile Dan
„Studio su Medea”
Văd că efectele de profunzime ale unui spectacol de teatru („Teatro
Stabile dell’ Umbria”, Perugia, Italia, pe scena Festivalului de Teatru
Clasic din Arad din toamna lui 2008, cu Studio su Medea, în regia lui
Antonio Latella, cel mai premiat spectacol profesionist din Italia mai
anul, cu actriţa principală, Nicole Kehrberger, declarată interpretă
primă în peninsulă) nu încetează la atâta timp de la consumarea lui.
Ce bine! Este un lucru extraordinar faptul că originalitatea lui şocantă
nu-i lasă pe unii să doarmă nici acum: fericiţi ori nefericiţi (ultimii,
frustraţi, bigoţi, semidocţi sau inculţi de-a binelea, cei mai mulţi cu
gustul şi prejudecăţile ce vin de departe, din „iepoca de aur”). Primii
ştiu, nu mă îndoiesc, câte ceva despre originea greacă a teatrului
modern: actorii jucau atunci goi puşcă, la fel şi sportivii la Olimpiadă.
Cunoaşterea grecilor vechi era mai selectivă decât a noastră. Ei
priveau la performanţă, la semnificaţie, la Zeu, la Idee. Nu vedeau
deloc ceea ce pe noi ne orbeşte acum: goliciunea trupului omenesc.
De altfel, dintre toate fiinţele create de Dumnezeu pe pământ doar
omul îşi îmbracă trupul ascunzându-l privirilor celorlalţi. Uneori - în
excese bigote, fundamentalist-religioase - şi de ale lui însuşi. Lasă că şi
îmbrăcatul ăsta de acum are stilul lui de „acoperire” care mai degrabă
„dezvăluie” decât „învăluie”. Haina devine astfel un fel de fereastră spre
trup. Una incitatoare!
21
Vasile Dan
***
Nici creştinismul vetero-testamentar nu era atât de pudic precum
omul postmodern răsăritean. Dumnezeu, în fond, i-a făcut pe primii
oameni, Adam şi Eva, goi. Doar păcatul i-a îmbrăcat: „Omul şi nevasta
lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine” („Genesa”, 2-25). Pe omul istoric
nu pudoarea l-a îmbrăcat, nici păcatul, cât mediul exterior ostil: frigul,
ploaia, zăpada, vântul. Apoi, şi mai abitir, alteritatea. Proiectul de
seducţie a celuilalt.
***
Ne-am aflat în faţa unui spectacol total, cu actorii evoluând goi, cu
o interpretă – Nicole Kehrberger – cum rar se vede, dezinvoltă, completă:
prin limbaj pur nonverbal (aici e mare un actor), unul al corpului, prin
pantomimă, acrobaţie de forţă, prin sunet, prin cuvinte amestecate
în cinci limbi, inclusiv în greacă, prin ţipăt şi tăcere încremenită, prin
muzică şi lumină crudă, orbitoare. Antonio Latella apelează la cea
mai simplă cu putinţă scenografie: paturi de fier, demontabile, pe care
actriţa le cară, nu o dată, goală, în spate, ca pe o zonă damnată a
captivităţii fiziologice, sexuale, a propriei castităţi. Un spectacol tare, cu
o Medee care devorează totul în jurul său: soţ, copii, însăşi substanţa
ei castă, feminitatea. O viziune terifiantă: erotism transparent, incest,
ucidere, pruncucidere.
***
Aici aş vrea să fac iute două nuanţări: nu confund deloc
spectacolul de artă, de idei, cu miză intelectuală şi artistică, unul aşa
cum a fost „Medeea” lui Antonio Latella, cu pornografia. Ultima mizează
exclusiv pe sugestia pervers sexuală. Arta dramatică a lui Antonio
Latella recuperează estetic omul, anatomia, fiziologia, complexele lui
psihice, pulsiunile obscure, adânci, irepresibile. O face cu curaj, liber de
prejudecăţi.
***
Recunosc, unii nu sunt gata să accepte această perspectivă.
Blocajul, la nivelul mentalităţii, vine, în România, după o istorie lungă
a pudibonderiei. (Pe filieră religioasă: în special, prin iconografia
bizantină, hieratică, care e prea puţin deschisă spre anatomia reală
a omului, spre deosebire de arta religioasă occidentală, pe de o parte.
Dar şi ca urmare a „puritanismului” inflexibil şi imperativ ideologic
22
„Studio su Medea”
comunist care a durat aproape cinci decenii). Aşa se face că o parte
însemnată dintre spectatorii teatrului arădean n-a rezistat provocării, a
părăsit sala încă în timpul primului act, din cele trei ale spectacolului,
spectatori oripilaţi de goliciunea neeschivată a actorilor (Medeea,
Ianus, cei doi fii ai lor, adulţi ei înşişi), mai ales în duritatea scenelor
similierotice, incestuoase, finalmente de ucidere şi pruncucidere.
***
Vedem acum un lucru: sincronizarea, clamată şi clamată, cu
Europa e grea. Ea nu se face doar cu „jobul”, cu afacerile, cu politica, ci
şi cu gustul artei fără prejudecăţi şi nenorocite inhibiţii. Unii n-au nici
o problemă în a se adapta din mers. Alţii poate întârzie puţin. Nu cred
însă că mai mult de o generaţie.
23
Cronica literară
Traian Ştef
Tânguire şi luciditate
Balázs F. Attila, n. 1954, este membru
al Uniunii Scriitorilor din România şi al
asociaţiilor scriitoriceşti din Ungaria şi
Slovacia. Plecat din România, stabilit
în sudul Slovaciei, el îşi petrece tot atîta
timp în România şi Ungaria. Dealtfel, ca
editor în limbile maghiară şi slovacă,
bate mai ales această parte de Europă
Centrală pentru a-şi difuza producţia,
dar se mai retrage în liniştea Ţinutului
Homorogului, la casa de lemn, cu adăstări
la Oradea sau Cluj. Pe scriitorii români
i-a descoperit mai degrabă după ce s-a
îndepărtat, anul trecut fiind iniţiatorul
unor antologii de poezie românească în
limbile maghiară, slovacă, cehă, editate
şi lansate în prezenţa autorilor în mai
multe localităţi din Ungaria, Slovacia şi
la Praga.
Cu cît a cunoscut mai mulţi poeţi
români, cu cît a tradus mai multă poezie
românească, cu atît mai mult şi-a dorit să fie prezent şi el pre limba
română. Astfel i-a apărut, la Editura Limes, a poetului Mircea Petean,
volumul de poeme Missa bestialis, în traducerea Adelei Iancu (ClujNapoca, 2008) şi cu o prefaţă de Ştefan Borbély.
Ştefan Borbély îl defineşte ca pe un „revoltat din stirpea
contraculturii occidentale şi a Generaţiei Beat a lui Allen Ginsberg”.
„Aventura” sa lirică este determinată de conceperea metafizică a
•Balázs F. Attila
•Missa bestialis
•Editura Limes
•Cluj-Napoca, 2008
24
Cronica literară
existenţei şi „se desfăşoară în tensiunea dintre Creator şi creatural,
metaforele biblice ale lui Balázs F. Attila indicînd cu claritate un sens al
căderii, al desprinderii de empireu, omul devenind, în această logică, o
fiinţă a diseminării, a rătăcirii”. În ce priveşte „recuzita versurilor”, Ştefan
Borbely consideră că e „dominată de un imaginar manierist, bazat
pe incongruenţe atent elaborate”. „Frisonul existenţial negativ” al lui
Balázs F. Attila ar veni dinspre poeţii maghiari Babits Mihaly şi Jossef
Attila, „numai că, spre deosebire de aceşti doi magiştri ai tremurului
existenţial convertit în sentiment metafizic, Balázs F. Attila nu acuză
destrămarea, nu se raportează la ea în mod anxios sau alienant, ci
şi-o asumă pe faţă, ca semn al timpurilor noi – crepuscular-moderne?pe care le trăieşte”. Borbely mai apreciază „coerenţa imaginativă şi
ideatică a volumului”. Acestea fiind spuse, ne aflăm în faţa unei cărţi
de poezie cu miză existenţială evidentă, al cărei autor potriveşte foarte
bine „recuzita” cu imaginarul.
Cartea însăşi e atent construită, titlul nefiind deloc „bestial”,
în sensul limbajului comun contemporan, adică unul care să
contrarieze, ci „bestial” în sensul bun, al potrivirii inspirate şi raţionale.
Missa bestialis, nu Missa solemnis. O liturghie din cartea realităţii,
peste mizeria noastră şi nu o rugăciune înălţată, nu îngenunchere,
nu recunoştinţă, nu slavă. Nu lipseşte din versurile lui Balázs F. Attila
sentimental religios, nu lipseşte dorinţa de a primi sacrul, dar acestea
sînt tulburate de lumea a cărei parte este şi de acei demoni pe care
îi ştie pe aproape şi pe care i-a urmat uneori, cu deznădejdea că ar
putea fi gol cerul şi „prin poştă vine ziua de mîine”. E în carte şi missa
bestialis şi missa solemnis. Şi în Missa solemnis a lui Beethoven, la
care e firesc să ne raportăm, există acest dramatism al ridicării privirii
spre cer. Ne găsim, însă, într-o altă lume, cu experienţele negării şi ale
indiferenţei consumate, unde experienţa personală are alte atribute
şi, mai ales, spaime.
Totul începe cu o voce scăzută, într-o linişte amorţită, unde
epicul e spart cu sentinţe („veşnic e doar în ce nu ne putem ascunde”
sau întrebări grave („indicatorul stă? sau cu el se-nvîrte lumea?”). Aş
putea spune că toată această construcţie are trei „coridoare”, teme:
dezrădăcinarea, credinţa şi iubirea. Ele nu sînt vizibile, marcate şi
luminate, ci se întrepătrund, se despart, se contopesc. Spaţiul amintit
cu obiectele lui domină în prima parte, cu poeme care în general nu
depăşesc pagina („Recuzită”, „Oraşul surpat”), dar locul se surpă şi
deznădejdea interioară începe să marcheze existenţa, poemele cresc
în strigăte deznădăjduite, acuzatoare, cinism, sau cerînd alinarea:
cine să ne scoată din mocirla ce-i
de văzut şi totuşi de nevăzut
25
Traian Ştef
cu ochii căscaţi căutăm urmele
desculţilor noştri strămoşi care
mai întotdeauna se pierd în posadele
mîloase ale regatului de papură
cu ce mai simţire păşesc înainte
printer buzduganele trestiilor
titraţi cioflingari lozincari
băloşi ăstora nu le trebuie milă
cu ăştia nici măcar Dumnezeu
păi ce vrei tu solitary excentric
lanţ nu-I lanţul Esterei
doar dansul care-I ultima zvîcnire
al cui mort este?
pe noi nimeni nun e va jeli
păi hai să ne jelim singuri
Christe eleison
golan bărbos nu de mult
în furgonu-ntunecat te-au băgat
şi ţi-au tuns lungul păr şi barba
cum ar sta moacei tale alungite de jidan
cravata?
ca în final, mai fără vlagă, poetul să se întoarcă, declarat, la el
însuşi, marcat de această dată de timp, cu speranţa că urmele sale vor
fi găsite cîndva („continuu tastatura loveşte/salvează undeva totul”),
sau cu sentimentul unui Sisif înşelat:
Pe fruntea mea îmbrobodită
încăpăţînare
Hei, de cîte ori aş lua-o de la început
Cu înflorită palmă de foc
m-aş lupta cu piatra
lumina sub piele şiroindă
nu mi-ar păsa nici să mă sfarme
de-ar scoate din mine prostu-mi renume
da unde-i stînca aceea
şi unde-i acel munte?
convins că, totuşi, „mai lipseşte ceva”, „pentru exemplificare o
iubire” tot atît de intensă ca moartea:
şi ca ţărînă peste ţărînă aluneca-vom
unul spre celălalt
26
Cronica literară
şi-nspre pămîntul ce-n
a capilarelor ţesătură ne prinde.
Majoritatea poemelor apar ca nişte psalmodieri unde traducerea
din maghiară a fost uşurată de topica aşezării predicatului la sfîrşit. O
psalmodiere liturgică, tînguire şi zvîcnet orgolios, iar peste ele luciditate.
Poezia lui Attila se situează, am impresia, undeva între poeţii maghiari şi
cei români ardeleni optzecişti, între frusteţea adeseori cinică a primilor
şi rafinamentul construit al celorlalţi.
27
Cronica literară
Miron Beteg
Tot nu ştiu ce-i aia
literatură erotică
•Poveºti erotice româneºti
- 17 texte inedite scrise de
autori români contemporani
•Editura Trei
•Bucureºti, 2007
„După un timp mi-am dat seama
că cel mai greu este să scrii despre o iubire frumoasă, morală, absolut obişnuită,
dar să păstrezi totuşi standardele estetice.
Pentru asta iþi trebuie geniu“, nota undeva
Doina Ruşti, prozatoare prezentă, alături
de alþi 16 scriitori, în antologia făcută,
iar nu născută, Poveşti erotice româneşti,
cîtă vreme toate textele au fost scrise
special, la cererea Editurii Trei, pentru a
fi antologate, deşi nu toate se pot socoti,
nici pe departe - iertată-mi fie mînăreala
verbală - antologabile. Şi asta nu pentru
că ar sări pîrleazul limbajului ori ar violenta peste poate delicateþea burghezului cititor, ci pentru că, pur şi simplu, sunt
lipsite de valoare literară. Că Doina Ruşti
are dreptate o demonstrează o altă antologie (pare deja o modă americanizantă)
de acelaşi tip, dar cu o altă temă, foarte
apropiată însă, tipărită de astă dată
de Editura Humanitas, Poveşti de dragoste la prima vedere. O „carte-spectacol“
cum o numeşte anonimul prefaþator nu atît prin valoarea prozelor cît
prin greutatea numelor care semnează: Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel,
Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu. (Pînă şi modul
în care suntem introduşi în atmosfera antologiilor e identic, dezvăluind,
măcar în cazul Magdalenei Mărculescu, o prozatoare mai de talent
decît destui dintre antologaþi. Şirele de prezentare sunt, de fapt, povestea
facerii antologiilor, cu amănunte despre reacþiile autorilor, inevitabilele
28
Cronica literară
amînări, refuzuri şi pariuri editoriale pierdute, picanterii, detalii simpatice
de existenþă şi, la capăt, speranþa că au ieşit nişte cărþi bune.)
Eu unul, mărturisesc, nu sunt în stare să fac deosebirea dintre
literatură pur şi simplu şi literatura erotică. Că n-o fac eu, nu-i mare tragedie, dar e limpede că nici mulþi dintre autorii prezenþi în Poveşti erotice
româneşti (Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Dan-Silviu Boerescu, Emil
Brumaru, Ionuþ Chiva, Marius Chivu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Claudia Golea, Ioan Groşan, Florin Iaru, Cezar Paul-Bădescu, Doina Ruşti, Lucian Dan Teodorovici, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu) nu se omoară cu
această delimitare. Termenul „erotic“ nu-i constrînge la nimic. Cei care
scriu bine scriu pur şi simplu, ceilalþi şi-ar putea alege ca temă teorema
lui Fermat şi tot vulgare şi sălcii le-ar ieşi textele. Uneori sugestia poate fi
mai grosieră decît lucrurile spuse pe şleau, modalitatea soft mai departe
de literatură decît exprimarea hard. Se manifestă, de fapt, de cîte ori se
discută despre literatura erotică un soi de blocaj doar la nivelul analizei
limbajului. S-a tot spus: nu poþi vorbi de literatură vulgară, pentru că, pur
şi simplu, atunci nu mai vorbeşti de literatură. Proza Anei Blandiana (din
Poveşti de dragoste la prima vedere), confortabilă şi pură, nu ar trece de
nivelul compunerilor de juneţe, în timp ce Vrăjitoriile din insula Sylt a lui
Filip Florian, cu pasaje mai abrazive, chiar „chirurgicale“, ar putea intra
în orice antologie de proză scurtă, erotică ori nu.
O - hai să-i zicem - surpriză a volumului e Emil Brumaru. Uite ce
flexibilă sunt, băi! e poate cea mai izbutită proză dintre cele şaptesprezece
strînse între coperþi. Poetul va da o altă măsură exprimării, e drept, la doar
cîteva luni distanþă, la aceeaşi editură, în Povestea boiernaşului de þară
şi a fecioarei cu lindic zglobiu, carte cu titlul frînt, pudic, pe coperta unu
după cuvîntul „fecioarei“, şi asta fiind tot o dovadă a faptului că erosul, la
noi, pare mai cu seamă o problemă de limbaj. Două trei cuvinte mai bosajate şi un imens talent de prozator plictisit să tot scrie poezie. „Şmecherul“
antologiei e Ştefan Agopian. O delicată proză despre dragostea la prima
vedere, care şi-ar fi găsit foarte bine locul şi în cealaltă antologie, cea
neerotică, e „abuzată“ de un titlu dur, ales pentru a şoca: Oglinzi, pizdă
şi azotat de argint. Chiar fără nimic „erotic“ în el e textul lui Ioan Groşan,
Domnişoara Bovary, povestea uşor melodramatică a întîlnirii peste ani
dintre tată şi fiică, scrisă profesionist, cu şuviþe de umor şi ironie, dar de
tot previzibilă. Aşa că nu poþi să nu te întrebi ce poate avea în comun,
măcar tematic, proza lui Groşan cu textele lui Dan Sociu sau Ionuþ Chiva,
violente, chiar sărite de pe fix. Fiecare text în sine e altceva decît cele cu
care stă alături. Poveşti erotice româneşti nu are nicidecum virtuþile unui
manual de iniþiere în literatura erotică. Poate pentru că, aşa cum susþin
destui, ea pur şi simplu nu există. Doar câþiva scriitori talentaþi, câþiva
lipsiþi de talent şi o iniþiativă, pînă la capăt, profitabilă. Pentru că, citînd
cu unul dintre antologaþi, există şi cărþi mai deştepte decît cititorii lor.
29
Cronica literară
Corneliu Crăciun
Poetul la proba sonetului
Sonetele lui Lucian Scurtu (pentru
cei care-l cunoşteau) au surprins şi uşor
au deconcertat. Întrebarea firească
era ce-l va fi determinat pe poet ca,
la volumele anterioare, tipărite cu
parcimonie într-o vreme când inundaţiile
de orice fel (inclusiv cele poetice) apar
deja instituite într-un loc comun al vieţii
(Lucyan Mărturisitorul, 1996; Avatarii
faraonului Gregor Samsa, 2001 şi Bes­
tiarul de fontă, 2004), să fi ales poezia
osificată în disciplină formală, care nu
anulează, dar restricţionează libertatea
şi fantezia, şi pe care o ataşăm (eronat,
posibil) doar antecedentelor culturale
ale modernităţii. Că a fost acest volum
exerciţiul de voinţă al poetului, proiectat
pe o treaptă a vârstei sale biologice
complicată în a se verifica pe sine dacă
este compatibilă cu structuri poetice
apreciate a fi desuete, că a fost o joacă
demonstrativă sau că albiile de până
acum trebuiau strunite şi zăgăzuite, pentru ca, într-un târziu, să fie
degajate complet, toate acestea sunt ipoteze nu lipsite de semnificaţie
şi de motivaţie, dar conchidem că important rămâne acum rezultatul
demersului său artistic.
Simulând didacticismul (culpă neimputabilă, în realitate),
autorul dispune sonetele între un Prolog, intitulat Doctor în poezie, şi un
•Lucian Scurtu
•Regnul ascuns – sonete –
•Editura Biblioteca Revistei
Familia
•Oradea, 2008
30
Cronica literară
Epilog, lăsat aşa, întrucât, ajuns la finalul volumului, lectorul nu mai
are nevoie de un succedaneu explicit. În poezia primă, interpretabilă
ca un autoportret, nu este desemnată o valoare cuprinzătoare, pentru
că eventuala intenţie de acordare a supremaţiei poetice e anulată
iremediabil prin limitarea asumată, expusă public, fără rezerve sau
camuflări: „Doctor în poezie consult docent doar greaţa…” Sunt prea
uşor de identificat relaţiile livreşti, pentru a accepta că poeziile se
îndatorează pe de-a-ntregul lor: Ch. Baudelaire, Jean-Paul Sartre (cu
romanul Greaţa), Tudor Arghezi, arborând în lumină mucegaiuri
cancerigene ori George Bacovia. Afinităţile sale cu o sumă de nume
sunt identificabile facil, pentru că poetul sugerează, de la primul contact
cu poezia sa, posibile apropieri, solidarizări, contiguităţi; e o ofertă prea
demonstrativă pentru a fi creditată, doar lectorul imprecaut s-ar lăsa
manipulat de soluţii la îndemână şi nu ar fi capabil să depăşească
acest nivel de interpretare a textului.
Lucian Scurtu s-a arătat onest faţă de cititorul său, chiar
avertizându-l să caute dincolo de suprafeţe, dincolo de ceea ce pare
a fi relevabil, din titlu: Regnul ascuns (într-o repetare a orgoliului unui
poet român interbelic, cu care, de altfel, nu are nimic în comun: Ion
Minulescu: „Nu sunt ce par a fi”).
E o continuă stare de devenire, de trecere din fragment în
totalitate, din inferior în celest; amorful şi impurul, sordidul şi decrepitul
suportă operaţii de îmblânzire, de rafinare estetică: „Sub formă de
vierme creol, goliciunea,/ Gudură coada, cizelând spurcăciunea”. Sunt
momente în care spui că poetul este absorbit complet de putrid; că
materia este reductibilă la câteva verbe permanente şi dominatoare:
a supura, a fumega, a linge, a emana, a bolborosi, într-un spaţiu aflat
în transă, suferind linşajul, având „nara unsuroasă” ca grilă, dacă nu
s-ar produce, tot de atâtea ori, recuperări de eter şi de reverie; periodic
şi tonifiant, lumii i se descoperă lumini şi femei, perle şi adorări, ca
în această reprezentare a farmecului dorit mereu, mereu inaccesibil,
având în ea fine sugestii de anatomie feminină: „Danubieni de pontici
sunt sânii, două pere,/ Sub sutien (în purpuri!), au gustul de rachiu,/
Se hârjonesc, şăgalnici, sub puful maroniu,,// Lăsaţi să fermenteze, să
ardă, să dispere”.
Dintre posibilele perspective asupra volumului de versuri al
lui Lucian Scurtu oferim una, pentru că avem argumente repetate
pentru aceasta. De fapt, chiar titlul volumului trimite spre o lecţiune de
identificare a opoziţiilor, pentru că regnul, care înseamnă materializarea
unui proces, definitivarea unei evoluţii este neperceptibil, fără a fi
eliminat. Aceasta este una dintre grilele pe care le propun pentru lectura
versurilor lui Lucian Scurtu: „coincidentia oppositorum” (coincidenţa
contrariilor; idee fundamentală în gândirea lui Eliade, preluată de
31
Corneliu Crăciun
la renascentistul Nicolaus Cusanus; ea stă la baza conceptului de
„totalitate ontologică”, în cadrul căreia dispar antinomii ca: viaţă –
moarte, spirit – materie).
Chiar dacă invocă straturi fetide ale pământului ori derivate
respingătoare ale corpului omenesc, poetul nu este interesat de
practicarea inciziei pentru a duce analiza la exces raţional, e mai
degrabă preocupat să instituie în lume propria putere de sublimare
a acesteia. Ideea este relevată complet şi evident într-o poezie de
tip programatic (deşi ea nu este, totuşi, prezentată astfel): „Căruntul
neg dezvoltă o molimă de vis” (un titlu cu o sugestie foarte limpede
pentru gândirea autorului): orice urât termină prin a deveni frumos,
iar metamorfozarea se face numai prin intervenţia celor iniţiaţi. De o
parte sunt puroiul, mirosurile, gunoiul, viscerele, măruntaiele, extinse
pe un spaţiu amplu: bolgie sau abis, în care se produce degradarea: se
smiorcăie, se coace-n cheag, colcăie; asupra lor se exercită actul poetic,
prin care materia imundă revelă frumuseţile ascunse, operaţie enunţată
prin substituirea mirosurilor şi a proceselor de dospire preformală prin
sonuri. În prima secvenţă a cărţii, Lucian Scurtu este un poet al haosului
primordial, al stărilor germinale ale pământului, al coacerii materiei în
vastul recipient al nonexistenţei, al timpului de dinainte de începuturi,
când formele nu se manifestaseră, iar convulsiile interne ale masei
neidentificate emana duhori, aidoma vulcanilor urât mirositori.
Întâlnirea contrariilor se produce atât la nivelul volumului, cât şi
la nivelul textului, al sonetului; versul în care este afirmată puritatea este
urmat imediat de un altul care sabotează impresia până la anulare.
Imaginile de stabilitate, de coerenţă şi de durată sunt subminate de
apariţii nefaste: trupul de efeb e ameninţat de decrepitudine, sub
stratul epidermic se insinuează spiritul destructiv, sângele e maculat
de pătrunderea unor lichide fatale: „Se smochineşte braţul pe trupul
discobol,/ Sub epidermă floarea de mucegai rodeşte,/ Globule albe,
roşii, se zvârcolesc în cleşte/ Adesea beţivite de-un alt fel de alcool”.
Chiar şi-n autoportretul pe care-l înscrie în prima secvenţă a volumului,
liniile de realizare sunt derutante, profilul se configurează şi se evaporă
din tuşe antinomice, într-o continuă dezlănţuire oximoronică. Un text
reflexiv, adiat de un superb orgoliu, este Holbav (titlu dat de localitatea
naşterii poetului), de construcţie blagiană, de o abundenţă imagistică
şi sugestivă care au ca rezultat armonizarea contrariilor şi definesc
viitorul ca o deschidere posibilă înspre un neistovit ciclul al reluărilor.
Cu a doua secvenţă a volumului se produce saltul în formal, în
organizat şi limpede, de la nedefinit şi amorf la contururi precise şi
identificabile emotiv. Ceea ce era efemer se salvează, ceea ce e părelnic
se materializează, iar ceea ce este comun se sublimează. Dominantă
este, în această secvenţă, silueta feminină; strofele o dăltuiesc, ca să ne
32
Cronica literară
apară, totodată, concretă şi imaterială, terestră şi articulată de esenţe
diafane. Sub semnul tutelar al feminităţii, manifestate calm, îngăduind
voluptatea descoperirilor treptate, se situează majoritatea poeziilor. Iar
chipul femeii se reface din frânturi risipite, tot aşa cum o oglindă se
recompune din asamblarea ţăndărilor. Să-i identificăm câteva trăsături,
pentru a-i descoperi şi noi unicitatea şi pentru a înţelege reverberaţiile
ei în conştiinţa poetului: „Părul ei, spre toamnă, e spic ca de secară,/ Aur
curat ce poartă karatele-n inel…”; Cercelul – mărgeluţă cu miez aurifer -/
Se leagănă sub lună duios, să înfioare…”; „Coroană puritană îi e pulpa
– algă…”: „Ca o trestie de Nil/ Glezna-i este de subţire…”
Se descoperă în unele versuri frecventatorul tratatelor de istorie,
elementele rigide ale profesiunii sale dăscăleşti metamorfozându-se
în asociaţii pe cât de aristocratice, pe atât de inventive, în imagini de
horbotă migăloasă, în care evidenţele istorice îşi pierd corporalitatea:
„Frumoasă e ca Diploma Leopoldină/ Dată la ceas de taină, în secol
luminat…”; „Surâsul îi e unic, paloarea iosefină,/ Absolutistă formă
Madona mea Sixtină,/ Extinsă pe ceriu gălbui, terezian…”
Şi pentru că tot credem în posibila multiplicare a perspectivelor
asupra poeziei lui Lucian Scurtu, să întreprindem o operaţie de
defeminizare şi de dezerotizare a acesteia, să-i acordăm volumului alt
sens. Să acceptăm, aşadar, că nu femeia este elogiată şi că poezia sa nu
are semnificaţii de text erotic, sau dacă le are, atunci ele sunt minime.
Am putea admite că amândouă ciclurile sunt închinate sonetului,
sau poeziei, sau – mai mult – artei. Chiar şi titlurile permit asemenea
interpretare: Vizuina turmei şi Edecarul de pe Criş. Elementele concrete,
materiale, reperabile uşor îşi anulează consistenţa şi apar ca accesorii,
prin care esenţele se camuflează: vezi Leda de pe Criş.
Sunt poezii despre prelucrarea poetică a verbului, cu un Lucian
Scurtu interesat să se înfăţişeze ca un lucrător asupra cuvântului,
comunicând despre procesul ajungerii de la materia primă, de la
cuvântul neutru, abject, popular (nu putem vorbi despre prezenţa
în aceste poezii a vulgarului, a trivialului) la structurile elevate,
surprinzătoare, afective. Dacă le privim din acest punct de vedere,
titlurile ciclurilor se reconfigurează: primul titlu trimite spre starea
primară a limbajului, echivalent mişcările umanităţii în stare de
gloată ori de turmă; al doilea sugerează, prin reprezentarea efortului
fizic al edecarului, munca de prelucrare, acţiunea asupra cuvântului,
pregătindu-l să fie apt de comunicare poetică. Poeziile din prima
secvenţă prezintă stratul primar, în care cuvintele zac în devălmăşie,
în forme promiscue, fără identitate, lipsite de soliditatea pe care ar da-o
prezenţa lor în fluxul comunicării comune sau poetice.
Total eliberat de stricteţi normative se arată Lucian Scurtu în
atitudinea faţă de materialul lingvistic, de la aristocratismul, eleganţa
33
Corneliu Crăciun
şi subtilitatea frazării, se ajunge la convertirea lui jucăuşă, aidoma
comportamentului faţă de masa de plastilină. Descoperim – realmente,
cu încântare – superlative surprinzătoare: „Danubieni de pontici”; verbe
intranzitive care sunt determinate de complemente directe: „Sordida
bubă sângerează uimirea…” Invenţia lexicală aparţine spaţiului ludic
în poezie. Pentru că simte că este prea grav, periodic, poetul devine
creator de limbă, într-o măsură onestă şi care place, unele făptuiri prin
concreteţea lor. (Cu atât mai mult prezenţa bine dispune, cu cât în unele
strofe aglomerările neologistice sunt de tip barbian: „De-un fus retard,
turnat în gelatină,/ Din neozon, spirală peste timp – abis/ Eliadesc,
fătat abstrus din vis…”) Spre exemplu: „Obeza mea ciupercă transpiră
înlăptată/ Veninul lichiorelnic, ivit din sol brumat…”; „Gangetica sudoare
locante-i dă prestanţă…”; „Mlădiţa miciurină după ce-a sublimat/ Îşi
scutură dorinţa domol ca o petală…”; „Borfet de lucruşoare se ofilesc pe
scânduri/… Gângav-conachiene se lăfăie uitate…”; „Fenicii prăbuşite
renasc doar la un cânt…”
După cum există cazuri de coabitare a neologismului cu cuvântul
popular: „Un blegovan de drăcuşor,/ Infant, acrit peste măsură,/ El,
fătălău de artă pură”; „Sunt lefegiul clipei în haltele nebune,/ Strivit de
îndoiala părelnicului joc…”.
Volumul prezent al lui Lucian Scurtu se oferă proteic cititorilor;
excluzând povestirea şi descripţia, poetul organizează mesajele într-o
reţea care se cere decriptată, gest produs în funcţie de temperamentul
fiecărui cititor, de sensibilitatea lui, de starea de moment, de capacitatea
de a se elibera de rezerve sau de prejudecăţi. În intenţie, ca şi în realizare,
volumul elimină monopolul unei singure grile interpretative. Elegiac
şi încrâncenat, ludic şi reflexiv, kafkian şi dantesc, inflamat şi reţinut,
calin şi violent, ipostazele acestea, contradictorii şi ireconciliabile la o
primă evaluare, se solidarizează şi exultă într-un tot omogen.
E un volum al capcanelor, al spuselor pe de-a-ndoaselea, al
ludicului, al seriozităţii, în egală măsură al sensibilităţii şi al reflexiei, al
neliniştilor şi al exaltării. Dar e fermecător, pe cât e şi omul. Şi e evident
că înseamnă un „Va urma”. În ce tonalitate? În cea veche? În cea nouă?
E greu de crezut că poetul va mai aborda ultima variantă. Însă e real
că va mai face poezie. Şi foarte bună.
34
Cronica literară
Dana Sala
Romanul plutitor
şi harta vie a scrierii
•Diana Adamek
•Vasco da Gama navi­
ghează
•Editura Ideea Europeană
& EuroPress
•Bucureşti, 2007
Textul năvalnic, lunecător între vămile
visului, de la năruire la refacerea-prefacerea
sa în alte cuvinte şi alte lumi pe măsură ce
înaintează ca prezent – Vasco da Gama navighează – îşi poartă cititorul înspre o altă
asimilare a spaţiului, într-una din cele mai
fremătătoare cărţi ale literaturii recente. Diana Adamek, la debutul său în roman, instituie deja un alt tip de comunicare între lumea
romanului şi cititor. Se modifică actul lecturii,
cronotopul ei şi ceea ce se trăieşte printr-o
lectură. Nefiind turnată într-o arhitectură solidă ci lichidă1 (chiar romanul-în-roman este
cules cu litere cursive, lichefiate), forma romanescă este mai mult la latitudinea trăirii
cititorului. În peisajul literaturii postdecembriste, romanul Dianei Adamek, o împlinire
artistică a unei specii încă fără nume, este o
aventură a desprinderii de ţărmurile fixe ale
actualităţii, în absolutul plutirii, o pătrundere
în lumi şi continente prea puţin explorate, cunoscute sau înţelese, într-un cuvânt atipice
temelor recurente ale romanului românesc.
Atât Horea Poenar, prefaţatorul, cât şi Ovidiu Mircean, autorul postfeţei, formulează
acest aspect al lichidităţii scrierii, specific Dianei Adamek. „Dar undeva, cum spuneam,
eseul se fisurează. E răpus de năvala apelor. Şi puţini critici ştiu mai bine decît Diana
Adamek să spună povestea (sau poveştile, nenumărate, sinuoase)acestei surpări.”–
afirmă Horea Poenar, (p. 6) iar Ovidiu Mircean în Postfaţă cu oglinzi de bronz, descrie
felul în care „...geografia romanului e lichidă, neprevăzută, labirintică, deschisă
capriciului şi simţurilor.” (p. 212).
1
35
Dana Sala
Prin volumele anterioare, Diana Adamek a ilustrat un nou gen, al
critificţiunii, aducând în critică libertatea romanului sau a jurnalului,
pentru a răzbate până în interstiţiile textului vizat şi în sedimentul lui
de latenţe, unde critica nu are acces cu alte mijloace. Aflată acum pe
terenul ficţiunii pure, în efluvii ale scrierii şi ştergerii, romaciera Diana
Adamek accede la zone ale fiinţei care nu pot fi pătrunse decât cu cel
mai subtil instrumentar al „cercetării”: pielea de sub piele în schimbarea
(şi „ţesutul”) ei, inimile răscolite de cântecul gornistului (măcinat în larg
de tânguiri fără leac), voci pe care se înşiră ani de curgere ai vieţii –
ani de căutări vane ale unui cifru pierdut al iubirii, înscris în numele
unei coline din Egipt, percepţia „vizuală” a timpului, taine care inundă
existenţa şi îi trasează poruncile interioare şi deci, destinul, memoria
caselor vizitate în vis, dar cu amprente puternice de mirosuri de ziduri
surpate şi de mucegaiuri, efectele interiorizate ale locuirii în arhitecturi
labirintice, trăirile suspendării în afara uscatului, instinctul gregar al
revoltei, zăgazul sufletesc – între dragoste şi mare.
Pecetea acestei cărţi este unicitatea, o unicitate înscrisă pe fiecare
pagină întocmai ca un semn tipografic de paginaţie şi recunoaştere.
Această vignetă-amprentă inconfundabilă este sesizabilă în toate
componentele scrierii: de la corporalitatea scriiturii pe care cititorul o
întâlneşte printr-o complexitate fabuloasă de senzaţii prezente în fiecare
frază, până la pneuma textului, la suflul său viu trădat de respiraţii
întretăiate ale personajelor. „E o caligrafie pe care doar timpurile o
dezleagă, aripi şi umbre de tuş pe un sul de mătase, deşi poate să fie
ceva mai simplu, doar porunca ce face ca burta unui bob de polen
să plesnească şi să-şi reverse memoria. Aceleaşi minuscule capilare
împânzesc acum odaia care a început brusc să crească, să-şi lărgească
pereţii şi să-şi înalţe tavanul, să coboare podeaua şi să aducă înapoi
înăuntru toate încăperile prin care am umblat, ziua ori noaptea, în toţi
cei cincizeci de ani ai mei” (Vasco da Gama navighează – p. 144)
Angajarea în lectură este un fel de plonjon prin cercul de foc ca
printr-o graniţă imaginară, în cartea care tocmai se scrie şi se şterge. Însăşi
citirea este trecerea de cealaltă parte a umbrei, în turbulenţa mirajului,
într-o lume unde textul devine viu, o vietate care muşcă, pulsează, creşte
sau devine cenuşă odată cu anotimpuri şi vârste, marchează aerul din
jur cu aburii calzi ai răsuflării, saltă magnetic peste falii care se cască
între planuri, între vieţi. Textul, acest organism viu, această piele vie,
ademeneşte cu şoapte, foşniri, nu numai prin murmur şi legănări, după
cum cuprinde şi înregistrează toate mirosurile, toate gusturile şi toate
adierile, spargerea valului într-o polifonie de voci. Nimic nu e poncif sau
clişeu, atâta vreme cât textul respiră ca o fiinţă, o fiinţă care ştie că are
un pact cu timpul şi că îşi măsoară cu un metronom interior curgerea,
legănarea, plutirea, vorbele.
36
Cronica literară
Identitatea personajelor este una a multiplelor straturi, înrudită cu
cea a existenţelor-voci din Valurile Virginiei Woolf. În loc de a fi un dat,
un construct gata format, identitatea se trăieşte în perimetrul şi prezentul
acestui roman. Avem totodată accesul la misterul acelui originar al fiinţei
care se poate împărţi într-o locuire pluriformă, simultană, a mai multor euri,
asemeni heteronimilor lui Pessoa. Personajele pendulează între taină şi
poruncă, într-o mişcare descinsă din cea a valului, între forţa de atracţie
a unor zări mai înalte, apoi creasta şi spargerea lui, urmate de azvârlirea
înapoi. În romanul Vasco da Gama navighează, taina dublează fapta,
aşa cum umbra morţii dublează tot ce stă sub cuprinderea soarelui.
Vasco îi promite regelui său că îi va aduce însuşi soarele. Simbolul solar
are o altă semnificaţie pentru Manuel I, regele lui Vasco, decât pentru
navigator. Dacă pentru rege înseamnă dominaţia spaţială, cuprinderea
a ce nu poate fi cuprins (soarele va răsări din regatul său, extins astfel
până la cealaltă margine a lumii), pentru Vasco da Gama el este soarele
promis Isabelei, femeia din miazănoapte, este soarele nemuririi. Astrul
căutat va fi contaminat de privirea prea mult scăldată în ape sinucigaşe,
astfel că în închipuire peste el se va suprapune rotirea halucinantă a
soarelui negru, infernal, până la deplina substituire. Asumându-şi viul
în maxima lui voracitate, asumându-şi freamătul şi tresăltarea, nu
adăpostul, personajele de pe cele trei corăbii umblă curajos şi liber
pe sub ceasul de amiază, confrutându-se direct cu ora, cu măsurarea
timpului prin umbrele lăsate pe obiecte. Cel care îşi croieşte astfel drum
sub soarele nemilos se prea poate să plutească spre o sinucidere lentă.
S-a atins fără prudenţă de umbra morţii, sau poate că, străbătându-se pe
sine, laolaltă cu mările, şi-a oglindit privirea într-un afund letal, iar asta a
fost de-ajuns pentru a reţine moartea în retina sa, fie şi preţ de o clipă.
Umbra, motiv central al acestui roman, este înţeleasă nuanţat, de
la umbra în termeni jungieni, până la umbra ca existenţă întrupată,
preferată de romantici, fiind totodată umbra-timp, umbra-personaj
din teatrul de umbre, umbra ca oglindire-proiecţie a ceva din lumea
invizibilă, umbra hipnotică, morganatică, umbra literelor, jocul de
umbre, umbra demonică, umbra ierburilor care îşi schimbă culoarea,
umbra morţii, umbra ca urmă a iubirii. Împărtăşindu-se din două
lumi, una de aici, alta de dincolo, umbra leagă ceea ce altminteri
s-ar destrăma, ea nu e aparenţă pură, căci poate cuprinde nu numai
„speranţa şi plăsmuirile nopţii”, ci şi ţipătul, durerea, sfâşierea, dragostea.
Cu „iscălitura de fum” care pecetluieşte pactul diabolic, umbra este
tocmai prezenţa unificatoare, ea leagă trecutul şi viitorul, atrăgându-le
în prezent. Umbra este urma de întuneric lăsată de lucrul care tocmai
se face, se scrie, se creează, ea e înscrierea în clipa de acum. Prezentul e
sustras personajelor, care pot fi sufleteşte ancorate mai adânc în trecut şi
în viitor, tocmai pentru a fi redat romanului. Este singurul timp care poate
37
Dana Sala
curge deopotrivă în interiorul vieţii şi al scrierii, când între ţărm şi mare
„nu s-ar mai trage linie despărţitoare”. Aşa cum legănarea stă între somn
şi trezie, umbra nu se teme de moarte.
Principalele personaje sunt totodată şi vocile narative. Transferul
celor mai subtile componente ale identităţii de la un personaj la altul,
realizat nu în găoacea clipei suspendate, ci la adăpostul memoriei, în
secvenţe care aruncă timpul înapoi, este un mod mai sigur de a întregi
inefabilul existenţei. Astfel, când navele ajung la ţărmul botezat Natal,
după numele Crăciunului sărbătorit chiar atunci, negrul Sahar, un
tânăr păstor, om al pământului şi al netulburării, cu privirea atrasă de
culoarea hărţilor aduse de portughezi, pipăie harta lui Vasco asemeni
unui nevăzător care citeşte un text în Braille. Prin acest gest, al citirii hărţii
cu palma, se realizează un subtil transplant de identitate, Sahar va vedea
casa din Sinues a lui Vasco, locuri în care n-a fost niciodată, iar Vasco
va vedea harta de pe cer. Francesca Juanita, slujnica iubitei lui Vasco,
locuieşte într-un eu străin, al stăpânei sale, cneaghina poloneză. O imită
pe stăpâna sa, îi pândeşte mişcările, îi citeşte scrisorile din sipet. Într-o
autoiluzionare extremă, provocată de iubirea secretă pentru Vasco, şi
îşi va auto-adresa scrisorile primite de Isabela, stăpâna ei. Sub degetele
Francescăi Juanita, care ţin scrisorile Isabelei, se înfiripează o comuniune
secretă între ea şi Vasco (deşi acest om nu ştie decât vag de existenţa
ei) anume „vâslitul spre moarte”, identitatea de esenţă între muşcătura
morţii din dragostea fără speranţă şi moartea spre care vâsleşte Vasco
da Gama sub cerul liber.
Personajele provin din rezervorul persoanei întâi, chiar atunci
când sunt transpuse cu versatilitate la persoana a treia. Eul este un fel
de animal fabulos, care se taie, se împarte sângerând într-o mulţime
de personaje, hrănite din teritoriile subiectivităţii, ele „se împărtăşesc
din miezul unei singure interiorităţi polifonice”, după cum spune Ovidiu
Mircean în postfaţă.
În acest sens, cititorul este el însuşi amestecat printre personajele
reale şi cele de hârtie, nu la modul artificial însă. Cititorul poate fi
spectator, jucător de şah în partida veşnic neterminată a Isabelei, poate
pătrunde în visele altor oameni, poate citi înainte, cu nerăbdarea lui
Ştefan– textul care se scrie. Dar, dincolo de gradul în care este absorbit
în jocul ficţiunii din acest roman, angajarea trăirii sale, a receptării este
totală, tocmai prin ancorarea în prezent, în clipă, iar în final în „clipa
cea mai frumoasă”, a schimbării nemuririi cu viaţa, a reintrării în trup, a
găsirii punctului de sprijin după îndelungata plutire.
Memoria protagonistului Ştefan Sentoni este şi ea nesfârşită ştergere,
căci urmele caselor cutreierate în vis nu se pot păstra în lumea vizibilă. Ele
sunt şterse din memorie ca şi cum ar fi de nisip, dezvăluindu-şi legătura
cu lumea borgesiană dintr-o carte de nisip. Dar în arhitectura onirică a
38
Cronica literară
acestor case, Ştefan Sentoni locuieşte cu adevărat, precum un alt Ştefan
(Viziru) în a sa cameră Sambô. Similar cu eroul lui Eliade, Sentoni caută
modalitatea de a ţine în mână timpul, chiar dacă în existenţa sa diurnă
este agent imobiliar, negustor de case. În final construieşte un întreg oraş
din casele vizitate în vis. El este şi inventator de eroi. Poate tocmai prin
aceste spaţii funambuleşti, asemeni spaţiilor fără uscat ale lui Vasco,
Ştefan Sentoni caută ieşirea din „bucla, tăcută, a timpului”. La un moment
dat, deşi n-a atins tastatura calculatorului la care îşi scrie romanul, frazele
se scriu singure pe ecran. Este clipa în care Estavao da Gama, tatăl lui
Vasco da Gama, o umbră, o existenţă de fum, se întrupează pentru a-l
ispiti pe Ştefan cu un pact faustic. Obiectul pactului îl constituie pagini
şi voci, Estavao, umbra în mantie galbenă, îi dă lui Ştefan aventura (cu
litere cursive) ce tocmai se scrie prin înaintarea fiului său Vasco înspre
răsărit, ţara soarelui pe care vrea să-l cucerească pentru regele său. În
fond romanul despre cutreierătorul mărilor începe chiar după decesul
real al lui Estavao. Fiul este legat de tată prin acelaşi vis, „de a deschide
calea spre Indii spre oprirea musulmană şi a tuturor celor care şi-au
făcut sălaş în apus, dar nu pentru a vieţui aici cu liniştită iubire, chiar
de cu altă credinţă, ci doar pentru a visa şerpeşte spre soare răsare şi
comorile sale”. Estavao însoţeşte călătoria lui Vasco, astfel că atunci când
expediţia ajunge la regele de la Melinda, „va arunca mai multe umbre
decât trupurile care păşesc”.
Poveştile de dragoste ale acestui roman se întâlnesc într-un plan
mai subtil ca realitatea. Lumile, şi cele de piatră şi cele de hârtie, sunt
amestecate(p. 72). Această situare a romancierei „cu spatele la pământ şi
faţa la mare” (după cum se exprimă Diana Adamek vorbind în volumul
Melancolii portugheze despre teritoriul Marianei de Alcoforado) este a
re-întâlnirii unor neanturi şi vârtejuri, deopotrivă ale dorului, ale morţii.
Un spaţiu nici fix, nici mobil, în suspensii ciudate, în care orizonturile s-au
dezlipit definitiv de contururile lumii, odată cu acceptarea îmbarcării pe
vas, adică în nava textului. Plutirea devine miza scrierii şi totodată visul
călătorului, legănat de frazele duse în larg de propriul lor magnetism
care le încarcă.
Aşadar, romanul de faţă este un fals tratat de navigare, înrudit
livresc mai degrabă semnificaţiilor scrierii din locul de baştină al primei
poveşti cu corăbieri a lumii, adică din Egiptul antic. Trecerea prin scriere,
la fel ca trecerea prin moarte, este trecerea prin semnificaţie. Navigatoruldemiurg, ca şi autorul, creează perspective asemeni pictorului pe pânză,
interpune distanţe, înconjurându-se de o lume tocmai creată prin actul
său, o lume care altfel poate n-ar exista. În cele din urmă, romanciera
Diana Adamek propune o nouă ontologie a actului de a fi în roman,
câştigând pactul cu timpul, făcând să dureze o carte de nisip.
39
Cronica literară
Liviu Câmpeanu
Eros şi Thanatos
Studiul comparativ aplicat - Abisurile oglindirii. Configuraţii ale mitului lui Narcis în literatura română -al
Danei Sala este la bază o lucrare de
doctorat, ea cunoscând apoi o „formă
îmbunătăţită şi amplificată”, după aprecierea lui Mircea Popa, autorul postfeţei.
Este vorba de o lucrare de tip universitar
(în sensul canonic al termenului), care
urmăreşte cele două componente ale
mitului menţionat: oglindirea în moarte/
oglindirea în frumuseţe.
Primele capitole au un transparent caracter pregătitor, bibliografia - extrem de stufoasă - regăsindu-se selectiv
şi în final, mitul fiind văzut prin varii
grile, precumpănind cea hermeneutică,
cea filosofică şi cea mitocritică. Se
evidenţiază, după A. Gide, o adevărată
„teorie a simbolului”, asociată mitului adamic implicând fervoarea auto­
cunoaşterii. În acest context, nivelul ontologic şi cel simbolic se dovedesc a fi
modalităţi de vindecare a „hybrisului”. Astfel, în Narcisul gidian este
resorbit un Adam în indistincţie cu lucrurile, ignorând cunoaşterea de
sine, plasat într-o Grădină a Ideilor. Subiect şi obiect sunt identice. Narcis-Adam este spectatorul absolut şi unic a ceea ce se joacă pentru el,
al lumii care există fiindcă îi ocupă orizontul vederii, dar nu este stăpân
•Danei Sala
•Abisurile oglindirii.
Configuraţii ale mitului lui
Narcis în literatura română
•Editura Limes
•Cluj-Napoca, 2007
40
Cronica literară
pe deplin, fiindcă nu se vede. (...) În clipa în care Adam frânge această
armonie a nediferenţierii de lucruri, dintr-o pornire incandescentă de a
se vedea, îşi pierde paradisul, (re) devenind Narcis care îşi caută forma
sufletului; se naşte timpul, profeţii şi poeţii rămân să adune filele rupte
ale Cărţii imemoriale în care paradisul se refugiază. Cărţile pot fi, deci,
şi transcrierea unor fragmente casabile din paradis (...) Poetul este un
Narcis înzestrat cu privire adamică.” (p.7-8).
Raportul special între mitul lui Narcis şi poezie presupune (după
cum am menţionat deja), tipuri de oglindire: „oglindirea în moarte” şi
„oglindirea în frumuseţe”. Deopotrivă în mitul lui Narcis şi în procesul
poietic se poate identifica o „rezultantă” în conştiinţa cunoscătoare, trei
elemente fiind definitorii: dorinţa (Eros), oglindirea şi Thanatos. Capitolul
Unduirea lui Narcis e urmat de altele două care amplifică şi adâncesc
problematica, titlurile însele fiind sugestive: Narcis reflectiv - narcisismul
filosofic şi Narcis reflexiv - narcisismul ca mit estetic, afinităţi şi diferenţieri
judicioase realizându-se în subcapitolul Narcis şi Orfeu. Ocurenţe ale
mitului lui Narcis încheie prima parte a studiului, făcându-se trecerea
la partea aplicată a lucrării, cea în care (pe parcursul a patru capitole)
obiectul analizei (comparative) pe texte se realizează detaliat.
Optica prin care e evidenţiat mitul lui Narcis în creaţia eminesciană
(poezie şi proză) reliefează câteva motive esenţiale: „narcisismul celest,
dublu demonic, oglinda magică.” În fond, în lirica eminesciană,
„există un narcisism difuz, de natură celestă, fiindcă oglinda, în loc să
scindeze, conferă unitate, astfel încât cosmosul nu e întreg fără oglinda
acvatică, o epifanie a universului pătruns de sine însuşi.” Profuzia
citatelor dar şi apelul la bibliografia critică (studiile Ioanei Em. Petrescu
fiind fundamentale), duc în cele din urmă la anumite conceptualizări.
Astfel, în „thanatofilia celestă” se relevă felul în care Eros nu se opune
lui Thanatos prin eufemizare, ci se uneşte cu el tocmai prin intermediul
oglindirii.
La Alexandru Macedonski se identifică „paradigma narcisică”
cu deosebire prin „încorporarea himerei” în câteva texte poetice, Narcis
manifestându-se ca subversiune a androginului - fapt evidenţiat
în romanul Thalassa, în care personajul titular cunoaşte, însă, şi alte
metamorfoze, de natură mistică. Anularea contrariilor, specifică
androginului, este atinsă de eroul macedonskian într-un punct perihelic
al uniunii, dar este eşuată ca finalitate.
Opera lui Ion Barbu ca act clar de narcisism este cel mai substanţial
capitol sub raportul criticii aplicate. Lirica, tezele estetice barbiene
dar şi studiile critice de referinţă (Ioana Em.Petrescu, Marin Mincu)
îi oferă Danei Sala prilejul de a releva pregnanţa mitului precum şi
interpretarea nuanţată, subtilă a textelor într-un discurs coagulant, la
obiect.
41
Liviu Câmpeanu
De fapt, poezia barbiană „corespunde momentului oglindirii,
din cronotopia mitului narcisic lipsind autofilia şi autoextincţia” La
autorul Jocului secund, lumea, rezultată din actul oglindirii, nu e una
himerică, ireală, ci universul unei alte realităţi, mai purificate, „cristalul”
deţinând ca simbol un loc privilegiat. „Printr-un efort demiurgic poetul
încearcă să refacă tocmai principiul pe care se sprijină lumea oglinzii,
care o face posibilă. Nu opera se constituie după modelul oglinzii, sau
o încorporează, ci opera încearcă să refacă oglinda ca principiu, ca
legitate. (...) Oglinda nu este luată ca atare, ca un model care există şi
poate fi adoptat, mimetic deci, ci ca un model care poate fi construit
înţelegându-i legile şi refăcând universul pe baza lor. (...) Trecerea prin
roată înseamnă trecerea prin oglindă sub amplitudinea desenării
unui cerc. Roata cuprinde şi ceea ce nu se poate realiza în uni sau
bidimensional” (p.169).
La Emil Bota se reliefează cel de-al treilea moment al mitului
narcisic, al autoextincţiei. Dacă în proză primează motivul dublului, în
poezie sesizăm traseul de la speculum la spectaculum mundi.
Bogăţia informaţiei, discursul critic matur, structura riguroasă,
inexistenţa unui clivaj teorie/interpretare sunt câteva atribute ale
acestui studiu. Uneori, însă, multitudinea trimiterilor bibliografice, ca şi
detaliile textuale - însuşiri caracteristice unei lucrări de doctorat - pot
indispune un lector prea grăbit.
42
Cronica literară
Imelda Chinţa
Fascinaţia ficţiunii
O altă carte susţinută de Fundaţia Culturală Libra ce vine în continuarea unor studii despre roman precum
Poetica romanului românesc interbelic,
Dimensiuni ale romanului contemporan, Incursiuni în literatura diasporei şi
a disidenţei completează tomul semnat
Gheorghe Glodeanu, ce abordează în
această investigaţie numită Fascinaţia
ficţiunii. Incursiuni în literatura interbelică şi contemporană, nu numai specia
de care criticul s-a arătat atât de preocupat în lucrările anterioare, şi anume
romanul, ci atenţia se îndreaptă şi asupra prozei nonfictive situată la graniţa
dintre ficţiune şi nonficţiune: proza scurtă, corespondenţa, memoriile, interviurile, jurnalele intime.
Analistul urmăreşte traseul literar
al unor autori precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, M. Sebastian, Vintilă Horea,
Dumitru Ţepeneag, Augustin Buzura,
Nicolae Breban, Matei Călinescu, Radu
Albala, Marcel Avramescu şi Alexandru
Vona, radiografiindu-le atât scrierile cunoscute cât şi pe cele mai puţin consacrate.
Studiul se deschide cu capitolul despre Mircea Eliade ce vizează
corespondenţa acestuia păstrată cu mare atenţie de Mircea Handoca,
•Gheorghe Glodeanu
•Fascinaţia ficţiunii. Incursiuni
în literatura interbelică şi
contemporană
•Editura Libra
•Bucureşti, 2006
43
Imelda Chinţa
istoricul literar apropiat al lui Eliade, care a proiectat-o în şase volume
reunite într-o serie intitulată Mircea Eliade şi corespondenţii săi. Din
cele şase volume doar trei au văzut până în prezent lumina tiparului,
iar volumul care marchează debutul publicării corespondenţei trimise
de către Mircea Eliade a fost intitulat Europa, Asia, America... reunind
nume de referinţă atât din cultura universală cât şi din cea autohtonă:
Gaston Bachelard, Ernesto Buonaiuti, Rosa del Conte, Georges Dumezil,
Gilbert Durand, Haig Acterian, Lucian Blaga, Geo Bogza, Emil Cioran,
Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Mircea Vulcărescu, etc.
Corespondenţa ne dezvăluie atât cosmopolitismul cât şi spiritul
enciclopedic al unui erudit, dar oferă şi date preţioase despre geneza
unora dintre lucrările scriitorului: Oceanografie, Isabel şi apele
diavolului, Întoarcerea din Rai, Huliganii, Yoga, etc.
Epistolele adresate eminescologului Gheorghe Bulgăr au fost
tipărite şi în volumul acestuia intitulat Mircea Eliade în actualitate
(1991), vizând perioada cuprinsă între 1968 şi 1980 în care Eliade îşi
dezvăluie proiectele sale, arătându-şi nemulţumirea în ceea ce priveşte
dificultatea cu care putea coresponda cu cei din ţară: „«Am uneori
impresia că ne despart nu un continent şi un ocean, ci o galaxie...Dar
m-am învăţat (de mult!) să trăiesc în orice situaţie, bună sau rea, pe
care ne-o impune Istoria»”, adăugând că nu se va întoarce în ţară până
nu i se va publica opera.
Interesantă, dar şi dureroasă se dezvăluie a fi scrisoarea adresată
profesorului Surendranath Dasgupta în septembrie 1930. Eliade îşi
mărturiseşte criza prin care trece nu numai datorită faptului că o va
pierde pe Maitreyi, ci este obligat să se îndepărteze şi de maestrul său
spiritual care l-a familiarizat cu misticismul indian.
Luxuriantul corpus epistolar îi este dedicat familiei, înregistrând
o sută douăzeci şi două de scrisori, Eliade prezentându-şi etapele
clivajului său spiritual şi experienţele dobândite în urma călătoriilor
sale mundane.
Fascinantă este şi corespondenţa destinată lui Mircea Handoca,
principalul editor al operei eliadeşti, scrisorile concentrându-se asupra
eforturilor depuse de către istoricul literar pentru a publica opera lui
Eliade în ţară după o lungă perioadă de interdicţii. Aflat în dizgraţia
regimului totalitar, Eliade nu reuşeşte să publice în ţară; dar situaţia
se va schimba după momentul decembrist când Mircea Handoca
finalizează proiectele, devenind, „cel mai important editor al lui Eliade
în ţară”.
Volumele II, III reunesc epistolele adresate lui Virgil Ierunca,
Cezar Ivănescu căruia îi mulţumeşte pentru traducerea volumui De
la Zamolxis la Genghis-Han, lui Carl Gustav Jung pe care Eliade îl
consideră „un maestru spiritual de la care a învăţat extrem de mult
44
Cronica literară
şi care i-a influenţat profund maniera de a gândi”. Tonul familiar din
celelalte scrisori ia acum o formă ceremonioasă, plină de respect.
Demersul analitic parcurge Noua estetică a romanului ro­
mânesc interbelic, condeiul criticului glisând pe marginea scrie­
rilor camilpetresciene a cărui operă reprezintă un etatism a roma­
nului românesc modern considerat „vârsta maturităţii depline şi a
europenizării.” Autorul Patului lui Procust poate fi considerat un ca­
pugiu al romanului modern, el contribuind în mod decisiv la înnoirea
aces­tuia, impunând în context autohton conceptul de autenticitate
care „a beneficiat rapid de numeroşi adepţi”, criticul incluzându-i aici
pe Anton Holban, Mihail Sebastian sau M. Blecher.
Două romane semnate Mihail Sebastian şi anume Fragmente
dintr-un carnet găsit şi Femei ocupă un spaţiu însemnat în economia
volumului de faţă şi contribuie la impunerea conceptului autenticităţii,
surprizând prin elementele novatoare, prozatorul recurge la „formula
narativă a manuscrisului găsit”, metodă ce va fi folosită şi de George
Călinescu în Scrinul negru. Fragmente dintr-un carnet găsit este mai
curând „o culegere de meditaţii şi de eseuri pe teme diferite de factură
existenţială”. Ideile etice şi estetice transpar în lucrările lui Mihail
Sebastian, asemenea celor din scrierile eliadeşti.
Romanul Femei aduce în prim planul creaţiei un eu narativ
heterodiegetic şi un autor ce recunoaşte că „marea voluptate a scrisului
constă în permanenta întrepătrundere dintre viaţă şi imaginaţie, dintre
vis şi realitate.”
O figură impunătoare a avangardei literare româneşti semnalată
de Gheorghe Glodeanu este Marcel Avramescu, considerat fiind unul
dintre cei mai importanţi adepţi ai lui René Guénon în România.
Scriitorul, a cărui operă a fost valorificată abia postum, rămâne celebru
printr-un număr mare de pseudonime. O autentică „artă poetică
prin procedeele specifice literaturii de avangardă” se dovedeşte a fi
lucrarea Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al
lui Ierusalimus Unicornus în care scriitorul urmăreşte epurarea clişeelor
de gândire şi limbaj, pentru a ajunge la cuvântul autentic.
Un autor care nu scapă atenţiei critice este Vintilă Horia ale cărui
scrieri înainte de a lua calea exilului sunt aduse în atenţia cititorilor
de către istoricul literar Mircea Popa care se ocupă exclusiv de opera
scriitorului. Moartea morţii mele – volum nuvelistic, Acolo şi stelele ard...
– romanul de debut şi El fin del exilio. Cuentos de juventud – ediţia
spaniolă a volumului Moartea morţii mele, alături de antologia Credinţă
şi Creaţie, toate schiţează portretul autorului de tinereţe valorificând
publicistica lui Vintilă Horia cu caracter literar.
Alţi autori care fac obiectul studiului, printre care Dumitru Ţepe­
neag, Alexandru Vona, Augustin Buzura, Nicolae Breban, completează
45
Imelda Chinţa
traseul experimental al literaturii române culminând cu postmodernul
Mircea Cărtărescu a cărui evoluţie „a marcat viaţa literară contemporană
prin câteva opere de referinţă”. Analistul băimărean poposeşte asupra
volumului ce are „o pronunţată tentă comercială”, De ce iubim femeile,
dar şi asupra Jurnalului cărtărescian care cuprinde perioada 19901996, primul volum, respectiv 1997-2003 – volumul al doilea.
Criticul abordeză în studiul său un prozator mai puţin cunoscut,
Radu Albala, care „a rămas în memoria celor care l-au cunoscut
asemenea unui personaj descins din paginile lui Mateiu Caragiale”
şi este prezent în literatură prin ciclul său Desculţe, autorul rămânând
un foarte bun povestitor ale cărui scrieri abordează realul împletit cu
fabulosul şi „exprimă nostalgia după o lume apusă”.
Analiza se încheie cu Jurnalul lui Matei Călinescu care este şi
autorul unui jurnal insolit, Un fel de jurnal, 1973-1981 în care reputatul
exeget ni se prezintă într-o nouă ipostază, cea de „martor al unui timp
infernal”.
Aşadar, studiul de faţă este, cum însuşi criticul mărturiseşte, o
prelungire a investigaţiilor anterioare, o completare a unui peisaj
ce cuprinde atât proza fictivă cât şi cea nonfictivă a unor figuri
remarcabile care au marcat traseul, aflat uneori în derivă, al literaturii
române interbelice şi contemporane.
Un studiu dens ni se oferă spre analiză de un autor care cu
deferenţă îşi întâmpină cititorul şi îl antrenează într-o lectură critică.
46
Camera de gardă
Mircea Pricăjan
Vocile apocalipsei în ziar,
a fost odată criza de creaţie
Prozatorul la ziar
Cornel Mihai Ungureanu –
Re­creaţii cu Babi, Editura Bru­
mar, Timişoara, 2008
E vorba de o culegere de texte
jurnalistice. La suprafaţă. În profunzime este vorba de o culegere de texte literare. Cu personaje, cu acţiune,
cu intrigă, cu tot ce vreţi. În centru
se află naratorul, desigur, şi bucăţile care alcătuiesc volumul vorbesc
despre lumea în care trăieşte acesta.
Despre Craiova, mai precis, despre
persoanele dragi lui, la vorbele cărora face deseori apel – printre acestea se numără şi Babi, care mereu îşi
spune păsul cu o precizie chirurgicală, sub un nuc.
Savuros volumul, necesar, ilustrativ pentru calităţile indiscutabile
de prozator ale lui Cornel Mihai Ungureanu. Ironia e la ea acasă, tehnica exemplului cu subînţeles, ca un
soi de pildă chinezească, e stăpânită la perfecţie, comentariul social,
cultural şi politic are o naturaleţe
cuceritoare. „Cine cumpără volumul
face o afacere: dă bani pe un ziar şi
ia o carte”, spune Nicolae Coande în
prefaţă – şi chiar aşa este. O carte a
actualităţii imediate aşa cum o filtrează talentul unui scriitor pe care
forţa împrejurărilor l-a împins la jurnalism.
Întâmplare au ba, am citit Recreaţii cu Babi chiar în ziua de 30 noiembrie 2008, când România vota. Eu
am rămas să citesc.
47
Mircea Pricăjan
Apocalipsa după Vincent
Bogdan Suceavă – Vincent
nemuritorul, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2008
Pare că Bogdan Suceavă şi-a
făcut încă de la prima carte un plan
secret de-a ne surprinde mereu. Şi
mai pare că de atunci încoace îşi urmăreşte scopul cu fiecare ocazie. Şi
strădania lui are efectul scontat.
După Miruna, o poveste, apărută în 2007 la Curtea Veche, autorul
revine un an mai târziu la aceeaşi
editură cu un roman în care pare că
şi-a propus să facă exact pe dos de
cum a făcut în Miruna. Dacă acolo
farmecul era dat în principal de rotunjimile poveştii, de cuvintele alese
pe sprânceană pentru a reda o lume
feerică, în Vincent nemuritorul a renunţat complet la descrieri, la artificii
prozastice clasice, prezentându-ne
un text denudat de tot ceea ce ne-ar
fi putut distrage atenţia de la subiect.
Iar subiectul exact asta cerea.
48
Ne aflăm în anul 2036, într-o
Americă în care omenirea a descoperit secretul vieţii de apoi. Un program intitulat Spring After Winter
(SAW) permite persoanelor cu boli
terminale să-şi transfere întregul
complex de inteligenţă + emoţii +
amintiri pe un suport virtual, un modul electronic în care să-şi poată
continua... viaţa. Doar că lucrul acesta stârneşte un val de discuţii despre
moralitate, despre încercarea omului
de-a se substitui creatorului divin (Biserica e împărţită şi ea în două: cei
care aprobă programul SAW şi cei
care îl văd drept dovada supremă
a blasfemiei umane) şi mai încolo
vom vedea că temerile exprimate în
faza incipientă a proiectului nici nu
se compară cu problemele pe care
le au de înfruntat în realitatea virtuală cei mutaţi pe module electronice.
Căci întrebarea esenţială este: Cum
va reacţiona un om care a trăit toată viaţa cu constrângeri de tot felul
când se va trezi într-un „paradis” fără
limite de timp şi spaţiu? Răspunsul
lui Bogdan Suceavă este unul înfiorător de sumbru, iar asta tocmai pentru că, la momentul acesta, pare a fi
singurul răspuns logic.
De citit, de cugetat. Tare mă
tem că nu peste mult timp nemurirea
lui Vincent va deveni realitate.
Două voci în syn-cronie
Mie îmi place cum scrie Liiceanu. Mi-a plăcut Uşa interzisă şi acum
mi-a plăcut şi Scrisori către fiul meu.
Or fi fiind ele voci care să spună că
nu-i aşa, dar mie mi se pare indiscutabil talentul de filosof eseist al autorului. Cărţile se citesc ca pe apă, iar la
asta nu se poate să nu recunoşti că o
importanţă covârşitoare o are exper-
Camera de gardă
Gabriel Liiceanu – Scrisori către
fiul meu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008
ta întrebuinţare a limbii române, cu
tot bagajul ei lexical şi sintactic. Îmi
place în primul rând că, poate doar
cu câteva excepţii uşor de trecut cu
vederea, Liiceanu se fereşte de tezisme.
Avem şi în cazul de faţă, ca în
Uşa interzisă, un soi de jurnal, doar că
de data aceasta mascat sub o formă
epistolară. Cele două părţi, American
Story şi Cearta ta cu viaţa, alcătuiesc
o viziune unitară asupra vieţii în lumea de acum. În primul caz, o vizită
în America, pentru o intervenţie chirurgicală complicată, se transformă
într-un soi de reportaj pe marginea
traiului occidental veritabil. „Această uriaşă avere strânsă gospodăreşte, fără traume, de la o generaţie la
alta, este America, cea pe care toată
planeta o urăşte pentru că de fapt a
reuşit să obţină cuminţenia continuităţi” – e o definiţie pe care nu mulţi o
au în gând atunci când e vorba de
Ţara Făgăduinţei. Autorul reuşeşte să
ofere în această parte secvenţele cele
mai izbutite ale cărţii. Partea a doua
revine în cotidianul românesc. Însă
preocupările nu se extind dincolo de
lumea amintirilor şi a familiei. Aici
găsim şi centrul de greutate filosofic
al volumului, întoarcerea constantă
la Noica şi Heidegger. Se discută despre relaţiile de cuplu şi contratimp,
despre tabieturi şi despre familie.
Şi da, se simt într-adevăr două
voci în această carte a lui Gabriel Liiceanu. Se simte şi modul în care ele
se completează: „Când una ia tonuri
prea înalte şi se avântă în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltă, cucerită de
farmecul infinit al particularului, se
îndreaptă spre detaliile din care ne
este alcătuită viaţa.” Şi cred că asta
face ca textul să fie gustat acum şi
peste ani.
A fost odată în estul Europei...
Julian Barnes e un autor extrem de inteligent şi perspicace. Are
un ochi atent şi un umor subtil – combinaţia ideală pentru un prozator al
timpului nostru. E expert în redarea
acelor banalităţi care, aşa cum se
zice mai nou, fac diferenţa. Cunoaşte
lumea în care se mişcă şi ştie s-o redea în lumina care-i scoate cel mai
bine în evidenţă punctele slabe.
Tocmai pentru că-mi formasem
impresia asta despre autorul britanic
am fost curios să văd ce-a reuşit să
facă într-o carte în care s-a îndepărtat
de lumea lui şi a poposit într-un spaţiu geografic şi politic despre care se
presupune că nu ştie la fel de multe.
Porcul spinos e un roman sincer.
Un roman care nu-şi propune nicio clipă să fie mai mult decât poate fi. E povestea unui proces al comunismului,
49
Mircea Pricăjan
Julian Barnes – Porcul spinos,
trad. de Mihai Moroiu, Editura
Nemira, Colecţia Babel, Bucureşti, 2007
într-o ţară fictivă din estul Europei, dar
care poate fi uşor recunoscută drept
un melanj dintre România şi Bulgaria. Fostul conducător (dictator) al ţării
Stoio Petkanov este pus sub acuzare
pentru genocid, iar procurorul care se
ocupă de caz este Petar Solinski. Totul
se desfăşoară într-o normalitate greu
de conceput în vremuri tulburi precum acelea, Solinski dă dovadă de-un
umanism ieşit din comun faţă de Petkanov, care treptat îşi dezvăluie faţa
umană, face apel la sensibilităţi pentru care până atunci n-a avut nici cel
mai mic respect, iar naţiunea, urmărind procesul la televizor şi în ziare, se
lasă din nou înşelată. Deoarece răul
s-a înfipt atât de adânc în fiinţa lor,
încât extirparea lui cu forcepsul n-ar
face decât să le cauzeze moartea. Prin
urmare, nemilosul despot Petkanov
50
are din nou câştig de cauză. Adevărul
se poate modela după caz, pentru a
sprijini şi cele mai inumane intenţii –
aceasta pare să fie teza cărţii.
Ar fi de remarcat încercarea
autorului de a înţelege o gândire şi o
simţire străine de sine. Că strădania
lui nu dă toate roadele scontate, că
personajele nu emană acelaşi suflu
de viaţă ca în alte romane ale sale,
că acţiunea se supune întru totul urmăririi ideii că limitele adevărului
sunt atât de flexibile pe cât este de
abilă persoana care îl exprimă nu e
decât un lucru firesc. Poate că reacţiile cele mai apropiate de autor vin
din partea unor personaje secundare: patru tineri – Vera, Atanas, Stefan
şi Dimitar – care privesc la televizor
procesul şi care, pe lângă discuţii debusolate despre ceea ce lor li se pare
a fi o mascaradă, nu au nicio reţinere
să-şi vadă nestingheriţi de viaţa lor
de tineri, glumind, petrecând.
Una peste alta, Porcul spinos
nu este un Barnes în cea mai bună
formă, însă este fără doar şi poate o
încercare de ficţionalizare într-o cheie moralizatoare, cu un ochi detaşat,
a unor evenimente pe care noi încă
suntem prea tare înclinaţi să le tratăm cu patimă.
Criza de creaţie a unui scriitor-profesor
Autorul este unul dintre cei mai
apreciaţi romancieri ai Americii de
Nord. A publicat o sumedenie de romane, dintre care câteva au fost recompensate cu importante premii:
The Amazing Adventures of Kavalier
& Clay, din 2000, a primit premiul Pulitzer, Summerland, din 2002, a luat
Mythopoetic Fantasy Award, iar cel
mai recent, The Yiddish Policemen’s
Camera de gardă
Michael Chabon – Băieţi teribili,
trad. de Ines Hristea, Editura
Humanitas Fiction, Colecţia
Raftul Denisei, Bucureşti, 2008
Union, din 2007, a strâns caimacul
premiului Nebula. Prin urmare, avem
un autor demn de toată atenţia.
Cum se poate observa din înşiruirea distincţiilor de mai sus, Michael Chabon e unul dintre cei câţiva
scriitori americani care au reuşit să
transgreseze cu succes genurile. Deşi
în opera lui se regăsesc destule elemente SF şi fantasy, motiv pentru care
mişcarea sefistă îl şi revendică (a coordonat, de altfel, şi mai multe antologii cu tematică SF, cea mai însemnată fiind seria McSweeney’s Enchanted
Chamber of Astonishing Stories, din
care au apărut şi la noi două volume,
la editura Nemira, sub titlul Poveşti incredibile), totuşi mişcarea literară de
centru are toate motivele să-l includă
pe primele locuri ale listei sale.
Băieţi teribili (Wonder Boys, pe
numele ei original) e un roman care
s-a bucurat de-un enorm succes, nu
în ultimul rând – doar trăim vremuri
vizuale – datorită ecranizării realizate de Curtis Hanson, cu o distribuţie avându-l cap de afiş pe Michael
Douglas. E un veritabil roman al crizei
de creaţie şi – mi se pare mie – mai
puţin al campusului universitar. Grady Tripp este într-adevăr profesor de
engleză, este cu adevărat încurcat
într-o aventură amoroasă cu şefa de
catedră a facultăţii sale, în jurul lui
roiesc, da, studenţi, iar o parte din acţiune se petrece pe culoarele şi în aulele universitare. Totuşi... acestea sunt
încredinţat că au rol doar de punere
în scenă, de fundal pe care să evolueze personajul nostru frământat de
ameninţarea spectrului unui eşec scriitoricesc. Deoarece Grady Tripp este
înainte de toate scriitor – şi oricine ştie
că scriitorul, indiferent de meseria pe
care o practică pentru a-şi asigura
traiul, mai presus de orice tot scriitor
se vede.
Romanul se citeşte dintr-o răsuflare (aici trebuie lăudat şi rodul muncii traducătoarei Ines Hristea), peripeţiile prin care trece Tripp împreună
cu manuscrisul uriaşului său roman
neterminat Wonder Boys, rezoluţiile la
care ajunge şi nu în ultimul rând modul unic în care Michael Chabon ştie
să povestească, îmbrăcând credibil
personajele în haina cuvintelor sale,
toate te fac să-ţi spui la sfârşit: da, a
meritat atenţia de care a avut parte.
Şi mai mult: simţi nevoia de a-i
face pe cât mai mulţi să-l citească.
Aşadar, luaţi de-l citiţi!
51
Explorări
Mircea Morariu
Etica neuitării
de Monica Lovinescu
Editura Paralela 45
Bucureşti, 2008
Sunt întru totul de acord cu
Nicolae Manolescu care, în capitolul pe care i l-a consacrat Monicăi
Lovinescu în Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela 45,
Bucureşti, 2008), apreciază că „într-o
lume în care literatura a fost tulpina
de trestie prin care un întreg popor
52
a respirat, criticul literar a jucat rolul salvatorului de la înec. De n-ar fi
fost decât atât, şi tot am avea motive
să vedem în Monica Lovinescu unul
dintre factorii esenţiali ai renaşterii
literaturii noastre, pe fondul destalinizării Răsăritului, cum spune ea însăşi”. Aş extinde observaţia afirmând
că Monica Lovinescu, cea care în filmul lui Alexandru Solomon Război
pe calea undelor spunea adevărul şi
numai adevărul atunci când mărturisea că unica ei armă de luptă împotriva comunismului a fost un microfon, a reprezentat unul dintre factorii
determinanţi ai renaşterii conştiinţei
româneşti. Ai dezmeticirii sau dezvrăjirii, ca să utilizez un termen din eseul Amintiri din casa morţilor cu care
Tony Judt încheie cartea Epoca postbelică - O istorie a Europei de după
1945 (Editura Polirom, Iaşi, 2008). Cred,
de asemenea, că are dreptate acelaşi
Nicolae Manolescu când socoteşte că
„cronicile Monicăi Lovinescu despre
marile cărţi din rezistenţa anticomunistă din Europa de răsărit ar merita
un comentariu separat”. Cei care s-ar
încumeta să îl facă au acum la dispoziţie cartea Etica neuitării, apărută în anul 2008 în colecţia Zeitgeist a
Editurii Humanitas (antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu). Volumul
reuneşte în mai bine de 450 de pagini texte în care Monica Lovinescu a
comentat dezmeticirea, dar şi reculu-
Explorări
rile ei, aşa cum s-au manifestat ele în
cărţi, în spectacole de teatru, dar mai
ales în atitudini.
Se poate ca sfârşitul de secol
XX, dar nu numai el, să fi fost melancolic, aşa cum crede François Furet în
cartea Fascism şi comunism.(Editura
ART, Bucureşti, 2007). Se prea poate
iarăşi că în acelaşi sfârşit de secol,
dacă nu cumva în chiar întreaga lui
a doua jumătate, să fi fost „prizonierii
unui orizont unic în istorie”, după cum
scrie Furet, numai că nu doar istoricii
au fost cei ce au acţionat împotriva a
tot ceea ce părea fi dobândit un „aer
de fatalitate”. Intelectualii sunt melancolici, aşa după cum îi califică Wolf
Lepenies în cartea Ascensiunea şi declinul intelectualilor (Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj, 2005), şi nu e exclus ca din
pricina melancoliei să fi căzut pradă
unui anume fel de terorism care a făcut ca vreo câţiva zeci de ani unii să
fi dat tonul şi să fi gândit pentru alţii
şi sa o fi făcut în chip fatalmente greşit, cum ne spune Jean Sévillia în studiul său Terorismul intelectual (Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007). Au fost
însă şi excepţii. De ambele părţi ale
Cortinei de fier. Despre ele, despre cei
care au sesizat natura mortală a comunismului şi asemănarea până la
coincidenţă a acestuia cu fascismul
scrie Monica Lovinescu în articolele
şi comentariile antologate în volumul
apărut la Humanitas. Realitatea fundamentală pe care o probează aceste
scrieri constă în demonstrarea faptului că ideologia comunistă a acţionat
la fel de pernicios atât în Estul sovietizat cât şi în Occidentul care multă vreme şi-a pus între paranteze capacitatea de reflecţie şi analiză, nevăzând şi
neauzind că „iluzia comunistă”, cum
o numeşte Furet în eseul său Trecutul
unei iluzii- eseu despre ideea comunistă în secolul XX (Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996) e defectivă de adevăr
şi de omenie. Poate tocmai de aceea,
aşa după cum scrie Furet, „ideea comunistă a trăit mai mult în minţile
oamenilor decât în realitate; şi mai
mult în Vestul decât în Estul Europei”.
Occidentul fie s-a înşelat, fie s-a lăsat
înşelat cu privire la natura reală, totalitară, a comunismului, la faptul că fascismul şi comunismul sunt „fraţi heterozigoţi”, cum îi numea undeva Pierre
Chaunu. „Fraţi gemeni- scria Vladimir
Tismăneanu în cartea sa Democraţie
şi memorie (Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2006), ori, dacă vreţi, bolşevismul şi nazismul au reprezentat expresiile patologice ale radicalismului
politic din secolul al XX lea”. De fapt,
Tismăneanu îl confirmă pe Mihail
Sebastian care în Cum am devenit huligan, carte apărută la începutul anilor’30, remarca- „Marxismul şi fascismul pot cuprinde 100 de adevăruri politice decisive, dar amândouă pornesc
de la o groaznică ignorare a omului.
Sunt şi în marxism şi în fascism o lipsă de viaţă şi un abuz de scheme care
le face din capul locului artificiale.
Acest lucru se va răzbuna astăzi sau
peste 100 de ani, dar se va răzbuna”
(cf. Mihail Sebastian- De două mii de
ani, Cum am devenit huligan; Editura
Humanitas, Bucureşti, 1990)
În Est, comunismul a devenit
atotstăpânitor prin teroare sistematică, instituţionalizată, prin organisme special create, după model sovietic, şi lucrul acesta a fost adesea pus
în evidenţă şi puternic denunţat de
Monica Lovinescu. În Occident, mijloacele prin care comunismul a devenit religie – e drept, neoficială, dar
adorată de nepermis de mulţi intelectuali- au fost mai subtile, mai perverse, dar totuşi nu au depăşit lozinca
standard „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Relevante în acest sens
53
Mircea Morariu
mi se par două situaţii oarecum simetrice şi care apar într-un anume fel în
oglindă în cartea Etica neuitării. Le
rezum.
La 12 martie 1966, Monica
Lovinescu lansa în eter comentariul
Camus şi istoria prilejuit de reluarea
pe o scenă pariziană a piesei Les
Justes. Pe Camus, Monica Lovinescu îl
numise în comentariul prilejuit de reeditarea Carnetelor, „un intelectual împotriva epocii sale”. Reluarea piesei
Cei drepţi i-a deranjat pe admiratorii
stalinismului care astfel s-au regăsit
pe scenă într-o ipostază deloc flatantă. „Camus- scria Monica Lovinescu- a
deranjat ieri, deranjează şi azi. Pentru
cei adormiţi de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când
au fost victime de apărat, amintirea
însăşi a victimelor e supărătoare.
Lucrurile s-au schimbat- pretind ei- la
ce să ne mai aducem aminte? Morţii
să moară a doua oară în uitare, numai ei să nu fie obligaţi să se gândească la complicitatea lor, prin acţiune sau lipsă de acţiune, prin tăcere
sau cuvânt, la măcelurile de conştiinţe sau de trupuri”. Cei drepţi erau mereu puşi în antiteză cu cei Cu mâinile
murdare şi care, astfel, îşi mai ascundeau colaboraţionismul cu o aberaţie criminală. Monica Lovinescu proceda şi ea la o atare antiteză, însă
deloc în favoarea lui Sartre şi a oportunismului său denunţat de Eugène
Ionesco în termenii următori- „Sartre
a vrut întotdeauna să se pună de
acord cu mişcarea de gândire dominantă sau cu sentimentele dominante dintr-o epocă istorică”. (Cf. Eugène
Ionesco- A rupe tăcerea- Convorbiri
cu André Coutin, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008).
La 12 octombrie 1972, Monica
Lovinescu citea pe unde scurte comentariul Interzicerea Revizorului,
54
spectacolul lui Lucian Pintilie.
Comentariu din care cred că merită
decupate două observaţii. „Am citit primele reacţii la Revizorul şi am
putut realiza, chiar de la distanţă, că
spectacolul trebuie să depăşească în
luciditate crispată şi în amploarea viziunii critice, toate celelalte semnate
de Lucian Pintilie, reprezentând un
fel de salt calitativ al scenei româneşti”. Saltul nu a mai putut fi valorificat pentru că din 1972, după interzicerea Revizorului, Lucian Pintilie nu a
mai montat nimic pe o scenă românească. Şi a doua observaţie, căreia îi
sporeşte amplitudinea atunci când e
pusă în relaţie cu documentele scoase la iveală de Liviu Maliţa în cartea Ceauşescu, critic literar (Editura
Vremea, Bucureşti, 2007). „Atenuate cu
prilejul Conferinţei Scriitorilor, Tezele
din iulie n-au fost deci abandonate,
în numele lor se pune în aplicare un
sistem de înăbuşire a valorilor ce par
primejdioase. Nu e vorba de un caz
sau altul, izolat. Totul se ţine într-un
sistem unitar al ipocriziei. În acelaşi
timp se creează la Bucureşti Asociaţia
România pentru a readuce în ţară
exilaţii care reprezintă valori culturale. Dar în care ţară? Acolo unde valorile de cultură sunt condamnate la
un exil intern?” Când atât la Bucureşti
cât şi la Paris un spectacol de teatru,
desigur nu acelaşi, îngrijorează, provoacă reacţii dure, care în micul Paris
ajung până la a determina luarea
de măsuri poliţieneşti, când la Paris
un mare scriitor, incomod, e din nou
dezavuat, iar la Bucureşti, unui mare
regizor i se ia dreptul de a mai profesa şi spectacolul îi este scos de pe afiş
printr-un comunicat oficial tipărit în
Scânteia avem, cred, imaginea forţei
malefice a mitologiei comuniste ce a
ros deopotrivă Estul şi Vestul şi despre
ale cărei acţiuni negative vorbeşte
Explorări
cartea Monicăi Lovinescu. Cele două
situaţii aproape „în oglindă” mi se par
revelatoare. Diferenţa e că Vestul nu a
cunoscut decât teoria. Estului i-a fost
rezervată deopotrivă şi practica. Iar
despre felul în care în România, înţelegea partidul readucerea „exilaţilor
care reprezintă valori din punct de vedere cultural” mai mult decât grăitor
e cazul Mircea Eliade, asupra căruia
Monica Lovinescu zăboveşte în textul
Avatarurile cenzurii:Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu, datat
16 aprilie 1972.
În cartea Etica neuitării se află
comentarii la volumele acelor gânditori, politologi şi filosofi ai istoriei
care au intuit şi analizat natura criminală a comunismului, relaţia de
complementaritate dintre acesta şi
fascism. E vorba despre Raymond
Aron, Robert Conquest, Hannah
Arendt, François Furet ori Stéphane
Courtois. Analizând cartea din 1995 a
lui Furet mai sus menţionată, Monica
Lovinescu scrie- „Originalitatea eseului lui Furet stă în faptul că, analizând iluzia din Vest, îi arată toată răspunderea în camuflarea şi în întreţinerea solară a realităţii sumbre din
Est. Atâţia observatori, mai mult sau
mai puţin bine intenţionaţi au reproşat popoarelor din Est că se victimizează, încât recunoaşterea culpabilităţii Apusului reprezintă dacă nu o
premieră absolută (Raymond Aron
descrisese încă din anii’50 narcotizarea conştiinţei pariziene, iar JeanFrançois Revel nu pregetase să analizeze consecinţele unei astfel de cecităţi), cel puţin prima etapă a ceea ce
francezii numesc le travail du deuil
(în cazul de faţă s-ar putea traduce
prin asumarea doliului). Furet e poate
primul care pronunţă cu atâta patetică luciditate un mea culpa occidental pentru predarea unei jumătăţi de
continent colonizării sovietice”. Iar pe
urmele lui François Furet şi a altora
care asemenea lui au sesizat asemănările frapante dintre comunism şi
fascism, Monica Lovinescu notează„Comunismul şi fascismul se cer studiate împreună din pricina datei lor de
naştere, a caracterului lor simultan,
a dependenţei mutuale şi a faptului
determinant că şi-au ales acelaşi duşman- democraţia. Trăsăturile comune
nu se opresc aici: amândouă mişcările sunt anticapitaliste, revoluţionare
şi inventează partidul unic exersând
dictatura în numele poporului”.
Despre exercitarea fără limite
a acestei dictaturi care, în realitate,
nu avea nimic în comun cu poporul
au dat seama cărţi ale unor scriitori
şi gânditori din Est, mai cu seamă din
Uniunea Sovietică- Anna Ahmatova
şi J. Brodski, A. Amalrik şi Nadejda
Mandelstam, M. Voslenski care a demontat „vârfurile nomenclaturii”,
Boris Souvarine, dar mai cu seamă
Aleksandr Soljeniţîn. Găsim în Etica
neuitării mai multe articole şi comentarii despre scrierile lui Soljenitîn
care au dezvrăjit, ca să reiau verbul
lui Tony Judt. Comentând aprecierile
unor foşti intelectuali de extremă stângă care au avut revelaţia minciunii
criminale comuniste citindu-l pe autorul Arhipelagului Gulag (Gluksmann,
bunăoară, nota nuanţat că a aflat de
la Soljeniţîn „nu atât crimele sovietice.
Le ştiam. Ci faptul că se mai află în
Rusia un popor. Martirizat, dar compus încă din oameni care gândesc,
rezistă. De la ei avem ceva de învăţat), Monica Lovinescu scrie- „E prima
oară când Parisul intelectual de stânga se declară dispus să înveţe de la
Moscova şi altceva decât impostura
ideologică”. Iar Moscova, confruntată cu dezvăluirea acestei imposturi,
nu a avut la îndemână decât instru-
55
Mircea Morariu
mentul exilării lui Soljeniţîn, Imperiul
„tremurând de pana unui singur
om”(Soljeniţîn expulzat din U.R.S.S.)
Moscova tremura la auzul cuvintelor
adevărate, tot la fel cum la Bucureşti
stârneau panică spectacolele şi filmele lui Pintilie, cărţile şi acţiunile
în favoarea democraţiei ale lui Paul
Goma, ori ceea ce spunea de la microfonul Europei libere Noel Bernard.
Au fost şi voci, unele aparţinând chiar unor intelectuali, care au
contribuit la mistificare. La Paris, dar
şi la Bucureşti. La Paris, cazul cel mai
flagrant a fost Sartre. Într-un comentariu scris La moartea lui Sartre, Monica
Lovinescu îl citează pe Jean- François
Revel care nota în L’Express „Sartre, cu
virulenţa sa, n-a ratat nici una dintre
marile idei ale vremii sale şi, mai ales,
nici una din erorile sale”. Iată cum îl
caracteriza pe Sartre Eugène Ionesco,
în cartea citată mai sus- „În realitate,
Sartre este inconştienţa epocii sale.
Este un inconştient superior pentru că
e un bun meseriaş al filozofiei, pentru
că are un soi de tehnică superioară,
dar este omul care s-a înşelat în per-
56
manenţă, împreună cu epoca sa. La
Bucureşti, nu se înşelau, ci chiar minţeau de-a binele culturnici precum
Vasile Nicolescu („Glucksmannii”),
scriitori autentici asemenea lui Marin
Preda (Monica Lovinescu demontează mitul ţesut în jurul Delirului, roman
pe care îl socoteşte argumentat „un
eşec” care „dovedeşte imposibilitatea de a se publica un roman de istorie modernă în condiţiile actuale din România”), ba chiar şi Noica
(romanul Rugaţi-vă pentru fratele
Alexandru i-a dat scriitoarei impresia
că „sofismul înseamnă un viciu”).
Etica neuitării comentează evenimente şi fapte de cultură care au
jalonat şi marcat sfârşitul iluziei comuniste. Un sfârşit lung urmat de o silabisire dificilă a democraţiei. Despre
care a scris Monica Lovinescu şi după
1989, chiar şi după 1992 atunci când
au fost închise studiourile de la Paris
ale Europei libere. Monica Lovinescu
a scris atâta vreme cât a avut puterea să o facă. E, cred, principala ei
lecţie de etică pentru care şi- a câştigat dreptul la neuitare.
Traduceri
Paul Celan
Sunt singur
SUNT SINGUR, stau între florile cenuşii,
în paharul plin cu mure coapte sora mea dura,
tu şopteşti un cuvânt, acesta supravieţuieşte înaintea ferestrei,
şi fără zgomot, departe de mine, se înalţă ce-am visat.
Stau ascuns în eflorescenţa orei fără petale
şi păstrez puţină răşină pentru o pasăre târzie:
ea duce fulgii de zăpadă peste arcul însângerat al vieţii;
sâmbure de gheaţă în plisc aduce toată vara.
(ICH BIN ALEIN…)
Urcioare
Lui Klaus Demus
La lungile mese ale timpului
au chefuit urcioarele Domnului.
Ele beau ochii privitorilor şi ai orbilor,
inimile umbrelor dominatoare,
faţa găunoasă a nopţii.
Ele sunt cele mai brutale beţive:
susţin vidul din gură la fel şi desăvârşirea
şi nu spumegă ca tine şi ca mine.
(DIE KRÜGE, 1949-1950)
57
Noaptea
NOAPTEA, când pendulul iubirii balansează
între Totdeauna şi Niciodată,
cuvântul tău reuneşte lunile inimii
şi ochiul tău albastru neostoit
cerşeşte cerul pe pământ.
Din depărtare, dintr-un vis neguros,
Sfârşitul se destramă,
şi Inexistentul străbate spaţiul la fel de întins ca viitorul.
Ceea ce acum se afundă şi răscoleşte,
adevăr este pentru cel Înfăşurat în giulgiul său:
orbit de privirea lui schimbătoare,
sărută timpul pe gură.
(NACHTS…, 1950-1951)
Cel mai alb porumbel
CEL MAI ALB PORUMBEL s-a înălţat: eu pot să te iubesc!
La fereastra tainică şovăie poarta tăinuită.
Copacul tăcut zace în părţile tăcute ale mobilei.
Eşti aşa de aproape ca şi cum nu ai locui aici.
Marea floare tu o iei din mâna mea:
ea nu este albă, nici roşie, nici albastră – totuşi tu o iei.
Unde n-a fost niciodată, ea se va afla mereu.
Nefiind niciodată aburi, vom rămâne aşadar la ea.
(DER TAUBEN WEISSESTE…, 1950-1951)
58
Somn şi hrană
Respiraţia nopţii este cearceaful tău, obscuritatea se aşează lângă tine.
Ea îţi atinge uşor glezna şi tâmpla, ea te trezeşte la viaţă şi somn
Ea te hărţuieşte în cuvânt, în dorinţă, în gând
ea se culcă cu oricare, te seduce şi te înşeală.
Ea îţi piaptănă din gene sarea pe care ţi-o pune pe masă,
La sfârşitul timpului ea culege nisipul pe care îl depune pe faţa ta.
Şi ce a fost trandafir, umbră şi apă
îţi sunt ţie dăruite.
(SCHLAF UND SPEISE)
Inimă nestatornică
INIMĂ NESTATORNICĂ pentru care stepele au ridicat oraşele
între lumânări şi clipe,
tu călăreşti
printre plopi până la iazuri:
acolo jos în noapte
flautul prietenului tău taie tăcerea ei
şi tăcerea se vede în ape.
Pe mal
gândul înceţoşat abia se târăşte ascultând:
într-adevăr, nimic,
nimic nu se iveşte pe chipul lui,
şi cuvântul care străluceşte deasupra ta
îl crezi un scarabeu pe o ferigă.
(UNSTETES HERTZ,…)
Numeri migdale
NUMERI MIGDALE,
numără-mă pe deasupra
celor care au fost amare şi te-au ţinut treaz:
Eu cercetam ochiul tău atunci când l-ai deschis şi când nimeni nu te
privea,
59
am rotit acel fir secret,
roua la care tu gândeai
alunecând în jos pe crucile
ce apără profeţia care n-a ajuns la inima nimănui.
Eşti singurul care a ajuns acolo jos unde stăpâneşte numele tău,
unde ai făcut un pas sigur spre tine
unde ciocanele băteau aiurea în turnul tăcerii tale,
adevăratul Înţeles a ajuns brusc la tine,
atunci moartea te-a şi îmbrăţişat,
şi tu eşti acum al treilea dintre toţi în noapte.
Fă-mă şi pe mine amar.
Spune-mi apoi numărul tuturor migdalelor.
(ZAHLEN DIE MANDELN, 1952)
Am auzit spunându-se
am auzit spunând: să fie
în apă o piatră şi un cerc
şi deasupra apei un cuvânt,
care aşează cercul în jurul pietrei.
Am văzut plopul meu căzând în apă,
i-am văzut braţul prins în adâncuri,
i-am văzut rădăcinile rugându-se la cerul înnoptat.
Eu n-am căutat îndărătul lui,
doar am adunat de pe jos acea firimitură,
forma şi nobleţea ochiului tău,
de la gâtul tău am scos lanţul formulelor
cu care am mărginit masa pe care se găsea acum firimitura.
Şi n-am mai văzut plopul meu.
(ICH HÖRTE SAGEN, 1952)
Traducere de
Marian Nicolae Tomi
60
Criterion
Irina Petraş
Despre Marin Mincu.
Şi despre Panorama lui
Joi, 12 iunie 2008, Marin Mincu s-a aflat la Cluj, la Filiala Uniunii
Scriitorilor, însoţit de monumentalul său op O panoramă critică a
poeziei româneşti din secolul al XX-lea. Conştient, în general, de propria
însemnătate şi cel mai adesea încrezător, cu o cuceritoare doză de
superbie – altminteri motivată – în proiectele sale, Marin Mincu este,
poate, cel mai important „handicap” al cărţii sale. Prezenţă nu totdeauna
confortabilă, este „vinovat” măcar în parte de faptul că impresionanta,
chiar intimidanta sa lucrare cu cele peste o mie de pagini ale sale a
fost întâmpinată deja cu cârtiri şi fluierături la galerie, mai mult chiar
decât se întâmplă de obicei la noi cu lucrările de anvergură (vezi, de
pildă, cazul Istoriei... lui Alex Ştefănescu sau al Dicţionarului general
al literaturii..., ca să nu mai vorbim de Istoria critică... a lui Manolescu,
a cărei zgomotoasă receptare abia a început). Întreprinderile cu
bătaie lungă stârnesc, la noi, de cele mai multe ori, o oarecare vâlvă
marginală şi superficială, cârtiri punctuale şi devieri în minor ale
discuţiei, iar datoria de a lua în serios o trudă de ani de zile şi de a o
asuma responsabil devine facultativă. Cu atât mai mult în cazul unor
personalităţi debordante, cu gesticulaţie apăsată şi tranşantă, care îşi
pun, fără voie, în umbră opera.
Marin Mincu venea la Cluj, aşadar, oarecum sceptic. A avut
surpriza unei discuţii serioase, temeinice şi aplicate. Cartea sa, încercare
mai mult decât meritorie de a formaliza poezia românească a unui
veac întreg, de a-i stabili rădăcini şi de a prevesti evoluţii viitoare, a
fost descrisă în detaliu, cu demontarea atentă a intenţiilor şi izbânzilor
sale, de către Ştefan Borbély, criticul cel mai apropiat de pedanta
severitate teoretică a oaspetelui, de pariul său pe sistem şi metodă.
Ion Pop, specialist în „jocul poeziei” româneşti, a luat în discuţie,
critic şi elegant polemic, portretele unor poeţi incluşi în Panoramă...,
61
Irina Petraş
numărând, cu argumente, şi absenţele imputabile din perspectiva
unei panorame atât de ambiţioase. Petru Poantă a explicat, în stilul său
laconic şi exact, care i se par a fi mecanismele „secrete” ale antologiei
şi resorturile proiectului critic al lui Marin Mincu, consecvent cu ideea
clar enunţată în studiul introductiv. A avut o scurtă intervenţie tânărul
Luigi Bambulea, după care au luat cuvântul poeţii clujeni prezenţi în
Panoramă...: Marta Petreu, Adrian Popescu, Ion Mureşan. Marin Mincu
s-a recunoscut emoţionat de seriozitatea ardelenească a comentariilor
critice, evocând câteva alte bune, tonice întâlniri cu Clujul literar.
Spuneam altădată, într-o încercare de portret (vezi Literatură
română contemporană. O panoramă, 2008, pp. 572-581), că Marin Mincu
este un scriitor polifonic şi o personalitate complexă, greu de prins sub
etichete rezistente la relecturi şi deloc uşor de stăpânit cu instrumente
obişnuite ale portretului critic. Născut la Slatina în 1944, autor cu mai mult
de 60 de cărţi publicate (poezie, proză, eseu, critică literară, traduceri),
o treime dintre ele în Italia (unde a predat două decenii la universităţi
din Torino, Milano şi Florenţa), distins cu Premiul Internaţional Eugenio
Montale (Roma, 1989), Premiul literar Carlo Betocchi (Citta di Piombino,
1992) şi Premiul Naţional pentru Roman (Bergamo, 1998), dar şi laureat
al Premiului Herder (1996), scriitorul are toate şansele să stârnească aşazise polemici sau să potenţeze duşmănii şi adversităţi literare. I se alătură
şi nu poate fi pus între paranteze omul însuşi, intervenind în peisaj cu
degajarea/libertatea/superbia egocentrică a unui platou montan,
situat la o altitudine nu tocmai la îndemână muritorilor de rând, de
unde aruncă provocări cu plăcerea de a avea doar pentru sine larga
panoramă şi aerul rarefiat, dar şi cu alintarea un pic ironică a celui
care se ştie, se vrea şi se construieşte, clipă de clipă, ca unicat. Biografia
măruntă, cea inventariind relaţii cotidiene, compromisuri crepusculare,
învecinări ciudate, îşi pierde periodic consistenţa, rămânând mereu
în prim şi înalt plan cealaltă biografie în care punctul de răscruce al
propriului eu în procesul auto-lecturii face toate jocurile.
Textualismul şi autenticitatea scriiturii îşi au în M.M. nu un „pro­
motor” (cuvânt ridicol, bun de placarde agitatorice de ani ‘50), ci un
degustător atent, care poate citi buchetul vinului încă de când boaba
de strugure n-a dat cu totul în pârg. Şi care propune cel mai potrivit
nume de înscris pe etichetă. Impetuos, năvalnic, cu o vitalitate abia
ţinută în frâu, Marin Mincu îşi păstrează eleganţa şi rafinamentul în cele
mai înfocate bătălii, căci luptătorul are la cârmă un cugetător atent la
detalii, lucid şi sensibil la cele mai infime vibrări ale atmosferei culturale.
Conducător/fondator de editură (Pontica), de revistă (Paradigma), de
cenaclu (Euridice), Marin Mincu este teoreticianul înfiorat de idei, mereu
la pândă, gata să capteze zvonuri ale viitorului, cu urechea lipită de
drumurile hoardelor literare şi ştiind cu un ceas mai devreme dincotro
62
Criterion
va să bată vântul. „Tendinţa supremă a oricărui critic este aceea de a
întemeia un sistem de semne acolo unde în aparenţă nu există decât
hazard şi a dovedi chiar sistematicitatea hazardului” preciza în una
dintre cărţile sale.
Asemeni personajului său M., din Intermezzo, M.M. îşi este simultan
obiect şi subiect, ambele însemnând puterea înstăpânirii pe propriile
gesturi existenţiale prin cuvânt. Dosarul unicităţii adună, cu bucurie
aproape copilărească, dar şi cu orbire de colecţionar, probe. Ceilalţi,
dacă nu sunt mari constructori de expresii memorabile, sunt anonimi
„fără acces la problema ontologică a existenţei”. În nenumărate
împrejurări, M. e cel mai bun, are obsesia performanţei, a situării în
fruntea clasamentelor („când eşti mai puternic decât ceilalţi şi acest
lucru iese în evidenţă”), în dispreţ repetat, neobosit faţă de turmă. „Eu
vreau să fiu eu: orice abatere de la acest mod interior, de la această
stare de a fi pe care o simt a mea mă desfiinţează, mă anihilează
ca fiinţă cu individualitate proprie”. Refrenele diferenţei au violenţa
unui strigăt munchian. Ele deconspiră o fină, stăruitoare şi tragică pe
segmente contradicţie: cel care se construieşte şi se apără pe sine în
spatele unei zid înalt o face mai ales prin reflex polemic la toţi ceilalţi,
fără de care individualitatea sa nu există. Spaima de contaminare e tot
atât de atroce ca şi dorinţa sfâşietoare de atingere, chiar şi vulnerantă,
de ceilalţi. E aici complexul lui Orfeu într-o variantă inedită. Aşa cum îl
înţelege, de pildă, Patrick Süskind. Orfeu ştie că nu trebuie să se întoarcă,
dar nu poate să nu se arate cu faţa căci are vanitatea şi orgoliul
oricărui artist. „Are nevoie de reacţiile publicului pentru a măsura
efectul cântecului său”. El nu poate cânta „ca un prost, de unul singur”,
dacă nici măcar Euridice nu-l ascultă??!! „El trebuie să se arate şi, în
acelaşi timp, trebuie să se întoarcă, pentru a vedea reflexia exterioară
a propriului suflet.” Jurnalul lui M. este o continuă arătare de verificare.
O întoarcere. M. (M.M.) nu poate fi mare, singur şi retras, oricât de mult
îşi doreşte izolarea de orice infecţie mutonieră. Joacă o singurătate cu
alţii, demonstrativă şi, inevitabil, antipatică. Cântă a cappella în chiar
coasta corului, după colcăiala căruia, când şi când, în mare taină,
tânjeşte. Taciturnul locuit până la sufocare de idei gureşe, visând tăceri
prelungi. Un cavaler al spiritului care nu-şi poate ascunde nevoia de
„bârfă”, chiar dacă îi descrie crispat invazia: „simţi cum te agresează
întâmplările altora, ce vor să ocupe şi ele un spaţiu cât mai larg, să te
dea afară din tine însuţi şi să te umple cu alte imagini şi texte.”
Într-un interviu acordat Iolandei Malamen, citesc despre intervenţiile sale „aşa-zis polemice” descrise ca „întotdeauna răspunsuri la
provocări premeditate”. Despre adevărurile incomode aruncate fără
menajamente în arena literară. Despre demonul polemic atenuat de
capacitatea indiscutabilă de a socializa. Dar şi despre, pentru mine,
63
Irina Petraş
strania obsesie a recunoaşterii
de către ceilalţi: „Din ceea ce-au
scris despre mine Ştefan Borbély,
Livius Ciocârlie, Alexandru Condeescu, Irina Mavrodin, Ion Pop,
Gabriel Dimisianu, Romulus Munteanu, Laurenţiu Ulici, Octavian
Soviany, Ioan Buduca, Adrian
Dinu Rachieru, Cornel Ungureanu,
George Popescu, Constantin Pricop, Luca Piţu, Mircea Popa şi alţii
se pare că deţin anumite priorităţi
incontestabile în contextul literar
postbelic pe care nu sunt dispuşi
să le recunoască nici Eugen Simion şi nici Nicolae Manolescu”.
Frază uluitoare. De ce nu i se pare
colecţia de recunoaşteri completă?? În rândurile imediat următoare o explicaţie incitantă: viaţa
şi literatura înseamnă luptă cu tine şi cu ceilalţi, nu un simplu protocol
monden, nu un „spectacol minor cu măşti de hârtie”: „Poate că eu sunt
posedat de acest sentiment agonic al vieţii şi literaturii ce se manifestă
la mine mai accentuat, ca un reflex al trăirii intense din copilărie, reflex
combativ ce l-am simţit implantat adânc în conştiinţa locuitorilor din
zona Slatinei din care provin”.
Cu această încărcătură genetică şi literară, Marin Mincu editează,
nu fără peripeţii – aproape previzibile, de altminteri – O panoramă
critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru
Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, 2007, 1181 pagini.
Lucrare monumentală, de importanţă indiscutabilă pentru conştiinţa
de sine a literaturii române. De spus imediat un lucru. Sinteza lui
Mincu apare într-un interval de timp (ultimii 2-3 ani) doldora de repere
editoriale majore: de la Istoria lui Alex Ştefănescu la cea, secretă, a
lui Cornel Ungureanu, de la Istoria literaturii române. Dramaturgia, a
lui Mircea Ghiţulescu, la Istoria critică a lui Manolescu, de la Iluziile...
lui Eugen Negrici şi Postceauşismul lui D.C. Mihăilescu la Dicţionarele
romanului, românesc şi tradus în limba română, ale cercetătorilor
clujeni, sau la Simptomele actualităţii literare a lui Ion Simuţ. Se mai
adaugă volumele succesive ale Dicţionarului general al literaturii, plus
alte câteva lucrări lexicografice şi de sinteză importante (să amintesc
aici Dicţionarul biografic alcătuit de Aurel Sasu, dar şi panorama
subsemnatei, Literatură română contemporană, care descrie peste
64
Criterion
400 de scriitori ai ultimei jumătăţi de secol). Fericită oriunde aiurea în
lume, situaţia seamănă teribil, la noi, cu un blocaj. Raftul cam firav al
lucrărilor de referinţă, deplâns în fel şi chip în ultimele decenii, pare,
brusc, neîncăpător. Însă întâmplarea nu e recepţionată ca îmblânzire/
populare a unui quasi-deşert, ci ca junglă ameninţătoare. Luată prin
surprindere, receptarea românească se sufocă, nu are capacităţile
ruminante necesare unei bune, aşezate digestii. Onoarea literaturii
rămâne „nereperată”. Adică, defectă şi fără repere...
Las deoparte disfuncţionalităţile lumii noastre literare şi revin:
Marin Mincu este, cred, cel mai implicat în actul său critic şi cel mai
intim situat în literatura română, căci, nu e nici o îndoială, ia literatura
română în serios. Aceasta i se pare demnă de comentariul său aplicat.
Numărătoarea sa dă 94 de poeţi pentru un secol, ceea ce e foarte bine,
mai ales că inventarul său aparent restrictiv respectă criterii extrem de
atent argumentate. Criticul alege şi organizează, clasifică şi descrie,
pornind de la axioma, legitimă, de altminteri, în toate literaturile
lumii, că literatura/poezia autohtonă există deplin şi suportă analize
minuţioase şi priviri sintetice.
Pregătită de antologiile anterioare şi pritocită de-a lungul a patru
decenii de prezenţă critică decisă în chiar miezul poeziei româneşti,
Panorama... are metodă, logică, sens, direcţie. Cu un instrumentar
teoretic achiziţionat mai ales pe filieră italiană şi franceză, dar şi
românească, deşi e surprinzător cât de puţine trimiteri se fac la exegeza
autohtonă, discursul criticului e perfect armat; uneori până la obsesie,
e adevărat (pentru Grigurcu, Marin Mincu e „un fascinat al metodei”),
însă consecvenţa cu sine şi cu ideile sale nu e decât de laudă într-un
spaţiu al (re)plierilor oportuniste. I s-ar putea reproşa doar afirmaţia
teribilistă şi gratuită că nu există cine nu e în panoramă...
Interesat de „modificările interne ale poeticităţii”, de avansarea
poeticităţii prin opera poeţilor antologaţi, M.M. speră să probeze
„cum sincronia verifică diacronia – dar şi invers” şi să argumenteze
„motivarea transestetică a receptivităţii contextuale”: „S-a schimbat
atitudinea faţă de actul poetic: acesta nu mai comunică neapărat
un sens transcendent (sau simbolic) sau, mai precis, nu mai urmăreşte
un referent extern, ci se comunică pe sine, nu mai simbolizează realul
pus sub regim metaforic, ci se interesează de operaţia textualizantă.
Totul este însă răsfrânt în plan existenţial, astfel că trăirea nu dispare, ci,
dimpotrivă, se înteţeşte”.
Un studiu introductiv consistent, Scurtă privire asupra poeticităţii
româneşti („o abordare critică sincronică, ilustrată concomitent printr-o
antologie de texte care să argumenteze modul de participare a poeziei
româneşti la metamorfozele poeziei europene”), analizează raportul
dintre obiectul şi subiectul poeziei şi modul în care „problema constituirii
65
Irina Petraş
subiectului poetic devine obsesia fundamentală a poeticităţii româneşti”,
eul poetic tinzând să devină „instanţă absolută a discursului, abolind
treptat orice mediere”. Astfel privită, istoria poeziei noastre evoluează firesc
şi constant, chiar legic, de la formele poeziei orale la scriitura autenticistă
a nouăzeciştilor. Cu Eminescu se înregistrează „primul pas decisiv în
constituirea unui eu poetic autentic”, Arghezi aduce cu sine „dramatica
sforţare a eului poetic de a se constitui ca entitate autonomă”, la Blaga,
„instanţa enunţătoare este afirmată chiar în procesul constituirii tragice
a conştiinţei unui eu poetic problematizant”, la Ion Barbu, eul poetic
este substituit de o „instanţă textuală suverană ce dictează doar acele
permutări sintactice şi prozodice, incluse în legile interne ale textualizării”,
la Bacovia, „eul poetic şi obiectul poeziei se suprapun definitiv pentru
prima dată, recuperând dimensiunea interiorizată a actului liric”, iar cu
Nichita Stănescu „procesul de interogare poetică prin operaţii decise de
captare, integrate tentativei experimentaliste” continuă. Propunânduşi să depisteze şi să omologheze „orice noutate care face să avanseze
discursul modern şi postmodern”, panorama lasă pe dinafară poeţi cu
încărcătură exclusiv estetică, prin care poeticitatea nu „avansează”.
Cu precizarea că „în această panoramă nu e vorba de o
«înmatriculare» strictă a poeţilor ce o compun care să interzică orice
abatere de la canonul estetic/generaţional, ci doar de sugerarea unei
posibile apartenenţe structurale”, M.M. identifică în poezia românească
a secolului XX 11 „categorii taxonomice”: Simbolişti; Tradiţionalişti;
Modernişti; Avangardişti; Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi; Baladişti.
Mitizanţi; Poetica prozaicului şi a cotidianului; Neomodernişti.
Neoexpresionişti
Neoexperimentalişti.;
Manierişti.
Textualizanţi;
Textualişti. Postmoderni; Autenticişti. Schizoizi. Aceste categorii sunt, la
rândul lor, dispuse în patru etape distincte: tradiţionalistă, modernistă,
avangardistă şi experimentalistă. Etapizarea e perfect contextualizată,
dar, lucru extrem de important şi salutar, nu din perspectiva
evenimentelor îngust istorice. E vorba mereu de contextul înalt şi
durabil, cel sublimat în atitudine şi expresie artistică. Mincu nu numără
războaie şi revoluţii, nu reţine apartenenţe politice şi de clasă. Cu atât
mai valabilă este imaginea pe care o propune, cu atât mai coerentă
şi mai firească evoluţia poeziei române cu existenţa ei autonomă, în
ciuda condiţionărilor inevitabile la scară mică.
Antologia e temeinic argumentată teoretic, chiar excesiv,
câteodată, cum spuneam, dar ea susţine, tocmai de aceea, ideea
autorului că astfel de opere devin „substitute ale istoriilor literare”, în
stare „a forma gustul cititorilor şi a stimula procesul de canonizare
poetică”. Ba, mai mult, „antologiile comentate au devenit, astfel, mai
utile decât orice istorii sau, în orice caz, alcătuirea acestora din urmă
poate să preceadă apariţia celorlalte”.
66
Criterion
Panorama critică... se pretează discuţiilor în contradictoriu, fireşte,
ca orice operă vie, dar niciodată până la a pune la îndoială eşafodajul
ei teoretic. Marin Mincu ştie exact ce vrea şi ce caută, cartea sa are o
arhitectură impecabilă fiindcă se supune pedant şi riguros proiectului
propriu. Oricâte observaţii sunt posibile şi chiar aşteptate de autor cu
un „demonic” amuzament polemic, Panorama... e cea mai solidă şi mai
strâns închegată abordare teoretică a poeziei româneşti (aş alătura-o,
pe raftul meu de referinţă, Istoriei poeziei româneşti a lui Mircea Scarlat).
Poezia e chemată să slujească perspectiva teoretică, cum s-a spus deja,
dar nu despre o siluire „procustiană” e vorba şi nici despre o abordare a
ei ca simplu material didactic-experimental. Remarcabilă mi se pare,
repet, tocmai situarea de cunoscător şi îndrăgostit a criticului-teoretician
faţă în faţă cu poezia, cu literatura română. Aceasta nu e obligată să
accepte tipare străine, ci i se demonstrează dinăuntru că e în stare,
chiar mai mult decât bănuia, să stea în rând cu poezia europeană,
fără a-şi pune în pericol specificitatea. E aici o veritabilă declaraţie de
dragoste, chiar dacă academic formulată şi, se poate presupune, nu
întotdeauna destul de limpede, în toate articulaţiile ei, pentru cititorul
român.
67
Criterion
Marian Victor Buciu
Estetica epică
a lui Nicolae Breban
Realitatea şi ficţiunea. Breban scrie cu gândul la oameni concreţi
(Confesiuni violente, 366), ceea ce înseamnă că păstrează legătura
cu realitatea. Numele personajului său Grobei vine din realitate.
Este numele unei familii din Baia Mare (Memorii I, 224). Scriitorul nu
este, însă, un realist, în sens doctrinar. La el utopia nu este opusul, ci
complementaritatea realităţii. Pentru Breban, şi Kafka este un scriitor
realist. Dar marii scriitori nu sunt realişti, supuşi ai realităţii, ci vizionari,
cu mari obligaţii faţă de real (Memorii IV, 374) Marii autori, afirmă el,
nu pierd contactul cu realul, altfel spus, în sensul lui Hegel, cu realitatea
produsă de idee (O utopie tangibilă, 20).
În context comunist, gândirea sa este, să spun aşa, stilizată. Ea se
expune (exprimă) cu atenţia la linia sau limita admisă. Este o limită
pe jumătate critică, pe jumătate necritică. Pentru ideologia comunistă,
cea necritică era ultima vitală. Iată: „<ocolirea> realului (mai mult
aparentă), de către unii tineri, are şi o cauză mai măruntă (!): reacţia
faţă de dogmatismul unor scrieri dintr-o perioadă…” (20). Breban
reuşeşte, în context, cu subtilitate, să atingă ambele ţinte: să exprime
şi să se exprime: „Realul social este atât de puternic, la noi mai ales,
încât există chiar acolo unde pare că nu există.” (20) El numai pare
că face rabat de ordin (mono)ideologic. În fapt, nu-şi uită programul
literar, conform căruia literatura „parazitează” viaţa. Şi nicidecum
invers, cum dorea propaganda. Verbul a parazita în acest caz trebuie
scris fără ghilimete. Literatura ajunge stăpâna, iar realitatea, sclava
ei: „Pentru mine realitatea a fost totdeauna literatura mai mult decât
viaţa…” (78) Breban este un livresc, un scriitor născut şi modelat de
lectură. Breban îşi atribuie „talentul sau drogul lecturii” (Memorii IV, 96).
El poate spune: „Am citit într-adevăr enorm…” (O utopie tangibilă, 67).
68
Criterion
E format de o lectură critică, intens reflectată, aşadar e format şi de o
lectură autocritică.
Exista, atunci când scria, o acoperire ideologico-estetică,
în realismul neţărmurit al lui Roger Garaudy. Apoi, uneori, Breban
acceptă şi el să gândească elementar, lărgind realitatea pentru a
integra fantasticul. „Bosch Hyeronimus şi Kafka îmi par realişti pentru
că au înţeles atât de bine o dimensiune fundamentală a realului,
adică fantasticul.” (88) Nu fantasticul realităţii îl atrage, ci realismul
fantasticului, deşi îl recunoaşte între maeştrii săi şi pe Gogol. Oricum,
realismul este ales ca limită. Suprarealismul, cât este în teoria şi practica
sa literară, este perfect controlat. De aceea, pe această cale – fără
conexiuni cu literatura nonsensului, noul roman francez, telquel-ismul
textualist francez – se apropie mai mult decât vrea să o recunoască
de onirismul estetic românesc. În general, apropierile efectuate de
el sunt intens reflectate. Ele, apropierile, sunt mai numeroase decât
„identificările”. Tocmai apropierile dificile ajung provocatoare pentru
creaţie. Dar Breban nu apare atras de realismul cu premisele lui
primejdioase: îngustime, platitudine, superficialitate ori simplism. El
este sedus de realul cu premise ademenitoare: extindere, profunzime,
complexitate. Pentru creaţie, el are nevoie de perspective, de puncte
de vedere. Creaţia este critică, pune totul în criză, se opune, neagă, se
abate, distorsionează. Scriitorul procedează astfel de la început. Punctul
originar ajunge hotărâtor. Iată cum foloseşte Breban realitatea pentru
a accede la realul artistic: „o aglomerare de elemente (infinite), <reale>,
în jurul unei afirmaţii <false>…”, „Astfel se creează realul din realitate.”
(110) Breban nu este, nu poate fi, un realist adevărat, ci un falsificator
de realitate. El bate monedă literară autentică pe falsificarea realităţii.
Premisa sa este că realitatea însăşi rămâne falsă. Falsificarea falsităţii
conduce la autenticitate. Funcţionează la el mereu principiul À trompeur
trompeur et demi. Artistul conduce, nu se lasă condus. E stăpân în totul
şi sclav doar lui însuşi.
Realitatea nu este cauză, sursă, pentru că ea este inexistentă (Fr.
Nietzsche, 81). Nu apare ca un element primordial, ci secundar, produs
al intelectului, în sensul lui Kant, citat de Breban: „Natura este posibilă
datorită intelectului nostru.” (81). Tocmai de aceea romancierul refuză
în mod constant naturalismul literar. Realitatea nu are autonomie, ci
numai dependenţă. Ea „se naşte din ficţiune” (47). Gândirea şi simţirea
sunt sursele realităţii sau, mai exact – în sensul lui Hegel, de asemenea
urmat – realului, definit drept concretul ideii speculate. Ficţiunea,
producătoarea realităţii reale, precizează Breban, nu există doar ca
fapt, ci şi ca simţire (46). Iar ficţiunea, abia ea, ajunge totul, posedă
autonomie, voinţă şi putere de a genera, de a fi, de a crea. Voinţa de
creaţie este aflarea puterii de a fi, necondiţionat sau autocondiţionat.
69
Marian Victor Buciu
Puterea, posibilul, conjecturalul se despart de
realitate, imposibilitate, conjuncturalitate. În
acest mod, lumea devine cu putinţă. Breban
îl urmează pe Nietzsche : „De ce nu ar putea
lumea, cea care ne interesează ca atare, să fie
o ficţiune?” (72). Realul, ficţiunea fac posibilă
lumea ca o alcătuire de valori (62).
Breban pleacă în ficţiune, dar revine
în realitate, în ceea ce numeşte, într-un fel
simbolico-metaforic,
Realitatea-Meduză
(Vinovaţi fără vină, 100). Originea realităţii
există, pentru Hegel, în idee: „Odată formulat
conceptul, realitatea nu-i rezistă, îl urmează!”
(19). Breban nu părăseşte cu totul realitatea,
o pierde numai pentru a o recâştiga. E, crede el, primejdioasă şi
inacceptabilă, vinovată, fuga de „realitate” (231), de realitatea care
se face continuu, nu există în fixare, ci în devenire. Scriitorul nu alege
să devină un evazionist din realitate. El crede că realitatea trebuie
asumată: nu unilateral, dar multilateral; nu liniar, dar, cel puţin, şi
din perspectiva inversă. Părăsirea realităţii ajunge un mare semn de
retardare şi vinovăţie: „fuga de realitate, de o anume realitate – fuga
morală, psihică, este tipică fiinţelor în formare, a ne-vârstnicilor, dar
şi a celor pe care-i numim slabi…” (232). Breban este un modern care
se desparte de modernii mincinoşi, de cei care întorc cu totul spatele
realităţii, abandonează explorarea realităţii, prin răsturnare sau
oblicvitate. El caută realitatea ascunsă, misterioasă. Dintre filosofii şi
scriitorii români, L. Blaga îi rămâne printre cei mai apropiaţi.
Realitatea psihologică, abisală, coincide – iată un aspect paradoxal
– cu realitatea istorică. Cele două realităţi, istorică şi romanescă, nu
sunt, aşadar, inventate, dar cunoscute, înţelese, confruntate şi înfruntate.
„Maturitatea deplină, bărbăţia se dovedesc nu numai pe câmpul de
luptă, ci şi în afrontarea realităţii celei mai adânci, cea istorică. A fiinţei
noastre psihologice şi istorice…” (89) Pentru Breban, realitatea rămâne
„o noţiune vagă, confuză, complet contradictorie” (Memorii IV, 88).
Nu există realitate; viul misterios, iată realitatea (106). Realitatea este
excepţia (Riscul în cultură, 340). Breban imită natura („Imitaţi natura”, îl
citează pe Hamlet), nu realitatea (Confesiuni violente, 280).
Breban este poet, în sensul că este imaginativ, deşi se crede
lipsit de inventivitate. El se abate, cu măsură, niciodată complet, de la
realitate. Se asigură mereu „că nu am deraiat total în ceea ce priveşte
<conturul realist> al creaţiei mele” (281). Iată ce face: „eu nu fac decât
să proiectez pe pânza goală a realităţii propriile mele fantasme de tip
realist” (281). Aduce realitatea spre sine, spre conştiinţa sa, spre limbajul
70
Criterion
acestei conştiinţe. Ceea ce produce astfel este o „stilizare a realităţii”
(281). El stăpâneşte o mare „capacitate de simbolizare a existenţei
umane în artă, nu în realitate” (282).
Arta lui Breban? „Pe mine mă interesează în realitate stilizarea şi
simbolurile” (282). Relaţia dintre stilizare şi simbol? Primul este mijlocul,
ultimul este scopul: „prin stilizare ajung la simbol” (282). Doar talentul
puternic, ieşit din comun – pe cel obişnuit îl neagă – împiedică „spiritul
creator să alunece spre schemă, spre simbol, spre acea concluzie
superioară şi abstractă care e simbolul” (283). Breban nu desconsideră
nici temperamentul diferit sau opus, realist-naturalist. El adoptă
estetica imitaţiei adaptate şi lărgite, încredinţat că arta se înnoieşte
în perimetrul şi parametrii vechiului, că ea moare şi învie ca Osiris
(Memorii I, 83). Scriitorul acesta este preocupat de sensurile mimesisului (261), de raporturile dintre viaţă şi artă, îndeosebi de înţelegerea
practică a faptului că „arta ne îndepărtează de viaţă” (82), potrivit
unor matrice secrete, dar exacte, geometrice, ca „Labirintul şi cercul…”
(255) Mimesis-ul înnăscut („capacitatea românului de a prinde rapid
tehnicile cele mai noi şi modalităţile ultramoderne de adaptare la
materiale”, O utopie tangibilă, 63) este nu atât blocat, cât suspectat
şi redirijat. Prin urmare, imitaţia este deturnată, în două direcţii sau
sensuri: în antimimesis, prin raport cu arta generală, şi în automimesis,
în raport cu arta personală.
Într-o societate bazată pe tiranie, realitatea echivalează cu
autoritatea. Arta are autoritatea visului sau, la el, mai exact, a viziunii.
Realitatea e schimbătoare, de aceea „să visăm o realitate care să ne
dea dreptate” (Memorii IV, 104). Scriitorul dezvăluie o viziunea asupra
realităţii sau a lumii. El este un „visător”, „fabricându-mi la nesfârşit
propria mea realitate” (116-7). Breban se dezvăluie ca un vizionar aflat
în căutarea prezentului şi a prezenţei, nu a trecutului, ca M. Proust (118).
Ipoteza de lucru este ridicată de el la puterea conferită din conformism
lucrului însuşi. Incertitudinea surclasează certitudinea. Totul este
posibil, prin voinţa şi puterea de creaţie. Pentru Breban, un îndrăgostit
de posibil, „posibilitatea este regina realităţii, primul ei chip, ca şi al
probabilului” (78).
Teoria epică. Despre tensiunea epică (pe care crede că o mai are
H. Bosch în pictură), Breban mărturiseşte că a deprins-o, ca multe alte
ale meseriei de prozator, tot de la ruşii secolului al XIX-lea (O utopie
tangibilă, 35). Ea, tensiunea epică, pare a se defini printr-o mare
capacitate – adesea derutantă prin trimiteri sau nominalizări – de
integrare a unor elemente îndepărtate la extrem. Numai aşa putem
înţelege exortaţia unui autor, cunoscut drept unul fixat, monoman şi
reductiv, ca proza să înveţe de la istorici (Iorga), critici, dar şi reporteri
(Geo Bogza sau Brunea-Fox) (38). Epicul se face, în acest fel, din orice.
71
Marian Victor Buciu
Nu materia, nici materia structurată, ajung hotărâtoare, ci altceva:
structura finală, cu premise în structura frastică.
La începuturi, Breban este un adept şi nu un critic al prozei care
sondează conştiinţa. Se raliază perpetuării psihologismului în literatura.
Încă o dată şi încă o dată, ar spune, aşadar, şi nu – precum Kafka,
integrat realiştilor profunzi – „Pentru ultima oară psihologie!”. Breban
se va delimita ulterior, în felul său, spiralat, dialectic, prin apropieri
distanţate, prin identificări critice, de plonjonul analitic şi intelectual.
Până atunci, a spus că „de la început m-am simţit atras de analiză, de
introspecţie” (40).
Intelectualist? Nu, el nu a avut această opţiune reductivă, pe
care alţii o găsesc fascinantă. Nu pierde sensul integralităţii creatoare,
cum nici pe al celei existenţiale, desigur. Breban caută şi descoperă
omul – creator – integral. Spaţiul său de mişcare este vast, atât ontologic,
cât şi retoric. Ca metodă de creaţie epică, analiza sa este poetică,
în sensul modern, retoric, activată de metaforă, trop analogic care îi
permită artistului literar să fie „deplasat”, să extindă şi să adâncească
limitele materiale şi semantice ale existentului sau realităţii reale. El
evidenţiată, de altfel, comentariul metaforic, şi nu intelectual, la T. Mann
şi W. Faulkner (40).
Breban e un integrator şi, totuşi, un moderat, care ştie că
analiză înseamnă în greacă descompunere, la al cărei capăt, precum
suprarealiştii, nu doreşte să ajungă. Ca natura, el are oroare de vid.
E interesat de analiza ca transformare, nicidecum ca aneantizare. În
primul şi în ultimul rând, rămâne atras de analiza – transformarea –
omului. A celui recompus şi nu descompus. În orice caz, descompunerea
nu este un scop, ci un mijloc. În acest… scop, devine chiar excesiv de
prudent. Pare chiar neînţelegător cu un context cultural mai larg,
european. Poate fi suspectat de un naţionalism pe care el însuşi avea
să-l blameze ca inadecvat momentului istoric nefericit: „Într-o lume, azi,
a analiticului excesiv, ce duce până la existenţialism, structuralism şi
altele…” (46), se inflamează el, situându-se de partea omului, obnubilat
până dispariţie, datorită evoluţiei pretins nesăbuite a gândirii.
Despre analiză, N. Breban are un dialog cu N. Stănescu. Amândoi
îndepărtează analiza de ştiinţele experimentale şi chiar de filozofie, în
general, nu doar de filosofiile materialiste. N. Stănescu înscrie analiza
în orizontul mitologic, al sensului fundamental: „mitul analizei, care se
opune mitului cosmogonic” (73). Opoziţia este deplasare sau substituire.
Nu dezvolt acum consecinţele. Trecând la Breban, el înscrie analiza în
orizontul misterului: „proza de analiză care este o invenţie – scuză-mi
termenul – nu o invenţie, o revelaţie” (73). Originea sufletului este aflată
de Fr. Nietzsche în „conştiinţa încărcată” (Fr. Nietzsche, 42). Scriitorul
român afirmă psihologia franceză, negând-o pe cea germană (50).
72
Criterion
Breban refuză analiza, care înseamnă descompunere, el
definindu-se ca un constructor, îndeosebi în roman. Dar în romanesc se
transformă mai tot ce atinge Breban; în romanesc şi poetic, în imaginar
şi ficţional. Nu analiza este deprinsă şi aplicată, ci descrierea, cu
mijlocele metaforei, ficţiunii, romanului (Vinovaţi fără vină, 64). Locul
său nu este la Proza de analiză, nu ezită astfel să intervină (auto)
exegetic. Sondajul abisal nu este considerat şi analitic (64). Dar nu totul
este abisal şi nu totul cheamă sondajul. Breban analizează şi el, dar
nu rămâne la analiză, la „suprafaţa” – din perspectiva sa – pe care
analiza o atinge. Nu trebuie să fim surprinşi că specifică: „va trebui să
analizăm” (107). Analiza nu este exclusă. Dar nu este nici privilegiată,
transformată în panaceu. Ca trăitor în „infernul” comunist, se crede
chemat „de a cerceta, contempla, diseca, privi, analiza (s. n.) şi <pipăi>
sub toate cusăturile ce am trăit” (117-8). Susţine „analiza crudă, aspră”
(169), dar constată că nici aceasta nu ajunge şi că teatrul victimizării
noastre tulbură „propria noastră putere de judecată, de analiză şi de
percepţie a realului)” (109). Recunoaşte în Proust, Joyce, Musil, Kafka
pe „marii psihologi” ai romanului. Proza modernă (Dostoievski, Proust,
T. Mann) „vrea discurs” (Confesiuni violente, 277), „autoanaliză”. Nu
analiza, ci sinteza rămâne treapta înaltă a prozei (344). Breban nu este
un analist cu mijloacele stilistice şi retorice curat epice. El vine spre
proză dinspre poezie: „analiza mea se apropie nu rareori de metaforă;
metafora, instrumentul şi privilegiul nostru, al celor care încercăm să
înţelegem lumea, natura – ca şi natura noastră interioară! – pe <altă>
cale!” (Memorii I, 36)
Construcţia epică. Construcţie, tipologie, dialog, atmosferă – iată
„baza tehnică” a romanului (Riscul în cultură, 407).
Asemenea romancierilor de dinaintea aventurii scriiturii, atunci
când scrie romancierul are deja romanul în cap, nu doar o frază
(403). Scriind roman, transcrie o construcţie deja edificată. „În roman
– de fapt, în orice –, construcţia este lucrul principal. Aici, sunt neamţ,
sunt nordic, sunt contra inspiraţiei.” (403-4). Personajele şi episoadele
secundare vin ulterior. A căutat o structură de roman cu mai multe
nivele (40). Un maestru român al structurării romanului este descoperit
în Camil Petrescu (269.) Marii constructori de roman rămân „realiştii”
ruşi. Francisca, Animale bolnave, Bunavestire au structura păpuşilor
ruseşti (Memorii II, 178-180). Romanul Bunavestire a fost refuzat de Marin
Preda, pe atunci director al Ed. Cartea Românească, nu doar pentru că
„nu e marxist” (149), dar şi, sau mai ales, pentru că el nu înţelegea acest
tip de construcţie. M. Preda reţinea prima parte, aceea satirică, dar îi
cerea să renunţe la a doua.
Tocmai construcţia crede că desparte apele romanului de cele ale
nuvelei. Şcoala latino-americană este una de nuvelă şi nu de roman
73
Marian Victor Buciu
(440). Romanul rămâne mai ales construcţie, pe teme obsesive (Memorii
I, 71). În roman, Breban structurează muzical: modelat de simfoniile lui
Schubert şi Brahms (O utopie tangibilă, 12, 38). Construcţia trebuie să
fie impunătoare precum – termen neuitat mai târziu – „catedrala” (105),
să aibă soliditate, să reziste, „să <ţină>” (104), iată un verb de meşter
constructor, pesemne, altfel spus: să aibă durabilitate. În construcţia
romanului, Breban se îndepărtează de proporţional şi unidimensional.
Îşi asumă „capitolele un pic supradimensionate ale cărţilor mele”
(Memorii I, 219). Compară opera de artă, opera literară, cu disproporţia
dintre spaţiu şi efectul revelator al conştientului adânc. Romanul
trebuie să aibă arhitectura catedralei: „e disproporţionat ceea ce fac. E
adevărat.” (Riscul în cultură, 416) „Sunt catolic, sunt occidental: tresar la
disproporţia, la îndrăzneala care duce spre umilinţă. – La ceea ce numim
sublim.” (416) Şi în construcţie limitele sunt extinse cu îndrăzneală, de
la maniheismul clasic la ambiguitatea modernă. Romanul creat din
digresiuni ajunge o „construcţie epică amplă, polifonică, susţinută de
o tramă, de un story, de dialog şi bazată pe stâlpii epici ai caracterelor
sau personajelor” (Memorii IV, 41). Prin construcţia de personaj „rupt”,
regresiv, cum este doctorul Minda, romanul Îngerul de gips asimilează
şi „deconstrucţia” (354).
(Din monografia Voinţa şi puterea
de creaţie. Opera lui Nicolae
Breban, în curs de apariţie la Ed.
Ideea Europeană)
74
Poeme
Viorel Chirilă
Inceput
Inima poemului e mai puţin
decât un melc cu tăcerea în spinare,
la flacăra rece a visului
încercându-şi mulajele sudoripare.
Tac câte una
oră de carne, oră de sânge…
Dincolo – măcelăria verde a zilei,
aici nimeni nu cântă, nimeni nu plânge.
Acest ochi semănat mai adânc
de cealaltă parte a porţii,
înălţând sunetul-stâlp, sunetul-vizuină
peste vraiştea vieţii şi-a morţii.
Închisă-n plămân,
în dantele amare,
mahalaua nu-şi mai trimite
animalele de funingine la vânzare.
Sunt semne de amânări, retrageri
pentru carnea în goana oarbă a troicii
căci stăpân e uns doar osul,
somnul din odihna scoicii.
Alfabetul acvatic nu mai are
umbrele proptite-n praguri de lut,
zborul clopotelor prin plete de aer
păianjenii frigului – promiţător început.
75
Aventură interioară
Ca vâslele să treacă prin oglindă,
Pornim din loc la ora de cleştar.
Plecaţi-vă făptura aburindă,
Ca zdrenţele să treacă pe sub Porticul rar.
Interioare Fluvii şi Norduri fără vămi,
Fiorduri şi banchize ne ispitesc în vis.
Învăluiţi în murmur de-acvatice năfrămi,
Alunecăm pe ape cu sufletul proscris.
Ascuţim în noi cuţite lungi de ură,
Lăsăm în urmă cheiuri şi zodiile sterpe
Avem deja blesteme de fier topite-n gură,
Iscăm pe rând primejdii şi scufundăm coverte.
Ne îndârjim orgoliul în crâncene talazuri,
Furtunile ne cheamă sfinţindu-ne beţia,
Nu regretăm sudoarea, tihnitele popasuri,
Plătim cu aur triplu oceanelor chiria.
Izbim pe rând ostroave, regate fabuloase
Bogate-n pietre rare, mătăsuri şi podoabe,
Scăldăm în sânge pieţe şi le tivim cu oase,
Ne doare-n cot de moarte şi ocheadele-i neghioabe.
Azi devastăm altare, alcovuri princiare;
Viclene curtezane ne-mbie cu dulceţuri
În dansul lor se iscă arcade şi cleştare,
Ghirlande sunătoare, nechibzuite-n preţuri.
Ne mistuim sălbatic în Delirul MăriiBeţia, vârsta, focul necunoscând măsură;
Negăm cu sârg realul; metaforele sării
Ne nasc în fosfor crâncen şi aspră aventură.
Noianul şi furtuna de-acum ne împrospătează,
Lăsăm în urmă mâzga, cuvântul pământesc
Şi cu călcâiul spargem cătuşa ca o piază
A drumului de vorbe corcite ce duhnesc.
76
Liberi de sensuri sterpe, de clipa peticită,
Ne pare prospeţimea un cer izbăvitor,
Ne sfâşiem rutina ca zdreanţa sub copită,
Un fulger să ne poarte spre fragedul decor.
Insomnie
Încremeniţi pe vârste, cuprinşi de mucegaiuri,
Din pivniţe de ape, meduze mari cât dealul
Ne iscodesc vorace cu verzile lor graiuri
Şi peşti de os cu salturi lichide ca pumnalul.
De nopţi întregi bolim de resemnare
A cerului mânie îşi cerne-n noi polenul
Ni-s sufletele crini striviţi pe zare,
Ori papagali năuci ce şi-au uitat refrenul.
Ne ţin în gheare cercuri, şi apele lor grele
În mâzga nopţii parcă am fi întemniţaţi,
Oceanul expurgându-şi tot plumbul din tunele
Pe puntea navei noastre naive de piraţi.
Uitaţi de vânt, de valul fără vârstă
În lanţuri nevăzute ne oţărâm grozav,
Îngurgităm prea sceptici şi ultima ciozvârtă
Că nu vom prinde zorii unui alt conclav.
În nicăieri captivi, în menghine verzui
De fulgere lichide şi trompe supte-n larg,
Din mii de ochi oceanul revarsă sila lui
Ca un păun, otrava – pe punte şi catarg.
Extenuaţi de ape am vrea un doc uscat
Să zăbovim prin porturi de soare răsfăţate,
Întemeind bazare sub ochiul fascinat
De aur, chihlimbare şi pietre parfumate.
Să vindem pe tarabe în rând cu negustorii
Busole, astrolabe, potire de argint,
Corole reci de perle cu foşnetul viorii,
Rubine fumegoase cu jaruri ce nu mint.
77
Furate din adâncuri, cochilii orbitoare,
Creveţi şi crabi de aur, delfini cu tainic tril,
Balene somnoroase întinse pe covoare,
Sirene răsfăţate - la târgul inutil.
Din guşa unor sepii gătind - de trucuri apţi Dulci vinuri şi miresme de-abise şi neant,
O noapte grea de opiu, de icre şi de lapţi,
Arome încuiate în somn de hierofant.
Dar cine să ne scoată din umeda stagnare,
Din mucedele izme, duhoarea de scrumbie,
Când gipsul nopţii încă - cumplită-mbrăţişare,
Ca ştreangul pe-ndelete ucide şi ne-nvie?
Mai bine
El moşind fantasme sub cortina discreţiei.
Gură-cască se-ntreabă:
până când să dosească poetul
potirele, vrăjile sub tarabă?
Ce face el în acel atelier marin
cu nişele mereu zăvorâte
în chenare de mied şi venin?
Ajunge aripa zodiei să-i mângâie
fruntea cu triluri
şi blănuri de nutrie?
Plânge el cu palma în carte
când duhul cuvântului,
văzul de sine trădat se desparte?
Ţine post negru în faţa tentaţiei
de-a sugruma sub vertebre
piramidele zilei albe şi negre?
78
Cerşeşte vedenii s-astupe gaura duhnind a bărdacă,
gura netrebnică a realului – clevetitoarea să tacă, să tacă?
Au trei ochi, trei nări şi zece picioare
simţurile sale multiplicate,
corabia cu miresme a abisului
s-o ducă în spate?
Scobesc în rănile lui buba şi boala
lustruindu-i vederea ca o sabie,
cresc cenuşile în juru-i
pentru strămutarea în fluture, vrabie?
Are pe deget destule inele
s-aprindă surcele, magnifice focuri,
în care să ardă, să se mistuie,
să umple cu fluvii ale nopţilor scocuri?
Cum n-are nimic din aceste,
degeaba-şi toceşte pingeaua,
mai bine să cureţe „gunoiuşul”,
să scuture pledul, să spele podeaua.
79
Poeme
Ştefan Jurcă
Liliacul
În ogradă, lîngă fântână
Liliacul se clatină, lin îşi aduce
Florile mov şi albastre în cruce
Vreme de-o săptămînă
Mai ştii arbustul crescut
Cu parfumuri pe creanga sa verde
Ce-n luciul ferestrei se pierde
Ca umbra unui sărut...
Era de Florii, nu mai ştiu
Floarea în treflă atît de senină
Ci ochii-ţi scăldaţi în lumină
Erau ca floarea mălinului viu
În ogradă, lîngă fântână
hi, gl
Liliacul se clatină, lin îşi aduce
Florile mov şi albastre în cruce
Vreme de-o săptămînă.
80
Nopţi cu leandru
După o lună de arşiţă
Plouă pe treptele casei
În luna lui cuptor
Flori albe din leandrul
Ce domină curtea
Flori căzute printre muşcate
Asemenea zilelor bolnave
Ale tatălui
Flori de leandru
Discret parfumate
Fără de grijă se-apleacă
Se-nchid ostenite
Şi cad lîngă perete
Altele viguroase-nfloresc
Peste zi
Să fie un semn
Că dumnezeu se gîndeşte
La suferinţele lui…
Se-nvăluie de rouă divină
Clătinînd
Închipuiţi clopoţei de zăpadă
Printre flori de muşcată
Danezul
Viaţa este un discurs pentru el celebru în arta conversaţiei
„Nu pot uita de mine nici cînd dorm”, zice narcisistul Soren
Filosoful care-şi iubea umbrela, un obiect care
Nu l-a trădat decît o singură dată cînd un vînt puternic
I-a întors-o pe dos. Pentru el meseria de scriitor devine submediocră
Pentru că se scriu lucruri care nu au fost trăite
Se hotărăşte să citească numai operele autorilor decapitaţi
Sau care erau cît pe-aici să moară. Singura calitate pe care o
apreciază
Este individualitatea iar despre Hegel are o părere proastă
Minciuna a intrat în filosofie odată cu acest neamţ care a spicuit din
81
greci
Făuritorii de sisteme sînt asemenea constructorilor de castele
Care ar locui alături într-o anexă.
Kirkegaard începe să se împrietenească cu poeţii şi cu artiştii
Poartă baston,ochelari cu ramă subţire
Batiste de mătase parfumate
Melancolia este singura relaţie autentică.
O iubeşte pe regina Olsen cu care se logodeşte la 27 de ani dar
După două luni desface logodna făcînd din aceasta simbolul
Relaţiei neconsumate pe care zorii o anunţă dar care, cu adevărat
nu va începe vreodată. Cînd scriu se aud clopotele. Este duminică. A
intrat în conflict cu biserica
Pentru că a scris împotriva capului ei, episcopul.
„Adevărata autoritate este aceea pe care o ai atunci cînd cauza ta e
adevărul.”
Dar Soren n-a avut autoritat. ”Copii îl maimuţăresc şi aruncă în el cu
pietre.
Cunoscuţii îl ocolesc”.
Privit din profil are un aer napoleonean, gulerul sus peste bărbie
Nasul lung şi drept. Un desen din tinereţe: părul în volute,buze arcuite
Ochi negri? Altă poză, cu ţilindru: buzele ţuguiate a sarcasm şi
zgîrcenie
Ochelarii la rădăcina nasului,ca un bot de animal rapace.
Soren a trăit 42 de ani. ”Salută-i pe toţi oamenii căci mi-au fost nespus
de aproape,
Şi fă-i să afle că viaţa mea este o mare suferinţă neştiută. ”Asta am
făcut.
Terasa cu tei
Sub cerul parcelat de frunzele teilor poţi să gîndeşti la lumină.
Cerul şi-a înclinat unghiul ori fiinţa şi-a modificat felul de a o percepe?
O cămaşă prea strîmtă ne înfăşoară sufletul, inima bate altfel
Ochiul devine mai însetat. Lumea se-ntoarce-năuntrul fiecăruia
Adesea,în loc de răspuns, înghiţi în sec absorbit de jocul ei
Doar ochiul rămîne deschis
Fiecare anotimp ne-o dăruieşte în felul său
Dar toamna atinge amplitudinea
Ajunge să rosteşti lumină de toamnă şi-ai declanşat începutul unui
poem
Cînd apele curg înseninate în lumina lor e măreţia norilor
82
Ochiul înrourat de lumină nu se mai satură.
Lumina asfinţitului e ca o brînduşă în mîna unei fecioare.
Firul de iarbă se apleacă docil şi adoarme.
Beat de imagine este ochiul şi inima sprintenă.
Drumurile se golesc în linişte, cîmpurile adorm în strigăt de păsări
Atunci,neostenitele mîini, pornite în fagurii zilei
Deodată cu rîndunica, se opresc.
Ajuns pe o colină zăresc pentru prima oară oraşul.
Acea imagine o port cu mine mereu şi de atunci
Mi-am dorit să ajung deasupra să pot deveni
Pavăză pentru odihna luminii.
Dincolo şi dincoace de ziduri se perpetuează viaţa.
Sub creanga de măr
Ce gînd să întîmpine forma purităţii-în care
Se alcătuieşte substanţa pămîntului
Să bucure deopotrivă lumina ochiului şi
Cugetarea inimii?
Zăpada aşternută la rădăcina pomului
Petrecută prin vasele capilare
Se întoarce să întîmpine văzduhul
Iată semnul materiei, vestitorul intrării în primăvară
Pentru că sîntem în zodia regenerării pămîntului
Creanga de măr s-a împodobit cu petale
Ca un strigăt de victorie al substanţei:
Am ajuns,am înflorit. O floare de măr în mâna
Care a sădit pomul veşniciei într-un pământ pe măsură.
Vin florile de măr să vestească rod pentru alt anotimp
Vin să anunţe fructul de mine pe care
Gurile îngereşti ale copiilor să-l încerce.
Vin să lumineze ferestrele sufletului. O nouă măsură
Pentru un început de speranţă aşa cum sîntem
Dintotdeauna sub cerul patriei.
Intraţi în proaspătul anotimp,schimbîndu-ne veşmîntul
Aşa şi pămîntul se îmbracă în altă haină
Însă albul florii de măr unde s-ar potrivi el mai bine decît
În acest loc al speranţei inimii noastre.
Floare de măr din petalele bătrînilor
De pe obrajii mamelor şi copiilor noştri
Floare de pe umărul mireselor.
83
Iată semnul purificării pământului
Răstignirea pe aripi nepămîntene
Pe dealurile şi livezile lumii
Ce lumină venită din substanţa pământului…
Pentru că zăpezile se petrec în floare
Apoi în fruct auriu să umple casele cu luminile lor
Ca într-un pom de Crăciun.
Ne vom întoarce gîndul şi inima la mâinile care vegheză
Ca floarea să-şi intre în rost
Laudă vouă lumină de primăvară şi floare de măr
Că ne amintiţi sensul trecerii dăruindu-ne
Aceşti ghiocei ai văzduhului.
84
Lectura prozei
Liliana Truţă
Din cronicile victoriei umanismului
asupra textualismului: Zodia scafandrului,
de Mircea Nedelciu
Ultimul roman al lui Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, mai puţin
discutat de critică, probabil din prejudecăţi legate de posibilul caracter
neîncheiat (aspect care este chiar numai o prejudecată), valorifică o serie
de date autobiografice, înscriindu-se în seria de autobiografeme specifice
generaţiei optzeci şi nu numai, autobiografismul rezistând ca schelet
narativ autenticist şi la unii scriitori ai generaţiilor post-optzeciste.
Experimentalismul nu mai conservă nimic din vechile procedee
textualiste tipice pentru perioada opzecistă a scriitorului, pulverizarea
şi fragmentarea naraţiunii sunt mai laxe, fără a îngreuna deloc lectura.
Cartea are respiraţia liberă pe care am putut s-o simţim şi în Tratament
fabulatoriu, tehnicismul e înlocuit cu existenţialul, experimentele par săşi fi consumat deja etapele cele mai spumoase şi avântul spectacular
din primele volume.
Nedelciu păstrează aici, din cele două coordonate(microsocială
şi textualistă) doar tendinţa antropocentristă, adică cea microsocială,
în timp ce a doua tendinţă nu se mai regăseşte decât la modul
fantomatic, prin minime intervenţii ale vocii personajului auctorial,
situat la oarecare distanţă de evenimentele narate. El oferă doar o
cheie de lectură la începutul şi la sfârşitul romanului, prin ideea unei
scriituri a profunzimii, a imersiunii, sub forma unei arheologii a fiinţei,
având ca obiect recuperarea ei din memoria istorică. Această mişcare
de arheologie a fiinţei corespunde cu obsesia găsirii centrului ei în
Tratament fabulatoriu. De fapt, aflăm din roman că primele notiţe ce
stau la baza acestui roman datează din anul 1988, moment în care
se autorul se lupta pentru apariţia Femeii în roşu şi după apariţia, în
1986 a romanului Tratament fabulatoriu, cu care este mai înrudit sub
aspectul relaxării tehnice.
85
Liliana Truţă
Rămâne pe de altă parte netulburată în acest roman apetenţa
scriitorului pentru aprofundarea micro, dar şi macrosocială de data
aceasta, şi credem că această carte, ca şi Tratament fabulatoriu ar fi
fost paradigmatice pentru romanele ce ar fi putut urma dacă scriitorul
nu ar fi fost prematur smuls din viaţă.
Ca toate romanele scriitorului, şi ca multe din prozele sale scurte,
este şi un roman al formării intelectuale şi existenţiale a lui Diogene Sava
în contextul istoric ce merge, bineînţeles, fără respectarea principiului
cronologic, de la anii „obsedantului deceniu” până la întunecatul
deceniu nouă. Cu referinţe, abia de data aceasta nedisimulate la
regimul ce ţine oamenii în captivitatea unui „clopot de sticlă”, o
realitate mereu condimentată de dispoziţia umoristică, singura posibil
salvatoare.
În mărturisirile eului auctorial sunt valorificaţi termeni din sfera
activităţii de scafandru: autorul se proiectează imaginativ într-un spaţiu
al adâncimii ce se identifică cu spaţiul auctorial, în timp ce lectorul se
situează la suprafaţa textului, iar această situare a lor în spaţii diferite
poate duce şi la o dificilă comunicare:
„Cel puţin partea aceasta, destul de voluminoasă, este scrisă
sub o mare presiune, este scrisă sub ape. Desigur, atunci când veţi citi,
dumneavoastră veţi fi în aer, la suprafaţă adică. Din acest motiv, între
noi sunt posibile neînţelegeri, distorsiuni, efecte de refracţie, carenţe
grave de comunicare.”
Autorul nu se află doar într-o
lume diferită de lumea cititorului, ci
diferenţa dintre cele două lumi există şi faţă cu personajul său. Şi o altă
lume e şi cea pe care o reface textul,
care e doar o suprafaţă pentru „profunzimile în care se mişcă el”.
Jocul dintre cele două suprafeţe există şi în concepţia pe care o
construiesc oamenii despre lume: o
lume ce trăieşte doar la suprafeţe,
admiţând doar jocul aparenţelor
comode, evoluează mereu spre dezastru. Lumea ar trebui să fie concepută mai degrabă ca o „suprapunere infinită de suprafeţe”, dar oamenii optează mai degrabă pentru
prima variantă, din cauza fricii de
presiunea ce se poate exercita asupra lor în adâncimi.
86
Lectura prozei
Vorbind despre anul în care a apărut proiectul acestui roman,
autorul îl asociază, pe de o parte cu debutul bolii ca o „tentativă a
profunzimii de a penetra suprafaţa spre exterior”, pe de altă parte ca
o presiune maximă a exteriorului, a „corpului social”, reprezentat de
societatea românească a acelor timpuri. Această dublă radiografie, a
eului şi a corpului social constituie de fapt obiectul romanului, această
dublă mişcare fiind însoţită de una de profunzime, în trecut, cu aducerea
la suprafaţă a evenimentelor care configurează de fapt „desenul din
covor”.
Pentru obţinerea unei maxime autenticităţi, romanul reproduce şi
fragmente dintr-un jurnal al anului fatidic 1988, care în cazul Tratamentului
fabulatoriu era anul 1984, jurnal ce aduce în pagină aspecte ale luptei
cu hidra cenzurii în vederea apariţiei romanului Femeia în roşu.
Jurnalul e încapsulat în rama unei naraţiuni auctoriale şi
autobiografice care se raportează în permanenţă la convenţiile
romanului realist de tip balzacian prin reluarea laitmotivului cu ieşirea
personajului la ora cinci, doar că aici e vorba de ora cinci dimineaţa.
Laitmotivul fixează în mod repetat şi punctul zero al acţiunii romaneşti,
prezentul absolut al romanului, din care se fac de fapt scufundările
repetate în trecut. Acest moment absolut se referă la prezentul în care eroul
aşteaptă un tramvai pentru a ajunge la iubita sa pe care se pregăteşte
s-o prezinte părinţilor.
De la suprafaţa textului, se fac aşadar scufundări la diferite adâncimi
temporale, cu imersiuni în copilărie, adolescenţă, studenţie, trecând
prin crizele unui erotism disperat şi compensator în aerul irespirabil al
realităţilor intelectuale din deceniile comuniste, cu observaţii asupra unei
lumi rurale prinse în febra avântată a cooperativizării din obsedantul
deceniu, cu o întreagă avalanşă de evenimente absurde prinse prin
tratamentul fabulatoriu ce li se aplică în ţesătura senzaţionalului, cu
mansarde ce devin bârloguri boemice, spaţii ale unei voite „pierzanii”
bahice şi defulatorii, cu trepte ale maturizării sau mai degrabă reuşite
fugi din calea ei etc.
În drumul personajului de la copilărie spre maturitate, scriitorul
urmăreşte cu un haz uşor cinic, dar şi bonom toate tâlcurile unei
sexualităţi infantile, adolescentine şi apoi mature, toate deformările
inerente acesteia datorită contextului, paginile acestea fiind foarte
asemănătoare prin umorul lor involuntar ajutat să ţâşnească de către
scriitor, cu cele din Derapajul lui Ion Manolescu, apărut mult mai târziu, în
2007. Toate acestea într-o burlăcie prelungită până la o vârstă simbolică,
cea de 33, când apare maturizarea. Moment în care se opreşte zenitic şi
acţiunea romanului.
Alături de punctul temporal absolut spre care converg firele
naraţiunii, care e prezentul unui drum spre satul natal se configurează
87
Liliana Truţă
spaţiul cu valoare de centralitate , satul Boroana dintr-un Bărăgan
aproape mitizat, un centru al lumii în care eul revine obsesiv şi repetitiv,
ca la un spaţiu matricial, idee enunţată şi în Zmeura de câmpie. Spaţiul
matricial se vertebrează în jurul figurii tatălui, care devine pentru Mircea
Nedelciu ceea ce era Tudor Călăraşu pentru Marin Preda. De altfel,
moromeţianismul scriitorului l-am mai remarcat şi în nuvela Cocoşul
de cărămidă, unde personajul Calafoc era un Vasile Sava incipient,
unul din cele mai rezistente personaje din proza scurtă a scriitorului.
Aceeaşi realitate scăpată de sub controlul raţiunii şi intrată în
spaţiul terorii şi al absurdului ca la Marin Preda o descoperim şi în acest
sat cu ţărani inteligenţi deposedaţi de pământ şi cu o droaie de copii,
din care se ridică înjurături spectaculoase, dar şi o demnitate simplă şi
rezistentă prin umor la Vasile Sava, prins de teroarea cooperativizării,
cu dispreţ nedisimulat pentru „proşti”,acelaşi spirit moromeţian de
competiţie cu vecinul, acelaşi mezin care e văzut de tată ca fiind
„diferit”etc. Aceeaşi autoritate paternă ce nu se mai poate exercita
asupra fiului cel mare cu biciul, căci acesta fuge pentru a deveni mai
târziu securist, după ce acasă i-au făcut înmormântarea. Senzaţionalul
se naşte şi aici, ca în Zmeura de câmpie, din teroarea unui timp istoric
generator de absurd. Timpul istoric şi isteric e pus în legătură cu prima
experienţă a „frigului”relatată la începutul romanului, cu supravieţuirea
prin reculul întregii fiinţe într-un singur miez fierbinte, în străfunduri.
Refugiul într-o centralitate, fie a fiinţei, fie una spaţială, devin termenii
cheie ai supravieţuirii într-un timp al vârstei de fier, care poate pune în
pericol chiar miezul fiinţei umane.
Mişcările microsocialului sunt observabile, pe de o parte, în
spaţiul ţărănesc unde ideea de autoritate patriarhală dispare odată
cu dispariţia gospodăriei ţărăneşti, şi, pe de altă parte, în capitală,
unde ideea de autoritate devine sufocantă fiind exercitată la nivel
macrosocial, sub forma unui autoritarism bolnav, ce transformă mişcarea
materiei umane într-un disperat înot amniotic, de fiinţe nenăscute,
cu comportament foetal, a căror miză e doar supravieţuirea cu orice
preţ. Nostalgia unei societăţi patriarhale sub forma unei „imposibile
întoarceri” văzute predist, răzbate mereu la suprafaţa naraţiunii:
„ Patriarhalitatea societăţii româneşti de dinainte de comunism ţi
se părea un lucru bun, un fel de demnitate care trebuie conservată cu
orice chip.”
O incursiune microsocială urmăreşte organizarea aproape
militară, soldăţească a institutului de cercetare, axată mai ales pe
activitatea spectaculoasă a protocroniştilor, mediu ce seamănă mai
degrabă cu un simulacru al lumii reale, de unde nu se poate evada
decât prin sportul sexual sau bahic, ca un răspuns al instinctului de
supravieţuire. Autoritarismul de fier, mai degrabă de esenţă maternă,
88
Lectura prozei
posesivă şi bolnăvicioasă, transformând oamenii în fiinţe foetale
afectează puternic şi lumea intelectualilor, a căror activitate mimează
doar cercetarea, iar instituţiile devin doar simulacre instituţionale. Un
posibil model de bărbăţie într-o lume bolnavă e imposibil de găsit
pentru un tânăr aflat la vârsta maturizării, iar el se poate regăsi doar
prin scufundare în trecut. Era exact ce-i lipsise, spune personajul, otrăvit
de refuzul de a trăi într-o astfel de lume, „pentru a se instala definitiv
într-o sastiseală totală, în dispreţul faţă de lume, într-o plictiseală fără
margini. Toate acestea şi le făcea cât de cât suportabile doar printr-o
cursă pentru performanţa sexuală.”
Singurul model de bărbăţie rămâne totuşi tatăl său, care şi el ,
ca ţăran deposedat de pământuri suferă o formă de castrare socială,
deposedat fiind şi de autoritatea sa, în care autorul vede o garanţie a
normalităţii, societatea patriarhală fiind văzută predist, ca o garanţie
a echilibrului social şi a relaţiilor familiale sănătoase. Între mezin
şi tată se consolidează de timpuriu o relaţie tacită de colaborare şi
ofensivă împotriva lumii prin informaţie, printr-un cult al studiului ca
o formă de rezistenţă împotriva prostiei care pentru tată e o adevărată
monstruozitate. Încet, Diogene îşi dă seamă că încrederea tatălui în
faptul că mezinul este diferit se referă de fapt chiar la faptul a fi normal
într-o lume care e anormală, şi în care bărbăţia se poate cu greu
construi, datorită autoritarismului castrator al societăţii:
„Pe scurt, încă de mic Diogene resimţise acea stare de raznă a
lumii ca pe un atac asupra bărbăţiei tatălui lui pentru că-i impunea
sărăcia şi umilinţa, şi, deci, încet-încet un atac asupra propriei bărbăţii,
pe care tocmai începuse să şi-o construiască.”
Apare în roman şi personajul Zare Popescu, pe care l-am întâlnit
deja în Zmeura de câmpie, coleg de cercetare aici de la Institutul de
istorie, un euforic imaginativ al ştiinţei istorice, cu un interes deosebit
faţă de satul Boroana, unde se pare că boierul autor de blazoane a fost
chiar Mateiu Caragiale, personaj ce apăruse şi în Tratament fabulatoriu
în figura bunicului Marcu. Zare Popescu emite şi aici o teorie demnă
de interes despre calendarul alternativ pe care ar urma să-l introducă
dictatorul pentru a stăpâni chiar şi timpul şi pentru a-l păcăli de fapt,
temându-se de o revoluţie pe care o simte în aer…Ideea calendarului
dublu din romanul Tratament fabulatoriu capătă aici o nouă formă de
expresie. Lupta cu timpul însă depăşeşte limitele fiinţei umane, şi e un
pariu pe care-l pot câştiga doar zeii, nu şi omul, iar autoritarismul poate
uşor aluneca astfel în demenţă.
Romanul se încheie cu revenirea la momentul zero al romanului,
intrarea pe poarta casei părinteşti de la Boroana, cu o mireasă dobândită
la vârsta de 35 de ani care însemna un prag al maturizării depline şi o
fermă asumare a bărbăţiei căutate de-a lungul întregului roman, într-o
89
Liliana Truţă
realitate ieşită total din ţâţâni. Abia în acest roman, şi în ciuda timpului
istoric nefast, fiinţa îşi găseşte cu adevărat centrul, care e descris la
modul simbolic într-una din scenele relatate la începutul romanului ca
un miez fierbinte în care se retrage întreaga fiinţă, singurul loc viu în
frigul ucigător de afară.
Romanul e o permanentă mişcare între un interior şi exterior,
spaţii greu armonizabile, între o suprafaţă şi adâncimi imprevizibile,
suprapuse periculos, între care eul regizează un balet elegant, nu lipsit
de alunecări dramatice. Alunecări întotdeauna supravegheate însă
de ochiul dilatat lucid, şi mereu smulse din aerul negru al lamentaţiei,
scriitorul preferând tonalitatea ludic-histrionică şi cinismul deloc
malefic cu siguranţa omului care ştie că pentru orice otravă există şi
antidot.
90
Aniversare
Echinox 40
12-13 decembrie 2008, Cluj-Napoca
În decembrie acum 40 de ani apărea Echinox-ul, o revistă a
studenţilor Universităţii clujene. Ceea ce spunea Ioan Groşan, în ziarul
Ziua din 12 decembrie 2008 este, cred, valabil pentru valurile succesive
de „echinoxişti”:
Pentru generaţia mea, poate chiar mai mult decât facultatea
propriu-zisa, “Echinoxul” a însemnat cu adevărat o şcoală - acea
sobră, temeinică şcoală ardeleană, care te-nvăţa să iei lucrurile
– în speţă şi-n ultimă instanţă, valorile „totdeauna în serios”, asta
fără a exclude şi componenta “şcolii ludice” (dacă-mi este permis
a mă autocita...) a fiecărei existenţe. În încăperea cu aspect monahal (singura, de altfel) ce găzduia redacţia am trăit ca pe o altă
lume, ca într-o oază ferită de intruziunile mizerabile ale ideologiei
oficiale, ale politicului, ale presiunilor de tot felul. Aici ne simţeam
realmente liberi. Şi acesta cred că este meritul fundamental al triumviratului Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic (tutelat din umbră
de figura luminoasă a profesorului Mircea Zaciu): de a ne educa in
spiritul respectării şi cultivării valorilor estetice si morale, în mijlocul
unui timp ce punea prea puţin preţ pe ele. Şi de-aici şi adversităţile,
beţele-n roate şi interdicţiile, nu puţine, ale oficialităţilor.
Mi-ar trebui toata această ultimă pagina doar pentru a înşira
numele şi o parte din operele celor care s-au perindat de-a lungul
anilor pe la “Echinox”. Asta deoarece iniţiatorii revistei (şi cum l-am
putea uita oare pe Eugen Uricaru, primul ei redactor-şef?) au avut,
printre altele, inteligenţa de a deschide pagini şi pentru colegii
noştri de limbă maghiară şi germană, astăzi aproape toţi figuri
de prim rang în literaturile respective. Pentru că a fi echinoxist e o
marcă de nobleţe, recognoscibilă oriunde, aşa cum sunt etichetele
marilor şampanii franţuzeşti.
Aşa că, echinoxişti, oriunde v-aţi afla, “La Mulţi Ani!”
91
Aniversare
Mulţi echinoxişti s-au aflat în 12-13 decembrie 2008 chiar la Cluj,
pentru a sărbători cum se cuvine – inclusiv cu şampanie – vârsta
respectabilă a Echinoxului celui viu. Au fost zile de rememorări ale
începutului/începuturilor echinoxiale, ale continuărilor, cu fiecare
serie, a ideii nobile de revistă culturală a tinereţii fără bătrâneţe, chiar
ale (aparentelor) sfârşituri, ale melancoliei trecerii vremii şi ale uimirii
schimbării vremurilor, ale emoţiei evocării confraţilor care au trecut
Marea Trecere, ale unor planuri de viitor, ale mulţumirii şi nemulţumirii,
în primul rând însă ale unui bucurii a întâlnirii prietenilor.
Programul a fost generos şi dinamic, de la Reuniunea festivă în
sala Shakespeare a Facultăţii de Litere, la Expoziţia de carte „Echinox”
la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, cu lansări de cărţi ale
echinoxiştilor mai mari sau mai tineri: Dicţionar Echinox (coordonat
de Horea Poenar, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, la Editura
Paralela 45), Coma de Ruxandra Cesereanu, Istoria literaturii române.
Dramaturgia de Mircea Ghiţulescu, Cartea micilor invazii de Ştefan
Manasia, Echinox.Vocile poeziei de Ion Pop, Baudelaire, la plural de
Ioan Curşeu, Jurnale de cămin – Cealaltă parte a istoriei (coordonatori
Rostás Zoltán, Sorin Stoica,Teodora Văcărescu), Cât ar cântări un
înger de Eugen Uricaru; de la masa rotundă Echinox – o revistă
multiculturală, la pauzele de cafea şi la cocktailurile îmbelşugate, de
la o altă masă rotundă Gruparea şi revista Echinox – texte şi contexte,
la vernisajul expoziţiei Culorile Echinoxului (la Muzeul Naţional de
92
Echinox 40
Artă),sau la lecturile libere de la cafeneaua „Arizona”, celebrul loc de
întâlnire a echinoxiştilor.
Un număr special al „Echinox”-ului (nr. 9-12/2008) a fost lansat
cu acest prilej, actualul director al revistei, Horea Poenar – care a şi
coordonat întreaga manifestare –, împreună cu echipa sa (redactor-şef
Cristina Miloş, redactor-şef adjunct Silvia Mitricioaei, secretar general
de redacţie Bogdan Odăgescu, redactori Ioana Baciu, Marius Conkan,
Mirela Dimitriu, Laurenţiu Malomfălean, Diana Mărculescu, Robert
Moscaliuc, Olga Ştefan, redactorii paginilor maghiare László Szabolcs
şi Váradi Nagy Pál realizând un fel de istorie pe ani a revistei, din citate,
rubrici evaluative mai mult sau mai puţin ironice sau inocente, sub titlul
Incredibila şi trista poveste a candidului Echinox şi a nepoţilor săi fără
suflet sau Un echinocţiu foarte bătrân cu 40 de aripi enorme, precum şi
o Antologie – despre Echinox şi alţi demoni cu un Intro semnat de Horea
Poenar („Unul dintre proiectele Echinoxului care nu au văzut încă lumina
tiparului...este o antologie a revistei din 1968 până aproape de prezent)
şi cu fragmente selectate de actualii redactori din materiale semnate
de numeroşi foşti echinoxişti. Ele ar fi, în opinia coordonatorului, „ceea
ce rămâne în paginile sale (ale revistei, n.n.), dincolo de anecdotă şi
de nuanţa de sepia.(...) Ele nu sunt doar partea bună a Echinoxului şi
nici doar cea obosită. Fără teamă de cuvinte, ele sunt (s. H.P.) Echinoxul.
Iată lista autorilor antologaţi(în ordinea din revistă, al cărei criteriu e
inonturnabil): Eugen Uricaru, Ion Pop, Marian Papahagi, Cornel Vâlcu,
93
Aniversare
Marcel Constantin Runcanu, Olimpia Radu, Ioan Groşan, Corin Braga,
Ion Vartic, Ioan Moldovan, Aurel Codoban, Mircea Muthu, Andrei
Marga, Dinu Flămând, Mariana Bojan, Virgil Podoabă, Radu G. Ţeposu,
Traian Ştef, Ruxandra Cesereanu, Virgil Mihaiu, Emil Hurezeanu,
Dumitru Chioaru, Anton Horvath, Ioana Both, Mihai Dragolea, Dan
Şăulean, Viorel Mureşan, Iulian Boldea, Ciprian Mihali, Ovidiu pecican,
Ştefan Borbély, Andrei Zanca, Vasile Gogea, Augustin Pop. Vasile Sav,
Letiţia Ilea, Marta petreu, Ovidiu Mircean, Mihai Bărbulescu, Adrian
Suciu, Octavian Soviany, Alexander Baumgarten, Dan Damaschin, Ion
Cristofor, Laura Pavel, Ion Simuţ, Ion Mircea, Mircea Petean, Gheorghe
Perian, Ioan Buduca, Ştefan Manasia, Aurel Pantea, Sanda Cordoş, Radu
Afrim, Adrian Grănescu, Ştefan Damian, Nicolae Băciuş, Alexandru
Pintescu, Alexandru Vlad, Alex Cistelecan, Liviu Maliţa, Virgil Leon, Ioan
Maxim Danciu, Rareş Moldovan, Ilie Radu Nandra, Ion Cristoiu, Ioan
Curşeu, Adrian Popescu, Al. Cistelecan, Vasile Muscă, Ion Aurel Pop, Ion
Mureşan.
(Ioan Moldovan)
94
Echinox 40
Ce mai scriu echinoxiştii
Dumitru Chioaru
Ion Pop – critic şi istoric literar al avangardei
Dacă ar fi să recomand bibliografie critică pe tema avangardei
istorice româneşti, primul nume care îmi vine în minte este Ion
Pop. Într-un interviu pe care i l-am luat pentru un număr al revistei
Euphorion consacrat avangardei, criticul şi profesorul universitar
clujean destăinuieşte cîteva amănunte despre originea “pasiunii” sale,
începînd cu alegerea poeziei lui Ilarie Voronca drept subiect pentru
lucrarea de absolvire a Filologiei sub îndrumarea profesorului Mircea
Zaciu, la începutul anilor ’601. Din embrionul acestei lucrări avea să
se dezvolte peste ani monografia critică A scrie şi a fi. Ilarie Voronca
şi metamorfozele poeziei (Ed. Cartea Românească, 1993). Dar vocaţia
sa de istoric şi cercetător al arhivei avangardei româneşti s-a împlinit
mai întîi în Avangardismul poetic
românesc (Editura pentru literatură,
1969), care a fost şi teza de doctorat
susţinută în 1971. Cartea avea să
devină reper bibliografic obligatoriu
despre un fenomen nemaiabordat,
de la istoricii literari interbelici Eugen
Lovinescu şi George Călinescu, decît
de Matei Călinescu şi Adrian Marino
în articole de revistă, în momentul
în care dezgheţul ideologic de la
mijlocul deceniului al şaselea a
ridicat tabu-ul impus de cerberii
realismului socialist. Avangardismul
poetic românesc apărea nu numai în
momentul eliberării de dogmatismul
1
Interviu cu Ion Pop realizat de Dumitru Chioaru, în Euphorion, nr. 9-10/ 2007
95
Aniversare
ideologic, ci şi de deschidere a culturii noastre din nou spre Occident.
Studiul avangardei istorice făcea parte dintr-un program asumat de
critica şi istoria literară românească de a recupera moştenirea culturală
cu metode şi instrumente noi. A fost nevoie de seriozitatea cercetării
arhivelor şi capacitatea de construcţie proprie spiritului ardelean – în
ciuda faptului că nici măcar un scriitor din Transilvania n-a aderat
vreodată la un program de avangardă, spiritul ei creator fiind mai
degrabă conservator decît insurgent –, pentru a scrie prima sinteză
critică şi istorică a unui fenomen atît de eterogen şi contradictoriu în
manifestările sale, cum este avangarda românească.
Subintitulată “eseuri”, Avangardismul poetic românesc este o carte
de structură clasică, conţinînd mai întîi o secţiune teoretică, urmată de
alta aplicativă, cumpănită cu “cuminţenia” ardelenească a lui Ion Pop,
atît în întregul, cît şi în părţile ei. Ea abordeaază principalele Probleme
ale avangardei literare din prima secţiune a cărţii într-un limbaj critic
extras de regulă din glosarul teroretic al avangardei româneşti, dar şi
din bibliografia critică a avangardei mondiale, în special franceză
şi italiană care începuse a pătrunde pe diferite căi şi la noi. Cartea
marchează nu numai o eliberare de dogmatismul ideologic, ci şi de
clişeele critice ale proletcultismului abia depăşit, impunînd valorizarea
avangardei în categorii ideologice şi estetice operante şi azi: “o viziune
constructivistă a lumii”, “imagine poetică şi anti-imagine”, “decadenţa
şi reabilitarea visului”, “condiţia mitologică şi magică a poeziei”,
cum sunt denumite cu rigoare şi acurateţe conceptuală cele mai
consistente secţiuni teoretice. Ion Pop evită astfel clişeele teoretice şi
critice de marcă străină, deşi el operează perspicace şi cu termenii
futurism, dadaism, suprarealism etc., foarte diferit întrebuinţaţi, dacă
nu impropriu, în perioada interbelică, de la o grupare/revistă la alta,
chiar de acelaşi poet de la o etapă de creaţie la alta. Studiile aplicate
operei celor mai importanţi poeţi ai avangardei în a doua secţiune a
cărţii, intitulată Dicţionar poetic avangardist, conjugă fineţea analizei
şi precizia disocierii termenilor, pentru a le contura individualitatea
creatoare, dar şi pentru a construi tabloul unei mişcări desfăşurate în
valuri succesive de la un “precursor” ca Urmuz, urmat de Tristan Tzara,
Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Saşa Pană şi Geo Bogza, pînă la
Grupul suprarealist reprezentat de Gherasim Luca, Gellu Naum şi Virgil
Teodorescu, cîtă vreme s-au manifestat ca avangardişti români.
Deşi Avangardismul poetic românesc a rămas – observă pe
bună dreptate Dan C. Mihăilescu – “cel mai stabil reper în bibliografia
problemei”2- Ion Pop avea să revină asupra ei, căci această carte nu
putea fi întrecută decît de autorul ei. După mai bine de 20 de ani –
Dan C. Mihăilescu, în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (coordonatori Mircea
Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu), Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 674
2
96
Echinox 40
interval în care personalitatea criticului s-a aflat în contact fecund
cu noua critică franceză, ca urmare a unui stagiu de lector român la
Universitatea Sorbona din Paris, dar în care s-a aflat şi la direcţia revistei
studenţeşti Echinox, imprimîndu-i o notă de nonconformism ideologic şi
estetic în raport cu revistele oficiale ale regimului comunist - , Ion Pop
publică Avangarda în literatura română (Ed. Cartea Românească,
1990), structurată atît de diferit faţă de prima, încît trebuie citită ca o
nouă carte. Cercetătorului pare a nu-i mai fi rămas ceva necunoscut din
arhivele avangardei, oferind o altă perspectivă de a edifica bogăţia
materialului într-o construcţie care îmbină ingenios analiza critică cu
sinteza istorică. Istoria avangardei româneşti nu este concepută ca o
fluidă succesiune de valuri de poeţi/scriitori nonconformişti şi indecişi
între diferite formule experimentate la noi sau aiurea, ci ca o activitate
creatoare conştientă de sine şi bine încadrată în timp, căutîndu-şi
identitatea în experienţe de marcă străină sau chiar autohtonă. Astfel,
avangarda românească se înfăţişează marcată de “ecouri dadaiste”
şi “interferenţe futuriste”, dar – constată de astă dată cu fermitate
autorul, depăşind ezitările începutului – şi de existenţa de sine
stătătoare în raport cu modelele lor occidentale, a constructivismului şi
suprarealismului, prin activitatea programatică a unor grupări literare
susţinute de reviste efemere, dintre care Integral a lansat un curent
original – integralismul.
Avangarda în literatura română nu este o ediţie revăzută şi
adăugită a Avangardismului poetic românesc, ci o nouă carte care a
asimilat-o pe cea veche într-o construcţie mai cuprinzătoare şi definitivă.
Un singur capitol este comun celor două cărţi, Literatura manifestelor,
care conţine însă modificări şi completări semnificative. Alte nume de
avangardişti ca Mihail Cosma, Ion Călugăru, Constantin Nisipeanu,
Paul Păun ş.a., se adaugă la vechiul “dicţionar”, portretele critice fiind de
astă dată intercalate în capitole care tratează contribuţia unor grupări
şi reviste la orientările asumate prin manifeste. Cartea depăşeşte astfel,
prin complexitatea şi densitatea materialului, structura de simplitate
clasică a Avangardismului poetic românesc.
Din 1990 încoace, în toţi aceşti ani de libertate de creaţie pe care
numai perioada manifestării avangardei a mai cunoscut-o, Ion Pop
a continuat să scrie despre avangarda istorică cu aceeaşi pasiune şi
rigoare, publicînd monografiile despre Ilarie Voronca şi Gellu Naum
(vezi Gellu Naum – Poezia contra literaturii, Casa Cărţii de Ştiinţă,
2001) ca şi numeroase prefeţe/postfeţe la volume de avangardişti
şi, să nu uităm, o antologie avangardei româneşti apărută în limba
franceză, La réhabilitation du rêve (2006). În 2007, după alţi aproape
20 de ani, el semnează cea de-a treia carte de sinteză, Introducere în
avangarda literară românească, apărută la Institutul Cultural Român,
97
Aniversare
care reprezintă – mărturiseşte însuşi autorul în Argument-ul ediţiei3un compendiu al celei de-a doua cărţi. Acest compendiu păstrează în
mare măsură structura amplei construcţii din Avangarda în literatura
română, reducînd-o la altă scară, fără ca noua construcţie să scadă
prea mult ca proporţii. Noua carte elimină amănunte şi păstrează
esenţialul/ideile formulate de multe ori mai concis, cu o înţelegere
profundă a fenomenului şi rigoare a expunerii ce-i conferă valoare de
sine stătătoare faţă de celelalte două cărţi anterioare.
Deşi n-am putea neglija contribuţia altor critici şi istorici literari
ca Marin Mincu (mai ales prin cele trei ediţii revăzute şi comentate
ale antologiei Avangarda literară românească) sau Paul Cernat, autor
al incitantei cărţi Avangarda românească şi complexul periferiei şi al
altora pe aceeaşi temă, Ion Pop rămîne autoritatea critică inegalabilă,
probată de tot acest triptic, pentru care studiul avangardei a însemnat
o viaţă de om.
Ion Pop, Introducere în avangarda literară românească, Institutul Cultural Român,
Bucureşti, 2007, p. 5
3
98
Echinox 40
Alexandru Seres
Cioran pe masa de disecţie
Deşi s-au scris numeroase cărţi despre Cioran, puţini sunt cei care
au reuşit să pătrundă pe de-a-ntregul adevărul afirmaţiei sale atât
de des citate, „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor
mele”. Beneficiind de dublul avantaj al solidei pregătiri filosofice şi al
unei sensibilităţi aparte, valorificate prin opera sa poetică, Marta Petreu
a avut în privinţa lui Cioran una dintre acele intuiţii fundamentale
care, odată revelate, surprind prin simplitate şi profunzime. Despre
bolile filosofilor. Cioran este o carte care, pornind de la inventarierea
maladiilor şi suferinţelor filosofului
•Marta Petreu
de-a lungul întregii sale vieţi, pune în
•Despre bolile filosofilor.
lumină felul cu totul special în care
Cioran
acesta a profitat de pe urma bolilor sale,
•Biblioteca Apostrof, Cluj-Natransformându-şi biografia în destin.
poca / Editura Polirom
Marta Petreu s-a mai ocupat
•Iaşi, 2008
de cazul Cioran în volumul Un trecut
deocheat sau „Schimbarea la faţă a
României” (1999), extrem de favorabil
primit la vremea lui şi chiar tradus în
engleză. Dacă în cartea amintită (ca
şi în alte numeroase studii şi eseuri,
publicate în periodice) nu s-a ferit să
atace problema spinoasă a relaţiei
lui Cioran cu legionarismul, în Despre
bolile filosofilor. Cioran unghiul de
abordare este de-a dreptul impudic,
filosoful fiind pus fără menajamente pe
masa de disecţie, pentru a-i fi înşirate,
cu meticulozitate ştiinţifică, bolile şi
suferinţele. Îl avem aici pe Cioran în
carne şi oase – cu toate neajunsurile pe
care i le provoacă trupul său, urmărite
de la primele manifestări, de la 16-17
ani, când au început celebrele sale
insomnii (dar şi durerile reumatice, de
care s-a plâns tot restul vieţii), până la
ravagiile provocate la bătrâneţe de
99
Aniversare
boala Alzheimer. „Drama de a avea un trup”, de care se pomeneşte
în Căderea în timp, este urmărită de Marta Petreu în toate implicaţiile
sale. Pacientului Cioran îi sunt inventariate toate bolile, reale sau doar
închipuite, de care se plânge prietenilor şi rudelor în scrisori, sau pe
care le aminteşte în scrierile sale – îndeosebi în Caiete: dureri de gât, de
urechi, sinuzită, gastrită, hipertensiune, hipertrofia prostatei, neurastenie,
depresie. Alături de acestea, tratamentele la care s-a supus, vizitele la
doctor (un capitol al cărţii e intitulat chiar aşa: „Cu Cioran la doctor”),
ba chiar şi sfaturile medicale date rudelor şi prietenilor.
Ar putea părea oarecum bizară această insistenţă asupra
patologicului, însă, spre deosebire de alte cărţi dedicate filosofului,
care păcătuiesc prin prea multă filosofare, cea de faţă este un studiu
cât se poate de aplicat, urmărind un scop precis. Afecţiunile de care a
suferit Cioran, precum şi remediile la care a recurs de-a lungul timpului
sunt identificate şi ilustrate prin numeroase citate, care alcătuiesc
un adevărat tablou clinic al pacientului, dezvăluindu-ne nu doar
multitudinea suferinţelor sale de ordin fizic sau psihic, ci şi măsura în
care acestea i-au determinat opera.
Una din observaţiile fundamentale ale cărţii este cea privind
factorul declanşator al scrisului. Acesta nu e de natură livrescă, cum
s-ar putea crede, ci psihosomatică; Cioran n-a început să scrie texte
filosofice ca urmare a vastelor sale lecturi în domeniu, ni se spune, ci
graţie unor experienţe iniţiatice, izvorâte din suferinţă – în primul rând
insomnia teribilă de care a suferit în tinereţe, ani de-a rândul. Toate
dereglările fiziologice ale organismului vor avea drept consecinţă
„revelaţii ale durerii”, drumul parcurs „de la boală la filosofie” fiind cât
se poate de direct. Urmărind traiectoria clinică a suferindului, aproape
că ne vine să credem că şi-a căutat cu disperare bolile, fugind mereu
de sănătate („cel mai mare dispreţ pe care îl pot avea pentru un
om, este să-l consider sănătos”, ne spune el în Pe culmile disperării).
Pentru Cioran, sănătatea înseamnă neant, „stare de nonsimţire, ba
chiar de nonrealitate”, boala, cu suferinţele pe care le aduce cu sine,
fiind acreditată ca principiu al individuaţiei. Marta Petreu duce
mai departe această analiză, reliefând mecanismele „catastrofei
personale” prin care Cioran ajunge la anularea individuaţiei, prin
extazul mistic. Astfel că meritul acestei investigaţii de tip medical,
dincolo de trecerea amănunţită în revistă a maladiilor de tot soiul şi
a diverselor metode de tratament, e relevarea felului în care Cioran a
ştiut să profite la maxim de beteşugurile sale, dovedindu-se un bolnav
de geniu.
Nu avem aşadar de-a face cu un simplu exerciţiu de virtuozitate
pe o temă dată, aşa cum ar putea părea la o primă vedere, ci cu o
carte care este rezultatul unei preocupări de durată, cu miză filozofico-
100
Echinox 40
existenţială. O dovedeşte nu doar mărturisita
afinitate a autoarei cu Cioran1, dar şi faptul că,
în 2006, Marta Petreu a iniţiat în rândul literaţilor autohtoni o anchetă cu titlul Scriitorul şi
trupul său, cu zece întrebări, publicată în revista Apostrof şi apărută apoi şi în volum. Primim
acum, prin eseul de faţă, unul dintre cele mai
tulburătoare răspunsuri la această anchetă o adevărată pledoarie, cu argumente greu de
combătut, în favoarea sincerităţii (de atâţia
alţii contestată) a lui Cioran şi a autenticităţii
demersului său filosofic.
Într-un dialog cu Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu afirmă că „mi-ar fi plăcut să
îl cunosc pe Cioran, de care mă apropie temperamentul şi experienţa disperantă a
trupului şubred.” (Steaua, nr. 2-3/2008)
1
101
Aniversare
Viorel Mureşan
33 de armonii mici
din pene negre
ciocul galben al mierlei
ar spune ceva
***
printre rufele
întinse la uscat azi
un fluture mort
***
viţa-de-vie
un lung şir de citate
numai de la zei
***
departe o casca-dă… printre fusceii
scării văd luna
***
pasărea trece
murind şi ţipătul îi
cade pe iarbă
102
Echinox 40
***
mai păziţi macii
ca ieri: s-a lungit umbra
sperietorii
***
frunze-n cădere
mişcă mâna întinsă
a milogului
***
albul pâinii şi
maldăre de găinaţ
pe-o buturugă
***
trece o vale
fumul de la ţigară
cât ascult cucul
***
cu cozile sus
alături cu muntele
trei căprioare
***
linişte-n toată
casa. sunt doar cu naistul
dintr-un tablou
***
apele-au lăsat
o păpuşă. nisipul
are iar stăpân
103
Aniversare
***
pisica pe gard
îşi plimbă puii – coada-i
mătură luna
***
în podul de lemn
apa izbeşte doar cu
sunet de toacă
***
vrăbii sparg umbra
de pe acoperişul
foişorului
***
un ziar purtat
de vânt – după el corbii-şi
răsucesc zborul
***
un gândac pe
asfaltul scris cu linii.
de nu le-ar încurca
***
pe o pajişte
trifoiul cu patru foi
lângă cărare
***
când par mai mulţi maci
decât margarete mai
sunt şi flori de soc
104
Echinox 40
***
trec grauri şi e
pe acoperişul de
tablă pisica
***
doar negru şi alb
s-a cuibărit în salcâm
o coţofană
***
de unde cercuri
pe apă? hai să număr
din nou stelele
***
clopotele de
la schitul din deal
despletesc rândunele
***
într-o cascadă
toţi peştii sunt de aur
când bate luna
***
salut soclul gol
culcuşul căprioarei
mâncate de lup
***
pe vârful casei
un pui de salcâm. în el
azi şi o floare
105
Aniversare
***
nici cai în galop
nici cărţi răsturnate: e
vântul prin trestii
***
omul pe punte
mai aşteaptă ecoul
unui lung strigăt
***
peste zăpadă
doar o căruţă cu fân
şi-a lăsat urma
***
ieri nişte păsări
pe frânghia de rufe
împărţeau norii
***
iar cad pietre din
cer – pe deal speriată
turma de capre
***
înghit lumină
copii în fugă spre un
balon de săpun
***
privind prin geamuri
pasărea moartă văd şi
crizantemele
106
Echinox 40
Ioan Moldovan
Poeme
Se însera
În tihnă murmurând printre experţi gramaticali
Plănuind o ieşire din bazinele pline
Deasupa cărora ninge hărnicuţ
Cu creştetele clipocind preaalcaline
Doamne, o nuia, nu mai mult
Eram. Poate un picuţ
Mai puţin.
Dar se însera nu adormeam nu
Mai puteam trece graniţa
Dintre tu şi tu
Lumina galbenă care nu aparţine nimănui
Cine ştia cânta era mai senin
De-abia mai puteam ţine ochii ochii ochii deschişi
Mai înainte muzica într-o noapte ne storsese viţa de vie
Am visat să fiu un schior altruist n-am fost
Am dorit să fiu cancelarul îndrăgostit de eleva fruntaşă
A cartierului general n-am fost
Închid ochii şi sămânţa înăcrită a preuimirii
Face seara de nesuportat
Şi iarba vânătă intră în iarba deja înspumată
107
Aniversare
La patinoar
Demenţa stă ca cloşca peste mine
Sunt puiul ei fricos ascultător viclean
Cu capul înclinat privesc c-un ochi spre ea
Ca spre o navă de carton
Ca spre un cer de vară stors de promisiuni dezmăţuri turpitudini
În timp ce ea tricotează un tricou pestriţ
Asudă la subţiori
Eu înghit cartilaje de rechin
Ca să mai pot patina pe propriu-mi sânge
Printre degete
Azi n-am mai văzut uli
Iarna noului mileniu are alte păsări în cap
Civilizaţia Egiptului nu-mi mai încălzeşte inima. Ea
E plină numai de cele ştiute
Sunt obosit de piramide şi de faraoni
Şi puţinii mei sclavi au început să-şi dea coate
Să-i umfle râsul
Nilul, însă, o, Nilul
Curge maiestuos printre degetele mele
Îl gust şi adorm
Mă trezesc şi-l gust din nou
Şi parcă-parcă mi se schimbă stilul
Tumul
Seară de toamnă cu lună mare
Cu frigul amintirilor copilăreşti
Acum în munte râsul
Roade ultimul oscior a ceea ce eşti
Mi-aduc aminte nu ştiu de ce
De mersuri la stâne şi de măgari
Un berbecuţ şi o mială
Prosteşte, printre arţari
Pun ceasul să sune
108
Echinox 40
Să nu uit la trezire ceva
Infinitive lungi secundă scurtă înnebunire
Ce urme s-aleg pentru a doua venire a ta
Dimineaţa, când nu există moarte
Ţiganca mamă vinde anticoncepţionale
Ţingăcuşa cere dă-mi şi mie vreo doi zei
Şi pe parapetul podului aranjaţi frumos doi pantofi
Ai celui ce s-a aruncat demult în râu
Pe de o parte
Pe de altă parte Maica Tribului şi foarte puţinele personaje
Care o mai susţin
Stau pregătiţi şi bolnavi şezând pe bagaje
De parcă-s o bandă de sacrificabili
Dintr-un nor de lavandă cad moliile cad moliile
Unui limbaj cum se-aude pierdut
Aşa se adună săraca grăsime a timpului
Port
Mă mai învârt pe-aici cu verişoarele mele rimelate
Sunt prea fericit ca să nu urmeze ceva dezolant
Se încheie anul se descheie altul şi
Cu excepţia riveranilor toţi dorm eu însumi
Vreau să dorm să visez dar
Nu reuşesc sau reuşesc fără loc
Mi-am văzut visul cu ochii şi ochii mi i-am văzut
Cu alţi ochi – ruşinaţi
O putezire de nave de lemn
Culturile de tutun –compromise
Solii veneţieni vor veni şi tăcea
În apa verde şi fericită fericită şi verde şi ea
109
Aniversare
Peştii-eclipsă
Cu puţin vin acrit aspru cu păsărele
În cutia neagră printre ore exacte
Cu minţile duse la rău şi printre ele
Cu pete de iarbă încă intacte
Cu şi cu şi cu – de parcă
Am mai avea timp să umplem barca
Or, de-abia mai găsim o scândură două
Şi-n jur ape bolborosesc de-o mare lipsă
Lasă nu-i nimic dac-a nins
Într-un secol de aparate care fac aproape totul doar dinadins
Lasă-te plutitor printre peştii-eclipsă pe spate şi
Vei ajunge aici
Unde nimic de nimic nu se mai desparte
Să ne gândim la Günther, zise Goethe, în Poezie şi adevăr
Un poet în toată puterea cuvântului
un adevărat talent
dotat cu sensibilitate cu imaginaţie cu memorie
cu putere de percepere şi reprezentare
foarte fecund
îndemânatic în ritmurile sale
spiritual glumeţ şi pe deasupra foarte instruit
pe scurt, poseda tot ceea ce e necesar să creezi în viaţă o a doua viaţă
prin poezie
şi anume una reală şi comună
El nu ştiu să-şi impună o disciplină
şi astfel s-a risipit viaţa ca şi poezia lui
110
Echinox 40
Adrian Suciu
Tîrla şi sexul capitalist
(fragment)
Incursiunile mele autobiografice mă obligă uneori –încă o dovadă
că sunt român- să recurg la o terminologie atît de profund naţională
încît o presupun perfect transparentă oricărui cititor. Cuvîntul „tîrlă”,
de pildă, numai dintr-o regretabilă şi temporară omisiune n-a fost încă
înnobilat de vreun poet de manual într-o rimă epocală.
În anul 1985 al veacului trecut (secolul XX, mileniul II al erei creştine,
pentru a evita eventuale probleme mult ulterioare de datare a acţiunii –
dacă s-ar fi gîndit şi Homer la chestia asta, ar fi evitat scrierea cîtorva sute
de cărţi şi defrişarea unui mare număr de hectare de pădure), bunicii
lăsaseră nişte ciobani să facă tîrlă pe unul dintre pămînturile lor mai de
la munte. Prilej nemaipomenit pentru adolescentul care eram de trăiri
anamnetice precum mulsul mioarelor la strungă , bucătăritul la ceaun
în aer liber şi multe alte mioritisme. Dar memoria e un vehicul cu totul
incontrolabil: un singur personaj a rezistat neştirbit. Nu trebuie să fac nici
un efort să mi-l amintesc pe Trifan – era unul dintre ciobanii tineri, un fel
de middle-executive cu certe posibilităţi de avansare în ierarhia stînei. Un
bărbat atît de ciolănos încît ţi se părea că n-au avut la îndemînă destulă
piele de om cînd l-au închegat şi-au întins peste oase cît mai rămăsese
de la alţii. Trifan era orgoliosul posesor al unei biciclete Tohan, legătura
între cei doi fiind de pomină prin satele de la poalele munţilor. Trifan nu
mergea nicăieri fără bicicleta lui iar ciobanii umblă prin locuri pe unde,
uneori, e greu să şi păşeşti, darămite să mai tîrăşti o fierătanie pe două roţi.
L-am admirat în vreo două rînduri executîndu-şi exerciţiile de adoraţie:
după ce oile erau în ţarc şi lumea la culcare, omu’ mai stătea o juma’
de ceas cu bicicleta. O ştergea, o ungea, îi împodobea spiţele cu izolaţie
multicoloră de conductori. Apoi îi potrivea dinamul pe roată şi dădea
o tură în jurul tîrlei, fasciculul de la far descriind o traiectorie sinuoasă
111
Aniversare
pe sub stelele verii, după cum ocolea pilotul obstacolele inerente de pe
cîmp, mai ales muşuroaiele întărite.
Într-o dimineaţă, Trifan şi-a făcut o intrare triumfală de la prima
oră: trăgea după bicicletă, legaţi de cadru, doi şerpi cu capetele
zdrobite. A dat vreo două ture de tîrlă tîrînd prin ierburi şi praf şerpii
muribunzi, cu solemnitatea unui ritual în premieră, urmărit placid de
oi şi în atmosferă de galerie sportivă de restul privitorilor. Ciobanul
Trifan radia, în clipele acelea, energia epopeică a lui Sindbad la cîrma
corăbiei. A Sfîntului Gheorghe călare pe cal. A lui Ion Iliescu în fruntea
revoluţiei anticomuniste. Aşa mi-a rămas atunci în memorie ciobanul
Trifan şi bicicleta cu care rimează.
La vreo cinci ani după povestea asta, domnii Hăngănuţ şi Galben,
cărora le mulţumesc pe această cale, m-au luat cu ei să mă iniţieze
în pescuitul păstrăvului şi lipanului pe rîul Parva. Ăsta e un rîu care
izvorăşte undeva aproape de capătul lumii, la vreo doi munţi de locul
tîrlei din copilărie. Într-una din serile petrecute în sălbăticie, aşezarăm
tabăra lîngă un observator de urs, făcurăm un foc vesel, fripserăm deale gurii, uşurarăm de conţinut nişte sticle. Evident, discutarăm multă
politică, cu multă pasiune. România trecuse de curînd printr-o chestie
de-i zic unii revoluţie, Hăngănuţ era fesenist de stînga, Galben era
ţărănist de dreapta, eu eram proaspăt student şi mîndru colaborator la
o gazetă liberă şi independentă, aşadar un cunoscător al domeniului.
În liniştea serii, se auzeau dezbaterile noastre aprinse pe fundal
de lemne trosnind în foc şi păstrăvi antrenîndu-se pentru luptele corp la
corp de-a doua zi în apele uruitoare. Acest concert armonic şi terapeutic
a fost întrerupt, întîi firav apoi tot mai apăsat, de un scîrţîit mecanic greu
de înţeles în decorul descris. Am devenit atenţi şi-am privit cu încordare
în direcţia din care venea zgomotul; nu s-ar fi aşteptat vreodată vreunul
dintre noi să zărim întrupîndu-se din întuneric un cioban ciolănos călare
pe o bicicletă! Tohanul se învechise dar l-am recunoscut dintr-o privire.
Ciobanul Trifan a dat seara bună, l-am chemat să stea cu noi lîngă
foc, la o ţuică, la o parolă autentică. A închinat cu noi. Am povestit. Şi
dă-i cu Iliescu, dă-i cu Raţiu, dă-i cu Cîmpeanu, dă-i cu Roman, dă-i cu
democraţia, dă-i cu pluripartidismul! Am cam remarcat că ciobanul se
uită la noi cu privirea cu care te uiţi la nişte chinezi care te întreabă, pe
limba lor, dacă mai întîi a fost oul sau găina. Am presupus că omul e
sfios şi l-am îndemnat să-şi spună părerea. A sorbit încurcat din sticlă şi
s-a pronunţat cu toată uimirea lui de cioban biciclist:
-Io n-am înţăles nemnică! Apăi nu mai îi Ceauşăscu preşedinte?
No, mare mninune ş-asta!
Îl durea pe Trifan fix în ghidon cine e preşedinte la Românica! Tot
din neamul lui trebuie să fie şi ăla care a descoperit că schimbarea
stăpînilor e bucuria nebunilor...
112
Echinox 40
...
Ajuns în acest punct al poveştii îmi dau seama că unii cititori
ar putea fi agasaţi de exhibarea repetată a biografiei autorului şi nu
pot decît să le dau dreptate. În anumite cercuri, aş putea chiar să fiu
acuzat de deviaţionism literar; potrivit unor curente de gîndire la modă,
scriitorul nici măcar nu există. Textul se autogenerează, se înmulţeşte
ca euglena verde, prin diviziune. O carte o naşte pe alta şi, odată ce
toate cărţile lumii s-au scris, nu ne-a rămas decît să ne cităm unii pe
alţii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, să mai adăugăm un strop
la oceanul de hîrtie înnegrită. Pentru oamenii subţiri, însăşi ambiţia
auctorială este o formă de bovarism indecentă, care trebuie să ducă
la plasarea imediată în carantină a bolnavului. Mai nou, e la modă să
citeşti cărţi „generate” de computere, ceea ce ar trebui să îi îngrijoreze
pe mulţi, avînd în vedere diferenţa între costurile de întreţinere ale unui
PC şi ale unui individ. Cum nu sînt un om subţire –tocmai s-a aflat că
am crescut la coada oii- şi nici nu ţin deloc să fiu la modă, voi continua
să cred că orice poveste e trăită de oameni şi că, în spatele oricărei
cărţi, stau tot nişte oameni. Pe mine atîta m-a dus mintea să pricep: pînă
şi abstracţiile generatoare de texte au în spate o biografie. Dîndu-mi
seama cît de profund am fost, cu voia cititorului, trec mai departe.
...
Conchizînd că viaţa e doar o scurtă distracţie înaintea morţii,
Coleaşă îl asigură pe Mititelu nu numai de toată discreţia ci şi de
întregul său sprijin.
-Şi cîţi bani mai ai şi-aşa mai departe?
-Păi, să fi rămas vreun milion.
-Scade berile astea de la urmă şi ai mare noroc cu mine! Cunosc
curvele din oraş ca-n palmă. Unde ştiu eu, cu cinci sute de mii călărim
amîndoi. Da’ tu eşti sigur că n-ai fost niciodată la curve?
-Da, bătrîne, singur mi-a fost urît şi n-am avut cu cine mă duce şi
eu sunt şi mai timid, de cîte ori trec pe lîngă ele mi se usucă gura de-un
fel de emoţie, n-aş putea niciodată să intru în vorbă cu ele.
De la înălţimea zecilor de „scurturi”, „normaluri” şi „totaluri”, adică
ditamai experienţa acumulată într-un şir lung de vineri burlăceşti,
Coleaşă se simţi înduioşat de soarta lui Mititelu şi-şi promise în gînd
să-i prilejuiască o trăire memorabilă. În fond, bunele intenţii înfloresc
uşor după un număr oarecare de beri. Luară un taxi spre locul fericirii.
Curvele, la datorie. La un colţ de stradă, două, mai retrase şi parcă mai
eligibile, deşi la curve nu e bine să te iei niciodată după aparenţe. Se
apropiară de ele.
113
Aniversare
-Care-i scoru’, fetelor şi-aşa mai departe?, face Coleaşă oficiile de
ghid cunoscător.
-O sută scurtu’, două normalu’, trei totalu’ răspunde una străduinduse să nu zîmbeasca prea profesional, ca să-i nu-i cadă ciunga prin
strungăreţele înnegrite. Şi cu prezervativele voastre, adaugă ea după
ce prietenii noştri ies cam fraieri la cîntărirea din ochi.
-Păi şi aveţi loc?
-Avem noi loc dacă n-aveţi voi maşină.
-Păi e în regulă, hai la treabă, da’ să ştiţi că prietenul meu e prima
dată.
-Prima, neprima, banu’ tot ăla e, nu facem promoţii.
-Bine, hai!
Merseră vreo cincizeci de metri, ele înainte, ei în urma lor. Intrară
într-o curte în care cineva parcă ar fi dat la mixer toate vechiturile din
lume şi majoritatea ar fi ieşit ciobite în urma acţiunii. Din curte intrară
într-o bojdeucă (mulţumim limbii romîne pentru acest termen care ne
scuteşte de o lungă descriere). O balabustă imensă înfăşurată într-un
număr de fuste înflorate mesteca ceva într-o oală care fierbea pe sobă.
-Avem clienţi, zise fata cu strungăreţe naturale.
Balabusta îi măsură cu un rînjet care se dorea amical şi-i
pofti pe toţi patru în „cealaltă cameră”. Decorul în care începu şi se
desfăşură „acţiunea” se compunea din cîteva chestii care ar putea fi
numite eufemistic „piese de mobilier”, o „răpire din serai” decolorată
precum pozele sepia de la anticariat şi un miros indescriptibil cu
instrumentele prozatorului. Toate lipicioase la contact. Fetele îşi
dădură repejor la lumină farmecele cam învineţite la lumina unicului
bec chior, îl „rezolvară” amîndouă cu maximă eficienţă pe Coleaşă
după care îşi concentrară atenţia profesională asupra amicului
debutant. Din diverse motive, eforturile lor păreau a nu se concretiza
corespunzător.
-Auzi, zice strungăreţita, ţi se scoală, nu ţi se scoală, nu sîntem
plătite cu ora!
-Hai, zice Coleaşă împăciuitor, e prima dată, daţi-vă şi voi silinţa
mai mult şi-aşa mai departe!
În fine, minunea fu pe cale să se întîmple, organul nedus la fetiţe
dă­dea semne că ar putea fi folosit dar în momentul în care fetele
să-l introducă în orificiile prevăzute de natură şi lege, se auzi urletul
balabustei:
-Gardaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!
În cinci secunde, prietenii noştri erau scoşi deja pe fereastra
bojdeucii, cu lucruşoarele strînse bine în dreptul maţului de atîrnă
dedesubtul buricului la bărbaţi, urmînd să-şi găsească singuri drumul
spre stradă printre atît de multe chestii că nu le putem enumera. Trebuie
114
Echinox 40
să presupunem că amicul nostru Mititelu e pe deplin sincer spunîndu-i
amicului nostru Coleaşă că el nu mai vrea niciodată la curve.
Un pic de politică
În decembrie 1996, mă aflam la Paris, la Radio France Internationale.
Eram bursier al Guvernului francez şi băgam şi eu în seamă cîte ceva
prin redacţia română. Iar poetul Dinu Flămînd a făcut de vreo două ori
cinste cu prînzul la cantina instituţiei, lucru pentru care îi sunt şi în ziua
de azi recunoscător că eu n-aş fi ştiut să cer conopidă cu maioneză
pe limba lui Voltaire şi mi-ar fi picat obrazul să arăt cu degetul în faţa
domniţelor care roiau prin zonă. În România, tocmai asistaserăm la
prima „alternanţă democratică la putere a partidelor politice” după
comunism. Adică plecaseră unii şi veniseră alţii. Iar junele studinte-n
litere şi publicist care eram crăpa de entuziasm.
Eu primisem o ofertă de job onorabil la Paris. Pe vremea aia era
complicat rău, cu vize, cu aprobări, cu birocraţie. Eu nu şi nu. A venit
schimbarea la putere, e nevoie de noi, tinerii, să punem umărul, să
construim ţara, s-o scoatem din rahat. Iată ce scria subsemnatul în
presa vremii - citatul este parţial, că mă jenez:
„În locul declaraţiilor sforăitoare, consider că i-am făcut noului
preşedinte un cadou mult mai important: votul meu. Din declaraţiile
dlui. Preşedinte precum şi din discuţii cu persoane din cercul său
apropiat, ştiu că acesta a declarat un război total corupţiei din ţară. În
clipa aceasta, mafia politico-financiară autohtonă îşi simte ameninţate
poziţiile. Mafia romînească are puterea de a bloca reformele promise
de noul regim. Aflată pentru moment în derută, ea va reveni pe poziţii
de forţă. Emil Constantinescu este un luptător intransigent, în tradiţia
lui Corneliu Coposu. Sunt convins că va sta ca un spin în coasta tuturor
jefuitorilor prezenţi ai acestei ţări. Şi sunt convins că aceştia nu vor
aştepta cu mîinile în sîn ca imperiile lor financiare să se dărîme sub
loviturile noului preşedinte. Eu consider că viaţa acestuia se va afla
în permanentă primejdie în cursul celor patru ani de mandat. Oricare
dintre oraşele României poate deveni un Dallas autohton. Cred că se
cuvine să fim atenţi la preşedintele pe care l-am ales. Ca să nu rămînă
singur în cruciadă”.
...
Dacă aţi terminat de rîs, aş vrea să spun, în apărarea mea, doar
că eram aşa de mulţi dobitoci comici pe vremea aia încît măcar nu
115
Aniversare
sufăr de singurătate. Şi mare înţelept ciobanul Trifan: prea ne batem
capetele cine e preşedinte, care e prim-ministru. Că e Gigel, că e Costel,
tot aia e. De-aia nu-mi place să discut politică: am pus odată botu’, acu’
mi se fîlfîie.
Nu mi se fîlfîie deloc, în schimb, de soarta copiilor mei. Dacă mai
trec anii şi constat că o să ajungă şi ei să-şi trăiască tinereţile în sărăcie
ca să le meargă bine coropişniţelor care tot pescuiesc de douăzeci
de ani pe scena politică românească, o să am un moment în care voi
exploda precum mămăliga. Şi-atunci, în loc să mîzgălesc hîrtia, voi face
lucruri socialmente mult mai utile. Anunţ de pe-acuma SPP-ul, SRI-ul şi
alte servicii discrete că, dacă şi peste zece ani tot dobitocii ăştia ne vor
conduce, şi tot la fel de prost, mă apuc de pus bombe. Spre deosebire de
amărîţii de-i arestarăţi pînă acuma pentru terorism, eu ştiu exact unde
trebuie plasate bombele pentru efect maxim, de unde să le procur şi
ce nu ştiu mai învăţ pînă atunci, că doar de-aia am cap. De vedeţi
că neamul ăsta de mămăligari e condus tot de ciobanii de-acuma pe
noua tîrlă europeană, să fiţi cu ochii pe mine ca pe butelie!
Şi să nu se supere grupul de cititori anonimi că i-am făcut
„mămăligari” dar chiar sunt mămăligari. Că le au de la mama lor, că
le au lipite ori cusute, alte neamuri au chestiile alea ca nişte bile dintre
picioare. Îi văd şi-i ascult pe români la televizor ori la terasă combătînd
şi făcînd politică. Ameţeşti de-atîta revoluţie!. N-am văzut, însă, nici
un român trăgînd o flegmă între ochi unui politician care-l muşcă de
obraz. Am văzut cu flegme, roşii stricate şi ouă clocite civice prin tot felul
de ţări, românul tace şi înghite. Diverşi pulifrici (ardelenism, n-are nici o
conotaţie sexuală sau vulgară, doar sună bine – cu sensul aproximativ
de „om de nimic”) fac vizite electorale prin tot felul de locuri şi se dau
la televizor. Pe unu’ nu l-am văzut mototolit de vreo muiere căreia i-au
emigrat copiii de bine ce le-a fost, de vreun pensionar căruia i s-a acrit
de indexare, de vreun tată de familie venit de la şedinţa cu părinţii
unde i-a căzut în cap un sfert din tencuiala de pe tavanul clasei!
Românii sunt tari la crîşmă şi în gură. Aşa că, stimaţi cititori, mă lăsaţi
cu indignările d-voastră, nu dau doi bani pe ele. Vorbe. De-aia mă şi
bate gîndul să mă apuc de politică dacă n-am succes cu literatura. La
cîţi proşti sunt în ţara asta, e posibil să mă voteze pentru că le spun că
sunt proşti!!!
...
„Domnule Adrian Suciu,
Am citit cele ce-aţi scris fie şi numai din raţiunea dialectică de a
cunoaşte şi opinii contrare alor noastre. Vă mărturisim cu sinceritate
şi condescendentă durere (doar păreţi a fi, după numele ce-l purtaţi
116
Echinox 40
şi după cîteva sporadice izbucniri ale conştiinţei d-voastră naţionale,
păreţi a fi, totuşi, un român de-al nostru) că ne-au surprins şi ne-au
umplut sufletele de amărăciune opiniile anti-româneşti şi anti-patriotice
pe care le-am descoperit în conţinutul paginilor lecturate. Influenţat,
probabil, de opiniile unor intelectuali „elitişti”, cîntaţi prohodul neamului
românesc în ceea ce scrieţi şi nu găsiţi neamului din care faceţi parte
nici o virtute. Litaniile pe acestă temă, reflectate obsedant în rîndurile
dv., atestă o anxietate reală sau fariseică, ce coboară treptat la formele
malefice şi îngrijorătoare ale angoasei.
Speram că evenimentele politice şi chiar militare ce se precipitau
pe scena vieţii interne şi externe vă vor vindeca prin şocul ce-l vor
produce asupra conştiinţei dv. Pe de altă parte, cu toate că eram
conştienţi de faptul că rîndurile dv. puteau induce unor cititori neavizaţi
aceeaşi anxietate şi descurajare pe care dovedeaţi că le simţiţi sau
le simulaţi, n-am intervenit public pentru a ne exprima oprobiul. Nu-i
creştineşte să loveşti într-un om bolnav. Ne-a îngrijorat, însă, semnele unei
involuţii grave a stării sănătăţii dv. prin îndemnul la scuipatul liderilor
politici şi altele asemenea. Prin conţinutul direct sau sugerat, aţi comis
infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor, prevăzută
şi pedepsită de art. 324 din Codul Penal al României. Citiţi conţinutul
acestui articol din C.P. şi dacă nu vi s-a atrofiat responsabilitatea vă veţi
recunoaşte vinovat. Vă faceţi, de-asemenea, vinovat de infracţiunea de
lez-naţiune. Da, ştim că această infracţiune nu este prevăzută şi nici
pedepsită de Codul Penal, dar credem că ar trebui introdusă. Ştim că
în vechiul Cod Penal din 1923 exista infracţiunea de lez-majestate şi ne
întrebăm prin ce este mai valoros un monarh bun sau rău, dar care nu
este, în contextul temporal decît o efemeridă, comparativ cu o naţiune
ce este nemuritoare? Dacă Legiuitorul a consfinţit, la vremea respectivă,
un text de act normativ care să-l apere pe monarh, de ce n-a sancţionat
şi atentatul sau infracţiunea ce lezează o naţiune veşnică?
Vă întrebaţi, poate, de ce n-am sesizat organele de urmărire pe­na­
lă cu privire la infracţiunea de care v-aţi făcut vinovat? Noi păstrăm cu
sfinţenie valorile naţiunii române pe care le apărăm cu disperare, chiar
şi atunci cînd ni se răspunde la pîine cu pietre. Dovada indubitabilă a
acestei caracteristici morale de sorginte ancestrală rezidă în principiul
că vrem îndreptarea păcătosului. Vă atenţionăm, însă, dle. Suciu că
infracţiunea comisă de dv. are termen de prescripţie 4 ani. Mai avem
timp să facem cuvenita sesizare. Pînă şi răbdarea, toleranţa şi iertarea
ce constituie structura profund creştină (sau Mioritică, dacă vă place
mai mult) a neamului românesc au limite. E în interesul dv. să nu
depăşiţi aceste limite. Căinţa va fi tardivă.
Nu v-aţi mulţumit să vă defulaţi frustările malefice doar în cadru
intim dar aţi şi reuşit, prin cine ştie ce mijloace, să convingeţi un editor
117
Aniversare
iresponsabil să le mai şi publice. Ura dv. cronică trebuia răspîndită
ca o molimă pe o arie cît mai largă. Să fie cunoscută, gustată şi să
contaminaţi cu miasmele ei fetide pe cît mai mulţi români.
Que-s-que tandere Catilina pacienţia nostra...? Oripilata şi
exasperata interogaţie ciceroniană de acum mai bine de două milenii
ne revine obsesiv în memorie şi ne arată că s-a umplut paharul răbdării
noastre. Dar ce limbaj elevat folosiţi în paginile dv.? … … … … Iar cu aceste
epitete nu gratulaţi cine ştie ce persoană ce s-ar fi făcut vinovată prin
cine ştie ce jignire resentimentară ci un popor român ce numără două
zeci şi cinci de milioane de membri şi conducătorii săi aleşi.
Nu v-aţi gîndit că atentatul dv. se poate transforma într-o ripostă
nimicitoare la adresa persoanei dv.? Ce-aţi face dacă ar veni la dv.
cîteva mii de români să vă ceară socoteală pentru epitetele cu care
i-aţi calomniat şi pentru atitudinea iresponsabilă la adresa siguranţei
naţionale? Angoasa vi s-ar transforma în panică, ura într-o frică
imposibil de reprimat, iar ameninţarea iminentă v-ar oferi doar şansa
suicidului.
Chiar aşa, d-le Suciu? Ştiţi cîţi ingineri, medici, jurişti, profesori,
scriitori şi poeţi fac parte din acest popor pe care-l denigraţi? Vă daţi
seama ce resentimente aţi provocat acestor oameni prin epitetele
injurioase cu care i-aţi “onorat”? Aţi uitat atît de repede, dle. Suciu, că
pe sudoarea acestui popor v-aţi făcut studiile, cîte şi cum le-aţi făcut?
Faţă de toate aceste etichetări injuste prin care s-a lezat demnitatea
românilor, protestăm energic şi la adresa editorului, cu vehemenţa
şi tăria pe care ne-o oferă calitatea noastră de cetăţeni demni ai
României şi aşteptăm să ne cereţi scuze în paginile următoare şi întrun cotidian central de mare tiraj, în caz contrar ne rezervăm dreptul
de a acţiona prin alte mijloace legale, pentru a ne salva demnitatea,
cinstea şi inocenţa grav afectate de pseudo-literatura dlui. Suciu.
Semnează: Lt. col. (r) Ion Babanu, în numele unui grup de cititori
patrioţi”.
118
Aniversare
Radu Ţuculescu - 60
foto: Adelina Câmpean
Îi urăm prietenului şi colaboratorului nostru Radu
Ţuculescu sănătate, bucurii, împliniri scriitoriceşti şi un cald
La mulţi ani!
Familia
Ion Bogdan Lefter
Marele prozator deghizat
în mereu-junele
Paradoxal, nu calităţile prea firave şi defectele mai numeroase, ci
surplusul primelor şi puţinătatea celor din urmă ar putea explica – mă
gîndesc – aprecierea pe ansamblu injustă de care a avut parte pînă
acum Radu Ţuculescu. Fiindcă, deşi aşa-numitul „succes de stimă” nu
l-a ocolit, deşi cărţile i-au fost comentate favorabil, uneori cu căldură
colegială, n-a atins – cel puţin deocamdată – cota de prestigiu pe care
o merită.
119
Aniversare
Calităţile:
Prozator talentat, cursiv, expresiv, e şi un tehnician abil, dovadă
fineţurile de construcţie şi de stil. Îndeajuns de prolific, nu s-a aflat
niciodată în delict de inconsistenţă. Variate, cărţile lui dovedesc
versatilitate (în sensul cel mai bun al cuvîntului), capacitatea de
alternare a formulelor. Plăcut-realiste, savuros-portretistice şi bogate
epic, povestirile şi romanele sale etalează deopotrivă trăsături
complementare sau opuse, de la gustul experimental şi pînă la
alunecarea în fabulos şi în fantastic. A atins excelenţa şi pe spaţii mici,
în volumele de proze scurte, cu o serie de titluri savuros-sarcastice din
Portrete în mişcare (1986), Cuptorul cu microunde (1995) sau Uscătoria de
partid (1997), şi în romane, mai ales în Povestirile mameibătrîne (2006).
Cărţile pe care nu le-am numit încă nu coboară mult nivelul, deci nu
pot fi omise: la proză scurtă Portocale şi cascadori, debutul editorial
(1978), şi Grădina suspendată (1981), iar la romane Vînzătorul de aripi
(1982), Ora păianjenului (1984), Umbra penei de gîscă (1991) (ultimele
două – reeditate în ultimii ani, 2006, respectiv 2007). Mai mult decît atît,
exersează pe o gamă largă de genuri şi scriituri, extinzîndu-se spre
formula jurnalului în Aventuri în anticameră (2001), spre dramaturgie
în Ce dracu se întîmplă cu trenul ăsta? (2004), spre eseu şi publicistica
diversă, risipită în presa culturală. A scris multă cronică teatrală,
selectată şi organizată în Teatrul transilvan la începutul mileniului III
(2004), şi s-a implicat în viaţa de trupă, de companie independentă.
Lărgind în continuare cadrul, iată-l pe artistul polivalent: căci scriitorul
şi omul de teatru a făcut la viaţa lui şi radio şi televiziune, semnînd
ca scenarist şi realizator, iar „la bază” e muzician (violonist, absolvent
de Conservator, după el venind, în anii 1980-1990, alţi doi colegi cu
aceeaşi formaţie şi cu profiluri multiartistice asemănătoare: Valentin
Petculescu, compozitor-muzicolog-poet-prozator-dramaturg-eseist, şi
Ioan Mihai Cochinescu, muzician-muzicolog-cineast-fotograf de artăartist vizual-prozator). Radu Ţuculescu mai este – în plus – şi un poliglot,
un multicultural româno-maghiaro-german, născut în Tîrgu Mureş şi
stabilit în Cluj; drept care, atunci cînd s-a putut, deci în postcomunism, a
călătorit, a tradus şi a fost tradus: semnează translaţiile din germană în
română ale cărţuliilor din seria elveţiană a Bibliotecii revistei Familia,
ca şi alte texte din literatura germană şi din cea austriacă; maghiara
a folosit-o în „laboratorul” romanului cu mamabătrînă; iar scrierile sale
au ajuns în Ungaria şi în Austria, unde i-au apărut culegeri de proze
scurte (în 1996, respectiv 2008), o piesă fiindu-i jucată de curînd în
Cehia, pe o scenă pragheză (în 2008, după cum am putut citi într-un
grupaj consacrat evenimentului de Tribuna clujeană). Colegul nostru
este – vasăzică – un intelectual complex, un soi de „autor-orchestră”, ca
să rămînem în limbajul primei sale „specialităţi”!
120
Radu Ţuculescu - 60
Principalul defect lipsă (sic!): n-a avut niciodată morgă de „mare
prozator”, aroganţă sfidătoare, limbaj preţios-găunos, nu l-a atras
soluţia căţăratului pe un soclu, de unde să fi aşteptat superlativele.
Cu o modestie de „băiat bun” şi „de gaşcă”, mereu june, jovial, cu un
aer ingenuu-buimac, zîmbind senin, cu toată faţa, n-a ştiut ori n-a
vrut să-şi „construiască” prestigiul, să adopte rictusuri grave, să se
„autopromoveze”, să-şi cultive admiratorii. Cum să vezi în aşa un om
dintr-o bucată un „mare prozator”?!
Aş adăuga în acest punct o observaţie mai generală privitoare la
orizontul de receptare critică al ultimelor decenii. Generaţiile succesive
de prozatori români din anii 1960 încoace au fost întîmpinate, interpretate
şi valorizate foarte diferit, cu unităţi de măsură diferite. Seriile lui Marin
Preda şi Alexandru Ivasiuc au avut parte de o substanţială investiţie de
importanţă din partea criticii, dacă mi se înţelege formularea: cărţile,
în special romanele (specie cultivată predilect), le-au fost tratate cu
gravitate, ca majore contribuţiuni la propăşirea literelor autohtone, de
unde „aura” liderilor de pluton, priviţi – ei (pronumele), da! – ca „mari
prozatori”, deţinători ai secretelor de fabricaţie a „marilor cărţi”, recte a
groaselor romane. Valurile următoare n-au mai fost citite din aceeaşi
perspectivă, devenită anacronică în postmodernitate, ceea ce le-a
oferit beneficii în materie de adecvare a interpretării, dar cu preţul
despre care vorbesc: acela al unei mai moderate evaluări; sau – mai
direct spus, în nu chiar puţine cazuri – al subevaluării.
Frapantă – bunăoară – în cazul romanului din 2006, cel cu titlu
„invers” (ca de culegere de povestiri!). O extraordinară recuperare a
unui spaţiu şi a unei lumi multiculturale ardeleneşti româno-maghiare,
mixaj de ruralitate frustă şi urbanitate livrescă, de trecut tradiţional
şi ironie contemporană, de pastă epică şi experimentalism formal.
Povestirile mameibătrîne: o capodoperă, una dintre cărţile mari ale
literaturii noastre de după 1990 şi dintotdeauna.
Ei (interjecţia!) bine, trăgînd linie şi adunînd, ca la un bilanţ
provizoriu, încă departe de finiş, ţinînd cont şi de faptul absolutamente
uimitor că mereu-junele a împlinit de curînd prea-rotunda vîrstă de 60
de ani, concluzia vine în chip firesc: Radu Ţuculescu este – de fapt –
un excepţional prozator, o prezenţă impunătoare în literatura română
actuală, un scriitor european. Nu se va opri aici: a încheiat – fireşte – un
nou roman, plecat deja la tipar (cu ce titlu!: Stalin, cu sapa-nainte!), şi
pregăteşte o a doua culegere de piese de teatru, tot pentru Noul An al
sexagenariatului său (născut fiind chiar de 1 ianuarie!). Probe limpezi
cum că mereu-junele nu dă semne de oboseală, dimpotrivă: scrie,
zîmbeşte, merge-nainte...
121
Aniversare
Cristina Balinte
Povestitorul dintre rafturi
Sunt toate acolo şi, de fapt, nu sunt niciunde. În spaţiul Bibliotecii,
paradoxal, felurite închideri (între coperte, între pereţi de cameră)
folosesc deschiderii inspiraţiei. Ce a fost scris se arhivează, ce s-a arhivat
se poate combina rezultând alte şi alte motive de arhivare. Biblioteca
îşi are în ea însăşi principiul de creştere, o mobilitate egal purtătoare de
binecuvântare şi blestem.
Pentru a se deschide către lume, Bibliotecii îi trebuie mai ales un
Povestitor. Jongleur cu referinţele, abil împletitor de „fire” şi, elementul cel
mai important al profilului, fascinat de acea poveste până la gradul de
a-i fascina şi pe ceilalţi cu ea. Bibliotecarul este un egoist, în efortul de
a păzi cu orice preţ arhiva; Povestitorul este din categoria generoşilor,
nu doar fixând text, cât transmiţând plăcerea de a-l scrie şi câştigând
suflete de partea cărţilor.
Acest rol privilegiat i se potriveşte lui Radu Ţuculescu, autor a cărui vizibilitate extrem de limitată la nivel de ţară intrigă masiv, raportată la valoare. Pe cele două romane publicate după 1989, Umbra penei
de gâscă (1991) şi Povestirilemameibătrâne (2006) le-am citit pe calea
ce ducea ritmul receptării de la surprindere înspre încântare, alunga
pe rând reticenţe, aducea la normalitate tării conceptuale de genul
„optzecism”, „intertext”, „metatext”, semnifica pozitiv „livrescul” şi elimina din discuţie vreo etichetă de „provincialism”.
Radu Ţuculescu are mai degrabă
afinităţi cu ideea procesului de melanj
al ingredientelor într-o carte decât cu dispunerea în seria unei generaţii. Este utilizator de tehnică narativă elaborată, fără
a face din aceasta un scop în sine. Ţinta
principală o reprezintă calitatea poveştii,
onorată fiind de virtuozităţi tehnice.
În Umbra penei de gâscă meşteşugeşte o poveste despre scris. Recuzita cu
schepsis, compusă din fragmentarism,
dislocări temporale, polifonie, citări, încrucişări referenţiale, personaje ce „amintesc
de...” se află la faţa locului. Cele enumerate se comportă însă în manieră de acute,
atrag atenţia într-un ansamblu armonios,
122
Radu Ţuculescu - 60
nu creează stridenţe, tulburând totul pentru a se vedea doar ele.
Abilitatea regiei măreşte valoarea poveştii. Îi asigură organizare,
îi dirijează cadenţa şi o rafinează. Relatarea banală trece la statutul de
povestire specială.
În rama principală, un narator îşi deplânge soarta blestemată de
a fi „învăţat să scrie şi să citească”. Acest prolog se desfăşoară pe un
fundal în care determinarea istorico-geografică este necesară numai
pentru respectarea unei „culori locale” (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, undeva într-un ţinut aducând cu acela
transilvănean de sub jurisdicţia austro-ungară). Radu Ţuculescu nu
scrie roman istoric, deşi lucrează micronic la atmosfera locului, pe care
o înconjoară, însă, de irizări de basm. Este vorba despre o autenticitate
stilistică, nu despre un adevăr matematic. Despre răsfoirea unei arhive,
în vederea dobândirii unor stimulente de imaginaţie.
Revenind la structură, prologul trage cortina dincolo de care se
găsesc aventurile lui Iţă Barabă, cel căruia ursitoarele i-ar fi prezis o
carieră de scriitor, de vreme ce alesese de pe tavă tocmai o pană de
gâscă (lipită de hazard pe dosul obiectului prezentat), dar care va avea
vocaţie pentru altă formă estetică, prepararea mâncărurilor delicioase;
povestea anilor copilăriei lui Barabă deschide o „fereastră” înspre
povestea mănăstirii năruite, până la urmă, de tunurile generalului
Bucow, unde doi călugări, sprijiniţi de nişte contrabandişti de sare,
salvează într-o noapte cărţile din bibliotecă; în povestea mănăstirii intră
povestea artistului popular, copist de manuscrise, miniaturist şi poet,
Pătru Pătruţ; cu un salt peste ani, ajungem la povestea despre o bandă
de tâlhari, amatoare de chefuri cu lăutari, de jurnalişti-proferatori de
vorbe grele la adresa stăpânirii şi, nu îl ultimul rând, de teatru; din
povestea tâlharilor facem cunoştinţă cu personajul Cubar, un nobil atins
de spiritul Luminilor revoluţionare; povestea lui Cubar ajunge să se lege
cu aceea a lui Barabă, între timp, maestru culinar notoriu, proprietar al
hanului Bufniţa, însă deţinut în subteranele Castelului, pentru a-şi ispăşi
pedeapsa cauzată de vărsarea involuntară a unei farfurii cu supă pe
decolteul fals al soţiei Prinţului. Rama principală se închide pe un efect
de panică (tradus excelent într-un text lipsit de punctuaţie, galopant,
tensionat până la tăierea răsuflării) a celui care a scris după dictare o
carte cel puţin la fel de periculoasă ca un complot.
Mecanismul povestirii se opreşte aici formal. Câteva piese
continuă, totuşi, să se zbată, invitând la jocul invers, al derulării. De fapt,
cine merită să i se acorde rolul de scriitor? Hangiul Barabă pare, iniţial,
victima unei greşeli de lectură a prezicerilor ursitoarelor. Talentul îi stă
în dispunerea ingredientelor în feluri de mâncare, nu a cuvintelor în
pagină. La limită, ştie să caligrafieze reţete. Creativitatea lui aparţine
exclusiv domeniului culinar, fără a avea vreo legătură cu sfera literelor.
123
Aniversare
De cealaltă parte, jurnalistul Petre Cubar, în povestea lui Barabă, nu
reprezintă decât o voce din bezna unor subterane. Dictează un text
(verba volant). Barabă îl fixează în scris (scripta manent). În acest
context, au făcut ursitoarele predicţii eronate? Peste cine cade „umbra
penei de gâscă”?
Aşa cum relativizase „autenticitatea” istorică, Radu Ţuculescu
stârneşte dubii asupra deţinătorilor partiturilor „narator”, „personaj”,
în ocuparea poziţiei de „scriitor”. Comutarea, oricând posibilă, este o
temă recurentă, fiind exprimată mai clar într-un alt roman, în Povestirile
mameibătrâne, atunci când presupusul narator şi scriitor al faptelor
petrecute în satul Petra se întreabă dacă nu cumva „este un personaj
povestit”.
Umbra penei de gâscă este un roman despre scris. Povestirile
mameibătrâne este un roman despre citit. Ambele dau mărturie referitor
la geneza cărţilor din creuzetul fermecat al Bibliotecii.
În romanul din 2006, Radu Ţuculescu înrămează un personajnodal (mamabătrână) care nu doar că păstrează memoria colectivă
a satului pe cale de dispariţie, ci mai ales are plăcerea de a spune
poveşti, imortalizându-i pe locuitori, transformându-i din inşi, în eroi. O
cuminte antologie de poveşti în ramă, s-ar zice...
Dar avem a face cu un autor deloc simplist. Radu Ţuculescu nu
menajează cititorul decât oferindu-i răgazul unor fragmente cu poveşti
frumoase, episoade construite migălos, intensiv, mega-estetic. Dincolo
de acestea, îi strecoară nedumeriri, îl năuceşte cu referinţe, îi lasă
impresia că a înţeles, când de fapt victoria decisivă se tot amână.
Mamabătrână nu doar povesteşte, ci este şi o cititoare pasionată.
Atât de acaparată de lecturi, încât elemente extrase altoiesc relatările
despre viaţa trecută a satului. Nu e suficient... Mamabătrână vorbeşte în
dialect maghiar, pe care naratorul afirmă că îl pricepe în mare, pentru
restul adăugând din imaginaţie.
Deşi pe coperta a IV-a a romanului apărut la Cartea Românească
se spune: „e o carte aparte, care nu se poate încadra în seria romanelor
publicate de autor până în prezent”, sunt de acord doar, eventual,
cu afirmaţia oprită la prima virgulă. Pentru ceea ce urmează există
contraargumente.
Radu Ţuculescu se numără printre scriitorii care construiesc pe
bază de sistem bine controlat. „Nu se poate încadra în seria romanelor
publicate de autor până în prezent” – chiar aşa? Atunci cum se explică
„rătăcirea” unui lăutar ţigar numit Moti, personaj uşor de reţinut în
Umbra penei de gâscă, printre nuntaşii din Povestirile mameibătrâne.
Sau cea a unei ţigănci pe care toţi cei din preajmă o sorb din ochi?
Lila – Margolili? De asemenea, într-o secvenţă, naratorul îi găteşte
mameibătrâne cu o dibăcie a nuanţelor care te trimite cu gândul la
124
Radu Ţuculescu - 60
pasaje despre preparatele lui Ava Caliopie şi Iţă Barabă. Mai este şi
aversiunea faţă de lună, în ipostaza de fecioară rotofeie, nevrotică,
palidă şi ebrietară.
Autorul nu ia referinţe doar de pe rafturile Bibliotecii universale
(Calvino, Eco, Bulgakov, Boccaccio, Ramuz). El se foloseşte şi de unităţi
din Biblioteca propriei opere. Efectul creativ pozitivează maniera
livrescă. În plus, un spaţiu cu trăsături naţionale se racordează la zona
literaturii europene.
Povestea mănăstirii din Umbra penei de gâscă translează în aria
de operaţiune a tunurilor lui Bucow intriga concepută de Eco, pentru
Numele trandafirului: un călugăr moare, din cauza rănilor provocate
la prăbuşirea de pe stâncile de după zidurile lăcaşului, iar decesul este
pus în seama unei afaceri ciudate cu nişte saci, aparent încărcaţi cu
cărţi. Tot în povestea mănăstirii rezonează cunoscut: biblioteca-labirint,
istorisirile exemplificatoare despre călugări, de tipul apoftegmelor din
Pateric (despre „Ion care s-a transformat în Ioil şi apoi din nou în Ion”),
dar şi o confesiune a Avei Caliopie legată de „ispăşirea” pentru bunicul
care „s-a răspopit [...] A împuşcat o cioară de pe crucea bisericii”, ori
prezenţa unui părinte orb, pe nume Teofil.
În Povestirile mameibătrâne, „baronul din copaci” îşi găseşte
interpretul în persoana tatălui unui stupar marginalizat de comunitate;
la o nuntă, în timpul căreia se petrece o presupusă crimă, îşi face apariţia
un motan pus pe rele, având o şapcă pe cap şi un reşou în mână;
fiica unei vrăjitoare îndeplineşte rolul de Femeie fatală; comunitatea
în crepuscul din Petra duce o existenţă la confluenţa nediferenţiată a
realului cu magicul; tulburarea de către evenimentul fatidic a vieţii
obştei izolate nu este cu nimic mai prejos decât vreo „mare spaimă de
la munte”; mamabătrână coase diverse pânze pe care alţii (un fel de
„hoţi de poveşti”?) spun că i le vând pe un preţ de nimic.
Desigur, contează ceea ce frapează cultural. Dar mai ales ceea
ce se obţine plecând de la acest nucleu cu familiaritate universală. La
un moment dat, surpriza similarităţilor dă prioritate aprecierii calităţii
reinterpretării. De exemplu, povestea mănăstirii nu privilegiază intriga
cu tentă investigativă. Sunt în plus două momente care îl emoţionează
şi îl atrag mai intens pe orice amator de carte, îndreptând sensul
povestirii de pe evenimentul prozaic pe afectul cu valenţe de filosofie:
primul, când Barabă descoperă uluit că rafturile bibliotecii au fost
golite, iar pe masa bibliotecarului Gavril, pe un bilet stă scris în ton de
prorocire – „Acesta nu poate fi sfârşitul decât pentru trupul scârbavnic
al omului. Sufletele se cufundă în paginile cărţilor şi-atunci ele devin
nemuritoare”; al doilea, când artistul necanonic Pătru Pătruţ încearcă
să „culeagă” în versuri cuvinte risipite printre ruinele mănăstirii. La
încheierea capitolului, misterul prăvălirii de pe stânci a lui Paisie se
125
Aniversare
pierde, ca secvenţă fără mare importanţă, în enigmele ce străjuiesc
dintotdeauna destinul cărţilor.
Traduse, Umbra penei de gâscă şi Povestirile mameibătrâne ar
concura de pe poziţii de forţă jucăriile estetice ale lui Milorad Pavić
şi, mai ales, romanele de inteligentă promovare a Orientului turc,
elaborate de Orhan Pamuk. Elementele care ar putea fi acuzate de
„regionalism” sunt, de fapt, mărci ale unei identităţi intrate într-un
angrenaj flexibil la universal, nu înţepenit în localism. Transilvania lui
Ţuculescu, Istanbulul lui Pamuk conturează spaţii şi timpuri din care
decurg poveşti expuse măiestrit. Cititorul descoperă ficţional o regiune,
captivat fiind de o poveste frumoasă – scopul principal urmărit de
genului de autor în cauză.
Literatura noastră prezintă la export mai degrabă produse de
protocol decât cărţi spre satisfacţia unui public interesat, din pură
curiozitate, să descopere cum se scrie şi în această parte a Europei. Pe
Radu Ţuculescu de-abia de îl cunosc românii. Totuşi este un autor de
talie europeană.
Marius Miheţ
Un roman pentru liniştea optzeciştilor
Apărut într-un timp al debusolării cronice, romanul lui Radu
Ţuculescu, Umbra penei de gâscă, a avut până acum un destin nefast.
Din două perspective diferite. O dată că este publicat în 1991 (la editura
Dacia); anul nu putea fi, pentru nimeni, unul al aşezării valorilor, al
desluşirii corecte prin ceaţa tranziţiei. A doua neşansă este reeditarea
din 2007, însă la o editură secundară, chiar dacă, în ultima vreme, ea
a evoluat ambiţios, prin prezenţe naţionale - în librării şi la târguri de
carte. Cu toate acestea, romanul a avut, la prima apariţie, o receptare
cât de cât mulţumitoare. Faptul se datorează fraternizării specifice
generaţiei optzeci – cu toate că, biologic, ar fi şaptezecist -, care a ştiut săşi conserve acest principiu până astăzi. Oricum, Radu Ţuculescu nu are
ambiţia impunerii prin reeditări la mari edituri, chiar dacă Povestirile
mameibătrâne (2006), cel mai recent roman al său, a apărut la una
prestigioasă. Pare mai interesat de teatru şi succesul său de astăzi din
direcţia aceasta vine. Piesa Grădina de vară sau Hai să-i batem (2004)
a avut premiera la Praga la sfârşitul lunii ianuarie. Interesant mi s-a
părut că şi cehii – care i-au cerut manuscrisul lui Ţuculescu după ce
l-au citit pe Internet... – erau miraţi cum de un asemenea autor nu a
fost jucat în ţară. Aceeaşi problemă există şi cu prozatorul Ţuculescu,
126
Radu Ţuculescu - 60
el însuşi, printr-o modestie extremă,
refuzându-şi publicitatea. Oricum,
se pot număra pe degetele de la o
mână câţi critici de astăzi îl citesc
ori mizează pe Radu Ţuculescu.
Farsele inspiraţiei şi criza
receptării
Nici o altă carte scrisă de
Radu Ţuculescu nu tratează cu asemenea tenacitate şi fantezie tema
cărţii, cum se întâmplă în Umbra
penei de gâscă. Prozatorul mărturiseşte că subiectul este real: un estetician neamţ din secolul al XVIII-lea,
încarcerat din cauza ideilor nocive (de către stăpânul domeniului),
dictează o carte unei slugi închisă temporar în celula alăturată. Al
doilea episod real este distrugerea
mănăstirilor din Ardeal de către armata habsburgică. Din cele două
evenimente, Ţuculescu păstrează
mai întâi tema neştiutorului căreia i se dictează o carte subversivă
fără a avea conştiinţa culturii şi, în
al doilea rând, temele lui Eco din Il
nome della rosa (1980), prin filonul
ce urmăreşte perpetuarea culturii
în Transilvania. Acesta din urmă
surprinde mai mult prima parte a
cărţii, atunci când (Gheorgh)Iţă Barabă merge ucenic la mănăstire. La
fel ca în romanul lui Eco, o posibilă
crimă are loc: tot lângă zidul mănăstirii un călugăr este zdrobit. Misterul
se instalează în naraţiunea lineară
până atunci, dublând semnificaţiile. Însă Barabă nu e Guglielmo. Dimpotrivă. Iţă Barabă e mai degrabă
un erou fără voie, un anti-erou. El e
mai interesat de mâncare şi notaţiile reţetelor cu gândul la bunăstarea
127
Aniversare
de după etapa monastică. Scrisul şi cititul îl plictisesc. La fel tâlcurile
călugărilor. Adevărul lui Iţă Barabă este fals până la bătrâneţe, când,
într-o confesiune revelatoare, înţelege semnificaţiile ratate de altădată,
reluând dialogul cu sfârşitul cărţii lui Eco. Radu Ţuculescu ajută pe Iţă,
altfel spus, să treacă dincolo de nominalism, depăşind astfel scepticismul contagios al lui Umberto Eco.
Nu lipsesc personajele sceptice, cei care, deşi îmbrăcaţi în haina
monahală, trăiesc o etică greşită. De exemplu, Teofil şi stareţul îndeamnă la veselie, întrucât sihăstria este o bucurie a fiinţei. La fel ca Jorge
din romanul lui Eco, Paisie nu crede în veselie, nici în imaginaţie. Şi
exemplele pot continua. Capitolul despre mănăstire din romanul lui Ţuculescu realizează exemplar şi totuşi cu multe tuşe personale, o intra- şi
o intertextualitate, cum puţini optzecişti de-ai noştri au reuşit. De altfel,
romanul lui Radu Ţuculescu a fost citit superficial din acest punct de
vedere. Şi nu numai. Dincolo de neşansele deja amintite, există şi metehnele criticilor. Lipseşte din acest dialog al cărţilor tema ispitei carnale, înlocuită în romanul scriitorului clujean cu cealaltă ispită trupească:
a mâncării – ingenios transformată în revelaţie spre adevăr.
Iniţieri amânate
Romanul debutează cu o confesiune despre blestemul culturii.
Faptul că la naştere ursitoarele hotărăsc un destin sub semnul scrisului
constituie un stigmat pentru Iţă Barabă. Radu Ţuculescu ştie să redea
un anotimp al copilăriei transilvane ţinând cont de toate aspectele
definitorii ale epocii, înscriind, mai departe, în întreaga carte, defilări
specifice romanului Mitteleuropean.
În perioada lui aurorală, Iţă are ceva din copilăria lui Byron,
împărţită între creştinism şi superstiţiile pagâne insuflate de doică. În
romanul lui Ţuculescu, doica Dola şi Velic, soţul ei, introduc discret eroul,
rând pe rând, în lumile seducătoare ale imaginaţiei. Nu întâmplător
Iţic fabulează de la prima sa întâlnire cu Prinţul. Scrisul şi stigmatul lui
devin realităţi odată cu etapa monahală. Când călugărul Gavril (creat,
recunoaşte autorul, după modelul lui Nicu Steinhardt) bibliotecarul,
spune, deloc gratuit, că „E şi aici o lume într-un spaţiu mai mic unde
domnesc ascultarea şi smerenia dar şi libertatea”. E prea mult pentru
acest Adso aiurit. Adevărul, deocamdată, înseamnă stigmatul
ursitoarelor, neştiut de părinţi, şi ascuns de Dola. La mănăstire, Iţă are
şansa descoperirii sensurilor, pentru că ce altceva vrea să spună Gavril
în descrierea de mai sus? Concepte precum ascultarea şi libertatea sunt
departe de derutatul nostru eroul şi el aşa va funcţiona până aproape
de sfârşitul vieţii/cărţii. Insistăm pe acest moment fiindcă aici se
prefigurează, în fapt, destinul lui Iţă şi cealaltă mare temă a romanului:
libertatea. Un indiciu descoperim, pe acelaşi palier al interpretărilor şi
128
Radu Ţuculescu - 60
al construcţiei narative în romanul amintit al lui Eco: „Adevărul – ni se
spune în debutul romanului italian -, mai înainte de a ne sta întreg în
faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii,
aşa încât trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo
unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită
cu totul spre rău”. Este exact sugestia lui Ţuculescu în privinţa întregului
traseu al personajului său central. De aceea numai în ultimul capitol
Iţă are revelaţia adevărului, a propriului adevăr, a libertăţii pe care
scrisul - şi, în epocă, numai acesta - ţi-o oferă.
Sub acelaşi semn al adevărului ratat şi al iniţierilor false se
continuă întreaga perioadă de ucenicie a eroului, timp de trei ani.
Memorabili sunt Avva Teofil (în care, iniţiaţii vor descoperi pe chiar
părintele Teofil Părăian) şi Avva Caliopie, maestrul bucătar. Sunt
pagini de Pateric, care transmit degeaba pentru ucenici nişte principii
de viaţă. Iţă va confunda, chiar şi în descifrarea „crimei”, adevărul
cu mâncarea, nediscociind între ispitele inconştiente. Gavril notează,
iarăşi, fără ecou: „Sufletele se cufundă în paginile cărţilor şi-atunci
ele devin nemuritoare”. Barabă nu pricepe rostul scrisului, nici cel al
nemuririi. Acest capitol din viaţa lui, în care nici moartea nu-l face atent
la mişcările fiinţei, stă sub semnul pragmatismului. Legat rămâne, din
toată iniţierea, de cartea cu reţetele lui Caliopie. Falsul bildungsroman
se încheie odată cu instaurarea, tot mai evidentă, a romanului politic.
Radu Ţuculescu realizează, în permanenţă, contraste, după
modelul romantic. Astfel, în plan secund, se dezvăluie personalitatea lui
Pătru Pătruţ, tipul autodidactului, a artistului care înţelege să participe
la creaţie prin tăcere. Ales să picteze paracliserul, el crede că „o carte e
un stup, iar literele sunt albinele harnice care robotesc în el”. Prin acest
personaj care transcrie manuscrisele de la mănăstire, completândule personalizat, Ţuculescu creează prototipul artistului marginal care,
atunci când e cazul, poate deveni memorie a umanităţii şi o posibilitate
de salvare prin cultură.
Romanul politic
Dacă în prima parte a romanului Iţă este pregătit pentru lume,
mai departe cartea ne dezvăluie Lumea. Interesat de detaliul istoric,
fără a miza pe tipul acesta de roman, Radu Ţuculescu creează o lume
crepusculară, aflată la răspântii istorice, sociale şi politice. Pe de-o parte
sunt prezenteiştii, cei care participă activ la evenimente: dintre aceşti
eroi se disting două perechi antitetice: Petre Cubar şi prietenul său
Damaschin, pe de-o parte; Prinţul şi Malespina, pe de alta. Sunt două
raportări diferite la istoria prezentului. Dacă primii întruchipează până
la un punct idealurile Şcolii ardelene de altădată, ceilalţi reprezintă
conservatorismul intransigent. Refractari şi interesaţi să oprească
129
Aniversare
progresul, Prinţul şi Malespina normează prin manipulări diverse.
Romanul politic, prin temele specifice (libertatea, puterea, cenzura,
tiranul, opresiunea etc.) captează discursul. Tema cărţii ca revelaţie
a fiinţei din prima parte este înlocuită cu puterea cuvântului. Pentru
că nu atât articolele satirice ale lui Petre Cubar sunt periculoase, ci şi
discursurile sale. Prinţul – nu întâmplător fără nume, fiind tipul tiranului
cult – iubeşte progresul bunăstării dar şi mai mult egoismul de castă.
El pricepe cel mai bine pericolul înfăţişat de Cubar, la fel Malespina
– sfătuitorul, „fratele”, executorul. Obsesia Prinţului pentru intelectualul
redutabil are cauze personale. El e invidios pe libertatea lui Cubar şi,
chiar dacă urăşte condiţia socială care-l limitează, el nu şi-o anulează.
Soluţia singurătăţii lui este Petre, care devine pentru Prinţ un simbol al
cărţii vii. De aici dorinţa de identificare, fascinaţia şi mai apoi teama
faţă de acesta. Malespina, ca dublu malefic al diriguitorului, intuieşte
bine dezechilibrul „fratelui”. El e un Moş Dron la scară mare, aristocratic.
Acţiunile lui în contra „boicotului istoriei” rezumă artificialitatea
refractarilor. Arma lui preferată este cuvântul, folosit asemeni unei
pânze de păianjen, cum face Moş Dron din romanul Ora păianjenului.
Romanul politic urmăreşte, cel mai fidel, conflictul celor care
intuiesc pulsul istoriei. Ei sunt angrenaţi cultural, istoric şi biografic în
această luptă. Petre Cubar, asemeni Prinţului, reacţionează oedipian,
împotriva tatălui şi tradiţiei care exclude cultura şi proclamă psudofericirea vegetativă. Petre Cubar vrea să civilizeze. Altfel emanciparea
nu e posibilă. În acest sens, discuţia de la crâşma lui Brodi cu o calfă
oarecare – model al meseriaşului din spaţiul mitteleuropean – este
exemplară pentru mentalitatea timpului. Meseriaşul idealizează gratuit
Viena, pentru că himera bunăstării îi e în sânge, nu şi ideea libertăţii,
infinit mai importantă. De aici şi donquijotismul lui Petre Cubar, ce se
va extinde organic în roman.
În fibra lui, Prinţul e un reformator, dar numai în spaţiul castei sale.
Cubar, renegându-şi istoria familiei pe linie paternă, vrea să schimbe
lumea. Spune despre el că e un indignat şi aşteaptă să inflameze astfel
întreaga lume. Prinţul are aceleaşi aspiraţii, numai că ideile se opintesc
în propriul univers. Creându-şi suficienţe în care nu crede, el e un nefericit
care înţelege victoria asupra frustrării prin posedare. Astfel se explică
relaţia cu Lila, artista simţurilor, o Esmeralda de conjunctură, după cum,
pentru Cubar este Miriam-Magdalena. Ţuculescu urmăreşte această
tensiune erotică – desăvârşită mai târziu în Povestirile mameibătrâne –
în cazul protagoniştilor, pentru a dubla cealaltă tensiune, a ideilor.
Dacă Malespina e dublul malefic al Prinţului, Damaschin e
dublul pozitiv al lui Cubar: „Parcă mi-ai fi frate geamăn”, îi spune Petre.
Mai mult, cei doi concuraseră, fără invidie şi în plan erotic. Damaschin
înţelege că Petre este privilegiatul sorţii şi alege să activeze din umbră.
130
Radu Ţuculescu - 60
Rolul lui este să-l completeze pe Cubar şi, chiar dacă nu recunoaşte,
se sacrifică pentru un ideal în totalitate. Damaschin e un Razumihin
idealist. Biografia lui – are grijă naratorul să noteze – cuprinde o
sumă de nefericiri. Asistă la dispariţia familiei iar suferinţa este
pentru el normalitate, după cum lipsa vederii pentru Teofil înseamnă
„normalitatea” fiinţei lui. Dintre toate personajele – excepţie făcând
Sabina, soţia lui Cubar - Damaschin trece dincolo de necesitatea istorică
şi devine un model de sacrificiu creştin - în planul secund al discursului
- un model etic pentru ceilalţi. El se întâlneşte pe un nivel al revelaţiei
provocate de suferinţă cu Ideea lui Petre. Nu întâmplător cei doi au
nume creştine, semn că destinul lor e să se sacrifice, fiecare după rostul
lui, unor convingerii. De altfel, personajul acţionează după principiul
prezentat de Ioan Damaschin, posibil model istoric, care spune undeva
că „un lucru mic nu este mic dacă dă naştere la lucruri mari”. Şi aşa s-ar
putea explica permisivitatea lui constantă faţă de acţiunile lui Petre
Cubar.
Carnavalescul, for ever. Arta ca identitate
Nu lipseşte din proza lui Radu Ţuculescu tentaţia carnavalescului.
Artistul, ludicul şi strategul Ţuculescu se manifestă plenar în aceste
ipostazieri. În Umbra penei de gâscă lipsesc aproape cu desăvârşire
tentaţiile fantasticului, prezente în celelalte cărţi, mai ales în Povestirile
mameibătrâne. Creând momente carnavaleşti, Radu Ţuculescu
urmăreşte relaxarea tensiunii narative şi, pe de altă parte, descătuşarea
unei lumi mult prea rigide la suprafaţă. Două filoane din roman
conlucrează pentru realizarea acestei intenţii, ambele generând
abordări artistice: unul are în vedere trupa de artişti ai lui Bechi Italianul,
celălalt ceata lui Degeratu. Dacă trupa lui Bechi e mai mult o posibilitate
de evaziune pentru Petre Cubar, atât iniţiatică („Descopeream o lume
despre care ştiam că există, despre care ştiam destul de mult dar... n-o
simţisem până atunci, nu-i pipăisem pulsul, nu înotasem în apele ei
când calme, când tulburi, când limpezi, când învolburate...”, „pierdusem
o viaţă şi descopeream altele”, mărturiseşte el lui Damaschin), cât şi
erotică (episodul Miriam), episoadele care surprind grupul de hoţi
„aristocraţi” conduşi de Degeratu arată cum anume se consumă arta,
care sunt posibilităţile ei. Trupa lui Bechi reface schema medievală,
grupul lui Degeratu anticipează arta modernă.
Radu Ţuculescu prefigurează aici strălucit cele două mari realizări
ale artei moderne: individualitatea şi libertatea.
Tâlharii actori trăiesc ignorând legile şi rigorile sociale într-un
plan de suprafaţă, pentru că aşa înţeleg ei să-şi manifeste libertatea în
social. Ignoră însă efectul asupra celorlalţi, deposedaţi de bunuri sau
privaţi de libertate. Actul artistic, prin urmare, înseamnă pentru ei un
131
Aniversare
egoism deconcertat. Elitişti, nu primesc pe oricine în ceată; „cu adevărat
liberi suntem numai noi”, spune Degeratu. El se crede un prinţ decadent,
care are puterea să renunţe la condiţia sa nobilă şi îmbrăţişează acest
timp de trăire.
Pe de altă parte, ei refac, underground şi izolat, focare de cultură
marginală. Conacul vechi locuit de ei ascunde în beci o imensă încăpere
pe care o folosesc drept scenă. Aici se întâlnesc protagoniştii cărţii,
printr-un straniu paradox al destinului – de altfel, ca peste tot în roman.
Prinţul travestit într-un cocoşat e invitatul unui astfel de banchet al
hoţilor, în timp ce Petre, ameţit, este martor inconştient al evenimentului.
Latura ludică a Prinţului, mai ales, aici este deconspirată, mai apoi la
banchetul de la castelul său, când reia un ritual bufonic pentru invitaţiimarionete. Astfel că Degeratu, prinţ fals sau adept al seninătăţii prin
renunţarea la tradiţie, devine un dublu al Prinţului mascat în milog.
Iarăşi, acestuia i se arată o altă posibilitate a libertăţii, întruchipată
până atunci de Petre Cubar şi libertatea scrisului. Naratorul are grijă
să amintească cititorului că adevărata metamorfoză a spiritului şi
fanteziei se produce în asemenea spaţii vetust-enigmatice: folosinduse de Lila – o Didina nimfetă, el precizează că ea e în mijlocul „acestei
încăperi bizare unde o lume imundă se amestecă cu rămăşiţele altei
lumi, strălucitoare, plină de fast şi eleganţă poleită”. Efectul e imediat:
ea dansează numai pentru ea iar Prinţul joacă rolul propriei identităţi.
Rezultatul este cel amintit de Degeratu, când vorbeşte despre rolurile
pe care le joacă în acest univers personalizat: „le jucăm atât de des şi-n
afara beciului încât nici noi nu mai ştim precis care suntem, ce suntem,
când suntem şi-i grozav să-i năucim pe toţi, îi smintim şi aşa ne facem
toate voile”.
Nonconformismul lor funciar vine din chiar negarea ori satirizarea
autorităţii. Pentru ei, cum ar zice Gablik, scopul vieţii estetice este propria
satisfacţie. Exact principiul neînsuşit al Prinţului.
Cartea şi paradoxul libertăţii
Libertate înseamnă atunci când ai dreptul să greşeşti, crede
Cubar. Închis în castelul Prinţului, Cubar dictează lui Iţă – pedepsit
pentru că a vărsat mâncare pe soţia stăpânului - o carte. Blestemul
scrisului şi cititului de care se plânge naratorul Iţă de la bun început,
se explică numai la final. Cheia romanului stă în confesiunea lui de la
sfârşitul cărţii. Abia acum Iţă descoperă sensul cuvintelor, ignorat până
atunci. Închis şi eliberat, el abia acum are conştiinţa artei.
Radu Ţuculescu e un maestru al circumstanţelor. Nu îndeajuns de
convingător, chiar dacă provocator, episodul încarcerării i-a trezit lui Iţă
interogaţii, nu şi certitudini. De aceea autorul introduce în naraţiune întrun superb fragment-parabolă despre conştiinţa actului creator, unic în
132
Radu Ţuculescu - 60
literatura contemporană, un personaj straniu, rupt din realismul magic:
un vânzător de clopote (simbolul al deşteptării, revelaţiei interioare,
metaforă a sufletului!). Acesta îl convinge pe Iţă să preţuiască arta,
revelându-i, pentru totdeauna, criteriul: clopotarul, spune Iţă deşteptat,
„a creat dezinteresat ceva ce serveşte inutilului după cum ar spune
Petre oare pe unde-şi mai duce traiul acum mă simt legat de el parcă
mi-ar fi un frate mai mare”.
Identificarea se petrece prin artă, nu prin suferinţă. Catharsisul a funcţionat, pentru că se gândeşte mai departe la boicotul
istoriei „pe care noi o boicotăm”, semn că participă altfel la istorie iar
evenimentele nu-l mai ocolesc. Câştigul spiritual al lui Iţă îşi găseşte
iarăşi un paradox. Acela al vulnerabilităţii unei cărţi. Metafora focului
mistuitor traversează tot romanul, Ţuculescu subliniind fragilitatea
cărţii şi indestructibilitatea memoriei acesteia.
Umbra penei de gâscă este un roman polifonic, doldora de
semnificaţii, în care cititorul de azi poate descoperi o parabolă a
seninătăţii, câştigată prin recursul la spiritualitatea încremenită,
mediată de solicitări morale. Alienant şi eliberator, romanul lui
Radu Ţuculescu vorbeşte despre înstrăinarea individului din cauza
lipsei certitudinilor şi a degenerării conştiinţelor. În tot ce scrie Radu
Ţuculescu există o pledoarie pentru spiritualitatea descoperită
mereu şi reinventată, precum şi convingerea nestrămutată în valorile
dintotdeauna ale artei.
Lansare la Oradea, alături de poetul Ioan-Pavel Azap şi de criticul Marius Miheţ.
133
Aniversare
Radu Ţuculescu
Kuki
i se desfăcuse capotul. aluneca şerpos de pe trupul ei mignon şi
arămiu. se iveau genunchii pulpele pîntecul. aluneca sîsîind aromat
şi viclean de pe umeri şi sîni. mişcarea şerpoasă şi mătăsoasă înfioră
sfîrcurile. apoi se transformă într-o dîră subţire transparentă de apă vie.
un şir de şoapte aburinde şi nedesluşite se rostogoliră spre buric care le
înghiţi rînd pe rînd. buricul era o guriţă întredeschisă. pulsa senzual în
ritmul respiraţiei. sub el cordonul capotului încolăcit ca un şerpişor roşu.
îl desfăcu cu vîrful degetelor. un gest plin de delicateţe şi de provocări.
săgeţi invizibile începură să-mi încerce grosimea pielii. se împrăştiară
în muşchi în vene în creier.
îi umezisem vînzătoarei de albume toate degetele de la picioare.
toate perniţele tălpilor ei trandafirii. îi muşcasem gleznele mărunt
şi armonios. degetele mele executaseră cîteva arpegii şi game pe
genunchi şi pe pulpe. doar atingeri superficiale de virtuozitate
provocînd scurte şocuri locale. încălzind epiderma. iscînd minuscule
vîrtejuri. pielea ei începu să adie parfumat ameninţîndu-mă uşor.
kuki rămase goală pe canapea. capotul roşu al adelinei se
adunase pe jos ca după năpîrlire.
acum trebuie să te dezbrac zise kuki. aşa se procedează. tu stai
cuminţel şi nu te împotriveşti. există şi varianta cu împotrivirea pentru o
mai mare excitare dar nu e cazul. am pierde prea mult timp.
începu cu nasturii de la cămaşă. gesturi sigure fără urme de
ezitări. o scoase din pantaloni după ce termină cu ultimul nasture. o
trase încet ridicîndu-şi privirile spre mine. se vălurea în ele o expresie
pe care nu o puteam defini. răsuflarea ei fierbinte puncta pe pielea
mea fiecare mişcare. desfăcu manşetele. dădu jos cămaşa de pe
umerii mei mîngîindu-mă în acelaşi timp. cînta la două instrumente
deodată cu ameţitoare tandreţe. năpîrleam şi eu de cămaşă precum
năpîrlise ea de capot. cămaşa căzu peste el cu un şuierat înăbuşit.
îmbrăţişă capotul. se înnodară la picioarele noastre după o leneşă
zvîrcolire.
trase fermoarul şi desfăcu copca. îşi fixă palmele pe şoludurile
mele şi începu să împingă panatalonii în jos. o lentoare calculată caremi trezea firele de păr de pe pulpe. opri pantalonii sub genunchi
acum scoate-ţi pantaloni să nu cazi în nas chicoti kuki.
am ascultat-o cu docilitate. o urmăream cu ochii larg deschişi şi cu
răsuflarea destul de precipitată chiar dacă mă străduiam s-o stăpînesc.
eram o statuie care răsărise în faţa ei în chiloţi şi ciorapi. alunecă cu
134
Radu Ţuculescu - 60
palmele pe mijlocul meu pînă aproape de şira spinării. lîngă vertebra
a treia şi a patra. îşi vîrî cîte un deget sub elasticul chilotului. trase de ei
dezgolindu-mi fesele.
ia te uită s-au înţepenit chiloţii în capul obiectului învîrtoşat zise
kuki şi rîse atît de firesc şi de cristalin încît mă uimi.
rîsul ei semăna cu rîsul adelina. într-adevăr elasticul chiloţilor se
blocase în capul umflat al obiectului. ce haios vorbeşte fata asta. mai
că-mi vine să pufnesc în rîs. obiect. păi e un obiect clocotind a viaţă cu
venele umflate de sînge şi cu vîrfull congestionat. era absurd de comic
să numeşti aşa ceva obiect. dar dacă fetei îi plăcea nu aveam nimic
împotrivă. condimenta atmosfera.
relaxa interpretarea interpretărilor.
reuşea să orchestreze echilibrat sonorităţile instrumentelor.
mi-a îndepărtat puţin picioarele. îşi găsi un loc cît mai comod pe
marginea canapelei.
vîrful nasului ei începu explorarea. sub forma unor mîngîieri
nebune. doar vîrful nasului nimic altceva. se rătăci puţin pe pieliţa
subţire şi aproape transparentă a testiculelor. se scufundă între ele. se
roti în jurul fiecărui testicul în parte apăsînd moale şi iubăreţ. zăbovi
la rădăcina obiectului pipăindu-i fundamentul. apoi vîrful nasului
începu să urce frecîndu-se de obiect înaintînd fără grabă spre înălţime.
urca şi cobora puţin apoi urca ceva mai mult şi iarăşi cobora puţin
mişcîndu-se şi pe lateral în semicerc cercetînd temeinic suprafaţa
întinsă şi brăzdată de formele venelor umflate. apoi ajunse la vîrf. frecă
extremitatea superioară a obiectului cu mai multă insistenţă prin cercuri
mici şi concentrice făcute în locul cel mai sensibil şi mai excitant. capul
obiectului dezgolit de pieliţă se umflase zdravăn devenind purpuriu.
simţeam cum încep muşchii rînd pe rînd să mi se contracte. minuscule
avioane cu reacţie îmi traversau creierul. unele explodau naiba ştie de
ce. se pulberizau în milioane de scîntei.
i-am înfipt mîna în păr cu brutalitate. a rîs baritonal dezlipindu-şi
doar puţin nasul de capul obiectului. buzele groase se desprinseră una
de cealaltă. şirul de dinţi se despică lăsînd să se vadă vîrful rubiniu al
limbii. gura deschisă avu un scurt moment de ezitare.
mi-am scos degetele încet din părul ei des şi negru lăsîndu-mi
mîna să atîrne pe lîngă corp precum făcea şi cealalată.
brusc gura coborî şi aspiră cu putere maximă ambele testicule. am
icnit. buzele şi limba începură o luptă surdă cu ele. uneori interveneau şi
dinţii ca o hîrjoneală neagresivă. muşcau uşor pînă aproape de limita
durerii. buzele groase frămîntau bilele cărnoase iar vîrful limbii le sălta
în lichidul pungii lor. dinţii le înţepa dîndu-le impulsuri constante.
aveam ochii închişi şi mă întrebam oare ce mutră afişam în
momentele acelea.
135
Aniversare
gura eliberă testiculele. dîre subţiri de salivă ţesute de un păianjen
alb legau marginile buzelor de firele de păr răsucite. deschisesem ochii.
simţisem privirea fetei înălţată spre mine şi am vrut să-i răspund. mi se
păru a fi încîntată de prestaţia pe care o făcuse şi de stare în care mă
azvîrlise. şi nu era decît începutul. coborî privile şi îşi acoperi din nou
ochii pe jumătate cu pleoapele. am descoperit abia atunci că genele
ei erau lungi negre răsucite în sus precum cele ale adelinei.
buzele prinseră altă formă. se adunară într-o formă rotundă
trandafirie.
gura începu să sărute obiectul de la rădăcină. săruturi mărunte
şi dese. pupicuri drăgălaşe parcă aplicate pe obrazul unui bebeluş
ori al unei prietene. gura urca cu încetineala unui melc. avea aceeaşi
consistenţă şi lăsa în urmă acelaşi fel de dîre.
din interiorul trupului simţeam cum se naşte un tremur. precum
un vulcan înainte de a erupe. înainte de a scuipa lava fierbinte.
gura ajunse la vîrf. întîi a înghiţit capul obiectului zăbovind o
vreme asupra lui. îl strîngea apoi îl lăsa apoi iarăşi îl strîngea într-o
mişcare continuă de meduză. limba se mişca şi ea cu calculată
insistenţă. să nu rănească masa cărnoasă. apoi gura începu să
coboare fără a renunţa la convulsii. obiectul dispărea treptat. înainta
într-o peşteră cu atmosferă tropicală unde era atacat fără reţineri de
zvîrcoliri apoase.
gura sorbea angajată într-o mişcare de dus întors. dar îşi continua
coborîrea pe nesimţite ameninţînd să sufoce să gîtuiască. uneori se
răsucea pe loc imprimînd obiectului noi vibraţii. îl auzeam cum intră
în rezonanţă. aşa rezonase precis şi coarda sol a lui paganini după
ce-l biciuiseră sîngeros peste obraz celelalte trei.
nu mai puteam închide ochii. priveam fascinat spectacolul
îngurgitării. în asemenea cazuri bărbaţii sînt cuprinşi de-o îngîmfată
şi stupidă superioritate. au impresia idioată că domină şi umilesc. sînt
incapabili să priceapă că fiinţa îngenunchiată în faţă lor controlează
de fapt totul. nu mă simţeam stăpînul. din contră eu eram cel stăpînit.
dominat.
în tot acest timp palmele fetei fură pe fesele mele. frămîntau şi îşi
înfigeau unghiile în ele din cînd în cînd. dar nu s-au dezlipit de fese
pînă la capăt.
cînd obiectul fu complet înghiţit vîrful nasului se lipise de pîntecul
meu. atunci toate avioanele cu reacţie toate rachetele toate bombele
din lume explodară în acelaşi timp producînd în creierul meu un imens
joc de artificii multicolore.
limba şi buzele încetară să se mai mişte. doar mărul lui adam îşi
făcea datoria.
kuki a mai rămas cîteva clipe cu nasul lipit de pîntecul meu apoi
136
Radu Ţuculescu - 60
se desprinse uşor eliberînd obiectul retrăgîndu-şi şi mîinile de pe fesele
mele. se adună pe canapea acoperindu-se cu capotul ridicat de pe
jos şi descîlcit din strînsoarea cămăşii. eu m-am aşezat pe scaun. mă
simţeam dintr-odată jenat de propria-mi goliciune. jenat şi obosit. şi
atins de-o dîră de tristeţe. atins numai în treacăt.
am umplut paharele. i-am întins unul fetei.
eşti o adevărată specialistă am zis negăsind alte cuvinte pe care
să le scuip din gîtlej.
în ce sînt specialistă întrebă kuki şi bău jumătate din pahar.
în sex oral ca să mă exprim intelectual am zis
vrei să spui că sug bine şi asta înseamnă un compliment zise
kuki
bineînţeles am confirmat curajos şi-am continuat ca un tembel cu
aprecierile. n-am mai întîlnit una ca tine nu pot face comparaţie eşti o
adevărată specialistă.
trebuie să crăp să exult de bucurie deoarece mă pricep şi eu la
ceva zise kuki.
da eşti o expertă am continuat eu avîntul afirmaţiilor imbecile. în
ce altceva să fi. se vede experienţa. pentru asta eşti bună. chiar foarte
bună.
mi-aş putea cîştiga astfel existenţa vrei să insinuezi zise kuki.
nu insinuez nimic o afirm cu tărie puişor şi nu mai fă pe pudica
ori pe proasta am zis. îţi poate aduce un cîştig mărişor incomparabil cu
cel obţinut din vînzarea albumelor. în asta eşti artistă.
pînă acum teoria ta e valabilă nu te pot contrazice zise kuki.
avea o voce destul de plată de amorfă. oarecum indiferentă. mă
privea într-un fel ciudat. ca pe-o stranie vietate apărută dintr-un univers
paralel.
am mai băut fiecare cîte o înghiţitură. vinul îmi provocă
imaginaţia şi buna dispoziţie. eram cocoşel. unul satisfăcut care nuşi pune niciodată întrebarea dacă şi găinuşa fusese satisfăcută.
goliciunea mea începuse să mă amuze.
dacă aş fi un patron baban te-aş angaja secretră am zis încîntat
de ideea care-mi răsărise în minte după ce se stinseră toate jocurile de
artificii. o secretară specială desigur. o secretară care să mă sugă de
cîte ori o chem în birou. asta să-ţi fie obligaţia de serviciu. dimineaţa îmi
aduci cafeaua şi pînă o beau mă sugi temeinic. desigur mai facem şi
sex anal ori normal depinde de chef. ai un cur pe cinste. bănuiesc că
şi cu el ştii să aspiri obiectul la fel de bine ca şi cu gura. ai umbla fără
chiloţi la servici. iar dacă vreunui client de afaceri îi va plăcea de
tine la prima vedere îl serveşti şi pe el. ori de exemplu mi-a mai venit o
ideea chiar acum. cînd ţinem cîte o şedinţă te vîri sub masă şi ne iei
pe rînd. în timp ce dezbatem. ar fi grozav de amuzant să-i văd pe toţi
137
Aniversare
ce mutre fac în toiul disputelor. ce zici. un serviciu pentru care ai primi
un salar substanţial bineînţeles. ar fi grozav nu-i aşa. ce păcat că nu
sînt un patron plin de bani. după cît de mult îţi place să sugi ai sta cu
ea toată ziua în gură.
poate îi oferi şi fetiţei tale un post ca ăsta zise kuki privindu-mă
ţintă în ochi.
am plesnit-o peste faţă cu putere. din nas i se prelinseră două fire
de sînge inundîndu-i gura. n-a ţipat n-a plîns.
scuză-mă zise kuki. tîrfa sînt eu nu fiica ta.
scuză-mă şi tu am zis. n-am vrut să te lovesc aşa de tare. m-ai scos
din sărite.
am făcut-o intenţionat ca să mă loveşti zise kuki şi rîse iar rîsul ei
mi se arăta strident forţat aproape isteric pentru o clipă.
asta excită ambele părţi mai zise kuki.
povestea cu secretara a fost grosolană am zis poate te-am jignit
fără să vreau din prea mare entuziasm şi din admiraţie.
te pomeneşti că acuma ţi-e ruşine exclamă kuki ştergîndu-şi
sîngele de pe buze şi de pe bărbie cu dosul palmei. ai dreptate. sînt
bună doar pentru regulat. sînt o cîrpă pentru şters sperma bărbaţilor.
sînt doar cîteva găuri în care să-şi dea drumul.
nu vorbi aşa am zis încercînd să diluez subiectul acela tîmpit.
vorbesc în tonalitatea pe care ai folosit-o adişor zise kuki. brusc
începi să te ruşinezi dragă. după ce mi-ai descris postul ideal în care
aş face faţă cel mai bine. faţă şi bot. un post pe care mi l-ai oferi cu
generozitate dacă ai fi mare patron de bănci să zicem. o asemenea
slujbuliţă merită un salar baban. cam la cît te-ai gîndit.
s-o lăsăm dracului baltă kuki am zis. am vorbit fără să mă
gîndesc.
acum faci pe handicapatul zise kuki. ne mai jucăm puţintel. hai
să ne imaginăm cum ar fi. de exemplu pe femeile care te-ar vizita în
biroul somtuos al trustului ar trebui să le ling aşa-i. în cazul că le vine
pofta desigur. iar tu ai privi.
încetează kuki am strigat. mă calci pe nervi. a fost o prostie
recunosc. dar termină.
dacă vrei din nou să mă loveşti dă-i drumul zise kuki cu glas cîntat
şi provocator. nu te sfii. energizează-te. încarcă-te din nou. continuăm
imediat. imaginează-ţi că sînt secretara ta. toate găurile mele îţi stau la
dispoziţie. de aia mă plăteşti. faci cu mine ce vrei.
ok kuki am mîrîit străduindu-mă să devin indiferent. dacă îţi face
plăcere continuă să vorbeşti pe tema asta. brodează variaţiuni cîte
vrei. pînă crăpi dracului. pînă te-o durea gura. eu nu te mai întrerup
nu-ţi mai răspund. nici nu te ascult. cîrîie înainte pînă la sfîrşitul vieţii.
plăcere e doar de partea ta zise kuki şi întinse paharul gol.
138
Radu Ţuculescu - 60
i-am turnat. în sticlă mai era lichid pentru încă un pahar cel
mult.
să-l împărţim frăţeşte chicoti kuki.
şi-a întins picioarele iarăşi spre mine dezvelindu-le pînă la pulpe.
îmi prinse obiectul între tălpile dotate cu perniţe moi şi rozali. începu
să-l preseze uşor. treptat acesta începea să prindă iarăşi consistenţă.
de fapt eşti o femeie frumoasă m-am trezit aruncînd replica.
nu e nevoie de complimente conjuncturale replică kuki ferm. din
moment ce plăteşti ai dreptul să mi-o tragi de cîte ori poţi şi în ce poziţii
doreşte fantezia ta de bărbat taurifer. şi să vorbeşti fără a-ţi alege
cuvintele şi fără laude inutile şi idioate.
atunci am hotărît să renunţ. în fond eu provocasem toată discuţia
aceea penibilă. era caraghios să cred că voi reuşi s-o fac repede uitată.
în acest sens nu se mai putea repara nimic.
am început să-i mîngîi gleznele. erau mult mai fine decît ale
adelinei. apoi genunchii şi pulpele. abia atunci am descoperit ce piele
avea. declanşa o avalanşă de şoapte la fiecare atingere. era moale şi
ademenitoare ca apa adîncă a unui lac.
am ridicat-o şi am aşezat-o pe genunchii mei. am descoperit-o
uşoară ca un gînd frumos. simţeam nevoia s-o îmbrăţişez s-o strîng
în braţe pur şi simplu s-o lipesc de trupul meu. s-o sărut lung. să fiu
tandru.
am intuit cum se pregăteşte să-mi spună ceva. vorbe aspre.
te rog taci am zis. din clipa asta tăcem amîndoi. uităm de cuvinte
o vreme.
de acord îmi şuieră kuki la ureche. dar situaţia nu se schimbă cu
nimic. tîrfele nu au nevoie de tandreţe. faci ce vrei cu mine. şi cum îţi
trece prin cap. fără sfiiciuni cretine de adolescent îndrăgostit. dacă
îmi mimezi pe sentimentalul iese un mare căcat. şi-o să pută.
mă muşcă de lobul urechii drepte. dureros de puternic. mi-am
înghiţit ţipătul. era cît pe ce să-mi dau drumul la lacrimi. instinctiv i-am
înfipt iarăşi mîna în păr. am tras cu sălbăticie ca şi cum aş fi vrut să-i
smulg smocuri întregi. s-o las cheală dracului.
kuki hohoti. un gîlgîit vulgar şi provocator. şi batjocoritor.
(Fragment din romanul
Stalin, cu sapa-nainte! )
139
Debut 2009
Claudia Găgeanu
Născută la 17 aprilie 1991 în Oradea.
Doresc să studiez psihologia clinică după liceu.
Învăţ din clasa a V-a la Liceul Eminescu şi din clasa a 9-a urmez un profil
umanist, cu predare intensivă de engleză.
Mă interesează literatura, istoria, psihologia, logica (pentru care am o
pasiune pe care nici eu n-am înţeles-o încă), încep încet (dar, sper eu,
sigur) să mă adâncesc în filozofie. Mi se pare foarte intereantă anatomia,
patologia şi fiziologia umană. Vreau să vorbesc fluent germana, până
să-l citesc pe Rilke în original. Pe de altă parte iubesc literatura şi poezia
franceză (mai ales simbolismul). Din literatura engleză m-a marcat cel
mai profund „Portretul lui Dorian Gray” de Wilde, cartea mea de noptieră,
mereu pe aproape pentru o recitire.
A Treisprezecea Lună
A Treisprezecea Lună
e un Ianuarie în care temperatura scade
sub Temperatura Absolută
şi neuronii nu mai fac sinapse,
într-un spaţiu care refuză
orice întoarcere pe axa timpului,
de frică.
A Treisprezecea Lună
e un Aprilie iniţial şi cald-jilav,
care miroase a ceai si astenie,
într-un crâmpei de stratosferă
în care nu se poate respira
decât cu mare dificultate.
A Treisprezecea Lună
e un fel de Sfârşit rece de Noiembrie,
pe muzică simfonică gravă
şi fum de ţigară,
140
Debut 2009
unde toate zidurile de metal
sunt atât de reci,
încât par calde.
Dar de fapt
A Treisprezecea Lună
e toate lunile din an.
e luna care se învârte în jurul percepţiei mele diforme,
e luna care gravitează fără sens sau logică pe bolta mea craniană,
e luna care refuză să mai danseze cum îi cântă gravitaţia,
e luna în care m-am născut şi pe care voi muri,
e luna care şi ea moare.
Luna e din plastic.
Luna-i o iluzie.
Décor
Mi-e teamă
că am să mă trezesc într-o zi
şi am să-mi dau seama
că lumea există numai în capul meu…
şi că tot ce-i aici e doar joc de lumini,
oglinzi şi fum…
Şi că tu,
şi ei
şi astea toate
sunt de fapt decor de carton…
şi atunci va arde scena
şi mă voi trezi în negru
şi în întuneric…
şi atunci ce-am să fac?
Şi dacă nu există nicio energie,
numai eu?
şi dacă eu adăpostesc secretul lumii?
Dacă se zbate între coastele mele?
Atunci ce-am să fac?
Trebuie să aflu
Dacă lumea e numai în cutia mea craniană
Şi adevărul e prizonier al cutiei mele toracice…
141
Claudia Găgeanu
Trebuie să deschid cutiile,
ca pe cele de cadouri,
să desfac funda,
să tai cartonul,
să rup cu nerăbdare
oasele.
Şi dacă nu găsesc decât viscere,
şi încâlcituri de carne
şi vase de sânge?
Atunci ce-am să fac?
Merită să risc?
Există
Există cuvinte care rezonează şi se propagă în vid şi unele care îl cască
asemenea uleiului negru care se prelinge în apă.
Există tăceri care umplu spaţiul dintre două pupile şi unele care taie ca
o lamă în ţesut epidermial.
Există priviri care înalţă centrul gravitaţional al sângelui din corp si
unele care pătrund în carne precum pumnale de gheaţă şi văd lumea
de pe partea cealaltă.
Există nimicuri de sticlă şi nimicuri de petrol,
culori albe şi culori negre,
soare şi lună,
extaz şi agonie,
neve rupte şi mucegai verde,
gândaci de bucătărie şi zahăr pudră,
violoncele şi capilare narcotice,
grâu în bătaia vântului şi pene rupte,
bagaje pline şi trenuri în întârziere,
flori uscate şi flori putrede.
Dar mai presus de toate există confortabila mediocritate.
142
Debut 2009
Fire de aer
Las bucăţi de oase pe cărarea de cărămizi,
las firmituri de piele prin pădurea de gheaţă,
las urme de oxigen pulmonar pe porii lui închişi,
las fire de păr pe oglinda fără miros a lacului,
las picuri de sânge în bălţi de ulei,
las lacrimi pe cearceaful virginal,
las dungi de puroi pe zidul de sticlă.
Îmi las corpul să atârne între lumi.
Mergând, mă dezintegrez toată pe drumul ăsta.
Personal
M-am întins pe mătasea albă, mi-am încrucişat mâinile pe piept şi am
închis ochii.
Aşteptam.
Aşteptam să mă lovească.
Ce mai aştepta?
Din ce parte vine trenul?
Pe ce peron să-mi aştept trecutul?
O voce nazală mi-l anunţă nonşalant.
Se învolbură aerul în jurul meu, eclipsă de soare şi lună, deodată.
Cu o mică (dar neimportantă) întarziere, trenul Personal (murdar,
aglomerat, plin de feţe dubioase) se apropie. Locomotiva, undeva în
fum (tren pe cărbuni, în secolul XXI?!) şi aburi, o frântură de melodie, o
analogie, trage după ea
seri verzi-cafenii,
dimineţi însorite fără soare,
amiezi scăldate în râu,
lespezi betonate
şi apoi vid.
Trenul nu mai opreşte în staţia asta mică,
mi-a fluturat prin faţă vagoane albastre,
iar la geamurile lor murdare şi galbene
143
Claudia Găgeanu
aceaşi faţa contemplă vidul –
lipindu-şi fruntea de geam, închide ochii,
abureşte sticla.
nu mă vede.
Nu pot renunţa la gol.
Golul e tot ce ne mai leagă.
Pictură toxică
M-a pictat cu propriile fluide.
Sunt un desen abstractizat
ce fumegă în culori
de substanţe toxice.
N-au să mă expună niciodată,
sunt o sculptură fără sistem circulator,
fără inele vertebrale,
fără terminaţii nervoase.
Le-am urlat atunci să mă rupă,
să mă ardă,
să mă înnece.
Sunt din hârtie udă, ce rost am
printre voi?
Sunt pictură toxică,
nimic din mine nu-i al meu.
Sunt creaţia sadică
a unui zeu nepriceput
şi nepăsător.
Dar sunt capodoperă.
144
Debut 2009
Psihoterapie
…
“Desigur că e o viziune strict personală, născută de undeva din
străfundul orgoliului, a tendinţei autodistructive. Aşa cum nu mă pot
curaţa de mine însumi, nu pot spăla nici planul conştiintei de sângele
cadavrelor ce-au fost trecutul meu.”
“Dă-le drumul… pe mare… cu flori sau lumânări în mână, pe plute de
bambus.”
“Şi să mă uit? Să mă uit pe mine, să mă uit cum dispar înghiţite de
valuri?”
“Mişcarea apei dă dependenţă vizuală.”
“Ca şi traficul impulsurilor nervoase şi al sângelui când balonul de
aer pe care-l împing sub apă scapă de sub control şi iese furios la
suprafaţă. Nu pot să nu mă uit înapoi.”
“Aşa ucizi.”
“Nu, aşa înviu. Învie mereu, un Mesia cu faţa demonică şi privire
speriată, ce caută adânc în ochii mei şi nu vede decât minciună şi
denaturare.”
“Şi atunci?”
…
145
Debut 2009
Stelian Costin
M-am născut pe 25 august 1991, în Oradea şi am urmat cursurile Şcolii generale
cu clasele I-VIII „Andrei Mureşanu” şi ale Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”
începând din liceu, la secţia filologie bilingv-engleză. Domeniile care mă interesează
sunt sociologia, căreia îi sunt subordonate literatura, muzica şi cinematografia (a căror
opere trebuie să fie neapărat de provenienţă anglofonă). Cartea mea preferată este
„Catcher In The Rye” de J.D. Salinger, operă care mi-a schimbat atitudinea faţă de citit
şi care mi-a dat şi o nouă direcţie în scris, după unele eşuări poetice lamentabile. Ca
fapt divers, în noaptea în care i-am început lectura, am scris prima pagină de jurnal.
De asemenea, „Juno” a avut acelaşi rol şi aceeaşi poziţie în ierarhie pentru mine ca
romanul lui Salinger, doar că în cinematografie şi tot aşa cântecele lui Eminem în
muzică.
Despre proza pe care o scriu, aş putea să zic că se trage din nevoia mea de
a mă exprima, din nevoia de combatere a normelor şi a tendinţelor de abordare şi
perspectivă a tuturor. Eu, pur şi simplu, cred că este nevoie de o scriitură accesibilă
(întotdeauna am fost de părerea „de ce să fie complicat când poate fi simplu?”), dar nu
stupidă ca un articol din reviste pentru adolescenţi. De asemenea, sunt un susţinător al
comediilor umane, al profanului, umorosului şi, bineînţeles, ludicului, fără de care eu
cred că un scriitor nu este credibil (de-aceea îl antipatizez pe Eliade, de pildă). Acestea
sunt doar o privire proprie, simplificată asupra procesului creaţiei, pe care mai am încă
mult până am să mi-o formez.
Jurnal
03.05.2007
Dimineaţa am isprăvit ultimele pagini din “Romanul Adolescentului Miop” de Eliade. După o săptămână si un pic, am reuşit să dau gata
şi cartea asta. Nu-mi făcusem fişele la ea, motiv pentru care doamna
profesoară Braşovean mi-a dat 8. Ca norocu că am avut fişele la celelalte lecturi... Mi-a scăzut fiindcă nu le-am ordonat şi le-am predat cam
şifonate... Asta e, nu le poţi avea pe toate... Vorba lu’ Gavrilescu:”Sunt
artist, trăiesc pentru suflet”.
Opinia mea sinceră despre romanul de faţa tinde să mă facă
sa îl includ la categoria “bleah”. Adică, pe a’ dreapta acuma, cum
să te biciuieşti singur?! Oricât de rebel ai fi la vârsta adolescenţei...
Doamne feri-mă... Pe lângă asta, îmi pare că Eliade era cam
146
Debut 2009
frustrat...”sexualiceşte”,vorba dânsului. Chiar m-o apucat greaţa la
partea din “Papini,eu şi lumea”. Cică “Sperma gândurilor mele va rodi
brazde nesfârşite”. Zău acuma... Muream să ştiu treaba asta, chiar aşa.
Şi când o fost partea că mergea sâmbăta şi plătea o femeie ca să... Pe
bune acuma, o fost prea de tot.
La şcoală, cică am mers la teatru şi ne-am scăpat de a doua oră de
TIC. Aceiaşi actori (dacă se pot numi aşa) care făcură şi scenele celebre
de dragoste din literatură acu-s două luni, aşa. Aceeaşi prezentare:
cu foaia în mână, dictau “O Scrisoare Pierdută” de Caragiale. Deci
băgau ăştia nişte schimonoseli de două parale (ca să compenseze
necunoştinţa textului, fireşte) şi turuiau în aşa fel încât să nu înţelegem
pentru ce i-am aplaudat la final. Dădurăm 30.000 ca să-i vedem, că,
vai, vezi Doamne, erau de la Teatrul de Stat. Nu că aş plânge după
30.000 (îmi dă mama alţii, ba chiar mai mulţi, nu-i vorbă), dar dacă
tot dau bani ca să văd o piesă, dar s-o văd jucată, nu citită, domn’e.
Că aşa puteam şi eu şi oricine din public să ne suim pe scenă şi să
ne uităm peste replici şi gata. Să citească poate oricine din Eminescu.
Dar de la un actor profesionist te aştepţi la mai mult, s-avem pardon.
Oricum, e drept, eu eram în spate, chicoteam cu Tzontzonel si DJ
Bibizaur sau îmi căutam colegele prin public (deşi văzusem de la bun
inceput că erau cu două rânduri mai în faţă, dar eu tot le căutam). La
final, mecanicu’ ropot de aplauze care urmează oricărui show, fie el
de bun-gust sau nu. Am bătut şi eu din palme de două ori, aşa, ca să
nu fac notă discordantă, de milă. Da’ dacă eram doar eu în sală, mă
ridicam frumos din scaun şi plecam de cum le zăream textu’ în mână.
M-am apucat de “lanu’ de secară” a lui Salinger. Am citit deja două
capitole, iar Holden îmi e deja drag... E super şmecher...
13.10.2007
Sambata azi.
Azi cică e majoratu’ şefului de nu-ştiu-ce la Eminescu, unu’
Octavian, responsabilu’ cu excursia la Londra, organizată vacanţa asta
de vară, la care o fo’ şi Dani. Io nu-l cunosc pe tip. Dani mi-o povestit.
Toată marţea am avut o idee trăznită: să o însoţesc pe Dani până
la Octavian ăsta, care o invitat-o în ultimu’ moment la petrecerea lui,
din lipsă de oaspeţi. Cum lu’ Dani îi e urât să umble noaptea (că, îţi dai
seama că un majorat ţine până la 2-3 dimineaţa, pe-acolo) şi cum ta-su
n-o ia aşa târziu cu maşina acasă, că să se descurce, m-o tunat chestia
asta să merg cu ea.
Ce-i drept, nici mie nu-mi face plăcere să merg prin beznă. Era
să mor de inimă ce frică mi-o fost să revin la ora 11 noaptea acasă de
la Balul Bobocilor anu’ trecut, când era să fiu linşat pentru o fată care
o pretins că m-aş fi dat la ea. Îmi stătea degetu’ pe mobil să-i sun pe
147
Stelian Costin
oamenii mei, să vină maica sau bunu’ după mine. Asta cu toate că
discoteca No Problem, la care s-o ţinut balu’, îi relativ aproape de casă,
în cartieru’ pe care-l cunosc ca pe banii mei, Rogeriusu’.
Apoi, în Ioşia Vest, unde stă Dani, n-am fost decât de două ori in
viaţa mea (şi astea două la bordu’ unei maşini). Deci multe nu ştiu de
Iosia Vest. Numa’ cu zona asta a Oradei n-am prea avut tangenţe.
În fine, ideea asta a mea s-o cam stins pe seară, după ce vorbii cu
Dani oleacă pe mes şi cum n-am avut curaj să-i zic propunerea mea,
am lăsat-o aşa cum era. I-am zis „noapte bună”, am dat „sain aut”, „şut
dovn”, m-am pus în pat şi am adormit.
Acuma, îi ştiut faptu’ că io nu obişnuiesc să visez (seara, în somn,
vreau să zic) şi dacă visez, de regulă uit dimineaţa, fiindcă buni îmi
aprinde lumina în ochi când mă trezeşte şi se duce tot ce ştiu.
Dar uite că dimineaţa asta de miercuri, m-am trezit de unul singur
şi mă făcui şi de un vis.
Nu mai ştiu decât fragmente din el. Am noroc că am vorbit cu Ana
pe mes în noaptea de miercuri, că nici atâta nu mai ştiam acuma.
Deci... Face aşa... Zice că eram într-o piaţă, zici că era cea
agroalimentară din Cetate, şi era foarte aglomerată. În faţa intrării, era
plin de taxiuri, iar afară ploua. Deci turna, nu alta.Şi era foarte întunecat
de ziceai că-i noapte (nu ştiu dacă era sau nu).Şi nimeni din piaţă nu
dădea să iasă din piaţă, datorită vremii, cu toate că puteau să se suie
într-un taxi şi să se tot ducă. În fine, eu fiind mai viteaz de firea mea, dau
să intru într-unul, da’ mă pomenesc că mă prinde cineva de mână. Era
a lu’ Dani. Îmi amintesc că mi-a propus să mergem pe jos împreună
spre casă ca să mai vorbim, în ciuda furtunii.Ştiu că discutam pe
parcursul drumului, nu ştiu ce, da’ ştiu că o fost o conversaţie plăcută.
O fost întotdeauna o fată foarte vorbăreaţă. Le are pe toate când e
vorba de comunicare şi din astea. Glume faine, naratoare cu har (fie
că e ficţiune sau nu, poveste proprie sau nu), o voce foarte agreabilă,
dar cel mai important, ştie când să tacă naibii din gură şi să asculte
când celălalt are poftă să zică şi el ceva. Într-un final, am ajuns acasă.
Teoretic, că era acasă la domnu’ O., pe Sahia. Aşa ne-am despărţit şi
fiecare-o luat-o pe drumu’ lui. Ea şi-o continuat drumu’ înainte, iar io am
luat-o în dreapta, spre „casă”. Deşi doar la câţiva paşi, poarta domnului
O. se indepărta pe măsură ce înaintam. Ziceai că timpul sta in loc si
mă încetinea. Da’ nu-mi pierdeam răbdarea (ceea ce aş fi făcut firesc).
Aud apoi de undeva « What You Know ? » de la T.I. Se auzea de parcă
cineva asculta radio-u’ într-un butoi sau ceva asemenea. Apoi, mi-am
simţit buzunaru’ vibrând şi am realizat că butoiu’ respectiv era geaca
mea. Cineva mă suna: Dani. Vroia să îi chem un taxi, că până acasă se
face leoarcă. Atâta mai ştiu că pe măsură ce vorbeam, deja intrasem în
curtea lu’ domnu’ O. şi când am închis telefonu’,m-am trezit.
148
Debut 2009
N-am zis nimica despre asta miercuri, că n-am înţeles mai nimica
din toată treaba asta care până acuma m-o măcinat.
Jur că şi acuma eram în stare să mă duc cu Dani la „dezmăţ”,
cum îi zice ea, dacă nu-mi zicea că nu se mai duce. Amu gata, -s destul
de calm să raţionez, deci îs cât de cât capabil să scriu. Mi-o ajuns cât
m-am foit de miercuri încoace.
Ar trebui să trec curând şi pe la domnu’ O., că o fost bolnav zilele
astea, o avut febră şi nu-l mai văzui de olea’ de vreme. Sper s-o lase
mai moale doamna profesoară Braşovean cu fişele şi eseurile, ca să pot
trece pe la dânsul.
26.10.2007
Heh, azi mi-am început bine ziua.
Am mers cu Hrobitu’ să se ceară de la franceză ca să poată veni
la repetiţiile de la “Hallmas” şi am dat de doamna Braşovean. M-o
chemat să vorbim într-un colţ şi mi-o dat OKu’ pentru lucrarea pe care
i-am dat-o în vederea intrării în cenaclu’ literar a şcolii. Hehe. M-am
lamentat degeaba către Tzontzo zilele trecute... Mi-o fost teamă că
doamna profesoară nu mi-a agrea alea cinci pagini pe care i le-am
dat, cum nu i-or plăcut poeziile mele de anul trecut... Deci, să-nţeleg
că-s mai bun prozator decât poet. Niciodată nu m-am gândit... Din a
VIa m-am obişnuit cu poeziile şi doamna profesoară de română din
gimnaziu Ilie chiar le aprecia... Să nu mai spun de mama, care s-o
arătat foarte dezamăgită anu’ trecut, atuncea când o auzit că poeziile
mele-s cam “subţirici”...
Repetiţiile or decurs ca de obicei cu gafe care mai de care mai
de râs. Ca să fiu sincer, greşelile astea-s mai mişto decât piesa în sine.
Adică noah, îi mai comic să vezi pe cineva împiedicându-se de Moş
Crăciun decât să urmăreşti replicile alea seci de le-o pus Dani pe foaie.
Sau să nu se sincronizeze soundtracku’ cu scenariu’. I-am şi propus
lu’ Dani să schimbăm titlu’ si tema textului: să fie un concurs de erori
lamentabile între actorii piesei şi să se numească “What A Theatre Play
Shouldn’t Look Like”, să facem o repetiţie cu public, cum ar veni. Mi s-o
părut că i-am aprins un beculeţ, cu toate că remarca era pur ironică.Şi
aşa o presa doamna dirigintă Lupaşcu că e prea scurtă piesa. Măcar
cu comicăriile astea am scoate 20 minute.Şi tot mai rămân 10, căci tre’
să facem de o juma’ de oră.
Am şi făcut un drum degeaba până în Ioşia Nord, la serviciu’ lu’
maica. Am vrut să îi dau să xeroxeze nişte dicţionare de simbolistică
de care am nevoie pentru română, da’ era acasă la ea, îşi aştepta
mobilieru’ cel nou. Aşa că m-am dus drept acasă.
Pe podul de pontoane, ce uneşte Ioşia de Rogerius, mi s-o părut
că o văd pe Daniela. Se îndrepta spre partea cealaltă şi de la spate îmi
149
Stelian Costin
părea că-i ea. Am grăbit oleacă pasu’ ca să îi zic “salut”, da’ când o-am
prins din urmă, lângă supermarket, s-o dovedit că era o altă domnişoară
ce nu îmi era cunoscută. Heh, orice lungană cu păru’ blond şi răvăşit
îmi pare că-i Dani...
26.12.2007
N-am mai văzut aşa fiinţă mândră cum îi Ana... Dânsa nu-i cea
mai bogată femeie din lume, să zicem (că de!, ce venit merge într-o casă
cu o îngrijitoare de centru de plasament şi un şomer?), da’ nici măcar
o pungă de popcorn n-o putut împărţi cu un coleg (adică eu), care io
am luat o pungă mare să ajungă pentru ambii.Şi apoi, da, am plătit-o
io toata şi i-am zis la Ana că n-am de gând să plang pentru 30.000
(că 60.000 o fo’), aşa că nu mai îi nevoie să mi-i dea. Nici nu ştiu dacă
o mâncat sfert din pungă, că mi-o dat-o mie s-o ţin până si-o aranjat
haina pe scaun (că am mers la film cu Budulescu, Bibi si Tzontzi, am
uitat să menţionez) şi apoi nu o mai luat-o înapoi. Nu cred că o mai luat
3 pumni apoi (dacă nu o îmbiam eu, nici nu cred ca-şi amintea că-i
şi punga ei). Io am mai mâncat un sfert, o treime de pachet până s-o
terminat filmu’ (Alvin and the Chipmunks frăţâne! Yeah, big pimpin’!) şi
i l-am dat ei până mi-am luat geaca în spate şi i l-am lăsat cu speranţa
că o să recupereze ce n-o mâncat în timpu’ filmului pe drum spre
tramvai. Da’ când colo, ieşind din sala, o aruncat punga la primu’ coş
de gunoi, aşa jumate plină. Damn...
20.01.2008
De ceva vreme, nu-i mai zice Ana. Numa’ io îi mai zic. Restu’ îi zic
Ani. Îi clar că s-o schimbat şi numa’ io mai ţin morţiş să cred că-i tot ea.
Cre’ că io-s cel mai nerăbdător să treacă examenele lu’ Dragoş, fiindcă
o vreau înapoi.
Tre’ să recunosc că engleza mi-i mai apropiata decât româna.
Până la 13-14 ani, aveam termeni în engleză pe care nu ştiam cum le
zice in română. Aşa, exemplu aleator, la nicovală îi ziceam “anvilă”. De
unde mi-o venit chestia cu nicovala? Păi, simplu.Ştiţi desenele alea cu
păsăroiu’ ăla albastru şi iute (n-o să zic Road Runner fiindcă unii dintre
voi tre’ să fie că sunteţi prea mari ca să vă mai amintiţi, de-aia vă explic
băbeşte), de făcea bip-bip şi coiotu’ ăla de încerca să îl prindă? Mnah,
de acolo. Coiotu’ recurgea des la “anvilă” în planurile lui (ce-i drept,
şi-o lua tot timpu’ pe ulei). Păcat că traduc acuma totu’ de pe Cartoon
Network si Jetix (Fox Kids). De acolo am învăţat engleza, pe care o ştiu
aproape la perfecţie de pe la 5-6 ani. Acuma, generaţia care vine n-o
să ştie nici atâta cât predă dira Lupaşcu, cât ştie ăsta de acu’, care scrie
“witch” în loc de “which” şi nu ştie pluralu’ de la « woman ». Hehe, şi aşa
bine mă pot râde când zice vreunu’ sau vreuna « I am boring » când
150
Debut 2009
vrea să spună că e plictisit/ă. Mă omoară. Oricum, barem de puneau
şi ăştia subtitrări sau ceva. Cre’ că era şi mai ieftin. Aşa da, că aşa ai şi
invăţa engleza şi ai şi şti cum îi zice la “anvil” în româneşte.
Nu-s adept al schimbărilor sau al banilor. La bancnota de 1 RON
tot 10.000 îi zic.
22.01.2008
Aşa mă enervează idioţii ăştia de-şi lasă barbă ori mustaţă. Îi vad
peste tot, cu ghiozdanele-n spate şi cu pacheţelu’ de la mămica-n gură
(spunându-mi să mă maturizez). Că vai, ce bărbaţi par ei aşa, par mai
maturi, vezi Doamne, dacă au păr pe faţă. Nu-i vorbă, şi io-mi las barbă,
că noah… Dacă m-aş bărbieri, înseamnă că n-aş mai fi copil. Numa’
bărbaţii se bărbieresc.
Am observat basca lu’ Ligia azi, uitându-mă prin clasă… Ieşea aşa
în evidenţă dintre atâtea geci de muieri şi pălării de cucoane dichisite,
care erau agăţate pe cuieru’ din clasă. Avea forma unei mămăruţe
şapca lu’ Ligia, era maro cu pete albe şi arăta foarte şmecher. Îmi
amintea de plăsuţa în care îmi duceam mâncarea în I-IV. Şi i-am zis
ca-i faină şi că-i stătea bine. Apoi, normal, tre’ să se bage si KitKat în
seamă cu portofelu’ ei naşpa să mă întrebe dacă-mi place. Era din
acela cum poarta mama şi buni şi toate mătuşile mele după ele, din
acela care n-are nici un Dumnezeu in el, nicio pată de culoare, ceva
cu care să iasă în evidenţă, din ăla cum poartă ăia mai marii, adulţii.
Aşa că mi s-o părut just şi corect să îi spun că îi nasol faţă de basca
Ligiei. Mă îndoiesc (ba chiar mă triplez) că i-o plăcut remarca. Da’ aşa
i-o trebuit dacă se bagă în seamă cu ceva de nebăgat în seamă. Aşa
mă enervează când cineva îşi etalează toate porcăriile care n-au nici
un fel de farmec în ele… Dacă îi o chestie în toată lumea asta care mă
scoate din sărite, asta-i. Şi atunci când întreabă de mine o femeie dacă
îi stă bine asta sau aia sau dacă îmi place asta sau aia, numa’ ca să se
facă observată. Unu, dacă m-ar interesa şi dacă mi-ar sări în ochi, i-aş
spune fără să-mi ceară părerea, aşa cum i-am spus lu’ Ligia. Doi, dacă
totuşi mă întreabă şi chiar îi stă bine aşa cum îi, ce ştiu io, cu o pereche
de cercei sau ceva, şi dacă tot m-ar întreba cum îi stau, eu i-aş spune că
îi stau atârnaţi de urechi. Aşa sec. Ca să-i tai din nas, să nu se creadă
prea grozavă. Sau dacă i-ar sta naşpa, i-aş spune că-s naşpa, aşa cum
i-am spus la Kit. Da’ tot de rău ar fi, oricum ai da-o.
12.02.2008
Aşa mă enervează Dani. Azi am condus-o până la profa ei de
engla în particular şi Scândură ne-o depistat şi o venit cu noi.
Cică Dani când el o ia pe calea lui către mine “Omule, da’ mai zi
şi tu ceva”. Aha. Ce să zic de ea care tot drumu’ o conversat numa’ ea ?Şi
151
Stelian Costin
încă nici nu vorbea cu mine, cu toate că folosea a doua plural. Cum miam dat seama ? 1. Dacă nu avea cătarea spre Jelibon, se uita înainte şi
2. Tot trotuaru’ era numa’ ei doi (deşi era loc şi pentru 5 mai subţirei ca
ea, deci cam eram acolo io 3 Dani, Dani 1 Dani si Scandura 0,5 Dani) şi
când vroiam să mă pun lângă vreunu’ dintre ei, nu aveam loc şi eram
ţinut în spate. Aşa încrezută îi şi aşa nialcoşă şi importantă se crede.
Are aşa un fel de a te pupa pe obraz. Nici macar nu te pupă, numa’
mimează. De parcă saliva ei ar fi ceva resursă naturală importantă sau
ceva şi s-ar devaloriza dacă te-ar pupa cu buzele. Nu că ar face cuiva
plăcere sa fie îmbălat, da’ bănuiesc că şi-o poate ţine în gură. Da’ văd
că prinde bine tehnica asta a ei, obraz-in-obraz. Hrobitu’ cel puţin o
aplică înapoi.
Apoi o-am dus-o pe Dani încă v’o 10 metri până la scara profei ei
(că Hrobitu’ Doamne feri să se întoarcă 2 metri din drum ca s-o conducă
până la uşă) şi tot drumu’ ăla de 20 metri numa’ „Doamne’’ si „Jur’’ şi
„Ai 16 ani’’ şi „Eşti groaznic’’ şi toate altele (asta că i-am zis că io n-am de
gând să vorbesc de faţă cu Moluscă, că nu mă împac cu rasistu’ naibii
şi îl urăsc). Ultimu’ lucru care mi l-o zis o fost că-s groaznic, chiar când i-o
deschis profa ei la interfon... Asta în loc de salut.
(2 zile mai târziu Hrobu’ i-o adus o inimă de aia Milka şi un
trandafir, că vai vezi Doamne, era Velentainz Dei... Prin ce o sărbătorim,
eu nu ştiu... O festivitate strict comercială inventată de florari, fabricanti
de ciocolată şi felicitări ca să aibă vânzări. Cum zicea Joel Barish in
« Eternal Sunshine Of The Spotless Mind » : “Valentine’s Day is a day
invented by greeting card companies to make people feel like crap.”…
Sau aşa ceva…)
152
Proză
Horia Ungureanu
Marşul
Încearcă din răsputeri să ţină cadenţa. Stângul, dreptul, stângul,
dreptul. Comenzile îl lovesc dureros, ca nişte plesnituri. Ca şfichiuirile de
bici peste spate. Gâfâie. Aerul rece îi îngheaţă plămânii. Şi creierul.
Zăpada are aproape un metru şi el este ultimul din pluton. În
spate duce raniţa, grea ca o piatră de moară şi, în ambele mâini, câte
un săculeţ umplut cu nisip umed, îngheţat acum. Căciula i-a căzut
peste ochi aproape acoperindu-i, dar nu-i mai pasă. Ceilalţi abia se
zăresc, înaintea lui, cenuşii şi incerţi. Nişte mogâldeţe mişcătoare din
care ies, în răstimpuri, fuioare alburii, ceţoase.
Marşul a început în urmă cu şase zile. Atunci nu ningea. Era doar
frig. Frig şi pământ îngheţat. Dur şi denivelat. Cu urcuşuri şi coborâşuri
lungi, parcă fără sfârşit. Şi fără somn. Aşa era programul. Cu cât mai
puţin somn, cu cât mai puţină odihnă. Şi cu cât mai puţină mâncare.
Rezistenţă în situaţii de stres maxim. Aşa le-a spus căpitanul, la început.
Ninsoarea a început doar cu o zi în urmă şi de atunci ninge într-una.
Fulgi mici, ascuţiţi, agasanţi. Neaua are acum aproape un metru.
Stâng! Drept! Ţine pasul, soldat! El este ultimul din pluton, cel mai
mic. Pentru a înainta prin nămeţi, trebuie să ridice genunchii nefiresc
de mult. Păşeşte parcă ar ţopăi. Nu păşeşte, aleargă. Aleargă dansând
un dans ciudat, ţopăit. Îşi aduce aminte că aşa alerga, pe vremuri, la
orele de sport, în şcoală. Genunchii la piept! Le striga profesorul, şi ei se
roteau în jurul lui, sărind, râzând.
Aude comenzile, dar ele par a fi undeva, departe, în spatele
gândurilor. Gândurile sunt mai aproape. Sunt ale lui şi nu vrea să le
piardă. Fetelor le săltau sânii. Era excitant. Şi mirosul de transpiraţie,
din vestiar, de la sfârşitul orelor, era excitant. Parcă ar alerga aşa, de
veacuri. I-ar plăcea să alerge alături de el una dintre fetele acelea, una
dintre colegele lui. Să ţopăie împreună în dansul acesta din cale-afară
de comic, de caraghios.
153
Horia Ungureanu
Aleargă, dar e tot ultimul. Un blestem de care nu poate scăpa. Nici de
gânduri nu poate scăpa. Mama îi făcea dimineaţa gogoşi. Mânca gogoşi
calde şi cacao cu lapte. Laptele era fierbinte. Ieşeau aburi din ceaşcă.
Ceaşca lui favorită. Cu desenul acela tragicomic al lui M. Stănescu. Am
dori să ştim cine-a tras în noi?...
Încet, încet, aproape pe nesimţite, simte cum, din străfundurile fiinţei
sale, de undeva din adânc, dintr-un adânc tenebros, necunoscut lui până
atunci, începe să se ridice la suprafaţă, aproape de neoprit, un pui de râs.
Un hohot mic, scurt, retezat iute, chiar înainte de a se naşte. De a fi auzit. De
a-l auzi ceilalţi. Şi căpitanul. Icneşte.
Îl dor umerii şi mâinile. Aburii îi ies pe nări şi pe gură în ţâşniri
sacadate, dese, scurte. Apoi hohotul se ridica iar, de data asta puternic,
de neoprit. Acum aleargă şi râde, dar picioarele nu mai sunt ale lui. Nici
râsul nu este al lui. Cel care aleargă şi râde nu-i el. Cineva, care-i seamănă,
aleargă caraghios şi râde pe înfundate să nu îl audă mama. Îl vede bine.
Este exact ca el. Îmbrăcat la fel, încălţat la fel, cu raniţa în spate şi cu un
început de mustaţă albă, albită de promoroacă. Dar nu-i el.
El este undeva în faţă, încă în urma celorlalţi, dar în faţă. Îl aude pe
celălalt în urma lui, cum aleargă şi râde. Comenzile lovesc în trupul lui ca
plumbul fierbinte al gloanţelor. Scoală, soldat! Stâng! Drept! Nu mai râde,
soldat! Nu mai râde!
Acum stă pe loc şi-l aşteaptă pe celălalt. Vrea să-l ajute. El ştie ce-i
greul. A mai trecut prin asta de multe ori. Poate să-i ducă el raniţa. Sau
arma. Ba, nu. Arma nu ai voie s-o laşi din mână, s-o dai nimănui. S-a întors
şi-l aşteaptă pe celălalt, care aleargă şi râde întruna. S-a aşezat în zăpadă
şi aşteaptă. Amândoi s-au aşezat în zăpadă.
Comenzile continuă să-l lovească peste faţă, peste ochi, peste cap.
Scoală, soldat! Scoală, soldat! Scoală, soldat!
Marşul a început în urmă cu şase zile. Atunci nu ningea. Acum ninge
din cale afară de caraghios, iar căpitanului i-a căzut chipiul pe ochi. Dă
din mâini şi ţipă. Scoală, soldat! O păpuşă stricată, numai bună de râs.
Zăpada i se aşterne pe creştet, pe umeri, pe genunchi. Ce-am mai
râs, se gândeşte. Ce-o să mai râdem, cu mama, când o să-i povestesc. Ce-o
să mai râdem.
Medicul îi dă voie să primească vizitatori doar o dată pe săptămână.
Mai des nu ar avea nici un rost. Fără rost este şi-atât, crede doctorul. Când
intră, mama se opreşte în uşă şi îl priveşte. Nici măcar nu mai plânge
acum.
El păşeşte prin cameră, cu mersul acela al lui, săltat, balansându-şi
braţele înainte şi înapoi. Nu o vede. Uneori se uită direct la ea dar tot nu o
vede. Mama ţine o mână la gură.
Stâng, drept, stâng, drept! Nu mai râde soldat! Calcă zăpada,
soldat!
154
Proză
Umbra
Umbrele se mişcă de ici-colo, pe pereţi, pe tavan, când mai lungi,
când mai scurte, după cum se apropie sau se îndepărtează cei doi
de lampa de noapte, de patul băiatului care îi urmăreşte atent, cu
mâinile vârâte sub plapumă. Mama ia haine din dulap şi le aşază în
geamantanul care stă, deschis, pe scaunul fără spătar de la toaletă. Are
deja pantalonii pe ea, dar puloverul încă nu şi l-a tras peste cap. După
gesturile precipitate ale mâinilor, ale degetelor ei cu unghii lungi, lăcuite,
ştie că n-a fumat încă nici o ţigară. Şi mai ştie că tata e supărat.
Afară e întuneric. Mama şi tata s-au sculat cu noaptea-n cap pentru
că trebuie să ajungă în zori la oraş. Asta nu-i place tatei. De asta e supărat.
Că trebuie să şofeze în timpul nopţii. Chiar aşa a zis. Nu-mi place să şofez
noaptea. Tata se teme de accidente. De atunci, de când le-a ieşit în drum
calul acela negru. El nu era în maşină, dar a văzut a doua zi urmele
copitelor pe capotă.
Tata îşi mută lucrurile din haina cu care a umblat ieri, în costumul
îmbrăcat acum pentru călătorie. Stă aplecat şi scotoceşte prin buzunarele
sacoului, întors cu spatele la băiat. Apoi îşi îndreaptă spinarea, merge la
geam, priveşte noaptea de afară şi mormăie ceva de neînţeles. Până la
ziuă mai sunt două, trei ore.
Închizătorile geamantanului pocnesc scurt, una după alta, ca la
comandă: pac, pac! Am terminat, zice mama. Tata se întoarce, apucă
geamantanul şi iese pe uşa care scârţâie subţire, ca un pisoi nou născut.
Mama îşi ridică mâinile deasupra capului, se întinde şi cască. Umbra i se
lungeşte până sus, pe tavan. Pare trupul unui animal fioros, rupt în două.
Ah! face mama, încă mi-e somn. Apoi merge la pat şi se apleacă asupra
băiatului. Mama e tânără. Are părul negru, scurt şi în ochi îi lucesc lumini
jucăuşe. Deja s-a rujat. Simte asta după mirosul buzelor când îl sărută.
N-are să-ţi fie frică? îl întreabă, potrivindu-i plapuma sub bărbie. Băiatul
spune nu, dând din cap. Dacă ar deschide gura, ar începe să plângă.
Prin decolteul larg al cămăşii se văd palpitând sânii mamei. Îi vine să
se ridice, să-şi îngroape faţa în ei. Dar n-o face. Va veni tanti Victoria să te
scoale, zice mama.
Afară, în curte, tata trânteşte portiera maşinii. Motorul cârâie de
câteva ori, apoi porneşte cu zgomot. Piciorul tatei apasă pe pedală şi casa
e cuprinsă de uruitul nervos al motorului încă neîncălzit. Un minut, două,
după care iarăşi e linişte. Apoi paşi pe coridor, scârţâitul uşii şi vocea tatei:
Eşti gata? Mama îşi trece degetele prin păr şi se uită, scurt, în oglindă. O
privire furişată spre el prin oglindă. Faţa mamei e umbrită de o uşoară
155
Horia Ungureanu
nelinişte. Ia poşeta într-o mână şi se întoarce spre patul băiatului. Sigur?
zice. Vine şi tata şi-i întinde o mână. Ce dracu’! zice, doar e bărbat. Băiatul
rămâne cu mâinile vârâte sub plapumă, privind dincolo de palma tatălui
său. Acolo, în colţ, în spatele toaletei, este un con de umbră în care lumina
lămpii nu poate pătrunde.
Acum e linişte. Lampa de pe noptieră a fost lăsată aprinsă. Dacă
te uiţi, vezi cum abajurul ei aruncă pe tavan un cerc de lumină turtit.
Undeva, pe Vale în jos, motorul maşinii mai toarce o vreme, apoi dispare
în noaptea nevăzută, ghicită doar, de dincolo de pereţi.
Băiatul stă în aceeaşi poziţie, cu braţele vârâte sub plapumă. În faţa
lui, întunecat, dreptunghiul ferestrei şi perdeaua care îl acoperă numai pe
jumătate. La stânga, în colţ, dulapul de haine, cu una dintre uşi rămasă
întredeschisă, cu o mulţime de şerpi atârnând – cravatele tatei. În celălalt
colţ, toaleta, iar în spatele ei, Umbra. Umbra din care ronţăie în fiecare
noapte un şoarece monstruos, nevăzut. Şi, apoi, liniştea. Liniştea care vine
de peste tot, de sub dulap, de sub toaletă, de sub patul în care el stă întins
de un veac. Ca un abur, ca un fum invizibil cu miros sărat-amărui care îi
umple gura. O linişte care poate fi auzită. Care răsună în urechi ca nişte
bătăi surde de tobă. Ram-tam-tam, ram-tam-tam, ram-tam-tam.
În stânga dulapului e o uşă. Dincolo de ea, camera în care nu
doarme nimeni. Acolo, pe perete, e o pendulă, iar la picioarele patului,
o blană de urs. Pendula bate jumătăţile şi orele întregi. Acum a bătut o
singură dată. Dar nu poate fi ora unu. Ursul are cap mare,limbă roşie şi
colţi albi, arcuiţi. Dacă treci pe acolo sunt gata să te apuce de un picior.
Mama zice că pe ea au prins-o o dată. Prostii, spune tata.
Apoi îşi aduce aminte de uşă. Încearcă să-şi amintească dacă a
auzit cheia răsucindu-se în broască, dar nu reuşeşte. Ar trebui să meargă
până acolo, să vadă, numai că asta ar însemna să întoarcă spatele
toaletei. Aşa că nu-i rămâne decât să stea mai departe în pat, să asculte
şi să privească.
Nu ştie cât poate fi ora. Mereu a încurcat bangurile pendulei.
Picioarele i-au amorţit şi mii de ace se înfig în carnea pulpelor sale. Stă
nemişcat şi priveşte, pe rând, ochiul întunecat al ferestrei şi umbra din colţ.
Brusc tresare. Afară cineva umblă cu fereală, abia auzit. Paşi uşori urcă
treptele casei. Băiatul e numai ochi şi urechi. Cineva păşeşte în lungul
coridorului, pâş, pâş, pâş. Dincolo, pendula începe iar să bată, dar acum
nu mai este timp pentru ea. Băiatul se uită la clanţa uşii, o vede cum se
lasă în jos, încet, fără zgomot, ca şi când ar putea, singură, să se deschidă.
Apoi închide ochii şi se întoarce, brusc, cu faţa spre peretele care-i fusese
pavăză până atunci. Aude clanţa pocnind şi scârţâitul bine cunoscut al
uşii care se deschide încet, cu precauţie. Dormi? zice tanti Victoria.
Un bob străveziu apare la colţul ochiului stâng. Lacrima tremură o
clipă, apoi începe să se prelingă pe lângă ureche, pe gât, pe pernă.
156
Marile repere
Ovidiu Drimba
„Cea mai veche profesiune”
(continuare din numărul anterior)
În Germania secolului al XV-lea decăderea moravurilor luase
forme şi proporţii cu totul deosebite. Se spune că în unele oraşe multe
soţii se debarasau de soţii lor otrăvindu-i; crima rămânea nepedepsită,
desigur, pentru că soţii asasinaţi „se opuseseră ca soţiile sau fiicele lor să
întreţină relaţii intime cu nobilii” (G.Scherr). Autorităţile nu erau în măsură
să extirpeze corupţia. Legile prevedeau pedepse teribile pentru cei ce
se făceau vinovaţi de viol: ceea ce însemna că violurile erau frecvente.
Prostituţia şi proxenetismul în cele din urmă au trebuit să fie tolerate, deşi
înainte proxenetele erau condamnate să fie îngropate de vii.
Regimul bordelurilor era diferit de la o regiune la alte. Dacă în
unele oraşe prostituatele erau puse sub controlul călăului primăriei
(iar după moarte corpul lor era aruncat în haznale), în schimb în altele
aveau anumite drepturi cetăţeneşti, iar de sărbători apăreau în public
împodobite cu flori; organizate în corporaţii, aveau dreptul să le alunge
din oraş pe cele care nu făceau parte din breasla lor. Dar erau obligate
să poarte o îmbrăcăminte distinctivă (la Leipzig mantou galben, la
Brandenburg albastru, la Berna scufia roşie, la Augsburg un văl cu
dungă verde). În ajun de sărbători şi de duminici bordelurile erau
închise din motive de ordine publică. Accesul era interzis în permanenţă
bărbaţilor căsătoriţi, clericilor şi evreilor; interdicţia însă nu era severă
decât pentru evreii care, în caz că nu o respectau, erau pedepsiţi cu
moartea. (La fel erau pedepsiţi şi creştinii care întreţineau relaţii intime
cu o evreică). „Bineînţeles că accesul în aceste case era oprit pentru
femeile căsătorite, care tocmai din cauza aceasta erau mai curioase să
vadă ce se petrecea aici. În 1476, nişte burgheze bogate din Lubeck s-au
157
Ovidiu Drimba
dus noaptea deghizate într-una din aceste case pentru a se deda şi ele
aceloraşi excese ca Mesalina” (Idem).
Nu e mai puţin adevărat că existenţa bordelurilor aducea un
serviciu moralei publice, prin faptul că reducea numărul cazurilor de
infanticid1.
Ludovic XI s-a limitat să izoleze prostituatele în anumite străzi; apoi,
într-un cartier rezervat de bordeluri. Sub Filip August erau supravegheate
de un funcţionar municipal care avea sarcina de a asigura ordinea şi de
a percepe cuvenitele impozite. În sec. XVI prostituatele erau autorizate
să formeze corporaţii proprii; dar, în general, bordelurile nu mai erau
favorizate din cauza ravagiilor sifilisului. La Nancy, în 1615 prostituatele
erau biciuite, alungate sau condamnate la stâlpul infamiei, în 1632
proxeneţii din unele oraşe franceze erau spânzuraţi.
În alte ţări, măsurile erau pe cât de diferite pe atât de ciudate. La
Amsterdam, un edict din 1506 încredinţa supravegherea bordelurilor
unor oameni ai poliţiei, agenţi ai ordinei, deveniţi ei înşişi proxeneţi:
funcţia era acceptată ca o rentabilă recompensă. La Copenhaga, în
1575 prostituatele erau biciuite şi alungate din oraş; dacă se reîntorceau,
li se tăiau urechile; iar dacă reveneau din nou, erau legate într-un sac şi
înecate (cf.Felix Regnault).
În Italia prostituţia era tolerată şi, în genere, controlată de auto­
rităţile municipale care încercau să delimiteze zona unde prostituatele
locuiau şi îşi exercitau profesiunea. În toate oraşele italiene acestea
erau obligate să poarte un element vestimentar distinctiv, spre a nu fi
confundate cu femeile cinstite; la Florenţa, de pildă, trebuiau (în 1384)
să aibă întotdeauna mănuşi pe mână.
La Milano, în 1390 ducele Gian Galeazzo Visconti a ordonat ca
străzile în care locuiau prostituatele să fie înconjurate de un zid; poarta
de intrare a incintei avea un paznic care o încuia la apusul soarelui,
rămânând închisă toată noaptea. În timpul zilei prostituatele puteau
circula pe străzile oraşului numai purtând pe umeri o manta scurtă
de aba albă. Matroana bordelului — care avea un număr fix de şase
pensionare — era scutită de orice impozit. La Genova, prostituatele nu
puteau ieşi în afara cartierului care le era rezervat decât sâmbăta.
Bordelul nu putea avea „pensionare” genoveze de origine; iar cele
străine n-aveau voie să se îmbrace la fel ca femeile din Genova. La
Veneţia, oraş frecventat de un mare număr de străini, municipalitatea
le-a concentrat într-un cartier de lângă Ponte di Rialto (numit Castelleto),
stabilindu-li-se şi orarul de „funcţionare”. Prostituatelor le era impus să
Fenomenul fiind îngrijorător, în unele oraşe ca Ulm sau Freiburg-in-Breisgau casele
de copii abandonaţi datau încă din sec.XIV; iar la Nurnberg, de la începutul secolului
al XVI-lea. În acest secol numărul copiilor părăsiţi şi adăpostiţi în aceste case era de
ordinul sutelor în fiecare oraş.
1
158
„Cea mai veche profesiune”
poarte pe cap o basma galbenă; iar în oraş le era interzis să circule,
chiar şi în timpul zilei. Măsurile acestea n-au putut fi însă respectate;
încât, chiar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea castelletto era
gol: pensionarele lui invadaseră întregul oraş! Renumitul istoric veneţian
Marin Sanudo (m.1536), scrie că, în timpul său (când populaţia Veneţiei
era de 300.000 locuitori) numărul acestora ajunsese la peste 11000!
La Roma, care în 1490 avea 90000 locuitori, prostituatele erau în
număr mai mare decât la Veneţia şi erau împărţite pe categorii, în
funcţie de calităţile lor fizice şi de tarif. Patricienii romani nu ezitau
să închirieze unele din casele lor matroanelor de bordeluri; în timp ce
proxeneţii nu ezitau să încerce să atragă la practicarea prostituţiei fete
tinere — şi chiar călugăriţe. (Se citează numeroase cazuri de răpiri de
tinere şi de călugăriţe). Numărul prostituatelor din Roma — provenind
din toată Italia, precum şi din Franţa, Spania, Germania — nu poate fi
precizat2.
În 1420 municipalitatea Perugiei se arăta a fi foarte preocupată
de „seceta de jupânese străine”; ceea ce era într-adevăr o problemă
socială — dat fiind marele număr de tineri studenţi ai universităţii
locale, care în lipsa acestor „jupânese” se dedau la alte vicii. Şi oraşul
Lucca era preocupat de această periculoasă alternativă; drept care
prostituatelor stabilite aici li s-a acordat diverse privilegii — printre care
şi cetăţenia lucheză.
Într-adevăr, „homosexualitatea a fost viciul tipic al Renaşterii”
(F.Cognasso). Sodomia — pe care Dante o numea „viciul clericilor” —
s-a răspândit mult şi în Italia după marea epidemie de ciumă de la
mijlocul secolului al XIV-lea. Savonarola şi S.Bernardino da Siena ţineau
predici în biserică împotriva acestui „abominabil păcat”. La Lucca a
fost creat în 1448 un Ufficio dell’onesta pentru a lupta contra acestui
viciu; comisarii respectivi aveau dreptul de a investiga, a-i depista şi
a-i pedepsi pe homosexuali. Şi la Florenţa a fost creat un asemenea
organism, având sarcina de a-i controla şi pe călugării din mănăstiri.
La Veneţia — unde apăreau pe străzi tineri şi vârstnici îmbrăcaţi ca
femei, precum şi femei îmbrăcate ca bărbaţi — cu aceeaşi misiune
erau însărcinaţi câte doi nobili din fiecare cartier, care erau şi înarmaţi.
Decretele Consiliului celor Zece, urmărind extirparea sodomiei, s-au
succedat şi în secolul al XVI-lea.
„Pentru a combate acest viciu guvernele au favorizat căsătoriile şi
prostituţia. La Luca s-a stabilit ca nici un cetăţean care a împlinit vârsta
de 27 de ani să nu poată deţine o funcţie în cadrul Comunei dacă nu
Cifrele sunt contradictorii — şi desigur exagerate — variind de la 6.800 în 1490 (St.
Infessura), sau 4.900 în 1526 (Gnolli), până la 30.000 în 1524 (Fr.Delgado) sau chiar 40.000
(Buchell).
2
159
Ovidiu Drimba
era căsătorit. La Genova s-au dat decrete vizând reprimarea viciului
în 1486 şi 1488. Viciul a continuat însă în tot secolul al XVI-lea. Poeţi şi
autori de satire îl ridiculizau. Este viciul comun al umaniştilor — spunea
Ariosto. Este viciul italienilor — se spunea în Franţa. Viciul tuturor celor
ce trăiesc într-un mediu unde sunt numai bărbaţi. Viciul artiştilor ce
au în serviciul lor ucenici care le servesc drept modele şi care învaţă
tehnica picturii sau sculpturii. Botticelli, Leonardo, Michelangelo au fost
acuzaţi de acest lucru. Botticelli a fost denunţat în 1502; un ucenic al
său a fost condamnat pentru acest viciu în 1473. Este bine cunoscută
slăbiciunea lui Leonardo şi Michelangelo pentru unii din ucenicii lor.
Şi Benventuo Cellini a fost acuzat. Nimeni nu se ruşina pentru aceasta
— şi nu s-a ruşinat nici pictorul Bazzi pentru faptul că a fost poreclit cu
numele cu care este conoscut în istoria artei — Sodoma. Era un păcat
uşor, care merita indulgenţă şi care nu părea să ofenseze reputaţia unei
persoane” (Fr.Cognasso).
Zadarnic insistau guvernele cu ameninţările cele mai teribile —
spânzurătoarea sau arderea pe rug. În 1492, la Veneţia a fost spânzurat
un homosexual; iar în 1545, un preot. În 1550 la Genova a fost decapitat
şi apoi ars pe rug un om de litere — pro crimine sodomiae. În 1506, însuşi
marchizul Francesco Gonzaga aflându-se într-o campanie militară îi
dă unui curteam de-al său sarcina să îi procure... „îngeraşi” (putti). Iar
un agent al său la Roma o informa pe marchiza Isabella, în 1504, că şi
papa Iuliu II îşi avea astfvel de „îngeraşi”! Simplă calomnie — probabil;
dar semnificativă pentru a indica larga răspândire a sodomiei chiar şi
în cercurile cele mai înalte şi mai respectabile ale societăţii.
Tentativele de suprimare a prostituţiei „legale”(cât şi a celei „libere”)
din perioada Renaşterii nu numai că au eşuat, dar în acelaşi timp au
adus pe scena şi în atenţia istoriei moravurilor timpului forma „elegantă”,
distinsă, rafinată a prostituţiei: cea a „curtezanelor” italiene, sau cea a
„galanteriei” din Franţa, pe care cu atâta vervă o descrie Brantome.
Evul Mediu n-a cunoscut prostituate care să fi ajuns la o înaltă
poziţie în societate3. În schimb, în Italia Renaşterii s-a repetat figura şi
rolul hetairei din societate ateniană a epocii lui Pericle, a femeii de
moravuri uşoare din lumea înaltă. Cuvântul courtisane (apărut în
Franţa în jurul amnului 1500) era împrumutat din italiană; cortigiane
erau şi ele femei de moravuri uşoare care, întreţinute de un amant foarte
bogat, duceau o viaţă de mare lux în ambianţa curţilor. Erau foarte
elegante, frumoase, cu o educaţie uneori chiar foarte aleasă, admirate
Cu două notabile excepţii: în sec.VI — fosta dansatoare şi femeie de moravuri uşoare
Teodora, luată în căsătorie de împăratul Iustinian; şi, în sec.X, una din marile figuri
politice feminine ale timpului, Maorzia. Datorită marii sale influenţe la Roma au fost
aleşi câţiva papi: Sergiu III, Landon, Leon VI şi Ştefan VII; precum şi fiul ei Ioan XI.
3
160
„Cea mai veche profesiune”
pentru spiritul şi cultura lor, şi ştiind întreţine o conversaţie plăcută în
societate. Renumite deveniseră curtezanele din Roma şi Veneţia, care
se bucurau de un mare succes în cercurile mondene chiar cele mai
înalte. De fapt, acestea erau cortigiane honeste — pentru că termenul
desemna prostituatele în general, care la Roma erau clasificate în
honeste, da candela şi puttane (ultimele — cele mai ordinare); la
Veneţia, cele din prima categorie erau numite — fiind foarte bogate —
puttane sontuose. Din celelalte categorii, la Roma (şi la Veneţia) afluiau
din toate regiunile Italiei, precum şi din alte ţări — din Anglia, Flandra,
Spania, Franţa, Germania, Grecia.
La Roma, femeile cultivate sau cele din nobilime nu îşi făceau
apariţia (decât extrem de rar) la curtea papală4 sau la ospeţele
aristocraţiei, cardinalilor şi marilor bancheri; golul resimţit (prelaţii erau
celibatari, erudiţii umanişti erau de obicei necăsătoriţi etc.) era suplinit
de prezenţa agreabilă a curtezanelor — întreţinutele unor amanţi şi
protectori care le asigurau o viaţă de mare lux; în timp ce ele reuşeau
perfect să facă faţă exigenţelor mondene, adeseori şi prin cultura lor:
unele ştiau latina şi greaca, altele versificau şi chiar îşi publicaseră
poeziile — ca Veronica Franco sau Tullia d’Aragona. De o mare faimă
în această societate se bucura la Roma curtezana Imperia5 în al cărei
palat puteau fi întâlniţi cei mai cunoscuţi nobili, bancheri, scriitori
şi artişti. (Imperia era „prietena” renumitului bancher al Renaşterii,
Agostino Chigi, — după cum Tullia era „prietena” celuilalt bancher nu
mai puţin renumit Filippo Strozzi).La moartea ei — la vârsta de numai 26
de ani — frumoasa Imperia a fost deplânsă de toată Roma, celebrată
pentru posteritate în cuvintele epitafului de pe piatra de mormânt6
(asemenea altor curtezane renumite, şi Imperiei i s-a acordat cinstea
de a fi înmormântată în capela unei biserici).
Prostituate de lux, curtezanele reprezintă nu mai puţin un fenomen
cu implicaţii semnificative în viaţa culturală a Renaşterii italiene (şi,
„Celebru a rămas un scandalos banchet oferit de ducele de Valentinois (Cesare Borgia
— n.n.O.D.) în ajunul sărbătoririi Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie), la care 50 de curtezane
au dansat, la început îmbrăcate, apoi complet goale, în faţa papei, a fiilor săi şi a
cardinalilor şi curtenilor lor. Şi acesta nu e singurul caz menţionat de cronici (...) Uneori
şi doamne de bune familii îşi rotunjeau veniturile familiale cu această activitate”
(M.L.Rizzati).
5
„Imperia de Cugnatis, pe care Rafael a luat-o ca model pentru Sapho din fresca sa
Parnasul (...). Tullia d’Aragona, una din numeroasele amante ale lui Alexandru VI
Borgia, blonda şi frumoasa fiică nelegitimă a unui cardinal; la Florenţa intră în cele
mai închise cercuri umaniste, conversând despre filosofia, natura sufletului şi a iubirii”
(Idem).
6
„Imperia, curtezană romană care, demnă de un nume aşa de mare, a adus între
muritori un rar model de frumuseţe. A trăit 26 de ani şi 12 zile. A murit la 15 august 1511”.
— Epitaful a fost distrus în secolul al XVIII-lea, dar din greşeală. (Cf. C.Antoniade —vd.
Bibliografia).
4
161
Ovidiu Drimba
mai puţin, franceze). Pentru preocupările şi calităţile lor intelectuale
au fost popularizate — într-un alt fel decât celalte profesioniste7 — de
către mari scriitori ai timpului care le-au preţuit, le-au elogiat sau le-au
dedicat versuri; dintre aceştia, nu lipsesc numele unor Pietro Aretino,
Montaigne sau Michelangelo8.
O faimă întrucâtva asemănătoare (dar nu de proporţiile celei a
curtezanelor italiene) au cunoscut curtezanele din Franţa Renaşterii.
Memoriile abatelui Brantome — aventurier, om de arme şi curtean în
acelaşi timp — ilustrează, prin biografiile unor contemporani şi prin
relatări din viaţa curţii, gradul de corupţie al înaltei societăţi franceze
din timpul domniei a patru regi — Francisc I, Henric II, Carol IX şi Henric
III. Gradul de incredibilă depravare9 este asociat cu rolul influent în
societatea vremii al unor renumite curtezane, uneori aparţinând chiar
familiilor nobile; sau, în orice caz, în primul rând legate de biografia
acestor regi ai Franţei.
Brantome ne informează că Francisc I — persoană de o moralitate
detestabilă), trecând adesea de la curtezanele „distinse” la prostitua­
te­le străzii, iar în ultimii ani suferind greu de o boală venerică (se pare
că de sifilis — grosse vérole) a procedat, de teama răspândirii bolilor
venerice, la înlocuirea „prostituatelor care frecventează curtea” cu
„femei foarte îngrijite, curate şi sănătoase (...) care să nu-i îmbolnăvească
pe gentilomi şi să-i facă neputincioşi, ca cele din bordeluri”. Rezultatul
a fost că „prostituţia distinsă” a categoriei curtezanelor de lux s-a găsit
investită cu un rol important, o influenţă, o pondere considerabilă
la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sociale. Mecanismul şi eficienţa
„prostituţiei elegante” au fost dovedite şi de către Caterina de Medici,
care a avut ideea să o aplice în sectorul politicii. Văduvă a lui Henric
III şi regentă a Franţei în timpul minoratului fiilor săi Carol IX şi Henric
Cu binecunoscutul lor simţ practic, veneţienii publicau pentru vizitatorii străini,
cataloage în regulă cu numele, adresele, prezentarea şi tarifele prostituatelor.
8
Angela del Moro era „prietena” lui Tizian (dar şi a lui Pietro Aretino). Despre Imperia scrie
cu vie admiraţie cardinalul Fabio Chigi, viitorul papă Alexandru VII. Tulliei d’Aragona
îi dedică versuri elogiative poetul Bernardo Tasso (tatăl lui Torquato Tasso) — precum şi
o eglogă poetul la modă Girolamo Muzio. Multe nuvele ale lui Matteo Bandello conţin
portretele unor curtezane. Pietro Aretino le dedică două comedii, Talanta şi Cortigiana.
— Curtezanele erau frecventate de nobili (Camilla Griffo chiar s-a căsătorit cu un nobil
veneţian), de înalţi prelaţi şi de ambasadori străini. În timpul vizitei sale la Veneţia,
Montaigne o vizitează (în 1580) pe cunoscuta curtezană Veronica Franco, iar aceasta îi
dăruieşte un exemplar din culegerea sa de sonete intitulată Terze rime. Poete realmente
de valoare au fost renumitele curtezane veneţiene Gaspara Stampa, Veronica Gambara
şi în primul rând Veronica Franco (Cf. C. Antoniade).
9
Inclusiv situaţia, echivocă şi detestată de public, a tinerilor aristocraţi devotaţi regelui,
nelipsiţi din anturajul său, favoriţi suspectaţi de vicii perverse — porecliţi les mignons
du roi.
7
162
„Cea mai veche profesiune”
III, a constituit la curtea sa un grup de domnişoare de onoare, cultivate
şi bine instruite, pentru ca la nevoie acestea să poată deveni — folosind
şi „tehnicile profesionale” proprii unei curtezane profesioniste obişnuite
— un instrument cât mai eficient, în situaţii concrete şi în relaţii cu
persoane determinate, al planurilor sale politice.
Prin educaţia şi cultura lor, curtezanele Renaşterii îşi vor marca
prezenţa cum am văzut în Italia, şi în cercurile intelectualităţii. În Franţa
secolului al XVII-lea vor rămâne celebre, prin relaţiile intime întreţinute
cu personalităţi notorii ale lumii culturale, numele unor Marion Delorme
sau Ninor de Lanclos.
163
Historia
Blaga Mihoc
Protocolul de la Oradea (I)
Destrucţia culturală practicată de regimurile comuniste se
situează pe primele locuri în topul acţiunilor de acest gen, cunoscute
de societate în decursul frământatei sale istorii. Şi aceasta nu pentru că
fenomene identice n-ar mai fi avut loc, ci datorită timpului îndelungat
şi a ariei în care ea şi-a făcut simţite efectele. În acest context, şi în ce
priveşte România, putem vorbi de un rigorism al „purificării” vechiului
sistem de valori, căruia i-au căzut pradă, între altele, o mulţime de cărţi
şi documente istorice, dintre cele aflate mai ales în „provincie”, adică
în sate şi oraşe mai mici, distruse sau risipite cu o stăruinţă vrednică
de o cauză mai bună1. Cele mai multe pierderi au suferit instituţiile şi
persoanele dezavuate de comunişti, între acestea numărându-se şi
biserica greco-catolică, desfiinţată, precum se ştie, în toamna lui 19482.
Bunurile sale imobile au intrat, atunci, în posesia statului, sau au fost
date bisericii ortodoxe „surori”, iar celelalte, dintre care multe cu valoare
de patrimoniu, obiecte de cult, cărţi sau manuscrise, trecute în colecţiile
unor biblioteci din marile oraşe ale ţării, ori pur şi simplu distruse sau
risipite. Trebuie precizat că, prin „risipire” unele dintre acestea au ajuns
în mâna unor particulari, şi astfel s-au salvat, în timp ce altele, socotite
Nu există zonă a ţării în care distrugeri de acestea să nu fi avut loc. La Băseşti, în
judeţul Maramureş, conacul cunoscutului memorandist George Pop a fost devastat,
cărţile şi documentele din bibliotecă mutate la Odoreu, unde în anii ‘50 au fost arse,
respectiv întrebuinţate la confecţionatul cărămizilor. La fel s-a întâmplat şi la Oradea
sau Beiuş, în judeţul Bihor, unde bibliotecile diferitelor instituţii au fost fie distruse, fie
mutate în alte locuri.
2
Vezi Codruţa Ştirban, Marcel Ştirban, Din istoria Bisericii Române Unite (1945-1948),
Editura Muzeul Sătmărean, Satu-Mare, 2000, 565 p. passim; Cristian Vasile, Istoria
Bisericii greco-catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, Editura
Polirom, Bucureşti, 2003, 209 p. passim
1
164
Protocolul de la Oradea
a fi dăunătoare formării „omului de tip nou”, conceput în proiectele
paranoice ale regimului comunist, au fost distruse – arse sau „topite”3.
Puţine au putut fi salvate, ajungând, cum am spus, în mâna unor indivizi
iubitori de cultură, sau chiar în proprietatea unor „neştiutori”. De la un
individ din această ultimă categorie, în proprietatea părintelui preot
greco-catolic dr. Horia Ovidiu Pop din Oradea a ajuns, pe lângă altele, un
Protocol al Episcopiei greco-catolice de Oradea din secolul al XVIII-lea,
cuprinzând transcrierea a numeroase acte oficiale, în special diplome
(„săvârşiri”, cum se numesc în Protocol) episcopeşti şi împărăteşti, dar şi
procese verbale ale unor „vizitaţii” canonice sau circulare episcopeşti,
care au stat în decursul timpului la baza unor lucrări istorice privind
unirea românilor din Bihor cu biserica Romei, sau a unor monografii
despre diferite personalităţi ale instituţiei ecclesiale greco-catolice4.
Majoritatea dintre aceste acte sunt reproduse în Protocol în
limbile latină şi română (cu litere chirilice) şi foarte puţine în maghiară
şi germană. Filele acestuia (38/ 24,5 cm), cusute în fascicole şi fără
coperte, îngălbenite de vreme, sunt pe alocuri greu lizibile. Din „noianul”
lor, respectiv dintre cele 339 de file, am descifrat câteva diplome ce
conţin înlesnirile făcute candidaţilor convertiţi la uniaţie, similare cu
cele cuprinse în Privilegiile ilirice, acestea din urmă vizându-i, însă,
nu pe uniţi, ci pe ortodocşi, socotiţi a fi, talequale iliri, sau rasciani
(sârbi) adică de lege grecească5. Cele mai vechi dintre acestea sunt
transcrise în primele pagini ale documentului. Ele vor fi recopiate şi în
paginile următoare, în acelaşi mod, adică cu mici variaţii de limbaj
nesemnificative.
Între diplomele episcopeşti cuprinse în Protocol, există una emisă
la Viena de către cardinalul Leopold Kollonics (1631-1707), la 22 mai 1698,
În acţiunea de distrugere a unor valori culturale s-au remarcat numeroşi „intelectuali”
ai momentului, între care „celebrul” director al liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş, Aurel
Salvan, un terorist şi persecutor al colegilor săi, prin „grija” căruia mulţi au intrat în
puşcărie, distrugătorul unei biblioteci de circa 30.000 de volume. Cel care scrie aceste
rânduri a asistat, elev fiind în primele clase şcolare, la această „activitate” vandalică,
de pe urma căreia au pierit valori inestimabile.
4
Vezi Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inochenţiu Klein (1728-1750), Tipografia
Seminarului arhidiecezan greco-catolic Blaj, 1900; Idem, Episcopii Petru Paul Aaron şi
Dionisiu Novacovici, Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Tipografia
seminarului arhidiecezan, Blaj, 1902; Ştefan Tăşiedan, Din viaţa şi activitatea primului
episcop sufragan român din Oradea Mare, Meletie Kovács (1748-1775) I în Cultura
creştină, an IV, nr.10, 25 mai 1914, p.300-308; Blaga Mihoc, Biserică şi societate în nordvestul României, Editura Logos ’94, Oradea, 2003, p.7-88.
5
Vezi Yovan Radonitsch, Histoire des serbes de Hongrie, Paris, 1919, în Anexe, p.203225; Gheorghe Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, cu
un excurs istoric până la 1752 şi însemnări istorice-politice ulterioare, Editura autorului,
Diecezana, Librărie, Editură şi Institut de Arte Grafice, Arad, 1940, p.52-60; Nicolae Bocşan,
Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p.132-142.
3
165
Blaga Mihoc
tradusă în româneşte şi transcrisă în acest document de mai multe ori6.
Cunoscută desigur în istoriografie, prezentarea ei, in extenso, în traducerile
de atunci are o însemnătate aparte pentru cei care studiază evoluţia limbii
române în decursul celor aproape trei secole care au trecut de când a fost
copiată în Protocol. De fapt titlul diplomei, aşa cum a fost tradus atunci,
este cel de „Săvârşenia lui Cardinal Kollonics”. Limbajul ei are farmecul
epocii, dat de rangurile personajului, transpuse în româneşte, cum ar fi
cel de şpan, vârhovnic, sol născut, secretăraş, canţălarăş, deşteptatului …
grijitoriu etc., sau râmleană, săvârşenie, ovedenie, spăsitoare etc. Frazele
sunt alcătuite după topica latinească, cu predicatul la urmă, aşa cum
le era la îndemână, să le transcrie, traducătorilor, dintre care mulţi ştiau
mai bine şi mai temeinic limba latină decât pe cea a lor proprie. De
fapt după ce se prezintă titlurile emitentului, adică ale lui Kollonics,
în diplomă sunt anunţaţi toţi cei interesaţi, că parohii ortodocşi care
au mărturisit adeziunea la unirea cu biserica Romei se vor bucura,
împreună cu parohiile lor, de toate drepturile avute de preoţii acesteia,
spre satisfacţia, între alţii şi a celui amintit. Uniţii vor avea parte, apoi,
de „purtarea de grijă” a episcopilor de Strigoniu, respectiv a lui Kollonics
în acel moment, precum şi a urmaşilor săi pe viitor. Aceasta, desigur,
dacă vor rămâne „stătători” în noua credinţă, „ţinând tot ceea ce învaţă,
mărturiseşte şi crede biserica catolică” şi mai ales cele „patru stihuri” sau
puncte, respectiv primatul papal, folosirea deopotrivă a pâinii şi a azimei
la „cuminecătură”,existenţa purgatoriului, ca loc unde sufletele morţilor
rămân „o vreme”, poate mii şi mii de ani, pentru purificare, purcederea
duhului sfânt, ca a „treia faţă în troiţă” sau treime, nu doar de la Tatăl, ci
şi de la fiul. Uniţii, sau cei „reveniţi în sânul bisericii mume”, au a şti că
însuşi împăratul le garantează egalitatea în drepturi cu cei din „legea
latinească”, precum şi că tăinuitorii, răstălmăcitorii şi „neîmplinitorii”
acestor privilegii sau înlesniri, vor fi aspru pedepsiţi, pe cale „bisericească,
mirenească şi împărătească”7. Cei îndrituiţi a se bucura de aceste
privilegii au, apoi, dreptul să ceară mai marilor lor, tuturor dregătorilor, „boiari, sutaşi mari şi judecători crăieşti”, - preoţilor şi episcopilor, punerea
în practică a acestei diplome, iar aceştia din urmă sunt obligaţi să le
satisfacă cererea. Dar iată întregul text al Diplomei, aşa cum apare el în
Protocol, transcris din chirilică cu litere latineşti obişnuite:
„Săvârşenia lui Cardinal Kollonics
Noi, Leopold, din mila lui Dumnezeu C.R.B. a Mitropolitului, după a
Sfântului Ieronom ale Iliricilor preot, cardinal de Kollonics, arhiepiscopul
Strigonii, şi a aceluiaşi loc şi a varmeghii de pururea, şpan cel mare,
Protocolul Episcopiei greco-catolice de Oradea, în proprietatea preotului Horia Ovidiu
Pop, f.236
7
Ibidem
6
166
Protocolul de la Oradea
vârhovnicul Ţărei Ungureşti, sol născut, secretăraş mai marele şi
canţălarăş a cetii călugăreşti a Sfântului Ioan cel de la Ierusalim mai
marele, şi deşteptatului Mailberg grijitoriu, cezaro-crăieştii măriri tainic
sfătuitoriu. Tuturor întruacăror mână cartea aceasta să va încăpea
şi mai ales preoţilor româneşti a legei greceşti, cari să află prin Ţara
Ungurească, şi a Ardealului şi a părţilor ei împrăunate, spăsenia veşnică
întru Domnul D-zeu în ştire tuturor cărora să cuvine prin cartea aceasta,
că Măritei pomeniri Cezaro-Crăiască Mărire Leopold cel dintâiu,
împăratul pururi mărit, precum luna lui august în 12 zile, an 1661 aşa
şi în 3 a lui aprilie al anului acestuia, cu premilostivire au săvârşit, că
aceia din preoţii legii greceşti, după făcută mărturisirea spre ţinere la
catolici, cu cunoştinţa Papii, a fi el stăpân să vor zice, tocma cu acelea
tocmele, şi cu acele legi, şi cu acele slobozenii a trăi să-i trebuiască, cu
cari preoţii râmleano-catoliceştii biserici, şi la unirea cea spăsitoare a
vă întoace pre voi puteţi. Aceea aşişderea a fi datoria şi păstoricească
a noastră, cu care prin toată Ţara Ungurească, precum şi prin părţile ei
împreunate ca vârhovnicul ţării, şi sol născut ne laudăm, şi prin putere
arhiepiscopească a bisericii mitropoliceşti de la Strigoniu a noastră, şi
cu tocmeala, aleasă a Scaunului apostolicesc nouă dăruit, am socotit:
ca îndurare a noastră vouă tuturor, câţi la Unire cu biserica râmleanocatolicească v-aţi întors şi vă veţi întoarce şi întru toată purtare de
grijă de la noi să vi-l închinăm, ce cu atâta mai vârtos vom face, cu
cât mai fierbinte stătători veţi fi întru mărturisirea pomenitei uniri şi
întru ţinere celor ce Sfânta râmleano-catolicească biserică le învaţă, le
mărturiseşte şi le crede, în taină şi la arătare le veţi învăţa, le mărturisi
şi le crede, mai ales acele patru stihuri, întru cari mai mult rătăciţi fi fost
să vă dea. Întâia adică pre Patriarhul Râmului a fi cap a toată lumea
întăritelor biserici, a doua: Pâine azimă a fi materia îndestulată cinei
cei de taină, sau Sfintei cuminecături, a treia: fără de ceriu, locul adică
a cuvioşilor, şi fără de iad, temniţă adecă ale osândiţilor, a fi al treilea
loc întru carele sufletele răposaţilor, cari încă nu şi-au plinit canonul,
să pătimesc şi să ţân, a patra, adică: Duhul sfânt a treia faţă în troiţă
(treime n.n.) de la Tatăl şi de la fiul a purcede. Ce făcând, nu numai de
la Dumnezeu dădătoriul de tot binele întraceastă viaţă, adică priinţa
darurilor sale şi blagoslovenie în ceale pământeşti, iar în cealaltă
fericire veşnică puteţi a nădăjdui: ce şi cu mila Preaînălţatului Împărat,
şi cu plinirea Crăieştii puteri şi feţele voastre şi bisericile, şi altele toate
ce să ţân după acest lucru, cu slobozenile asemene vă veţi împodobi,
cu carele biserici feţe şi lucruri bisericeşti celor din legea latinească
după poruncă pravilii aievea trăiesc. Şi cine nesfiindu-să va cuteza
această săvârşenie a înălţimei sale a nu o băga în samă, sau împotriva
pomenitei slobozenii aceştie a bisericii ale uniţilor a legei greceşti sau
la arătare, sau în taină subt pricină care, sau şi subt închipuirea puterii
167
Blaga Mihoc
şi după obicei, ce o au avut spre dânşi mai înainte ce nu s-au unit a
să porni, tocma cu acelea pedepse de la judecători şi bisericeşti şi
mireneşti au de la Preaînălţatul cezar ce să vor urma de va fi de lipsă
să va pedepsi, cu carele dintru credincioşii legei latineşti slobozenii
bisericeşti împotrivindu-să pă Pravilă şi după obicei să pedepsesc. Şi
însăşi, pentru paza slobozeniei aceştia a bisericii Domniilor Sale toţi
episcopii, diregătoria crăiască, boiari, sutaşi mari şi judecători crăieşti
în Divanul şi a bisericii şi a mirenilor ispravnici direptăţii, de vă veţi
jelui înaintea lor pentru piedică vouă în numita slobozenie (a) voastră
făcută şi a lor ajutoriu a cere judecată şi drăptate nu întralmintelea,
ce precum credincioşilor sfintei maicii biserici vouă cari aceeaşi cu ei
slobozenie aveţi, a face vor fi datori. Ce de n-ar vrea să facă, şi pentru
aceea pre noi, şi pre următorii noştri îi veţi înştiinţa, ca într-atâta ivită
răutate să se oprească, şi cu iuţime spre leac ne vom învremea ca să
fie a nevoi. Datu-s-au în Curte grijei noastre în Mailberg, îmbunătăţită
în Beciul Austriei, luna lui mai, în 22 de zile. Anul Domnului o mie şasă
sute nouăzeci şi opt. Leopold, Card. Kollonics
Arhiepiscopul Strigonii” (copie făcută în 1723 n.n.)8
Pentru uzul candidaţilor la convertire, adică la unirea cu biserica
Romei, în anul 1749, la un an după numirea lui Meletie Kovács (17071775) la Oradea ca episcop al românilor uniţi9, prin bulla papală din
16 septembrie 174810, s-au „emis” două „angajamente” sau legăminte,
ce se rosteau solemn în faţa protopopului convertitor, copiate pe o filă
separată, anexată Protocolului, în limba română, cu litere chirilice.
Primul dintre ele privea strict persoana convertitului, care anunţa
solemn că recunoaşte cele patru stihuri sau puncte enunţate mai sus,
şi că se leapădă de învăţăturile lui Foţie, urzitorul Schismei greceşti11,
care nu recunoştea primatul papal, nici purcederea duhului sfânt şi de
la fiul, de cele ale lui Nichifor Calist din Zantopol şi Mihai Iştvanovici
(tipograful Cazaniei lui Varlaam, în varianta transilvăneană, de la
1699), care nu recunosc nici ei două puncte, precum nici canonicitatea
Ibidem
Vezi Ştefan Tăşiedan, loc.cit.; Iacob Radu, Şematismul istoric al Diecezei Române Unite
a Orăzii Mari tipărit cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia 17771927, Tipografia „Ateneul” Societate Anonimă, Oradea, 1932, p.21-42; Vezi şi lucrarea
istoricului teribilisto-exchibiţionist Gheorghe Gorun (alias Gabriel Popescu, cum
obişnuia să semneze anumite manuscrise) intitulată Biserica Românească şi societatea
transilvăneană, Editura Logos ’94, Oradea, 2002, p.87-98; din ea rezultă că autorul nu e
prost, deşi spune câteva prostii de mare consistenţă, pe care le vom enumera, poate, cu
altă ocazie; Blaga Mihoc, Biserică …, p.52-57
10
Protocol…, f.16-18; Dr.Ioan Ardelean, Istoria Diecezei Romano-Greco-Catolice a Oradiei
Mari, partea a II-a, Tipografia Seminarului greco-catolic, Blaj, 1888, p.2511
Vezi Istoria lui Foţiu, patriarhul Constantinopolului, urzitorul Schismei greceşti
prelucrată după preotul I. Tagher de Dr. Vasiliu Lucaciu, parohul Şişeştilor, Tipografia
lui Michail Molnar, Baia Mare, 1893, 330 p.
8
9
168
Protocolul de la Oradea
folosirii azimei la cuminecare. Dar iată, in extenso, cuprinsul acestui
angajament sau legământ:
„Eu, cutarele, crez toate ce ne învaţă simbolul apostolilor, adecă
credeul şi pă deschis, crez toate ce sfânta Maică Biserică RâmleanoCatolicească crede, învaţă şi mărturiseşte, (text şters n.n.) cum că
Patriarhul Romei vechi, după rânduiala lui Hristos, carele este capul şi
acum a(l) Bisericii iar nevăzut, este în una lui Petru Apostol, namesnicul
lui Hristos şi pă Pravilă cap văzut a toate adevăritele ale lui Hristos
biserici; cum că Duhul Sfânt a treia faţă a Sfintei Troiţe neîncetat de la
Tatăl şi de la Fiul dimpreună, ca dintr-un izvor din veci purcede;
Cum că pâinea azimă, ca cea dospită, este îndestulată materie
Cinei cea de taină, sau Sfintei cuminecături. Drept aceea, precum la
răsăriteni supt închipuirea dospitei, aşa la apuseni supt închipuirea
azimii, după prefacerea pâinii la liturghie în trupul Domnului, adevărat
se află în taină Hristos Mântuitoriul nostru, atunce minten cum că
preotul pă pâine măcar azimă, măcar dospită, după obiceiul bisericii
sale. Cuvintele celea Dumnezeieşti aceste: acesta este trupul meu (s.a)
iar la pohariu cu vin: acesta este sângele meu au zicând legată, după
porunca Domnului când au zis: aceasta să faceţi întru pomenirea mea;
cum că, afară de ceriu, locul adecă a(l) cuvioşilor, şi iad, locul adecă
ale osândiţilor este al treile loc, unde sufletele răposaţilor cu păcate
mici, şi celor ce, ispovăduindu-şi viaţa, păcatele şi cele grele, nu şi-au
putut plini canonul său de la legiuitul duhovnicul său, întru plinirea lui
până la o vreme să pătimesc.
De unde sau mai repede de prin faceri de bine, ce fac cei vii pentru
dânşii, sau mai târziu înainte de a doua veniri, curăţindu-se, îndată
merg în ceriu, şi văd pre Dumnezeu faţă către faţă şi sufletele acelor
nepocăiţi cu păcate grele cum mor mintin să află în iad, măcar că
trupurile precum celora, aşa şi acestora până a doua venire rămân pre
pământ. Şi de aici cum că fiind Dumnezeu dirept, carele fieşte căruia
răsplăteşte după măsură faptelor sale. Şi draci mai înainte pentru mai
mare păcat lăpădaţi din ceriu în iad, decât omul nepocăit în lumea,
pentru păcate măcar în sine grele de pre lume. De atunci precum
oamenii cei osândiţi, măcar că ei adică dracii muncesc oamenii în
iad. Pentru aceste şi altele asemene ne lăpădăm de Foţie, carele au zis:
că Papa Râmului nu-i mai mare în puteare arhiepiscopească decât
ţărigrădeanul, nice Duhul Sfânt purcede şi de la fiul ca şi de la Tatăl.
Lapădu-mă de Nichifor Calist, carele au zis: că Duhul Sfânt din sângur
Tatăl iese şi de Mihai Iştvanovici, carele în urmă aşa au învăţat: lapădumă iarăşi de Nichifor Calist din Zantopol şi de Maximo Peloponezianul,
carele au zis: că pâinea azimă nu este materie sfintei cuminecături,
ci numai dospită. Lapădu-mă de Petru Moghilă şi iarăşi de Mihail
Iştvanovici carele au zis: că pâinea nu să preface în trupul Domnului
169
Blaga Mihoc
după cuvinte Dumnezeieşti aceste când zice preotul la liturghie pre
pâine: acesta este trupul meu, ci când zice: fă pâinea aceasta cinstit
trup a Hristosului tău (s.a) şi vinul în sângele lui, când zice preotul pe
pahariu aceste: acesta este sângele meu, ce când zice: şi ce în paharul
acesta cinstit sângele a Hristosului tău mutându-le cu Duhul tău cel
Sfânt12.
Al doilea angajament sau legământ are două variante, şi este
de fapt o promisiune solemnă a celor căsătoriţi, soţ şi soţie, de diferite
religii, cu persoane „catolice”, că le vor permite să-şi practice propria
religie, iar pe copiii lor, inclusiv pe cei din altă căsătorie, îi vor lăsa în
credinţa avută iniţial, adică cea catolică. Legământul îi viza, desigur,
pe românii uniţi, căsătoriţi cu persoane ortodoxe, şi urmărea să le
impună a-şi păstra religia, în primul rând, dar şi botezarea în aceasta, a
copiilor pe care îi vor avea. Cele două variante ale acestui angajament,
redactat în limbajul epocii, se prezintă astfel:
Varianta I
„În jos iscălit prin mărie cărţii aceste mărturisăscu cum cu acest
prilej de căsătorie, prins cu cutare după credinţa cea catolicească a
Romei vechi, ascultător m-am căsătorit, m-am făgăduit şi cu aceeaşi
făgăduinţă m-am legat şi mă făgăduiesc şi cu mai bună socotinţă
pravilii mă leg, că nu numai pre numita însuşi muerea mea, pre cutare
de va fi văduvă o voi lăsa ca să-şi ţie credinţa catolicească (a) Romei
vechi şi într-aceasta nu numai nu o voi împiedica nicidecât, ce şi pruncii
ei, cumu-i din căsătoria ceea, aşa şi-n deaci dintru aceasta, şi fete câte
se vor naşte depreună a le creşte şi în aceeaşi credinţă catolicească (a)
Romei vechi pe aceeaşi a o învăţa prin mine şi prin alţii le făgăduesc
şi ale plini toate acestea mă îndătoresc, precum însumi pre mine cu
ajutorul lui Dumnezeu a o primi credinţa catolicească (a) Romei vechi,
sau unirea credinţei mă făgăduesc şi pe aceea a sta tare pre mine şi
mă prind, dând spre aceasta şi zapis neclătit cu acesta, ca de cumva,
măcar în ce chip, măcar carea dintru însuşi pomenitei făgăduinţei
mele nu m-aş sta, atunce şi îndată vrednic de pedepse după an păntru
leupădători de credinţă prin puterea premilostivei cezaro-crăieşti
săvârşiri date, şi supus acelor să mă aflu. Data cu anul cu luna şi cu
ziua.”
Varianta II
„Cel de jos iscălit mărturisesc cu cartea aceasta că eu, cu acest
prilej, întru carele cu cutare râmleano-catolică sau unită m-am căsătorit,
precum m-am făgăduit cu deadinsul întru tocmeala cea mai bună
pravili şi mă făgăduiesc şi mă leg, ca nu numai pre numita cutare
muerea mea, ci şi prunci şi fete şi din altă căsătorie, câţi şi câte s-au
12
Protocolul…f. 338
170
Protocolul de la Oradea
născut şi de acum dintaceasta să vor naşte prunci şi fete întru credinţa
râmleano-catolică sau unire de precum a creşte şi a o învăţa voiesc, şi
(a) le plini toate aceste mă îndatoresc, ce ei pre mine după ajutorul lui
Dumnezeu a primi credinţa râmleano-catolică sau unirea cu deadins
mă făgăduesc, aşa şi cu această tocmeală cât de cumva măcar cu
ce pricină şi închipuire, la cele ce de sus am făgăduit nu m-aş sta; de
atunci îndată, subt pedepse lăpădătorilor de lege după an 1749, prin
cezaro-crăiasca putere rânduite a fi vrednic şi supus lor să mă aflu.
Datu-s-au:”13
Cei odată convertiţi la unire erau „puşi”, aşadar, de către preoţi, să
rostească, într-un cadru solemn, „declaraţia şi angajamentul” de mai sus,
după care se puteau considera mădulare ale bisericii greco-catolice. E
adevărat, însă, că la cea mai mică tulburare ivită în dieceză persoanele
convertite defecţionau, revenind la vechea religie, de unde şi desele
instituiri ale unor comisii de anchetă, care şi-au desfăşurat activitatea
mai ales pe teritoriul Comitatului Bihor14. Acestea au fost numite la
solicitarea Mitropoliei ortodoxe sârbeşti de la Carloviţ, beneficiara
Privilegiilor ilirice, în virtutea cărora se socotea îndreptăţită a-i păstori şi
pe românii ortodocşi din Bihor, precum şi la cererea Episcopiei romanocatolice din Oradea, promotoarea, printre aceştia din urmă, a Unirii cu
biserica Romei. Membrii lor s-au străduit să fie „neutri”, încercând să
facă în aşa fel ca „tăriile (privilegiile n.n.) neuniţilor nicedecum să nu le
smintească”15. Că lucrurile stăteau aşa o demonstrează consemnarea, în
Protocol, a unei hotărâri emise de către una din acestea la 11 noiembrie
1757 şi semnată de groful Emeric de Botean, Ioan Frank Kostha, români
maghiarizaţi, şi de Filippides de Gaia, ca membri ai acelei comisii
de anchetă16. În această consemnare se spune că Episcopia romanocatolică din Oradea şi funcţionarii „varmeghiei” sau Comitatului
Bihariei vor verifica respectarea drepturilor „neuniţilor”, respectiv ale
românilor, grecilor şi sârbilor din zonă, cu condiţia ca preoţii acestora
„să nu cuteze” a împiedica propovăduirea paşnică a Unirii, atât de
agreată de însăşi „cezaro-crăiasca mărire”, printre „conaţionalii” lor.
Interesant de remarcat este aici faptul că, aşa cum se consemnează în amintita hotărâre a Comisiei, preoţii români şi enoriaşii lor care
se declară uniţi nu se vor bucura de nicio scutire de „dăjdii” în afară
de cele avute ca „neuniţi”, adică ortodocşi, oficialităţile punând, cum
se vede, în spiritul „despotismului luminat”, practicat la Curtea împărătească de la Viena după inspiraţia cancelarului Anton von Kaunitz
Ibidem
Vezi Ştefan Tăşiedan, Unirea Bihorului în 1737. Câteva constatări în Cultura creştină,
an III, nr.16, 25 octombrie 1913, p. 490-502; Blaga Mihoc, op.cit., p.7-88.
15
Protocolul,…f.226-228
16
Ibidem
13
14
171
Blaga Mihoc
(1711-1794), egalitate între persoanele de „acelaşi rang”, în cazul de faţă
între preoţii şi enoriaşii de pe teritoriul Episcopiei romano-catolice de
Oradea. Exmiterea acestui punct din hotărârea Comisiei nu excludea,
ci cu siguranţă accepta, extinderea şi pentru românii ortodocşi a „tăriilor” sau prevederilor din Privilegiile ilirice, socotite a fi deocamdată
suficiente spre a le uşura situaţia dată de postura de tolerată, pe care o
avea religia lor. Oricum oficialităţile doreau să-şi demonstreze, aşa cum
am spus, imparţialitatea prin „egala apreciere” a tuturor supuşilor din
împărăţie, cerând dregătorilor să respecte drepturile acestora, iar preoţilor să se conformeze hotărârilor comisiei de anchetă, ameninţându-i,
la caz de renitenţă, cu pierderea parohiilor, sau chiar cu închisoarea.
Comisia propunea, apoi, ca doi juraţi ai neuniţilor, şi anume Gavril şi
Trembo, socotiţi vinovaţi ca „turburători” a(i) păcii şi a(i) liniştii de obşte”,
să fie scoşi din funcţie. În acelaşi timp ea indica şi modalităţile în care
ortodocşii sau neuniţii se pot plânge, pentru anumite nedreptăţi făcute
lor, în ordine ierarhică, „domnului de pământ” sau stăpânului feudal, în
cazul de faţă episcopului romano-catolic, comitatului sau varmeghiei,
şi în fine Comisiei de anchetă cezaro-crăieşti, iar după plecarea acesteia, acolo unde din timp ea le va „face de ştire”. Această procedură se
va derula până la ultimul for de apel, comisia amintită, numai în cazul
că petenţii ar fi fost nemulţumiţi cu hotărârile luate de prima instanţă,
la care s/au adresat. Totodată, semnatarii hotărârii din 11 noiembrie
1757 consemnează o nedreptate făcută mai multor săteni iobagi din
Bihor pentru îndrăzneala de a fi reclamat comitatului anumite abuzuri săvârşite de către membri vechilor comisii de anchetă, în privinţa
declaraţiilor lor cu privire la cultul religios în care voiau să rămână.
Nedreptatea consta în aplicarea unor pedepse grele câţiva dintre fruntaşii ţăranilor expulzaţi din satele şi de pe pământurile lor de către stăpânul feudal, episcopul romano-catolic din Oradea. De aceea, pentru
a înlătura această eroare, s-a hotărât ca mai multor ţărani să li se restituie averile, să li se plătească despăgubiri, şi respectiv să fie reprimiţi în
localităţile de unde fuseseră expulzaţi, după cum urmează: Flore Mihuţă din Vălani, Laventie Ciupa şi Ioan Oane din Şoimuş-Petreasă, Mihai
Gal din Hăşmaş, Dumitru Ille din Groşi, Teodor Pula din Leş, Ioan Luţa
din Sânmartin, Gheorghe Petrilă din Curăţele, Ştefan Tarca din Căbeşti,
Gheorghe Flore din Delani şi în fine Gheorghe Mărţ, Teodor Barna şi Teodor Faur din Vaşcău17. Comisia fixează, apoi, valoarea dobânzilor la cel
mult 6% şi interzice practica împrumutului de bani contra prestării, în
loc de uzură sau camătă, a unor zile de clacă. Ea dispune ca notarăşii
sau notarii satelor să fie numiţi, nu de „domnii pământului”, ci de comunităţile săteşti, care sunt datoare să-i remunereze, având însă, dreptul şi
să-i demită. „Föbiraiele” sau primarii satelor sunt obligaţi, asemenea tu17
Ibidem
172
Protocolul de la Oradea
turor locuitorilor, să plătească
dări ca oamenii de rând, scutirile putându-le acorda doar
împăratul sau „cancelaria imperială”. Pe viitor Comisia nu
va mai ţine seamă de plângerile „mult învechite”, referitoare probabil, la realităţile de
dinainte de ordonanţa imperială din 25 februarie 1747 şi de
conscripţia din 175018, completate prin dispoziţiile împărătesei Maria Thereza şi prin „obiraiul slobozeniei domneşti”19.
În încheierea documentului
din 11 noiembrie 1757 se face
precizarea că hotărârile Comisiei de anchetă s-au „vestit”
verbal, în faţa delegaţilor săteşti sosiţi la Oradea, şi urmează a fi popularizate şi respectate în întreg comitatul.
Protocolul conţine, însă, şi chestiuni de amănunt, privind anumite
privilegii individuale ale unor ţărani particulari, cum a fost cel acordat
la 13 martie 1745 lui Gavrilă Morar şi „rămăşiţelor”, adică urmaşilor săi
din satul Sâc (Seliştea) nu departe de localitatea Gurahonţ, din judeţul
Arad. De fapt, la data şi în localitatea amintită s-au întrunit toţi sătenii,
în frunte cu reprezentanţii lor, şi anume primarul Gheorghe Părăştean,
împreună cu cei 12 juraţi, Gavril Costin, Toader Draniţă, Trifon Draniţă,
On Gabor, Vasile Haiduc, Simion Morar, Zaharie Părăştean Chirilă
Popa, Dănilă Popa, Damian Percan, Petruţ Pruncuţ şi Ioan Stănilă, de
faţă fiind, din partea oficialităţilor mai înalte, ispravnicul ţinutului
Beliu, Iosif Nagy de Zalanyi, notarul Ştefan David, şi „primarul cel mare”
Toader Crişan20. Scopul întrunirii era să întărească dreptul de stăpânire
a ţăranului Gavrilă Morar şi a moştenitorilor săi asupra unei suprafeţe
de pământ, ocupate de către el în urmă cu mai mulţi ani, când a
venit din „Ardeal”, stabilindu-se în Sâc. El a lăzuit şi desţelenit un teren
18 �����������������������������������������������������������������������������������������
Prin conscripţia din 25 februarie 1747 s-au reactualizat altele mai vechi, respectiv din
1714 şi 1742, de micşorare a numărului zilelor de clacă, iar prin cea din 1750 s-a introdus
un nou sistem de impunere, numit Bethlenian, care stabilea dări individualizate în
funcţie de capacitatea de plată a impozanţilor (David Prodan, Răscoala lui Horea,
ediţie nouă, revăzută, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.49-50.
19 Protocolul…, f.226-228
20 Ibidem, f. 330
173
Blaga Mihoc
păduros „cu copaci mari şi groaznici”, şi „cu gozuri de nemica folos”,
printr-o muncă stăruitoare de şase ani, asigurându-şi, astfel, lui şi familiei
sale, un „dărab de moşie” la marginea satului. Aşa stând lucrurile, cel
amintit a fost scutit de orice fel de impozite sau prestaţii în muncă, în
schimbul obligaţiei că va reface acoperişul de şindrilă al bisericii din
Sâc, atunci când acesta se va învechi, şi că va cumpăra, din banii săi,
pentru aceasta, un clopot, un prapor, patru icoane şi trei „firhanguri” sau
draperii, precum şi un rând de odăjdii preoţeşti. Întrucât Gavrilă Morar
s-a ţinut de cuvânt, împlinind cu promptitudine toate cele de mai sus,
conducerea comunei hotărăşte să menţină şi să permanentizeze scutirile
de impozite amintite, pentru toţi urmaşii acestuia, dintre care va fi ales
întotdeauna şi sfătul bisericii din Sâc. (Vezi Anexa 3). Iată, deci, cu câtă
generozitate ştiau să răsplătească oamenii din acel sat, pe un vecin deal lor „venetic”, dar harnic, cinstit, de cuvânt şi evlavios, ajuns, datorită
acestor calităţi, la o situaţie materială prosperă. Datorită acesteia, el a
fost în stare să-şi împlinească la timp toate acele promisiuni, despre care
am pomenit, deşi erau extrem de costisitoare, bucurându-se de stima
întregii comunităţi, concretizată în întărirea şi permanentizarea acelor
privilegii, anunţate şi consemnate într-una din filele Protocolului. Luat ca
individ, Gavrilă Morar pare a se înscrie într-o paradigmă de moralitate
comună pe atunci unui evantai larg de locuitori ai satelor româneşti din
Transilvania. Aceştia răspundeau, desigur, chemărilor la pocăinţă, atât
de frecvente în acei ani, făcute de cele mai înalte foruri ale instituţiilor
ecclesiale, şi transmise enoriaşilor prin intermediul preoţilor. Una dintre
acestea, transcrisă în Protocol, aparţine cunoscutului episcop Petru
Pavel Aron(1709-1764)21, şi datează din 25 februarie 1759, fiind emisă în
reşedinţa episcopească de la Blaj22. În chemarea sa austerul episcop
îşi anunţă „fiii sufleteşti” că papa Clement al XIII-lea (1758-1769) a emis
o „circulară” jubiliară, de „dezlegare” sau iertare de păcate a celor care
în termen de două săptămâni vor ţine un post serios, lunea, miercurea
şi vinerea şi se vor mărturisi şi cumineca, rugându-se către Dumnezeu,
pentru numeroasele „lipse de obşte”, şi dând elemosine sau pomeni
către săraci, „după putinţa şi îndemnul evlaviei”. (Vezi Anexa 4) Grija
faţă de sufletul enoriaşilor presupunea, desigur, şi îndreptarea unora
dintre moravurile lumii de atunci, cum era, de exemplu, concubinajul,
sau „trăirea în nelegiuire”, adică fără cununie bisericească sau, pentru
catolici, săvârşirea ei în alt loc decât în bisericile acestora. Semnificativ
este, în acest sens, un ordin al Consiliului locumtenenţial din Pozsony
(Bratislava), consemnat în Protocol, din 3 septembrie 1767, adresat tuturor
Augustin Bunea, op.cit., 498 p. passim; Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române
Unite, Galaxia Gutenberg, 2006, p.306-390
22
Virgil Stanciu, Episcopul Petru Pavel Aron, Blaj, 1943, 63 p.; Tóth I. Zoltán, Primul secol al
naţionalismului românesc ardelean, 1695-1792, Editura Pythagora, Bucureşti, p.259-273
21
174
Protocolul de la Oradea
comitatelor, oraşelor, cetăţilor şi ţinuturilor din alte „provincii”decât Ţara
Ungurească, prin mijlocirea a doi dintre demnitarii acestuia, Ioan Blaji şi
Iosif Asalai. În acest ordin, venit de la „Cezaro-crăiasca şi apostoliceasca
mărire”, se arată de fapt că unii negustori din „Beciu”, adică din Viena,
de religie ortodoxă, au obiceiul să amăgească femei de alte religii,
inclusiv catolică, şi să le ducă în „Ţara Ungurească”, căsătorindu-le cu
coreligionari de ai lor, sau luterani. Aşa a procedat Constantin Poatvici,
ajutat de Petru Nicula, care au „amăgit-o” pe catolica Clara Foffingerin,
determinând-o să se declare luterană şi apoi să se cunune cu el la o
biserică din Györ, şi tot aşa acesta din urmă, atunci când s-a căsătorit
prima dată, luând o nevastă catolică şi convertind-o la ortodoxie. Dacă
astfel au stat lucrurile, atunci şi acolo, e de presupus că acei indivizi,
un fel de peşti sau combinatori ai secolului al XVIII-lea, profitau de
sentimentele unor tinere femei, sau de lipsa lor de experienţă într-ale
vieţii, altoită pe cea de alternativă, căci odată plecate cu ei într-o altă
ţară, şi fără mijloace de subzistenţă, rămâneau la discreţia lor. În cazul
în speţă avem, însă, de a face cu buna învoire a femeilor amintite, care
s-au dus cu cei doi fără a fi forţate, reproşul rămânând doar acela că
şi-au abandonat propria religie, îmbrăţişând o alta, fără permisiunea
bisericii de care aparţineau.
(urmare în numărul viitor)
175
Interviul Familiei
cu Gheorghe Tinca
Interviu cu domnul ministru
Gheorghe Tinca*
Nicolae Toboşaru (N.T.) - Stimate domnule ministru, sunt interesat de
comentariile dumneavoastră referitoare la Parteneriatul strategic
româno-american. Probabil că ideea unei asemenea relaţii cu SUA
apăruse încă din timpul mandatului dumneavoastră.
Gheorghe Tinca (G.T.)- Parteneriatul strategic româno – american a
fost anunţat oficial după reuniunea la vârf a NATO care a avut loc la
Madrid în 1997. România avea o nouă guvernare şi trecuse deja prin
prima alternanţă la putere, ceea ce dovedea că democraţia funcţiona
şi la noi. Faptul că preşedintele Bill Clinton a venit la Bucureşti direct
de la Madrid, anunţând înfiinţarea parteneriatului amintit, a fost un
eveniment politic însemnat.
Prea multe cunoştinte despre parteneriatul strategic românoamerican nu am, pentru că după alegerile din 1996, noua putere m-a
considerat un om al vechii puteri şi în consecinţă, la MAE, unde m-am
întors, vegetam. Nu eram deci la curent cu demersurile noastre externe.
Se pare că PSRA a fost o idee a noastră. Ea a dat formă unei mişcări
inteligente, care urmărea să facă din România un aliat direct al SUA,
Diplomat de carieră, cu o vastă experienţă în cadrul Misiunilor României la ONU şi
alte organizaţii internaţionale, Gheorghe Tinca a avut privilegiul de a fi, în perioada
martie 1994-decembrie 1996 - primul ministru civil al Apărării Naţionale. Acomodat cu
problematica militară, ca membru al Delegaţiei României la Comitetul ONU pentru
Dezarmare de la Geneva în perioada 1974-1978, Gheorghe Tinca a cunoscut în detalii
fenomenul militar şi geopolitic regional şi global. Acest fapt, corelat cu experienţa
diplomatică îi vor permite conducerea cu succes a complexelor procese de reformare a
Armatei române şi de pregătirea acesteia pentru integrarea în structurile de securitate
euroatlantice
*
176
Interviul Familiei
înainte de a căpăta această calitate prin aderarea ei la NATO. Se mai
miza probabil şi pe succesul ideii de parteneriat. Se ştie că Parteneriatul
pentru Pace a fost apreciat unanim ca un mare succes. De altfel, după
1996, noua putere a fost preocupată de iniţierea mai multor parteneriate
şi trilaterale, acestea din urmă inspirate de polonezi.
Eu cred că americanii nu erau pregătiţi să ne dea calitatea de
aliat pe care o doream, dar nici să ne refuze nu puteau. Ei ştiau că
la Madrid românii ar putea fi dezamăgiţi întrucât SUA se vor opune
categoric hotărârii de a invita România să devină membră a Alianţei.
Cu România aveau altă gândire. Nu era însă momentul de a o pune în
aplicare. Presupun că am avut mai multe discuţii cu partea americană
pentru a-i explica ideile noastre privindparteneriatul strategic bilateral.
Este greu de crezut că SUA îmbrăţişau iniţiativa noastră aşa cum doream
noi. De fapt numirea lui William Perry, atunci secretar la Apărare, ca
resonsabil pentru PSRA, pare să sugereze că americanii erau mai mult
interesaţi de aspectele militare ale cooperarii cu românii. În fine, nu
cred că greşesc prea mult dacă spun că Preşedintele Clinton a folosit
parteneriatul strategic bilateral pentru a ne alina suferinţele produse la
Madrid şi pentru a acorda, în aceste condiţii, sprijin politic noii puteri de
la Bucureşti. S-ar putea ca noi să fi sugerat preşedintelui american care
ar putea fi medicamentul pentru închiderea rănii de la Madrid. Dupa
1997, au început discuţiile pentru stabilirea conţinutuluiparteneriatului
strategic bilateral, fără progrese notabile. Se pare că noi am fi dorit
ca parteneriatul să fie un fel de umbrelă pentru ansamblul relaţiilor
româno-americane, ceea ce era, evident, prea mult.
Prin 1998 sau 1999 a venit la Bucureşti pentru discuţii William
Perry şi am fost invitat, la sugestia lui, să particip la un dineu oferit
de primul ministru, Radu Vasile. A fost un fiasco. Gazda a venit după
aproape o ora fără să-l bage în seamă pe oaspete. De fapt, după
plecarea lui Severin de la MAE chestiunea perteneriatului a devenit
victima rivalităţilor politice interne. Recent, m-am interesat la Externe în
legatură cu situaţia la zi a acestui parteneriat. Nu am obţinut mai nimic
concret. Există comitete pe diferită probleme, cum ar fi cele militare, de
securitate, terorism, regionale şi economice. Nu cred că s-a ajuns prea
departe.
Ca o evaluare personală vă pot spune că Parteneriatul strategic
româno-american a fost util şi înbucurător permiţându-ne să constatam
că americanii sunt preocupaţi să ne menajeze, adică nu le suntem
indiferenţi şi avem un loc în proiectele lor politice. Pentru mine a devenit
o certitudine că vom fi foarte curând membri ai NATO şi implicit aliaţi
ai americanilor. În ce priveşte calitatea de „aliat direct” sau „relaţia
specială” cred că trebuie să aşteptăm ca americanii să o dorească, noi
nu putem decât să ţinem uşa deschisă.
177
Gheorghe Tinca
N.T.- Este greu de înţeles de ce vegetaţi la MAE. Aţi fost primul ministru
civil al armatei cu o lungă carieră dipolmatică şi puteaţi fii în continuare
util?
G.T.- Domnul preşedintele Constantinescu m-a catalogat drept om al
lui Ion Iliescu şi deci nu-mi puteam găsi un loc potrivit. Ca ministru la
Apărare nu am fost angajat politic. Am acceptat doar să candidez
pe listele PDSR în alegerile din 1996. Am facut în permanenţă apel la
politicieni să nu încerce atragerea militarilor în politică şi la militari
să nu plece urechea la eventualele avansuri venite de la politicieni.
În ce priveşte pe militari, cred că am reuşit, deşi aceştia aveau, ca
orice cetăţean, convingerile lor. Am fost la fel de strict şi în ce priveşte
campania electorală. Nu am folosit funcţia mea pentru a obţine voturi
şi aş fi putut-o face cu succes căci candidam la Cluj, unde Armata a IV-a
îmi oferea o tribună excelentă. De ziua Armatei, care cădea în timpul
campaniei, domnul Emil Constantinescu, candidatul la preşedinţia ţării
din partea Convenţiei Democrate, publica un apel pe două pagini de
ziar către armată, prin care debita enormităţi şi cerea votul militarilor.
Aceasta în condiţiile în care eu cerusem ca PDSR să nu facă niciun
gest către militari. Iritat de demersul candidatului CD, am publicat a
doua zi în acelaşi ziar alte două pagini, în care criticam dur atitudinea
domnului Constantinescu. Am aflat că acela a fost momentul în care
am intrat in dizgraţia viitorului preşedinte. Aşa se explică, poate, de
ce întors la Externe am vegetat. Nici din partea domnului Severin nu
am avut parte de priviri mai blânde. Îi erau, poate, cunoscute părerile
mele despre PD, din care atunci făcea parte şi era suficient. Trebuie să
recunosc că a existat propunerea să fiu trimis ambasador în Irak, ceea
ce era o gafă, şi o alta să merg în Turcia, dar nu ca ambasador, adică
să nu-l reprezint pe preşedintele Constantinescu, ceea ce era o jignire,
eu având rangul de ambasador conferit prin decret prezidenţial.
Între timp mi-am mai revizuit atitudinea în ce-l priveşte pe
domnul Constantinescu. Ca preşedinte intră în istorie cu câteva fapte
mari, importante, cum ar fi aducerea UDMR la guvernare şi liniştirea
problemei minorităţii maghiare, atitudinea faţă de conflictele din
Iugoslavia care l-a costat mult politic, fermitatea arătată în întoarcerea
acţiunii în forţă a minerilor şi închiderea, din punct de vedere politic, a
problemei monarhiei. Vor mai fi şi altele, dar chiar şi numai pentru atât
are acum întregul meu respect.
Deci am vegetat pentru ca aşa se face politica la noi.
N.T.- Revenind la parteneriatul strategic româno-american, credeţi că
lipsa de interes după ce a plecat domnul Adrian Severin de la Externe,
a fost o atitudine tendenţioasă din partea română?
G.T.- Nu cred că următorii actori au înţeles subtilitatea demersului
domnului Severin şi dacă au făcut-o, nu au mai manifestat acelaşi zel,
178
Interviul Familiei
doar din invidie. Atitudinea tendenţioasă viza nu pe americani, ci pe
domnul Severin. Aceasta este regula la noi, tot ce face predecesorul tău este
de ignorat sau de înlăturat. De fapt, puterea care a venit în 1996 a negat
practic tot ce s-a întâmplat înainte de guvernarea ei, inclusiv evoluţiile
pozitive reuşite în pregătirea aderării noastre la NATO. Lumea începea
cu noii guvernanţi. Dacă această abordare va continua, mă îndoiesc că
vom avea vreo şansă să ajungem acolo unde ne dorim atât de mult.
N.T.- Putem spune că aceasta era aprecierea şi în ce priveşte pregătitea
armatei pentru aderarea la NATO?
G.T.- Noua putere a decretat că înaintea ei nu s-a făcut nimic, s-a pierdut
timpul şi că cei care o deţineau trebuiau să-l recupereze rapid. Ei erau
pe val şi îi cam luase valul. Îmi amintesc şi acum declaraţiile domnului
Severin care, în ciuda a ce ştia din Ministerul de Externe, susţinea că
„România era undeva sub masă şi că datorită străduinţelor noilor veniţi
s-a reuşit repunerea ei pe masă”. Se înţelege că aprecierea se referea
şi la armată. Normal ar fi fost ca procesul să continuie fără invective
politice, fiind vorba de o problemă de interes naţional.
În realitate, armata română era mai bine pregătită decât armatele
celor care au fost invitaţi să adere la NATO în 1997, la reuniunea de la
Madrid. Generali americani sau reprezentanţi militari ai Alianţei îmi
declarau în particular că armatele celor trei ţări favorite la aderare „se
comportau ca nişte cutii de carton plouate”. Imaginea mi s-a părut foarte
expresivă. Sigur că nu erau vorbe măgulitoare, dar un dram de adevăr
tot trebuia să existe. Buna noastră pregatire se dovedea în mod evident
la exerciţiile militare care aveau loc în cadrul Parteneriatului pentru
Pace. În plus, cooperarea şi dialogul militar cu americanii erau destul
de avansate. Achiziţionasem patru avioane C-130, două au sosit încă
în timpul mandatului meu, cele care zboară şi în prezent. Erau avioane
de transport, la mâna doua, recondiţionate, luate la un preţ derizoriu.
Începuse instalarea celor cinci radare de adâncime, folositoare atât
armatei, cât şi aviaţiei civile. Am fost invitat, de către americani desigur,
le inaugurarea primului radar de acest fel, la Timişoara. Eram în tratative
avansate pentru achiziţionarea câtorva zeci de elicoptere de atac Cobra
care urmau să fie fabricate la Ghimbav. Fabrica de aici era dorită de
compania Bell Helicopters. Totul s-a năruit peste un an, mai mult din
motive politice. Astăzi elicopterele de atac sunt la mare căutare. Acestea
erau acţiunile mari cu americanii, lor li se adăugau altele, importante şi
ele. Acţiuni similare existau şi cu principalele ţări europene privitoare la
tancuri, avioane, echipamente pentru poligoane etc.
Reformele structurale începuseră în armată încă din timpul
mandatului generalului Niculae Spiroiu şi ele se desfăşurau potrivit
programului adoptat de CSAT. Reformele erau dureroase, mai ales
că interveneau pe fondul unor bugete ridicole. Spre exemplu, în 1994
179
Gheorghe Tinca
cheltuielile de apărare erau sub un miliard de dolari. Instituţia militară
începuse să se deschidă către societate, în interior şi către lume, în
exterior. Nu aş dori să credeţi că atinsesem parametrii unei armate
moderne, drumul pe care-l aveam de parcurs era lung şi tot mai dureros.
El este încă lung şi azi. Ne aflam pe drumul cel bun şi nu eram cu nimic
în urma celor trei favoriţi la aderare.
Existau însă probleme politice care puteau fi invocate fără a acuza
stadiul insuficient de pregătire a României. Ele erau atât de natură
obiectivă, cum ar fi ralaţiile cu vecini, reformele economice şi politice
interne, sau un deficit de credibilitate, cât şi de natură subiectivă, care
depindeau de jocul politic de la noi. Cine ar avea răbdarea să consulte
arhivele Parlamentului sau ziarele din acele timpuri ar putea constata
virulenţa criticilor opoziţiei care dupa 1996 a venit la putere. Excesele
luptei politice interne s-au manifestat şi pe plan internaţional, şi de
cele mai multe ori au alimentat neîncrederea care mina demersurile
guvernului pentru promovarea poziţiilor ţării în probleme de politică
externă, inclusiv aderarea la NATO şi la UE. În discuţiile pe care le
aveam în SUA sau în principalele ţări europene simţeam că înaintea
noastră trecuseră pe acolo reprezentanţi ai opoziţiei. Se specula teza
că puterea de la Bucureşti este criptocomunistă, aflată sub influenţa
ruşilor, precum şi anumite greşeli sau bâlbâieli ale acesteia. Aveam
un sentiment distinct de frustrare, căci trebuia să pierdem timpul
pentru a convinge că hotărârea României de a adera la NATO şi la
EU este ireversibilă. De fapt lucrurile erau foarte simple, nu aveam altă
alternativă. Aşa cum în tot răul exista şi un bine, tot aşa criticile opoziţiei
au creat o presiune asupra puterii, ceea ce a contribuit la evitarea unor
derapaje majore de la linia de urmat.
Armata a contribuit şi în ce priveşte palierul politic şi mă refer
în principal la relaţiile dintre Romania şi Ungaria. Încă înainte de
încheierea tratatului de baza cu Ungaria, armatele celor două ţări au
iniţiat o serie de măsuri care au dat substanţă procesului de reconciliere
istorică româno-ungară. Împreună cu ministrul apărării din Ungaria,
un excelent coleg, am stabilit încă de la începutul mandatului meu
o lista de activităţi comune ale celor două ţări pe plan militar. Este
de reţinut că una dintre aceste activităţi viza organizarea de exerciţii
militare comune alternativ pe teritoriilor lor. Acum, astfel de exerciţii par
un lucru comun, atunci însă aveam emoţii faţă de reactia ungurilor
la vederea pe teritoriul lor a militarilor în uniforma românească şi
viceversa. Aş mai menţiona întărirea măsurilor de creştere a încrederii
la frontiera dintre cele doua ţări, măsuri care mergeau dincolo de ceea
ce se practica pe plan european. Pentru a da mai multă credibilitate
demersului nostru privind reconcilierea istorică, am trimis experţi militari
în Franţa şi Germania pentru a cerceta în arhive evoluţia procesului de
180
Interviul Familiei
reconciliere franco-germană. Am constatat că eram pe drumul cel bun,
căci şi în acest caz s-a început cu problemele de securitate.
Deci, pentru a rezuma, înainte de Madrid, România nu era sub
masă, cum pretindea Domnul Severin. Din punct de vedera militar
ne prezentam destul de bine. Din punct de vedere politic, alternanţa
la putere care avusese loc în decembrie 1996 spulbera chestiunea
cu criptocomuniştii şi asigura un sprijin mai larg, european, pentru
invitarea noastră la aderare. Nu a fost însă suficient.
Totuşi. eforturile noii guvernări au fost veritabile şi de bunăcredinţă,
ele au reuşit să impună în conştiinţa comună a celor din NATO că
România va deveni membră în valul de extindere următor. A fost o
contribuţie notabilă la pregătirea invitării noastre în 2002 la aderare.
N.T.- Acum, că suntem de ceva ani în NATO, că participăm alături de
americani pe diferite teatre de acţiune militară, aş vrea să vă întreb
cum apreciaţi cele întâmplate la Madrid în 1997?
G.T.- Avem mai multe elemente care ne sunt utile pentru a ne face o
idee în legatură cu ce s-a întâmplat atunci. Este clar că în aprecierea
pregătirii prevalau elementele politice şi nu cele militare, cum s-ar
fi părut logic. Am în vedere un anumit stadiu al evoluţiei reformelor
politice şi economice în ţările candidate, dar mai ales evoluţia relaţiilor
americanilor cu Rusia. Evoluţia acestor relaţii confirma înţelegerea
dintre cele două mari puteri ca în timpul tranziţiei de la Războiul Rece
la altă stare, niciuna dintre ele să nu încerce a dobândi avantaje
politice sau militare. Este clar că o exindere precipitată a NATO în fosta
zonă de infuenţă a Rusiei din Europa de Est ar fi fost percepută de catre
ruşi ca o încălcare a acestei înţelegeri.
Am motive să cred că din perspectiva planurilor strategice
americane era mai importantă respectarea înţelegerii decât o extindere
intempestivă şi relativ masivă a Alianţei Nord-Atlantice către Est. După
revoluţiile din 1989 din ţările socialiste, americanii au promis ungurilor,
cehilor şi polonezilor că vor fi invitaţi în NATO foarte curând. Era nevoie să
li se dea acestor ţări şi nu numai lor, o perspectivă în ce priveşte acoperirea
riscurilor de securitate, chestiune care le preocupa în mod deosebit. S-a
crezut probabil că aderarea Poloniei, Ungariei şi a Cehoslovaciei, mai
apoi, după despărţirea Cehiei şi Slovaciei, ar putea fi privită de către ruşi
cu calm. Se pare că nu a fost aşa. Situaţia din Rusia era fluidă, puterea
generalilor rămânea în continuare mare, iar atmosfera din armată se
menţinea confuză. Prudenţa era cuvântul de ordine.
Aşa s-a născut Parteneriatul pentru Pace (PfP), o idee briliantă din
punct de vedere politic, diplomatic şi militar. Favoriţii au fost desigur
nemulţumiţi. PfP era mai puţin decăt li se promisese. Ar fi fost aproape
o insultă să le propui acestora să semneze primii actul constitutiv al
parteneriatului. Privirile s-au întors atunci către România, care a primit
181
Gheorghe Tinca
propunerea cu mare satisfacţie. Se confirmau speranţele că suntem
pe lista viitorilor membrii ai NATO. Aşa se face că în primele luni ale
anului 1994, România semnează prima, într-un cadru solemn, Protocolul
Parteneriatului pentru Pace. El este deschis, inclusiv statelor care făcuseră
parte din URSS. Peste câţiva ani însăşi Rusia intra în joc. Poate constata
direct că activităţile militare concepute de NATO nu-i sunt ostile.
România a desfăşurat o activitate intensă în cadrul PfP, asupra
căreia nu mai insist pentru că este îndeobşte bine cunoscută. Este foarte
interesant de remarcat că ori de câte ori simţeam că avem vântul în
pânze, apărea câte un studiu, de preferinţă al experţilor de la Rand
Corporation, comandat de diferite instituţii americane, care demonstra că
Polonia, Ungaria şi Cehia erau avansate în ce priveşte pregătirea pentru
aderarea la NATO. Toate statele candidate aveau însă şanse egale în
continuare. Noua putere de la Bucureşti a făcut tot ce omeneşte era posibil
pentru a lărgi sprijinul european. Aveam susţinerea Franţei încă din
timpul guvernării anterioare, însă mereu am bănuit că francezii aveau
un interes al lor în raport cu americanii. Oricum, sprijinul lor a fost efectiv
şi destul de viguros. Creştin-Democraţii noştri au făcut presiuni în familia
lor politică europeană, în special pe lângă Germania, care şi-a schimbat
poziţia chiar în preziua reuniunii la vârf de la Madrid. Preşedintele Clinton
a fost însă ferm, România nu era inclusă pe lista invitaţilor la aderare, care
cuprindea doar Polonia Ungaria şi Cehia. Într-o formă care nu obliga pe
nimeni, ţara noastră şi Slovenia erau menţionate ca importante pentru
flancul sudic al Alianţei, putând fi invitate la o reuniune viitoare. Eu îmi
explic atitudinea preşedintelui american prin dorinţa aceatuia de a nu
forţa mâna ruşilor. Aceştia nu erau atât de naivi să creadă că România
nu va intra cândva în NATO. Doreau ca la fiecare etapă a extinderii
să capete asigurări, sau cel puţin gesturi din partea Alianţei că nu are
intenţii ostile faţă de ea. Nimic nelegitim în aceasta. Mai trebuie avută
în vedere şi rezoluţia Congresului american care limita extinderea la
cele trei ţări menţionate. Poate că Administraţia americană ar fi putut
convinge Congresul pentru o extindere mai largă, dar nu a făcut-o şi nici
nu a încercat. Nu m-aş abţine să spun că americanii au dorit să-şi mai
acorde timp pentru consolidarea reformelor necesare maturizării vieţii
politice democratice sau a relaţiilor specifice economiei de piaţă liberă
la noi. Era normal să-şi dorească sporirea potenţialului de influenţare a
situaţiei din viitoarele ţări aliate şi să-şi creeze o infrastructură informativă
cât mai eficientă. Spun normal, pentru că acest demers nu trebuie înţeles
ca fiind unul ostil.
N.T.- Asta a fost viziunea lui G.H. Bush şi în prima fază a politicii lui Bill
Clinton.
G.T.- Da a fost viziunea lui Bush şi a lui Clinton. Sunt convins că ea va
rămâne o orientare de baza a strategiei americane pentru mult timp.
182
Interviul Familiei
Au fost chestiuni fundamentale ale păcii internaţionale, cum ar fi cele
ale neproliferării armelor nucleare şi în general problemetica armelor
de distrugere în masă, în care amenicanii şi sovieticii s-au înţeles
perfect chiar şi în vremurile grele ale războiului rece. Nu văd de ce nu
s-ar înţelege şi astăzi.
Din perspectiva intereselor noastre naţionale, noi, ca aliaţi ai SUA
în NATO, ar trebui să înţelegem această permanenţă a raporturilor
dintre cele două mari puteri şi mai ales să cunoaştem cât mai corect
nuanţele şi limitele ei. Chiar dacă am fi avut un parteneriat startegic
româno-american bine articulat, prevăzut într-un protocol, semnat la
un nivel cât mai înalt, eu îndrăznesc să spun că la Madrid, americanii
tot nu ar fi fost de acord cu o extindere mai mare, care să ne includă şi
pe noi. Situaţia în Rusia era confuză, iar poziţia lui Boris Elţîn destul de
delicată.
N.T.- Acest lucru îl spune şi Bill Clinton în Memoriile lui. Americanii
lucrează cu mare perspectivă.
G.T.- Sigur că da. Dosarul nostru nu era primul, dar nici ultimul cum
susţin unii. Nu era în top, fireşte, pentru că americanii aveau priorităţile
lor. Extinderea NATO a devenit mai necesară şi urgentă după 11
septembrie 2001. România îşi consolidase deja credibilitatea faţă de
SUA şi în general faţă de Occident.
N.T.- Asta dacă nu mai apare un gest ca cel făcut de guvernul
Tăriceanu privind retragerea intempestivă din Irak a contingentului
nostru militar.
G.T.- Chestiunea a fost dramatizată datorita jocului politic dintre
preşedinte şi premier. Este mai mult decât clar că nimeni nu se poate
gândi la o retragere sau la o reducere a numărului militarilor fără a-i
consulta pe americani sau, dupa caz, pe cei de la NATO.
N.T.- Una dintre tezele pe care, probabil, le voi susţine, este că acest
parteneriat are un background în istoria relaţiilor româno-americane.
G.T.- Sigur că da, tot ce facem cu americanii sau cu alţii are un
background. Nu trebuie să uităm că acest background arată că relaţiile
noastre cu SUA au fost bune atâta timp cât americanii au avut un
interes în relizarea căruia le puteam fi utili. La început l-au sprijinit pe
Ceauşescu pentru că acesta îi înfrunta pe ruşi, dorea să fie intependent
şi era destul de naţionalist. Crea divergenţe în lagărul socialist. Mai
târziu,în a doua parte a anilor optzeci, dupa venirea lui Gorbaciov la
putere, Ceauşescu nu a înţeles că americanii nu vor mai avea nevoie
de el şi vor actiona, împreună cu ruşii şi cu alţii, pentru înlăturarea celor
care se opun marii schimbări.
N.T.- Între 1990 şi 1994, până la aderarea la Parteneriatul pentru Pace,
pe noi nu ne-a interesat relaţia cu SUA. De ce nu am încercat să intrăm
într-o relaţie normală?
183
Gheorghe Tinca
G.T.- Relaţia cu americanii ne-a interesat încă de la început, după
revoluţie.
N.T.- Cât de mult?
G.T.- Foarte mult, nici nu se putea altfel. Cum ne-am fi putut permite să-i
ignorăm pe americani. Opoziţia de la noi, în criticile aduse guvernării,
acuza indiferenţa ei faţă de relaţiile cu SUA sau chiar accente
antiamericane al acesteia. Cum era şi normal, opoziţia dorea să obţină
avantaje în lupta politică internă şi un tratament preferenţial pe plan
extern. S-a speculat mult faptul că preşedintele de atunci făcuse studii
la Moscova, de unde concluzia că este omul ruşilor. Ironia soartei a
făcut ca România să primească invitaţia de a adera la NATO tocmai în
timpul mandatului domnului Iliescu, căci despre el este vorba. În acelaşi
mandat s-au încheiat şi negocierile pentru aderarea ţării noastre al
UE. Se împlineau două mari obiective strategice, fundamentale pentru
noi.
Trebuie însă amintit că o relaţie bună cere ca părţile să aibă
interese compatibile ori, în timpul revoluţiei noastre, secretarul de stat
american le-a transmis sovieticilor că au mână liberă, dacă găsesc de
cuviinţă, să facă ordine în România. A fost o mare dezamăgire pentru
români. Ei ar fi crezut că pot conta pe o atitudine favorabilă din partea
americană dacă ruşii vor intra în România. Norocul nostru a fost că
Gorbaciov a văzut în oferta americană o capcană pe care a evitat-o.
Dupa cele întâmplate în zilele de 13-15 iunie 1990, României i-a fost
încetat dilogul cu ţările occidentale. Eram atunci subsecretar de stat la
externe şi coordonam relaţiile cu toate statele, mai puţin cele vestice.
Ideea centrală a numeroaselor contacte pe care le-am avut, în special
cu statele latino-americane, era argumentarea dorinţei României de a
intra în NATO şi în UE şi de a construi raporturi noi, statornice, în toate
domeniile, cu ţările occidentale, inclusiv SUA. Am motive să cred că
latino-americanii ne-au sprijinit în acele momente grele, transmiţând
„unde trebuie” orientările noastre politice. Păcat că astăzi am uitat
gestul prietenilor noştri.
N.T.- Dar în 1991 semnam tratatul cu URSS, al carui articol 4 stipula că
nicio semnatară nu va intra în alianţe ostile celeilalte părţi.
G.T.- Chiar dacă tratatul ar fi intrat în vigoare, opţiunea noastră pentru
NATO nu ar fi fost compromisă, întrucât între Rusia şi Alianţa Atlantică erau
suficiente declaraţii oficiale care arătau că între cele două părţi nu mai
exista starea de ostilitate din timpul războiului rece. Deci, formal vorbind,
articolul nu ni se aplica în cazul în care doream să intrăm în NATO.
Trebuia să încheiem tratate de bază cu toţi vecini, o cereau
interesele noastre de securitate şi era şi o condiţie pentru aderare. Totuşi,
oricât de valide ar fi argumentele invocate, nu poţi înlătura opinia că
semnarea tratatului cu articolul menţionat ar fi fost o greşeala politică.
184
Interviul Familiei
Nu cred însă că urmările ar fi fost devastatoare cum se lasă a se înţelege.
Greşeli au făcut şi alţii. Bunăoară, preşedintele Havel susţinea ideea
desfiinţării concomitente a celor două alianţe- Tratatul de la Varşovia
şi Alianţa Nord Atlantică. Ideea era absurdă şi periculoasă în noile
condiţii. Este adevărat că inainte de revoluţie, pe timpul lui Ceauşescu,
şi noi sprijinisem o propunere similară, care avea girul sovieticilor.
Acum ea devenise contraproductivă.
N.T.- A fost un curent care a continuat şi la începutul anilor 90. Cum
comentaţi faptul că primul şef al Serviciului de Informaţii Externe a fost
Mihai Caraman? Nu este acesta un semn?
G.T.- Drept să vă spun, eu nu înţeleg nici acum această mişcare. Poate
că domnul Petre Roman ar putea avea explicaţiile necesare. Dacă neam pune în situaţia de atunci, poate că am găsi ceva justificări. Chiar
dacă a fost o gafă, urmările ei nu au fost notabile. S-ar putea ca domnul
Caraman să fi avut de rezolvat urgent anumite sarcini distincte şi atât.
N.T.-În acest interval au existat curente de gândire alternative la NATO,
în Armata Română?
G.T.- Nu pot să ştiu ce gândeau sau vorbeau între ei toţi generalii despre
NATO. Oricum era clar că ofiţerimea tânără dorea deschiderea armatei
către exterior şi vedea în aderarea la NATO implinirea dorinţelor sale
pentru o carieră adevarată. Ca instituţie a statului, armata a fost
consecvent pentru aderarea ţării la Alianţa Atlantică. Militarii aveau o
astfel de atitudine întrucât, pe de-o parte, ei ştiau prea bine că în noile
condiţii create după 1989 nu exista o altă alternativă realistă pentru
acoperirea riscurilor privind securitatea ţării decât intrarea în NATO iar
pe de altă parte, marea majoritate a românilor era favorabilă Alianţei.
Armata a fost alături de popor şi deci nu putea avea altă opţiune
decât cea pro-atlantică. Deci în armată nu au existat opţiuni pentru o
altă alternativă decât cea oferită de NATO. De fapt, în amata română,
după tulburarea produsă de CADA, nu au mai avut loc evenimente
similare. Aş mai adăuga faptul că spre deosebire de armatele celorlalte
state foste socialiste, la noi nu au existat tensiuni sau conflicte între
diferite structuri ale Statului Major General (SMG), sau între ministrul
civil şi Şeful SMG. Şi aceasta reflectă în afară de seriozitatea factorilor
de răspundere şi o anumită unitate de gândire privind orientarea
strategică fundamentală a ţării pentru viitor.
N.T.- Pe mine m-a surprins faptul că generalul Cioflină a rămas 7 ani şef
al SMG, a prins mai mulţi prim-miniştri.
G.T.- Este de apreciat, dar pe mine nu mă surprinde. Şeful SMG nu
trebuie să facă politică de patrid şi generalul Cioflină a respectat
această regulă. În plus, generalul a fost implicat în realizarea reformei
care se întinde în mod obiectiv pe o perioadă mai lungă. Iată deci
argumentele pentru care nu sunt surprins.
185
Gheorghe Tinca
N.T.- Practic, noi în tot acest interval 1990-1997 şi mai târziu, nu am avut
niciun aranjament de securitate.
G.T.- Este perfect adevărat şi poate această situaţie explică anumite
greşeli, temeri exagerate, reprezentări eroate şi altele pe care trebuie să
ni le asumăm. Acum, când totul este clar în ce priveşte aranjamentul de
securitate, putem emite cu uşurinţă opinii. Ameninţările de securitate
erau însă mai îndepărtate ca altădată, pentru că faceam parte dintr-o
regiune mai largă, aflată în tranziţie, în strânsă cooperare şi cu sprijin
din partea statelor NATO şi cele ale UE. Ne gândeam totuşi că aceste
state nu puteau să nu se implice cel puţin pe plan politic sau moral
în cazul în care securitatea noastră ar fi fost ameninţată. Amintesc că
Protocolul PfP prevedea posibilitatea ca statele participante a căror
securitate este ameninţată să ceară organizarea de consultări cu
celelalte state participante, inclusiv cele ale NATO.
N.T.- Parteneriatul pentru Pace (PfP) a avut un asemenea rol, dar se
putea conta pe el?
G.T.- Da. Deşi „budinca nu a fost testată”, cred că PfP putea avea un
astfel de rol. Gândiţi-vă că noi eram plasaţi în vecinătatea unui conflict
care comporta multe riscuri şi ele trebuiau luate în calcul. Am avut
înţelepciunea să ne implicăm direct cu militari în operaţiunile de
menţinere a păcii în fostul spaţiu iugoslv şi să avansăm teza, preluată
şi de alţii, ca înainte de a fi un consumator de securitate, să fim un
factor generator de securitate. Ideea mi-a fost inspirată de o inscripţie
aflată la mormântul fostului preşedinte Kennedy din cimitirul Arlington
care, parafrazând un clasic grec, spunea „Nu te întreba ce poate face
America pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru America!”. Tot aşa
şi în cazul nostru „nu te întreba ce poate face NATO pentru securitatea
ta, întreabă-te ce faci tu pentru pacea şi securitarea regională şi
internţională”. Constat că şi astăzi contribuţiile noastre în sensul acestei
idei sunt remarcabile.
N.T.- Cum apreciaţi rolul Armatei Române în relaţia României cu SUA în
acest interval, 1990-1996? A fost un motor al relaţiei?
G.T.- Sigur că da, mai ales din perspectiva NATO. Ea a dat seriozitate
relaţiei şi o anumită consistenţă. A fost extrem de importantă în ce
priveşte credibilitatea, nu numai a ţării, ci şi a orientării ei. Dintre toate
instituţiile ţării, inclusiv securitatea, armata a fost cea mai apropiată
de interesul naţional şi de popor. Am auzit regretul că imediat după
revoluţie, Armata trebuia să menţină puterea pentru o perioadă de
timp, după care urma să o predea civililor. Eu unul nu cred că aşa
ceva era posibil. Prin tradiţie, la noi armata nu a dat lovituri de stat
şi nici nu a guvernat ţara. În afara rolului pe care armata l-a avut în
unele probleme politice externe cum ar fi cea a relaţiilor cu Ungaria,
amintită deja, armata a contribuit la eliminarea unor suspiciuni ale
186
Interviul Familiei
americanilor privind armele chimice sau exportul de armanent
românesc în unele ţări aflate sub embargou. Ea a avut deci un rol în
sporirea încrederii în ţara noastră. Trebuie să precizez că suspiciunile
aveau la bază chestiuni întâmplate înainte de revoluţie. Cred că
partea americană a fost surprinsă de modul absolut deschis şi onest
în care am acţionat pentru a elimina chiar şi cel mai firav motiv de
suspiciune. Sunt convins că aceasta atitudine a contat mult în evoluţia
viitoare a raporturilor româno-americane.
N.T.- Am un set de idei pe care le urmăresc şi vă rog să-mi spuneţi
dacă sunteţi de acord cu ele, sau nu. Astfel, parteneriatul nu este un act
politic spontan, el este expresia unei evoluţii istorice, a unor permanenţe
geopolitice şi a unor realităţi strategice.
G.T.- Este adevărat că parteneriatul startegic româno-american nu este
un act politic spontan. Că este expresia unei evoluţii istorice, mi se pare
cam mult. Parteneriatul strategic bilateral ar trebui să aibe un conţinut
mult mai bogat pentru a fi rezultatul unei evoluţii istorice. Aş spune că
este un instrument util în relaţiile româno-americane, într-o anumită
perioadă a evoluţiei lor. În ce priveşte permanenţele geopolitice,
care nu pot fi ignorate de nimeni, m-aş mărgini să spun că ele, aceste
permanenţe, trebuie să fie folosite şi pentru interesele noastre. Dacă
servesc numai interesele altora este un semn de neputinţă sau de
nepricepere. Dar ce înţelegeţi prin aceste permanenţe?
N.T.- Permanenţe în sensul că România are câteva caracteristici
geopolitice care nu pot fi ignorate de nimeni.
G.T.- Cred că poziţia noastră la Marea Neagră în contextul mai larg al
zonei înconjurătoare sau adiacente este una dintre caracteristicile la care
vă referiţi dumneavoastră. Am motive să cred că această caracteristică,
sau permanenta geostrategica, mă refer la Marea Neagră, ocupa un loc
însemnat în desenul strategic global al SUA. Dezvoltările care au avut loc
în ultimul timp vin să confirme acest lucru. Este evident că poziţia pe care
o avem în zonă interesează pe americani şi acum sunt sigur că ea a avut
un rol însemnat în invitarea noastră să aderăm la NATO, în momentul
potrivit, fireşte. Îmi aduc aminte că la Ministerul Apărării Naţionale
(MApN) nu aveam suficiente materiale de prezentare a armatei aflată
în plină tranziţie, ca factor de bază în promovarea hotărârii noastre de
a deveni membru al Alianţei. M-am adresat atunci americanilor, să
mă ajute în producerea unui film documentar pe o temă aleasă de ei,
pentru a stârni interesul celor cărora li se adresează. Deci un film despre
noi, făcut de un producător american, pe o temă aleasă de el. Mare mi-a
fost mirare să constat că tema care interesa încă de atunci se referea la
Constanţa, ca cel mai important port la Marea Neagră. Erau prezentate
date care m-au surprins prin acurateţea şi impactul lor. Asta se întâmpla
acum 13-14 ani. Nu ştiu ce s-a mai ales de film după plecarea mea de la
187
Gheorghe Tinca
MApN. Cred că, în buna noastră tradiţie, a fost aruncat la gunoi ca un
produs expirat şi înlocuit de altul, făcut de noi, dar pentru noi. Revenind
la Marea Neagră, remarc că ea făcea parte din strategia pe termen lung
a americanilor, strategie urmărita consecvent, că interesul pentru zonă
corespundea politicii americane privind resursele mondiale de energie
şi că în acest mare proiect, SUA avea nevoie de noi.
Ei bine, până ne-am dezmeticit noi, până ne-am convis că au
nevoie de noi, a trecut ceva timp. Am realizat importanţa problemei
numai după ce am pus-o în contextul relaţiilor cu Rusia. Adică
să devenim o contrapondere la puterea acesteia şi să nu mai fim
dependenţi de resursele de gaz ruseşti, participând la construţia de
noi magistrale pentru a aduce gazul din Asia Centrală pe sub Marea
Neagră în Europa. Până în prezent nimic notabil nu s-a întâmplat. Nu
am pretenţia că ştiu totul, dar în ce ne priveşte, lipsa de rezultate se
explică prin abordarea perimată a demersurilor noastre. Realitatea
arată cu claritate că dacă ceva serios se poate întâmpla în zona de
care vorbim, aceasta nu se poate face împotriva Rusiei, ci împreună
cu ea. Să fim bine înţeleşi, nu recunosc Rusiei un drept de veto, dar nici
nu putem spera că aceasta va fi de acord să renunţe la interesele sale.
Noul desen geopolitic al zonei văzuta într-o dimensiune mai larga,
trebuie să aducă beneficii tuturor celor interesaţi. Un astfel de rezultat
este greu de obţinut. Altă alternativă nu există şi dacă ar exista, preţul
ei ar fi enorm, ne-am întoarce la gravitatea pericolelor războiului rece.
În fine, cred că abordarea noastră tradiţională, gratuit conflictuală,
nu ne-a folosit şi nici n-a ajutat nici pe prietenii noştri. Trebui să recunosc
însă, că am avut un rol important în a stârni interesul Uniunii Europene
şi al membrilor săi faţă de zona Mării Negre. Poate aceasta ne va face
să avem o abordare mai eficientă pentru a folosi caracteristica sau
permanenţa geopolitică de care vorbim şi în interesul nostru.
N.T.- Atitudinea faţă de ruşi este o chestiune care vine de demult.
G.T.- Corect. Ruşii ne-au făcut destule în istoria comună pe care o avem.
Nu întodeauna rolul lor ne-a fost ostil. Am suferit împreună marile erori
ale comunismului sau primitivitatea acestuia. Totuşi, în ce ne priveşte,
el ne-a fost impus. Cel puţin acum avem un deziderat comun- nici noi şi
nici ei nu dorim să ne întoarcem la ce a fost. Este o bază comună de pe
care putem gândi viitorul. Agenda relaţiilor noastre este încărcată cu
multe probleme complicate, care nu pot fi rezolvate decât într-o abordare
mai largă, impusă de nevoia schimbării calitative a raporturilor dintre
popoarele noastre. Adevărul este însă că în mentalul poporului român,
ruşii au o imagine negativă. Poate că ne-am aflat prea aproape. Mai
mult, mulţi dintre noi cred ca ruşii nu pot fi văzuţi altfel.
Din punctul lor de vedere, nu prea contează ce credem noi despre
ei, de fapt nesoluţionarea problemelor pe care le avem curge în folosul
188
Interviul Familiei
lor. Ne consideră frivoli şi de multe ori nu ne iau în seamă declaraţiile.
Ce este mai rău, e că nu ne putem abţine de a face gesturi inamicale
gratuite care, la urma urmelor, este bine că nu sunt luate în seamă de
ei. De multe ori cred că astfel de gesturi urmăresc scopuri electorale
pe plan intern şi sunt o dovadă a imaturităţii politice a celor care le
fac. Mulţi dintre noi cred că dacă am intrat în NATO şi în UE putem
juca tare cu Rusia. Sunt convins că o astfel de atitudine deranjeaza
mai mult pe aliaţi decât pe ruşi. Apartenenţa la cele doua organizaţii,
care fără echivoc ne leagă de occident, ne dă atât posibilitatea de a
aborda relaţiile cu Rusia de pe o bază comună, occidentală, includ
aici deopotrivă Europa şi America de Nord, cât şi, pentru prima dată,
ocazia de a ne negocia cu calm şi fără teamă, problemele bilaterale pe
care le avem cu ruşii. Eu sunt de părere că a venit timpul unei abordări
complexe, serioase şi sincere cu ruşii care, în timp, să aducă schimbări
de substanţă în ansamblul relaţiilor noastre.
N.T.- Întorcându-mă la tema mea, una dintre ideile pe care le urmăresc,
este că atâta timp cât avem acest culoar de oportunitate, când parte
dintre interesele noastre vitale se suprapun cu parte dintre interesele
americane, ar trebui să avem suficientă inteligenţă încât să exploatăm
acum această situaţie.
G.T.- Dacă în cazul ruşilor scuza imobilismului, sau a lipsei de inspiraţie
pot fi sentimentele opiniei publice faţă de ce ne-au făcut aceştia de-a
lungul istoriei, sentimente care într-un stat democratic contează, în
cazul SUA situaţia ar trebui să fie cu totul alta, căci în România este
dominantă de mult, chiar din timpul războiului, când americanii ne
bombardau şi apoi din timpul regimului comunist, când puteai să-ţi
pierzi libertatea, o puternică admiraţie faţă de America. Deci, orice
ne-ar face americanii, noi românii tot îi iubim. Cu toate acestea nici în
relaţiile cu ei nu dăm dovadă de prea multă inteligenţă pentru a folosi
toate ocaziile în care interesele noastre coincid cu cele americane. De
multe ori credem că afişarea, uneori ostentativă sau plină de zel, a
simpatiei noastre pentru americani ar terbui să-i determine pe aceştia
să ne trateze ca pe nişte aliaţi apropiaţi. A ne face utili americanilor
ne este necesar mult mai mult decât declaraţiile noastre de dragoste.
Ne trebuie imaginaţie şi inteligenţă în promovarea intereselor proprii,
întelegerea corectă a obligaţiilor care decurg din statutul de aliat, cât
şi un comportament prin care să-ţi ajuţi prietenii, pentru a te ajuta.
N.T.- Parteneriatul este expresia interesului constant şi puternic al tuturor
guvernărilor, includ aici şi pe preşedinţi, post-decembriste, indiferent de
orientarea lor ideologică, pentru o relaţie apropiată cu SUA.
G.T.- Este corect. Vă confirma faptele. Aş adăuga, fără să fiu părtinitor,
că una dintre guvernări, poate cea mai criticată, a şi reuşit să dea
substanţă relaţiei şi asta pentru că a avut priceperea să o facă.
189
Gheorghe Tinca
N.T.- Parteneriatul este expresia unei nevoi iniţiale majore de securitate,
şi care în timp, încearcă să satisfacă şi nevoi de ordin economic.
G.T.- Sigur că parteneriatul strategic româno-american a fost expresia
unei nevoi majore de securitate pe care o resimţeam noi, dar nu ştiu
în ce măsură a răspuns acestei nevoi. Este cert că a avut un rol destul
de inportant prin mesajul pe care dorea să-l transmită. A avut de
asemenea importanţă ca instrument favorizant intrării noastre în NATO.
Am îndoieli însă, că parteneriatul ne va ajuta într-o măsură notabilă
din punct de vedere economic, chiar şi într-o fază ulterioară.
N.T.- Falsitatea şi periculozitatea dilemei „Europa sau SUA”.
G.T.- De acord cu dumneavoastră că dilema este falsă din perspectiva
ţărilor în tranziţie. Toate au vrut şi au aderat la NATO şi la UE, noi nu
am ales una sau alta, deşi sunt unele ţări vest europene care o fac. Ca
şi ceilalţi aflaţi în tranziţie, noi am vrut să fim parte a lumii civilizate
occidentale, să trăim pe baza valorilor sale. Nu am putut şi nici nu
putem să facem o alegera, deci dilema este falsă. Nu putem însă să
închidem ochiii şi să spunem că ea nu există. Sunt alte ţări europene
care se pare că au probleme. Nu cred că sunt fundamentale şi în măsură
să ameninţe unitatea occidentală. De fapt, occidentalii au maturitatea
necesară pentru a nu lăsa loc speculaţiilor pe seama diferenţelor de
opinii sau chiar de interese dintre ei. Sunt convins că pus în faţa unei
ameninţări reale şi majore, Occidentul va reacţiona solidar şi hotărât.
Noi, cei nou veniţi, putem avea un anumit rol în a îngrădi eventuala
extindere a dilemei. Ar trebui să fim pregătiţi intelectual şi profesional
pentru a juca cartea unităţii.
N.T.- Cineva ne-a împins în această dilemă.
G.T.- Cum am spus, noi nu avem nicio dilemă, nu putem alege între
cele doua părţi ale unui tot pe care l-am dobândit de curând. Se pare
că la noi diferenţele de vederi dintre preşedinte şi premier ar indica
preferinţe pentru o parte sau alta. Nu cred în seriozitatea acestei situaţii.
Ea ţine mai degrabă de meandrele politichiei noastre interne.
N.T.- Parteneriatul strategic este un vehicul politic şi strategic necesar şi
accesibil României, într-o anumită perioadă istorică, pentru o rapidă,
monitorizată şi ferm susţinută traversare a desertului perioadei postrevoluţionare.
G.T.- Da, pot admite, dacă îl înţelegem ca pe unul dintre vehicule, într-o
anumită perioadă post-revoluţionară. Cam atât.
N.T.- A fost un accelerator al dezvoltării şi repoziţionării istorice, politice
şi strategice a României la cumpăna dintre milenii.
G.T.- Sună ca un discurs de demult.
N.T.- A fost un ghid şi sursă de valori liberale şi democratice pentru
România.
G.T.- Da, fireşte. Dar asta merge de la sine.
190
Interviul Familiei
N.T.- Parteneriatul a facilitat transformarea României dintr-un factor
consumator de securitate, în altul generator de securitate, ne-a permis
să devenim un factor politic şi strategic activ în plan subregional.
G.T.- Am vorbit mai sus despre conceptul privind consumatorul şi
furnizorul de securitate. Mai adaug acum că aveam în vedere nu atât
furnizarea de militari pentru acţiuni militare, ca mijoc de menţinere a
păcii şi securităţii, cât mai mult asigurarea stabilităţii interne, fiecare
în ţara lui. Acest lucru mi se parea extrem de important într-o regiune
sau subregiune minată de tensiuni şi conflicte. Cu toate dificultăţile
interne prin care am trecut, am reuşit să asigurăm stabilitate ţării şi să
nu adăugăm nimic la dramele regiunii noastre.
N.T.- Parteneriatul strategic româno-american ne-a ajutat să fim mai
credibili.
G.T.- Parteneriatul a înlesnit cunoaşterea noastră mai bună de către
americani şi deci ne-a ajutat să aibe mai multă încredere în noi. Şi în
faţa altora am devenit mai credibili în măsura în care aceştia cunoşteau
că noi şi americanii suntem parteneri strategici.
N.T.- Ce credeţi despre situaţia Republicii Moldova şi cea a Ucrainei?
G.T.- Republica Moldova, dacă vrea să aibe un viitor, trebuie să şi-l
proiecteze în U.E. Sunt convins că o astfel de orientare va găsi sprijin
pe plan european. Nu mai vorbesc de sprijinul nostru. Integritatea ei
teritorială trebuie de asemenea respectaă. Altfel, Transnistria ar deveni
un fel de Kalinilgrad, oricând sursă de tensiuni sau conflicte. Ar deveni
o problemă şi pentru Ucraina.
În ce priveste Ucraina, problema este extrem de complexă, atât datorită
factorilor externi, cât şi altora interni. Indiscutabil, este bine ca Ucraina să
devină membru al NATO. Trebuie însă ca aceasta să îndeplinească pe
deplin criteriile stabilite pentru toate ţarile admise până acum în cele două
valuri. Aş îndrăzni să spun că în cazul Ucrainei, stat mare, strategic aşezat,
îndeplinirea criteriilor ar trebui urmarită cu mult mai multă exigenţă. În
ce ne priveşte, avem motive să credem că vecinii noştri au mult de făcut
pentru a ne da încrederea că se vor comporta ca un adevărat aliat. Aşa
cum arată astăzi, situaţia internă din Ucraina pare să aducă NATO mai
multe probleme decât avantaje. O spun cu tot regretul, această ţară are un
drum lung de parcurs până a ne dovedi că este pregătită pentru a deveni
membră a NATO. În ce ne priveşte, rămânem deschişi oricărei cereri de
sprijin şi suntem gata să le împărtăşim ucrainienilor din experienţa
noastră, aşa cum şi noi am profitat de experienţa altora.
N.T.- De ce idei ar trebui sa ma feresc? Ce idei legate de problematica
parteneriatului credeţi că sunt păguboase?
G.T.- Ar trebui să evitaţi accentele care ar da impresia unei exagerări
a rolului parteneriatului în relaţiile româno-americane. Nu am
informaţiile necesare pentru a-mi face o convingere, dar am îndoieli
191
Gheorghe Tinca
că parteneriatul startegic româno-american poate fi o umbrelă pentru
ansamblul relaţiilor noastre cu americanii. Vă spun acestea nu pentru
a vă tăia elanul. O fac din dorinţa de a spori valoarea cercetării
dumneavoastră printr-o abordare cât mai apropiată de realitate.
Exagerările nu ar putea mulţumi nici pe americani.
N.T.- Eu am o simpatie pentru americani şi cred că am unele dificultăţi
în a fi suficient de echidistant.
G.T.- Şi eu îi simpatizez pe americani. Dacă sunteţi conştient de aceste
dificultăţi înseamă că aveţi o şansă reală de deveni echidistant.
N.T.- Ce idei credeţi că ar trebui promovate în legătură cu acest
parteneriat strategic?
G.T.- În primul rând cred că parteneriatul strategic româno- american
ar trebui să capete o formă scrisă şi de ce nu, după ce amerianii se
vor convinge că pot avea încredere în noi, în serozitatea noastră,
parteneriatul să evolueze sub forma unui tratat formal. E greu, dar
trebuie încercat. In al doilea rând, dacă nu se poate evolua către
un cadru formal, atunci ar putea să devină un cadru de consultări
apropiate, chiar confidenţiale, pe probleme mai delicate.
N.T.- Vă referiţi la Republica Moldova, securitatea energetică, etc.?
G.T.- Evident.
N.T.- Credeţi că ar trebui să renunţăm la acest parteneriat strategic?
G.T.- În niciun caz. Ar trebui să avem cât mai multe instrumente
similare la îndemână pentru a ne face cunoscute poziţiile şi interesele.
Rezultatele sunt pozitive şi deci parteneriatul trebuie păstrat.
N.T.- Domnul ministru Adrian Severin spunea că are senzaţia că acest
parteneriat se transformă într-un protectorat. Că noi nu ne jucăm cărţile
şi devenim tot mai mici.
G.T.- Cred că stabilirea unui protectorat necesită mai mult decât acest
parteneriat. Poate că domnul Severin are mult mai multe informaţii şi
ştie ce spune. Fără a împărtăşi ideea protectoratului, sunt de acord că
nu ne jucam bine cărţile şi devenim tot mai mici.
N.T.- Credeţi că parteneriatul vulnerabilizează poziţiile generale ale
României, este un factor de slăbiciune?
G.T.- Nu văd cum ne-ar vulnerabiliza. În raport cu cine? El trebuie întărit,
căci parteneriatul este un atuu pentru noi.
N.T.- Faptul că există aceste facilităţi militare americane în România,
este un lucru bun?
G.T.- Absolut. Instalarea lor în România nu reprezintă un gest ostil faţă de
Rusia, am în vedere o Rusie democratică, paşnică, deschisă colaborării,
inclusiv cu vecinii. Vorbind despre aceste facilităţi, ele nu sunt baze
militare ca cea de la Ramstein. Se impune să găsim tonalitatea potrivită
pentru a nu induce impresii greşite sau adordări ostentative.
N.T.- Una din idei era că acest parteneriat poate fi un instrument
192
Interviul Familiei
prin care noi să ne rezolvăm problemele cu ucrainenii, cu Republica
Moldova şi cu internaţionalizarea Mării Negre.
G.T.- Puneţi prea mult în spatele cărăuşului. Parteneriatul poate fi un
cadru potrivit pentru a avea consultări ca între parteneri pe aceste
probleme. Depinde însă de atitudinea SUA, poate nu doresc să fie
implicate în unele dintre problemele menţionate dedumneavoastră.
Cred că ar fi foarte interesant de cunoscut cum văd americanii viitorul
relaţiilor noastre cu ţările de la Est de noi şi cum am putea avea un rolul
mai însemnat în zona noastră.
N.T.- Ionel N.Sava se exprima că dorim să ne orientăm politica către Est,
dar nu avem niciun dispozitiv politico-diplomatic orientat către Răsărit.
Toate sunt orientate către Occident.
G.T.- Este adevarat şi este explicabil. Până la intrarea în NATO şi în UE
forţele şi instituţiile noastre au fost concentrate în atingerea acestor
obiective. Acum ne confrunăm cu altă relitate, căreia trebuie să ne
adaptăm urgent. Eu cred că întreaga noastră politică externă şi în
acelaşi timp diplomaţia ca instrument de promovare a ei ar trebui să
facă obiectul unei analize serioase, pentru a le pune în acord cu noile
calităţi pe care le-am dobândit. Şi politicii externe, cât şi dipolmaţiei
trebuie să i se stabilească o idee centrală, un obiectiv esenţial, în funcţie
de care se cer stabilite toate celelalte orientări ăi direcţii de acţiune.
Cred că acest obiectiv nu poate fi altul decât modernizarea urgentă
şi profundă a ţării. Este evident că pentru a ajunge acolo trebuie să
avem în vedere cu precădere calitatea de menbru al NATO şi al UE,
ceea ce presupune identificarea posibilităţilor concrete de acţiune.
Diplomaţia, la rândul, ei trebuie regână şi reorientată în ideea de fi
cât mai eficientă în atingerea obiectivului fundamental. Există, de
fapt şi în rândul opiniei publice exista o anumită insatisfacţie faţă de
modul în care decurge politica noastră externă, faţă de modul în care
funcţionează diplomaţia noastră. Se pare că reformele şi epurările
operate nu au adus schimbările dorite.
N.T.- Ce credeţi că se va întâmpla în Kosovo?
G.T.- Sunt convins că planul occidental privitor la Kosovo va fi pus
în aplicare. După aceasta eforturile tuturor trebuie îndreptate către
evitarea proliferării cazurilor similare celui din Kosovo. În ce mă priveşte,
eu nu sunt convins că un stat Kosovar va putea fi viabil pe termen mai
lung.
N.T.- Vă mulţumesc foarte mult domnule ministru pentru interviul
acordat.
Bucureşti,
5 noiembrie 2007
193
Portofoliu
Aurel Roşu - 60 de ani
Data naşterii:
01.09.1948
Studii
1967: Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Oradea
1967 – 1970: Institutul Pedagogic din Cluj–Napoca, Facultatea de Desen
1983: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, specialitate
muzeologie – profesor de desen
Premii
2003 - Premiul oraşului Tarnów - Trienala internaţională de pictură Przemyśl,
Polonia
2006 – Premiul Primăriei Bârlad - Salonul Naţional de Artă – Bârlad
2007- Premiul de Excelenţă pe anul 2006 în domeniul artelor plastice vizuale
acordat de Primăria Oradea
2007 – Premiul Juriului pentru pictură la Salonul Naţional de Artă Piatra
Neamţ
Expoziţii de grup judeţene, naţionale şi internaţionale
1979: Expoziţie de grup a Filialei U.A.P. Oradea: Iaşi, Constanţa, Braşov, Sf.
Gheorghe, Baia Mare
1986: Expoziţie de grup a Filialei U.A.P. Oradea: Sala Dalles Bucureşti
1987: Expoziţie de grup: Salonta,
1979-1982-1985: Cîntarea României, Cluj-Napoca
2004: Expoziţie de grup, Debrecen, Ungaria
2005: Expoziţie de grup la Bucureşti
2005: Expoziţie de grup la Franţa, Montauban „Espace Bourdelle Sculpture”
2006: Expoziţie de grup la Biharkeresztes, Ungaria
194
Portofoliu
Saloane judeţene şi naţionale
1971-2008: Saloanele Filialei U.A.P. Oradea
1987-1988: Expoziţia republicană de acuarelă, Bucureşti
1990: Expoziţia naţională de artă plastică, Bucureşti
1997: Expoziţia “es EU INTERIOR”, Satu-Mare
2000: Salonul Naţional de pictură Theodor Amann, Buzău
Bienala de sculptură mică, Arad
2001: Saloanele Moldovei, Chişinău şi Bacău
Salonul Naţional de desen Arad
2002: Bienala de sculptură mică Arad
Salonul Judeţean de primăvară Oradea
2003: Salonul de Primăvară Oradea
2004: Saloanele Moldovei Bacău
Salonul Naţional de sculptură mică Arad
Inter Art Satu Mare
2005: Salonul Naţional de Sculptură mică Brâncuşiana – Târgu- Jiu
2006: Salonul Naţional de Artă – Bârlad
Salonul Naţional de Artă Bucureşti
2007: Salonul Naţional de Sculptură mică Brâncuşiana – Târgu- Jiu
2008: Salonul de Artă Satu Mare
Saloanele Moldovei din Bacău şi Chişinău
Saloane şi expoziţii internaţionale
2003 - Trienela internaţională de pictură Prizemysl Polonia
2005: Salonul internaţional de pictură Arad
2006 – Trienala internaţională de pictură Prizemysl Polonia
2007: Salonul Internaţional de Artă „Arad Biennial”, la Arad
Expoziţii personale:
1976: Oradea şi Tîrgu-Mureş
1984: Oradea
1985: Cluj-Napoca
1995: Oradea
1999: Arad
2000: Gyula, Ungaria
2002: Oradea şi Debreţin, Ungaria
2005: Bucureşti şi Oradea
2006: Oradea şi Beiuş
2007: Râmnicu Vâlcea
2008: Cluj-Napoca
195
Aurel Roşu
Referinţe critice
„(...) În pictura actuală a lui Aurel Roşu cadrele au extremităţi
aleatorii. Curbe şi contracurbe, meandre, zig-zaguri sunt menite nu
să delimiteze compoziţia, nu să o izoleze şi să o rupă de ambianţă,
ci să o centreze, să-i concentreze sensurile şi să-i pună în evidenţă
componentele determinante ale figurării. Vocabulele fundamentale
sunt antropomorfice. Dar un antropomorfic trecut cu folos şi cu fantezie
prin modalităţile de stilizare şi de încifrare în semn ale artei moderne.
Sensul urmărit este mărturisit de către artist şi verbal: el vrea, acum,
la maturitate să recupereze teritoriile fabuloase ale copilăriei şi
adolescenţei, vrea să echivaleze pe pânză sau pe hârtie, cu mijloacele
îndeletnicirii sale predilecte, imagini simbol pe care le-a purtat tainic
cu sine în suflet prin ani.”
Mircea Ţoca, 1995
„(...) Timbrul particular, tranşant, al picturii lui Aurel Roşu se
datorează unei pasionante vehiculări a unor incitante aspecte
existenţiale. Spaţiul compoziţional, întotdeauna alert şi savuros, se animă
de obsesive chipuri şi siluete serpentinate, simbolici idoli ai fecundităţii
şi purităţii neîntinate. În tot ceea ce pictează se simte o cuceritoare
vervă a dezvăluirii, o frenezie a configurării celor mai ciudate ipostaze
ce antrenează dilema, umorul, extazul, dar şi ironia, sarcasmul. Pornind
pe firul amintirilor are revelaţia unor tainice descoperiri, proiectând în
fabulos datele primare ale vieţii.”
Negoiţă Lăptoiu, 1999
„(...) Surpriza se constituie mai ales din responsabilitatea asumată,
cu care plasticianul Aurel Roşu a perceput această expoziţie, nu ca o
simplă retrospectică de protocol, ci, efectiv, ca o expoziţie definitorie
pentru destinul său artistic. Asta, desigur, în primul rând prin coerenţa
universului plastic expus acolo, dar şi complementaritatea mijloacelor
de exprimare. La Gyula, pe lângă pictură şi grafică, tehnici cu care ne-a
obişnuit, Aurel Roşu expune pentru prima dată şi sculptură. Şi nu una
oarecare, a tatonărilor expresive, ci, efectiv, una care va marca, foarte
probabil, biografia sa artistică viitoare.
196
Portofoliu
Propunând, prin forme tridimensionale, noile sale repere expresive,
de fapt, Aurel Roşu întregeşte un univers pe care l-a anunţat mereu şi
realizat parţial prin evoluţiile anterioare. Un univers personal, complex,
asumat ca un posibil spectacol al lumii. O lume privită şi cu gravitate
şi cu lirism şi cu luciditate, dar şi cu jubilaţie ludică. Un univers marcat
mereu de dominanta umană, angajând relaţionările timpului şi ale
spaţiului. O dominantă perenă, însă, care prin sine, dar şi prin înscrisurile
sale omniprezente, aplică acestui univers pecetea existenţei umane. Îl
integrează şi îl restituie prin puterea memoriei sale, dându-i viaţă din
viaţa sa. (...)”
Nicolae Brânda, 2001
„(...) Copilăria, adolescenţa, tinereţea şi maturitatea sunt etape
ale unei vieţi pe care Aurel Roşu le vizualizează apelând la stop-cadruri
ce se dovedesc a fi repere ale unor trăiri trecute care l-au marcat
pentru totdeauna. Pentru a obţine efectele scontate din perspectiva
concretizării mesajului, Aurel Roşu apelează în picturile şi grafica sa
la o formulă compoziţională unde părţile componente ale acesteia
se concentrează în prim plan. Bidimensionalitatea, ca principiu de
reprezentare, asigură astfel receptarea cu limpezime a semnelorsimbol care se reiau cu obstinaţie, în aproape toate punerile în pagină
datorate autorului. Antropogramele, figura pictorului, cu trăsăturile
specifice sau bustul-umbră, asociate cu un cadru grafic delimitat, ce
include o imagine-simbol, sunt aşezate pe suprafaţa suportului de
pânză sau hârtie conform unei logici compoziţionale ce tinde să îi
devină specifică.
(...) Sculpturile în lemn modelate de Aurle Roşu sunt şi ele parte ale
unei lumi care îşi afirmă aceleaşi obsesii şi căutări. De altfel, sugestia
de însemn, de reper spaţial cu valoare de perenitate este de netăgăduit.
Întâlnirea între silueta tridimensională a sculpturii propriu-zise şi
siluetele bidimensionale „scrise” pe suprafaţa acesteia accentuează
asupra funcţiei de semn-simbol, asupra semnificaţiei dialogului dintre
etern şi efemer.
(...) Aurel Roşu se află într-un moment când înnoirile tematice şi
de formulă estetică l-au condus spre afirmarea unui stil distinctiv, când
acestea i-au dat posibilitatea redescoperirii şi vizualizării unei lumi
unice prin transparenţa fiinţării.”
Aurel Chiriac, 2001
197
Aurel Roşu
„(...) De aceea, şi obiectele de artă ale lui Aurel Roşu au această
vocaţie a persuasiunii ideilor simple şi monumentale. Par idei contrase
din blocul realităţii amorfe – aproximate cu frenezie barbară – care
nu ascultă de legile fizicii sau ale mecanicii, evocând primitivul şi
rudimentarul insolit al începutului lumii moderne. Ele nu ascultă decât
de legile vizualului şi, parţial, de cele ale decorativului. De aceea par
a veni dintr-o zonă a obiectelor imposibile, cu funcţie aparentă, care
nu exprimă decât parţial o anumită fervoare mentală. Lasă, în schimb,
simţurilor plăcerea sălbatică de a sburda printre semne cu valoare de
concept.
La adăpostul acestei arte se ascunde un raţionament care întinde
în faţa paşilor noştri capcana unei expresivităţi fruste, o beatitudine
senzorială, o nobilitate primitivă, senzuală. Un gest de revoltă, la urma
urmei, împotriva unei lumi care lasă resursele proprii să i se scurgă
printre firişoarele de nisip care alcătuiesc deşertul comunicării virtuale
şi un efort pentru recuperarea aparenţei, a naturii senzoriale a fiinţei
umane.”
Vasile Radu, 2008
198
Pendul
Jertfă
Deal
Fântână
Portal
Altar arhaic
Icar
Ioan Scărarul
Cronica teatrală
Mircea Morariu
Pygmalion la genul feminin
FORMA LUCRURILOR de Neil LaBute:;
Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov;
Traducerea şi adaptarea- Vlad Massaci;
Regia- Gelu Colceag; Scenografia- Ştefan
Caragiu; Video- Marius Iacob; Cu- Ligia
Stan, Marius Cordoş, Maria Gârbovan, Lucian Iftime; Data reprezentaţiei- 16 noiembrie 2008
În anul 2003, graţie unui spectacol remarcabil, chiar şocant prin
economicitatea mijloacelor sale de
expresie care îi sporeau însă tocmai
prin aceasta impactul asupra spectatorilor, publicul românesc (mă rog, bucureştean), făcea cunoştinţă cu Neil
LaBute, dramaturg american a cărui
privire cinic- critică asupra societăţii
contemporane a făcut vâlvă dincolo
de Ocean. Era vorba despre Bash. O
trilogie contemporană (traducerea
Vlad Massaci, ce semna deopotrivă
regia), spectacol care, slujindu-se de
formula monodramei, o monodramă
la cub, se impunea prin tehnicile dramaturgice, dar şi regizorale graţie cărora puteam intui adevăratul fel de a
fi al personajului ce se confesa, imobil
şi, aparent, neteatral. La foarte puţin
timp după spectacolul cu pricina, tot
la Teatrul ACT, acelaşi Vlad Massaci,
206
tot în dubla ipostază de traducător şi
de regizor, aducea Forma lucrurilor, o
altă piesă de Neil Labute. Din punct
de vedere dramaturgic nu neapărat
mai ofertantă cât, mai curând, mai
accesibilă, mai evident teatrală, piesa dispune de o scriitură dinamică,
de relaţii între personaje care permit
surprinzătoare răsturnări de situaţie.
Un alt atu al partiturii e că ea înseamnă o rescriere extrem de ingenioasă,
din perspectiva contemporaneităţii,
a mitului lui Pygmalion.
Tânăra Evelyn, artist plastic în
devenire, e surprinsă de spălăcitul (incolorul, insipidul, şi altele asemenea)
Adam, care lucrează ca paznic la un
muzeu de artă pentru a-şi plăti studiile
universitare, în timp ce se pregătea să
vandalizeze o statuie clasică. Motivul
furiei devastatoare a tinerei era faptul
că statuia i se părea lucrată excesiv
de pudic, ascunzând organele genitale ale bărbatului sculptat. Vom înţelege ceva mai târziu că Evelyn a jucat
doar introducerea la marea cacealma pe care a pus-o la cale. De fapt, a
înscenat totul pentru a-l cunoaşte pe
Adam (supraponderal, timid, îmbrăcat sărăcăcios, mereu egal cu sine şi
etern previzibil) şi a-l determina mai
apoi să se lase manipulat şi transformat, devenind astfel din subiect un
Cronica teatrală
simplu obiect al unei lucrări de diplomă ieşite din comun. Transformările
lui Adam (numele personajului trimite
cu gândul la o tentativă a dramaturgului de reorganizare a succesiunii
poveştii biblice a Evei şi a lui Adam)
suferă schimbări din ce în ce mai vizibile. Mai întâi de ordin „formal”- tânărul slăbeşte, îşi schimbă vestimentaţia,
renunţă la o haină care aproape că
îi devenise marcă de identificare, acceptă să facă o operaţie estetică. Vin
şi schimbările de profunzime care vizează felul de a fi al lui Adam, lucruri
pe care le observă tot mai miraţi Phillip şi Jenny, prietenii tot mai stingheri,
mai îndepărtaţi ai studentului. Adam
e doar o jucărie în mâinile lui Evelyn,
e „opera” ei, o „operă” umană invitată
la propriul ei vernisaj.
Există o oarecare tentă didactic- demonstrativă în piesa lui Neil
LaBute, deloc de mirare fiindcă e în
specificul dramaturgiei americane,
tentă admisă de dramaturgul însuşi.
„În Forma lucrurilor- nota acesta- am
vrut să vorbesc …despre subiectivitatea artei în sine. Un pahar poate să fie
obiect de artă pentru tine, iar, în acelaşi timp, pentru mine să fie doar un
simplu pahar de apă, şi, pe deasupra,
să te consider şi stupid pentru că îl
numeşti artă. Şi amândoi avem dreptate. Asta se întâmplă şi aici; întâlnim
doi oameni care au fiecare atitudini
diferite despre ceva. Este punctul lor
de vedere. Chiar dacă unul îmbracă forma unui discurs despre artă,
iar celălalt este, de fapt, om lipsă de
atitudine. E important să nu uităm că
adesea vedem lucrurile prin propria
noastră lupă şi, de aceea, ne e dificil
să mai înţelegem ce spune altcineva,
căci pe noi ne tentează să avem grijă
doar de propriile noastre nevoi”.
Asociate acestor idei exprimate
de Neil LaBute mi se par a fi proble-
me etice care derivă din estetica raporturilor interumane pe care le examinează piesa. Cât de adânc avem
dreptul să pătrundem în personalitate celuilalt? Suntem îndreptăţiţi oare
să i-o modificăm? Să ne asumăm
riscul remodelării ei? Ne asumăm responsabilitatea faţă de riscurile şi consecinţele pe care le implică o atare
operaţie sau ne îngăduim să o face
doar…de amorul artei? Până unde
îi este permis artistului să avanseze
atunci când îşi exercită reale ori pretinse puteri demiurgice asupra unei
fiinţe umane? Unde e graniţa morală
dintre artă şi viaţă? Etc.
Trebuie spus că, într-o formă
sau alta, toate aceste idei se regăsesc ca atare în spectacolul regizat
de Gelu Colceag la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov. Că povestea e
clară, morala asemenea. Că regizorul găseşte pulsul acţiunii numai că,
din păcate, nu izbuteşte să-i controleze aşa cum s-ar fi cuvenit ritmul. Ca
unele scene se dilată cu asupra de
măsură devenind lungi cât veacul.
Că e limpede ca lumina zilei că Gelu
Colceag recurge la tehnicile video
(autor- Marius Iacob) de teamă de a
nu cădea în previzibil şi monotonie.
Că deţinătorul rolului Adam, Marius
Cordoş, se arată bun din primele momente ale spectacolului (mă gândesc
la „uvertura” non- verbală), dar că,
totuşi, e tras în jos în scenele de confruntare de Lucian Iftime, încetul şi
inexpresivul interpret al lui Phillip. Că
decalajul valoric dintre cei doi actori
e atât de evident încât ajunge să fie
nepermis şi enervant. Că Ligia Stan
(Evelyn) şi Maria Gârbovan (Jenny)
au evoluţii corecte, previzibile, rostesc
textul clar, chiar dacă uneori prea
apăsat, numai că de la ambele mă
aşteptam la mai mult. Şi că acest mai
mult ar fi apărut cu siguranţă dacă
207
Mircea Morariu
Gelu Colceag ar fi lucrat mai intens
cu actorii.
Am văzut spectacolul cu ocazia ediţiei a XX a a Festivalului de
dramaturgie contemporană de la
Braşov. În caietul- program e reprodus
un fragment dintr-o cronică scrisă şi
publicată de Mihai Vakulovski în Zile
şi nopţi. Scrie autorul cronicii în chestiune- „Forma lucrurilor de Neil LaBute este un spectacol care merită văzut”. De acord, merită văzut, dar mai
cu seamă datorită virtuţilor piesei. Pe
care ar fi fost foarte bine să le completeze ceva mai hotărât montarea.
Înecatul la mal
URSUL de Anton Pavlovici Cehov; ; Teatrul
de Stat din Oradea (Trupa „Iosif Vulcan”) ;
Traducerea- Elisabeta Pop; Regia artistică
şi scenografia- Petre Panait; Cu- Ioana Dragoş Gajdo, Şerban Borda, George Voinese;
Data reprezentaţiei- 23 noiembrie 2008
Are o carieră considerabilă observaţia în conformitate cu care nu e
tocmai operaţional un demers strict
diacronic destinat să elucideze tainele operei lui Anton Pavlovici Cehov
tocmai fiindcă se impune o delimitare a dramaturgiei de restul creaţiei.
Într-o monografie extrem de serioasă
care, după părerea mea, continuă să
rămână cea mai consistentă contribuţie românească la exegeza cehoviană (cf. Dramaturgia lui Cehov, Editura Univers, Bucureşti, 1972), autorul ei,
profesorul Leonida Teodorescu subliniază ideea că „Cehov ca dramaturg
nu este prezentat …ca un fragment al
unui concept de un mai mare grad
de generalizare (Cehov ca artist), ci
devine un concept de sine stătător,
confruntabil, comparabil şi opozabil
în raport cu alte concepte apropiate
(Cehov prozatorul, Cehov autorul ope-
208
rei, Cehov în manifestările sale directe, etc.). Leonida Teodorescu observă
că „această delimitare a dramaturgiei lui Cehov, această izolare chiar a ei
de proză (receptată cel mai adesea ca
o preocupare preponderentă, într-un
fel chiar definitorie) s-a făcut simţită
încă din primele încercări de sinteză
cu privire la Cehov”. Exegetul român
îl citează pe F.D. Batiuşkov, autorul capitolului Cehov din Istoria literaturii
ruse elaborată sub redacţia lui Ovsianiko- Kulikovski, care şi-a întocmit
contribuţia în două secţiuni diferite, şi
aceasta nu atât din raţiuni de ordin
compoziţional cât din pricina faptului că a nutrit sentimentul că se află
în faţa unei opere circumscrise. Ideea
lui Batiuşkov era în esenţă că proza
lui Cehov este importantă în primul
rând prin valoare, în vreme ce dramaturgia contează mai cu seamă prin
reforma pe care o propune. Batiuşkov
credea că „e greu să tragi o concluzie
despre dramaturgul Cehov”. De fapt,
Batiuşkov înţelegea prin „dramaturgie cehoviană” ceva mult mai limitat,
mai restrictiv decât înţelegem noi îndeobşte căci „primele încercări- Ursul,
Cerere în căsătorie, Nunta, etc. până
la drama Ivanov inclusiv -nu se deosebesc de tipul obişnuit de piesă care
circula la noi în anii’80”. Pentru un alt
exeget cehovian, pe nume Emilianov,
la rândul său invocat de cercetătorul
român, e limpede că tot ceea ce scrisese Cehov până la Pescăruşul (1895)
fusese, incontestabil, plin de talent,
„totuşi, în ceea ce priveşte însemnătatea nu atingea nivelul prozei sale. O
dată cu această piesă, Cehov intră în
literatură ca un dramaturg original”.
Ideea apare, într-un anume fel,
şi în celebra carte din 1961 a lui George Steiner Moartea tragediei. „Cehovscria Steiner- a explorat un spaţiu interior, o zonă de frământări sociale şi
Cronica teatrală
psihologice situată la jumătatea distanţei dintre vechii poli ai tragicului
şi comicului. Este un teren instabil, a
cărui stăpânire cere fineţe de spirit,
dar e terenul cel mai potrivit pentru
exprimarea caracterului sec şi privat
al suferinţei moderne. Zbuciumul raţiunii nu are nevoie nici de palat, nici
de piaţa publică; el se consumă în
saloane particulare. Fantomele care
chinuie gândirea laică nu se tem de
lumina electrică”.
După părerea lui Maxim Gorki,
şi el citat în argumentaţia lui Leonida
Teodorescu, „Cehov a creat un tip absolut original de piesă- comedia lirică”. Cu precizarea făcută de exegetul
român că „termenul de comedie lirică
nu se referă, evident, la Cerere în căsătorie, Tragedian fără voie etc.. De fapt,
socoteşte Leonida Teodorescu, „dramaturgia lui Cehov este lipsită de un
trecut dramaturgic, piesele sale anterioare Pescăruşului neavând o valoare
determinativă pentru geneza dramaturgiei sale, intrând mai curând întrun proces general de cristalizare alături de oricare lucrare de proză”.
Chiar şi aşa, în condiţiile în care
Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de
Stat din Oradea are de gând să înfăptuiască un aşa-numit „proiect Cehov„
(din care până acum s-au consumat
mai vechiul Salonul numărul 6 şi
montarea de studio Între noi, actorii)
un spectacol cu Ursul mi se pare cât
se poate de util. Povestea relatată de
piesă e simplă, iar cine nu o cunoaşte o poate lesne înţelege din spectacolul a cărui regie a fost asumată de
actorul Petre Panait care semnează,
totodată, şi scenografia acestuia. Un
anume Grigori Stepanovici Smirnov,
cam lipsit de bune maniere, vine la
văduva Elena Ivanovna Popova spre
a reclama plata unei datorii pe care
o avea defunctul soţ al femeii. Între
cei doi au loc ostilităţi determinate de
faptul că Elena Ivanovna ba nu vrea,
ba nu poate să plătească, numai că,
până la urmă, conflictul se stinge
căci creditorul se îndrăgosteşte de
debitoare.
Petre Panait a beneficiat de
încrederea binevoitoare a trei colegiIoana Dragoş Gajdo (Elena Ivanovna
Popova), Şerban Borda (Grigori Stepanovici Smirnov) şi George Voinese
(Luka) şi a lăsat lucrurile să evolueze firesc până aproape de final. Dar
tocmai când să zic că Petre Panait a
trecut apa, măcinat de cine ştie ce
orgolii de „regizor creator” care dialoghează la fel de „creator” cu textul,
Petre Panait ori s-a înecat la mal, ori a
dat cu bâta în baltă, modificând finalul şi făcând din biata Elena o ucigaşă în serie, o văduvă neagră, o devoratoare de bărbaţi, lucru ce are drept
consecinţă trecerea abuzivă, dar şi
hilară a textului cehovian în categoria „thriller”, ceea ce l-ar fi făcut repede pe medicul Anton Pavlovici să ia
niscvaiva diazepame. Nimic nu îndreptăţeşte un atare abuz şi el se cere
sancţionat ca atare.
Altminteri, spectacolul ar fi unul
bun, fără hiatusuri, dar şi fără ţâşniri.
Actorii îşi fixează o ştacheta profesională onorabilă pe care nici unul nu
o coboară, dar nici nu dă semne că
ar vrea să o ridice. Ursul e unul dintre
spectacolele de la care ieşi spunând
„a fost bine, dar se putea şi mai bine”
Şi era şi mai bine dacă se păstra tradiţia şi piesei în cauză îi era asociată,
aşa cum vrea tradiţia, şi Căsătoria. Şi
era încă şi mai bine dacă secretariatul literar al Trupei s-ar fi învrednicit
să întocmească un pliant. S-ar fi evitat astfel situaţii neplăcute precum
acelea când auzeai în sală persoane
şuşotind deoarece erau dornice să
afle „cine e actriţa în negru care…”.
209
Mircea Morariu
Din caietul de prezentare a stagiunii aflu că Trupa „Iosif Vulcan” are
un alt proiect ce se cheamă Educaţia prin teatru. Or, educaţia prin teatru se face şi prin astfel de adjuvante
spectacologice care la Oradea par
ori un lux, ori de prisos. Sper ca până
la premiera Pescăruşului părerile referitoare la acest subiect să se mai
schimbe.
În acvariul existenţei
CVARTET PENTRU O LAVALIERĂ –instalaţie coregrafic- sonoră; Producţie independentă; Concept- Vava Ştefănescu;
Co-autori- Julien Trambouze­ (artist sonor),
Carmen Coţofană, Mihaela Dancs, Mihai
Mihalcea (dansatori); Data reprezentaţiei5 decembrie 2008
S-a întâmplat să văd spectacolul intitulat Cvartet pentru o lavalieră la Cluj, în prima decadă a lunii
decembrie, cu ocazia Zilelor Sarah
Kane, organizate de Naţionalul din
localitate la iniţiativa regizorului Mihai Măniuţiu, asupra cărora promit să
insist în numărul viitor al revistei. Deşi
propunerea artistică al cărei concept
îi aparţine coregrafei şi dansatoarei
Vava Ştefănescu şi îi are drept co- autori pe Julien Trambouze (artist sonor)
şi pe dansatorii Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Mihai Mihalcea nu se
revendică în nici un fel din controversata literatură dramatică a binecunoscutei scriitoare britanice, nu doar
eu, ci şi ceilalţi invitaţi la colocviu, am
resimţit-o dacă nu neapărat profund
integrată acesteia, oricum într-o relaţie de complementaritate.
În centrul scenei de dimensiuni
dintre cele mai reduse, e plasată o
cabină asemănătoare celor destinate să adăpostească telefoanele publice. La intrarea în sală îi găsim cla-
210
ustraţi în interiorul ei pe cei trei interpreţi- personaje. La fel ca în celebra
piesă Cu uşile închise de Jean- Paul
Sartre. Noi, spectatorii, îi privim cu nedisimulată curiozitate, dar prezenţa
noastră îi lăsa clar indiferenţi. Nici în
raporturile dintre ei, nici în relaţie cu
noi, nu pare că cei trei ar împărtăşi
binecunoscuta idee în conformitate
cu care „Infernul sunt ceilalţi”. Personajele execută mişcări minimale, de
adaptare şi readaptare la spaţiul închis în care se află odată cu începutul propriei lor existenţe. Deşi Carmen
Coţofană, Mihaela Dancs şi Mihai
Mihalcea sunt dansatori, şi încă unii
dintre cei mai buni şi cu impresionate fişe de creaţie, în pofida tinereţii
lor, toţi trei şi-au abandonat în acest
spectacol condiţia de balerini. Mişcările lor dau semne a fi improvizate,
născute de necesităţile imediate ale
supravieţuirii într-un spaţiu în care
viaţa devine tot mai incomodă, aerul
tot mai puţin şi tot mai puţin respirabil, iar pereţii cabinei din ce în ce mai
transpiraţi. Şi cu toate că artiştii improvizează în chip evident, e limpede
că improvizaţiile lor sunt dictate de
necesităţile conformării la întregul organic pe care îl constituie ansamblul
trupurilor lor. Violenţa, cea atât de definitorie pentru ideatica scriiturii lui
Sarah Kane, vine din afară, mai exact
de pe coloana sonoră concepută de
Julien Trambouze, la rându-i supusă
improvizaţiei. Căci aflat la butoane şi
artistul sonor modulează sunetele deopotrivă în funcţie de ceea ce se petrece în cabină, de propriile trăiri, de
felul în care receptează trăirile spectatorilor, în fine, de propria inspiraţie.
Cei trei dansatori improvizează întrun gen artistic greu de definit, mai
curând teatru- dans, decât teatru, dar
un teatru post- dramatic, ca să invocăm conceptul lui Hans Thies Leh-
Cronica teatrală
mann, dacă nu cumva un balet postbalet. Iar atunci când uşa cabinei se
deschide, asemenea lui Ines, Estelle şi
Garcin cei trei rămân înăuntru. Se debarasează doar de o pereche de pantofi. Dacă, aşa după cum spuneam,
la intrarea în sală îi găseam pe performeri în interiorul cabinei, simbol al
acvariului existenţei, ei rămân pe mai
departe acolo şi în momentul aplauzelor. Semn indubitabil că, spre deosebire de personajele lui Sartre care
se află claustrate acolo din voinţa
altcuiva şi cărora le-a fost paralizată
voinţa pe parcursul claustrării, personajele din Cvartet pentru o lavalieră
sunt determinate să rămâne acolo de
către existenţa însăşi, de du- te, vinoul acesteia, de acvariul zilelor şi nopţilor fiinţei umane.
Spovedanie publică
MACBETH de William Shakespeare;
Teatrul de Stat din Oradea; Trupa „Iosif
Vulcan”;Traducerea şi adaptarea - Elvira
Rîmbu şi Victoria Balint; Versiunea scenică, regia artistică şi ilustraţia muzicală- Andro Enukidze Scenografia-Aivenko
Celidze; Cu- Petre Panait, Sorin Ionescu,
Răzvan Vicoveanu, Richard Balint, Şerban Borda, Sebastian Lupu, Andrian Locovei, Emil Sauciuc, George Voinese, Tiberiu
Covaci, Pavel Sîrghi, Petre Ghimbăşan,
Ion Abrudan, Ion Ruscuţ, Eugen Ţugulea,
Elvira Platon Rîmbu, Angela Huşanu, Ioana Dragoş Gajdo, Kovács Csaba; Data
premierei- 11 decembrie 2008
Când în 30 noiembrie, seara,
îndată după închiderea urnelor şi
după ce institutele de sondare a opiniei publice au dat pe piaţă primele
estimări asupra rezultatului votului,
l-am auzit pe latifundiarul din Pipera, spăşit, scoţând pe sloboda-i gură,
caraghioasa sintagmă ce dă titlul
acestor însemnări care numai croni-
că de spectacol nu vor izbuti să fie, et
pour cause. Nu bănuiam atunci că
foarte curând voi ajunge să-i datorez lui George Becali, zis Jiji, drepturi
de autor. Căci, în faţa acutei senzaţii
de rău întru provocarea căreia trebuie, de bună seamă, să fi intervenit şi
ceva vrăjitoresc, a enervării şi a revoltei pe care le-am simţit în timpul şi
după spectacolul cu piesa Macbeth
al Trupei „Iosif Vulcan” a Teatrului de
Stat Oradea- fiindcă ce altceva puteai simţi în faţa afrontului la adresa
inteligenţei, raţiunii şi a bunului simţ
teatral, adus de zănateca încropeală
cu pretenţii de mare montare dirijată
de un regizor invitat din străinătate?mă tem că doar spovedania publică
îl mai poate salva pe critic de tentaţia
sinucigaşă de a-şi pune în lungă conservare pixul cronicăresc şi de a uita
multă vreme de aici încolo drumul
teatrului. Mai cu seamă al celui care
duce spre Teatrul de Stat din Oradea.
Spre a exorciza răul colcăitor adunat
în mine în timpul celor trei ore şi mai
bine de amestec indecis şi diletant de
tragedie răstălmăcită şi avortată, de
cantată şi poem simfonic executate
dezacordat şi agresiv, de parodie diformă şi fără har, de ironie lăbărţată
şi şchioapă, de spectacol şcolăresc
şi mamuţel supravieţuitor de pe vremea Cântării României şi de alte asemenea hidoşenii, toate legate haotic
în numele sfânt al postmodernismului ori, mai curând, al postmodernelii,
vorba lui Cristian Tudor Popescu, pun
cu smerenie pe hârtie şi fac publică
următoarea spovedanie.
1. Oricât ar părea de nereverosimil şi criticul e om. Ba, pe deasupra, e
om al muncii şi, cu toate că a fost, prin
voia lui Dumnezeu dar şi prin lucrare
proprie, iertat de cazna de a-şi câştiga existenţa de pe urma obligaţiei de
a merge la teatru şi de a scrie despre
211
Mircea Morariu
ce a văzut acolo, mai trebuie şi el să
ţină seama de dorinţele redactorului şef şi de imperativele secretarului
general de redacţie ai publicaţiei la
care combate. Şi cum am avut trufia
să anticipez că Macbeth pe scena
Teatrului de Stat din Oradea, în direcţia de scenă a unui regizor invitat tocmai din Georgia, din creaţia căruia
am vina omenească de a nu fi văzut
nimic până la venirea celor trei ceasuri rele din decembrie 2008, dar despre care am auzit doar lucruri bune,
merită o analiză mai lungă şi mai
aplicată decât aş fi fost vrednic să fac
în prag de sărbători şi între două drumuri la hypermarket pentru procurarea celor rânduite spre o lumească
îndestulare, am programat scrierea şi
publicarea cronicii pentru mai târziu
Dacă îmi refac propria socoteală e spre a-mi găsi cât mai degrabă
liniştea sufletească adânc tulburată
de grozăviile cărora le-am fost martor
neputincios şi slab. Da, am păcătuit
şi am păcătuit călcând poruncile
care-i cer criticului să nu creadă nimic înainte de a vedea, să nu creadă fără a cerceta. Deşi, la o adică, se
vede cu ochiul liber că nu e nevoie
de prea multă cercetare spre a spune
că amestecul neînchegat, indistinct,
otova şi deloc binecuvântat de har
văzut pe scena orădeană e una dintre cele mai mari dezamăgiri pe care
le-am avut în anul teatral 2008, un an
mai pauper chiar decât se arăta a fi
fost Curtea scoţiană în spectacolul de
la Oradea.
2. Am mers cu toată dragostea
pământeană şi întreaga disponibilitate de care sunt vrednic la premiera
din seara zilei de 11 decembrie 2008.
Cu speranţa creştină că blestemul
care, zice-se, că ar însoţi „the Scottish
play” ne va ocoli, îmblânzit de dulcea
cetină de brad, luminaţia şi sunetul
212
de colinde cam repejor instalate pe
străzile oraşului. Şi iarăşi am păcătuit. Prin exces de încredere. Fiindcă temător el însuşi de blestem, dar nu din
cale afară de pregătit să-i facă faţă,
regizorul Andro Enukidze nu a opus
dificultăţilor multe şi de tot soiul al
piesei decât o atitudine ironic băşcălioasă şi un arsenal de zgomote care
acoperă într-o risipă primejdioasă o
plajă extrem de amplă de mijloace
de expresie, ce se întinde de la muzici altminteri plăcute, dar care devin
contrariul lor, tocmai prin suprasolicitare (mă mir doar de ce a lipsit din
playlist „Nu mi-e frică, nu mi-e frică de
Bau-Bau” întru alungarea preventivă
a spiritului rău), la învelişul sonor de
care se servesc jurnalele de actualităţi pentru a marca trecerea bruscă şi
fără intervenţia prezentatorului de la
o ştire la alta. Numai că aici, aceste din
urmă semnale sonore fragmentează
în chip fatal versul, amplificând starea de neclaritate ce caracterizează
spectacolul. Andro Enukidze şi ajutoarele lui nici nu au descifrat, nici nu au
clarificat, nici nu au interpretat, nici
nu au limpezit textul, ci s-au mulţumit
să se tragă de şireturi cu marele Will
care, fireşte, nu le-a rămas nici unuia
dator şi le-a cerut vrăjitoarelor teatrului să urzească o cumplită răzbunare
ce se revarsă însă mai întâi asupra
noastră, a spectatorilor, şi mai cu seamă, asupra acelor spectatori care au
păcătuit mai abitir decât mine şi au
venit la teatru fără să fi citit înainte
textul şi care au plecat acasă fără a
se dumiri despre ce e vorba în propoziţie. Sunt mult prea multe lucruri ceţoase - începând chiar de la uciderea
lui Duncan- în spectacolul orădean,
lucruri care devin încă şi mai vârtos
ceţoase prin cumulul de roluri ce s-a
abătut ca un blestem asupra unor
actori. Neajutaţi, neîndrumaţi să le
Cronica teatrală
diferenţieze, ei transformă, sunt sigur
că fără de voie, neînţelesurile în neînţelesuri încă şi mai mari. Şi nu o fac
deloc în spirit blagian, vă asigur de
asta.
3. Am mai păcătuit cedând ispitei de a credea că spaţiul neprietenos, dacă nu chiar de-a dreptul ostil
al Casei de Cultură a Sindicatelor se
va lăsa îmblânzit la auzul superbelor
versuri shakespeariene, rostite de actori talentaţi şi devotaţi, ori de meşteşugul scenografului Aivengo Celidze.
Spaţiul de joc s-a arătat a fi nu doar
neprietenos, ci şi golaş şi ostil. Unii
actori au decontat serios, prin bâlbe,
preţul distribuirii eronate. Alţii pe cel
al neştiinţei rostirii versului clasic. Dar
dincolo de stângăcii, aş cădea din
nou în păcat dacă nu aş recunoaşte
că toţi interpreţii au depus o cantitate de muncă apreciabilă şi dacă nu
se pot azi bucura de prinosul muncii
lor nu e nicidecum din vina lor. Tocmai spre a nu- mi face alte păcate
şi pentru a nu mai fi nevoit la o altă
spovedanie publică, mă abţin acum
de la împărţitul de coroniţe ori de indulgenţe. Totuşi, cu speranţa iertării şi
convins că Dumnezeu e bun şi drept,
spun că Richard Balint, Elvira Platon
Rîmbu, Şerban Borda, Petre Ghimbăşan şi, parţial, Petre Panait sunt chiar
buni şi ar fi fost încă şi mai buni într-o
regie mai ceva mai aplicată.
4. Se vede treaba că am păcătuit cu asupra de măsură atunci când
am fost prea revoltat de diplomele false emise cândva de una dintre facultăţile Universităţii din Oradea, la care
lucrez. Drept pentru care am fost pedepsit să aud rostit pe scenă un fel de
intermezzo pe această temă în chiar
spectacolul Macbeth. De ce a trebuit
să suporte însă o asemenea pedeap-
să textul shakespearian, numai bunul
Dumnezeu şi Andro Enukidze ştiu. Explicaţia cum că regizorul a vrut ceva
„spumos” legat de o „realitate orădeană” e infantilă şi nu arată decât
că georgianului invitat să monteze
Macbeth îi sunt necunoscute regulile
separaţiei genurilor tot la fel cum îi e
străină ideea că nu poţi transforma în
cabaret politic orice text decât atunci
când o faci consecvent şi cu gând
autentic şi coerent. Acest gen de captatio benevolentiae de câţiva talanţi
mă face pe mine să cad în chip real
în păcatul de a fi îngrijorat de viitorul
profesiei lui Andro Enikudze, temere
pe care regizorul şi-a exprimat-o doar
vocal în interviul acordat Larisei Turea în revista Punkt (interviu reprodus
parţial în caietul de sală), dar pe care,
prin spectacolul de la Oradea, nu dă
nici cel mai mic semn că ar vrea să o
atenueze prin vreo faptă concretă.
5. Blestemul piesei scoţiene a
împărăţit dictatorial asupra montării
orădene (de unde şi „semne” indistincte din Sonata fantomelor, Când noi, ce
morţi, vom învia, dar şi o avanpremieră la Şatra, dacă nu cumva chiar trimiteri la telenovelele Inimă de ţigan
ori Regina), iar spovedania publică
a criticului care a tânjit la prea mult
şi i s-a dat puţin nu prea mai poate
schimba mare lucru. Ar fi putut-o
face acele spirite presupus responsabile din Teatrul orădean care, extrem
de vigilente şi de dure atunci când e
vorba de judecarea debutanţilor, se
moleşesc brusc în faţa invitaţilor din
străinătate, probabil în numele unei
prost înţelese „ospitalităţi tradiţionale
româneşti”. În ceea ce mă priveşte,
aştept din partea lor ceva mai mult
decât o spovedanie publică. Doamne ajută!
213
Cartea de teatru
Mircea Morariu
De la Shakespeare
la Sarah Kane
În lumea presei e binecunoscuta aserţiunea că, adesea,
o caricatură bine făcută poate fi
mai elocventă chiar decât un editorial meşteşugit scris. Nu cred că
e deloc abuzivă observaţia că în
214
teatru o fotografie de spectacol
datorată unui artist al genului ar
putea să rivalizeze cu o cronică
profesionist scrisă. Când respectivele fotografii sunt reunite într-un
volum atent gândit şi inteligent şi
cu devotament realizat, aşa cum
e cel intitulat De la Shakespeare
la Sarah Kane, apărut la sfârşitul
anului 2008 la Editura Koinónia
şi tipărit la IDEA Design&Print din
Cluj, la comanda Teatrului Naţional din localitate, nu mi se pare
că exegerez spunând şi scriind
că avem de-a face, de fapt, cu o
istorie în imagini a ceea ce s-a petrecut mai bun şi mai valoros în
respectiva instituţie de spectacole
în perioada 2000- 2007.
Înainte de orice, îmi face plăcere să observ că astfel de albume sunt tot mai numeroase şi că
numărului i se asociază, în chip
benefic, calitatea şi valoarea. Oamenii de teatru, fie ei artişti ori comentatori, dar şi acei „civili” care
iubesc şi savurează spectacolul
de teatru şi care vor să se bucure
de el şi după lăsarea cortinei au
acum în sprijinul memoriei lor nu
Cartea de teatru
o bibliotecă, poate nici măcar un
raft de bibliotecă, dar au totuşi
câteva cărţi valoroase. Celor mai
vechi, care până mai ieri păreau
solitare, dedicate spectacolelor lui
Mihai Măniuţiu, li s-au alăturat
alte câteva precum cele consacrate directorilor de scenă Andrei
Şerban ( în dubla lui ipostază de
regizor de teatru dramatic, dar şi
de teatru liric), Silviu Purcărete,
Tompa Gábor ori scenografului
Helmut Stürmer.
În al doilea rând, cred ca
merită subliniat faptul că într-un
anume fel volumul De la Shkespeare la Sarah Kane are rolul de
a repune în drepturile sale fireşti
un adevăr care prea adesea ne
scapă şi asupra căruia ne atrage
atenţia cu delicateţe textul cu valoare de prefaţă Clujul. Mic ghid
de geografie culturală datorat directorului general al Teatrului Naţional din Cluj, prof. univ. dr. Ion
Vartic. După câteva spectacole
bune, produse în prima jumătate
a anilor’90, (Ion Vartic numeşte
Săptămâna luminată şi Omor în
catedrală, ambele datorate lui Mihai Măniuţiu, cărora eu le-aş mai
adăuga Lecţia, în direcţia de scenă a aceluiaşi regizor, dar şi Marat- Sade regizat de Victor- Ioan
Frunză), „Teatrul Naţional din Cluj
mergea… de-andărătelea, ascunzându-se sub găoace”. Chemarea
în teatru a unor mari regizori, „toţi
mari reformatori teatrali”, cum
bine observă Ion Vartic, „ a avut
drept scop spargerea găoacei”.
Primul care a răspuns chemării
a fost Vlad Mugur. În anul 2000,
la 10 ani de la revenirea în ţară,
nu şi la Naţionalul clujean, „Meşterul” a decis să se întoarcă în
Teatrul pe care l-a părăsit în anul
1971 atunci când, presimţind mai
repede decât oricare dintre noi,
ce vor însemna nefastele „teze
din iulie”, a plecat din România.
Vlad Mugur voia să reia mai vechiul său proiect, acela de monta
la Cluj Hamlet, dar, după mărturia lui Ion Vartic, hotărâse chiar
să se stabilească în Cluj, însă nicidecum în căutarea odihnei, ci
nutrind proiecte pentru instituţia
care se pare că rămăsese Teatrul
său de suflet. „Mă aveţi pe mine,
pe Măniuţiu, pe Mona Chirilă, nu
mai e nevoie de nimeni”, i-a spus
Vlad Mugur proaspătului director. Viaţa a vrut altfel, iar „Meşterul” nu a izbutit să ducă la capăt
decât extraordinarul spectacol
cu Hamlet. Totuşi, „începutul l-a
făcut Meşterul, consacrându-l cu
o moarte”. Mihai Măniuţiu, Mona
Chirilă şi-au înfăptuit propriile
proiecte, dar Teatrul a avut nevoie şi de alţi regizori, astfel fiind invitaţi să monteze pe scena Naţionalului, Alexandru Dabija, Tompa
Gábor şi Andrei Şerban. În acest
chip s-a ajuns, cred, ca realitatea
să contrazică cumva fotografia
de pe coperta întâi a volumului,
fotografie din Hamlet, care înfăţişează o construcţie neterminată,
un şantier parcă pe veci destinat
să rămână astfel. Construcţia a
dobândit contur, chiar rezistenţă,
graţie aportului acestor regizori
cu vocaţie, care, într-un moment
sau altul al carierei lor, au consi-
215
Mircea Morariu
derat că trebuie să se implice în
procesul de reformare a teatrului
românesc şi la conectarea sa la
valorile universale. Unii au fost
aparent învinşi de sistemul osificat, au părut că abandonează,
dar e cert că trecerea şi efortul
lor nu au rămas fără urmă. Chiar
fără să vrea, chiar fără să o recunoască, sistemul şi cei care îi dădeau ori îi mai dau carnaţie sunt
astăzi altfel şi datorită acestor artişti. Teatrul Naţional din Cluj, în
mod sigur, poate încă nu atât de
radical precum ne-am fi dorit.
Despre această construcţie
prin spectacole dă seama cartea
De la Shakespeare la Sarah Kane.
Indiscutabil, nu ar fi putut-o face
dacă între copertele sale nu s-ar fi
aflat superbe, minunate fotografii
datorate unor artişti autentici precum Nicu Cherciu, Daniela Chio-
216
rean, Adriana Grand, Helmut Stürmer. Dacă lucrarea nu ar fi avut
parte de redactori devotaţi ca
Roxana Croitoru, Eugenia Şarvari,
Letiţia Ilea sau Ailisha O’ Sullivan
care au însoţit materialul iconografic de prezentări ale regizorilor
ce au montat spectacolele care
demonstrează „ieşirea din găoace”. Dacă volumul nu ar fi fost
completat de mini- eseul Un veac
de spectacol la Cluj datorat lui Virgil Pop. Şi dacă totul nu ar fi fost
tradus în două limbi de mare circulaţie- engleză şi franceză- probând şi astfel vocaţia universală
a Teatrului clujean. Pe care sper să
o regăsesc mai consolidată peste
alţi şapte ani când aştept ca seria
coordonată cu profesionalism de
Visky András să conţină un nou
album cu realizările Teatrului Naţional din Cluj.
Local Kombat
Alexandru Seres
Insectarul unui ziarist
Cu un lung stagiu în presa bihoreană de după Revoluţie, Florin
Ardelean a ajuns la momentul bilanţului, adunând publicistica sa din ultimii cinci ani în două volume care
poartă titlul rubricii sale Insectar din
cotidianul Jurnal bihorean. Lansarea
cărţii a avut loc la mijlocul lunii ianuarie, stârnind interesul unui public
numeros, format din politicieni, universitari, oameni de cultură şi colegi
de breaslă.
Lansarea „Insectarului“. Autorul alături de Mircea Bradu şi Lia Pop (Foto: Al.
Seres)
217
Alexandru Seres
Despre autor au vorbit Lia Pop,
decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice
şi Ştiinţele Comunicării, scoţând în
evidenţă latura academică a preocupărilor acestuia, şi Mircea Bradu,
directorul editurii Arca, care a remarcat profesionalismul desăvârşit al
gazetarului şi calitatea de excepţie a
scrisului său, arătând că “multe pagini din Insectar ar fi putut apărea în
marile ziare româneşti”. În prezentarea făcută cărţii, Alexandru Seres a
vorbit despre aspectele literare ale
jurnalismului practicat de Florin Ardelean.
La rândul său, autorul a mărturisit că textele sunt rezultatul meditaţiilor sale din “cea mai tristă zi
a săptămânii, duminica” şi că, deşi
e conştient că scrie comentarii care
218
nu sunt foarte accesibile publicului
obişnuit, preferă să fie citit doar de
câţiva oameni, dar care ştiu să aprecieze scrisul său.
Apărut la Editura Arca, Insectarul conţine 250 de comentarii pe
teme politice, sociale sau culturale,
publicate între anii 2003-2008 în Jurnal bihorean, dar şi câteva care au
apărut exclusiv online, pe blogul autorului.
Florin Ardelean este lector la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele
Comunicării, secţia Jurnalism, lucrarea sa de doctorat despre primul deceniu al presei bihorene postdecembriste stând la baza celor două cărţi
cu care a debutat în volum, Dogmă şi
opinie şi Jurnalism şi tranziţie (Editura Universităţii din Oradea, 2007).
On Air
de Ioan Moldovan
Confirmare de primire
• Le mulţumesc scriitorilor, prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi, care miau trimis cărţile lor cu dedicaţii (mult prea măgulitoare) sau fără; de
asemenea, editurilor care îmi trimit cărţi din producţia lor. În ultima
vreme am primit:
• De la Limes: vezi „vitrina” de mai jos, plus Farse, lacrimi şi o găleată
de sânge, antologie de proză scurtă românească de azi alcătuită de
Mircea Petean, cuprinzând texte de Anda Aldea, Ioan- Pavel Azap,
Mariana Bojan, Ştefan Caraman, Ruxandra Cesereanu, Ştefania
Coşovei, Nichita Danilov, Maria David, Bogdan Dumitrescu, Horia
Gârbea, Mircea Gheorghe, Cătălin Gomboş, Ioan Lăcustă, Dan Lungu,
Laurenţiu Mihăileanu, Cătălin Mihuleac, Daniel Moşoiu, Radu-Ilarion
Munteanu, George Mureşan, Bogdan Mureşan, Adrian Mustăţea,
Florin Oncescu, Ovidiu Pecican, Aurel Podaru, Cristina Podoreanu,
Titu Popescu, Radu Preda, Virgil Raţiu, Mădălin Roşioru, Doina Ruşti,
Sergiu Someşan, Tiberiu Stan, Gheorghe Stroe, Radu Ţuculescu, Dumitru
Ungureanu, Mircea Vaida-Voevod, Mircea Petean; plus Andrea Hedeş,
Cartea cu fluturi, poeme, debut
• Liviu Georgescu, Nu am voie, poeme • Angela Furtună, Pelerinul din
Aqualung, O ficţiune a fiinţei mele feerice • Liviu Ioan Stoiciu, craterul
platon cu fotografii de Dan Alexandru Taban • Marta Petreu, Despre
bolile filosofilor. Cioran • Radu Săplăcan, Poeme pentru prieteni •
Ioan-Pavel Azap, Togă de gală, antologie de poeme • Vasile Igna,
Lumină neagră, poeme • Vasile Baghiu, Cât de departe am mers,
poeme • Dumitru Păcuraru, Salutator universal, poeme • Octavian
Onea, Călătoria - menodramă într-un act cu două tablouri • Florentin
Smarandache, Frate cu meridianele şi paralelele, vol IV • Ion Beldeanu,
Chiar dacă?, poeme • Naomi Ionică, Cristina Popa, Georgiana Rusuleţ,
Cele trei Graţii, debut colectiv, prefaţă de Alexandru Muşina • Freamăt
de timp – Ce enigmatică eşti, femeie... volum colectiv de poezie •
Adrian Georgescu, Întrutotul eu totul, jurnal • Adrian Georgescu,
219
Ioan Moldovan
Căpăţâna unei păsări de apă, roman, ediţia a II-a revizuită • Melania
Cuc, Miercurea din cenuşă, roman • Minerva Chira, Armura florii de
câmp, poeme • Emil Stănescu, Liberus, poeme • Pr. Ioan-Aurel Bolba,
Episcopii ortodocşi ai Oradiei, de la episcopul Roman Ciorogariu la
arhiereul vicar dr. Petroniu Florea • Dumitru Ignat, Mulţimi vide, proze
• Sorin Cerin, Revelaţii- 21 Decembrie 2012, panseuri • 33 de poeţi greci
contemporani, selecţie şi traducere de Sorina Munteanu • Teodora
Gălăţean, Texturi, proză scurtă
Revistele care ne vin la redacţie:
• Acasă (Bucureşti), Apostrof (Cluj-Napoca), Arca (Arad), Argeş (Piteşti),
Astra (Braşov), Ateneu (Bacău), Axioma (Ploieşti), Baadul literar
(Bârlad), Banat (Lugoj), Bucovina literară (Suceava), Cafeneaua literară
(Piteşti), Calendarul Maramureşului (Baia Mare), Calende (Piteşti),
Contemporanul. Ideea Europeană (Bucureşti), Convieţuirea (Seghedin
– Ungaria), Convorbiri literare (Iaşi), Cronica (Iaşi), Cultura (Bucureşti),
Cultura creştină (Blaj), Dacia literară (Iaşi), Discobolul (Alba Iulia),
Echinox (Cluj-Napoca), Euphorion (Sibiu), Ex Ponto (Constanţa), Familia
(Petrovasâla-Vladimirovaţ, Serbia), Foaia românească (Giula, Ungaria),
Litere (Târgovişte), Lumina (Pancevo, Serbia), Memoria ethnologica
(Baia Mare), Mişcarea literară (Bistriţa), Mozaicul (Craiova), Nord literar
(Baia Mare), Oglinzi paralele (Nădlac), Orient latin (Timişoara), Orizont
(Timişoara), Plumb (Bacău), Poarta Sărutului (Ploieşti), Poesis (Satu Mare),
Porto-Franco (Galaţi), Poezia (Iaşi), Ramuri (Craiova), Reflex (Reşiţa),
Renaşterea (Cluj-Napoca), Revista română (Iaşi), Salonul literar (Focşani),
Scrisul românesc (Craiova), Secolul 21 (Bucureşti), Spiritul critic (Paşcani),
Steaua (Cluj-Napoca), Studii de Ştiinţă şi Cultură (Arad), Suplimentul de
cultură (Iaşi), Telegraful Român (Sibiu),Timpul (Iaşi), Tomis (Constanţa),
Transilvania (Sibiu), Tribuna (Cluj-Napoca), Trivium (Bucureşti), Vatra
(Târgu Mureş), Verso (Cluj-Napoca), Viaţa Românească (Bucureşti),
Vizualizări
• Discobolul, Revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Alba,
Consiliul Municipal Alba Iulia şi Centrul de Cultură „Augustin Bena”
Alba, sub egida Uniunii Scriitorilor, Serie nouă, Anul XI, Nr. 130-131-132
(135-136-137) oct.-nov.-dec. 2008 • Director de onoare: Ion Pop • Redactorşef Aurel Pantea • Un număr consistent nu numai ca pagini, ci şi ca
spirit. De citit întâi Ancheta revistei Discobolul despre Exilul interior sau
Nevoia de adevăr, concepută şi realizată de Cornel Nistea, cu sprijinul
220
On Air
colegilor de redacţie. Celor trei chestionare cu ţinte specifice (pentru
scriitorii din România, pentru scriitorii din Basarabia, pentru scriitorii
din Bucovina de Nord) le răspund Gheorghe Grigurcu, Alexandru Vlad,
Irina Petraş, Leo Butnaru, Radu Mareş, Gheorghe Schwartz, Titu Popescu,
Nicolae Prelipceanu, Virgil Diaconu, Ion Zubaşcu, Silviu Lupaşcu,
Gabriela Creţan, Mariana Codruţ, Mihai Posada, Maria Şleahtiţchi,
Doina Jela, Radu Aldulescu, Teofil Răchiţeanu, Radu Ciobanu,
Marcel Mureşeanu, Constantin Cubleşan, Paul Tumanian, Ion Maria,
Mariana Gorczyca, marian Drumur, Dan Bogdan Hanu, Ioan Radin,
Kocsis Francisko, Adrian Grănescu, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Jurcă,
Dumitru Hurubă, Serafim Saka, Mircea Stâncel • La atâtea şi atât de
diverse semnături nu e cazul decelării vreunor idei cu numitor comun,
interesant e tocmai spectacolul diversităţii abordării temei propuse de
Discobol • Flavia Cosma, poeta stabilită de multă vreme în Canada
scrie despre Contribuţia scriitorilor de origine etnică la identitatea
culturală canadiană • La secţiunea Poezie Aurel Pantea ne încântă
cu un grupaj În progadie, care se dedică poeţilor Edgar Lee Masters
şi Marin Sorescu, poeme în care amintirea limbajului şi a figurilor din
eonul adânc al copilăriei este investită
cu sarcina de a resuscita misterele unor
energii expresive ocultate până acum de
urgenţele altor aventuri spirituale • Citim
cu plăcere şi poeme de Leo Butnaru, Teofil
Răchiţeanu, Mircea Stâncel, proze de Paul
Eugen Banciu, Cornelia Cistelecan (cu
acest debut atât de neaşteptat, căci atât
de târziu, familia Cistelecanilor e complet
scriitoricească), Ştefan Dinică • La
Memoriale şi jurnale scriu Cornel Nistea
sub titlul Sfântul de la Păltiniş, George
L. Nimigeanu, Desculţ prin nedreptăţile
vremilor, în fine o rubrică mereu prizată
Cărţi, cronici, autori (între altele, Ioana
Cistelecan despre poetul Ioan Milea •
Discobolul e viguros, dinamic, solid.
221
Vitrina cu cărţi
Geografia şi geopolitica în literatură
Cornel Ungureanu
Istoria secretă a literaturii române
Ed. Aula
Braşov, 2007
S-au scris diverse istorii ale literaturii române cu intenţia de a-l completa pe George Călinescu, ori mai
corect de a continua istoria sa din
anul 1941: Al. Piru, Ion Rotaru, Marian Popa, Alex Ştefănescu. La editura
Aula, la finele anului 2007 a apărut
Istoria secretă a literaturii române a
profesorului Cornel Ungureanu care
abordează literatura română uzitînd de noţiuni noi:geografii literare,
geopolitică, Mittel europa. Scrisă într-un stil alert cartea se poate citi ca
un roman. Fie că scrie despre Slavici,
despre A.C. Popovici cu ideile sale de
State Unite ale Austriei Mari ori despre Eugen Barbu, Marin Preda, Emil
Brumaru, Dan Silviu Boerescu. Autorul
nu încheie cartea şi nici nu îi programează profilul. Pot urma noi volume
dar lasă deschisă ideea de continuitate a istoriei literaturii române.
De ce este secretă istoria lui Cornel Ungureanu?Pentru că ea abordează opere mai puţin uzitate de critica
şi istoria literară, opere abandonate
din „întîmplare sau din graba cerce-
222
tătorilor improvizaţi”. Stilul criticului
este acaparant, de altfel, cine citeşte
revista „Orizont” poate uşor recunoaşte talentul de autor de jurnale literare,
de cronicar şi istoric literar al profesorului. Fie că scrie despre literatura din
Nord, din Banat, Bucovina ori Basarabia inima scriitorului bate la unison
fără urmă de părtinire geografică. Şi
totuşi, afecţiunea pentru Ioan Slavici,
A.C. Popovici ori Sorin Titel se poate
detecta cu uşurinţă.
Moara este o unitate malefică
în credinţa populară pentru că boabele de grîu care au imprimat pe ele
chipul lui Isus Hristos sînt zdrobite pentru a produce făina. ”Moara cu noroc”
se dovedeşte a fi un loc nepotrivit.
Goana după avere duce la ruinarea
sufletelor personajelor, susţine Slavici.
Geopolitica este o ştiinţă care
schimbă nu doar graniţele naţionale,
ci şi pe acelea geografice, estetice, sociale ori corporale. Ea se poate realiza prin geografia literaturii care păstrează certificatele de bună purtare.
Între geopolitică şi geografie politică
trebuie făcută o diferenţiere. Geografia politică se ocupă de „ aspectul şi
împărţirea statelor la un moment dat”
iar geopolitica se ocupă de „mişcările din procesul devenirii statelor.”
Vitrina cu cărţi
Densitatea şi varietatea ideilor
exprimate în cele 500 de pagini îi dau
istoriei o notă de dificultate care este
recompensată prin „poezia” definirii
capitolelor. Partea întîi: Aşezarea hotarelor, partea a doua: Şi destrămarea lor.
Alte titluri: Balcanii noştri cei de toate
zilele, Mihai Eminescu. Centrul şi calea
spre el. Jurnale, jurnale, jurnale ori Urmaşii lui Mircea Eliade; Gellu Naum,
Virgil Teodorescu şi alte frăţii siameze,
Banatul sau numai o parte din el. Paragraful dedicat lui Nicolae Labiş: Omul
revoltat. Un timp al asasinilor.
Cartea lui Cornel Ungureanu a
fost premiată de revista „Observator
cultural” dar încă n-a stîrnit acele polemici necesare clarificării unor idei.
Poate, cine ştie, după ce va apărea Istoria critică a literaturii române a lui
Nicolae Manolescu.
Nu pot să nu amintesc aici că
Ioan Slavici, George Călinescu, Ca-
mil Petrescu, Sorin Titel au fost o vreme, asemenea lui Cornel Ungureanu,
timişoreni.
Din lectura cărţii se poate constata erudiţia şi enciclopedica informaţie a universitarului, trimiterile bibliografice ori notele care amintesc
de vremurile cînd se făcea carte în
stil „nemţesc”, cu o cercetare exhaustivă.
Istoria se încheie cu Anişoara
Odeanu (1912 – 1972 ), pe care Al. Piru,
în a sa istorie o numea o „remarcabilă
scriitoare bănăţeană” care s-a sinucis
la 60 de ani. Din istoria secretă aflăm
că autoarea era un copil minune, a
avut mai multe eşecuri în dragoste,
fie în ţară, fie în afara ei.
Istoria secretă a literaturii române confirmă triumful ideii de lucru
bine făcut şi echilibru în judecata valorilor literare.
Ştefan Jurcă
223