arta {oimĺritului

REVISTA VÂNÀTORILOR, PESCARILOR,
CHINOLOGILOR {I A ALTOR IUBITORI AI
NATURII EDITATÀ DE A.J.V.P.S. TIMI{
• AN XXII
NR. 4
•
OCTOMBRIE - DECEMBRIE 2012
ARTA
{OIMÅRITULUI
N O R O C U L
CEL BUN
COARNELE
LA
CERB
ÎN SPATELE
CORTINEI
Odată, în vechime, trei magi au luat urma stelei ce anunţa luminos naşterea pruncului sfânt ce avea
să mântuiască omenirea. Şi în vremea aceea, toate cele ale fiinţei au participat la marele eveniment, ca
semn al unităţii şi plenitudinii firii. De atunci încoace, ziua urmează nopţii şi mândrul soare împarte
bolta cerească cu crăiasa lună. Anotimpurile se întregesc, urmând unul celuilalt şi schimbând culorile veştmântului fiinţei şi nefiinţei. Într-un miraculos cerc al vieţii, lumina, acea strălucire ce conturează sensul şi
forma tuturor lucrurilor, este păstrată, păzită, dusă mai departe. Şi poate fi lumina plină de speranţe din
prima clipire a unui nou născut, lumina înflăcărată din ochii îndrăgostiţilor sau lumina vie din ochii unui
vanator bătrân cu corp noduros şi uscat. Aşa după cum poate fi lumina răsăritului de soare ivindu-se timid
de dincolo de creste înceţoşate, lumina ierbii ce încolţeşte vesel primăvara, lumina primelor brânduşe şi a
primilor ghiocei, lumina orbitoare a zăpezii ce arde ochii drumeţului ce ignoră oboseala şi frigul. Lumina
soarelui clipind vesel în picăturile de apă ce se scurg dintr-un ţurţure în topire, lumina flăcărilor din cămin
în seara Crăciunului, lumina felinarelor însoţind prieteneşte invitaţii la ceas de seară, când vin sau când
pleacă. E lumina nepreţuită ce străbate rândurile unei cărţi dragi, lumina învăluitoare la primirea veştilor
de la un prieten îndepărtat, lumina caldă a familiei adunate în jurul mesei de sărbători, lumina plină de
recunoştinţă din ochii unui necunoscut ajutat la vreme de nevoie. Toate sunt acolo ca să dea sens vieţii şi
morţii, începutului şi sfârşitului, firului nevăzut ce le leagă pe toate, la nesfârşit. Să vă dea şi să ne dea de
ştire de fiecare nou început, de fiecare renaştere. Lepădaţi aşadar gândurile amare, duşmăniile, tristeţile şi
grijile. Şi pentru ele există altceva, există lumina zâmbetului senin, căldura îmbrăţişării, liniştea meditaţiei,
seninătatea solitudinii, siguranţa familiei şi prezenţa camarazilor de vânătoare. Primeniţi-vă casele, hainele,
obrazul şi sufletul si cultivaţi lumina interioară pentru a vă fi sprijin în călătoriile exterioare. Oferiţi-o cu
generozitate tuturor, chezăşie a pactului Omului cu Omul, a pactului Omului cu Natura, a pactului Omul
cu Vânătoarea şi mai ales a pactului Omului cu Dumnezeu. Crăciun luminat.
Ilie Sârbu
accesa]i site-ul Dianei pe
www.dianavanatoare.ro
Revista DIANA
– vânåtoare, pescuit, chinologie –
apare trimestrial [i este editatå de Asocia]ia Jude]eanå a Vânåtorilor
[i Pescarilor Sportivi Timi[
ISSN 2066 - 0154
Ini]iator: ing.
NEBOI{A ROSICI
Colegiul de redac]ie:
Pre[edinte: Ilie SÂRBU
Director: Cornel
Redactor [ef: Dan
LERA
Lambert HODONEAN}U
e-mail: [email protected]
e-mail: [email protected]
Redactori de specialitate:
Traian OPREA
{tefan POLVEREJAN, Ioan VINTILÅ
Colaboratori:
Alexandru Alaci, Daniela alexandru-REISZ,
Roxana Dan, Adrian Gencia, Miticå Georgescu,
M.B. Ionescu-Lupeanu, Lavinia PAVEL,
Maria SåVULESCU
Director economic: Flori Jiva
Agent de distribu]ie: Filareta Cre]u
Adresa redac]iei: A.J.V.P.S. Timi[ - 1900 Timi[oara, str. Bela Bártok nr.17
Telefon: 0256 - 497 706, 495 167; Fax: 0256 - 497 007
Tipårit de:
S.C. NICOLA MAZZOLIN S.R.L.
Telefon: 0722 - 503 129; Fax: 0256 - 369 300
SUMAR
DAN L. HODONEANȚU
Fațetele nevăzute ale
timpului
2
Daniela Alexandru REISZ
Din pasiune pentru
vânătoare cu rațiune
pentru succes
4
ȘTEFAN POLVEREJAN
Furajarea suplimentară
a vânatului
6
Lavinia PAVEL
Complexul de vânătoare
de la Pişchia
8
Ioan VINTILĂ
Densitatea
efectivului de fazani
10
Beatrix FROSCH
Arta șoimăritului
Adrian D. Gencia
În spatele cortinei
Maria SĂVULESCU
Norocul cel bun!?
Ioan VINTILĂ
Coarnele la cerb
ȘTEFAN POLVEREJAN
Regruparea mărește
șansa supraviețuirii
12
16
18
20
22
CORNEL LERA
Caracterele morfometrice 24
şi indicii corporali ai
fazanilor recoltaţi din
terenurile de vânătoare
LIVIU CRĂCIUN
Sus, la poarta raiului
ȘTEFAN POLVEREJAN
Perioada rutului
la mistreț
DIANA
Lucruri pe care nu le știai
despre ciori și corbi
30
Alexandru ALACI
Noţiuni de selecţie
Alexandru ALACI
Câteva repere despre
răspândirea câinilor
de vânătoare
32
34
AIDAN
La masă cu Diana
27
28
36
Fatetele nevazute
ale timpului
Atâta cât putem discerne astăzi, singura
motivaţie a existenţei fiinţei umane
este să aprindă o lumină în întunericul
existenţei.” - Carl Gustav Jung
Rândurile de mai jos reprezintă
o invitaţie adresată fiecăruia dintre
dumneavoastră, o invitaţie de a încheia împreună anul 2012 şi a păşi împreună în 2013. Dacă orice sfârşit poate
constitui un moment de bilanţ pentru
a pune bazele noului început, nu vă
invit aici la un bilanţ, ci la câteva
minute de reflecţie.
Timpul e nemăsurat, deşi noi purtăm mereu măsura lui: în orologii,
calendare, aniversări, anotimpuri, vârstă şi de ce nu, în semnele trecerii
noastre prin viaţă, respectiv ale trecerii
timpului peste noi. La ce serveşte oare
a măsura timpul? Orice are început,
are sfârşit, astfel zorii se transformă
încet în înserat, tinereţea în bătrâneţe,
naşterea în moarte. Într-adevăr, dacă
acest parcurs simplist este atât de sigur
şi de cunoscut, de ce mai măsurăm
oare timpul? Nu ar fi mai simplu să
ignorăm secundele, minutele, orele,
zilele, săptămânile, anii? Nu ar fi mai
simplu să trăim în prezent, lăsând cu
indiferenţă trecutul cu ale trecutului
şi întorcând cu nepăsare spatele viitorului, fiindcă viitorul oricum va fi aici,
curând? Ce sens are să purtăm conştient măsura timpului? Ce sens are să
punem absolutul eternităţii nefiinţei
alături de ridicolul efemerităţii fiinţei?
Poate că nu e vorba doar de alăturări simpliste de contrarii... viaţă
– moarte... început – sfârşit... an vechi
– an nou.
E mai degrabă continuitatea, aceea
care îndeamnă în mod paradoxal la
măsură. E probabil ca ceea ce suntem
2
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
în clipa prezentă să fim şi în clipa
următoare; e probabil ca ceea ce facem
acum să continuăm să facem pe viitor;
e de aşteptat ca ceea ce învăţăm astăzi
să aplicăm mâine; e de dorit ca ceea ce
îndrăgim astăzi să ne fie alături pe cât
de mult posibil... Şi astfel, timpul devine timpul-vehicol, timpul-măsură,
timpul-experienţă, timpul-învăţătură, timpul-povară, timpul-aliat, timpul-duşman, timpul-maestru. Timpul
trece şi noi trecem invariabil, odată
cu el; uneori însă, mai clar decât oricând, ceea ce suntem, facem, învăţăm,
iubim, dorim devine la fel de important în clipa următoare la fel ca şi în
clipa prezentă , mâine ca şi astăzi, anul
viitor la fel ca şi anul acesta. Mai mult,
ceea ce am fost, am făcut, am învăţat,
am apreciat şi am dorit, toate acestea
au reprezentat la un moment dat fundamentele alegerilor noastre, determinând extrem de precis contextul actual
de existenţă individuală.
În ce sens poate fi exprimată continuitatea prin metafora timp-vehicol?
Se spune că timpul „poartă”, că ne
poartă pe noi, ca indivizi, că poartă realizările sau eşecurile noastre,
că poartă amintirile înainte şi înapoi... timpul e modalitatea noastră de
transport, invizibilă, insesizabilă, - cu
excepţia ridurilor percepute în oglindă
sau a modificărilor de trăsături individuale pe măsură ce înaintăm în vârstă
-. Viaţa noastră ar avea mai puţin sens
fără călătoriile pe care le facem din
prezent în trecut, sau din prezent în
viitor, doar datorită prezenţei lui. Şi de
ce să nu recunoaştem, aşa cum timpul e prezent pretutindeni în univers,
fiinţele vii poartă întotdeauna, într-o
formă sau alta măsura lui; e vorba de
ciclurile din natură, adaptarea la zinoapte, întuneric-lumină, perioadele
de reproducere, migraţiile, transmiterea experienţei generaţiilor următoare,
toate sunt impregnate precis, alături de
un ceas intern care răspunde cu precizie măsurii Timpului.
Dacă e vorba de timpul-măsură,
sunt multe de povestit... Şi toate se
îmbină armonic cu timpul-învăţătură
şi timpul-experienţă. Măsura cunoaşterii trece prin experienţe repetate,
care stau la baza învăţării, în special
la om. Fiecare experienţă reprezintă
o măsură a cunoaşterii şi mai multe
măsuri ale cunoaşterii induc o învăţătură relativ la cel mai bun mod în
care experienţa a avut loc. Fiindcă
toate aceste procese se produc în timp,
momentul de timp, durata, toate reprezintă informaţii mai mult decât utile
înregistrării şi învăţării legate de acea
experienţă. E util să ne putem întoarce
în timp la acea experienţa care a servit
cel mai bine cunoaşterii şi să avem
precis înregistrate „măsurile”, dimensiunile şi calitatea experienţei.
Şi din nefericire, putem vorbi şi de
timpul-povară; de trecerea inexorabilă, de incapacitatea de a „opri clipa”,
de a prelungi momentele de fericire;
de apăsarea momentelor nefericite,
dureroase; de amintirile neplăcute ce
se ascund în aceleaşi falduri generoase
ale timpului. Poate fi vorba de povara
greşelilor efectuate cândva, de povara
eşecurilor ce revin atunci când ne
aşteptăm mai puţin, de povara relaţionărilor nefericite, de povara pierderilor suferite de-a lungul vieţii... Atunci
când imaginea din oglinda în care ne
privim astăzi nu ne satisface aşteptările
interioare, timpul trecut este o povară;
căci doar el a aşternut riduri, rictusuri,
oboseală, el a îndepărtat lumina din
ochi şi zâmbetul de pe buze. Timpul
parcă mai mult decât orice altceva,
poate deveni imaginea cea mai dură
a realităţii din noi, atunci când nu am
profitat de timpul-măsură, de timpulînvăţătură şi de timpul-experienţă...
Timpul-aliat şi timpul-duşman
sunt extrem de interesante ca noţiuni
şi reprezintă metafore la fel de puternice pentru existenţele noastre individuale. Cea mai interesantă abordare
este aceea a unui motto care cere să
„ţii prietenii aproape dar duşmanii şi
mai aproape”. Există o sămanţă veridică de adevăr în aceste cuvinte; căci
cine altcineva decât duşmanii vor fi
mai sinceri, mai direcţi şi vor oferi o
imagine mai realistă a ceea ce reprezentăm? Prietenii sunt acolo pentru a
netezi asperitaţile şi pentru a evidenţia calităţile; puţini vor insista asupra
defectelor, şi mai puţini vor oferi şansa
de a corecta defectele. Însă duşmanii,
ei sunt aceia mereu vigilenţi, mereu
treji, mereu la un pas în spate, în
faţă sau lateral. Niciodată langă, întotdeauna situaţi pe poziţia din care să
observe cel mai bine ce se întamplă
cu noi... Timpul nu iartă. Dacă ofera
şansa unui set de experienţe de acelasi
fel, ei bine, intr-o bună zi, e bine să
se fi tras o învăţătură din acea serie,
căci viaţa va trece la un „alt nivel”.
Timpul aduce viaţa dar implacabil, ia
vieţi. Aduce momente bune şi aduce
momente proaste şi toate sunt la fel de
bune învăţături şi măsuri ale învăţăturii şi cunoaşterii şi vai de acela ce nu
ţine seama de aceste lucruri preţioase... Acela care ştie să facă un aliat din
timp va aprecia adevărata lui valoare;
nu în momente şi nici în riduri, ci în
seninătatea cu care toate experienţele
prezente se amestecă armonic cu cele
trecute, pentru a clădi planuri viitoare,
pentru a pregăti ziua de mâine.
Şi e timpul să vorbim de timpul-maestru. Timpul care oferă ocazii
de învăţătură, timpul care corectează
greşelile, timpul care apreciază şi gratulează, timpul care impune ritmul,
efortul şi odihna, timpul care dezvăluie faţetele lucrurilor dar şi adevărata
noastră natură, timpul care cere totul,
fără preget şi fără ezitări din partea
noastră, timpul care oferă puţine înapoi, dar acelea sunt lecţii cu adevărat
preţioase, pentru că vin la momentul
potrivit. Nu există negocieri plauzibile
cu Timpul. Nu există înţelegeri şi nici
planuri de care Timpul să ţină seama,
deşi aparent, veţi susţine contrariul.
Timpul e un maestru senin dar un
învăţător aspru. Se mulează pe modelele învăţăceilor doar atâta vreme cât
aceştia nu se opun cunoaşterii şi legilor lui. Cel mai dur adevăr este că
maestrul acesta este invizibil; rareori
îl veţi percepe „aproape”, rareori îi veţi
auzi răsuflarea sau şoaptele, asta pentru că timpul doar face şi desface, vă
pune în faţa faptului împlinit, în deplinătate de alegere, în deplinătate de „a
face” ceva în continuare. Nu e bine să
fie îndoieli şi nici ezitări şi dacă sunt,
înseamnă că lecţiile anterioare nu au
fost bine percepute şi nici însuşite.
Timpul nu repetă un lucru de două ori
şi dacă vă pune în faţa aceleiaşi experienţe de mai multe ori, băgaţi de seamă
că undeva e o şmecherie, undeva aţi
pierdut un detaliu şi nu aţi însuşit ceva
potrivit. Adevarul este că experienţele
repetitive sunt cel mai bun examen
vizavi de învăţătură şi cunoaştere; şi
Timpul-Maestru va fi acela care vă va
răsplăti într-un final pentru perseverenţă şi efort.
După cum vedeţi, nu v-am oferit
o incursiune în timp, deşi retrospectivele sunt obişnuite la sfârşit de an.
Rândurile de mai sus sunt o invitaţie la continuitate: fiţi în continuare dumneavoastră înşivă, oricât de
multe presiuni creează anturajul, prezentul, societatea, regulile. Folosiţi-vă
de experienţele trecute ca de măsuri
veridice ale realităţii din voi şi din
ceilalţi, ca de măsuri ale lumii înconjurătoare; nu vă bazaţi pe ceea ce
credeţi că ştiţi despre lume, despre
dumneavoastră şi despre ceilalţi, ci
verificaţi şi validaţi neîncetat realitatea
şi acordaţi-vă timp pentru acest lucru.
Folosiţi-vă de vehicolul timpului pentru a aduce amintiri în prezent, pentru
a le împărtăşi altora sau pentru a vă
servi drept învăţături pentru viitor;
folosiţi-vă de maşina timpului pentru
a face planuri şi a vă lăsa când şi când
purtat de vise spre viitor. Amintiţi-vă
că oricum pare a se prefigura viitorul,
viitorul vostru e doar măsura timpului
vostru, măsura interacţiunii voastre cu
Timpul-Maestru. Lăsaţi-vă modelaţi
de Timpul-Maestru, oricât de dure
sau bizare vi se par lecţiile de viaţă;
îndrăgiţi timpul-învăţătură şi timpulexperienţă şi amintiţi-vă întotdeauna
că timpul este aliat pentru aceia care
ştiu să ţină duşmanii mai aproape ca
prietenii, e lucrul de care aveţi uneori
nevoie ca să cunoaşteţi mai multe despre dumneavoastră.
La final, ţineţi minte încă un
lucru: timpul acţionează aidoma asupra fiinţelor necuvântătoare şi asupra
naturii, oferind învăţătură, experienţă, cunoaştere, în măsura în care
cunoaşterea este accesibilă fiinţelor vii.
Timpul reprezintă şi pentru natură
un aliat sau un duşman, în funcţie de
forţele ce acţionează la un moment dat
asupra unui habitat, specii, familii...
Amintiţi-vă că nu există lecţii doar
ale dumneavoastră, izolat de restul
lumii înconjurătoare; amintiţi-vă că
oriunde vă poartă paşii, o parte a
universului înconjurător este parte a
experienţei, învăţăturii şi cunoaşterii
de care aveţi parte şi dacă acea parte
nu ar fi, experienţa ar fi alta. Păstraţi
universul înconjurător în bună stare şi
pastraţi calitatea experienţei, învăţăturii şi cunoaşterii şi pentru generaţiile
viitoare; le merită, la fel ca şi dumneavoastră!
În rest, vă doresc toate cele bune
pentru 2013! Crăciun Fericit! Şi La
Mulţi Ani pentru 2013!
„Adevărata măsură a ceea ce suntem
este felul în care ne folosim de ceea ce
avem.” – Vince Lombardi
Dan Lambert
HodoneanȚu
Foto: Lavinia Pavel
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
3
Foto: Lavinia Pavel
Din pasiune pentru vânătoare
cu rațiune pentru
succes
❚ În epoca frământărilor politice
de tot felul, când partidele se succed la
guvernare în ritm rapid, când viziunile
politice se cer a fi înfăptuite tot la 4 ani,
când în procesul de seducție electoralâ
se promit schimbări și reforme și,
parțial, se și practică se pune întrebarea cum ne raportăm noi vânătorii cu
îndeletnicirea noastră bătrână precum
omenirea la această modernitate a
istoriei. Suntem adepți ai unor tradiții
și ritualuri străvechi dar trăim într-un
secol cibernetic cu ciber kids, ciber
weeks, metrosexuali, punk, emo, eco,
pop, rock, jazz, funk, postmoderni,
psihanaliști, new age, rogersieni și alții
despre care nici nu am auzit? Care este
poziția noastră în raport cu societatea actuală Şi în raport cu interesele
diverse care animează societatea complexă în care trăim? Cum vom împăca
tradiția cu mișcarea rapid novatoare a
generației actuale?
❚ Este timpul să explicităm principiile și conceptele de bază ale vânătorii
și să ne punem la masa tratativelor. În
acest moment al istoriei o lipsă de atitudine politică poate avea consecințe
pe termen mediu și lung, de necorectat. Când vorbesc de atitudine politică nu mă refer la a simpatiza cu un
partid polic sau altul, ci mă refer la un
program politic propriu care să facă
posibilă vânătoarea durabilă Şi con-
4
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
servarea mediului. În conceperea unui
astfel de program politic trebuie ținut
cont de pricipalii actori cu interese în
domeniu cu care putem fi în conflict
sau parteneri pe termen lung.
În ceea ce priveŞte vânătoarea, patru
forțe acționează dând o direcție sau
alta: agricultura practicată industrial,
miŞcarea ecologistă, statul și interesele lui și vânătorii. Între aceste forțe se
plasează politicienii ca vectori de interese Şi uneori ca factori decizionali;
de aceea neglijarea
unui
program politic
propriu care să contrabalanseze discursurile vocale ar putea avea urmări
nefaste pentru vietățile sălbatice și
mediu natural în care trăim.
❚ Agricultura practicată industrial, prin forța economică pe care o
deține, prin interesele materiale ale
fermierilor, dar și ale societății/statului este inamicul cel mai de temut al
sălbăticiunilor. Agricultura intensivă
Şi extinsă pe mari suprafețe a dus la
dispariția unor specii de vânat, a dus
la schimbarea habitatului altor specii. Zgomotul, agresiunea directă cu
utilaje mari, pesticidele, fungicidele
dar și otrava propriu zisă a distrus un
întreg lanț trofic pe anumite suprafețe.
Nu mai sunt viermi, nu mai sunt
șoareci, nu mai sunt păsări, nu mai
sunt albine sau alte insecte, nu mai
sunt vulpi, nu mai sunt lupi, nu mai
sunt căprioare. Totul a fost înlocuit cu întinderi nesfârșite de
arătură de bună calitate dar
mai pustie decât deșertul.
Fără urmă de faună, fără
urmă de floră naturală,
totul transformat radical
față de mediul natural
cu echilibrele lui. Oieritul
prin numărul mare de animale pe suprafața de teren
distruge pajisti și culturi deopotrivă și alungă animalele sălbatice din
zonele folosite pentru pășunat. Din
păcate, aceste distrugeri se produc pe
suprafețe tot mai mari și refacerea florei și faunei poate dura zeci de ani.
Mișcarea ecologistă face presiuni,
uneori lipsite de discernământ asupra
guvernelor pentru protejarea exagerată și irațională a unor specii, a unor
habitate excluse astfel dintr-un circuit
economic rezonabil. Îndoctrinarea de
tip Disneyland a unor largi mase de
oameni a permis confuzii emoționale
importante în mintea multor cetățeni
astfel că vietățile sălbatice devin personaje umanizate: ursul este Moș
Martin, șoarecele a devenit Mickey
Mouse, rața a devenit Donald Duck și
așa mai departe..., ori nu. Ursul brun
este unul dintre marile carnivore din
Carpați, iar șoarecii nu sunt prietenii
mei. Această manipulare a resurselor
de empatie umană se joacă în plan
politic în cele mai ciudate moduri.
Statul ar trebui să fie instrumentul
prin care noi cetățenii ne protejăm
interesele ca grup mare de oameni. Ar
trebui să fie stindardul binelui comun
și mediator de interese dar deseori se
întamplă ca acesta să fie confiscat de
grupările cele mai vocale dar nu și cele
mai reprezentative din scena politică.
Este greu să discerni între ceea ce e
important pentru toți sau doar pentru
unii de aceea vocea vânătorilor trebuie
să intre iîn dezbatere și să apere interesele vânătorii.
❚ Care sunt interesele vânătorilor?
Cel mai important interes al vânătorilor este acela de a vâna, de a avea ce
vâna noi și copii noștri. Ne gândim
la moștenirea pe care o vom lăsa
urmașilor nostri. Altfel spus, interesul
nostru cel mai mare este vânătoarea
durabilă. Vânătoarea durabilă nu este
posibilă fără o atitudine de conservare și protecție a mediului și speciilor.
Vânătorii, în decursul istoriei, s-au
dovedit cei mai serioși luptători pentru salvarea, conservarea unor specii
și a unor habitate. Ca buni cunoscători
ai etologiei și biologiei animalelor săl-
batice au putut interveni în conflictul
om animal (conflictul există, e naiv, să
ne imaginam fraternitate cu șoarecii,
omizile sau rechinii) și au mediat între
sălbăticiuni dezlănțuite și interesele
oamenilor. În epoca modernă vânătorii trebuie să medieze între intervenția
brutală a oamenilor în mediu și interesele florei și faunei.
Pentru realizarea acestui deziderat
de mediere rațională între animale
sălbatice, industrializare, ecologism
iresponsabil, vânătorii trebuie să devină activi și pe plan politic. Să faca
cunoscut faptul că cele 2 căprioare
dintr-un un kilometru pătrat care este
bonitatea optimă nu pot reprezenta o
amenințare pentru recolta de grâu și
nu este necesar să consideri anumite
specii ca devastatoare pentru agricultură chiar dacă în Maramureș a fost
o turmă de mistreți care a provocat
pagube importante unor fermieri.
❚ Menținerea echilibrului este sarcina noastră a vânătorilor. Pentru a
putea fi eficienți în această activitate
trebuie să impunem un principiu fundamental la baza dezbaterilor și anume
că, vietățile sălbatice sunt o resursă
naturală și o bogăție națională. Pentru
exploatarea acestor resurse pe termen
lung se impune o strategie națională și
un management rațional. Animalele
sălbatice nu aparțin proprietarilor de
teren și ei nu au drept de viață sau
moarte asupra lor. Otrăvirea, braconajul, îngradirea trebuie să râmănă în
afara legii. Trebuiesc reglementate, de
asemenea, condițiile în care se pot face
intervenții în habitatul natural. Nu mai
poate continua politica de despăduriri
iresponsabile, nu mai poate continua
politica de invazie a marii agriculturi
în toate ungherele pâmăntului, nu mai
poate continua lupta cu ciobanii pentru mediu natural, nu mai poate continua lupta cu poluarea industrială.
E timpul să luăm atitudine din
pasiune pentru vânătoare cu rațiune
pentru succes.
Daniela Alexandru REISZ
Foto: Lavinia Pavel
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
5
Furajarea suplimentară
Preocupare de bază, pe tot
parcursul sezonului rece, pentru
toate speciile de vânat.
1
În mod deosebit trebuie avut în
vedere: CĂPRIORUL
3
Foto: Lavinia Pavel
Oferta trofică calitatea și cantitatea
ei constituie unul din factorii limitativi pentru efectivul unei specii de
vânat. Acest fapt impune asigurarea
de hrană depozitată pentru perioadele
critice în timpul iernii, când vegetația
naturală în teren este acoperită de
zăpada înghețată (foto 1). În asemenea
caz suferă foarte mult căpriorul și alte
specii de vânat. Asigurarea cu furaje
pentru a interveni în timpul iernilor cu aspect neprevăzut, previn pierderile incalculabile în lunile geroase,
când rezervele de energie acumulate în
toamnă, sunt din ce în ce mai puține.
După strângerea recoltelor de la
câmpie, resturile vegetale rămase sunt
acoperite de un strat mare de zăpadă,
vânatul necesită furajare suplimentară;
la fel în biotopul silvatic, în anii cu
fructație slabă (foto 2). Importanța
acestor acțiuni este cunoscută de majo-
6
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
ritatea celor care gospodăresc fonduri
de vânătoare.
Căpriorul, vânat mare a cărui biologie este ”mulată” la câmpie, pe succesiunea în spațiu și timp a plantelor
agricole cultivate, necesită depozitarea de furaje pentru iarnă având astfel posibilitatea intervenției în caz de
strictă necesitate.
Se cunoaște faptul că alăptarea iezilor de către căprioară durează până în
luna octombrie (foto 3).
Pierderile de energie în perioada
alăptării iezilor care au nevoie zilnic
de lapte are drept consecință epuizarea mai ales a femelelor cu doi iezi.
Începând cu luna octombrie, căprioara are nevoie de furaje suculente
pentru refacerea stării sale fiziologice
și numai după aceea să-și acumuleze
energie pentru a depăși rigorile lunilor
de iarnă.
În cazul lunilor cu zăpadă multă
lipsa furajelor din mediul natural
impune asigurarea hranei din depozitele cu furaje fibroase (fân de lucernă) și concentrate (porumb știuleți).
Hrănirea suplimentară a căprioarelor
reduce pierderile în raport cu cantitatea și calitatea furajului administrat.
De reamintit faptul că în plină vară
are loc rutul căprioarelor, vegetația
fiind abundentă oferă hrană suficientă,
în consecință rămân gestante majoritatea lor cu doi embrioni (foarte rar
cu trei) în perioada iulie-august. Este
singura specie dintre cervide care deși
montată în iulie-august, fătarea are loc
începând cu luna aprilie până în iunie;
gestația în lunile de iarnă-primăvară
fiind (latentă) (diapauză).
În timpul iernilor geroase, cu zăpadă abundentă, înfometarea, lipsa de
furaje are ca efect pe lângă starea fizi-
a vânatului
4
5
2
ologică slabă, și moartea embrionară,
producându-se resorbția embrionilor
în uterul femelei, care rămâne fără ied
până anul următor.
În asemenea fonduri de vânătoare,
fără asogurarea stocurilor necesare de
furaje, după perioada fătărilor pot fi
observate în număr mare capre fără
ied iar fătările gemelare fiind puține.
Rata reproducției este în raport cu
durata subnutriției și rigorile iernii,
pierderile având efect grav asupra
efectivelor de căprior.
Un alt efect negativ îl constituie
faptul că supraviețuirea iezilor este
mai scăzută, în număr însemnat fiind
iezii piperniciți, hipotrepsici.
În perioada fătărilor, se recomandă
evitarea vânătorilor întrucât stressul
provocat caprelor are ca efect scăderea
drastică a producerii laptelui necesar
iezilor.
Este cunoscut faptul că o capră cu
doi iezi trebuie să asigure zilnic câte
500-600 ml pentru fiecare. Pentru a
putea produce o asemenea cantitate
de lapte, căprioara trebuie să mănânce
din 2 în 2 ore, furaj energizant bogat
în proteine.
Căprioara fiind animal rumegător
poligastric, are rumenul mic, pentru
a-i asigura suplețea și ”sprinteneala”.
Această însușire fiind specifică față de
alte specii de ierbivore rumegătoare,
chiar și de alte cervide. Uimitoare
este această compensare a volumului
și capacității rumenului, cu frecvența
hrănirilor, menținând capacitatea de
alăptare în folosul dezvoltării normale
a iezilor (foto 4).
Asigurarea unei furajeri normale
mai ales în ultimele luni de iarnă
(ianuarie – februarie) când rezervele
de energie acumulată în toamnă sunt
epuizate, furajarea suplimentară este
deosebit de benefică și pentru țapi.
După lepădarea coarnelor, în ianuarie
începe formarea noilor trofee. Prima
dată apare baza cu rozetă. La sfârșitul
perioadei de creștere se formează perlajul, existând deosebiri între indivizi,
ca dovadă a unor însușiri genetice și o
furajare normală. țapii care au rozetă
și perlaj denotă o furajare normală în
o perioadă anumită (foto 5).
Este cunoscut faptul că perlajul și
rozeta au o funcție fiziologică, contribuind și la amortizarea șocului în
timpul luptelor între rivali.
Iarna 2011-2012 justifică asigurarea unor cantități suficiente de furaje
pentru a putea interveni eficient în
prevenirea unor pierderi incalculabile
la toate speciile de interes cinegetic.
Ștefan Polverejan
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
7
Complexul de vânătoare
de la Pişchia
Direcția Silvică Timişoara are în administrare două
complexuri de vânătoare, unul la Pişchia, de 700 ha,
şi unul la Șarlota, de 1200 ha. Parcul de vânătoare
Pişchia, este situat în partea estică a Câmpiei Vingăi,
în bazinul mijlociu și inferior al văii Beregsău,
altitudinea variază între 100-140 m. Din punct de
vedere fitoclimatic pădurile up-ului sunt situate în
etajul câmpiei forestiere.
Foto: Lavinia Pavel
Î
n cadrul Complexului de
Vânătoare PiŞchia, efectivele de vânat sunt: cerb comun
(Cervus elaphus), cerb lopătar (Dama
dama), căprior (Capreoluls capreolus),
mistreț (Sus scrofa). Structura fondului
forestier pe specii: stejar 32%, salcâm
26%, cer 18%, frasin 10%, diverse țări
14%. În cadrul districtului s-au efectuat tăieri care promovează regenerările
naturale, exceptând suprafața 690 ha
pe care se află Complexul de Vânătoare
unde de-a lungul anilor au fost nece-
8
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
sare regenerări artificiale Şi împrejmuirea arealului, ceea ce va permite
îmbunătățirea fondului genetic al cerbilor lopătari Şi, concomitent, creŞterea calității trofeelor. Pentru măsuri de
eficientizare a activității specifice sefului de district, această activitate trebuie subordonată gospodăririi durabile,
conservării, dezvoltării fondului forestier Şi menținerii biodiversității. Pentru
derularea activităților în condiții bune
s-a ținut cont de o bună organizare
internă. Parcul PiŞchia a fost autori-
zat să funcționeze în anul 2006-2007.
Construcția gardului pentru împrejmuirea suprafeței cu efectivele de vânat
a început în 2001. Specia principală de
vânat până în anul 1970 a fost fazanul.
În 1946 a început construcția unor
voliere pentru reproducători fazani,
cu o capacitate de 500 de găini, în acea
vreme producția la ouă era cca. 12 ouă
pe cap de făzăniță. În 1948, s-a început
creŞterea fazanilor, cu 500 de găini de
fazan. Fazanii erau puŞi în grupuri
de câte Şapte, respectiv un mascul Şi
Foto: Lavinia Pavel
Şase femele Şi ținuți câteva luni. Pe
parcurs ce femelele fac ouă, acestea
sunt depuse în incubatoare, unde vor
sta până când ies puii. Au fost zile
cand s-au recoltat Şi 100 de fazani pe
zi. În 1970, odată cu închiderea fazaneriei de la Pădurea Verde, au fost
aduse la PiŞchia primele incubatoare
Şi eclozoare. Înainte de introducerea
incubatoarelor, în pădure, pe liniile
somiere puii de fazan erau crescuți
cu cloŞti (găini) de casă. Se executau
combateri pe toata durata anului
atât la răpitoarele cu păr cât Şi cu
pene iar la vânătorile organizate se
puŞcau cca. 1000 de fazani. Totodată
după 1970, s-a pierdut Şi interesul
de a popula, creŞte Şi vâna fazani.
Datorită efectivelor mari de cerb
comun, cerb lopatar Şi mistreț de
pe fondul alăturat, respectiv Șarlota
(Charlotenburg) care a aparținut
Coroanei Imperiale Austro-Ungare,
denumit Şi „Patria muflonilor”, a
început să vină în pădure efective de
cerb comun, Şi mistreț. Până în ‘70,
mistrețul era considerat dăunator Şi
era împuŞcat excesiv. În 1974, efectivele de vânat mare erau bine reprezentate ajungând să se recolteze în
‘89, în jur de 110 exemplare de cerb
comun, selecție femelă. După anul
1990, datorită schimbărilor petrecute în societatea românească, a fost
posibil ca vânători din alte țari să
poată participa la vânătorile organizate la noi în țară. Mult mai pasionați
decât vânătorii băŞtinaŞi, străinii plăteau taxe de sute de euro doar pentru
a vâna. Tarifele fiind, mult mai mari
dacă trofeele sunt valoroase. Oferind
deținătorilor posibilitatea să-Şi satisfacă propria pasiune, dar Şi ocazia
de a câŞtiga bani de pe urma partidelor de vânătoare parcul a funcționat
foarte bine. În 1993, s-au recoltat,
25 de tauri de cerb comun, între
50-60 de mistreți, în fiecare sezon.
Datorită scăderii efectivelor de vânat
Şi a pagubelor produse de acestea în
terenurile agricole limitrofe pădurii,
s-a luat decizia de a împrejmui cu
gard pădurea. Dovedindu-se ineficient pe parcurs la sfârŞitul anului
2008, s-a instalat o protecție cu fir
electric care Şi-a dovedit în procent
de 99% eficiența. În 2009, a fost
autorizat înființarea complexului de
vânătoare, având ca scop principal,
creŞterea mistrețului (în efectiv, în
acel moment, 400 de exemplare). În
momentul de față situația efectivelor de vânat, sunt bine reprezentate
dar din punct de vedere al calității
trofeelor, lucrurile nu sunt aŞa cum
s-ar dori. Neexistând trofee de cerb
lopătar mai mare de 3 kg, iar cerbul comun 7-7,5 kg, la majoritatea
exemplarelor cuprinse între 1-7 ani.
La ora actuală se fac vânători la
pândă Şi vânători colective. Având
ca scop principal: asigurarea de vânat
pentru vânătorii care doresc mai mult.
Sezonul de vânătoare este deschis
tot timpul anului, însa perioada cea
mai căutata este cuprinsă între lunile
august Şi februarie.
Lavinia PAVEL
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
9
densitatea
efectivului DE FAZANI
ŞTIM OARE: CARE
ESTE DENSITATEA
OPTIMĂ A
EFECTIVULUI
DE FAZANI PE
UN ANUMIT
TERITORIU?
Literatura de specialitate ne informează că ea se găseşte la nivele foarte
diferite. Dimensiunea lor este determinată de condiţiile de hrană şi adăpostire pe care le oferă habitatul acestora, de asprimea factorilor climatici
din perioada când femelele depun
oule,de starea vremii la momentul
când ececlozează puii şi mai ales în
primele săptămâni când cresc puii.
Din această cauză a preciza o anumită
valoare pentru densitatea optimă a
fazanilor care să fie general valabilă,
indiferent de teritoriul în care ei coabitează, constitue o mare eroare. Cum
însă densitatea optimă a fazanilor dintr-o anumită arie determină mărimea
,,cotei de recoltă’’ pentru anul următor,
10
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
fiecare grupă de vânătoare însărcinată să gospodărească în cunoştinţă de
cauză, trebuie să o stabilească cât mai
corect posibil.
Literatura de specialitate estimează
că dimensiunea optimă a densităţii
efectivului de fazani pe un anumit
teritoriu care ar permite fazanilor să
se dezvolte, fără concurenţă, este în
jur de 80-120 de familii la 100 de ha
teren. Este oare această cifră valabilă
pentru toate terenurile de vânătoare?.
Constitue ea limita maximă peste care
dacă s-ar trece există riscul ca efectivul
de fazani să nu mai dispună de confortul necesar unei reproduceri corecte?
In continuare voi aduce dovezi că
aceaste cifre sunt departe de a constitui frâne veridice pentru regresul dezvoltării efectivului de fazani dintr-un
anumit teritoriu.
Confratele nostru într-ale vânătorii, bănăţeanul Dr.Francisc Costiov
care s-a ocupat toată viaţa de observaţia ştiinţifică a vânatului atât la noi,
dar şi în America, într-o excepţională
documentare despre fazan şi ecologia lui aduce argumente indubitabile
potrivit cărora limitele de confort a
fazanului pe o anumită suprafaţă de
teren se situează cu mult superioare faţă de cele stipulate de literatura
de specialitate. El ne relatează despre
densitatea fazanului existentă în insula
Pelee aşezată în partea vestică a lacului
Erie din Canada. Pentru a ne face o
imagine despre condiţiile naturale şi
geografice ale teritoriului studiat voi
spune doar că însula are o suprafaţă
de numai 4.050 de ha. cu 171 de locuitori permanenţi, cu terenuri acoperite
de arboret şi iarbă înaltă sau cultivate
cu viţa de vie şi cereale, iar clima este
mai blândă decât cea a Canadei continentale, datorită influenţei imensităţii
lacului Erie.
Fazanul a fost colonizat în insula
Pelee în anul 1927 cu 36 de de indivizi.
Datorită condiţiilor deosebite pe care
le-au găsit aici aceştia s-au înmulţit
atât de intens încât în anul 1932 efectivul lor a ajuns la cca 20.000 de păsări,
o adevărată calamitate pentru fermieri.
Dr. Castiov ne mai informează că prin
densitatatea fazanilor ne mai întâlnită
altundeva, insula Pelle a devenit nu
numai un loc ideal pentru vânătorii
din Canada şi America, dar şi un teren
de studiu pentru cercetătorii care se
ocupă de biologia fazanului.
Densitatea fazanului pe unitatea de
suprafa-a devenit atăt de mare încât
în anul 1950 de pe o suprafaţă de
tea au rezultat, în medie,a 195 de pui
la ha.aşa cum ne asigură cercetătorii
respectivi, atunci ajungem la concluzia că 69 de cuiburi pe un teritoriu de
100/100 m.nu deranjează găinile de
10.000 de ha s-a recoltat, într-un singur sezon, 61.700 de fazani. Pentru a
ne da seama despre valoarea acestei
cifre voi spune doar că la o asemene
suprafaţă de teren în Romania se acordă o cotă de recoltă anuală doar de 150
-200 de cocoşi.
Dacă numărul de fazani este aşa
de mare atunci şi numărul de cuiburi
pe unitatea de suprafaţă trebuie să fie
foarte mare. Estimările cercetătorilor
au dus la concluzia că în terenurile cu
cele mai favorabile condiţii de cuibărit
numărul cuiburilor a ajuns, în medie,
la 30,6 cuiburi pe ha. Dacă din aces-
fazan să-şi depună ouăle în voie şi să
le clocească în mod normal.
Dr. Francisc Castiov ne mai spune
că cercetătorul care adescris acest fenomen (Allen Stokes de la Universitatea
Logan din statul Utah-USA) a ajuns la
concluzia că înmulţirea aşa de intensă
a fazanului pe o suprafaţă restrânsă s-a
datorat condiţiilor de mediu deosebit
de favorabile pentru cuibărit şi mai
ales,pentru creşterea puilor. Acestea
sunt următoarele:
1. Un habitat cu pădurici de arbuşti,
garduri vii şi ierburi abundente,
păşuni abandonate ocupate de ier-
buri şi arbuşti, culturi agricole, boschetării şi zone mlăştinoase invadate
de buruieni.
2. Abundenţa neobişnuită a hranei de
origine animală (mai ales insecte )în
perioada de creştere a puilor până la
6 săptămâni şi abundenţa de hrană
vegetală după această perioadă(grâu,
soia, seminţe de ierburi, fructe de
pădure).
3. Lipsa prădătorilor animali. Acolo nu
există vulpi, ci doar un număr minim
de păsări răpitoare(cca. 9 %).
4.Teritoriu izolat, aşa încât fazanii nu
au posibilitatea să se împrăştie în
teritoriu şi să ducă la diluarea densităţii.
Să constituie, oare, acest exemplu
un argument care să ne ducă la concluzia că fazanul nu posedă, similar cu
toate celelalte vieţuitoare, mecanisme
cu ajutorul cărora să-şi păzească teritoriul intim de hrănire şi confort?.
Nicidecum. El este doar o dovadă că
fazanul, pe deoparte, are limite diferite
de densitate pe un teritoriu dat, în
funcţie de bogăţia de condiţii favorabile pe care le oferă acesta şi, pe de altă
parte, că reglarea dimensiunii densităţii se realizează prin mecanisme care
intră în funcţiune la limite dictate de
condiţiile de hrană şi adăpostire. În
susţinerea acestei afirmaţii voi spune
doar că şi în insula Pelee numărul de
pui care nu ajung la stadiul de adult
este de 60% din totalul celor care eclozează, iar procentul de cuiburi în care
s-au depus ouă şi sunt părăsite de către
cloşti atinge chir 39-40% din total, mai
ales atunci când numărul de găini a
ajuns la 80 de indivizi la 100 de ha.
Ioan VINTILĂ
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
11
ARTA
ȘOIMĂRITULUI
(continuare din numărul trecut)
Şoimăritul în Ţara
Românească
Domnii Ţării Româneşti au cunoscut
această metodă de vânatoare de la turci,
această ţărişoară megieşă Dunării fiind
nevoită să încheie un tratat de vasalitate
cu Poarta, după încercările lui Mircea cel
Bătrân de a stăvili expansiunea otomană
(sec. XIV). În consecinţă, a fost fixat acel
tribut anual, numit “haraci“. Nu se ştie
cu exactitate anul din care au fost incluşi
şi şoimi în haraci, însă la 1461, Hamza
Beg, ofiţerul de ieniceri care a sfârşit la
marginile Giurgiului în ţepuşele lui Vlad
III Voievod zis “Ţepes“, era însoţit şi de
Saingi – Basa, adică “căpetenia şoimilor“.
Acesta venise desigur pentru a rezolva
problema şoimilor în haraciul fixat de
Înalta Poartă. Nicolae Iorga, bazându-se
pe o chitanţă turcească din 1564, şi pe
“Cronica Nemţească“ a veacului al XVlea,
notează că în secolul XV veneau din Ţara
Românească - odată cu tributul - “...un
şoim şi opt cai, după un obicei vechi“,
însă adevăratele mărturii documentare
în legătură cu şoimii trimişi la Constantinopol, deţinem numai din secolul al
XVIII-lea.
În “Condica“ lui Nicolae Mavrocordat (domnia a II–a, 1719 – 1730) se
găseşte un ordin domnesc dat în 3/14
mai 1729 vătafilor de plai şi plăieşilor în
legătură cu şoimii împărăteşti: „… mari,
frumoşi, ca să poată trece la Împărăţie”.
Tot în acest sens, dar mai amănunţit,
este repartizarea pe regiuni administrati-
12
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
ve a dării şoimilor, făcută de Mihai Sutzu
(domnia a II – a, 1791 – 1793) la 7/18 mai
1792, care prin cărţi legate pentru şoimi,
adresate aceloraşi vătafi, le atrage atenţia
să îi strângă la vreme, să fie frumoşi şi
mari, iar nu „niscaiva ciurele„ deoarece
Vodă nu vrea să-i cumpere şi să îi aducă
din altă ţară fiindcă se află destui şi aici;
şoimi ce urmează a fi gata de trimis la
Bucureşti “...până la zece zile ale lunii
iunie“. Ca urmare ordinului dat, Sutzu
alcătuieşte însemnarea de „...câţi şoimi
cu plaiurile unde s-au scrisă cărţile„ şi
observăm că din 10 “plaiuri“ subcarpatice, numărul şoimilor strânşi era de 17,
împreună cu 2 “balabani“ (Falco cherrug) şi un corui (uliu păsărar, sinonim al
cobăţului din Transilvania). Şoimii, ca şi
celelalte păsări de pradă amintite, se luau
de tineri din cuiburi ca pui aproape zburători, erau echipaţi cu cureluşe la picioare, şi ţinuţi în încăperi special amenajate,
curate şi ferite de vânt, pe nişte stinghii
orizontale, urmând ca apoi - după caz
– să fie trimişi mai departe drept cadou
de mare preţ la curţile străinătăţilor, sau
pe post de haraci sultanului otomanilor,
ori să ajungă la conacele diverşilor nobili
transilvăneni care îi dresau îndată pentru
vânătorile domneşti ţinute cu mare fast.
În acest scop, o serie de sate erau însărcinate cu procurarea lor, fiind scutite
de dări sau alte obligaţiuni, dar având
uneori şi datoria de a-i învăţa la vânătoare.
Pentru a învăţa şoimii cu ascultarea,
trebuia ca şi moşnenii aceia să fi fost şoi-
mari pricepuţi. Avem deci un prim jalon
că în Ţara Românească s-a şi vânat cu
păsări răpitoare, însă mai precis urmele
acestei îndeletniciri trebuie să le căutăm
numai din sec. XVI, odată cu domnia lui
Mircea Ciobanul, în timpul căruia boierii
luaseră foarte multe obiceiuri turceşti, pe
la jumătatea secolului influenţa otomană
fiind mai puternică decât în vremea lui
Brâncoveanu.
Boierii şi Domnul, îşi procurau păsările necesare la început din Transilvania,
de unde aduceau şi o parte din şoimii
pentru haraci. Un prim document în
acest sens găsim în socotelile oraşului
Brașov, în care se arată că la 14 august
1546, oraşul i-a trimis în dar spătarului
Drăghici, un uliu păsărar (…nisum, vulgo sperweder …). Tot acolo aflăm că, la
7.10.1548, trimişii oraşului, Mihail Roth
şi Johan Tartler, îi duc lui Mircea II Ciobanul, printre alte daruri, şi şoimi (“ falconnes“). Deci în sec. XVI se vâna deja
la curte cu şoimii şi vecinii cunoşteau
această patimă a domnului şi a boierilor
săi. Astfel putem înţelege de ce, la 9 martie 1600, Huraia Aga, paşă de Timişoara,
îi aduce în dar lui Mihai Viteazul – aflat
la Ghimbav – mai multe pene de „erodiu” din cele mai frumoase spre a face
fulii, şapte cai de preţ şi un foarte bun
şoim, ca dar din partea sultanului Mohamed III, cum ne relatează Nicolae Bălcescu în istoria sa.
În sec. XVIII, şoimăritul cunoaşte cea
mai mare înflorire, căci domnii fanarioţi
o deprind încă de la Constantinopol.
În porunca lui Nicolae Mavrocordat
(despre care am mai amintit) era vorba
şi despre un vătaf de şoimari care asemenea vătafului de vânători, nu putea fi
altceva decât căpetenia şoimarilor Domnului. Iar Mihail Sutzu dă porunci deosebite pentru şoimii necesari curţii sale,
şi putem afirma cu certitudine că acest
domn şoimărea cu pasiune: „Carti la 5
plaiuri pentru şoimi, balabani, curoi,
neobicinuiţi… sluga domniei meale, vătafe de plaiu ot sud … ţi poruncimu ca
preste orânduiala şoimilor cea obicinuită … a agonisi încă aleşi, buni, mai mari
… aceştia este celu deosebitu pentru trebuinţa curţii Domniei Mele ( 1792, mai
7 ).”
Un document mai recent (decembrie
1824) prin care vistiernicul domnesc
raportează lui Grigore Dimitrie Ghica
cheltuirea a 617 taleri pentru plata unor
şoimi aduşi din Plaiul Arefului – aduce
mărturia existenţei şi a şoimarilor localnici ţărani. Astfel, vistiernicul subliniază
că: „Din vechime obicei este a se trimite
pe tot anu du prin plaiurile ţării aceştia
o sumă de şoimi la Ţarigrad, a căror
cheltuială se face de când îi găsesc aici
prin cuiburi şi până îi aduc şi îi fac teslim aici în Bucureşti, să cisluieşti pe toate satele plaiului ca o datoria a lor ce este
, precum şi ca toate cheltuielile pe care
le-a făcut vătaful Plaiului Aref, au fost
adeverite atât de şoimari, cât şi de câţiva
din locuitorii satelor numitului plai .”
Că au vânat cu păsări şi moşnenii,
mai ales aceia scutelnici, tocmai pentru că procurau şoimii curţii domneşti
şi aceia de haraci, o arată şi G.IonescuGion în “Istoria Bucureştilor” (1899), localizând ţăranii şoimari care creşteau şi
învăţau şoimii la Bobeşti, de lângă Leordeni, undeva în jurul Bucureştilor.
Pe lângă aceştia şi pe lângă corpul de
“vânători“ – conduşi de un vătaf, ajunşi
apoi în formaţiune militară – existau la
Curtea Domnească şi robi ţigani specializaţi în prinderea, creşterea şi dresajul
coruilor, numiţi ţigani curuieri.
Aceştia sunt menţionaţi în număr de
20, într-un document din 1765 şi apoi
din nou în 1795, când sunt trimişi cu coruii la Berceni (Ilfov) unde era un câmp
de vânătoare potrivit, sub conducerea lui
Acgibaşa, adică mai marele peste vânătorii domneşti.
Încercările lui Matei Basarab de a
opri prin lege preoţimea de la vânătoare
şi prinderea păsărilor (“Pravila de la Govora“ glava 53 şi “Pravila“ din 1652, glava
56) nu sunt numai un ecou al luptei care
se ducea în Apus pentru a împiedeca pătura clericală să şoimărească, ci şi reflectarea unei stări de fapt interne, probabil
îngrijorătoare în acest sens.
În concluzie, putem considera că în
Ţara Românească s-a vânat cu şoimi şi
cu alte păsări de pradă începând din sec.
XVI şi până pe la începutul sec. XIX, cu
o perioadă de maximă înflorire în secolul al XVIII – lea.
de cai şi 24 de şoimi. Numărul şoimilor este variabil, o însemnare polonă
notând 15, iar Fourquevaux – călător
prin Moldova secolului XVI – vorbeşte
de 50 de şoimi, pe când în a sa condică, Constantin Mavrocordat dă ordin
ispravnicului de Roman să procure 31
de păsări de pradă pentru haraciul din
1741. Interesant este că, în însemnările sale, Vodă nu are decât 10 şoimi,
restul fiind corui - 14 şi ulii porumbari
-7, ceea ce denotă că în secolul XVIII,
la Constantinopol nu se căutau numai
şoimii propriu–zişi, ci şi alte soiuri de
păsări de vânătoare.
De asemenea, Vodă cere pentru
sine doi corui şi un uliu porumbar.
Din Moldova se păstrează documente şi în legătură cu practicarea şoimăritului, atât sub influenţa turcilor,
cât mai ales sub aceea polonă şi transilvană.
Şoimăritul a putut fi deprins mai
întâi chiar de la ardeleni, spre sfârşitul sec. XV, deoarece Ștefan cel Mare
(1453 – 1504) primise în dar cetăţile
transilvănene Ciceiul, Unguraşul şi
Cetatea de Baltă. Ciceiul şi o parte din
ţinuturile rodnene şi bistriţene le-a stăpânit şi Petru Rareş (1546 – 1561).
Ca indiciu, există un document din
februarie 1445, care aminteşte de un
anume Iuga Păturnicheru, în care putem recunoaşte un şoimar; mai precis,
este dovedit documentar un oarecare
Stănilă Şoimarul, care primeşte de la
Vodă Petru V Şchiopul , „una silişte”
la 13 iunie 1589.
Sec. XVIII - înviorată de multiplele
legături cu Polonia şi Ucraina Căzăcească, unde şoimăritul era bine reprezentat, şi Moldova cunoaşte apogeul în
această artă de vânătoare.
Boierii moldoveni aveau multe
proprietăţi în Polonia, Movileştii aveau
legături de rudenie cu şleahtnicii poloni, iar Vasile Lupu (1634 – 1653) şi-a
căsătorit fetele, una cu Palatinul Lituaniei şi cealaltă cu Timus, fiul atamanului cazac, Bogdan Hmielniski.
Zugrăvind evenimentele sângeroase din Polonia anilor 1647 – 1648, în
romanul său “Prin foc şi sabie“, scriitorul H. Senkiewicz ni-l descrie pe Rovan Ursu, trimisul valah al lui Vasile
Lupu, la o vânătoare de cocori cu şoimii proprii!!
Tot în vremea lui Vasile Lupu, Solomon, vornicul de Câmpulung, scrie
în 1640 lui Simon “Birăul Bistriţii“,
cerându-i în mare grabă să-i trimită
şoimi pe care este gata să îi plătească; în 1645, acelaşi Solomon solicită
din nou 2 şoimi pe care îi va plăti cu
bani sau marfă, şi însuşi Vasile Lupu,
la 11.VII.1641, scrie din Suceava, bistriţenilor, cerând printre altele şi şomi,
„...care se întrebuinţează foarte mult în
părţile noastre”. Iată deci, că în arhivele Bistriţei, date la iveală de N. Iorga, se
păstrează dovezile că boierii şi domnii
vânau intens cu şoimii, pe care îi aduFoto: Beatrix Frosch
Şoimăritul în
Moldova
Cunoscutul act de vasalitate încheiat de către Bogdan III („cel orb“, fiul
lui Ştefan cel Mare) cu Selim Sultanul
“Ferocele“, în 1511, prevedea ca obligaţie din partea Moldovei un haraci
anual compus din 4000 galbeni, 40
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
13
clusivă a uliului păsărar, care se preta
foarte bine la vânarea păsărilor şi a altui vânat mărunt.
La final, putem afirma că şoimăritul a fost practicat în Moldova din sec.
XV şi până în prima jumătate a sec.
XIX, cu o marcantă perioadă de înflorire prin sec. XVII.
Iată, deci, că şi pe aceste meleaguri
a existat o puternică tradiţie şoimăristică. Şi, cu toate că aceasta părea să
apuna şi la noi în ţară în secolul XIX,
acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
O mână de oameni din diferite colţuri
ale ţării au dus mai departe această tradiţie, chiar şi în vremurile cele mai grele, păstrând şi transmiţând mai departe
esenţa şi spiritul şoimăritului până în
zilele noastre. Astfel, în anul 2009 a fost
înfiinţată prima şi actualmente unica
asociaţie de şoimărit şi de protecţie şi
reabilitare a păsărilor de pradă din Ro-
mânia – Asociaţia Peregrinus, printre
ai căror membrii mă număr şi eu.
Cum am ajuns să fac parte din
această asociaţie? Ce m-a determinat
să mă ocup de păsări de pradă? Ce înseamnă şoimăritul pentru mine? Sunt
întrebări pe care le aud frecvent. Am să
încerc să răspund în cele ce urmează.
M-am născut şi am crescut în Timişoara. Aici am mers la grădiniţă, la
şcoală, la facultate. Nu am avut bunici
la sat cum au avut majoritatea copiiilor
din generaţia mea, astfel, nu am avut
parte de prea multă natură în jurul meu
când am fost copil. Sigur, mi-au plăcut
animalele de mic copil, în special câinii
şi animalele sălbatice. Aveam periode
în care răsfoiam la nesfărşit atlasele
de zoologie şi botanică din biblioteca
mamei mele, studiind cu mare atenţie
diferitele specii de animale şi plante.
Mereu mi-a făcut plăcere să mai ies în
Foto: Beatrix Frosch
ceau dresaţi din Transilvania, păsările
autohtone fiind probabil destinate mai
mult haraciului. Mai mult decât atât,
la Curtea Domnească s-a înfiinţat o
dregătorie nouă, “Şoimarul cel Mare“,
adică vătaful şoimarilor domneşti.
În anul 1669, sub Gheorghe Duca,
acestă funcţie este îndeplinită de către
boierul Savin Năvrapascul.
În sec. XVIII şi XIX, şoimăritul pierde din atracţie, dar alături de
şoimi, apar în vânătoare şi ulii porumbari şi coruii.
În memoriile sale, Nicolae Şuţu,
fiu de domn fanariot, notează că pe la
1830, în Moldova se vâna încă cu şoimul, dar puţin şi numai pe la câmp.
Pentru prima jumătate a sec. XIX, o
informaţie interesantă şi preţioasă găsim în nota poetului Vasile Alecsandri,
la “Poeziile populare ale Românilor”:
„În timpurile de demult, strămoşii
noştri aveau obiceiul de a îmblânzişoimii şi a-i deprinde la vânat, precum se
face şi astăzi cu coruii.”
Cu alte cuvinte, în Moldova, şoimăritul şi mai apoi vânătoarea cu ulii
porumbari şi păsărari, s-a menţinut şi
în sec. XVIII şi prima jumătate a sec
XIX, deci mai mult decât în celelalte
provincii locuite de români.
Pătrunzând mai puternic în masa
populaţiei, această îndeletnicire a dăinuit mai mult şi odată cu împuţinarea
şoimilor autohtoni, a fost compensată
cu folosirea tot mai puternică şi ex-
14
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
Foto: Beatrix Frosch
natură în câte un weekend, concedii la
munte cu părinţii sau cu prietenii, fără
să manifest, totuşi, un interes mai mult
decât obişnuit pentru flora şi fauna
care mă înconjurau. Ei bine, acest lucru avea să se schimbe…
“Întâmplarea” a făcut ca într-o zi
însorită de iunie a anului 2009 un amic
foarte bun de-al meu s-a trezit cu un
puiuţ de şoim căzut pe trotuar chiar
în faţa porţii casei sale în plin centru
al Timişoarei. Am pus ghilimele doarece nu cred în întâmplări. Totul are
un rost, totul se întâmplă dintr-un
anume motiv, nimic nu este anapoda, haotic în acest imens Univers din
care facem parte. Dar să revenim la
subiect. Amicul meu a luat şoimuleţul
şi l-a dus în casă, şi, fiind o persoană
extrem de ocupată, m-a sunat şi m-a
rugat pe mine să intru pe internet şi
să caut ceva date referitoare la specia
păsării şi hrănirea ei şi eventual să găsesc pe cineva sau un centru/asociaţie
care se ocupă de păsări. Zis şi făcut! În
scurt timp am reuşit să iau legătura cu
Dorin Cărăbeţ, preşedintele Asociaţiei Peregrinus şi acum colegul meu. El
mi-a explicat exact condiţiile în care
trebuiesc ţinute aceste păsări şi cum
trebuie s-o hrănesc. O săptămână mai
târziu însă, cu părere de rău, i-am trimis lui Dorin şoimuleţul, deoarece pe
atunci nu am avut nici timpul şi nici
condiţiile necesare pentru a-l păstra.
Dar nu am mai putut să-mi iau gândul
de la acea pasăre. Mereu aveam în faţa
ochilor acea privire a micului vinderel, ageră şi limpede ca cristalul, plină
de mândrie şi nobleţe, cu care mă îmi
studia sever fiecare mişcare, fără a mă
scăpa din privire nici măcar pentru o
clipă, privire care m-a marcat puternic
din primul moment când am privit
de aproape acel vinderel. Acela a fost
momentul cheie. Aş îndrăzni să spun
că am avut un fel de revelaţie. Singurul meu gând a fost “Cu asta trebuie eu
să mă ocup de-acum încolo”. Aşa am şi
făcut. Mi-am făcut rost de tot felul de
materiale şi am început să studiez în
amănunt păsările de pradă şi arta şoimăritului. În paralel ieşeam în teren de
câte ori aveam ocazia cu membrii asociaţiei, pe care am început să-i cunosc
pe parcurs, şi cu păsările acestora, urmărindu-i cu mare atenţie şi ascultând
fiecare sfat pe care mi-l dădeau. Apoi,
în toamna 2010 am avut şi eu în sfârşit
prima mea pasăre pe care am dresat-o
– un mascul superb de şorecar comun
(buteo buteo), pe care l-am numit Aris
şi pe care l-am eliberat după o vreme.
De atunci am zburat şi reabilitat o
serie de păsări - ulii, şoimi, ereţi, dar
în special vinderei roşii (falco tinnunculus), deoarece vinderelul este cea
mai răspândită răpitoare cu aripi în
Timişoara şi împrejurimi. Cu rezultate în vânătoare nu mă pot lăuda deocamdată. În afară de insecte mari, nişte
şoareci, guşteri şi şopârle nu am nimic
deosebit de relatat, şi asta nu în ultimul
rând datorită faptului că şoimăritul nu
este încă legal la noi în ţară. Astfel că
m-am specializat mai ales pe reabilitare, cunoştinţele de medicină umană
fiindu-mi de un real folos şi în acest
domeniu.
Multe dintre cunoştinţele mele au
impresia că şoimăritul este doar un
hobby pentru mine, dar se înşeală.
Şoimăritul este mai mult decât doar
un simplu hobby. Este un mod de viaţă prin care păstrez mereu legătura cu
natura. Un stil de viaţă care mă ţine departe de ororile societăţii moderne şi a
lumii cotidiene, aşa-zisa “civilizaţie”.
Sau altfel spus, şoimăritul reprezintă pentru mine arta de-a trăi în comuniune cu natura şi de a contempla
frumuseţile ei. Este un sentiment minunat să ieşi cu pasărea în afara oraşului îmbâcsit şi trist, dominat de rutina
de fiecare zi. Să ieşi în natură şi să poţi
asculta liniştea câmpiei, care pare a fi o
întindere fără sfârşit, să asculţi vuitetul
vântului trecând printre copacii pădurilor dese, printre versanţii munţiilor şi
printre piscurile stâncoase – vânt care,
de asemenea, poartă acvilele şi şorecarii precum nişte fulgi.
Să stai pe un vârf stâncos, la marginea unei prăpăstii, să priveşi în zare cu
pasărea pe pumn, s-o simţi cum se încoardă şi cum strânge cu putere mănuşa de emoţie şi nerăbdare, căci ştie că
se apropie momentul lansării în zbor.
Aceasta este adevărata libertate, cel puţin pentru mine şi pentru cei care sunt
asemenea mie.
Dar asta nu este tot. De asemenea,
şoimăritul mai înseamnă să am nişte
prieteni înaripaţi extraordinari. Prieteni devotaţi care nu te dezamăgesc
niciodată şi nişte parteneri de aventură
de neînlocuit. Alături de aceste minunate vietăţi, deopotrivă sălbatice şi
frumoase, la fel ca şi piscurile munţilor
pe care le stăpînesc, nu te poţi plictisi
niciodată. Mereu apar situaţii noi pe
care nu le-ai mai întâlnit. Nici o pasăre,
nici un zbor şi nici o vînătoare nu sunt
la fel. Neprevăzutul te pândeşte mereu
şi-ţi iasă în cale când te aştepţi cel mai
puţin. Mereu o nouă provocare. Sper
să am parte de cât mai multe provocări
de acest gen acum încolo...
Beatrix FROSCH
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
15
În spatele cortinei
Trebuie să mărturisesc faptul că
am avut o cu totul altă dorință
pentru numărul prezent din revista
Diana. De ceva timp îmi imaginez
o tematică meditativă despre o altă
experiență de pândă, unde doream
să tratez diverse subiecte legate de
practica și etica vânătorească. Am
avut și un plan al scrierii, mâzgălit
pe spatele unei agende de lucru,
până când, brusc, am dat uitării
subiectul în urma unei întâlniri aleatoare cu un străin.
În urmă cu câteva săptâmâni am
primit cadou, de la o rudă a unei amice
apropiate, un cuțit de vânătoare. Este
vorbă despre un cuțit care nu se mai
găseste de cumpărat în zilele noastre,
un cuțit făcut manual pe vremea când
producția în masă nu era un fenomen
de amploare și când oamenii încă se
mândreau cu rezultatul meșteșugului
moștenit din familie. Am considerat
că o astfel de unealtă merită îngrijire corespunzătoare, fiind necesar un
toc de cuțit pe măsură. Doream ceva
special, ceva făcut pe forma lamei,
de o calitate bună. Căutarea la pas, în
vechiul cartier Elisabetin, a dat intrun final roade. Am găsit un meșter
talentant, în curtea unei case vechi,
fără reclama luminoasă la stradă. Deși
sceptic la început, trebuie să mă declar
foarte mulțumit de bunul produs de
către maestrul curelar, al cărui nume
– din motive evidente, nu pot sa il fac
public in prezenta. Tot aici, am cunoscut un individ al cărui nume nu mi-a
fost dezvăluit, însă care mi-a pus o
întrebare, relativ naivă, ce mi-a stârnit
curiozitatea.
Domnul, prieten al maestrului
pielar, intuind că sunt vânator, m-a
întrebat dacă nu știu de unde poate
procura fiere de urs. În prima instanță
credeam că este vorba despre aloe
arborescens, cunoscut în limbaj popular sub termenul de fiere de urs, și
folosit pentru remedierea unei game
largi de afecțiuni; cum ar fi: herpes,
alcoolism, dureri de cap, reumatism,
ulcer, etc. În timp ce mă străduiam să
îi explic omului unde se află cel mai
apropiat magazin naturist, el se uita
nedumerit la mine. Se referea la fierea
de urs propriuzisă - secreția biliară,
produsa de ficat și stocată în vezica
16
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
biliară a animalului. Desigur, nu am
avut rabdare să îi explic omului neofit în raport cu arta vânătoreasca,
despre cum nu este permis să puști urs
decât prin derogare de la lege, și cum
și în acele cazuri extraordinare costul
asociat cu o autorizație nu este la îndemână oricum. În schimb, nu am putut
să mă stăpanesc în a întreba: “Dacă
ai avea, ce a-i face matale cu fierea de
urs?”. Fiind la o vârstă respectabilă, am
ascultat răbdător răspunsul amicului
x, în ciuda mirosului greu de prune
ce îl sufla spre mine. Spunea că fierea
de urs, consumată după nevoie, are o
putere miraculoasă asupra organismului; mai precis asupra capacității de
regenerare a ficatului și pancreasului.
“Exagerează ... o fi băut”, mi-am spus.
Am luat, mulțumit, tocul de cuțit și nu
am zăbovit prea mult asupra vorbelor
spuse de tovarășul pilit.
Mi-am adus aminte abia peste
câteva zile de “revanșa vânătorului”,
așa cum a numit fierea de urs domnul cărunt din atelierul curelarului.
Mișcat de curiozitate, sau mai bine
spus de o dorință de a demonstra
opusul, am căutat să mă documentez
pe marginea unui potențial beneficiu
din partea acestei secreții. Rezultatul
a fost mai mult decât șocant. Întradevăr, în medicina alternativă, fierea
de urs este considerată un leac împotriva bolilor de ficat, febrei, diverselor
imflamații, chiar și împotriva unor
afecțiuni oculare. Pe de altă parte,
metoda de obținere a secreției, este
una de-a dreptul barbară.
Datorită folosirii în exces al produselor chimice, atât în alimentație, cât
și în tratarea diverselor probleme de
sănătate, produsele de factură naturis-
tă au devenit, în ultimii ani, o alternativă tot mai populară. Aceste produse
folosesc ingrediente de proveniență
botanică sau animală, și sunt văzute ca
și alternativa a medicamentelor clasice.
Medicina alternativă, este acea latură
a medicinii care constă în metode
de tratament și diagnosticare în afara
granițelor medicinii convențională, iar
din ea face parte și terapia naturista prin produse de genul celor mai
sus pomenite. Medicina alternativă își
pierde urmele în negura timpului, ea
fiind un subiect tratat de numeroase
capete luminate ale lumii antice. Deși
un subiect controversat, recent, partea de terpapie naturistă a medicinei
alternative a început să fie tratată din
punct de vedere științific; unde oamenii de specilitate demonstrează efectele
benefice ale diverselor substanțe aflate
în natură pe calea laboratorului.
Una dintre aceste substanțe este
acidul ursodeoxycholic, aflat în fierea
tuturor mamiferelor, însă în cantități
mai mari, se pare, în fierea urșilor.
Acest element din fierea urșilor este
acela care s-a dovedit eficace în combaterea maladiilor mai sus pomenite.
Astfel fierea de urs este un element
extrem de apreciat, și în acelasi timp
foarte rar. Din cele mai vechi timpuri
metoda de recoltare pentru fierea de
urs era vânătoarea. În schimb, creșterea
exponențială a populației umane de
pe glob din ultimii o sută de ani, în
combinație cu vânătoarea intensivă a
acestei specii, face ca satisfacția cererii
de fiere de urs să devină o imposibilitate. Totusi, pe continentul asiatic – acolo unde, probabil, medicina
alternativă este mai înrădăcinată decât
medicina convențională, s-a găsit o
metodă lucrativă pentru a se oferi
către piață mult râvnita secreție.
Conform ziarului din Hong Kong,
Wenwei News, în China se află peste
200 de ferme, care țin în captivitate un
număr 7000 de exemplare din specia
ursului negru asiatic (ursus thybetanus). Urșii sunt păstrați în condiții
precare. Cuștile de metal în care sunt
ținuți au dimensiuni reduse, fără a
permite animalului să se ridice în
picioare sau să se plimbe. Fierea este
extrasă în mod chirurgical, prin introducerea permanentă a unui cateter,
ce are un capăt în vezica biliară, iar
celalalt capăt iese din abdomen spre
un recipient special în care se scurge
lichidul biliar. Viața unui astfel de
exemplar, păstrat captiv în condiții
precare, este de 1/3 din expectanța de
viață a unui animal din aceași specie
aflat în stare de libertate. Cazurile fericite sunt urșii care nu mai pot produce
lichid biliar, ei fiind sacrificați pentru
carne, labe și blană. Cazurile mai puțin
fericite sunt urșii stoici, care îndură
viața lor captivp, dezvoltând multiple
cazuri de atrofiere musculară, rpni la
nivelul labelor, și nevrotism.
World Society for the Protection
of Animals, estima în 2007, faptul că
în China, Vietnam și Coreea de Sud
se aflau peste 12000 de exemplare de
urs tibetan în captivitatea fermelor de
recoltare a bilei. Acest număr, produce
o medie anuală de 6000 kg de fiere.
Pe lângă industria medicală chineză,
care consumă anual aproximativ 500
kg de fiere de urs, guvernul chinezesc
a încurajat în mod direct cercetarea în
domeniul întrebuințării bilei de urs.
Astfel a luat naștere cerința din partea
industriei băuturilor și a cosmeticelor.
În ciuda faptului că acidul ursodeoxycholic poate fi creat pe cale sintetică,
industria recoltării directe de la animal a devenit o parte atât de importantă din economia locală a unor
regiuni asiatice, încât fără intervenție
puternică din afară, actele de cruzime
nu au cunoscut limită. Într-un final,
guvernul chinez a reacționat la presiunile mass media și a organizațiilor non
guvernamentale de protecția animalelor. În 2009 s-a introdus pedeapsa cu
moartea pentru vânarea contra urșilor
autohtoni. Cu toate acestea, problema
nu a încetat să existe. În timp ce statele
vecine Chinei continuă practica fermelor de recoltare, traficanții chinezi
și-au indreptat privirea spre noi piețe
de procurare a materiei prime: Statele
Unite. În Statele Unite, într-un cadru
legal, se vânează un număr total de
aproximativ 50000 exemplare de urși
negri per an. Din 2009, autoritățile
americane suspectează un surplus
anual de 20000 de exemplare, victime
ale braconajului, și ale căror fiere ia
drumul exportului.
Situația urșilor exploatați pentru
secreții biliare se ridică la nivelul unei
tragedii de proporții gargantuane,
scrisă într-un număr nesfârșit de acte,
ce rulează cu cortinele trase. Doresc să
cer scuze stimatului cititor pentru lipsa
mea de capacitate literară în a descrie
cu mai mare exactitate suferința prin
care trec aceste animale – animale atât
de rare și de îndrăgite în țara noastră.
Nădăjduiesc, doar, că pozele găsite pe
internet vor întării ideea, iar împreună
cu textul, vor ridica din ignoranța pe
cei ce se grăbeau să vorbeasca frumos
de industria producatoare de medicamente, fie și acestea naturiste. În
spatele cortinei ce ne acoperă ochii; în
spatele sloganelor din care reies beneficiile produselor naturiste, în spatele
ambalajelor frumoase, în spatele mirosului proaspăt din magazinele naturis-
te, se poate afla o industrie îngreunată
de povara suferinței a mii de oameni,
și animale deopotrivă. Cazul urșilor
torturați pentru fiere nu este unul
izolat. Povestea de față poate continua cu exemple clare de exploatare a
oamenilor din lumea a treia pe câmpurile de șofran sau cardamon, rinoceri braconați în mod brutal pentru
substanțe aflate în compoziția cornului
lor, cerbi a căror coarne sunt tăiate pe
viu înainte ca ele să se calcifieze, etc.
Se pare că cetățeanul turmentat
din atelierul curelarului a trezit în
mine un spirit care în ultimul timp a
riscat să intre în hibernare. Fără să își
dea seama, odată cu pofta de a aprofunda o aparentă banalitate, omul a
deschis poarta către o lume despre a
cărui existență am fost complet ignorant. Din nou realizez, cu dezamăgire, că încrederea în rasa umana este
una prost plasată. Din nou realizez ca
răul învinge acolo unde oamenii buni
întârzie să acționeze.
Împărtășesc această lume cu dragul nostru cititor, nu pentru a se întrista la rândul său, ci pentru a-și reevalua poziția în relația sa cu natura.
Exemplele negative extreme, precum
cel de față, au menirea de a șoca.
Șocul, la rândul său, are potențialul de
a scoate lumea din comoda amorțeală
și a ne determina să fim mai atenți la
acțiunile noastre.
Nu putem opri nedreptatea creată la mii de kilometri distanță, însă
învățătura acestui exemplu malefic
ne poate motiva să fim mai îngăduitori cu natura de lângă noi.
Adrian GENCIA
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
17
Norocul
Poate o să vă pară cel puţin ciudat, dar am stăruit mult până am ales
titlul acestor rânduri. “Despre Noroc”
m-am gândit eu a numi acest articol.
Dar totuşi se ştie prea bine că, dacă
este ceva ce nu-şi doreşte un vânător,
aceasta este să i se ureze “Noroc” când
pleacă la vânătoare. Superstiţie sau
obicei? Nu ştiu. Un lucru este sigur:
dacă este urat şi ziua îi merge prost,
explicaţia va fi “norocul” primit la
plecare. Dar poate că de această urare
se bucură necuvântătoarele întâlnite
care, în mod neaşteptat, scapă din tir.
Fiecare dintre noi am fost, nu o dată,
intimidaţi sau distraşi de apariţia surprinzătoare a animalului, de piedica
uitată, de zgomotele făcute de camarazi, de capcanele naturii. Farmecul şi
bucuria unei zile de vânătoare stă şi în
acest, să-i spunem, noroc al sălbăticiunilor. Deci pentru cei ce se întreabă de
ce am ales acest titlu le spun deschis că
este vorba de norocul bun al celor ce
nu cuvântă, de clipa lor de protecţie,
de şansa lor la viaţă.
Dacă o să scotocim tolbele noastre
cu poveşti, cred că vom găsi multe
instantanee luminate de culorile calde
ale zorilor şi amurgurilor, încălzite
de căldura soarelui tomnatic, brumate de dimineţile friguroase, troienite de zăpezile aşternute, răscolite de
foşnetul frunzelor rătăcite de bătaia
vântului. Şi în toate aceste istorioare,
momentul principal nu este doborârea sălbaticiunii, ci scăparea ei, clipa
în care Universul alege viaţa într-o
clipă… printr-o rază de soare ce răpeşte vederea trăgătorului, printr-o cracă
din care glonţul ricoşează, printr-un
pas greşit ce rupe zgomotos crăcile
aşternute pe cărare, prin groapa acoperită de zăpadă în care te afunzi pe
nesimţite...
O dimineaţă umedă de noiembrie,
aşezat în observatorul din coroana
arborilor, vânătorul aşteaptă liniştit
apariţia lopătarului. Adierile îi aduc
şoaptele pădurii pe care le ascultă
încercând să citescă în ele apropierea
cervidei. Penelul toamnei făcea liziera
pădurii să pară o cortină lăsată peste
scena ce ascundea actele necunoscutei
piese. Asemeni unui spectator, vânătorul aştepta ridicarea ei şi apariţia actorului mult aşteptat… minute, jumătăţi
de ceas, s-au scurs încet, încet… noi
18
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
cel bun!?
sunete… foşnete ce se apropiau… şi de
sub cortina pădurii şi-a făcut apariţia,
cu o plecăciune pe sub poalele copacilor, lopătarul. Adierea potrivnică nu-i
aducea miros dinspre observator. O
porni agale pe lângă lizieră ajungând
într-o poziţie perfectă pentru vânător.
Acesta îi privea prin lunetă mişcarea.
Se aşezase perfect în bătaia puştii,
dar... copacul îşi lăsase protector una
din crăcile sale groase peste vietate.
Nu putea trage. Aşteptară. Nu trebuia
decât să facă câţiva paşi în aceeaşi
direcţie… Dar nu! Se întoarse brusc,
către pădure, care îl acoperi cu totul.
Acea ramură coborâtă din coroană
devenise salvatoarea cerbului lopătar,
norocul lui bun. Şi fiindcă am adus
vorba de lopătari, să mai povestim
despre ei. Anul trecut am fost la o
vânătoare la cerb lopătar. Vremea frumoasă de toamnă ne-a determinat
să ne luăm familia cu noi. Cei ce nu
vânătoreau au rămas la cabană, iar noi
cei purtători de arme ne-am îndreptat
către locurile de pândă. Peste pădure
şi luminişuri se aşternuse o ceaţă albicioasă şi umedă ce amortiza zgomotele
şi ascundea mişcările. Din locul pe
care mi l-am ales a aştepta se auzeau
chemările lopătarilor, îşi strigau rivalii, se mişcau, parcă se apropiau…
Imaginaţia, hrănită de chemările lor şi
zgomotele pădurii, contura imaginea
nevăzută… O dimineaţă minunată,
curată şi liniştită în care doar sunetele
au creat pentru mine contururi. M-am
întors la cabană într-o plimbare liniştită în care am fost salutată de fuga unei
vulpi, de ţopăitul unui iepure speriat,
de zâmbetul brânduşelor ce au înflorit
din nou printre smocurile păşunilor.
Acolo ne aşteptau plini de nerăbdare
membrii familiei. Nu ştiau cum şi cu
ce să înceapă povestea: se bucurau
în jurul focului de cafeaua dimineţii
ascultând şi ei boncănitul lopătarilor.
Sunetele se apropiau din ce în ce mai
mult şi, la un moment dat, li se arătă
ridicând parcă cu coarnele-i ceaţa un
lopătar superb. Valea ce se deschidea
înaintea cabanei a dezvăluit oaspeţilor
ei frumosul animal ce îşi striga rivalul.
Cu răsuflarea tăiată admirau măreţia
animalului care parcă ar fi ştiut că
acolo nu-l pândeşte nici un pericol, el
“a ales” să se arate lor, nu nouă, mulţumindu-le parcă pentru vizita făcută.
Umbra nopţii ce-i acoperă prezenţa, malurile înalte ale canalelor de
irigaţii, cărarea aleasă de mistreţ, toate
vin să protejeze acest masiv animal ce
îşi găseşte cu mişcări şoptite şi răbdare
nesfârşită cele mai potrivite drumuri
prin desişul pădurii, prin lanurile de
porumb, prin tufele canalelor. Această
iscusinţă face ca aşteptarea să fie preţuită şi savurată de cel ce stă nemişcat
în observator. Auzi pufăitul nervos,
scurmătura adâncă, frecătura puternică şi totuşi nu vezi nimic… ajungi
adesea să stai la câţiva metri de masivul animal, căci el alege să se oprească
sub observator învăluit, ajungi să-i
simţi mirosul, să-i auzi respiraţia şi
cu toate acestea orele tinerei nopţi
i-au dăruit o mantie ce-l face invizibil
vânătorului…
Îmi amintesc de o vânătoare la
iepuri făcută cu ani în urmă. Era o
vânătoare cu gonaci la care organizatorul te aşeza în stand unde aşteptai
liniştit stârnirea şi apropierea vânatului. La una dintre goane, standul a
fost aşezat în faţa gardului unei ferme
părăsite. Colegul din dreapta mea a
rugat organizatorul să îl mute de acolo,
căci vânatul nu va veni unde este gard
şi m-a îndemnat şi pe mine să fac acelaşi lucru. I-am răspuns că voi respecta
indicaţia iniţială şi că voi rămâne pe
poziţie. Bătaia a început şi… uimire,
la un moment dat către linia standului,
pe direcţia unde ar fi trebuit să stea
camaradul, se apropia în fugă un iepure. Acesta a găsit o spărtură în gard şi a
fugit prin ea. Nu trecu mult timp şi un
altul se apropie, dar nu atât de dibaci
ca şi primul rămase intimidat de gard
şi o luă încet şi speriat pe lângă el.
pline de inedit şi ne apropie pe noi de
animale, ne ajută să le cunoaştem şi
să le apreciem mult mai mult. Ele ne
aduc încă o dată aminte că vânătoarea nu este simplul act al apăsatului
pe tragaci, ci mult mai mult: respect,
cunoaştere, apropiere de natură şi de
vietăţile ei de la care, de ce cele mai
multe ori, avem lucruri de învăţat.
Maria SĂvulescu
Foto: M. Săvulescu
Trecu foarte aproape de mine, şi nu ar
fi avut nici cea mai mică şansă, aşa că
am hotărât doar să-i urmăresc salturile
temătoare. A găsit în cele din urmă o
altă spărtură în gard şi a fugit. Norocul
bun îi proteja pe cei doi urecheaţi ghidând parcă alegerea colegului care se
întorcea în fugă…
Momentele în care suntem cuprinşi
de milă şi dorim să protejăm vietăţile,
trăiri demne de un vânător adevărat,
ne-au însoţit experienţele cinegetice:
iepurele ce îţi rămâne înţepenit de
frică la câţiva metri, fazanul ce nu se
mai ridică şi fuge pe picioare, micul
godac ce se simte ferit în spatele unui
fir de trestie, ochii umezi ai căprioarei
ce-şi protejează iedul… toate aceste
clipe sunt familiare celor ce iubesc
vietăţile şi vânătoarea.
Cine nu a uitat măcar o dată să-şi
încarce puşca sau a lăsat piedica pusă,
cui nu i s-a întâmplat să nu-i detoneze
capsa la cartuş, cine nu s-a dezechilibrat în momentul ochirii, cine nu a
mişcat carabina în momentul focului?
Toţi am trecut prin astfel de momente
care aduc scăparea animalelor şi dau
savoare clipelor de după vânătoare,
când adunaţi în jurul focului la un
pahar de vin ne bucurăm de împărtăşirea păţaniilor.
Plec adesea fără puşcă prin împrejurimi şi parcă toate vietăţile ştiu, simt
că nu le paşte nici un pericol şi atunci
ies să mă întâmpine: coţofenele, care
altfel nu se apropie, vin obraznice fluturându-mi zeflemitoare cozile negricioase, iepurii parcă nu se mai grăbesc în fuga lor, fazanii stăruie să mă
privească de pe marginea drumului,
caprele se opresc îndelung. Nu ştiu de
ele simt sau de-i o simplă întâmplare, dar oricum aceste momente sunt
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
19
Foto: Lavinia Pavel
perfecţionării acuităţii auditive. Deşi
el a adus argumente teoretice diverse
lumea ştiinţifică a ezitat să o accepte. Fiul său George Bubenik a reluat subiectul, a prelucrat altfel datele
adunate de tatăl său, care murise în
anul 1995, dar nu au fost destul de
convingătoare pentru ca ipoteza să fie
acceptătă ca atare.
Tony Bubenik, un mare cercetător
al biologiei cerbului care a activat în
SUA, Canada, Austria şi Iugoslavia,
pe baza studiilor sale îndelungate a
elaborat o teorie potrivit căreia dimensiunea şi forma coarnelor la cerb, dar
mai ales la Elan, sunt rezultatul unei
selecţii naturale dictată de necesitatea
20
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
Recent un nepot al său Peter
Bubenik, profesor de matematică şi
fizică la Universitatea din Cleveland,
utilizând teste fizice şi prelucrări matematice ale măsurătorilor, a reuşit să
convigă comunitatea ştiinţifică că ipoteza bunicului său este adevărată şi
că evoluţia dimensiunii coarnelor şi a
forme lor la cervide şi mai ales la Elan
provin dintr-o evoluţie destinată să
amelioreze auzul.
El a demonstrat că forma şi dimensiunea coarnelor la cerb amplifică
undele sonore care se îndreaptă spre
capul animalului. Prin măsurători
repetate efectuate pe trofee de Elan,
Peter Bubenik a constatat că sunetul
care atinge coarnele pe faţa lor internă astfel aşezate încât ele formează
un fel de pâlnie, se amplifică puternic. Măsurătorile speciale efectuate de
către Bubenik au demonstrat că undele sonore care se reflectă după ce ele
au atins faţa internă a coarnelor şi care
sunt receptate de ureche în continuă
mişcare, au o tărie(exprimată în decibeli) cu 20 % mai mare decât au avut-o
ele la sosire
Pavilionul urechilor cerbului, care
se rotesc în permanenţă cu o frecvenţă
de 60 de ori pe minut au rolul de a
prelua sunetul amplificat şi al dirija
Coarnele
la cerb
Dimensiunea mare a
coarnelor la cerb ar putea
fi rezultatul unei selecţii
naturale după acuitatea
auzului.
spre partea mijlocie a urechii cu scopul de a-l transforma în vibraţii care se
transmit, apoi, urechii interne capabilă
să le transforme în impulsuri electrice
şi trimise la creier.
Reiese de aici că cu cât trofeul
cerbului este mai mare şi, poate, mai
simetric, cu atât posesorul lui va auzi
mai bine şi în consecinţă va recepţiona
mai devreme şi mai eficient sunetele
specifice ale femelelor în călduri faţă
de cei care posedă coarne mai puţin
dezvoltate. Urmarea acestui fenomen,
dar şi a faptului că cerbii cu trofeu mai
bogat sunt mai puternici, aceştia vor
avea acces la mai multe femele şi vor
participa cu mai mulţi descendenţi la
generaţia următoare decât cei cu trofeul cu dimensiuni mai mici. Are loc aici
o adevărată, “selecţie sexuală’’ în favorul celor cu trofeul mai mare şi care se
repercutează nu numai în
îmbunătăţirea dimensiunii
trofeului, ci şi în ameliorarea, cu fiecare generaţie care
trece, a acuităţii auditive.
Din figura inclusă în
acest material, efectuată
de către Bubenik, se poate
observa cum undele sonore care sosesc la coarnele
elanului sunt amplificate de
către contactul cu osul (1) şi
care opoi sunt receptate de
către pavilioanele urechilor,
în continuă rotaţie (2), care
le îndreaptă, apoi, spre urechea mijlocie şi apoi către
cea internă.
Ioan VINTILĂ
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
21
Regruparea
mărește șansa supraviețuirii
1
Toamna, formarea grupurilor este benefică, pentru
majoritatea mamiferelor sălbatice, atât pentru autoapărare
cât și pentru procurarea hranei.
Odată cu sosirea iernii, adăpostul
oferit de vegetație devine tot mai
nesigur. Grupările însă, formate în
cârduri de diferite mărimi pot asigura protecție datorită principiului
cunoscut ”mai mulți ochi văd mai
bine, mai multe urechi aud de la
distanță mai mare (Foto 1).
Nu este de neglijat nici acuitatea
olfactivă din cadrul unui ciopor, având
ca exemplu cerbii care pot recepta
mirosul dușmanilor ancestrali de la
distanța de 200 m (Foto 2). După ce
ciuta captează mirosul indicând pericolul, apare neliniște în cârd, auzul
indică direcția și în câteva secunde
cârdul dispare condus de către ciuta
conducătoare în locuri sigure.
Cerbii își păstrează structura socială,
numai între animale înrudite. Cioporul
constituie regrupare mare numai pentru siguranță în lunile de iarnă.
În cazul în care vânatul este favorabil lupilor, aducând mirosul dinspre
cârdul cerbilor spre haita de lupi, cârdul cerbilor poate fi surprins.
Lupii își asigură hrana, vânând în
haită, conduși de către un conducător
care ajunge primul la locul care a fost
părăsit de cerbi. Vânarea împreună, a
22
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
lupilor ajută la asigurarea succesului
privind surprinderea victimelor (Foto
3). Fiecare membru al haitei are un rol
în timpul atacului, având un sistem
de comunicare între ei deosebit de
eficient. La lupi există grupuri permanente conduși de un exemplar dominant, care conduce strategia atacurilor.
După obținerea hranei, conducătorul
haitei împreună cu o femelă dominantă, sunt primii la devorare după care
urmează și ceilalți membrii ai haitei.
La lupi există grupuri permanente tot
timpul anului (Foto 4).
2
4
3
6
Crește concurența privind hrana
cârdurilor, mai ales în anumiți ani cu
fructație slabă în pădure. De asemenea apar lupte pentru supremație în
cadrul grupurilor pentru restabilirea
rangului. Ierbivorele trebuie să caute
mai multă mâncare, mai greu de găsit
în timpul iernilor.
Compensarea trebuie asigurată
de cei care gospodăresc fondurile de
vânătoare, cu furaje de bună calitate și
liniște, care constituie un factor deosebit de important.
5
Comportamentul căprioarelor,
diferă în funcție de mediul în care
trăiesc și de anotimp. Primăvara grupurile se despart, urmând ocuparea
unui teritoriu individual atât țapii cât
și căprioarele, folosind ca dăpost sigur
vegetația din teren. Femelele gestante
își asigură locuri ferite, liniștite pentru
fătare și adăpost pentru iezi oferit de
vegetație, atât în mediul silvatic cât și
la câmpie.
Toamna încep regrupările, mai ales
la căprioarele de la șes, datorită lipsei vegetației care le-a oferit adăpost
și protecție în timpul verii (Foto 5).
Formarea grupurilor la șes, ajungând
la turme de 40-60 capete de sexe diferite, conduse de o căprioară dominantă, cu experiență, cunoscătoare a zonei
cu ofertă trofică și liniște (Foto 6). La
pădure, grupul este mai mic; uneori
rămânând a ierna individual în zonele
unde natura le oferă adăpost sigur și
hrană; (greu accesibile pentru prădătoarele mari) (Foto 7).
Căprioarele de la câmpie sunt
amenințate în sezonul rece de către
haitele de câini sălbăticiți fără stăpâni.
Locurile de hrănire, hrănitoarele amenajate, devin spații de pândă și atac ale
câinilor abandonați.
Hăituirea grupurilor de căprioare
are ca efect nedorit și pierderea de
energie pe care au acumulat-o în timpul toamnei.
10
La mistreți regruparea este specifică organizărilor sociale, păstrându –
se gradul de rudenie. O scroafă bătrână poate să conducă cârdul, până la 4
generații, inclusiv și purceii acestora
(Foto 8). Vierii, începând cu al 3-lea
an de viață devin singulari, revenind
în tormă numai în perioada rutului
(Foto 9).
Scroafa conducătoare cunoscând
terenul, conduce cârdul la locurile cu
ofertă trofică abundentă. Mirosul și
auzul ei fin, oferă siguranță întregului
cârd. Iarna când terenul este acoperit
de zăpadă, conduce cârdul în locurile
cunoscute cu fructație silvatică bogată
(Foto 10).
Avantajele regrupărilor contribuie la supraviețuire în anumite perioade
ale anului. Există însă unele dezavantaje în cadrul grupurilor constituite.
Ștefan Polverejan
8
7
9
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
23
Caracterele morfometrice
şi indicii corporali ai fazanilor
recoltaţi din terenurile de vânătoare
(continuare din nr. anterior)
Indicii corporali la fazanii
recoltaţi din terenurile de
vânătoare
Indicii corporali permit formarea
unei imagini clare asupra raportului ce
există între diferite dimensiuni, în corelaţie cu productivitatea fazanilor.
În tabelul 5 sunt prezentaţi indicii
corporali (%) la masculii de fazan recoltaţi din terenurile de vânătoare din
Judeţul Timiş.
Indicele de masivitate exprimă raportul procentual dintre masa corporală a fazanului şi lungimea trunchiului. La lotul de masculi de fazan (n=24)
luat în studiu, indicele de masivitate
Tabelul 5
Nr
crt
1
mediu a fost de 6,387%, iar limitele
extreme ale acestuia s-au situat între
5,01% şi 7,47%. Valoarea indicelui de
masivitate este cu atât mai mare cu
cât individul în cauză are aptitudini
de carne mai ridicate. Pe parcursul
dezvoltării ontogenetice a fazanului,
indicele de masivitate creşte de la ecloziune la vârsta de adult.
Indicele de compactitate arată raportul dintre perimetrul toracic şi lungimea trunchiului. La masculii luaţi
în studiu s-a determinat un indice de
compactitate mediu de 147,43%, iar limita inferioară s-a situat la nivelul de
118,75% şi cea superioară la 162,86%.
Se apreciază că, cu cât valoarea indice-
Indicele dezvoltării musculaturii
pectorale indică aptitudinile fazanilor
pentru producţia de carne. La cocoşii de fazan luaţi în studiu, s-a stabilit
un indice de dezvoltare a musculaturii pectorale mediu de 80,63%. Pentru
acest indice, limitele individuale s-au
situat între o minimă de 66,67% şi o
maximă de 91,43%. Cu cât valoarea
indicelui dezvoltării musculaturii pectorale este mai mare, cu atât fazanul
posedă aptitudini mai bune pentru
producţia de carne.
Indicii statistici ai indicilor corporali (%) la masculii de fazan recoltaţi
din terenurile de vânătoare
Indicii statistici (n=24)
Dimensiuni
X
S
x
S
S2
CV
S
x%
min.
max.
Indicele de masivitate (Im)
6,387
0,152
0,743
0,551
11,63
2,38
5,01
7,47
2
Indicele de compactitate (Ic)
147,43
2,73
13,38
179,04
9,08
1,85
118,75
162,86
3
Indicele dezvoltării musculaturii pectorale
(Idmp)
80,63
1,38
6,74
45,42
8,36
1,71
66,67
91,43
4
Indicele lărgimii bazinului (Ilb)
68,97
1,58
7,74
59,96
11,23
2,29
60,42
85,71
5
Indicele bazino-toracic (Ibt)
89,09
1,31
6,41
41,13
7,20
1,47
80,00
100,00
6
Indicele osaturii (Io)
9,793
0,231
1,134
1,286
11,58
2,36
8,33
11,58
7
Indicele fineţii osaturii (Ifo)
3,578
0,210
1,029
1,059
28,76
5,87
1,97
4,78
8
Formatul transversal al trunchiului (Ftt)
76,10
1,29
6,34
40,17
8,33
1,70
66,67
84,85
9
Indicele taliei (It)
42,208
0,887
4,345
18,878
10,29
2,10
36,74
48,89
Foto: Hodo
24
lui de compactitate este mai mare, cu
atât se consideră că trunchiul fazanului este mai compact.
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
Indicele lărgimii bazinului exprimă dezvoltarea trunchiului în lărgime,
în special în regiunea care adăposteşte
organele de reproducere. La masculii
de fazan analizaţi, acest indice a înregistrat o valoare medie de 68,97%, cu
limite extreme cuprinse între o minimă de 60,42% şi o maximă de 85,71%.
Cu cât acest indice are o valoare mai
ridicată, cu atât lărgimea bazinului
este mai mare în raport cu lungimea
trunchiului.
Figura 9.
Reprezentarea grafică
a indicilor corporali
la fazanii recoltaţi din
terenurile de vânătoare
Indicele bazino-toracic exprimă raportul existent între lărgimea toracelui
şi lărgimea bazinului. La lotul de cocoşi de fazan luat în studiu, s-a calculat
un indice bazino-toracic de 89,09%.
Valorile individuale ale acestui indice
s-au situat între o limită minimă de
80% şi o limită maximă de 100%. Cu
cât acest indice este mai mare, cu atât
trunchiul este mai proporţional ca lărgime pe toată lungimea sa.
Indicele osaturii exprimă raportul
dintre perimetrul fluierului şi perimetrul toracic. La masculii de fazan, indicele osaturii mediu a fost de 9,793%,
iar limitele s-au situat între 8,33% şi
11,58%. Acest indice ne furnizează informaţii asupra gradului de dezvoltare
a scheletului.
Indicele fineţii osaturii oglindeşte raportul procentual dintre masa
corporală şi lungimea trunchiului înmulţită cu patratul diametrului mic al
fluierului. La cei 24 cocoşi de fazan, indicele mediu al fineţii osaturii a fost de
3,578%, iar valorile limită s-au cifrat
între 1,970% şi 4,780%. Cu cât valoarea acestui indice este mai mic, cu atât
osatura este mai fină.
Indicele transversal al trunchiului
exprimă raportul procentual dintre lărgimea toracelui şi lungimea pieptului
(lungimea carenei sternale). Masculii
de fazan au prezentat un indice transversal al trunchiului mediu de 76,10%,
cu valori cuprinse între o limită minimă de 66,67% şi o limită maximă de
84,85%. Cu cât valoarea acestui indice
este mai mare, cu atât cutia toracică
este mai dezvoltată.
Indicele taliei, exprimă raportul
procentual dintre lungimea fluierului
şi lungimea trunchiului. La masculii de
fazan analizaţi, indicele taliei a fost în
medie de 42,208%, iar limitele extreme
s-au cifrat între o minimă de 36,74% şi
o maximă de 48,89%.
În tabelul 6 sunt prezentaţi indicii
corporali (%) la femelele de fazan recoltate din terenurile de vânătoare din
Judeţul Timiş.
Indicele dezvoltării musculaturii
corporale a femelelor de fazan, a fost în
medie de 80,80%, iar limitele extreme
s-au situat între o valoare minimă de
68,42% şi o valoare maximă de 90%.
Indicele de masivitate a celor 24
de femele de fazan a fost în medie de
5,218%, cu limite extreme cuprinse între 4,33% şi 6,04%.
Indicele de compactitate a înregistrat o valoare medie de 133,11%,
iar limitele s-au situat între 81,58% şi
171,88%.
Indicele lărgimii bazinului la femelele de fazan a înregistrat o valoare
Tabelul 6
Indicii statistici ai indicilor corporali (%) la femelele de fazan recoltate din terenurile
de vânătoare
Nr
crt
1
2
3
4
5
6
7
8
9
Indicii statistici (n=24)
Dimensiuni
Indicele de masivitate (Im)
Indicele de compactitate (Ic)
Indicele dezvoltării musculaturii pectorale
(Idmp)
Indicele lărgimii
bazinului (Ilb)
Indicele bazinotoracic (Ibt)
Indicele osaturii
(Io)
Indicele fineţii
osaturii (Ifo)
Formatul transversal al trunchiului (Ftt)
Indicele taliei
(It)
x
S
S2
CV
S
x
min.
max.
5,218
0,100
0,491
0,241
9,40
19,16
4,33
6,04
133,11
5,87
28,76
827,07
21,60
4,44
81,58
171,88
80,80
1,16
5,68
32,24
7,03
1,43
68,42
90,00
71,90
1,25
6,12
37,40
8,51
1,74
63,16
80,65
87,07
1,29
6,34
40,21
7,28
1,48
75,00
95,65
10,801
0,461
2,256
5,091
20,89
4,27
7,27
15,00
1,910
0,129
0,631
0,398
33,02
0,67
1,20
3,10
77,52
1,47
7,22
52,12
9,31
1,89
66,67
89,51
41,46
1,12
5,51
30,37
13,29
2,70
31,58
49,33
X
S
%
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
25
medie de 71,90%, iar valorile extreme
s-au cifrat între 63,16% şi 80,65%.
Indicele bazino-toracic a fost în
medie de 87,07%, iar valorile extreme
au fost cuprinse între 75% şi 95,65%.
Indicele osaturii la făzăniţe, s-a situat la o valoare medie de 10,801% şi
limitele extreme între 7,25% şi 15%.
Indicele fineţii osaturii femelelor
de fazan, a avut o valoare medie de
1,910%, iar valorile extreme au fost cuprinse între 1,20% şi 3,10%.
Formatul transversal al trunchiului
făzăniţelor, a prezentat o valoare medie de 77,52% şi limite extreme între
66,67% şi 89,51%.
Indicele taliei femelelor de fazan
a fost în medie de 41,46%, iar valorile
extreme ale acestuia s-au situat între
31,58% şi 49,33%.
În tabelul 7 este prezentată semnificaţia diferitelor statistice dintre valorile medii ale indicilor corporali la
masculii şi femelele de fazan recoltaţi
din terenurile de vânătoare din Judeţul
Timiş.
Semnificatia diferentelor statistice dintre valorile medii
ale indicilor corporali (%) la fazanii recoltaţi din terenurile de vânătoare
(n=24)
Tabelul 7
Nr.
Dimensiuni
Valoarea medie
(x)
Diferenţa
Testul
Student
masculi
femele
absolută
relativă
Indicele de masivitate (Im)
6,387
5,218
1,17
18,30
***
2
Indicele de compactitate (Ic)
147,43
133,11
14,32
9,71
*
3
Indicele dezvoltării musculaturii pectorale (Idmp)
80,63
80,80
-0,17
-0,21
NS
4
Indicele lărgimii bazinului (Ilb)
68,97
71,90
-2,93
-4,25
NS
crt.
1
“t”
5
Indicele bazino-toracic (Ibt)
89,09
87,07
2,02
2,27
NS
6
Indicele osaturii (Io)
9,793
10,801
-1,01
-10,29
NS
7
Indicele fineţii osaturii (Ifo)
3,578
1,910
1,67
46,62
***
8
Formatul transversal al trunchiului
(Ftt)
76,10
77,52
-1,42
-1,87
NS
9
Indicele taliei (It)
42,208
41,46
0,75
1,77
NS
Foto: Hodo
Diferenţe semnificative au fost remarcate între masculii şi femelele de
fazan în cazul indicelui de masivitate
(p<0,001), indicelui de compactitate
(p<0,05) şi indicelui fineţii osaturii
(p<0,001). În ce priveşte ceilalţi indici
corporali calculaţi, diferenţele dintre
masculi şi femele sunt nesemnificative
(p>0,05).
Din tabelul anterior amintit şi figura 95, se poate constata că masculii
sunt superiori femelelor pentru: indicele de masivitate (cu 18,30% - diferenţă foarte semnificativă), indicele
de compactitate (cu 9,71% - diferenţă
semnificativă) şi indicele fineţii osaturii (cu 46,62% - diferenţă foarte semniFoto: Hodo
ficativă). Între masculi şi femele există
diferenţe nesemnificative (p>0,05)
pentru: indicele bazino-toracic, indicele lărgimii bazinului, indicele dezvoltării musculaturii pectorale, indicele osaturii, indicele taliei şi formatul
transversal al trunchiului.
Femelele de fazan posedă ca indici corporali superiori masculilor,
dar nesemnificativi (p>0,05), indicele
dezvoltării musculaturii pectorale (cu
-0,21%), indicele lărgimii bazinului (cu
-4,25%), indicele osaturii (cu -10,29%)
şi indicele formatului transversal al
trunchiului (cu -1,87%).
Cornel LERA
26
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
Sus, la poarta raiului
Foto: Hodo
Noapte de noapte a nins. Cu fulgi
mari. Era atât de liniște, încât parcă
auzeam fiecare fulg căzând. Cele câteva căsuțe ale cătunului se pregătiseră
de Crăciun, un Crăciun alb și pufos.
Ferestrele mari ale caselor erau de un
galben-auriu, cald și îmbietor.
Spre
dimineață norii se împrăștiau și apoi
se așternea cât ai clipi un frig năpraznic. Peste zi soarele era strălucitor, cer
senin albastru ca în calendare. Lumina
... aproape violentă, rece și metalică.
De unul singur am pornit într-o
ascensiune prin pădurea de brad, spre
creastă. Pe versantul sudic nu se schiază. Eram singur, parcă tot muntele
era al meu. Savuram fiecare clipă de
liniște. Mi se înșurubase de câteva
zile o colinda în suflet, “Sus la poarta
Raiului”. Nici nu am realizat că mă
însoțea în hoinareala mea. Pur și simplu venise cu mine, într-un mod firesc.
Susurul ei discret - și totusi extrem
de prezent - se revărsa în vibrații
fine. Uneori simțeam aceste vibrații
în interiorul meu. Alteori parcă erau
în jurul meu, printre crengile de brad,
cregi grele de ninsoarea atâtor nopți
de poveste.
După ce am depășit nivelul pădurii a urmat un urcuș dur și
abrupt spre creastă. Zăpada începea
să se înmoaie. Mi-am propus să ajung
pe vârf, să savurez panorama. Nu am
reușit. Acolo unde soarele strălucise deja multe ore, pojghița zăpezii
cedase. Mă fundam până la brâu,
la fiecare pas. Bucuria urcușului să
se fi terminat? Nu-mi venea să cred
că o zi care începuse ca o poveste de Crăciun, se poate termina atât
de abrupt.
Abia când am văzut dâra
lăsată de o mini-avalanșă proaspătă
am realizat că întinsesem prea mult
coarda. Vrăjit, uitasem de mine și de
timp. Urcasem deja nechibzuit de sus
pentru o zi atât de însorită. Cu părere
de rău, am hotărât să mă întorc la
vale, spre cătun.
Ceva mă ținea locului. Rațiunea îmi șoptea ceva legat de
spiritul de conservare ...
“Liviule, ia-o
la vale! Aici nu-i de stat. Oricând se
poate urni o avalanșă.”
Eram însă atât
de exaltat, încât picioarele nu vroiau să
asculte. Vocea interioară îmi șoptea să
mai rămân ! Cum am încredere deplină în ea, ... am hotărât să mai întârzii.
Cel puțin preț de-o savoare. Am căutat
cu privirea un brad izolat mai zdravăn,
ca potențial adăpost. L-am descoperit
ușor, am făcut câțiva pași spre el, ...
apoi deodată timpul parcă s-ar fi oprit
în loc.
Privirea mi-a hoinărit de-a lungul liniei armonioase din zăpadă.
Susurul colinzii sărea din pas zn pas,
urmând inimile presărate de-a lungul ei. Ritmul acelor pași îmi aduce
aminte de Coloana Infinitului. La orizont, dincolo de marginea tăpșanului,
urmele se pierd, ... parcă s-ar
înălța spre cer.
Din grăirile lui Octavian
Paler:
“Vrei să-ți placă lucrurile?
Privește-le de departe!
Vrei
să le-nțelegi? Privește-le de
aproape !”
O curiozitate aproape năbădăioasă
mă îndeamnă să alerg spre acele urme
în zăpadă, să le cercetez de aproape. Oare cine o fi artistul-sălbăticiune?
Puterea de sugestie a acestei linii
însa mă fascinează. Mă ține fixat. Nici
respirația nu mă mai ascultă. Mi s-a
tăiat de emoție. Ochii savurează, sorb
armonia. Una din acele clipe în viață,
când ești fericit. Și stii asta ... aiciacum. Una din acele clipe ale vieții,
pe care le porți apoi cu mare drag
în suflet. Peste ani și furtuni.
După
ce trupul s-a scuturat de istovirea
urcușului și sufletul a celebrat în voie
ritualul armoniei, m-am îndurat să mă
desprind din acel loc. Curios, nevoie
mare, vroiam să aflu cu ce dălți au fost
sculptate acele inimi. Privindu-le de
aproape, am avut revelația ... copitele
unui cerb le-a înșirat, una câte una.
Liviu CrĂciun
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
27
Perioada rutului
la mistreț
Variabilitatea desfășurării în timp a rutului la mistreț.
Durata rutului constituie
o componentă esențială,
deosebită față de celelalte specii sălbatice –
influențată mai ales de mai
mulți factori.
Calitatea și cantitatea ofertei trofice,
influențează durata rutului.
În Franța, cercetătorul Aumaitre și
colaboratorii, 1982, arată că în anii cu
fructație bogată 88% din scroafele cercetate, au fost montate din noiembrie
până în ianuarie.
În Germania Cristoph Stubbe
(1977) a constatat că din noiembrie
– ianuarie a fost montate 75% din
efectivul de scroafe cercetat.
Meinhardt, a constatat că în cazul
cârdurilor bine consolidate prin structura lor socială, rutul este sincronizat,
iar purceii apar la diferențe de câteva
zile. În asemenea cârduri declanșarea
activității hormonale este normală la
toate scroafele din cârd, iar sincronizarea fătărilor este benefică.
În cazul în care scroafa conducătoare a pierit din diferite motive,
tulburările din cadrul cârdului, întârzie rutul, nemaiexistând o sincronizare a fătărilor. Încep ostilitățile între
scroafe pentru ocuparea rolului de
conducătoare, rutul fiind întârziat cu
aproximativ 14 zile. Decalarea rutului
mai poate exista la scrofițele tinere
imature.
Rutul în cârd începe cu scroafa
conducătoare. (Foto 1).
Perioada rutului este ”inițiată” de
scroafe prin mirosul emis și răspândit în jur, cu efect provocator asupra
masculilor, care adulmecă cu spumă la
28
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
gură, în căutarea femelelor în călduri
(Foto 2). Vierii mai puternici își marchează teritoriul frecânduse de copaci
(Foto 3). Atrași de fuiagul ademenitor,
apar și concurenții; vierii puternici,
declanșând lupte înverșunate, soldate
uneori cu răniri grave (Foto 4).
Vierii capitali montează toate
scroafele, fiind preferați de femelele
bine dezvoltate. După Briedermann
vierii capitali nu sunt interesați de
scrofițele tinere!?
În cazul în care rutul poate fi
observat în tot timpul anului, existând
monte în plină vară (Foto 5); denotă
perturbații majore în turmă, vânătoare
greșită, structuri sociale greșite, etc.
(În sezonul de vânătoare 2010–
2011 în plină decadă a lunii noiembrie pe fondul de vânătoare 52 Jebel,
Clubul Timișoara în timpul unei vână-
tori colective, a fost găsită o scroafă matură, bine dezvoltată, având 7
purcei cu 2-3 zile înainte fătați, în
apropierea unor tufe de porumbar.
Fondul de vânătoare amintit fiind biotop specific vânatului mic, zona aleasă
precum și perioada fătării a constituit
o surpriză!?).
De menționat faptul că tot timpul
cât durează rutul, vierii nu se hrănesc
deloc pierzând din greutate 15-20 %
din greutatea lor inițială. După terminarea rutului, vierii capitali, devin din
nou solitari retreși, începând refacerea
lor anterioară. Uneori pot fi găsiți
sub piele colți – armă rămas din timpul luptelor cu adversarii concurenți,
dovadă a înverșunării beligeranților
pentru favorurile ulterioare... oferite
de scroafele din turmă.
Aceste confruntări în urma cărora vierul cel mai puternic învinge,
sunt benefice speciei, transmițânduse
descendenților vigoarea necesară
supraviețuirii în mediul lor natural.
Adaptabilitatea mistreților la
condițiile de mediu prin comportamentul lor în toate fazele existenței,
explică dinamica demografică pozitivă
a acestei specii poliestrice.
Cunoașterea etologiei mistreților
în intimitatea lor având ca bază cercetarea științifică, este benefică în
gestionarea durabilă a efectivelor
acestei specii de vânat deosebit
de valoros.
Ștefan
Polverejan
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
29
(continuare din nr. trecut)
lucruri pe care
Nu le știai despre
Ciori și Corbi
Temute, disprețuite, urâte,
ironizate, sărbătorite, adorate,
batjocorite, urmărite, vânate,
exterminate, dar în cele din
urmă... învingătoare!
30
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
• Ciorile au o zi rezervată în calendarul
popular românesc. Marțea Ciorilor este
una din zilele de marți din carnelegi,
ultima săptamâna înaintea lăsatului de
carne, ținută “pentru ca ciorile să nu
strice semănăturile”, după cum atestă
Tudor Pamfile în lucrarea Agricultura.
• O legendă în Moldova ne spune cî:
“Cioarele, pentru că mănânca tot felul
de semintiuni, trebuie să ducă fel de fel
de semintiuni la o mânăstire de calugări - toti sfinți - și care se află pe niște
ostroave, și nu poate nici cum să se
întâlnească cu oamenii din lumea asta.
Călugarii aceștia trăiesc numai din ceea
ce li-aduc cioarele. De aceea, când lipsesc vara cioarele, ele-s duse să-și facă
datoria lor”, Artur Gorovei, Credinți.
• În folclorul românesc, coțofana (foto
jos), o rudă apropiată a ciorilor, este
un simbol feminin prin excelență.
Lumea satului conotează însă nu atât
vârsta păsării, cât comportamentul:
femeie gălăgioasă, guralivă, turbulentă și agasantă. (M. Coman, Mitologie
Românească).
• Corbii sunt singurele păsări care nu
se tem de furtunile puternice. Când se
stârnește o astfel de furtună și celelalte
păsări stau ascunse, corbii sunt singurii
care au curajul să zboare, jucându-se
fără griji în vantul puternic, dându-se
peste cap și executând manevre acrobatice de zbor.
• Puțin cunoscut este episodul istoric în
care Vlad Țepeș a vrut să-i angajeze pe
robii țigani în rândul corpurilor sale de
oaste. În fața amenințării otomane, din
lipsă de oameni și resurse, Vlad Țepeș
a ridicat întotdeauna o armată mică,
insuficientă. În căutare de oșteni noi,
crâncenul voievod a apelat la șatrele de
țigani-robi, deținute de boieri și mânăstiri, promițăndu-le romilor dezrobirea,
dacă vor alege să lupte alături de el
contra turcilor. Entuziasmați la început, țiganii au acceptat pe loc. Grupul
de țigani a primit astfel haine și arme,
devenind un nou corp în armata valahț.
Țiganii și-au ales chiar un stindard de
bătălie sub forma unei sulițe în care au
înfipt o cioară. Lăudăroși și ținând să-l
impresioneze pe voievod cu bravura
lor, țiganii au cerut chiar să fie asezați
în linia întâi, fiind astfel primii care
aveau sp se înfrunte cu turcii. Vlad le-a
ascultat cererea. Episodul care a urmat
este hilar și burlesc în egală măsură.
În fața armatei turcești care se apropia
încet și metodic, țiganii au început să-i
batjocorească și să-i amenințe pe turci.
Pe masură ce trupele ienicerilor se
apropiau în zgomot crescând de tobe,
meterhanele și timvale, țiganilor a început să le se facă frică. Nimic anormal.
Țiganii erau de generații întregi fierari,
meșteșugari și argați. Nu cunoșteau
știința armelor, nici nu experimentaseră
puternicul impact psihologic pe care îl
aveau crunții ieniceri. Armate mult mai
galonate și titrate, alcătuite din cavaleri
occidentali încercați, au dat cinstea pe
rușine, fugind din fața eficientei mașini
de război turcești. Odată ce valurile de
ieniceri au îngustat orizontul, țiganii
au intrat în groaza morții, aruncând
armele pentru a-și înlesni fuga. Astfel,
înainte de lupta propriu-zisă, țiganii
au părăsit în grabă câmpul de luptă,
țipând și alergând dezordonat în râsetele oștirii valahe. Doar sulița lor cu
cioara în vârf a rămas înfiptă în locul
unde fusese “regimentul tuciuriu”. De
atunci, a rămas vechea zicală românească “Curajos ca cioara-n păr”.
• Ciorile din România s-au înmulțit foarte
mult în ultimii ani, devenind un factor
de dezechilibru ecologic. Cauza constă
în împușcarea și combaterea irațională
a uliilor porumbari, șoimilor călători și
dunăreni, acvilelor și bufnițelor mari,
singurii dușmani naturali capabili să
rărească eficient numărul ciorilor. În
lipsa acestor păsări de pradă redutabile, ciorile se înmulțesc fără probleme,
ajungând să provoace pagube considerabile.
• Carnea de cioară este comestibilă, fiind
pe lista a numeroase restaurante exclusiviste din occident.
• Credeți sau nu, dar carnea de cioară este mai sănătoasă decât carnea de
porc. Conform unui studiu efectuat în
anul 2005 de către o echipă de cercetători germani, carnea de cioară are mult
mai puține toxine și compuși reziduali
decât carnea de porc.
• Carnea de cioară se consuma în trecut
în rând ul multor comunități țigănești
sărace din România, după cum citează
în lucrarea sa de căpătâi, reputatul și
regretatul scriitor și gastronom, Radu
Anton Roman. Acesta aduce drept
dovezi, mărturiile unui țigan bătrân, pe
numele său Mai Pampu, care declara
că: “La Luncanii Ludușului, în vreme
de primăvară târzie, facem tocăniță și
prăjeală dar și alte bucatele o țâră gustoase din ciori tinere. Nu-i greu să le
prinzi, mai rău e ca ne vede lumea și
ne râde, da’ râde degeaba, că ciorile-s
mai curate ca rața ori gâsca”. Tot în
lucrarea “Bucate, Vinuri si Obiceiuri
Românești”, autorul citează ironia
locuitorilor de altă dată din Popești
Leordeni, care considerau ciorile drept
“porumbei țigănești”.
• Toate corvidele se împerechează pe viața
un cu un singur partener. Fidelitatea
ciorilor și a corbilor este atât de mare,
încât nu își cauta alt partener decât dacă
cel actual a fost ucis sau capturat.
Pe lângă acest aspect cel puțin surprinzător pentru păsări, cercetătorii au descoperit cu stupoare că stolurile de coțofene
se întorc să îngrijească și să îngroape trupurile suratelor lor decedate accidental.
Datorită imaginii create în timp,
aceea de păsări agresive, gălăgioase și cu
un apetit vorace pentru puii altor specii
de păsări, ornitologii nu se așteptau să
descopere urme de compasiune și regret
în rândul coțofenelor. Însă în urma unor
studii noi, apriga coțofană își arată partea sensibilă, dând dovadă de regret și
organizând chiar o forma primitivă de
înmormântări. Dr, Mark Becoff, etolog
de prestigiu în cadrul Universității din
Colorado a descoperit cu uimire ca un
stol de coțofene se ocupă de înmormântarea și bocirea semenelor decedate.
” Am observat cu surprindere cum o
coțofană s-a desprins de stol și a coborât
în preajma cadavrului unei alte coțofene
lovite de o mașină pe o autostradă. În
fața păsării moarte, coțofana s-a apropiat
încet, a atins cadavrul cu ciocul într-un
mod delicat, după care s-a retras în spate
cu capul plecat și pași mici. Celelalte
coțofene din stol au coborțt în viteză
și absolut toate i-au repetat gesturile.
Surpriza cea mare de abia acum urma. O
altă pasăre a zburat pentru a reveni rapid
cu câteva fire de iarbă prospăt smulse
pe care le transporta în cioc. Ajunsă la
cadavrul coțofenei, s-a oprit și le-a pus
direct pe trupul decedatei. Imediat s-au
conformat și celelate, astfel încât la scurt
timp cadavrul a fost acoperit complet
de iarbă. Parcă au vrut să o îngroape în
flori”, încheie emoționat omul de știință.
La scurt timp după ce a publicat pe
Internet observația sa, profesorul Becoff
a primit zeci de e-mailuri de la oameni
din întreaga lume care i-au mărturisit
că au văzut ritualuri funerare asemănătoare practicate de coțofene, ciori și
corbi. Studiul a readus în discuție dezbaterile cu privire la cercetătorii care se
îndoiesc asupra faptului că animalele au
suflet și sentimente, cu toate că recent
s-a mai descoperit că gorilele și elefanții
își bocesc morții, pisicile leagă relații
de prietenie între ele, iar șobolanii sunt
empatici unul cu celălalt.
Esop avea dreptate. Ciorile folosesc
pietre pentru a ridica nivelul apei.
Un cvartet de ciori inteligente a
demonstrat că una dintre anecdotele lui
Esop poate avea o bază reală. Fabula cu
pricina relatează povestea unei ciori însetate, ce întâlnește un ulcior în care nivelul
apei este prea mic pentru a-l ajunge cu
ciocul. Pasarea începe atunci să scape
pietre în recipient pentru a ridica nivelul
apei și a-și putea ostoi setea.
În zilele noastre, într-un experiment
de laborator, patru ciori aruncă pe rând
pietre într-un tub lung de plastic, pentru
a ridica apa suficient încât să aducă viermele de la suprafața sa la un nivel unde
ciocurile lor să-l poate înșfăca.
Ciorile și corbii fac parte din aceeași
familie a corvidelor, despre care cerce-
tătorii spun că rivalizează ca inteligență
și pricepere în folosirea uneltelor chiar
cu familia primatelor. “Am desfășurat
un mare număr de studii atât pe corvide
cât și pe primate și am ajuns la concluzia
ca performanțele ciorilor sunt cel puțin
egale cu cele ale maimuțelor. Totuși, nu
este o mișcare foarte corectă să considerăm că o specie este mai inteligentă sau
mai puțin inteligentă decât alta doarece,
adesea, terenurile de joacă diferă”, a declarat coautorul testelor Nathan Emery.
Nu există date precise care să ateste
că ciorile sau corbii s-ar folosi prea mult
de unelte în libertate, dar ei dovedesc o
adaptare remarcabilă în mânuirea lor
în condiții de laborator. Interesant la
experimentul “esopic” este că ciorile au
dat dovadă de gândire complexă, adăugând în apă un număr de pietre aparent
gândit în prealabil pentru a aduce apa la
nivelul dorit. Concluzia a fost trasă ca
urmare a faptului că păsările nu încercau să extragă viermele plutitor după
fiecare piatră adaugată, ci în momentul oportun, ca și când ar fi estimat
anticipat numărul de pietre necesare.
Mai mult, atunci când ciorilor li s-a oferit posibilitatea să aleagă între pietre de
dimensiuni diferite, au optat pentru cele
mai mari, dând de înțeles că pricepeau
faptul că acelea vor disloca mai mult apă
și vor aduce viermele spre ele mai rapid.
DIANA
Ciorile sunt capabile să
se folosească de unelte
în căutarea hranei.
Cotofenele isi jelesc morții
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
31
Noţiuni de
selecţie
lung proces
d e o b s e r va ţ i i
Selecţia în acceptul cuvântului, nu
este altceva decât un lung proces de
observaţii şi triere a subiecţilor canini,
până obţinem însuşirile ce ni le-am
propus (creşterea taliei, îmbunătăţirea
calităţii robei, rezistenţă fizică, aptitudini de lucru superioare, aportul,
corectarea defectelor anatomice, etc.).
Toate aceste ameliorări obţinute
cu fiecare generaţie selecţionată va
duce în final la stabilizarea modificărilor genetice. Această activitate presupune multă răbdare, ochi critici şi
experienţă, pentru a sesiza şi alege
acele exemplare, care la rândul lor vor
transmite ereditar caracterele însuşite.
32
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
Aşa se face că într-un cuib de căţei, nu
toţi obţin ameliorarea dorită, necesitând în continuare aplicarea selecţiei
generaţiilor următoare, cu respectarea
principiilor :
Alegerea omogenă: Se practică
atunci când ambii parteneri îndeplinesc condiţiile standardului rasei,
sunt premiaţi în competiţii de lucru
sau aspect exterior, având cel puţin
un CACIT, şi sunt frecvent utilizaţi
la vânătoare. Toate aceste atestate a
ambilor parteneri dau un plus de certitudine că vor transmite urmaşilor
aptitudinile native moştenite de la
ascendenţi.
În alegerea omogenă se consideră
menţinerea liniei recunoscute a unei
canise sau a unui crescător, ce şi-a
căpătat recunoaşterea unanimă în
competiţiile de profil, în care etalonii
produşi au etalat clasa superioară fiind
campioni.
Alegerea neomogenă: Se aplică
cu scopul de a compensa unele abateri anatomice (a taliei, a conforma-
ţiei membrelor, calitatea robei şi pigmentaţia acesteia), precum şi unele
deficiernţe ale aptitudinilor. În acest
caz, masculul fiind cel ce imprimă
corecţiile, necondiţionat va trebui să
fie perfect sub toate aspectele.
Desigur nici partenera nu trebuie
să aibă tare majore, pentru a nu periclita ameliorările scontate. Oricum,
produşii vor fi riguros analizaţi sub
aspect standard şi al aptitudinilor, iar
cei necorespunzători vor fi castraţi
pentru a nu perpetua defectele.
Alegerea egalizatoare: Ca mod
de alegere a partenerilor, se aseamănă
cu alegerea neomogenă, dar punctual se urmăreşte înlăturarea tarelor
comportamentale (câini prea lingavi,
încăpăţânaţi, timizi, lipşiţi de aplomb
şi pasiune, ce nu aportează sau care
îngroapă vânatul, etc.) Şi în această
situaţie tot masculul va fi ales ca ameliorator, cu linie sangvină total diferită
de a partenerei. Produşii vor fi riguros
testaţi şi analizaţi până la maturitate,
cei necorespunzători fiind eliminaţi.
Alegerea înrudită: Nu trebuie
apreciată ca o metodă miraculoasă
prin care se obţin numai exemplare
excepţionale. Consangvinizarea urmăreşte fixarea unui anumit fenotip a
cărui caracteristici sunt definitorii.
Arta celor ce practică această metodă,
constă în a şti cât şi cum să combine
partenerii înrudiţi, pentru ca produşii
să moştenească caracterele dorite, pe
care la rândul lor să le transmită mai
departe.
Metoda are avantajul de a fixa o
anumită tipologie a cărei caracteristică
scoate în relief exemplarul, deosebindu-l tranşant de ceilalţi. Marii chinologi, bazaţi pe o îndelungată practică, şi-au stabilit cuplurile admise
sau neadmise a fi consanvinizate. Cele
neadmise sunt între fraţi, nu numai de
cuib, sau între mamă şi fiu, fiind totuşi
acceptate tată-fiică, bunic-nepoată sau
şi străbunic-străneopoată. Cu condiţia
ca ambii parteneri să fie perfect echilibraţi, viguroşi şi fără defecte anatomi-
ce, premiaţi multiplu în competiţiile
de lucru şi standard.
În cazul când apar exemplare
necorespunzătoare, se întrerupe alegerea consangvină şi se apelează la un
mascul a cărei genealogie este diferită
şi se revine la una din metodele descrise mai sus.
Această infuzie de sânge proaspăt,
poate redresa linia selecţionată de noi,
dându-i un plus de vitalitate.
Trebuie să precizez şi să se aibă în
vedere că aptitudinile şi stilul de lucru
al întemeietorului unui fenotip, scade
cu fiecare generaţie descendentă când
la rândul ei devine aptă de reproducere, încât întotdeauna vom fi riguroşi
în testarea aptitudinilor şi vom corecta
oridecâte ori va fi nevoie, pentru a
menţine ştacheta ridicată.
Amintesc că selecţia o începem
chiar de la fătare, îndepărtând exemplarele debile, continuând la înervale
prestabilite în concordanţă cu dezvoltarea fizică şi declararea instinctelor şi
a aptitudinilor de vânătoare, încât la
vârsta de peste un an şi jumătate facem
cu toată exigenţa examenul de maturitate cănd se consideră terminată şi
instrucţia primită.. De aceea câinii de
valoare sunt puţini şi scumpi.
Toată această strădanie a selecţiei
are ca scop final obţinerea unor exemplare nu numai utilizabile, ci mai ales
de excepţie.
Am căutat în succinta expunere
să amintesc crescătorilor şi nu numai
lor, importanţa selecţiei şi mai ales
alegerea judicioasă a reproducătorilor
de elită şi nu un oarecare etalon cu
pedigri, fiindcă, dacă vrem să avem şi
noi ce au alţii, trebuie să facem cum
fac ei..
Cei conştienţi de aceste adevăruri,
cercetează fiecare competiţie canină,
fie de standard sau aptitudini, alegând
din timp etalonul corespunzător scopului, fiindcă în acest domeniu nu are
ce căuta «voia întâmplării».
Alexandru ALACI
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
33
Câteva repere despre răspândirea
câinilor de
vânătoare
❚
Desigur, noi cei de azi beneficiem de serviciile câinilor actuali, în
diversitatea raselor selecţionate şi nu
cunoaştem cum arătau cele primare
ale epocei de piatră. Chiar şi aşa, despre câinii cunoscuţi nouă, inclusiv pe
cei ce i-am avut, nu putem comenta
decât în scurtele perioade de conveţuire, dat fiind longevităţile diferenţiate,
10-14 ani la câini, 60-80 ani la oameni,
timp în care se succed mai multe generaţii fiecare cu specificitatea rasei şi
genealogiei sale.
Cu toate acestea, studiind ce ne-au
lăsat moştenire înaintaşii, putem aminti faptele lor în domeniu, cinstindu-le
memoria şi urmându-le strădaniile.
Cel puţin la noi, putem vorbi despre preocupări chinologice ordonate de abia după secolul noăsprezece,
întrucât înainte de 1918 configuraţiile Statale şi administarative aveau cu
totul alte frontiere şi ca atare nu putem
să ne însuşim realizările altora.
În schimb ne putem referi la rasele
autohtone, reprezentate prin câini ciobăneşti, copoi şi ogari folosiţi la vânătoare până în zilele noastre, cu precădere în Judeţul Teleorman, chiar dacă
legal sunt interzişi încă din 1921 prin
legea Protecţiei vânatului şi organizarea vânătorii concepută de Gh.Nedici
si promulgată de Regele Ferdinand I.
Dar să revenim la răspândirea câinilor de vânătoare în România, care
după amintita lege a exclus ogarii şi
copoii de a fi folosiţi la vânătoare
şi a facilitat achiziţionarea altor rase
nesupuse interdicţiei, dar la fel de
aprige în urmărirea vânatului, precum
bracii, pudel-pointerii, grifonii, vijlele
ori scotocitorii din rasele cokerilor
sau a hărţuitorilor, foxterrieri, tekeli,
jagdtterieri, airdaleterrier, beagle şi în
mai mică măsură limierii Bavarezi ori
Hanoverani care nu s-au răspândit în
România.
prin secolul cinsprezece, iar prima
carte tipărită la Braşov despre câinii
de vânătoare datează din1843, de unde
deducem că acele rase erau cunoscute şi folosite de mai multă vreme.
Considerând că acestea, erau utilizate
la vânatul existent în Austro-Ungaria
cât şi ţările învecinate, cele mai răspândite erau rasele bracilor, grifonilor,
pudel-pointerilor, musterlanderilor,
vijlelor şi tekelilor.
❚
În România, preocupări statornice în domeniul chinologiei încep
să se contureze după anul 1920, când
o seamă de cunoscători în domeniu
Putem spune că destinul
speciei umane s-a împletit
nemijlocit cu existenţa
câinilor domestici, care
i-au însoţit în viaţa de zi cu
zi, servindu-i credincios.
încep să răspândească ştiinţa chinologiei prin articolele şi tratatele scrise.
Astfel
Medicul
veterinar
C.Wallenstein colaborează la Revista
Diana editată de I.Sagata Bălănescu
la Bucureşti (1903-1914) cu articole
de chinologie, tipărind şi un volulm
intitulat «Dresajul câinilor de aret»
în 1915. În aceiaşi perioadă şi Dr.
veterinar F.Bengescu, editează în două
volume « Prietenii noştri crerdincioşi
câinii » în care trece în revistă evoluţia raselor canine de la începuturi şi
până în actualitate. Ceva mai târziu
în Revista Vânătorul a UGVR-lui C.
Alexianu, publică o suită de articole
❚
Primele informaţii de aducere
a unor câini din Spania şi Franţa în
Principatul Transilvaniei datează de
34
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
DIANA
(1920-1921) despre dresajul pointerilor, urmat de George Schina, cu aceleaşi subiecte.
❚
Toată această presă documentară se adresa crescătorilor şi deţinătorilor câinilor de aret în principal, dar şi
a altor rase, care în final constituiesc
în 1926 la Cluj, Uniunea Regnicolară
a Prăsitorilor de Câini din România
(URPCR). La această Uniune aderând
majoritatea crescătorilor şi deţinătorilor raselor importate din Anglia,
Franţa, Germania, Cehoslovacia,
Austria.
Totodată, i-au fiinţă numeroase
canise precum : Canisa Derna, propietar Morvay Lorand care prăsea Setteri
englezeşti aduşi din Anglia.
Canisa Carei, propietar Medvey
Ernest avea Setteri englezeşti şi pointeri aduşi tot din Anglia. Tot în Carei
exista încă o canisă a Dr. Lang Zoltan
şi Struhar ce prăseau braci germani cu
păr scurt.
Canisa Orion a Dlui Ervin Schnell
prăsea Skottish terrieri.
Canisa Standard, propietar Toby
Barna din Tinca Bihor prăsea foxterrieri sârmoşi.
Canisa Eugeron al Dlui Căp.Eugen
Călugăru deţinea braci germani cu păr
scurt şi sârmos.
Canisa Muscel a Dlui Mihail
Moşandrei avea setteri englezeşti aduşi
din Franţa.
Pe lângă aceste canise, exista o pleiadă de iubitori şi vânători ce importau
câini înscrişi în Cartea de Origină
a URCPR. Îi amintesc pe Profesorii
Motaş şi Udriscki ce aveau setteri
englezeşti aduşi din Anglia. Col. Ilie
Iotta fiind primul ce a adus din Anglia
setteri gordon în România.
George Lecca din Iaşi (colaborator
la revitele Diana, Vânătorul şi Carpatii)
a importat pointeri din Franţa şi a editat volumul «Dresajul câinelui de aret»
în 1926.
Prof. Dr.Ionescu Mihăeşti avea
setteri tot din Anglia.
Cunoscutul armator din Brăila
Gh.Daniel avea pointeri aduşi din
Anglia.
I-am amintit pe aceşti chinofili
pentru a ilustra ce salt calitativ înregistra chinotehnia într-un timp relativ scurt (1900-1939) (datele au fost
extrase din colecţia Revistei Vânătorul
1920-2012).
Pe lângă aceşti crescători şi deţinători, o întreagă pleiadă de cunoscători
în domeniu, au scris nenumărate articole în Revistele Vânătorul şi Carpaţii,
făcând o amplă propagandă utilizării
câinilor de vânătoare în orice acţiune cinegetică cu precădere la vânatul de pană. Dintre cei mai fervenţi
s-au remarcat : Ing. Al. Andrei, C.
Alexianu, Ge.Schina. Dr.Walenstain,
Dr.Bengescu, Otvosz Ballasz, Căp.
Eugen Călugăru, D. Damaschinescu,
George Lecca, Col. Ilie Iotta, Leon
V.Proca, Mihail Moşandrei, Nadra
Emil, Dr. A. Păunescu. C.A.V.
Popescu.
Cei amintiţi şi nu numai ei şi-au
adus contribuţiile la progresul chinologiei până în preajma celei de a doua
conflagraţii (1940-1944).
❚
Chiar dacă unii au supraveţuit
evenimentelor survenite, de abia prin
1947, chinologia se reorganizează în
condiţiile noii orânduiri sociale (dar
după preceptele antebelice). Asociaţia
Generală a Vânătorilor prelund iniţiativa şi înfiinţând în Pădurea Băneasa
o Canisă sub administrarea cunoscutului chinolog Nicolae A.Străvoiu
şi consilierea Dlui Mihail Moşandrei
(1947-1953). Se preiau registrele genealogice ale câinilor înscrişi în URPCR
şi se înfiinţează Registrul de Origină
a Câinilor de Vânătoare (ROCV),
celelalte rase rămănând fără evidenţe, până când Asociaţia Chinologică
Română ia fiinţă la Arad în 1974, trece
pe la Timişoara sub coordonarea Av.
Catina şi se stabileşte la Bucureşti cu
filiale în toate judeţele ţării.
❚
Remarcăm faptul că Asociaţia
Vîănătorilor a susţinut înfiinţarea unei
a doua canise tot în pădurea Băneasa
sub administrarea soţilor Alaci (19651975), populată cu etaloni aduşi din
Anglia,,Franţa,,Austria,,Cehoslovacia,,
Ungaria (32 reproducători).
Totodată i-a fiinţă încă o canisă
la Lugoj sub îndrumarea lui Viorel
Bulgărescu şi una la Gilău patronată
de Ministerul Silviculturii şi administrată de Beşenschi Jr.
Asociaţia Chinologică Română
devine membră de drept a Federaţiei
Chinologice Internaţionale şi preia
cărţile de origină pentru toate rasele
prăsite în România, încât şi AGVPS,
prin membrii săi, devine membră a
A.Ch.R.-lui din punct de vedere chinologic..
A.Ch.R. cu filiale în întreaga ţară
organizează competiţii de frumuseţe
CACIB şi de lucru CACIT, iar AGVPSul pe cele de lucru a hărţuitorilor şi a
Cluburilor bracilor şi vijlelor de către
Asociaţiile Judeţene.
❚
Dintre cei ce s-au remarcat în
susţinerea scrisă a chinologiei post
belice amintesc pe Nic. A. Străvoiu şi
Nic. N. Străvoiu, Rang Cătălin, Kiss L.
Col.Radu I.Ciubuc, Mihail Moşandrei,
Dr. Rudolf Muller, Al Alaci şi mulţi alţi
iubitori a câinilor, nu numai de vânătoare precum şi cei ce au colaborat
la Revista Ghidul Canin. (cu apariţie
scurtă).
Oricum, manifestările chinologice
atrag un numeros public nu numai
interesat cât mai ales iubitor a celor
mai credincioşi şi statornici prieteni
ai omului.
Alexandru ALACI
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
35
ă
s
a
m
a
L ia n a
D
u
c
Sitar
la tigaie
cu ghebe
• sitar 1 buc. • ceapă 3 buc.
• morcov 4 buc. • unt - 150 gr.
• ghebe - 500 gr. • lămâie - 1 buc.
• vin alb demi dulce - 100 ml.•
piper alb macinat - 5 gr. • ienibahar
măcinat - 3 gr. • foi de dafin - 1 buc.
• cuişoare întregi - 2 buc. • Mirodenia
Ardei şi Tomate - 75 gr. • pătrunjel
verde – o legatură
Proces tehnologic: Sitarul se curăță de
pene, se Şterge cu un prosop uscat Şi se
pârleŞte la foc. Apoi se scot organele și
se dezosează, iar carnea se taie cubulețe.
Ceapa și morcovul se curăță și se taie
bucăți mari, ghebele se spală și se taie
felii, iar lâmâia se spală și se stoarce
zeama. Pătrunjelul se spală și se taie
foarte mărunt.
Mod de preparare: Într-o oală cu apă
fiartă (cca. 1,5 litri) se pun oasele și
organele (spălate în prealabil) de la sitar,
împreună cu zarzavatul și cu 20 gr. de
mirodenia. Oasele sunt lăsate să fiarbă la
foc potrivit (cu capacul pus la oală) până
ce apa scade (cca. 300 ml.).
Când supa de oase a scăzut, ne apucăm
să pregatim sitarul în felul următor:
Într-o tigaie mai mare se topesc 80 gr.
de unt, iar când untul este încins se
adaugă bucățile de sitar. Sunt lăsate să se
prăjească la foc potrivit, până ce devin
rumene. Apoi se adaugă ghebele și untul
36
D IANA 4/2012 • A.J.V.P.S. TIMIȘ
rămas și se lasă împreună până ce se
prăjesc ghebele. Se adaugă supa de oase
(strecurată), condimentele și cca. 25 gr.
Mirodenia A&T. Când supa de oase a
scăzut se adaugă vinul și se lasă până ce
sosul devine consistent.
Se servește fierbinte cu pătrunjel deasupra și cu puțină zeamă de lâmâie.
Fazan
la cuptor cu mere
Ingrediente pentru baiț: • oțet alb de
vin de 9 grade - 200 ml. • morcov - 250
gr. • ceapă - 250 gr. • usturoi - 100 gr.
• țelină - 150 gr. • vin roşu sec - 250 ml.
• foi de dafin - 2gr. • cimbrişor - 5 gr.
• piper negru boabe - 5 gr. • cuişoare
- 2gr. • ienibahar - 3 gr. • sare (după
gust)
Legumele se curăță și se taie rondele, iar
usturoiul se taie mărunt.
Într-o oală se pun la fiert patru litri de
apă împreună cu ingredientele de mai
sus. Când aceasta începe să clocotească
se oprește focul și se acoperă oala cu un
capac.
Baițul se folosește numai rece.
Ingrediente: • fazan 1 buc. • untură de
origine animală (preferat porc) - 150
gr. • slănină afumată - 70 gr. • unt - 100
gr. • coniac - 75 ml. • vin alb demisec 100 ml • mere - 1,5 kg. • piper alb măcinat - 7 gr. • zahăr brun - 100 gr.
Proces tehnologic: Fazanul se curăță de
pene, se înlătură piciorușele și se curăță
de măruntaie. Se pârlește bine, iar apoi
se introduce în baiț timp de minim 10
ore.
Merele se curăță de coajă și de seminte,
iar apoi se taie felii. Slănina se taie fâșii
subțiri cu care se va împăna fazanul (cu
ajutorul unui vârf de cuțit se fac câteva
“buzunare” în care se vor pune bucățile
de slăninuță).
Mod de preparare: Într-o cratiță se
pune untura să se încindă, iar apoi se
adaugă fazanul până se rumenește puțin.
Apoi se adaugă capacul la cratiță și se
bagă la cuptor (cca. 180° C). Din când
în când se mai întorce fazanul să se mai
rumenească laf el pe toate părțile.
Sfat: Dacă considerăm carnea a nu fi
destul de fragedă după ce s-a prăjit în
untură, se adaugă în cratiță 200 ml. apă
fiartă. Se pune capacul la cratiță și se lasă
la cuptor până ce scade apa și rămâne
aproape numai grăsimea.
Apoi se adaugă vinul, puțină sare grunjoasă (după gust) și piper. După cca. 3
min se adaugă și coniacul. Se mai lasă
puțin la cuptor, se scoate cratița și se
porționează fazanul, urmând să fie pus
înapoi în cratiță, la cuptor.
În timpul în care se prăjește fazanul la
cuptor, într-o tigaie se pune untul să se
topească, iar apoi fiecare felie de măr
se va trece prin zahărul brun (doar pe
o parte) și se va prăji în unt pe ambele
părți, dar mai întâi pe partea fără zahăr.
Fazanul se servește fierbinte, cu mere
coapte și cu sosul format în cratiță,
deasupra.
Dan Hodoneantu ce se numește și Lambertus,
E servitorul și sclavul Măriei sale, Sankt Hubertus !
Și este un pasionat de vănătoare și expert în teorie,
Mai mult chiar, are talente și-n chinologie.
Lambertului
Mahaleant el este, născut chiar în Mehala, get-beget,
De n-ar fi vânător, sigur ar fi poet!
Și până-acum ar fi scris sigur și-un poem
De n-ar fi prea finuț, căci este un boem.
Probleme nu prea are cu munca și bugetul
Din bani de la bunica trăiește el poetul.
Iar când, după un timp apare cu-n zâmbet haios și capul ras cu lama
Răspunde simplu, nonșalant, am fost puțin la mama
O grupă mare el conduce, la Birda-și are sediul
De mergi la el la grupă e ca și cum ai merge la școală, sau la colegiu
Și în meniul ce-l oferă la micul dejun ce-l iei de dimineață
Îți face instructajul, cu filme, teorie, protecție și etică, ce ține cât o viață.
Când cu toții am scăpat și-n bodroancă am urcat,
Ne bucurăm că în sfârșit, mai mergem și pe la vânat
Când suntem unul peste altul, câini, arme, ranițe și bine scuturați
Fericiți cu totii suntem, de teoria șefului am fost scăpați.
Cu Mircea Ursu, Vlad Tonenchi, Poșa și cu Dan
Cu Bela Gumperl, Dinu Iovi și Tigru Moldovan
Te simți la vânătoare și-acolo chiar la masă
Tot așa de bine, de parc-ai fi la tine-acasă.
Grupa ce-o conduce-i din oameni adevărați formată
E harnică, cu etica la zi și e disciplinată!!!!
Plăcere mare-ți face cu ei la vânătoare
Să tot colinzi cu ei pe câmpuri și ogoare.
Grupa Birda-i o familie mai mult decât unită
De aceea-n disciplină și vânat este vestită
Iar meritul-i acelui ce-a reușit aceasta:
Dan Lambert Hodoneanțu!
Și etica și disciplina-s ca în șpais la neamțu’
Cu Feri la volan tractorul lin pornește
Bodroanca cu noi în ea, abia de se urnește.
E fărbuită toată în verde, maro și-i desenată
Cu scene pitorești, aceasta-i decorată.
Vânatul din belșug acolo îl zărești și nu-i speriat,
E semnul că și fondul e bine apărat.
Și vezi fazani și iepuri, rațe și căprioare
Semn că vânatul-i bine hrănit și când zăpada-i mare.
Când totul este gata și gata-i vânătoarea
La sediu ne întoarcem și-ncepe sărbătoarea
Mâncarea-i pregătită, fierbinte, piperată
De d-na Moldovan e sigur preparată.
În grupa sa, o spun fără invidie, să-l bată vina!
Format-o Hodo-al nostru, clubul select: “Femina”
Căci tot ce-i vânătoriță-n clubu' "Timișoara",
și-n jurul lui
Le-a adunat cu drag în grupa Lambertului.
Și mai este el redactor-șef cu ștaif și stil ce altul n-are
La Diana, revista noastră, ca ea alta nu-i sub soare!
Colaboratorii noștrii-s specialiști în vânătoare
În conținut și prezență nu are asemănare
Și știti cu toții că al vostru prieten sunt, și-s vânător
Iar tot ce fac e pasiune și suflet pun și nu ca amator,
Căci m-a ales să fiu al vostru președinte-n vânătoare
Și tot ce fac pentru voi, pentru mine-i o onoare.
Puiu Oprea
ISSN 2066 - 0154