Alchimistul

Alchimistul
PAULO COELHO
(ALQUIMISTA, 1988)
Prefaţă
Este important să spunem câteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică,
diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.
Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur
sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrâneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de
orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrâneţe mă seducea cel mai tare:
înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfârşi într-o bună zi mă
aducea la disperare. Astfel, aflând despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi
prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărât să mă dedic trup şi suflet fabricării lui.
Era o perioadă de mari transformări sociale ― începutul anilor '70 ― şi încă nu existau
publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să
cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam
multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din
Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă
primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi
promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu
ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe.
Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întâmpla nimic din ceea
ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfârşit de simboluri, de
dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum
greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de
absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram
angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel
stat, aşa că am hotărât să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă
Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale
magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: „După
faptă, şi răsplată”. Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet.
Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce
priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că
acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul
nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei.
În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru,
care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura
mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, când stăteam de
vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atât de
vag şi de complicat.
― Sunt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sunt imprecişi pentru că nu
ştiu ce vorbesc; aceia care sunt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul
Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.
― Şi al treilea tip? am întrebat.
― Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin
experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală.
Aşa s-a hotărât Maestrul meu ― care aparţinea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecţii de
Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atât, era unicul
mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit „inconştientul colectiv”. Am
descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu
intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă
nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pământului. Sigur că nu
totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem ―
fără umbră de îndoială ― să ne cufundăm în Sufletul Lumii.
De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că
am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori
care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el
istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii.
-
1
-
Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu
al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întâmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în
laboratorul lui.
Sfânta Maria, cu pruncul Iisus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o
mănăstire. Mândri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei
Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale
pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr
şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Iisus.
Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mănăstire, care niciodată nu învăţase
înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din
împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.
Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru
că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mănăstirii. Dar
călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Iisus şi Sfintei
Fecioare.
Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a
început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.
Şi doar în acel moment Pruncul Iisus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele
Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.
AUTORUL
Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:
Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.
Şi răspunzând, Domnul i-a zis:
Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.
LUCA, 10: 38-42
Prolog
Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar
reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre
Narcis.
Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria
frumuseţe într-un lac. Era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit
înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.
Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci când a murit Narcis, au
venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă
dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
― De ce plângi? au întrebat naiadele.
― Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.
― Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am
alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape
frumuseţea.
― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.
― Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma
urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:
― Îl plâng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că
de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul
ochilor lui, propria-mi frumuseţe.
“Ce povestire frumoasă”, spuse Alchimistul.
Partea întâi
Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai când ajunse cu turma lui în faţa unei vechi
biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia
creştea acum un sicomor uriaş.
Hotărî să petreacă noaptea aici. Îşi mână toate oile prin ruinele porţii şi apoi puse nişte
scânduri pentru ca acestea să nu fugă în timpul nopţii. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi
-
2
-
scăpase una în timpul nopţii şi a trebuit să-şi piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia
rătăcită.
Îşi întinse haina pe jos şi se aşeză, folosind cartea pe care o terminase de citit drept pernă.
Îşi spuse, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească nişte cărţi mai groase ― durau
mai mult până se sfârşeau şi erau perne mai confortabile în timpul nopţii.
Era încă întuneric când se trezi. Privi în sus şi văzu stelele care străluceau prin acoperişul
aproape năruit.
“Voiam să mai dorm puţin”, se gândi el. Avusese acelaşi vis ca şi săptămâna trecută, şi
iarăşi se trezise înainte de sfârşit.
Se ridică şi luă o înghiţitură de vin. Apoi îşi luă toiagul şi începu să-şi trezească oile care
încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se
deşteptau şi ele. Ca şi cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viaţa de aceea a oilor cu
care străbătuse pământul de doi ani încoace în căutare de hrană şi apă.
― S-au obişnuit atâta cu mine că-mi cunosc obiceiurile, îşi spuse în şoaptă. Dar stătu o
clipă şi se gândi că ar fi putut să fie şi invers: s-o fi obişnuit el cu orarul oilor.
Dar erau şi unele oi care întârziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rând cu toiagul,
strigând-o pe fiecare pe nume. Totdeauna crezuse că oile sunt în stare să înţeleagă ce vorbeşte el.
De aceea obişnuia uneori să le citească părţi din cărţile care îl impresionaseră, sau să vorbească
despre singurătatea şi bucuria unui cioban pe câmp, ori să comenteze ultimele noutăţi pe care le
vedea prin oraşele pe unde se întâmpla să treacă.
Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în oraşul
unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decât o singură dată acolo, anul trecut.
Negustorul avea o prăvălie de stofe şi ţesături şi îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sunt
oile tunse, ca să se ferească de hoţii. Îi spusese un prieten despre prăvălie, aşa că ciobanul îşi
dusese oile acolo.
― Vreau să vând ceva lână, îi spuse negustorului.
Prăvălia era plină de clienţi şi negustorul îl rugă să aştepte până seara. El se aşeză pe
caldarâmul din faţa magazinului şi scoase o carte din desagi.
― Nu ştiam că ciobanii citesc cărţi, se auzi un glas feminin lângă el.
Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru şi neted şi ochi ce aminteau
vag de vechii cuceritori mauri.
― Asta pentru că oile te învaţă mai multe decât cărţile, răspunse băiatul.
Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, şi-i vorbi despre
viaţa din acea aşezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănaşul îi povesti despre câmpiile
Andaluziei, despre ultimele noutăţi pe care le văzuse în oraşele pe unde trecuse. Era mulţumit că
vorbea şi cu altcineva, nu numai cu oile.
― Cum ai învăţat să citeşti? întrebă fata la un moment dat.
― Ca toată lumea, răspunse băiatul. La şcoală.
― Dar dacă ştii să citeşti, cum de eşti doar un simplu cioban?
Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredinţat că fata nu va înţelege
niciodată. Îşi continuă poveştile de călătorie şi ochişorii cei mauri clipeau de frică şi mirare. Pe
măsură ce trecea timpul, băiatul îşi dorea să nu se mai sfârşească ziua, să-l vadă tot ocupat pe
tatăl fetei care să-i ceară să aştepte trei zile. A înţeles că simţea un lucru pe care nu-l mai simţise:
dorinţa de a rămâne într-un singur loc pentru totdeauna. Lângă fata cea oacheşă zilele n-ar fi fost
niciodată la fel una cu cealaltă.
Dar negustorul veni şi îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cât îi datora şi-i ceru să revină
anul următor.
Peste doar patru zile ajungea din nou în orăşelul acela. Era agitat şi nesigur pe el: poate că
fata îl şi uitase. Pe acolo treceau mulţi ciobani care vindeau lână.
― Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Şi eu cunosc alte fete în alte oraşe.
Dar în străfundul inimii ştia că are importanţă. Şi că păstorii, ca şi marinarii sau
comis-voiajorii, cunoşteau câte un oraş unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de
a călători liberi prin lume.
Se iveau zorile şi ciobanul îşi mână oile în aşa fel încât să meargă după soare. „Astea
niciodată nu trebuie să ia o hotărâre”, gândi el. „Poate de asta stau mereu lângă mine.”
Aveau nevoie doar de apă şi hrană. Câtă vreme băiatul ştia cele mai verzi păşuni din
Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfârşite care se
târau între răsăritul şi apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră niciodată o carte în scurta lor
viaţă şi nu cunoşteau limba oamenilor care povesteau noutăţile de prin sate. Erau mulţumite să
găsească apă şi hrană, atâta le era de ajuns. În schimb, îşi ofereau cu mărinimie lâna, compania
-
3
-
şi ― din când în când ― carnea.
“Dacă eu acum aş deveni un monstru şi m-aş hotărî să le omor una câte una, ele ar vedea
abia la urmă că turma a fost exterminată”, gândi băiatul. „Pentru că au încredere în mine şi au
uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Şi asta numai pentru că eu le mân la mâncare şi la
adăpătoare.”
Băiatul începu să se minuneze de propriile lui gânduri. Poate biserica aceea, cu sicomorul
crescut într-însa, să fi fost cu ghinion. Îi inspirase acelaşi vis pentru a doua oară, şi asta îi dădea
o senzaţie de furie împotriva tovarăşelor lui, mereu aşa de credincioase. Bău puţinul vin care
rămăsese de la cina de cu seară şi-şi strânse haina la mijloc. Ştia că peste câteva ore, cu soarele
în vârful suliţei căldura va fi aşa de mare că nu-şi va mai putea duce oile pe câmp. Era ora când
toată Spania dormea în timpul verii. Căldura ţinea până seara şi în toată această vreme el trebuia
să-şi care după el haina. Dar când se gândea la greutate, imediat îi venea în minte că nu simţise
frigul dimineţii numai pentru că o avea. „Trebuie să fim mereu pregătiţi pentru surprizele vremii”,
se gândea el atunci, şi se simţea mulţumit cu greutatea hainei.
Haina îşi avea rostul ei, şi băiatul de asemenea. De doi ani pe câmpiile Andaluziei, ştia pe
dinafară toate aşezările din regiune, pentru că aceasta era marea pasiune a vieţii lui ― să
călătorească. Se gândise că de data asta o să-i explice fetei cum de un simplu cioban ştia să
citească: fusese chiar la seminar, până la şaisprezece ani. Părinţii lui voiau ca el să devină preot,
şi să fie motiv de mândrie pentru o familie de simpli ţărani care muncea din greu doar pentru
mâncare şi apă, ca şi oile lui. Învăţase latină, spaniolă şi teologie. Dar încă de mic visa să
cunoască lumea, iar asta era mult mai important decât să-l cunoşti pe Dumnezeu sau păcatele
oamenilor. Într-o seară, când se afla în vizită la ai săi, îşi luă inima-n dinţi şi-i spuse tatălui său
că nu voia să fie preot. Voia să călătorească.
― Oameni din toată lumea au trecut prin satul ăsta, fiule, răspunse tatăl. Au venit în
căutare de lucruri noi, dar au rămas aceiaşi. Se duc până pe deal ca să vadă cetatea şi sunt de
părere că trecutul era mai bun decât prezentul. Sunt bălai sau tuciurii, dar nu-s deosebiţi de
oamenii din satul nostru.
― Dar eu nu cunosc cetăţile din ţinuturile de unde vin ei, zise băiatul.
― Oamenii aceştia, după ce ne văd pământurile şi femeile, spun că le-ar plăcea să trăiască
pentru totdeauna aici, continuă tatăl.
― Vreau să cunosc femeile şi ţinuturile de unde vin ei, spuse băiatul. Pentru că aceştia nu
se aşază niciodată pe aici.
― Oamenii aceştia au tot timpul punga plină cu bani, mai spuse tatăl. Dintre ai noştri,
numai ciobanii umblă de colo-colo.
― Atunci mă fac cioban.
Tatăl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dădu o pungă cu trei monede spaniole vechi de aur.
― Le-am găsit într-o zi pe câmp. Urmau să fie ale bisericii, ca zestre a ta. Cumpără-ţi o
turmă şi bate lumea în lung şi-n lat, până ai să înţelegi că cetatea noastră e cea mai însemnată,
iar femeile noastre, cele mai frumoase.
Apoi îl binecuvântă. În ochii tatălui, băiatul citi aceeaşi dorinţă de a cutreiera lumea. O
dorinţă încă vie, în ciuda zecilor de ani cât încercase să o înăbuşe cu apă, mâncare şi acelaşi
culcuş pentru toate nopţile.
Orizontul se coloră în roşu, apoi apăru soarele. Băiatul îşi aminti de discuţia cu taică-său şi
se simţi uşurat; cunoscuse deja multe cetăţi şi multe femei (dar nici una ca aceea care îl aştepta
peste două zile). Avea o haină, o carte pe care o putea schimba pentru alta şi o turmă de oi.
Totuşi, cel mai important era că în fiecare zi îşi împlinea marele vis al vieţii lui ― să călătorească.
Când va obosi de câmpiile andaluze va putea să-şi vândă oile şi să se facă marinar. Când se va
sătura de mare va fi cunoscut deja multe oraşe, multe femei, multe ocazii de a fi fericit.
“Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar”, se gândi el în timp ce privea răsăritul
soarelui.
De câte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fusese niciodată pe la acele ruine ale bisericii,
deşi trecuse de atâtea ori prin apropiere. Lumea era mare şi nesfârşită, şi dacă s-ar fi lăsat numai
un pic condus de oi, ar fi descoperit şi mai multe lucruri interesante. „Problema este că ele nu
ştiu că fac drumuri noi în fiecare zi. Nu-şi dau seama că păşunile se schimbă, că anotimpurile
trec, pentru că sunt ocupate numai cu adăpatul şi cu mâncarea.”
“Poate că aşa este cu noi toţi”, îşi zise ciobănaşul. „Chiar şi cu mine, care nu mă mai
gândesc la altă femeie de când am văzut-o pe fata negustorului.”
Privi cerul şi socoti că pe la prânz ar ajunge la Tarifa. Acolo putea să schimbe cartea pentru
una mai groasă, să-şi umple carafa cu vin, să se radă şi să se tundă; trebuia să se pregătească
pentru ca s-o întâlnească pe fată, şi nici nu voia să se gândească la posibilitatea ca alt cioban să
-
4
-
fi ajuns înaintea lui cu mai multe oi, şi să-i ceară mâna.
“Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis face viaţa interesantă”, reflectă el în timp ce
iarăşi privea cerul şi grăbea pasul. Tocmai îşi adusese aminte că la Tarifa stătea o bătrână care
ştia să interpreteze visele. Iar el avusese de două ori acelaşi vis în acea noapte.
Bătrâna îl conduse pe flăcău într-o încăpere din fundul casei, separată de sufragerie
printr-o perdea făcută din fâşii de plastic colorate. Înăuntru avea o masă, o icoană cu Sfânta
Inimă a lui Iisus şi două scaune.
Bătrâna se aşeză şi-i ceru şi lui să facă la fel. Apoi îi luă mâinile şi se rugă în şoaptă.
Părea o rugăciune ţigănească. Flăcăul mai întâlnise mulţi ţigani în drumurile lui; aceştia
umblau din loc în loc, dar nu aveau grija oilor. Oamenii spuneau că viaţa unui ţigan era făcută
numai ca să-i înşele pe ceilalţi. Şi mai spuneau că făcuseră înţelegere cu diavolul, şi că furau
copii ca să-i facă sclavi în misterioasele lor tabere. Când fusese mic, mereu i-a fost groază să nu-l
fure ţiganii, şi aceeaşi frică veche o simţi când ţiganca îi luă mâinile.
“Dar are icoana cu Sfânta Inimă a lui Iisus”, gândi el, încercând să se liniştească. Nu voia ca
mâna să înceapă a-i tremura, iar bătrâna să-şi dea seama că-i e frică. Spuse Tatăl nostru în gând.
― Ce interesant, zise bătrâna fără a-şi lua ochii de la mâna băiatului. Apoi tăcu din nou.
Flăcăul deveni nervos. Mâinile începură să-i tremure fără voie, iar bătrâna văzu. Şi le trase
repede.
― N-am venit ca să-mi ghiceşti în palmă, spuse, căindu-se că intrase în casa aceea. Chiar se
gândi că mai bine-i plătea acum şi pleca fără să fi aflat nimic. Dăduse prea multă importanţă
unui vis care se repetase.
― Ai venit pentru vise, răspunse bătrâna. Visele sunt limbajul Domnului. Şi când el
vorbeşte pe Limbajul Lumii, pot să-l interpretez şi eu. Dar dacă El vorbeşte limba sufletului
matale, numai tălică poţi s-o înţelegi. Da' io îţi iau oricum banii.
Încă o hoţie, se gândi flăcăul. Dar se hotărî să rişte. Un cioban riscă mereu să se-ntâlnească
cu lupii sau cu seceta, dar asta face ocupaţia de păstor mai atractivă.
― Am avut de două ori la rând acelaşi vis, începu el. Se făcea că eram pe o păşune cu oile,
când a apărut un copil care a început să se joace cu animalele. Mie nu-mi place să se bage cineva
pe oile mele, se sperie de străini. Dar copiii totdeauna reuşesc să se apropie de animale fără să le
sperie. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum de cunosc animalele vârsta oamenilor.
― Întoarce-te la vis, îi ceru bătrâna. Am o oală pe foc. Şi pe urmă, ai bani puţini, nu-mi pot
pierde tot timpul cu tine.
― Copilul s-a mai jucat cu oile încă o vreme, continuă băiatul, uşor intimidat. Şi deodată,
m-a luat de mână şi m-a dus la Piramidele din Egipt.
Se opri puţin pentru ca să vadă dacă bătrâna ştia ce sunt acelea piramidele din Egipt. Dar
bătrâna rămase liniştită.
― Atunci, la Piramidele din Egipt ― şi pronunţă ultimele trei cuvinte rar, pentru ca bătrâna
să le înţeleagă bine ― copilul mi-a spus: „Dacă ai să vii până aici, ai să găseşti o comoară
ascunsă.” Dar când să-mi arate locul exact, m-am trezit. La amândouă visele.
Bătrâna rămase tăcută. Într-un târziu, luă iarăşi mâinile flăcăului şi le cercetă atent.
― Nu-ţi iau nici un ban acuma, zise ea. Da' vreau a zecea parte din comoară dacă o găseşti.
Flăcăul râse. De fericire. Vasăzică baba strângea ban pe ban din puţinul care-i pica, şi asta
datorită unui vis care vorbea de comori ascunse! Bătrâna trebuie că era ţigancă get-beget, că
ţiganii sunt proşti.
― Atunci spune ce înseamnă visul, îi ceru băiatul.
― Jură mai întâi. Jură că o să-mi dai o zecime din comoara ta în schimbul vorbelor mele.
Băiatul jură. Baba îi ceru să repete jurământul cu ochii la icoana Sfintei Inimi a lui Iisus
Cristos.
― E un vis în Limbajul Lumii, spuse ea. Ştiu să-l interpretez, dar e o tălmăcire foarte grea.
De asta cred că merit o parte din ce găseşti.
Iar înţelesul e ăsta: trebuie să mergi până la Piramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de
ele, dar dacă ţi le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găseşti o comoară care
te va face bogat.
Flăcăul rămase descumpănit, dar pe urmă se supără. Nu trebuia să o caute pe bătrână
pentru atâta lucru. Dar apoi îşi aminti că nu trebuia să plătească nimic.
― Pentru atâta lucru nu trebuia să-mi pierd timpul, zise.
― De-asta ţi-am zis că visul e foarte greu de interpretat. Lucrurile simple sunt cele mai
grele, şi numai înţelepţii reuşesc să le vază. Şi cum eu nu mi-s o înţeleaptă, trebuie să cunosc alte
arte, cum ar fi cititul în palmă.
― Şi cum o să ajung eu până-n Egipt?
― Eu doar interpretez vise. Nu ştiu să le transform în realitate. De-asta trebuie să trăiesc
-
5
-
din ce-mi dau fetele mele.
― Şi dacă nu ajung în Egipt?
― Rămân fără plată. N-o să fie prima oară.
Şi bătrâna nu mai spuse nimic. Îi ceru băiatului să plece, că pierduse prea mult timp cu el.
Flăcăul plecă dezamăgit şi hotărât să nu mai creadă niciodată în vise. Îşi aminti că avea mai
multe de rezolvat. Merse la magazin să cumpere de mâncare, schimbă cartea pe una mai groasă şi
se aşeză pe o bancă în piaţa principală pentru ca să guste vinul pe care tocmai îl cumpărase. Era
o zi fierbinte de vară şi vinul, printr-una din acele taine de nepătruns, reuşea să-l răcorească
puţin. Oile le lăsase la intrarea în oraş, la stâna unui prieten. Cunoştea multă lume din părţile
acelea, doar de asta îi plăcea să călătorească. Cu prietenii pe care şi-i face omul nu trebuie să
stea zi de zi. Când vezi aceleaşi feţe mereu, cum i se întâmpla lui la Seminar, ajungi să-i consideri
ca făcând parte din viaţa ta. Şi dacă fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o şi schimbe.
Dacă nu eşti aşa cum vor ei, se supără. Pentru că toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi
niciodată n-au habar de cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi. Ca femeia cu visele, care nu
ştia să le transforme în realitate.
Se hotărî să aştepte să mai coboare soarele spre asfinţit înainte de a pleca cu oile spre
câmp. Peste trei zile avea să fie alături de fata negustorului.
Începu să citească din cartea pe care i-o dăduse un preot din Tarifa. Era o carte groasă, care
vorbea despre o îngropăciune chiar din prima pagină. Pe lângă aceasta, numele personajelor erau
îngrozitor de complicate. Dacă într-o bună zi o să scrie o carte, se gândi el, avea să pună un
singur personaj, pentru ca cititorii să nu trebuiască să reţină tot felul de nume.
Când reuşi să se concentreze puţin asupra lecturii ― şi era bună, pentru că vorbea despre o
înmormântare pe zăpadă, ceea ce îi dădea o senzaţie de frig sub soarele acela teribil ― un bătrân
se aşeză lângă el şi începu să-i vorbească.
― Ce fac ăia acolo? întrebă el, arătând spre oamenii din piaţă.
― Muncesc, răspunse sec flăcăul şi se prefăcu prins din nou de lectură. În realitate, se
gândea să tundă oile în faţa fetei negustorului, ca să vadă şi ea că era în stare să facă lucruri
interesante. Îşi închipuise această scenă de mii de ori; de fiecare dată, fata se minuna când el îi
explica că oile trebuie tunse de la coadă spre cap. Şi încerca să-şi amintească şi câteva povestiri
frumoase pe care să i le istorisească în timp ce el ar fi tuns oile. Pe cele mai multe le citise în cărţi,
dar avea să le spună ca şi cum le-ar fi trăit cu adevărat. Ea n-o să ştie niciodată adevărul fiindcă
nu ştia să citească.
Dar bătrânul insistă. Îi spuse că era obosit, că-i era sete, şi-i ceru o gură de vin băiatului.
Acesta îi întinse carafa, doar-doar o tăcea bătrânul.
Dar moşul voia să stea la taclale cu tot dinadinsul. Îl întrebă ce carte citeşte. Băiatul se
gândi să fie aspru şi să se mute pe altă bancă, dar taică-său îl învăţase să fie respectuos cu
bătrânii. Aşa că îi întinse bătrânului cartea, din două motive: primul, pentru că nu ştia să
citească titlul. Iar al doilea, pentru că dacă nici bătrânul nu ştia, s-ar fi mutat singur pe altă
bancă pentru ca să nu se simtă umilit.
― Hmmm, zise bătrânul, sucind cartea pe toate părţile, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce
ciudăţenie. E o carte importantă, dar e foarte plicticoasă.
Flăcăul rămase surprins. Şi moşul citea, ba chiar citise acea carte. Iar dacă acea carte era
plicticoasă, cum spunea el, mai avea timp să o schimbe pe alta.
― E o carte care vorbeşte despre ce vorbesc cam toate cărţile, continuă bătrânul. Despre
neputinţa oamenilor de a-şi alege propriul destin. Şi se termină făcând în aşa fel încât toată
lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.
― Şi care e cea mai mare minciună din lume? întrebă mirat băiatul.
― Păi, asta: într-o anume clipă din existenţă, pierdem controlul asupra vieţii noastre care
începe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.
― Cu mine nu s-a întâmplat aşa, spuse flăcăul. Au vrut ca eu să fiu preot, dar eu m-am
hotărât să mă fac cioban.
― E mai bine aşa, zise bătrânul, pentru că-ţi place să călătoreşti.
“Mi-a ghicit gândurile”, îşi spuse băiatul.
În acest timp, bătrânul răsfoia cartea groasă, fără cea mai mică intenţie de a o înapoia.
Flăcăul a observat că purta nişte haine ciudate: părea arab, ceea ce nu era o raritate prin părţile
acelea. Africa se afla la numai câteva ore de Tarifa; şi n-aveai decât să străbaţi Strâmtoarea cea
mică cu vaporul. Deseori apăreau arabi în oraş, după cumpărături şi spuneau rugăciuni bizare de
mai multe ori pe zi.
― De unde sunteţi? întrebă.
― Din mai multe locuri.
-
6
-
― Nimeni nu poate fi din mai multe locuri, ripostă flăcăul. Eu sunt păstor şi umblu prin
multe părţi, dar sunt dintr-un singur loc, dintr-un oraş aproape de o cetate veche. Acolo m-am
născut.
― Atunci să spunem că m-am născut la Salem.
Băiatul nu ştia unde se află Salemul, dar nu vru să întrebe, ca să nu se simtă umilit de
propria-i neştiinţă. A mai rămas o vreme privind piaţa. Oamenii treceau de colo-colo şi păreau
foarte ocupaţi.
― Şi cum mai e la Salem? întrebă flăcăul, căutând un punct de orientare.
― Cum a fost întotdeauna.
Nu nimerise. Dar ştia că Salemul nu se află în Andaluzia, fiindcă dacă ar fi fost l-ar fi
cunoscut.
― Şi ce faceţi la Salem? insistă el.
― Ce fac eu la Salem? pentru prima oară bătrânul râse cu poftă. Păi, eu sunt Regele
Salemului!
“Oamenii spun lucruri foarte ciudate”, gândi băiatul. „Uneori e mai bine să stai cu oile, care
tac şi-şi caută doar hrană şi apă. Sau să stai cu cărţile, care povestesc istorii de necrezut numai
atunci când omul vrea să le asculte. Dar când vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii
ce să le răspunzi.”
― Numele meu este Melchisedec, spuse bătrânul. Câte oi ai?
― Destule, răspunse flăcăul. Prea voia să afle multe despre viaţa lui, omul acesta.
― Atunci avem în faţă o dilemă: nu te pot ajuta dacă chiar crezi că ai oi destule.
Flăcăul se enervă. Doar nu cerea ajutor. Bătrânul îi ceruse şi vin, şi conversaţie, şi cartea.
― Dă-mi cartea înapoi, zise. Trebuie să-mi caut oile şi să plec.
― Dă-mi o zecime din oile tale, spuse bătrânul. Iar eu te învăţ cum să ajungi la comoara
ascunsă.
Abia atunci îşi aminti băiatul de vis şi dintr-o dată totul se limpezi. Baba nu-i luase nimic,
dar bătrânul, care poate era bărbatu-său, urma să stoarcă mult mai mulţi bani pentru un pont
care nu exista. Pesemne că şi moşul era ţigan.
Dar înainte ca băiatul să spună vreo vorbă, bătrânul se aplecă, luă un băţ şi începu să scrie
pe nisipul pieţei. Când s-a aplecat, a strălucit ceva la gâtul lui, dar aşa de tare, că aproape l-a
orbit. Dar cu o mişcare neobişnuit de iute pentru vârsta lui, bătrânul îşi acoperi pieptul cu haina.
Vederea băiatului reveni la normal şi putu să desluşească ce scria bătrânul pe jos.
În praful pieţei centrale din micul oraş, flăcăul citi numele tatălui şi al mamei sale. Apoi citi
povestea vieţii lui până în acel moment, jocurile copilăriei şi nopţile reci de la seminar. Citi
numele fetei negustorului, pe care el nu-l cunoscuse. Citi lucruri pe care niciodată nu le spusese
cuiva, cum ar fi ziua în care a furat puşca tatălui său ca să vâneze cerbi, sau prima şi singura lui
experienţă sexuală.
“Eu sunt Regele Salemului”, spusese bătrânul.
― Dar cum se face că un rege stă de vorbă cu un păstor? întrebă flăcăul, ruşinat şi peste
măsură de uimit.
― Sunt mai multe motive. Dar hai să zicem că cel mai important e că tu eşti în stare să-ţi
împlineşti Legenda Personală.
Băiatul nu ştia ce este aceea Legendă Personală.
― Este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toţi oamenii, la adolescenţă, ştiu care este Legenda
lor Personală. În acest moment al vieţii totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem
să viseze şi să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul
trece, o forţă misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este
imposibil de realizat.
Ce spunea bătrânul nu prea avea înţeles pentru băiat. Voia să afle ce erau acele „forţe
misterioase”; fata negustorului avea să rămână cu gura căscată auzind toate acestea.
― Sunt forţe care par mârşave, dar care în realitate te învaţă cum să-ţi realizezi Legenda
Personală. Îţi pregătesc spiritul şi voinţa, pentru că pe lumea asta există un mare adevăr: oricine
ai fi şi orice ai face, când doreşti ceva cu adevărat, vrei pentru că această dorinţă s-a născut în
sufletul Universului. Este misiunea ta pe Pământ.
― Chiar dacă e numai dorinţa de a călători? Sau de a te căsători cu fata unui negustor de
ţesături?
― Sau să-ţi cauţi o comoară. Sufletul Lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor. Sau cu
nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. Împlinirea Legendei Personale este singura îndatorire a
oamenilor. Totul este un singur lucru. Şi când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la
realizarea dorinţei tale.
Au rămas o vreme în tăcere, privind piaţa şi oamenii. Bătrânul vorbi primul:
-
7
-
― De ce paşti oile?
― Pentru că îmi place să călătoresc.
Dar bătrânul îi arătă un vânzător de floricele, cu căruciorul lui roşu, care se afla într-un colţ
al pieţei.
― Şi acelui vânzător de floricele i-a plăcut să călătorească când era mic. Dar a preferat să-şi
cumpere un cărucior de floricele şi să strângă bani buni, ani de zile. Când o să fie bătrân, o să
petreacă o lună în Africa. N-a înţeles niciodată că omul poate totdeauna să-şi împlinească visele.
― Trebuia să fi ales să se facă cioban, gândi băiatul cu voce tare.
― S-a gândit la asta, răspunse bătrânul, dar vânzătorii de floricele sunt mai importanţi
decât ciobanii. Au o casă, pe câtă vreme păstorii dorm sub cerul liber. Oamenii preferă să-şi dea
fetele după vânzători de floricele decât după ciobani.
Băiatul simţi o împunsătură în inimă, gândindu-se la fata negustorului. În oraşul ei trebuie
să fi existat vreun vânzător de floricele.
― În sfârşit, părerea oamenilor despre vânzători de floricele şi despre ciobani ajunge mai
importantă pentru ei decât Legenda Personală.
Bătrânul răsfoi cartea şi rămase citind o pagină. Flăcăul aşteptă un timp, apoi îl întrerupse
în acelaşi fel în care o făcuse şi el.
― De ce vorbiţi despre toate lucrurile astea cu mine?
― Pentru că tu încerci să-ţi trăieşti Legenda Personală. Dar eşti pe punctul de a te lăsa
păgubaş.
― Întotdeauna apăreţi în asemenea momente?
― Nu totdeauna sub forma asta, dar e drept că niciodată nu am lipsit. Uneori apar sub
forma unei ieşiri din impas, a unei idei bune. Alteori, într-un moment de răscruce, fac în aşa fel
încât lucrurile să fie mai simple, şi aşa mai departe. Dar majoritatea oamenilor nu bagă de seamă.
Bătrânul povesti cum săptămâna trecută fusese obligat să apară unui căutător de pietre
scumpe sub forma unei pietre. Omul acela lăsase totul baltă ca să caute smaralde. Cinci ani
trudise pe un râu, şi spărsese 999999 de bolovani în căutarea unui smarald. Şi acum voia să
renunţe, şi nu lipsea decât o piatră, doar O PIATRĂ, pentru a-şi descoperi smaraldul. Cum omul
îşi pusese în joc Legenda Personală, bătrânul se hotărî să intervină. S-a transformat într-o piatră
care s-a rostogolit la picioarele căutătorului. Acesta însă, copleşit de mânie şi de neîmplinirea
celor cinci ani de muncă zadarnică, a aruncat piatra cât colo. Dar a azvârlit-o cu atâta putere, că
aceasta s-a lovit de altă piatră care s-a spart, dând la iveală cel mai frumos smarald din lume.
― Oamenii află foarte devreme care e raţiunea lor de a trăi, spuse bătrânul, cu o undă de
tristeţe în priviri. Poate că din cauza asta renunţă la ea tot atât de curând. Dar aşa e lumea.
Abia atunci şi-a amintit băiatul că discuţia începuse cu comoara ascunsă.
― Comorile sunt scoase de sub pământ de şuvoaiele de apă şi sunt îngropate tot de şuvoaie,
spuse bătrânul. Dacă vrei să afli ceva despre comoara ta, trebuie să-mi dai a zecea parte din oile
tale.
― Dar nu se poate să-ţi dau o zecime din comoară?
Bătrânul îl privi dezamăgit.
― Dacă-mi făgăduieşti ce nu ai încă, o să-ţi pierzi dorinţa de a obţine acel lucru.
Atunci băiatul îi spuse că făgăduise o zecime ţigăncii.
― Ţiganii sunt deştepţi, oftă bătrânul. Oricum, e bine să înveţi că totul în viaţă are un preţ.
Asta este ceea ce încearcă să ne înveţe Războinicii Luminii.
Bătrânul înapoie cartea băiatului.
― Mâine, tot la ora asta, îmi aduci o zecime din oi. Iar eu te voi învăţa cum să capeţi
comoara ascunsă. Bună seara.
Şi dispăru după un colţ al pieţei.
Băiatul încercă să mai citească din carte, dar nu reuşi să se concentreze. Era agitat şi
încordat, pentru că ştia că bătrânul spusese adevărul. Se duse până la vânzătorul de floricele,
cumpără un cornet de floricele, gândindu-se dacă trebuia să-i povestească ce zisese bătrânul.
“Uneori e bine să laşi lucrurile cum sunt”, se gândi flăcăul şi rămase tăcut. Dacă i-ar fi spus
ceva, vânzătorul avea să se frământe trei zile cu gândul de a lăsa totul baltă, dar era atât de
obişnuit cu căruciorul lui…
Putea să-l cruţe de această suferinţă. Porni agale fără ţintă prin oraş şi ajunse în port. Acolo
era o clădire mică, şi aceasta avea o ferestruică de unde oamenii cumpărau bilete. Egiptul era în
Africa.
― Doriţi ceva? întrebă tipul de la ghişeu.
― Poate mâine, murmură băiatul depărtându-se. Dacă vindea numai o oaie, putea ajunge
de partea cealaltă a strâmtorii. Era o idee care-l înspăimânta.
― Încă un visător, zise funcţionarul de la ghişeu ajutorului lui, în timp ce băiatul se
-
8
-
îndepărta. N-are bani de călătorie.
La ghişeu, băiatul îşi aminti de oile lui, şi-i fu teamă să se întoarcă la ele. Doi ani petrecuse
învăţând totul despre arta păstoritului; ştia să tundă, să îngrijească de oile gestante, să-şi apere
animalele de lupi. Cunoştea toate câmpurile şi păşunile Andaluziei. Cunoştea preţul exact de
vânzare şi cumpărare al fiecărui animal pe care-l avea.
Se hotărî să se întoarcă la stâna prietenului lui pe drumul cel mai lung. Şi oraşul acesta
avea o cetate, iar el se hotărî să suie panta pietruită şi să se aşeze pe unul din zidurile sale. De
acolo de sus putea să vadă Africa. Odată cineva îi explicase că pe acolo veniseră maurii, care
ocupaseră atâţia ani aproape toată Spania. Flăcăul îi dispreţuia pe mauri. Ei îi aduseseră pe
ţigani.
Tot de acolo se putea vedea oraşul în întregime, inclusiv piaţa unde stătuse de vorbă cu
bătrânul. „Blestemat ceasul când l-am întâlnit pe moşul ăsta”, gândi el. Se dusese doar să
găsească o femeie pricepută la interpretarea viselor. Nici femeia, nici bătrânul nu dăduseră vreo
importanţă faptului că el era păstor. Erau oameni singuratici care nu mai credeau în viaţă şi nu
înţelegeau că păstorii ajung să fie legaţi de oile lor. El îşi ştia îndeaproape fiecare animal: ştia care
şchiopătă, care avea să fete peste două luni, şi care erau cele mai leneşe. Mai ştia şi cum să le
tundă şi cum să le taie. Dacă se hotăra să plece, ele vor suferi…
Începu să bată vântul. Îl cunoştea, oamenii îi spuneau Levantul, pentru că o dată cu el
sosiseră şi hoardele de păgâni. Niciodată nu se gândise, până nu cunoscuse Tarifa, că Africa era
aşa de aproape.
Acesta era un mare pericol: maurii puteau năvăli din nou.
Levantul începu să sufle mai tare. „Sunt între oi şi comoară”, îşi spunea băiatul. Trebuia să
aleagă între un lucru cu care se obişnuise şi ceva ce i-ar fi plăcut să aibă. Mai era şi fata
negustorului, dar ea nu avea aceeaşi importanţă ca oile, pentru că nu depindea de el. Poate nici
nu-şi mai amintea de el. Era sigur că dacă n-ar fi apărut în următoarele două zile, fata nici n-ar fi
băgat de seamă: pentru ea, toate zilele erau la fel, şi când toate zilele sunt egale înseamnă că
oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viaţa lor de câte ori soarele traversează
bolta.
“Mi-am părăsit tatăl, mama, şi cetatea, şi oraşul. S-au obişnuit şi ei, şi eu. Oile se vor
obişnui şi ele cu lipsa mea”, se gândi flăcăul.
De sus, din înălţime, privi piaţa. Vânzătorul de floricele continua să-şi vândă marfa… O
pereche tânără se aşeză pe banca unde stătuse el de vorbă cu bătrânul şi se sărutau.
“Vânzătorul de floricele…”, îşi spuse în sinea lui, şi nu mai continuă fraza. Pentru că
Levantul se înteţise iar, iar el simţi vântul biciuindu-i faţa. Vântul îi aducea pe mauri, e adevărat,
dar aducea şi izul deşertului şi parfumul femeilor acoperite cu văluri. Aducea sudoarea şi visurile
bărbaţilor care într-o bună zi plecaseră în căutarea necunoscutului, a aurului, a aventurilor ― şi
a piramidelor. Flăcăul începu să invidieze libertatea vântului şi intui că putea fi ca el. Nimic nu-l
împiedica, în afară de el însuşi. Oile, fata negustorului, câmpiile Andaluziei erau doar etape ale
Legendei sale Personale.
A doua zi băiatul se întâlni cu bătrânul la amiază. Adusese cu el şase oi.
― Sunt uimit, spuse el. Prietenul meu mi-a cumpărat imediat oile. Zicea că toată viaţa a
visat să se facă păstor şi că acela era un semn bun.
― Totdeauna e aşa, răspunse bătrânul. Numim asta începutul de bun augur. Dacă te-ai
duce să joci pentru prima oară cărţi, aproape sigur ai câştiga. Norocul începătorului.
― Şi de ce?
― Pentru că viaţa vrea să-ţi trăieşti Legenda Personală.
Apoi începu să cerceteze cele şase oi şi descoperi că una şchiopăta. Băiatul îi spuse că asta
nu are nici o importanţă, pentru că era cea mai inteligentă şi dădea lână destulă.
― Unde e comoara? întrebă.
― Comoara se află în Egipt, aproape de Piramide.
Flăcăul se sperie. Şi bătrâna îi spusese acelaşi lucru, dar nu-i luase nimic.
― Ca să ajungi la ea, va trebui să urmezi semnele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe
care fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să citeşti ce a scris El pentru tine.
Înainte ca băiatul să apuce să spună ceva, un fluture apăru zburând între el şi bătrân. Îşi
aminti de bunicu-său; când era mic, acesta îi spunea că fluturii sunt semn de noroc. Ca şi
greierii, coşarii, şopârlele şi trifoiul cu patru foi.
― Aşa este, zise bătrânul, care îi putea citi gândurile. Exact cum te-a învăţat bunicul. Astea
sunt semne.
Pe urmă, omul îşi desfăcu haina care îi acoperea pieptul. Băiatul rămase impresionat de ce
văzu şi-şi aminti de strălucirea zărită cu o zi înainte. Bătrânul avea un colan de aur masiv, bătut
cu pietre scumpe.
-
9
-
Era într-adevăr un rege. Pesemne că trebuia să umble deghizat, ca să se ferească de hoţi.
― la astea, zise bătrânul, scoţând o piatră albă şi una neagră ce se aflau prinse în mijlocul
colanului de aur. Se numesc Urim şi Tumim. Cea neagră înseamnă „da”, iar cea albă înseamnă
„nu”. Când nu reuşeşti să desluşeşti semnele, te ajută ele. Pune-le totdeauna o întrebare la
obiect. Dar, în general, încearcă să iei singur hotărârile. Comoara se află la Piramide şi asta o ştiai
deja; dar trebuie să plăteşti cu şase oi pentru că eu te-am ajutat să iei o hotărâre.
Flăcăul a pus pietrele în desagă. De acum încolo doar el avea să hotărască.
― Nu uita că totul este unul şi acelaşi lucru. Nu uita de limbajul semnelor. Şi mai cu seamă,
nu uita să mergi până la capătul Legendei tale Personale. Dar mai întâi, mi-ar plăcea să-ţi spun o
poveste.
“Un negustor oarecare şi-a trimis fiul să înveţe Taina Fericirii de la cel mai înţelept dintre
toţi oamenii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin deşert până a ajuns la un frumos castel, în
vârful unui munte. Acolo trăia înţeleptul pe care îl căuta.
Însă în loc să întâlnească un sfânt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o
vânzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oameni care stăteau de vorbă prin
colţuri, o mică orchestră cânta melodii suave, şi mai era şi o masă plină cu cele mai alese bucate
din acea parte a lumii, înţeleptul vorbea cu toată lumea, iar băiatul a trebuit să aştepte două ore
până să-i vină şi lui rândul.
Înţeleptul ascultă cu atenţie motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp
să-i explice Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat şi să se întoarcă peste vreo
două ore.
― Dar până atunci, vreau să te rog ceva, a completat înţeleptul, dând băiatului o linguriţă în
care picură doi stropi de untdelemn. Cât mergi, poartă această linguriţă fără să verşi untdelemnul
din ea.
Băiatul a început să suie şi să coboare scările palatului, cu ochii aţintiţi la linguriţă. După
două ore, s-a prezentat iar în faţa înţeleptului.
― Vasăzică, începu înţeleptul, ai văzut tapiseriile persane din sufragerie? Ai văzut grădina
care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din
biblioteca mea?
Ruşinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse
picăturile de untdelemn pe care i le încredinţase înţeleptul.
― Atunci întoarce-te şi cunoaşte minunile lumii mele, îi spuse înţeleptul. Nu poţi avea
încredere într-un om dacă nu-i cunoşti casa.
Mai liniştit de această dată, băiatul luă linguriţa şi reîncepu să se plimbe prin palat, de data
aceasta observând toate operele de artă care atârnau de tavane şi pe pereţi. A văzut grădinile,
munţii din jur, gingăşia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese aşezată la locul
ei. Întors la înţelept, îi relată amănunţit tot ce văzuse.
― Dar unde sunt cele două picături de untdelemn pe care ţi le-am încredinţat? a întrebat
înţeleptul.
Privind linguriţa, băiatul văzu că o vărsase.
― Acesta este singurul sfat pe care ţi-l pot da, spuse înţeleptul înţelepţilor. Taina Fericirii
stă în a privi toate minunile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din
linguriţă.”
Flăcăul rămase tăcut. Înţelesese istorioara bătrânului rege. Unui păstor îi place să
călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui.
Bătrânul îl privi, şi cu amândouă mâinile făcu nişte gesturi ciudate deasupra capului
flăcăului. Apoi luă animalele şi-şi văzu de drum.
Pe dealul micului oraş Tarifa se ridica un vechi fort construit de mauri, şi cine se aşeza pe
zidurile lui putea zări o piaţă şi o bucată din Africa. Melchisedec, Regele Salemului, s-a aşezat pe
zidul fortului în seara aceea şi a simţit Levantul în obraji. Oile se foiau pe lângă el, cu frică de
noul stăpân, şi neliniştite de atâtea schimbări. Tot ce voiau ele nu era decât hrană şi apă.
Melchisedec privi la vaporaşul care ridica ancora din port. Nu avea să-l mai vadă niciodată
pe băiat, la fel cum niciodată nu l-a mai văzut pe Avraam, după ce a încasat tributul. Dar îşi
îndeplinise misiunea.
Zeii nu trebuie să aibă dorinţe, pentru că zeii nu au Legendă Personală. Dar Regele
Salemului dorea în sinea lui ca flăcăul să izbutească. „Păcat că o să-mi uite repede numele”, se
gândi el. „Trebuia să i-l fi repetat de mai multe ori. Când ar fi vorbit despre mine ar fi spus că
sunt Melchisedec, Regele Salemului.”
Apoi privi spre cer cu o umbră de căinţă: „Ştiu că este deşertăciunea deşertăciunilor, aşa
cum ai spus Tu, Doamne. Dar şi un rege bătrân trebuie câteodată să se simtă mândru de sine.”
“Ce ciudată e Africa”, şi-a spus flăcăul.
-
10
-
Şedea într-un soi de bar asemănător altora pe care le întâlnise pe străduţele înguste ale
oraşului. Nişte bărbaţi fumau o pipă uriaşă, care trecea din gură în gură. În puţine ore văzuse
bărbaţi care se ţineau de mână, femei cu chipul acoperit, preoţi care urcau în nişte turnuri înalte
şi cântau, în timp ce toţi, în jurul său, îngenuncheau şi se loveau cu fruntea de pământ.
“Treabă de păgâni”, îşi spuse în sinea lui. Când era copil văzuse mereu în biserica din satul
lui o icoană cu Santiago Matamouros, Ucigătorul de mauri, pe cal alb, cu sabia scoasă, şi figuri ca
ale celor de acum, trântite la picioarele lui. Flăcăul se simţea rău şi îngrozitor de singur.
Necredincioşii aveau o privire sinistră.
În plus, în graba plecării, uitase un amănunt, unul singur, dar care putea să-l ţină departe
de comoară pentru mult timp: în acea ţară toţi vorbeau arăbeşte.
Stăpânul barului se apropie şi flăcăul îi arătă o băutură care fusese servită la altă masă.
Era un ceai amar. El ar fi preferat să bea vin. Dar nu trebuia să-l preocupe asta acum. Trebuia să
se gândească la comoara lui şi la modul de a o căpăta. Vânzarea oilor îi adusese destui bani în
buzunar, iar băiatul ştia că banul e fermecat ― cu el nimeni nu mai este singur, în scurt timp,
poate chiar în câteva zile, o să fie lângă Piramide. Un bătrân, cu tot aurul acela pe piept, n-avea
de ce să mintă ca să câştige şase oi.
Bătrânul îi pomenise de semne. Cât traversase marea, se gândise la ele. Da, ştia despre ce e
vorba: cât timp stătuse pe câmpiile Andaluziei, se deprinsese să desluşească pe pământ şi pe cer
cum era drumul pe care avea să-l urmeze. Învăţase că o anume pasăre trăda apropierea unei
cobre, şi că un anume arbust era semn de apă peste câţiva kilometri. Oile îl învăţaseră toate
acestea.
“Dacă Dumnezeu conduce aşa de bine oile, o să-l conducă şi pe om”, reflectă el şi se mai
linişti. Ceaiul părea mai puţin amar.
― Cine eşti dumneata? auzi o voce în spaniolă.
Băiatul simţi o mare uşurare. Tocmai se gândea la semne şi iată că cineva a şi apărut.
― Cum de vorbeşti spaniola? întrebă.
Noul venit era un tânăr îmbrăcat după moda occidentală, dar culoarea pielii arăta că era
probabil de prin partea locului. Era cam de vârsta şi înălţimea lui.
― Toată lumea vorbeşte spaniola aici. Suntem la două ore de Spania.
― Ia loc şi comandă ceva, plătesc eu ― spuse flăcăul. Şi cere nişte vin pentru mine. Urăsc
ceaiul ăsta.
― Nu există vin pe aici, zise noul venit. Religia nu îngăduie.
Atunci flăcăul îi spuse că trebuie să ajungă la Piramide. Cât p-aci să-i pomenească de
comoară, dar se stăpâni şi tăcu. Poate îi cerea şi arabul o parte ca să-l ducă până acolo. Îşi aminti
ce-i spusese bătrânul despre oferte.
― Aş vrea să mă duci până acolo, dacă poţi. Am să te plătesc.
― Păi, ai idee cum se ajunge acolo?
Flăcăul văzu că stăpânul barului sta pe aproape şi trăgea cu urechea la discuţie. Nu se
simţea la largul lui cu prezenţa aceluia. Dar găsise o călăuză şi nu voia să piardă ocazia.
― Trebuie străbătut tot deşertul Saharei, zise noul venit. Şi pentru asta e nevoie de bani.
Vreau să ştiu dacă ai destui bani.
Băiatului i se păru ciudată întrebarea. Dar avea încredere în vorbele bătrânului, iar acesta îi
spusese că atunci când vrei un lucru, universul lucrează în favoarea ta.
Scoase toţi banii din buzunar şi-i arătă nou-venitului. Patronul barului se apropie şi el să
privească. Cei doi schimbară câteva cuvinte în arabă. Stăpânul barului părea iritat.
― Hai să mergem, zise nou-venitul. Ăsta nu vrea să continuăm discuţia aici.
Băiatul răsuflă uşurat. Se ridică să plătească, dar stăpânul îl prinse de braţ şi începu să
vorbească fără pauză. Flăcăul era voinic, dar era în ţară străină. Noul său prieten îl îmbrânci pe
patron şi-l împinse afară pe băiat.
― Voia să-ţi ia banii, zise. Tangerul nu este la fel ca restul Africii. Suntem într-un port şi în
porturi mişună totdeauna hoţii.
Putea să aibă încredere în noul lui prieten. Îl ajutase într-o situaţie critică. Scoase banii din
buzunar şi-i numără.
― Mâine putem ajunge la Piramide, spuse celălalt, luând banii. Dar trebuie să cumpăr două
cămile.
O apucară pe străduţele înguste ale Tanger-ului. La fiecare colţ erau barăci cu lucruri de
vânzare. Ajunseră în sfârşit în mijlocul unei pieţe mari. Mii de oameni discutau, vindeau,
cumpărau, legume amestecate cu pumnale, covoare lângă fel şi fel de pipe.
Dar băiatul nu-l slăbea din ochi pe noul lui prieten. La urma urmelor, acesta avea toţi banii
lui în mână. Se gândi să-i ceară înapoi, dar îşi zise că ar fi fost nepoliticos. El nu cunoştea
obiceiurile acestor pământuri străine pe unde călca. „E de ajuns să stau cu ochii pe el”, îşi spuse.
Oricum, era mai puternic decât celălalt.
-
11
-
Dintr-o dată, în mijlocul învălmăşelii, apăru cea mai frumoasă spadă pe care o văzuse în
viaţa lui. Teaca era argintată, iar garda neagră, bătută cu pietre scumpe. Flăcăul îşi făgădui că, la
întoarcerea din Egipt, o să cumpere spada.
― Întreabă-l pe stăpânul tarabei cât costă, îi spuse prietenului său.
Dar înţelese pe dată că-l pierduse din priviri, cu ochii la spadă. I se făcu inima cât un
purice, ca şi cum pieptul s-ar fi strâns deasupra. Îi fu frică să privească lângă el, fiindcă ştia ce
avea să vadă. Ochii au mai rămas câteva momente ficşi să privească spada, până ce băiatul îşi
luă inima-n dinţi şi se întoarse.
Împrejurul lui ― piaţa, oamenii într-un du-te vino strigau şi cumpărau covoare amestecate
cu alune, salate alături de tăvi de aramă, bărbaţi ţinându-se de mână pe stradă, femei cu văluri,
miros de mâncare străină, dar nicăieri, absolut nicăieri, chipul însoţitorului său.
Băiatul încercă să se mintă spunându-şi că se pierduseră în învălmăşeală. Se hotărî să
rămână pe loc, aşteptând ca celălalt să se întoarcă. Apoi, la scurtă vreme, un tip se sui într-unul
din turnurile acelea şi începu să cânte; toţi oamenii au îngenuncheat, au bătut pământul cu
frunţile şi au cântat. După aceea, ca nişte furnici harnice, şi-au desfăcut tarabele şi au plecat.
Şi soarele se pregăti de plecare. Băiatul privi soarele îndelung, până ce dispăru după casele
albe care dădeau ocol pieţei. Îşi aminti că dimineaţă, când acel soare răsărise, el se afla pe alt
continent, era păstor, avea şaizeci de oi şi o întâlnire cu o fată. Dimineaţa el ştia tot ce avea să se
întâmple cât timp umbla pe câmp.
Dar acum, când soarele se ascundea, el era în altă ţară, străin în ţară străină unde nu
putea nici măcar să înţeleagă limba ce se vorbea. Acum nu mai era păstor, şi nu mai avea de nici
unele, nici măcar bani pentru a se întoarce şi a o lua de la capăt.
“Şi toate astea între un răsărit şi un apus de soare”, gândi băiatul. Şi-i fu milă de sine
însuşi, pentru că uneori lucrurile se schimbă în viaţă cât ai clipi, înainte ca omul să se poată
obişnui cu ideea.
Îi era ruşine să plângă. Niciodată nu plânsese în faţa oilor lui. Dar acum, piaţa era pustie
iar el era departe de ţara lui.
Băiatul începu să plângă. Plângea pentru că Dumnezeu era nedrept şi-i răsplătea astfel pe
oamenii care credeau în propriile vise.
“Când eram cu oile eram fericit şi răspândeam în juru-mi numai fericire. Oamenii mă
vedeau că vin şi mă primeau bine. Dar acum sunt trist şi nefericit. O să mă amărăsc şi n-o să mai
am încredere în oameni, pentru că un om m-a trădat. O să-i urăsc pe aceia care găsesc comori
ascunse, fiindcă eu n-am găsit-o pe a mea. Şi totdeauna o să caut să păstrez puţinul pe care-l
am, pentru că sunt prea mic ca să îmbrăţişez lumea.”
Îşi deschise desaga ca să vadă ce mai avea în ea; poate mai rămăsese vreo bucăţică din
sandviciul mâncat pe vapor. Dar nu găsi decât cartea cea groasă, haina şi cele două pietre pe care
i le dăduse bătrânul.
Privind pietrele, simţi o imensă uşurare. Dăduse şase oi pentru două pietre preţioase,
desprinse dintr-un colan de aur. Putea vinde pietrele şi cumpăra biletul de întoarcere.
“Acum am să fiu mai deştept”, gândi băiatul scoţând pietrele din desagă pentru a le ascunde
în buzunar. Se afla într-un port şi ăsta era singurul adevăr rostit de omul acela: un port e tot
timpul plin de hoţi.
Acum înţelegea şi disperarea stăpânului barului: încerca să-i spună să nu se încreadă în
acel om.
“Sunt şi eu ca toţi ceilalţi oameni: văd lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum este.”
Privi pietrele îndelung. Le atinse cu grijă pe fiecare, simţindu-le temperatura şi suprafaţa
netedă. Ele erau comoara lui. Simpla atingere a pietrelor îl linişti. Îi aminteau de bătrân.
“Când vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obţii ceea ce doreşti”, îi spusese
bătrânul.
Voia să înţeleagă cum se putea adeveri asta. Se afla într-o piaţă pustie, fără un sfanţ în
buzunar şi fără oi de păzit în acea noapte. Dar pietrele erau dovada că întâlnise un rege, un rege
care-i cunoştea povestea, ştia tot despre puşca tatălui lui şi despre prima lui experienţă sexuală.
“Pietrele servesc la ghicit. Se numesc Urim şi Tumim.”
Băiatul aşeză din nou pietrele în desagă şi se hotărî să facă o încercare. Bătrânul îi spusese
să pună întrebări clare, pentru că pietrele foloseau numai celui care ştie ce vrea.
Atunci băiatul întrebă dacă binecuvântarea bătrânului încă mai stăruia asupra lui.
Scoase o piatră. Era „da”.
“O să găsesc comoara?”, a mai întrebat băiatul.
A băgat mâna în desagă şi când să ia o piatră, au alunecat amândouă printr-o gaură a
sacului. Băiatul nu observase până atunci că ar fi avut desaga ruptă. S-a aplecat să le ia pe Urim
şi Turim de jos şi să le pună la loc. Când le văzu pe jos însă, altă frază îi răsună în urechi.
“Învaţă să respecţi şi să urmezi semnele”, îi spusese bătrânul rege.
-
12
-
Un semn. Băiatul râse în sinea lui. Apoi culese cele două pietre şi le puse la loc în desagă.
Nici nu se gândea să coasă gaura ― pietrele puteau ieşi pe acolo când ar fi vrut. El înţelesese că
sunt unele lucruri despre care omul n-ar trebui să întrebe ― pentru a nu fugi de soartă. „Am
făgăduit să iau singur hotărârile”, îşi spuse.
Pietrele îi spuseseră deja că bătrânul se mai afla în preajma lui, şi asta îi dădu mai multă
încredere. Privi din nou piaţa pustie şi nu mai simţi disperarea dinainte. Nu era o lume străină;
era o lume nouă.
La urma urmelor, tocmai asta voia şi el: să cunoască lumi noi. Chiar dacă n-ar fi ajuns
niciodată la Piramide, el a ajuns mult mai departe decât oricare din păstorii pe care-i cunoştea.
„Ei, dac-ar şti ei că la numai două ore de călătorie pe mare există lucruri atât de diferite!”
Lumea nouă îi apărea în faţa ochilor sub forma unei pieţe pustii, dar el văzuse şi piaţa plină
de viaţă, şi nu avea s-o mai uite niciodată. Îşi aminti de spadă ― l-a costat foarte scump s-o
privească un pic, dar nici nu mai văzuse aşa ceva vreodată. Deodată simţi că putea privi lumea,
fie ca o biată victimă a unui hoţ, fie ca un aventurier în căutarea unei comori.
“Sunt un aventurier în căutarea unei comori”, gândi, înainte de a cădea frânt de somn.
Se trezi că-l îmboldeşte cineva. Adormise în mijlocul pieţei, şi viaţa ei era pe punctul de a
reîncepe.
Privi în jur, căutându-şi oile, dar văzu că se afla într-o altă lume. În loc să se simtă trist, se
simţi fericit. Nu mai trebuia să caute apă şi hrană; putea să caute o comoară. Nu avea un sfanţ în
buzunar, dar avea încredere în viaţă. Alesese, în ajun, să fie un aventurier la fel cu personajele
cărţilor pe care îi plăcea să le citească.
Porni prin piaţă fără grabă. Negustorii îşi puneau iar tarabele pe picioare; îl ajută pe un
cofetar să-şi monteze baraca. Avea un zâmbet diferit acel cofetar: era vesel, interesat de viaţă, gata
să înceapă o zi bună de lucru. Era un zâmbet care îi amintea de bătrân, acel rege bătrân şi
misterios pe care-l cunoscuse.
“Cofetarul ăsta nu face prăjituri pentru că vrea să călătorească sau să se însoare cu fata
unui negustor. Cofetarul ăsta face prăjituri fiindcă îi place să le facă”, se gândi băiatul, şi observă
că avea aceleaşi puteri ca şi bătrânul ― ştia dacă un om este aproape sau departe de Legenda sa
Personală. Doar privindu-l. „E uşor, dar eu niciodată nu mi-am dat seama de asta.”
Când au sfârşit de montat baraca, cofetarul i-a întins prima prăjitură pe care o făcuse.
Băiatul a mâncat-o satisfăcut, a mulţumit şi şi-a văzut de drum. Abia după ce s-a depărtat puţin
şi-a dat seama că baraca fusese ridicată de un om care vorbea araba şi altul, spaniola. Şi se
înţeleseseră perfect.
“Există un limbaj care se află dincolo de cuvinte”, reflectă băiatul. „Mi s-a întâmplat deja
asta cu oile, iar acum mi se întâmplă şi cu oamenii.”
Învăţa tot felul de lucruri noi. Lucruri pe care el le trăise deja, şi care totuşi erau noi, pentru
că trecuseră pe lângă el fără să-şi fi dat seama. Nu le observase, pentru că se deprinsese cu ele.
„Dacă învăţ să desluşesc acest limbaj fără cuvinte, o să descifrez lumea.”
“Totul e un singur lucru”, îi spusese bătrânul.
Se hotărî să umble fără grabă sau teamă pe străzile înguste ale Tangerului: numai aşa avea
să reuşească să vadă semnele. Asta cerea multă răbdare, dar răbdarea era prima virtute pe care o
învăţa un păstor. Încă o dată înţelese că aplica acelei lumi străine aceleaşi lecţii pe care le
învăţase de la oile lui.
“Totul e un singur lucru”, îi spusese bătrânul.
Negustorul de Cristaluri văzu zorile şi fu cuprins de aceeaşi teamă care-l încerca în fiecare
zi. Era de aproape treizeci de ani în acelaşi loc, o prăvălie pe o culme abruptă de deal unde rareori
venea câte un cumpărător. Acum era prea târziu să mai schimbe ceva: tot ce învăţase în viaţă era
să vândă şi să cumpere cristaluri. Au fost vremuri în care multă lume cunoştea prăvălia:
negustori arabi, geologi francezi şi englezi, soldaţi germani cu buzunarul mereu doldora. Pe
vremea aceea era o adevărată aventură să vinzi cristaluri, iar el se gândea cum avea să se
îmbogăţească şi cum avea să aibă multe femei frumoase la bătrâneţe.
Apoi timpul a trecut şi, cu el, gloria oraşului. Ceuta s-a dezvoltat mai mult decât Tangerul,
iar comerţul a luat-o pe alte căi. Vecinii s-au mutat de pe povârniş şi n-au rămas decât câteva
prăvălii. Nimeni nu mai suia dealul pentru câteva prăvălii.
Negustorul de cristaluri nu avea de ales. Îşi trăise treizeci de ani din viaţă cumpărând şi
vânzând cristaluri, iar acum era prea târziu ca să mai schimbe ceva.
Toată dimineaţa a stat să privească puţinii trecători de pe stradă. Făcea asta de ani de zile,
şi ştia programul fiecărei persoane. Mai lipseau doar câteva minute până la prânz, când un flăcău
străin s-a oprit în faţa vitrinei lui. Era îmbrăcat ca toţi oamenii, dar ochiul experimentat al
Negustorului de Cristaluri trase concluzia că nu avea bani. Dar şi aşa, se hotărî să se întoarcă în
prăvălie şi să aştepte puţin, până ce băiatul avea să plece.
-
13
-
Pe uşă era un anunţ care spunea că acolo se vorbesc mai multe limbi. Flăcăul văzu un
bărbat apărând de după tejghea.
― Pot să vă şterg vasele astea dacă doriţi, spuse băiatul. Aşa cum sunt acuma, n-o să le
cumpere nimeni.
Bărbatul îl privi şi nu spuse nimic.
― În schimb, dumneavoastră îmi cumpăraţi o farfurie cu mâncare.
Omul continuă să tacă, şi băiatul simţi că trebuie să ia o hotărâre. În desagă se afla haina ―
nu-i mai trebuia în deşert. Scoase haina şi începu să şteargă vasele de praf. Într-o jumătate de
oră ştersese toate vasele din vitrină; în acest timp au şi intrat doi clienţi şi i-au cumpărat omului
nişte cristaluri.
Când a isprăvit de curăţat totul, i-a cerut negustorului o farfurie de mâncare.
― Să mergem să mâncăm, a spus Negustorul de Cristaluri.
A atârnat o tăbliţă pe uşă şi s-au dus într-un bar minuscul în susul străzii. Cum s-au
aşezat la unica masă existentă, Negustorul a zâmbit:
― Nu trebuia să cureţi nimic, spuse. Legea Coranului te obligă să dai de mâncare cui îi este
foame.
― Atunci de ce m-aţi lăsat să fac asta? a întrebat flăcăul.
― Pentru că erau murdare cristalurile. Şi amândoi simţeam nevoia să ne limpezim mintea
de gândurile rele.
Când au isprăvit de mâncat, Negustorul se întoarse spre flăcău:
― Aş vrea să lucrezi în prăvălia mea. Azi au intrat doi clienţi cât ai şters vasele, şi ăsta-i
semn bun.
“Oamenii vorbesc mult despre semne”, se gândi păstorul. „Dar nu pricep ce spun. La fel
cum ani de zile eu n-am priceput că vorbeam cu oile un limbaj fără cuvinte.”
― Vrei să lucrezi la mine? insistă Negustorul.
― Pot să lucrez până diseară, răspunse băiatul. O să spăl până-n zori chiar toate cristalurile
din prăvălie. În schimb, am nevoie de bani ca să ajung mâine în Egipt.
Bătrânul râse din nou.
― Chiar dacă-mi speli cristalurile un an întreg, chiar dacă primeşti un comision bun pentru
fiecare cristal vândut, şi tot trebuie să mai iei cu împrumut ca să mergi în Egipt. Sunt mii de
kilometri de deşert între Tanger şi Piramide.
S-a lăsat o tăcere aşa de adâncă, de părea că tot oraşul a adormit. Nu mai erau bazaruri,
discuţiile negustorilor, oamenii care urcau în minarete şi cântau, spadele frumoase cu mâner
încrustat. Nu mai exista speranţa şi aventura, regii bătrâni şi Legendele Personale, comoara şi
Piramidele. Era ca şi cum lumea toată a rămas stană de piatră pentru că sufletul băiatului
amuţise. Nu mai exista durere, nici suferinţă, nici decepţie: doar o privire goală prin mica uşă a
cârciumii, şi o dorinţă imensă de moarte, de a se termina cu toate, pentru totdeauna, în chiar
clipa aceea.
Negustorul privi mirat la băiat. Părea că toată bucuria pe care o privise în dimineaţa aceea
s-a risipit.
― Îţi pot da bani ca să te întorci acasă, fiule, spuse Negustorul de Cristaluri.
Băiatul nu scotea o vorbă. Apoi s-a ridicat, şi-a netezit hainele şi şi-a luat desaga.
― O să muncesc la dumneavoastră, spuse. Şi după altă tăcere nesfârşită, adăugă:
― Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr câteva oi.
Partea a doua
De aproape o lună lucra flăcăul pentru Negustorul de Cristaluri, şi nu prea era o treabă care
să-l facă fericit. Negustorul îşi trecea ziua bombănind după tejghea, cerându-i să aibă grijă de
fiecare obiect, să nu cumva să spargă vreunul.
Dar nu pleca, pentru că Negustorul, chiar dacă era un bătrân cârcotaş, nu era necinstit;
flăcăul primea un comision frumuşel pentru fiecare bucată vândută şi reuşise deja să strângă
ceva bani. În dimineaţa aceea îşi făcuse nişte socoteli: dacă ar fi continuat să muncească tot aşa,
i-ar fi trebuit un an întreg ca să poată cumpăra câteva oi.
― Aş vrea să fac o etajeră pentru cristaluri, îi spuse băiatul Negustorului. Ar putea fi aşezată
afară şi astfel să-i atragem pe trecătorii din josul străzii.
― N-am avut niciodată tarabă afară, răspunse Negustorul. Oamenii trec şi se lovesc de ea.
Cristalurile se sparg.
― Când umblam cu oile pe câmp, ele puteau muri dacă întâlneau vreun şarpe. Dar asta face
parte din viaţa oilor şi a ciobanilor.
Negustorul l-a servit pe un client care voia trei pahare de cristal. Vindea mai bine ca
-
14
-
oricând, ca şi cum lumea s-ar fi întors în timp, în vremurile când strada era una din principalele
atracţii ale Tangerului.
― Vânzările au crescut destul de mult, îi zise băiatului după ce ieşi clientul. Banii îmi ajung
să trăiesc mai bine, iar pe tine te vor ajuta în scurt timp să-ţi recapeţi oile. De ce să ceri mai mult
de la viaţă?
― Pentru că trebuie să urmăm semnele, îi scăpă băiatului, aproape fără voie; şi se căi de ce
spusese, pentru că Negustorul nu întâlnise niciodată un rege.
“Se numeşte început de Bun Augur, norocul începătorului. Pentru că viaţa vrea să-ţi trăieşti
Legenda Personală”, îi spusese bătrânul.
Dar negustorul înţelegea ce voia să spună flăcăul. Simpla lui prezenţă în prăvălie era un
semn, şi cu trecerea zilelor, cu banii ce intrau în casă, nu-i părea rău că-l angajase pe spaniol.
Chiar dacă băiatul câştiga mai mult decât se cuvenea; cum el totdeauna fusese convins că
vânzările n-or să se schimbe, îi oferise un comision mare, iar intuiţia îi spunea că în scurt timp
puştiul avea să se întoarcă la oile lui.
― De ce voiai să vezi Piramidele? îl întrebă, ca să schimbe vorba de la problema tarabei.
― Am auzit multe despre ele, zise băiatul, evitând să vorbească despre vis. Acum comoara
era o amintire dureroasă, şi flăcăul evita să se gândească la ea.
― Eu nu cunosc pe nimeni pe aici care să vrea să traverseze deşertul numai ca să vadă
Piramidele, spuse Negustorul. Nu sunt decât un munte de pietre. Poţi să-ţi faci şi tu una în
bătătură.
― N-aţi visat niciodată să călătoriţi? a întrebat băiatul, servind încă un client care intrase în
prăvălie.
Două zile mai târziu bătrânul încercă să aducă vorba despre etajeră.
― Nu-mi plac schimbările, începu Negustorul. Nici eu, nici tu nu suntem ca Hassan,
comerciantul cel bogat. Dacă el dă greş într-o afacere, nu l-ar atinge prea mult. Dar noi doi
trebuie să trăim cu greşelile noastre.
“E adevărat”, reflectă băiatul.
― De ce vrei etajera aceea? mai întrebă Negustorul.
― Vreau să mă întorc mai repede la oile mele. Trebuie să profităm când norocul e de partea
noastră, şi să facem totul ca să-l ajutăm tot aşa cum ne ajută şi el pe noi. Asta se numeşte
început de Bun Augur. Sau „norocul începătorului”.
Bătrânul rămase o vreme tăcut. Apoi spuse:
― Profetul ne-a dat Coranul şi nu ne-a lăsat decât cinci porunci ca să le urmăm în viaţă.
Cea mai importantă e următoarea: există un singur Dumnezeu. Celelalte sunt: să ne rugăm de
cinci ori pe zi, să postim în luna Ramadanului, să-i miluim pe săraci.
Se opri. Avea ochii în lacrimi când a pomenit despre Profet. Era un om cucernic şi cu tot
neastâmpărul lui încerca să-şi trăiască viaţa după rânduială musulmană.
― Şi care este a cincea poruncă? întrebă băiatul.
― Acum două zile mi-ai spus că n-am visat niciodată să călătoresc, răspunse Negustorul. A
cincea poruncă pentru oricare musulman este să facă o călătorie. Trebuie să mergem, măcar o
dată în viaţă, în oraşul sfânt Mecca. Mecca e mult mai departe decât Piramidele. Când eram
tânăr, am ales să strâng puţinii bani pe care-i aveam ca să deschid prăvălia asta. Mă gândeam c-o
să fiu bogat într-o zi şi o să merg la Mecca. Am început să câştig, dar nu puteam să las pe nimeni
să aibă grijă de cristaluri, pentru că acestea sunt lucruri gingaşe. Şi-n timpul ăsta, vedeam mulţi
oameni trecând prin faţa prăvăliei, spre Mecca. Unii erau pelerini bogaţi, care mergeau cu alai de
servitori şi de cămile, dar cei mai mulţi erau mult mai săraci decât mine. Se duceau şi se
întorceau cu toţii mulţumiţi, şi puneau la uşa caselor lor simbolurile pelerinajului. Unul dintre ei,
un cizmar care trăia din cârpăcitul încălţărilor altora, mi-a povestit c-a umblat aproape un an
prin deşert, dar era mult mai obosit când trebuia să bată câteva străzi din Tanger ca să cumpere
piele.
― De ce nu mergi acum la Mecca? întrebă flăcăul.
― Pentru că Mecca mă ţine în viaţă. Mă face să suport toate zilele astea neschimbate, vasele
astea tăcute pe rafturi, prânzul şi cina în taverna aia oribilă. Mi-e frică să-mi împlinesc visul, şi pe
urmă să nu mai am nici un motiv să trăiesc. Tu trăieşti cu visul oilor şi al Piramidelor. Eşti
deosebit de mine, pentru că doreşti să-ţi realizezi visurile. Eu nu vreau decât să visez la Mecca.
Mi-am închipuit de mii de ori traversarea deşertului, momentul sosirii în piaţa unde se află Piatra
Sfântă, cele şapte ocoluri pe care trebuie să i le dau înainte de a o atinge. Mi-am închipuit câţi
oameni ar fi în jurul meu, în faţa mea, în discuţiile şi rugăciunile pe care le vom împărtăşi cu toţii.
Dar mi-e teamă să nu fie o mare dezamăgire, şi atunci prefer doar să visez.
În acea zi, Negustorul îi dădu voie flăcăului să meşterească etajera. Nu toţi pot vedea
visurile în acelaşi fel.
-
15
-
Au mai trecut două luni şi taraba a adus mulţi clienţi în prăvălia de cristaluri. Flăcăul
socoti că, încă şase luni dacă ar mai munci, s-ar putea întoarce în Spania, ar putea cumpăra
şaizeci de oi şi chiar mai mult de şaizeci. În mai puţin de un an şi-ar dubla turma şi ar putea face
negoţ cu arabii pentru că acum reuşea să vorbească limba aceea ciudată. După dimineaţa aceea
din piaţă nu se mai folosise de Urim şi Turim pentru că Egiptul devenise un vis tot aşa de
depărtat pentru el cum era oraşul Mecca pentru Negustor. Acum băiatul era mulţumit cu munca
lui şi se gândea mereu la ziua în care avea să debarce la Tarifa ca învingător.
“Încearcă să ştii totdeauna ce vrei”, îi spusese bătrânul rege.
Băiatul ştia, şi pentru asta muncea. Poate comoara lui însemnase tocmai să ajungă pe acel
pământ străin, să se întâlnească cu un hoţ şi să-şi dubleze turma fără să fi cheltuit un ban.
Era mândru de el. Învăţase lucruri importante, precum comerţul cu cristaluri, limbajul fără
cuvinte şi semnele. Într-o după-amiază, a văzut un bărbat în susul străzii plângându-se că nu
găsea un loc potrivit ca să bea ceva după urcuşul acela. Cum băiatul cunoştea limbajul semnelor,
îl chemă pe bătrân ca să-i vorbească.
― Hai să vindem ceai oamenilor care suie străduţa, îi spuse el.
― Mulţi oameni vând ceai pe-aici, a răspuns Negustorul.
― Dar noi putem vinde ceai în pahare de cristal. Aşa oamenilor o să le placă ceaiul, dar vor
cumpăra şi paharele. Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumuseţea.
Negustorul îl privi pe flăcău o vreme. Nu i-a răspuns nimic. Dar seara, după ce şi-a făcut
rugăciunile, şi-a închis prăvălia, s-a aşezat pe trotuar împreună cu el şi l-a poftit să fumeze din
narghilea, pipa aceea ciudată pe care o foloseau arabii.
― De fapt, ce vrei să faci? a întrebat bătrânul Negustor de cristaluri.
― V-am mai spus. Trebuie să cumpăr la întoarcere oi. Pentru asta am nevoie de bani.
Bătrânul mai puse nişte jăratec în narghilea, apoi trase îndelung din pipă.
― Am prăvălia asta de treizeci de ani. Cunosc cristalul bun, şi pe cel prost, şi ştiu toate
mărunţişurile negustoriei şi prăvăliei. Sunt deprins cu mărimea şi cu angaralele ei, aşa cum este.
Dacă tu o să vinzi ceai în pahare, prăvălia o să crească. Atunci eu o să trebuiască să-mi schimb
felul de viaţă.
― Şi nu e bine?
― Sunt obişnuit cu viaţa mea. Înainte să vii tu, mă gândeam că mi-am pierdut atâta timp
stând pe loc, în timp ce prietenii mei se tot schimbau, dădeau faliment sau prosperau. Asta mă
făcea foarte trist. Acum ştiu că nu era chiar aşa: prăvălia are exact mărimea pe care eu am vrut
totdeauna să o aibă. Nu vreau să mă schimb fiindcă nu ştiu cum să mă schimb. Sunt deja foarte
obişnuit cu mine însumi.
Flăcăul nu ştia ce să spună.
Bătrânul continuă:
― Tu ai fost o binecuvântare pentru mine. Şi acum înţeleg un lucru: orice binecuvântare
care nu e acceptată se schimbă în blestem. Eu nu mai vreau nimic de la viaţă. Iar tu mă sileşti să
văd bogăţii şi orizonturi pe care nu le-am bănuit niciodată. Acum că le cunosc şi-mi cunosc
posibilităţile uriaşe, mă voi simţi mai rău ca înainte. Pentru că ştiu că pot avea tot şi eu nu vreau.
“Bine că nu i-am spus nimic vânzătorului de floricele”, gândi băiatul.
Au continuat să fumeze narghilea până ce soarele s-a ascuns. Vorbeau în arabă, şi băiatul
era mulţumit de sine, pentru că vorbea araba. Fusese o vreme când el credea că oile îl pot învăţa
totul despre lume. Dar iată, oile nu ştiau araba.
“Trebuie să mai fie în lume şi alte lucruri pe care oile nu le ştiu”, şi-a spus băiatul,
privindu-l pe Negustor în tăcere. „Pentru că ele nu fac altceva decât să caute apă şi hrană.”
“Cred că nu ele sunt cele care mă învaţă: eu sunt cel care învăţ.”
― Maktub, spuse Negustorul în cele din urmă.
― Ce înseamnă asta?
― Trebuia să te naşti arab ca să înţelegi, răspunse el. Dar traducerea ar fi ceva precum:
„Aşa stă scris.”
Şi-n timp ce stingea jarul din narghilea, îi spuse flăcăului că putea să înceapă să vândă ceai
în pahare. Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii.
Oamenii urcau străduţa şi oboseau. Dar sus pe culme îi întâmpina o prăvălie de cristaluri
frumoase cu ceai de mentă răcoritor. Oamenii intrau să bea ceaiul care era servit în minunate
pahare de cristal.
Niciodată nu s-a gândit nevastă-mea la aşa ceva, îşi amintea câte unul, şi cumpăra câteva
pahare, pentru că avea musafiri în seara aceea: invitaţii lui or să rămână impresionaţi de
frumuseţea cupelor. Altcineva încredinţa că ceaiul era totdeauna mai gustos când era servit în
vase de cristal, pentru că păstra mai bine aroma. Un al treilea spunea că în Orient era tradiţia să
se folosească vase de cristal la ceai, pentru că aveau puteri magice.
-
16
-
În scurt timp se răspândi vestea şi o mulţime de oameni suia dealul până sus ca să
cunoască prăvălia care făcea ceva nou într-o negustorie aşa de veche. S-au mai deschis prăvălii
de ceai în cupe de cristal, dar nu erau în vârful dealului, aşa că erau tot timpul pustii.
Curând, Negustorul a trebuit să mai angajeze doi oameni. Începu să importe, pe lângă
cristaluri, cantităţi enorme de ceai care erau zilnic consumate de bărbaţii şi femeile însetate de
lucruri noi.
Aşa s-au scurs şase luni.
Flăcăul se deşteptă înainte de răsăritul soarelui. Trecuseră unsprezece luni şi nouă zile de
când călcase pentru prima oară pe continentul african.
Se îmbrăcă cu veşmintele lui arabe de in alb, cumpărate special pentru ziua aceea. Îşi aşeză
vălul pe cap, fixându-l cu un inel făcut din piele de cămilă. Îşi încalţă sandalele noi şi coborî fără
nici un zgomot.
Oraşul mai dormea încă. Îşi făcu un sandviş cu susan şi bău un ceai fierbinte din paharul
de cristal. Apoi se aşeză în pragul uşii, fumând singur din narghilea.
A fumat singur, fără a se gândi la nimic, ascultând doar foşnetul necontenit al vântului care
sufla, aducând mireasma deşertului. După ce a isprăvit de fumat, şi-a vârât mâna într-unul din
buzunarele hainelor şi a rămas contemplând ceea ce scosese dinăuntru.
Era un maldăr de bani. Destul cât să cumperi o sută douăzeci de oi, un bilet de întoarcere şi
o licenţă de comerţ între ţara lui şi ţara unde se afla.
A aşteptat răbdător ca bătrânul să se trezească şi să deschidă prăvălia. Atunci amândoi or
să mai bea un ceai.
― Azi plec, a spus flăcăul. Am bani ca să-mi cumpăr oile. Dumneata ai bani ca să mergi la
Mecca.
Bătrânul nu-i răspunse.
― Binecuvântează-mă, îi mai ceru băiatul. Dumneata m-ai ajutat.
Bătrânul continua să pregătească ceaiul în tăcere. După o vreme însă, se întoarse spre
băiat.
― Sunt mândru de tine, spuse. Ai adus suflet în prăvălia mea de cristaluri. Dar să ştii că eu
nu mă duc la Mecca. La fel cum ştiu că tu n-o să cumperi iar oi.
― Cine ţi-a spus asta? întrebă flăcăul speriat.
― Maktub, rosti simplu bătrânul Negustor de Cristaluri.
Şi-l binecuvântă.
Flăcăul se duse în camera lui şi-şi strânse toate lucrurile. Erau trei saci mari şi plini. Când
să iasă, observă că într-un colţ al camerei rămăsese vechea lui desagă de păstor. Totul era strâns
şi el aproape că nu-şi mai amintea de ea. Înăuntru se mai aflau aceeaşi carte şi haina. Când
scoase haina, cu gând s-o dea vreunui băiat pe stradă, cele două pietre căzură pe jos. Urim şi
Tumim.
Flăcăul şi-a adus aminte de bătrânul rege, şi s-a mirat când şi-a dat seama de câtă vreme
nu se mai gândise la asta. Un an întreg muncise fără preget, gândindu-se numai la cum să facă
rost de bani ca să nu se întoarcă cu capul plecat în Spania.
“Nu renunţa niciodată la visurile tale”, îi spusese bătrânul rege. „Urmează semnele.”
Flăcăul le ridică pe Urim şi Tumim de jos şi avu iar senzaţia aceea că bătrânul ar fi fost
pe-aproape. Muncise din greu un an, iar semnele arătau acum că venise momentul să plece.
“O să fiu din nou ce eram înainte”, şi-a spus flăcăul. „Iar oile nu m-au învăţat să vorbesc
araba.”
Cu toate acestea, oile îl învăţaseră un lucru mult mai important: că exista un limbaj pe
lume pe care îl înţelegeau toţi şi pe care flăcăul îl folosise în tot acel timp ca să facă să prospere
prăvălia. Era limbajul entuziasmului, al lucrurilor făcute cu dragoste şi voinţă, în căutarea unui
lucru pe care-l doreai sau în care credeai. Tangerul nu mai era un oraş străin, iar el simţi că în
acelaşi fel cum cucerise acel oraş putea cuceri şi lumea.
“Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale”, spusese
bătrânul rege.
Numai că bătrânul rege nu pomenise nimic despre tâlhării, de deşerturi nesfârşite, de
oameni care-şi cunosc visele dar nu vor să şi le împlinească. Bătrânul rege nu-i spusese că
Piramidele nu erau decât un munte de pietre şi oricine şi-ar fi putut face unul în ograda lui. Şi
mai uitase să spună că atunci când ai bani ca să-ţi cumperi o turmă mai mare decât cea pe care
ai avut-o, chiar trebuie să cumperi acea turmă.
Flăcăul luă desaga şi o puse lângă ceilalţi saci. Coborî scările; bătrânul servea o familie de
străini în timp ce alţi doi clienţi se aflau în prăvălie bând ceai din paharele de cristal. Era mişcare
destulă pentru ceasul acela al dimineţii. Din locul unde stătea, văzu pentru prima oară că părul
-
17
-
bătrânului Negustor semăna bine cu părul bătrânului rege. Îşi aminti de zâmbetul cofetarului, din
prima lui zi la Tanger, când nu avea unde se duce nici ce mânca; şi acel zâmbet amintea de
bătrânul rege.
“Ca şi cum ar fi trecut pe aici şi ar fi lăsat semne”, reflectă. „Ca şi cum fiecare l-ar fi
cunoscut pe regele acesta într-un moment al vieţii lui. Dar la urma urmelor, el a spus că se arăta
tuturor celor care-şi trăiesc Legenda Personală.”
Plecă fără a-şi lua rămas bun de la Negustorul de Cristaluri. Nu voia să plângă, pentru că
oamenii l-ar fi putut vedea. Dar o să-i fie dor de vremea aceea şi de toate lucrurile bune pe care le
învăţase. Avea mai multă încredere în sine şi dorea să cucerească lumea.
“Dar mă duc pe câmpurile pe care le cunosc deja, şi voi conduce iarăşi oile.” Şi nu mai fu
mulţumit cu hotărârea lui. Muncise un an întreg ca să-şi împlinească un vis, iar acest vis îşi
pierdea din importanţă cu fiecare minut. Poate pentru că nu era visul lui.
“Cine ştie, o fi mai bine să fii ca Negustorul de Cristaluri: să nu mergi niciodată la Mecca şi
să trăieşti din dorinţa de a o cunoaşte.” Dar le strângea pe Urim şi Tumim în mână şi aceste
pietre îi dădeau forţa şi dorinţa bătrânului rege. Printr-o coincidenţă ― sau un semn, gândi
flăcăul ― ajunse chiar la barul unde intrase în prima zi. Nu mai era nici urmă de hoţ, iar patronul
îi aduse o ceaşcă de ceai.
“Oricând voi putea să redevin păstor”, gândi flăcăul. „Am învăţat să îngrijesc de oi şi n-o să
uit niciodată. Dar s-ar putea să nu mai am altă ocazie să ajung la Piramidele din Egipt. Bătrânul
avea un colan de aur şi-mi ştia povestea. Era un rege adevărat, un rege înţelept.”
Se afla la doar două ore de mers pe mare de câmpiile Andaluziei, însă avea un deşert imens
între el şi Piramide. Dar flăcăul înţelese poate în alt fel aceeaşi situaţie: în realitate el era cu două
ore mai aproape de comoara lui. În plus, pentru a face aceste două ore de mers, întârziase
aproape un an întreg.
“Ştiu pentru ce vreau să mă întorc la oile mele. Le cunosc deja; nu-ţi dau mult de lucru şi
pot fi iubite. Nu ştiu dacă deşertul poate fi iubit, dar deşertul ascunde comoara mea. Dacă nu
reuşesc s-o găsesc, voi putea oricând să mă întorc acasă. Dar dintr-o dată, viaţa mi-a dat bani
destui, iar eu am tot timpul la dispoziţie; de ce nu?”
Simţi o bucurie imensă în acel moment. Oricând putea să redevină păstor. Oricând putea să
redevină vânzător de cristaluri. Poate că lumea avea multe alte comori ascunse, dar el avusese un
vis repetat şi întâlnise un rege. Asta nu i se întâmpla oricui.
Era mulţumit când ieşi din bar. Îşi aminti că unul dintre furnizorii Negustorului aducea
cristalurile în caravane care străbăteau deşertul. Tot le mai ţinea pe Urim şi Tumim în mână;
datorită acelor două pietre revenise pe drumul comorii lui.
“Întotdeauna sunt în preajma celor care-şi trăiesc Legenda Personală”, îi spusese bătrânul
rege.
Nu costa nimic dacă mergea până la depozit ca să afle dacă într-adevăr Piramidele chiar
erau aşa de departe.
Englezul şedea într-o hardughie mirosind a animale, sudoare şi praf. Hărăbaia nu se putea
chema depozit, abia dacă era un şopron. „Toată viaţa m-am chinuit, ca să ajung să trec printr-un
loc ca ăsta”, gândi, în timp ce răsfoia distrat o revistă de chimie. „Zece ani de studiu să mă
conducă la grajd.”
Dar trebuia să meargă mai departe. Trebuia să creadă în semne. Toată viaţa lui, toate
studiile le dedicase căutării limbajului unic pe care-l vorbea Universul. La început se interesase
de esperanto, apoi de religii, şi în sfârşit, de Alchimie. Ştia să vorbească esperanto, înţelegea
perfect felurite religii, dar încă nu devenise Alchimist. Reuşise să descifreze lucruri importante,
e-adevărat. Dar cercetările lui ajunseseră într-un punct de unde nu mai puteau progresa deloc.
Încercase în zadar să intre în contact cu vreun alchimist. Însă alchimiştii erau oameni ciudaţi
care se gândeau numai la ei şi aproape totdeauna refuzau să dea o mână de ajutor. Cine ştie,
poate nu descoperiseră taina Marii Opere -― numită Piatra Filozofală ― şi de aceea se închideau
în tăcere.
Cheltuise deja o parte din averea moştenită de la tatăl lui în căutarea zadarnică a Pietrei
Filozofale. Frecventase cele mai bune biblioteci din lume şi-şi cumpărase cărţile cele mai
importante şi mai rare despre alchimie. Într-una din ele descoperi că în urmă cu mulţi ani, un
faimos alchimist arab vizitase Europa. Se spunea că număra peste două sute de ani, că
descoperise Piatra Filozofală şi Elixirul Vieţii Lungi. Englezul rămăsese impresionat de povestire.
Dar totul ar fi rămas doar o legendă, dacă un prieten de-al lui ― când s-a întors dintr-o expediţie
arheologică din deşert ― nu i-ar fi povestit despre un arab înzestrat cu puteri extraordinare.
Locuieşte în oaza Al-Fayoum, i-a spus prietenul. Iar oamenii spun că are două sute de ani şi
că ştie să transforme orice metal în aur.
Englezul nu mai putea de bucurie. Renunţă imediat la toate obligaţiile, îşi strânse cărţile
-
18
-
cele mai importante şi acum stătea aici, în acel depozit semănând cu o hardughie de grajd, în
timp ce afară o caravană imensă se pregătea să traverseze Sahara. Caravana trecea prin
Al-Fayoum.
“Trebuie să-l cunosc pe blestematul ăsta de Alchimist”, gândi Englezul. Şi duhoarea de
animale deveni parcă mai uşor de suportat.
Un tânăr arab, încărcat cu o mulţime de cufere, intră în adăpostul unde era Englezul şi-l
salută.
― Unde mergeţi? întrebă tânărul arab.
― În deşert, răspunse Englezul, şi-şi continuă lectura. Nu avea acum chef de taclale.
Trebuia să-şi amintească tot ce învăţase în zece ani, fiindcă Alchimistul pesemne că avea să-l
supună la ceva încercări.
Tânărul arab scoase o carte şi începu să citească. Cartea era în spaniolă. „Tot e bine”, gândi
Englezul.
Ştia spaniola mai bine decât araba, şi dacă flăcăul ăsta mergea până la Al-Fayoum, avea cu
cine sta de vorbă când nu va mai fi ocupat cu lucruri importante.
“Ce lucru caraghios”, gândi flăcăul pe când încerca încă o dată să citească scena
înmormântării cu care începea cartea. „De aproape doi ani vreau s-o citesc şi nu reuşesc să trec
de paginile astea.”
Chiar şi fără a fi întrerupt de vreun rege, tot nu izbutea să se concentreze. Încă se mai
îndoia de hotărârea lui. Dar începuse să înţeleagă un lucru important: deciziile erau abia
începutul unui lucru. Când cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l
ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărârii.
“Când m-am hotărât să plec în căutarea comorii mele, niciodată nu mi-am închipuit că voi
lucra într-o prăvălie de cristaluri”, gândi tânărul, ca pentru a-şi confirma raţionamentul. „La fel,
caravana asta poate fi o decizie de-a mea, dar parcursul ei va fi un mister.”
În faţa lui se afla un european care şi el citea o carte. Europeanul era antipatic, şi-l privise
cu dispreţ când intrase. Poate chiar ar fi putut deveni prieteni, dar europeanul i-o tăiase scurt.
Flăcăul a închis cartea. Nu voia să mai facă nimic din ceea ce îl putea face asemănător
europeanului. Scoase pe Urîm şi pe Tumim din buzunar şi începu să se joace cu ele.
Străinul strigă deodată:
― Un Urim şi un Tumim!
Flăcăul vârî iute pietrele în buzunar.
― Nu-s de vânzare, zise.
― Nu fac prea mult, răspunse englezul. Sunt cristale de rocă, atâta doar. Sunt milioane de
cristale de rocă pe pământ, dar pentru cine se pricepe, acestea sunt Urim şi Tumim. Nu ştiam că
există în partea asta a lumii.
― Sunt darul unui rege, spuse flăcăul.
Străinul amuţi. Apoi băgă mâna în buzunar şi scoase, tremurând, două pietre identice.
― Ai spus ceva despre un rege, zise.
― Şi nu credeţi că regii stau de vorbă cu ciobanii, replică flăcăul, încercând astfel să încheie
discuţia.
― Dimpotrivă. Păstorii au fost primii care au recunoscut un rege pe care restul lumii a
refuzat să-l cunoască. De aceea este foarte probabil ca regii să stea de vorbă cu ciobanii.
Şi completă, de teamă ca băiatul să nu înţeleagă greşit:
― Scrie în Biblie. În aceeaşi carte care m-a învăţat cum să le fac pe acest Urim şi acest
Tumim. Aceste pietre erau singura formă de ghicit îngăduită de Dumnezeu. Preoţii le purtau
într-un colan de aur.
Flăcăul era mulţumit că intrase în acel depozit.
― Poate că şi ăsta este un semn, spuse Englezul, parcă gândind cu voce tare.
― Cine v-a spus despre semne?
Interesul flăcăului creştea văzând cu ochii.
― Totul în viaţă este numai semne, a spus Englezul, închizând, de data aceasta, revista pe
care o citea. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înţelege, dar acum a
uitat-o. Eu caut acest limbaj universal, pe lângă alte lucruri. De aceea sunt aici. Pentru că trebuie
să întâlnesc un om care cunoaşte acest Limbaj universal. Un Alchimist.
Discuţia a fost întreruptă de patronul depozitului.
― Aveţi noroc, zise arabul cel gras. Astă seară pleacă o caravană spre Al-Fayoum.
― Dar eu merg în Egipt, zise flăcăul.
― Al-Fayoum este în Egipt, îi răspunse stăpânul. Ce fel de arab eşti tu?
Flăcăul i-a răspuns că era spaniol. Englezul se bucură: chiar dacă era îmbrăcat arăbeşte,
băiatul era european.
-
19
-
― El numeşte semnele „noroc”, zise Englezul după ce arabul cel gras ieşi. Dacă aş putea, aş
scrie o enciclopedie uriaşă despre cuvintele „noroc” şi „coincidenţă”. Cu aceste cuvinte se scrie
Limbajul Universal.
Apoi îi spuse băiatului că nu fusese nici o „coincidenţă” să-l întâlnească cu Urim şi Tumim
în mână. Îl întrebă dacă şi el mergea în căutarea Alchimistului.
― Eu sunt în căutarea unei comori, răspunse băiatul, dar se căi imediat.
Englezul însă păru că nu a băgat de seamă cuvintele lui.
― Într-un fel, şi eu tot asta caut.
― Dar nu ştiu ce înseamnă Alchimie, completă flăcăul, tocmai când patronul depozitului îi
chemă afară.
― Eu sunt Conducătorul Caravanei, spuse un bărbat cu barbă lungă şi ochi întunecaţi. Am
drept de viaţă şi de moarte asupra fiecărei persoane pe care o duc. Pentru că deşertul e o femeie
capricioasă şi uneori îi scoate din minţi pe oameni.
Erau aproape două sute de oameni şi de două ori mai multe animale: cămile, cai, măgari,
păsări. Englezul avea o mulţime de cufere pline cu cărţi. Erau femei, copii şi mai mulţi bărbaţi cu
spada la cingătoare şi lungi archebuze agăţate pe umăr. Un vacarm îngrozitor umplea locul, iar
Conducătorul trebui să repete de mai multe ori pentru ca să audă toţi.
― Există multe soiuri de oameni, şi dumnezei diferiţi în inima fiecăruia. Dar singurul meu
Dumnezeu este Allah, şi pe El jur că voi face tot ce va fi posibil şi tot ce va fi mai bine ca să mai
birui o dată deşertul. Acum vreau ca fiecare dintre voi să jure pe Dumnezeul în care crede, în
adâncul sufletului lui, că mi se va supune în orice împrejurare. În deşert, nesupunerea înseamnă
moarte.
Un murmur scăzut traversă mulţimea. Jurau toţi, încet, în faţa Dumnezeului lor.
Flăcăul jură pe Iisus Cristos. Englezul rămase tăcut. Murmurul dură mai mult decât un
simplu jurământ: oamenii cereau şi protecţia cerului.
Se auzi un sunet lung de goarnă, şi fiecare încălecă pe animalul lui. Flăcăul şi Englezul
cumpăraseră cămile, aşa că s-au suit mai greu. Flăcăului îi era milă de cămila Englezului ― era
încărcată cu ditamai poverile, cu cărţi.
― Nu există coincidenţe, repetă Englezul, încercând să continue discuţia începută în
depozit. Un prieten m-a adus până aici, fiindcă îl cunoştea pe un arab care…
Dar caravana porni la drum, şi era imposibil să auzi ce spunea Englezul. Ştia însă exact
despre ce era vorba: lanţul misterios care uneşte un lucru cu altul, care-l făcuse să devină păstor,
să aibă de două ori acelaşi vis, şi să ajungă într-un oraş aproape de Africa, şi să întâlnească în
piaţă un rege, şi să fie tâlhărit pentru ca să cunoască pe negustorul de cristaluri, şi…
“Cu cât ajungi mai aproape de vis, cu atât Legenda Personală se transformă într-o adevărată
raţiune de a trăi”, gândi băiatul.
Caravana îşi începu drumul spre apus. Călătoreau dimineaţa, făceau popas când soarele
ardea prea tare, şi-şi reluau drumul pe înserat. Flăcăul vorbea puţin cu Englezul, care-şi petrecea
mai tot timpul cu cărţile.
Atunci începu să observe în tăcere mersul animalelor şi al oamenilor prin deşert. Acum totul
era foarte diferit de ziua plecării: în ziua aceea, învălmăşeală şi strigăte, plânsete de copii,
nechezat de animale, totul se amesteca cu poruncile nervoase ale călăuzelor şi negustorilor.
Dar în deşert stăpâneau doar vântul etern, liniştea şi copitele animalelor. Chiar şi călăuzele
vorbeau puţin între ele.
― Am traversat de multe ori nisipurile astea, spuse un cămilar într-o seară. Dar deşertul
aşa de mare, zarea aşa de departe, te fac să te simţi mic şi să taci.
Flăcăul înţelese ce voia omul acela să spună, chiar dacă nu mai călcase vreodată printr-un
deşert. De câte ori privea marea sau focul, era în stare să stea ore întregi tăcut, fără să se
gândească la nimic, cufundat în imensitatea şi forţa elementelor.
“Am învăţat ceva şi cu oile şi cu cristalurile”, gândi el. „Pot să învăţ şi cu deşertul. Acesta mi
se pare mai bătrân şi mai înţelept.”
Vântul nu se oprea niciodată. Flăcăul îşi aminti de ziua în care a simţit chiar vântul acesta,
aşezat pe fortificaţiile din Tarifa. Poate că acum atingea uşor lâna oilor lui care continuau să
caute hrană şi apă pe câmpiile Andaluziei.
“Nu mai sunt oile mele”, îşi zise în sinea lui, şi nu simţi nici un dor. „Pesemne că s-au
obişnuit cu un nou păstor şi m-au uitat. Asta e bine. Cine este obişnuit să umble, cum sunt oile,
ştie că vine o zi când e nevoie să pleci.”
Apoi îşi aminti de fata negustorului şi avu certitudinea că se măritase. Cine ştie, cu vreun
vânzător de floricele sau cu un păstor care şi el ştia să-i citească şi să-i povestească istorii
nemaiauzite; la urma urmelor, doar nu era singurul. Dar îl impresionă presimţirea lui: poate că şi
-
20
-
el va învăţa într-o zi istoria asta a Limbajului Universal, care cuprinde trecutul şi prezentul
tuturor oamenilor. „Presimţiri”, cum obişnuia mama lui să spună. Flăcăul începu să înţeleagă că
presimţirile sunt cufundări rapide pe care sufletul le făcea în Curentul Universal al vieţii, unde
istoriile tuturor oamenilor sunt legate între ele şi putem afla tot pentru că totul stă scris.
“Maktub”, zise flăcăul, amintindu-şi de negustorul de cristaluri.
Deşertul era uneori din nisip, alteori din piatră. Când caravana ajungea în dreptul unei
pietre, o ocolea; dacă se aflau în faţa unei stânci, făceau un ocol mai lung. Dacă nisipul era prea
fin pentru copitele cămilelor, căutau un drum cu nisip mai mare. Uneori solul era acoperit de
sare, acolo unde trebuie să fi existat vreun lac. Atunci animalele se împotmoleau, iar stăpânii
cămilelor coborau şi descărcau animalele. Apoi luau poverile chiar ei, în spinare, treceau de
partea înşelătoare a drumului şi încărcau din nou animalele. Dacă o călăuză se îmbolnăvea sau
murea, stăpânii de cămile trăgeau la sorţi şi alegeau o nouă călăuză.
Şi toate acestea se întâmplau cu un singur scop: indiferent de câte ocoluri dădeau,
caravana mergea totdeauna spre aceeaşi direcţie. După ce depăşeau obstacolele, ea întorcea
fruntea din nou către astrul care indica poziţia oazei. Când oamenii vedeau acea stea strălucind
pe cer în zori, ştiau că ea arată un loc cu apă, femei, curmale şi palmieri. Numai Englezul nu băga
de seamă nimic: era mai tot timpul cufundat în lectura cărţilor lui.
Şi flăcăul avea o carte, pe care încercase să o citească în primele zile de călătorie. Dar găsea
mult mai interesant să privească la caravană şi să asculte vântul. A învăţat să-şi cunoască mai
bine cămila şi să prindă drag de ea, aşa că a aruncat cartea. Era o povară inutilă, în ciuda
faptului că băiatul îşi crease o superstiţie ― de câte ori deschidea cartea, întâlnea pe cineva
important.
Într-un târziu se împrieteni cu un cămilar care călătorea mereu alături de el. Noaptea, când
se opreau în jurul focurilor de tabără, obişnuia să-i povestească aventurile lui de păstor.
Într-una din aceste conversaţii, stăpânul de cămile a început să vorbească despre viaţa lui.
― Eu locuiam undeva aproape de Cairo, povesti el. Aveam grădina mea de zarzavat, copiii
mei şi o viaţă care nu trebuia să se schimbe până la moarte. Într-un an, când recolta a fost mai
bună, ne-am dus cu toţii la Mecca şi mi-am îndeplinit singura obligaţie care mai lipsea vieţii mele.
Puteam să mor în pace, şi asta îmi plăcea. Dar într-o zi pământul a început să tremure şi Nilul a
crescut peste poate. Tot ce gândisem că numai altora li se poate întâmpla, mi s-a întâmplat mie.
Vecinii mei s-au speriat că-şi vor pierde măslinii în inundaţie; nevastă-mea s-a temut ca nu
cumva fiii noştri să fie luaţi de ape. Iar eu m-am îngrozit că o să-mi văd distrus tot ce realizasem
până atunci. Dar n-am avut de ales. Pământul n-a mai putut fi folosit şi a trebuit să caut alt
mijloc de trai. Acum sunt stăpân de cămile. Şi acum am înţeles cuvântul lui Allah: nimeni nu se
sperie de necunoscut, pentru că oricine poate să dobândească orice vrea şi îi face trebuinţă. Ne
temem doar să nu pierdem ce avem, fie vieţile, fie plantaţiile noastre. Dar ne trece frica atunci
când înţelegem că istoria noastră şi istoria lumii au fost scrise de aceeaşi Mână.
Uneori caravanele se întâlneau în timpul nopţii, întotdeauna una avea lucrul de care
cealaltă avea nevoie, ca şi cum într-adevăr totul fusese scris de o singură Mână. Cămilarii
schimbau informaţii despre furtunile de nisip, şi se strângeau în jurul focurilor, povestind istoriile
deşertului.
Alteori veneau oameni misterioşi cu capetele ascunse sub glugi; erau beduinii care spionau
ruta caravanelor şi întrebau de drumul ce aveau să-l urmeze. Vindeau pontul tâlharilor şi
triburilor barbare. Veneau în tăcere şi plecau în tăcere, cu veşmintele lor negre ce nu lăsau decât
ochii la vedere.
Într-o noapte, cămilarul veni la focul unde stăteau flăcăul şi Englezul.
― Sunt zvonuri de război între clanuri, spuse cămilarul.
Au rămas toţi trei tăcuţi. Flăcăul simţi că teama plutea în aer, chiar dacă nimeni nu rostise
nici un cuvânt. Încă o dată, înţelegea limbajul fără cuvinte, Limbajul Universal.
După o vreme, Englezul întrebă dacă-i ameninţa vreun pericol.
― Cine intră în deşert nu se mai poate întoarce, spuse stăpânul de cămile. Şi când nu mai
ai cale de întoarcere, trebuie să te gândeşti numai la cel mai bun mod de a merge mai departe.
Restul rămâne în grija lui Allah, inclusiv primejdia. Şi încheie spunând acel cuvânt misterios:
„Maktub”.
― Dumneavoastră ar trebui să fiţi mai atent la caravane, îi spuse flăcăul Englezului, după
ce omul cu cămilele a plecat. Ele fac multe ocoluri, dar ţin drumul către acelaşi punct.
― Iar tu ar trebui să citeşti mai mult despre lume, a răspuns Englezul. Cărţile se aseamănă
caravanelor.
Uriaşul grup de oameni şi animale începu să meargă mai repede. Pe lângă tăcerea din
timpul zilei, acum şi nopţile ― când oamenii se strângeau la taclale în jurul focurilor ― începuseră
să fie tăcute. Într-o bună zi, Conducătorul Caravanei hotărî că nu se mai puteau aprinde nici
-
21
-
focuri, pentru a nu atrage atenţia asupra caravanei.
Călătorii au început să aşeze roată animalele, iar ei dormeau toţi la mijloc, încercând să se
apere cum puteau de frigul nopţii. Conducătorul a pus santinele înarmate în jur.
Într-o noapte, Englezul nu reuşea să închidă ochii. Îl chemă pe flăcău şi începură să se
plimbe peste dunele din apropierea taberei. Era o noapte cu lună plină, şi flăcăul îi povesti
Englezului povestea vieţii lui.
Englezul a fost fascinat de felul cum a înflorit prăvălia imediat ce băiatul a început să
lucreze acolo.
― Acesta este principiul care urneşte toate lucrurile, spuse el. În Alchimie se numeşte
Sufletul Lumii. Când doreşti ceva din toată inima, te afli mai aproape de Sufletul Lumii. Este
totdeauna o forţă pozitivă.
Şi mai spuse că acesta nici nu era un har exclusiv al oamenilor: toate lucrurile de pe faţa
Pământului aveau un suflet, indiferent dacă era mineral, vegetal, animal sau doar un simplu
gând.
― Tot ce este pe faţa Pământului se transformă neîncetat, pentru că Pământul este viu; şi
are suflet. Noi suntem parte a acestui Suflet, şi rareori ştim că el lucrează mereu în favoarea
noastră. Dar dumneata trebuie să înţelegi că în prăvălia de cristaluri până şi paharele lucrau
pentru reuşita dumitale.
Flăcăul tăcu o vreme, privind luna şi nisipul alb.
― Am văzut caravana traversând deşertul, spuse într-un târziu. Şi ea, şi deşertul vorbesc
aceeaşi limbă, şi de aceea el îi îngăduie să-l traverseze. Îi încearcă fiecare pas, ca să vadă dacă
este în perfectă armonie cu el; şi dacă este, ea va ajunge până la oază. Dacă unul dintre noi ar
veni aici cu mult curaj, dar fără să înţeleagă această limbă, ar muri din prima zi.
Au rămas privind la lună, amândoi.
― Asta este magia semnelor, continuă băiatul. Am văzut cum citesc călăuzele semnele
deşertului, şi cum vorbeşte sufletul caravanei cu sufletul deşertului.
După o vreme, îi veni rândul Englezului să vorbească.
― Trebuie să dau mai multă atenţie caravanei, spuse într-un târziu.
― Iar eu trebuie să citesc cărţile dumneavoastră, răspunse flăcăul.
Erau nişte cărţi ciudate. Vorbeau despre argint viu, despre sare, balauri şi regi, dar el nu
reuşea să priceapă nimic. Era însă o idee care părea să se repete în aproape fiecare carte: toate
lucrurile erau manifestarea unui singur lucru.
Într-una din cărţi descoperi că textul cel mai important de Alchimie avea doar câteva
rânduri şi fusese scris pe un simplu smarald.
― Este Tabla de Smarald, îi spuse Englezul, mândru că-l poate învăţa ceva pe flăcău.
― Dar atunci, la ce bun atâtea cărţi?
― Ca să înţelegi aceste câteva rânduri, răspunse Englezul, fără însă a părea prea convins de
propriul răspuns.
Cartea care l-a interesat cel mai mult pe flăcău relata istoria alchimiştilor celebri. Erau
oameni care îşi dedicaseră toată viaţa purificării metalelor în laborator; credeau că atunci când un
metal este topit timp de mulţi ani la rând, sfârşeşte prin a se elibera de toate proprietăţile lui
individuale şi în locul lor rămâne numai Sufletul Lumii. Acest Lucru Unic făcea ca alchimiştii să
înţeleagă orice de pe faţa Pământului, pentru că acela era limbajul prin care comunicau toate
lucrurile. Numeau această descoperire Marea Operă, care era alcătuită dintr-o parte lichidă şi
una solidă.
― Oare nu este de ajuns să observi oamenii şi semnele ca să descoperi acest limbaj? întrebă
flăcăul.
― Ai mania să simplifici totul, îi răspunse Englezul iritat. Alchimia este o treabă serioasă. E
nevoie ca fiecare pas să fie urmat exact aşa cum ne-au învăţat maeştrii.
Flăcăul a aflat că partea lichidă a Marii Opere se numea Elixirul Vieţii Lungi şi lecuia toate
bolile, pe lângă faptul că alchimistul nu îmbătrânea niciodată. Iar partea solidă se numea Piatra
Filozofală.
― Nu este uşor să descoperi Piatra Filozofală, spuse Englezul. Alchimiştii petreceau ani de
zile în laboratoare, observând focul care purifica metalele. Şi de atâta privit la foc, unora le
piereau cu totul din cap deşertăciunile lumii. Şi atunci, venea o zi când descopereau că
purificarea metalelor sfârşise prin a-i purifica pe ei înşişi.
Flăcăul îşi aminti de Negustorul de Cristaluri. El spusese că a fost bine că au spălat
paharele, pentru ca şi ei să se spele de gândurile rele. Era din ce în ce mai convins că Alchimia
putea fi învăţată din viaţa de zi cu zi.
― Afară de asta, vorbi Englezul, Piatra Filozofală are o proprietate fascinantă. O mică aşchie
din ea este în stare să transforme mari cantităţi de metal în aur.
-
22
-
După aceste cuvinte, flăcăul deveni foarte interesat de Alchimie. Credea că, doar cu puţină
răbdare, putea transforma totul în aur. A citit viaţa mai multor oameni care reuşiseră: Helvetius,
Elias, Fulcanelli, Geber. Erau istorii fascinante: toţi trăiseră până la capăt Legenda lor Personală.
Călătoriseră, se întâlniseră cu înţelepţi, săvârşiseră minuni în faţa neîncrezătorilor, posedau
Piatra Filozofală şi Elixirul de Viaţă Lungă.
Dar când voia să înţeleagă cum se obţine Marea Operă, băiatul se pierdea cu totul. Nu afla
în cărţi decât desene, instrucţiuni codificate, texte de neînţeles.
― De ce vorbesc atât de încâlcit? îl întrebă într-o noapte pe Englez. Observase şi că Englezul
era cam plictisit şi simţea lipsa cărţilor.
― Pentru ca numai aceia care au responsabilitatea de a înţelege să înţeleagă, spuse el. Ce-ar
fi dacă toată lumea s-ar apuca să transforme plumbul în aur? În scurt timp aurul nu ar mai face
doi bani. Numai cei stăruitori, cei care caută îndelung, numai aceia reuşesc să obţină Marea
Operă. De aceea mă aflu şi eu în mijlocul acestui deşert. Ca să întâlnesc un Alchimist adevărat,
care să mă ajute să descifrez codurile.
― Când au fost scrise cărţile astea? întrebă flăcăul.
― Cu multe secole în urmă.
― Pe vremea aceea nu exista tiparul, insistă flăcăul. Nu oricine avea cum să afle despre
Alchimie. De ce atunci limbajul ăsta aşa de ciudat, plin de desene?
Englezul nu răspunse. Spuse că de multe zile observa caravana şi nu reuşea să descopere
nimic nou. Singurul lucru pe care-l observase era că zvonurile despre război se înmulţeau pe zi ce
trecea.
Într-o bună zi, flăcăul înapoie cărţile Englezului.
― Aşadar, ai învăţat multe lucruri? întrebă celălalt, plin de curiozitate. Avea nevoie de
cineva cu care să vorbească pentru ca să mai uite de teama războiului.
― Am învăţat că lumea are un Suflet, şi cine va înţelege acest Suflet va înţelege limbajul
lucrurilor. Am învăţat că mulţi alchimişti şi-au trăit Legenda Personală şi au ajuns să descopere
Sufletul Lumii, Piatra Filozofală şi Elixirul. Dar mai ales am învăţat că lucrurile acestea sunt aşa
de simple încât pot fi scrise pe un smarald.
Englezul fu dezamăgit. Anii de studiu, simbolurile magice, cuvintele dificile, aparatele de
laborator, nimic din toate astea nu-l impresionaseră pe flăcău. „Trebuie să aibă un suflet din
cale-afară de primitiv ca să înţeleagă aşa”, gândi el.
Luă cărţile şi le puse în sacii care atârnau de cămilă.
― Întoarce-te la caravana ta, zise el. Nici ea nu m-a învăţat nimic pe mine.
Flăcăul contemplă din nou tăcerea deşertului şi nisipul ridicat de animale. „Fiecare are felul
lui de a învăţa”, îşi repeta el. „Felul lui nu este şi al meu, felul meu nu e şi al lui. Dar amândoi
suntem în căutarea Legendei noastre Personale, şi pentru asta eu îi port respect.”
Caravana începu să meargă zi şi noapte. În fiecare ceas apăreau solii ascunşi sub glugi, iar
stăpânul de cămile ― care devenise prietenul flăcăului ― i-a explicat că izbucnise războiul între
clanuri. Vor avea mult noroc dacă vor reuşi să ajungă la oază.
Animalele erau frânte de oboseală, iar oamenii, din ce în ce mai tăcuţi. Liniştea era şi mai
înspăimântătoare noaptea, când un simplu nechezat de cămilă ― care înainte nu era decât un
nechezat de cămilă, şi atât ― îi speria acum pe toţi şi putea fi semn că năvălea duşmanul.
Dar cămilarul nu părea prea impresionat de ameninţarea războiului.
― Sunt în viaţă, îi spuse flăcăului, în timp ce mânca o farfurie de curmale în noaptea fără
focuri şi fără lună. Când mănânc, nu fac nimic altceva decât să mănânc. Dacă merg, doar atât voi
face, voi umbla. Dacă va trebui să lupt, orice zi va fi la fel de bună ca să mor.
Şi asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decât prezentul, şi
numai el mă interesează. Dacă vei putea rămâne mereu în prezent, vei fi un om fericit. Vei simţi
că în deşert există viaţă, că cerul are stele, şi că războinicii se luptă pentru că asta face parte din
rasa omenească. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pentru că ea este numai şi numai
momentul în care trăim.
Două nopţi mai târziu, când se pregătea să se culce, flăcăul privi în direcţia stelei pe care o
urmau noaptea. I s-a părut că orizontul era puţin mai jos, pentru că deasupra deşertului sclipeau
sute de stele.
― E oaza, spuse cămilarul.
― Şi de ce nu mergem acolo imediat?
― Pentru că trebuie să şi dormim.
Flăcăul deschise ochii când soarele începuse să apară la orizont. În faţa lui, unde în timpul
-
23
-
nopţii fuseseră stelele, se întindea un şir nesfârşit de curmali, acoperind toată întinderea
deşertului.
― Am reuşit! exclamă Englezul, care tocmai se trezise şi el.
Flăcăul însă rămase tăcut. Învăţase tăcerea deşertului şi se mulţumea să privească la
curmalii din faţa lui. Mai avea încă mult de mers până la Piramide, şi într-o bună zi, acea
dimineaţă nu va mai fi decât o amintire. Dar acum ea era prezentul, sărbătoarea despre care îi
vorbise cămilarul, iar el încerca să o trăiască prin învăţămintele din trecut şi cu visurile din viitor.
Într-o bună zi, imaginea aceea a miilor de curmali va fi doar o amintire. Dar pentru el, în acest
moment însemna umbră, apă şi un refugiu în faţa războiului. Tot aşa cum un nechezat de cămilă
se putea transforma în pericol, o frunză de curmali putea să însemne o minune.
“Lumea vorbeşte multe limbaje”, reflectă flăcăul.
“Când timpurile se grăbesc, şi caravanele aleargă”, reflectă Alchimistul când văzu sute de
oameni şi animale intrând în Oază. Oamenii strigau după noii veniţi, praful acoperea soarele
deşertului, iar copiii ţopăiau agitaţi la vederea străinilor. Alchimistul îi zări pe şefii de triburi cum
se apropiau de Conducătorul Caravanei cu care stătură îndelung de vorbă.
Dar nimic din toate acestea nu-l interesau pe Alchimist. Văzuse atâta lume venind şi
plecând, dar Oaza şi deşertul rămâneau neschimbate. Văzuse regi şi cerşetori călcând acel nisip
care-şi schimba forma tot timpul, din cauza vântului, dar rămânea acelaşi pe care-l cunoscuse de
copil. Dar şi aşa nu reuşea să-şi domolească, în străfundul inimii, o tresărire din fericirea de a
trăi pe care orice călător o simte când, după atâta pământ galben şi cer albastru, îi apare înaintea
ochilor verdele curmalilor. „Poate că Dumnezeu a făcut deşertul pentru ca omul să poată zâmbi la
vederea curmalilor”, gândi el.
Apoi se hotărî să se concentreze asupra unor lucruri mai practice. Ştia că în acea caravană
venea un bărbat pe care trebuia să-l înveţe o parte din tainele lui. Semnele îi spuseseră asta. Încă
nu-l cunoştea pe acel om, dar ochii lui experimentaţi aveau să-l recunoască cum îl vor vedea.
Spera să fie cineva la fel de capabil ca şi ucenicul lui precedent.
“Nu ştiu de ce lucrurile astea trebuie să fie transmise prin viu grai”, gândea el. Nu că
lucrurile ar fi fost chiar secrete; Dumnezeu îşi revela cu mărinimie secretele tuturor făpturilor.
Nu găsea decât o singură explicaţie: lucrurile trebuiau să fie transmise astfel pentru că erau
alcătuite din Viaţă Pură, iar acest fel de Viaţă cu greu ar putea fi captată în picturi sau cuvinte.
Căci oamenii rămân fascinaţi de tablouri sau cuvinte şi termină prin a uita Limbajul Lumii.
Nou-veniţii au fost imediat duşi în faţa şefilor de triburi din Al-Fayoum. Flăcăul nu-şi putea
crede ochilor: în loc să fie o fântână înconjurată de câţiva palmieri ― cum citise cândva într-o
carte de istorie ― oaza era, dimpotrivă, mult mai mare decât multe sate din Spania. Avea trei sute
de fântâni, cincizeci de mii de curmali şi o mulţime de corturi colorate răspândite printre ei.
― Parcă am fi în O mie şi una de nopţi, îi spuse Englezului, care era nerăbdător să dea cât
mai repede ochii cu Alchimistul.
Au fost încercuiţi imediat de copii, care priveau curioşi animalele, cămilele şi oamenii abia
sosiţi. Bărbaţii voiau să ştie dacă văzuseră vreo luptă, iar femeile îşi disputau ţesăturile şi pietrele
preţioase aduse de negustori. Liniştea deşertului părea un vis îndepărtat; oamenii vorbeau
neîncetat, râdeau şi strigau ca şi cum ar fi ieşit dintr-o lume spirituală pentru a se amesteca din
nou printre oameni. Erau mulţumiţi şi fericiţi.
Aici lipseau precauţiile, spre deosebire de ziua precedentă, iar stăpânul de cămile îi explică
flăcăului că oazele erau totdeauna considerate teren neutru, pentru că majoritatea locuitorilor lor
erau femei şi copii. Şi erau oaze atât de o parte cât şi de cealaltă, astfel că războinicii se duceau să
lupte în nisipurile deşertului şi lăsau oazele ca locuri de refugiu.
Conducătorul Caravanei îi strânse pe toţi cu oarecare greutate, şi începu să dea
instrucţiuni. Aveau să rămână acolo până ce războiul dintre clanuri se va fi terminat. Cum erau
oaspeţi, vor împărţi corturile cu locuitorii oazei, care aveau să le cedeze cele mai bune locuri. Aici,
ospitalitatea era Lege. Apoi ceru ca toţi, inclusiv propriile lui gărzi, să predea armele oamenilor
indicaţi de şefii de triburi.
Acestea sunt regulile războiului, a explicat Conducătorul Caravanei. Astfel, oazele nu vor
putea adăposti oştiri sau războinici.
Spre surprinderea flăcăului, Englezul scoase din haină un revolver cromat şi-l dădu omului
care strângea armele.
― La ce bun un revolver? îl întrebă.
― Ca să învăţ să am încredere în oameni, răspunse Englezul. Era mulţumit că ajunsese la
capătul căutărilor lui.
Dar flăcăul se gândea la comoara lui. Cu cât se afla mai aproape de visul său, cu atât
lucrurile deveneau mai anevoioase. Acum nu mai mergea ceea ce bătrânul rege numise „norocul
-
24
-
începătorului”. Nu mergea decât testul stăruinţei şi al curajului celui care îşi caută Legenda
Personală. De aceea el nu se putea grăbi, şi nici nu-şi putea pierde răbdarea. Dacă s-ar fi purtat
aşa, ar fi sfârşit prin a nu mai vedea semnele pe care Dumnezeu le pusese în calea lui.
“Dumnezeu le-a pus în calea mea”, se gândi flăcăul, surprins de el însuşi. Până în acel
moment considera semnele ca pe ceva lumesc, asemenea mâncatului sau somnului, căutării unei
iubiri sau obţinerii unei slujbe. Nu se gândise niciodată că era un limbaj pe care Dumnezeu îl
folosea pentru a-i arăta ce avea de făcut.
“Nu-ţi pierde răbdarea”, repetă flăcăul în sinea lui. „Aşa cum a spus cămilarul, mănâncă la
ora de mâncat. Şi umblă la ora de umblat.”
În prima zi toţi au dormit frânţi de oboseală, inclusiv Englezul. Flăcăul rămăsese departe de
el, într-un cort cu alţi cinci tineri cam de aceeaşi vârstă cu el. Erau oameni ai deşertului şi voiau
să audă poveşti din marile oraşe.
Flăcăul povesti câte ceva din viaţa lui de păstor, şi tocmai începuse să istorisească
experienţa lui din prăvălia de cristaluri când Englezul intră în cort.
― L-am căutat toată dimineaţa, spuse, în timp ce-l trăgea pe flăcău afară. Am nevoie de
ajutor ca să descopăr unde stă Alchimistul.
Mai întâi au încercat să-l găsească printre cei care erau singuri. Un Alchimist trebuia să
locuiască altfel decât ceilalţi din oază, iar în cortul lui era foarte probabil să ardă în permanenţă
un cuptor. Au colindat mult până ce s-au convins că oaza era mult mai mare decât îşi
imaginaseră ei, cu multe sute de corturi.
― Am pierdut aproape toată ziua, spuse Englezul, aşezându-se cu flăcăul aproape de una
din fântânile oazei.
― Poate ar fi mai bine să întrebăm, sugeră flăcăul.
Englezul nu voia să dezvăluie şi celorlalţi prezenţa lui în oază, aşa că era cam nehotărât.
Dar a acceptat într-un târziu şi l-a rugat pe băiat, care vorbea mai bine decât el araba, să întrebe.
Flăcăul se apropie de o femeie care venise la fântână ca să umple un sac din piele de berbec.
― Bună seara, doamnă. Aş dori să ştiu unde stă un Alchimist din oaza aceasta, întrebă el.
Femeia îi răspunse că nu auzise niciodată vorbindu-se despre aşa ceva, şi plecă repede. Dar
mai înainte îi atrase atenţia flăcăului că nu trebuia să vorbească femeilor îmbrăcate în negru,
pentru că erau femei măritate. Se cuvenea să respecte şi el Tradiţia.
Englezul a fost foarte dezamăgit. Făcuse toată călătoria aceea degeaba. Şi flăcăul se întristă;
tovarăşul lui îşi căuta, şi el, Legenda Personală. Iar când cineva face asta, tot Universul se
străduieşte pentru ca omul să reuşească ceea ce-şi doreşte, aşa spusese bătrânul rege. Acela nu
putea minţi pe nimeni.
― Înainte n-am mai auzit vorbindu-se de alchimişti niciodată, spuse flăcăul. Că aş fi
încercat să vă ajut.
Ceva sclipi în ochii Englezului.
― Asta e! Probabil că aici nimeni nu ştie ce este un alchimist! Întreabă de omul care vindecă
toate bolile din sat!
Mai multe femei îmbrăcate în negru veniră după apă la puţ, dar flăcăul nu vorbi cu ele,
oricât stărui Englezul. Până ce, în sfârşit, se apropie un bărbat.
― Cunoaşteţi pe cineva care vindecă bolile în sat? întrebă flăcăul.
― Allah vindecă toate bolile, răspunse bărbatul, vizibil speriat de străini. Dumneavoastră
căutaţi vrăjitori.
Şi după ce a recitat câteva cuvinte din Coran, îşi căută de drum.
Se mai apropie un bărbat. Era mai bătrân şi abia ducea o găleţică mică. Flăcăul repetă
întrebarea.
― De ce vreţi să cunoaşteţi un asemenea om? răspunse arabul tot cu o întrebare.
― Fiindcă prietenul meu a făcut o călătorie de luni de zile pentru a-l întâlni, a spus băiatul.
― Dacă omul acesta se află în oază, trebuie să fie foarte puternic, zise bătrânul, după ce se
gândi câteva clipe. Nici şefii de triburi n-ar reuşi să-l vadă când ar vrea. Numai când socoteşte el.
Aşteptaţi să se sfârşească războiul. Şi atunci plecaţi cu caravana. Nu încercaţi să pătrundeţi în
viaţa oazei, încheie el, în timp ce se depărta.
Dar Englezul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Erau pe drumul cel bun.
În sfârşit, apăru o fată care nu era îmbrăcată în negru. Ducea un ulcior pe umăr, iar capul
îi era acoperit cu un văl, dar avea faţa descoperită. Flăcăul s-a apropiat pentru a o întreba de
Alchimist.
Şi atunci a fost ca şi cum timpul s-a oprit în loc, iar Sufletul Lumii ar fi apărut cu toată
vigoarea în faţa flăcăului. Când i-a privit ochii negri, buzele nehotărâte între zâmbet şi tăcere, a
înţeles că cea mai importantă şi mai înţeleaptă parte a Limbajului pe care-l vorbea lumea era
aceea care făcea ca toţi pământenii să-şi înţeleagă inimile. Şi asta se chema Iubire, un lucru mai
vechi decât oamenii şi decât însuşi deşertul, care totuşi răsărea mereu cu aceeaşi forţă oriunde
-
25
-
două perechi de ochi se întâlneau cum se întâlniseră acelea două în faţa fântânii. Buzele s-au
hotărât în sfârşit să zâmbească, şi acela era un semn, un semn pe care el îl aşteptase fără să ştie,
atâta timp din viaţa lui, pe care îl căutase între oi şi prin cărţi, în cristaluri şi în liniştea
deşertului.
Acela era limbajul pur al lumii, fără explicaţii, pentru că Universul nu avea nevoie de
explicaţii ca să-şi continue drumul în nesfârşit. Tot ce înţelegea flăcăul în clipa aceea era că se
află în faţa femeii vieţii lui şi, fără să fie nevoie de cuvinte, şi ea trebuia să ştie asta. Era mai sigur
de asta ca de orice altceva pe lume, chiar dacă părinţii lui şi părinţii părinţilor lui i-ar fi spus că
se cuvenea mai întâi să faci curte, să fii logodit, să cunoşti bine fata şi să ai bani, şi abia pe urmă
să te căsătoreşti. Cine spunea asta poate că n-a cunoscut niciodată limbajul universal, fiindcă
atunci când te cufunzi în el, totdeauna e uşor să înţelegi că pe lume există o persoană care o
aşteaptă pe cealaltă, fie în mijlocul deşertului, fie în mijlocul marilor oraşe. Şi când vieţile unor
asemenea oameni se întretaie, şi ochii li se întâlnesc, orice trecut şi orice viitor îşi pierd
importanţa, şi rămâne numai acel moment şi acea certitudine incredibilă că toate lucrurile sub
soare sunt scrise de aceeaşi Mână. O Mână care trezeşte Dragostea şi care face un suflet geamăn
pentru fiecare om care munceşte, se odihneşte şi caută comori sub soare. Fără asta n-ar avea nici
o noimă visurile omenirii.
“Maktub”', şi-a spus flăcăul.
Englezul se ridică de unde stătea şi-l zgâlţâi pe flăcău.
― Hai, întreab-o!
Flăcăul s-a apropiat de fată. Ea zâmbi din nou. El îi întoarse zâmbetul.
― Cum te cheamă? a întrebat-o.
― Mă cheamă Fatima, spuse fata, lăsând privirea în jos.
― E un nume pe care unele femei îl poartă şi pe meleagurile de unde vin eu.
― Este numele fiicei Profetului, spuse Fatima. Războinicii l-au adus până aici.
Fata, gingaşă, vorbea de războinici cu mândrie. Lângă ea, Englezul insista, aşa că flăcăul
întrebă despre omul care vindeca toate bolile.
― E un om care cunoaşte tainele lumii. Vorbeşte cu djinii deşertului, spuse ea.
Djinii erau demoni. Iar fata arătă spre sud, spre locul unde acel bărbat ciudat locuia.
Apoi îşi umplu ulciorul şi plecă. Englezul plecă şi el să-l caute pe Alchimist. Flăcăul rămase
multă vreme aşezat lângă fântână, înţelegând că într-o zi Levantul îi aşternuse pe obraz parfumul
acelei femei şi că o iubea înainte chiar de a şti că există şi că iubirea pentru ea îi va aduce toate
comorile din lume.
A doua zi, flăcăul s-a întors la fântână, ca s-o aştepte pe fată. Spre uimirea lui, îl găsi acolo
pe Englez, privind, pentru prima oară, deşertul.
― Am aşteptat o după-amiază şi o noapte, spuse Englezul. El a sosit o dată cu primele stele.
I-am povestit ce căutam. Atunci m-a întrebat dacă transformasem vreodată plumbul în aur. I-am
răspuns că asta era ceea ce voiam să învăţ. M-a trimis să încerc. A fost tot ce mi-a spus: „Du-te şi
încearcă.”
Flăcăul rămase tăcut. Englezul călătorise atâta ca să audă ceea ce ştia deja. Şi-a amintit că
şi el îi dăduse bătrânului rege şase oi pentru acelaşi lucru.
― Atunci încearcă, îi spuse Englezului.
― Chiar asta am să fac. Şi am să încep chiar acum.
Curând după ce Englezul plecă, Fatima veni să ia apă cu ulciorul.
― Am venit să-ţi spun un lucru simplu, vorbi flăcăul. Vreau să fii nevasta mea. Te iubesc.
Fata lăsă apa să i se verse din ulcior.
― O să te aştept în fiecare zi aici. Am traversat deşertul în căutarea unei comori care se
găseşte lângă Piramide. Războiul a fost pentru mine o nenorocire. Acum este o binecuvântare,
pentru că mă lasă aproape de tine.
― Războiul o să se sfârşească într-o bună zi, a spus fata.
Flăcăul privi curmalii din oază. Fusese păstor. Şi aici erau destule oi. Fatima era mai
importantă decât comoara.
― Războinicii îşi caută comorile, spuse fata ca şi cum ar fi ghicit gândurile flăcăului. Iar
femeile deşertului sunt mândre de războinicii lor.
Apoi îşi umplu din nou ulciorul şi a plecat.
În fiecare zi flăcăul se ducea la fântână ca să o aştepte pe fată. I-a povestit viaţa lui de
păstor, despre rege, despre prăvălia de cristaluri. S-au împrietenit, şi în afara celor cincisprezece
minute cât petrecea cu ea, restul zilei se scurgea îngrozitor de greu. Se aflau de aproape o lună în
oază când Conducătorul Caravanei îi strânse pe toţi ca să le vorbească.
― Nu ştim când se va sfârşi războiul, şi nici nu ne putem urma călătoria, le-a spus el.
Luptele mai pot dura multă vreme, poate chiar ani. Sunt războinici puternici şi viteji de ambele
-
26
-
părţi, iar onoarea de a lupta însufleţeşte ambele tabere. Nu e un război între buni şi răi. E un
război între forţe care luptă pentru aceeaşi putere şi când începe o asemenea luptă, durează mai
mult decât altele, pentru că Allah este în amândouă taberele.
Oamenii s-au risipit. Seara, flăcăul s-a întâlnit iar cu Fatima, şi i-a povestit despre adunare.
― De-a doua zi de când ne-am întâlnit, spuse Fatima, mi-ai vorbit de iubirea dumitale. Apoi
m-ai învăţat lucruri frumoase, cum ar fi Limbajul şi Sufletul Lumii. Toate astea m-au făcut să
devin, încet-încet, o parte din dumneata.
Flăcăul îi auzea vocea, şi o găsea mai frumoasă decât foşnetul vântului în frunzişul
curmalilor.
― E mult de când vin aici la fântână să te aştept. Nu reuşesc să-mi mai amintesc de trecutul
meu, de Tradiţie, de felul în care bărbaţii doresc să se poarte femeile din deşert. De când eram
copil visam că deşertul o să-mi facă cel mai frumos cadou din viaţa mea. Acest cadou a sosit în
sfârşit, şi eşti acela dumneata.
Flăcăul vru să ia mâna fetei. Dar Fatima ţinea ulciorul.
― Mi-ai vorbit de visele tale, de bătrânul rege şi de comoară. Mi-ai vorbit despre semne.
Acum nu mai mi-e frică de nimic, pentru că aceste semne mi te-au adus. Iar eu sunt parte din
visul tău, din Legenda personală, cum îi spui tu. De aceea, vreau să-ţi urmezi drumul pentru care
ai plecat. Dacă trebuie să aştepţi sfârşitul războiului, foarte bine. Dar dacă trebuie să mergi
înainte, du-te spre legenda ta. Dunele se schimbă după vânt, dar deşertul rămâne acelaşi. Aşa va
fi şi cu iubirea noastră. „Maktub”, mai spuse. Dacă eu sunt parte din Legenda ta, înseamnă că te
vei întoarce într-o bună zi.
Flăcăul plecă trist de la întâlnirea cu Fatima. Îşi aduse aminte de câtă lume cunoscuse.
Păstorilor căsătoriţi le venea foarte greu să-şi convingă nevestele că trebuiau să umble pe
câmpuri. Dragostea cerea să fii alături de fiinţa iubită.
A doua zi i-a povestit lucrul acesta şi Fătimei.
― Deşertul ne ia bărbaţii şi nici măcar nu-i aduce totdeauna înapoi, spuse ea. Şi atunci ne
obişnuim cu asta. Iar ei încep să dăinuie în norii fără ploaie, în lighioanele care se ascund sub
pietre, în apa care ţâşneşte generoasă din pământ. Ei încep să facă parte din toate, încep să fie
Sufletul Lumii. Unii se întorc. Atunci toate celelalte femei sunt fericite, pentru că bărbaţii pe care
îi aşteaptă ele s-ar putea înapoia şi ei într-o zi. Înainte eu priveam la femeile astea cu invidie şi le
pizmuiam fericirea. Acum o să am şi eu pe cine să aştept. Sunt o femeie a deşertului şi sunt
mândră de asta. Vreau ca şi bărbatul meu să umble liber ca vântul care vălureşte dunele. Şi
vreau să-mi pot vedea şi eu bărbatul în nori, în animale şi în apă.
Flăcăul se duse să-l caute pe Englez. Voia să-i povestească despre Fatima. Rămase surprins
când văzu că Englezul construise un cuptor lângă cortul lui. Era un cuptor ciudat, cu un vas
străveziu în vârf. Englezul punea lemne pe foc şi privea deşertul. Ochii lui păreau să strălucească
mai intens decât atunci când îşi petrecea timpul citind cărţi.
― Asta e prima fază a operaţiei, spuse Englezul. Trebuie să separ sulful impur. Pentru asta
nu-mi este îngăduit să-mi fie frică de vreo greşeală. Teama de greşeală a fost aceea care m-a
împiedicat să încerc Marea Operă până în ziua de azi. Abia acum încep ceea ce puteam începe
acum zece ani. Dar sunt fericit că n-am aşteptat douăzeci de ani pentru asta.
Şi continuă să pună lemne pe foc şi să privească deşertul. Flăcăul rămase lângă el o vreme,
până ce deşertul începu să se îmbujoreze cu lumina înserării. Atunci simţi o dorinţă enormă de a
merge până acolo, pentru ca să vadă dacă liniştea reuşea să răspundă întrebărilor lui.
Merse fără ţintă o vreme, fără să scape din ochi curmalii oazei. Asculta vântul, simţea
pietrele sub picior. Când şi când întâlnea câte o scoică şi-şi amintea că acel deşert, în timpuri
îndepărtate, fusese o mare uriaşă. Apoi se aşeză pe o piatră şi se lăsă hipnotizat de orizontul din
faţa lui. Nu putea înţelege iubirea fără sentimentul posesiunii: dar Fatima era o femeie a
deşertului, şi dacă ar fi putut cineva să-l înveţe asta, atunci numai deşertul putea.
Rămase aşa, fără să se gândească la nimic, până ce simţi o mişcare deasupra capului. Privi
spre cer şi văzu doi ereţi zburând foarte sus. Flăcăul începu să observe ereţii şi desenele pe care le
făceau pe cer. Păreau dezordonate, dar totuşi aveau oarece sens pentru flăcău. Doar că nu reuşea
să înţeleagă semnificaţia. Se hotărî să urmărească cu privirea mişcările păsărilor, poate o să
izbutească să descifreze ceva. Poate că deşertul ar putea să-i explice iubirea fără posesiune.
I se făcu somn. Inima însă îl îmboldea să nu doarmă: în pofida oboselii, trebui să se
supună. „Eram pe cale să pătrund în Limbajul Lumii, căci totul pe lumea asta are un sens, până
şi zborul ereţilor”, îşi zise. Şi profită de asta pentru a mulţumi că era îndrăgostit de o femeie.
„Când iubeşti, lucrurile capătă un sens şi mai adânc”, gândi.
Deodată, un erete se repezi spre cer şi apoi plonjă rapid, atacându-1 pe celălalt. Când a
făcut mişcarea aceasta, flăcăul a avut o viziune fulgerătoare: o armată, cu săbiile scoase, năvălea
în oază. Viziunea dispăru imediat, dar el se cutremură. Auzise vorbindu-se de miraje, şi chiar
văzuse câteva: erau dorinţe care se materializau pe nisipul deşertului. Dar el nu dorea o oaste
-
27
-
care să invadeze oaza.
Se gândi să uite totul şi să se întoarcă la meditaţiile lui. Încercă încă o dată să se
concentreze asupra deşertului de culoarea trandafirului şi asupra pietrelor. Dar ceva din sufletul
lui nu-i dădea pace.
“Urmăreşte totdeauna semnele”, îi spusese bătrânul rege. Şi flăcăul se gândi la Fatima. Îşi
aminti de ce văzuse şi presimţi că totul se va petrece foarte curând.
Cu mare greutate ieşi din transa în care se cufundase. Se ridică şi se îndreptă spre curmali.
Încă o dată pricepea multitudinea de limbaje ale lucrurilor: de data aceasta, deşertul devenise
sigur, iar oaza se preschimbase în pericol.
Cămilarul sta aşezat la rădăcina unui curmal, privind şi el asfinţitul. L-a văzut pe flăcău
apărând de după dune.
― Se apropie o armată, spuse. Am avut o vedenie.
― Deşertul umple de vedenii inima unui om, răspunse cămilarul.
Dar flăcăul îi povesti despre ereţi: cum le privise zborul, se cufundase deodată în Sufletul
Lumii.
Cămilarul tăcea; înţelegea ce voia flăcăul să spună. Ştia că orice lucru de pe faţa
pământului poate povesti istoria tuturor lucrurilor. Dacă deschidea o carte la orice pagină, sau
privea mâinile oamenilor, sau cărţi de ghicit, sau zbor de pasăre sau orice altceva, orice om avea
să descopere o legătură cu lucrul pe care tocmai îl trăia. În realitate, nu lucrurile arătau ceva;
oamenii erau aceia care, dacă priveau spre lucruri, descopereau felul în care se pătrundea în
Sufletul Lumii.
Deşertul era plin de oameni care-şi câştigau viaţa pentru că puteau pătrunde cu uşurinţă în
Sufletul Lumii. Erau cunoscuţi ca Prezicători, şi temuţi de femei şi bătrâni. Războinicii îi
consultau foarte rar, pentru că era imposibil să intri într-o luptă ştiind când vei muri. Războinicii
preferau gustul luptei şi emoţia necunoscutului; viitorul fusese scris de Allah, şi tot ce scrisese El,
era spre binele omului. Aşa că războinicii trăiau numai pentru prezent, pentru că prezentul era
plin de surprize şi trebuiau să fie atenţi la multe lucruri: unde era spada inamicului, unde se afla
calul, ce lovitură trebuia să dea pentru a-şi salva viaţa.
Cămilarul nu era războinic, aşa încât fusese la câţiva prezicători. Mulţi îi spuseseră lucruri
adevărate, alţii lucruri greşite. Până ce unul dintre ei, cel mai bătrân (şi totodată cel mai temut)
întrebă de ce era stăpânul de cămile aşa de interesat în a cunoaşte viitorul.
― Pentru ca să pot acţiona, spuse cămilarul. Şi să schimb ce nu mi-ar plăcea să se
întâmple.
― Atunci acesta nu va mai fi viitorul tău, i-a spus ghicitorul.
― Dar poate că vreau să-mi cunosc viitorul pentru ca să mă pregătesc pentru lucrurile ce au
să vină.
― Dacă vor fi lucruri bune, va fi o surpriză plăcută. Dacă vor fi lucruri rele, o să suferi cu
mult înainte ca ele să se întâmple.
― Vreau să-mi cunosc viitorul pentru că sunt om, mai spuse cămilarul. Şi oamenii trăiesc în
funcţie de viitorul lor.
Ghicitorul rămase tăcut o vreme. El era specialist în aruncarea beţişoarelor care cădeau pe
jos şi erau interpretate apoi după felul în care cădeau. În ziua aceea n-a mai aruncat beţişoarele.
Le-a înfăşurat într-o pânză şi le-a pus la loc în sac.
― Îmi câştig pâinea ghicind viitorul oamenilor, zise el. Cunosc ştiinţa beţişoarelor şi ştiu
cum să pătrund în acest spaţiu unde totul e scris. Aici pot să citesc trecutul, să descopăr ce a fost
uitat şi să înţeleg semnele prezentului. Când mă consultă oamenii eu nu citesc viitorul; ghicesc
viitorul. Pentru că viitorul îi aparţine lui Dumnezeu şi el îl arată numai în împrejurări deosebite.
Şi cum reuşesc eu să ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. În prezent stă tot secretul; dacă
dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va
întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor şi trăieşte în fiecare zi în învăţăturile Legii şi cu
încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veşnicia.
Cămilarul vru să ştie în ce împrejurări îngăduie Dumnezeu să se vadă viitorul.
― Când îl arată El însuşi. Iar Dumnezeu arată viitorul foarte rar, şi pentru un singur motiv:
când este un viitor care a fost scris să fie schimbat.
Dumnezeu îi arătase un viitor băiatului, se gândi cămilarul. Pentru că voia ca băiatul să fie
unealta Lui.
― Du-te să vorbeşti cu şefii de triburi, i-a zis cămilarul. Povesteşte-le despre războinicii care
se apropie.
― Or să râdă de mine.
― Sunt oameni ai deşertului, şi oamenii deşertului sunt deprinşi cu semnele.
― Atunci pesemne că ştiu deja.
― Nu sunt atenţi la asta. Ei cred că dacă ar trebui să ştie ceva ce vrea Allah să le comunice,
-
28
-
atunci o să vină cineva să le spună. S-a mai întâmplat de multe ori înainte. Dar azi, acest
mesager eşti tu.
Flăcăul se gândi la Fatima. Şi se hotărî să meargă la şefii de triburi.
― Aduc semne din deşert, îi spuse paznicului care stătea la uşa imensului cort alb din
mijlocul oazei. Vreau să fiu primit de căpetenii.
Paznicul nu scoase o vorbă. Intră şi zăbovi mult înăuntru. Apoi ieşi cu un arab tânăr,
îmbrăcat în veşmânt alb brodat cu aur. Flăcăul îi povesti tânărului ce văzuse. Acesta îi ceru să
mai aştepte puţin şi intră iar.
Se lăsă noaptea. Au intrat şi au ieşit tot felul de arabi şi de comercianţi. Puţin câte puţin
focurile se stingeau şi oaza începu să fie la fel de tăcută ca şi deşertul. Numai lumina din cortul
cel mare continua să fie aprinsă. În tot acest timp, flăcăul se gândi la Fatima, fără să fi înţeles
discuţia din seara aceea.
În sfârşit, după multe ore de aşteptare, paznicul îl pofti pe flăcău să intre.
Ceea ce văzu îl lăsă fără grai. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că, în mijlocul deşertului, ar fi
putut exista un cort ca acela. Pe jos erau aşternute cele mai frumoase covoare pe care călcase
vreodată şi de tavan atârnau candelabre cizelate dintr-un metal galben încrustat, purtând
lumânări aprinse. Şefii de triburi stăteau aşezaţi în fundul cortului, în semicerc, odihnindu-şi
braţele şi picioarele pe perne de mătase cu broderii grele. Servitorii intrau şi ieşeau cu tăvi de
argint pline cu mirodenii şi cu ceai. Unii înteţeau jăratecul din narghilele. Un parfum suav de fum
plutea în aer.
Erau opt conducători, iar flăcăul văzu imediat care era cel mai important: un arab îmbrăcat
în veşmânt alb brodat cu aur, aşezat în mijlocul semicercului. Lângă el stătea tânărul arab cu
care vorbise mai înainte.
― Cine este străinul care vorbeşte de semne? întrebă unul dintre şefi, privindu-l.
― Eu sunt, răspunse, şi povesti tot ce văzuse.
― Şi de ce ar povesti deşertul toate astea unui străin, când ştie că noi suntem aici de mai
multe generaţii? zise alt şef de trib.
― Fiindcă ochii mei nu s-au obişnuit încă cu deşertul, răspunse flăcăul. Şi eu pot să văd
lucruri pe care ochii prea deprinşi cu ele nu reuşesc să le vadă.
“Şi pentru că eu mai ştiu şi despre Sufletul Lumii”, gândi în sinea lui. Dar nu spuse nimic,
pentru că arabii nu cred în asemenea lucruri.
― Oaza este teren neutru. Nimeni nu ataca o oază, spuse alt şef.
― Eu spun doar ce am văzut. Dacă nu vreţi să credeţi, nu faceţi nimic.
Asupra cortului căzu o linişte desăvârşită, urmată imediat de o discuţie aprinsă între şefii
de triburi. Vorbeau într-un dialect arab pe care flăcăul nu-l înţelegea, dar când a dat să plece, un
paznic îi spuse să rămână pe loc. Flăcăul începu să se teamă; semnele îi spuneau că ceva nu este
în regulă.
Îi păru rău că a vorbit despre asta cu stăpânul de cămile.
Deodată bătrânul din mijloc zâmbi aproape imperceptibil şi flăcăul se linişti. Bătrânul nu
participase la discuţie şi nu scosese nici o vorbă până atunci. Dar flăcăul era obişnuit cu Limbajul
Lumii şi putu să simtă o vibraţie de Pace traversând cortul dintr-un colţ în altul. Intuiţia îi
spunea că acţionase corect venind.
Discuţia se termină. Rămaseră tăcuţi, ascultându-i pe bătrân. Apoi, el se întoarse spre
flăcău; de data aceasta, faţa lui era rece şi distantă.
― Acum două mii de ani, pe un pământ depărtat, a fost aruncat în fântână şi apoi vândut ca
sclav un bărbat care credea în vise, spuse bătrânul. Negustorii noştri l-au cumpărat şi l-au adus
în Egipt. Dar toţi ştim că cine crede în vise ştie să le şi interpreteze.
“Dar nu totdeauna reuşeşte să le transforme în realitate”, gândi flăcăul, amintindu-şi de
bătrâna ţigancă.
― Interpretând visele faraonului cu vacile slabe şi grase, acest om a scăpat Egiptul de
foamete. Numele lui era Iosif. Şi el era un străin pe pământ străin, ca tine, şi pesemne că avea
aproape vârsta ta.
Liniştea se înstăpâni iar. Ochii bătrânului continuau să fie reci.
― Noi am urmat totdeauna Tradiţia. Tradiţia a salvat Egiptul de foame în acele vremuri, şi
l-a făcut cel mai bogat dintre popoare. Tradiţia ne învaţă cum să străbatem deşertul şi cum să ne
căsătorim fetele. Tradiţia spune că o oază este teren neutru, pentru că ambele tabere au oaze şi
sunt vulnerabile.
Nimeni nu scoase o vorbă cât timp vorbi bătrânul.
― Dar Tradiţia mai spune că trebuie să credem şi în soliile deşertului. Tot ce ştim, de la
deşert ştim.
Bătrânul făcu un semn şi toţi arabii se ridicară. Adunarea se termina. Narghilelele au fost
-
29
-
stinse şi gărzile s-au aşezat în poziţie de drepţi. Flăcăul se pregăti să iasă, dar bătrânul mai
spuse:
― Mâine dimineaţă noi vom rupe o înţelegere care spune că nimeni în oază nu poate purta
arme. Toată ziua îi vom aştepta pe inamici. Când soarele va coborî la orizont, bărbaţii îmi vor
preda armele. Pentru fiecare zece inamici morţi, vei primi un ban de aur.
Dar armele nu pot ieşi din locul lor fără să cunoască lupta. Sunt capricioase ca deşertul, şi
dacă le învăţăm cu asta, data viitoare s-ar putea să le fie lene să tragă. Dacă nici una nu va fi
folosită mâine, cel puţin una va fi folosită pentru tine.
Oaza tocmai începea să fie luminată de luna plină când ieşi băiatul. Avea de mers douăzeci
de minute până la cortul lui şi plecă într-acolo.
Era speriat de tot ce se întâmplase. Se amestecase în Sufletul Lumii şi preţul pentru
credinţa în acel lucru era viaţa lui. Un pariu scump. Dar pariase scump încă din ziua când îşi
vânduse oile pentru a-şi urma Legenda Personală. Şi aşa cum spunea stăpânul de cămile, fie că
mori mâine, fie că mori în altă zi este acelaşi lucru. Oricare zi era făcută pentru a fi trăită sau
pentru a părăsi lumea. Totul depindea numai de un cuvânt: „Maktub”'.
Merse în tăcere. Nu se căia. Dacă avea să moară a doua zi, va fi pentru că Dumnezeu nu
voia să schimbe viitorul. Dar murea după ce traversase Strâmtoarea, lucrase într-un magazin de
cristaluri, cunoscuse tăcerea deşertului şi ochii Fâtimei. Trăise intens fiecare zi de când plecase
de acasă cu atâta vreme în urmă. Dacă avea să moară mâine, ochii lui văzuseră deja mai multe
lucruri decât ochii oricărui alt păstor, şi flăcăul era mândru de asta.
Deodată auzi o bubuitură şi fu aruncat la pământ de forţa unui vânt pe care nu-l cunoştea.
Locul se umplu de praf care aproape că acoperi luna. În faţa lui, un enorm cal alb se cabra
scoţând un nechezat îngrozitor.
Flăcăul abia vedea ce se petrece, dar când praful se mai potoli, simţi că-l cuprinde o groază
care nu-l mai încercase niciodată. Pe cal stătea un călăreţ îmbrăcat în negru cu un şoim pe
umărul stâng. Purta turban şi un văl care-i ascundea toată faţa, lăsând să se vadă numai ochii.
Părea solul deşertului, dar prezenţa lui era mai puternică decât a tuturor oamenilor pe care-i
cunoscuse în viaţa lui.
Straniul cavaler scoase spada enormă şi curbată pe care o purta prinsă la şa. Oţelul străluci
în lumina lunii.
― Cine a îndrăznit să citească zborul ereţilor? întrebă cu o voce răsunătoare, încât ecoul ei
se auzi parcă printre cei cincizeci de mii de curmali din Al-Fayoum.
― Eu, răspunse flăcăul. Imediat îşi aduse aminte de imaginea sfântului Santiago
Matamouros pe calul lui alb care strivea necredincioşii sub copite. Exact aşa era. Numai că acum
situaţia era pe dos.
― Eu am îndrăznit, repetă flăcăul şi-şi plecă capul ca să primească lovitura spadei. Multe
vieţi vor fi salvate pentru că aţi uitat de Sufletul Lumii.
Dar spada nu coborî imediat. Mâna străinului se lăsă încet, până ce vârful oţelului atinse
fruntea flăcăului. Era aşa de ascuţită încât ţâşni o picătură de sânge.
Călăreţul stătea nemişcat ca o stană. La fel şi flăcăul. Nu se gândi nici o clipă să fugă. În
străfundul sufletului, o bucurie ciudată pusese stăpânire pe el: avea să moară pentru Legenda lui
Personală. Şi pentru Fatima. Semnele se adevereau, în sfârşit, în faţa lui era Duşmanul. dar el nu
mai trebuia să se preocupe de moarte, pentru că exista un Suflet al Lumii. În scurt timp avea să
facă parte din el. Iar mâine, şi Duşmanul avea să facă parte din el. Însă străinul abia dacă îi
atingea capul cu spada.
― De ce ai citit zborul păsărilor?
― N-am citit decât ce voiau păsările să povestească. Ele vor să salveze oaza şi voi o să pieriţi.
Oaza are mai mulţi oameni decât voi.
Spada se rezema tot pe fruntea lui.
― Cine eşti tu să schimbi voinţa lui Allah?
― Allah a făcut oştirile, dar tot el a făcut şi păsările. Allah mi-a dezvăluit limba păsărilor.
Totul a fost scris de aceeaşi Mână, spuse flăcăul, amintindu-şi de cuvintele cămilarului.
Străinul îi luă, în sfârşit, spada de deasupra capului. Flăcăul simţi o oarecare uşurare. Dar
nu putea fugi.
― Ai grijă cu prezicerile, spuse străinul. Când lucrurile sunt deja scrise, n-ai cum să le eviţi.
― Eu n-am văzut decât o armată, spuse flăcăul. Nu am văzut rezultatul bătăliei.
Cavalerul păru mulţumit de răspuns. Dar continua să ţină spada în mână.
― Ce caută un străin pe pământuri străine?
― Îmi caut Legenda Personală. Ceva ce n-o să înţelegeţi niciodată.
Cavalerul puse spada în teacă, iar şoimul de pe umărul lui dădu un ţipăt ciudat. Flăcăului
începu să-i vină inima la loc.
-
30
-
― Trebuia să-ţi încerc vitejia, spuse străinul. Curajul este darul cel mai de preţ pentru cine
caută Limbajul Lumii.
Flăcăul rămase surprins. Omul acela vorbea despre nişte lucruri pe care puţini le
cunoşteau.
― Nu trebuie să te culci vreodată pe o ureche, chiar dacă ai ajuns atât de departe, continuă
el. Trebuie să iubeşti deşertul, dar să nu te încrezi pe de-a-ntregul niciodată în el. Pentru că
deşertul este o încercare pentru toţi oamenii: îi încearcă la fiecare pas şi-l ucide pe cel neatent.
Cuvintele lui aminteau de vorbele bătrânului rege.
― Dacă vin războinicii şi încă vei mai avea capul pe umeri după apusul soarelui, să mă
cauţi, zise străinul.
Aceeaşi mână care ţinuse spada înşfăcă acum un bici. Calul se cabră din nou, ridicând alt
nor de praf.
― Dar unde locuiţi? strigă flăcăul în timp ce călăreţul se depărta.
Mâna cu biciul arătă spre sud. Flăcăul îl întâlnise pe Alchimist.
A doua zi în zori erau două mii de bărbaţi înarmaţi printre curmalii din Al-Fayoum. Înainte
ca soarele să ajungă în înaltul cerului, cinci sute de războinici au apărut la orizont. Călăreţii au
pătruns în oază prin partea de nord; părea o expediţie paşnică, dar toţi ascundeau arme sub
mantiile albe. Când au ajuns aproape de marele cort din centrul oazei Al-Fayoum, au scos
iataganele şi puştile. Şi au atacat un cort gol.
Bărbaţii din oază i-au încercuit pe cavalerii deşertului, într-o jumătate de oră patru sute
nouăzeci şi nouă de trupuri zăceau răspândite pe nisip. Copiii se aflau în cealaltă parte a livezii de
curmali şi n-au văzut nimic. Femeile se rugau pentru bărbaţii lor în corturi, aşa că nici ele n-au
văzut nimic. Dacă n-ar fi fost leşurile, oaza ar fi părut că trăieşte o zi normală.
Numai un războinic a fost cruţat, comandantul batalionului. Pe seară a fost condus în faţa
şefilor de trib care I-au întrebat de ce încălcase Tradiţia. Comandantul a răspuns că oamenii lui
sufereau de foame şi sete, sleiţi de atâtea zile de lupte, şi hotărâseră să cucerească o oază pentru
a putea să reîncepă lupta.
Şeful tribului spuse că-i pare rău pentru războinici, dar Tradiţia nu poate fi încălcată
niciodată. Singurul lucru care se schimbă în deşert sunt dunele, când suflă vântul.
Apoi îl osândi pe comandant la o moarte ruşinoasă, în loc de sabie sau de glonţ, a murit
spânzurat într-un curmal, mort şi el. Trupul i se legăna cu vântul deşertului.
Şeful de trib l-a chemat pe flăcău şi i-a dat cincizeci de monede de aur. Apoi a reamintit
povestea lui Iosif din Egipt şi i-a cerut să fie Sfetnicul Oazei.
Când soarele a apus pe deplin şi primele stele au început să apară (nu străluceau prea tare,
pentru că era lună plină) flăcăul porni spre sud. Nu era decât un cort, şi câţiva arabi care treceau
pe acolo spuneau că locul era plin de djini. Flăcăul însă se aşeză şi se puse pe aşteptat.
Alchimistul apăru când luna era sus pe cer. Avea doi ereţi morţi pe umăr.
― Iată-mă, aici sunt, spuse flăcăul.
― Nu trebuia să fii aici, răspunse Alchimistul. Sau Legenda ta Personală era să ajungi aici?
― Este război între clanuri. Nu este posibil să traversez deşertul.
Alchimistul coborî de pe cal şi făcu un semn pentru ca flăcăul să-l urmeze în cort. Era un
cort la fel cu toate celelalte pe care le văzuse în oază, cu excepţia cortului celui mare, central, care
avea luxul din basmele cu zâne. Căută cu privirea aparatele şi cuptoarele de alchimie, dar nu
văzu nimic. Erau numai câteva cărţi puse teanc, o maşină de gătit şi pereţii plini de desene
misterioase.
― Aşază-te, fiindcă vreau să pregătesc un ceai, spuse Alchimistul. Şi vom mânca împreună
aceşti ereţi.
Flăcăul a bănuit că erau aceleaşi păsări pe care le văzuse cu o zi înainte, dar nu spuse
nimic. Alchimistul aprinse focul şi în scurt timp un miros delicios de carne umplu cortul. Era mai
plăcut decât parfumul de narghilea.
― De ce aţi vrut să mă vedeţi? întrebă flăcăul.
― Din cauza semnelor, răspunse Alchimistul. Vântul mi-a dat de ştire că o să vii. Şi că ai
nevoie de ajutor.
― Nu eu. E celălalt străin, Englezul. El vă căuta.
― El trebuie să găsească alte lucruri înainte de a mă întâlni. Dar e pe drumul cel bun. S-a
apucat să privească deşertul.
― Şi eu?
― Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră pentru ca să-ţi realizezi visul, spuse
Alchimistul, repetând cuvintele bătrânului rege.
Flăcăul înţelese. Altcineva apăruse în drumul lui pentru a-l conduce spre Legenda lui
-
31
-
Personală.
― Atunci o să mă învăţaţi?
― Nu. Ştii tot ce e nevoie. O să te ajut doar să găseşti drumul spre comoară.
― E război între clanuri, repetă flăcăul.
― Eu cunosc deşertul.
― Eu mi-am găsit deja comoara. Am o cămilă, banii de la magazinul de cristaluri şi cincizeci
de monede de aur. Pot fi un om bogat la mine acasă.
― Dar nimic din lucrurile acestea nu este aproape de Piramide, spuse Alchimistul.
― O am pe Fatima. E o comoară mai mare decât tot ce am izbutit să strâng.
― Nici ea nu este aproape de Piramide.
Mâncară ereţii în tăcere. Alchimistul deschise o carafă şi vărsă un lichid roşu în paharul
flăcăului. Era vin, unul dintre cele mai bune vinuri pe care le băuse în viaţa lui. Dar vinul era
interzis prin lege.
― Rău nu este ce intră în gura omului, spuse Alchimistul. Rău este ce iese.
Flăcăul începu să se simtă vesel din cauza vinului. Dar Alchimistul îi inspira teamă. Se
aşezară afară lângă cort, privind strălucirea lunii care umbrea stelele.
― Bea şi distrează-te niţel, zise Alchimistul, observând că flăcăul devenea din ce în ce mai
vesel. Odihneşte-te cum se odihneşte un războinic înainte de luptă. Dar nu uita că inima ta este
acolo unde este comoara. Şi că această comoară a ta se cere să fie găsită, pentru ca tot ce ai
descoperit pe drum să capete un sens. Mâine vinde-ţi cămila şi cumpără-ţi un cal. Cămilele sunt
înşelătoare: fac mii de paşi şi nu dau vreun semn de oboseală. Dar dintr-o dată se pun în
genunchi şi mor. Caii obosesc treptat. Şi vei şti totdeauna cât poţi cere de la ei sau când le
soseşte ceasul.
Noaptea următoare flăcăul veni cu un cal la cortul Alchimistului. Curând apăru şi acesta,
călare pe cal şi cu şoimul pe umărul stâng.
― Arată-mi unde e viaţa din deşert, spuse Alchimistul. Numai cine găseşte viaţă poate
descoperi comori.
Au pornit să meargă pe nisipuri, cu luna încă strălucind deasupra lor. „Nu ştiu dacă voi fi în
stare să găsesc viaţă în deşert”, se gândi flăcăul. „Încă nu cunosc deşertul.”
Vru să se întoarcă şi să-i mărturisească asta Alchimistului, dar îi fu teamă de el. Ajunseră
la locul cu pietre, unde băiatul văzuse ereţii pe cer; acum, totul era linişte şi vânt.
― Nu pot să găsesc viaţă în deşert, spuse flăcăul. Ştiu că există, dar nu reuşesc s-o
descopăr.
― Viaţa atrage viaţă, răspunse Alchimistul.
Flăcăul înţelese. În scurt timp scoase căpăstrul calului şi acesta porni liber peste pietre şi
nisip. Alchimistul îi urma tăcut, iar calul flăcăului a umblat aproape o jumătate de oră. Nu mai
vedeau curmalii oazei, ci numai luna enormă pe cer şi pietrele strălucind cu culoarea argintului.
Deodată, într-un loc unde nu mai fusese niciodată, flăcăul văzu cum calul se opreşte.
― Aici există viaţă, îi spuse flăcăul Alchimistului. Nu cunosc limbajul deşertului, dar calul
meu cunoaşte limbajul vieţii.
Descălecară. Alchimistul nu-i răspunse. Începu să privească pietrele, înaintând încet. Se
opri brusc şi se aplecă cu mare grijă. Între pietre era o gaură; Alchimistul vârî mâna în gaură,
apoi braţul până la umăr. Înăuntru se mişcă ceva iar ochii Alchimistului ― flăcăul nu-i putea
vedea decât ochii ― s-au micşorat de efort şi de încordare. Braţul părea că se luptă cu ceea ce era
în gaură. Şi, cu un salt care-l sperie pe flăcău, Alchimistul trase braţul şi sări în picioare. Mâna
lui ţinea strâns un şarpe, prins de coadă.
Şi flăcăul sări, dar înapoi. Cobra se zbătea neîncetat, emiţând zgomote şi şuierături care
răneau liniştea deşertului. Era un şarpe cu clopoţei al cărui venin putea ucide omul în câteva
minute.
“Atenţie la venin”, gândi flăcăul. Dar Alchimistul îşi băgase mâna în gaură şi pesemne că
fusese deja muşcat. Însă chipul lui era liniştit. „Alchimistul are două sute de ani”, spusese
Englezul. Trebuie să fi ştiut cum să umble cu cobrele în deşert.
Flăcăul văzu când tovarăşul lui se duse la cal şi scoase spada cea lungă în formă de
semilună. Cu ea, desenă un cerc pe nisip şi aşeză şarpele în mijloc. Animalul se linişti imediat.
― Poţi să stai fără grijă, spuse Alchimistul. N-o să iasă de aici. Iar tu ai descoperit viaţa în
deşert, semnul de care eu aveam nevoie.
― De ce era aşa de important?
― Pentru că Piramidele sunt înconjurate de deşert.
Flăcăul nu voia să audă de Piramide. Sufletul lui era greu de tristeţe încă din noaptea
precedentă. Dacă-şi continua căutarea comorii însemna s-o părăsească pe Fatima.
― Te voi călăuzi prin deşert, spuse Alchimistul.
-
32
-
― Vreau să rămân în oază, răspunse flăcăul. Am întâlnit-o pe Fatima. Iar ea, pentru mine,
înseamnă mai mult decât comoara.
― Fatima este o femeie a deşertului, spuse Alchimistul. Ştie că bărbaţii trebuie să plece
pentru a putea să se întoarcă. Ea şi-a găsit comoara: pe tine. Acum aşteaptă ca tu să găseşti ceea
ce cauţi.
― Şi dacă mă hotărăsc să rămân?
― Vei fi sfetnicul Oazei. Ai aur destul ca să cumperi multe oi şi multe cămile. Te vei însura
cu Fatima şi veţi trăi fericiţi în primul an. Vei învăţa să iubeşti deşertul şi vei cunoaşte fiecare din
cei cincizeci de mii de curmali. Vei observa cum cresc, dezvăluind o lume care se schimbă mereu.
Şi vei înţelege din ce în ce mai mult semnele, pentru că deşertul este un magistru mai bun ca toţi.
În al doilea an, îţi vei aminti că există o comoară. Semnele vor începe să vorbească insistent
despre asta, şi tu vei încerca să le treci cu vederea. Îţi vei folosi cunoştinţele numai pentru binele
oazei şi al locuitorilor ei. Şefii de triburi îţi vor mulţumi pentru asta. Cămilele îţi vor aduce bogăţie
şi putere. În al treilea an semnele vor continua să-ţi vorbească despre comoară şi despre Legenda
Personală. O să stai nopţi în şir rătăcind prin oază, iar Fatima va deveni o femeie tristă pentru că
a făcut ca drumul tău să fie întrerupt. Dar îi vei dărui iubire şi ea îţi va răspunde cu iubire. Îţi vei
aminti că ea nu ţi-a cerut niciodată să rămâi, fiindcă o femeie a deşertului ştie să-şi aştepte
bărbatul. De asta nu o să-i găseşti nici o vină. Dar vei umbla multe nopţi prin nisipul deşertului
şi printre curmali gândindu-te că poate ai fi putut să-ţi urmezi calea, să te încrezi mai mult în
iubirea ta pentru Fatima. Pentru că ceea ce te ţine în oază este propria ta frică de faptul că nu te
vei mai întoarce niciodată. Şi-n acel moment, semnele îţi vor arăta că acea comoară a ta este
îngropată pe vecie. În al patrulea an semnele te vor părăsi pentru că n-ai vrut să le asculţi. Şefii
de triburi vor înţelege asta şi vei fi destituit din Sfat. În acel moment vei fi devenit un negustor
bogat, cu multe cămile şi multe mărfuri. Dar îţi vei petrece restul zilelor rătăcind printre curmali
şi prin deşert, ştiind că nu ţi-ai împlinit Legenda Personală şi că în acel moment va fi prea târziu
pentru asta. Şi nu vei înţelege că Iubirea nu-l împiedică niciodată pe un om să-şi urmeze Legenda
Personală. Iar când se întâmplă asta, este pentru că nu era Iubirea Adevărată, aceea care
vorbeşte Limbajul Lumii.
Alchimistul şterse cercul de pe nisip, iar şarpele fugi şi dispăru printre pietre. Flăcăul îşi
aminti de Negustorul de cristaluri care a vrut mereu să meargă la Mecca, şi de Englezul care
căuta un Alchimist. Flăcăul îşi mai aminti şi de o femeie care s-a încrezut în deşert şi deşertul i-a
adus într-o bună zi pe omul pe care-l dorea ca iubit.
Au încălecat, şi de data asta băiatul îl urma pe Alchimist. Vântul aducea zgomotele oazei,
iar el încerca să ghicească vocea Fatimei. În ziua aceea nu fusese la fântână din cauza luptei.
Dar în noaptea aceasta, când priveau la un şarpe închis într-un cerc, straniul călăreţ cu
şoimul pe umăr îi vorbise de iubire şi comori, de femeile deşertului şi de Legenda sa Personală.
― Merg cu dumneavoastră, spuse flăcăul. Şi deodată îşi simţi inima împăcată.
― Plecăm mâine în zori, înainte de răsăritul soarelui, fu singurul răspuns al Alchimistului.
Flăcăul îşi petrecu toată noaptea treaz. Cu două ore înainte de răsăritul soarelui, îl trezi pe
unul dintre băieţii care dormeau în cort şi-i ceru să-i arate unde locuia Fatima. Au ieşit împreună
şi au mers până acolo. Drept plată, flăcăul îi dădu bani ca să-şi cumpere o oaie.
Apoi îi ceru să caute unde dormea Fatima, să o trezească şi să-i spună că el o aştepta.
Tânărul arab făcu şi acest lucru, şi căpătă în schimb alţi bani cu care să-şi mai cumpere o oaie.
― Acum lasă-ne singuri, îi spuse flăcăul băiatului arab, care se întoarse la cortul lui ca să
se culce, mândru că-l ajutase pe sfetnicul Oazei; şi mulţumit că avea bani ca să-şi cumpere oi.
Fatima apăru în uşa cortului. Amândoi au plecat printre curmali. Flăcăul ştia că era
împotriva Tradiţiei, dar asta nu avea acum nici o importanţă.
― Am să plec, spuse el. Şi vreau să ştii că mă voi întoarce. Eu te iubesc pentru că…
― Nu spune nimic, îl întrerupse Fatima. Iubeşti pentru că iubeşti. Nu există nici un motiv
pentru ca să iubeşti.
Dar flăcăul continuă:
― Eu te iubesc pentru că am avut un vis, am întâlnit un rege, am vândut cristaluri, am
traversat deşertul, clanurile au declarat război şi am fost la o fântână pentru a afla unde stătea
un Alchimist. Eu te iubesc pentru că tot Universul a contribuit ca eu să ajung la tine.
Cei doi s-au îmbrăţişat. Era prima oară când trupurile li se atingeau.
― Mă voi întoarce, repetă flăcăul.
― Înainte priveam deşertul cu dorinţă, spuse Fatima. Acum o voi face cu speranţă. Tatăl
meu a plecat într-o zi, dar s-a întors la mama, şi continuă să se întoarcă mereu.
Nu şi-au mai spus nimic. Au mers puţin pe sub curmali, apoi flăcăul o lăsă la intrarea în
cort.
― Mă voi întoarce aşa cum tatăl tău s-a întors la mama ta, spuse.
-
33
-
Îşi dădu seama că ochii Fatimei înotau în lacrimi.
― Plângi?
― Sunt femeie a deşertului, spuse ea, ascunzându-şi faţa. Dar mai înainte de toate sunt
femeie.
Fatima intră în cort. În scurt timp soarele avea să apară. Când se va fi făcut ziuă, ea avea să
iasă şi să facă ce făcuse atâţia ani înainte; dar totul se schimbase acum. Flăcăul nu mai era în
oază, iar oaza nu mai însemna acelaşi lucru. Nu avea să mai fie locul cu cincizeci de mii de
curmali şi trei sute de fântâni unde poposeau pelerinii, bucuroşi, după o călătorie atât de lungă.
Oaza, de acum încolo, avea să fie un loc gol pentru ea.
Începând cu ziua aceea deşertul va deveni mai important. Avea să privească mereu în zare,
încercând să afle ce stea urmează flăcăul în căutarea comorii lui. Avea să-şi trimită sărutările
vântului, în speranţa că ele vor atinge chipul flăcăului şi-i vor povesti că era în viaţă, că-l aştepta
aşa cum o femeie îl aşteaptă pe un bărbat curajos, plecat în căutarea viselor şi a comorilor.
Începând cu ziua aceea, deşertul avea să fie un singur lucru: speranţa întoarcerii lui.
― Nu te gândi la ce a rămas în urmă, îi spuse Alchimistul când începură cavalcada peste
nisipurile deşertului. Totul este gravat în Sufletul Lumii şi acolo va rămâne pentru vecie.
― Oamenii visează mai mult la întoarceri decât la plecări, zise flăcăul care se obişnuise iar
cu tăcerea deşertului.
― Dacă ceea ce ai găsit este făcut din materie pură, niciodată nu va putrezi. Şi te vei putea
întoarce într-o bună zi. Dacă nu a fost decât o clipă de lumină, ca explozia unei stele, atunci nu
vei mai găsi nimic la înapoiere. Dar vei fi văzut o explozie de lumină. Şi numai asta, şi tot va fi
meritat.
Bărbatul vorbea în limbajul alchimiei. Dar flăcăul ştia că se referea la Fatima.
Era greu să nu te gândeşti la ce a rămas în urmă. Deşertul, cu peisajul lui aproape
neschimbat, se umplea de vise. Flăcăul încă mai vedea curmalii, fântânile şi chipul femeii iubite.
Îl vedea pe Englez cu laboratorul lui, şi pe cămilar care era un învăţător fără să ştie. „Poate că
Alchimistul n-a iubit niciodată”, gândi băiatul.
Alchimistul călărea înaintea lui, cu şoimul pe umăr. Şoimul cunoştea bine limbajul
deşertului, şi când se opreau, pleca de pe umărul Alchimistului şi zbura în căutare de hrană. În
prima zi a adus un iepure. A doua zi a adus două păsări.
Noaptea îşi aşterneau păturile pe jos, dar nu aprindeau focul. Nopţile din deşert erau reci şi
se întunecau pe măsură ce luna descreştea pe cer. Timp de o săptămână au mers în tăcere,
vorbind doar despre precauţiile necesare pentru a ocoli luptele dintre clanuri. Războiul continua,
iar vântul aducea uneori miros dulceag de sânge. Pesemne se dăduse vreo bătălie în apropiere, şi
vântul îi amintea flăcăului că există Limbajul Semnelor, mereu gata să-i arate ceea ce ochii nu
reuşeau să vadă.
După şapte zile de drum, Alchimistul hotărî să facă popas mai devreme decât de obicei.
Şoimul plecă la vânătoare, iar el scoase bidonul de apă şi-l oferi flăcăului.
― Eşti aproape de sfârşitul călătoriei, spuse Alchimistul. Felicitările mele pentru că ţi-ai
urmat Legenda Personală.
― Iar dumneavoastră m-aţi călăuzit în tăcere, răspunse flăcăul. Credeam că mă veţi învăţa
ce ştiţi. De curând am străbătut deşertul alături de un om care avea cărţi de Alchimie. Dar n-am
reuşit să învăţ nimic.
― Nu există decât un singur fel de a învăţa, replică Alchimistul. Prin acţiune. Călătoria te-a
învăţat tot ce trebuia să ştii. Nu mai lipseşte decât un lucru.
Flăcăul vru să ştie care era acela, dar Alchimistul rămase cu ochii în zare, aşteptând
întoarcerea şoimului.
― De ce vi se spune Alchimistul?
― Pentru că asta sunt.
― Şi ce era greşit la ceilalţi alchimişti, care căutau aur şi nu reuşeau să-l obţină?
― Nu căutau decât aur, îi răspunse însoţitorul lui. Căutau comoara Legendei lor Personale
fără să dorească să-şi trăiască propria legendă.
― Ce nu ştiu eu încă? insistă flăcăul.
Dar Alchimistul continuă să privească orizontul. După o vreme, şoimul se întoarse cu
hrana. Au săpat o groapă şi au aprins focul în ea, astfel încât nimeni să nu vadă lumina flăcărilor.
― Sunt Alchimist pentru că sunt Alchimist, zise el în timp ce pregăteau mâncarea. Am
învăţat ştiinţa asta de la bătrânii mei, care au învăţat-o de la bunicii lor şi tot aşa până la facerea
lumii. În acele vremuri, toată ştiinţa Marii Opere se putea scrie pe un singur smarald. Dar
oamenii n-au dat importanţă lucrurilor simple şi au început să scrie tratate, interpretări şi studii
filozofice. Şi unii au început să spună că ştiau drumul mai bine decât ceilalţi. Însă Tabla de
Smarald este vie până în zilele noastre.
-
34
-
― Ce scria pe Tabla de Smarald? vru să ştie flăcăul.
Alchimistul începu să deseneze ceva pe nisip, dar nu zăbovi mai mult de cinci minute. În
timp ce el desena, flăcăul îşi aminti de bătrânul rege şi de piaţa unde se întâlniseră în acea zi;
parcă trecuseră ani şi ani de atunci.
― Iată ce era scris pe Tabla de Smarald, zise Alchimistul când termină de desenat.
Flăcăul se apropie şi citi cuvintele de pe nisip.
― E un cod, zise băiatul, cam dezamăgit de Tabla de Smarald. Seamănă cu cărţile
Englezului.
― Ba nu, răspunse Alchimistul. Este ca zborul ereţilor; nu trebuie să fie înţeles pur şi
simplu prin raţiune. Tabla de Smarald este o trecere directă spre Sufletul Lumii. Înţelepţii au
înţeles că lumea aceasta naturală este doar o imagine şi o copie a Paradisului. Simpla existenţă a
acestei lumi este o garanţie că există altă lume, mai perfectă decât ea. Dumnezeu a creat-o pentru
ca, prin mijlocirea lucrurilor vizibile, oamenii să poată înţelege învăţăturile spirituale şi minunile
ştiinţei Lui. Asta este ceea ce eu numesc Acţiune.
― Trebuie să înţeleg Tabla de Smarald? întrebă flăcăul.
― Poate, dacă ai fi într-un laborator de Alchimie, acum ar fi momentul să studiezi cel mai
bun mod de a înţelege Tabla de Smarald. Dar acum eşti în deşert. Deci cufundă-te în deşert. Este
la fel de bun pentru a înţelege lumea ca oricare alt lucru de pe faţa pământului. Nu ai nevoie să
înţelegi deşertul: este de ajuns să priveşti un simplu grăunte de nisip şi vei vedea în el toate
minunile Creaţiei.
― Cum să fac să mă cufund în deşert?
― Ascultă-ţi inima. Ea cunoaşte totul, pentru că a venit din Sufletul Lumii şi într-o zi se va
întoarce în el.
Mai merseră în tăcere încă două zile. Alchimistul era din ce în ce mai precaut, pentru că se
apropiau de zona luptelor celor mai crâncene. Iar flăcăul încerca să-şi asculte inima.
Era o inimă complicată: înainte era obişnuită să plece mereu, iar acum voia să ajungă cu
orice preţ. Uneori inima lui stătea ore în şir povestindu-i istorii de dor, alteori se emoţiona de
răsăritul soarelui în deşert şi-l făcea pe flăcău să plângă pe ascuns. Inima bătea mai repede când
îi vorbea flăcăului despre comoară şi abia se mai simţea când ochii flăcăului se pierdeau în
nesfârşirea deşertului. Dar niciodată nu tăcea, nici chiar când flăcăul nu schimba nici o vorbă cu
Alchimistul.
― De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul când se opriră în acea zi.
― Pentru că acolo unde este ea, acolo va fi şi comoara ta.
― Inima mea e agitată, spuse flăcăul. Visează, se emoţionează şi e îndrăgostită de o femeie
din deşert. Îmi cere tot felul de lucruri şi nu mă lasă să dorm nopţi în şir când mă gândesc la ea.
― Asta-i bine. Inima ta e vie. Ascultă în continuare tot ce are să-ţi spună.
În următoarele trei zile cei doi s-au întâlnit cu câţiva războinici şi i-au văzut pe alţii la
orizont. Inima flăcăului începu să vorbească despre frică. Îi povestea istorii pe care le auzise de la
Sufletul Lumii, poveşti despre oameni care plecaseră în căutarea comorilor lor şi nu le găsiseră
niciodată. Uneori îl speria cu gândul că nu va avea niciodată comoara sau că putea muri în
deşert. Alteori îi spunea flăcăului că e mulţumită, că-şi găsise iubirea şi găsise mulţi bani de aur.
― Inima mea e înşelătoare, îi spuse flăcăul Alchimistului, când s-au oprit ca să-şi
odihnească puţin caii. Nu vrea ca eu să merg mai departe.
― Asta e bine, răspunse Alchimistul. Dovedeşte că inima ta e vie. Este normal să-ţi fie frică
să dai pentru un vis tot ce ai căpătat până acum.
― Atunci, pentru ce trebuie să-mi ascult inima?
― Pentru că niciodată nu vei reuşi s-o faci să tacă. Şi chiar dacă te prefaci că nu asculţi ce
spune, ea va sta în pieptul tău repetând mereu tot ce crede despre viaţă şi lume.
― Şi dacă e înşelătoare?
― Înşelăciunea este o lovitură neaşteptată. Dacă îţi cunoşti bine inima, niciodată nu va
reuşi asta. Pentru că tu îi vei cunoaşte visele şi dorinţele şi vei şti ce să faci cu ele. Nimeni nu
reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru ca niciodată să
nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi.
Flăcăul continuă să-şi asculte inima în timp ce străbăteau deşertul. Începu să-i cunoască
şiretlicurile şi trucurile şi începu s-o accepte aşa cum era.
Atunci flăcăului nu i-a mai fost frică şi n-a mai vrut să se întoarcă, pentru că într-o seară
inima îi spuse că era mulţumită. „Chiar dacă eu mai cârtesc puţin”, îi spunea inima, „o fac pentru
că sunt inimă de om, şi inimile oamenilor aşa sunt. Le este teamă să-şi împlinească cele mai
îndrăzneţe visuri, pentru că li se pare că nu merită sau că nu vor reuşi. Noi, inimile, murim de
frică numai la gândul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut să fie
-
35
-
bune şi n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite dar au rămas pentru totdeauna
îngropate în nisip. Pentru că atunci când se întâmplă aşa ceva, suferim îngrozitor.”
― Inimii mele îi este frică de suferinţă, îi spuse flăcăul Alchimistului într-o noapte când
priveau cerul fără lună.
― Spune-i că frica de suferinţă este mai rea decât suferinţa însăşi. Şi că nici o inimă nu a
suferit când a plecat în căutarea visurilor ei, pentru că fiecare moment de căutare este un
moment de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia.
“Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire”, îi spuse flăcăul inimii lui. „Cât mi-am
căutat comoara am avut numai zile luminoase, pentru că ştiam că fiecare oră făcea parte din
visul de a o găsi. Cât am căutat comoara, am descoperit pe drum lucruri pe care niciodată n-aş fi
visat să le întâlnesc dacă n-aş fi avut curajul să încerc lucruri imposibile pentru păstori.”
Şi atunci sufletul lui se potoli pentru o întreagă după-amiază. Noaptea, flăcăul dormi liniştit
şi când se trezi, inima începu să-i povestească despre Sufletul Lumii. Îi spuse că omul fericit este
omul care îl poartă pe Dumnezeu în sine. Şi că fericirea putea fi întâlnită într-un simplu grăunte
de nisip din deşert, aşa cum îi spusese Alchimistul. Pentru că un grăunte de nisip este un
moment al Creaţiei şi Universului i-au trebuit mii de milioane de ani ca să-l creeze.
“Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva”, îi spuse inima. Noi,
inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le
găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul
său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei
Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar
devine ameninţătoare.
“Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca
vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.”
― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întrebă flăcăul pe
Alchimist.
― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.
Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească
niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea
semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.
Toată noaptea aceea stătu de vorbă cu Alchimistul. Iar Alchimistul înţelese că inima
flăcăului se întorsese către Sufletul Lumii.
― Ce să fac acum? întrebă flăcăul.
― Continuă-ţi drumul spre Piramide, spuse Alchimistul. Şi fii atent la semne. Acum inima ta
este în stare să-ţi arate comoara.
― Asta era ceea ce trebuia să aflu?
― Nu, răspunse Alchimistul. Ceea ce trebuie să afli este următorul lucru: Înainte să
împlinească un vis, totdeauna Sufletul Lumii hotărăşte să pună la încercare tot ce visătorul a
învăţat pe parcurs. El face asta nu pentru că ştie mai multe, ci ca să putem, împreună cu visul
nostru, să posedăm şi lecţiile pe care le-am învăţat urmând drumul către vis. Este momentul în
care cea mai mare parte a oamenilor renunţă. Este ceea ce numim, în limbajul deşertului, „să
mori de sete când curmalii au apărut la orizont”. O căutare începe totdeauna cu Norocul
începătorului. Şi termină totdeauna cu Proba Cuceritorului.
Flăcăul îşi aminti de un vechi proverb de la el de-acasă. Spunea că ora cea mai întunecată
era aceea dinaintea răsăritului.
A doua zi a apărut primul semn concret de primejdie. Trei războinici s-au apropiat şi au
întrebat ce făceau cei doi acolo.
― Am venit la vânătoare cu şoimul, răspunse Alchimistul.
― Trebuie să vă controlăm ca să vedem dacă nu aveţi arme, spuse unul dintre războinici.
Alchimistul descălecă fără grabă. Flăcăul făcu acelaşi lucru.
― La ce-ţi trebuie atâta bănet? întrebă războinicul, când văzu punga flăcăului.
― Ca să ajung în Egipt, răspunse el.
Paznicul care-l controla pe Alchimist găsi un flacon mic de cristal plin cu un lichid şi un ou
de sticlă gălbuie, ceva mai mare decât oul de găină.
― Ce sunt astea? întrebă paznicul.
― Sunt Piatra Filozofală şi Elixirul de Viaţă Lungă. Sunt Marea operă a Alchimiştilor. Cine
va bea din acest elixir nu va mai cunoaşte boala şi o fărâmă din această piatră transformă orice
metal în aur.
Soldaţii au râs cu poftă, iar Alchimistul râse şi el. Găsiseră răspunsul foarte caraghios, aşa
că-i lăsară să plece fără nici o piedică, cu toate lucrurile lor.
― Sunteţi nebun? îl întrebă flăcăul pe Alchimist, după ce se depărtaseră îndeajuns. De ce
-
36
-
aţi făcut asta?
― Ca să-ţi arăt o simplă lege a lumii acesteia. Când ne aflăm în faţa marilor comori, nu le
vedem niciodată. Şi ştii de ce? Pentru că oamenii nu cred în comori.
Şi-au continuat drumul prin deşert. Cu fiecare zi care trecea, inima flăcăului devenea tot
mai tăcută. Nu mai voia să ştie nici de lucrurile trecute, nici de cele viitoare; se mulţumea să
contemple şi ea deşertul, şi să soarbă împreună cu flăcăul din Sufletul Lumii. El şi inima lui s-au
împrietenit la cataramă ― unul deveni incapabil să-l trădeze pe celălalt.
Când vorbea, inima o făcea ca să-l îmboldească şi să-i dea putere flăcăului, care uneori
găsea îngrozitor de enervante zilele de tăcere. Inima îi povesti pentru prima oară despre marile lui
calităţi: curajul de a-şi fi părăsit oile, de a-şi trăi Legenda Personală, sau entuziasmul lui la
prăvălia de cristaluri.
Şi-i mai povesti despre un lucru pe care el niciodată nu-l observase: despre primejdiile care
trecuseră pe lângă el şi el nu le luase în seamă niciodată. Inima i-a spus că odată îi ascunsese un
pistol pe care el îl furase de la tatăl lui, pentru că putea foarte bine să se rănească cu el. Şi-i mai
aminti acea zi în care flăcăului i se făcuse rău în plin câmp şi vomitase, apoi căzuse într-un somn
adânc şi lung: mai departe, pe drumul lui, erau doi tâlhari care plănuiseră să-i fure oile şi să-l
omoare. Dar cum flăcăul n-a apărut, au plecat crezând că el îşi schimbase traseul.
― Inimile îi ajută totdeauna pe oameni? îl întrebă flăcăul pe Alchimist.
― Numai pe aceia care-şi trăiesc Legenda Personală. Dar îi ajută mult pe copii, pe beţivi şi
pe bătrâni.
― Vreţi să spuneţi că în aceste cazuri nu suntem în primejdie?
― Vreau numai să spun că inimile fac tot ce le stă în putinţă, răspunse Alchimistul.
Într-o seară au trecut pe la tabăra unuia dintre clanuri. Erau arabi în haine albe arătoase,
cu arme aşezate prin toate colţurile. Bărbaţii fumau narghilea şi vorbeau despre lupte. Nimeni
nu-i băgă în seamă pe cei doi drumeţi.
― Nu-i nici un pericol, spuse flăcăul, când se depărtară puţin de tabără.
Alchimistul se înfurie.
― Încrede-te în inima ta, dar nu uita că eşti în deşert. Când este război, şi Sufletul Lumii
simte strigătele de luptă. Nimeni nu e scutit să sufere consecinţele fiecărui lucru care se petrece
sub soare.
“Toate sunt un singur lucru”, îşi aminti flăcăul.
Şi ca şi cum deşertul ar fi vrut să arate că bătrânul Alchimist avea dreptate, doi călăreţi
apărură pe urmele călătorilor.
― Nu puteţi merge mai departe, spuse unul dintre ei. Vă aflaţi pe nisipuri unde luptele sunt
în toi.
― Nu merg prea departe, răspunse Alchimistul, privind fix în ochii războinicilor. Aceştia
rămaseră nemişcaţi câteva minute, apoi se învoiră ca cei doi să-şi vadă de drum.
Flăcăul asistă fascinat la toate acele lucruri.
― I-aţi dominat cu o privire, comentă el.
― Ochii dezvăluie puterea sufletului, răspunse Alchimistul.
Era adevărat, gândi flăcăul. Observase că, în mijlocul mulţimii de soldaţi din tabără, unul
dintre ei îi privise fix. Şi era aşa de departe că nici nu-i puteai vedea faţa. Dar flăcăul era sigur
că-i privise pe ei.
În sfârşit, când au început să traverseze nişte munţi care se întindeau de-a lungul zării,
Alchimistul spuse că mai aveau două zile până să ajungă la Piramide.
― Dacă ne despărţim curând, spuse flăcăul, învăţaţi-mă Alchimia.
― O ştii deja. Înseamnă să pătrunzi în Sufletul Lumii şi să descoperi comoara pe care ne-a
rezervat-o.
― Nu asta vreau să aflu. Vreau să transform plumbul în aur.
Alchimistul respectă liniştea deşertului şi nu vorbi decât când se opriră să mănânce.
― Totul evoluează în Univers, spuse el. Şi pentru înţelepţi, aurul este metalul cel mai
evoluat. Nu întreba de ce; nu ştiu. Ştiu numai că Tradiţia este totdeauna adevărată. Oamenii nu
au interpretat corect cuvintele înţelepţilor. Aşa că din simbolul evoluţiei, aurul a devenit semnul
războaielor.
― Lucrurile vorbesc multe limbaje, spuse flăcăul. Am văzut când nechezatul cămilei era
doar un nechezat, apoi a redevenit semn de pericol, şi după aceea s-a întors la simplul nechezat.
Dar a tăcut. Pesemne că Alchimistul ştia toate acestea.
― Am cunoscut alchimişti adevăraţi, continuă el. Se încuiau în laborator şi încercau să
evolueze ca aurul; descopereau Piatra Filozofală. Pentru că au înţeles că atunci când evoluează un
lucru, avansează şi tot ce este în jurul lui. Alţii au obţinut piatra din întâmplare. Erau înzestraţi,
sufletele lor erau mai treze decât ale celorlalţi oameni. Dar aceştia nu contează pentru că sunt
rari. Alţii, în sfârşit, nu căutau decât aur. Aceştia nu au descoperit niciodată taina. Au uitat că
-
37
-
plumbul, arama, fierul îşi au şi ele o Legendă Personală pe care trebuie să şi-o împlinească. Cine
se amestecă în Legenda Personală a altuia, niciodată nu şi-o va descoperi pe a lui.
Cuvintele Alchimistului au sunat ca un blestem. S-a aplecat şi a luat o scoică de pe nisipul
deşertului.
― Aici a fost cândva o mare, spuse.
― Am băgat de seamă, zise flăcăul. Alchimistul îi ceru băiatului să apropie scoica de ureche.
În copilărie făcuse asta de multe ori, şi ascultase murmurul mării.
― Marea continuă să se mai afle în această scoică, pentru că este Legenda ei Personală. Şi
niciodată n-o va părăsi, până ce deşertul se va acoperi din nou de apă.
Încălecară apoi, şi-şi continuară drumul spre Piramidele din Egipt.
Soarele începuse să coboare când inima flăcăului dădu semnalul de pericol. Se aflau în
mijlocul unor dune uriaşe şi flăcăul îl privi pe Alchimist, dar acesta părea că nu a observat nimic.
Cinci minute mai târziu, flăcăul zări doi călăreţi în faţa lui, cu siluetele proiectate contra luminii.
Până să apuce să-i spună ceva Alchimistului, cei doi călăreţi se transformară în zece, apoi o sută,
până ce dunele uriaşe au fost năpădite de ei.
Erau războinici îmbrăcaţi în albastru, cu o tiară neagră peste turban. Aveau feţele acoperite
de un văl tot albastru, lăsând să se vadă numai ochii.
Chiar de la depărtare, ochii lăsau să se vadă forţa sufletelor lor. Iar ochii vorbeau despre
moarte.
I-au dus pe cei doi la o tabără militară din apropiere. Un soldat i-a îmbrâncit pe flăcău şi pe
Alchimist într-un cort. Era un cort deosebit de acelea pe care le văzuse în oază; aici era un
comandant împreună cu statul lui major.
― Aceştia sunt spionii, spuse unul din oameni.
― Nu suntem decât călători, răspunse Alchimistul.
― Aţi fost văzuţi în tabăra inamică acum trei zile. Şi aţi stat de vorbă cu unul dintre
războinici.
― Sunt un om care călătoreşte prin deşert şi cunoaşte stelele, zise Alchimistul. Nu am
informaţii despre trupe sau despre mişcările clanurilor. Mi-am călăuzit prietenul până aici.
― Cine e prietenul dumitale? întrebă comandantul.
― Un alchimist, răspunse Alchimistul. Cunoaşte forţele naturii. Şi vrea să-i arate
comandantului puterile lui extraordinare.
Flăcăul asculta în tăcere. Şi cu frică.
― Ce face un străin pe pământ străin? întrebă altul.
― A adus bani ca să-i ofere clanului acestuia, răspunse Alchimistul, înainte ca flăcăul să
deschidă gura. Şi luând punga flăcăului, dădu banii generalului.
Arabul îi luă în tăcere. Ajungeau pentru ca să cumpere multe arme.
― Ce e acela un alchimist? întrebă, în cele din urmă.
― Un om care cunoaşte natura şi lumea. Dacă vrea, poate distruge tabăra aceasta numai cu
forţa vântului.
Oamenii au râs. Erau obişnuiţi cu forţa războiului, dar vântul nu avea o lovitură mortală.
Însă în pieptul fiecăruia inimile au tresărit. Erau oameni ai deşertului şi se temeau de vrăjitori.
― Vreau să văd, spuse generalul.
― Avem nevoie de trei zile. El se va preschimba în vânt numai pentru a-şi arăta puterile.
Dacă nu reuşeşte, noi vă oferim cu umilinţă vieţile noastre, spre gloria clanului vostru.
― Nu-mi poţi oferi ceea ce este deja al meu, spuse arogant generalul.
Dar le acordă călătorilor răgazul celor trei zile cerute.
Flăcăul era încremenit de groază. Ieşi din cort pentru că Alchimistul îl prinsese de braţ.
― Nu lăsa să se vadă că ţi-e frică, zise Alchimistul. Sunt oameni curajoşi şi-i dispreţuiesc pe
laşi.
Dar flăcăul rămăsese fără glas. Reuşi să îngăime ceva doar după mult timp, când erau deja
în mijlocul taberei. Nu era nevoie de închisoare: doar arabii le luaseră caii. Şi încă o dată, lumea
îşi dezvălui limbajele ei multiple: deşertul, mai înainte o zonă liberă fără sfârşit, era acum un zid
de netrecut.
― Le-aţi dat toată averea mea! zise flăcăul. Tot ce-am câştigat eu o viaţă întreagă!
― Şi la ce ţi-ar fi servit, dacă tot mureai? răspunse Alchimistul. Banii te-au salvat pentru
trei zile. Foarte rar servesc banii pentru ca să amâni moartea.
Dar flăcăul era prea speriat ca să audă cuvinte înţelepte. Nu ştia cum avea să se transforme
în vânt. Nu era Alchimist.
Alchimistul a cerut ceai unui războinic, şi a turnat puţin pe încheieturile flăcăului. O undă
de linişte îi umplu trupul în timp ce Alchimistul mormăia nişte cuvinte pe care el nu reuşea să le
înţeleagă.
-
38
-
― Nu te lăsa pradă disperării, spuse Alchimistul, cu o voce ciudat de blândă. Asta te
împiedică să vorbeşti cu inima ta.
― Dar eu nu ştiu să mă preschimb în vânt.
― Cine îşi trăieşte Legenda Personală, ştie tot ce are nevoie să ştie. Un singur lucru face
visele imposibile: frica de eşec.
― Nu mi-e frică să dau greş. Numai că nu ştiu cum să mă transform în vânt.
― Atunci va trebui să înveţi. Viaţa ta depinde de asta.
― Şi dacă nu reuşesc?
― O să mori trăindu-ţi Legenda Personală. E mult mai bine decât să mori ca milioane de
oameni, care n-au avut habar vreodată că există o Legendă Personală. Până atunci, nu-ţi face
griji. În general, moartea face ca oamenii să devină mai sensibili faţă de viaţă.
Prima zi a trecut. A fost o bătălie crâncenă în apropiere, şi mai mulţi răniţi au fost aduşi în
tabără. „Nimic nu se schimbă cu moartea”, gândi flăcăul. Războinicii care mureau erau înlocuiţi
de alţii, şi viaţa curgea mai departe.
― Puteai să fi murit mai târziu, prietene, spuse paznicul către trupul unui camarad. Puteai
să fi murit când venea pacea. Dar oricum ai fi sfârşit tot murind.
La sfârşitul zilei, flăcăul îl căută pe Alchimist. Acesta îşi ducea şoimul în deşert.
― Nu ştiu să mă transform în vânt, repetă flăcăul.
― Aminteşte-ţi de ce ţi-am spus: lumea este numai partea vizibilă a lui Dumnezeu. Alchimia
înseamnă să aduci în plan material perfecţiunea spirituală.
― Ce faceţi aici?
― Îmi hrănesc şoimul.
― Dacă nu reuşesc să mă preschimb în vânt o să murim, spuse flăcăul. La ce bun să mai
hrăneşti şoimul?
― Tu o să mori, zise Alchimistul. Pentru că eu ştiu să mă transform în vânt.
A doua zi flăcăul se duse pe o stâncă înaltă, aproape de tabără. Santinelele I-au lăsat să
treacă: auziseră deja de vrăjitorul care se transformă în vânt, şi nu voiau să aibă de-a face cu el.
În plus, deşertul era un zid uriaş, de netrecut.
A stat toată după-amiaza celei de-a doua zile privind deşertul. Şi-a ascultat inima. Iar
deşertul i-a ascultat frica.
Amândoi vorbeau aceeaşi limbă.
A treia zi, generalul îşi strânse principalii comandanţi.
― Să-l vedem pe puştiul care se preschimbă în vânt, îi spuse Generalul Alchimistului.
― Să-l vedem, răspunse Alchimistul.
Băiatul îi conduse până la locul unde fusese în ajun. Acolo le ceru tuturor să şadă.
― O să dureze puţin, spuse flăcăul.
― Nu ne grăbim, răspunse Generalul. Suntem oameni ai deşertului.
Flăcăul începu să privească orizontul. În depărtare erau munţi, erau dune, stânci şi plante
târâtoare care se încăpăţânau să trăiască acolo unde supravieţuirea era imposibilă. Aici era
deşertul pe care el îl străbătuse atâtea luni, dar din care oricum cunoştea o parte foarte mică. În
această parte mică întâlnise englezi, caravane, războaie între clanuri şi o oază cu cincizeci de mii
de curmali şi trei sute de fântâni.
― Astăzi ce-ţi mai doreşti? întrebă deşertul. Nu ne-am privit destul înainte?
― Într-un anume loc, tu o păstrezi pe fiinţa pe care eu o iubesc, spuse flăcăul. Şi atunci
când îţi privesc nisipurile, o privesc şi pe ea. Vreau să mă întorc la ea şi pentru asta am nevoie de
ajutorul tău ca să mă transform în vânt.
― Ce înseamnă iubire? întrebă deşertul.
― Iubire este atunci când şoimul zboară peste nisipurile tale. Pentru el, tu eşti un câmp
verde de pe care nu s-a întors niciodată fără vânat. El îţi cunoaşte Stâncile, dunele, munţii, şi tu
eşti generos cu el.
― Ciocul şoimului ia pietre din mine, răspunse deşertul. Ani în şir eu îi întreţin vânatul, cu
puţina mea apă îl hrănesc, îi arăt unde este hrana. Şi într-o zi coboară şoimul din cer chiar atunci
când simt mângâierea vânatului pe nisipurile mele. Şi-mi ia tot ce am crescut.
-― Dar pentru asta ai crescut vânatul, răspunse flăcăul. Pentru a-l hrăni pe şoim. Iar
şoimul îl va hrăni pe om. Şi într-o bună zi, omul îţi va hrăni nisipurile, şi vânatul va răsări din
nou. Aşa se mişcă lumea.
― Şi asta înseamnă iubire?
― Asta e iubirea. Este ceea ce face ca vânatul să devină şoim, şoimul să devină om, şi omul
din nou, deşert. Este ceea ce face plumbul să se transforme în aur; iar aurul, din nou, să se
-
39
-
ascundă sub pământ.
― Nu-ţi înţeleg cuvintele, zise deşertul.
― Atunci înţelege măcar că într-un loc de pe nisipurile tale o femeie mă aşteaptă. Şi pentru
asta, trebuie să mă transform în vânt.
Deşertul rămase tăcut câteva clipe.
― Eu îţi dau nisipurile mele pentru ca vântul să poată sufla. Dar singur, nu pot face nimic.
Cere ajutorul vântului.
O briză uşoară începu să sufle. Comandanţii îl priveau pe flăcău de departe vorbind o limbă
pe care n-o cunoşteau.
Alchimistul zâmbea.
Vântul ajunse aproape de flăcău şi-i atinse faţa. Ascultase discuţia cu deşertul, pentru că
vântul ştie întotdeauna tot. Străbătea lumea fără un loc anume de naştere, fără un loc unde să
moară.
― Ajută-mă, îi spuse flăcăul vântului. Într-o zi mi-ai adus vocea iubitei mele.
― Cine te-a învăţat să vorbeşti limbajul deşertului şi al vântului?
― Inima mea, răspunse flăcăul.
Vântul avea multe nume. Aici i se spunea siroco, pentru că arabii credeau că vine de pe
pământuri acoperite de ape, unde locuiau oameni negri. În locurile depărtate de unde venea
flăcăul îl numeau Levant, pentru că se credea că aduce nisipurile deşertului şi strigătele de război
ale maurilor. Poate într-un loc mai depărtat de câmpurile oilor lui, oamenii se gândeau că vântul
se năştea în Andaluzia. Dar vântul nu venea de nicăieri, şi nu mergea niciunde şi de aceea era
mai puternic decât deşertul. Într-o zi, oamenii ar fi putut planta copaci în deşert şi chiar creşte oi,
dar niciodată n-aveau să reuşească să stăpânească vântul.
― Tu nu poţi fi vânt, spuse vântul. Suntem de naturi diferite.
― Nu e adevărat, răspunse flăcăul. Am cunoscut secretele Alchimiei pe când rătăceam prin
lume cu tine. Port în mine vânturile, deşerturile, oceanele, stelele şi tot ce a fost creat în Univers.
Am fost făcuţi de aceeaşi Mână, şi avem acelaşi Suflet. Vreau să fiu ca tine, să pătrund în toate
colţurile, să străbat mările, să spulber nisipul care-mi acoperă comoara, să aduc aproape vocea
iubitei mele.
― Am ascultat discuţia ta cu Alchimistul de acum câteva zile, spuse vântul. El a spus că
fiecare lucru are Legenda lui Personală. Oamenii nu se pot transforma în vânt.
― Învaţă-mă să fiu vânt pentru câteva clipe, se rugă flăcăul. Ca să putem vorbi despre
posibilităţile nelimitate ale omului şi ale vântului.
Vântul era curios, şi acela era un lucru pe care nu-l ştia. I-ar fi plăcut să vorbească despre
acel lucru, dar nu ştia cum să transforme oamenii în vânt. Chiar dacă el ştia atâtea lucruri!
Plăsmuia deşerturi, scufunda nave, culca la pământ păduri întregi şi se plimba prin oraşe pline
de muzică şi de zgomote ciudate. Se credea nemărginit, şi dintr-o dată venea băiatul ăsta care
spunea că mai sunt încă lucruri pe care le putea face vântul.
― Şi lucrul ăsta care se cheamă Iubire, continuă flăcăul, văzând că vântul aproape că
cedase rugăminţilor lui. Când iubeşti reuşeşti să fii orice lucru al Creaţiei. Când iubeşti nu-ţi
trebuie să înţelegi ce se petrece pentru că totul se petrece în noi şi oamenii se pot transforma în
vânt. Dacă vântul îi ajută, desigur.
Vântul era foarte mândru, aşa că a fost foarte iritat când auzi vorbele flăcăului. Începu să
sufle mai tare, ridicând nisipurile deşertului. Dar trebui să recunoască, la sfârşit, că şi dacă a
străbătut toată lumea, tot nu ştia cum să-l transforme pe om în vânt. Şi nu cunoştea Iubirea.
― Când hoinăream prin lume, am observat că mulţi oameni vorbeau de iubire privind spre
cer, spuse vântul, furios că trebuia să-şi recunoască limitele. Poate că ar trebui să întrebi cerul.
― Atunci ajută-mă, zise flăcăul. Umple locul ăsta de praf pentru ca eu să pot privi soarele
fără să mă orbească.
Vântul suflă atunci cu toată puterea, şi cerul se umplu de nisip lăsând doar un disc aurit în
loc de soare.
În tabără era greu să mai zăreşti ceva. Oamenii deşertului cunoşteau acel vânt. Se numea
Simum şi era mai rău decât o furtună pe mare ― pentru că ei nu cunoşteau marea. Caii nechezau,
iar armele s-au acoperit de nisip.
Pe stâncă, unul dintre comandanţi se întoarse spre general, spunând:
― Poate că e mai bine să ne oprim aici.
Aproape că nu-l mai zăreau pe flăcău. Chipurile erau acoperite de vălurile albastre iar ochii
nu arătau acum decât spaimă.
― Să încetăm, stărui alt comandant.
― Vreau să văd măreţia lui Allah, spuse generalul cu respect. Vreau să văd cum se
preschimbă oamenii în vânt.
Dar îşi notă în minte numele celor doi bărbaţi care au arătat frică. Imediat ce se va opri avea
-
40
-
să-i destituie din postul de comandă pentru că oamenii deşertului nu ştiu ce este frica.
― Vântul mi-a spus că ştii ce este Iubirea, se adresă flăcăul Soarelui. Dacă cunoşti Iubirea
cu adevărat, cunoşti şi Sufletul Lumii, care e făcut din Iubire.
― De aici de unde mă aflu, spuse soarele, pot vedea Sufletul Lumii. El comunică cu sufletul
meu şi amândoi, împreună, facem să crească plantele şi să umble oile în căutarea umbrei. De aici
de unde mă aflu ― şi sunt foarte departe de lume ― am învăţat să iubesc. Ştiu că, dacă m-aş
apropia puţin mai mult de Terra, tot ce-ar fi pe ea ar muri şi Sufletul Lumii ar înceta să mai
existe. Atunci ne privim şi ne îndrăgim, şi eu îi dau viaţă şi căldură, iar ea îmi dă un motiv să
trăiesc.
― Va să zică ştii ce este Iubirea, spuse flăcăul.
― Şi cunosc şi Sufletul Lumii, pentru că am stat mult de vorbă în călătoria asta fără sfârşit
prin Univers. El îmi spune că necazul lui cel mai mare este că până în ziua de azi numai
mineralele şi vegetalele au înţeles că totul e un singur lucru. Şi pentru asta nu trebuie ca fierul să
fie la fel cu cuprul, iar cuprul la fel cu aurul. Fiecare îşi are rolul lui în acest lucru unic şi totul ar
fi fost o Simfonie a Păcii dacă Mâna care a scris totul s-ar fi oprit în a cincea zi a Creaţiei. Dar a
existat şi o a şasea zi, spuse Soarele.
― Eşti înţelept pentru că vezi totul de la distanţă, răspunse flăcăul. Dar nu cunoşti Iubirea.
Dacă n-ar fi existat a şasea zi a Creaţiei n-ar fi existat omul, şi cuprul ar fi pentru totdeauna
cupru, plumbul, pentru totdeauna plumb. Fiecare îşi are Legenda lui Personală, e drept, dar
într-o bună zi această Legendă Personală se va fi împlinit. Şi atunci este nevoie să te transformi în
ceva mai bun şi să ai o nouă Legendă Personală, până ce Sufletul Lumii va fi cu adevărat un
singur lucru.
Soarele căzu pe gânduri şi se hotărî să strălucească mai tare. Vântul, căruia îi plăcuse
discuţia, suflă şi el mai tare, pentru ca soarele să nu-l orbească pe flăcău.
― De aceea există Alchimia, continuă flăcăul. Pentru ca fiecare om să-şi caute comoara şi
s-o găsească şi pe urmă să vrea să fie mai bun decât până atunci. Plumbul îşi va împlini rolul său
până ce lumea nu va mai avea nevoie de plumb; şi atunci el va trebui să se transforme în aur.
Alchimiştii fac acest lucru. Arată că, de câte ori căutăm să fim mai buni decât suntem, totul în
jurul nostru devine mai bun.
― Şi de ce spui că eu nu cunosc Iubirea? întrebă Soarele.
― Pentru că iubirea nu înseamnă să fii nemişcat precum deşertul, nici să cutreieri lumea
precum vântul, nici să priveşti totul de la distanţă, cum faci tu. Iubirea este forţa care transformă
şi face ca Sufletul Lumii să fie mai bun. Când am pătruns în el pentru prima oară, am crezut că
este perfect. Apoi am văzut că era o oglindă a tuturor fiinţelor şi îşi avea războaiele şi patimile lui.
Noi suntem aceia care hrănim Sufletul Lumii, iar pământul pe care trăim va fi mai bun sau mai
rău după cum noi vom fi mai buni sau mai răi. Aici intră în joc forţa Iubirii, fiindcă atunci când
iubim, vrem totdeauna să fim mai buni decât suntem.
― Şi ce vrei de la mine? întrebă Soarele.
― Să mă ajuţi să mă preschimb în vânt, răspunse flăcăul.
― Natura mă cunoaşte ca cea mai înţeleaptă făptură, răspunse Soarele. Dar nu ştiu cum să
te preschimb în vânt.
― Atunci cu cine trebuie să vorbesc?
Soarele nu răspunse. Vântul trăgea cu urechea şi avea să umple lumea cu ştirea că
înţelepciunea aceluia era limitată. Dar până una alta nu avea chef să fugă de lângă acel flăcău
care vorbea Limbajul Lumii.
― Încearcă să stai de vorbă cu Mâna care a scris totul, răspunse Soarele într-un sfârşit.
Vântul ţipă de bucurie şi suflă cu mai multă putere ca oricând. Corturile au fost smulse din
nisip, iar animalele au rupt hăţurile. Pe stâncă, oamenii se agăţaseră unii de alţii ca să nu fie
aruncaţi cine ştie unde.
Flăcăul se întoarse spre Mâna care Scrisese Totul. Dar în loc să vorbească ceva, simţi că
Universul rămase tăcut, aşa încât tăcu şi el.
O forţă a Iubirii ţâşni din sufletul lui, şi flăcăul începu să se roage. Era o rugăciune pe care
n-o mai spusese niciodată până atunci, era o rugăciune fără cuvinte şi fără nici o cerere. Nu
mulţumea pentru oile care găsiseră un islaz, nici nu implora să vândă mai multe cristaluri, nici
nu cerea ca femeia pe care o întâlnise să-i aştepte întoarcerea. În liniştea care urmă, flăcăul
înţelese că deşertul, vântul şi soarele căutau semnele pe care acea Mână le scrisese şi care
încercau să-şi împlinească menirea şi să înţeleagă ce stătea scris pe un simplu smarald. Ştia că
acele semne erau răspândite pe Pământ şi în Spaţiu şi că aparent nu aveau nici un rost, nici un
temei, şi că nici deşerturile, nici vânturile, nici sorii şi nici oamenii nu ştiau pentru ce fuseseră
creaţi. Numai Mâna aceea avea un motiv pentru toate astea şi numai ea era în stare să
săvârşească minuni, să transforme oceanele în deşerturi şi oamenii în vânt. Pentru că numai ea
înţelegea că un scop major împingea Universul spre un punct unde cele şase zile ale Creaţiei se
-
41
-
vor transforma în Marea Operă.
Flăcăul s-a cufundat în Sufletul Lumii şi a văzut că Sufletul Lumii era o parte a sufletului
lui Dumnezeu şi a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era propriul lui suflet. Şi că putea deci să facă
minuni.
Vântul simum suflă în ziua aceea cum n-o mai făcuse niciodată. Multe generaţii după aceea
arabii şi-au povestit legenda unui flăcău care s-a transformat în vânt şi a nimicit o tabără militară
şi a înfruntat puterea celui mai mare general din deşert.
Când simumul s-a oprit, toţi au privit spre locul unde se aflase flăcăul. Acesta nu mai era
acolo; stătea lângă o santinelă îngropată aproape cu totul în nisip şi care păzea de fapt cealaltă
latură a taberei.
Oamenii s-au înspăimântat de vrăjitorie. Numai doi zâmbeau ― Alchimistul, pentru că îşi
găsise adevăratul discipol, şi Generalul, pentru că discipolul înţelesese gloria lui Dumnezeu.
A doua zi, Generalul şi-a luat rămas bun de la flăcău şi de la Alchimist şi le-a dat o escortă
care să-i însoţească până unde vor dori ei să meargă.
Umblară toată ziua. Când se însera ajunseră lângă o mânăstire coptă. Alchimistul trimise
escorta înapoi şi descălecă.
― De aici încolo mergi singur, spuse Alchimistul. Nu mai sunt decât trei ore până la
Piramide.
― Mulţumesc, răspunse flăcăul. Domnia ta m-ai învăţat Limbajul Lumii.
― Eu ţi-am amintit numai ceea ce ştiai deja.
Alchimistul bătu la poarta mânăstirii. Un călugăr îmbrăcat tot în negru veni să-i deschidă.
Au vorbit ceva în limba coptă şi Alchimistul îl pofti pe flăcău să intre.
― I-am cerut să mă lase puţin la bucătărie, zise el.
Se duseră la bucătăria mânăstirii. Alchimistul aprinse focul, călugărul aduse puţin plumb
pe care Alchimistul îl topi într-un vas de fier. Când plumbul se făcu lichid, Alchimistul scoase din
sac acel ou ciudat de sticlă galbenă. Răzui un strat de mărimea unui fir de păr, îl acoperi cu ceară
şi îl aruncă în vasul cu plumb.
Amestecul căpătă o culoare de roşu aprins ca sângele. Alchimistul luă vasul de pe foc şi-l
lăsă să se răcească. În acelaşi timp stătea de vorbă cu călugărul despre războiul dintre clanuri.
― O să mai dureze, îi spuse el călugărului.
Călugărul era sătul. Caravanele se opriseră la Gizeh de nu mai ştia când, şi tot aşteptau să
se sfârşească războiul. „Dar facă-se voia Domnului”, spuse el.
― Chiar aşa, întări şi Alchimistul.
Când se răci vasul, călugărul şi flăcăul priviră uimiţi. Plumbul se întărise după forma
rotundă a vasului, dar nu mai era plumb. Era aur.
― O să învăţ şi eu vreodată să fac asta? întrebă flăcăul.
― Asta a fost Legenda mea Personală, nu a ta, răspunse Alchimistul. Dar voiam să-ţi arăt că
se poate.
Merseră înapoi până la poarta mânăstirii. Aici, Alchimistul împărţi discul în patru.
― Aceasta este pentru dumneata, îi spuse călugărului, întinzându-i o parte. Pentru
mărinimia dumitale faţă de pelerini.
― Dar răsplata este mai mare decât generozitatea mea, răspunse călugărul.
― Să nu mai spui asta niciodată. Viaţa te poate auzi şi data viitoare îţi dă mai puţin.
Apoi s-a apropiat de flăcău.
― Asta este pentru tine. Ca să te despăgubesc pentru ce i-ai dat generalului.
Flăcăul era să spună că era mult mai mult decât îi dăduse generalului. Dar tăcu, pentru că
auzise ce-i spusese Alchimistul călugărului…
― Asta e pentru mine, spuse Alchimistul, păstrându-şi o parte. Pentru că trebuie să mă
întorc în deşert şi acolo este război între clanuri.
Atunci luă şi a patra parte şi se întoarse către călugăr.
― Asta este tot pentru flăcău. În caz că are trebuinţă de ea.
― Dar eu mă duc acum după comoară, spuse flăcăul. Sunt foarte aproape de ea acum!
― Şi sunt sigur că o vei găsi, vorbi Alchimistul.
― Atunci de ce lăsaţi încă una?
― Pentru că ai pierdut deja de două ori, o dată cu hoţul şi altă dată cu generalul, toţi banii
pe care i-ai câştigat de la începutul drumului. Eu sunt un arab bătrân şi superstiţios care cred în
proverbele de-acasă. Şi există un proverb care zice: „Tot ce se întâmplă o dată, poate să nu se mai
întâmple niciodată. Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va întâmpla cu siguranţă şi a treia
oară.”
Şi au încălecat.
-
42
-
― Vreau să-ţi istorisesc o poveste despre vise, spuse Alchimistul.
Flăcăul îşi apropie calul:
― În Roma antică, pe timpul împăratului Tiberiu, trăia un om foarte bun care avea doi
băieţi: unul era militar, şi când a intrat în armată, a fost trimis în cele mai depărtate regiuni ale
imperiului. Celălalt fiu era poet, şi încânta Roma întreagă cu versurile lui frumoase. Într-o noapte,
bătrânul avu un vis. Se făcea că-i apăruse un înger care i-a spus că vorbele unuia dintre fiii lui
vor fi cunoscute şi repetate în toată lumea de către toate generaţiile viitoare. Bătrânul se trezi
plângând de fericire în acea noapte, pentru că viaţa era generoasă şi-i dezvăluise un lucru pe care
orice părinte ar fi fost mândru să-l cunoască. Puţin după aceea, bătrânul muri încercând să
salveze un copil care era cât pe ce să fie strivit de roţile unei şarete. Cum se purtase corect şi
drept toată viaţa lui, se duse drept în rai şi se întâlni cu îngerul care-i apăruse în vis.
“Ai fost un om bun, îi spuse îngerul. Ţi-ai trăit viaţa în iubire şi ai murit demn. Acum pot
să-ţi împlinesc orice dorinţă.”
“Şi viaţa a fost bună cu mine, răspunse bătrânul. Când mi-ai apărut în vis, am simţit că
toate strădaniile mele n-au fost zadarnice. Pentru că versurile fiului meu vor rămâne în amintirea
oamenilor în secolele viitoare. N-am nimic de cerut pentru mine; orice tată s-ar mândri să vadă
faima de care se bucură cineva pe care l-a crescut şi l-a educat. Mi-ar plăcea să văd, în viitorul
depărtat, cuvintele fiului meu.”
Îngerul l-a atins pe umăr pe bătrân şi amândoi au fost proiectaţi în viitorul depărtat. În
jurul lor apăru un loc imens cu mii de oameni care vorbeau o limbă ciudată.
Pe bătrân îl podidiră lacrimile.
“Ştiam eu că versurile băiatului meu, poetul, erau geniale şi nemuritoare, îi spuse îngerului
printre lacrimi. Aş vrea să-mi spui care dintre poeziile lui sunt recitate de aceşti oameni.”
Îngerul se apropie de bătrân cu blândeţe şi amândoi se aşezară pe o bancă.
“Versurile fiului tău, poetul, au fost foarte populare la Roma, a spus îngerul. Tuturor le
plăcea şi se amuzau cu ele. Dar o dată cu sfârşitul domniei lui Tiberiu şi versurile lui au fost date
uitării. Aceste cuvinte sunt ale fiului care s-a dus la armată.”
Bătrânul se uită surprins la înger.
“Fiul acesta s-a dus într-un loc depărtat şi a devenit centurion. Şi era un om bun şi drept.
Într-o seară, unul dintre sclavii lui s-a îmbolnăvit şi trăgea să moară. Fiul tău a auzit vorbindu-se
despre un rabin care-i vindeca pe bolnavi şi a plecat, mergând zile întregi în căutarea acestui om.
Pe drum, a descoperit că omul pe care-l căuta era Fiul lui Dumnezeu. A mai întâlnit şi alţi oameni
care fuseseră vindecaţi de el, şi-a însuşit învăţăturile aceluia şi chiar dacă era centurion roman,
s-a convertit la credinţa lui. Până ce într-o dimineaţă ajunse aproape de Rabin. I-a povestit că
avea un rob bolnav. Iar rabinul s-a oferit să meargă până la el acasă. Dar centurionul era om cu
credinţă, şi privind adânc în ochii Rabinului, a înţeles că se afla în faţa Fiului Domnului şi atunci
toţi cei care-l înconjurau s-au ridicat în picioare.”
“Iată cuvintele fiului tău, îi spuse îngerul bătrânului. Sunt cuvintele pe care el i le-a spus
Rabinului în acel moment, şi care niciodată nu au mai fost uitate. Acestea spun: „Doamne, eu nu
sunt demn să-mi calci pragul, dar spune numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit.”
Alchimistul îşi îmboldi calul.
― Indiferent ce face, orice om de pe acest Pământ joacă un rol principal în Istoria lumii, a
spus el. Şi, fireşte, nu ştie acest lucru.
Flăcăul zâmbi. Niciodată nu se gândise că viaţa unui păstor putea să fie aşa de importantă.
― Rămâi cu bine, îi spuse Alchimistul.
― Rămâi cu bine, îi răspunse flăcăul.
Flăcăul a umblat două ore şi jumătate prin deşert, încercând să asculte atent ce anume îi
spunea inima. Numai ea îi putea dezvălui locul exact unde era ascunsă comoara lui.
“Unde va fi comoara ta, acolo îţi va fi şi inima”, îi spusese Alchimistul.
Dar inima lui îi vorbea de alte lucruri. Povestea cu mândrie istoria unui păstor care-şi
părăsise oile pentru un vis care se repetase două nopţi la rând. Povestea despre Legenda
Personală şi de oamenii mulţi care şi-au împlinit-o, care plecaseră în căutarea unor tărâmuri
depărtate sau femei frumoase, înfruntându-şi semenii cu judecăţile şi prejudecăţile lor. Tot timpul
vorbi despre călătorii, descoperiri, cărţi şi mari schimbări.
Când tocmai începuse să suie o dună ― dar exact în acel moment ― inima îi susură la
ureche: „Fii atent la locul unde vei plânge. Pentru că în acel loc sunt eu, şi-n acel loc se află
comoara ta.”
Flăcăul începu să suie duna încet. Pe cerul, plin de stele, se vedea din nou lună plină;
merseseră timp de o lună prin deşert. Luna lumina şi duna, într-un joc de umbre care făcea
deşertul să pară o mare vălurită şi făcea ca flăcăul să-şi amintească de ziua în care îşi lăsase
-
43
-
slobod calul prin deşert, dându-i semnul cel bun Alchimistului. Şi în sfârşit, luna lumina liniştea
deşertului şi călătoria făcută de oamenii care caută comori.
Când, după câteva minute, ajunse pe creasta dunei, inima-i tresări. Luminate de lumina
lunii pline şi de albul deşertului, se ridicau maiestuoase şi solemne Piramidele Egiptului.
Flăcăul căzu în genunchi şi plânse. Îi mulţumi lui Dumnezeu că a crezut în Legenda lui
Personală şi că a întâlnit într-o bună zi un rege, un negustor, un englez şi un alchimist. Şi mai
ales pentru că a întâlnit o femeie a deşertului care l-a făcut să înţeleagă că Iubirea nu-l va abate
niciodată pe un om de Legenda lui Personală.
Multele veacuri ale Piramidelor egiptene îl contemplau, de sus, pe flăcău. Dacă voia, acum
se putea întoarce în oază, s-o ia pe Fatima şi să trăiască ca un simplu păstor de oi. Pentru că
Alchimistul trăia în deşert chiar dacă înţelegea Limbajul Lumii, chiar dacă ştia să transforme
plumbul în aur. Nu trebuia să dezvăluie nimănui ştiinţa şi arta lui. În timp ce mergea către
Legenda lui Personală, învăţase toate lucrurile de care avea nevoie şi trăise tot ce visase să
trăiască.
Dar ajunsese la comoara lui, şi o operă este desăvârşită numai atunci când ţelul este atins.
Acolo, pe duna aceea, flăcăul plânsese. Privi în pământ şi văzu că acolo unde căzuseră lacrimile
se plimba un scarabeu. Cât timp petrecuse în deşert învăţase că, în Egipt, scarabeii erau simbolul
lui Dumnezeu.
Iată deci încă un semn. Şi flăcăul începu să sape, după ce-şi aduse aminte de Negustorul de
cristaluri: nimeni n-ar reuşi să aibă în ograda lui o Piramidă, nici chiar dacă ar îngrămădi acolo
pietre o viaţă întreagă.
Toată noaptea flăcăul a săpat în locul marcat, dar nu a găsit nimic. Din înălţimea
Piramidelor secolele îl contemplau, tăcute. Dar flăcăul nu se lăsa: săpa şi iar săpa, luptându-se
cu vântul, care de multe ori umplea la loc groapa cu nisip. Mâinile îi obosiseră, apoi i se umplură
de răni, dar flăcăul avea încredere în inima lui. Iar inima-i spusese să sape acolo unde au căzut
lacrimile.
Deodată, când încerca să scoată nişte pietre ce-i apăruseră în cale, flăcăul auzi nişte paşi.
Câţiva oameni se apropiară de el. Stăteau cu luna în spate şi flăcăul nu le putea vedea nici ochii,
nici chipurile.
― Ce faci aici? l-a întrebat una din umbre.
Flăcăul nu răspunse. Dar se simţi înfricoşat. Trebuia să dezgroape o comoară, de aceea îi
era frică.
― Suntem refugiaţi de la războiul între clanuri, spuse altă umbră. Trebuie să ştim ce
ascunzi acolo. Avem nevoie de bani.
― Nu ascund nimic, spuse flăcăul.
Dar unul dintre ei îl trase afară din groapă. Altul începu să-l buzunărească. Şi îi găsiră
bucata de aur.
― Are aur, a spus unul dintre tâlhari.
Luna lumină faţa celui care-l căuta prin buzunare, şi băiatul văzu moartea în ochii aceluia.
― Trebuie să mai fie aur ascuns în pământ, spuse un altul.
Şi l-au silit pe flăcău să sape. Flăcăul sapă, dar nu era nimic acolo. Atunci începură să-l
bată. L-au snopit până ce apărură pe cer primele raze de soare. Hainele îi erau sfâşiate şi simţea
că moartea era aproape.
“La ce mai folosesc banii dacă tot trebuie să mori? Rareori banul e capabil să scape pe
cineva de la moarte”, spusese Alchimistul.
― Caut o comoară! strigă flăcăul într-un târziu.
Şi gura lui umflată şi stâlcită de lovituri povesti tâlharilor că visase de două ori o comoară
care era ascunsă lângă Piramidele din Egipt.
Cel ce părea să fie şeful bandei rămase tăcut multă vreme. Apoi îi spuse unuia dintre ai lui:
― Lasă-l. Nu mai are nimic. Pesemne că a furat aurul ăsta.
Flăcăul căzu cu faţa în nisip. Apoi, doi ochi i-au căutat pe ai lui: era şeful tâlharilor. Numai
că flăcăul privea Piramidele.
― Să mergem, zise şeful celorlalţi.
Apoi se întoarse spre flăcău:
― N-o să mori, îi spuse. O să trăieşti şi-o să înveţi că omul nu poate fi aşa de prost. Aici, în
locul unde te afli, am avut şi eu un vis repetat, în urmă cu aproape doi ani. Am visat că trebuia să
merg pe câmpiile Spaniei, să caut o biserică în ruine unde ciobanii obişnuiau să doarmă cu oile,
şi unde în sacristie creştea un sicomor, şi dacă săpam la rădăcina lui, aveam să găsesc o comoară
ascunsă. Dar nu-s prost să străbat deşertul numai pentru că am avut acelaşi vis de două ori.
Apoi plecă.
Flăcăul se ridică cu greutate şi mai privi o dată spre Piramide. Piramidele i-au zâmbit, şi el
-
44
-
le întoarse zâmbetul cu inima cuprinsă de fericire.
Îşi descoperise comoara.
Epilog
Flăcăul se numea Santiago. Ajunse la mica biserică părăsită când aproape se lăsase
noaptea. Sicomorul încă mai creştea în sacristie, iar prin acoperişul aproape năruit încă se mai
vedeau stelele strălucind. Îşi aminti că odată fusese aici cu oile şi fusese o noapte liniştită, cu
excepţia visului.
Acum nu mai avea turma. În schimb luase cu el o sapă.
A rămas multă vreme privind la cer. Apoi a scos din desagă o carafă cu vin şi a băut. Şi-a
amintit de noaptea din deşert, când privise şi acolo stelele şi băuse vin cu Alchimistul. Se gândi la
drumurile lungi pe care le făcuse şi la modul straniu în care Dumnezeu îi arătase comoara. Dacă
nu credea în visele ce se repetă, nu întâlnea o ţigancă, nici un rege, nici un tâlhar, nici… „Bine,
lista e lungă. Dar drumul era scris şi eu nu aveam cum să mă pierd”, îşi spuse.
Adormi fără să-şi dea seama, şi când se trezi, soarele era sus pe cer. Atunci începu să sape
la rădăcina sicomorului.
“Vrăjitor bătrân”, îşi zise flăcăul. „Ştiai totul. Chiar mi-ai lăsat ceva aur ca eu să mă pot
întoarce la biserica asta. Călugărul a râs când m-a văzut întorcându-mă în zdrenţe. Nu puteai să
mă scuteşti de asta?!”
“Nu”, auzi el vântul, care-i spunea: „Dacă ţi-aş fi spus, n-ai fi văzut Piramidele. Sunt foarte
frumoase, nu-i aşa?”
Era vocea Alchimistului. Flăcăul zâmbi şi continuă să sape. O jumătate de oră mai târziu,
sapa lovi în ceva tare. O oră mai târziu, avea înaintea-i un cufăr plin cu monede vechi de aur,
spaniole. Erau şi pietre scumpe, măşti de aur cu pene albe şi roşii, idoli de piatră încrustaţi cu
diamante. Piese dintr-o cucerire de care ţara uitase de mult, iar cuceritorul uitase s-o povestească
copiilor.
Flăcăul le scoase pe Urim şi Turim din desagă. Folosise pietrele numai o dată, când se afla
într-o piaţă, într-o dimineaţă. Viaţa şi drumul îi fuseseră mereu pline de semne.
Le puse pe Urim şi Turim în cufărul plin cu aur. Şi ele erau o parte a comorii lui, pentru că
aminteau de un bătrân rege pe care nu avea să-l mai întâlnească.
“Într-adevăr, viaţa este darnică pentru cine-şi trăieşte Legenda Personală”, reflectă flăcăul.
Atunci îşi aminti că trebuia să meargă la Tarifa ca să dea ţigăncii o zecime din tot ce avea. „Ce
deştepţi sunt ţiganii”, se gândi el. „Poate pentru că umblă atâta.”
Dar vântul începu să sufle. Era Levantul, vântul care venea din Africa. Nu aducea miresmele
deşertului, nici ameninţarea vreunei invazii a maurilor. Dimpotrivă, aducea un parfum pe care
flăcăul îl cunoştea prea bine şi boarea unui sărut, pe care-l văzu plutind încet, până ce se opri pe
buzele lui.
Flăcăul zâmbi. Era prima oară când ea făcea aşa ceva.
― Vin, Fatima, spuse el.
--------------------------------
-
45
-
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 1 / 94
The Alchemist
- Paulo Coelho
Translated by Alan R. Clarke. Published 1992.
ISBN 0-7225-3293-8.
= CONTENTS =
Part One
Part Two
Epilogue
PART ONE
The boy's name was Santiago. Dusk was falling as the boy arrived with his
herd at an abandoned church. The roof had fallen in long ago, and an
enormous sycamore had grown on the spot where the sacristy had once
stood.
He decided to spend the night there. He saw to it that all the sheep entered
through the ruined gate, and then laid some planks across it to prevent the
flock from wandering away during the night. There were no wolves in the
region, but once an animal had strayed during the night, and the boy had
had to spend the entire next day searching for it.
He swept the floor with his jacket and lay down, using the book he had just
finished reading as a pillow. He told himself that he would have to start
reading thicker books: they lasted longer, and made more comfortable
pillows.
It was still dark when he awoke, and, looking up, he could see the stars
through the half-destroyed roof.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 2 / 94
I wanted to sleep a little longer, he thought. He had had the same dream
that night as a week ago, and once again he had awakened before it ended.
He arose and, taking up his crook, began to awaken the sheep that still
slept. He had noticed that, as soon as he awoke, most of his animals also
began to stir. It was as if some mysterious energy bound his life to that of
the sheep, with whom he had spent the past two years, leading them
through the countryside in search of food and water. "They are so used to
me that they know my schedule," he muttered. Thinking about that for a
moment, he realized that it could be the other way around: that it was he
who had become accustomed to their schedule.
But there were certain of them who took a bit longer to awaken. The boy
prodded them, one by one, with his crook, calling each by name. He had
always believed that the sheep were able to understand what he said. So
there were times when he read them parts of his books that had made an
impression on him, or when he would tell them of the loneliness or the
happiness of a shepherd in the fields. Sometimes he would comment to
them on the things he had seen in the villages they passed.
But for the past few days he had spoken to them about only one thing: the
girl, the daughter of a merchant who lived in the village they would reach in
about four days. He had been to the village only once, the year before. The
merchant was the proprietor of a dry goods shop, and he always demanded
that the sheep be sheared in his presence, so that he would not be
cheated. A friend had told the boy about the shop, and he had taken his
sheep there.
*
"I need to sell some wool," the boy told the merchant.
The shop was busy, and the man asked the shepherd to wait until the
afternoon. So the boy sat on the steps of the shop and took a book from
his bag.
"I didn't know shepherds knew how to read," said a girl's voice behind him.
The girl was typical of the region of Andalusia, with flowing black hair, and
eyes that vaguely recalled the Moorish conquerors.
"Well, usually I learn more from my sheep than from books," he answered.
During the two hours that they talked, she told him she was the merchant's
daughter, and spoke of life in the village, where each day was like all the
others. The shepherd told her of the Andalusian countryside, and related the
news from the other towns where he had stopped. It was a pleasant change
from talking to his sheep.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 3 / 94
"How did you learn to read?" the girl asked at one point.
"Like everybody learns," he said. "In school."
"Well, if you know how to read, why are you just a shepherd?"
The boy mumbled an answer that allowed him to avoid responding to her
question. He was sure the girl would never understand. He went on telling
stories about his travels, and her bright, Moorish eyes went wide with fear
and surprise. As the time passed, the boy found himself wishing that the
day would never end, that her father would stay busy and keep him waiting
for three days. He recognized that he was feeling something he had never
experienced before: the desire to live in one place forever. With the girl with
the raven hair, his days would never be the same again.
But finally the merchant appeared, and asked the boy to shear four sheep.
He paid for the wool and asked the shepherd to come back the following
year.
*
And now it was only four days before he would be back in that same village.
He was excited, and at the same time uneasy: maybe the girl had already
forgotten him. Lots of shepherds passed through, selling their wool.
"It doesn't matter," he said to his sheep. "I know other girls in other places."
But in his heart he knew that it did matter. And he knew that shepherds, like
seamen and like traveling salesmen, always found a town where there was
someone who could make them forget the joys of carefree wandering.
The day was dawning, and the shepherd urged his sheep in the direction of
the sun. They never have to make any decisions, he thought. Maybe that's
why they always stay close to me.
The only things that concerned the sheep were food and water. As long as
the boy knew how to find the best pastures in Andalusia, they would be his
friends. Yes, their days were all the same, with the seemingly endless hours
between sunrise and dusk; and they had never read a book in their young
lives, and didn't understand when the boy told them about the sights of the
cities. They were content with just food and water, and, in exchange, they
generously gave of their wool, their company, and—once in a while—their
meat.
If I became a monster today, and decided to kill them, one by one, they
would become aware only after most of the flock had been slaughtered,
thought the boy. They trust me, and they've forgotten how to rely on their
own instincts, because I lead them to nourishment.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 4 / 94
The boy was surprised at his thoughts. Maybe the church, with the
sycamore growing from within, had been haunted. It had caused him to
have the same dream for a second time, and it was causing him to feel
anger toward his faithful companions. He drank a bit from the wine that
remained from his dinner of the night before, and he gathered his jacket
closer to his body. He knew that a few hours from now, with the sun at its
zenith, the heat would be so great that he would not be able to lead his
flock across the fields. It was the time of day when all of Spain slept during
the summer. The heat lasted until nightfall, and all that time he had to carry
his jacket. But when he thought to complain about the burden of its weight,
he remembered that, because he had the jacket, he had withstood the cold
of the dawn.
We have to be prepared for change, he thought, and he was grateful for the
jacket's weight and warmth.
The jacket had a purpose, and so did the boy. His purpose in life was to
travel, and, after two years of walking the Andalusian terrain, he knew all the
cities of the region. He was planning, on this visit, to explain to the girl how
it was that a simple shepherd knew how to read. That he had attended a
seminary until he was sixteen. His parents had wanted him to become a
priest, and thereby a source of pride for a simple farm family. They worked
hard just to have food and water, like the sheep. He had studied Latin,
Spanish, and theology. But ever since he had been a child, he had wanted
to know the world, and this was much more important to him than knowing
God and learning about man's sins. One afternoon, on a visit to his family,
he had summoned up the courage to tell his father that he didn't want to
become a priest. That he wanted to travel.
*
"People from all over the world have passed through this village, son," said
his father. "They come in search of new things, but when they leave they
are basically the same people they were when they arrived. They climb the
mountain to see the castle, and they wind up thinking that the past was
better than what we have now. They have blond hair, or dark skin, but
basically they're the same as the people who live right here."
"But I'd like to see the castles in the towns where they live," the boy
explained.
"Those people, when they see our land, say that they would like to live here
forever," his father continued.
"Well, I'd like to see their land, and see how they live," said his son.
"The people who come here have a lot of money to spend, so they can
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 5 / 94
afford to travel," his father said. "Amongst us, the only ones who travel are
the shepherds."
"Well, then I'll be a shepherd!"
His father said no more. The next day, he gave his son a pouch that held
three ancient Spanish gold coins.
"I found these one day in the fields. I wanted them to be a part of your
inheritance. But use them to buy your flock. Take to the fields, and someday
you'll learn that our countryside is the best, and our women the most
beautiful."
And he gave the boy his blessing. The boy could see in his father's gaze a
desire to be able, himself, to travel the world—a desire that was still alive,
despite his father's having had to bury it, over dozens of years, under the
burden of struggling for water to drink, food to eat, and the same place to
sleep every night of his life.
*
The horizon was tinged with red, and suddenly the sun appeared. The boy
thought back to that conversation with his father, and felt happy; he had
already seen many castles and met many women (but none the equal of the
one who awaited him several days hence). He owned a jacket, a book that
he could trade for another, and a flock of sheep. But, most important, he
was able every day to live out his dream. If he were to tire of the Andalusian
fields, he could sell his sheep and go to sea. By the time he had had
enough of the sea, he would already have known other cities, other women,
and other chances to be happy. I couldn't have found God in the seminary,
he thought, as he looked at the sunrise.
Whenever he could, he sought out a new road to travel. He had never been
to that ruined church before, in spite of having traveled through those parts
many times. The world was huge and inexhaustible; he had only to allow his
sheep to set the route for a while, and he would discover other interesting
things. The problem is that they don't even realize that they're walking a
new road every day. They don't see that the fields are new and the seasons
change. All they think about is food and water.
Maybe we're all that way, the boy mused. Even me—I haven't thought of
other women since I met the merchant's daughter. Looking at the sun, he
calculated that he would reach Tarifa before midday. There, he could
exchange his book for a thicker one, fill his wine bottle, shave, and have a
haircut; he had to prepare himself for his meeting with the girl, and he didn't
want to think about the possibility that some other shepherd, with a larger
flock of sheep, had arrived there before him and asked for her hand.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 6 / 94
It's the possibility of having a dream come true that makes life interesting,
he thought, as he looked again at the position of the sun, and hurried his
pace. He had suddenly remembered that, in Tarifa, there was an old woman
who interpreted dreams.
*
The old woman led the boy to a room at the back of her house; it was
separated from her living room by a curtain of colored beads. The room's
furnishings consisted of a table, an image of the Sacred Heart of Jesus,
and two chairs.
The woman sat down, and told him to be seated as well. Then she took
both of his hands in hers, and began quietly to pray.
It sounded like a Gypsy prayer. The boy had already had experience on the
road with Gypsies; they also traveled, but they had no flocks of sheep.
People said that Gypsies spent their lives tricking others. It was also said
that they had a pact with the devil, and that they kidnapped children and,
taking them away to their mysterious camps, made them their slaves. As a
child, the boy had always been frightened to death that he would be
captured by Gypsies, and this childhood fear returned when the old woman
took his hands in hers.
But she has the Sacred Heart of Jesus there, he thought, trying to reassure
himself. He didn't want his hand to begin trembling, showing the old woman
that he was fearful. He recited an Our Father silently.
"Very interesting," said the woman, never taking her eyes from the boy's
hands, and then she fell silent.
The boy was becoming nervous. His hands began to tremble, and the
woman sensed it. He quickly pulled his hands away.
"I didn't come here to have you read my palm," he said, already regretting
having come. He thought for a moment that it would be better to pay her
fee and leave without learning a thing, that he was giving too much
importance to his recurrent dream.
"You came so that you could learn about your dreams," said the old woman.
"And dreams are the language of God. When he speaks in our language, I
can interpret what he has said. But if he speaks in the language of the soul,
it is only you who can understand. But, whichever it is, I'm going to charge
you for the consultation."
Another trick, the boy thought. But he decided to take a chance. A shepherd
always takes his chances with wolves and with drought, and that's what
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 7 / 94
makes a shepherd's life exciting.
"I have had the same dream twice," he said. "I dreamed that I was in a field
with my sheep, when a child appeared and began to play with the animals. I
don't like people to do that, because the sheep are afraid of strangers. But
children always seem to be able to play with them without frightening them.
I don't know why. I don't know how animals know the age of human
beings."
"Tell me more about your dream," said the woman. "I have to get back to
my cooking, and, since you don't have much money, I can't give you a lot
of time."
"The child went on playing with my sheep for quite a while," continued the
boy, a bit upset. "And suddenly, the child took me by both hands and
transported me to the Egyptian pyramids."
He paused for a moment to see if the woman knew what the Egyptian
pyramids were. But she said nothing.
"Then, at the Egyptian pyramids,"—he said the last three words slowly, so
that the old woman would understand—"the child said to me, If you come
here, you will find a hidden treasure.' And, just as she was about to show
me the exact location, I woke up. Both times."
The woman was silent for some time. Then she again took his hands and
studied them carefully.
"I'm not going to charge you anything now," she said. "But I want one-tenth
of the treasure, if you find it."
The boy laughed—out of happiness. He was going to be able to save the
little money he had because of a dream about hidden treasure!
"Well, interpret the dream," he said.
"First, swear to me. Swear that you will give me one-tenth of your treasure
in exchange for what I am going to tell you."
The shepherd swore that he would. The old woman asked him to swear
again while looking at the image of the Sacred Heart of Jesus.
"It's a dream in the language of the world," she said. "I can interpret it, but
the interpretation is very difficult. That's why I feel that I deserve a part of
what you find.
"And this is my interpretation: you must go to the Pyramids in Egypt. I have
never heard of them, but, if it was a child who showed them to you, they
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 8 / 94
exist. There you will find a treasure that will make you a rich man."
The boy was surprised, and then irritated. He didn't need to seek out the old
woman for this! But then he remembered that he wasn't going to have to
pay anything.
"I didn't need to waste my time just for this," he said.
"I told you that your dream was a difficult one. It's the simple things in life
that are the most extraordinary; only wise men are able to understand them.
And since I am not wise, I have had to learn other arts, such as the reading
of palms."
"Well, how am I going to get to Egypt?"
"I only interpret dreams. I don't know how to turn them into reality. That's
why I have to live off what my daughters provide me with."
"And what if I never get to Egypt?"
"Then I don't get paid. It wouldn't be the first time."
And the woman told the boy to leave, saying she had already wasted too
much time with him.
So the boy was disappointed; he decided that he would never again believe
in dreams. He remembered that he had a number of things he had to take
care of: he went to the market for something to eat, he traded his book for
one that was thicker, and he found a bench in the plaza where he could
sample the new wine he had bought. The day was hot, and the wine was
refreshing. The sheep were at the gates of the city, in a stable that
belonged to a friend. The boy knew a lot of people in the city. That was
what made traveling appeal to him—he always made new friends, and he
didn't need to spend all of his time with them. When someone sees the
same people every day, as had happened with him at the seminary, they
wind up becoming a part of that person's life. And then they want the
person to change. If someone isn't what others want them to be, the others
become angry. Everyone seems to have a clear idea of how other people
should lead their lives, but none about his or her own.
He decided to wait until the sun had sunk a bit lower in the sky before
following his flock back through the fields. Three days from now, he would
be with the merchant's daughter.
He started to read the book he had bought. On the very first page it
described a burial ceremony. And the names of the people involved were
very difficult to pronounce. If he ever wrote a book, he thought, he would
present one person at a time, so that the reader wouldn't have to worry
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 9 / 94
about memorizing a lot of names.
When he was finally able to concentrate on what he was reading, he liked
the book better; the burial was on a snowy day, and he welcomed the
feeling of being cold. As he read on, an old man sat down at his side and
tried to strike up a conversation.
"What are they doing?" the old man asked, pointing at the people in the
plaza.
"Working," the boy answered dryly, making it look as if he wanted to
concentrate on his reading.
Actually, he was thinking about shearing his sheep in front of the
merchant's daughter, so that she could see that he was someone who was
capable of doing difficult things. He had already imagined the scene many
times; every time, the girl became fascinated when he explained that the
sheep had to be sheared from back to front. He also tried to remember
some good stories to relate as he sheared the sheep. Most of them he had
read in books, but he would tell them as if they were from his personal
experience. She would never know the difference, because she didn't know
how to read.
Meanwhile, the old man persisted in his attempt to strike up a conversation.
He said that he was tired and thirsty, and asked if he might have a sip of
the boy's wine. The boy offered his bottle, hoping that the old man would
leave him alone.
But the old man wanted to talk, and he asked the boy what book he was
reading. The boy was tempted to be rude, and move to another bench, but
his father had taught him to be respectful of the elderly. So he held out the
book to the man—for two reasons: first, that he, himself, wasn't sure how to
pronounce the title; and second, that if the old man didn't know how to
read, he would probably feel ashamed and decide of his own accord to
change benches.
"Hmm…" said the old man, looking at all sides of the book, as if it were
some strange object. "This is an important book, but it's really irritating."
The boy was shocked. The old man knew how to read, and had already
read the book. And if the book was irritating, as the old man had said, the
boy still had time to change it for another.
"It's a book that says the same thing almost all the other books in the world
say," continued the old man. "It describes people's inability to choose their
own destinies. And it ends up saying that everyone believes the world's
greatest lie."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 10 / 94
"What's the world's greatest lie?" the boy asked, completely surprised.
"It's this: that at a certain point in our lives, we lose control of what's
happening to us, and our lives become controlled by fate. That's the world's
greatest lie."
"That's never happened to me," the boy said. "They wanted me to be a
priest, but I decided to become a shepherd."
"Much better," said the old man. "Because you really like to travel."
"He knew what I was thinking," the boy said to himself. The old man,
meanwhile, was leafing through the book, without seeming to want to return
it at all. The boy noticed that the man's clothing was strange. He looked like
an Arab, which was not unusual in those parts. Africa was only a few hours
from Tarifa; one had only to cross the narrow straits by boat. Arabs often
appeared in the city, shopping and chanting their strange prayers several
times a day.
"Where are you from?" the boy asked.
"From many places."
"No one can be from many places," the boy said. "I'm a shepherd, and I
have been to many places, but I come from only one place—from a city
near an ancient castle. That's where I was born."
"Well then, we could say that I was born in Salem."
The boy didn't know where Salem was, but he didn't want to ask, fearing
that he would appear ignorant. He looked at the people in the plaza for a
while; they were coming and going, and all of them seemed to be very
busy.
"So, what is Salem like?" he asked, trying to get some sort of clue.
"It's like it always has been."
No clue yet. But he knew that Salem wasn't in Andalusia. If it were, he
would already have heard of it.
"And what do you do in Salem?" he insisted.
"What do I do in Salem?" The old man laughed. "Well, I'm the king of
Salem!"
People say strange things, the boy thought. Sometimes it's better to be with
the sheep, who don't say anything. And better still to be alone with one's
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 11 / 94
books. They tell their incredible stories at the time when you want to hear
them. But when you're talking to people, they say some things that are so
strange that you don't know how to continue the conversation.
"My name is Melchizedek," said the old man. "How many sheep do you
have?"
"Enough," said the boy. He could see that the old man wanted to know
more about his life.
"Well, then, we've got a problem. I can't help you if you feel you've got
enough sheep."
The boy was getting irritated. He wasn't asking for help. It was the old man
who had asked for a drink of his wine, and had started the conversation.
"Give me my book," the boy said. "I have to go and gather my sheep and
get going."
"Give me one-tenth of your sheep," said the old man, "and I'll tell you how
to find the hidden treasure."
The boy remembered his dream, and suddenly everything was clear to him.
The old woman hadn't charged him anything, but the old man—maybe he
was her husband—was going to find a way to get much more money in
exchange for information about something that didn't even exist. The old
man was probably a Gypsy, too.
But before the boy could say anything, the old man leaned over, picked up
a stick, and began to write in the sand of the plaza. Something bright
reflected from his chest with such intensity that the boy was momentarily
blinded. With a movement that was too quick for someone his age, the man
covered whatever it was with his cape. When his vision returned to normal,
the boy was able to read what the old man had written in the sand.
There, in the sand of the plaza of that small city, the boy read the names of
his father and his mother and the name of the seminary he had attended.
He read the name of the merchant's daughter, which he hadn't even known,
and he read things he had never told anyone.
*
"I'm the king of Salem," the old man had said.
"Why would a king be talking with a shepherd?" the boy asked, awed and
embarrassed.
"For several reasons. But let's say that the most important is that you have
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 12 / 94
succeeded in discovering your destiny."
The boy didn't know what a person's "destiny" was.
"It's what you have always wanted to accomplish. Everyone, when they are
young, knows what their destiny is.
"At that point in their lives, everything is clear and everything is possible.
They are not afraid to dream, and to yearn for everything they would like to
see happen to them in their lives. But, as time passes, a mysterious force
begins to convince them that it will be impossible for them to realize their
destiny."
None of what the old man was saying made much sense to the boy. But he
wanted to know what the "mysterious force" was; the merchant's daughter
would be impressed when he told her about that!
"It's a force that appears to be negative, but actually shows you how to
realize your destiny. It prepares your spirit and your will, because there is
one great truth on this planet: whoever you are, or whatever it is that you
do, when you really want something, it's because that desire originated in
the soul of the universe. It's your mission on earth."
"Even when all you want to do is travel? Or marry the daughter of a textile
merchant?"
"Yes, or even search for treasure. The Soul of the World is nourished by
people's happiness. And also by unhappiness, envy, and jealousy. To
realize one's destiny is a person's only real obligation. All things are one.
"And, when you want something, all the universe conspires in helping you to
achieve it."
They were both silent for a time, observing the plaza and the townspeople.
It was the old man who spoke first.
"Why do you tend a flock of sheep?"
"Because I like to travel."
The old man pointed to a baker standing in his shop window at one corner
of the plaza. "When he was a child, that man wanted to travel, too. But he
decided first to buy his bakery and put some money aside. When he's an
old man, he's going to spend a month in Africa. He never realized that
people are capable, at any time in their lives, of doing what they dream of."
"He should have decided to become a shepherd," the boy said.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 13 / 94
"Well, he thought about that," the old man said. "But bakers are more
important people than shepherds. Bakers have homes, while shepherds
sleep out in the open. Parents would rather see their children marry bakers
than shepherds."
The boy felt a pang in his heart, thinking about the merchant's daughter.
There was surely a baker in her town.
The old man continued, "In the long run, what people think about shepherds
and bakers becomes more important for them than their own destinies."
The old man leafed through the book, and fell to reading a page he came
to. The boy waited, and then interrupted the old man just as he himself had
been interrupted. "Why are you telling me all this?"
"Because you are trying to realize your destiny. And you are at the point
where you're about to give it all up."
"And that's when you always appear on the scene?"
"Not always in this way, but I always appear in one form or another.
Sometimes I appear in the form of a solution, or a good idea. At other
times, at a crucial moment, I make it easier for things to happen. There are
other things I do, too, but most of the time people don't realize I've done
them."
The old man related that, the week before, he had been forced to appear
before a miner, and had taken the form of a stone. The miner had
abandoned everything to go mining for emeralds. For five years he had
been working a certain river, and had examined hundreds of thousands of
stones looking for an emerald. The miner was about to give it all up, right at
the point when, if he were to examine just one more stone—just one more—
he would find his emerald. Since the miner had sacrificed everything to his
destiny, the old man decided to become involved. He transformed himself
into a stone that rolled up to the miner's foot. The miner, with all the anger
and frustration of his five fruitless years, picked up the stone and threw it
aside. But he had thrown it with such force that it broke the stone it fell
upon, and there, embedded in the broken stone, was the most beautiful
emerald in the world.
"People learn, early in their lives, what is their reason for being," said the old
man, with a certain bitterness. "Maybe that's why they give up on it so early,
too. But that's the way it is."
The boy reminded the old man that he had said something about hidden
treasure.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 14 / 94
"Treasure is uncovered by the force of flowing water, and it is buried by the
same currents," said the old man. "If you want to learn about your own
treasure, you will have to give me one-tenth of your flock."
"What about one-tenth of my treasure?"
The old man looked disappointed. "If you start out by promising what you
don't even have yet, you'll lose your desire to work toward getting it."
The boy told him that he had already promised to give one-tenth of his
treasure to the Gypsy.
"Gypsies are experts at getting people to do that," sighed the old man. "In
any case, it's good that you've learned that everything in life has its price.
This is what the Warriors of the Light try to teach."
The old man returned the book to the boy.
"Tomorrow, at this same time, bring me a tenth of your flock. And I will tell
you how to find the hidden treasure. Good afternoon."
And he vanished around the corner of the plaza.
*
The boy began again to read his book, but he was no longer able to
concentrate. He was tense and upset, because he knew that the old man
was right. He went over to the bakery and bought a loaf of bread, thinking
about whether or not he should tell the baker what the old man had said
about him. Sometimes it's better to leave things as they are, he thought to
himself, and decided to say nothing. If he were to say anything, the baker
would spend three days thinking about giving it all up, even though he had
gotten used to the way things were. The boy could certainly resist causing
that kind of anxiety for the baker. So he began to wander through the city,
and found himself at the gates. There was a small building there, with a
window at which people bought tickets to Africa. And he knew that Egypt
was in Africa.
"Can I help you?" asked the man behind the window.
"Maybe tomorrow," said the boy, moving away. If he sold just one of his
sheep, he'd have enough to get to the other shore of the strait. The idea
frightened him.
"Another dreamer," said the ticket seller to his assistant, watching the boy
walk away. "He doesn't have enough money to travel."
While standing at the ticket window, the boy had remembered his flock, and
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 15 / 94
decided he should go back to being a shepherd. In two years he had
learned everything about shepherding: he knew how to shear sheep, how to
care for pregnant ewes, and how to protect the sheep from wolves. He
knew all the fields and pastures of Andalusia. And he knew what was the
fair price for every one of his animals.
He decided to return to his friend's stable by the longest route possible. As
he walked past the city's castle, he interrupted his return, and climbed the
stone ramp that led to the top of the wall. From there, he could see Africa in
the distance. Someone had once told him that it was from there that the
Moors had come, to occupy all of Spain.
He could see almost the entire city from where he sat, including the plaza
where he had talked with the old man. Curse the moment I met that old
man, he thought. He had come to the town only to find a woman who could
interpret his dream. Neither the woman nor the old man were at all
impressed by the fact that he was a shepherd. They were solitary individuals
who no longer believed in things, and didn't understand that shepherds
become attached to their sheep. He knew everything about each member of
his flock: he knew which ones were lame, which one was to give birth two
months from now, and which were the laziest. He knew how to shear them,
and how to slaughter them. If he ever decided to leave them, they would
suffer.
The wind began to pick up. He knew that wind: people called it the levanter,
because on it the Moors had come from the Levant at the eastern end of
the Mediterranean.
The levanter increased in intensity. Here I am, between my flock and my
treasure, the boy thought. He had to choose between something he had
become accustomed to and something he wanted to have. There was also
the merchant's daughter, but she wasn't as important as his flock, because
she didn't depend on him. Maybe she didn't even remember him. He was
sure that it made no difference to her on which day he appeared: for her,
every day was the same, and when each day is the same as the next, it's
because people fail to recognize the good things that happen in their lives
every day that the sun rises.
I left my father, my mother, and the town castle behind. They have gotten
used to my being away, and so have I. The sheep will get used to my not
being there, too, the boy thought.
From where he sat, he could observe the plaza. People continued to come
and go from the baker's shop. A young couple sat on the bench where he
had talked with the old man, and they kissed.
"That baker…" he said to himself, without completing the thought. The
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 16 / 94
levanter was still getting stronger, and he felt its force on his face. That
wind had brought the Moors, yes, but it had also brought the smell of the
desert and of veiled women. It had brought with it the sweat and the dreams
of men who had once left to search for the unknown, and for gold and
adventure—and for the Pyramids. The boy felt jealous of the freedom of the
wind, and saw that he could have the same freedom. There was nothing to
hold him back except himself. The sheep, the merchant's daughter, and the
fields of Andalusia were only steps along the way to his destiny.
The next day, the boy met the old man at noon. He brought six sheep with
him.
"I'm surprised," the boy said. "My friend bought all the other sheep
immediately. He said that he had always dreamed of being a shepherd, and
that it was a good omen."
"That's the way it always is," said the old man. "It's called the principle of
favorability. When you play cards the first time, you are almost sure to win.
Beginner's luck."
"Why is that?"
"Because there is a force that wants you to realize your destiny; it whets
your appetite with a taste of success."
Then the old man began to inspect the sheep, and he saw that one was
lame. The boy explained that it wasn't important, since that sheep was the
most intelligent of the flock, and produced the most wool.
"Where is the treasure?" he asked.
"It's in Egypt, near the Pyramids."
The boy was startled. The old woman had said the same thing. But she
hadn't charged him anything.
"In order to find the treasure, you will have to follow the omens. God has
prepared a path for everyone to follow. You just have to read the omens
that he left for you."
Before the boy could reply, a butterfly appeared and fluttered between him
and the old man. He remembered something his grandfather had once told
him: that butterflies were a good omen. Like crickets, and like expectations;
like lizards and four-leaf clovers.
"That's right," said the old man, able to read the boy's thoughts. "Just as
your grandfather taught you. These are good omens."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 17 / 94
The old man opened his cape, and the boy was struck by what he saw. The
old man wore a breastplate of heavy gold, covered with precious stones.
The boy recalled the brilliance he had noticed on the previous day.
He really was a king! He must be disguised to avoid encounters with
thieves.
"Take these," said the old man, holding out a white stone and a black stone
that had been embedded at the center of the breastplate. "They are called
Urim and Thummim. The black signifies 'yes,' and the white 'no.' When you
are unable to read the omens, they will help you to do so. Always ask an
objective question.
"But, if you can, try to make your own decisions. The treasure is at the
Pyramids; that you already knew. But I had to insist on the payment of six
sheep because I helped you to make your decision."
The boy put the stones in his pouch. From then on, he would make his own
decisions.
"Don't forget that everything you deal with is only one thing and nothing
else. And don't forget the language of omens. And, above all, don't forget
to follow your destiny through to its conclusion.
"But before I go, I want to tell you a little story.
"A certain shopkeeper sent his son to learn about the secret of happiness
from the wisest man in the world. The lad wandered through the desert for
forty days, and finally came upon a beautiful castle, high atop a mountain. It
was there that the wise man lived.
"Rather than finding a saintly man, though, our hero, on entering the main
room of the castle, saw a hive of activity: tradesmen came and went,
people were conversing in the corners, a small orchestra was playing soft
music, and there was a table covered with platters of the most delicious
food in that part of the world. The wise man conversed with everyone, and
the boy had to wait for two hours before it was his turn to be given the
man's attention.
"The wise man listened attentively to the boy's explanation of why he had
come, but told him that he didn't have time just then to explain the secret of
happiness. He suggested that the boy look around the palace and return in
two hours.
" 'Meanwhile, I want to ask you to do something,' said the wise man,
handing the boy a teaspoon that held two drops of oil. 'As you wander
around, carry this spoon with you without allowing the oil to spill.'
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 18 / 94
"The boy began climbing and descending the many stairways of the palace,
keeping his eyes fixed on the spoon. After two hours, he returned to the
room where the wise man was.
" 'Well,' asked the wise man, 'did you see the Persian tapestries that are
hanging in my dining hall? Did you see the garden that it took the master
gardener ten years to create? Did you notice the beautiful parchments in my
library?'
"The boy was embarrassed, and confessed that he had observed nothing.
His only concern had been not to spill the oil that the wise man had
entrusted to him.
" 'Then go back and observe the marvels of my world,' said the wise man.
'You cannot trust a man if you don't know his house.'
"Relieved, the boy picked up the spoon and returned to his exploration of
the palace, this time observing all of the works of art on the ceilings and the
walls. He saw the gardens, the mountains all around him, the beauty of the
flowers, and the taste with which everything had been selected. Upon
returning to the wise man, he related in detail everything he had seen.
" 'But where are the drops of oil I entrusted to you?' asked the wise man.
"Looking down at the spoon he held, the boy saw that the oil was gone.
" 'Well, there is only one piece of advice I can give you,' said the wisest of
wise men. 'The secret of happiness is to see all the marvels of the world,
and never to forget the drops of oil on the spoon.' "
The shepherd said nothing. He had understood the story the old king had
told him. A shepherd may like to travel, but he should never forget about his
sheep.
The old man looked at the boy and, with his hands held together, made
several strange gestures over the boy's head. Then, taking his sheep, he
walked away.
*
At the highest point in Tarifa there is an old fort, built by the Moors. From
atop its walls, one can catch a glimpse of Africa. Melchizedek, the king of
Salem, sat on the wall of the fort that afternoon, and felt the levanter
blowing in his face. The sheep fidgeted nearby, uneasy with their new
owner and excited by so much change. All they wanted was food and water.
Melchizedek watched a small ship that was plowing its way out of the port.
He would never again see the boy, just as he had never seen Abraham
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 19 / 94
again after having charged him his one-tenth fee. That was his work.
The gods should not have desires, because they don't have destinies. But
the king of Salem hoped desperately that the boy would be successful.
It's too bad that he's quickly going to forget my name, he thought. I should
have repeated it for him. Then when he spoke about me he would say that I
am Melchizedek, the king of Salem.
He looked to the skies, feeling a bit abashed, and said, "I know it's the
vanity of vanities, as you said, my Lord. But an old king sometimes has to
take some pride in himself."
*
How strange Africa is, thought the boy.
He was sitting in a bar very much like the other bars he had seen along the
narrow streets of Tangier. Some men were smoking from a gigantic pipe
that they passed from one to the other. In just a few hours he had seen men
walking hand in hand, women with their faces covered, and priests that
climbed to the tops of towers and chanted—as everyone about him went to
their knees and placed their foreheads on the ground.
"A practice of infidels," he said to himself. As a child in church, he had
always looked at the image of Saint Santiago Matamoros on his white horse,
his sword unsheathed, and figures such as these kneeling at his feet. The
boy felt ill and terribly alone. The infidels had an evil look about them.
Besides this, in the rush of his travels he had forgotten a detail, just one
detail, which could keep him from his treasure for a long time: only Arabic
was spoken in this country.
The owner of the bar approached him, and the boy pointed to a drink that
had been served at the next table. It turned out to be a bitter tea. The boy
preferred wine.
But he didn't need to worry about that right now. What he had to be
concerned about was his treasure, and how he was going to go about
getting it. The sale of his sheep had left him with enough money in his
pouch, and the boy knew that in money there was magic; whoever has
money is never really alone. Before long, maybe in just a few days, he
would be at the Pyramids. An old man, with a breastplate of gold, wouldn't
have lied just to acquire six sheep.
The old man had spoken about signs and omens, and, as the boy was
crossing the strait, he had thought about omens. Yes, the old man had
known what he was talking about: during the time the boy had spent in the
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 20 / 94
fields of Andalusia, he had become used to learning which path he should
take by observing the ground and the sky. He had discovered that the
presence of a certain bird meant that a snake was nearby, and that a
certain shrub was a sign that there was water in the area. The sheep had
taught him that.
If God leads the sheep so well, he will also lead a man, he thought, and that
made him feel better. The tea seemed less bitter.
"Who are you?" he heard a voice ask him in Spanish.
The boy was relieved. He was thinking about omens, and someone had
appeared.
"How come you speak Spanish?" he asked. The new arrival was a young
man in Western dress, but the color of his skin suggested he was from this
city. He was about the same age and height as the boy.
"Almost everyone here speaks Spanish. We're only two hours from Spain."
"Sit down, and let me treat you to something," said the boy. "And ask for a
glass of wine for me. I hate this tea."
"There is no wine in this country," the young man said. "The religion here
forbids it."
The boy told him then that he needed to get to the Pyramids. He almost
began to tell about his treasure, but decided not to do so. If he did, it was
possible that the Arab would want a part of it as payment for taking him
there. He remembered what the old man had said about offering something
you didn't even have yet.
"I'd like you to take me there if you can. I can pay you to serve as my
guide."
"Do you have any idea how to get there?" the newcomer asked.
The boy noticed that the owner of the bar stood nearby, listening attentively
to their conversation. He felt uneasy at the man's presence. But he had
found a guide, and didn't want to miss out on an opportunity.
"You have to cross the entire Sahara desert," said the young man. "And to
do that, you need money. I need to know whether you have enough."
The boy thought it a strange question. But he trusted in the old man, who
had said that, when you really want something, the universe always
conspires in your favor.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 21 / 94
He took his money from his pouch and showed it to the young man. The
owner of the bar came over and looked, as well. The two men exchanged
some words in Arabic, and the bar owner seemed irritated.
"Let's get out of here" said the new arrival. "He wants us to leave."
The boy was relieved. He got up to pay the bill, but the owner grabbed him
and began to speak to him in an angry stream of words. The boy was
strong, and wanted to retaliate, but he was in a foreign country. His new
friend pushed the owner aside, and pulled the boy outside with him. "He
wanted your money," he said. "Tangier is not like the rest of Africa. This is a
port, and every port has its thieves."
The boy trusted his new friend. He had helped him out in a dangerous
situation. He took out his money and counted it.
"We could get to the Pyramids by tomorrow," said the other, taking the
money. "But I have to buy two camels."
They walked together through the narrow streets of Tangier. Everywhere
there were stalls with items for sale. They reached the center of a large
plaza where the market was held. There were thousands of people there,
arguing, selling, and buying; vegetables for sale amongst daggers, and
carpets displayed alongside tobacco. But the boy never took his eye off his
new friend. After all, he had all his money. He thought about asking him to
give it back, but decided that would be unfriendly. He knew nothing about
the customs of the strange land he was in.
"I'll just watch him," he said to himself. He knew he was stronger than his
friend.
Suddenly, there in the midst of all that confusion, he saw the most beautiful
sword he had ever seen. The scabbard was embossed in silver, and the
handle was black and encrusted with precious stones. The boy promised
himself that, when he returned from Egypt, he would buy that sword.
"Ask the owner of that stall how much the sword costs," he said to his
friend. Then he realized that he had been distracted for a few moments,
looking at the sword. His heart squeezed, as if his chest had suddenly
compressed it. He was afraid to look around, because he knew what he
would find. He continued to look at the beautiful sword for a bit longer, until
he summoned the courage to turn around.
All around him was the market, with people coming and going, shouting and
buying, and the aroma of strange foods… but nowhere could he find his
new companion.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 22 / 94
The boy wanted to believe that his friend had simply become separated
from him by accident. He decided to stay right there and await his return.
As he waited, a priest climbed to the top of a nearby tower and began his
chant; everyone in the market fell to their knees, touched their foreheads to
the ground, and took up the chant. Then, like a colony of worker ants, they
dismantled their stalls and left.
The sun began its departure, as well. The boy watched it through its
trajectory for some time, until it was hidden behind the white houses
surrounding the plaza. He recalled that when the sun had risen that
morning, he was on another continent, still a shepherd with sixty sheep, and
looking forward to meeting with a girl. That morning he had known
everything that was going to happen to him as he walked through the
familiar fields. But now, as the sun began to set, he was in a different
country, a stranger in a strange land, where he couldn't even speak the
language. He was no longer a shepherd, and he had nothing, not even the
money to return and start everything over.
All this happened between sunrise and sunset, the boy thought. He was
feeling sorry for himself, and lamenting the fact that his life could have
changed so suddenly and so drastically.
He was so ashamed that he wanted to cry. He had never even wept in front
of his own sheep. But the marketplace was empty, and he was far from
home, so he wept. He wept because God was unfair, and because this was
the way God repaid those who believed in their dreams.
When I had my sheep, I was happy, and I made those around me happy.
People saw me coming and welcomed me, he thought. But now I'm sad and
alone. I'm going to become bitter and distrustful of people because one
person betrayed me. I'm going to hate those who have found their treasure
because I never found mine. And I'm going to hold on to what little I have,
because I'm too insignificant to conquer the world.
He opened his pouch to see what was left of his possessions; maybe there
was a bit left of the sandwich he had eaten on the ship. But all he found
was the heavy book, his jacket, and the two stones the old man had given
him.
As he looked at the stones, he felt relieved for some reason. He had
exchanged six sheep for two precious stones that had been taken from a
gold breastplate. He could sell the stones and buy a return ticket. But this
time I'll be smarter, the boy thought, removing them from the pouch so he
could put them in his pocket. This was a port town, and the only truthful
thing his friend had told him was that port towns are full of thieves.
Now he understood why the owner of the bar had been so upset: he was
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 23 / 94
trying to tell him not to trust that man. "I'm like everyone else—I see the
world in terms of what I would like to see happen, not what actually does."
He ran his fingers slowly over the stones, sensing their temperature and
feeling their surfaces. They were his treasure. Just handling them made him
feel better. They reminded him of the old man.
"When you want something, all the universe conspires in helping you to
achieve it," he had said.
The boy was trying to understand the truth of what the old man had said.
There he was in the empty marketplace, without a cent to his name, and
with not a sheep to guard through the night. But the stones were proof that
he had met with a king—a king who knew of the boy's past.
"They're called Urim and Thummim, and they can help you to read the
omens." The boy put the stones back in the pouch and decided to do an
experiment. The old man had said to ask very clear questions, and to do
that, the boy had to know what he wanted. So, he asked if the old man's
blessing was still with him.
He took out one of the stones. It was "yes."
"Am I going to find my treasure?" he asked.
He stuck his hand into the pouch, and felt around for one of the stones. As
he did so, both of them pushed through a hole in the pouch and fell to the
ground. The boy had never even noticed that there was a hole in his pouch.
He knelt down to find Urim and Thummim and put them back in the pouch.
But as he saw them lying there on the ground, another phrase came to his
mind.
"Learn to recognize omens, and follow them," the old king had said.
An omen. The boy smiled to himself. He picked up the two stones and put
them back in his pouch. He didn't consider mending the hole—the stones
could fall through any time they wanted. He had learned that there were
certain things one shouldn't ask about, so as not to flee from one's own
destiny. "I promised that I would make my own decisions," he said to
himself.
But the stones had told him that the old man was still with him, and that
made him feel more confident. He looked around at the empty plaza again,
feeling less desperate than before. This wasn't a strange place; it was a
new one.
After all, what he had always wanted was just that: to know new places.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 24 / 94
Even if he never got to the Pyramids, he had already traveled farther than
any shepherd he knew. Oh, if they only knew how different things are just
two hours by ship from where they are, he thought. Although his new world
at the moment was just an empty marketplace, he had already seen it when
it was teeming with life, and he would never forget it. He remembered the
sword. It hurt him a bit to think about it, but he had never seen one like it
before. As he mused about these things, he realized that he had to choose
between thinking of himself as the poor victim of a thief and as an
adventurer in quest of his treasure.
"I'm an adventurer, looking for treasure," he said to himself.
*
He was shaken into wakefulness by someone. He had fallen asleep in the
middle of the marketplace, and life in the plaza was about to resume.
Looking around, he sought his sheep, and then realized that he was in a
new world. But instead of being saddened, he was happy. He no longer had
to seek out food and water for the sheep; he could go in search of his
treasure, instead. He had not a cent in his pocket, but he had faith. He had
decided, the night before, that he would be as much an adventurer as the
ones he had admired in books.
He walked slowly through the market. The merchants were assembling their
stalls, and the boy helped a candy seller to do his. The candy seller had a
smile on his face: he was happy, aware of what his life was about, and
ready to begin a day's work. His smile reminded the boy of the old man—
the mysterious old king he had met. "This candy merchant isn't making
candy so that later he can travel or marry a shopkeeper's daughter. He's
doing it because it's what he wants to do," thought the boy. He realized that
he could do the same thing the old man had done—sense whether a person
was near to or far from his destiny. Just by looking at them. It's easy, and
yet I've never done it before, he thought.
When the stall was assembled, the candy seller offered the boy the first
sweet he had made for the day. The boy thanked him, ate it, and went on
his way. When he had gone only a short distance, he realized that, while
they were erecting the stall, one of them had spoken Arabic and the other
Spanish.
And they had understood each other perfectly well.
There must be a language that doesn't depend on words, the boy thought.
I've already had that experience with my sheep, and now it's happening with
people.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 25 / 94
He was learning a lot of new things. Some of them were things that he had
already experienced, and weren't really new, but that he had never
perceived before. And he hadn't perceived them because he had become
accustomed to them. He realized: If I can learn to understand this language
without words, I can learn to understand the world.
Relaxed and unhurried, he resolved that he would walk through the narrow
streets of Tangier. Only in that way would he be able to read the omens. He
knew it would require a lot of patience, but shepherds know all about
patience. Once again he saw that, in that strange land, he was applying the
same lessons he had learned with his sheep.
"All things are one," the old man had said.
*
The crystal merchant awoke with the day, and felt the same anxiety that he
felt every morning. He had been in the same place for thirty years: a shop at
the top of a hilly street where few customers passed. Now it was too late to
change anything—the only thing he had ever learned to do was to buy and
sell crystal glassware. There had been a time when many people knew of
his shop: Arab merchants, French and English geologists, German soldiers
who were always well-heeled. In those days it had been wonderful to be
selling crystal, and he had thought how he would become rich, and have
beautiful women at his side as he grew older.
But, as time passed, Tangier had changed. The nearby city of Ceuta had
grown faster than Tangier, and business had fallen off. Neighbors moved
away, and there remained only a few small shops on the hill. And no one
was going to climb the hill just to browse through a few small shops.
But the crystal merchant had no choice. He had lived thirty years of his life
buying and selling crystal pieces, and now it was too late to do anything
else.
He spent the entire morning observing the infrequent comings and goings in
the street. He had done this for years, and knew the schedule of everyone
who passed. But, just before lunchtime, a boy stopped in front of the shop.
He was dressed normally, but the practiced eyes of the crystal merchant
could see that the boy had no money to spend. Nevertheless, the merchant
decided to delay his lunch for a few minutes until the boy moved on.
*
A card hanging in the doorway announced that several languages were
spoken in the shop. The boy saw a man appear behind the counter.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 26 / 94
"I can clean up those glasses in the window, if you want," said the boy.
"The way they look now, nobody is going to want to buy them."
The man looked at him without responding.
"In exchange, you could give me something to eat."
The man still said nothing, and the boy sensed that he was going to have to
make a decision. In his pouch, he had his jacket—he certainly wasn't going
to need it in the desert. Taking the jacket out, he began to clean the
glasses. In half an hour, he had cleaned all the glasses in the window, and,
as he was doing so, two customers had entered the shop and bought some
crystal.
When he had completed the cleaning, he asked the man for something to
eat. "Let's go and have some lunch," said the crystal merchant.
He put a sign on the door, and they went to a small caf?nearby. As they sat
down at the only table in the place, the crystal merchant laughed.
"You didn't have to do any cleaning," he said. "The Koran requires me to
feed a hungry person."
"Well then, why did you let me do it?" the boy asked.
"Because the crystal was dirty. And both you and I needed to cleanse our
minds of negative thoughts."
When they had eaten, the merchant turned to the boy and said, "I'd like you
to work in my shop. Two customers came in today while you were working,
and that's a good omen."
People talk a lot about omens, thought the shepherd. But they really don't
know what they're saying. Just as I hadn't realized that for so many years I
had been speaking a language without words to my sheep.
"Do you want to go to work for me?" the merchant asked.
"I can work for the rest of today," the boy answered. "I'll work all night, until
dawn, and I'll clean every piece of crystal in your shop. In return, I need
money to get to Egypt tomorrow."
The merchant laughed. "Even if you cleaned my crystal for an entire year…
even if you earned a good commission selling every piece, you would still
have to borrow money to get to Egypt. There are thousands of kilometers of
desert between here and there."
There was a moment of silence so profound that it seemed the city was
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 27 / 94
asleep. No sound from the bazaars, no arguments among the merchants,
no men climbing to the towers to chant. No hope, no adventure, no old
kings or destinies, no treasure, and no Pyramids. It was as if the world had
fallen silent because the boy's soul had. He sat there, staring blankly
through the door of the caf? wishing that he had died, and that everything
would end forever at that moment.
The merchant looked anxiously at the boy. All the joy he had seen that
morning had suddenly disappeared.
"I can give you the money you need to get back to your country, my son,"
said the crystal merchant.
The boy said nothing. He got up, adjusted his clothing, and picked up his
pouch.
"I'll work for you," he said.
And after another long silence, he added, "I need money to buy some
sheep."
PART TWO
The boy had been working for the crystal merchant for almost a month, and
he could see that it wasn't exactly the kind of job that would make him
happy. The merchant spent the entire day mumbling behind the counter,
telling the boy to be careful with the pieces and not to break anything.
But he stayed with the job because the merchant, although he was an old
grouch, treated him fairly; the boy received a good commission for each
piece he sold, and had already been able to put some money aside. That
morning he had done some calculating: if he continued to work every day
as he had been, he would need a whole year to be able to buy some sheep.
"I'd like to build a display case for the crystal," the boy said to the
merchant. "We could place it outside, and attract those people who pass at
the bottom of the hill."
"I've never had one before," the merchant answered. "People will pass by
and bump into it, and pieces will be broken."
"Well, when I took my sheep through the fields some of them might have
died if we had come upon a snake. But that's the way life is with sheep and
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 28 / 94
with shepherds."
The merchant turned to a customer who wanted three crystal glasses. He
was selling better than ever… as if time had turned back to the old days
when the street had been one of Tangier's major attractions.
"Business has really improved," he said to the boy, after the customer had
left. "I'm doing much better, and soon you'll be able to return to your sheep.
Why ask more out of life?"
"Because we have to respond to omens," the boy said, almost without
meaning to; then he regretted what he had said, because the merchant had
never met the king.
"It's called the principle of favorability, beginner's luck. Because life wants
you to achieve your destiny," the old king had said.
But the merchant understood what the boy had said. The boy's very
presence in the shop was an omen, and, as time passed and money was
pouring into the cash drawer, he had no regrets about having hired the boy.
The boy was being paid more money than he deserved, because the
merchant, thinking that sales wouldn't amount to much, had offered the boy
a high commission rate. He had assumed he would soon return to his
sheep.
"Why did you want to get to the Pyramids?" he asked, to get away from the
business of the display.
"Because I've always heard about them," the boy answered, saying nothing
about his dream. The treasure was now nothing but a painful memory, and
he tried to avoid thinking about it.
"I don't know anyone around here who would want to cross the desert just
to see the Pyramids," said the merchant. "They're just a pile of stones. You
could build one in your backyard."
"You've never had dreams of travel," said the boy, turning to wait on a
customer who had entered the shop.
Two days later, the merchant spoke to the boy about the display.
"I don't much like change," he said. "You and I aren't like Hassan, that rich
merchant. If he makes a buying mistake, it doesn't affect him much. But we
two have to live with our mistakes."
That's true enough, the boy thought, ruefully.
"Why did you think we should have the display?"
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 29 / 94
"I want to get back to my sheep faster. We have to take advantage when
luck is on our side, and do as much to help it as it's doing to help us. It's
called the principle of favorability. Or beginner's luck."
The merchant was silent for a few moments. Then he said, "The Prophet
gave us the Koran, and left us just five obligations to satisfy during our
lives. The most important is to believe only in the one true God. The others
are to pray five times a day, fast during Ramadan, and be charitable to the
poor."
He stopped there. His eyes filled with tears as he spoke of the Prophet. He
was a devout man, and, even with all his impatience, he wanted to live his
life in accordance with Muslim law.
"What's the fifth obligation?" the boy asked.
"Two days ago, you said that I had never dreamed of travel," the merchant
answered. "The fifth obligation of every Muslim is a pilgrimage. We are
obliged, at least once in our lives, to visit the holy city of Mecca.
"Mecca is a lot farther away than the Pyramids. When I was young, all I
wanted to do was put together enough money to start this shop. I thought
that someday I'd be rich, and could go to Mecca. I began to make some
money, but I could never bring myself to leave someone in charge of the
shop; the crystals are delicate things. At the same time, people were
passing my shop all the time, heading for Mecca. Some of them were rich
pilgrims, traveling in caravans with servants and camels, but most of the
people making the pilgrimage were poorer than I.
"All who went there were happy at having done so. They placed the symbols
of the pilgrimage on the doors of their houses. One of them, a cobbler who
made his living mending boots, said that he had traveled for almost a year
through the desert, but that he got more tired when he had to walk through
the streets of Tangier buying his leather."
"Well, why don't you go to Mecca now?" asked the boy.
"Because it's the thought of Mecca that keeps me alive. That's what helps
me face these days that are all the same, these mute crystals on the
shelves, and lunch and dinner at that same horrible caf? I'm afraid that if my
dream is realized, I'll have no reason to go on living.
"You dream about your sheep and the Pyramids, but you're different from
me, because you want to realize your dreams. I just want to dream about
Mecca. I've already imagined a thousand times crossing the desert, arriving
at the Plaza of the Sacred Stone, the seven times I walk around it before
allowing myself to touch it. I've already imagined the people who would be
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 30 / 94
at my side, and those in front of me, and the conversations and prayers we
would share. But I'm afraid that it would all be a disappointment, so I prefer
just to dream about it."
That day, the merchant gave the boy permission to build the display. Not
everyone can see his dreams come true in the same way.
*
Two more months passed, and the shelf brought many customers into the
crystal shop. The boy estimated that, if he worked for six more months, he
could return to Spain and buy sixty sheep, and yet another sixty. In less
than a year, he would have doubled his flock, and he would be able to do
business with the Arabs, because he was now able to speak their strange
language. Since that morning in the marketplace, he had never again made
use of Urim and Thummim, because Egypt was now just as distant a dream
for him as was Mecca for the merchant. Anyway, the boy had become
happy in his work, and thought all the time about the day when he would
disembark at Tarifa as a winner.
"You must always know what it is that you want," the old king had said. The
boy knew, and was now working toward it. Maybe it was his treasure to
have wound up in that strange land, met up with a thief, and doubled the
size of his flock without spending a cent.
He was proud of himself. He had learned some important things, like how to
deal in crystal, and about the language without words… and about omens.
One afternoon he had seen a man at the top of the hill, complaining that it
was impossible to find a decent place to get something to drink after such a
climb. The boy, accustomed to recognizing omens, spoke to the merchant.
"Let's sell tea to the people who climb the hill."
"Lots of places sell tea around here," the merchant said.
"But we could sell tea in crystal glasses. The people will enjoy the tea and
want to buy the glasses. I have been told that beauty is the great seducer of
men."
The merchant didn't respond, but that afternoon, after saying his prayers
and closing the shop, he invited the boy to sit with him and share his
hookah, that strange pipe used by the Arabs.
"What is it you're looking for?" asked the old merchant.
"I've already told you. I need to buy my sheep back, so I have to earn the
money to do so."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 31 / 94
The merchant put some new coals in the hookah, and inhaled deeply.
"I've had this shop for thirty years. I know good crystal from bad, and
everything else there is to know about crystal. I know its dimensions and
how it behaves. If we serve tea in crystal, the shop is going to expand. And
then I'll have to change my way of life."
"Well, isn't that good?"
"I'm already used to the way things are. Before you came, I was thinking
about how much time I had wasted in the same place, while my friends had
moved on, and either went bankrupt or did better than they had before. It
made me very depressed. Now, I can see that it hasn't been too bad. The
shop is exactly the size I always wanted it to be. I don't want to change
anything, because I don't know how to deal with change. I'm used to the
way I am."
The boy didn't know what to say. The old man continued, "You have been a
real blessing to me. Today, I understand something I didn't see before:
every blessing ignored becomes a curse. I don't want anything else in life.
But you are forcing me to look at wealth and at horizons I have never
known. Now that I have seen them, and now that I see how immense my
possibilities are, I'm going to feel worse than I did before you arrived.
Because I know the things I should be able to accomplish, and I don't want
to do so."
It's good I refrained from saying anything to the baker in Tarifa, thought the
boy to himself.
They went on smoking the pipe for a while as the sun began to set. They
were conversing in Arabic, and the boy was proud of himself for being able
to do so. There had been a time when he thought that his sheep could
teach him everything he needed to know about the world. But they could
never have taught him Arabic.
There are probably other things in the world that the sheep can't teach me,
thought the boy as he regarded the old merchant. All they ever do, really, is
look for food and water. And maybe it wasn't that they were teaching me,
but that I was learning from them.
"Maktub," the merchant said, finally.
"What does that mean?"
"You would have to have been born an Arab to understand," he answered.
"But in your language it would be something like 'It is written.' "
And, as he smothered the coals in the hookah, he told the boy that he could
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 32 / 94
begin to sell tea in the crystal glasses. Sometimes, there's just no way to
hold back the river.
*
The men climbed the hill, and they were tired when they reached the top.
But there they saw a crystal shop that offered refreshing mint tea. They
went in to drink the tea, which was served in beautiful crystal glasses.
"My wife never thought of this," said one, and he bought some crystal—he
was entertaining guests that night, and the guests would be impressed by
the beauty of the glassware. The other man remarked that tea was always
more delicious when it was served in crystal, because the aroma was
retained. The third said that it was a tradition in the Orient to use crystal
glasses for tea because it had magical powers.
Before long, the news spread, and a great many people began to climb the
hill to see the shop that was doing something new in a trade that was so
old. Other shops were opened that served tea in crystal, but they weren't at
the top of a hill, and they had little business.
Eventually, the merchant had to hire two more employees. He began to
import enormous quantities of tea, along with his crystal, and his shop was
sought out by men and women with a thirst for things new.
And, in that way, the months passed.
*
The boy awoke before dawn. It had been eleven months and nine days
since he had first set foot on the African continent.
He dressed in his Arabian clothing of white linen, bought especially for this
day. He put his headcloth in place and secured it with a ring made of camel
skin. Wearing his new sandals, he descended the stairs silently.
The city was still sleeping. He prepared himself a sandwich and drank some
hot tea from a crystal glass. Then he sat in the sun-filled doorway, smoking
the hookah.
He smoked in silence, thinking of nothing, and listening to the sound of the
wind that brought the scent of the desert. When he had finished his smoke,
he reached into one of his pockets, and sat there for a few moments,
regarding what he had withdrawn.
It was a bundle of money. Enough to buy himself a hundred and twenty
sheep, a return ticket, and a license to import products from Africa into his
own country.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 33 / 94
He waited patiently for the merchant to awaken and open the shop. Then
the two went off to have some more tea.
"I'm leaving today," said the boy. "I have the money I need to buy my sheep.
And you have the money you need to go to Mecca."
The old man said nothing.
"Will you give me your blessing?" asked the boy. "You have helped me." The
man continued to prepare his tea, saying nothing. Then he turned to the
boy.
"I am proud of you," he said. "You brought a new feeling into my crystal
shop. But you know that I'm not going to go to Mecca. Just as you know
that you're not going to buy your sheep."
"Who told you that?" asked the boy, startled.
"Maktub" said the old crystal merchant.
And he gave the boy his blessing.
*
The boy went to his room and packed his belongings. They filled three
sacks. As he was leaving, he saw, in the corner of the room, his old
shepherd's pouch. It was bunched up, and he had hardly thought of it for a
long time. As he took his jacket out of the pouch, thinking to give it to
someone in the street, the two stones fell to the floor. Urim and Thummim.
It made the boy think of the old king, and it startled him to realize how long
it had been since he had thought of him. For nearly a year, he had been
working incessantly, thinking only of putting aside enough money so that he
could return to Spain with pride.
"Never stop dreaming," the old king had said. "Follow the omens."
The boy picked up Urim and Thummim, and, once again, had the strange
sensation that the old king was nearby. He had worked hard for a year, and
the omens were that it was time to go.
I'm going to go back to doing just what I did before, the boy thought. Even
though the sheep didn't teach me to speak Arabic.
But the sheep had taught him something even more important: that there
was a language in the world that everyone understood, a language the boy
had used throughout the time that he was trying to improve things at the
shop. It was the language of enthusiasm, of things accomplished with love
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 34 / 94
and purpose, and as part of a search for something believed in and desired.
Tangier was no longer a strange city, and he felt that, just as he had
conquered this place, he could conquer the world.
"When you want something, all the universe conspires to help you achieve
it," the old king had said.
But the old king hadn't said anything about being robbed, or about endless
deserts, or about people who know what their dreams are but don't want to
realize them. The old king hadn't told him that the Pyramids were just a pile
of stones, or that anyone could build one in his backyard. And he had
forgotten to mention that, when you have enough money to buy a flock
larger than the one you had before, you should buy it.
The boy picked up his pouch and put it with his other things. He went down
the stairs and found the merchant waiting on a foreign couple, while two
other customers walked about the shop, drinking tea from crystal glasses. It
was more activity than usual for this time of the morning. From where he
stood, he saw for the first time that the old merchant's hair was very much
like the hair of the old king. He remembered the smile of the candy seller,
on his first day in Tangier, when he had nothing to eat and nowhere to go—
that smile had also been like the old king's smile.
It's almost as if he had been here and left his mark, he thought. And yet,
none of these people has ever met the old king. On the other hand, he said
that he always appeared to help those who are trying to realize their destiny.
He left without saying good-bye to the crystal merchant. He didn't want to
cry with the other people there. He was going to miss the place and all the
good things he had learned. He was more confident in himself, though, and
felt as though he could conquer the world.
"But I'm going back to the fields that I know, to take care of my flock
again." He said that to himself with certainty, but he was no longer happy
with his decision. He had worked for an entire year to make a dream come
true, and that dream, minute by minute, was becoming less important.
Maybe because that wasn't really his dream.
Who knows… maybe it's better to be like the crystal merchant: never go to
Mecca, and just go through life wanting to do so, he thought, again trying
to convince himself. But as he held Urim and Thummim in his hand, they
had transmitted to him the strength and will of the old king. By
coincidence—or maybe it was an omen, the boy thought—he came to the
bar he had entered on his first day there. The thief wasn't there, and the
owner brought him a cup of tea.
I can always go back to being a shepherd, the boy thought. I learned how
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 35 / 94
to care for sheep, and I haven't forgotten how that's done. But maybe I'll
never have another chance to get to the Pyramids in Egypt. The old man
wore a breastplate of gold, and he knew about my past. He really was a
king, a wise king.
The hills of Andalusia were only two hours away, but there was an entire
desert between him and the Pyramids. Yet the boy felt that there was
another way to regard his situation: he was actually two hours closer to his
treasure… the fact that the two hours had stretched into an entire year
didn't matter.
I know why I want to get back to my flock, he thought. I understand sheep;
they're no longer a problem, and they can be good friends. On the other
hand, I don't know if the desert can be a friend, and it's in the desert that I
have to search for my treasure. If I don't find it, I can always go home. I
finally have enough money, and all the time I need. Why not?
He suddenly felt tremendously happy. He could always go back to being a
shepherd. He could always become a crystal salesman again. Maybe the
world had other hidden treasures, but he had a dream, and he had met with
a king. That doesn't happen to just anyone!
He was planning as he left the bar. He had remembered that one of the
crystal merchant's suppliers transported his crystal by means of caravans
that crossed the desert. He held Urim and Thummim in his hand; because
of those two stones, he was once again on the way to his treasure.
"I am always nearby, when someone wants to realize their destiny," the old
king had told him.
What could it cost to go over to the supplier's warehouse and find out if the
Pyramids were really that far away?
*
The Englishman was sitting on a bench in a structure that smelled of
animals, sweat, and dust; it was part warehouse, part corral. I never thought
I'd end up in a place like this, he thought, as he leafed through the pages of
a chemical journal. Ten years at the university, and here I am in a corral.
But he had to move on. He believed in omens. All his life and all his studies
were aimed at finding the one true language of the universe. First he had
studied Esperanto, then the world's religions, and now it was alchemy. He
knew how to speak Esperanto, he understood all the major religions well,
but he wasn't yet an alchemist. He had unraveled the truths behind
important questions, but his studies had taken him to a point beyond which
he could not seem to go. He had tried in vain to establish a relationship with
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 36 / 94
an alchemist. But the alchemists were strange people, who thought only
about themselves, and almost always refused to help him. Who knows,
maybe they had failed to discover the secret of the Master Work—the
Philosopher's Stone—and for this reason kept their knowledge to
themselves.
He had already spent much of the fortune left to him by his father, fruitlessly
seeking the Philosopher's Stone. He had spent enormous amounts of time
at the great libraries of the world, and had purchased all the rarest and most
important volumes on alchemy. In one he had read that, many years ago, a
famous Arabian alchemist had visited Europe. It was said that he was more
than two hundred years old, and that he had discovered the Philosopher's
Stone and the Elixir of Life. The Englishman had been profoundly impressed
by the story. But he would never have thought it more than just a myth, had
not a friend of his—returning from an archaeological expedition in the
desert—told him about an Arab that was possessed of exceptional powers.
"He lives at the Al-Fayoum oasis," his friend had said. "And people say that
he is two hundred years old, and is able to transform any metal into gold."
The Englishman could not contain his excitement. He canceled all his
commitments and pulled together the most important of his books, and now
here he was, sitting inside a dusty, smelly warehouse. Outside, a huge
caravan was being prepared for a crossing of the Sahara, and was
scheduled to pass through Al-Fayoum.
I'm going to find that damned alchemist, the Englishman thought. And the
odor of the animals became a bit more tolerable.
A young Arab, also loaded down with baggage, entered, and greeted the
Englishman.
"Where are you bound?" asked the young Arab.
"I'm going into the desert," the man answered, turning back to his reading.
He didn't want any conversation at this point. What he needed to do was
review all he had learned over the years, because the alchemist would
certainly put him to the test.
The young Arab took out a book and began to read. The book was written in
Spanish. That's good, thought the Englishman. He spoke Spanish better
than Arabic, and, if this boy was going to Al-Fayoum, there would be
someone to talk to when there were no other important things to do.
*
"That's strange," said the boy, as he tried once again to read the burial
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 37 / 94
scene that began the book. "I've been trying for two years to read this book,
and I never get past these first few pages." Even without a king to provide
an interruption, he was unable to concentrate.
He still had some doubts about the decision he had made. But he was able
to understand one thing: making a decision was only the beginning of
things. When someone makes a decision, he is really diving into a strong
current that will carry him to places he had never dreamed of when he first
made the decision.
When I decided to seek out my treasure, I never imagined that I'd wind up
working in a crystal shop, he thought. And joining this caravan may have
been my decision, but where it goes is going to be a mystery to me.
Nearby was the Englishman, reading a book. He seemed unfriendly, and
had looked irritated when the boy had entered. They might even have
become friends, but the Englishman closed off the conversation.
The boy closed his book. He felt that he didn't want to do anything that
might make him look like the Englishman. He took Urim and Thummim from
his pocket, and began playing with them.
The stranger shouted, "Urim and Thummim!"
In a flash the boy put them back in his pocket.
"They're not for sale," he said.
"They're not worth much," the Englishman answered. "They're only made of
rock crystal, and there are millions of rock crystals in the earth. But those
who know about such things would know that those are Urim and Thummim.
I didn't know that they had them in this part of the world."
"They were given to me as a present by a king," the boy said.
The stranger didn't answer; instead, he put his hand in his pocket, and took
out two stones that were the same as the boy's.
"Did you say a king?" he asked.
"I guess you don't believe that a king would talk to someone like me, a
shepherd," he said, wanting to end the conversation.
"Not at all. It was shepherds who were the first to recognize a king that the
rest of the world refused to acknowledge. So, it's not surprising that kings
would talk to shepherds."
And he went on, fearing that the boy wouldn't understand what he was
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 38 / 94
talking about, "It's in the Bible. The same book that taught me about Urim
and Thummim. These stones were the only form of divination permitted by
God. The priests carried them in a golden breastplate."
The boy was suddenly happy to be there at the warehouse.
"Maybe this is an omen," said the Englishman, half aloud.
"Who told you about omens?" The boy's interest was increasing by the
moment.
"Everything in life is an omen," said the Englishman, now closing the journal
he was reading. "There is a universal language, understood by everybody,
but already forgotten. I am in search of that universal language, among
other things. That's why I'm here. I have to find a man who knows that
universal language. An alchemist."
The conversation was interrupted by the warehouse boss.
"You're in luck, you two," the fat Arab said. "There's a caravan leaving today
for Al-Fayoum."
"But I'm going to Egypt," the boy said.
"Al-Fayoum is in Egypt," said the Arab. "What kind of Arab are you?"
"That's a good luck omen," the Englishman said, after the fat Arab had gone
out. "If I could, I'd write a huge encyclopedia just about the words luck and
coincidence. It's with those words that the universal language is written.''
He told the boy it was no coincidence that he had met him with Urim and
Thummim in his hand. And he asked the boy if he, too, were in search of
the alchemist.
"I'm looking for a treasure," said the boy, and he immediately regretted
having said it. But the Englishman appeared not to attach any importance to
it.
"In a way, so am I," he said.
"I don't even know what alchemy is," the boy was saying, when the
warehouse boss called to them to come outside.
*
"I'm the leader of the caravan," said a dark-eyed, bearded man. "I hold the
power of life and death for every person I take with me. The desert is a
capricious lady, and sometimes she drives men crazy."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 39 / 94
There were almost two hundred people gathered there, and four hundred
animals—camels, horses, mules, and fowl. In the crowd were women,
children, and a number of men with swords at their belts and rifles slung on
their shoulders. The Englishman had several suitcases filled with books.
There was a babble of noise, and the leader had to repeat himself several
times for everyone to understand what he was saying.
"There are a lot of different people here, and each has his own God. But the
only God I serve is Allah, and in his name I swear that I will do everything
possible once again to win out over the desert. But I want each and every
one of you to swear by the God you believe in that you will follow my orders
no matter what. In the desert, disobedience means death."
There was a murmur from the crowd. Each was swearing quietly to his or
her own God. The boy swore to Jesus Christ. The Englishman said nothing.
And the murmur lasted longer than a simple vow would have. The people
were also praying to heaven for protection.
A long note was sounded on a bugle, and everyone mounted up. The boy
and the Englishman had bought camels, and climbed uncertainly onto their
backs. The boy felt sorry for the Englishman's camel, loaded down as he
was with the cases of books.
"There's no such thing as coincidence," said the Englishman, picking up the
conversation where it had been interrupted in the warehouse. "I'm here
because a friend of mine heard of an Arab who…"
But the caravan began to move, and it was impossible to hear what the
Englishman was saying. The boy knew what he was about to describe,
though: the mysterious chain that links one thing to another, the same chain
that had caused him to become a shepherd, that had caused his recurring
dream, that had brought him to a city near Africa, to find a king, and to be
robbed in order to meet a crystal merchant, and…
The closer one gets to realizing his destiny, the more that destiny becomes
his true reason for being, thought the boy.
The caravan moved toward the east. It traveled during the morning, halted
when the sun was at its strongest, and resumed late in the afternoon. The
boy spoke very little with the Englishman, who spent most of his time with
his books.
The boy observed in silence the progress of the animals and people across
the desert. Now everything was quite different from how it was that day they
had set out: then, there had been confusion and shouting, the cries of
children and the whinnying of animals, all mixed with the nervous orders of
the guides and the merchants.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 40 / 94
But, in the desert, there was only the sound of the eternal wind, and of the
hoofbeats of the animals. Even the guides spoke very little to one another.
"I've crossed these sands many times," said one of the camel drivers one
night. "But the desert is so huge, and the horizons so distant, that they
make a person feel small, and as if he should remain silent."
The boy understood intuitively what he meant, even without ever having set
foot in the desert before. Whenever he saw the sea, or a fire, he fell silent,
impressed by their elemental force.
I've learned things from the sheep, and I've learned things from crystal, he
thought. I can learn something from the desert, too. It seems old and wise.
The wind never stopped, and the boy remembered the day he had sat at the
fort in Tarifa with this same wind blowing in his face. It reminded him of the
wool from his sheep… his sheep who were now seeking food and water in
the fields of Andalusia, as they always had.
"They're not my sheep anymore," he said to himself, without nostalgia.
"They must be used to their new shepherd, and have probably already
forgotten me. That's good. Creatures like the sheep, that are used to
traveling, know about moving on."
He thought of the merchant's daughter, and was sure that she had probably
married. Perhaps to a baker, or to another shepherd who could read and
could tell her exciting stories—after all, he probably wasn't the only one. But
he was excited at his intuitive understanding of the camel driver's comment:
maybe he was also learning the universal language that deals with the past
and the present of all people. "Hunches," his mother used to call them. The
boy was beginning to understand that intuition is really a sudden immersion
of the soul into the universal current of life, where the histories of all people
are connected, and we are able to know everything, because it's all written
there.
"Maktub," the boy said, remembering the crystal merchant.
The desert was all sand in some stretches, and rocky in others. When the
caravan was blocked by a boulder, it had to go around it; if there was a
large rocky area, they had to make a major detour. If the sand was too fine
for the animals' hooves, they sought a way where the sand was more
substantial. In some places, the ground was covered with the salt of driedup lakes. The animals balked at such places, and the camel drivers were
forced to dismount and unburden their charges. The drivers carried the
freight themselves over such treacherous footing, and then reloaded the
camels. If a guide were to fall ill or die, the camel drivers would draw lots
and appoint a new one.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 41 / 94
But all this happened for one basic reason: no matter how many detours
and adjustments it made, the caravan moved toward the same compass
point. Once obstacles were overcome, it returned to its course, sighting on
a star that indicated the location of the oasis. When the people saw that
star shining in the morning sky, they knew they were on the right course
toward water, palm trees, shelter, and other people. It was only the
Englishman who was unaware of all this; he was, for the most part,
immersed in reading his books.
The boy, too, had his book, and he had tried to read it during the first few
days of the journey. But he found it much more interesting to observe the
caravan and listen to the wind. As soon as he had learned to know his
camel better, and to establish a relationship with him, he threw the book
away. Although the boy had developed a superstition that each time he
opened the book he would learn something important, he decided it was an
unnecessary burden.
He became friendly with the camel driver who traveled alongside him. At
night, as they sat around the fire, the boy related to the driver his
adventures as a shepherd.
During one of these conversations, the driver told of his own life.
"I used to live near El Cairum," he said. "I had my orchard, my children, and
a life that would change not at all until I died. One year, when the crop was
the best ever, we all went to Mecca, and I satisfied the only unmet
obligation in my life. I could die happily, and that made me feel good.
"One day, the earth began to tremble, and the Nile overflowed its banks. It
was something that I thought could happen only to others, never to me. My
neighbors feared they would lose all their olive trees in the flood, and my
wife was afraid that we would lose our children. I thought that everything I
owned would be destroyed.
"The land was ruined, and I had to find some other way to earn a living. So
now I'm a camel driver. But that disaster taught me to understand the word
of Allah: people need not fear the unknown if they are capable of achieving
what they need and want.
"We are afraid of losing what we have, whether it's our life or our
possessions and property. But this fear evaporates when we understand
that our life stories and the history of the world were written by the same
hand."
Sometimes, their caravan met with another. One always had something that
the other needed—as if everything were indeed written by one hand. As they
sat around the fire, the camel drivers exchanged information about
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 42 / 94
windstorms, and told stories about the desert.
At other times, mysterious, hooded men would appear; they were Bedouins
who did surveillance along the caravan route. They provided warnings about
thieves and barbarian tribes. They came in silence and departed the same
way, dressed in black garments that showed only their eyes. One night, a
camel driver came to the fire where the Englishman and the boy were
sitting. "There are rumors of tribal wars," he told them.
The three fell silent. The boy noted that there was a sense of fear in the air,
even though no one said anything. Once again he was experiencing the
language without words… the universal language.
The Englishman asked if they were in danger.
"Once you get into the desert, there's no going back," said the camel driver.
"And, when you can't go back, you have to worry only about the best way of
moving forward. The rest is up to Allah, including the danger."
And he concluded by saying the mysterious word: "Maktub."
"You should pay more attention to the caravan," the boy said to the
Englishman, after the camel driver had left. "We make a lot of detours, but
we're always heading for the same destination."
"And you ought to read more about the world," answered the Englishman.
"Books are like caravans in that respect."
The immense collection of people and animals began to travel faster. The
days had always been silent, but now, even the nights—when the travelers
were accustomed to talking around the fires—had also become quiet. And,
one day, the leader of the caravan made the decision that the fires should
no longer be lighted, so as not to attract attention to the caravan.
The travelers adopted the practice of arranging the animals in a circle at
night, sleeping together in the center as protection against the nocturnal
cold. And the leader posted armed sentinels at the fringes of the group.
The Englishman was unable to sleep one night. He called to the boy, and
they took a walk along the dunes surrounding the encampment. There was a
full moon, and the boy told the Englishman the story of his life.
The Englishman was fascinated with the part about the progress achieved at
the crystal shop after the boy began working there.
"That's the principle that governs all things," he said. "In alchemy, it's called
the Soul of the World. When you want something with all your heart, that's
when you are closest to the Soul of the World. It's always a positive force."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 43 / 94
He also said that this was not just a human gift, that everything on the face
of the earth had a soul, whether mineral, vegetable, or animal—or even just
a simple thought.
"Everything on earth is being continuously transformed, because the earth is
alive… and it has a soul. We are part of that soul, so we rarely recognize
that it is working for us. But in the crystal shop you probably realized that
even the glasses were collaborating in your success."
The boy thought about that for a while as he looked at the moon and the
bleached sands. "I have watched the caravan as it crossed the desert," he
said. "The caravan and the desert speak the same language, and it's for
that reason that the desert allows the crossing. It's going to test the
caravan's every step to see if it's in time, and, if it is, we will make it to the
oasis."
"If either of us had joined this caravan based only on personal courage, but
without understanding that language, this journey would have been much
more difficult."
They stood there looking at the moon.
"That's the magic of omens," said the boy. "I've seen how the guides read
the signs of the desert, and how the soul of the caravan speaks to the soul
of the desert."
The Englishman said, "I'd better pay more attention to the caravan."
"And I'd better read your books," said the boy.
*
They were strange books. They spoke about mercury, salt, dragons, and
kings, and he didn't understand any of it. But there was one idea that
seemed to repeat itself throughout all the books: all things are the
manifestation of one thing only.
In one of the books he learned that the most important text in the literature
of alchemy contained only a few lines, and had been inscribed on the
surface of an emerald.
"It's the Emerald Tablet," said the Englishman, proud that he might teach
something to the boy.
"Well, then, why do we need all these books?" the boy asked.
"So that we can understand those few lines," the Englishman answered,
without appearing really to believe what he had said.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 44 / 94
The book that most interested the boy told the stories of the famous
alchemists. They were men who had dedicated their entire lives to the
purification of metals in their laboratories; they believed that, if a metal were
heated for many years, it would free itself of all its individual properties, and
what was left would be the Soul of the World. This Soul of the World allowed
them to understand anything on the face of the earth, because it was the
language with which all things communicated. They called that discovery
the Master Work—it was part liquid and part solid.
"Can't you just observe men and omens in order to understand the
language?" the boy asked.
"You have a mania for simplifying everything," answered the Englishman,
irritated. "Alchemy is a serious discipline. Every step has to be followed
exactly as it was followed by the masters."
The boy learned that the liquid part of the Master Work was called the Elixir
of Life, and that it cured all illnesses; it also kept the alchemist from
growing old. And the solid part was called the Philosopher's Stone.
"It's not easy to find the Philosopher's Stone," said the Englishman. "The
alchemists spent years in their laboratories, observing the fire that purified
the metals. They spent so much time close to the fire that gradually they
gave up the vanities of the world. They discovered that the purification of
the metals had led to a purification of themselves."
The boy thought about the crystal merchant. He had said that it was a good
thing for the boy to clean the crystal pieces, so that he could free himself
from negative thoughts. The boy was becoming more and more convinced
that alchemy could be learned in one's daily life.
"Also," said the Englishman, "the Philosopher's Stone has a fascinating
property. A small sliver of the stone can transform large quantities of metal
into gold."
Having heard that, the boy became even more interested in alchemy. He
thought that, with some patience, he'd be able to transform everything into
gold. He read the lives of the various people who had succeeded in doing
so: Helv?ius, Elias, Fulcanelli, and Geber. They were fascinating stories:
each of them lived out his destiny to the end. They traveled, spoke with
wise men, performed miracles for the incredulous, and owned the
Philosopher's Stone and the Elixir of Life.
But when the boy wanted to learn how to achieve the Master Work, he
became completely lost. There were just drawings, coded instructions, and
obscure texts.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 45 / 94
*
"Why do they make things so complicated?" he asked the Englishman one
night. The boy had noticed that the Englishman was irritable, and missed his
books.
"So that those who have the responsibility for understanding can
understand," he said. "Imagine if everyone went around transforming lead
into gold. Gold would lose its value.
"It's only those who are persistent, and willing to study things deeply, who
achieve the Master Work. That's why I'm here in the middle of the desert.
I'm seeking a true alchemist who will help me to decipher the codes."
"When were these books written?" the boy asked.
"Many centuries ago."
"They didn't have the printing press in those days," the boy argued. "There
was no way for everybody to know about alchemy. Why did they use such
strange language, with so many drawings?"
The Englishman didn't answer him directly. He said that for the past few
days he had been paying attention to how the caravan operated, but that he
hadn't learned anything new. The only thing he had noticed was that talk of
war was becoming more and more frequent.
*
Then one day the boy returned the books to the Englishman. "Did you learn
anything?" the Englishman asked, eager to hear what it might be. He
needed someone to talk to so as to avoid thinking about the possibility of
war.
"I learned that the world has a soul, and that whoever understands that soul
can also understand the language of things. I learned that many alchemists
realized their destinies, and wound up discovering the Soul of the World, the
Philosopher's Stone, and the Elixir of Life.
"But, above all, I learned that these things are all so simple that they could
be written on the surface of an emerald."
The Englishman was disappointed. The years of research, the magic
symbols, the strange words and the laboratory equipment… none of this
had made an impression on the boy. His soul must be too primitive to
understand those things, he thought.
He took back his books and packed them away again in their bags.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 46 / 94
"Go back to watching the caravan," he said. "That didn't teach me anything,
either."
The boy went back to contemplating the silence of the desert, and the sand
raised by the animals. "Everyone has his or her own way of learning things,"
he said to himself. "His way isn't the same as mine, nor mine as his. But
we're both in search of our destinies, and I respect him for that."
*
The caravan began to travel day and night. The hooded Bedouins
reappeared more and more frequently, and the camel driver—who had
become a good friend of the boy's—explained that the war between the
tribes had already begun. The caravan would be very lucky to reach the
oasis.
The animals were exhausted, and the men talked among themselves less
and less. The silence was the worst aspect of the night, when the mere
groan of a camel—which before had been nothing but the groan of a
camel—now frightened everyone, because it might signal a raid.
The camel driver, though, seemed not to be very concerned with the threat
of war.
"I'm alive," he said to the boy, as they ate a bunch of dates one night, with
no fires and no moon. "When I'm eating, that's all I think about. If I'm on the
march, I just concentrate on marching. If I have to fight, it will be just as
good a day to die as any other.
"Because I don't live in either my past or my future. I'm interested only in
the present. If you can concentrate always on the present, you'll be a happy
man. You'll see that there is life in the desert, that there are stars in the
heavens, and that tribesmen fight because they are part of the human race.
Life will be a party for you, a grand festival, because life is the moment
we're living right now."
Two nights later, as he was getting ready to bed down, the boy looked for
the star they followed every night. He thought that the horizon was a bit
lower than it had been, because he seemed to see stars on the desert itself.
"It's the oasis," said the camel driver.
"Well, why don't we go there right now?" the boy asked.
"Because we have to sleep."
*
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 47 / 94
The boy awoke as the sun rose. There, in front of him, where the small stars
had been the night before, was an endless row of date palms, stretching
across the entire desert.
"We've done it!" said the Englishman, who had also awakened early.
But the boy was quiet. He was at home with the silence of the desert, and
he was content just to look at the trees. He still had a long way to go to
reach the pyramids, and someday this morning would just be a memory. But
this was the present moment—the party the camel driver had mentioned—
and he wanted to live it as he did the lessons of his past and his dreams of
the future. Although the vision of the date palms would someday be just a
memory, right now it signified shade, water, and a refuge from the war.
Yesterday, the camel's groan signaled danger, and now a row of date palms
could herald a miracle.
The world speaks many languages, the boy thought.
*
The times rush past, and so do the caravans, thought the alchemist, as he
watched the hundreds of people and animals arriving at the oasis. People
were shouting at the new arrivals, dust obscured the desert sun, and the
children of the oasis were bursting with excitement at the arrival of the
strangers. The alchemist saw the tribal chiefs greet the leader of the
caravan, and converse with him at length.
But none of that mattered to the alchemist. He had already seen many
people come and go, and the desert remained as it was. He had seen kings
and beggars walking the desert sands. The dunes were changed constantly
by the wind, yet these were the same sands he had known since he was a
child. He always enjoyed seeing the happiness that the travelers
experienced when, after weeks of yellow sand and blue sky, they first saw
the green of the date palms. Maybe God created the desert so that man
could appreciate the date trees, he thought.
He decided to concentrate on more practical matters. He knew that in the
caravan there was a man to whom he was to teach some of his secrets. The
omens had told him so. He didn't know the man yet, but his practiced eye
would recognize him when he appeared. He hoped that it would be
someone as capable as his previous apprentice.
I don't know why these things have to be transmitted by word of mouth, he
thought. It wasn't exactly that they were secrets; God revealed his secrets
easily to all his creatures.
He had only one explanation for this fact: things have to be transmitted this
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 48 / 94
way because they were made up from the pure life, and this kind of life
cannot be captured in pictures or words.
Because people become fascinated with pictures and words, and wind up
forgetting the Language of the World.
*
The boy couldn't believe what he was seeing: the oasis, rather than being
just a well surrounded by a few palm trees—as he had seen once in a
geography book—was much larger than many towns back in Spain. There
were three hundred wells, fifty thousand date trees, and innumerable
colored tents spread among them.
"It looks like The Thousand and One Nights," said the Englishman, impatient
to meet with the alchemist.
They were surrounded by children, curious to look at the animals and
people that were arriving. The men of the oasis wanted to know if they had
seen any fighting, and the women competed with one another for access to
the cloth and precious stones brought by the merchants. The silence of the
desert was a distant dream; the travelers in the caravan were talking
incessantly, laughing and shouting, as if they had emerged from the
spiritual world and found themselves once again in the world of people.
They were relieved and happy.
They had been taking careful precautions in the desert, but the camel driver
explained to the boy that oases were always considered to be neutral
territories, because the majority of the inhabitants were women and
children. There were oases throughout the desert, but the tribesmen fought
in the desert, leaving the oases as places of refuge.
With some difficulty, the leader of the caravan brought all his people
together and gave them his instructions. The group was to remain there at
the oasis until the conflict between the tribes was over. Since they were
visitors, they would have to share living space with those who lived there,
and would be given the best accommodations. That was the law of
hospitality. Then he asked that everyone, including his own sentinels, hand
over their arms to the men appointed by the tribal chieftains.
"Those are the rules of war," the leader explained. "The oases may not
shelter armies or troops."
To the boy's surprise, the Englishman took a chrome-plated revolver out of
his bag and gave it to the men who were collecting the arms.
"Why a revolver?" he asked.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 49 / 94
"It helped me to trust in people," the Englishman answered.
Meanwhile, the boy thought about his treasure. The closer he got to the
realization of his dream, the more difficult things became. It seemed as if
what the old king had called "beginner's luck" were no longer functioning. In
his pursuit of the dream, he was being constantly subjected to tests of his
persistence and courage. So he could not be hasty, nor impatient. If he
pushed forward impulsively, he would fail to see the signs and omens left
by God along his path.
God placed them along my path. He had surprised himself with the thought.
Until then, he had considered the omens to be things of this world. Like
eating or sleeping, or like seeking love or finding a job. He had never
thought of them in terms of a language used by God to indicate what he
should do.
"Don't be impatient," he repeated to himself. "It's like the camel driver said:
'Eat when it's time to eat. And move along when it's time to move along.' "
That first day, everyone slept from exhaustion, including the Englishman.
The boy was assigned a place far from his friend, in a tent with five other
young men of about his age. They were people of the desert, and clamored
to hear his stories about the great cities.
The boy told them about his life as a shepherd, and was about to tell them
of his experiences at the crystal shop when the Englishman came into the
tent.
"I've been looking for you all morning," he said, as he led the boy outside. "I
need you to help me find out where the alchemist lives."
First, they tried to find him on their own. An alchemist would probably live in
a manner that was different from that of the rest of the people at the oasis,
and it was likely that in his tent an oven was continuously burning. They
searched everywhere, and found that the oasis was much larger than they
could have imagined; there were hundreds of tents.
"We've wasted almost the entire day," said the Englishman, sitting down
with the boy near one of the wells.
"Maybe we'd better ask someone," the boy suggested.
The Englishman didn't want to tell others about his reasons for being at the
oasis, and couldn't make up his mind. But, finally, he agreed that the boy,
who spoke better Arabic than he, should do so. The boy approached a
woman who had come to the well to fill a goatskin with water.
"Good afternoon, ma'am. I'm trying to find out where the alchemist lives
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 50 / 94
here at the oasis."
The woman said she had never heard of such a person, and hurried away.
But before she fled, she advised the boy that he had better not try to
converse with women who were dressed in black, because they were
married women. He should respect tradition.
The Englishman was disappointed. It seemed he had made the long journey
for nothing. The boy was also saddened; his friend was in pursuit of his
destiny. And, when someone was in such pursuit, the entire universe made
an effort to help him succeed—that's what the old king had said. He
couldn't have been wrong.
"I had never heard of alchemists before," the boy said. "Maybe no one here
has, either."
The Englishman's eyes lit up. "That's it! Maybe no one here knows what an
alchemist is! Find out who it is who cures the people's illnesses!"
Several women dressed in black came to the well for water, but the boy
would speak to none of them, despite the Englishman's insistence. Then a
man approached.
"Do you know someone here who cures people's illnesses?" the boy asked.
"Allah cures our illnesses," said the man, clearly frightened of the strangers.
"You're looking for witch doctors." He spoke some verses from the Koran,
and moved on.
Another man appeared. He was older, and was carrying a small bucket. The
boy repeated his question.
"Why do you want to find that sort of person?" the Arab asked.
"Because my friend here has traveled for many months in order to meet with
him," the boy said.
"If such a man is here at the oasis, he must be the very powerful one," said
the old man after thinking for a few moments. "Not even the tribal chieftains
are able to see him when they want to. Only when he consents.
"Wait for the end of the war. Then leave with the caravan. Don't try to enter
into the life of the oasis," he said, and walked away.
But the Englishman was exultant. They were on the right track.
Finally, a young woman approached who was not dressed in black. She had
a vessel on her shoulder, and her head was covered by a veil, but her face
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 51 / 94
was uncovered. The boy approached her to ask about the alchemist.
At that moment, it seemed to him that time stood still, and the Soul of the
World surged within him. When he looked into her dark eyes, and saw that
her lips were poised between a laugh and silence, he learned the most
important part of the language that all the world spoke—the language that
everyone on earth was capable of understanding in their heart. It was love.
Something older than humanity, more ancient than the desert. Something
that exerted the same force whenever two pairs of eyes met, as had theirs
here at the well. She smiled, and that was certainly an omen—the omen he
had been awaiting, without even knowing he was, for all his life. The omen
he had sought to find with his sheep and in his books, in the crystals and in
the silence of the desert.
It was the pure Language of the World. It required no explanation, just as
the universe needs none as it travels through endless time. What the boy
felt at that moment was that he was in the presence of the only woman in
his life, and that, with no need for words, she recognized the same thing.
He was more certain of it than of anything in the world. He had been told by
his parents and grandparents that he must fall in love and really know a
person before becoming committed. But maybe people who felt that way
had never learned the universal language. Because, when you know that
language, it's easy to understand that someone in the world awaits you,
whether it's in the middle of the desert or in some great city. And when two
such people encounter each other, and their eyes meet, the past and the
future become unimportant. There is only that moment, and the incredible
certainty that everything under the sun has been written by one hand only. It
is the hand that evokes love, and creates a twin soul for every person in the
world. Without such love, one's dreams would have no meaning.
Maktub, thought the boy.
The Englishman shook the boy: "Come on, ask her!"
The boy stepped closer to the girl, and when she smiled, he did the same.
"What's your name?" he asked.
"Fatima," the girl said, averting her eyes.
"That's what some women in my country are called."
"It's the name of the Prophet's daughter," Fatima said. "The invaders carried
the name everywhere." The beautiful girl spoke of the invaders with pride.
The Englishman prodded him, and the boy asked her about the man who
cured people's illnesses.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 52 / 94
"That's the man who knows all the secrets of the world," she said. "He
communicates with the genies of the desert."
The genies were the spirits of good and evil. And the girl pointed to the
south, indicating that it was there the strange man lived. Then she filled her
vessel with water and left.
The Englishman vanished, too, gone to find the alchemist. And the boy sat
there by the well for a long time, remembering that one day in Tarifa the
levanter had brought to him the perfume of that woman, and realizing that
he had loved her before he even knew she existed. He knew that his love for
her would enable him to discover every treasure in the world.
The next day, the boy returned to the well, hoping to see the girl. To his
surprise, the Englishman was there, looking out at the desert,
"I waited all afternoon and evening," he said. "He appeared with the first
stars of evening. I told him what I was seeking, and he asked me if I had
ever transformed lead into gold. I told him that was what I had come here to
learn.
"He told me I should try to do so. That's all he said: 'Go and try.' "
The boy didn't say anything. The poor Englishman had traveled all this way,
only to be told that he should repeat what he had already done so many
times.
"So, then try," he said to the Englishman.
"That's what I'm going to do. I'm going to start now."
As the Englishman left, Fatima arrived and filled her vessel with water.
"I came to tell you just one thing," the boy said. "I want you to be my wife. I
love you."
The girl dropped the container, and the water spilled.
"I'm going to wait here for you every day. I have crossed the desert in
search of a treasure that is somewhere near the Pyramids, and for me, the
war seemed a curse. But now it's a blessing, because it brought me to
you."
"The war is going to end someday," the girl said.
The boy looked around him at the date palms. He reminded himself that he
had been a shepherd, and that he could be a shepherd again. Fatima was
more important than his treasure.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 53 / 94
"The tribesmen are always in search of treasure," the girl said, as if she had
guessed what he was thinking. "And the women of the desert are proud of
their tribesmen."
She refilled her vessel and left.
The boy went to the well every day to meet with Fatima. He told her about
his life as a shepherd, about the king, and about the crystal shop. They
became friends, and except for the fifteen minutes he spent with her, each
day seemed that it would never pass. When he had been at the oasis for
almost a month, the leader of the caravan called a meeting of all of the
people traveling with him.
"We don't know when the war will end, so we can't continue our journey,"
he said. "The battles may last for a long time, perhaps even years. There are
powerful forces on both sides, and the war is important to both armies. It's
not a battle of good against evil. It's a war between forces that are fighting
for the balance of power, and, when that type of battle begins, it lasts
longer than others—because Allah is on both sides."
The people went back to where they were living, and the boy went to meet
with Fatima that afternoon. He told her about the morning's meeting. "The
day after we met," Fatima said, "you told me that you loved me. Then, you
taught me something of the universal language and the Soul of the World.
Because of that, I have become a part of you."
The boy listened to the sound of her voice, and thought it to be more
beautiful than the sound of the wind in the date palms.
"I have been waiting for you here at this oasis for a long time. I have
forgotten about my past, about my traditions, and the way in which men of
the desert expect women to behave. Ever since I was a child, I have
dreamed that the desert would bring me a wonderful present. Now, my
present has arrived, and it's you."
The boy wanted to take her hand. But Fatima's hands held to the handles of
her jug.
"You have told me about your dreams, about the old king and your treasure.
And you've told me about omens. So now, I fear nothing, because it was
those omens that brought you to me. And I am a part of your dream, a part
of your destiny, as you call it.
"That's why I want you to continue toward your goal. If you have to wait until
the war is over, then wait. But if you have to go before then, go on in
pursuit of your dream. The dunes are changed by the wind, but the desert
never changes. That's the way it will be with our love for each other.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 54 / 94
"Maktub," she said. "If I am really a part of your dream, you'll come back
one day."
The boy was sad as he left her that day. He thought of all the married
shepherds he had known. They had a difficult time convincing their wives
that they had to go off into distant fields. Love required them to stay with
the people they loved.
He told Fatima that, at their next meeting.
"The desert takes our men from us, and they don't always return," she said.
"We know that, and we are used to it. Those who don't return become a
part of the clouds, a part of the animals that hide in the ravines and of the
water that comes from the earth. They become a part of everything… they
become the Soul of the World.
"Some do come back. And then the other women are happy because they
believe that their men may one day return, as well. I used to look at those
women and envy them their happiness. Now, I too will be one of the women
who wait.
"I'm a desert woman, and I'm proud of that. I want my husband to wander
as free as the wind that shapes the dunes. And, if I have to, I will accept the
fact that he has become a part of the clouds, and the animals and the water
of the desert."
The boy went to look for the Englishman. He wanted to tell him about
Fatima. He was surprised when he saw that the Englishman had built
himself a furnace outside his tent. It was a strange furnace, fueled by
firewood, with a transparent flask heating on top. As the Englishman stared
out at the desert, his eyes seemed brighter than they had when he was
reading his books.
"This is the first phase of the job," he said. "I have to separate out the
sulfur. To do that successfully, I must have no fear of failure. It was my fear
of failure that first kept me from attempting the Master Work. Now, I'm
beginning what I could have started ten years ago. But I'm happy at least
that I didn't wait twenty years."
He continued to feed the fire, and the boy stayed on until the desert turned
pink in the setting sun. He felt the urge to go out into the desert, to see if
its silence held the answers to his questions.
He wandered for a while, keeping the date palms of the oasis within sight.
He listened to the wind, and felt the stones beneath his feet. Here and
there, he found a shell, and realized that the desert, in remote times, had
been a sea. He sat on a stone, and allowed himself to become hypnotized
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 55 / 94
by the horizon. He tried to deal with the concept of love as distinct from
possession, and couldn't separate them. But Fatima was a woman of the
desert, and, if anything could help him to understand, it was the desert.
As he sat there thinking, he sensed movement above him. Looking up, he
saw a pair of hawks flying high in the sky.
He watched the hawks as they drifted on the wind. Although their flight
appeared to have no pattern, it made a certain kind of sense to the boy. It
was just that he couldn't grasp what it meant. He followed the movement of
the birds, trying to read something into it. Maybe these desert birds could
explain to him the meaning of love without ownership.
He felt sleepy. In his heart, he wanted to remain awake, but he also wanted
to sleep. "I am learning the Language of the World, and everything in the
world is beginning to make sense to me… even the flight of the hawks," he
said to himself. And, in that mood, he was grateful to be in love. When you
are in love, things make even more sense, he thought.
Suddenly, one of the hawks made a flashing dive through the sky, attacking
the other. As it did so, a sudden, fleeting image came to the boy: an army,
with its swords at the ready, riding into the oasis. The vision vanished
immediately, but it had shaken him. He had heard people speak of mirages,
and had already seen some himself: they were desires that, because of their
intensity, materialized over the sands of the desert. But he certainly didn't
desire that an army invade the oasis.
He wanted to forget about the vision, and return to his meditation. He tried
again to concentrate on the pink shades of the desert, and its stones. But
there was something there in his heart that wouldn't allow him to do so.
"Always heed the omens," the old king had said. The boy recalled what he
had seen in the vision, and sensed that it was actually going to occur.
He rose, and made his way back toward the palm trees. Once again, he
perceived the many languages in the things about him: this time, the desert
was safe, and it was the oasis that had become dangerous.
The camel driver was seated at the base of a palm tree, observing the
sunset. He saw the boy appear from the other side of the dunes.
"An army is coming," the boy said. "I had a vision."
"The desert fills men's hearts with visions," the camel driver answered.
But the boy told him about the hawks: that he had been watching their flight
and had suddenly felt himself to have plunged to the Soul of the World.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 56 / 94
The camel driver understood what the boy was saying. He knew that any
given thing on the face of the earth could reveal the history of all things.
One could open a book to any page, or look at a person's hand; one could
turn a card, or watch the flight of the birds… whatever the thing observed,
one could find a connection with his experience of the moment. Actually, it
wasn't that those things, in themselves, revealed anything at all; it was just
that people, looking at what was occurring around them, could find a means
of penetration to the Soul of the World.
The desert was full of men who earned their living based on the ease with
which they could penetrate to the Soul of the World. They were known as
seers, and they were held in fear by women and the elderly. Tribesmen were
also wary of consulting them, because it would be impossible to be
effective in battle if one knew that he was fated to die. The tribesmen
preferred the taste of battle, and the thrill of not knowing what the outcome
would be; the future was already written by Allah, and what he had written
was always for the good of man. So the tribesmen lived only for the
present, because the present was full of surprises, and they had to be
aware of many things: Where was the enemy's sword? Where was his
horse? What kind of blow should one deliver next in order to remain alive?
The camel driver was not a fighter, and he had consulted with seers. Many
of them had been right about what they said, while some had been wrong.
Then, one day, the oldest seer he had ever sought out (and the one most to
be feared) had asked why the camel driver was so interested in the future.
"Well… so I can do things," he had responded. "And so I can change those
things that I don't want to happen."
"But then they wouldn't be a part of your future," the seer had said.
"Well, maybe I just want to know the future so I can prepare myself for
what's coming."
"If good things are coming, they will be a pleasant surprise," said the seer.
"If bad things are, and you know in advance, you will suffer greatly before
they even occur."
"I want to know about the future because I'm a man," the camel driver had
said to the seer. "And men always live their lives based on the future."
The seer was a specialist in the casting of twigs; he threw them on the
ground, and made interpretations based on how they fell. That day, he
didn't make a cast. He wrapped the twigs in a piece of cloth and put them
back in his bag.
"I make my living forecasting the future for people," he said. "I know the
science of the twigs, and I know how to use them to penetrate to the place
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 57 / 94
where all is written. There, I can read the past, discover what has already
been forgotten, and understand the omens that are here in the present.
"When people consult me, it's not that I'm reading the future; I am guessing
at the future. The future belongs to God, and it is only he who reveals it,
under extraordinary circumstances. How do I guess at the future? Based on
the omens of the present. The secret is here in the present. If you pay
attention to the present, you can improve upon it. And, if you improve on
the present, what comes later will also be better. Forget about the future,
and live each day according to the teachings, confident that God loves his
children. Each day, in itself, brings with it an eternity."
The camel driver had asked what the circumstances were under which God
would allow him to see the future.
"Only when he, himself, reveals it. And God only rarely reveals the future.
When he does so, it is for only one reason: it's a future that was written so
as to be altered."
God had shown the boy a part of the future, the camel driver thought. Why
was it that he wanted the boy to serve as his instrument?
"Go and speak to the tribal chieftains," said the camel driver. "Tell them
about the armies that are approaching."
"They'll laugh at me."
"They are men of the desert, and the men of the desert are used to dealing
with omens."
"Well, then, they probably already know."
"They're not concerned with that right now. They believe that if they have to
know about something Allah wants them to know, someone will tell them
about it. It has happened many times before. But, this time, the person is
you."
The boy thought of Fatima. And he decided he would go to see the chiefs
of the tribes.
*
The boy approached the guard at the front of the huge white tent at the
center of the oasis.
"I want to see the chieftains. I've brought omens from the desert."
Without responding, the guard entered the tent, where he remained for
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 58 / 94
some time. When he emerged, it was with a young Arab, dressed in white
and gold. The boy told the younger man what he had seen, and the man
asked him to wait there. He disappeared into the tent.
Night fell, and an assortment of fighting men and merchants entered and
exited the tent. One by one, the campfires were extinguished, and the oasis
fell as quiet as the desert. Only the lights in the great tent remained. During
all this time, the boy thought about Fatima, and he was still unable to
understand his last conversation with her.
Finally, after hours of waiting, the guard bade the boy enter. The boy was
astonished by what he saw inside. Never could he have imagined that, there
in the middle of the desert, there existed a tent like this one. The ground
was covered with the most beautiful carpets he had ever walked upon, and
from the top of the structure hung lamps of hand-wrought gold, each with a
lighted candle. The tribal chieftains were seated at the back of the tent in a
semicircle, resting upon richly embroidered silk cushions. Servants came
and went with silver trays laden with spices and tea. Other servants
maintained the fires in the hookahs. The atmosphere was suffused with the
sweet scent of smoke.
There were eight chieftains, but the boy could see immediately which of
them was the most important: an Arab dressed in white and gold, seated at
the center of the semicircle. At his side was the young Arab the boy had
spoken with earlier.
"Who is this stranger who speaks of omens?" asked one of the chieftains,
eyeing the boy.
"It is I," the boy answered. And he told what he had seen.
"Why would the desert reveal such things to a stranger, when it knows that
we have been here for generations?" said another of the chieftains.
"Because my eyes are not yet accustomed to the desert," the boy said. "I
can see things that eyes habituated to the desert might not see."
And also because I know about the Soul of the World, he thought to himself.
"The oasis is neutral ground. No one attacks an oasis," said a third
chieftain.
"I can only tell you what I saw. If you don't want to believe me, you don't
have to do anything about it."
The men fell into an animated discussion. They spoke in an Arabic dialect
that the boy didn't understand, but, when he made to leave, the guard told
him to stay. The boy became fearful; the omens told him that something
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 59 / 94
was wrong. He regretted having spoken to the camel driver about what he
had seen in the desert.
Suddenly, the elder at the center smiled almost imperceptibly, and the boy
felt better. The man hadn't participated in the discussion, and, in fact,
hadn't said a word up to that point. But the boy was already used to the
Language of the World, and he could feel the vibrations of peace
throughout the tent. Now his intuition was that he had been right in coming.
The discussion ended. The chieftains were silent for a few moments as they
listened to what the old man was saying. Then he turned to the boy: this
time his expression was cold and distant.
"Two thousand years ago, in a distant land, a man who believed in dreams
was thrown into a dungeon and then sold as a slave," the old man said,
now in the dialect the boy understood. "Our merchants bought that man,
and brought him to Egypt. All of us know that whoever believes in dreams
also knows how to interpret them."
The elder continued, "When the pharaoh dreamed of cows that were thin
and cows that were fat, this man I'm speaking of rescued Egypt from
famine. His name was Joseph. He, too, was a stranger in a strange land,
like you, and he was probably about your age."
He paused, and his eyes were still unfriendly.
"We always observe the Tradition. The Tradition saved Egypt from famine in
those days, and made the Egyptians the wealthiest of peoples. The
Tradition teaches men how to cross the desert, and how their children
should marry. The Tradition says that an oasis is neutral territory, because
both sides have oases, and so both are vulnerable."
No one said a word as the old man continued.
"But the Tradition also says that we should believe the messages of the
desert. Everything we know was taught to us by the desert."
The old man gave a signal, and everyone stood. The meeting was over. The
hookahs were extinguished, and the guards stood at attention. The boy
made ready to leave, but the old man spoke again:
"Tomorrow, we are going to break the agreement that says that no one at
the oasis may carry arms. Throughout the entire day we will be on the
lookout for our enemies. When the sun sets, the men will once again
surrender their arms to me. For every ten dead men among our enemies,
you will receive a piece of gold.
"But arms cannot be drawn unless they also go into battle. Arms are as
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 60 / 94
capricious as the desert, and, if they are not used, the next time they might
not function. If at least one of them hasn't been used by the end of the day
tomorrow, one will be used on you."
When the boy left the tent, the oasis was illuminated only by the light of the
full moon. He was twenty minutes from his tent, and began to make his way
there.
He was alarmed by what had happened. He had succeeded in reaching
through to the Soul of the World, and now the price for having done so
might be his life. It was a frightening bet. But he had been making risky bets
ever since the day he had sold his sheep to pursue his destiny. And, as the
camel driver had said, to die tomorrow was no worse than dying on any
other day. Every day was there to be lived or to mark one's departure from
this world. Everything depended on one word: "Maktub."
Walking along in the silence, he had no regrets. If he died tomorrow, it
would be because God was not willing to change the future. He would at
least have died after having crossed the strait, after having worked in a
crystal shop, and after having known the silence of the desert and Fatima's
eyes. He had lived every one of his days intensely since he had left home
so long ago. If he died tomorrow, he would already have seen more than
other shepherds, and he was proud of that.
Suddenly he heard a thundering sound, and he was thrown to the ground by
a wind such as he had never known. The area was swirling in dust so
intense that it hid the moon from view. Before him was an enormous white
horse, rearing over him with a frightening scream.
When the blinding dust had settled a bit, the boy trembled at what he saw.
Astride the animal was a horseman dressed completely in black, with a
falcon perched on his left shoulder. He wore a turban and his entire face,
except for his eyes, was covered with a black kerchief. He appeared to be a
messenger from the desert, but his presence was much more powerful than
that of a mere messenger.
The strange horseman drew an enormous, curved sword from a scabbard
mounted on his saddle. The steel of its blade glittered in the light of the
moon.
"Who dares to read the meaning of the flight of the hawks?" he demanded,
so loudly that his words seemed to echo through the fifty thousand palm
trees of Al-Fayoum.
"It is I who dared to do so," said the boy. He was reminded of the image of
Santiago Matamoros, mounted on his white horse, with the infidels beneath
his hooves. This man looked exactly the same, except that now the roles
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 61 / 94
were reversed.
"It is I who dared to do so," he repeated, and he lowered his head to
receive a blow from the sword. "Many lives will be saved, because I was
able to see through to the Soul of the World."
The sword didn't fall. Instead, the stranger lowered it slowly, until the point
touched the boy's forehead. It drew a droplet of blood.
The horseman was completely immobile, as was the boy. It didn't even
occur to the boy to flee. In his heart, he felt a strange sense of joy: he was
about to die in pursuit of his destiny. And for Fatima. The omens had been
true, after all. Here he was, face-to-face with his enemy, but there was no
need to be concerned about dying—the Soul of the World awaited him, and
he would soon be a part of it. And, tomorrow, his enemy would also be
apart of that Soul.
The stranger continued to hold the sword at the boy's forehead. "Why did
you read the flight of the birds?"
"I read only what the birds wanted to tell me. They wanted to save the oasis.
Tomorrow all of you will die, because there are more men at the oasis than
you have."
The sword remained where it was. "Who are you to change what Allah has
willed?"
"Allah created the armies, and he also created the hawks. Allah taught me
the language of the birds. Everything has been written by the same hand,"
the boy said, remembering the camel driver's words.
The stranger withdrew the sword from the boy's forehead, and the boy felt
immensely relieved. But he still couldn't flee.
"Be careful with your prognostications," said the stranger. "When something
is written, there is no way to change it."
"All I saw was an army," said the boy. "I didn't see the outcome of the
battle."
The stranger seemed satisfied with the answer. But he kept the sword in his
hand. "What is a stranger doing in a strange land?"
"I am following my destiny. It's not something you would understand."
The stranger placed his sword in its scabbard, and the boy relaxed.
"I had to test your courage," the stranger said. "Courage is the quality most
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 62 / 94
essential to understanding the Language of the World."
The boy was surprised. The stranger was speaking of things that very few
people knew about.
"You must not let up, even after having come so far," he continued. "You
must love the desert, but never trust it completely. Because the desert tests
all men: it challenges every step, and kills those who become distracted."
What he said reminded the boy of the old king.
"If the warriors come here, and your head is still on your shoulders at
sunset, come and find me," said the stranger.
The same hand that had brandished the sword now held a whip. The horse
reared again, raising a cloud of dust.
"Where do you live?" shouted the boy, as the horseman rode away.
The hand with the whip pointed to the south.
The boy had met the alchemist.
*
Next morning, there were two thousand armed men scattered throughout
the palm trees at Al-Fayoum. Before the sun had reached its high point, five
hundred tribesmen appeared on the horizon. The mounted troops entered
the oasis from the north; it appeared to be a peaceful expedition, but they
all carried arms hidden in their robes. When they reached the white tent at
the center of Al-Fayoum, they withdrew their scimitars and rifles. And they
attacked an empty tent.
The men of the oasis surrounded the horsemen from the desert and within
half an hour all but one of the intruders were dead. The children had been
kept at the other side of a grove of palm trees, and saw nothing of what had
happened. The women had remained in their tents, praying for the
safekeeping of their husbands, and saw nothing of the battle, either. Were it
not for the bodies there on the ground, it would have appeared to be a
normal day at the oasis.
The only tribesman spared was the commander of the battalion. That
afternoon, he was brought before the tribal chieftains, who asked him why
he had violated the Tradition. The commander said that his men had been
starving and thirsty, exhausted from many days of battle, and had decided
to take the oasis so as to be able to return to the war.
The tribal chieftain said that he felt sorry for the tribesmen, but that the
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 63 / 94
Tradition was sacred. He condemned the commander to death without
honor. Rather than being killed by a blade or a bullet, he was hanged from a
dead palm tree, where his body twisted in the desert wind.
The tribal chieftain called for the boy, and presented him with fifty pieces of
gold. He repeated his story about Joseph of Egypt, and asked the boy to
become the counselor of the oasis.
*
When the sun had set, and the first stars made their appearance, the boy
started to walk to the south. He eventually sighted a single tent, and a
group of Arabs passing by told the boy that it was a place inhabited by
genies. But the boy sat down and waited.
Not until the moon was high did the alchemist ride into view. He carried two
dead hawks over his shoulder.
"I am here," the boy said.
"You shouldn't be here," the alchemist answered. "Or is it your destiny that
brings you here?"
"With the wars between the tribes, it's impossible to cross the desert. So I
have come here."
The alchemist dismounted from his horse, and signaled that the boy should
enter the tent with him. It was a tent like many at the oasis. The boy looked
around for the ovens and other apparatus used in alchemy, but saw none.
There were only some books in a pile, a small cooking stove, and the
carpets, covered with mysterious designs.
"Sit down. We'll have something to drink and eat these hawks," said the
alchemist.
The boy suspected that they were the same hawks he had seen on the day
before, but he said nothing. The alchemist lighted the fire, and soon a
delicious aroma filled the tent. It was better than the scent of the hookahs.
"Why did you want to see me?" the boy asked.
"Because of the omens," the alchemist answered. "The wind told me you
would be coming, and that you would need help."
"It's not I the wind spoke about. It's the other foreigner, the Englishman.
He's the one that's looking for you."
"He has other things to do first. But he's on the right track. He has begun to
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 64 / 94
try to understand the desert."
"And what about me?"
"When a person really desires something, all the universe conspires to help
that person to realize his dream," said the alchemist, echoing the words of
the old king. The boy understood. Another person was there to help him
toward his destiny.
"So you are going to instruct me?"
"No. You already know all you need to know. I am only going to point you in
the direction of your treasure."
"But there's a tribal war," the boy reiterated.
"I know what's happening in the desert."
"I have already found my treasure. I have a camel, I have my money from
the crystal shop, and I have fifty gold pieces. In my own country, I would be
a rich man."
"But none of that is from the Pyramids," said the alchemist.
"I also have Fatima. She is a treasure greater than anything else I have
won."
"She wasn't found at the Pyramids, either."
They ate in silence. The alchemist opened a bottle and poured a red liquid
into the boy's cup. It was the most delicious wine he had ever tasted.
"Isn't wine prohibited here?" the boy asked
"It's not what enters men's mouths that's evil," said the alchemist. "It's what
comes out of their mouths that is."
The alchemist was a bit daunting, but, as the boy drank the wine, he
relaxed. After they finished eating they sat outside the tent, under a moon
so brilliant that it made the stars pale.
"Drink and enjoy yourself," said the alchemist, noticing that the boy was
feeling happier. "Rest well tonight, as if you were a warrior preparing for
combat. Remember that wherever your heart is, there you will find your
treasure. You've got to find the treasure, so that everything you have
learned along the way can make sense.
"Tomorrow, sell your camel and buy a horse. Camels are traitorous: they
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 65 / 94
walk thousands of paces and never seem to tire. Then suddenly, they kneel
and die. But horses tire bit by bit. You always know how much you can ask
of them, and when it is that they are about to die."
*
The following night, the boy appeared at the alchemist's tent with a horse.
The alchemist was ready, and he mounted his own steed and placed the
falcon on his left shoulder. He said to the boy, "Show me where there is life
out in the desert. Only those who can see such signs of life are able to find
treasure."
They began to ride out over the sands, with the moon lighting their way. I
don't know if I'll be able to find life in the desert, the boy thought. I don't
know the desert that well yet.
He wanted to say so to the alchemist, but he was afraid of the man. They
reached the rocky place where the boy had seen the hawks in the sky, but
now there was only silence and the wind.
"I don't know how to find life in the desert," the boy said. "I know that there
is life here, but I don't know where to look."
"Life attracts life," the alchemist answered.
And then the boy understood. He loosened the reins on his horse, who
galloped forward over the rocks and sand. The alchemist followed as the
boy's horse ran for almost half an hour. They could no longer see the palms
of the oasis—only the gigantic moon above them, and its silver reflections
from the stones of the desert. Suddenly, for no apparent reason, the boy's
horse began to slow.
"There's life here," the boy said to the alchemist. "I don't know the language
of the desert, but my horse knows the language of life."
They dismounted, and the alchemist said nothing. Advancing slowly, they
searched among the stones. The alchemist stopped abruptly, and bent to
the ground. There was a hole there among the stones. The alchemist put his
hand into the hole, and then his entire arm, up to his shoulder. Something
was moving there, and the alchemist's eyes—the boy could see only his
eyes-squinted with his effort. His arm seemed to be battling with whatever
was in the hole. Then, with a motion that startled the boy, he withdrew his
arm and leaped to his feet. In his hand, he grasped a snake by the tail.
The boy leapt as well, but away from the alchemist. The snake fought
frantically, making hissing sounds that shattered the silence of the desert. It
was a cobra, whose venom could kill a person in minutes.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 66 / 94
"Watch out for his venom," the boy said. But even though the alchemist had
put his hand in the hole, and had surely already been bitten, his expression
was calm. "The alchemist is two hundred years old," the Englishman had
told him. He must know how to deal with the snakes of the desert.
The boy watched as his companion went to his horse and withdrew a
scimitar. With its blade, he drew a circle in the sand, and then he placed the
snake within it. The serpent relaxed immediately.
"Not to worry," said the alchemist. "He won't leave the circle. You found life
in the desert, the omen that I needed."
"Why was that so important?"
"Because the Pyramids are surrounded by the desert."
The boy didn't want to talk about the Pyramids. His heart was heavy, and he
had been melancholy since the previous night. To continue his search for
the treasure meant that he had to abandon Fatima.
"I'm going to guide you across the desert," the alchemist said.
"I want to stay at the oasis," the boy answered. "I've found Fatima, and, as
far as I'm concerned, she's worth more than treasure."
"Fatima is a woman of the desert," said the alchemist. "She knows that men
have to go away in order to return. And she already has her treasure: it's
you. Now she expects that you will find what it is you're looking for."
"Well, what if I decide to stay?"
"Let me tell you what will happen. You'll be the counselor of the oasis. You
have enough gold to buy many sheep and many camels. You'll marry
Fatima, and you'll both be happy for a year. You'll learn to love the desert,
and you'll get to know every one of the fifty thousand palms. You'll watch
them as they grow, demonstrating how the world is always changing. And
you'll get better and better at understanding omens, because the desert is
the best teacher there is.
"Sometime during the second year, you'll remember about the treasure. The
omens will begin insistently to speak of it, and you'll try to ignore them.
You'll use your knowledge for the welfare of the oasis and its inhabitants.
The tribal chieftains will appreciate what you do. And your camels will bring
you wealth and power.
"During the third year, the omens will continue to speak of your treasure and
your destiny. You'll walk around, night after night, at the oasis, and Fatima
will be unhappy because she'll feel it was she who interrupted your quest.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 67 / 94
But you will love her, and she'll return your love. You'll remember that she
never asked you to stay, because a woman of the desert knows that she
must await her man. So you won't blame her. But many times you'll walk the
sands of the desert, thinking that maybe you could have left… that you
could have trusted more in your love for Fatima. Because what kept you at
the oasis was your own fear that you might never come back. At that point,
the omens will tell you that your treasure is buried forever.
"Then, sometime during the fourth year, the omens will abandon you,
because you've stopped listening to them. The tribal chieftains will see that,
and you'll be dismissed from your position as counselor. But, by then, you'll
be a rich merchant, with many camels and a great deal of merchandise.
You'll spend the rest of your days knowing that you didn't pursue your
destiny, and that now it's too late.
"You must understand that love never keeps a man from pursuing his
destiny. If he abandons that pursuit, it's because it wasn't true love… the
love that speaks the Language of the World."
The alchemist erased the circle in the sand, and the snake slithered away
among the rocks. The boy remembered the crystal merchant who had
always wanted to go to Mecca, and the Englishman in search of the
alchemist. He thought of the woman who had trusted in the desert. And he
looked out over the desert that had brought him to the woman he loved.
They mounted their horses, and this time it was the boy who followed the
alchemist back to the oasis. The wind brought the sounds of the oasis to
them, and the boy tried to hear Fatima's voice.
But that night, as he had watched the cobra within the circle, the strange
horseman with the falcon on his shoulder had spoken of love and treasure,
of the women of the desert and of his destiny.
"I'm going with you," the boy said. And he immediately felt peace in his
heart.
"We'll leave tomorrow before sunrise," was the alchemist's only response.
*
The boy spent a sleepless night. Two hours before dawn, he awoke one of
the boys who slept in his tent, and asked him to show him where Fatima
lived. They went to her tent, and the boy gave his friend enough gold to buy
a sheep.
Then he asked his friend to go to into the tent where Fatima was sleeping,
and to awaken her and tell her that he was waiting outside. The young Arab
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 68 / 94
did as he was asked, and was given enough gold to buy yet another sheep.
"Now leave us alone," said the boy to the young Arab. The Arab returned to
his tent to sleep, proud to have helped the counselor of the oasis, and
happy at having enough money to buy himself some sheep.
Fatima appeared at the entrance to the tent. The two walked out among the
palms. The boy knew that it was a violation of the Tradition, but that didn't
matter to him now.
"I'm going away," he said. "And I want you to know that I'm coming back. I
love you because…"
"Don't say anything," Fatima interrupted. "One is loved because one is
loved. No reason is needed for loving."
But the boy continued, "I had a dream, and I met with a king. I sold crystal
and crossed the desert. And, because the tribes declared war, I went to the
well, seeking the alchemist. So, I love you because the entire universe
conspired to help me find you."
The two embraced. It was the first time either had touched the other.
"I'll be back," the boy said.
"Before this, I always looked to the desert with longing," said Fatima. "Now
it will be with hope. My father went away one day, but he returned to my
mother, and he has always come back since then."
They said nothing else. They walked a bit farther among the palms, and
then the boy left her at the entrance to her tent.
"I'll return, just as your father came back to your mother," he said.
He saw that Fatima's eyes were filled with tears.
"You're crying?"
"I'm a woman of the desert," she said, averting her face. "But above all, I'm
a woman."
Fatima went back to her tent, and, when daylight came, she went out to do
the chores she had done for years. But everything had changed. The boy
was no longer at the oasis, and the oasis would never again have the same
meaning it had had only yesterday. It would no longer be a place with fifty
thousand palm trees and three hundred wells, where the pilgrims arrived,
relieved at the end of their long journeys. From that day on, the oasis would
be an empty place for her.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 69 / 94
From that day on, it was the desert that would be important. She would look
to it every day, and would try to guess which star the boy was following in
search of his treasure. She would have to send her kisses on the wind,
hoping that the wind would touch the boy's face, and would tell him that
she was alive. That she was waiting for him, a woman awaiting a
courageous man in search of his treasure. From that day on, the desert
would represent only one thing to her: the hope for his return.
*
"Don't think about what you've left behind," the alchemist said to the boy as
they began to ride across the sands of the desert. "Everything is written in
the Soul of the World, and there it will stay forever."
"Men dream more about coming home than about leaving," the boy said. He
was already reaccustomed to desert's silence.
"If what one finds is made of pure matter, it will never spoil. And one can
always come back. If what you had found was only a moment of light, like
the explosion of a star, you would find nothing on your return."
The man was speaking the language of alchemy. But the boy knew that he
was referring to Fatima.
It was difficult not to think about what he had left behind. The desert, with
its endless monotony, put him to dreaming. The boy could still see the palm
trees, the wells, and the face of the woman he loved. He could see the
Englishman at his experiments, and the camel driver who was a teacher
without realizing it. Maybe the alchemist has never been in love, the boy
thought.
The alchemist rode in front, with the falcon on his shoulder. The bird knew
the language of the desert well, and whenever they stopped, he flew off in
search of game. On the first day he returned with a rabbit, and on the
second with two birds.
At night, they spread their sleeping gear and kept their fires hidden. The
desert nights were cold, and were becoming darker and darker as the
phases of the moon passed. They went on for a week, speaking only of the
precautions they needed to follow in order to avoid the battles between the
tribes. The war continued, and at times the wind carried the sweet, sickly
smell of blood. Battles had been fought nearby, and the wind reminded the
boy that there was the language of omens, always ready to show him what
his eyes had failed to observe.
On the seventh day, the alchemist decided to make camp earlier than usual.
The falcon flew off to find game, and the alchemist offered his water
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 70 / 94
container to the boy.
"You are almost at the end of your journey," said the alchemist. "I
congratulate you for having pursued your destiny."
"And you've told me nothing along the way," said the boy. "I thought you
were going to teach me some of the things you know. A while ago, I rode
through the desert with a man who had books on alchemy. But I wasn't able
to learn anything from them."
"There is only one way to learn," the alchemist answered. "It's through
action. Everything you need to know you have learned through your journey.
You need to learn only one thing more."
The boy wanted to know what that was, but the alchemist was searching the
horizon, looking for the falcon.
"Why are you called the alchemist?"
"Because that's what I am."
"And what went wrong when other alchemists tried to make gold and were
unable to do so?"
"They were looking only for gold," his companion answered. "They were
seeking the treasure of their destiny, without wanting actually to live out the
destiny."
"What is it that I still need to know?" the boy asked.
But the alchemist continued to look to the horizon. And finally the falcon
returned with their meal. They dug a hole and lit their fire in it, so that the
light of the flames would not be seen.
"I'm an alchemist simply because I'm an alchemist," he said, as he prepared
the meal. "I learned the science from my grandfather, who learned from his
father, and so on, back to the creation of the world. In those times, the
Master Work could be written simply on an emerald. But men began to
reject simple things, and to write tracts, interpretations, and philosophical
studies. They also began to feel that they knew a better way than others
had. Yet the Emerald Tablet is still alive today."
"What was written on the Emerald Tablet?" the boy wanted to know.
The alchemist began to draw in the sand, and completed his drawing in less
than five minutes. As he drew, the boy thought of the old king, and the
plaza where they had met that day; it seemed as if it had taken place years
and years ago.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 71 / 94
"This is what was written on the Emerald Tablet," said the alchemist, when
he had finished.
The boy tried to read what was written in the sand.
"It's a code," said the boy, a bit disappointed. "It looks like what I saw in the
Englishman's books."
"No," the alchemist answered. "It's like the flight of those two hawks; it can't
be understood by reason alone. The Emerald Tablet is a direct passage to
the Soul of the World.
"The wise men understood that this natural world is only an image and a
copy of paradise. The existence of this world is simply a guarantee that
there exists a world that is perfect. God created the world so that, through
its visible objects, men could understand his spiritual teachings and the
marvels of his wisdom. That's what I mean by action."
"Should I understand the Emerald Tablet?" the boy asked.
"Perhaps, if you were in a laboratory of alchemy, this would be the right time
to study the best way to understand the Emerald Tablet. But you are in the
desert. So immerse yourself in it. The desert will give you an understanding
of the world; in fact, anything on the face of the earth will do that. You don't
even have to understand the desert: all you have to do is contemplate a
simple grain of sand, and you will see in it all the marvels of creation."
"How do I immerse myself in the desert?"
"Listen to your heart. It knows all things, because it came from the Soul of
the World, and it will one day return there."
*
They crossed the desert for another two days in silence. The alchemist had
become much more cautious, because they were approaching the area
where the most violent battles were being waged. As they moved along, the
boy tried to listen to his heart.
It was not easy to do; in earlier times, his heart had always been ready to
tell its story, but lately that wasn't true. There had been times when his heart
spent hours telling of its sadness, and at other times it became so
emotional over the desert sunrise that the boy had to hide his tears. His
heart beat fastest when it spoke to the boy of treasure, and more slowly
when the boy stared entranced at the endless horizons of the desert. But
his heart was never quiet, even when the boy and the alchemist had fallen
into silence.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 72 / 94
"Why do we have to listen to our hearts?" the boy asked, when they had
made camp that day.
"Because, wherever your heart is, that is where you'll find your treasure."
"But my heart is agitated," the boy said. "It has its dreams, it gets
emotional, and it's become passionate over a woman of the desert. It asks
things of me, and it keeps me from sleeping many nights, when I'm thinking
about her."
"Well, that's good. Your heart is alive. Keep listening to what it has to say."
During the next three days, the two travelers passed by a number of armed
tribesmen, and saw others on the horizon. The boy's heart began to speak
of fear. It told him stories it had heard from the Soul of the World, stories of
men who sought to find their treasure and never succeeded. Sometimes it
frightened the boy with the idea that he might not find his treasure, or that
he might die there in the desert. At other times, it told the boy that it was
satisfied: it had found love and riches.
"My heart is a traitor," the boy said to the alchemist, when they had paused
to rest the horses. "It doesn't want me to go on."
"That makes sense," the alchemist answered. "Naturally it's afraid that, in
pursuing your dream, you might lose everything you've won."
"Well, then, why should I listen to my heart?"
"Because you will never again be able to keep it quiet. Even if you pretend
not to have heard what it tells you, it will always be there inside you,
repeating to you what you're thinking about life and about the world."
"You mean I should listen, even if it's treasonous?"
"Treason is a blow that comes unexpectedly. If you know your heart well, it
will never be able to do that to you. Because you'll know its dreams and
wishes, and will know how to deal with them.
"You will never be able to escape from your heart. So it's better to listen to
what it has to say. That way, you'll never have to fear an unanticipated
blow."
The boy continued to listen to his heart as they crossed the desert. He
came to understand its dodges and tricks, and to accept it as it was. He
lost his fear, and forgot about his need to go back to the oasis, because,
one afternoon, his heart told him that it was happy. "Even though I complain
sometimes," it said, "it's because I'm the heart of a person, and people's
hearts are that way. People are afraid to pursue their most important
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 73 / 94
dreams, because they feel that they don't deserve them, or that they'll be
unable to achieve them. We, their hearts, become fearful just thinking of
loved ones who go away forever, or of moments that could have been good
but weren't, or of treasures that might have been found but were forever
hidden in the sands. Because, when these things happen, we suffer
terribly."
"My heart is afraid that it will have to suffer," the boy told the alchemist one
night as they looked up at the moonless sky.
"Tell your heart that the fear of suffering is worse than the suffering itself.
And that no heart has ever suffered when it goes in search of its dreams,
because every second of the search is a second's encounter with God and
with eternity."
"Every second of the search is an encounter with God," the boy told his
heart. "When I have been truly searching for my treasure, every day has
been luminous, because I've known that every hour was a part of the dream
that I would find it. When I have been truly searching for my treasure, I've
discovered things along the way that I never would have seen had I not had
the courage to try things that seemed impossible for a shepherd to
achieve."
So his heart was quiet for an entire afternoon. That night, the boy slept
deeply, and, when he awoke, his heart began to tell him things that came
from the Soul of the World. It said that all people who are happy have God
within them. And that happiness could be found in a grain of sand from the
desert, as the alchemist had said. Because a grain of sand is a moment of
creation, and the universe has taken millions of years to create it. "Everyone
on earth has a treasure that awaits him," his heart said. "We, people's
hearts, seldom say much about those treasures, because people no longer
want to go in search of them. We speak of them only to children. Later, we
simply let life proceed, in its own direction, toward its own fate. But,
unfortunately, very few follow the path laid out for them—the path to their
destinies, and to happiness. Most people see the world as a threatening
place, and, because they do, the world turns out, indeed, to be a
threatening place.
"So, we, their hearts, speak more and more softly. We never stop speaking
out, but we begin to hope that our words won't be heard: we don't want
people to suffer because they don't follow their hearts."
"Why don't people's hearts tell them to continue to follow their dreams?" the
boy asked the alchemist.
"Because that's what makes a heart suffer most, and hearts don't like to
suffer."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 74 / 94
From then on, the boy understood his heart. He asked it, please, never to
stop speaking to him. He asked that, when he wandered far from his
dreams, his heart press him and sound the alarm. The boy swore that, every
time he heard the alarm, he would heed its message.
That night, he told all of this to the alchemist. And the alchemist understood
that the boy's heart had returned to the Soul of the World.
"So what should I do now?" the boy asked.
"Continue in the direction of the Pyramids," said the alchemist. "And
continue to pay heed to the omens. Your heart is still capable of showing
you where the treasure is."
"Is that the one thing I still needed to know?"
"No," the alchemist answered. "What you still need to know is this: before a
dream is realized, the Soul of the World tests everything that was learned
along the way. It does this not because it is evil, but so that we can, in
addition to realizing our dreams, master the lessons we've learned as we've
moved toward that dream. That's the point at which most people give up.
It's the point at which, as we say in the language of the desert, one 'dies of
thirst just when the palm trees have appeared on the horizon.'
"Every search begins with beginner's luck. And every search ends with the
victor's being severely tested."
The boy remembered an old proverb from his country. It said that the
darkest hour of the night came just before the dawn.
*
On the following day, the first clear sign of danger appeared. Three armed
tribesmen approached, and asked what the boy and the alchemist were
doing there.
"I'm hunting with my falcon," the alchemist answered.
"We're going to have to search you to see whether you're armed," one of
the tribesmen said.
The alchemist dismounted slowly, and the boy did the same.
"Why are you carrying money?" asked the tribesman, when he had searched
the boy's bag.
"I need it to get to the Pyramids," he said.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 75 / 94
The tribesman who was searching the alchemist's belongings found a small
crystal flask filled with a liquid, and a yellow glass egg that was slightly
larger than a chicken's egg.
"What are these things?" he asked.
"That's the Philosopher's Stone and the Elixir of Life. It's the Master Work of
the alchemists. Whoever swallows that elixir will never be sick again, and a
fragment from that stone turns any metal into gold."
The Arabs laughed at him, and the alchemist laughed along. They thought
his answer was amusing, and they allowed the boy and the alchemist to
proceed with all of their belongings.
"Are you crazy?" the boy asked the alchemist, when they had moved on.
"What did you do that for?"
"To show you one of life's simple lessons," the alchemist answered. "When
you possess great treasures within you, and try to tell others of them,
seldom are you believed."
They continued across the desert. With every day that passed, the boy's
heart became more and more silent. It no longer wanted to know about
things of the past or future; it was content simply to contemplate the desert,
and to drink with the boy from the Soul of the World. The boy and his heart
had become friends, and neither was capable now of betraying the other.
When his heart spoke to him, it was to provide a stimulus to the boy, and to
give him strength, because the days of silence there in the desert were
wearisome. His heart told the boy what his strongest qualities were: his
courage in having given up his sheep and in trying to live out his destiny,
and his enthusiasm during the time he had worked at the crystal shop.
And his heart told him something else that the boy had never noticed: it told
the boy of dangers that had threatened him, but that he had never
perceived. His heart said that one time it had hidden the rifle the boy had
taken from his father, because of the possibility that the boy might wound
himself. And it reminded the boy of the day when he had been ill and
vomiting out in the fields, after which he had fallen into a deep sleep. There
had been two thieves farther ahead who were planning to steal the boy's
sheep and murder him. But, since the boy hadn't passed by, they had
decided to move on, thinking that he had changed his route.
"Does a man's heart always help him?" the boy asked the alchemist.
"Mostly just the hearts of those who are trying to realize their destinies. But
they do help children, drunkards, and the elderly, too."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 76 / 94
"Does that mean that I'll never run into danger?"
"It means only that the heart does what it can," the alchemist said.
One afternoon, they passed by the encampment of one of the tribes. At
each corner of the camp were Arabs garbed in beautiful white robes, with
arms at the ready. The men were smoking their hookahs and trading stories
from the battlefield. No one paid any attention to the two travelers.
"There's no danger," the boy said, when they had moved on past the
encampment.
The alchemist sounded angry: "Trust in your heart, but never forget that
you're in the desert. When men are at war with one another, the Soul of the
World can hear the screams of battle. No one fails to suffer the
consequences of everything under the sun."
All things are one, the boy thought. And then, as if the desert wanted to
demonstrate that the alchemist was right, two horsemen appeared from
behind the travelers.
"You can't go any farther," one of them said. "You're in the area where the
tribes are at war."
"I'm not going very far," the alchemist answered, looking straight into the
eyes of the horsemen. They were silent for a moment, and then agreed that
the boy and the alchemist could move along.
The boy watched the exchange with fascination. "You dominated those
horsemen with the way you looked at them," he said.
"Your eyes show the strength of your soul," answered the alchemist.
That's true, the boy thought. He had noticed that, in the midst of the
multitude of armed men back at the encampment, there had been one who
stared fixedly at the two. He had been so far away that his face wasn't even
visible. But the boy was certain that he had been looking at them.
Finally, when they had crossed the mountain range that extended along the
entire horizon, the alchemist said that they were only two days from the
Pyramids.
"If we're going to go our separate ways soon," the boy said, "then teach me
about alchemy."
"You already know about alchemy. It is about penetrating to the Soul of the
World, and discovering the treasure that has been reserved for you."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 77 / 94
"No, that's not what I mean. I'm talking about transforming lead into gold."
The alchemist fell as silent as the desert, and answered the boy only after
they had stopped to eat.
"Everything in the universe evolved," he said. "And, for wise men, gold is the
metal that evolved the furthest. Don't ask me why; I don't know why. I just
know that the Tradition is always right.
"Men have never understood the words of the wise. So gold, instead of
being seen as a symbol of evolution, became the basis for conflict."
"There are many languages spoken by things," the boy said. "There was a
time when, for me, a camel's whinnying was nothing more than whinnying.
Then it became a signal of danger. And, finally, it became just a whinny
again."
But then he stopped. The alchemist probably already knew all that.
"I have known true alchemists," the alchemist continued. "They locked
themselves in their laboratories, and tried to evolve, as gold had. And they
found the Philosopher's Stone, because they understood that when
something evolves, everything around that thing evolves as well.
"Others stumbled upon the stone by accident. They already had the gift,
and their souls were readier for such things than the souls of others. But
they don't count. They're quite rare.
"And then there were the others, who were interested only in gold. They
never found the secret. They forgot that lead, copper, and iron have their
own destinies to fulfill. And anyone who interferes with the destiny of
another thing never will discover his own."
The alchemist's words echoed out like a curse. He reached over and picked
up a shell from the ground.
"This desert was once a sea," he said.
"I noticed that," the boy answered.
The alchemist told the boy to place the shell over his ear. He had done that
many times when he was a child, and had heard the sound of the sea.
"The sea has lived on in this shell, because that's its destiny. And it will
never cease doing so until the desert is once again covered by water."
They mounted their horses, and rode out in the direction of the Pyramids of
Egypt.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 78 / 94
*
The sun was setting when the boy's heart sounded a danger signal. They
were surrounded by gigantic dunes, and the boy looked at the alchemist to
see whether he had sensed anything. But he appeared to be unaware of any
danger. Five minutes later, the boy saw two horsemen waiting ahead of
them. Before he could say anything to the alchemist, the two horsemen had
become ten, and then a hundred. And then they were everywhere in the
dunes.
They were tribesmen dressed in blue, with black rings surrounding their
turbans. Their faces were hidden behind blue veils, with only their eyes
showing.
Even from a distance, their eyes conveyed the strength of their souls. And
their eyes spoke of death.
*
The two were taken to a nearby military camp. A soldier shoved the boy and
the alchemist into a tent where the chief was holding a meeting with his
staff.
"These are the spies," said one of the men.
"We're just travelers," the alchemist answered.
"You were seen at the enemy camp three days ago. And you were talking
with one of the troops there."
"I'm just a man who wanders the desert and knows the stars," said the
alchemist. "I have no information about troops or about the movement of
the tribes. I was simply acting as a guide for my friend here."
"Who is your friend?" the chief asked.
"An alchemist," said the alchemist. "He understands the forces of nature.
And he wants to show you his extraordinary powers."
The boy listened quietly. And fearfully.
"What is a foreigner doing here?" asked another of the men.
"He has brought money to give to your tribe," said the alchemist, before the
boy could say a word. And seizing the boy's bag, the alchemist gave the
gold coins to the chief.
The Arab accepted them without a word. There was enough there to buy a
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 79 / 94
lot of weapons.
"What is an alchemist?" he asked, finally.
"It's a man who understands nature and the world. If he wanted to, he could
destroy this camp just with the force of the wind."
The men laughed. They were used to the ravages of war, and knew that the
wind could not deliver them a fatal blow. Yet each felt his heart beat a bit
faster. They were men of the desert, and they were fearful of sorcerers.
"I want to see him do it," said the chief.
"He needs three days," answered the alchemist. "He is going to transform
himself into the wind, just to demonstrate his powers. If he can't do so, we
humbly offer you our lives, for the honor of your tribe."
"You can't offer me something that is already mine," the chief said,
arrogantly. But he granted the travelers three days.
The boy was shaking with fear, but the alchemist helped him out of the tent.
"Don't let them see that you're afraid," the alchemist said. "They are brave
men, and they despise cowards."
But the boy couldn't even speak. He was able to do so only after they had
walked through the center of the camp. There was no need to imprison
them: the Arabs simply confiscated their horses. So, once again, the world
had demonstrated its many languages: the desert only moments ago had
been endless and free, and now it was an impenetrable wall.
"You gave them everything I had!" the boy said. "Everything I've saved in my
entire life!"
"Well, what good would it be to you if you had t6 die?" the alchemist
answered. "Your money saved us for three days. It's not often that money
saves a person's life."
But the boy was too frightened to listen to words of wisdom. He had no
idea how he was going to transform himself into the wind. He wasn't an
alchemist!
The alchemist asked one of the soldiers for some tea, and poured some on
the boy's wrists. A wave of relief washed over him, and the alchemist
muttered some words that the boy didn't understand.
"Don't give in to your fears," said the alchemist, in a strangely gentle voice.
"If you do, you won't be able to talk to your heart."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 80 / 94
"But I have no idea how to turn myself into the wind."
"If a person is living out his destiny, he knows everything he needs to know.
There is only one thing that makes a dream impossible to achieve: the fear
of failure."
"I'm not afraid of failing. It's just that I don't know how to turn myself into
the wind."
"Well, you'll have to learn; your life depends on it."
"But what if I can't?"
"Then you'll die in the midst of trying to realize your destiny. That's a lot
better than dying like millions of other people, who never even knew what
their destinies were.
"But don't worry," the alchemist continued. "Usually the threat of death
makes people a lot more aware of their lives."
*
The first day passed. There was a major battle nearby, and a number of
wounded were brought back to the camp. The dead soldiers were replaced
by others, and life went on. Death doesn't change anything, the boy
thought.
"You could have died later on," a soldier said to the body of one of his
companions. "You could have died after peace had been declared. But, in
any case, you were going to die."
At the end of the day, the boy went looking for the alchemist, who had
taken his falcon out into the desert.
"I still have no idea how to turn myself into the wind," the boy repeated.
"Remember what I told you: the world is only the visible aspect of God. And
that what alchemy does is to bring spiritual perfection into contact with the
material plane."
"What are you doing?"
"Feeding my falcon."
"If I'm not able to turn myself into the wind, we're going to die," the boy
said. "Why feed your falcon?"
"You're the one who may die," the alchemist said. "I already know how to
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 81 / 94
turn myself into the wind."
*
On the second day, the boy climbed to the top of a cliff near the camp. The
sentinels allowed him to go; they had already heard about the sorcerer who
could turn himself into the wind, and they didn't want to go near him. In any
case, the desert was impassable.
He spent the entire afternoon of the second day looking out over the desert,
and listening to his heart. The boy knew the desert sensed his fear. They
both spoke the same language.
*
On the third day, the chief met with his officers. He called the alchemist to
the meeting and said, "Let's go see the boy who turns himself into the
wind."
"Let's," the alchemist answered.
The boy took them to the cliff where he had been on the previous day. He
told them all to be seated.
"It's going to take a while," the boy said.
"We're in no hurry," the chief answered. "We are men of the desert."
The boy looked out at the horizon. There were mountains in the distance.
And there were dunes, rocks, and plants that insisted on living where
survival seemed impossible. There was the desert that he had wandered for
so many months; despite all that time, he knew only a small part of it. Within
that small part, he had found an Englishman, caravans, tribal wars, and an
oasis with fifty thousand palm trees and three hundred wells.
"What do you want here today?" the desert asked him. "Didn't you spend
enough time looking at me yesterday?"
"Somewhere you are holding the person I love," the boy said. "So, when I
look out over your sands, I am also looking at her. I want to return to her,
and I need your help so that I can turn myself into the wind."
"What is love?" the desert asked.
"Love is the falcon's flight over your sands. Because for him, you are a
green field, from which he always returns with game. He knows your rocks,
your dunes, and your mountains, and you are generous to him."
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 82 / 94
"The falcon's beak carries bits of me, myself," the desert said. "For years, I
care for his game, feeding it with the little water that I have, and then I show
him where the game is. And, one day, as I enjoy the fact that his game
thrives on my surface, the falcon dives out of the sky, and takes away what
I've created."
"But that's why you created the game in the first place," the boy answered.
"To nourish the falcon. And the falcon then nourishes man. And, eventually,
man will nourish your sands, where the game will once again flourish. That's
how the world goes."
"So is that what love is?"
"Yes, that's what love is. It's what makes the game become the falcon, the
falcon become man, and man, in his turn, the desert. It's what turns lead
into gold, and makes the gold return to the earth."
"I don't understand what you're talking about," the desert said.
"But you can at least understand that somewhere in your sands there is a
woman waiting for me. And that's why I have to turn myself into the wind."
The desert didn't answer him for a few moments.
Then it told him, "I'll give you my sands to help the wind to blow, but, alone,
I can't do anything. You have to ask for help from the wind."
A breeze began to blow. The tribesmen watched the boy from a distance,
talking among themselves in a language that the boy couldn't understand.
The alchemist smiled.
The wind approached the boy and touched his face. It knew of the boy's
talk with the desert, because the winds know everything. They blow across
the world without a birthplace, and with no place to die.
"Help me," the boy said. "One day you carried the voice of my loved one to
me."
"Who taught you to speak the language of the desert and the wind?"
"My heart," the boy answered.
The wind has many names. In that part of the world, it was called the
sirocco, because it brought moisture from the oceans to the east. In the
distant land the boy came from, they called it the levanter, because they
believed that it brought with it the sands of the desert, and the screams of
the Moorish wars. Perhaps, in the places beyond the pastures where his
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 83 / 94
sheep lived, men thought that the wind came from Andalusia. But, actually,
the wind came from no place at all, nor did it go to any place; that's why it
was stronger than the desert. Someone might one day plant trees in the
desert, and even raise sheep there, but never would they harness the wind.
"You can't be the wind," the wind said. "We're two very different things."
"That's not true," the boy said. "I learned the alchemist's secrets in my
travels. I have inside me the winds, the deserts, the oceans, the stars, and
everything created in the universe. We were all made by the same hand, and
we have the same soul. I want to be like you, able to reach every corner of
the world, cross the seas, blow away the sands that cover my treasure, and
carry the voice of the woman I love."
"I heard what you were talking about the other day with the alchemist," the
wind said. "He said that everything has its own destiny. But people can't
turn themselves into the wind."
"Just teach me to be the wind for a few moments," the boy said. "So you
and I can talk about the limitless possibilities of people and the winds."
The wind's curiosity was aroused, something that had never happened
before. It wanted to talk about those things, but it didn't know how to turn a
man into the wind. And look how many things the wind already knew how to
do! It created deserts, sank ships, felled entire forests, and blew through
cities filled with music and strange noises. It felt that it had no limits, yet
here was a boy saying that there were other things the wind should be able
to do.
"This is what we call love," the boy said, seeing that the wind was close to
granting what he requested. "When you are loved, you can do anything in
creation. When you are loved, there's no need at all to understand what's
happening, because everything happens within you, and even men can turn
themselves into the wind. As long as the wind helps, of course."
The wind was a proud being, and it was becoming irritated with what the
boy was saying. It commenced to blow harder, raising the desert sands. But
finally it had to recognize that, even making its way around the world, it
didn't know how to turn a man into the wind. And it knew nothing about
love.
"In my travels around the world, I've often seen people speaking of love and
looking toward the heavens," the wind said, furious at having to
acknowledge its own limitations. "Maybe it's better to ask heaven."
"Well then, help me do that," the boy said. "Fill this place with a sandstorm
so strong that it blots out the sun. Then I can look to heaven without
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 84 / 94
blinding myself."
So the wind blew with all its strength, and the sky was filled with sand. The
sun was turned into a golden disk.
At the camp, it was difficult to see anything. The men of the desert were
already familiar with that wind. They called it the simum, and it was worse
than a storm at sea. Their horses cried out, and all their weapons were filled
with sand.
On the heights, one of the commanders turned to the chief and said,
"Maybe we had better end this!"
They could barely see the boy. Their faces were covered with the blue
cloths, and their eyes showed fear.
"Let's stop this," another commander said.
"I want to see the greatness of Allah," the chief said, with respect. "I want to
see how a man turns himself into the wind."
But he made a mental note of the names of the two men who had
expressed their fear. As soon as the wind stopped, he was going to remove
them from their commands, because true men of the desert are not afraid.
"The wind told me that you know about love " the boy said to the sun. "If
you know about love, you must also know about the Soul of the World,
because it's made of love."
"From where I am," the sun said, "I can see the Soul of the World. It
communicates with my soul, and together we cause the plants to grow and
the sheep to seek out shade. From where I am—and I'm a long way from
the earth—I learned how to love. I know that if I came even a little bit closer
to the earth, everything there would die, and the Soul of the World would no
longer exist. So we contemplate each other, and we want each other, and I
give it life and warmth, and it gives me my reason for living."
"So you know about love," the boy said.
"And I know the Soul of the World, because we have talked at great length
to each other during this endless trip through the universe. It tells me that its
greatest problem is that, up until now, only the minerals and vegetables
understand that all things are one. That there's no need for iron to be the
same as copper, or copper the same as gold. Each performs its own exact
function as a unique being, and everything would be a symphony of peace
if the hand that wrote all this had stopped on the fifth day of creation.
"But there was a sixth day," the sun went on.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 85 / 94
"You are wise, because you observe everything from a distance," the boy
said. "But you don't know about love. If there hadn't been a sixth day, man
would not exist; copper would always be just copper, and lead just lead. It's
true that everything has its destiny, but one day that destiny will be realized.
So each thing has to transform itself into something better, and to acquire a
new destiny, until, someday, the Soul of the World becomes one thing
only."
The sun thought about that, and decided to shine more brightly. The wind,
which was enjoying the conversation, started to blow with greater force, so
that the sun would not blind the boy.
"This is why alchemy exists," the boy said. "So that everyone will search for
his treasure, find it, and then want to be better than he was in his former
life. Lead will play its role until the world has no further need for lead; and
then lead will have to turn itself into gold.
"That's what alchemists do. They show that, when we strive to become
better than we are, everything around us becomes better, too."
"Well, why did you say that I don't know about love?" the sun asked the boy.
"Because it's not love to be static like the desert, nor is it love to roam the
world like the wind. And it's not love to see everything from a distance, like
you do. Love is the force that transforms and improves the Soul of the
World. When I first reached through to it, I thought the Soul of the World
was perfect. But later, I could see that it was like other aspects of creation,
and had its own passions and wars. It is we who nourish the Soul of the
World, and the world we live in will be either better or worse, depending on
whether we become better or worse. And that's where the power of love
comes in. Because when we love, we always strive to become better than
we are."
"So what do you want of me?" the sun asked.
"I want you to help me turn myself into the wind," the boy answered.
"Nature knows me as the wisest being in creation," the sun said. "But I don't
know how to turn you into the wind."
"Then, whom should I ask?"
The sun thought for a minute. The wind was listening closely, and wanted to
tell every corner of the world that the sun's wisdom had its limitations. That
it was unable to deal with this boy who spoke the Language of the World.
"Speak to the hand that wrote all," said the sun.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 86 / 94
The wind screamed with delight, and blew harder than ever. The tents were
being blown from their ties to the earth, and the animals were being freed
from their tethers. On the cliff, the men clutched at each other as they
sought to keep from being blown away.
The boy turned to the hand that wrote all. As he did so, he sensed that the
universe had fallen silent, and he decided not to speak.
A current of love rushed from his heart, and the boy began to pray. It was a
prayer that he had never said before, because it was a prayer without words
or pleas. His prayer didn't give thanks for his sheep having found new
pastures; it didn't ask that the boy be able to sell more crystal; and it didn't
beseech that the woman he had met continue to await his return. In the
silence, the boy understood that the desert, the wind, and the sun were also
trying to understand the signs written by the hand, and were seeking to
follow their paths, and to understand what had been written on a single
emerald. He saw that omens were scattered throughout the earth and in
space, and that there was no reason or significance attached to their
appearance; he could see that not the deserts, nor the winds, nor the sun,
nor people knew why they had been created. But that the hand had a
reason for all of this, and that only the hand could perform miracles, or
transform the sea into a desert… or a man into the wind. Because only the
hand understood that it was a larger design that had moved the universe to
the point at which six days of creation had evolved into a Master Work.
The boy reached through to the Soul of the World, and saw that it was a
part of the Soul of God. And he saw that the Soul of God was his own soul.
And that he, a boy, could perform miracles.
*
The simum blew that day as it had never blown before. For generations
thereafter, the Arabs recounted the legend of a boy who had turned himself
into the wind, almost destroying a military camp, in defiance of the most
powerful chief in the desert.
When the simum ceased to blow, everyone looked to the place where the
boy had been. But he was no longer there; he was standing next to a sandcovered sentinel, on the far side of the camp.
The men were terrified at his sorcery. But there were two people who were
smiling: the alchemist, because he had found his perfect disciple, and the
chief, because that disciple had understood the glory of God.
The following day, the general bade the boy and the alchemist farewell, and
provided them with an escort party to accompany them as far as they
chose.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 87 / 94
*
They rode for the entire day. Toward the end of the afternoon, they came
upon a Coptic monastery. The alchemist dismounted, and told the escorts
they could return to the camp.
"From here on, you will be alone," the alchemist said. "You are only three
hours from the Pyramids."
"Thank you," said the boy. "You taught me the Language of the World."
"I only invoked what you already knew."
The alchemist knocked on the gate of the monastery. A monk dressed in
black came to the gates. They spoke for a few minutes in the Coptic
tongue, and the alchemist bade the boy enter.
"I asked him to let me use the kitchen for a while," the alchemist smiled.
They went to the kitchen at the back of the monastery. The alchemist lighted
the fire, and the monk brought him some lead, which the alchemist placed
in an iron pan. When the lead had become liquid, the alchemist took from
his pouch the strange yellow egg. He scraped from it a sliver as thin as a
hair, wrapped it in wax, and added it to the pan in which the lead had
melted.
The mixture took on a reddish color, almost the color of blood. The
alchemist removed the pan from the fire, and set it aside to cool. As he did
so, he talked with the monk about the tribal wars.
"I think they're going to last for a long time," he said to the monk.
The monk was irritated. The caravans had been stopped at Giza for some
time, waiting for the wars to end. "But God's will be done," the monk said.
"Exactly," answered the alchemist.
When the pan had cooled, the monk and the boy looked at it, dazzled. The
lead had dried into the shape of the pan, but it was no longer lead. It was
gold.
"Will I learn to do that someday?" the boy asked.
"This was my destiny, not yours," the alchemist answered. "But I wanted to
show you that it was possible."
They returned to the gates of the monastery. There, the alchemist separated
the disk into four parts.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 88 / 94
"This is for you," he said, holding one of the parts out to the monk. "It's for
your generosity to the pilgrims."
"But this payment goes well beyond my generosity," the monk responded.
"Don't say that again. Life might be listening, and give you less the next
time."
The alchemist turned to the boy. "This is for you. To make up for what you
gave to the general."
The boy was about to say that it was much more than he had given the
general. But he kept quiet, because he had heard what the alchemist said to
the monk.
"And this is for me," said the alchemist, keeping one of the parts. "Because
I have to return to the desert, where there are tribal wars."
He took the fourth part and handed it to the monk.
"This is for the boy. If he ever needs it."
"But I'm going in search of my treasure," the boy said. "I'm very close to it
now."
"And I'm certain you'll find it," the alchemist said.
"Then why this?"
"Because you have already lost your savings twice. Once to the thief, and
once to the general. I'm an old, superstitious Arab, and I believe in our
proverbs. There's one that says, 'Everything that happens once can never
happen again. But everything that happens twice will surely happen a third
time.' " They mounted their horses.
*
"I want to tell you a story about dreams," said the alchemist.
The boy brought his horse closer.
"In ancient Rome, at the time of Emperor Tiberius, there lived a good man
who had two sons. One was in the military, and had been sent to the most
distant regions of the empire. The other son was a poet, and delighted all of
Rome with his beautiful verses.
"One night, the father had a dream. An angel appeared to him, and told him
that the words of one of his sons would be learned and repeated throughout
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 89 / 94
the world for all generations to come. The father woke from his dream
grateful and crying, because life was generous, and had revealed to him
something any father would be proud to know.
"Shortly thereafter, the father died as he tried to save a child who was about
to be crushed by the wheels of a chariot. Since he had lived his entire life in
a manner that was correct and fair, he went directly to heaven, where he
met the angel that had appeared in his dream.
" 'You were always a good man,' the angel said to him. 'You lived your life
in a loving way, and died with dignity. I can now grant you any wish you
desire.'
" 'Life was good to me,' the man said. 'When you appeared in my dream, I
felt that all my efforts had been rewarded, because my son's poems will be
read by men for generations to come. I don't want anything for myself. But
any father would be proud of the fame achieved by one whom he had cared
for as a child, and educated as he grew up. Sometime in the distant future,
I would like to see my son's words.'
"The angel touched the man's shoulder, and they were both projected far
into the future. They were in an immense setting, surrounded by thousands
of people speaking a strange language.
"The man wept with happiness.
" 'I knew that my son's poems were immortal,' he said to the angel through
his tears. 'Can you please tell me which of my son's poems these people
are repeating?'
"The angel came closer to the man, and, with tenderness, led him to a
bench nearby, where they sat down.
"'The verses of your son who was the poet were very popular in Rome,' the
angel said. 'Everyone loved them and enjoyed them. But when the reign of
Tiberius ended, his poems were forgotten. The words you're hearing now
are those of your son in the military.'
"The man looked at the angel in surprise.
" 'Your son went to serve at a distant place, and became a centurion. He
was just and good. One afternoon, one of his servants fell ill, and it
appeared that he would die. Your son had heard of a rabbi who was able to
cure illnesses, and he rode out for days and days in search of this man.
Along the way, he learned that the man he was seeking was the Son of
God. He met others who had been cured by him, and they instructed your
son in the man's teachings. And so, despite the fact that he was a Roman
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 90 / 94
centurion, he converted to their faith. Shortly thereafter, he reached the
place where the man he was looking for was visiting.'
" 'He told the man that one of his servants was gravely ill, and the rabbi
made ready to go to his house with him. But the centurion was a man of
faith, and, looking into the eyes of the rabbi, he knew that he was surely in
the presence of the Son of God.'
" 'And this is what your son said,' the angel told the man. 'These are the
words he said to the rabbi at that point, and they have never been
forgotten: "My Lord, I am not worthy that you should come under my roof.
But only speak a word and my servant will be healed." "'
The alchemist said, "No matter what he does, every person on earth plays a
central role in the history of the world. And normally he doesn't know it."
The boy smiled. He had never imagined that questions about life would be
of such importance to a shepherd.
"Good-bye," the alchemist said.
"Good-bye," said the boy.
*
The boy rode along through the desert for several hours, listening avidly to
what his heart had to say. It was his heart that would tell him where his
treasure was hidden.
"Where your treasure is, there also will be your heart," the alchemist had told
him.
But his heart was speaking of other things. With pride, it told the story of a
shepherd who had left his flock to follow a dream he had on two different
occasions. It told of destiny, and of the many men who had wandered in
search of distant lands or beautiful women, confronting the people of their
times with their preconceived notions. It spoke of journeys, discoveries,
books, and change.
As he was about to climb yet another dune, his heart whispered, "Be aware
of the place where you are brought to tears. That's where I am, and that's
where your treasure is."
The boy climbed the dune slowly. A full moon rose again in the starry sky: it
had been a month since he had set forth from the oasis. The moonlight cast
shadows through the dunes, creating the appearance of a rolling sea; it
reminded the boy of the day when that horse had reared in the desert, and
he had come to know the alchemist. And the moon fell on the desert's
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 91 / 94
silence, and on a man's journey in search of treasure.
When he reached the top of the dune, his heart leapt. There, illuminated by
the light of the moon and the brightness of the desert, stood the solemn
and majestic Pyramids of Egypt.
The boy fell to his knees and wept. He thanked God for making him believe
in his destiny, and for leading him to meet a king, a merchant, an
Englishman, and an alchemist. And above all for his having met a woman of
the desert who had told him that love would never keep a man from his
destiny.
If he wanted to, he could now return to the oasis, go back to Fatima, and
live his life as a simple shepherd. After all, the alchemist continued to live in
the desert, even though he understood the Language of the World, and
knew how to transform lead into gold. He didn't need to demonstrate his
science and art to anyone. The boy told himself that, on the way toward
realizing his own destiny, he had learned all he needed to know, and had
experienced everything he might have dreamed of.
But here he was, at the point of finding his treasure, and he reminded
himself that no project is completed until its objective has been achieved.
The boy looked at the sands around him, and saw that, where his tears had
fallen, a scarab beetle was scuttling through the sand. During his time in the
desert, he had learned that, in Egypt, the scarab beetles are a symbol of
God.
Another omen! The boy began to dig into the dune. As he did so, he
thought of what the crystal merchant had once said: that anyone could build
a pyramid in his backyard. The boy could see now that he couldn't do so if
he placed stone upon stone for the rest of his life.
Throughout the night, the boy dug at the place he had chosen, but found
nothing. He felt weighted down by the centuries of time since the Pyramids
had been built. But he didn't stop. He struggled to continue digging as he
fought the wind, which often blew the sand back into the excavation. His
hands were abraded and exhausted, but he listened to his heart. It had told
him to dig where his tears fell.
As he was attempting to pull out the rocks he encountered, he heard
footsteps. Several figures approached him. Their backs were to the
moonlight, and the boy could see neither their eyes nor their faces.
"What are you doing here?" one of the figures demanded.
Because he was terrified, the boy didn't answer. He had found where his
treasure was, and was frightened at what might happen.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 92 / 94
"We're refugees from the tribal wars, and we need money," the other figure
said. "What are you hiding there?"
"I'm not hiding anything," the boy answered.
But one of them seized the boy and yanked him back out of the hole.
Another, who was searching the boy's bags, found the piece of gold.
"There's gold here," he said.
The moon shone on the face of the Arab who had seized him, and in the
man's eyes the boy saw death.
"He's probably got more gold hidden in the ground."
They made the boy continue digging, but he found nothing. As the sun
rose, the men began to beat the boy. He was bruised and bleeding, his
clothing was torn to shreds, and he felt that death was near.
"What good is money to you if you're going to die? It's not often that money
can save someone's life," the alchemist had said. Finally, the boy screamed
at the men, "I'm digging for treasure!" And, although his mouth was
bleeding and swollen, he told his attackers that he had twice dreamed of a
treasure hidden near the Pyramids of Egypt.
The man who appeared to be the leader of the group spoke to one of the
others: "Leave him. He doesn't have anything else. He must have stolen this
gold."
The boy fell to the sand, nearly unconscious. The leader shook him and
said, "We're leaving."
But before they left, he came back to the boy and said, "You're not going to
die. You'll live, and you'll learn that a man shouldn't be so stupid. Two years
ago, right here on this spot, I had a recurrent dream, too. I dreamed that I
should travel to the fields of Spain and look for a ruined church where
shepherds and their sheep slept. In my dream, there was a sycamore
growing out of the ruins of the sacristy, and I was told that, if I dug at the
roots of the sycamore, I would find a hidden treasure. But I'm not so stupid
as to cross an entire desert just because of a recurrent dream."
And they disappeared.
The boy stood up shakily, and looked once more at the Pyramids. They
seemed to laugh at him, and he laughed back, his heart bursting with joy.
Because now he knew where his treasure was.
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 93 / 94
EPILOGUE
The boy reached the small, abandoned church just as night was falling. The
sycamore was still there in the sacristy, and the stars could still be seen
through the half-destroyed roof. He remembered the time he had been
there with his sheep; it had been a peaceful night… except for the dream.
Now he was here not with his flock, but with a shovel.
He sat looking at the sky for a long time. Then he took from his knapsack a
bottle of wine, and drank some. He remembered the night in the desert
when he had sat with the alchemist, as they looked at the stars and drank
wine together. He thought of the many roads he had traveled, and of the
strange way God had chosen to show him his treasure. If he hadn't believed
in the significance of recurrent dreams, he would not have met the Gypsy
woman, the king, the thief, or… "Well, it's a long list. But the path was
written in the omens, and there was no way I could go wrong," he said to
himself.
He fell asleep, and when he awoke the sun was already high. He began to
dig at the base of the sycamore.
"You old sorcerer," the boy shouted up to the sky. "You knew the whole
story. You even left a bit of gold at the monastery so I could get back to this
church. The monk laughed when he saw me come back in tatters. Couldn't
you have saved me from that?"
"No," he heard a voice on the wind say. "If I had told you, you wouldn't have
seen the Pyramids. They're beautiful, aren't they?"
The boy smiled, and continued digging. Half an hour later, his shovel hit
something solid. An hour later, he had before him a chest of Spanish gold
coins. There were also precious stones, gold masks adorned with red and
white feathers, and stone statues embedded with jewels. The spoils of a
conquest that the country had long ago forgotten, and that some
conquistador had failed to tell his children about.
The boy took out Urim and Thummim from his bag. He had used the two
stones only once, one morning when he was at a marketplace. His life and
his path had always provided him with enough omens.
He placed Urim and Thummim in the chest. They were also a part of his
new treasure, because they were a reminder of the old king, whom he would
Paulo Coelho - The Alchemist
Page 94 / 94
never see again.
It's true; life really is generous to those who pursue their destiny, the boy
thought. Then he remembered that he had to get to Tarifa so he could give
one-tenth of his treasure to the Gypsy woman, as he had promised. Those
Gypsies are really smart, he thought. Maybe it was because they moved
around so much.
The wind began to blow again. It was the levanter, the wind that came from
Africa. It didn't bring with it the smell of the desert, nor the threat of Moorish
invasion. Instead, it brought the scent of a perfume he knew well, and the
touch of a kiss—a kiss that came from far away, slowly, slowly, until it
rested on his lips.
The boy smiled. It was the first time she had done that.
"I'm coming, Fatima," he said.
L'édition française de ce livre est dédiée
à Brigitte Greggory
A J.
Alchimiste qui connaît et utilise
les secrets du Grand Œuvre
Titre original :
O ALQUIMISTA
Copyright © 1988 by Paulo Coelho
Pour la traduction française :
© Éditions Anne Carrière, 1994
Comme ils étaient en chemin,
ils entrèrent en un certain bourg.
Et une femme nommée Marthe le
reçut dans sa maison.
Cette femme avait une sœur,
nommée Marie, qui s'assit aux
pieds du Seigneur et qui écouta
ses enseignements.
Marthe allait de tous côtés,
occupée à divers travaux. Alors
elle s'approcha de Jésus et dit :
— Seigneur! Ne considères-tu
point que ma sœur me laisse servir toute seule? Dis-lui donc
qu'elle vienne m'aider.
Et le Seigneur lui répondit :
— Marthe ! Marthe ! Tu te mets
en peine et tu t'embarrasses de
plusieurs choses. Marie, quant à
elle, a choisi la meilleure part,
qui ne lui sera point ôtée.
Luc, X, 38-42
PROLOGUE
L'Alchimiste prit en main un livre
qu'avait apporté quelqu'un de la caravane.
Le volume n'avait pas de couverture, mais
il put cependant identifier l'auteur : Oscar
Wilde. En feuilletant les pages, il tomba
sur une histoire qui parlait de Narcisse.
L'Alchimiste connaissait la légende de
Narcisse, ce beau jeune homme qui allait
tous les jours contempler sa propre beauté
dans l'eau d'un lac. Il était si fasciné par
son image qu'un jour il tomba dans le lac
et s'y noya. A l'endroit où il était tombé,
naquit une fleur qui fut appelée narcisse.
Mais ce n'était pas de cette manière
qu'Oscar Wilde terminait l'histoire.
Il disait qu'à la mort de Narcisse les
Oréades, divinités des bois, étaient venues
au bord de ce lac d'eau douce et l'avaient
trouvé transformé en urne de larmes
amères.
«Pourquoi pleures-tu? demandèrent les
Oréades.
— Je pleure pour Narcisse, répondit le
lac.
— Voilà qui ne nous étonne guère,
dirent-elles alors. Nous avions beau être
toutes constamment à sa poursuite dans
les bois, tu étais le seul à pouvoir contempler de près sa beauté.
— Narcisse était donc beau ? demanda le
lac.
— Qui, mieux que toi, pouvait le savoir ?
répliquèrent les Oréades, surprises. C'était
bien sur tes rives, tout de même, qu'il se
penchait chaque jour ! »
Le lac resta un moment sans rien dire.
Puis:
«Je pleure pour Narcisse, mais je ne
m'étais jamais aperçu que Narcisse était
beau. Je pleure pour Narcisse parce que,
chaque fois qu'il se penchait sur mes rives,
je pouvais voir, au fond de ses yeux, le
reflet de ma propre beauté. »
«Voilà une bien belle histoire», dit l'Alchimiste.
PREMIERE PARTIE
Il se nommait Santiago. Le jour déclinait lorsqu'il arriva, avec son troupeau,
devant une vieille église abandonnée. Le
toit s'était écroulé depuis bien longtemps,
et un énorme sycomore avait grandi à
l'emplacement où se trouvait autrefois la
sacristie.
Il décida de passer la nuit dans cet
endroit. Il fit entrer toutes ses brebis par la
porte en ruine et disposa quelques planches de façon à les empêcher de s'échapper au cours de la nuit. Il n'y avait pas de
loups dans la région mais, une fois, une
bête s'était enfuie, et il avait dû perdre
toute la journée du lendemain à chercher
la brebis égarée.
Il étendit sa cape sur le sol et s'allongea,
en se servant comme oreiller du livre qu'il
venait de terminer. Avant de s'endormir, il
pensa qu'il devrait maintenant lire des
ouvrages plus volumineux : il mettrait ainsi
plus de temps à les finir, et ce seraient des
oreillers plus confortables pour la nuit.
Il faisait encore sombre quand il s'éveilla.
Il regarda au-dessus de lui et vit scintiller
11
les étoiles au travers du toit à moitié effondré.
«J'aurais bien aimé dormir un peu plus
longtemps », pensa-t-il. Il avait fait le même
rêve que la semaine précédente et, de nouveau, s'était réveillé avant la fin.
Il se leva et but une gorgée de vin. Puis il
se saisit de sa houlette et se mit à réveiller
les brebis qui dormaient encore. Il avait
remarqué que la plupart des bêtes sortaient du sommeil sitôt que lui-même reprenait conscience. Comme si quelque
mystérieuse énergie eût uni sa vie à celle
des moutons qui, depuis deux ans, parcouraient le pays avec lui, en quête de nourriture et d'eau. « Ils se sont si bien habitués à
moi qu'ils connaissent mes horaires», se
dit-il à voix basse. Puis, après un instant de
réflexion, il pensa que ce pouvait aussi
bien être l'inverse: c'était lui qui s'était
habitué aux horaires des animaux.
Il avait cependant des brebis qui tardaient un peu plus à se relever. Il les réveilla une à une, avec son bâton, en appelant
chacune d'elles par son nom. Il avait toujours été persuadé que les brebis étaient
capables de comprendre ce qu'il disait.
Aussi leur lisait-il parfois certains passages
des livres qui l'avaient marqué, ou bien il
leur parlait de la solitude ou de la joie de
vivre d'un berger dans la campagne, commentait les dernières nouveautés qu'il avait
vues dans les villes par où il avait l'habitude de passer.
12
Depuis l'avant-veille, pourtant, il n'avait
pratiquement pas eu d'autre sujet de
conversation que cette jeune fille qui habitait la ville où il allait arriver quatre jours
plus tard. C'était la fille d'un commerçant.
Il n'était venu là qu'une fois, l'année précédente. Le commerçant possédait un
magasin de tissus, et il aimait voir tondre
les brebis sous ses yeux, pour éviter toute
tromperie sur la marchandise. Un ami lui
avait indiqué le magasin, et le berger y
avait amené son troupeau.
« J'ai besoin de vendre un peu de laine »,
dit-il au commerçant.
La boutique était pleine, et le commerçant demanda au berger d'attendre jusqu'en début de soirée. Celui-ci alla donc
s'asseoir sur le trottoir du magasin et tira
un livre de sa besace.
«Je ne savais pas que les bergers pouvaient lire des livres», dit une voix de
femme à côté de lui.
C'était une jeune fille, qui avait le type
même de la région d'Andalousie, avec ses
longs cheveux noirs, et des yeux qui rappelaient vaguement les anciens conquérants
maures.
«C'est que les brebis enseignent plus de
choses que les livres», répondit le jeune
berger. Ils restèrent à bavarder, plus de
deux heures durant. Elle dit qu'elle était la
fille du commerçant, et parla de la vie au
village, où chaque jour était semblable au
précédent. Le berger raconta la campagne
d'Andalousie, les dernières nouveautés
qu'il avait vues dans les villes par où il
14
était passé. Il était heureux de n'être pas
obligé de toujours converser avec ses brebis.
« Comment avez-vous appris à lire ? vint à
demander la jeune fille.
— Comme tout le monde, répondit-il. A
l'école.
— Mais alors, si vous savez lire, pourquoi n'êtes-vous donc qu'un berger ? »
Le jeune homme se déroba, pour n'avoir
pas à répondre à cette question. Il était
bien sûr que la jeune fille ne pourrait pas
comprendre. Il continua à raconter ses
histoires de voyage, et les petits yeux mauresques s'ouvraient tout grands ou se
refermaient sous l'effet de l'ébahissement
et de la surprise. A mesure que le temps
passait, le jeune homme se prit à souhaiter
que ce jour ne finît jamais, que le père de
la jeune fille demeurât occupé longtemps
encore et lui demandât d'attendre pendant
trois jours. Il se rendit compte qu'il ressentait quelque chose qu'il n'avait encore
jamais éprouvé jusqu'alors: l'envie de se
fixer pour toujours dans une même ville.
Avec la jeune fille aux cheveux noirs, les
jours ne seraient jamais semblables.
Mais le commerçant arriva, finalement,
et lui demanda de tondre quatre brebis.
Puis il paya ce qu'il devait et l'invita à
revenir l'année suivante.
Il ne manquait plus maintenant que
quatre jours pour arriver dans cette même
bourgade. Il était tout excité, et en même
temps plein d'incertitude: peut-être la
jeune fille l'aurait-elle oublié. Il ne manquait pas de bergers qui passaient par là
pour vendre de la laine.
«Peu importe, dit-il, parlant à ses brebis.
Moi aussi, je connais d'autres filles dans
d'autres villes. »
Mais, dans le fond de son cœur, il savait
que c'était loin d'être sans importance. Et
que les bergers, comme les marins, ou les
commis voyageurs, connaissent toujours
une ville où existe quelqu'un capable de
leur faire oublier le plaisir de courir le
monde en toute liberté.
Alors que paraissaient les premières
lueurs de l'aube, le berger commença à
faire avancer ses moutons dans la direction
du soleil levant. « Ils n'ont jamais besoin de
prendre une décision, pensa-t-il. C'est
peut-être pour cette raison qu'ils restent
toujours auprès de moi.» Le seul besoin
qu'éprouvaient les moutons, c'était celui
d'eau et de nourriture. Et tant que leur berger connaîtrait les meilleurs pâturages
d'Andalousie, ils seraient toujours ses
amis. Même si tous les jours étaient semblables les uns aux autres, faits de longues
heures qui se traînaient entre le lever et le
coucher du soleil; même s'ils n'avaient
jamais lu le moindre livre au cours de leur
brève existence et ignoraient la langue des
hommes qui racontaient ce qui se passait
dans les villages. Ils se contentaient de
nourriture et d'eau, et c'était en effet bien
suffisant. En échange, ils offraient généreusement leur laine, leur compagnie et, de
temps en temps, leur viande.
« Si, d'un moment à l'autre, je me trans17
formais en monstre et me mettais à les
tuer un à un, ils ne commenceraient à
comprendre qu'une fois le troupeau déjà
presque tout entier exterminé, pensa-t-il.
Parce qu'ils ont confiance en moi, et qu'ils
ont cessé de se fier à leurs propres instincts. Tout cela parce que c'est moi qui les
mène au pâturage. »
Le jeune homme commença à se surprendre de ses propres pensées, à les trouver bizarres. L'église, avec ce sycomore
qui poussait à l'intérieur, était peut-être
hantée. Etait-ce pour cette raison qu'il
avait encore refait ce même rêve, et qu'il
éprouvait maintenant une sorte de colère à
l'encontre des brebis, ses amies toujours
fidèles ? Il but un peu du vin qui lui restait
du souper de la veille et serra son manteau
contre son corps. Il savait que, dans quelques heures, avec le soleil à pic, il allait
faire si chaud qu'il ne pourrait plus mener
son troupeau à travers la campagne. A
cette heure-là, en été, toute l'Espagne dormait. La chaleur durait jusqu'à la nuit, et
pendant tout ce temps il lui faudrait transporter son manteau avec lui. Malgré tout,
quand il avait envie de se plaindre de cette
charge, il se souvenait que, grâce à cette
charge, précisément, il n'avait pas ressenti
le froid du petit matin.
«Nous devons toujours être prêts à
affronter les surprises du temps », songeaitil alors; et il acceptait avec gratitude le
poids de son manteau.
18
Celui-ci avait donc sa raison d'être,
comme le jeune homme lui-même. Au bout
de deux années passées à parcourir les
plaines de l'Andalousie, il connaissait par
cœur toutes les villes de la région, et
c'était là ce qui donnait un sens à sa vie :
voyager.
Il avait l'intention, cette fois-ci, d'expliquer à la jeune fille pourquoi un simple
berger peut savoir lire: jusqu'à l'âge de
seize ans, il avait fréquenté le séminaire.
Ses parents auraient voulu faire de lui un
prêtre, motif de fierté pour une humble
famille paysanne qui travaillait tout juste
pour la nourriture et l'eau, comme ses
moutons. Il avait étudié le latin, l'espagnol, la théologie. Mais, depuis sa petite
enfance, il rêvait de connaître le monde, et
c'était là quelque chose de bien plus
important que de connaître Dieu ou les
péchés des hommes. Un beau soir, en
allant voir sa famille, il s'était armé de
courage et avait dit à son père qu'il ne voulait pas être curé. Il voulait voyager.
«Des hommes venus du monde entier
sont déjà passés par ce village, mon fils. Ils
viennent ici chercher des choses nouvelles,
mais ils restent toujours les mêmes
hommes. Ils vont jusqu'à la colline pour
visiter le château, et trouvent que le passé
valait mieux que le présent. Ils ont les cheveux clairs, ou le teint foncé, mais sont
semblables aux hommes de notre village.
19
— Mais moi, je ne connais pas les châteaux des pays d'où viennent ces hommes,
répliqua le jeune homme.
— Ces hommes, quand ils voient nos
champs et nos femmes, disent qu'ils aimeraient vivre ici pour toujours, poursuivit le
père.
— Je veux connaître les femmes et les
terres d'où ils viennent, dit alors le fils.
Car eux ne restent jamais parmi nous.
— Mais ces hommes ont de l'argent plein
leurs poches, dit encore le père. Chez nous,
seuls les bergers peuvent voir du pays.
— Alors, je serai berger. »
Le père n'ajouta rien de plus. Le lendemain, il donna à son fils une bourse qui
contenait trois vieilles pièces d'or espagnoles.
«Je les ai trouvées un jour dans un
champ. Dans mon idée, elles devaient aller
à l'Eglise, à l'occasion de ton ordination.
Achète-toi un troupeau et va courir le
monde, jusqu'au jour où tu apprendras
que notre château est le plus digne d'intérêt et nos femmes les plus belles. »
Et il lui donna sa bénédiction. Le garçon, dans les yeux de son père, lut aussi
l'envie de courir le monde. Une envie qui
vivait toujours, en dépit des dizaines d'années au cours desquelles il avait essayé de
la faire passer en demeurant dans le même
lieu pour y dormir chaque nuit, y boire et
y manger.
L'horizon se teinta de rouge, puis le
soleil apparut. Le jeune homme se souvint
de la conversation avec son père et se sentit heureux; il avait déjà connu bien des
châteaux et bien des femmes (mais aucune
ne pouvait égaler celle qui l'attendait à
deux jours de là). Il possédait un manteau,
un livre qu'il pourrait échanger contre un
autre, un troupeau de moutons. Le plus
important, toutefois, c'était que, chaque
jour, il réalisait le grand rêve de sa vie :
voyager. Quand il se serait fatigué des
campagnes d'Andalousie, il pourrait vendre
ses moutons et devenir marin. Quand il en
aurait assez de la mer, il aurait connu
des quantités de villes, des quantités de
femmes, des quantités d'occasions d'être
heureux.
«Comment peut-on aller chercher Dieu
au séminaire?» se demanda-t-il, tout en
regardant naître le soleil. Chaque fois que
c'était possible, il tâchait de trouver un
nouvel itinéraire. Il n'était jamais venu
jusqu'à cette église, alors qu'il était pour21
tant passé par là tant de fois. Le monde
était grand, inépuisable ; et s'il laissait ses
moutons le guider, ne serait-ce qu'un peu
de temps, il finirait par découvrir encore
bien des choses pleines d'intérêt. « Le problème, c'est qu'ils ne se rendent pas compte
qu'ils parcourent de nouveaux chemins
tous les jours. Ils ne s'aperçoivent pas que
les pâturages ont changé, que les saisons
sont différentes. Car ils n'ont d'autre préoccupation que la nourriture et l'eau. »
«Peut-être en est-il ainsi pour tout le
monde, pensa le berger. Même pour moi,
qui n'ai plus d'autres femmes en tête
depuis que j'ai rencontré la fille de ce commerçant. »
Il regarda le ciel. D'après ses calculs, il
serait à Tarifa avant l'heure du déjeuner.
Là, il pourrait échanger son livre contre
un plus gros volume, remplir sa bouteille
de vin, se faire raser et couper les cheveux ; il devait être fin prêt pour retrouver
la jeune fille, et il ne voulait même pas
envisager l'éventualité qu'un autre berger
fût arrivé avant lui, avec davantage de
moutons, pour demander sa main.
«C'est justement la possibilité de réaliser un rêve qui rend la vie intéressante»,
songea-t-il en levant à nouveau son regard
vers le ciel, tout en pressant le pas. Il
venait de se rappeler qu'il y avait à Tarifa
une vieille femme qui savait interpréter les
rêves. Et, cette nuit-là, il avait eu le même
rêve qu'il avait déjà fait une fois.
La vieille conduisit le jeune homme au
fond de la maison, dans une pièce séparée
de la salle par un rideau en plastique multicolore. Il y avait là une table, une image
du Sacré-Cœur de Jésus, et deux chaises.
La vieille s'assit et le pria d'en faire
autant. Puis elle prit entre les siennes les
deux mains du garçon et se mit à prier
tout bas.
Cela ressemblait à une prière gitane. Il
avait déjà croisé bien des gitans sur son
chemin. Ces gens-là voyageaient, eux aussi,
mais ils ne s'occupaient pas de moutons.
Le bruit courait qu'un gitan, c'était quelqu'un qui passait son temps à tromper le
monde. On disait aussi qu'ils avaient un
pacte avec le démon, qu'ils enlevaient des
enfants pour faire d'eux leurs esclaves
dans leurs mystérieux campements. Quand
il était tout petit, le jeune berger avait toujours été terrifié à l'idée d'être enlevé par
les gitans, et cette peur d'autrefois lui
revint tandis que la vieille lui tenait les
mains.
23
« Mais il y a ici une image du SacréCœur de Jésus », pensa-t-il, en essayant de
se rassurer. Il ne voulait pas que sa main
se mît à trembler et que la vieille s'aperçût
de sa frayeur. En silence, il récita un Notre
Père.
« Intéressant... » dit la vieille, sans quitter des yeux la main du garçon. Et, à nouveau, elle se tut.
Celui-ci se sentait de plus en plus nerveux. Ses mains se mirent à trembler malgré lui, et la vieille le remarqua. Il les
retira très vite.
«Je ne suis pas venu ici pour les lignes
de la main», dit-il, regrettant maintenant
d'être entré dans cette maison. Un instant,
il pensa qu'il ferait mieux de payer la
consultation et de s'en aller sans rien
savoir. Il accordait sans doute bien trop
d'importance à un rêve qui s'était répété.
« Tu es venu m'interroger sur les songes,
dit alors la vieille. Et les songes sont le langage de Dieu. Quand Dieu parle le langage
du monde, je peux en faire l'interprétation. Mais s'il parle le langage de ton âme,
alors il n'y a que toi qui puisses comprendre. De toute façon, il va falloir me
payer la consultation. »
«Encore une astuce», pensa le jeune
homme. Malgré tout, il décida de prendre
le risque. Un berger est toujours exposé au
danger des loups ou de la sécheresse, et
c'est bien ce qui rend plus excitant le
métier de berger.
24
«J'ai fait deux fois de suite le même
rêve, dit-il. Je me trouvais avec mes brebis
sur un pâturage, et voilà qu'apparaissait
un enfant qui se mettait à jouer avec les
bêtes. Je n'aime pas beaucoup qu'on
vienne s'amuser avec mes brebis, elles ont
un peu peur des gens qu'elles ne connaissent pas. Mais les enfants, eux, arrivent
toujours à s'amuser avec elles sans qu'elles
prennent peur. J'ignore pourquoi. Je ne
sais pas comment les animaux peuvent
savoir l'âge des êtres humains.
— Retourne à ton rêve, dit la vieille. J'ai
une marmite au feu. Et d'ailleurs, tu n'as
pas beaucoup d'argent, tu ne vas pas me
prendre tout mon temps.
— L'enfant continuait à jouer avec les
brebis pendant un moment, poursuivit le
berger, un peu embarrassé. Et, tout d'un
coup, il me prenait par la main et me conduisait jusqu'aux Pyramides d'Egypte. »
Il marqua un temps d'arrêt, pour voir si
la vieille savait ce qu'étaient les Pyramides
d'Egypte. Mais celle-ci resta muette.
«Alors, devant les Pyramides d'Egypte
(il prononça ces mots très distinctement,
pour que la vieille pût bien comprendre),
le gosse me disait: "Si tu viens jusqu'ici, tu
trouveras un trésor caché." Et, au moment
où il allait me montrer l'endroit exact, je
me suis réveillé. Les deux fois. »
La vieille demeura sans rien dire pendant quelques instants. Ensuite, elle reprit
25
les mains du jeune homme, qu'elle étudia
attentivement.
«Je ne vais rien te faire payer maintenant, dit-elle enfin. Mais je veux la dixième
partie du trésor, si jamais tu le trouves. »
Le jeune homme se mit à rire. Un rire de
contentement.
Ainsi, il allait conserver le peu d'argent
qu'il possédait, grâce à un songe où il était
question de trésors cachés! Cette vieille
bonne femme devait vraiment être une
gitane. Les gitans sont bêtes.
«Eh bien, comment interprétez-vous ce
rêve ? demanda le jeune homme.
— Avant, il faut jurer. Jure-moi que tu
me donneras la dixième partie de ton trésor en échange de ce que je te dirai. »
Il jura. La vieille lui demanda de répéter
le serment avec les yeux fixés sur l'image
du Sacré-Cœur de Jésus.
«C'est un songe de Langage du Monde,
dit-elle alors. Je peux l'interpréter, mais
c'est une interprétation très difficile. Il me
semble donc que je mérite bien ma part
sur ce que tu trouveras.
«Et l'interprétation est celle-ci: tu dois
aller jusqu'aux Pyramides d'Egypte. Je n'en
avais jamais entendu parler, mais si c'est
un enfant qui te les a montrées, c'est
qu'elles existent en effet. Là-bas, tu trouveras un trésor qui fera de toi un homme
riche. »
Le jeune homme fut d'abord surpris,
puis irrité. Il n'avait pas besoin de venir
26
trouver cette bonne femme pour si peu.
Mais, en fin de compte, il se rappela qu'il
n'avait rien à payer.
« Si c'était pour ça, je n'avais pas besoin
de perdre mon temps, dit-il.
— Tu vois! Je t'avais bien dit que ton
rêve était difficile à interpréter. Les choses
simples sont les plus extraordinaires, et
seuls les savants parviennent à les voir.
Comme je n'en suis pas un, il faut bien que
je connaisse d'autres arts: lire dans les
mains, par exemple.
— Et comment vais-je faire pour aller
jusqu'en Egypte ?
— Je ne fais qu'interpréter les songes. Il
n'est pas dans mon pouvoir de les transformer en réalité. C'est pour cette raison
que je dois vivre de ce que me donnent
mes filles.
— Et si je n'arrive pas jusqu'en Egypte ?
— Eh bien ! je ne serai pas payée. Ce ne
sera pas la première fois. »
Et la vieille n'ajouta rien. Elle demanda
au jeune homme de s'en aller, car il lui
avait déjà fait perdre beaucoup de temps.
Le berger s'en alla, déçu, et bien décidé à
ne plus jamais croire aux songes. Il se rappela qu'il avait diverses choses à faire: il
alla donc chercher de quoi manger, échangea son livre contre un autre, plus gros, et
s'en fut s'asseoir sur un banc de la place
pour goûter à loisir le vin nouveau qu'il
avait acheté. C'était une journée chaude, et
le vin, par un de ces mystères insondables
comme il y en a, parvenait à le rafraîchir
un peu. Ses moutons se trouvaient à l'entrée de la ville, dans l'étable d'un nouvel
ami qu'il s'était fait. Il connaissait beaucoup de monde dans ces parages — et
c'était bien pourquoi il aimait tant voyager.
On arrive toujours à se faire de nouveaux
amis, sans avoir besoin de rester avec eux
jour après jour. Lorsqu'on voit toujours les
mêmes personnes, comme c'était le cas au
séminaire, on en vient à considérer qu'elles
font partie de notre vie. Et alors, puisqu'elles font partie de notre vie, elles finissent par vouloir transformer notre vie. Et si
nous ne sommes pas tels qu'elles souhaite28
raient nous voir, les voilà mécontentes. Car
tout le monde croit savoir exactement comment nous devrions vivre.
Mais personne ne sait jamais comment il
doit lui-même vivre sa propre vie. Un peu
comme la bonne femme des rêves, qui ne
savait pas les transformer en réalité.
Il décida d'attendre que le soleil baisse
un peu, avant de repartir dans la campagne avec ses brebis. Dans trois jours, il
allait revoir la fille du commerçant.
Il commença à lire le livre que lui avait
procuré le curé de Tarifa. C'était un
volume épais et, dès la première page, il y
était question d'un enterrement. En outre,
les noms des personnages étaient extrêmement compliqués. Si jamais il lui arrivait
un jour d'écrire un livre, pensa-t-il, il
introduirait les personnages un à un, pour
éviter aux lecteurs d'avoir à apprendre
leurs noms par cœur tous à la fois.
Alors qu'il arrivait à se concentrer
un peu sur sa lecture (et c'était bien agréable, car il y avait un enterrement dans la
neige, ce qui lui donnait une sensation de
fraîcheur, sous ce soleil brûlant), un vieil
homme vint s'asseoir à côté de lui et engagea la conversation.
«Que font ces gens? demanda le vieillard, en désignant les passants sur la
place.
— Ils travaillent», répondit le berger,
sèchement; et il fit semblant d'être absorbé par ce qu'il lisait. En réalité, il son29
geait qu'il allait tondre ses brebis devant la
fille du commerçant, et qu'elle serait à
même de constater qu'il pouvait faire des
choses bien intéressantes. Il avait déjà
imaginé cette scène des dizaines de fois.
Et, toujours, il voyait la jeune fille s'émerveiller quand il commençait à lui expliquer que les moutons doivent être tondus
de l'arrière vers l'avant. Il tâchait aussi de
se rappeler quelques bonnes histoires à
lui raconter tout en tondant les bêtes.
C'étaient, pour la plupart, des histoires
qu'il avait lues dans des livres, mais il les
raconterait comme s'il les avait vécues luimême. Elle ne saurait jamais la différence,
puisqu'elle ne savait pas lire dans les
livres.
Le vieillard insista, cependant. Il raconta qu'il était fatigué, qu'il avait soif,
et demanda à boire une gorgée de vin. Le
garçon offrit sa bouteille ; peut-être l'autre
allait-il le laisser tranquille.
Mais le vieil homme voulait absolument
bavarder. Il demanda au berger ce qu'était
le livre qu'il était en train de lire. Celui-ci
pensa se montrer grossier et changer de
banc, mais son père lui avait appris à respecter les personnes âgées. Alors il tendit
le bouquin au vieux bonhomme, pour deux
raisons : la première était qu'il se trouvait
bien incapable d'en prononcer le titre; et
la seconde, c'était que, si le vieux ne savait
pas lire, c'était lui qui allait changer de
banc, pour ne pas se sentir humilié.
30
«Hum! fit le vieillard, en examinant le
volume sur toutes ses faces, comme si
c'eût été un objet bizarre. C'est un livre
important, mais fort ennuyeux. »
Le berger fut bien surpris. Ainsi, le bonhomme savait lire, lui aussi, et avait déjà lu
ce livre-là. Et si c'était un ouvrage ennuyeux, comme il l'affirmait, il était encore
temps de le changer pour un autre.
«C'est un livre qui parle de la même
chose que presque tous les livres, poursuivit le vieillard. De l'incapacité des gens à
choisir leur propre destin. Et, pour finir, il
laisse croire à la plus grande imposture du
monde.
— Et quelle est donc la plus grande
imposture du monde? demanda le jeune
homme, surpris.
— La voici: à un moment donné de
notre existence, nous perdons la maîtrise,
de notre vie, qui se trouve dès lors gouvernée par le destin. C'est là qu'est la plus
grande imposture du monde.
— Pour moi, cela ne s'est pas passé de
cette façon, dit le jeune homme. On voulait
faire de moi un prêtre, et j'ai décidé d'être
berger.
— C'est mieux ainsi, dit le vieillard.
Parce que tu aimes voyager. »
«Il a deviné mes pensées», se dit Santiago.
Pendant ce temps, le vieux feuilletait le
gros livre, sans la moindre intention de le
rendre. Le berger remarqua qu'il était
31
habillé d'étrange façon : il avait l'air d'un
Arabe, ce qui n'était pas si extraordinaire
dans la région. L'Afrique se trouvait à
quelques heures seulement de Tarifa ; il n'y
avait qu'à traverser le petit détroit en
bateau. Très souvent, des Arabes venus
faire des emplettes apparaissaient en ville,
et on les voyait prier de bien curieuse
façon plusieurs fois par jour.
«D'où est-ce que vous êtes? demandat-il.
— De bien des endroits.
— Personne ne peut être de plusieurs
endroits, dit le garçon. Moi, je suis berger,
et je peux me trouver en différents endroits, mais je suis originaire d'un seul:
une ville proche d'un très vieux château.
C'est là que je suis né.
— Alors, disons que je suis né à Salem. »
Le berger ne savait pas où se trouvait
Salem, mais ne voulut pas poser de question, pour ne pas se sentir humilié du
fait de sa propre ignorance. Il continua à
regarder la place pendant un moment. Les
gens allaient et venaient, et paraissaient
fort affairés.
«Comment est-ce, à Salem? demandat-il enfin, cherchant un indice quelconque.
— Comme toujours, depuis toujours.»
Ce n'était pas vraiment un indice. Du
moins savait-il que Salem n'était pas en
Andalousie. Sinon, il aurait connu cette
ville.
32
«Et qu'est-ce que vous faites, à Salem?
— Ce que je fais à Salem ? » Pour la première fois, le vieillard éclata d'un grand
rire. «Mais je suis le Roi de Salem, quelle
question ! »
Les gens disent de bien drôles de choses.
Quelquefois, il vaut mieux vivre avec les
brebis, qui sont muettes, et se contentent
de chercher de la nourriture et de l'eau.
Ou alors, avec les livres, qui racontent des
histoires incroyables quand on a envie
d'en entendre. Mais quand on parle avec
les gens, ceux-ci vous disent certaines
choses qui font qu'on reste sans savoir
comment poursuivre la conversation.
«Je m'appelle Melchisédec, dit le vieil
homme. Combien as-tu de moutons ?
— Ce qu'il faut», répondit le berger. Le
vieux voulait en savoir un peu trop sur sa
vie.
«Alors, nous avons un problème. Je ne
peux pas t'aider tant que tu penses avoir
ce qu'il te faut de moutons. »
Le garçon commença à éprouver un certain agacement. Il ne demandait aucune
aide. C'était le vieux qui lui avait demandé
du vin, qui avait voulu bavarder, qui s'était
intéressé à son livre.
« Rendez-moi ce livre, dit-il. Il faut que
j'aille chercher mes moutons et que je
continue ma route.
— Donne-m'en un sur dix, dit le vieillard. Et je t'apprendrai comment faire
pour parvenir jusqu'au trésor caché. »
33
Le jeune homme se ressouvint alors de
son rêve, et soudain tout devint clair. La
vieille ne lui avait rien fait payer, mais ce
vieux (qui était peut-être son mari) allait
réussir à lui soutirer bien davantage, en
échange d'un renseignement qui ne correspondait à aucune réalité. Ce devait être
un gitan lui aussi.
Cependant, avant même qu'il n'eût dit le
moindre mot, le vieil homme se baissa,
ramassa une brindille et se mit à écrire sur
le sable de la place. Au moment où il se
baissa, quelque chose brilla sur sa poitrine,
avec une telle intensité que le garçon en fut
presque aveuglé. Mais, d'un geste étonnamment rapide pour un homme de son
âge, il s'empressa de refermer son manteau
sur son torse. Les yeux du garçon cessèrent
d'être éblouis et il put voir distinctement ce
que le vieil homme était en train d'écrire.
Sur le sable de la place principale de la
petite ville, il lut le nom de son père et
celui de sa mère. Il lut l'histoire de sa vie
jusqu'à cet instant, les jeux de son enfance,
les nuits froides du séminaire. Il lut des
choses qu'il n'avait jamais racontées à personne, comme cette fois où il avait dérobé
l'arme de son père pour aller chasser des
chevreuils, ou sa première expérience
sexuelle solitaire.
«Je suis le Roi de Salem», avait dit le
vieillard.
34
«Pourquoi un roi bavarde-t-il avec un
berger? demanda le jeune homme, gêné,
et plongé dans le plus grand étonnement.
— Il y a plusieurs raisons à cela. Mais
disons que la plus importante est que tu as
été capable d'accomplir ta Légende Personnelle. »
Le jeune homme ne savait pas ce que
voulait dire «Légende Personnelle».
«C'est ce que tu as toujours souhaité
faire. Chacun de nous, en sa prime jeunesse, sait quelle est sa Légende Personnelle.
«A cette époque de la vie, tout est clair,
tout est possible, et l'on n'a pas peur de
rêver et de souhaiter tout ce qu'on aimerait faire de sa vie. Cependant, à mesure
que le temps s'écoule, une force mystérieuse commence à essayer de prouver
qu'il est impossible de réaliser sa Légende
Personnelle. »
Ce que disait le vieil homme n'avait pas
grand sens pour le jeune berger. Mais il
voulait savoir ce qu'étaient ces «forces
mystérieuses»: la fille du commerçant
allait en rester bouche bée.
«Ce sont des forces qui semblent mauvaises, mais qui en réalité t'apprennent
comment réaliser ta Légende Personnelle.
Ce sont elles qui préparent ton esprit et ta
volonté, car il y a une grande vérité en ce
monde: qui que tu sois et quoi que tu
fasses, lorsque tu veux vraiment quelque
35
chose, c'est que ce désir est né dans l'Ame
de l'Univers. C'est ta mission sur la Terre.
— Même si l'on a seulement envie de
voyager? Ou bien d'épouser la fille d'un
négociant en tissus ?
— Ou de chercher un trésor. L'Ame du
Monde se nourrit du bonheur des gens. Ou
de leur malheur, de l'envie, de la jalousie.
Accomplir sa Légende Personnelle est la
seule et unique obligation des hommes.
Tout n'est qu'une seule chose.
«Et quand tu veux quelque chose, tout
l'Univers conspire à te permettre de réaliser ton désir. »
Ils gardèrent le silence pendant un
moment, à observer la place et les passants. Le vieux fut le premier à reprendre
la parole :
« Pourquoi gardes-tu des moutons ?
— Parce que j'aime voyager. »
Il montra un marchand de pop-corn,
avec sa carriole rouge, dans un coin de la
place.
«Cet homme aussi a toujours voulu
voyager, quand il était enfant. Mais il a
préféré acheter une petite carriole pour
vendre du pop-corn, amasser de l'argent
durant des années. Quand il sera vieux, il
ira passer un mois en Afrique. Il n'a jamais
compris qu'on a toujours la possibilité de
faire ce que l'on rêve.
— Il aurait dû choisir d'être berger,
pensa le jeune homme, à haute voix.
36
— Il y a bien pensé, dit le vieillard. Mais
les marchands de pop-corn sont de plus
grands personnages que les bergers. Les
marchands de pop-corn ont un toit à eux,
tandis que les bergers dorment à la belle
étoile. Les gens préfèrent marier leurs filles
à des marchands de pop-corn plutôt qu'à
des bergers. »
Le jeune homme sentit un pincement au
cœur, en pensant à la fille du commerçant.
Dans la ville où elle vivait, il y avait sûrement un marchand de pop-corn.
« Pour finir, ce que les gens pensent des
marchands de pop-corn et des bergers
devient plus important pour eux que la
Légende Personnelle. »
Le vieillard feuilleta le livre, et s'amusa à
en lire une page. Le berger attendit un
peu, et l'interrompit de la même façon
qu'il avait été interrompu par lui.
« Pourquoi me dites-vous ces choses ?
— Parce que tu essaies de vivre ta
Légende Personnelle. Et que tu es sur le
point d'y renoncer.
— Et vous apparaissez toujours dans
ces moments-là ?
— Pas toujours sous cette forme, mais
je n'y ai jamais manqué. Parfois, j'apparais sous la forme d'une bonne idée, d'une
façon de se sortir d'affaire. D'autres fois, à
un instant crucial, je fais en sorte que les
choses deviennent plus faciles. Et ainsi de
suite ; mais la plupart des gens ne remarquent rien. »
37
Il raconta que la semaine précédente, il
avait été obligé d'apparaître à un prospecteur sous la forme d'une pierre.
L'homme avait tout abandonné pour partir
à la recherche d'émeraudes. Cinq années
durant, il avait travaillé le long d'une
rivière, et avait cassé neuf cent quatrevingt-dix-neuf mille neuf cent quatre-vingtdix-neuf pierres pour tenter de trouver une
émeraude. A ce moment-là, il pensa renoncer, et il ne manquait alors qu'une pierre,
une seule pierre, pour qu'il découvrît son
émeraude. Comme c'était un homme qui
avait misé sur sa Légende Personnelle, le
vieillard décida d'intervenir. Il se métamorphosa en une pierre qui roula aux
pieds du prospecteur. Sous le coup de la
colère, celui-ci, se sentant frustré par les
cinq années perdues, lança cette pierre au
loin. Mais il la jeta avec une telle violence
qu'elle alla frapper une autre pierre, qui se
brisa, révélant la plus belle émeraude du
monde.
« Les gens apprennent très tôt leur raison
de vivre, dit le vieillard avec, dans les yeux,
une certaine amertume. C'est peut-être
pour cette raison même qu'ils renoncent
aussi très tôt. Mais, ainsi va le monde. »
Le jeune homme se souvint alors que la
conversation avait eu pour point de départ
le trésor caché.
«Les trésors sont déterrés par le torrent
qui coule, et enterrés par cette même montée des eaux, dit le vieillard. Si tu veux en
38
savoir davantage sur ton trésor, tu devras
mé céder un dixième de ton troupeau.
— Un dixième du trésor ne ferait pas
l'affaire ? »
Le vieil homme se montra déçu.
«Si tu t'en vas en promettant ce que tu
ne possèdes pas encore, tu perdras l'envie
de l'obtenir. »
Le berger lui dit alors qu'il avait promis
un dixième du trésor à la gitane.
«Les gitans sont malins, soupira le
vieux. De toute façon, il est bon pour toi
d'apprendre que, dans la vie, tout a un
prix. C'est là ce que les Guerriers de la
Lumière tentent d'enseigner. »
Il rendit son livre au jeune homme.
« Demain, à cette même heure, tu m'amèneras un dixième de ton troupeau. Je t'indiquerai comment réussir à trouver le trésor
caché. Allez, bonsoir. »
Et il disparut par l'un des angles de la
place.
Le jeune homme essaya de reprendre sa
lecture, mais n'arriva plus à se concentrer.
Il était excité, tendu, car il savait que le
vieillard disait vrai. Il alla trouver le marchand ambulant et lui acheta un sac de
pop-corn, tout en se demandant s'il devait
ou non lui raconter ce qu'avait dit le vieil
homme. « Il vaut parfois mieux laisser les
choses comme elles sont», pensa-t-il; et il
ne dit rien. S'il avait parlé, le marchand
aurait passé trois jours à réfléchir pour
savoir s'il allait tout laisser là, mais il était
déjà bien habitué à sa petite carriole.
Il pouvait lui épargner cette incertitude
douloureuse. Il commença à errer par la
ville, et descendit jusqu'au port. Il y avait
là un petit bâtiment avec une sorte de
fenêtre à laquelle les gens venaient acheter
des billets. L'Egypte, cela se trouvait en
Afrique.
«Vous désirez? demanda l'employé du
guichet.
— Demain, peut-être», répondit-il en
s'éloignant. En vendant une seule de ses
40
brebis, il pourrait passer de l'autre côté du
détroit. Cette idée l'effrayait.
«Encore un rêveur, dit le guichetier à
son collègue, tandis que le jeune homme
s'éloignait. Il n'a pas de quoi payer son
voyage.»
Alors qu'il était devant le guichet, il avait
pensé à ses brebis, et il eut peur d'aller les
retrouver. Au cours de ces deux années, il
avait tout appris de l'élevage des moutons.
Il savait tondre, prendre soin des brebis
pleines, protéger son troupeau contre les
loups. Il connaissait tous les champs et
pâturages d'Andalousie. Connaissait le
juste prix d'achat et de vente de chacune
de ses bêtes.
Il décida de retourner jusqu'à l'étable de
son ami par le chemin le plus long. La ville
avait aussi un château, et il voulut gravir
la rampe empierrée et aller s'asseoir sur la
muraille. De là-haut, il pouvait apercevoir
l'Afrique. Quelqu'un lui avait expliqué, une
fois, que c'était par là qu'étaient arrivés les
Maures, qui avaient si longtemps occupé
presque toute l'Espagne. Il détestait les
Maures. C'étaient eux qui avaient amené
les gitans.
D'en haut, il pouvait également voir la
majeure partie de la ville, y compris la
place où il avait bavardé avec le vieux bonhomme.
«Maudite soit l'heure où j'ai rencontré
ce vieux», pensa-t-il. Il était simplement
allé trouver une femme capable d'interpré41
ter les songes. Ni cette femme ni ce
vieillard n'accordaient la moindre importance au fait qu'il était un berger. C'étaient
des solitaires qui ne croyaient plus en rien
dans la vie et ne comprenaient pas que les
bergers finissent par s'attacher à leurs
bêtes. Il connaissait à fond chacune d'elles :
il savait s'il y en avait une qui boitait,
laquelle devait mettre bas deux mois plus
tard, quelles étaient les plus paresseuses. Il
savait aussi les tondre, et les abattre. Si
jamais il décidait de partir, elles allaient
souffrir.
Le vent se mit à souffler. Ce vent, il
le connaissait : on l'appelait le levant, car
c'était avec ce vent-là qu'étaient venues les
hordes des infidèles. Avant de connaître
Tarifa, il n'avait jamais imaginé que l'Afrique fût si proche. Ce qui constituait un
grave danger : les Maures pouvaient à nouveau envahir le pays.
Le levant se mit à souffler plus fort. « Me
voici entre mes brebis et le trésor», pensait-il. Il devait se décider, choisir entre
quelque chose à quoi il s'était habitué et
quelque chose qu'il aimerait bien avoir. Et
il y avait aussi la fille du commerçant,
mais elle n'avait pas la même importance
que les brebis, car elle ne dépendait pas de
lui. La certitude lui vint que, si elle ne le
revoyait pas, le surlendemain, la jeune fille
n'y prendrait même pas garde : pour elle,
tous les jours étaient semblables, et quand
tous les jours sont ainsi semblables les uns
42
aux autres, c'est que les gens ont cessé de
s'apercevoir des bonnes choses qui se présentent dans leur vie tant que le soleil traverse le ciel.
«J'ai quitté mon père, ma mère, le château de la ville où je suis né. Ils s'y sont
faits, et je m'y suis fait. Les brebis aussi se
feront bien à mon absence », se dit-il.
De là-haut, il observa la place. Le marchand ambulant continuait à vendre son
pop-corn. Un jeune couple vint s'asseoir
sur le banc où il était resté à bavarder avec
le vieil homme, et ils échangèrent un long
baiser.
«Le marchand de pop-corn», murmurat-il pour lui-même, sans terminer sa phrase.
Car le levant s'était mis à souffler plus fort,
et il le sentit sur son visage. Il amenait les
Maures, sans doute, mais il apportait aussi
l'odeur du désert et des femmes voilées.
Il apportait la sueur et les songes des
hommes qui étaient un jour partis en quête
de l'Inconnu, en quête d'or, d'aventures...
et de pyramides. Le jeune homme se prit à
envier la liberté du vent, et comprit qu'il
pourrait être comme lui. Rien ne l'en
empêchait, sinon lui-même.
Les brebis, la fille du commerçant, les
champs d'Andalousie, ce n'étaient que les
étapes de sa Légende Personnelle.
Le lendemain, le jeune berger retrouva le
vieil homme à midi. Il amenait avec lui six
moutons. «Je suis surpris, dit-il. Mon ami
m'a acheté immédiatement le troupeau. Il
avait toute sa vie rêvé d'être berger, m'at-il dit; et donc, c'était bon signe.
— Il en va toujours ainsi, dit le vieillard.
Nous appelons cela le Principe Favorable.
Si tu joues aux cartes pour la première
fois, tu vas gagner, à coup sûr. La Chance
du Débutant.
— Et pourquoi cela ?
— Parce que la vie veut que tu vives ta
Légende Personnelle. »
Puis il se mit à examiner les six moutons, et s'aperçut que l'un d'eux boitait. Le
garçon lui expliqua que c'était sans importance, car c'était la bête la plus intelligente, et qu'elle donnait beaucoup de
laine.
« Où se trouve le trésor ? demanda-t-il.
— Le trésor est en Egypte, près des
Pyramides. »
Il eut un sursaut. La vieille lui avait dit
44
la même chose, mais elle ne s'était pas fait
payer.
« Pour arriver jusqu'au trésor, il faudra
que tu sois attentif aux signes. Dieu a écrit
dans le monde le chemin que chacun de
nous doit suivre. Il n'y a qu'à lire ce qu'il a
écrit pour toi. »
Avant que le jeune homme ait pu dire
quelque chose, une phalène prit son vol,
entre le vieillard et lui. Il se souvint de son
grand-père ; celui-ci lui avait dit, quand il
était enfant, que les phalènes étaient signe
de chance. De même que les grillons, les
sauterelles vertes, les petits lézards gris et
les trèfles à quatre feuilles.
«C'est cela, dit le vieillard, qui pouvait
lire dans ses pensées. Tout à fait comme
ton grand-père t'a appris. Ce sont là les
signes. »
Puis il ouvrit le manteau qui l'enveloppait. Le jeune garçon fut impressionné par
ce qu'il vit alors, et se souvint de l'éclat qui
l'avait ébloui la veille. Le vieil homme portait un pectoral en or massif, tout incrusté
de pierreries.
C'était vraiment un roi. Il devait se
déguiser de cette manière pour échapper
aux brigands.
«Tiens, dit-il en retirant une pierre
blanche et une pierre noire qui étaient
fixées au centre du pectoral. Elles se nomment Ourim et Toumim. La noire veut dire
"oui", la blanche signifie "non". Quand tu
ne parviendras pas à repérer les signes,
45
elles te serviront. Mais pose toujours une
question objective.
«D'une façon générale, cherche à prendre tes décisions par toi-même. Le trésor
se trouve près des Pyramides, et cela, tu le
savais déjà ; mais tu as dû payer le prix de
six moutons parce que c'est moi qui t'ai
aidé à prendre une décision. »
Le jeune homme enfouit les deux pierres
dans sa besace. Dorénavant, il prendrait
ses décisions lui-même.
«N'oublie pas que tout n'est qu'une
seule chose. N'oublie pas le langage des
signes. Et surtout, n'oublie pas d'aller jusqu'au bout de ta Légende Personnelle.
«Auparavant, toutefois, j'aimerais te
conter une petite histoire.
«Certain négociant envoya son fils
apprendre le Secret du Bonheur auprès
du plus sage de tous les hommes. Le jeune
garçon marcha quarante jours dans le
désert avant d'arriver finalement devant
un beau château, au sommet d'une montagne. C'était là que vivait le Sage dont il
était en quête.
«Au lieu de rencontrer un saint homme,
pourtant, notre héros entra dans une salle
où se déployait une activité intense:
des marchands entraient et sortaient, des
gens bavardaient dans un coin, un petit
orchestre jouait de suaves mélodies, et il y
avait une table chargée des mets les plus
délicieux de cette région du monde. Le
Sage parlait avec les uns et les autres, et le
46
jeune homme dut patienter deux heures
durant avant que ne vînt enfin son tour.
« Le Sage écouta attentivement le jeune
homme lui expliquer le motif de sa visite,
mais lui dit qu'il n'avait alors pas le temps
de lui révéler le Secret du Bonheur. Et il
lui suggéra de faire un tour de promenade
dans le palais et de revenir le voir à deux
heures de là.
«"Cependant, je veux vous demander
une faveur", ajouta le Sage, en remettant
au jeune homme une petite cuiller, dans
laquelle il versa deux gouttes d'huile:
"Tout au long de votre promenade, tenez
cette cuiller à la main, en faisant en sorte
de ne pas renverser l'huile."
«Le jeune homme commença à monter
et descendre les escaliers du palais, en
gardant toujours les yeux fixés sur la
cuiller. Au bout de deux heures, il revint
en présence du Sage.
« "Alors, demanda celui-ci, avez-vous vu
les tapisseries de Perse qui se trouvent
dans ma salle à manger? Avez-vous vu le
parc que le Maître des Jardiniers a mis dix
ans à créer ? Avez-vous remarqué les beaux
parchemins de ma bibliothèque?"
«Le jeune homme, confus, dut avouer
qu'il n'avait rien vu du tout. Son seul souci
avait été de ne point renverser les gouttes
d'huile que le Sage lui avait confiées.
« "Eh bien, retourne faire connaissance
des merveilles de mon univers, lui dit
le Sage. On ne peut se fier à un homme
47
si l'on ne connaît pas la maison qu'il
habite."
«Plus rassuré maintenant, le jeune
homme prit la cuiller et retourna se promener dans le palais, en prêtant attention,
cette fois, à toutes les œuvres d'art qui
étaient accrochées aux murs et aux plafonds. Il vit les jardins, les montagnes
alentour, la délicatesse des fleurs, le raffinement avec lequel chacune des œuvres
d'art était disposée à la place qui convenait. De retour auprès du Sage, il relata de
façon détaillée tout ce qu'il avait vu.
« "Mais où sont les deux gouttes d'huile
que je t'avais confiées ?" demanda le Sage.
«Le jeune homme, regardant alors la
cuiller, constata qu'il les avait renversées.
« "Eh bien, dit alors le Sage des Sages,
c'est là le seul conseil que j'aie à te donner : le secret du bonheur est de regarder
toutes les merveilles du monde, mais sans
jamais oublier les deux gouttes d'huile
dans la cuiller."»
Le berger demeura sans rien dire. Il
avait compris l'histoire du vieux roi. Un
berger peut aimer les voyages, mais jamais
il n'oublie ses brebis.
Le vieillard regarda le jeune homme et,
de ses deux mains ouvertes, fit sur sa tête
quelques gestes étranges.
Puis il rassembla ses moutons et s'en fut.
Surplombant la petite ville de Tarifa,
existe une vieille forteresse jadis construite
par les Maures; et qui s'assied sur ses
murailles peut voir de là une place, un
marchand de pop-corn et un morceau de
l'Afrique.
Melchisédec, le Roi de Salem, s'assit ce
soir-là sur les remparts du fort, et sentit
sur son visage le vent que l'on nomme
levant. Les brebis, près de lui, ne cessaient
de s'agiter, inquiètes, troublées par le changement de maître et tous ces bouleversements. Tout ce qu'elles désiraient, c'était
seulement de quoi manger et boire.
Melchisédec observa le petit bateau qui
s'éloignait du port. Jamais il ne reverrait le
jeune berger, de même qu'il n'avait jamais
revu Abraham, après lui avoir fait payer sa
dîme. Et cependant, c'était son œuvre.
Les dieux ne doivent pas avoir de souhaits, car les dieux n'ont pas de Légende
Personnelle. Toutefois, le Roi de Salem,
dans son for intérieur, fit des vœux pour le
succès du jeune homme.
49
« Dommage ! Il aura bientôt oublié mon
nom, songea-t-il. J'aurais dû le lui répéter
plusieurs fois. Quand il aurait parlé de
moi, il aurait pu dire que je suis Melchisédec, le Roi de Salem. »
Puis il leva les yeux au ciel, un peu
confus de ce qu'il venait de penser: «Je
sais: ce n'est là que vanité des vanités,
comme Toi-même l'as dit, Seigneur. Mais
un vieux roi peut parfois avoir besoin de se
sentir fier de lui. »
«Quel étrange pays que l'Afrique!»
pensa le jeune homme.
Il était assis dans une sorte de café, identique à d'autres cafés qu'il avait pu voir en
parcourant les ruelles étroites de la ville.
Des hommes fumaient une pipe géante,
qu'ils se passaient de bouche en bouche.
En l'espace de quelques heures, il avait vu
des hommes qui se promenaient en se
tenant par la main, des femmes au visage
voilé, des prêtres qui montaient au sommet de hautes tours et se mettaient à chanter, tandis que tout le monde à l'entour
s'agenouillait et se frappait la tête contre
le sol.
« Pratiques d'infidèles », se dit-il. Lorsqu'il était enfant, il avait l'habitude de voir
à l'église, dans son village, une statue de
saint Jacques le Majeur sur son cheval
blanc, l'épée dégainée, foulant aux pieds
des personnages qui ressemblaient à ces
gens. Il se sentait mal à l'aise et terriblement seul. Les infidèles avaient un regard
sinistre.
51
De plus, dans la hâte du grand départ, il
avait oublié un détail, un seul petit détail,
qui pouvait bien le tenir éloigné de son trésor pendant un long temps : dans ce pays,
tout le monde parlait arabe.
Le patron du café s'approcha, et lui désigna du doigt une boisson qu'il avait vu servir à une autre table. C'était du thé, un thé
amer. Il aurait préféré boire du vin.
Mais ce n'était sûrement pas le moment
de se soucier de ce genre de choses. Il
devait plutôt ne penser qu'à son trésor, et
à la façon de s'en emparer. La vente de ses
moutons lui avait mis en poche une
somme relativement importante, et il savait
que l'argent est une chose magique: avec
de l'argent, personne n'est jamais tout à fait
seul. Dans peu de temps, l'affaire de quelques jours peut-être, il se trouverait au
pied des Pyramides. Un vieil homme, avec
tout cet or qui brillait sur sa poitrine,
n'avait aucun besoin de raconter des mensonges pour se procurer six moutons.
Le vieux roi lui avait parlé de signes.
Pendant la traversée du détroit, il avait
pensé aux signes. Oui, il savait bien de
quoi il parlait : durant tout ce temps passé
dans les campagnes de l'Andalousie, il
s'était accoutumé à lire sur la terre et dans
les cieux les indications relatives au chemin qu'il devait suivre. Il avait appris que
tel oiseau révélait la présence d'un serpent
à proximité, que tel arbuste permettait de
savoir qu'il y avait de l'eau à quelques kilo52
mètres de là. Les moutons lui avaient
enseigné ces choses.
« Si Dieu guide si bien les brebis, Il guidera aussi bien un homme», se dit-il; et
il se sentit rassuré. Le thé lui parut déjà
moins amer.
«Qui es-tu?» entendit-il demander, en
langue espagnole.
Il ressentit un immense réconfort. Il
songeait à des signes, et quelqu'un avait
paru.
«Comment se fait-il que tu parles espagnol ? » demanda-t-il.
Le nouveau venu était un garçon vêtu à
l'occidentale, mais la couleur de sa peau
donnait à penser qu'il était bien de la ville.
Il avait à peu près sa taille et son âge.
«Ici, presque tout le monde parle espagnol. Nous ne sommes qu'à deux petites
heures de l'Espagne.
— Assieds-toi et commande quelque
chose à mon compte. Et demande du vin
pour moi. J'ai horreur de ce thé.
— Il n'y a pas de vin dans le pays, rétorqua l'autre. La religion l'interdit. »
Le jeune homme dit alors qu'il devait se
rendre aux Pyramides. Il était sur le point
de parler du trésor, mais préféra finalement n'en rien dire. L'Arabe aurait bien
été capable d'en exiger une partie pour le
conduire jusque-là. Il se souvint de ce que
le vieillard lui avait dit au sujet des propositions.
«Je voudrais que tu m'emmènes là-bas, si
53
c'est possible. Je peux te payer comme
guide.
— Tu as une idée de la façon d'aller jusque là-bas ? »
Il remarqua alors que le patron du café
se trouvait à proximité, en train d'écouter attentivement la conversation. Sa présence le gênait quelque peu. Mais il avait
rencontré un guide, et il n'allait pas perdre
cette occasion.
«Il faut traverser tout le désert du
Sahara, dit le nouveau venu. Et, pour cela,
il faut de l'argent. Je veux d'abord savoir si
tu en as suffisamment. »
Le jeune homme trouva la question bien
curieuse. Mais il avait confiance dans le
vieil homme, et celui-ci lui avait dit que
lorsqu'on veut vraiment quelque chose,
tout l'Univers conspire en votre faveur.
Il retira son argent de sa poche et le montra à son nouveau compagnon. Le patron
du café s'approcha encore et regarda également. Les deux hommes échangèrent
alors quelques mots en arabe. Le patron
semblait être en colère.
«Allons-nous-en, dit le jeune garçon. Il
ne veut pas que nous restions ici. »
Le jeune homme se sentit plus tranquille. Il se leva pour payer ce qu'il devait,
mais le patron le prit par le bras et se mit
à débiter un long discours, sans pause. Le
jeune homme était fort, mais il se trouvait
en pays étranger. Ce fut son nouvel ami
54
qui poussa le patron de côté et l'emmena,
lui, à l'extérieur.
« Il en voulait à ton argent, dit-il. Tanger,
ce n'est pas comme le reste de l'Afrique.
Ici, nous sommes dans un port, et les ports
sont tous des repaires de voleurs. »
Il pouvait donc se fier à son nouvel ami,
qui était venu à son aide alors qu'il se trouvait dans une situation critique. Il tira l'argent de sa poche et le compta.
«Nous pouvons arriver demain au pied
des Pyramides, dit l'autre, en prenant l'argent. Mais il faut que j'achète deux chameaux. »
Et ils s'en furent, ensemble, par les rues
étroites de Tanger. Dans tous les coins et
recoins, il y avait des étalages de marchandises à vendre. Ils arrivèrent finalement au
milieu d'une grande place, où se tenait le
marché. Des milliers de personnes étaient
là, qui discutaient, vendaient, achetaient,
les produits maraîchers voisinaient avec
des poignards, des tapis, des pipes de
toutes sortes. Le jeune homme ne quittait
pas des yeux son nouvel ami. Il n'oubliait
pas que celui-ci avait maintenant tout son
argent entre les mains. Il songea bien à le
lui redemander, mais se dit que ce serait
manquer de délicatesse. Il ne connaissait
pas les usages de ces terres étrangères
dont il foulait maintenant le sol.
«Il suffit de le surveiller», pensa-t-il. Il
était plus fort que l'autre.
Tout à coup, au milieu de cet énorme
55
fouillis, voilà que ses yeux tombèrent sur
la plus belle épée qu'il eût jamais vue. Le
fourreau était en argent, la poignée noire,
incrustée de pierres précieuses. Il se fit la
promesse qu'à son retour d'Egypte il achèterait cette épée.
«Demande donc au marchand combien
elle coûte », dit-il à son compagnon. Mais il
s'aperçut qu'il avait eu deux secondes de
distraction, tandis qu'il contemplait l'arme.
Son cœur se serra, comme si sa poitrine
avait subitement rétréci. Il eut peur de
regarder de côté, sachant bien ce qui l'attendait. Il resta les yeux fixés un moment
sur la belle épée, puis, s'armant finalement
de courage, il se retourna.
Tout autour de lui, le marché, les gens
qui allaient et venaient, criaient, achetaient les tapis, les noisettes, les salades à
côté des plateaux de cuivre, les hommes
qui se tenaient par la main dans la rue, les
femmes voilées, les parfums de mets exotiques... Mais nulle part, absolument nulle
part, la silhouette de son compagnon.
Il voulut encore essayer de croire qu'ils
s'étaient perdus de vue par hasard. Il
décida de rester sur place, en espérant que
l'autre allait revenir. Un moment après, un
type monta dans l'une de ces fameuses
tours et commença à chanter: tous ceux
qui étaient là s'agenouillèrent, frappèrent
le sol de leur front et se mirent à chanter à
leur tour. Ensuite, comme une colonie de
56
fourmis au travail, ils démontèrent leurs
baraques et s'en allèrent.
Le soleil, de même, disparut. Le jeune
homme le regarda pendant un long moment, jusqu'à ce qu'il fût caché derrière
les maisons blanches qui entouraient la
place. Il songea que, lorsque ce même
soleil s'était levé ce matin-là, il se trouvait,
lui, sur un autre continent, il était berger,
possédait soixante moutons, et avait rendez-vous avec une jeune fille. Le matin, il
savait tout ce qui devait arriver tandis qu'il
marcherait à travers la campagne.
Et pourtant, maintenant que le soleil se
couchait, il se trouvait dans un pays différent, étranger sur une terre étrangère, où
il ne pouvait pas même comprendre la
langue que les gens parlaient. Il n'était
plus berger, et n'avait plus rien à lui, pas
même l'argent nécessaire pour revenir sur
ses pas et tout recommencer.
«Tout cela entre le lever et le coucher
du même soleil», se dit-il. Et il s'apitoya
sur lui-même, en pensant que, parfois, les
choses changent, dans la vie, en l'espace
d'un simple cri, avant même qu'on ait le
temps de s'habituer à ces choses.
Il avait honte de pleurer. Jamais il
n'avait pleuré devant ses propres brebis.
Mais la place du marché était vide, et il
était loin de sa patrie.
Il pleura. Il pleura parce que Dieu était
injuste, et qu'il récompensait de cette
façon les gens qui croyaient à leurs
57
propres rêves. «Quand j'étais avec mes
moutons, j'étais heureux, et je faisais partager mon bonheur tout à l'entour. Les
gens me voyaient arriver et m'accueillaient bien. Maintenant, je suis triste et
malheureux. Que vais-je faire? Je vais être
plus amer et n'aurai plus confiance en personne parce qu'une personne m'a trahi. Je
vais haïr tous ceux qui ont trouvé des trésors cachés, parce que je n'ai pas trouvé le
mien. Et je vais continuellement chercher
à conserver le peu que j'ai, parce que je
suis trop petit pour embrasser le monde. »
Il ouvrit sa besace pour voir ce qu'il
avait dedans ; peut-être restait-il encore un
morceau du sandwich qu'il avait mangé à
bord du bateau. Mais il ne trouva que le
gros livre, le manteau, et les deux pierres
que le vieil homme lui avait données.
A la vue de ces pierres, il éprouva un
sentiment de grand réconfort. Il avait
échangé six brebis contre deux pierres
précieuses provenant d'un pectoral en or.
Il pouvait les vendre, et acquérir ainsi son
billet de retour. «Je serai désormais plus
malin », pensa-t-il, tout en retirant les deux
pierres de sa besace pour les cacher au
fond de sa poche. C'était ici un port, et la
seule chose vraie que ce type lui eût dite
était bien celle-ci: un port est toujours
plein de voleurs.
Maintenant, il comprenait enfin les
efforts désespérés du patron, dans le café :
il essayait de lui dire de ne pas se fier à cet
58
homme. «Je suis comme tous les autres: je
vois le monde comme je souhaiterais que
les choses se produisent, et non comme
elles se produisent réellement. »
Il resta à considérer les pierres. Il caressa doucement chacune d'elles, éprouva
leur température, leur surface lisse. Elles
étaient son trésor. Le seul fait de les toucher lui procura une sorte d'apaisement.
Elles lui rappelaient le souvenir du vieil
homme.
« Quand tu veux vraiment une chose, lui
avait dit celui-ci, tout l'Univers conspire
à faire en sorte que tu parviennes à l'obtenir. »
Il aurait voulu comprendre comment
cela pouvait être vrai. Il se trouvait là, sur
une place de marché déserte, sans un sou
en poche, sans brebis à garder pour là
nuit. Mais les pierres constituaient la
preuve qu'il avait bien rencontré un roi —
un roi qui connaissait son histoire personnelle, qui était au courant de ce qu'il avait
fait avec l'arme de son père, et de sa première expérience sexuelle.
«Les pierres servent à la divination.
Elles se nomment Ourim et Toumim. »
Il les remit à leur place dans le sac et
décida de faire l'expérience. Le vieux avait
dit qu'il fallait poser des questions claires,
parce que les pierres ne pouvaient servir
que si l'on savait ce qu'on voulait.
Le jeune homme, alors, demanda si la
59
bénédiction du vieillard était toujours sur
lui.
Il retira l'une des pierres. C'était «oui».
« Est-ce que je vais trouver mon trésor ? »
interrogea-t-il.
Il plongea la main dans la besace et
allait saisir l'une des pierres, quand elles
glissèrent toutes deux par un trou qu'il
y avait dans le tissu. Il ne s'était jamais
aperçu que sa besace était déchirée. Il se
baissa pour ramasser Ourim et Toumim et
les remettre à l'intérieur du sac. Mais, en
les voyant par terre, une autre phrase lui
revint en mémoire :
«Apprends à respecter et à suivre les
signes », avait également dit le vieux roi.
Un signe. Le jeune homme se mit à rire
tout seul. Puis il ramassa les deux pierres
et les remit dans sa besace. Il n'avait pas
l'intention de la recoudre; les pierres
pourraient s'échapper par ce trou quand
elles voudraient. Il avait compris qu'il y a
certaines choses qu'on ne doit pas demander — pour ne pas échapper à son propre
destin.
«J'ai promis de prendre mes propres
décisions », dit-il en lui-même.
Mais les pierres avaient dit que le vieillard était toujours à ses côtés, et cette
réponse lui redonna confiance. Il considéra de nouveau le marché désert, et ne
ressentit plus le désespoir qu'il avait
éprouvé auparavant. Ce n'était plus un
60
monde étranger: c'était un monde nouveau.
Après tout, ma foi, c'était justement cela
qu'il voulait: connaître des mondes nouveaux. Même s'il ne devait jamais arriver
jusqu'aux Pyramides, il était déjà allé beaucoup plus loin que n'importe quel berger
de sa connaissance.
«Ah! s'ils savaient qu'à moins de deux
heures de bateau il existe tant de choses
différentes...»
Le monde nouveau apparaissait devant
ses yeux sous la forme d'un marché désert,
mais il avait déjà vu cette place pleine de
vie, et il ne l'oublierait plus jamais. Il se
souvint de l'épée ; il avait payé le prix fort
pour la contempler un instant, mais aussi
n'avait-il jamais rien vu de semblable jusque-là. Il eut soudain le sentiment qu'il
pouvait regarder le monde soit comme la
malheureuse victime d'un voleur, soit
comme un aventurier en quête d'un trésor.
«Je suis un aventurier en quête d'un trésor», pensa-t-il, avant de sombrer, épuisé,
dans le sommeil.
Il se réveilla en sentant quelqu'un le
secouer par l'épaule. Il avait dormi en
plein milieu de la place du marché, qui
allait maintenant reprendre son animation.
Il regarda autour de lui, cherchant ses
moutons, et se rendit compte qu'il était
maintenant dans un autre monde. Au lieu
d'en éprouver de la tristesse, il se sentit
heureux. Il n'avait plus à partir en quête
d'eau et de nourriture, et il pouvait se lancer à la recherche d'un trésor. Il n'avait
pas un sou en poche, mais il avait foi en la
vie. Il avait choisi, la veille au soir, d'être
un aventurier semblable aux personnages
des livres qu'il avait l'habitude de lire.
Il se mit à se promener sans hâte sur la
place. Les marchands commencèrent à
monter leurs baraques ; il aida un homme
qui vendait des sucreries à installer la
sienne. Il y avait sur le visage de cet
homme-là un sourire qui n'était pas
comme les autres: il était plein d'allégresse, ouvert à la vie, prêt à attaquer une
62
bonne journée de travail. C'était un sourire qui, d'une certaine façon, rappelait le
vieillard, ce vieux roi mystérieux dont il
avait fait la connaissance. «Ce marchand
ne fabrique pas des friandises parce qu'il
voudrait voyager, ou épouser la fille d'un
commerçant. Non, il confectionne des
sucreries parce qu'il aime ce métier»,
pensa le jeune homme. Et il observa qu'il
était capable de faire comme le vieillard :
savoir si quelqu'un est proche ou éloigné
de sa Légende Personnelle rien qu'en
regardant cette personne. «C'est facile, et
je ne m'en étais encore jamais aperçu. »
Quand ils eurent fini d'installer la baraque, le bonhomme lui offrit la première
pâtisserie qu'il venait de préparer. Il la
mangea avec grand plaisir, remercia, et se
mit en route. Alors qu'il était déjà à quelque distance, il se fit la réflexion que la
baraque avait été montée par deux personnes, dont l'une parlait arabe et l'autre
parlait espagnol.
Et cependant, ces deux personnes
s'étaient parfaitement entendues.
«Il existe un langage qui est au-delà des
mots, se dit-il. J'avais déjà eu cette expérience avec les brebis, voici maintenant
que je fais la même avec les hommes. »
Il était donc en train d'apprendre
diverses choses nouvelles. Des choses dont
il avait déjà eu l'expérience, et qui pourtant
étaient nouvelles parce qu'elles s'étaient
trouvées sur son chemin sans qu'il s'en fût
63
rendu compte. Et cela parce qu'il avait
l'habitude de ces choses. «Si je peux
apprendre à déchiffrer ce langage qui se
passe des mots, je parviendrai à déchiffrer
le monde. »
«Tout est une seule et unique chose»,
avait dit le vieil homme.
Il décida de flâner tout tranquillement
dans les petites rues de Tanger : c'était seulement de cette façon qu'il réussirait à percevoir les signes. Cela exigeait sans doute
une bonne dose de patience, mais la
patience est la première vertu qu'apprend
un berger.
Une fois encore, il comprit qu'il mettait
en pratique dans ce monde étranger les
mêmes leçons que lui avaient enseignées
ses brebis.
«Tout est une seule et unique chose»,
avait dit le vieil homme.
Le Marchand de Cristaux vit le jour se
lever et ressentit la même impression d'angoisse qu'il éprouvait chaque matin. Il
était depuis près de trente ans dans ce
même endroit, une boutique située au
sommet d'une rue en pente, où il était bien
rare que passât un client. Maintenant, il
était trop tard pour changer quoi que
ce fût: tout ce qu'il avait appris au cours
de sa vie, c'était acheter et vendre des
cristaux. Il y avait eu un temps où sa boutique était connue de beaucoup de gens:
marchands arabes, géologues français et
anglais, soldats allemands, qui avaient
toujours de l'argent plein les poches. En ce
temps-là, c'était une grande aventure que
de vendre des cristaux, et il imaginait comment il allait devenir un homme riche, et
toutes ces belles femmes qu'il aurait un
jour, quand il serait vieux.
Et puis le temps passa, peu à peu, et la
cité de même. Ceuta prospéra plus que
Tanger, et le commerce prit une autre
voie. Les voisins partirent s'installer ail65
leurs, et il ne resta bientôt plus que quelques rares boutiques dans la montée. Personne n'allait gravir une rue en pente pour
quelques malheureuses boutiques.
Mais le Marchand de Cristaux n'avait
pas le choix. Il avait vécu trente ans de sa
vie à acheter et vendre des objets de cristal, et il était maintenant trop tard pour
s'engager dans une nouvelle direction.
Toute la matinée, il resta à observer les
allées et venues, peu nombreuses, dans la
petite rue. C'était ce qu'il faisait depuis des
années, et il connaissait les habitudes de
chacun des passants.
Alors qu'il manquait à peine quelques
minutes avant l'heure du déjeuner, un
jeune étranger s'arrêta devant la vitrine. Il
était habillé comme tout le monde, mais
l'œil expérimenté du Marchand de Cristaux lui permit de deviner qu'il n'avait pas
d'argent. Malgré tout, il décida de rentrer
dans sa boutique et d'attendre quelques
minutes que le jeune homme s'en allât.
Il y avait à la porte un écriteau indiquant
qu'on parlait là plusieurs langues. Le jeune
homme vit apparaître quelqu'un derrière
le comptoir.
«Si vous voulez, dit-il, je peux nettoyer
ces vases. Dans l'état où ils sont, personne
ne voudra jamais les acheter. »
Le commerçant le regarda sans rien dire.
«En échange, vous me payez quelque
chose à manger, d'accord ? »
L'homme restait muet. Il comprit que
c'était à lui de prendre une décision. Dans
sa besace, il y avait le manteau, et il n'en
aurait plus besoin dans le désert. Il le sortit, et se mit à nettoyer les vases. Durant
une demi-heure, il put nettoyer tous les
cristaux qui se trouvaient en vitrine. Pendant ce laps de temps, deux clients entrèrent, qui en achetèrent plusieurs.
Lorsqu'il eut fini de tout nettoyer, il
demanda au propriétaire de lui donner
quelque chose à manger.
«Allons déjeuner», dit le Marchand de
Cristaux.
67
Il accrocha une pancarte à la porte, et
ils allèrent jusqu'à un tout petit bar en
haut de la montée. Une fois qu'ils furent
assis à l'unique table existante, le Marchand de Cristaux dit en souriant :
« Ce n'était pas la peine de nettoyer quoi
que ce soit. La loi coranique oblige à donner à manger à quiconque a faim.
— Mais alors, pourquoi m'avez-vous
laissé faire ce travail? demanda le jeune
garçon.
— Parce que les cristaux étaient sales.
Et toi comme moi avions besoin de nettoyer nos têtes de mauvaises pensées. »
Quand ils eurent fini de manger, le Marchand se tourna vers le jeune homme :
«Je voudrais que tu travailles dans mon
magasin. Aujourd'hui, il est entré deux
clients pendant que tu nettoyais les cristaux : c'est un bon signe. »
«Les gens parlent beaucoup de signes,
pensa le berger. Mais ils ne savent pas au
juste de quoi ils parlent. Comme moi, qui
ne m'étais jamais aperçu que, depuis tant
d'années, je parlais avec mes brebis un
langage sans paroles. »
«Veux-tu travailler pour moi?» Le Marchand de Cristaux insistait.
«Je peux travailler pour le reste de la
journée, répondit le garçon. Je nettoierai
jusqu'au petit matin tous les cristaux de
la boutique. En échange, il me faut de
l'argent pour être demain en Egypte. »
Du coup, le vieux se mit à rire.
68
« Même si tu nettoyais mes cristaux pendant toute une année, même si tu gagnais
une bonne commission sur la vente de
chacun d'entre eux, il te faudrait encore
emprunter de l'argent pour aller jusqu'en
Egypte. Il y a des milliers de kilomètres de
désert entre Tanger et les Pyramides. »
Il y eut alors un intervalle de silence tel
que la ville parut soudain s'être endormie.
Il n'y avait plus de bazars, c'en était fini
des discussions entre marchands, des hommes qui montaient dans les minarets et qui
chantaient, des belles épées à la poignée
tout incrustée. Fini de l'espérance et de
l'aventure, des vieux rois et des Légendes
Personnelles. Plus de trésor, plus de pyramides. C'était comme si le monde tout
entier était devenu muet parce que l'âme
du jeune garçon faisait silence. Il n'y avait
ni douleur, ni souffrance, ni déception:
simplement un regard vide qui traversait
la petite porte du bar, et une immense
envie de mourir, de tout voir finir pour
toujours à cette minute même.
Le Marchand le regarda, ébahi. C'était
comme si toute l'allégresse qu'il avait
pu voir ce matin-là s'était subitement envolée.
« Je peux te donner de l'argent pour que
tu retournes dans ton pays, mon fils », dit le
Marchand de Cristaux.
Le jeune homme resta silencieux. Puis il
se leva, rajusta ses vêtements, et ramassa
sa besace.
69
«Je vais travailler chez vous», dit-il.
Et, après un autre silence prolongé, il
ajouta, pour finir :
«Il me faut de l'argent pour acheter
quelques moutons. »
SECONDE PARTIE
Il n'y avait pas loin d'un mois que le
jeune homme travaillait chez le Marchand
de Cristaux, et ce n'était pas un emploi
de nature à le satisfaire vraiment. Le
Marchand ne cessait de bougonner toute
la journée derrière son comptoir, en
lui recommandant constamment de faire
attention aux objets, pour ne rien casser.
Il restait là, cependant, parce que, si le
Marchand était sans doute un vieux grognon, du moins n'était-il pas injuste ; l'employé recevait une assez jolie commission
sur chaque pièce vendue, et il avait déjà pu
économiser quelque argent. Ce matin-là, il
avait fait ses calculs : en continuant à travailler tous les jours dans les mêmes conditions, il lui faudrait une année entière pour
pouvoir acheter quelques moutons.
« J'aimerais bien faire un éventaire pour
les cristaux, dit-il à son patron. On pourrait mettre une étagère à l'extérieur, qui
attirerait les passants depuis le pied de la
montée, là en bas.
— Je n'ai jamais fait une chose pareille,
répondit le Marchand. Une étagère, les
71
gens l'accrochent au passage, et les cristaux se brisent.
— Quand je parcourais la campagne
avec mes brebis, elles pouvaient toujours
être victimes de la morsure d'un serpent.
Mais ce risque fait partie de la vie des
moutons et des bergers. »
Le Marchand alla servir un client qui
voulait acheter trois vases de cristal. Il
vendait maintenant mieux que jamais,
comme si le monde était revenu en arrière,
au temps où la rue était l'une des principales attractions de Tanger.
« Il y a de plus en plus de passage, dit-il
à son employé quand le client fut parti. Ce
qu'on gagne me permet de vivre mieux,
et te permettra de retrouver tes moutons
dans peu de temps. A quoi bon en demander davantage à la vie ?
— Parce que nous devons suivre les
signes», répondit le jeune homme, sans
réfléchir. Il regretta d'avoir parlé ainsi,
car le Marchand n'avait jamais eu l'occasion de rencontrer un roi.
« C'est ce qu'on appelle le Principe Favorable, avait dit le vieillard. La Chance
du Débutant. Parce que la vie veut que tu
vives ta Légende Personnelle. »
Toutefois, le Marchand comprenait bien
de quoi lui parlait son employé. La seule
présence de ce dernier dans la boutique
constituait un signe et, au fil des jours,
avec l'argent qu'il encaissait, il ne songeait
pas à regretter d'avoir embauché le jeune
72
Espagnol. Même si celui-ci gagnait plus
qu'il n'eût été normal ; comme il avait toujours cru que les ventes n'augmenteraient
pas davantage, il lui avait offert une commission assez élevée; et son intuition lui
disait que, d'ici peu, le garçon retournerait
à ses brebis.
«Pourquoi voulais-tu aller voir les Pyramides ? » demanda-t-il, pour détourner la
conversation du sujet de l'éventaire.
«Parce qu'on m'en a souvent parlé»,
répondit le jeune homme, évitant de parler
de son rêve. Le trésor était maintenant un
souvenir toujours pénible, et il s'efforçait
de n'y plus penser.
«Je ne connais personne ici qui veuille
traverser le désert simplement pour aller
voir les Pyramides, dit le Marchand. Ce
n'est qu'un tas de cailloux. Tu peux aussi
bien te construire une pyramide dans ton
jardin.
— Vous n'avez jamais fait de rêves de
voyage », dit le jeune homme, tout en allant
servir un autre client qui venait d'entrer
dans la boutique.
Le surlendemain, le bonhomme reparla
de l'éventaire à son jeune employé :
«Je n'aime pas beaucoup les changements, dit-il. Ni toi ni moi ne sommes
comme Hassan, qui est, lui, un riche commerçant. S'il se trompe en faisant un
achat, cela ne le dérange pas trop. Mais
73
nous deux, nous devons supporter le poids
de nos erreurs. »
«Voilà qui est vrai», pensa le jeune
homme.
« Pourquoi as-tu envie de cet éventaire ?
demanda le Marchand.
— Je veux retourner plus vite à mes brebis. Quand la chance est de notre côté, il
faut en profiter, et tout faire pour l'aider
de la même façon qu'elle nous aide. C'est
ce qu'on appelle le Principe Favorable. Ou
encore la Chance du Débutant. »
Le vieux resta un moment sans rien dire.
Puis:
« Le Prophète nous a donné le Coran, et
nous a imposé seulement cinq obligations
à observer au cours de notre existence.
La plus importante est celle-ci : il n'existe
qu'un Dieu et un seul. Les autres obligations sont : la prière cinq fois par jour, le
jeûne du Ramadan, et le devoir de charité
envers les pauvres. »
Il se tut. Ses yeux s'emplirent de larmes
tandis qu'il parlait du Prophète. C'était un
homme plein de ferveur et, même s'il se
montrait souvent impatient, il s'efforçait
de vivre en accord avec la loi musulmane.
«Et quelle est la cinquième obligation?
demanda le jeune homme.
— Voici deux jours, tu m'as dit que je
n'avais jamais fait de rêves de voyage,
répondit le Marchand. La cinquième obligation de tout bon musulman est de faire
un voyage. Nous devons, au moins une fois
74
dans notre vie, aller à la ville sainte de La
Mecque.
«La Mecque est encore bien plus loin
que les Pyramides. Quand j'étais jeune, j'ai
préféré investir le peu d'argent que j'avais
dans l'ouverture de ce commerce. J'espérais être un jour assez riche pour aller à La
Mecque. J'ai commencé en effet à gagner
de l'argent, mais je ne pouvais confier à
personne le soin des cristaux, car les cristaux sont des objets délicats. Pendant ce
temps, je voyais passer dans ma boutique
des quantités de gens qui étaient en route
pour La Mecque. Il y avait des pèlerins fortunés, qui étaient accompagnés de tout un
cortège de domestiques et de chameaux,
mais la plupart étaient bien plus pauvres
que moi.
«Tous partaient et revenaient heureux,
et plaçaient à la porte de leur demeure les
symboles du pèlerinage effectué. L'un de
ces pèlerins, un cordonnier qui gagnait sa
vie à réparer les chaussures des uns et des
autres, m'a dit qu'il avait marché près
d'un an dans le désert, mais qu'il se sentait
beaucoup plus fatigué quand il avait dû
parcourir quelques pâtés de maisons à
Tanger pour aller acheter du cuir.
— Et pourquoi n'allez-vous pas maintenant à La Mecque? demanda le jeune
homme.
— Parce que c'est La Mecque qui me
maintient en vie. C'est ce qui me donne la
force de supporter tous ces jours qui se
75
ressemblent, ces vases plantés là sur les
étagères, le déjeuner et le dîner dans ce
restaurant minable. J'ai peur de réaliser
mon rêve et n'avoir ensuite plus aucune
raison de continuer à vivre.
«Toi, tu rêves de moutons et de pyramides. Tu n'es pas comme moi, parce que
tu veux réaliser tes rêves. Moi, tout ce que
je veux, c'est rêver de La Mecque. J'ai déjà
imaginé des milliers de fois la traversée
du désert, mon arrivée sur la place où se
trouve la Pierre Sacrée, les sept tours que
je dois accomplir autour d'elle avant de
pouvoir la toucher. J'ai déjà imaginé qui
sera à mes côtés, qui devant moi, les propos et les prières que nous échangerons et
dirons ensemble. Mais j'ai peur que ce ne
soit une immense déception, de sorte que
je préfère encore me contenter de rêver. »
Ce jour-là, le Marchand donna au jeune
garçon l'autorisation de construire l'éventaire.
Tout le monde ne peut pas voir ses rêves
de la même façon.
Deux mois encore passèrent. L'éventaire
attira de nombreux clients à la boutique de
cristaux. Le jeune homme calcula qu'en
travaillant six mois de plus il pourrait
retourner en Espagne et acheter soixante
moutons, et même soixante de plus. En
moins d'un an, il aurait ainsi doublé son
troupeau, et pourrait négocier avec les
Arabes, car il avait réussi à apprendre
cette langue étrange. Depuis ce fameux
matin sur la place du marché, il ne s'était
plus servi d'Ourim et de Toumim, parce
que l'Egypte était devenue pour lui un rêve
aussi lointain que l'était La Mecque pour
le Marchand de Cristaux. Toutefois, il était
maintenant satisfait de son emploi et ne
cessait de penser au jour où il débarquerait en vainqueur à Tarifa.
«Souviens-toi de toujours savoir ce que
tu veux», avait dit le vieux roi. Le jeune
homme savait ce qu'il voulait, et travaillait
dans ce but. Peut-être son trésor était-il
d'être venu sur cette terre étrangère, d'être
tombé sur un voleur, et de multiplier par
77
deux le nombre de ses moutons sans avoir
dépensé un centime.
Il était fier de lui. Il avait appris des
choses importantes; comme le commerce
des cristaux, le langage sans paroles, et les
signes. Un après-midi, il vit un homme en
haut de la montée, qui se plaignait qu'on
ne pût trouver un endroit convenable pour
boire quelque chose après avoir gravi cette
rampe. Le jeune homme connaissait maintenant le langage des signes, et alla trouver
son patron pour lui parler :
« Nous devrions offrir du thé aux gens
qui montent la rampe, lui dit-il.
— Il y a déjà beaucoup d'endroits, par
ici, où l'on peut prendre le thé, répondit le
Marchand.
— Nous pourrions le servir dans des
verres en cristal. De cette façon, les gens
apprécieront le thé, et voudront acheter
les cristaux. Car ce qui séduit le plus les
hommes, c'est la beauté. »
Le Marchand considéra son employé
pendant un certain temps, sans rien répondre. Mais, ce soir-là, après avoir fait
ses prières et fermé le magasin, il s'assit
sur le trottoir et l'invita à fumer avec lui le
narguilé, cette curieuse pipe que fument
les Arabes.
«Après quoi cours-tu? demanda le vieux
Marchand de Cristaux.
— Je vous l'ai dit: j'ai besoin de racheter mes brebis. Et pour cela il faut de l'argent. » Le vieil homme mit de nouvelles
78
braises dans le narguilé et aspira une
longue bouffée.
« Voilà trente ans que je tiens cette boutique. Je connais le cristal de bonne et de
mauvaise qualité, je connais à fond toutes
les particularités de ce commerce. Je suis
habitué à mon magasin, à sa dimension,
à sa clientèle. Si tu te mets à vendre du
thé dans des verres en cristal, l'affaire va
prendre davantage d'importance. Et moi,
je devrai changer ma façon de vivre.
— Est-ce que ce ne serait pas une bonne
chose ?
— Je suis accoutumé à mon existence.
Avant ta venue, je pensais que j'avais
perdu tout ce temps dans le même endroit,
cependant que tous mes amis, au contraire,
changeaient, que leurs affaires périclitaient
ou prospéraient. Cela me plongeait dans
une très grande tristesse. Maintenant, je
sais que ce n'était pas vraiment ainsi : en
fait, la boutique a exactement la taille que
j'ai toujours souhaitée. Je ne veux pas
changer, parce que je ne sais comment
changer. Je suis désormais tout à fait habitué à moi-même. »
Le jeune homme ne savait que dire. Le
vieux reprit alors :
« Tu as été pour moi une bénédiction. Et
voici qu'aujourd'hui je comprends une
chose: c'est que toute bénédiction qui
n'est pas acceptée se transforme en malédiction. Je n'attends plus rien de la vie. Et
toi, tu m'obliges à entrevoir des richesses
79
et des horizons dont je n'avais jamais eu
idée. Alors, maintenant que je les connais,
et que je connais mes immenses possibilités, je vais me sentir beaucoup plus mal
que je n'étais auparavant. Parce que je sais
que je peux tout avoir, mais je ne le veux
pas. »
«Heureusement que je n'avais rien dit
au marchand de pop-corn», se dit le jeune
homme.
Ils continuèrent à fumer le narguilé pendant quelque temps, cependant que le
soleil se couchait. C'était en arabe qu'ils
conversaient, et le jeune homme était
content de lui, parce qu'il parlait arabe. Il
y avait eu une époque où il croyait que ses
brebis pouvaient tout lui apprendre sur le
monde. Mais les brebis étaient incapables
d'enseigner l'arabe.
«Il doit y avoir encore d'autres choses,
dans le monde, que les brebis ne savent
pas enseigner, pensa-t-il, tout en observant
le Marchand sans rien dire. Parce qu'elles
ne cherchent rien d'autre que l'eau et
la nourriture. Je crois que ce ne sont
pas elles qui enseignent: c'est moi qui
apprends. »
«Mektoub, dit finalement le Marchand.
— Qu'est-ce que c'est que ça?
— Il faudrait que tu sois né arabe pour
comprendre. Mais la traduction doit être
quelque chose comme "c'est écrit".»
Et, tout en éteignant les braises du nar80
guilé, il dit au jeune homme qu'il pouvait
commencer à proposer du thé aux clients
dans les verres en cristal.
Certaines fois, il est impossible de contenir le fleuve de la vie.
Les gens gravissaient la rue en pente et
se sentaient fatigués en arrivant là-haut.
Alors, tout au bout de cette rampe, se trouvait une boutique de beaux cristaux, et du
thé à la menthe bien rafraîchissant. Ils
entraient boire le thé, servi dans de magnifiques verres en cristal.
«Jamais ma femme n'a eu cette idée»,
disait un homme; et il achetait quelques
cristaux, car il avait des invités ce soir-là et
ceux-ci seraient impressionnés par la
richesse de ces coupes. Un autre client
affirma pour sa part que le thé était toujours bien meilleur quand on le servait
dans des récipients en cristal, car ainsi
l'arôme se conservait mieux. Un troisième
dit encore qu'il était de tradition en Orient
d'utiliser le cristal avec le thé, en raison de
ses pouvoirs magiques.
En peu de temps, la nouvelle se répandit, et beaucoup de gens se mirent à monter jusqu'au sommet de la rampe pour
connaître la boutique qui avait inauguré
cette nouveauté dans un commerce si
82
ancien. D'autres boutiques ouvrirent, où
l'on servait aussi le thé dans des verres en
cristal, mais elles n'étaient pas situées en
haut d'une rue en pente, ce qui fait qu'elles
restaient toujours vides.
Très vite, le Marchand fut amené à
embaucher deux autres employés. Il
dut bientôt importer, en même temps que
les cristaux, d'énormes quantités de thé,
consommées jour après jour par les
hommes et les femmes qui avaient soif de
choses nouvelles.
Ainsi passèrent six mois.
Le jeune homme s'éveilla avant le lever
du soleil. Onze mois et neuf jours s'étaient
écoulés depuis qu'il avait pour la première
fois foulé le sol du continent africain.
Il revêtit le costume arabe, en lin blanc,
qu'il avait acheté spécialement pour ce
jour-là. Il se coiffa du turban, tenu par un
anneau en cuir de chameau. Enfin, il
chaussa ses sandales neuves, et descendit
sans faire aucun bruit.
La ville dormait encore. Il se fit un sandwich au sésame et but du thé chaud dans
un verre en cristal. Ensuite, il s'assit sur le
seuil de la boutique et se mit à fumer le
narguilé, tout seul.
Il fuma en silence, sans penser à rien,
sans rien entendre que la rumeur continue
dû vent qui soufflait en apportant l'odeur
du désert. Puis, quand il eut fini, il plongea
la main dans l'une de ses poches et resta
quelques instants à contempler ce qu'il en
avait retiré.
Il y avait là une belle somme d'argent. De
quoi acheter cent vingt moutons, son billet
84
de retour, et une licence d'importation et
d'exportation entre son pays et le pays où il
se trouvait actuellement.
Il attendit patiemment que le vieillard
s'éveillât à son tour et vînt ouvrir le magasin. Ils allèrent alors prendre le thé
ensemble.
«C'est aujourd'hui que je m'en vais, dit
le jeune homme. J'ai l'argent qu'il faut
pour acheter mes moutons. Et vous en
avez assez pour aller à La Mecque. »
Le vieillard ne dit rien.
«Je vous demande votre bénédiction,
insista-t-il. Vous m'avez aidé. »
Le vieillard continua à préparer le
thé en silence. Enfin, au bout d'un certain
temps, il se tourna vers le jeune homme.
«Je suis fier de toi, dit-il. Tu as donné
une âme à ma boutique de cristaux. Mais
je n'irai pas à La Mecque, tu le sais bien.
Comme tu sais aussi que tu ne rachèteras
pas de moutons.
— Qui vous a dit cela? demanda le
jeune homme, abasourdi.
— Mektoub», dit simplement le vieux
Marchand de Cristaux.
Et il le bénit.
Le jeune homme alla dans sa chambre et
rassembla tout ce qui lui appartenait. Cela
faisait trois sacoches bien remplies. Juste
au moment de partir, il remarqua que,
dans un coin de la pièce, il y avait encore
sa vieille besace de berger. Elle était en
piteux état, et il avait bien failli oublier jusqu'à son existence. Dedans, il y avait toujours son bouquin, ainsi que le manteau.
Lorsqu'il retira celui-ci, pensant en faire
cadeau au premier garçon qu'il rencontrerait dans la rue, les deux pierres roulèrent
par terre. Ourim et Toumim.
Il se souvint alors du vieux roi et fut tout
surpris de s'apercevoir qu'il n'avait plus
pensé à cette rencontre depuis bien longtemps. Pendant toute une année, il avait
travaillé sans répit, en se préoccupant seulement de gagner assez d'argent pour ne
pas devoir retourner en Espagne la tête
basse.
«Ne renonce jamais à tes rêves, avait dit
le vieux roi. Sois attentif aux signes. »
Il ramassa par terre Ourim et Toumim,
86
et eut à nouveau l'étrange sensation que le
roi se trouvait à proximité. Il avait travaillé dur tout au long de cette année, et
les signes indiquaient que le moment de
partir était venu.
«Je vais me retrouver exactement tel
que j'étais avant, pensa-t-il. Et les brebis
ne m'ont pas enseigné à parler arabe. »
Et pourtant, les brebis avaient enseigné
une chose autrement importante: qu'il y
avait dans le monde un langage qui était
compris de tous et que lui-même avait
employé pendant tout ce temps pour faire
progresser la boutique. C'était le langage
de l'enthousiasme, des choses que l'on fait
avec amour, avec passion, en vue d'un
résultat que l'on souhaite obtenir ou en
quoi l'on croit. Tanger n'était maintenant
plus pour lui une ville étrangère, et il eut le
sentiment que, de même qu'il avait fait la
conquête de ce lieu, de même il pourrait
conquérir le monde.
«Lorsque tu veux vraiment une chose,
tout l'Univers conspire à te permettre de
réaliser ton désir », avait dit le vieux roi.
Mais le vieux roi n'avait pas parlé de
voleurs, de déserts immenses, de gens qui
connaissent leurs rêves mais ne veulent
pas les réaliser. Le vieux roi n'avait pas dit
que les Pyramides étaient tout juste un tas
de cailloux, et que n'importe qui pouvait
faire un tas de cailloux dans son jardin. Et
il avait aussi oublié de dire que, lorsqu'on a
assez d'argent pour acheter un plus gros
87
troupeau que celui qu'on avait avant, on se
doit d'acheter ce troupeau.
Il ramassa la besace et la prit avec ses
autres sacs. Il descendit l'escalier; le vieux
bonhomme était en train de servir un
couple d'étrangers, cependant que d'autres clients, dans la boutique, prenaient le
thé dans des verres en cristal. Pour cette
heure matinale, c'était un bon début de
journée. De l'endroit où il se trouvait, il
remarqua pour la première fois que la chevelure du Marchand de Cristaux rappelait
tout à fait celle du vieux roi. Il se souvint
du sourire qu'avait le marchand de sucreries, le premier jour qu'il s'était réveillé à
Tanger, alors qu'il n'avait ni où aller ni de
quoi manger: ce sourire, lui aussi, évoquait le souvenir du vieux roi.
« Comme s'il était passé par ici et qu'il y
ait laissé une empreinte», pensa-t-il. A
croire que chacune de ces personnes avait
eu l'occasion de connaître le roi à un
moment ou un autre de son existence. Il
avait bien dit, en vérité, qu'il apparaissait
toujours à celui qui vit sa Légende Personnelle.
Il partit sans faire ses adieux au Marchand de Cristaux. Il ne voulait pas pleurer: on aurait pu le voir. Mais il allait
regretter toute cette période, et toutes les
bonnes choses qu'il avait apprises. Il avait
davantage confiance en lui, et se sentait
l'envie de conquérir le monde.
«Mais je m'en vais vers les campagnes
88
que je connais déjà, mener à nouveau mes
moutons. » Et il n'était plus aussi satisfait
de sa décision. Il avait travaillé toute
une année pour réaliser un rêve, et ce
rêve, de minute en minute, perdait peu à
peu de son importance. Peut-être parce
que ce n'était pas son rêve, en fin de
compte.
«Qui sait, après tout, s'il ne vaut pas
mieux être comme le Marchand de Cristaux? Ne jamais aller à La Mecque, et
vivre de l'envie de s'y rendre.» Mais il
tenait dans ses mains Ourim et Toumim et
ces deux pierres lui communiquaient la
force et la volonté du vieux roi. Par l'effet
d'une coïncidence — ou d'un signe, pensat-il — il arriva au café dans lequel il était
entré le premier jour. Son voleur n'y était
pas, et le patron lui apporta un verre de
thé.
«Je pourrai toujours redevenir berger,
se dit-il. J'ai appris à soigner les moutons,
et jamais je ne pourrai oublier comment
ils sont. Mais peut-être n'aurai-je plus
d'autre occasion d'aller jusqu'aux Pyramides d'Egypte. Le vieil homme avait un
pectoral en or, et connaissait mon histoire.
C'était un vrai roi, un roi savant. »
Il se trouvait à deux heures à peine,
en bateau, des plaines d'Andalousie, mais
entre lui et les Pyramides il y avait un
désert. Il comprit que la situation pouvait
être envisagée aussi de la manière suivante : en vérité, il se trouvait maintenant
89
à deux heures de moins de son trésor.
Même si, pour faire ce trajet de deux
heures, il avait dû mettre tout près d'une
année entière.
«Je sais bien pourquoi je veux retourner
à mes brebis. Je connais déjà les brebis;
elles ne demandent pas beaucoup de travail, et on peut les aimer. Je ne sais pas si
le désert peut être aimé, mais c'est le
désert qui recèle mon trésor. Si je n'arrive
pas à le trouver, je pourrai toujours rentrer chez moi. Pourtant, la vie m'a donné
tout d'un coup l'argent suffisant, et j'ai
tout le temps qu'il me faut. Alors, pourquoi
non ? »
Il ressentit en cet instant une immense
allégresse. Il pourrait toujours redevenir un berger. Il pourrait toujours redevenir un vendeur de cristaux. Peut-être
que le monde recelait beaucoup d'autres trésors cachés, mais lui avait fait un
rêve qui s'était répété, et il avait rencontré un roi. Cela n'arrivait pas à tout le
monde.
Il était tout content quand il ressortit du
café. Il venait de se rappeler que l'un des
fournisseurs du Marchand lui apportait
ses cristaux grâce aux caravanes qui traversaient le désert. Il garda Ourim et Toumim entre ses mains ; à cause de ces deux
pierres, voilà qu'il revenait sur la route de
son trésor.
«Je suis toujours à côté de ceux qui
90
vivent leur Légende Personnelle», avait dit
le vieux roi.
Il n'avait rien à perdre à aller jusqu'à
l'entrepôt, pour savoir si les Pyramides se
trouvaient réellement si loin.
L'Anglais était assis, à l'intérieur d'un
bâtiment qui sentait les bêtes, la sueur,
la poussière. On ne pouvait guère appeler cela un entrepôt; c'était tout juste un
enclos à bétail.
«Toute mon existence pour en arriver à
passer par un endroit comme celui-ci,
se dit-il, tout en feuilletant distraitement
une revue de chimie. Dix années d'études
m'amènent dans un enclos à bétail ! »
Mais il fallait poursuivre. Il fallait croire
aux signes. Toute sa vie, toutes ses études
s'étaient centrées sur la recherche du langage unique que parle l'Univers. Au début,
il s'était intéressé à l'espéranto, puis aux
religions, et pour finir à l'alchimie. Il savait
parler l'espéranto, entendait parfaitement
les diverses religions, mais ce n'était pas
encore un alchimiste. Il avait réussi, sans
doute, à déchiffrer des choses importantes.
Mais ses recherches en étaient arrivées au
point où il ne parvenait pas à aller plus
loin. Il avait tenté, sans succès, d'entrer en
relation avec un alchimiste, quel qu'il fût.
92
Seulement, les alchimistes étaient d'étranges personnages, qui ne pensaient qu'à euxmêmes et refusaient presque toujours leur
aide. Qui sait s'ils n'avaient pas découvert
le secret du Grand Œuvre — autrement dit,
la Pierre Philosophale — et si ce n'était pas
pour cette raison qu'ils s'enfermaient dans
le silence ?
Il avait déjà dépensé une partie de la fortune que son père lui avait laissée, en cherchant, vainement, la Pierre Philosophale.
Il avait fréquenté les meilleures bibliothèques du monde, acheté les ouvrages les
plus importants et les plus rares concernant l'alchimie. Dans l'un, il avait découvert que, bien des années plus tôt, un
célèbre alchimiste arabe avait visité l'Europe. On disait qu'il avait plus de deux
cents ans, qu'il avait découvert la Pierre
Philosophale et l'Elixir de Longue Vie.
Cette histoire avait fort impressionné l'Anglais. Mais tout cela serait resté pure
légende, parmi tant d'autres, si l'un de ses
amis, au retour d'une expédition archéologique dans le désert, ne lui avait parlé d'un
Arabe doué de pouvoirs exceptionnels.
« Il vit dans l'oasis de Fayoum, lui avait-il
dit. Et les gens racontent qu'il est âgé de
deux cents ans et qu'il est capable de
transformer en or n'importe quel métal.»
L'Anglais, transporté, connut alors une
excitation sans borne. Il annula aussitôt
tous ses engagements antérieurs, rassembla ses livres les plus importants, et main93
tenant il était là, dans cet entrepôt qui
ressemblait à un enclos à bétail, cependant qu'à l'extérieur une immense caravane se préparait à partir pour traverser le
Sahara.
Et cette caravane devait passer par
Fayoum.
« Il faut absolument que je rencontre ce
maudit Alchimiste », pensa l'Anglais.
Et l'odeur des bêtes devint un peu plus
supportable.
Un jeune Arabe, chargé lui aussi de
paquets, entra dans le bâtiment où se trouvait l'Anglais, et le salua.
«Où est-ce que vous allez? demanda le
jeune Arabe.
— Dans le désert», répondit l'Anglais;
et il reprit sa lecture. Il n'avait pas envie,
en ce moment, de faire la conversation. Il
avait besoin de se remémorer tout ce qu'il
avait appris au cours de ces dix années,
car l'Alchimiste allait certainement le soumettre à une sorte d'épreuve.
Le jeune Arabe prit également un livre
et se mit à lire de son côté. Le livre était
écrit en espagnol. «Une chance», pensa
l'Anglais. Il parlait l'espagnol mieux que
l'arabe, et si ce garçon allait jusqu'à Fayoum, il aurait quelqu'un avec qui causer
lorsqu'il ne serait pas occupé à des choses
d'importance.
«C'est tout de même drôle, pensa le
jeune homme, alors qu'il essayait une fois
de plus de lire la scène de l'enterrement
par laquelle débutait le récit. Voilà bientôt
deux ans que j'ai commencé à lire ce livre,
et je n'arrive pas à aller plus loin que ces
quelques pages.» Même sans la présence
d'un roi pour l'interrompre, il ne parvenait pas à se concentrer. Il était encore
hésitant sur la décision à prendre. Mais il
comprenait maintenant une chose importante: que les décisions représentaient
seulement le commencement de quelque
chose. Quand quelqu'un prenait une décision, il se plongeait en fait dans un courant
impétueux qui l'emportait vers une destination qu'il n'avait jamais entrevue, même
en rêve, au moment où il avait pris cette
décision.
«Quand j'ai choisi de partir à la recherche de mon trésor, je n'avais jamais
imaginé de travailler dans une boutique
de cristaux, pensa-t-il, pour confirmer son
raisonnement. De la même façon, cette
95
caravane peut bien correspondre à une
décision prise par moi, mais son trajet restera toujours un mystère. »
En face de lui, il y avait un Européen qui
était également en train de lire un livre.
Antipathique: il l'avait regardé de façon
méprisante quand il était entré. Ils auraient
pu devenir bons amis, mais l'Européen
avait tout de suite coupé court.
Le jeune homme ferma son livre. Il ne
voulait rien faire qui pût laisser croire à
une quelconque ressemblance avec cet
Européen. Il tira de sa poche Ourim et Toumim et commença à jouer avec les deux
pierres.
L'étranger poussa un cri :
« Un Ourim et un Toumim ! »
En toute hâte, le jeune homme remit les
pierres dans sa poche.
« Ils ne sont pas à vendre, dit-il.
— Ils ne valent pas grand-chose, dit
l'Anglais. Ce sont des cristaux de roche,
rien de plus. Il y a des millions de cristaux
de roche sur la terre, mais, pour celui qui
s'y connaît, ceux-ci sont Ourim et Toumim. Je ne savais pas qu'ils se trouvaient
dans cette région du monde.
— C'est un roi qui m'en a fait cadeau»,
dit le jeune homme.
L'étranger resta coi. Puis il plongea la
main dans sa poche et en sortit, en tremblant, deux pierres identiques.
« Vous avez parlé d'un roi, dit-il.
— Mais vous ne croyez pas qu'un roi
96
puisse parler à un berger, dit le jeune
homme, désireux cette fois de mettre fin à
la conversation.
— Bien au contraire. Les bergers ont
été les premiers à rendre hommage à un
roi que le reste du monde refusait de
reconnaître. Aussi n'y a-t-il rien d'extraordinaire à ce que les rois parlent aux bergers. »
Et il ajouta, de peur que le jeune homme
ne comprît pas bien :
«C'est dans la Bible. Le même livre qui
m'a appris à faire cet Ourim et ce Toumim. Ces pierres étaient le seul instrument
de divination autorisé par Dieu. Les prêtres les portaient à un pectoral en or. »
Le jeune homme se sentit alors heureux
de se trouver en cet endroit.
«Peut-être est-ce là un signe, dit l'Anglais, comme s'il pensait à haute voix.
— Qui vous a parlé de signes ? »
L'intérêt du jeune homme croissait de
minute en minute.
« Dans la vie, tout est signe, dit l'Anglais,
qui cette fois referma la revue qu'il était en
train de lire. L'Univers est fait en une
langue que tout le monde peut entendre,
mais que l'on a oubliée. Je cherche ce Langage Universel, entre autres choses. C'est
pour cette raison que je suis ici. Parce que
je dois rencontrer un homme qui connaît
ce Langage Universel. Un Alchimiste. »
La conversation fut interrompue par le
responsable de l'entrepôt.
97
«Vous avez de la chance, vous deux, dit
ce gros Arabe. Une caravane se met en
route cet après-midi pour Fayoum.
— Mais moi, c'est en Egypte que je vais,
dit le jeune garçon.
— Fayoum est en Egypte, dit le gros bonhomme. Tu m'as l'air d'un drôle d'Arabe,
toi ! »
Le garçon dit qu'il était espagnol. L'Anglais en fut heureux: même habillé en
Arabe, du moins était-ce un Européen.
« Il donne aux signes le nom de "chance",
dit l'Anglais, une fois que l'autre fut sorti.
Si je le pouvais, j'écrirais une énorme encyclopédie sur les mots "chance" et "coïncidence". C'est avec ces mots-là que s'écrit le
Langage Universel. »
Puis ils continuèrent à causer, et il dit au
jeune homme que ce n'était pas une coïncidence s'il l'avait trouvé avec Ourim et
Toumim dans la main. Il lui demanda si
lui aussi allait à la recherche de l'Alchimiste.
«Je vais à la recherche d'un trésor»,
répondit le jeune garçon, et il le regretta
aussitôt.
Mais l'Anglais ne sembla pas attacher
d'importance à ce qu'il venait de dire.
«D'une certaine façon, moi aussi, fit-il.
— Et je ne sais même pas ce que c'est
que l'Alchimie», ajouta le jeune homme,
au moment où le patron de l'entrepôt les
appelait dehors.
«Je suis le Chef de la Caravane, dit un
homme qui avait une longue barbe et des
yeux noirs. J'ai le droit de vie et de mort
sur tous ceux que je conduis. Car le désert
est une femme capricieuse, qui parfois
rend les hommes fous. »
Il y avait là près de deux cents personnes, et deux fois autant d'animaux. Des
dromadaires, des chevaux, des mulets, des
oiseaux. Il y avait des femmes, des enfants,
et plus d'un homme portait une épée à la
ceinture, ou alors un long fusil à l'épaule.
L'Anglais avait plusieurs cantines, pleines
de livres. Un énorme brouhaha régnait sur
la place, et le Chef dut répéter son discours à diverses reprises pour être compris de tous.
«Il y a aussi toutes sortes de gens et différents dieux dans le cœur de ces gens.
Mais mon seul Dieu est Allah, et je jure par
Allah que je ferai tout ce que je pourrai, et
de mon mieux, pour vaincre une fois de
plus le désert. Seulement, je veux aussi
que chacun de vous jure par le Dieu en qui
99
il croit, du fond de son cœur, qu'il
m'obéira en toute circonstance. Dans le
désert, la désobéissance signifie la mort. »
Un chuchotement assourdi parcourut la
foule. Chacun jurait à voix basse en prenant son Dieu à témoin. Le jeune homme
jura par Jésus-Christ. L'Anglais garda le
silence. Le murmure se prolongea un peu
plus que le temps d'un simple serment.
Les gens demandaient aussi la protection
du Ciel.
Une sonnerie de trompette se fit entendre, longuement, et chacun se mit en
selle. Le jeune homme et l'Anglais avaient
acheté des chameaux et eurent un peu de
mal à se hisser sur leurs montures. Le garçon éprouva quelque pitié pour celle de
l'Anglais, chargée des pesantes sacoches
de livres.
« Il n'existe pas de coïncidences, dit l'Anglais, essayant de poursuivre la conversation commencée dans l'entrepôt. C'est un
ami qui m'a fait venir jusqu'ici, parce qu'il
connaissait un Arabe qui... »
Mais la caravane se mit en route, et il
devint impossible d'entendre ce qu'il
racontait. Toutefois, le jeune homme savait
exactement de quoi il s'agissait: cette
chaîne mystérieuse qui unit une chose à
une autre, qui l'avait conduit à être berger,
à faire plusieurs fois le même rêve, à se
trouver dans une ville proche de l'Afrique,
à rencontrer un roi sur la place, à être volé
100
pour en venir à faire la connaissance d'un
marchand de cristaux, et...
«Plus on s'approche de son rêve, plus la
Légende Personnelle devient la véritable
raison de vivre », pensa-t-il.
La caravane se mit en marche en direction du levant. On avançait durant la
matinée, on faisait halte quand le soleil
devenait plus brûlant, et l'on reprenait la
progression quand il commençait à baisser. Le jeune homme ne parlait pas beaucoup avec l'Anglais, qui passait la plus
grande partie du temps plongé dans ses
livres.
Il se mit alors à observer en silence la
marche des animaux et des hommes à travers le désert. Tout était maintenant différent par rapport au jour du départ. Ce
jour-là, c'étaient la cohue, les cris, les pleurs
des petits enfants, les hennissements des
bêtes et, au milieu de toute cette confusion, les ordres impatients des guides et
des commerçants.
Mais, dans le désert, il n'y avait rien
d'autre que le vent éternel, le silence, les
sabots des bêtes. Même les guides entre
eux ne causaient guère.
«J'ai déjà traversé bien des fois ces étendues de sable, dit un soir un chamelier.
Mais le désert est si vaste, les horizons si
lointains, qu'on se sent tout petit, et qu'on
garde le silence. »
Le jeune homme comprit ce que le cha101
melier voulait dire, bien qu'il n'eût jusquelà jamais cheminé dans un désert. Mais
chaque fois qu'il regardait la mer ou le feu,
il pouvait passer des heures sans dire un
mot, plongé au cœur de l'immensité et de
la puissance des éléments.
«J'ai appris avec des brebis et j'ai appris
avec des cristaux, pensa-t-il. Je peux
aussi bien apprendre avec le désert. Il me
semble encore plus vieux et plus sage. »
Le vent ne cessait jamais. Il se souvint
du jour où il avait senti ce même vent, à
Tarifa, alors qu'il était assis sur les fortifications. Peut-être le vent caressait-il
maintenant la laine de ses brebis, qui parcouraient les campagnes d'Andalousie en
quête de nourriture et d'eau.
« Elles ne sont plus mes brebis, se dit-il,
sans éprouver de véritable nostalgie. Elles
ont dû s'habituer à un nouveau berger,
et m'ont sûrement oublié. C'est très bien
ainsi. Qui a l'habitude de voyager, comme
les brebis, sait qu'il arrive toujours un
moment où il faut partir. »
Il se rappela ensuite la fille du commerçant, et il eut la certitude qu'elle s'était
déjà mariée. Peut-être bien avec un marchand de pop-corn, ou avec un berger
qui savait lire, lui aussi, et pouvait
lui raconter des histoires extraordinaires.
Après tout, il ne devait pas être le seul.
Mais ce pressentiment qu'il avait fit naître
en lui un certain trouble. Etait-il donc en
train d'apprendre, à son tour, ce fameux
102
Langage Universel, qui connaît le passé et
le présent de tous les hommes ? « Des pressentiments», disait souvent sa mère. Il
commença à comprendre que les pressentiments étaient de rapides plongées de
l'âme dans ce courant universel de vie, au
sein duquel l'histoire de tous les hommes
se trouve liée de façon à ne faire qu'un : de
sorte que nous pouvons tout savoir, parce
que tout est écrit.
«Mektoub», dit-il, en pensant au Marchand de Cristaux.
Le désert était fait tantôt de sable, tantôt
de pierre. Si la caravane arrivait devant
un bloc de pierre, elle le contournait: si
c'était un amoncellement rocheux, elle
décrivait un large détour. Quand le sable
était trop fin pour les sabots des chameaux, on cherchait un passage où le
sable était plus résistant. Parfois, le sol
était couvert de sel, à l'emplacement d'un
ancien lac. Les animaux peinaient, et
les chameliers alors descendaient et les
aidaient. Puis ils prenaient eux-mêmes les
charges sur leur dos, franchissaient ainsi le
passage difficile, et chargeaient à nouveau
les bêtes. Lorsqu'un guide tombait malade
ou mourait, les chameliers tiraient au sort
pour choisir un remplaçant.
Mais il n'y avait à tout cela qu'une seule
raison: peu importait que la caravane fît
tant de détours, puisqu'elle avait toujours
en vue le même objectif. Une fois surmon103
tés tous les obstacles, elle retrouvait
devant elle l'astre qui continuait à indiquer dans quelle direction se trouvait l'Oasis. Et quand les gens voyaient devant eux
cet astre qui brillait dans le ciel du petit
matin, ils savaient qu'il leur montrait un
endroit où il y avait des femmes, de l'eau,
des palmiers et des dattes. Seul l'Anglais
ne percevait rien de tout cela : il restait la
plupart du temps plongé dans la lecture de
ses livres.
Le jeune homme avait lui aussi un livre,
qu'il avait essayé de lire dans les premiers
jours du voyage. Mais il trouvait beaucoup
plus intéressant d'observer la caravane et
d'écouter le vent. Dès qu'il eut appris à
mieux connaître son chameau et qu'il commença à s'attacher à lui, il jeta le livre.
C'était un poids superflu. Pourtant, il
s'était imaginé, par superstition, qu'il rencontrerait quelqu'un d'important chaque
fois qu'il ouvrait ce livre.
Il finit par se lier d'amitié avec le chamelier qui se trouvait constamment à côté
de lui. A l'étape du soir, durant la veillée
autour des feux, il lui racontait ses aventures du temps où il était berger.
Au cours d'une de ces conversations, le
chamelier se mit, à son tour, à lui parler
de sa vie.
«J'habitais une localité proche d'el-Kairoum, dit-il. J'avais mon potager, mes
enfants, une existence qui ne devait pas
changer jusqu'au jour de ma mort. Une
104
année où la récolte fut meilleure que d'habitude, nous partîmes tous pour La Mecque, et je remplis ainsi la seule obligation
que je n'avais pas encore accomplie
jusque-là. Je pouvais désormais mourir en
paix, et cela me faisait plaisir.
« Un jour, la terre commença à trembler,
et le Nil en crue sortit de son lit. Ce qui,
dans mon idée, n'arrivait qu'aux autres
m'arriva donc à moi aussi. Mes voisins
eurent peur de perdre leurs oliviers du
fait de l'inondation ; ma femme craignit de
voir nos enfants emportés par les eaux. Et
moi, je fus effrayé à l'idée de voir détruit
tout ce que j'avais réussi à conquérir.
«Mais c'était sans remède. Il n'y avait
plus rien à tirer de la terre et j'ai été obligé
de trouver un autre moyen d'existence.
Aujourd'hui, me voici chamelier. Mais
j'ai pu alors entendre la parole d'Allah:
personne ne doit avoir peur de l'inconnu,
parce que tout homme est capable de
conquérir ce qu'il veut et qui lui est nécessaire.
«Tout ce que nous craignons, c'est
de perdre ce que nous possédons, qu'il
s'agisse de notre vie ou de nos cultures.
Mais cette crainte cesse lorsque nous comprenons que notre histoire et l'histoire du
monde ont été écrites par la même Main. »
Quelquefois, les caravanes se rencontraient à l'étape du soir. L'une d'elles avait
toujours ce dont une autre avait besoin,
comme si, réellement, tout était écrit par
une Main unique. Les chameliers échangeaient des informations sur les tempêtes
de sable, et se réunissaient autour des
foyers pour conter les histoires du désert.
D'autres fois, arrivaient aussi des hommes mystérieux au visage voilé: c'étaient
des Bédouins qui surveillaient la route
suivie par les caravanes. Ils donnaient
des renseignements sur des pillards, des
tribus insoumises. Ils arrivaient en silence,
repartaient en silence, enveloppés dans
leurs djellabas de couleur sombre et leurs
chèches qui ne laissaient voir que leurs
yeux. Au cours d'une de ces veillées, le
chamelier rejoignit le jeune homme et
l'Anglais devant le feu auprès duquel ils
étaient assis.
«Il y a des rumeurs de guerre entre les
clans », dit le chamelier.
Les trois hommes restèrent silencieux.
106
Le jeune Espagnol observa que régnait
une sorte de crainte diffuse, alors même
que personne ne disait mot. Une fois de
plus, il percevait le langage sans paroles,
le Langage Universel.
Au bout d'un certain temps, l'Anglais
demanda s'il y avait du danger.
«Celui qui s'engage dans le désert ne
peut revenir sur ses pas, répondit le chamelier. Et quand on ne peut revenir en
arrière, on ne doit se préoccuper que de
la meilleure manière d'aller de l'avant.
Le reste ne regarde qu'Allah, y compris le
danger. »
Et il conclut en prononçant le mot mystérieux: «Mektoub!»
«Vous devriez accorder davantage d'attention aux caravanes, dit le jeune homme
à l'Anglais, après le départ du chamelier.
Elles font beaucoup de détours, mais se
dirigent toujours vers le même point.
— Et vous, vous devriez lire davantage
sur le monde, rétorqua l'Anglais. Les livres
sont tout à fait comme les caravanes. »
La longue colonne d'hommes et d'animaux commença dès lors à avancer plus
rapidement. Le silence ne régnait plus seulement dans la journée. Le soir aussi, à
l'heure où les gens avaient l'habitude de se
rassembler pour bavarder autour des feux,
il s'installa peu à peu. Un beau jour, le
Chef de la Caravane décida qu'on n'allu107
merait plus de feux pour ne pas attirer l'attention dans la nuit.
Les voyageurs, alors, se mirent à dormir
tous ensemble au centre d'un cercle formé
par les animaux, pour essayer de se protéger contre le froid de la nuit. Le Chef installa également des sentinelles armées tout
autour du campement.
Une de ces nuits-là, l'Anglais n'arrivait
pas à s'endormir. Il alla trouver le jeune
Espagnol, et ils se promenèrent ensemble
dans les dunes proches. C'était la pleine
lune. Le jeune homme raconta toute son
histoire à l'Anglais.
Celui-ci se montra particulièrement intéressé par l'épisode de la boutique qui
s'était mise à prospérer davantage de jour
en jour depuis que le jeune garçon avait
commencé à y travailler.
«C'est là le principe qui meut toute
chose, dit-il. Ce qu'on appelle en alchimie
l'Ame du Monde. Quand on désire quelque
chose de tout son cœur, on est plus proche
de' l'Ame du Monde. C'est toujours une
force positive. »
Il dit aussi que ce n'était pas seulement
un privilège des hommes : tout ce qui existait sur la face de la terre avait également
une âme, que ce fût un minéral, un végétal, un animal, ou simplement une pensée.
« Tout ce qui est sous et sur la face de la
terre ne cesse de se transformer, car la
terre est un être vivant; et elle a une âme.
Nous sommes une part de cette Ame, et
108
nous savons rarement qu'elle travaille toujours en notre faveur. Mais vous devez
comprendre que, dans la boutique aux cristaux, les vases eux-mêmes collaboraient à
votre réussite. »
Le jeune homme garda le silence pendant un certain temps, contemplant la
lune et le sable blanc.
«J'ai pu observer la caravane qui chemine à travers le désert, dit-il enfin. Elle et
le désert parlent le même langage, et c'est
la raison pour laquelle il permet qu'elle le
traverse. Il ne cesse d'éprouver chacun de
ses pas, pour vérifier si elle est en parfaite
syntonie avec lui; et, si c'est bien le cas,
elle arrivera jusqu'à l'Oasis. Mais si l'un
de nous, en dépit de tout le courage qu'il
pourrait avoir, ne comprenait pas ce langage, alors il mourrait dès le premier
jour. »
Ils continuèrent, ensemble, à regarder le
clair de lune.
«C'est la magie des signes, poursuivit le
jeune homme. J'ai vu comment nos guides
lisent les signes du désert et comment
l'âme de la caravane dialogue avec l'âme
du désert. »
Au bout d'un moment, ce fut au tour de
l'Anglais de prendre la parole :
«Il faut en effet que j'accorde un peu
plus d'attention à la caravane, dit-il finalement.
— Et moi, il faut que je lise vos livres »,
répliqua le jeune homme.
C'étaient des livres bien étranges. Ils
parlaient de mercure, de sel, de dragons et
de rois, mais il n'y comprenait rien du
tout. Pourtant, il y avait une idée qui semblait revenir constamment dans presque
tous les livres: que toutes les choses
étaient des manifestations d'une seule et
unique chose.
Dans l'un des ouvrages, il découvrit que
le texte le plus important de l'Alchimie
était constitué de quelques lignes seulement, et qu'il avait été écrit sur une simple
émeraude.
«C'est la Table d'Emeraude, lui dit l'Anglais, tout fier de pouvoir apprendre quelque chose à son compagnon.
— Mais alors, pourquoi tant de livres?
— Pour permettre de comprendre ces
quelques lignes», répondit l'Anglais, sans
être pour autant tout à fait convaincu luimême de cette réponse.
Le livre qui intéressa plus que tout le
jeune homme racontait l'histoire des alchimistes célèbres. C'étaient des hommes qui
110
avaient consacré leur vie tout entière à
purifier des métaux dans les laboratoires :
ils croyaient que si l'on cuisait un métal
pendant des années et des années, celui-ci
finirait par se libérer de toutes ses propriétés spécifiques, et qu'alors il ne resterait
plus à sa place que l'Ame du Monde. Cette
Chose Unique devait permettre aux alchimistes de comprendre tout ce qui existait
sur terre, car elle était le langage grâce
auquel les choses communiquaient entre
elles. C'était cette découverte qu'ils appelaient le Grand Œuvre, constitué d'une
partie liquide et d'une partie solide.
«Ne suffit-il pas d'observer les hommes
et les signes pour découvrir ce langage?
demanda le jeune homme.
— Vous avez la manie de vouloir tout
simplifier, répliqua l'Anglais avec agacement. L'Alchimie est un travail sérieux. Il
est indispensable de suivre chaque phase
du processus, comme les maîtres l'ont
enseigné. »
Le jeune homme découvrit que la partie
liquide du Grand Œuvre était appelée
Elixir de Longue Vie, et cet élixir non seulement guérissait toutes les maladies, mais
empêchait aussi l'alchimiste de vieillir.
Quant à la partie solide, on la nommait
Pierre Philosophale.
« Il n'est pas aisé de découvrir la Pierre
Philosophale, dit l'Anglais. Les alchimistes
restaient plusieurs années dans leurs laboratoires, à observer ce feu qui purifiait les
111
métaux. Et tant ils regardaient le feu que,
dans leur for intérieur, ils en venaient peu
à peu à abandonner toutes les vanités du
monde. Alors, un beau jour, ils s'apercevaient que la purification des métaux,
en fin de compte, les avait purifiés euxmêmes. »
Le jeune homme se souvint alors du
Marchand de Cristaux. Celui-ci avait dit
que c'avait été une bonne chose que de
nettoyer ses vases de cristal, car ainsi tous
deux se trouvaient également libérés des
mauvaises pensées. Il se persuadait de
plus en plus que l'Alchimie devait pouvoir
s'apprendre dans la vie quotidienne.
«De plus, reprit l'Anglais, la Pierre Philosophale possède une propriété tout à fait
extraordinaire. Il suffit d'un tout petit fragment pour transformer de grandes quantités de vil métal en or. »
A partir de là, l'intérêt du jeune homme
pour l'Alchimie devint encore plus grand. Il
pensait qu'avec un peu de patience, il pourrait tout transformer en or. Il lut la biographie de divers personnages qui y étaient
parvenus: Helvétius, Elie, Fulcanelli,
Geber. C'étaient des histoires fascinantes :
tous vivaient jusqu'au bout leur Légende
Personnelle. Ils voyageaient, rencontraient
des savants, faisaient des miracles sous les
yeux des incrédules, détenaient la Pierre
Philosophale et l'Elixir de Longue Vie.
Mais quand il voulait apprendre à son
tour de quelle façon parachever le Grand
112
Œuvre, il se trouvait complètement désorienté. Il n'y avait là que dessins, instructions codées, textes obscurs.
«Pourquoi emploient-ils un langage si
difficile à comprendre?» demanda-t-il un
soir à l'Anglais.
Il remarqua d'ailleurs, à cette occasion,
que celui-ci avait l'air d'assez mauvaise
humeur, comme si ses livres lui manquaient.
«C'est pour n'être compris que de ceuxlà seulement qui sont assez responsables
pour pouvoir comprendre, répondit son
interlocuteur. Imaginez un peu que tout le
monde se mette à transformer le plomb en
or. Au bout de très peu de temps, l'or ne
vaudrait plus rien. Seuls les esprits opiniâtres, les chercheurs acharnés, peuvent
arriver à réaliser le Grand Œuvre. Voilà
pourquoi je me trouve au milieu de ce
désert. C'est précisément pour rencontrer un véritable alchimiste, qui m'aide à
déchiffrer les codes.
— A quelle époque ont été écrits ces
livres ? demanda le jeune garçon.
— Il y a plusieurs siècles.
— En ce temps-là, l'imprimerie n'existait pas encore. Il n'était guère possible
que tout le monde parvînt à la connaissance de l'Alchimie. Alors, pourquoi ce
langage si étrange, et toutes ces figures ? »
Malgré cette insistance, l'Anglais ne
répondit pas à la question. Il dit que
113
depuis plusieurs jours il observait attentivement la caravane et qu'il n'avait rien
découvert de nouveau. Il n'avait remarqué
qu'une chose : c'était qu'on parlait de plus
en plus de la guerre.
Un beau jour, le jeune homme rendit ses
livres à l'Anglais.
«Eh bien, avez-vous beaucoup appris?
demanda celui-ci, avec une curiosité impatiente. Il avait besoin de quelqu'un avec
qui bavarder pour oublier la crainte de la
guerre.
— J'ai appris que le monde possède une
Ame, et celui qui pourra comprendre cette
âme comprendra le langage des choses.
J'ai appris que de nombreux alchimistes
ont vécu leur Légende Personnelle et qu'ils
ont fini par découvrir l'Ame du Monde, la
Pierre Philosophale, l'Elixir de Longue Vie.
«Mais j'ai appris, surtout, que ces choses
sont si simples qu'elles peuvent être gravées sur une émeraude. »
L'Anglais fut déçu. Les années d'étude,
les symboles magiques, les mots difficiles à
comprendre, les appareils de laboratoire,
rien de tout cela n'avait impressionné le
jeune garçon. «Il doit avoir une âme trop
fruste pour saisir ces choses-là», en vint-il
à se dire.
115
Il prit ses livres et les remit dans les
sacoches accrochées à la selle du chameau.
« Retournez à votre caravane, dit-il. Elle
non plus ne m'a pas appris grand-chose. »
Le jeune homme se remit à contempler
l'immensité silencieuse du désert et le
sable que les animaux soulevaient en marchant. «A chacun sa manière d'apprendre,
se répétait-il in petto. Sa manière à lui
n'est pas la mienne, et ma manière n'est
pas la sienne. Mais nous sommes l'un et
l'autre à la recherche de notre Légende
Personnelle, et c'est pourquoi je le respecte. »
Désormais, la caravane cheminait de
jour comme de nuit. A tout instant apparaissaient les messagers au visage voilé, et
le chamelier, qui était devenu l'ami du
jeune homme, expliqua que la guerre des
clans avait commencé. On aurait de la
chance si on réussissait à arriver à l'Oasis.
Les animaux étaient épuisés, et les hommes de plus en plus silencieux. Le silence
était plus impressionnant la nuit, lorsqu'un chameau qui blatérait (et qui n'était
auparavant qu'un chameau qui blatérait)
faisait maintenant peur à tout le monde :
ce pouvait être le signe d'une attaque.
Pourtant, le chamelier ne semblait pas
s'émouvoir outre mesure de la menace de
guerre.
«Je suis vivant», dit-il au jeune homme,
tout en mangeant une poignée de dattes,
dans la nuit sans lune et sans feux de
camp. « Et pendant que je mange, je ne fais
rien d'autre que manger. Quand je marcherai, je marcherai, c'est tout. Et s'il faut
un jour me battre, n'importe quel jour en
117
vaut un autre pour mourir. Parce que je
ne vis ni dans mon passé ni dans mon avenir. Je n'ai que le présent, et c'est lui seul
qui m'intéresse. Si tu peux demeurer toujours dans le présent, alors tu seras un
homme heureux. Tu comprendras que
dans le désert il y a de la vie, que le ciel a
des étoiles, et que les guerriers se battent
parce que c'est là quelque chose d'inhérent à la vie humaine. La vie alors sera une
fête, un grand festival, parce qu'elle est
toujours le moment que nous sommes en
train de vivre, et cela seulement. »
Deux nuits plus tard, alors qu'il était sur
le point de s'endormir, le jeune homme
regarda vers l'astre qui indiquait la direction dans laquelle ils marchaient. Il lui
sembla que l'horizon était un peu plus bas,
car il y avait au-dessus du désert des centaines d'étoiles.
« C'est l'Oasis, lui dit le chamelier.
— Alors, pourquoi n'y allons-nous pas
tout de suite ?
— Parce que nous avons besoin de dormir. »
Il ouvrit les yeux alors que le soleil commençait à surgir à l'horizon. Devant lui, là
où avaient brillé les petites étoiles pendant
la nuit, s'allongeait une interminable file
de palmiers dattiers qui occupait toute
l'étendue du désert.
«Nous y sommes arrivés!» s'exclama
l'Anglais, qui venait lui aussi de se réveiller.
Le jeune homme, cependant, resta muet.
Il avait appris le silence du désert, et se
contentait de regarder les palmiers en face
de lui. Il avait encore un long chemin à
parcourir pour arriver jusqu'aux Pyramides; et ce matin-là, un jour, ne serait
plus pour lui qu'un souvenir. Mais maintenant c'était le moment présent, la fête dont
avait parlé le chamelier, et il essayait de
vivre ce moment avec les leçons de son
passé et les rêves de son futur. Un jour,
cette vision de milliers de palmiers ne
serait plus qu'un souvenir. Mais, en cet
instant, elle signifiait pour lui l'ombre,
l'eau, et un refuge devant la guerre. De la
119
même façon qu'un chameau qui blatérait
pouvait se transformer en signal de danger, de même une file de palmiers pouvait
représenter un miracle.
«Le monde parle plus d'un langage»,
pensa-t-il.
«Quand la marche du temps s'accélère,
les caravanes aussi se hâtent», pensa l'Alchimiste, en voyant arriver dans l'Oasis
des centaines de personnes et d'animaux.
Les habitants se précipitaient en criant à
la rencontre des nouveaux venus, la poussière soulevée masquait le soleil du désert,
et les enfants sautaient d'excitation à la
vue des étrangers. L'Alchimiste observa
que les chefs de tribus se rassemblaient
pour rejoindre le Chef de la Caravane et
qu'ils tenaient ensemble un long conciliabule.
Mais rien de tout cela n'intéressait
l'Alchimiste. Il avait déjà pu voir des quantités de gens arriver et repartir, cependant que l'Oasis et le désert demeuraient
immuables. Il avait vu des rois et des mendiants fouler ces étendues de sable qui
changeaient de forme sous l'action du
vent, mais qui étaient toujours celles-là
mêmes qu'il avait connues quand il était
enfant. Malgré tout, il ne parvenait pas à
maîtriser au fond de son cœur un peu de
121
cette allégresse que ressentait tout voyageur quand, après la terre jaune et le ciel
d'azur, le vert des palmiers dattiers apparaissait devant ses yeux.
« Peut-être Dieu a-t-il créé le désert pour
que l'homme puisse se réjouir à la vue des
palmiers », pensa-t-il.
Il résolut alors de se concentrer sur des
questions d'ordre plus pratique. Il savait
qu'avec cette caravane arrivait l'homme à
qui il devait enseigner une partie de ses
secrets. Les signes l'en avaient informé. Il
ne connaissait pas encore cet homme,
mais ses yeux expérimentés le reconnaîtraient à l'instant où il le verrait. Il espérait que ce serait quelqu'un d'aussi doué
que son disciple précédent.
«Je ne sais pourquoi ces choses doivent
absolument se transmettre de bouche à
oreille », songeait-il. Ce n'était pas exactement parce qu'il s'agissait de véritables
secrets : Dieu révélait libéralement Ses
secrets à toutes les créatures.
Il ne voyait à cela qu'une explication:
ces choses devaient se transmettre de cette
manière parce qu'elles étaient sans doute
faites de Vie Pure, et ce type de vie est bien
difficile à capter sous forme de peintures
ou par les paroles.
Car les gens cèdent à la fascination des
tableaux et des mots et, pour finir, ils
oublient le Langage du Monde.
Les nouveaux arrivants furent amenés
immédiatement en présence des chefs tribaux de Fayoum. Le jeune homme avait
du mal à en croire ses yeux : au lieu d'un
puits entouré de quelques palmiers (selon
la description qu'il avait lue une fois dans
un livre d'histoire), il s'apercevait que
l'Oasis était beaucoup plus grande que
bien des villages d'Espagne. Elle comprenait trois cents puits, cinquante mille
dattiers, et un grand nombre de tentes
de couleur disséminées au milieu des palmiers.
« On croirait les Mille et Une Nuits », dit
l'Anglais, impatient de rencontrer au plus
tôt l'Alchimiste.
Ils furent aussitôt entourés d'enfants,
qui regardaient avec curiosité les montures, les chameaux, les gens qui arrivaient. Les hommes voulaient savoir s'ils
avaient aperçu les signes d'une bataille, et
les femmes se disputaient les étoffes et les
pierres que les marchands avaient apportées. Le silence du désert semblait mainte123
nant un rêve lointain; tout le monde parlait sans discontinuer, riait, s'égosillait,
comme si l'on avait quitté un monde de
purs esprits pour se retrouver parmi les
hommes. Les gens étaient joyeux et satisfaits.
En dépit des précautions prises la veille,
le chamelier expliqua au jeune homme que
les oasis, dans le désert, étaient toujours
considérées comme des terrains neutres,
parce que la majeure partie de ceux qui y
vivaient étaient des femmes et des enfants.
Et il y avait des oasis aussi bien d'un côté
que de l'autre; de sorte que les guerriers
allaient combattre au milieu des sables
du désert et laissaient les oasis en paix,
comme des lieux d'asile.
Le Chef de la Caravane rassembla tout
son monde, non sans quelque difficulté, et
commença à donner ses instructions. On
allait rester là tant que durerait la guerre
entre les clans. En tant que visiteurs, les
gens de la caravane seraient hébergés sous
les tentes des habitants de l'Oasis, qui leur
offriraient les meilleures places. C'était
la loi de l'hospitalité traditionnelle. Puis
il demanda à tous, y compris ses propres
sentinelles, de remettre leurs armes aux
hommes désignés par les chefs de tribus.
«Ce sont les règles de la guerre, expliqua-t-il. De cette façon, les oasis ne peuvent servir de refuge à des combattants. »
A la grande surprise du jeune homme,
l'Anglais sortit d'une poche de sa veste un
124
revolver chromé, qu'il remit à l'homme
chargé de collecter les armes.
«Pourquoi un revolver? demanda le
jeune homme.
— Pour m'aider à me fier aux gens»,
répondit l'Anglais. Il était heureux d'être
parvenu au terme de sa quête.
Le jeune homme, pour sa part, songeait
à son trésor. Plus il se rapprochait de son
rêve, plus les choses devenaient difficiles.
Ce que le vieux roi avait appelé la Chance
du Débutant ne se manifestait plus. C'était
maintenant, il le savait, l'épreuve de l'obstination et du courage pour qui est à la
recherche de sa Légende Personnelle. Aussi
ne devait-il pas se précipiter, se montrer
impatient. Autrement, il risquerait de ne
pas voir les signes que Dieu avait mis sur
sa route.
« C'est Dieu qui les a placés sur mon chemin», pensa-t-il, s'étonnant lui-même. Jusque-là, il avait considéré les signes comme
quelque chose qui appartenait au monde.
Quelque chose comme de manger ou dormir, comme de partir en quête de l'amour,
ou à la recherche d'un emploi. Mais il
n'avait jamais pensé que ce pouvait être
un langage employé par Dieu pour lui
montrer ce qu'il devait faire.
«Ne sois pas impatient, répéta-t-il
encore, à sa propre adresse. Comme l'a dit
le chamelier, mange quand c'est l'heure de
manger. Et quand c'est l'heure de marcher, marche. »
125
Le premier jour, cédant à la fatigue, tout
le monde dormit, y compris l'Anglais. Le
jeune homme se trouvait plus loin, dans
une tente occupée par cinq autres garçons
à peu près de son âge. C'étaient des habitants du désert, et ils voulaient entendre
raconter des histoires des grandes cités. Le
jeune homme parla de sa vie de berger, et
il allait commencer à évoquer son expérience de la boutique aux cristaux, quand
l'Anglais entra.
«Je vous ai cherché toute la matinée, ditil, tout en emmenant son compagnon à
l'extérieur. Il faut que vous m'aidiez à
découvrir où loge l'Alchimiste. »
Ils essayèrent d'abord de le trouver par
leurs propres moyens. Un Alchimiste devait
sans doute vivre de façon différente des
autres habitants de l'Oasis, et il était bien
probable que, sous sa tente, il y eût un
fourneau allumé en permanence. Ils finirent par se rendre compte, après avoir
beaucoup marché, que l'Oasis était bien
plus vaste qu'ils ne l'avaient imaginée, et
qu'il y avait là des centaines et des centaines de tentes.
« Presque toute une journée perdue ! dit
l'Anglais en s'asseyant, avec son compagnon, près de l'un des puits de l'Oasis.
— Il vaudrait peut-être mieux demander», dit le jeune homme.
L'Anglais n'avait pas envie de révéler
sa présence à Fayoum, et se montra hési126
tant. Finalement, il donna son accord
et demanda au jeune garçon, qui parlait
l'arabe mieux que lui, de se charger
de l'affaire. Ce dernier s'approcha donc
d'une femme qui venait d'arriver au puits
pour remplir une outre en peau de mouton.
«Madame, bonsoir! Je voudrais savoir
où demeure un Alchimiste, qui vit dans
cette Oasis », demanda-t-il.
La femme répondit qu'elle n'en avait
jamais entendu parler, et s'en fut aussitôt.
Toutefois, elle prit le temps d'avertir le
jeune homme qu'il ne devait pas adresser
la parole aux femmes habillées de noir, car
c'étaient des femmes mariées. Il fallait respecter la Tradition.
L'Anglais fut extrêmement déçu. Ainsi, il
avait fait tout ce voyage pour rien! Son
compagnon en fut également attristé. L'Anglais, lui aussi, poursuivait sa Légende Personnelle. Et, quand une personne est dans
ce cas, l'Univers tout entier s'efforce de
lui faire obtenir ce qu'elle cherche: ainsi
avait dit le vieux roi. Il ne pouvait pas se
tromper.
«Je n'avais jusqu'ici jamais entendu parler d'alchimistes, dit le jeune homme.
Sinon, j'essaierais de vous aider. »
Un éclair illumina le regard de l'Anglais.
«Mais bien sûr! s'exclama-t-il. Peut-être
bien que personne ici ne sait ce qu'est un
alchimiste. Informez-vous donc plutôt de
127
l'homme qui soigne toutes les maladies du
village ! »
Plusieurs femmes vêtues de noir vinrent
chercher de l'eau au puits, mais l'Anglais
eut beau insister, le jeune homme ne voulut pas leur adresser la parole. Finalement,
un homme s'approcha.
«Connaissez-vous quelqu'un qui soigne
les maladies dans le village ? lui demanda
le jeune homme.
— C'est Allah qui soigne toutes les
maladies, répondit l'homme, visiblement
effrayé par ces étrangers. Vous cherchez
des sorciers, vous deux ! »
Et, après avoir récité quelques versets
du Coran, il passa son chemin.
Un autre homme survint. Il était plus
âgé, et portait seulement un petit seau. Le
garçon lui posa la même question.
« Pourquoi voulez-vous donc connaître un
homme comme celui-là? demanda l'Arabe
pour toute réponse.
— Parce que mon ami que voici a fait
un voyage de plusieurs mois pour le rencontrer.
— Si cet homme existe, ici dans l'Oasis,
il doit être très puissant, dit le vieil
homme, après avoir réfléchi un instant.
Même les chefs de tribus ne pourraient pas
le voir à leur guise en cas de besoin. Il faudrait que ce soit lui qui le décide. Attendez
plutôt la fin de la guerre, et repartez avec
la caravane. Ne cherchez pas à entrer
128
dans la vie de l'Oasis», conclut-il en s'éloignant.
Mais l'Anglais exulta. Ils étaient sur la
bonne piste.
C'est alors qu'apparut une jeune fille
qui n'était pas habillée de vêtements noirs.
Elle portait une jarre qui reposait sur son
épaule, et avait un voile autour de la tête ;
mais son visage était découvert. Le jeune
homme s'avança vers elle pour l'interroger
au sujet de l'Alchimiste.
Et ce fut comme si le temps s'arrêtait,
comme si l'Ame du Monde surgissait de
toute sa force devant le jeune homme.
Quand il vit ses yeux noirs, ses lèvres qui
hésitaient entre le sourire et le silence, il
comprit la partie la plus essentielle et la
plus savante du Langage que parlait le
monde, et que tous les êtres de la terre
étaient capables d'entendre en leur cœur.
Et cela s'appelait l'Amour, quelque chose
de plus vieux que les hommes et que le
désert même, et qui pourtant resurgissait
toujours avec la même force, partout où
deux regards venaient à se croiser comme
se croisèrent alors ces deux regards près
d'un puits. Les lèvres enfin se décidèrent
pour un sourire, et c'était là un signe, le
signe qu'il avait attendu sans le savoir pendant un si long temps de sa vie, qu'il avait
cherché dans les livres et auprès de ses
brebis, dans les cristaux et dans le silence
du désert.
129
Voilà, c'était le pur Langage du Monde,
sans aucune explication, parce que l'Univers n'avait besoin d'aucune explication
pour continuer sa route dans l'espace
infini. Tout ce qu'il comprenait en cet instant, c'était qu'il se trouvait devant la
femme de sa vie, et sans la moindre nécessité de paroles, elle aussi devait le savoir.
Il en était plus sûr que de n'importe quoi
au monde, même si ses parents, et les
parents de ses parents, avaient toujours dit
qu'il fallait d'abord faire sa cour et se fiancer, connaître l'autre et avoir de l'argent
avant de se marier. Qui disait cela n'avait
sans doute jamais connu le langage universel, car lorsqu'on se baigne dans ce langage, il est facile de comprendre qu'il y a
toujours dans le monde une personne qui
en attend une autre, que ce soit en plein
désert ou au cœur des grandes villes. Et
quand ces deux personnes se rencontrent,
et que leurs regards se croisent, tout le
passé et tout le futur sont désormais sans
la moindre importance, seul existe ce
moment présent, et cette incroyable certitude que toute chose sous la voûte du ciel
a été écrite par la même Main. La Main
qui fait naître l'Amour, et qui a créé une
âme sœur pour chaque être qui travaille,
se repose, et cherche des trésors sous la
lumière du soleil. Parce que, s'il n'en était
pas ainsi, les rêves de l'espèce humaine
n'auraient aucun sens.
« Mektoub », se dit-il.
130
L'Anglais, qui était assis, se releva, et
secoua son compagnon.
« Allez ! Demandez-lui. »
Le jeune homme s'approcha de la jeune
fille. Elle sourit à nouveau. Il sourit aussi.
«Comment t'appelles-tu? demanda-t-il.
— Mon nom est Fatima, répondit-elle,
les yeux baissés.
— C'est un nom que portent certaines
femmes dans le pays d'où je viens.
— C'est le nom de la fille du Prophète,
dit Fatima. Nos guerriers l'ont transporté
là-bas. »
La douce jeune fille parlait de guerriers
avec fierté. L'Anglais, à côté, insistait, et le
jeune homme demanda si elle savait
quelque chose de l'homme qui guérissait
toutes les maladies.
«C'est un homme qui connaît les secrets
du monde. Il parle avec les djinns du
désert», dit-elle.
Les djinns étaient les génies du Bien et
du Mal. Et la jeune fille montra d'un geste
la direction du sud, où habitait cet étrange
personnage. Puis elle emplit sa cruche et
partit. L'Anglais s'en alla aussi, à la
recherche de l'Alchimiste. Et le jeune
homme resta un long moment assis à côté
du puits, comprenant qu'un jour le levant
avait laissé sur son visage le parfum de
cette femme, et qu'il l'aimait avant même
de savoir qu'elle existait. Et que l'amour
131
qu'il avait pour elle lui ferait découvrir
tous les secrets du monde.
Le lendemain, il retourna au puits, pour
y attendre la jeune fille. Il fut surpris d'y
trouver l'Anglais qui, pour la première fois,
contemplait le désert.
«J'ai attendu tout l'après-midi et toute
la soirée, dit l'Anglais. Il est arrivé au
moment où apparaissaient les premières
étoiles. Je lui ai dit ce que je cherchais. Et il
m'a demandé si j'avais déjà transformé du
plomb en or. J'ai répondu que c'était précisément ce que je souhaitais apprendre.
Alors, il m'a dit d'essayer. Il ne m'a rien dit
d'autre que ces mots : "Va essayer." »
Le jeune homme demeura silencieux.
Ainsi, l'Anglais avait fait tout ce trajet pour
s'entendre dire ce qu'il savait déjà. Et il se
souvint que lui-même avait donné six moutons au vieux roi pour un résultat semblable.
« Eh bien ! essayez, dit-il à l'Anglais.
— C'est bien ce que je vais faire. Et je
vais m'y mettre tout de suite. »
Peu après son départ, Fatima arriva au
puits pour remplir sa cruche.
«Je suis venu te dire une chose toute
simple, lui dit le jeune homme. Je veux que
tu sois ma femme. Je t'aime. »
La jeune fille laissa déborder le récipient.
«Je vais t'attendre ici chaque jour, reprit-il. J'ai traversé le désert pour venir
132
chercher un trésor qui se trouve à proximité des Pyramides. La guerre était pour
moi une malédiction. C'est maintenant
une bénédiction, puisqu'elle m'immobilise
ici près de toi.
— La guerre va bien finir un jour», dit
la jeune fille.
Il regarda les palmiers dattiers de l'Oasis. Il avait été berger. Et il y avait là des
quantités de moutons. Fatima avait plus
d'importance que le trésor.
«Les guerriers cherchent leurs trésors,
dit-elle, comme si elle devinait ses pensées.
Et les femmes du désert sont fières de
leurs guerriers. »
Puis elle emplit à nouveau sa cruche et
s'en fut.
Tous les jours, le jeune homme allait au
puits attendre la venue de Fatima. Il lui
raconta son existence de berger, la rencontre du roi, la boutique aux cristaux. Ils
devinrent amis et, sauf pendant la quinzaine de minutes qu'il passait en sa compagnie, il trouvait le temps terriblement
long tout le reste de la journée.
Alors qu'il se trouvait dans l'Oasis depuis
près d'un mois, le Chef de la Caravane
convoqua tout le monde à une réunion.
«Nous ne savons pas quand va finir la
guerre, et nous ne pouvons reprendre
notre voyage, dit-il. Les combats vont sans
doute durer très longtemps encore, peutêtre des années. Il y a, d'un côté comme de
133
l'autre, des guerriers pleins de courage et
de vaillance, et chacune des deux armées
est fière de se battre. Ce n'est pas là
une guerre entre les bons et les méchants.
C'est une guerre entre des forces qui luttent pour la conquête du même pouvoir, et
lorsque s'engage une bataille de ce genre,
elle dure plus longtemps que les autres,
parce que, dans ce cas, Allah est des deux
côtés à la fois. »
Les gens se dispersèrent. Le jeune
homme, ce soir-là, revit Fatima et lui rapporta ce qui s'était dit lors de la réunion.
«A notre deuxième entrevue, dit la jeune
fille, tu m'as parlé de ton amour. Ensuite,
tu m'as appris des choses très belles,
comme le Langage et l'Ame du Monde. Et
tout cela, peu à peu, fait de moi une part
de toi-même. »
Le garçon écoutait sa voix, et la trouvait
plus belle que le bruissement du vent dans
les palmes des dattiers.
« Il y a bien longtemps que je suis venue
ici auprès de ce puits pour t'attendre. Je
n'arrive pas à me rappeler mon passé,
la Tradition, la façon dont les hommes
veulent que se comportent les femmes du
désert. Toute petite, je rêvais que le désert
m'apporterait un jour le plus beau présent
de mon existence. Et ce présent m'est enfin
offert, et c'est toi. »
Il voulut prendre sa main. Mais Fatima
tenait les anses de la jarre.
«Tu m'as parlé de tes rêves, du vieux roi,
134
du trésor. Tu m'as parlé des signes. Voilà
pourquoi je ne crains rien, parce que ce
sont ces signes qui t'ont amené à moi. Et je
fais partie de ton rêve, de ta Légende Personnelle, comme tu le dis si souvent. Pour
cette raison même, je veux que tu poursuives ta route en direction de ce que tu es
venu chercher. S'il te faut attendre la fin
de la guerre, c'est très bien. Mais si tu dois
partir plus tôt, alors pars vers ta Légende.
Les dunes changent sous l'action du vent,
mais le désert reste toujours le même.
Ainsi en sera-t-il de notre amour.
«Mektoub, dit-elle encore. Si je fais partie de ta Légende, tu reviendras un jour. »
Il se sentit triste lorsqu'il la quitta. Il
pensait à bien des gens qu'il avait connus.
Les bergers qui étaient mariés avaient
beaucoup de mal à convaincre leurs épouses de la nécessité où ils se trouvaient de
courir la campagne. L'amour exigeait la
présence auprès de l'objet aimé.
Le lendemain, il parla de toutes ces
choses à Fatima.
«Le désert nous prend nos hommes, ditelle, et ne les ramène pas toujours. Nous
devons nous y faire. Dès lors, ils sont présents dans les nuages qui passent sans
donner de pluie, dans les bêtes qui se
cachent au milieu des pierres, dans l'eau
généreuse qui sourd de la terre. Ils sont
désormais une partie de tout, ils deviennent l'Ame du Monde. Quelques-uns
135
reviennent. Et alors toutes les autres
femmes sont heureuses, parce que les
hommes qu'elles attendent peuvent eux
aussi revenir un jour. Avant, je regardais
ces femmes et j'enviais leur bonheur.
Maintenant, je vais avoir de même quelqu'un à attendre. Je suis une femme du
désert et j'en suis fière. Je veux que mon
homme chemine, lui aussi, libre comme le
vent qui fait bouger les dunes. Je veux qu'il
me soit donné de le voir dans les nues,
dans les bêtes et dans l'eau. »
Le jeune homme alla trouver l'Anglais. Il
voulait lui parler de Fatima. Non sans
surprise, il constata que l'Anglais avait
construit un petit four à côté de sa tente.
C'était un four curieux, sur lequel était
posé un flacon transparent. L'Anglais alimentait le feu avec du bois, et contemplait
le désert. Ses yeux semblaient plus brillants que lorsqu'il passait tout son temps
plongé dans les livres.
« C'est la première phase du travail, dit-il.
Je dois séparer le soufre impur. Et, pour y
parvenir, il faut que je ne craigne pas
d'échouer. Ma crainte d'échouer est ce qui
m'a empêché jusqu'ici de tenter le Grand
Œuvre. C'est maintenant que je commence
ce que j'aurais pu commencer il y a déjà dix
ans. Mais je suis heureux de n'avoir pas
attendu encore vingt ans. »
Et il continua à entretenir le feu tout en
regardant le désert. Le jeune homme resta
auprès de lui pendant un moment, jusqu'à
136
l'heure où le désert prit une coloration
rosée dans la lumière du couchant. Il ressentit alors une envie impérieuse d'aller
jusque là-bas, pour voir si le silence pouvait répondre à ses interrogations.
Il marcha sans but pendant un certain
temps, sans perdre de vue les palmiers de
l'Oasis. Il écoutait le vent et sentait les
cailloux sous ses pieds. Parfois, il trouvait
un coquillage, et savait que ce désert, à
une lointaine époque, avait été une vaste
mer. Il s'assit sur une grosse pierre et se
laissa hypnotiser par l'horizon qu'il avait
en face de lui. Il ne pouvait concevoir
l'Amour sans y mêler l'idée de possession.
Mais Fatima était une femme du désert.
Si quelque chose pouvait l'aider à comprendre, c'était bien le désert.
Il demeura ainsi, sans penser à rien, jusqu'au moment où il eut l'impression que
quelque chose bougeait au-dessus de sa
tête. En regardant en l'air, il vit deux éperviers qui volaient très haut dans le ciel.
Il observa les rapaces, et les figures
qu'ils dessinaient en volant. C'étaient
apparemment des lignes désordonnées,
mais elles avaient cependant un sens pour
lui. Simplement, il n'arrivait pas à déchiffrer leur signification. Il décida donc
de suivre du regard les évolutions des deux
oiseaux, peut-être pourrait-il y lire quelque
message. Peut-être le désert pourrait-il lui
expliquer l'amour sans possession.
Il sentit venir le sommeil. Son cœur,
137
pourtant, lui demanda de ne pas dormir;
et, tout au contraire, il devait s'abandonner. « Me voici qui pénètre à l'intérieur du
Langage du Monde, dit-il ; et tout, ici-bas,
a un sens, jusqu'au vol même des éperviers. » Il se sentit plein de reconnaissance
pour cet amour qu'il portait à une femme :
« Quand on aime, pensa-t-il, les choses ont
encore davantage de sens. »
Subitement, l'un des éperviers descendit
en piqué pour attaquer l'autre. A ce
moment précis, le jeune homme eut une
soudaine et brève vision: une troupe
armée envahissait l'Oasis, l'épée au poing.
La vision s'effaça tout aussitôt, mais
lui laissa une vive impression. Il avait
entendu parler des mirages, et en avait
déjà vu quelques-uns : c'étaient des désirs
qui se matérialisaient sur le sable du
désert. Et pourtant, il ne désirait certainement pas voir une armée s'emparer de
l'Oasis.
Il voulut oublier tout cela et revenir à sa
méditation, il essaya de se concentrer à
nouveau sur le désert d'ocre rose et sur les
pierres. Mais quelque chose en son cœur
ne le laissait pas en repos.
«Suis toujours les signes», avait dit le
vieux roi. Il pensa à Fatima. Puis il se rappela la vision qu'il avait eue et pressentit
qu'elle n'était pas loin de devenir une réalité.
Non sans mal, il parvint à surmonter
l'angoisse qui l'avait étreint. Il se releva et
138
se mit en marche dans la direction des palmiers. Une nouvelle fois, il percevait les
multiples langages des choses: maintenant, c'était le désert qui était la sécurité,
tandis que l'Oasis était devenue un péril.
Le chamelier était assis auprès d'un
palmier dattier, à regarder lui aussi le coucher de soleil. Il vit le jeune homme arriver de derrière une dune.
« Il y a une armée qui approche, dit aussitôt ce dernier. J'ai eu une vision.
— Le désert emplit de visions le cœur
des hommes », répondit le chamelier.
Mais le jeune homme lui parla des éperviers: il observait leur vol et, tout d'un
coup, avait plongé dans l'Ame du Monde.
Le chamelier ne répondit rien; il comprenait ce que lui disait son interlocuteur.
Il savait que n'importe quelle chose, à la
surface de la terre, peut conter l'histoire
de toutes les choses. En ouvrant un livre
à une page quelconque, en examinant
les mains d'une personne, ou le vol des
oiseaux, ou encore des cartes à jouer, ou
quoi que ce soit d'autre, chacun de nous
peut découvrir un lien avec ce qu'il est en
train de vivre. A la vérité, les choses ne
révélaient rien par elles-mêmes; c'étaient
les gens qui, en observant les choses,
découvraient la façon de pénétrer l'Ame
du Monde.
Le désert était peuplé d'hommes qui
gagnaient leur vie parce qu'ils pouvaient
pénétrer aisément l'Ame du Monde. On les
139
connaissait sous le nom de devins, et ils
étaient redoutés des femmes et des vieillards. Les Guerriers ne les consultaient
que rarement, car il ne pouvait être question d'aller au combat en sachant d'avance
à quel moment on devra mourir. Les Guerriers préféraient la saveur de la lutte et
l'émotion de l'inconnu; l'avenir avait été
écrit par Allah et, quoi qu'il eût écrit,
c'était toujours pour le bien des hommes.
Alors, les Guerriers vivaient simplement le
présent, car le présent était rempli de surprises, et ils devaient être attentifs à quantité de choses : où était l'épée de l'ennemi,
où était son cheval, quel était le coup qu'ils
allaient devoir porter pour échapper à la
mort.
Le chamelier n'était pas un Guerrier, et
il lui était déjà arrivé de consulter des
devins. Beaucoup d'entre eux lui avaient
dit des choses vraies, d'autres des choses
fausses. Jusqu'au jour où l'un d'eux, le
plus âgé (et le plus redouté), lui avait
demandé pourquoi il s'intéressait tellement à connaître le futur.
«Pour pouvoir faire certaines choses,
répondit le chamelier. Et faire tourner
autrement ce que je ne voudrais pas voir
se produire.
— Alors, ce ne sera plus ton avenir,
rétorqua le devin.
— Mais peut-être que je veux connaître
le futur pour me préparer à ce qui doit
advenir..
140
— Si ce sont de bonnes choses, ce sera
une surprise agréable, dit le devin. Et si ce
sont de mauvaises choses, tu en souffriras
bien avant qu'elles n'arrivent.
— Je veux connaître l'avenir parce que
je suis un homme, dit alors le chamelier.
Et les hommes vivent en fonction de leur
avenir. »
Le devin demeura un moment sans rien
dire. Sa spécialité était le jeu des baguettes
qu'on lance à terre: il interprétait la
manière dont elles tombaient. Mais, ce
jour-là, il ne se servit pas de ses baguettes.
Il les enroula dans un linge et les remit
dans sa poche.
«Je gagne ma vie en prévoyant l'avenir
des gens, dit-il. Je connais la science des
baguettes, et je sais comment les utiliser
pour pénétrer dans cet espace où tout est
déjà écrit. Là, je peux lire le passé, découvrir ce qui a été oublié, et comprendre
les signes du présent. Quand les gens me
consultent, je ne lis pas le futur: je le
devine. Car le futur appartient à Dieu, et
Lui seul le révèle, et seulement dans des
occasions extraordinaires. Comment estce que j'arrive à deviner le futur? Grâce
aux signes du présent. C'est dans le présent que réside le secret; si tu fais attention au présent, tu peux le rendre meilleur.
Et si tu améliores le présent, ce qui viendra
ensuite sera également meilleur. Oublie le
futur et vis chaque jour de ta vie selon les
enseignements de la Loi, et en te fiant à la
141
sollicitude de Dieu à l'égard de Ses enfants. Chaque jour porte en lui l'Eternité. »
Le chamelier voulut savoir quelles
étaient ces circonstances exceptionnelles
dans lesquelles Dieu permettait de voir le
futur :
«C'est quand Lui-même le révèle. Et
Dieu le révèle rarement, et cela pour une
seule raison : c'est un futur qui a été écrit
pour être changé. »
Dieu avait montré un futur au jeune
homme, pensa le chamelier. Parce qu'il
voulait que le jeune homme fût son instrument.
«Va trouver les chefs de tribus, dit le
chamelier. Parle-leur des guerriers qui
approchent.
— Ils vont se moquer de moi.
— Ce sont des hommes du désert.
Les hommes du désert ont l'habitude des
signes.
— Alors, ils doivent déjà savoir.
— Ce n'est pas leur souci. Ils croient
que s'ils doivent être mis au courant de
quelque chose qu'Allah veuille leur faire
savoir, quelqu'un viendra les en informer.
Cela s'est produit bien des fois. Mais
aujourd'hui, c'est toi qui es ce messager. »
Le jeune homme pensa à Fatima. Et il
décida d'aller trouver les chefs de tribus.
«J'apporte un message du désert, dit-il
au garde qui était en faction à la porte de
142
l'immense tente blanche dressée au centre
de l'Oasis. Je veux parler aux chefs. »
Le garde ne répondit rien. Il entra sous
la tente et y demeura un long moment.
Puis il ressortit en compagnie d'un Arabe,
jeune, habillé de blanc et d'or. Le jeune
homme lui raconta ce qu'il avait vu.
L'Arabe lui demanda d'attendre un peu et
rentra.
La nuit tomba. Des Arabes, des marchands, entrèrent et sortirent en grand
nombre. Peu à peu, les foyers s'éteignirent,
et l'Oasis devint bientôt aussi silencieuse
que le désert. Seule restait allumée la
lumière de la grande tente. Pendant tout
ce temps, le jeune homme ne cessait de
penser à Fatima, sans bien comprendre
encore la conversation qu'ils avaient eue
dans l'après-midi.
Finalement, au terme de plusieurs
heures d'attente, le garde le fit entrer.
Ce qu'il vit le plongea dans l'extase.
Jamais il n'aurait imaginé qu'en plein
milieu du désert pût exister une tente
comme celle-là. Le sol était recouvert des
plus beaux tapis sur lesquels il eût jamais
marché ; en hauteur, étaient suspendus des
lustres de métal doré et ciselé qui portaient
des bougies allumées. Les chefs de tribus
se tenaient assis au fond de la tente, en
demi-cercle, jambes et bras reposant sur
des coussins de soie richement brodés.
Des domestiques allaient et venaient avec
des plateaux d'argent chargés de mets déli143
cats et offraient du thé. D'autres veillaient
à maintenir incandescentes les braises
des narguilés. Un suave parfum de tabac
embaumait l'atmosphère.
Il y avait là huit chefs, mais il comprit
tout de suite lequel était le plus haut placé :
un Arabe vêtu de blanc et d'or, assis au
centre du demi-cercle. A côté de lui se
trouvait le jeune homme avec qui il avait
parlé peu auparavant.
«Qui est l'étranger qui parle de message ? demanda l'un des chefs, en le regardant.
— C'est moi», répondit-il.
Et il raconta ce qu'il avait vu.
«Pourquoi le désert dirait-il donc ces
choses à un homme venu d'ailleurs, quand
il sait que nous sommes ici depuis plusieurs générations? dit un autre chef de
tribu.
— Parce que mes yeux ne sont pas
encore habitués au désert, de sorte que
je peux voir des choses que les yeux trop
habitués n'arrivent plus à voir. »
« Et aussi parce que je sais ce qu'est l'Ame
du Monde », pensa-t-il. Mais il n'ajouta rien,
parce que les Arabes ne croient pas à ces
choses-là.
«L'Oasis est un terrain neutre. Personne
ne va attaquer une oasis, dit un troisième
chef.
— Je raconte seulement ce que j'ai vu.,
Si vous ne voulez pas y croire, ne faites
rien. »
144
Un silence total s'abattit sur la tente,
suivi d'un conciliabule animé entre les
chefs de tribus. Ils parlaient un dialecte
arabe que le jeune homme ne comprenait
pas, mais lorsqu'il fit mine de vouloir
sortir, le garde lui dit de rester. Il commença à éprouver une certaine crainte ; les
signes lui disaient que quelque chose n'allait pas. Il regretta d'avoir parlé de cette
affaire avec le chamelier.
Soudain, l'homme âgé qui se trouvait au
centre eut un sourire presque imperceptible, et il se rassura. Le vieillard n'avait
pas pris part à la discussion et n'avait pas
encore dit un mot. Mais le jeune homme
était déjà habitué au Langage du Monde et
il put ressentir une vibration de Paix qui
traversait la tente de part en part. Son
intuition lui disait qu'il avait bien fait de
venir.
Le débat prit fin. Tous se turent pour
écouter parler le vieil homme. Ensuite,
celui-ci se tourna vers l'étranger. Maintenant, l'expression de son visage était
froide et distante.
« Il y a deux mille ans, dans un pays lointain, on jeta dans un puits et l'on vendit
comme esclave un homme qui croyait aux
songes, dit-il. Des marchands de chez nous
l'achetèrent et l'emmenèrent en Egypte. Et
nous savons tous que celui qui croit aux
songes sait aussi les interpréter. »
« Encore qu'il ne parvienne pas toujours
145
à les réaliser », pensa le jeune homme, en
se remémorant la vieille gitane.
«Grâce aux rêves de vaches maigres et
de vaches grasses qu'avait faits le Pharaon,
cet homme délivra l'Egypte de la famine. Il
se nommait Joseph. C'était aussi, comme
toi, un étranger en terre étrangère, et il
devait avoir à peu près ton âge. »
Le silence se prolongea. Le regard du
vieil homme restait froid.
«Nous suivons toujours la Tradition,
reprit-il. La Tradition a sauvé l'Egypte de
la famine en ce temps-là, et a fait de son
peuple le plus riche d'entre les peuples. La
Tradition enseigne comment les hommes
doivent traverser le désert et marier leurs
filles. La Tradition dit qu'une oasis est un
terrain neutre, parce que les deux camps
ont des oasis et sont vulnérables. »
Personne ne prononça le moindre mot
tandis que le vieil homme parlait.
«Mais la Tradition nous dit aussi de
croire aux messages du désert. Tout ce que
nous savons, c'est le désert qui nous l'a
enseigné. »
Il fit un signe, et tous les Arabes se
mirent debout. La réunion allait s'achever.
Les narguilés furent éteints, et les gardes
rectifièrent la position. Le jeune homme se
prépara à quitter les lieux, mais le vieillard
reprit la parole :
«Demain, nous allons rompre l'accord
qui dit que nul ne doit porter une arme à
l'intérieur de l'Oasis. Durant la journée,
146
nous attendrons l'ennemi. Quand le soleil
déclinera sur l'horizon, les hommes me
rendront leurs armes. Pour chaque dizaine
d'ennemis tués, tu recevras une pièce d'or.
«Toutefois, les armes ne peuvent être
sorties sans aller au combat. Elles sont
capricieuses comme le désert et, si nous
les sortons pour rien, elles peuvent ensuite
refuser de faire feu. Si aucune d'elles n'a
été utilisée demain, il y en aura au moins
une qui servira : contre toi. »
Lorsqu'il ressortit, l'Oasis n'était éclairée que par la pleine lune. Il y avait vingt
minutes de marche jusqu'à sa tente, et il se
mit en route.
Il était tourmenté par tout ce qui s'était
passé. Il s'était immergé dans l'Ame du
Monde, et le prix à payer pouvait être sa
propre vie. Une grosse mise. Mais il avait
misé gros du jour où il avait vendu ses
moutons pour suivre sa Légende Personnelle. Et, comme le disait le chamelier,
mourir demain valait tout autant que mourir n'importe quel autre jour. Chaque jour
était fait pour être vécu ou pour quitter ce
monde. Tout ne dépendait que d'un mot:
« Mektoub. »
Il chemina en silence. Il ne regrettait
rien. S'il devait mourir le lendemain, ce
serait parce que Dieu n'avait pas envie de
changer le futur. Mais il serait mort après
avoir traversé le détroit, après avoir travaillé dans un magasin de cristaux, après
avoir connu le désert et les yeux de
Fatima. Il avait vécu intensément chacun
148
de ses jours depuis qu'il était parti de
chez lui, il y avait si longtemps de cela.
S'il devait mourir le lendemain; ses yeux
auraient vu beaucoup plus de choses que
les yeux des autres bergers, et il en était
fier.
Soudain, il entendit comme un grondement et fut jeté brusquement à terre, sous
le choc d'une rafale de vent d'une violence
inouïe. L'endroit fut envahi par un nuage
de poussière qui arriva presque à masquer
le clair de lune. Devant lui, un cheval
blanc de taille gigantesque se cabra, avec
un hennissement effrayant.
Il distinguait à peine ce qui se passait
mais, quand la poussière se fut un peu dissipée, il ressentit une terreur qu'il n'avait
encore jamais éprouvée. Montant le cheval, se tenait en face de lui un homme
tout habillé de noir, avec un faucon sur
l'épaule gauche. Il était coiffé d'un turban
et un voile lui masquait tout le visage,
ne laissant voir que les yeux. Il semblait
être le messager du désert, mais il avait
davantage de présence que quiconque au
monde.
L'étrange cavalier tira hors du fourreau
la grande épée à lame courbe qui était
accrochée à sa selle. L'acier étincela dans
la clarté de la lune.
«Qui a osé lire dans le vol des éperviers?» demanda-t-il, d'une voix si forte
qu'elle sembla répercutée par les cinquante mille palmiers de Fayoum.
149
«Moi, j'ai osé», dit le jeune homme. Et il
se rappela aussitôt la statue de saint Jacques Pourfendeur des Maures, écrasant
les Infidèles sous les sabots de son cheval
blanc. C'était exactement la même chose,
sauf que la situation se trouvait maintenant inversée.
«J'ai osé», répéta-t-il. Et il baissa la tête
pour recevoir le coup de sabre. « De nombreuses vies vont être sauvées, parce que
vous aviez compté sans l'Ame du Monde. »
L'arme, cependant, ne s'abaissa pas brutalement. La main du cavalier descendit
lentement, et la pointe de la lame vint toucher le front du jeune homme. Elle était si
aiguisée qu'une goutte de sang perla.
Le cavalier était parfaitement immobile.
Le jeune homme aussi. L'idée ne lui vint
même pas de fuir. Au fond de son cœur,
une étrange allégresse s'empara de lui : il
allait mourir pour sa Légende Personnelle.
Et pour Fatima. Les signes, enfin, avaient
dit vrai. Voici que l'Ennemi était là, et il
n'avait donc pas à se soucier de la mort,
puisqu'il y avait une Ame du Monde. D'ici
peu, il en ferait partie. Et demain l'Ennemi
aussi en ferait partie.
L'étranger, cependant, se contentait de
maintenir la pointe de l'épée sur son front.
«Pourquoi as-tu lu le vol des oiseaux?
— J'ai seulement lu ce que les oiseaux
voulaient conter. Ils veulent sauver l'Oasis,
et vous et les vôtres allez mourir. Les
150
hommes de l'Oasis sont plus nombreux
que vous. »
La pointe de l'épée était toujours sur son
front.
«Qui es-tu, pour changer le destin tracé
par Allah ?
— Allah a fait les armées, et Il a fait
aussi les oiseaux. Allah m'a montré le langage des oiseaux. Tout a été écrit par la
même Main», dit le jeune homme, en se
souvenant de ce qu'avait dit le chamelier.
Finalement, le cavalier releva son épée.
Le jeune homme en éprouva du soulagement. Mais il ne pouvait pas s'enfuir.
«Prends garde aux divinations. Quand
les choses sont écrites, il ne peut être question de les éviter.
— J'ai seulement vu une armée, dit le
jeune homme. Je n'ai pas vu l'issue d'une
bataille. »
Le cavalier sembla satisfait de la réponse. Mais il gardait son épée à la main.
«Que fait un étranger sur une terre
étrangère ? demanda-t-il.
— Je cherche ma Légende Personnelle.
Quelque chose que tu ne pourras jamais
comprendre. »
Le cavalier remit son épée au fourreau,
et le faucon, sur son épaule, poussa un cri
étrange. Le jeune homme commença à se
détendre.
«Je devais éprouver ton courage, dit le
cavalier. Le courage est la vertu majeure
pour qui cherche le Langage du Monde.»
151
Le jeune homme fut surpris. Cet homme
parlait de choses que peu de gens connaissaient.
«Il ne faut jamais se relâcher, même
quand on est parvenu aussi loin, poursuivit-il. Il faut aimer le désert, mais ne
jamais s'y fier entièrement. Car le désert
est une pierre de touche pour tous les
hommes: il éprouve chacun de leurs pas,
et tue qui se laisse distraire. »
Ses paroles rappelaient celles du vieux
roi.
« Si les guerriers arrivent, et si ta tête est
encore sur tes épaules demain après le coucher du soleil, viens me voir », dit encore le
cavalier.
La même main qui avait tenu le sabre se
saisit d'une cravache. Le cheval se cabra
de nouveau, soulevant un nuage de poussière.
« Où habitez-vous ? » cria le jeune homme,
tandis que le cavalier s'éloignait.
La main qui tenait la cravache désigna
la direction du sud.
Le jeune homme venait de rencontrer
l'Alchimiste.
Le lendemain matin, il y avait deux mille
hommes sous les armes au milieu des palmiers dattiers de Fayoum. Avant que le
soleil ne parvînt au zénith, cinq cents
guerriers apparurent à l'horizon. Les cavaliers entrèrent dans l'Oasis par le nord.
Apparemment, c'était une expédition pacifique, mais des armes étaient cachées sous
les burnous blancs. Lorsqu'ils arrivèrent
près de la grande tente dressée au centre
de l'Oasis, ils mirent au jour les cimeterres
et les fusils. Et attaquèrent une tente vide.
Les hommes de l'Oasis encerclèrent
les cavaliers du désert. En l'espace d'une
demi-heure, il y avait quatre cent quatrevingt-dix-neuf cadavres disséminés sur le
sol. Les enfants se trouvaient à l'autre extrémité de la palmeraie et ne virent rien.
Les femmes priaient pour leurs maris sous
les tentes et ne virent rien non plus. N'eussent été les corps qui gisaient partout,
l'Oasis aurait paru vivre une journée normale.
Un seul guerrier fut épargné, celui qui
153
commandait la troupe des assaillants. Au
soir, il fut amené devant les chefs de tribus,
qui lui demandèrent pourquoi il avait violé
la Tradition. Il répondit que ses hommes
souffraient de la faim et de la soif, épuisés
par tant de jours de combat, et qu'ils
avaient donc résolu de s'emparer d'une
oasis pour pouvoir reprendre la lutte.
Le chef suprême de l'Oasis dit qu'il
regrettait pour les guerriers, mais que la
Tradition devait être respectée en toute
circonstance. La seule chose qui change
dans le désert, ce sont les dunes, quand
souffle le vent.
Puis il condamna le chef adverse à une
mort déshonorante. Au lieu d'être tué à
l'arme blanche ou d'une balle de fusil, il
fut pendu à un tronc de palmier desséché.
Son cadavre resta à se balancer dans le
vent du désert.
Le chef de tribu convoqua le jeune
étranger et lui remit cinquante pièces d'or.
Puis il rappela de nouveau l'histoire de
Joseph en Egypte et demanda au jeune
homme d'être désormais le Conseiller de
l'Oasis.
Quand le soleil eut complètement disparu et que les premières étoiles commencèrent à paraître (elles ne brillaient pas
beaucoup, du fait de la pleine lune), le
jeune homme se mit en marche vers le
sud. Il n'y avait là qu'une tente; et,
selon quelques Arabes qui se trouvaient à
passer, l'endroit était peuplé de djinns.
Mais il s'assit et attendit pendant un long
moment.
L'Alchimiste apparut alors que la lune
était déjà haut dans le ciel. Il portait à
l'épaule deux éperviers morts.
«Me voici, dit le jeune homme.
— Tu ne devrais pas être ici, répondit
l'Alchimiste. Ou est-ce que ta Légende Personnelle voulait que tu viennes jusqu'en ce
lieu?
— Il y a une guerre entre les clans. Il
n'est pas possible de traverser le désert. »
L'Alchimiste descendit de cheval et fit
un signe pour inviter le jeune homme à
entrer avec lui. C'était une tente semblable
à toutes celles qu'il avait pu voir dans l'Oa155
sis — à l'exception de la grande tente centrale, dont le luxe évoquait les contes de
fées. Il chercha du regard des appareils et
des fours d'alchimie, mais ne vit rien de
semblable. Il y avait seulement quelques
piles de livres, un fourneau pour faire la
cuisine, et des tapis ornés de dessins mystérieux.
«Assieds-toi, je vais faire du thé, dit l'Alchimiste. Et nous mangerons ensemble ces
éperviers. »
Le jeune homme se demanda si ce
n'étaient pas les mêmes oiseaux qu'il avait
vus la veille, mais il ne dit rien. L'Alchimiste alluma le feu, et bientôt une
délectable odeur de viande se répandit
dans la tente. C'était plus agréable encore
que le parfum des narguilés.
«Pourquoi vouliez-vous me voir? demanda le jeune homme.
— A cause des signes, répondit l'Alchimiste. Le vent m'a conté que tu allais venir.
Et que tu aurais besoin d'aide.
— Non, ce n'est pas moi. C'est l'autre
étranger, l'Anglais. C'est lui qui était à
votre recherche.
— Il devra trouver d'autres choses avant
de me trouver, moi. Mais il est sur la bonne
voie. Il s'est mis à regarder le désert.
— Et moi ?
— Quand on veut une chose, tout l'Univers conspire à nous permettre de réaliser
notre rêve », dit l'Alchimiste, reprenant les
mots du vieux roi.
156
Le jeune homme comprit. Ainsi, un
autre homme était là, sur sa route, pour le
conduire jusqu'à sa Légende Personnelle.
«Vous allez donc m'apprendre?
— Non. Tu sais déjà tout ce qu'il y a à
savoir. Je vais simplement te mettre sur la
voie, dans la direction de ton trésor.
— Il y a la guerre entre les clans, répéta
le jeune homme.
— Mais je connais le désert.
— J'ai déjà trouvé mon trésor. J'ai un
chameau, l'argent de la boutique de cristaux, et cinquante pièces d'or. Je peux être
un homme riche dans mon pays.
— Mais rien de tout cela ne se trouve
près des Pyramides.
— J'ai Fatima. C'est un plus grand trésor que tout ce que j'ai réussi à acquérir.
— Elle non plus n'est pas près des Pyramides. »
Ils mangèrent les éperviers en silence.
L'Alchimiste ouvrit une bouteille et versa
un liquide rouge dans le verre de son
invité. C'était du vin, et l'un des meilleurs
qu'il eût jamais bus de son existence. Mais
le vin était interdit par la loi.
« Le mal, dit l'Alchimiste, ce n'est pas ce
qui entre dans la bouche de l'homme. Le
mal est dans ce qui en sort. »
De boire, le jeune homme commençait à
se sentir tout à fait bien. Mais l'Alchimiste
lui faisait un peu peur. Ils allèrent s'asseoir à l'extérieur de la tente, à contempler
le clair de lune qui faisait pâlir les étoiles.
157
« Bois et prends un peu de bon temps, dit
l'Alchimiste, notant que le jeune homme
devenait de plus en plus gai. Repose-toi,
comme se repose toujours un guerrier
avant d'aller au combat. Mais n'oublie pas
que ton cœur est là où se trouve ton trésor.
Et que ton trésor doit absolument être
trouvé pour que tout ce que tu as découvert en chemin puisse avoir un sens.
«Demain, vends ton chameau et achète
un cheval. Les chameaux sont traîtres : ils
font des milliers de pas sans laisser voir
aucun signe de fatigue. Et puis, tout d'un
coup, ils tombent à genoux et meurent.
Les chevaux, eux, se fatiguent peu à peu.
Et tu sauras toujours combien tu peux
encore leur demander, et le moment où ils
vont mourir. »
Le lendemain soir, le jeune homme
arriva à cheval devant la tente de l'Alchimiste. Il attendit un peu et celui-ci apparut
à son tour, monté de même, le faucon perché sur son épaule gauche.
«Montre-moi la vie dans le désert, dit
l'Alchimiste. Seul celui qui peut y trouver la vie peut aussi y découvrir des trésors. »
Ils se mirent en route dans les sables,
baignés tous deux par la clarté lunaire. «Je
ne sais pas si je vais réussir à trouver de la
vie dans le désert, pensa le jeune homme.
Je ne connais pas encore le désert. »
Il voulut se retourner pour faire part
de cette réflexion à l'Alchimiste, mais il
avait peur de lui. Ils parvinrent à l'endroit
rocailleux où il avait vu les éperviers dans
le ciel; maintenant, tout y était silence et
vent.
« Je n'arrive pas à rencontrer la vie dans
le désert, dit le jeune homme. Je sais
qu'elle existe, mais je n'arrive pas à la
trouver.
159
— La vie attire la vie », répondit l'Alchimiste.
Et le jeune homme comprit ce qu'il voulait dire. Sur l'instant, il lâcha les rênes à
son cheval, qui se mit alors à cheminer à
sa guise au milieu des pierres et du sable.
L'Alchimiste suivait en silence, et le cheval
du jeune garçon avança ainsi durant une
demi-heure. Les deux hommes ne pouvaient déjà plus distinguer les palmiers de
l'Oasis; il n'y avait que cette fantastique
clarté du ciel, et les rochers qu'elle faisait
briller comme de l'argent. Soudain, en un
site où il n'était encore jamais venu, le
jeune homme sentit que sa monture s'arrêtait.
« Ici, la vie existe, dit-il à l'Alchimiste. Je
ne connais pas le langage du désert, mais
mon cheval connaît le langage de la vie. »
Ils mirent pied à terre. L'Alchimiste ne
dit rien. Il se mit à regarder les pierres, en
avançant lentement. Tout à coup, il s'arrêta et se baissa avec les plus grandes précautions. Il y avait un trou dans le sol,
entre les pierres; l'Alchimiste y enfila sa
main, puis tout le bras, jusqu'à l'épaule.
Quelque chose bougea, là-bas au fond, et
les yeux de l'Alchimiste (il ne pouvait voir
que ses yeux) se plissèrent, témoignant de
l'effort qu'il faisait. Le bras semblait lutter
avec ce qui se trouvait à l'intérieur du
trou. Et, d'un bond, qui effraya son compagnon, l'Alchimiste retira son bras et se
160
remit aussitôt debout. Sa main tenait un
serpent par la queue.
Le jeune homme fit un bond lui aussi,
mais en arrière. Le serpent se débattait
frénétiquement, avec des bruits et des
sifflements qui rompaient le silence du
désert. C'était un naja, dont le venin pouvait tuer un homme en quelques minutes.
«Attention au venin», vint à penser le
jeune homme. Mais l'Alchimiste, qui avait
mis sa main dans le trou, devait déjà avoir
été mordu. Sa physionomie était pourtant
parfaitement sereine. « L'Alchimiste est âgé
de deux cents ans», avait dit l'Anglais. Il
devait savoir comment agir avec les serpents du désert.
Le jeune homme vit son compagnon
retourner à son cheval et prendre sa longue épée en forme de croissant de lune,
avec laquelle il traça un cercle sur le sol. Il
posa le serpent à l'intérieur de ce cercle, et
le reptile s'immobilisa aussitôt.
« Ne t'inquiète pas, dit l'Alchimiste. Il ne
sortira pas de là. Et tu as découvert la vie
dans le désert, le signe qu'il me fallait.
— Pourquoi était-ce si important ?
— Parce que les Pyramides sont au milieu du désert. »
Le jeune homme n'avait pas envie d'entendre parler des Pyramides. Son cœur
était lourd et triste depuis la veille au soir.
Poursuivre sa quête du trésor signifiait en
effet devoir abandonner Fatima.
161
« Je vais te guider à travers le désert, lui
dit alors l'Alchimiste.
— Je veux rester dans l'Oasis, répondit
le jeune homme. J'ai rencontré Fatima. Et
pour moi elle vaut plus que le trésor.
— Fatima est une fille du désert. Elle
sait que les hommes doivent partir, pour
pouvoir revenir. Elle a déjà trouvé son trésor : c'est toi. Maintenant, elle attend de toi
que tu trouves ce que tu cherches.
— Et si je décide de rester?
— Tu seras le Conseiller de l'Oasis. Tu
possèdes assez d'or pour acheter un bon
nombre de moutons et de chameaux. Tu
épouseras Fatima et vous vivrez heureux
pendant la première année. Tu apprendras
à aimer le désert et tu connaîtras, un par
un, les cinquante mille palmiers. Tu comprendras comment ils croissent et ils te
feront voir un monde qui ne cesse de changer. Et alors, tu déchiffreras de mieux en
mieux les signes, parce que le désert est un
plus grand maître que tous les maîtres.
«La deuxième année, tu te rappelleras
l'existence d'un trésor. Les signes commenceront à t'en parler avec insistance, et
tu essaieras de ne pas en tenir compte. Tu
te serviras de tes connaissances uniquement pour le bien de l'Oasis et de ses habitants. Les chefs de tribus t'en sauront gré.
Tes chameaux t'apporteront richesse et
pouvoir.
«La troisième année, les signes continueront à parler de ton trésor et de ta
162
Légende Personnelle. Tu passeras des
nuits et des nuits à errer dans l'Oasis, et
Fatima sera une femme triste parce que
ton parcours, à cause d'elle, aura été interrompu. Mais tu continueras à l'aimer, et
cet amour sera partagé. Tu te souviendras
qu'elle ne t'avait jamais demandé de rester, parce que la femme du désert sait
attendre le retour de son homme. Tu ne lui
en voudras donc pas. Mais tu marcheras,
des nuits et des nuits, dans les sables du
désert, au milieu des palmiers, en pensant
que tu aurais peut-être pu continuer ta
route, te fier davantage à ton amour pour
Fatima. Car ce qui t'aura fait rester dans
l'Oasis, c'était seulement ta propre crainte
de ne jamais revenir. Et, quand tu en seras
là, les signes t'indiqueront que ton trésor
est enfoui à jamais sous la terre.
«La quatrième année, les signes t'abandonneront, parce que tu n'auras pas voulu
les entendre. Les chefs de tribus le comprendront, et tu seras destitué de ta charge
au Conseil. Tu seras alors un riche commerçant, possesseur de nombreux chameaux et de marchandises en abondance.
Mais tu passeras le reste de tes jours à
errer au milieu des palmiers et du désert,
en sachant que tu n'auras pas accompli ta
Légende Personnelle et qu'il sera désormais trop tard pour le faire.
« Sans avoir jamais compris que l'Amour,
en aucun cas, n'empêche un homme de
suivre sa Légende Personnelle. Quand cela
163
arrive, c'est que ce n'était pas le véritable
Amour, celui qui parle le Langage du
Monde. »
L'Alchimiste effaça le cercle qu'il avait
tracé sur le sable, et le cobra s'enfuit rapidement pour disparaître entre les pierres.
Le jeune homme songeait au Marchand
de Cristaux, qui avait toujours voulu aller
à La Mecque, à l'Anglais qui était à la
recherche d'un Alchimiste. Il songeait à
une femme qui se fiait au désert et à qui le
désert avait un jour amené celui qu'elle
souhaitait aimer.
Ils remontèrent à cheval, et cette fois ce
fut le jeune homme qui suivit l'Alchimiste.
Le vent apportait les bruits de l'Oasis, et il
essayait de reconnaître la voix de Fatima.
Ce jour-là, il n'était pas allé au puits, à
cause de la bataille.
Mais, au cours de cette nuit, tandis qu'ils
regardaient un serpent à l'intérieur d'un
cercle, l'étrange cavalier avec son faucon
sur l'épaule avait parlé d'amour et de trésors, des femmes du désert et de sa
Légende Personnelle.
«Je vais avec vous», dit le jeune homme.
Et, immédiatement, il sentit la paix s'installer dans son cœur.
«Nous partirons demain avant le lever
du soleil. »
Ce fut la seule réponse de l'Alchimiste.
Le jeune homme ne put dormir cette
nuit-là. Deux heures avant l'aube, il réveilla l'un des garçons qui dormaient
dans la même tente et lui demanda de
lui indiquer où habitait Fatima. Ils sortirent tous deux et se rendirent jusque-là.
En échange, il donna à son guide de quoi
acheter une brebis.
Puis il le pria de trouver l'endroit où
dormait la jeune fille, de la réveiller, et de
lui dire qu'il l'attendait dehors. Le jeune
Arabe exécuta sa mission et reçut en paiement l'argent nécessaire à l'achat d'une
autre brebis.
«Maintenant, laisse-nous seuls», dit-il
au garçon, qui retourna à sa tente pour se
recoucher, tout fier d'avoir aidé le Conseiller de l'Oasis et bien content d'avoir de
quoi s'acheter des moutons.
Fatima apparut à la porte de la tente. Ils
partirent ensemble marcher au milieu
des palmiers. Il savait que c'était contre
la Tradition, mais cela n'avait maintenant
plus aucune importance.
165
«Je vais partir, dit-il. Et je veux que tu
saches que je reviendrai. Je t'aime parce
que...
— Ne dis rien, interrompit Fatima. On
aime parce qu'on aime. Il n'y a aucune raison pour aimer. »
Mais lui, pourtant, reprit :
«Je t'aime parce que j'avais fait un rêve,
puis j'ai rencontré un roi, j'ai vendu des
cristaux, j'ai traversé le désert, les clans
sont entrés en guerre, et je suis venu près
d'un puits pour savoir où habitait un
Alchimiste. Je t'aime parce que tout l'Univers a conspiré à me faire arriver jusqu'à
toi. »
Ils s'étreignirent. C'était la première fois
que leurs corps se touchaient.
«Je reviendrai, dit encore le jeune homme.
— Avant, il y avait du désir en moi
quand je regardais le désert. Maintenant,
ce sera de l'espoir. Mon père est parti un
jour, il est ensuite revenu vers ma mère, et
il revient encore à chaque fois. »
Ils ne dirent plus rien. Ils marchèrent un
peu dans la palmeraie et le jeune homme
la reconduisit à l'entrée de sa tente.
«Je reviendrai comme ton père est revenu vers ta mère », lui dit-il.
Il s'aperçut que les yeux de Fatima étaient
pleins de larmes.
« Tu pleures ?
— Je suis une femme du désert, répondit-elle, cachant son visage. Mais, avant
tout, je suis une femme. »
166
Fatima rentra dans sa tente. D'ici peu, le
soleil allait paraître. Au lever du jour, elle
sortirait faire ce qu'elle faisait depuis des
années ; mais tout avait changé. Le garçon
n'était plus dans l'Oasis, et l'Oasis n'aurait
plus la signification qu'elle avait jusque-là,
bien peu auparavant. Ce ne serait plus cet
endroit, de cinquante mille palmiers dattiers et trois cents puits, où les pèlerins
étaient heureux d'arriver au terme d'un
long voyage. L'Oasis, à partir de ce jour,
serait pour elle un lieu vide.
De ce jour, le désert serait plus important
que l'Oasis. Elle passerait son temps à
regarder le désert, en se demandant sur
quelle étoile le garçon se guidait, à la
recherche du trésor. Elle lui adresserait ses
baisers par le vent, en espérant que celui-ci
toucherait le visage du jeune homme et lui
dirait qu'elle était vivante, qu'elle l'attendait, comme une femme attend un homme
de courage qui suit sa route, en quête de
songes et de trésors.
De ce jour, le désert ne serait qu'une
seule chose : l'espérance de son retour.
«Ne pense pas à ce qui est resté en
arrière, dit l'Alchimiste, quand ils commencèrent à chevaucher dans les sables
du désert. Tout est gravé dans l'Ame du
Monde et y restera pour toujours.
— Les hommes rêvent du retour plus
que du départ, dit le jeune homme, qui,
déjà, s'accoutumait de nouveau au silence
du désert.
— Si ce que tu as trouvé est fait de
matière pure, cela ne pourrira jamais. Et
tu pourras y revenir un jour. Si ce n'est
qu'un instant de lumière, comme l'explosion d'une étoile, alors tu ne retrouveras rien à ton retour. Mais tu auras vu
une explosion de lumière. Et cela seul
aura déjà valu la peine d'être vécu. »
L'homme parlait dans la langue de l'alchimie. Mais son compagnon de route
savait qu'il faisait allusion à Fatima.
Il était difficile de ne pas penser à ce
qui était resté en arrière. Le désert, avec
son paysage presque toujours semblable,
ne cessait de s'emplir de rêves. Le jeune
168
homme voyait encore les palmiers dattiers, les puits, et le visage de la femme
aimée. Il voyait l'Anglais et son laboratoire, et le chamelier qui était un maître et
ne le savait pas. «Peut-être l'Alchimiste
n'a-t-il jamais aimé », pensa-t-il.
Celui-ci allait devant, le faucon sur son
épaule. Le faucon connaissait parfaitement le langage du désert et, quand ils
faisaient halte, il quittait l'épaule de l'Alchimiste et s'envolait pour chercher de la
nourriture. Le premier jour, il rapporta un
lièvre. Le lendemain, deux oiseaux.
Le soir, ils étendaient leurs couvertures
par terre, mais n'allumaient pas de feu. Les
nuits du désert étaient froides, et devinrent
de plus en plus sombres à mesure que
la lune décroissait au firmament. Durant
toute une semaine, ils avancèrent en
silence, ne parlant que des précautions
devenues indispensables pour éviter de se
trouver pris dans les combats. La guerre
des clans continuait, et le vent apportait
parfois l'odeur douceâtre du sang. Une
bataille avait dû être livrée dans les environs, et le vent rappelait au jeune homme
l'existence du Langage des Signes, toujours prêt à montrer ce que ses yeux ne
pouvaient voir.
Au soir du septième jour de voyage, l'Alchimiste décida de bivouaquer plus tôt que
de coutume. Le faucon partit en quête de
gibier. L'Alchimiste tira son bidon d'eau et
en offrit au jeune homme.
169
«Te voici bientôt parvenu au terme de
ton voyage, dit-il. Tu as suivi ta Légende
Personnelle : je t'en félicite.
— Mais vous me guidez sans rien dire.
J'ai cru que vous alliez m'enseigner ce que
vous savez. Il y a quelque temps, je me suis
trouvé dans le désert en compagnie d'un
homme qui possédait des livres d'alchimie. Mais je n'ai rien pu apprendre.
— Il n'y a qu'une façon d'apprendre,
répondit l'Alchimiste. C'est par l'action.
Tout ce que tu avais besoin de savoir, c'est
le voyage qui te l'a enseigné. Il ne manque
qu'une seule chose. »
Le jeune homme voulut savoir ce que
c'était, mais l'Alchimiste garda les yeux
fixés sur l'horizon, guettant le retour du
faucon.
«Pourquoi vous nomme-t-on l'Alchimiste ?
— Parce que je le suis.
— Et qu'est-ce qui n'allait pas, pour les
autres alchimistes, qui cherchaient l'or et
qui ont échoué ?
— Ils se contentaient de chercher l'or.
Ils cherchaient le trésor de leur Légende
Personnelle, sans désirer vivre la Légende
elle-même.
— Qu'est-ce qui manque encore à mon
savoir? » insista le jeune homme.
Mais l'Alchimiste continua de fixer l'horizon. Au bout d'un certain temps, le faucon revint avec une proie. Ils creusèrent
un trou et allumèrent le feu à l'intérieur,
170
pour que personne ne pût voir la lueur des
flammes.
«Je suis un Alchimiste parce que je suis
un Alchimiste, dit-il tandis qu'ils préparaient leur repas. J'ai appris cette science
de mes aïeux, qui l'avaient apprise de leurs
aïeux, et ainsi de suite depuis la création
du monde. En ce temps-là, toute la science
du Grand Œuvre pouvait s'inscrire sur
une simple émeraude. Mais les hommes
n'ont pas attaché d'importance aux choses
simples, et ont commencé à écrire des traités, des interprétations, des études philosophiques. Ils ont aussi commencé à prétendre qu'ils connaissaient la voie mieux
que les autres.
— Qu'y avait-il d'écrit sur la Table
d'Emeraude?» demanda le jeune homme.
L'Alchimiste entreprit alors de dessiner
sur le sable, et ce travail ne lui prit pas
plus de cinq minutes. Cependant qu'il dessinait, le jeune homme se souvint du vieux
roi et de la place où ils s'étaient un jour
rencontrés; cela semblait remonter à des
années et des années.
«Voilà ce qui était inscrit sur la Table
d'Emeraude », dit l'Alchimiste, quand il eut
terminé.
Le jeune homme s'approcha et lut les
mots écrits sur le sable.
«C'est un code, dit-il, quelque peu déçu
par la Table d'Emeraude. On dirait ce qu'il
y avait dans les livres de cet Anglais.
— Non, répondit l'Alchimiste. C'est
171
comme le vol des éperviers: cela ne doit
pas être compris par la seule raison. La
Table d'Emeraude est un passage direct
vers l'Ame du Monde.
« Les sages ont compris que ce monde
naturel n'est qu'une image et une copie du
Paradis. Le seul fait que ce monde existe
est la garantie qu'existe un monde plus
parfait que lui. Dieu l'a créé pour que,
par l'intermédiaire des choses visibles, les
hommes puissent comprendre Ses enseignements spirituels et les merveilles de Sa
sagesse. C'est cela que j'appelle l'Action.
— Est-ce qu'il faut que je comprenne
la Table d'Emeraude? demanda le jeune
homme.
— Peut-être, si tu étais dans un laboratoire d'alchimie, serait-ce maintenant le
bon moment pour étudier la meilleure
manière d'entendre la Table d'Emeraude.
Mais tu es dans le désert. Plonge-toi donc
plutôt dans le désert. Il sert à la compréhension du monde aussi bien que n'importe quelle autre chose sur terre. Tu n'as
même pas besoin de comprendre le désert :
il suffit de contempler un simple grain de
sable, et tu verras en lui toutes les merveilles de là Création.
— Comment dois-je faire pour me plonger au sein du désert ?
— Ecoute ton cœur. Il connaît toute
chose, parce qu'il vient de l'Ame du
Monde, et qu'un jour il y retournera. »
Ils cheminèrent en silence deux journées
encore. L'Alchimiste se montrait beaucoup
plus circonspect, car ils approchaient de
la zone des combats les plus violents. Et
le jeune homme s'efforçait d'écouter son
cœur.
C'était un cœur difficile à entendre.
Auparavant, il était toujours prêt au départ,
et maintenant il voulait arriver à tout prix.
Certaines fois, son cœur restait longtemps
à raconter des histoires pleines de nostalgie, d'autres fois il s'émouvait du lever du
soleil dans le désert, et faisait pleurer
le jeune homme en cachette. Il battait
plus vite quand il lui parlait du trésor, et
ralentissait lorsque les yeux du garçon se
perdaient dans l'horizon infini du désert.
Mais il ne se taisait jamais, même si le
jeune homme n'échangeait pas un seul
mot avec l'Alchimiste.
«Pourquoi devons-nous écouter notre
cœur? demanda-t-il ce soir-là quand ils
firent halte.
173
— Parce que, là où sera ton cœur, là
sera ton trésor.
— Mon cœur est agité, dit le jeune
homme. Il fait des rêves, il se trouble, et il
est amoureux d'une fille du désert. Il me
demande des choses, me laisse des nuits et
des nuits sans dormir quand je pense à
elle.
— C'est bien. Ton cœur est vivant. Continue à écouter ce qu'il a à te dire. »
Au cours des trois journées suivantes, ils
croisèrent plusieurs guerriers et en aperçurent d'autres à l'horizon. Le cœur du
jeune homme commença à parler de peur.
Il lui contait des histoires qu'il avait entendues de l'Ame du Monde, des histoires
d'hommes partis à la recherche de leurs
trésors et qui ne les avaient jamais trouvés.
Parfois, il l'effrayait de la pensée qu'il
pourrait bien ne jamais parvenir jusqu'au
trésor, ou qu'il pourrait trouver la mort
dans le désert. Ou bien encore, il lui disait
qu'il était maintenant satisfait, qu'il avait
déjà rencontré un amour et gagné de nombreuses pièces d'or.
«Mon cœur est traître, dit le jeune
homme à l'Alchimiste, quand ils s'arrêtèrent pour laisser reposer un peu leurs chevaux. Il ne veut pas que je continue.
— C'est bien, répondit l'Alchimiste. Cela
prouve que ton cœur vit. Il est normal
d'avoir peur d'échanger contre un rêve
tout ce que l'on a déjà réussi à obtenir.
174
— Alors, pourquoi dois-je écouter mon
cœur?
— Parce que tu n'arriveras jamais à le
faire taire. Et même si tu feins de ne pas
entendre ce qu'il te dit, il sera là, dans ta
poitrine, et ne cessera de répéter ce qu'il
pense de la vie et du monde.
— Même en étant un traître ?
— La trahison, c'est le coup auquel
tu ne t'attends pas. Si tu connais bien ton
cœur, il n'arrivera jamais à te surprendre
ainsi. Car tu connaîtras ses rêves et ses
désirs, et tu sauras en tenir compte. Personne ne peut fuir son cœur. C'est pourquoi il vaut mieux écouter ce qu'il dit.
Pour que ne vienne jamais te frapper un
coup auquel tu ne t'attendrais pas. »
Le jeune homme continua donc à écouter
son cœur, tandis qu'ils cheminaient dans
le désert. Il parvint à connaître ses ruses
et ses stratagèmes, et finit par l'accepter
comme il était. Alors, il cessa d'avoir peur
et cessa d'avoir envie de retourner sur ses
pas, car un certain soir son cœur lui dit
qu'il était content. «Même si je me plains
un peu, disait son cœur, c'est seulement
que je suis un cœur d'homme, et les cœurs
des hommes sont ainsi. Ils ont peur de
réaliser leurs plus grands rêves, parce
qu'ils croient ne pas mériter d'y arriver, ou
ne pas pouvoir y parvenir. Nous, les
cœurs, mourons de peur à la seule pensée
d'amours enfuies à jamais, d'instants qui
175
auraient pu être merveilleux et qui ne l'ont
pas été, de trésors qui auraient pu être
découverts et qui sont restés pour toujours
enfouis dans le sable. Car, quand cela se
produit, nous souffrons terriblement, pour
finir. »
« Mon cœur craint de souffrir, dit le jeune
homme à l'Alchimiste, une nuit qu'ils
regardaient le ciel sans lune.
— Dis-lui que la crainte de la souffrance
est pire que la souffrance elle-même. Et
qu'aucun cœur n'a jamais souffert alors
qu'il était à la poursuite de ses rêves, parce
que chaque instant de quête est un instant
de rencontre avec Dieu et avec l'Eternité.
— Chaque instant de quête est un instant de rencontre, dit le jeune homme à
son cœur. Pendant que je cherchais mon
trésor, tous les jours ont été lumineux
parce que je savais que chaque heure faisait partie du rêve de le trouver. Pendant
que je cherchais mon trésor, j'ai découvert
en chemin des choses que je n'aurais
jamais songé rencontrer si je n'avais eu le
courage de tenter des choses impossibles
aux bergers. »
Alors, son cœur demeura en paix tout un
après-midi durant. Et cette nuit-là il dormit calmement. Lorsqu'il s'éveilla, son
cœur commença à lui raconter les choses
de l'Ame du Monde. Il dit que tout homme
heureux était un homme qui portait Dieu
en lui. Et que le bonheur pouvait être
176
trouvé dans un simple grain de sable du
désert, comme l'avait dit l'Alchimiste.
Parce qu'un grain de sable est un instant
de la Création, et que l'Univers a mis
des millions et des millions d'années à le
créer.
«Chaque homme sur terre a un trésor
qui l'attend, lui dit son cœur. Nous, les
cœurs, en parlons rarement, car les hommes ne veulent plus trouver ces trésors.
Nous n'en parlons qu'aux petits enfants.
Ensuite, nous laissons la vie se charger de
conduire chacun vers son destin. Malheureusement, peu d'hommes suivent le chemin qui leur est tracé, et qui est le chemin
de la Légende Personnelle et de la félicité.
La plupart voient le monde comme quelque chose de menaçant et, pour cette raison même, le monde devient en effet une
chose menaçante. Alors, nous, les cœurs,
commençons à parler de plus en plus bas,
mais nous ne nous taisons jamais. Et nous
faisons des vœux pour que nos paroles ne
soient pas entendues : nous ne voulons pas
que les hommes souffrent pour n'avoir pas
suivi la voie que nous leur avions indiquée.
— Pourquoi les cœurs ne disent-ils pas
aux hommes qu'ils doivent poursuivre leurs
rêves ? demanda le jeune homme à l'Alchimiste.
— Parce que, dans ce cas, c'est le cœur
qui souffre le plus. Et les cœurs n'aiment
pas souffrir. »
Le jeune homme, de ce jour, enten177
dit son cœur. Il lui demanda de ne jamais
l'abandonner. Il lui demanda de se serrer
dans sa poitrine lorsqu'il serait loin de ses
rêves, et de lui donner le signal d'alarme.
Et il jura que, chaque fois qu'il entendrait
ce signal, il y prendrait garde.
Cette nuit-là, il parla de tous ces sujets
avec l'Alchimiste. Et celui-ci comprit que
le cœur du jeune homme était revenu à
l'Ame du Monde.
« Que dois-je faire maintenant ? demanda
le jeune homme.
— Continue de marcher dans la direction des Pyramides, dit l'Alchimiste. Et
reste attentif aux signes. Ton cœur est
maintenant capable de te montrer le trésor.
— C'était donc cela, que je ne savais pas
encore ?
— Non. Ce qui manque encore à ton
savoir, dit l'Alchimiste, c'est ceci :
«Avant de réaliser un rêve, l'Ame du
Monde veut toujours évaluer tout ce qui a
été appris durant le parcours. Si elle agit
ainsi, ce n'est pas par méchanceté à notre
égard, c'est pour que nous puissions, en
même temps que notre rêve, conquérir
également les leçons que nous apprenons
en allant vers lui. Et c'est le moment où la
plupart des gens renoncent. C'est ce que
nous appelons, dans le langage du désert :
mourir de soif quand les palmiers de l'oasis sont déjà en vue à l'horizon.
«Une quête commence toujours par la
178
Chance du Débutant. Et s'achève toujours
par 1 Epreuve du Conquérant. »
Le jeune homme se souvint d'un vieux
proverbe de son pays, qui disait que
1 heure la plus sombre est celle qui vient
juste avant le lever du soleil.
Le premier signe concret de danger se
manifesta dès le lendemain. Trois guerriers apparurent, qui, s'étant approchés,
demandèrent aux deux voyageurs ce qu'ils
faisaient par là.
«Je suis venu chasser avec mon faucon,
répondit l'Alchimiste.
— Nous devons vous fouiller, pour voir
si vous ne portez pas d'armes, fit l'un des
guerriers. »
L'Alchimiste descendit de cheval, tout
doucement. Son compagnon fit de même.
«Pourquoi tant d'argent? demanda le
guerrier en voyant la bourse du jeune
homme.
— Pour aller jusqu'en Egypte», répondit celui-ci.
L'homme qui fouillait l'Alchimiste trouva un petit flacon de cristal rempli de
liquide et un œuf en verre, de couleur
jaune, à peine plus gros qu'un œuf de
poule.
«Qu'est-ce que c'est que ça? demandat-il.
180
— La Pierre Philosophale, et l'Elixir de
Longue Vie. C'est le Grand Œuvre des
Alchimistes. Qui boit de cet élixir ne sera
jamais malade, et un minuscule fragment
de cette pierre transforme en or n'importe
quel métal. »
Les trois hommes éclatèrent d'un grand
rire, et l'Alchimiste rit avec eux. Ils avaient
trouvé la réponse très amusante, et ils les
laissèrent partir sans plus d'embarras,
avec tout ce qu'ils possédaient.
« Etes-vous fou ? demanda le jeune
homme, quand ils furent à une certaine
distance. Pourquoi avez-vous répondu
ainsi ?
— Pour te montrer une loi du monde,
toute simple: quand nous avons de grands
trésors sous les yeux, nous ne nous en
apercevons jamais. Et sais-tu pourquoi?
Parce que les hommes ne croient pas aux
trésors. »
Ils poursuivirent leur marche dans le
désert. Au fur et à mesure que les jours
passaient, le cœur du jeune homme devenait de plus en plus silencieux : il ne se
souciait plus des choses du passé ou de
l'avenir, et se contentait de contempler
lui aussi le désert, de boire avec le jeune
homme à l'Ame du Monde. Son cœur et lui
devinrent de grands amis, incapables
désormais de se trahir l'un l'autre.
Quand le cœur parlait, c'était pour stimuler et encourager le jeune homme qui
181
trouvait parfois terriblement lassantes ces
longues journées de silence. Pour la première fois, le cœur vint à lui parler de ses
grandes qualités : le courage qu'il lui avait
fallu pour abandonner ses brebis, vivre sa
Légende Personnelle; et l'enthousiasme
dont il avait fait preuve dans la boutique
aux cristaux.
Il lui dit aussi une autre chose, que le
jeune homme n'avait encore jamais remarquée: les dangers qu'il avait côtoyés,
et dont il ne s'était jamais aperçu. Une
fois, il avait caché le pistolet dérobé à son
père, avec lequel, en effet, il risquait bien
de se blesser. Et il lui rappela un jour où il
avait été souffrant, en pleine campagne : il
avait vomi, puis il avait dormi assez longtemps ; or il y avait deux brigands un peu
plus loin, qui avaient projeté de lui
voler ses moutons et de l'assassiner. Mais,
comme le jeune berger ne venait pas, ils
avaient fini par s'en aller, croyant qu'il
avait changé d'itinéraire.
« Est-ce que les cœurs aident toujours les
hommes ? demanda-t-il à l'Alchimiste.
— Ceux-là seulement qui vivent leur
Légende Personnelle. Mais ils aident beaucoup les enfants, les ivrognes, les vieillards.
— Cela veut donc dire que le danger
n'existe pas ?
— Cela veut dire simplement que les
cœurs font tout ce qu'ils peuvent», répondit l'Alchimiste.
182
Certain soir, ils passèrent par le campement de l'un des clans en guerre. Il y avait
partout des Arabes magnifiquement vêtus
de blanc, leurs armes prêtes à servir.
Les hommes fumaient le narguilé et bavardaient, parlant des combats. Personne
ne prêta grande attention aux deux voyageurs.
«Il n'y a aucun danger», dit le jeune
homme, quand ils se furent un peu éloignés.
L'Alchimiste se mit en colère.
« Fie-toi à ton cœur, dit-il, mais n'oublie
pas que tu es dans le désert. Quand les
hommes sont en guerre, l'Ame du Monde
entend elle aussi les cris des combats. Personne n'est à l'abri des conséquences de
tout ce qui se passe sous le ciel. »
«Tout est une seule et unique chose»,
pensa le jeune homme.
Et comme si le désert avait voulu prouver que le vieil Alchimiste avait raison,
deux cavaliers apparurent subitement derrière les voyageurs.
« Vous ne pouvez pas aller plus loin, dit
l'un d'eux. Vous êtes ici dans la région où
se livrent les combats.
— Je ne vais pas bien loin», dit l'Alchimiste, en regardant les guerriers droit dans
les yeux.
Ils restèrent quelques instants sans rien
dire, puis donnèrent leur accord pour la
poursuite du voyage.
183
Le jeune homme avait observé toute la
scène, fasciné.
«Vous les avez subjugués par le regard,
dit-il.
— Les yeux montrent la force de l'âme »,
répondit l'Alchimiste.
C'était vrai, se dit le jeune homme. Il
s'était rendu compte qu'un homme, au
milieu de la foule des soldats, au campement, avait son regard fixé sur l'Alchimiste
et sur lui-même. Il était pourtant si loin
qu'on distinguait fort mal ses traits. Mais il
était absolument certain que cet homme
les observait.
Finalement, alors qu'ils s'apprêtaient à
franchir une chaîne montagneuse qui s'allongeait sur tout l'horizon, l'Alchimiste dit
qu'ils étaient maintenant à deux jours de
marche des Pyramides.
«Si nous devons nous séparer bientôt,
enseignez-moi l'Alchimie, demanda le jeune
homme.
— Tu sais déjà ce qu'il y a à savoir. Il
n'y a qu'à pénétrer dans l'Ame du Monde
et découvrir le trésor qu'elle a réservé à
chacun de nous.
— Ce n'est pas cela que je veux savoir.
Je parle de transformer le plomb en or. »
L'Alchimiste respecta le silence du désert
et ne répondit au jeune homme qu'au
moment où ils s'arrêtèrent pour manger.
«Tout évolue, dans l'Univers. Et, pour
ceux qui savent, l'or est le métal le plus
184
évolué. Ne me demande pas pourquoi, je
l'ignore. Je sais seulement que ce qu'enseigne la Tradition est toujours juste. Ce
sont les hommes qui n'ont pas su interpréter correctement les paroles des sages. Et,
au lieu d'être le symbole de l'évolution,
l'or est devenu le signe des guerres.
— Les choses parlent de multiples
langages, dit le jeune homme. J'ai vu le
blatèrement du chameau n'être qu'un
blatèrement, puis devenir un signe de danger, et redevenir enfin un simple blatèrement. »
Mais il se tut. L'Alchimiste devait savoir
tout cela.
«J'ai connu de véritables alchimistes,
reprit ce dernier. Ils s'enfermaient dans
leurs laboratoires et tentaient d'évoluer
comme l'or ; ils découvraient la Pierre Philosophale. Cela, parce qu'ils avaient compris que, lorsqu'une chose évolue, tout ce
qui est autour évolue de même. D'autres
ont réussi par accident à trouver la Pierre.
Ils avaient le don, leur âme était plus
éveillée que celle des autres personnes.
Mais ceux-là ne comptent pas, car ils sont
rares. D'autres, enfin, cherchaient seulement l'or; ceux-là n'ont jamais trouvé le
secret. Ils avaient oublié que le plomb, le
cuivre, le fer ont aussi leurs Légendes Personnelles à accomplir. Et qui s'immisce
dans la Légende Personnelle d'autrui ne
découvrira jamais la sienne propre. »
185
Les paroles de l'Alchimiste sonnèrent
comme une malédiction.
Il se baissa et ramassa un coquillage sur
le sol du désert.
« Ceci fut autrefois la mer, dit-il.
— Je l'avais remarqué», rétorqua le
jeune homme.
L'Alchimiste lui demanda de porter le
coquillage à son oreille. Il avait fait ce
geste bien des fois, quand il était enfant, et
il entendit le bruit de la mer.
«La mer est toujours à l'intérieur de
cette coquille, parce que c'est sa Légende
Personnelle. Et elle ne la quittera jamais,
jusqu'à ce que le désert soit à nouveau
recouvert par les flots. »
Ensuite, ils remontèrent à cheval, et s'en
furent en direction des Pyramides d'Egypte.
Le soleil avait commencé à décliner
quand le cœur du jeune homme donna le
signal d'un danger. Ils étaient entourés de
dunes énormes, et le garçon regarda l'Alchimiste; mais celui-ci, apparemment,
n'avait rien remarqué. Cinq minutes plus
tard, droit devant eux, il aperçut deux
cavaliers dont les silhouettes se découpaient sur le couchant. Avant qu'il eût pu
dire quoi que ce fût à l'Alchimiste, les deux
cavaliers étaient devenus dix, puis cent, et
pour finir toute l'étendue des dunes en fut
couverte.
C'étaient des guerriers vêtus de bleu,
avec un triple anneau de couleur noire
186
autour du turban. Les visages étaient masqués sous un autre voile bleu, qui ne laissait voir que les yeux.
Même à cette distance, les yeux montraient la force des âmes. Et ces yeux parlaient de mort.
Les deux voyageurs furent conduits
jusqu'à un campement militaire qui se
trouvait à proximité. Un soldat poussa l'Alchimiste et son compagnon à l'intérieur
d'une tente, bien différente de celles qui se
trouvaient dans l'Oasis. Il y avait là un chef
de guerre entouré de son état-major.
«Ce sont les espions, dit l'un des
hommes.
— Nous ne sommes que des voyageurs,
répondit l'Alchimiste.
— On vous a vus dans le camp ennemi il
y a trois jours. Et vous avez parlé à l'un
des guerriers.
— Je suis un homme qui marche dans le
désert et qui connaît les étoiles, dit l'Alchimiste. Je n'ai aucune information sur les
troupes ou les mouvements des tribus. Je
guidais seulement mon ami jusqu'ici.
— Qui est ton ami ? demanda le chef.
— Un alchimiste, dit l'Alchimiste. Il
connaît les pouvoirs de la nature. Et souhaite montrer au commandant ses extraordinaires capacités. »
188
Le jeune homme écoutait en silence. Il
avait peur.
«Que fait un étranger en terre étrangère ? demanda l'un des hommes.
— J'ai apporté de l'argent pour l'offrir à
votre clan», intervint alors l'Alchimiste,
avant que le jeune homme eût pu prononcer un seul mot.
Et, s'emparant de sa bourse, il donna les
pièces d'or au chef. Celui-ci les prit sans
rien dire. Il y avait là de quoi acheter un
grand nombre d'armes.
«Qu'est-ce qu'un alchimiste? demanda
finalement l'Arabe.
— Un homme qui connaît la nature et le
monde. S'il le voulait, il détruirait ce campement en utilisant la seule force du vent. »
Les hommes rirent. Ils avaient l'habitude des violences de la guerre, et savaient
que le vent ne peut pas assener un coup
mortel. Pourtant, chacun sentit son cœur
se serrer dans sa poitrine. C'étaient des
hommes du désert, et ils avaient peur des
sorciers.
«J'aimerais voir une chose pareille, dit
le chef.
— Il nous faut trois jours, répondit l'Alchimiste. Il va se transformer en vent, simplement pour montrer la force de son
pouvoir. S'il ne réussit pas, nous vous
offrons humblement nos vies, pour l'honneur de votre clan.
— Tu ne peux m'offrir ce qui m'appartient déjà», déclara le chef avec arrogance.
189
Mais il concéda aux voyageurs le délai
de trois jours.
Le jeune homme, terrifié, était incapable
de faire un mouvement. L'Alchimiste dut
le tenir par le bras pour l'aider à sortir de
la tente.
«Ne leur montre pas que tu as peur, lui
dit-il. Ce sont des hommes braves, et ils
méprisent les lâches. »
Le jeune homme avait perdu la parole. Il
ne retrouva la voix qu'au bout d'un certain
temps, alors qu'ils marchaient au milieu
du campement. Il était inutile de les tenir
enfermés: les Arabes leur avaient simplement retiré leurs chevaux. Ainsi, une fois
de plus, le monde révéla ses innombrables
langages: le désert, jusque-là un espace
libre et sans limites, était maintenant une
muraille infranchissable.
« Vous leur avez donné tout mon trésor !
dit le jeune homme. Tout ce que j'avais pu
gagner pendant toute ma vie !
— Et à quoi cela te servirait-il si tu
devais mourir? Ton argent t'a sauvé pour
trois jours. Ce n'est pas si souvent que l'argent sert à retarder la mort. »
Mais le jeune homme était trop effrayé
pour pouvoir entendre des paroles de
sagesse. Il ne savait pas comment se transformer en vent. Il n'était pas alchimiste.
L'Alchimiste demanda du thé à un guerrier ; il en versa un peu sur les poignets du
jeune homme. Une onde de sérénité se
190
répandit en lui, cependant que l'Alchimiste prononçait quelques mots qu'il ne
réussit pas à comprendre.
«Ne t'abandonne pas au désespoir,
dit l'Alchimiste, d'une voix étrangement
douce. Cela t'empêche de pouvoir converser avec ton cœur.
— Mais je ne sais pas me transformer
en vent.
— Celui qui vit sa Légende Personnelle
sait tout ce qu'il a besoin de savoir. Il n'y a
qu'une chose qui puisse rendre un rêve
impossible : c'est la peur d'échouer.
— Je n'ai pas peur d'échouer. Simplement, je ne sais pas me transformer en
vent.
— Eh bien, il faudra que tu apprennes!
Ta vie en dépend.
— Et si je n'y arrive pas ?
— Tu mourras d'avoir vécu ta Légende
Personnelle. Cela vaut bien mieux que de
mourir comme des millions de gens qui
n'auront jamais rien su de l'existence
d'une Légende Personnelle. Mais ne t'inquiète pas. En général, la mort fait que
l'on devient plus attentif à la vie. »
Le premier jour s'écoula. Il y eut une
grande bataille dans les environs, et de
nombreux blessés furent amenés au campement. «Rien ne change avec la mort»,
pensait le jeune homme. Les guerriers qui
mouraient étaient remplacés par d'autres,
et la vie continuait.
191
«Tu aurais pu mourir plus tard, mon
ami, dit un combattant à la dépouille d'un
de ses camarades de combat. Tu aurais
pu mourir une fois la paix revenue. Mais
tu serais mort de toute façon, en fin de
compte. »
Vers le soir, le jeune homme alla trouver
l'Alchimiste, qui emmenait le faucon avec
lui dans le désert.
« Je ne sais pas me transformer en vent,
répéta-t-il encore.
— Souviens-toi de ce que je t'ai dit : le
monde n'est que la partie visible de Dieu.
Et l'Alchimie, c'est simplement amener la
perfection spirituelle sur le plan matériel.
— Que faites-vous ?
— Je nourris mon faucon.
— Si je ne réussis pas à me transformer
en vent, nous allons mourir, dit le jeune
homme. A quoi bon nourrir le faucon ?
— Toi, tu mourras, répondit l'Alchimiste. Moi, je sais me transformer en
vent. »
Le deuxième jour, le jeune homme
grimpa au sommet d'un rocher qui se
trouvait près du camp. Les sentinelles le
laissèrent passer; elles avaient entendu
parler du sorcier qui se transformait en
vent, et ne voulaient pas l'approcher. De
plus, le désert constituait une grande
muraille infranchissable.
Il passa le reste de l'après-midi de cette
deuxième journée à regarder le désert. Il
192
écouta son cœur. Et le désert écouta la
peur qui l'habitait.
Tous deux parlaient la même langue.
Le troisième jour, le chef suprême rassembla autour de lui ses principaux officiers.
«Allons voir ce garçon qui se transforme
en vent, dit-il à l'Alchimiste.
— Allons ! » répondit celui-ci.
Le jeune homme les conduisit à l'endroit
où il était venu la veille. Puis il demanda à
tous de s'asseoir.
«Cela va demander un peu de temps,
dit-il.
— Nous ne sommes pas pressés, répondit le chef suprême. Nous sommes des
hommes du désert. »
Le jeune homme se mit à regarder l'horizon en face de lui. Il y avait des montagnes au loin, des dunes, des rochers, des
plantes rampantes qui s'obstinaient à vivre
là où la survivance était improbable. Là
était le désert, qu'il avait parcouru des
mois et des mois durant, et dont il ne
connaissait cependant qu'une toute petite
partie. Dans cette petite partie, il avait rencontré des Anglais, des caravanes, des luttes de clans, et une oasis de cinquante
mille palmiers dattiers et trois cents puits.
« Que me veux-tu aujourd'hui ? demanda
le désert. Ne nous sommes-nous pas assez
contemplés hier ?
193
— Tu gardes, quelque part, celle que
j'aime. Alors, quand je regarde tes étendues de sable, c'est elle que je contemple
aussi. Je veux retourner vers elle et j'ai
besoin de ton aide pour me transformer en
vent.
— Qu'est-ce que l'amour? demanda le
désert.
— L'amour, c'est quand le faucon vole
au-dessus de tes sables. Car, pour lui, tu
es une campagne verdoyante, et il n'est
jamais revenu sans sa proie. Il connaît tes
rochers, tes dunes, tes montagnes, et tu es
généreux avec lui.
— Le bec du faucon m'arrache des morceaux, dit le désert. Cette proie, je la nourris pendant des années, je l'abreuve du peu
d'eau que j'ai, lui montre où elle peut trouver à manger; et, un beau jour, voici que le
faucon descend du ciel, juste comme j'allais sentir la caresse du gibier sur mes
sables. Et le faucon emporte ce que j'avais
fait grandir.
— Mais c'était précisément à cette fin
que tu avais nourri et fait grandir le gibier,
répondit le jeune homme: pour alimenter le faucon. Et le faucon alimentera
l'homme. Et l'homme alimentera un jour
tes sables, d'où naîtra à nouveau le gibier.
Ainsi va le monde.
— C'est cela, F amour?
— C'est cela, oui. C'est ce qui fait que la
proie se transforme en faucon, le faucon
en homme, et l'homme à nouveau en
194
désert. C'est cela qui fait que le plomb se
transforme en or, et que l'or retourne se
cacher sous la terre.
— Je ne comprends pas tes paroles, dit
le désert.
— Alors, comprends du moins que,
quelque part au milieu de tes sables, une
femme m'attend. Et, pour répondre à son
attente, je dois me transformer en vent. »
Le désert resta quelques instants silencieux.
« Je te donne mes sables pour que le vent
puisse souffler. Mais à moi seul, je ne puis
rien. Demande son aide au vent. »
Une petite brise se mit à souffler. Les
chefs de guerre observaient de loin le
jeune homme, qui parlait une langue inconnue d'eux.
L'Alchimiste souriait.
Le vent arriva près du jeune homme et
lui effleura le visage. Il avait entendu sa
conversation avec le désert, car les vents
savent toujours tout. Ils parcourent le
monde sans avoir jamais de lieu de naissance ni de lieu où mourir.
«Aide-moi, dit le jeune homme. Un jour,
j'ai entendu en toi la voix de mon aimée.
— Qui t'a appris à parler le langage du
désert et du vent ?
— Mon cœur », répondit le jeune homme.
Le vent avait plusieurs noms. On l'appelait ici le sirocco, parce que les Arabes
195
croyaient qu'il venait des terres où l'eau
abondait, peuplées d'hommes à la peau
noire. Dans le pays lointain d'où venait
le jeune homme, on le nommait le levant,
parce que les gens croyaient qu'il apportait le sable du désert et les cris de guerre
des Maures. Peut-être, ailleurs, loin des
campagnes où paissaient les moutons, les
hommes pensaient-ils que le vent naissait
en Andalousie. Mais le vent ne venait de
nulle part, n'allait nulle part, et c'est pourquoi il était plus fort que le désert. Un jour,
on pourrait planter des arbres dans le
désert, et même y élever des moutons,
mais on ne parviendrait jamais à dominer
le vent.
«Tu ne peux être le vent, dit-il au jeune
homme. Nos natures sont différentes.
— Ce n'est pas vrai. J'ai appris les
secrets de l'Alchimie, tandis que je parcourais le monde avec toi. J'ai en moi les
vents, les déserts, les océans, les étoiles, et
tout ce qui a été créé dans l'Univers. Nous
avons été faits par la même Main, et nous
avons la même Ame. Je veux être comme
toi, pénétrer partout, traverser les mers,
ôter le sable qui recouvre mon trésor, faire
venir près de moi la voix de mon aimée.
— J'ai entendu ta conversation avec
l'Alchimiste, l'autre jour. Il disait que chaque chose a sa Légende Personnelle. Les
êtres humains ne peuvent se transformer
en vent.
— Apprends-moi à être le vent pendant
196
quelques instants, demanda le jeune
homme. Pour que nous puissions parler
ensemble des possibilités illimitées des
hommes et des vents. »
Le vent était curieux, et c'était là quelque chose qu'il ne connaissait pas. Il
aurait aimé s'entretenir de ce sujet, mais il
ne savait pas comment transformer un
homme en vent. Et pourtant, il savait tant
de choses ! Il construisait des déserts, faisait sombrer des navires, abattait des
forêts entières, et flânait dans des villes
pleines de musique et de bruits étranges. Il
croyait n'avoir point de limites, et voilà
qu'était devant lui un jeune homme pour
affirmer que le vent pouvait faire d'autres
choses encore.
«C'est ce que l'on appelle l'Amour, dit le
jeune homme, voyant que le vent était sur
le point d'accéder à sa demande. C'est
quand on aime que l'on arrive à être
quelque chose de la Création. Quand on
aime, on n'a aucun besoin de comprendre
ce qui se passe, car tout se passe alors à
l'intérieur de nous, et les hommes peuvent
se transformer en vents. A condition que
les vents les aident, bien sûr. »
Le vent était très orgueilleux, et ce que
disait le jeune homme l'irrita. Il se mit à
souffler plus fort, soulevant les sables du
désert. Mais il dut finalement reconnaître
que, même après avoir parcouru le monde
entier, il ne savait toujours pas transfor197
mer un homme en vent. Et il ne connaissait pas l'Amour.
«Au cours de mes promenades à travers
le monde, j'ai remarqué que beaucoup de
gens parlaient de l'amour en regardant
vers le ciel, dit le vent, furieux de devoir
admettre ses limites. Peut-être vaudrait-il
mieux demander au ciel.
— Alors, aide-moi, demanda le jeune
homme. Couvre ce lieu de poussière, pour
que je puisse regarder le soleil sans être
aveuglé. »
Le vent se mit donc à souffler très fort, et
le ciel fut envahi par le sable : à la place du
soleil, il n'y avait plus qu'un disque doré.
Dans le camp, il devenait difficile de distinguer quoi que ce fût. Les hommes du
désert connaissaient bien ce vent que
l'on appelait le simoun et qui était pire
qu'une tempête en mer; mais eux ne
connaissaient pas la mer. Les chevaux
hennissaient, les armes commencèrent à
être recouvertes par le sable.
Sur le rocher, l'un des officiers se tourna
vers le chef suprême et dit :
«Il vaudrait peut-être mieux en rester
là.»
Ils avaient déjà du mal à apercevoir le
jeune homme. Tous les visages étaient
entièrement masqués par les voiles bleus
et les regards n'exprimaient plus que la
frayeur.
«Finissons-en, insista un autre officier.
198
— Je veux voir la grandeur d'Allah, dit
le chef, avec du respect dans la voix. Je
veux voir la transformation d'un homme
en vent. »
Mais il nota mentalement les noms de
ces deux hommes qui avaient peur. Dès
que le vent se calmerait, il les destituerait
de leurs commandements. Les hommes du
désert n'ont pas à avoir peur.
«Le vent m'a dit que tu connaissais
l'Amour, dit le jeune homme au Soleil. Si
tu connais l'Amour, tu connais aussi l'Ame
du Monde, qui est faite d'Amour.
— D'où je suis, répondit le Soleil, je
peux voir l'Ame du Monde. Elle est en
communication avec mon âme et, à nous
deux, nous faisons ensemble croître les
plantes et avancer les brebis qui recherchent l'ombre. D'où je suis (et je suis très
loin du monde), j'ai appris à aimer. Je sais
que, si je m'approche un peu plus de la
Terre, tout ce qu'elle porte périra et l'Ame
du Monde cessera d'exister. Alors, nous
nous regardons mutuellement et nous nous
aimons ; je lui donne vie et chaleur, elle me
donne une raison de vivre.
— Tu connais l'Amour, répéta le jeune
homme.
— Et je connais l'Ame du Monde, car
nous avons de longues conversations au
cours de ce voyage sans fin dans l'Univers.
Elle me dit que son plus grave problème
est que, jusqu'ici, seuls les minéraux et les
199
végétaux ont compris que tout est une
seule et unique chose. Et, pour autant, il
n'est pas nécessaire que le fer soit semblable au cuivre et le cuivre semblable à
l'or. Chacun remplit sa fonction exacte
dans cette chose unique, et tout serait une
Symphonie de Paix si la Main qui a écrit
tout cela s'était arrêtée au cinquième jour.
«Mais il y a eu le sixième jour.
— Tu es savant parce que tu vois tout à
distance, dit le jeune homme. Mais tu ne
connais pas l'Amour. S'il n'y avait pas eu
de sixième jour, l'homme ne serait pas, le
cuivre serait toujours du cuivre et le plomb
toujours du plomb. Chacun a sa Légende
Personnelle, c'est vrai, mais un jour cette
Légende Personnelle sera accomplie. Il
faut donc se transformer en quelque chose
de mieux, et avoir une nouvelle Légende
Personnelle jusqu'à ce que l'Ame du
Monde soit réellement une seule et unique
chose. »
Le Soleil resta songeur et se mit à briller
plus fort. Le vent, qui appréciait l'entretien, souffla également plus fort, pour que
le Soleil n'aveuglât pas le jeune homme.
« Pour cela, il y a l'Alchimie, dit ce dernier. Pour que chaque homme cherche son
trésor, et le trouve, et veuille ensuite être
meilleur qu'il n'a été dans sa vie antérieure. Le plomb remplira son rôle jusqu'à
ce que le monde n'ait plus besoin de
plomb; alors, il devra se transformer en
or.
200
«Les alchimistes parviennent à réaliser
cette transformation. Ils nous montrent
que, lorsque nous cherchons à être meilleurs que nous ne le sommes, tout devient
meilleur aussi autour de nous.
— Et pourquoi dis-tu que je ne connais
pas l'Amour ? demanda le Soleil.
— Parce que l'Amour ne consiste pas à
rester immobile comme le désert, ni à courir le monde comme le vent, ni à tout voir
de loin, comme toi. L'Amour est la force
qui transforme et améliore l'Ame du
Monde. Quand je suis entré en elle pour la
première fois, j'ai cru qu'elle était parfaite.
Mais ensuite j'ai vu qu'elle était le reflet de
tout ce qui a été créé, qu'elle avait aussi
ses guerres et ses passions. C'est nous qui
alimentons l'Ame du Monde, et la terre sur
laquelle nous vivons sera meilleure ou sera
pire selon que nous serons meilleurs ou
pires. C'est là qu'intervient la force de
l'Amour, car, quand nous aimons, nous
voulons toujours être meilleurs que nous
ne sommes.
— Qu'attends-tu de moi? demanda le
Soleil.
— Que tu m'aides à me transformer en
vent, répondit le jeune homme.
— La Nature me connaît comme la plus
savante de toutes les créatures, dit le
Soleil. Mais je ne sais comment te transformer en vent.
— A qui dois-je m'adresser, alors ? »
Le Soleil se tut un moment. Le vent
201
écoutait, et allait répandre dans le monde
entier que sa science était limitée. Il ne
pouvait cependant pas échapper à ce jeune
homme qui parlait le Langage du Monde.
«Vois la Main qui a tout écrit», dit le
Soleil.
Le vent poussa un cri de satisfaction et
souffla avec plus de force que jamais. Les
tentes dressées sur le sable furent bientôt
arrachées, tandis que les animaux se libéraient de leurs attaches. Sur le rocher, les
hommes s'agrippèrent les uns aux autres
pour éviter d'être emportés.
Alors, le jeune homme se tourna vers la
Main qui avait tout écrit. Et, au lieu de
dire le moindre mot, il sentit que l'Univers
demeurait silencieux, et demeura silencieux de même.
Un élan d'amour jaillit de son cœur, et il
se mit à prier. C'était une prière qu'il
n'avait encore jamais faite, car c'était une
prière sans parole, et par laquelle il ne
demandait rien. Il ne remerciait pas
d'avoir pu trouver un pâturage pour
ses moutons; il n'implorait pas d'arriver
à vendre davantage de cristaux; il ne
demandait pas que la femme qu'il avait
rencontrée attende son retour. Dans le
silence qui s'ensuivit, il comprit que le
désert, le vent, le soleil cherchaient aussi
les signes que cette Main avait écrits, qu'ils
voulaient suivre leurs routes et entendre
202
ce qui était gravé sur une simple émeraude. Il savait que ces signes étaient dispersés sur la Terre et dans l'Espace, qu'ils
n'avaient en apparence aucune raison
d'être, aucune signification, que ni les
déserts, ni les vents, ni les soleils, ni les
hommes enfin ne savaient pourquoi ils
avaient été créés. Mais cette Main avait,
elle, une raison pour tout cela, et elle seule
était capable d'opérer des miracles, de
transformer des océans en déserts, et des
hommes en vent. Parce qu'elle seule comprenait qu'un dessein supérieur poussait l'univers jusqu'à un point où les six
jours de la création se transformeraient en
Grand Œuvre.
Et le jeune homme se plongea dans
l'Ame du Monde, et vit que l'Ame du
Monde faisait partie de l'Ame de Dieu, et
vit que l'Ame de Dieu était sa propre âme.
Et qu'il pouvait, dès lors, réaliser des
miracles.
Le simoun souffla ce jour-là comme
jamais encore il n'avait soufflé. Pendant
des générations, les Arabes contèrent la
légende d'un jeune homme qui s'était
transformé en vent et qui avait failli balayer
un campement, défiant la puissance du plus
important des chefs de guerre du désert.
Quand le simoun eut cessé de souffler,
tous portèrent leurs regards vers l'endroit
203
où se trouvait le jeune homme. Il n'était
plus là, mais se trouvait à côté d'une sentinelle presque entièrement recouverte de
sable qui surveillait l'autre côté du camp.
Les hommes étaient épouvantés par la
sorcellerie. Deux personnes, cependant,
souriaient: l'Alchimiste, parce qu'il avait
trouvé son véritable disciple, et le chef
suprême, parce que ce disciple avait entendu la gloire de Dieu.
Le lendemain, le chef fit ses adieux au
jeune homme et à l'Alchimiste, et les fit
accompagner par une escorte jusqu'à l'endroit où ils souhaiteraient se rendre.
Ils marchèrent toute une journée. A
la tombée du soir, ils arrivèrent devant
un monastère copte. L'Alchimiste renvoya
l'escorte et mit pied à terre.
«A partir d'ici, tu vas aller seul, dit-il. Il
n'y a que trois heures de marche jusqu'aux
Pyramides.
— Merci, dit le jeune homme. Vous
m'avez appris le Langage du Monde.
— Je n'ai fait que te rappeler ce que tu
savais déjà. »
L'Alchimiste frappa à la porte du monastère. Un moine tout habillé de noir vint
leur ouvrir. Ils s'entretinrent un moment
en langue copte, puis l'Alchimiste fit entrer le jeune homme.
« Je lui ai demandé de me laisser utiliser
la cuisine pour un moment», dit-il.
Ils se rendirent à la cuisine du monastère. L'Alchimiste alluma le feu, et le
moine apporta un peu de plomb, que l'Alchimiste fit fondre dans un récipient en
fer. Quand le plomb fut devenu liquide, il
prit dans son sac ce curieux œuf de verre
205
jaune qu'il avait. Il en racla une pellicule
de l'épaisseur d'un cheveu, l'enveloppa de
cire, et la jeta dans le récipient qui contenait le plomb fondu. Le mélange prit une
couleur rouge sang. L'Alchimiste, alors,
retira le récipient du feu et laissa refroidir.
En attendant, il s'entretenait avec le moine
de la guerre des clans.
« C'est une guerre qui va durer», dit-il au
moine.
Celui-ci était contrarié. Il y avait longtemps que les caravanes étaient immobilisées à Gizeh, dans l'attente de la fin du
conflit.
«Mais que la volonté de Dieu soit faite,
dit le moine.
— Qu'il en soit ainsi », répondit l'Alchimiste. Quand la préparation eut refroidi,
le moine et le jeune homme regardèrent
avec émerveillement: le métal avait séché
tout autour de la paroi interne du récipient,
mais ce n'était plus du plomb. C'était de
l'or.
« Pourrai-je apprendre un jour à en faire
autant? demanda le jeune homme.
— C'est ma Légende Personnelle et non
la tienne, répondit l'Alchimiste. Mais je
voulais te montrer que c'est possible. »
Ils retournèrent vers l'entrée du couvent. Là, l'Alchimiste partagea le disque en
quatre morceaux.
« Ceci est pour vous, dit-il en présentant
l'une des parts au moine. Pour votre générosité à l'égard des pèlerins.
206
— C'est là un remerciement qui va bien
au-delà de ma générosité, dit le moine.
— Ne parlez jamais ainsi. La vie peut
entendre, et vous donner moins une autre
fois. »
Puis il s'approcha du jeune homme.
«Voici pour toi. Pour remplacer l'or
qui est resté entre les mains du chef de
guerre. »
Le jeune homme était sur le point de
dire que c'était beaucoup plus qu'il n'avait
perdu. Mais, ayant entendu ce que l'Alchimiste venait de dire au moine, il s'abstint.
« Cette portion est pour moi, dit l'Alchimiste. Car je dois retourner en traversant
à nouveau le désert, et il y a toujours la
guerre entre les clans. »
Il prit alors le quatrième morceau et le
donna encore au moine.
« Cette part est pour le garçon qui est là.
Au cas où il en aurait besoin.
— Mais je vais chercher mon trésor, dit
le jeune homme. Et j'en suis maintenant
tout proche.
— Et je suis bien sûr que tu vas le trouver, dit l'Alchimiste.
— Alors, pourquoi cette part supplémentaire ?
— Parce que, deux fois déjà, tu as perdu
l'argent que tu avais gagné au cours de ton
voyage : avec le voleur, et avec le chef de
guerre. Je suis un vieil Arabe superstitieux,
qui crois aux proverbes de mon pays. Et il
en est un qui dit ceci : "Tout ce qui arrive
207
une fois peut ne plus jamais arriver. Mais
tout ce qui arrive deux fois arrivera certainement une troisième fois." »
Ils enfourchèrent leurs chevaux.
«Je voudrais te raconter une histoire à
propos de rêves », dit l'Alchimiste.
Le jeune homme rapprocha son cheval.
«Dans la Rome ancienne, au temps de
l'empereur Tibère, vivait un homme très
bon, qui avait deux fils : l'un s'était enrôlé
dans l'armée et fut envoyé dans les provinces les plus lointaines de l'Empire.
L'autre fils était poète et charmait Rome
par les beaux vers qu'il écrivait.
«Une nuit, le père fit un rêve. Un ange
lui apparaissait, pour dire que les paroles de l'un de ses fils seraient connues et
répétées dans le monde entier par toutes
les générations à venir. Le vieil homme
s'éveilla en pleurant de joie, parce que la
vie se montrait généreuse à son égard et
qu'il avait eu la révélation de quelque
chose qui remplirait de fierté n'importe
quel père.
«Peu de temps après, il mourut en
tentant de sauver un enfant qui allait être
écrasé sous les roues d'un chariot. Comme
il s'était conduit de façon juste et honnête
tout au long de son existence, il alla tout
droit au ciel et y rencontra l'ange qui lui
était apparu en rêve.
« "Tu as été un homme bon, lui dit
l'ange. Tu as vécu dans l'amour et tu es
208
mort dans la dignité. Je peux aujourd'hui
réaliser n'importe lequel de tes souhaits.
«— La vie aussi a été bonne pour moi,
répondit le vieillard. Quand tu m'es apparu en songe, j'ai compris que tous mes
efforts se trouvaient justifiés. Car les vers
de mon fils resteront dans la mémoire des
hommes dans tous les siècles à venir. Je
n'ai rien à demander pour moi; cependant, tout père s'enorgueillirait de constater la renommée de celui dont il a pris soin
quand il était enfant et qu'il a éduqué
quand il était jeune homme. J'aimerais
voir, dans un futur lointain, les paroles de
mon fils."
«L'ange toucha l'épaule du vieillard et
ils furent tous deux projetés dans un futur
lointain. Devant eux, apparut une immense place où des milliers de gens parlaient une langue étrange.
« Le vieil homme pleurait de joie.
« "Je savais, dit-il à l'ange, que les vers
de mon fils étaient beaux et immortels.
Voudrais-tu me dire lequel de ses poèmes
ces gens sont en train de réciter?"
«L'ange, alors, s'approcha de lui avec
beaucoup de gentillesse, et ils s'assirent
sur l'un des bancs qu'il y avait sur cette
vaste place.
«"Les vers de ton fils, le poète, ont été
très populaires à Rome, dit l'ange. Tout le
monde les aimait et y prenait plaisir. Mais,
quand s'acheva le règne de Tibère, on les
209
oublia. Les paroles que répètent ces gens
sont celles de ton autre fils, le soldat."
«Le vieillard regarda l'ange avec surprise.
« "Ton fils était allé servir dans une province éloignée et devint centurion. C'était
lui aussi un homme juste et bon. Certain
soir, l'un de ses serviteurs tomba malade
et fut près de mourir. Ton fils, alors, eut
connaissance d'un rabbi qui guérissait les
malades, et il passa des jours et des jours à
le chercher. Au cours de ses pérégrinations, il découvrit que l'homme qu'il cherchait était le Fils de Dieu. Il rencontra
d'autres personnes qui avaient été guéries
par lui, s'initia à ses enseignements et, tout
centurion romain qu'il était, se convertit à
sa foi. Finalement, un beau matin, il parvint auprès du Rabbi.
« "Il lui raconta que l'un de ses serviteurs
était malade. Et le Rabbi se déclara prêt à
l'accompagner jusque chez lui. Mais le
centurion était un homme de foi et, regardant le Rabbi au fond des yeux, il comprit
qu'il se trouvait véritablement devant le
Fils de Dieu, quand les gens qui se trouvaient à l'entour se levèrent.
«"Ce sont là les paroles de ton fils, dit
l'ange au vieil homme. Les paroles qu'il dit
au Rabbi à ce moment-là, et qui n'ont
jamais été oubliées : Seigneur, je ne suis pas
digne que vous entriez dans ma maison,
mais dites seulement une parole et mon serviteur sera sauvé." »
210
L'Alchimiste fit avancer son cheval.
« Quoi qu'elle fasse, dit-il, toute personne
sur terre joue toujours le rôle principal de
l'Histoire du monde. Et normalement elle
n'en sait rien. »
Le jeune homme sourit. Il n'avait jamais
imaginé que la vie pût être si importante
pour un berger.
«Adieu, dit l'Alchimiste.
— Adieu», répondit-il.
Il chemina pendant deux heures et
demie dans le désert, en essayant d'écouter
attentivement ce que disait son cœur.
C'était lui qui allait lui révéler le lieu exact
où son trésor était caché.
« Là où sera ton trésor, là sera également
ton cœur», avait dit l'Alchimiste.
Mais son cœur parlait d'autres choses. Il
contait avec orgueil l'histoire d'un berger
qui avait quitté ses moutons pour suivre
un rêve qu'il avait fait deux fois. Il parlait
de la Légende Personnelle et de tous ces
hommes qui avaient fait la même chose,
qui étaient partis à la recherche de terres
lointaines ou de femmes belles, affrontant
les hommes de leur époque, avec leurs
idées et leurs préjugés. Tout au long de ce
trajet, il parla de découvertes, de livres, de
grands bouleversements.
C'est alors qu'il se préparait à gravir une
dune, et à ce moment-là seulement, que
son cœur murmura à son oreille: «Fais
bien attention à l'endroit où tu pleureras;
212
car c'est là que je me trouve, et c'est là que
se trouve ton trésor. »
Il se mit à gravir la dune lentement. Le
ciel, tout étoile, était à nouveau éclairé par
la pleine lune : ils avaient marché un mois
entier dans le désert. La lune éclairait
aussi la dune, en un jeu d'ombres qui donnait au désert l'apparence d'une mer houleuse et faisait se ressouvenir le jeune
homme de ce jour où il avait lâché la bride
à son cheval et où il avait donné à l'Alchimiste le signe qu'il attendait. Le clair de
lune, enfin, baignait le silence du désert, et
ce long voyage que font les hommes en
quête de trésors.
Quand, au bout de quelques minutes, il
parvint au sommet de la dune, son cœur
bondit dans sa poitrine. Illuminées par
la pleine lune et la blancheur du désert,
majestueuses, imposantes, se dressaient
devant lui les Pyramides d'Egypte.
Il tomba à genoux et pleura. Il remerciait Dieu d'avoir cru à sa Légende Personnelle, et d'avoir certain jour rencontré
un roi, puis un marchand, un Anglais, un
alchimiste. Et, par-dessus tout, d'avoir
rencontré une femme du désert, qui lui
avait fait comprendre que jamais l'Amour
ne pourrait éloigner un homme de sa Légende Personnelle.
Tous les siècles des Pyramides contemplaient, de leur hauteur, celui qui était là à
leur pied. S'il le voulait, il pouvait maintenant retourner à l'Oasis, épouser Fatima
213
et vivre comme un simple gardien de moutons. Car l'Alchimiste vivait dans le désert,
alors même qu'il comprenait le Langage
du Monde, alors même qu'il savait transformer le plomb en or. Il n'avait pas à
montrer à qui que ce fût sa science et son
art. Tandis qu'il cheminait en direction
de sa Légende Personnelle, il avait appris
tout ce qu'il avait besoin de savoir et il
avait vécu tout ce qu'il avait rêvé de vivre.
Mais il était arrivé à son trésor, et une
œuvre n'est achevée que lorsque l'objectif
est atteint. Là, au sommet de cette dune, il
avait pleuré. Il regarda par terre et vit qu'à
l'endroit où étaient tombées ses larmes
un scarabée se promenait. Pendant ce
temps qu'il avait passé dans le désert, il
avait appris que les scarabées, en Egypte,
étaient le symbole de Dieu.
C'était encore un signe. Alors, il se mit
à creuser, tout en se remémorant le Marchand de Cristaux : même en entassant des
pierres toute sa vie durant, jamais personne ne réussirait à avoir une pyramide
dans son jardin.
Toute la nuit, il creusa à l'emplacement
indiqué, sans rien trouver. Du haut des
Pyramides, les siècles le contemplaient en
silence. Mais il ne renonçait pas. Il creusait, creusait sans discontinuer, luttant
contre le vent qui, plus d'une fois, ramenait
le sable au fond du trou. Ses mains se fatiguèrent, finirent par être blessées, mais il
214
continuait à croire en son cœur. Et son
cœur lui avait dit de creuser où ses larmes
seraient tombées.
Tout à coup, alors qu'il essayait de retirer quelques pierres qu'il avait mises au
jour, il entendit des pas. Quelques hommes
s'approchèrent, que la lune éclairait à
contre-jour. Il ne pouvait donc voir leurs
yeux, ni leurs visages.
«Que fais-tu là?» demanda l'un des arrivants.
Il ne répondit pas. Mais il eut peur. Il
avait maintenant un trésor à déterrer, et
c'est pourquoi il avait peur.
«Nous sommes des réfugiés de guerre,
dit un autre. Nous avons besoin de savoir
ce que tu caches là. Nous avons besoin
d'argent.
— Je ne cache rien», répondit le jeune
homme.
Mais l'un des hommes le prit par le bras
et le tira hors du trou. Un autre se mit à le
fouiller. Et ils trouvèrent le morceau d'or
qui était dans l'une de ses poches.
«Il a de l'or», dit l'un des assaillants.
Le clair de lune illumina le visage de
celui qui était en train de le fouiller et,
dans ses yeux, il vit la mort.
« Il doit y avoir encore de l'or caché dans
la terre », dit un autre.
Et ils le forcèrent à continuer de creuser. Comme il ne trouvait toujours rien, ils
commencèrent à le frapper. Ils le battirent
longtemps, jusqu'à l'apparition des pre215
miers rayons du soleil. Ses vêtements
étaient en lambeaux, et il sentit que la
mort était proche.
«A quoi sert l'argent, si l'on doit mourir? Il est bien rare que l'argent puisse
sauver quelqu'un de la mort » : ainsi avait
dit l'Alchimiste.
«Je cherche un trésor», dit-il finalement.
Et, malgré les blessures qu'il avait à la
bouche, enflée à la suite des coups reçus, il
raconta à ses assaillants qu'il avait rêvé par
deux fois d'un trésor enfoui à proximité
des Pyramides d'Egypte.
Celui qui paraissait être le chef resta un
long moment silencieux. Puis il s'adressa à
l'un de ses acolytes :
«On peut le laisser aller. Il n'a rien
d'autre. Cet or, il avait dû le voler. »
Le jeune homme tomba la face sur le
sable. Deux yeux cherchèrent les siens;
c'était le chef de la bande. Mais le jeune
homme regardait dans la direction des
Pyramides.
« Allons-nous-en », dit le chef à ses compagnons.
Puis il se tourna vers le jeune homme :
«Tu ne vas pas mourir, lui dit-il. Tu vas
vivre, et apprendre qu'on n'a pas le droit
d'être aussi bête. Ici, exactement là où tu
te trouves, il y a maintenant près de deux
ans, j'ai fait un rêve qui s'est répété. J'ai
rêvé que je devais aller en Espagne, chercher dans la campagne une église en ruine
où les bergers allaient souvent dormir
216
avec leurs moutons, et où un sycomore
poussait dans la sacristie ; et si je creusais
au pied de ce sycomore, je trouverais un
trésor caché. Mais je ne suis pas assez bête
pour aller traverser tout le désert simplement parce que j'ai fait deux fois le même
rêve. »
Puis il partit.
Le jeune homme se releva, non sans
mal, et regarda une fois encore les Pyramides. Les Pyramides lui sourirent, et il
leur sourit en retour, le cœur empli d'allégresse.
Il avait trouvé le trésor.
EPILOGUE
Il se nommait Santiago. Il arriva à la
petite église abandonnée alors que la nuit
était déjà tout près de tomber. Le sycomore poussait toujours dans la sacristie, et
l'on pouvait toujours apercevoir les étoiles
au travers de la toiture à demi effondrée. Il
se souvint qu'une fois il était venu là avec
ses brebis et qu'il avait passé une nuit paisible, à l'exception du rêve qu'il avait fait.
Maintenant, il était là sans son troupeau.
Mais il avait avec lui une pelle.
Il resta longtemps à contempler le ciel.
Puis il tira de sa besace une bouteille de
vin, et en but. Il se rappela cette nuit dans
le désert où il avait également regardé les
étoiles et bu du vin avec l'Alchimiste. Il
pensa à tous les chemins qu'il avait parcourus, et à l'étrange façon dont Dieu lui
avait montré le trésor. S'il n'avait pas cru
aux rêves qui se répètent, il n'aurait pas
rencontré la gitane, ni le roi, ni le voleur,
ni... «La liste est bien longue, c'est vrai;
mais le chemin était jalonné par les signes,
et je ne pouvais pas me tromper», se dit-il.
Il s'endormit sans en avoir conscience
219
et, quand il s'éveilla, le soleil était déjà
haut. Alors, il se mit à creuser au pied du
sycomore.
«Vieux sorcier, se disait-il, tu étais
au courant de tout. Tu as même laissé un
peu d'or pour que je puisse revenir jusqu'à
cette église. Le moine a bien ri quand il
m'a vu reparaître en haillons. Est-ce que
tu ne pouvais pas m'épargner cela ? »
Il entendit le vent lui répondre: «Non.
Si je te l'avais dit, tu n'aurais pas vu les
Pyramides. Elles sont très belles, tu ne
trouves pas ? »
C'était la voix de l'Alchimiste. Il sourit,
et se remit à creuser. Au bout d'une demiheure, la pelle heurta quelque chose de
dur. Une heure après, il avait devant lui un
coffre plein de vieilles pièces d'or espagnoles. Il y avait également des pierres
précieuses, des masques en or avec des
plumes blanches et rouges, des idoles de
pierre incrustées de brillants. Des vestiges
d'une conquête que le pays avait oubliée
depuis bien longtemps et que le conquérant avait omis de raconter à ses descendants.
Il tira de sa besace Ourim et Toumim. Il
ne s'était servi des deux pierres qu'une
seule fois, sur un marché, un certain matin.
La vie et sa route avaient toujours été peuplées de signes.
Il rangea Ourim et Toumim dans le coffre
d'or. Ces deux pierres faisaient, elles aussi,
partie de son trésor, puisqu'elles rappe220
laient le souvenir de ce vieux roi qu'il ne
rencontrerait plus jamais.
«En vérité, la vie est généreuse pour
celui qui vit sa Légende Personnelle»,
pensa-t-il.
Et il se souvint alors qu'il devait aller à
Tarifa, et donner la dixième partie de tout
cela à la gitane. «Comme les gitans sont
malins ! » se dit-il. Peut-être parce qu'ils
voyageaient tellement.
Mais le vent se remit à souffler. C'était le
levant, le vent qui venait d'Afrique. Il
n'apportait pas l'odeur du désert, ni la
menace d'une invasion des Maures.
En échange, il apportait un parfum qu'il
connaissait bien, et le murmure d'un baiser, qui arriva doucement, tout doucement, pour se poser sur ses lèvres.
Il sourit. C'était la première fois qu'elle
faisait cela.
« Me voici, Fatima, dit-il. J'arrive. »
Paulo Coelho
Der Alchimist
Roman
Aus dem Brasilianischen von C.S. Herzog
s&c by anybody
Santiago, ein andalusischer Hirte, hat einen wiederkehrenden Traum: Am Fuß der
Pyramiden liege ein Schatz für ihn bereit. Soll er das Vertraute für möglichen
Reichtum aufgeben? War er nicht zufrieden mit seiner bescheidenen Existenz?
Santiago ist mutig genug, seinen Traum nicht einfach beiseite zu wischen. Er wagt
sich hinaus und begibt sich auf eine Reise, die ihn nicht nur von den Souks in
Tanger über Palmen und Oasen bis nach Ägypten führt, er findet in der Stille der
Wüste auch immer mehr zu sich selbst und erkennt, was das Leben für Schätze
bereithält, die nicht einmal mit Gold aufzuwiegen sind. Verschleierte Frauen und sich
bekriegende Berber säumen seinen Weg, vor allem aber Menschen, die ihn
ermuntern, die Geheimnisse der Welt zu erkunden: eine Zigeunerin, ein alter Mann,
und nicht zuletzt der weise Alchimist. Und er erfährt die Liebe in ihrer schönsten
Form. Fatima und der Alchimist helfen ihm, bis zu tiefstem innerem Glück und
völligem Einklang mit der Welt und den Menschen vorzudringen.
Titel der 1988 bei Editora Rocco Ltda.,
Rio de Janeiro, erschienenen Originalausgabe:
>O Alquimista<
Copyright © 1988 by Paulo Coelho
Mit freundlicher Genehmigung von
Sant Jordi Asociados, Barcelona, Spanien
Diogenes
Inhalt
Prolog.................................................................................................. 3
Erster Teil............................................................................................ 6
1....................................................................................................... 6
2....................................................................................................... 7
3....................................................................................................... 8
4....................................................................................................... 8
5....................................................................................................... 9
6..................................................................................................... 11
7..................................................................................................... 11
8..................................................................................................... 13
9..................................................................................................... 15
10................................................................................................... 17
11................................................................................................... 20
Zweiter Teil ....................................................................................... 34
3..................................................................................................... 38
9..................................................................................................... 47
21................................................................................................... 71
22................................................................................................... 72
23................................................................................................... 74
24................................................................................................... 77
25................................................................................................... 78
26................................................................................................... 81
27................................................................................................... 84
28................................................................................................... 87
29................................................................................................... 90
30................................................................................................... 90
31................................................................................................... 90
32................................................................................................... 95
33................................................................................................... 96
34................................................................................................... 97
35................................................................................................... 99
Epilog .............................................................................................. 103
Prolog
Der Alchimist nahm ein Buch zur Hand, das ein Teilnehmer der Karawane
mitgebracht hatte. Das Buch war alt und hatte keinen Einband, aber
dennoch konnte er den Autor erkennen: Oscar Wilde. Beim Durchblättern
fand er eine Geschichte über Narziß. Natürlich war dem Alchimisten die
alte Sage des schönen Jünglings Narziß wohlbekannt, der jeden Tag seine
Schönheit im Spiegelbild eines Teiches bewunderte. Er war so von sich
fasziniert, daß er eines Tages das Gleichgewicht verlor und ertrank. An
jener Stelle im Teich wuchs eine Blume, die den Namen Narzisse erhielt.
Aber Oscar Wilde beendete seine Geschichte nicht so. Er erzählt, daß
nach dem Tod des Jünglings Oreaden erschienen, Waldfeen, die den
einstigen Süßwassersee in einen Tümpel aus salzigen Tränen verwandelt
fanden.
»Warum weinst du?« fragten die Feen.
»Ich trauere um Narziß«, antwortete der Teich.
»Oh, das überrascht uns nicht, denn obwohl wir alle hinter ihm herliefen,
warst du doch der einzige, der seine betörende Schönheit aus nächster
Nähe bewundern konnte.«
»War Narziß denn so schön?« verwunderte sich der See.
»Wer könnte das besser wissen als du?« antworteten die Waldfeen
überrascht. »Schließlich hat er sich täglich über deine Ufer gebeugt, um
sich zu spiegeln.«
Daraufhin schwieg der See eine Weile. Dann sagte er: »Zwar weine ich um
Narziß, aber daß er so schön war, hatte ich nie bemerkt. Ich weine um ihn,
weil sich jedesmal, wenn er sich über meine Wasser beugte, meine eigene
Schönheit in seinen Augen widerspiegelte.«
»Was für eine schöne Geschichte«, sagte der Alchimist.
-3 -
Für J., der die Geheimnisse des Großen Werks kennt
und von ihnen Gebrauch macht
-4 -
Als sie aber weiterzogen, kam er in ein Dorf. Da war eine
Frau mit Namen Marta, die nahm ihn auf.
Und sie hatte eine Schwester, die hieß Maria; die setzte
sich dem Herrn zu Füßen und hörte seiner Rede zu.
Marta aber machte sich viel zu schaffen, ihm zu dienen.
Und sie trat hinzu und sprach: Herr, fragst du nicht
danach, daß mich meine Schwester läßt allein dienen?
Sage ihr doch, daß sie mir helfen soll!
Der Herr aber antwortete und sprach zu ihr: Marta, Marta,
du hast viel Sorge und Mühe.
Eins aber ist not. Maria hat das gute Teil erwählt; das soll
nicht von ihr genommen werden.
Lukas, to: 38-42
-5 -
Erster Teil
1
Der Jüngling hieß Santiago. Es fing bereits an zu dämmern, als er mit
seiner Schafherde zu einer alten, verlassenen Kirche kam. Das Dach war
schon vor geraumer Zeit eingestürzt, und ein riesiger Maulbeerbaum
wuchs an jener Stelle, wo sich einst die Sakristei befand.
Er entschloß sich, die Nacht hier zu verbringen. So geleitete er alle Schafe
durch die beschädigte Türe und legte einige Bretter quer davor, damit ihm
die Tiere während der Nacht nicht entwischen konnten. Zwar gab es keine
Wölfe in jener Gegend, aber einmal war ihm eines der Tiere während der
Nacht entkommen, und er mußte den ganzen folgenden Tag mit der Suche
nach dem verirrten Schäfchen verbringen.
Danach breitete er seinen Mantel auf dem Fußboden aus, legte sich nieder
und nahm das Buch, das er gerade gelesen hatte, als Kopfkissen. Vor dem
Einschlafen dachte er daran, daß er in Zukunft dickere Bücher lesen wollte,
weil man länger etwas davon hat und weil sie eine bequemere Kopfstütze
abgeben.
Es war noch finster, als er erwachte. Als er nach oben schaute, sah er die
Sterne zwischen den Dachbalken durchscheinen.
>Eigentlich wollte ich noch weiterschlafen<, dachte er bei sich. Wieder
hatte er den gleichen Traum gehabt wie vor einer Woche, und wieder war
er vor dem Ende aufgewacht.
Er erhob sich und trank einen Schluck Wein. Dann nahm er seinen
Hirtenstab und begann, die Schafe, die noch schliefen, eines nach dem
anderen zu wecken. Mehr und mehr wurden die Tiere, wie ihm aufgefallen
war, gleichzeitig mit ihm wach, als ob ein geheimnisvoller Gleichklang sein
Leben mit dem der Schafe verband, die seit nunmehr zwei Jahren mit ihm
übers Land gezogen waren, auf der Suche nach Wasser und Nahrung.
>Sie haben sich schon so an mich gewöhnt, daß sie meinen Rhythmus
kennen, dachte er. Aber nach kurzer Überlegung kam er zu dem Schluß,
daß es auch umgekehrt sein könnte: Er selber hatte sich dem Rhythmus
seiner Schafe angepaßt!
Einige unter den Tieren brauchten etwas länger zum Aufstehen. Der
Jüngling weckte sie mit seinem Stab, indem er jedes bei seinem Namen
nannte. Immer hatte er den Eindruck, daß die Schafe alles verstanden, was
er sagte. Darum las er ihnen auch gelegentlich Abschnitte aus Büchern
-6 -
vor, die ihn besonders beeindruckten, oder er philosophierte über die
Einsamkeit und die Freuden eines Schafhirten, oder er kommentierte die
letzten Neuigkeiten, die er im den Städten erfahren hatte, durch die er zu
ziehen pflegte.
Seit zwei Tagen jedoch sprach er beinahe nur noch über eins: die Tochter
eines Händlers, die in jener Kleinstadt lebte, welche sie in vier Tagen
erreichen würden. Im vorigen Jahr war er das erste Mal bei diesem
Handelsmann gewesen, der Besitzer eines Textilgeschäftes war und
darauf bestand, daß die Schafe vor seinem Geschäft geschoren würden,
um jeden Betrug zu vermeiden. Ein Bekannt er hatte den Laden empfohlen,
und so brachte der Hirte seine Schafe jetzt dorthin.
2
»Ich muß einige Wolle verkaufen«, sagte er damals zum Kaufmann. Der
Laden des Mannes war voll Kunden, so daß der Händler den Schäfer bat,
sich bis zum späten Nachmittag zu gedulden. Dieser setzte sich auf den
Gehsteig vor das Geschäft und nahm ein Buch aus seinem Rucksack.
»Ich wußte ja gar nicht, daß Hirten lesen können«, bemerkte eine weibliche
Stimme an seiner Seite.
Das Mädchen sah wie eine typische Andalusierin aus mit langen
schwarzen Haaren und Augen, die vage an die maurischen Eroberer
erinnerten.
»Weil Schafe mehr lehren können als Bücher«, erwiderte der Jüngling.
Sie unterhielten sich angeregt während mehr als zwei Stunden. Das
Mädchen sagte, daß sie die Tochter des Händlers sei, und erzählte vom
Leben in ihrem Ort, wo ein Tag dem anderen glich. Der Schäfer seinerseits
berichtete über die Landschaft Andalusiens und die Neuigkeiten aus den
Ortschaften, die er besucht hatte. Er war glücklich, einen Zuhörer gefunden
zu haben.
»Wie hast du denn lesen gelernt?« wollte das Mädchen wissen.
»In der Schule, wie alle anderen auch«, erwiderte der junge Mann.
»Aber wenn du doch lesen kannst, weshalb bist du dann nur ein einfacher
Schafhirte geworden?«
Nun wurde der Jüngling verlegen, er wich der Frage aus, weil er überzeugt
war, daß sie ihn doch nicht verstehen würde. Statt dessen berichtete er
weiter von seinen Reisen, und die kleinen maurischen Augen des
Mädchens wurden vor Staunen und Verblüffung bald groß und bald ganz
schmal. Und während die Zeit dahinfloß, begann er, im stillen zu hoffen,
-7 -
daß dieser Tag niemals enden möge, oder daß der Vater des Mädchens
ihn noch weitere drei Tage warten ließe Er bemerkte auch, daß er etwas
Seltsames zu fühlen begann, etwas, was er bisher nicht gekannt hatte: den
Wunsch, seßhaft zu werden. Mit dem Mädchen an seiner Seite würden die
Tage gewiß nie langweilig werden.
Doch dann erschien der Kaufmann, ließ ihn vier Schafe scheren gab ihm
seinen Lohn und bat ihn, im kommenden Jahr wieder vorbeizuschauen.
3
Jetzt fehlten also nur noch vier Tagesreisen bis zu jener Ortschaft Er war
innerlich erregt und gleichzeitig verunsichert: Vielleicht hatte ihn das
Mädchen längst vergessen, denn schließlich kamen viele Hirten hier
vorbei, um Wolle zu verkaufen.
»Das wäre auch egal«, sagte der Jüngling laut zu seinen Schafen,
»schließlich kenne ich ja noch andere Mädchen in anderen Städten.«
Aber im Grunde seines Herzens wußte er sehr wohl, daß es ihm doch nicht
egal war. Und daß sowohl Hirten als auch Matrosen oder
Handlungsreisende immer irgendeinen Ort kannten, wo es jemanden gab,
bei dem sie die Freude vergaßen, frei durch die Welt zu reisen.
4
Der Tag brach an, und der Hirte trieb seine Schafe in Richtung
Sonnenaufgang.
>Die brauchen nie selber eine Entscheidung zu fällen<, dachte er.
>Vielleicht sind sie deshalb so anhänglich.<
Das einzige Bedürfnis, das die Schafe haben, ist fressen und trinken.
Solange man sie auf die sattesten Wiesen von Andalusien führt, so lange
werden sie immer deine Freunde sein. Selbst wenn ein Tag dem anderen
gleicht, mit eintönigen Stunden, die sich zwischen Sonnenaufgang und unterganz dahinschleppen, selbst wenn sie in ihrem kurzen Leben nie ein
Buch lesen werden und die Sprache der Menschen nie verstehen, die sich
die Neuigkeiten aus den Ortschaften erzählen. Sie sind zufrieden mit
Wasser und Nahrung, und das genügt. Als Gegenleistung bieten sie
großzügig ihre Gesellschaft, ihre Wolle und manchmal sogar ihr Fleisch.
-8 -
>Wenn ich mich plötzlich in eine Bestie verwandeln würde und eines nach
dem anderen abschlachtete, so würden sie es wohl erst bemerken, wenn
ihre Herde schon so gut wie ausgerottet ist<, dachte der Jüngling. >Denn
sie vertrauen mir blindlings und vertrauen nicht länger auf ihren eigenen
Instinkt. Nur, weil ich sie zu den grünen Auen und frischem Wasser leite.<
Der junge Mann wunderte sich über seine eigenen Gedanken. Vielleicht
war diese alte Kirche mit dem Maulbeerbaum irgendwie verhext gewesen.
Immerhin war sie daran schuld, daß er einen Traum zum zweiten Mal
träumte, und mit einemmal Wut gegenüber seinen so treuen Gefährten
empfand. Er trank einen Schluck Wein, der noch vom Abendbrot
übriggeblieben war, und preßte seinen Mantel gegen den Leib. Es war ihm
klar, daß es in einigen Stunden, wenn die Sonne senkrecht stand, zu heiß
sein würde, um seine Schafe über die Felder zu führen. Es war die
Tageszeit, wo während des Sommers ganz Spanien Siesta machte. Die
Hitze hielt bis in die Abendstunden an, und die ganze Zeit über mußte er
seinen Mantel mitschleppen. Aber jedesmal, wenn er sich über die Last
beklagen wollte, fiel ihm wieder ein, daß er es diesem verdankte, wenn er
morgens nicht zu frieren brauchte.
>Auf die Launen des Wetters müssen wir immer vorbereitet sein<, dachte
er und freute sich über das Gewicht des Mantels.
So hatte sein Mantel einen Sinn, wie sein Leben auch einen hatte. Nach
zwei Jahren kannte er nun schon alle Städte Andalusiens auswendig, und
der große Sinn seines Lebens war: zu reisen. Er nahm sich vor, diesmal
dem Mädchen zu erklären, warum ein einfacher Hirte lesen konnte: Bis zu
seinem sechzehnten Lebensjahr hatte er eine Klosterschule besucht, und
seine Eltern wünschten, daß er Priester würde, worauf eine einfache
Bauernfamilie Grund hatte, stolz zu sein. Denn auch sie hatten bisher nur
für Nahrung und Wasser gelebt, wie seine Schafe. So erhielt er Unterricht
in Latein, Spanisch und Theologie. Aber seit seiner Kindheit träumte er
davon, die weite Welt kennenzulernen, und das schien ihm viel wichtiger,
als Gott und die Sünden der Menschen kennenzulernen. Eines
Nachmittags, als er seine Eltern besuchte, faßte er sich ein Herz und
verkündete seinem Vater, daß er kein Priester werden, sondern reisen
wolle.
5
»Menschen aus der ganzen Welt kamen schon durch diesen Ort, mein
Sohn«, sagte damals sein Vater. »Sie kommen auf der Suche nach neuen
Dingen, aber sie bleiben dabei dieselben. Sie gehen auf den Hügel, um die
-9 -
Burg zu besichtigen, und glauben, daß die Vergangenheit besser war als
die Gegenwart. Sie haben blonde Haare oder dunkle Haut, aber im Grunde
sind sie alle so wie die Leute in unserem Ort.«
»Aber ich kenne nicht die Burgen in ihren Ländern«, entgegnete der
Jüngling.
»Wenn sie unsere Gegend und unsere Frauen kennenlernen, dann sagen
diese Männer, daß sie für immer hierbleiben möchten«, fuhr sein Vater fort.
würde und eines nach dem anderen abschlachtete, so würden sie es wohl
erst bemerken, wenn ihre Herde schon so gut wie ausgerottet ist<, dachte
der Jüngling. >Denn sie vertrauen mir blindlings und vertrauen nicht länger
auf ihren eigenen Instinkt. Nur, weil ich sie zu den grünen Auen und
frischem Wasser leite.<
Der junge Mann wunderte sich über seine eigenen Gedanken. Vielleicht
war diese alte Kirche mit dem Maulbeerbaum irgendwie verhext gewesen.
Immerhin war sie daran schuld, daß er einen Traum zum zweiten Mal
träumte, und mit einemmal Wut gegenüber seinen so treuen Gefährten
empfand. Er trank einen Schluck Wein, der noch vom Abendbrot
übriggeblieben war, und preßte seinen Mantel gegen den Leib. Es war ihm
klar, daß es in einigen Stunden, wenn die Sonne senkrecht stand, zu heiß
sein würde, um seine Schafe über die Felder zu führen. Es war die
Tageszeit, wo während des Sommers ganz Spanien Siesta machte. Die
Hitze hielt bis in die Abendstunden an, und die ganze Zeit über mußte er
seinen Mantel mitschleppen. Aber jedesmal, wenn er sich über die Last
beklagen wollte, fiel ihm wieder ein, daß er es diesem verdankte, wenn er
morgens nicht zu frieren brauchte.
>Auf die Launen des Wetters müssen wir immer vorbereitet sein, dachte er
und freute sich über das Gewicht des Mantels.
So hatte sein Mantel einen Sinn, wie sein Leben auch einen hatte. Nach
zwei Jahren kannte er nun schon alle Städte Andalusiens auswendig, und
der große Sinn seines Lebens war: zu reisen. Er nahm sich vor, diesmal
dem Mädchen zu erklären, warum ein einfacher Hirte lesen konnte: Bis zu
seinem sechzehnten Lebensjahr hatte er eine Klosterschule besucht, und
seine Eltern wünschten, daß er Priester würde, worauf eine einfache
Bauernfamilie Grund hatte, stolz zu sein. Denn auch sie hatten bisher nur
für Nahrung und Wasser gelebt, wie seine Schafe. So erhielt er Unterricht
in Latein, Spanisch und Theologie. Aber seit seiner Kindheit träumte er
davon, die weite Welt kennenzulernen, und das schien ihm viel wichtiger,
als Gott und die Sünden der Menschen kennenzulernen. Eines
Nachmittags, als er seine Eltern besuchte, faßte er sich ein Herz und
verkündete seinem Vater, daß er kein Priester werden, sondern reisen
wolle.
-1 0 -
6
»Menschen aus der ganzen Welt kamen schon durch diesen Ort, mein
Sohn«, sagte damals sein Vater. »Sie kommen auf der Suche nach neuen
Dingen, aber sie bleiben dabei dieselben. Sie gehen auf den Hügel, um die
Burg zu besichtigen, und glauben, daß die Vergangenheit besser war als
die Gegenwart. Sie haben blonde Haare oder dunkle Haut, aber im Grunde
sind sie alle so wie die Leute in unserem Ort.«
»Aber ich kenne nicht die Burgen in ihren Ländern«, entgegnete der
Jüngling.
»Wenn sie unsere Gegend und unsere Frauen kennenlernen, dann sagen
diese Männer, daß sie für immer hierbleiben möchten«, fuhr sein Vater fort.
möglich ein anderer Schäfer mit einer größeren Herde vor ihm dagewesen
war und um ihre Hand angehalten hatte.
>Erst die Möglichkeit, einen Traum zu verwirklichen, macht unser Leben
lebenswert<, überlegte er, während er nochmals zum Himmel aufschaute
und seine Schritte beschleunigte. Ihm war nämlich gerade eingefallen, daß
es in Tarifa eine Alte gab, die Träume deuten konnte. Und vergangene
Nacht hatte er einen wiederkehrenden Traum gehabt.
7
Die Alte führte den Besucher zu einem Raum im hinteren Teil des Hauses,
der vom Wohnzimmer durch einen Vorhang aus bunten Plastikstreifen
abgetrennt war. Dort gab es einen Tisch, zwei Stühle und ein Bildnis von
Jesus von Nazareth.
Die Alte nahm Platz und forderte ihn auf, es ihr nachzutun. Dann ergriff sie
beide Hände des Jünglings und begann, leise murmelnd zu beten. Es
klang nach einem Zigeunergebet. Er war schon etlichen Zigeunern auf
seinem Weg begegnet; sie reisten, auch ohne Schafe zu hüten. Die Leute
behaupteten, daß das Leben eines Zigeuners darauf ausgerichtet sei,
andere zu betrügen. Man sagte auch, daß sie im Bündnis mit den
Dämonen wären, und daß sie Kinder raubten, um sie als Sklaven in ihren
düsteren Lagern zu halten. Als kleiner Junge hatte er immer schreckliche
Angst gehabt, von den Zigeunern verschleppt zu werden, und diese alte
Erinnerung kam nun wieder hoch, während die Alte seine Hände festhielt.
>Aber sie hat ja ein Bild von Jesus an der Wand<, versuchte er sich zu
beruhigen. Er wollte nicht, daß seine Hände zu zittern begannen und die
Alte womöglich seine Ängste bemerkte. Im stillen sprach er ein Vaterunser.
-1 1 -
»Wie interessant«, bemerkte die Alte, ohne ihre Augen von seinen Händen
abzuwenden. Und schwieg wieder.
Der Jüngling wurde immer unruhiger. Seine Hände begannen unwillkürlich
zu zittern, und die Alte bemerkte es. Schnell zog er sie zurück.
»Ich bin nicht hier, um mir die Hand lesen zu lassen«, sagte er und bereute
schon, überhaupt gekommen zu sein. Für einen Augenblick dachte er, daß
es besser sei, sofort zu zahlen und zu verschwinden, ohne etwas erfahren
zu haben. Er hatte einem wiederkehrenden Traum einfach zuviel
Bedeutung beigemessen.
»Du willst etwas über Träume erfahren«, antwortete die Alte. »Und Träume
sind die Sprache Gottes. Wenn er die Sprache der Welt spricht, kann ich
sie deuten. Aber wenn er die Sprache deiner Seele spricht, so kannst nur
du selber sie verstehen. Dennoch werde ich die Beratung berechnen.«
>Wieder so ein Trick<, dachte der Jüngling. Trotzdem wollte er es wagen.
Schließlich ging ein Hirte auch das Wagnis ein, Wölfen oder der
Trockenheit zu begegnen, und das machte seinen Beruf erst spannend.
»Ich hatte den gleichen Traum zweimal hintereinander«, sagte er. »Ich
träumte, daß ich mit meiner Herde auf der Weide war, als plötzlich ein Kind
erschien, das mit den Schafen zu spielen begann. Eigentlich mag ich nicht,
wenn man meine Schafe stört, sie haben nämlich Angst vor Fremden. Aber
Kinder können immer mit ihnen herumtoben, ohne daß sie sich
erschrecken. Ich weiß nicht, warum. Wie können die Schafe wohl das Alter
eines Menschen erkennen?«
»Komm endlich zur Sache«, unterbrach ihn die Alte. »Ich habe einen Topf
auf dem Feuer. Außerdem hast du wenig Geld und kannst meine Zeit nicht
so lange beanspruchen. «
»Das Kind spielte ein Weilchen mit den Schafen«, fuhr der Jüngling etwas
verlegen fort. »Und auf einmal nahm es mich bei der Hand und führte mich
zu den Pyramiden von Ägypten.«
Er machte eine kleine Pause, um die Wirkung seiner Worte abzuwarten.
Aber die Alte blieb stumm.
»Dann, bei den Pyramiden von Ägypten«, die letzten drei Worte sprach er
besonders betont, damit die Alte sie auch ja verstand, »sagte mir das Kind:
>Wenn du hierherkommst, dann wirst du einen verborgenen Schatz
vorfinden.< Und als es mir den genauen Ort zeigen wollte, wachte ich auf.
Beide Male.«
Die Alte blieb noch ein Weilchen stumm. Dann griff sie erneut nach seinen
Händen und begann, sie genauestens zu studieren.
»Ich werde dir jetzt nichts abverlangen«, sagte die Alte. »Aber ich möchte
ein Zehntel deines Schatzes, wenn du ihn findest.« träumten Schatzes
-1 2 -
willen das bißchen Geld behalten, das er noch besaß. Sie mußte
tatsächlich eine Zigeunerin sein - die sind ja so dumm.
»Also gut, dann deute den Traum«, bat sie der Jüngling.
»Vorher mußt du mir noch schwören, daß du mir tatsächlich den zehnten
Teil deines Schatzes abgibst als Lohn für das, was ich dir sagen werde.«
Der junge Mann schwor, und die Alte bat ihn, den Schwur vor dem
Christusbild zu wiederholen.
»Hier handelt es sich um einen Traum in der Sprache der Welt«, sagte sie.
»Ich kann ihn deuten, und es ist eine sehr schwierige Auslegung. Darum ist
es nur gerecht, wenn mir ein Teil deines Fundes zusteht. Die Deutung ist
folgende: Du sollst zu den Pyramiden von Ägypten gehen. Ich habe zwar
noch nie etwas von ihnen gehört, aber wenn dir ein Kind den Weg
gewiesen hat, dann gibt es sie wirklich. Dort wirst du dann einen Schatz
finden, der dich sehr reich macht.«
Der Jüngling war erst überrascht, dann enttäuscht. Dafür hätte er nicht
kommen müssen. Doch schließlich brauchte er auch noch nichts zu
bezahlen.
»Für diese Auskunft hätte ich meine Zeit nun wirklich nicht zu
verschwenden brauchen«, meinte er.
»Darum sagte ich bereits, daß es sich um einen schwierigen Traum
handelt. Die einfachen Dinge sind die ungewöhnlichsten, die nur die
Gelehrten verstehen können. Da ich aber keine Gelehrte bin, muß ich
andere Künste anwenden, wie beispielsweise das Handlesen.«
Und wie soll ich nun nach Ägypten kommen?«
»Ich kann Träume nur deuten. Ich kann sie nicht in Wirklichkeit
verwandeln. Darum muß ich auch von dem leben, was mir meine Kunden
abgeben.«
»Und wenn ich niemals nach Ägypten komme?«
»Dann bleibe ich ohne Bezahlung. Das wäre nicht das erste Mal.
Daraufhin sagte die Alte nichts mehr. Sie schickte den Jüngling fort, denn
sie hatte schon genug Zeit mit ihm verloren.
8
Der Jüngling zog enttäuscht von dannen und nahm sich vor, nie wieder an
Träume zu glauben. Ihm fiel wieder ein, daß er noch einiges zu erledigen
hatte: Er besorgte sich Lebensmittel, tauschte sein Buch gegen ein
-1 3 -
dickeres ein, und dann setzte er sich auf eine Bank auf dem Marktplatz, um
den Wein zu kosten, den er gekauft hatte.
Es war ein sehr heißer Tag, und der Wein vermochte ihn aus irgendeinem
unerklärlichen Grund zu erquicken. Die Schafe waren am Ortseingang, im
Stall eines seiner neuen Freunde, gut aufgehoben. Er kannte überhaupt
eine Menge Leute in dieser Gegend, und darum reiste er auch so gerne.
Man konnte immer wieder neue Freundschaften schließen und mußte nicht
Tag für Tag mit denselben Leuten auskommen. Wenn man, wie im
Seminar, immer dieselben Menschen um sich hat, dann lassen wir sie zu
einem festen Teil unseres Lebens werden. Und wenn sie dann ein fester
Teil davon geworden sind, wollen sie unser Leben verändern. Und wenn
wir dann nicht so werden, wie sie es erwarten, sind sie enttäuscht. Denn
alle Menschen haben immer genaue Vorstellungen davon, wie wir unser
Leben am besten zu leben haben. Doch nie wissen sie selber, wie sie ihr
eigenes Leben am besten anpacken sollen. Wie jene Traumdeuterin, die
nicht fähig war, die Träume Wirklichkeit werden zu lassen.
Er wollte noch warten, bis die Sonne tiefer stand, bis er mit seiner Herde
weiterzog. In nur mehr drei Tagen würde er mit der Tochter des Händlers
beisammen sein.
Nun begann er das Buch zu lesen, welches er vom Pfarrer von Tarifa
bekommen hatte. Es war sehr dick und handelte gleich auf der ersten Seite
von einer Beerdigung, und die Namen der Figuren waren sehr kompliziert.
Wenn er eines Tages selber ein Buch schreiben würde, dachte er bei sich,
so würde er immer nur jeweils eine Person nach der anderen in
Erscheinung treten lassen, um den Leser nicht zu verwirren.
Als er sich endlich in die Lektüre vertiefen konnte - und sie war recht gut,
denn sie handelte von einer Beerdigung im Schnee, was ihm ein Gefühl
der Erfrischung unter dieser starken Mittagssonne vermittelte -, setzte sich
ein alter Mann zu ihm auf die Bank und begann eine Unterhaltung.
»Was machen all die Leute?« fragte der Alte, während er auf die
Menschen deutete, die über den Platz eilten.
»Arbeiten«, antwortete der Jüngling kurz und tat so, als sei er in die
Lektüre vertieft. In Wirklichkeit aber dachte er jetzt daran, daß er die
Schafe diesmal vor den Augen der Tochter des Händlers scheren würde,
damit sie sah, was er für interessante Dinge beherrschte. Diese Szene
hatte er sich schon öfter vorgestellt; und immer war das Mädchen verblüfft,
wenn er ihr erklärte, daß Schafe von hinten nach vorne geschoren werden
müssen. Auch versuchte er sich an ein paar gute Anekdoten zu erinnern,
die er ihr während der Arbeit erzählen könnte. Die meisten kannte er aus
irgendwelchen Büchern, aber er wollte sie so erzählen, als hätte er sie
persönlich erlebt. Sie würde es sowieso nie merken, weil sie selber nicht
lesen konnte.
-1 4 -
Der Alte jedoch gab nicht auf. Er sagte, er sei müde und durstig, und bat
um einen Schluck Wein. Der Jüngling reichte ihm die Flasche, in der
Hoffnung, dann vielleicht seine Ruhe zu haben. Aber der Alte wollte sich
unbedingt unterhalten. Er fragte, was er da gerade lese. Gerne wäre der
Hirte jetzt unhöflich geworden und hätte die Bank gewechselt, aber sein
Vater hatte ihm Respekt vor dem Alter beigebracht. So reichte er dem
Alten das Buch aus zweierlei Gründen: erstens konnte er den Titel nicht
richtig aussprechen, und zweitens würde der Alte, wenn er nicht lesen
konnte, wahrscheinlich von sich aus die Bank wechseln, um sich nicht
gedemütigt zu fühlen.
»Hmm...«, machte der Alte und betrachtete das Exemplar von allen Seiten,
als handle es sich um einen seltenen Gegenstand. »Dies ist zwar ein
wichtiges Werk, jedoch äußerst langweilig.«
Der Jüngling war überrascht. Also konnte der Alte auch lesen und kannte
sogar dieses Buch. Wenn es tatsächlich so langweilig ist, wie er behauptet,
dann wäre noch Zeit, es gegen ein anderes einzutauschen.
»Es ist ein Buch, das vom selben handelt wie alle an deren Bücher auch«,
fuhr der Alte fort. »Der Unfähigkeit des Menschen, sein eigenes Schicksal
zu wählen. Und schließlich bewirkt es, daß alle an die größte Lüge der r
Welt glauben.«
9
»Welches ist denn die größte Lüge der Welt?« fragte der Jüngling
überrascht.
»Es ist diese: In einem bestimmten Moment unserer Existenz verlieren wir
die Macht über unser Leben, und es wird dann vom Schicksal gelenkt. Das
ist die größte Lüge der Welt!
»Bei mir war es nicht so«, entgegnete der junge Mann. »Man wollte einen
Geistlichen aus mir machen, aber ich habe mich entschlossen, Schafhirte
zu werden.«
»So ist es besser«, meinte der Alte. »Schließlich reist du gerne.«
>Er hat meine Gedanken gelesen, überlegte der Jüngling. Der Alte blätterte
inzwischen im Buch, ohne Anstalten zu machen, es zurückzugeben. Der
Hirte betrachtete die ausgefallene Kleidung, die jener trug; er sah wie ein
Araber aus, was in dieser Gegend keine Seltenheit war. Afrika lag nur
wenige Stunden von Tarifa entfernt; man brauchte lediglich die schmale
Meerenge mit einem Boot zu überqueren. Häufig erschienen Araber in der
-1 5 -
Stadt, um einzukaufen und mehrmals täglich eigenartige Gebete zu
murmeln.
»Woher kommen Sie?« fragte er.
»Von vielerorts.«
»Niemand kann von verschiedenen Orten gleichzeitig kommen«, sagte der
Jüngling. »Ich bin ein Hirte und kenne viele Orte, aber herkommen tue ich
aus einer einzigen Stadt, in der Nähe einer alten Burg. Dort bin ich
geboren.«
»Dann kann man sagen, daß ich aus Salem komme.«
Der Jüngling hatte keine Ahnung, wo Salem lag, fragte jedoch nicht weiter,
um sich keine Blöße zu geben. Er schaute eine Zeitlang dem Treiben der
Leute auf dem Platz zu, die alle einen sehr geschäftigen Eindruck machten.
»Wie läuft es in Salem?« fragte der Jüngling, um auf eine Spur zu
kommen.
»Wie immer.«
Das war noch keine Fährte. Er wußte nur so viel, daß Salem nicht in
Andalusien lag. Sonst würde er es kennen.
»Und was machen Sie in Salem?« beharrte er weiter.
»Was ich dort mache?« Jetzt brach der Alte in ein herzliches Gelächter
aus. »Ich bin der König von Salem!«
>Die Menschen reden oft merkwürdige Dinge<, dachte der Hirte.
>Manchmal ist die Gesellschaft der Schafe wirklich vorzuziehen, sie sind
stumm und suchen nur nach Wasser und Futter. Oder Bücher leisten uns
Gesellschaft, die uns die tollen Geschichten immer dann erzählen, wenn
wir sie hören möchten. Aber wenn man mit Menschen spricht, so kann es
passieren, daß sie Dinge von sich geben, bei denen man nicht mehr
weiterweiß.<
»Mein Name ist Melchisedek«, sagte der Alte. »Wie viele Schafe hast du?«
»Genug«, antwortete der Jüngling mißtrauisch. Der Alte wollte zuviel über
ihn erfahren.
»In dem Fall stehen wir vor einem Problem. Ich kann dir nicht helfen,
solange du annimmst, daß du genug Schafe besitzt.
Nun wurde der junge Mann gereizt. Schließlich hatte nicht er um Hilfe,
sondern der Alte um Wein, Unterhaltung und das Buch gebeten.
»Geben Sie mir das Buch zurück. Ich muß jetzt meine Schafe holen und
weiterziehen.«
»Wenn du mir den zehnten Teil deiner Schafherde gibst, dann erkläre ich
dir, wie du an deinen verborgenen Schatz gelangen kannst«, sagte der
Alte.
-1 6 -
Jetzt fiel dem Jüngling der Traum wieder ein, und plötzlich erschien ihm
alles ganz klar. Die alte Traumdeuterin hatte zwar nichts genommen, aber
dafür würde ihn jetzt der Alte, der vielleicht ihr Mann war, für eine wertlose
Auskunft ausnehmen. Sicherlich war er auch ein Zigeuner.
Bevor der Jüngling etwas erwidert hatte, beugte sich der Alte herunter,
nahm ein Stöckchen zur Hand und begann im Sand zu schreiben. Beim
Herabbeugen leuchtete etwas auf seiner Brust auf, das den jungen Mann
stark blendete. Aber mit einer für sein Alter fast zu eiligen Bewegung zog
der Greis seinen Mantel darüber. Als sich die Augen des jungen Mannes
wieder beruhigt hatten, las er, was der Alte schrieb.
Im Sand des Marktplatzes standen die Namen seines Vaters und seiner
Mutter. Er las die Geschichte seines bisherigen Lebens, seiner kindlichen
Spiele, der kalten Nächte während des Seminars; er las den Namen der
Kaufmannstochter, den er selber gar nicht kannte. Er las Dinge von sich,
über die er noch mit niemandem gesprochen hatte wie er die Waffe seines
Vaters entwendete, um Hirsche zu jagen, oder die Geschichte seiner
ersten, einsamen sexuellen Erfahrung.
10
»Ich bin der König von Salem«, hatte der Alte behauptet.
»Wieso unterhält sich ein König mit einem einfachen Hirten?« fragte der
Jüngling beschämt und verwundert.
»Dafür gibt es mehrere Gründe. Aber der Hauptgrund liegt darin, daß du es
geschafft hast, deinem persönlichen Lebensweg zu folgen.«
Der Jüngling wußte nicht, was ein persönlicher Lebensweg war.
»Es ist das, was du schon immer gerne machen wolltest. Alle Menschen
wissen zu Beginn ihrer Jugendzeit, welches ihre innere Bestimmung ist. In
diesem Lebensabschnitt ist alles so einfach, und sie haben keine Angst,
alles zu erträumen und sich zu wünschen, was sie in ihrem Leben gerne
machen würden. Indessen, während die Zeit vergeht, versucht uns eine
mysteriöse Krall davon zu überzeugen, daß es unmöglich sei, den
persönlichen Lebensweg zu verwirklichen.«
Was der Alte da sagte, ergab nicht viel Sinn für den jungen Mann. Dennoch
wollte er wissen, was der Begriff mysteriöse Kräfte bedeuten sollte; die
Tochter des Händlers würde Augen machen.
»Das sind die Kräfte, die uns schlecht erscheinen, aber in Wirklichkeit
helfen sie uns, unseren persönlichen Lebensplan zu erfüllen. Sie
entwickeln deinen Geist und deinen Willen, denn es gibt eine große
-1 7 -
Wahrheit auf diesem Planeten: Wer immer du bist oder was immer du tust,
wenn du aus tiefster Seele etwas willst, dann wurde dieser Wunsch aus der
Wellenseele geboren. Das ist dann deine Aufgabe auf Erden.«
»Selbst wenn es nur der Wunsch zu reisen ist oder der, die Tochter des
Textilhändlers zu heiraten?«
»Oder der, nach einem Schatz zu suchen. Die Wellenseele wird von dem
Glück der Menschen gespeist. Oder vom Unglück, von Neid und
Eifersucht. Unsere einzige Verpflichtung besteht darin, den persönlichen
Lebensplan zu erfüllen. Alles ist in Einem. Und wenn du etwas ganz fest
willst, dann wird das gesamte Universum dazu beitragen, daß du es auch
erreichst.«
Einige Zeit blieben sie schweigsam und beobachteten die Leute auf dem
Marktplatz. Der Alte ergriff zuerst wieder das Wort.
»Warum hütest du Schafe?«
»Weil ich gerne reise.«
Der Alte deutete auf einen Eisverkäufer mit einem roten, zweirädrigen
Karren, der an einer Ecke des Platzes stand.
»Dieser Eisverkäufer wollte als kleiner Junge auch immer reisen. Aber er
zog es vor, einen kleinen Eiswagen zu kaufen, um einige Jahre Geld zu
verdienen und zu sparen. Wenn er genug hat, wird er einen Monat in Afrika
verbringen. Er hat nie verstanden, daß man immer in der Lage ist, das, was
man sich erträumt, auch in die Tat umzusetzen.«
»Er hätte auch Hirte werden können«, überlegte der Jüngling laut.
»Er hat sogar daran gedacht«, sagte der Alte. »Aber die Eisverkäufer sind
geachteter als die Hirten. Sie haben ein Haus, während die Hirten im
Freien übernachten. Die Leute verheiraten ihre Töchter lieber mit einem
Eisverkäufer als mit einem Hirten.«
Der Jüngling fühlte einen Stich im Herzen, als er an die Tochter des
Händlers denken mußte. Sicherlich gab es in ihrer Stadt auch einen
Eisverkäufer.
»Schließlich wird es für die Menschen wichtiger, was andere Leute über
Eisverkäufer und über Hirten denken, als ihre innere Bestimmung zu
erfüllen.«
Daraufhin blätterte der Alte in dem Buch und las ein wenig darin. Der junge
Mann wartete ein Weilchen, um ihn dann zu unterbrechen, wie er selber
unterbrochen worden war.
»Warum erzählen Sie mir diese Dinge?«
»Weil auch du deiner inneren Bestimmung zu folgen versuchst und nun
kurz vor dem Aufgeben stehst.«
»Und erscheinen Sie immer im kritischen Moment?«
-1 8 -
»Zwar nicht immer in dieser Form, jedoch irgendwie tauche ich immer auf.
Manchmal erscheine ich in Form eines guten Ausweges, einer guten Idee.
Ein andermal, in einem entscheidenden Moment, erleichtere ich die Dinge.
Und so weiter, aber die Mehrheit der Menschen bemerkt es nicht.«
Der Alte berichtete, daß er vergangene Woche einem Edelsteinsucher in
Form eines Steines erschienen sei. Der Mann hatte alles aufgegeben, um
Smaragde zu suchen. Fünf Jahre lang arbeitete er an einem Fluß und hatte
bereits 999 999 Steine aufgeschlagen, auf der Suche nach einem
Smaragd. Nun dachte der Edelsteinsucher ans Aufgeben dabei fehlte doch
nur noch ein Stein, ein einziger Stein, bis er seinen Smaragd finden würde.
Weil auch dieser an seine Bestimmung geglaubt hatte, beschloß der Alte
einzugreifen. Er verwandelte sich in einen Stein, der auf den Fuß des
Mannes zurollte. Dieser aber warf, mit der ganzen Wut und Verzweiflung
seiner fünf verlorenen Jahre, den Stein weit von sich. Er schleuderte ihn
mit solcher Gewalt, daß er auf einen anderen Stein aufschlug, der davon
zerbarst und den schönsten Smaragd der Welt in seinem Innern offenbarte.
»Die Menschen erkennen schon sehr früh ihren Lebensplan«, bemerkte
der Alte mit Bitterkeit. »Vielleicht geben sie ihn gerade deswegen dann
auch so früh wieder auf. Aber so ist es nun mal.«
Da erinnerte sich der Jüngling, daß die Unterhaltung mit dem verborgenen
Schatz begonnen hatte.
»Schätze werden vom Strom an die Oberfläche getragen und wieder unter
den Wassern begraben«, sagte der Alte. »Wenn du etwas über deinen
Schatz erfahren willst, dann mußt du mir den zehnten Teil deiner Schafe
geben.«
»Möchten Sie nicht lieber ein Zehntel des Schatzes haben?«
Nun war der Alte enttäuscht.
»Wenn du versprichst, was du noch gar nicht hast, dann wirst du den
Willen verlieren, es zu erreichen.«
Daraufhin gestand der Jüngling, daß er der Zigeunerin bereits ein Zehntel
versprochen hatte.
»Ja, die Zigeuner sind schlau«, sagte der Alte. »Immerhin ist es gut, wenn
du lernst, daß alles im Leben seinen Preis hat. Das ist es, was wir
Lichtboten vermitteln wollen.«
Der Alte gab dem Jüngling das Buch zurück.
»Morgen zur gleichen Zeit wirst du mir ein Zehntel deiner Schafe bringen.
Dann lehre ich dich, wie du an den verborgenen Schatz gelangen wirst. Auf
Wiedersehen.«
Und er verschwand um eine Ecke.
-1 9 -
11
Der Jüngling versuchte zu lesen, aber er konnte sich nicht mehr
konzentrieren. Er war unruhig und angespannt, denn er wußte, daß der
Alte die Wahrheit sagte. Er ging zum Eisverkäufer hinüber und kaufte sich
ein Eis, während er überlegte, ob er ihm erzählen sollte, was der Alte ihm
gesagt hatte.
>Manchmal ist es klüger, die Dinge zu belassen, wie sie sind, dachte er
und verhielt sich ruhig. Wenn er etwas sagen würde, dann wäre der
Eisverkäufer drei Tage lang am Überlegen, ob er alles hinwerfen sollte,
dabei war er doch schon so an seinen Verkaufskarren gewöhnt.
Diesen Kummer konnte er dem Eisverkäufer ersparen. So ging er ziellos
durch die Straßen und kam zum Hafen. Hier stand ein kleines Gebäude mit
einem Schalter, an dem man Fahrkarten lösen konnte. Ägypten liegt in
Afrika!
»Was wünschen Sie?« fragte der Mann am Schalter.
»Morgen vielleicht«, entgegnete der Jüngling und zog sich eilig zurück.
Wenn er nur ein einziges Schaf verkaufte, - so konnte er die Meerenge
überqueren. Dieser Gedanke beunruhigte ihn.
»Wieder so ein Träumer«, sagte der Kerl am Schalter zu seinem Kollegen,
während sich der Jüngling entfernte. »Der hat kein Geld zum Reisen.«
Als er am Schalter gestanden war, mußte der Jüngling an ;seine Schafe
denken und bekam auf einmal Angst, zu ihnen zurückzukehren. Binnen
zwei Jahren hatte er alles über ,die Kunst des Schafehütens erlernt; er
konnte scheren, die trächtigen Tiere versorgen, die Schafe vor den Wölfen
beschützen. Auch kannte er inzwischen alle Weideplätze Andalusiens. Er
kannte den richtigen An- und Verkaufspreis eines jeden Tieres.
Nun schlug er den längsten Weg ein, um zum Stall seines Freundes
zurückzukehren. Auch diese Stadt hatte eine '~ Burg, und so entschied er,
die Steinrampe hinaufzugehen und sich auf die Brüstung zu setzen. Von
dort oben konnte er Afrika sehen. Irgendwann hatte man ihm erklärt, daß
über diesen Weg die Mauren eingedrungen waren, die während so vieler
Jahre fast ganz Spanien besetzt hielten. Der Jüngling verabscheute die
Mauren, schließlich hatten sie die Zigeuner mitgebracht. Von da oben
konnte er auch beinahe die ganze Stadt überblicken, einschließlich des
Platzes, wo er sich mit dem Alten unterhalten hatte.
>Verflucht sei die Stunde, in der mir der Alte begegnet ist<, dachte er
verzweifelt. Er hatte ja nur die Traumdeuterin aufsuchen wollen. Weder sie
noch der Alte hatten berücksichtigt, daß er ein Schäfer war. Beide waren
sie wohl recht einsame Personen, die nicht mehr ans Leben glaubten und
-2 0 -
nicht verstanden, daß ein Hirte an seinen Schafen hängt. Er kannte die
Eigenarten jedes einzelnen Tieres, er wußte, welches hinkte, welches in
zwei Monaten niederkommen würde und welches das Faulste war. Er
wußte auch, wie man sie scherte und wie man sie schlachtete. Wenn er sie
verließ, so würden sie leiden.
Ein leichter Wind kam auf. Er kannte diesen Wind, die Leute nannten ihn
den Wind der Levante, weil mit diesem Wind Horden von Aufständischen
aus dem Orient gekommen waren. Bevor er nicht in Tarifa gewesen war,
hätte er nie gedacht, daß Afrika so nah war. Das bedeutete auch eine
große Gefahr: Die Mauren könnten jederzeit wieder angreifen.
Der Wind begann stärker zu blasen.
>Ich stehe zwischen den Schafen und dem Schatz<, dachte der Jüngling.
Nun mußte er sich zwischen etwas Vertrautem und etwas, was er gerne
besitzen würde, entscheiden. Da gab es auch noch das Mädchen, aber sie
war nicht so wichtig wie die Schafe, weil sie nicht auf ihn angewiesen war.
Vielleicht würde sie sich seiner nicht mal mehr erinnern. Jedenfalls war er
sicher, daß, wenn er in zwei Tagen nicht erschien, sie es nicht einmal
bemerken würde: Für sie war ein Tag wie der andere, und wenn alle Tage
gleich sind, dann bemerkt man auch nicht mehr die guten Dinge, die einem
im Leben widerfahren.
>Ich bin von meinem Vater, meiner Mutter und der Burg in meiner
Heimatstadt fortgegangen. Sie haben sich daran gewöhnt, genauso wie ich
mich daran gewöhnt habe. Also werden sich die Schafe auch an meine
Abwesenheit gewöhnen, überlegte er. Von hier oben konnte er den Platz
gut überblicken. Der Eisverkäufer verkaufte noch immer sein Eis. Ein
junges Pärchen nahm auf der Bank Platz, wo er sich mit dem Alten
unterhalten hatte, und tauschte einen langen Kuß.
»Ja, der Eisverkäufer«, sagte er vor sich hin, ohne jedoch den Satz zu
beenden, da der Levante Wind nun stärker blies und er ihn auf dem
Gesicht spürte. Er brachte zwar die Mauren, aber er brachte auch den Duft
der Wüste und der verschleierten Frauen. Er brachte den Schweiß und die
Träume von Männern, die eines Tages ins Unbekannte aufgebrochen
waren, auf der Suche nach Gold, nach Abenteuern - und den Pyramiden.
Der Jüngling begann, den Wind um seine Freiheit zu beneiden, und
merkte, daß er genauso frei sein könnte. Nichts hinderte ihn daran, außer
er selber. Die Schafe, die Tochter des Händlers, die Weiden von
Andalusien waren alle nur einzelne Schritte auf seinem persönlichen
Lebensweg gewesen.
-2 1 -
12
Am nächsten Tag traf sich der Jüngling mittags mit dem Alten. Er hatte
sechs Schafe mitgebracht.
»Ich bin überrascht«, sagte der Jüngling, »mein Freund hat mir sofort alle
übrigen Schafe abgekauft. Er meinte, daß er schon immer davon geträumt
habe, Hirte zu sein, und dies sei ein gutes Zeichen.«
»Das ist immer so«, bemerkte der Alte. »Wir nennen es das Günstige
Prinzip. Wenn du zum ersten Mal ein Glücksspiel riskierst, wirst du mit
großer Wahrscheinlichkeit gewinnen. Anfängerglück.«
»Aber warum?«
»Weil das Leben will, daß du deinen persönlichen Lebensweg einhältst.«
Dann untersuchte er die Schafe und stellte fest, daß eines lahmte. Der
Jüngling versicherte, dies sei nicht so wesentlich, weil es das intelligenteste
war und auch viel Wolle produzierte.
»Wo befindet sich also der Schatz?« fragte er.
»Der Schatz liegt in Ägypten bei den Pyramiden.«
Der junge Mann erschrak. Das gleiche hatte schon die Alte behauptet, aber
nichts dafür genommen.
»Um dorthin zu gelangen, mußt du den Zeichen folgen. Gott zeichnet den
Weg vor, den jeder Mensch gehen soll. Du mußt also nur erkennen, was er
für dich aufgezeichnet hat.« Bevor der Jüngling etwas sagen konnte,
flatterte ein Schmetterling zwischen ihm und dem Alten hin und her. Da
mußte er an seinen Großvater denken: Als er noch ein Kind war, hatte ihm
der Großvater erzählt, daß Schmetterlinge Glück bringen. Wie Grillen,
vierblättriger Klee und Hufeisen.
»Das stimmt«, sagte der Alte, der seine Gedanken lesen konnte. »Es ist,
wie dein Großvater dich lehrte. Das sind die Zeichen.« Dann öffnete er den
Mantel, der seine Brust verdeckte, und der Jüngling war beeindruckt von
dem, was er sah, und erinnerte sich an das Leuchten, das er am vorigen
Tag bemerkt hatte: Der Alte hatte einen Brustpanzer aus purem Gold,
bedeckt mit bunten Edelsteinen. Er mußte tatsächlich ein König sein.
Wahrscheinlich war er nur in den Mantel gehüllt, um den Räubern zu
entkommen.
»Nimm«, sagte der Alte und entnahm aus der Mitte des goldenen
Brustpanzers einen weißen und einen schwarzen Stein. »Sie heißen Urim
und Thummim. Der schwarze bedeutet ja und der weiße nein. Wenn du
also die Zeichen nicht selber erkennen kannst, werden sie dir nützlich sein.
Stelle immer eine objektive Frage. Aber auf jeden Fall ist es besser, wenn
-2 2 -
du deine Entscheidungen selber fällst. Daß der Schatz bei den Pyramiden
liegt, wußtest du bereits; aber du mußtest sechs Schafe einbüßen, weil ich
dir half, eine Entscheidung zu treffen.«
Der Jüngling verstaute die Steine in seinem Rucksack. In Zukunft würde er
seine eigenen Entscheidungen treffen.
»Vergiß nie, daß alles ein Ganzes ist. Vergiß die Sprache der Zeichen
nicht. Und vor allem vergiß nicht, deinen persönlichen Lebensweg zu Ende
zu gehen. Bevor wir uns trennen, möchte ich dir aber noch eine Geschichte
erzählen:
Eines Tages schickte ein Geschäftsmann seinen Sohn zu dem größten
Weisen weit und breit, um ihm das Geheimnis des Glücks beizubringen.
Der Jüngling wanderte vierzig Tage durch die Wüste, bis er schließlich an
ein prachtvolles Schloß kam, das oben auf einem Berg lag. Dort wohnte
der Weise, den er aufsuchen sollte. Anstatt nun einen Heiligen vorzufinden,
kam der Jüngling in einen Raum, in welchem große Betriebsamkeit
herrschte; Händler kamen und gingen, Leute standen in den Ecken und
unterhielten sich, eine kleine Musikkapelle spielte leichte Melodien, und es
gab eine festliche Tafel mit allen Köstlichkeiten dieser Gegend. Der Weise
unterhielt sich mit jedem einzelnen, und der Jüngling mußte zwei volle
Stunden warten, bis er an der Reihe war.
Der Weise hörte sich aufmerksam seine Geschichte an, sagte jedoch, er
habe im Moment keine Zeit, ihm das Geheimnis des Glücks zu erklären. Er
empfahl ihm, sich im Palast umzusehen und in zwei Stunden
wiederzukommen.
>Aber ich möchte dich um einen Gefallen bitten, fügte der Weise hinzu und
überreichte dem Jüngling einen Teelöffel, auf den er zwei Öltropfen
träufelte. >Während du dich hier umsiehst, halte den Löffel, ohne dabei das
Öl auszuschütten.<
Der Jüngling stieg treppauf und treppab, ohne den Blick von dem Löffel zu
lösen. Nach zwei Stunden erschien er wieder vor dem Weisen.
>Na<, fragte dieser, >hast du die kostbaren Perserteppiche in meinem
Eßzimmer gesehen? Und den prachtvollen Park, den der Gärtnermeister
innerhalb von zehn Jahren anlegte? Und die schönen Pergamentrollen in
meiner Bibliothek?<
Beschämt mußte der junge Mann zugeben, daß er nichts von alledem
gesehen hatte, weil seine ganze Aufmerksamkeit dem Teelöffel mit dem Öl
gegolten hatte, das ihm anvertraut worden war.
>Also, dann zieh noch einmal los und schau dir all die Herrlichkeiten
meiner Welt genau an<, sagte der Weise. >Man kann einem Menschen
nicht trauen, bevor man sein Haus nicht kennt.<
-2 3 -
Nun schon etwas ruhiger, nahm er wieder den Löffel und machte sich
erneut auf den Weg, doch diesmal achtete er auf all die
Prachtgegenstände, die an den Wänden und an der Decke hingen. Er sah
den Park, die Berge ringsherum, die Vielfalt der Blumen, die Vollendung,
mit der jeder Kunstgegenstand am richtigen Ort eingefügt war. Zurück beim
Weisen schilderte er ausführlich, was er alles gesehen hatte.
>Aber wo sind die beiden Öltropfen, die ich dir anvertraute?< bemerkte der
Weise.
Als er auf den Löffel blickte, mußte der Jüngling entsetzt feststellen, daß er
sie verschüttet hatte.
>Also, dies ist der einzige Rat, den ich dir geben kann<, sagte der weiseste
der Weisen. >Das Geheimnis des Glücks besteht darin, alle Herrlichkeiten
dieser Welt zu schauen, ohne darüber die beiden Öltropfen auf dem Löffel
zu vergessen.«<
Hierauf blieb der Hirte still. Er hatte die Geschichte des alten Königs wohl
verstanden. Ein Hirte reist gerne, aber er vergißt nie seine Schafe.
Der Alte sah ihn freundlich an und machte mit ausgebreiteten Händen ein
paar eigenartige Bewegungen über seinem Kopf. Dann nahm er die Schafe
und zog von dannen.
13
Oberhalb der kleinen Stadt Tarifa lag eine alte Festung, die von den
Mauren erbaut worden war, und wer auf ihren Mauern saß, der konnte
einen Platz, einen Eisverkäufer und ein Stück von Afrika sehen.
Melchisedek, der König vom Salem, setzte sich an jenem Nachmittag auf
einen Mauervorsprung der Festung und fühlte den Levante Wind auf
seinem Gesicht. Die Schafe an seiner Seite schlugen aus, aus Angst vor
dem neuen Herrn, und weil sie in Unruhe waren durch all die
Veränderungen. Alles, was sie wollten, war Wasser und Nahrung.
Melchisedek schaute dem kleinen Dampfer nach, der gerade aus dem
Hafen auslief. Er würde den Jüngling nie mehr zu Gesicht bekommen,
ebenso wie er Abraham nie mehr gesehen hatte, nachdem er auch bei ihm
den Zehnten abkassiert hatte. Und dennoch hatte er gewirkt.
Die Götter sollten keinerlei Wünsche haben, zumal sie keinen persönlichen
Lebensplan haben. Trotzdem hoffte der König von Salem im stillen, daß
der Jüngling erfolgreich sein würde.
>Schade, daß er meinen Namen so schnell vergessen wird, dachte er. >Ich
hätte ihn öfter wiederholen sollen. So würde er von mir erzählen, von
-2 4 -
Melchisedek, dem König von Salem.< Dann blickte er etwas zerknirscht
gen Himmel: »Es ist alles ganz eitel, aber auch ein alter König muß
manchmal stolz auf sich sein dürfen.«
14
>Wie eigenartig Afrika ist<, dachte der Jüngling.
Er saß in einer Art Bar, welche vielen anderen Bars glich, die er in den
schmalen Gassen der Stadt vorgefunden hatte. Einige Männer rauchten
eine riesige Pfeife, die von Mund zu Mund gereicht wurde. In den wenigen
Stunden seit seiner Ankunft hatte er schon eine Menge gesehen: Männer,
die Hand in Hand gingen, Frauen mit verhüllten Gesichtern und Priester,
die auf hohe Türme stiegen, um zu singen, während alle um sie herum sich
niederknieten und mit der Stirn gegen den Boden schlugen. >Heidnische
Bräuche, sagte er sich. Als Kind hatte er sich in der Kirche seines
Heimatortes immer das Standbild vom heiligen Santiago von Compostela
auf seinem Schimmel betrachtet, der mit gezogenem Schwert über Leute
wie diese hier hinwegritt. Der Jüngling fühlte sich äußerst unbehaglich und
schrecklich einsam. Die Ungläubigen sahen bedrohlich aus.
Und überhaupt hatte er, in der Eile des Aufbruchs, eine Tatsache außer
acht gelassen, ein einziges Detail, das ihn noch lange von seinem Schatz
fernhalten könnte: In diesem Land sprachen alle Arabisch.
Als der Barbesitzer sich näherte, deutete der Jüngling auf ein Getränk,
welches an einem anderen Tisch serviert worden war. Es handelte sich um
einen bitteren Tee, und viel lieber hätte er ein Glas Wein getrunken. Aber
damit wollte er sich jetzt nicht belasten. Er sollte nur an seinen Schatz
denken und an Mittel und Wege, ihn zu erreichen. Der Verkauf der Schafe
hatte ihm eine Menge Geld eingebracht, und der Jüngling wußte, daß Geld
etwas Magisches an sich hat: Mit ihm ist man nie allein. Bald, womöglich
schon in wenigen Tagen, würde er bei den Pyramiden sein. Ein Alter mit so
viel Gold auf der Brust hatte es bestimmt nicht nötig, ihn wegen sechs
Schafen zu belügen.
Der Alte hatte von Zeichen gesprochen. Beim Überqueren des Meeres
hatte er über diese Zeichen nachgedacht. Ja, er wußte, wovon die Rede
war: Während jener Zeit, die er auf den Weiden Andalusiens verbracht
hatte, hatte er es sich zur Gewohnheit gemacht, sowohl auf der Erde als
auch am Himmel nach Hinweisen zu suchen, welche Richtung er
einschlagen sollte. Er hatte gelernt, daß ein bestimmter Vogel die Nähe
einer Schlange signalisierte, und daß ein bestimmter Busch auf Wasser in
-2 5 -
der näheren Umgebung schließen ließ. Die Schafe hatten ihn das alles
gelehrt.
>Wenn Gott die Schafe so gut führt, dann wird er auch den Menschen
führen, überlegte er und beruhigte sich. Der Tee schmeckte schon weniger
bitter.
»Wer bist du?« hörte er eine Stimme neben sich auf spanisch fragen.
Der Jüngling fühlte sich erleichtert. Er hatte an Zeichen gedacht, und schon
war jemand aufgetaucht.
»Woher kannst du Spanisch?« fragte er.
Der Neuankömmling war ein junger Mann, nach westlicher Art gekleidet,
obwohl die Hautfarbe eher auf einen Einheimischen schließen ließ. Er war
ungefähr so groß und so alt wie er selbst »Hier spricht beinahe jedermann
Spanisch. Wir sind nur knapp zwei Stunden von Spanien entfernt.«
»Setz dich und bestell dir was auf meine Rechnung«, forderte ihn der
Jüngling auf. »Und für mich bestelle einen Wein. Ich hasse diesen Tee.«
»Hier gibt es keinen Wein«, sagte der Neuankömmling. »Die Religion
erlaubt es nicht.«
Der Jüngling erzählte dann, daß er zu den Pyramiden gelangen mußte.
Beinahe hätte er auch vom Schatz erzählt, aber er beschloß zu schweigen,
sonst würde der Araber sicher einen Anteil haben wollen, um ihn dort
hinzubringen. Er erinnerte sich an die Warnung des Alten bezüglich solcher
Angebote.
»Ich möchte dich bitten, mich dorthin zu begleiten, wenn es dir möglich ist.
Natürlich zahle ich dich als Reiseführer.«
»Hast du denn überhaupt eine Vorstellung, wie man dort hinkommt?«
Der Jüngling bemerkte, daß der Barbesitzer in der Nähe stand und dem
Gespräch lauschte. Er fühlte sich gestört durch seine Anwesenheit. Aber
jetzt, wo er einen Führer gefunden hatte, wollte er sich die Gelegenheit
nicht entgehen lassen.
»Du mußt die ganze Sahara durchqueren, und dafür brauchst du viel Geld.
Ich möchte mal sehen, ob du überhaupt genug Geld bei dir hast.«
Der Jüngling fand die Frage etwas befremdend. Aber er vertraute dem
Alten, der behauptet hatte, daß uns das gesamte Universum unterstützt,
wenn wir etwas ganz fest wollen. Also holte er sein Geld aus der Tasche
und zeigte es dem Neuankömmling. Der Besitzer der Bar näherte sich, um
es auch sehen zu können. Die beiden wechselten ein paar heftige Worte
auf arabisch. Der Barbesitzer machte einen aufgebrachten Eindruck.
»Laß uns gehen«, meinte der Neuankömmling. »Er will uns hier nicht
haben.«
-2 6 -
Der Jüngling war erleichtert. Er stand auf, um die Rechnung zu begleichen,
aber der Barinhaber packte ihn beim Arm und redete wild auf ihn ein. Der
Jüngling war zwar kräftig, doch er befand sich in der Fremde, und so war
es sein neuer Freund, der ihm aus der Patsche half, den Barkeeper
beiseite stieß und ihn mit ins Freie zog.
»Er wollte dein Geld«, sagte er. »Tanger ist nicht wie das übrige Afrika. Wir
sind hier in einer Hafenstadt, und in Häfen wimmelt es bekanntlich von
Dieben.«
Seinem neuen Freund konnte er wirklich trauen. Schließlich hatte er ihm
aus einer kritischen Lage herausgeholfen. Er nahm das Geld aus der
Tasche und zählte es.
»Wir können schon morgen bei den Pyramiden sein«, sagte der andere
und nahm das Geld. »Aber vorher muß ich noch zwei Kamele kaufen.«
Nun schlenderten sie gemeinsam durch die engen Gassen von Tanger.
Überall lagen Waren aus. Endlich kamen sie an einen großen Platz, auf
dem Markt war. Es gab Tausende von diskutierenden Menschen, die
kauften und verkauften, Gemüse, daneben Schwerter, Teppiche
zusammen mit jeder Art von Pfeifen. Aber der Jüngling ließ seinen neuen
Freund nicht aus den Augen. Der hatte ja sein ganzes Geld eingesteckt.
Am liebsten hätte er es zurückverlangt, aber irgendwie erschien es ihm
doch unhöflich. Immerhin kannte er noch nicht die Sitten in diesem fremden
Land.
>Ich brauche ihn nur zu beobachten<, beruhigte er sich, und außerdem
war er kräftiger als der andere.
Da bemerkte er mit einemmal, zwischen all dem Gemüse, das herrlichste
Schwert, das er je gesehen hatte. Die Scheide war silbern und der Griff
schwarz, bespickt mit bunten Steinen. Der Jüngling schwor sich, dieses
Schwert bei seiner Rückkehr aus Ägypten zu kaufen.
»Frag mal den Händler, was es kosten soll«, wollte er sich an seinen
Freund wenden, da wurde ihm bewußt, daß er jenen für zwei Sekunden
aus den Augen gelassen hatte, als er das Schwert betrachtete. Sein Herz
zog sich zusammen. Er hatte Angst, zur Seite zu schauen, denn instinktiv
wußte er, was passiert war. Sein Blick blieb noch für einige Augenblicke an
dem schönen Schwert haften, bis er Mut gefaßt hatte und sich umwandte.
Um ihn herum war der Markt mit den vielen schreienden und
verhandelnden Menschen, die Teppiche neben den Haselnüssen, die
Salate zwischen den Silbertabletts, die Männer, die sich an den Händen
hielten, die verschleierten Frauen, der Duft exotischer Speisen, aber
nirgends, wirklich nirgends eine Spur seines Freundes.
Zuerst wollte er noch glauben, daß sie sich versehentlich aus den Augen
verloren hatten. Er blieb ein Weilchen stehen, um auf den anderen zu
warten. Nach einiger Zeit stieg jemand auf einen dieser Türme und begann
-2 7 -
zu singen; alle knieten nieder, schlugen mit der Stirn gegen den Boden und
sangen ebenfalls. Anschließend bauten sie, eifrigen Ameisen gleich, ihre
Stände ab und verließen den Platz.
Die Sonne war schon am Untergehen. Der Jüngling sah ihr nach, wie sie
langsam hinter den weißen Häusern verschwand, die den Platz säumten.
Er dachte daran, daß er bei Sonnenaufgang noch auf einem anderen
Kontinent war; er war ein Hirte gewesen, besaß sechzig Schafe und war
mit einem Mädchen verabredet. Heute morgen auf der Weide hatte er noch
einen genauen Überblick über sein Leben gehabt. Während jetzt, bei
Sonnenuntergang, er sich in einem fremden Land befand, wo er nicht
einmal die Sprache verstehen konnte, die hier gesprochen wurde. Er war
auch kein Schäfer mehr und besaß absolut nichts mehr im Leben, nicht
einmal das nötige Kleingeld, um zurückzufahren und von vorne zu
beginnen.
>Das alles zwischen Sonnenauf- und -untergang<, dachte er
niedergeschlagen. Und er bekam Mitleid mit sich selber, denn manchmal
ändern sich die Lebensumstände innerhalb eines Augenblickes, ehe man
weiß, wie einem geschieht.
Eigentlich schämte er sich zu weinen. Niemals hatte er vor seinen Schafen
geweint. Aber jetzt war der Markt menschenleer, und er war fern der
Heimat. Der Jüngling weinte. Er weinte, weil Gott ungerecht war und es
jemandem so heimzahlte, der fest an seinen Traum geglaubt hatte.
>Als ich noch bei meinen Schafen war, fühlte ich mich glücklich und
verbreitete Freude in meiner Umgebung. Die Leute sahen mich gerne
kommen und empfingen mich herzlich. Aber jetzt bin ich traurig und
unglücklich. Was soll ich bloß tun? Ich werde verbittert sein und den
Menschen mißtrauen, weil mich einer betrogen hat. Ich werde all jene
hassen, die ihre verborgenen Schätze gefunden haben, weil ich meinen
nicht fand. Und ich werde immer das wenige, was ich habe, festhalten, weil
ich zu klein bin, die Welt zu umarmen.<
Er öffnete seinen Rucksack, um nachzusehen, was er noch hatte; vielleicht
war noch etwas vom Brot übriggeblieben, das er auf dem Dampfer
verspeist hatte. Aber er fand nur das dicke Buch, den Mantel und die
beiden Steine, die ihm der Alte gegeben hatte.
Beim Anblick der Steine fühlte er eine große Erleichterung. Er hatte sechs
Schafe gegen zwei Edelsteine aus dem goldenen Brustpanzer
eingetauscht. Er könnte sie verkaufen, um seine Rückfahrkarte zu lösen.
>Ab jetzt werde ich schlauer sein, dachte der Jüngling bei sich und nahm
die Steine aus dem Rucksack, um sie in der Hosentasche zu verstecken.
Dies hier war eine Hafenstadt, und in diesem Punkt hatte der Mann ja recht
gehabt; ein Hafen ist immer voller Diebe.
-2 8 -
Jetzt verstand er plötzlich auch die Verzweiflung des Barbesitzers: Er
wollte ihm nur klarmachen, daß er dem Mann nicht trauen sollte.
>Ich bin wie alle Menschen: Ich sehe die Welt so, wie ich sie gerne hätte,
und nicht so, wie sie tatsächlich ist.<
Er betrachtete sich seine Steine, berührte sie vorsichtig, fühlte die
Temperatur und die glatte Oberfläche. Sie waren sein ganzer Schatz. Die
bloße Berührung der Steine vermittelte ihm mehr Gelassenheit. Sie
erinnerten ihn an den Alten.
»Wenn du etwas ganz fest willst, dann wird das Universum darauf
hinwirken, daß du es erreichen kannst«, hatte er gesagt.
Gerne würde er verstehen, wie das gehen sollte. Er befand sich auf einem
leeren Marktplatz, ohne alles Geld in der Tasche und ohne Schafe. Aber
die Steine waren der Beweis dafür, daß er einem König begegnet war einem König, der seine Lebensgeschichte kannte, der von der Waffe
seines Vaters wußte und von seiner ersten sexuellen Erfahrung.
»Die Steine dienen zur Vorhersage. Sie heißen Urim und Thummim.« Der
Jüngling verstaute sie wieder im Rucksack und wollte es einmal
ausprobieren. Der Alte hatte gesagt, man müsse klare Fragen stellen, denn
die Steine nützen nur, wenn man weiß, was man will. Also fragte er, ob der
Segen des Alten noch bei ihm sei. Er entnahm einen Stein. Die Antwort
war ja.
»Werde ich meinen Schatz finden?« fragte er weiter. Wieder steckte er die
Hand in den Rucksack, um einen Stein herauszuholen, als beide durch ein
Loch zu Boden fielen. Der Jüngling hatte noch gar nicht bemerkt, daß sein
Rucksack aufgerissen war. Er bückte sich, um Urim und Thummim wieder
aufzuheben. Als er sie jedoch so auf dem Boden liegen sah, kam ihm ein
weiterer Satz des Alten ins Bewußtsein. »Lerne die Zeichen zu erkennen
und folge ihnen«, hatte der alte König gesagt.
Dies war sicherlich wieder ein Zeichen. Der Jüngling lachte erleichtert auf.
Dann nahm er die Steine und verstaute sie im Rucksack. Er würde ihn
nicht flicken, die Steine sollten ruhig herausfallen, wann immer sie wollten.
Er hatte begriffen, daß man gewisse Dinge nicht fragen soll, um seinem
Schicksal nicht auszuweichen. >Außerdem habe ich mir vorgenommen,
meine eigenen Entscheidungen zu treffen<, erinnerte er sich.
Immerhin hatten ihm die Steine gesagt, daß der Alte noch bei ihm sei, und
das gab ihm mehr Vertrauen. Er blickte wieder über den leeren Marktplatz,
aber nun fühlte er nicht mehr die Verzweiflung von vorher. Es war keine
fremde Welt, sondern eine neue. Schließlich war es genau das, was er
immer gewollt hatte: neue Welten kennenlernen. Selbst wenn er die
Pyramiden niemals erreichen würde, so war er doch schon viel weiter
herumgekommen als jeder andere Hirte, den er kannte. Ach, wenn sie
wüßten, daß es zwei Seestunden entfernt so viele exotische Dinge gab.
-2 9 -
Die neue Welt zeigte sich ihm jetzt als ein leerer Marktplatz, aber er hatte
diesen Markt auch schon voller Aktivitäten erlebt und würde es nie mehr
vergessen. Nun erinnerte er sich an das Schwert - es war wirklich ein
hoher Preis, den er fürs Betrachten zahlen mußte, aber er hatte vorher
auch noch nie etwas Ähnliches gesehen. Plötzlich erkannte er, daß er die
Welt entweder mit den Augen eines armen, beraubten Opfers sehen
konnte oder aber als Abenteurer, auf der Suche nach einem Schatz.
>Ich bin ein Abenteurer auf dem Weg zu meinem Schatz<, dachte er noch,
bevor er erschöpft einschlief.
15
Er wachte auf, als ihn jemand anstieß. Er war mitten auf dem Marktplatz
eingeschlafen, der sich nun wieder belebte. Verstört schaute er sich nach
seinen Schafen um, bis er merkte, daß er sich in einer anderen Welt
befand. Aber anstatt traurig zu sein, fühlte er sich glücklich. Nun brauchte
er nicht mehr nach Wasser und Nahrung zu suchen; nun konnte er einen
Schatz suchen. Er hatte zwar kein Geld in der Tasche, aber er glaubte an
das Leben. Am Vorabend hatte er sich entschieden, ein Abenteurer zu
sein, wie die Helden in den Büchern, die er las.
Ohne Eile spazierte er über den Platz. Die Händler bauten ihre Stände auf;
er half einem Süßwarenhändler dabei. Auf dem Gesicht des Händlers lag
ein zufriedenes Lächeln: Er war fröhlich, offen fürs Leben und bereit, einen
guten Arbeitstag zu beginnen. Dieses Lächeln erinnerte ihn irgendwie an
den Alten, diesen geheimnisvollen König, der ihm begegnet war.
>Dieser Händler macht sicher kein Zuckerwerk, weil er eines Tages reisen
will, oder weil er die Tochter eines Kaufmannes heiraten will. Er stellt seine
Leckereien her, weil er es gerne tut<, überlegte der Jüngling und bemerkte,
daß er dasselbe tun konnte wie seinerzeit der Alte - erkennen, ob eine
Person nahe oder weit von ihrem persönlichen Lebensweg entfernt war.
Nur so vom Ansehen. >Es ist so einfach, aber ich habe es noch nie
bemerkt.<
Als der Stand fertig aufgebaut war, reichte ihm der Händler die erste
Süßigkeit, die er zubereitet hatte. Der Jüngling ließ es sich schmecken,
dankte und zog seines Weges. Als er sich schon etwas entfernt hatte, fiel
ihm erst auf, daß der Stand von einer arabisch und einer spanisch
sprechenden Person aufgebaut worden war. Und sie hatten sich bestens
verständigt.
>Es gibt eine Sprache, die jenseits der Worte steht<, dachte er. >Das
konnte ich früher schon mit den Schafen erleben und fetzt auch mit den
-3 0 -
Menschen.< Er lernte verschiedene neue Dinge. Dinge, die er bereits erlebt
hatte, die ihm dennoch neu erschienen, weil er sie damals unbeachtet ließ.
Und er hatte sie nicht beachtet, weil er an sie gewöhnt war.
»Wenn ich diese Sprache ohne Worte zu entziffern lerne,
dann gelingt es mir auch, die Welt zu entziffern.«
»Alles ist in Einem«, hatte der Alte gesagt.
Er beschloß, ohne Hast und ohne Unruhe durch die schmalen Straßen von
Tanger zu schlendern: Nur so würde
er die Zeichen bemerken. Das verlangte eine Menge Geduld, aber genau
das ist die erste Tugend, die ein Hirte lernt. Wieder fiel ihm auf, daß er in
dieser fremden Welt die Lektionen anwandte, die ihn seine Schafe gelehrt
hatten.
»Alles ist in Einem«, hatte der Alte gesagt.
16
Der Kristallwarenhändler sah die Sonne aufgehen und empfand die gleiche
Beklemmung wie an jedem Morgen. Seit beinahe dreißig Jahren war er
nun schon am selben Ort, in einem Laden am oberen Ende einer
ansteigenden Straße, wo nur noch selten ein Kunde vorbeikam. Jetzt war
es zu spät, um noch etwas ändern zu wollen: Alles, was er im Leben
gelernt hatte, war, Kristallglas zu kaufen und zu verkaufen. Es gab eine
Zeit, als viele Leute sein Geschäft besuchten, arabische Händler, englische
und französische Geologen, deutsche Soldaten, alle mit Geld in der
Tasche.?.
Zu jener Zeit war es ein tolles Abenteuer, Gefäße aus Kristallglas zu
verkaufen, und er freute sich darauf, ein reicher Mann zu werden und im
Alter von schönen Frauen umgeben zu sein.
Doch die Zeit verstrich, die Stadt Ceuta wuchs mehr als Tanger, und der
Handel ging andere Wege. Die Nachbarn waren fortgezogen, und nur
wenige Läden blieben am Berghang zurück. Und wer kam schon wegen
einiger weniger Geschäfte eigens den Hang hinauf? Aber der
Kristallwarenhändler hatte keine Wahl. Dreißig Jahre seines Lebens kaufte
und verkaufte er Kristallglas, und nun war es zu spät, andere Wege zu
gehen.
Während des ganzen Vormittags schaute er dem wenigen Betrieb auf der
Straße zu. Das machte er schon seit Jahren, und so kannte er den
Rhythmus eines jeden. Wenige Minuten vor der Mittagspause blieb ein
junger Ausländer vor seinem Schaufenster stehen. Er war normal
-3 1 -
gekleidet, aber der Kristallwarenhändler erkannte mit kundigem Blick, daß
jener kein Geld hatte. Dennoch beschloß der Händler, nach innen zu
gehen und noch einen Moment abzuwarten, bis der Jüngling
weitergezogen wäre.
17
Ein Schild an der Tür besagte, daß man hier diverse Sprachen spreche.
Der Jüngling sah einen Mann hinter dem Ladentisch auftauchen. Ich kann
diese Gefäße putzen, wenn Ihr möchtet«, sagte der Jüngling. »So, wie sie
jetzt sind, wird sie niemand kaufen wollen.«
Der Händler sah ihn an, ohne etwas zu sagen.
»Als Gegenleistung zahlt Ihr mir einen Teller zu essen.« Der Mann blieb
stumm, und der Jüngling fühlte, daß er eine Entscheidung fällen mußte. In
seinem Rucksack war der Mantel, und in der Wüste würde er ihn sicher
nicht mehr brauchen. Also holte er ihn heraus und begann, damit die
Gläser und Vasen zu säubern. Innerhalb einer halben Stunde hatte er alle
Gefäße aus dem Schaufenster gereinigt; während dieser Zeit waren zwei
Kunden gekommen und hatten dem Händler einige Kristallgläser
abgekauft.
Als er alles gesäubert hatte, bat er erneut um Nahrung.
»Laß uns zusammen essen gehen«, sagte der Kristallwarenhändler.
Er hängte ein Schild vor die Tür, und sie gingen zu einer winzigen Bar,
oben am Berghang. Als sie am einzigen Tisch Platz genommen hatten,
begann der Händler zu lächeln.
»Du hättest gar nichts putzen müssen«, meinte er. »Das Gebot des Korans
verpflichtet uns, Hungrige zu speisen.«
Und warum hast du's mich dann tun lassen?« fragte der Jüngling.
»Weil die Gefäße schmutzig waren. Und wir beide, sowohl du als auch ich,
mußten unsere Köpfe von schlechten Gedanken reinigen.«
Als sie mit Essen fertig waren, wandte sich der Händler an den Jüngling:
»Ich möchte, daß du für mich arbeitest. Heute kamen zwei Käufer,
während du die Gläser geputzt hast, und das ist ein gutes Zeichen.«
>Die Menschen sprechen so viel von Zeichen, dachte der Hirte. >Aber es
ist ihnen gar nicht bewußt, was sie sagen. So wie es mir auch nicht bewußt
war, daß ich mich mit den Schafen seit langem schon in einer Sprache
jenseits der Worte verständigt habe.<
»Willst du für mich arbeiten?« beharrte der Händler.
-3 2 -
»Ja, ich kann den Rest des Tages arbeiten«, antwortete der Jüngling. »Bis
zum Morgengrauen werde ich sämtliche Kristallgefäße des Geschäft es
gereinigt haben. Dafür möchte ich dann das nötige Geld, um noch morgen
nach Ägypten zu kommen.«
Nun mußte der Kristallwarenhändler lachen.
»Selbst wenn du meine Gläser ein Jahr lang polieren würdest, selbst wenn
du eine gute Verkaufsprovision bekämst, dann müßtest du immer noch
zusätzlich Geld leihen, um nach Ägypten zu gelangen. Zwischen Tanger
und den Pyramiden liegen Tausende von Wüstenkilometern.«
Da kehrte einen Augenblick lang eine Stille ein, als sei die Stadt in tiefen
Schlaf versunken. Es gab keine Bazare mehr, keine diskutierenden
Händler, keine Männer, die auf ihren Minaretten sangen, keine prachtvollen
Schwerter mit verzierten Griffen. Es gab keine Hoffnung mehr und kein
Abenteuer, keine alten Könige und persönlichen Lebenspläne, keinen
Schatz und keine Pyramiden. Es war, als schweige die ganze Welt, weil die
Seele des Jünglings verstummt war. Es gab keinen Schmerz, kein Leiden,
keine Enttäuschung: nur einen leeren Blick hinaus durch die offene Bartüre
und eine große Sehnsucht zu sterben, den Wunsch, daß alles in dieser
Minute ein Ende hätte.
Der Händler schaute besorgt auf den Jüngling. Es war, als ob die ganze
Lebensfreude, die er ihm an diesem Morgen angesehen hatte, plötzlich
verschwunden war.
»Ich kann dir Geld geben, damit du in deine Heimat zurückkehren kannst,
mein Sohn«, sagte der Händler beschwichtigend.
Der Jüngling blieb stumm. Dann stand er plötzlich auf, richtete seine
Kleider und nahm seinen Rucksack.
»Ich werde für Sie arbeiten«, sagte er. Und nach einer weiteren Pause
fügte er hinzu: »Ich brauche Geld, um einige Schafe zu kaufen.«
-3 3 -
Zweiter Teil
1
Seit beinahe einem Monat arbeitete der Jüngling nun schon für den
Kristallwarenhändler, aber die Tätigkeit machte ihn nicht recht glücklich.
Der Händler stand den ganzen Tag mürrisch hinter dem Ladentisch und
ermahnte ihn ständig, vorsichtig zu sein, um nichts zu zerbrechen.
Dennoch blieb er in seinem Dienst, da der Alte zwar mürrisch, aber nicht
ungerecht war; der Jüngling erhielt eine gute Provision für jedes verkaufte
Stück, so daß er schon einiges Geld beisammen hatte. An diesem Morgen
stellte er einige Berechnungen an: Wenn er weiterhin so arbeiten würde
wie bisher, dann brauchte er ein ganzes Jahr, um sich eine paar Schafe
anschaffen zu können.
»Ich würde gerne ein Regal für die Kristallwaren anfertigen«, sagte er zum
Händler. »Man könnte es dann vor dem Laden aufstellen, damit die Leute
von unten heraufgelockt werden.«
»Ich habe deshalb noch kein Regal gemacht«, antwortete der Händler,
»weil die Leute beim Vorbeigehen dagegenstoßen würden. Die Gläser
gingen dabei zu Bruch.«
»Als ich noch mit meinen Schafen über Land zog, liefen sie Gefahr, von
einer Schlange gebissen zu werden, aber das gehört nun mal zum Leben
der Schafe und der Schäfer.«
Der Händler bediente einen Kunden, welcher drei Kristallvasen kaufte. Er
verkaufte besser denn je, als ob die Welt zu der Zeit zurückgekehrt sei, in
der diese Straße eine der größten Attraktionen Tangers gewesen war.
»Der Verkauf hat stark angezogen«, sagte er zum Jüngling, als der Kunde
gegangen war. »Das Geld erlaubt es mir, besser zu leben, und dir wird es
bald deine Schafe zurückgeben. Warum also noch mehr vom Leben
fordern?«
»Weil wir den Zeichen folgen müssen«, entgegnete der junge Mann
unbedacht; und er bereute das Gesagte, denn der Kristallwarenhändler war
ja keinem König begegnet.
»Das nennt man Anfängerglück. Denn das Leben will, daß du deinen
persönlichen Lebensweg einhältst«, hatte der Alte gesagt.
Doch auch der Händler hatte verstanden, was der Jüngling meinte. Allein
schon dessen Gegenwart im Laden war ein Zeichen, und nachdem das
Geld jetzt zu fließen begann, tat es ihm nicht leid, den Spanier eingestellt
-3 4 -
zu haben. Obwohl der Junge mehr verdiente, als er sollte; da er immer
geglaubt hatte, daß sich die Zahl der Verkäufe nicht mehr ändern würde,
hatte er ihm eine hohe Provision angeboten, und seine Intuition sagte ihm,
daß der Jüngling sowieso bald wieder zu seinen Schafen zurückkehren
würde.
»Warum willst du eigentlich die Pyramiden kennenlernen?« fragte er, um
von dem Regal abzulenken.
»Weil man mir immer davon erzählt hat«, antwortete der junge Mann und
vermied es, von seinem Traum zu sprechen. Inzwischen war der Schatz zu
einer schmerzvollen Erinnerung geworden, und er versuchte, nicht mehr
daran zu denken.
»Hier kenne ich niemanden, der die Wüste durchqueren möchte, bloß um
die Pyramiden zu sehen«, entgegnete der ~~' Händler. »Es sind doch nur
Steinhaufen. Du kannst dir ja selber einen im Garten auftürmen.«
»Sie haben wohl keine Reiseträume«, erwiderte der Jüngling und bediente
den Kunden, der gerade hereinkam.
Zwei Tage danach suchte der Händler den Jüngling auf, um nochmals über
das Regal zu sprechen.
»Ich liebe keine Veränderungen«, sagte der Händler. »Du und ich, wir sind
nicht wie der reiche Kaufmann Hassan. Wenn er sich in einer Anschaffung
irrt, so berührt ihn das nicht weiter. Aber wenn einer von uns einen Fehler
begeht, dann rächt es sich.«
>Das stimmt<, dachte der Jüngling.
»Wozu willst du das Regal?« fragte der Händler weiter.
»Ich möchte so schnell wie möglich zu meinen Schafen zurückkehren. Wir
müssen die Zeit nützen, solange uns das Glück hold ist. Man nennt dies
Günstiges Prinzip oder Anfängerglück.
Der Alte schwieg eine Weile, dann sagte er: »Der Prophet gab uns den
Koran und hinterließ uns nur fünf Gebote, die wir in unserem Leben zu
beachten hätten. Das wichtigste ist folgendes: Es gibt nur einen Gott. Die
anderen lauten: fünfmal täglich zu beten, im Monat Ramadan zu fasten,
den Bedürftigen zu helfen.«
Nun unterbrach er sich. Seine Augen wurden feucht, als er vom Propheten
sprach. Er war ein gläubiger Mann, und wenn er auch bisweilen unleidig
war, so versuchte er doch, sein Leben nach den Geboten der
Mohammedaner auszurichten.
»Und welches ist das fünfte Gebot?« fragte der Jüngling.
»Vor zwei Tagen hast du behauptet, ich hätte keine Reiseträume«,
antwortete der Händler. »Die fünfte Verpflichtung eines jeden
Mohammedaners ist, eine Reise zu machen. Mindestens einmal im Leben
-3 5 -
sollten wir zur heiligen Stadt Mekka pilgern. Mekka ist noch viel weiter
entfernt als die Pyramiden. Als ich jung war, wollte ich das wenige Geld
zusammenhalten, um dieses Ladengeschäft zu erwerben. Ich dachte
daran, eines Tages reich genug zu sein, um nach Mekka zu reisen. Dann
verdiente ich eine Menge Geld, aber ich hatte niemanden, der auf das
Kristallglas hätte aufpassen können, denn es ist äußerst zerbrechlich.
Gleichzeitig sah ich viele Leute vor meiner Haustüre vorbeiziehen, die nach
Mekka pilgerten. Einige Reiche gingen mit einem Gefolge von Dienern und
Kamelen, aber die meisten waren viel ärmer als ich. Alle kehrten sie
zufrieden zurück und hängten die Symbole der Pilgerfahrt über ihren Türen
auf. Einer von ihnen, ein einfacher Schuster, der fremde Schuhe reparierte,
erzählte mir, daß er fast ein ganzes Jahr durch die Wüste gewandert sei,
aber das hatte ihn weit weniger angestrengt, als durch die Stadtviertel von
Tanger zu streifen, auf der Suche nach geeignetem Leder.«
»Wenn das so ist, warum gehen Sie nicht jetzt nach Mekka?« fragte der
Jüngling.
»Weil Mekka mich lebendig hält. Das läßt mich all die eintönigen Tage
ertragen, die stummen Gegenstände in den Regalen, die Mahlzeiten in
dem schrecklichen Restaurant. Ich habe Angst, meinen Traum zu
verwirklichen und danach keinen Ansporn mehr zum Weiterleben zu
haben. Du träumst von Schafen und Pyramiden. Du bist ganz anders als
ich, weil du dir deinen Traum erfüllen willst. Ich hingegen möchte nur von
Mekka träumen. Ich habe mir schon hundertmal die Durchquerung der
Wüste vorgestellt, meine Ankunft auf dem Platz mit dem Heiligen Stein und
die sieben Runden, die ich um ihn drehe, bevor ich ihn berühren darf. Ich
habe mir ausgemalt, welche Personen sich um mich herum befinden, und
die Worte und Gebete, die wir miteinander sprechen werden. Aber ich
befürchte auch, daß es eine große Enttäuschung werden könnte, deshalb
ziehe ich es vor, nur davon zu träumen.«
An diesem Tag gab der Händler seine Zustimmung, das Regal zu bauen.
Jeder hat seine eigene Auffassung von Träumen.
2
Es waren abermals zwei Monate vergangen, und das Regal hatte dem
Kristallglasgeschäft viele Kunden gebracht. Der Jüngling rechnete sich aus,
daß er nach sechs weiteren Monaten nach Spanien zurückkehren und
wieder sechzig Schafe, ja noch weitere sechzig anschaffen könnte. In
weniger als einem Jahr hätte er seine Herde verdoppelt und könnte mit den
Arabern Handel treiben, weil er diese seltsame Sprache inzwischen
-3 6 -
verstand. Seit jenem ersten Morgen auf dem verlassenen Marktplatz hatte
er Urim und Thummim nicht mehr benutzt, denn Ägypten war für ihn nur
noch ein Traum, so weit weg wie Mekka für den Händler. Inzwischen hatte
er seine Arbeit auch schätzengelernt, und er dachte immer an den
Augenblick, wo er in Tarifa als Sieger an Land gehen würde.
»Erinnere dich immer an das, was du erreichen willst«, hatte der alte König
einmal gesagt. Nun wußte er es und arbeitete darauf hin. Vielleicht bestand
sein Schatz ja darin, in dieses fremde Land zu kommen, einem Dieb zu
begegnen und seine Herde zu verdoppeln, ohne das Geringste dafür
ausgegeben zu haben. Er war recht stolz auf sich. Schließlich hatte er
wichtige Dinge gelernt, wie den Handel mit Kristallgefäßen, Sprache ohne
Worte und die Zeichen. Eines Nachmittags war ihm hier oben am
Berghang ein Mann begegnet, der sich beschwerte, daß es nach diesem
steilen Anstieg nirgends einen ordentlichen Ort gab, wo man etwas zu
trinken bekäme. Nachdem der Jüngling die Sprache der Zeichen
mittlerweile kannte, rief er den Händler und sagte:
»Laß uns Tee ausschenken für die Leute, die den Hang hinaufkommen.«
»Es gibt genug Teeverkäufer in dieser Gegend«, antwortete der Händler.
»Wir könnten den Tee doch in Kristallgläsern servieren. Dann wird er
besser schmecken, und die Leute werden die Gläser gleich mitkaufen.
Denn was die Menschen am meisten verführt, ist die Schönheit.«
Der Händler schaute den Jüngling eine Weile schweigend an. Er
antwortete nichts. Aber an diesem Abend, nachdem er sein Gebet
verrichtet hatte und der Laden geschlossen war, setzte er sich mit ihm auf
den Bürgersteig und forderte ihn auf, mit ihm eine Nargileh zu rauchen,
jene eigentümliche Wasserpfeife, die die Araber benutzen.
»Was suchst du eigentlich?« fragte der alte Kristallwarenhändler.
»Wie ich schon sagte, will ich meine Schafe zurückkaufen. Und dazu
benötigt man Geld.«
Der Alte gab noch etwas Glut in die Pfeife und nahm einen tiefen Zug.
»Seit nun schon dreißig Jahren besitze ich diesen Laden. Ich kenne den
Unterschied zwischen einem guten und einem schlechten Kristall und weiß
genau, wie der Handel funktioniert. Wenn du Tee in Kristallgläsern
servierst, dann wird das Geschäft blühen. Dann muß ich meinen Lebensstil
ändern.«
»Wäre das denn so schlimm?«
»Ich habe mich daran gewöhnt. Bevor du kamst, dachte ich noch, daß ich
so viel Zeit hier verloren hätte, während all meine Freunde fortgezogen
sind und ihre Geschäfte eingingen oder aufblühten. Das machte mich sehr
traurig. Inzwischen erkenne ich jedoch, daß es nicht richtig war: Der Laden
hat genau die überschaubare Größe, die ich mir gewünscht habe. Ich
-3 7 -
möchte mich nicht mehr verändern, weil ich nicht wußte, wie ich mich
verändern soll. Ich habe mich schon zu sehr an mich selbst gewöhnt.«
Da der Jüngling hierauf nichts zu erwidern wußte, fuhr er fort:
»Du warst ein Segen für mich. Und heute verstehe ich auch, daß jeder
verweigerte Segen sich in einen Fluch verwandelt. Ich will nichts mehr vom
Leben. Und du zwingst
mich, Reichtümer und Möglichkeiten zu sehen, die ich nie kannte. Jetzt, wo
ich sie und meine unzähligen Möglichkeiten kenne, werde ich mich noch
elender fühlen als zuvor.
Denn nun weiß ich, daß ich alles haben könnte, aber ich will nicht.
>Wie gut, daß ich dem Eisverkäufer damals nichts gesagt habe<, dachte
der Jüngling.
Sie rauchten noch eine Weile die Nargileh, während die Sonne unterging.
Sie unterhielten sich, und der Jüngling war zufrieden mit sich selber, daß er
schon Arabisch sprach. Es hatte eine Zeit gegeben, wo er meinte, daß ihn
die Schafe alles über die Welt lehren könnten. Aber sie konnten ihm kein
Arabisch beibringen.
>Sicherlich gibt es noch vieles auf der Welt, was die Schafe nicht lehren
können, überlegte er und beobachtete den Händler, ohne etwas zu sagen.
>Schließlich sind sie nur auf der Suche nach Nahrung und Wasser. Ich
glaube, daß nicht sie mich lehren, sondern daß ich lerne.<
»Maktub«, sagte endlich der Händler.
»Was ist das?«
»Um das zu verstehen, muß man Araber sein«, antwortete er. »Aber die
Übersetzung wäre ungefähr so: >Es steht geschrieben.«<
Und während er die Glut der Nargileh löschte, sagte er, daß der Jüngling
Tee in Gläsern verkaufen könne. Manchmal ist es unmöglich, den
Lebensstrom aufzuhalten.
Die Menschen gingen den Hang hinauf und wurden dabei müde. Dann
fanden sie dort oben den Laden mit wunderschönen Kristallgefäßen, in
denen erfrischender Pfefferminztee angeboten wurde. Sie gingen hinein,
um Tee zu trinken, den man ihnen in schönen geschliffenen Gläsern
servierte.
3
»Daran hat meine Frau noch nie gedacht«, sann ein Mann nach und kaufte
einige Gläser, denn er erwartete für diesen Abend Besuch: Seine Gäste
-3 8 -
würden sicher von der Schönheit der Gläser beeindruckt sein. Ein anderer
schwor darauf, daß der Tee aus Kristallgläsern viel schmackhafter sei, weil
sie das Aroma besser erhalten. Ein dritter meinte, daß es Tradition im
Orient wäre, geschliffene Gläser für Tee zu verwenden, wegen ihrer
magischen Kräfte.
In kurzer Zeit hatte sich die Neuigkeit verbreitet, und viele Leute kamen
den Hang herauf, um den Laden kennenzulernen, der in so einem
alteingesessenen Handel etwas Neues zu bieten hatte. Andere Teeläden
mit Kristallgläsern wurden eröffnet, doch sie befanden sich nicht oberhalb
eines Hanges und blieben deshalb immer leer.
So mußte der Händler innerhalb kürzester Zeit noch zwei weitere
Angestellte einstellen. Er importierte, zusammen mit den Kristallgefäßen,
riesige Mengen von Tee, die täglich von Männern und Frauen mit Durst auf
etwas Neues konsumiert wurden. Und so vergingen sechs weitere Monate.
4
Der Jüngling erwachte noch vor Sonnenaufgang. Inzwischen waren elf
Monate und neun Tage vergangen, seit er erstmals seinen Fuß auf den
afrikanischen Kontinent gesetzt hatte.
Er zog das arabische Gewand aus weißem Leinen an, das er eigens für
diesen Tag erworben hatte. Dann band er sich das Tuch um den Kopf und
befestigte es mit einem Ring aus Kamelhaut. Er schlüpfte in die neuen
Sandalen und ging hinunter, ohne ein Geräusch zu machen.
Die Stadt lag noch im Schlaf. Er machte sich ein Sesambrot und trank dazu
einen heißen Tee aus dem Kristallglas. Dann setzte er sich auf die
Türschwelle und rauchte für sich allein die Nargileh. Er paffte still vor sich
hin, ohne an etwas zu denken, und lauschte nur dem gleichmäßigen
Rauschen des Windes, der den Duft der Wüste brachte. Dann steckte er
die Hand in eine der Taschen des Gewandes und bestaunte eine Weile
das Päckchen, das er hervorgeholt hatte.
Es war ein großes Geldbündel, genug, um einhundertzwanzig Schafe
sowie eine Rückfahrkarte und eine Bewilligung für den Handel zwischen
seinem Heimatland und dem Land, wo er sich befand, zu kaufen. Geduldig
wartete er ab, bis der Alte wach wurde und den Laden aufschloß. Dann
tranken sie gemeinsam noch einmal Tee.
»Ich werde heute abreisen«, eröffnete ihm der Jüngling. »Ich habe jetzt
genug Geld, um meine Schafe zurückzukaufen. Und Sie genug, um nach
Mekka zu pilgern.«
-3 9 -
Der Alte blieb stumm.
»Bitte gebt mir Euren Segen«, bat der Junge. »Ihr habt mir sehr geholfen.«
Der Alte rührte stumm in seinem Tee. Endlich wandte er sich dem Jüngling
zu und sagte: »Ich bin stolz auf dich, mein Junge. Du hast meinem
Kristallglasgeschäft eine Seele verliehen. Aber du weißt, daß ich nicht nach
Mekka gehe. Ebenso wie du weißt, daß du keine Schafe kaufen wirst.«
»Wer sagt das?« fragte der Jüngling erschrocken.
»Maktub« war alles, was der Kristallwarenhändler erwiderte. Und er
segnete ihn.
5
Der Jüngling ging auf sein Zimmer und suchte alles, was er besaß,
zusammen. Es ergab drei Beutel voll. Als er gerade im Begriff war zu
gehen, bemerkte er seinen alten Hirtenrucksack in einer Ecke des
Zimmers. Er erkannte ihn kaum wieder, so abgewetzt sah er aus. Darin
waren noch das dicke Buch und der Mantel. Als er den Mantel
herausnahm, um ihn irgendeinem Straßenjungen zu schenken, fielen die
beiden Steine zu Boden. Urim und Thummim.
Nun erinnerte er sich wieder an den alten König und bemerkte überrascht,
wie lange er schon nicht mehr an ihn gedacht hatte. Seit einem Jahr war er
bloß noch mit Geldverdienen beschäftigt gewesen, um nur ja nicht als
Versager nach Spanien zurückkehren zu müssen.
»Gib nie deine Träume auf«, hatte der Alte gesagt, »folge den Zeichen.«
Der Jüngling hob die beiden Steine auf und hatte dabei wieder das
seltsame Gefühl, daß sich der alte König in der Nähe befände. Ein Jahr
lang hatte er hart gearbeitet, und nun deuteten die Zeichen darauf hin, daß
es an der Zeit sei abzureisen.
>Jetzt werde ich wieder genau das gleiche sein wie früher, dachte er.
>Dabei haben mir die Schafe kein Arabisch beigebracht.<
Doch etwas viel Wichtigeres hatten ihn die Schafe gelehrt: daß es in der
Welt eine Sprache gab, die jeder verstand und die der Jüngling die ganze
Zeit über benutzt hatte, um das Geschäft zu beleben. Es war die Sprache
der Begeisterung, des Einsatzes mit Liebe und Hingabe für die Dinge, an
die man glaubt oder die man sich wünscht. Tanger war für ihn keine
fremdartige Stadt mehr, und er fühlte, daß er die ganze Welt erobern
könnte, auf die gleiche Weise, wie er diesen Ort erobert hatte.
»Wenn du etwas ganz fest willst, wird das ganze Universum darauf
hinwirken, daß du es verwirklichen kannst«, hatte der alte König behauptet.
-4 0 -
Doch hatte der König nicht von Überfällen gesprochen, von unendlichen
Wüsten, von Menschen, die ihre Träume kennen, aber nicht verwirklichen
wollen. Der König hatte auch nicht gesagt, daß die Pyramiden nur alte
Steinhaufen seien und jeder sie in seinem Garten errichten könne. Und
ebenfalls hatte er zu erwähnen vergessen, daß man, wenn man genügend
Geld besaß, um eine größere Schafherde zu kaufen, es auch tun sollte.
Der Jüngling nahm den Rucksack und tat ihn zu den anderen Beuteln. Er
stieg die Treppe hinunter; der Händler bediente gerade ein ausländisches
Paar, während zwei weitere Kunden durch den Laden schlenderten und
Tee aus Kristallgläsern tranken. Für diese frühe Stunde war allerhand los.
Von dem Platz aus, wo er sich jetzt befand, fiel ihm erstmals auf, daß das
Haar des Händlers sehr an das Haar des alten Königs erinnerte. Nun
entsann er sich des Lächelns jenes Süßwarenhändlers an seinem ersten
Tag, als er nicht wußte, wohin, und nichts zu essen hatte; auch sein
Lächeln hatte dem des alten Königs geglichen.
>Als ob er hier gewesen wäre, um seine Spur zu hinterlassen, überlegte er.
>Als ob jeder Mensch irgendwann in seinem Leben eine Begegnung mit
diesem König hätte. Immerhin sagte er doch, daß er immer demjenigen
erscheine, der seinem persönlichen Lebensweg folgt.<
Er ging, ohne sich von dem Kristallwarenhändler zu verabschieden. Denn
er wollte nicht weinen, damit die Leute seinen Schmerz nicht sehen
könnten. Aber sicherlich würde er diese Zeit und all die Dinge, die er
gelernt hatte, in guter Erinnerung behalten. Nun besaß er mehr
Selbstvertrauen und wollte die Welt erobern.
>Dennoch kehre ich zu der Gegend zurück, die ich bereits kenne, um
wieder Schafe zu weiden.< Und dieser Gedanke gefiel ihm plötzlich gar
nicht mehr. Er hatte ein ganzes Jahr lang gearbeitet, um sich diesen Traum
zu erfüllen, doch nun verblaßte dieser von Minute zu Minute. Vielleicht war
es ja gar nicht sein Wunschtraum.
>Wer weiß, ob es nicht besser ist, wie der Händler zu sein:
niemals nach Mekka zu gehen, aber immer davon zu träumen.< Er hielt
Urim und Thummim in der Hand, und diese Steine vermittelten ihm die
Willenskraft des alten Königs. Durch einen Zufall - oder ein Zeichen - kam
er zu der Bar, die er an seinem ersten Tag aufgesucht hatte. Der Dieb war
nirgends zu sehen, und der Inhaber servierte ihm eine Tasse Tee.
>Hirte kann ich jederzeit wieder sein<, überlegte der Jüngling. >Ich habe
gelernt, Schafe zu hüten, und das kann ich nicht mehr verlernen. Aber
vielleicht habe ich keine andere Gelegenheit mehr, zu den Pyramiden von
Ägypten zu gelangen. Der Alte hatte einen Brustpanzer aus purem Gold
gehabt, und er kannte meine Geschichte. Also war er ein wahrhaftiger
König, ein weiser König.<
-4 1 -
Nur zwei Schiffsstunden trennten ihn von den Weiden Andalusiens, aber
eine riesige Wüste lag zwischen ihm und den Pyramiden. Der Jüngling
bemerkte, daß er diesen Gedanken auch andersherum betrachten könne;
denn in Wirklichkeit befand er sich ja um zwei Stunden näher bei seinem
Schatz. Auch wenn er beinahe ein Jahr gebraucht hatte, um diese
Wegstrecke zurückzulegen.
>Ich kann mir denken, warum es mich zu meinen Schafen zieht. Weil ich
sie schon kenne; sie machen wenig Arbeit, und man schließt sie ins Herz.
Ob man die Wüste auch lieben kann, weiß ich nicht, aber sie ist es, die
meinen Schatz birgt. Wenn ich ihn nicht finden sollte, kann ich immer noch
heimkehren. Wo mir das Leben nun einmal genug Geld gegeben hat und
ich alle Zeit habe, die ich brauche; warum es nicht versuchen?< Jetzt
verspürte er eine überwältigende Freude. Schafhirte konnte er immer
wieder sein.
Kristallglasverkäufer konnte er auch immer wieder sein. Vielleicht barg die
Welt noch viele andere Schätze, aber er hatte einen wiederkehrenden
Traum gehabt, und ihm war ein König erschienen. Das passierte
schließlich nicht jedermann.
Beim Verlassen der Bar war er sehr glücklich. Ihm war eingefallen, daß
einer der Zulieferer des Händlers die Kristallwaren mit Karawanen brachte,
die die Wüste durchquerten. Er behielt Urim und Thummim fest in der
Hand; wegen dieser beiden Steine war er zurückgekehrt auf den Weg zu
seinem Schatz.
»Ich bin immer denen nahe, die ihrem persönlichen Lebensweg folgen«,
hatte der Alte gesagt. Es kostete also nichts, sich im Lagerhaus zu
erkundigen, ob die Pyramiden tatsächlich so weit entfernt lagen.
6
Der Engländer saß in einem Gebäude, das nach Tieren, Schweiß und
Staub roch. Man konnte es kaum als Lagerhaus bezeichnen; es glich eher
einem Stall. >Ein Leben lang habe ich studiert, um an solch einem Ort zu
enden, dachte er, während er zerstreut in einer Chemiezeitschrift blätterte,
>zehn Jahre Studium für einen Viehstall!< Aber er mußte vorwärts denken.
Er mußte an Zeichen glauben. Sein ganzes Leben, sein ganzes Studium
war auf die Kenntnis der einen Sprache ausgerichtet, die das Universum
spricht. Zuerst hatte er sich für Esperanto interessiert, danach für
Religionen und schließlich für die Alchimie. Inzwischen konnte er
Esperanto sprechen, er verstand auch die verschiedenen Religionen, aber
er war immer noch kein Alchimist. Sicherlich hatte er wichtige Dinge zu
-4 2 -
entschlüsseln gelernt. Aber seine Nachforschungen hatten einen Punkt
erreicht, wo er keine Fortschritte mehr machte. Vergeblich hatte er
versucht, mit dem einen oder anderen Alchimisten in Kontakt zu treten,
aber das waren merkwürdige Personen, die nur an sich selber dachten und
fast immer jede Hilfe verweigerten. Wer weiß, vielleicht hatten sie den Stein
der Weisen entdeckt und hüllten sich deshalb in Schweigen.
Einen Teil seines Vermögens, welches ihm sein Vater hinterlassen hatte,
hatte er bereits bei der Suche nach dem Stein der Weisen verbraucht. Für
diesen Zweck hatte er die besten Bibliotheken der Welt aufgesucht und die
wichtigsten und seltensten Werke über Alchimie gekauft. In einem davon
stand zu lesen, daß vor vielen Jahren ein berühmter arabischer Alchimist
Europa einen Besuch abgestattet habe. Er war angeblich über zweihundert
Jahre alt und hatte den Stein der Weisen sowie das Elixier des langen
Lebens entdeckt. Diese Geschichte beeindruckte den Engländer. Aber er
hätte sie als eine weitere Legende abgetan, wenn nicht zufällig ein
Bekannter von ihm, der von einer archäologischen Wüstenexpedition
zurückgekehrt war, von einem alten Araber berichtet hätte, der
außergewöhnliche Kräfte besaß.
»Er wohnt in der El-Fayum-Oase«, sagte der Bekannte. »Und man erzählt
sich, daß er zweihundert Jahre alt sei und jedes Metall in Gold verwandeln
könne.«
Der Engländer war außer sich vor freudiger Erregung. Sofort machte er
sich von allen seinen Verpflichtungen frei, suchte die wichtigsten Bücher
heraus und gelangte schließlich hierher, in diesen Schuppen, der einem
Stall glich, während sich dort draußen eine riesige Karawane zur SaharaDurchquerung rüstete. Die Karawane würde durch El-Fayum kommen.
>Ich muß diesen verfluchten Alchimisten unbedingt kennenlernen<, dachte
der Engländer. Und die Ausdünstung der Tiere erschien ihm schon etwas
erträglicher.
Ein junger Araber, beladen mit Gepäck, kam herein und begrüßte den
Engländer.
»Wohin gehst du?« fragte ihn der Jüngling.
»In die Wüste«, antwortete der Engländer kurz und widmete sich weiter
seiner Lektüre. Er hatte keine Lust zum Reden. Schließlich mußte er alles
wiederholen, was er im Lauf der zehn Jahre gelernt hatte, denn der
Alchimist würde ihn sicherlich einer Art Prüfung unterziehen.
Der junge Araber nahm ein Buch heraus und begann ebenfalls zu lesen.
Das Buch war auf spanisch geschrieben.
>Gott sei Dank<, dachte der Engländer, denn er konnte wesentlich besser
Spanisch als Arabisch sprechen, und wenn der Jüngling auch bis El-Fayum
-4 3 -
reisen sollte, dann hätte er wenigstens Unterhaltung, wenn es gerade
nichts Wichtigeres zu tun gab.
7
>Wie lustig<, dachte der Jüngling bei sich, während er versuchte, die
Szene der Beerdigung, mit der das Buch begann, noch einmal zu lesen.
>Vor beinahe zwei Jahren fing ich hiermit an und kam nicht über die ersten
Seiten hinaus.< Selbst ohne einen König, der ihn unterbrach, konnte er
sich nicht konzentrieren. Er war sich nämlich seines Entschlusses noch
nicht ganz sicher. Aber er hatte etwas Wichtiges festgestellt: Die
Entscheidungen waren nur der Anfang von etwas. Wenn man einen
Entschluß gefaßt hatte, dann tauchte man damit in eine gewaltige
Strömung, die einen mit sich riß, zu einem Ort, den man sich bei dem
Entschluß niemals hätte träumen lassen.
>Als ich mich auf den Weg machte zu meinem Schatz, hätte ich niemals
vermutet, daß ich in einem Kristallwarengeschäft arbeiten würde, dachte er
und fühlte sich in seinen Überlegungen bestätigt. >Ebenso kann ich mich
zwar für diese Karawane entscheiden, aber wohin sie mich führen wird,
das bleibt ein Geheimnis.<
Vor ihm saß der Europäer, der auch las. Er war unsympathisch, und er
hatte ihn mit Verachtung gemustert, als er hereinkam. Sie hätten eigentlich
Freunde werden können, aber der Fremde blockte die Unterhaltung ab.
Der Jüngling schloß sein Buch. Er wollte nichts tun, was ihn mit dem
Europäer gleich werden ließ. So nahm er Urim und Thummim aus der
Tasche und begann damit zu spielen.
Da schrie der Ausländer auf: »Uriur und Thummim!«
Hastig verstaute der Jüngling die Steine.
Die sind nicht zu verkaufen!«
»Sie haben auch keinen großen Wert«, sagte der Engländer. »Es sind nur
Bergkristalle. Von diesen Gesteinen gibt es Tausende auf der Welt, aber
für den Kenner sind dies Urim und Thummim. Mir war nicht bekannt, daß
sie auch in dieser Gegend vorkommen.«
»Es war das Geschenk eines Königs«, sagte der Jüngling.
Da verstummte der Fremde. Dann steckte er die Hand in seine
Hosentasche und zog zwei ebensolche Steine hervor.
»Du erwähntest einen König«, sagte er.
-4 4 -
Und du glaubst nicht, daß sich ein König mit einem einfachen Hirten
unterhält«, entgegnete der Jüngling und wollte hiermit das Gespräch
beenden.
Ganz im Gegenteil. Die Hirten waren die ersten, die einen König erkannten,
während sich die übrige Welt weigerte, ihn anzuerkennen. Darum ist es
sehr wahrscheinlich, daß sich Könige mit Hirten unterhalten.«
Und aus Angst, daß ihn der Jüngling nicht verstehen würde, fügte er noch
hinzu: »Das steht in der Bibel. Dem
selben Buch, welches mich lehrte, Urim und Thummim zu verwenden.
Diese Steine waren die einzige von Gott gebilligte Art des Wahrsagens. Die
Priester trugen sie auf einem goldenen Brustpanzer.« Da war der Jüngling
froh, an diesen Ort gekommen zu sein.
»Das soll vielleicht ein Zeichen sein«, sagte der Engländer mehr zu sich
selbst, so als ob er laut dachte.
»Wer hat dir von Zeichen erzählt?« fragte der Jüngling mit wachsendem
Interesse.
»Alles im Leben besteht aus Zeichen«, antwortete der Engländer und
schlug seine Zeitschrift zu. »Das Universum besteht aus einer Sprache, die
jeder verstehen kann, die wir aber verlernt haben. Nun bin ich unter
anderem auf der Suche nach dieser universellen Zeichensprache. Deshalb
bin ich hier. Ich muß einen Mann aufsuchen, der diese Sprache beherrscht.
Einen Alchimisten.«
Die Unterhaltung wurde vom Chef des Lagerhauses unterbrochen.
»Ihr habt Glück«, sagte der dicke Araber. »Heute nachmittag zieht eine
Karawane nach El-Fayum los.«
»Aber ich will nach Ägypten«, entgegnete der Jüngling.
»El-Fayum liegt doch in Ägypten«, bemerkte der Chef.
»Was bist du nur für ein Araber?«
Hierauf erwiderte der Jüngling, daß er Spanier sei. Dies erfreute den
Engländer: Denn obwohl er wie ein Araber gekleidet war, so war der
Jüngling doch immerhin Europäer.
»Der sagt >Glück<, wenn er von Zeichen spricht«, bemerkte der
Engländer, als der Dicke gegangen war. »Wenn ich könnte, würde ich eine
große Enzyklopädie über die Worte >Glück< und >Zufall verfassen. Denn
diese Worte sind Teil der universellen Sprache.«
Danach erklärte er dem Jüngling, es sei kein Zufall, daß er ihn mit Urim
und Thummim in der Hand angetroffen habe. Er fragte ihn, ob er sich auch
auf der Suche nach dem Alchimisten befände.
-4 5 -
»Ich bin auf der Suche nach einem Schatz«, antwortete der Jüngling, doch
im gleichen Augenblick bereute er es. Aber der Engländer hatte es nicht
beachtet.
»Ich auch, in gewisser Weise«, sagte er.
»Und eigentlich weiß ich nicht einmal, was Alchimie bedeutet«, ergänzte
der Jüngling, als sie der Chef des Lagerraumes herausrief.
8
»Ich bin der Anführer der Karawane«, sagte ein Herr mit langem Bart und
dunklen Augen. »Somit trage ich die Verantwortung über Leben und Tod
jedes einzelnen. Denn die Wüste ist wie eine launische Frau und treibt die
Menschen manchmal in den Wahnsinn.«
Es waren fast zweihundert Menschen und das Doppelte an Tieren
versammelt. Es gab Kamele, Pferde, Esel und Vögel. Es gab Frauen,
Kinder und einige Männer mit Säbeln am Gürtel oder langen Gewehren auf
den Schultern. Der Engländer führte mehrere Kisten voller Bücher mit sich.
Ein gewaltiges Gemurmel erfüllte den Platz, und der Anführer mußte seine
Worte mehrmals wiederholen, bis alle sie verstanden.
»Hier gibt es die unterschiedlichsten Menschen, die verschiedene Götter in
ihren Herzen verehren. Aber mein einziger Gott ist Allah, und bei ihm
schwöre ich, daß ich mein möglichstes tun und mein Bestes geben werde,
um auch diesmal die Wüste wieder zu bezwingen. Nun möchte ich, daß
jeder von euch im Namen seines Gottes schwört, daß er mir unter allen
Umständen bedingungslos gehorchen wird. Denn in der Wüste kann
Ungehorsam den Tod bedeuten.«
Ein allgemeines Gemurmel setzte ein, denn ein jeder schwor Gehorsam im
Namen seines Gottes. Der Jüngling schwor bei Jesus Christus. Der
Engländer schwieg. Das Gemurmel hielt noch eine Weile an, weil die Leute
auch um den Schutz des Himmels baten.
Dann ertönte ein langer Hornton, und jeder bestieg sein Tier. Sowohl der
Jüngling als auch der Engländer hatten sich Kamele zugelegt und
bestiegen sie mit einiger Mühe. Dem Jüngling tat das Kamel des
Engländers leid, weil es mit schweren Bücherkisten beladen war.
»Es gibt keine Zufälle«, sagte der Engländer und versuchte das Gespräch
aus dem Lagerraum fortzusetzen. »Es war ein Bekannter, der mich
hierherführte, weil er einen Araber kannte, der...«
Aber die Karawane setzte sich in Bewegung, so daß es unmöglich wurde,
den Engländer zu verstehen. Doch der Jüngling wußte, um was es sich
-4 6 -
handelte: die geheimnisvolle Kette, in der ein Ereignis mit dem nächsten
zusammenhing, die ihn Hirte werden und ihn dann den gleichen Traum
mehrmals träumen ließ, die ihn in eine Stadt nahe bei Afrika führte, um
einem König zu begegnen, die bewirkte, daß man ihn beraubte, damit er
einen Kristallwarenhändler kennenlernte, um dann...
>Je näher man an seinen Traum herankommt, um so mehr wird der
persönliche Lebensweg zum eigentlichen Lebensziel, dachte der Jüngling.
9
Die Karawane machte sich in Richtung Sonnenaufgang auf den Weg. Sie
reiste vormittags, machte Pause, wenn die
Sonne am höchsten stand, und zog nachmittags weiter. Der Jüngling
unterhielt sich wenig mit dem Engländer, da dieser die meiste Zeit mit
seinen Büchern beschäftigt war.
So begann er, schweigend den Marsch der Tiere und der Menschen durch
die Wüste zu beobachten. Jetzt war alles ganz anders als am Tag der
Abreise: An jenem Tag war ein heilloses Durcheinander und Geschrei;
Kinderweinen und das Schreien der Tiere vermischten sich mit den
nervösen Anordnungen der Führer und der Händler.
In der Wüste dagegen gab es nur den ewigen Wind, die
Stille, den Hufschlag der Tiere. Selbst die Führer unterhielten sich wenig
miteinander.
»Ich habe diese Dünen schon oft durchquert«, sagte ein Kameltreiber
eines Abends. »Aber die Wüste ist so gewaltig, die Horizonte sind so fern,
daß man sich sehr klein vorkommt und vor Ehrfurcht verstummt.«
Der Jüngling konnte gut verstehen, was der Kameltreiber meinte, auch
ohne zuvor eine Wüste durchquert zu haben. Immer, wenn er das Meer
oder Feuer betrachtete, konnte
er stundenlang still sein, ohne an etwas zu denken, in die Unermeßlichkeit
und die Kraft der Elemente eintauchend.
>Ich habe schon von Schafen und von Kristallen gelernt, warum sollte mich
die Wüste nicht auch etwas lehren<, überlegte er. >Sie scheint mir noch
älter und weiser zu sein.<
Der Wind hörte nie auf. Der Jüngling erinnerte sich an den Tag, als er
denselben Wind auf der Festung in Tarifa gespürt hatte. Vielleicht strich er
in diesem Moment über die Wolle seiner Schafe, die durch die Weiten von
Andalusien zogen auf der Suche nach Wasser und Nahrung.
-4 7 -
>Eigentlich sind es gar nicht mehr meine Schafe, sagte er sich ohne
Bedauern. >Sie haben sich bestimmt schon an einen neuen Hirten
gewöhnt und mich vergessen. Das ist auch gut so. Wer wie die Schafe
gewöhnt ist herumzuziehen, weiß auch, daß man immer eines Tages
Abschied nehmen muß.<
Danach dachte er an die Tochter des Händlers und war sich sicher, daß sie
bereits verheiratet war. Vielleicht mit einem Eisverkäufer oder sogar mit
einem Schäfer, der auch lesen konnte und ausgefallene Geschichten zu
erzählen wußte. Gewiß war er nicht der einzige. Und er war beeindruckt
von seiner Vermutung: Vielleicht war er dabei, auch jenen Teil der
universellen Sprache zu erlernen, der die Vergangenheit und die Zukunft
aller Menschen in sich birgt. »Ahnungen«, pflegte seine Mutter zu sagen.
Der Jüngling begann zu verstehen, daß diese Ahnungen ein plötzliches
Eintauchen der Seele in die universelle Strömung des Lebens waren, wo
die Lebensgeschichte von allen Menschen miteinander verbunden ist, und
wo man alles erfahren konnte, weil alles »geschrieben steht«. »Maktub«,
sagte der Jüngling und erinnerte sich an den Kristallhändler.
Die Wüste bestand bald aus Sand und bald aus Stein. Wenn die Karawane
auf einen Felsbrocken stieß, dann umging sie ihn weitläufig. Wenn der
Sand zu weich für die Kamelhufe war, dann suchte sie einen Umweg, wo
der Sand widerstandsfähiger war. Manchmal war der Boden, wo einst ein
See existiert haben mußte, mit Salz überzogen. Dann streikten die Tiere,
und die Kameltreiber stiegen ab und entluden sie. Dann packten sie sich
die Lasten auf die eigenen Schultern, überquerten das schwierige Gelände
und beluden die Tiere aufs neue. Wenn ein Führer erkrankte oder starb,
dann bestimmten die Kameltreiber durch das Los einen neuen.
Nie aber verlor die Karawane ihr Ziel aus den Augen, wie viele Umwege sie
auch machen mußte. Sowie alle Hindernisse überwunden waren, stand
wieder der Stern vor ihnen am Himmel und wies ihnen die Richtung, in der
sich die Oase befand. Wenn die Leute gegen Morgen den leuchtenden
Stern am Firmament sahen, wußten sie, daß er einen Ort mit Frauen,
Wasser, Datteln und Palmen anzeigte. Nur der Engländer bemerkte es
nicht: Er war die meiste Zeit in die Lektüre seiner Bücher vertieft.
Der Jüngling besaß auch ein Buch, welches er während der ersten
Reisetage zu lesen versuchte. Aber er fand es viel unterhaltsamer, die
Karawane zu beobachten und dem Wind zu lauschen. Als er sein Kamel
besser kennen- und schätzengelernt hatte, warf er das Buch fort. Es war
unnötiger Ballast. Und dennoch hatte er abergläubisch gehofft, jedesmal,
wenn er das Buch aufschlug, einem bedeutsamen Menschen zu begegnen.
Inzwischen hatte er sich mit dem Kameltreiber angefreundet, der immer an
seiner Seite ritt. Nachts, wenn sie sich alle um die Lagerfeuer
versammelten, erzählte er dem Kameltreiber von seinen Erlebnissen als
-4 8 -
Hirte. Während einer dieser Unterhaltungen begann der Kameltreiber aus
seinem Leben zu erzählen.
»Ich wohnte an einem Ort in der Nähe von Al-Kahira«, sagte er. »Ich hatte
einen Gemüsegarten, meine Kinder und ein ruhiges Leben, das sich bis zu
meinem Tod nicht ändern sollte. In einem Jahr, in dem die Ernte ergiebiger
war, reisten wir nach Mekka, womit ich die einzige Verpflichtung einlöste,
die mir in meinem Leben noch blieb. Nun konnte ich in Frieden sterben,
und das war ein gutes Gefühl. Doch eines Tages bebte die Erde, und der
Nil stieg über seine Ufer. Das, von dem ich glaubte, daß es nur den
anderen passieren könnte, ist mir selber geschehen. Meine Nachbarn
befürchteten, ihre Olivenbäume bei der Überschwemmung zu verlieren,
meine Frau befürchtete, daß unsere Kinder ertrinken könnten. Und ich
hatte panische Angst, es würde zerstört, was ich in Besitz genommen
hatte. Aber es half nichts. Der Boden wurde untauglich, so daß ich einen
anderen Weg zum Unterhalt meiner Familie finden mußte. So bin ich heute
Kameltreiber. Aber da begriff ich die Worte Allahs: Niemand muß das
Unbekannte fürchten, weil jeder Mensch das erreichen kann, was er will
und was er braucht. Wir fürchten uns lediglich vor dem Verlust dessen, was
wir besitzen, fürchten um unser Leben oder unsere Pflanzungen. Aber
diese Angst vergeht, wenn wir begreifen, daß unsere Geschichte und die
Geschichte der Erde von derselben Hand geschrieben wurden.«
10
Manchmal begegneten sich zwei Karawanen bei Nacht. Immer hatte die
eine das, was der anderen gerade fehlte - so, als ob tatsächlich alles von
der gleichen Hand geschrieben würde. Die Kamelführer tauschten
Informationen über Sandstürme aus und versammelten sich um die Feuer
und erzählten Geschichten über die Wüste.
Ein anderes Mal kamen geheimnisvolle Kapuzenmänner; es handelte sich
um Beduinen, die die Route der einzelnen Karawanen ausspionierten. Sie
warnten vor Räubern und wilden Stämmen. Sie kamen im stillen und
gingen im stillen, in ihrer schwarzen Kleidung, aus der nur die Augen
hervorsahen.
In einer dieser Nächte kam der Kameltreiber an das Lagerfeuer, wo der
Jüngling und der Engländer saßen.
»Es gibt Gerüchte, daß es zu einem Krieg zwischen den Stämmen
kommen könnte«, sagte er.
-4 9 -
Dann schwiegen alle drei. Der Jüngling bemerkte, daß Angst in der Luft
lag, obwohl niemand etwas sagte. Wieder einmal konnte er die wortlose
Sprache verstehen, die universelle Sprache.
Nach einiger Zeit fragte der Engländer, ob Gefahr bestehe.
»Wer in die Wüste geht, kann nicht umkehren«, antwortete der
Kamelführer. »Wenn es kein Zurück gibt, müssen wir die beste Möglichkeit
finden, vorwärts zu kommen. Alles Weitere überlassen wir Allah,
einschließlich der Gefahr.«
Und er schloß mit dem geheimnisvollen Wort: Maktub.
»Du solltest die Karawanen genauer beobachten«, sagte der Jüngling zu
dem Engländer, nachdem der Kameltreiber gegangen war. »Sie machen
viele Umwege und steuern doch immer dasselbe Ziel an.«
»Und du solltest mehr über die Welt lesen«, entgegnete der Engländer.
»Bücher sind genauso lehrreich wie Karawanen.
Der lange Zug von Menschen und Tieren begann sich schneller vorwärts
zu bewegen. Nicht nur tagsüber ging es schweigend voran; auch in den
Abendstunden, wo sich die Leute immer um die Lagerfeuer versammelt
hatten, um sich zu unterhalten, wurde es jetzt immer stiller. Eines Tages
entschloß der Anführer sich sogar, keine Feuer mehr anzünden zu lassen,
um keine Aufmerksamkeit auf die Karawane zu lenken.
Sie bildeten einen äußeren Ring aus Tieren, während sich die Menschen in
der Mitte zusammendrängten, um sich so vor der Kälte zu schützen, und
der Anführer ließ bewaffnete Wächter um die Gruppe herum aufstellen.
In einer jener Nächte konnte der Engländer nicht einschlafen. Er rief den
Jüngling, und sie gingen durch die Dünen, die sich um das Lager herum
erstreckten, spazieren. Es war eine Vollmondnacht, und der Jüngling
erzählte dem Engländer seine ganze Geschichte.
Der Engländer war fasziniert von dem Kristallwarengeschäft, das solche
Fortschritte gemacht hatte, als der Jüngling dort zu arbeiten begann.
»Das ist das Prinzip, was allem zugrunde liegt«, sagte er.
»In der Alchimie nennt man es die Weltenseele. Wenn du dir etwas aus
tiefstem Herzen wünschst, dann bist du der Weltenseele näher. Sie ist
immer eine positive Kraft.«
Er sagte noch, daß dies nicht nur eine Eigenschaft des Menschen sei: Alles
auf Erden besitzt eine Seele, egal, ob es sich um ein Mineral, eine Pflanze
oder ein Tier handelt oder lediglich um einen Gedanken.
»Alles, was auf Erden existiert, verändert sich ständig, weil die Welt lebt
und eine Seele besitzt. Wir sind Teil dieser Seele, und selten wird uns
bewußt, daß sie einen unser Tun begünstigenden Einfluß hat. Aber du
-5 0 -
solltest wissen, daß in jenem Laden sogar die einzelnen Kristallgefäße zu
deinem Erfolg beitrugen.«
Der Jüngling betrachtete schweigend den Mond und den
weißen Sand. Endlich sagte er: »Ich habe die Karawane auf ihrem Marsch
durch die Wüste beobachtet. Sie und die Wüste sprechen dieselbe
Sprache, und darum darf sie diese auch durchqueren. Die Karawane
überlegt sich jeden Schritt, um auch ja mit der Wüste im Einklang zu sein,
und wenn sie es ist, dann wird sie auch die Oase erreichen. Wenn einer
von uns hierherkäme, mit sehr viel Mut, jedoch ohne diese Sprache zu
beherrschen, dann würde er schon am ersten Tag sterben.«
Beide betrachteten sie gemeinsam den Mond.
»Das ist die Magie der Zeichen«, fuhr der Jüngling fort. »Ich konnte
beobachten, wie die Führer die Zeichen der Wüste erkennen und wie die
Seele der Karawane sich mit der Seele der Wüste verständigt.«
Nach einer Pause war es der Engländer, der sagte: »Ich muß der
Karawane mehr Aufmerksamkeit schenken.«
»Und ich sollte deine Bücher lesen«, meinte daraufhin der Jüngling.
11
Es waren sehr merkwürdige Bücher. Sie sprachen von Quecksilber, Salz,
Drachen und Königen, doch er verstand nichts. Immerhin gab es einen
Leitfaden, der sich durch fast alle Bücher zog: Alle Dinge sind
Offenbarungen des einen großen Ganzen. In einem der Bücher entdeckte
er, daß der wichtigste Text der Alchimie sich auf ein paar Zeilen
beschränkte, die auf einer Samaragdtafel aufgezeichnet waren.
»Es handelt sich dabei um die Tabula smaragdina«, sagte der Engländer,
stolz, dem Jüngling etwas beibringen zu können.
»Wozu dann all diese Bücher?«
»Um diese Zeilen zu deuten«, meinte der Engländer, nicht sehr überzeugt.
Das Buch, welches den Jüngling am meisten interessierte, erzählte die
Geschichte der bekanntesten Alchimisten. Es waren Männer, die ihr
ganzes Leben dem Reinigen von Metallen in Laboratorien gewidmet
hatten; sie glaubten, daß, wenn man ein Metall während vieler Jahre
erhitzte, es seine ursprünglichen Eigenschaften verlieren würde, und daß
an deren Statt nur die Weltenseele zurückbliebe. Dieses eine Ganze sollte
es den Alchimisten ermöglichen, alles auf der Erde zu verstehen, weil es
die Sprache war, die alle Dinge miteinander verband. Sie nannten diese
-5 1 -
Entdeckung das Große Werk, das aus einem flüssigen und einem festen
Anteil bestand.
»Genügt es denn nicht, die Menschen und die Zeichen zu beobachten, um
diese Sprache zu entdecken?« fragte der Jüngling.
»Du hast eine Art, alles zu vereinfachen«, meinte der Engländer gereizt.
»Die Alchimie ist eine ernste Angelegenheit. Es ist erforderlich, daß jeder
Schritt genau nach den Anweisungen der Meister ausgeführt wird.«
Der Jüngling erfuhr, daß der flüssige Anteil des Großen Werkes sich Elixier
des langen Lebens nannte, welches alle Krankheiten heilte und dem
Alchimisten das Altern ersparte. Der feste Anteil nannte sich Stein der
Weisen.
»Es ist nicht einfach, den Stein der Weisen zu entdecken«, sagte der
Engländer. »Die Alchimisten verharrten viele Jahre in den Laboratorien und
schauten der Flamme zu, die die Metalle reinigte. Sie sahen so lange in die
Flamme, bis nach und nach alle Eitelkeiten dieser Welt von ihnen abfielen.
Dann stellten sie eines Tages fest, daß die Reinigung der Metalle auch sie
selber gereinigt hatte.«
Da mußte der Jüngling an den Kristallwarenhändler denken. Jener hatte es
für gut befunden, daß die Gefäße gereinigt würden, damit sie beide sich
von schlechten Gedanken befreien konnten. Nun war er immer mehr davon
überzeugt, daß die Alchimie auch im täglichen Leben erlernbar sei.
»Außerdem«, so fuhr der Engländer fort, »besitzt der Stein der Weisen
eine faszinierende Eigenschaft. Es genügt ein kleiner Splitter davon, um
große Mengen Metall in Gold umzuwandeln.«
Als er dies hörte, interessierte sich der Jüngling nun wieder stärker für die
Alchimie. Er dachte, mit ein bißchen Geduld könne er alles in Gold
verwandeln. Er las das Leben einiger Personen nach, die es erreicht
hatten: Helvetius, Elias, Fulcanelli, Geber. Es waren faszinierende
Geschichten: Alle waren sie ihren persönlichen Lebensweg bis zu Ende
gegangen. Sie reisten, trafen sich mit Weisen, vollbrachten Wunder vor
den Ungläubigen, besaßen den Stein der Weisen und das Elixier des
langen Lebens.
Aber wenn er erfahren wollte, auf welche Weise er dieses Große Werk
selbst erreichen könnte, war er völlig verloren. Es gab nur Zeichnungen,
verschlüsselte Instruktionen, undurchsichtige Texte.
-5 2 -
12
»Warum ist das alles so schwierig geschrieben?« fragte er den Engländer
eines Abends. Er hatte bemerkt, daß der Engländer ziemlich gereizt war
und seine Bücher vermißte.
»Damit nur diejenigen, die sich ernsthaft damit auseinandersetzen, es
verstehen können«, antwortete er. »Denk bloß, wenn jeder Blei in Gold
verwandeln könnte, dann wäre das Gold bald nichts mehr wert. Nur die
Ausdauernden, nur diejenigen, die viel nachforschen, vollenden das Große
Werk. Darum befinde ich mich ja hier mitten in der Wüste. Um einem
wirklichen Alchimisten zu begegnen, der mir behilflich ist, die
Geheimsprache zu entziffern.«
»Wann wurden diese Bücher geschrieben?« fragte der Jüngling.
»Vor vielen Jahrhunderten.«
»Damals wurden doch noch keine Bücher gedruckt«, beharrte der
Jüngling. »Es gab also keine Möglichkeit, daß ein jeder von der Alchimie
Kenntnis bekam. Warum dann diese seltsame Sprache mit den vielen
Zeichnungen?«
Der Engländer entgegnete nichts darauf. Er sagte, daß er die Karawane
nun seit einigen Tagen beobachtet, aber nichts Neues dabei entdeckt
habe. Das einzige, was ihm auffiel, war die Tatsache, daß die Gerüchte
über einen Krieg ständig zunahmen.
13
Eines Tages gab der Jüngling dem Engländer seine Bücher zurück.
»Na, hast du viel gelernt?« fragte dieser voller Erwartung. Er brauchte
nämlich jemanden, mit dem er sprechen konnte, um seine Angst vor dem
Krieg zu vergessen.
»Ich habe gelernt, daß die Welt eine Seele hat, und wer diese Seele
versteht, wird die Sprache der Dinge verstehen. Auch habe ich gelernt, daß
viele Alchimisten ihren persönlichen Lebensplan gelebt und somit die
Weltenseele, den Stein der Weisen und das Lebenselixier entdeckt haben.
Aber hauptsächlich habe ich gelernt, daß diese Dinge so einfach sind, daß
sie auf eine Smaragdtafel passen.«
Der Engländer war enttäuscht. Die Jahre des Studiums, die magischen
Symbole, die schwierigen Wörter, die Laborgeräte, nichts von alledem
-5 3 -
hatte den Jüngling beeindruckt. >Seine Seele muß zu einfältig sein, um das
erfassen zu können, überlegte er.
Er nahm seine Bücher wieder an sich und verstaute sie in den
Packtaschen seines Kamels.
»Geh du nur zu deiner Karawane zurück. Sie hat mich ihrerseits auch
nichts weiter gelehrt«, sagte er.
Der Jüngling genoß die Stille der Wüste und betrachtete den von den
Tieren aufgewirbelten Sand. >Jeder lernt auf seine Weise<, sagte er sich
innerlich. >Seine Art ist nicht die meine, und meine Art nicht die seine. Aber
beide suchen wir unseren Lebensweg, und deshalb achte ich ihn.<
14
Mittlerweile reiste die Karawane bei Tag und bei Nacht. Ständig tauchten
die in Kapuzen gehüllten Kuriere auf, und der Kameltreiber, mit dem er sich
angefreundet hatte, erklärte, daß der Krieg zwischen den Stämmen
begonnen hatte. Sie brauchten viel Glück, um die Oase heil zu erreichen.
Die Tiere waren erschöpft, und die Menschen wurden immer stiller. Die
Stille war bei Nacht am schlimmsten, und schon der Schrei eines Kamels der vorher nichts weiter als ein Kamelschrei gewesen war - erschreckte
alle, da es ein Zeichen für den Angriff sein konnte.
Der Kameltreiber schien von der Kriegsbedrohung jedoch nicht sonderlich
beeindruckt.
»Ich lebe«, sagte er dem Jüngling, während er sich einen Teller Datteln
schmecken ließ, in einer Nacht ohne Lagerfeuer und ohne Mondschein.
»Während ich esse, tue ich nichts weiter als essen. Wenn ich laufe, dann
mache ich nichts außer laufen. Und wenn ich kämpfen muß, dann wird es
ein ebenso guter Tag sein zum Sterben wie jeder andere. Denn ich lebe
weder in der Vergangenheit noch in der Zukunft. Ich habe nur die
Gegenwart, und nur diese interessiert mich. Wenn du immer in der
Gegenwart bleiben kannst, dann bist du ein glücklicher Mensch. Dann wirst
du bemerken, daß die Wüste lebt, daß der Himmel voller Sterne ist, und
daß die Krieger kämpfen, weil dies eine Eigenschaft der menschlichen
Rasse ist. Dann wird das Leben zu einem großen Schauspiel, zu einem
Fest, denn es ist immer und ausschließlich der Moment, den wir gerade
erleben. «
Zwei Nächte danach, als sie sich zum Schlafen vorbereiteten, sah der
Jüngling nach dem Stern, der sie geleitet hatte. Er bemerkte überrascht,
-5 4 -
daß der Horizont tiefer zu liegen schien, denn über der Wüste standen
Hunderte von Sternen.
»Das ist die Oase«, erklärte der Kameltreiber.
»Und warum gehen wir nicht sofort dorthin?«
»Weil wir schlafen müssen.«
15
Als die Sonne am Horizont auftauchte, öffnete der Jüngling die Augen.
Dort, wo vorige Nacht die kleinen Sterne geleuchtet hatten, erstreckte sich
den Horizont entlang eine endlose Reihe von Dattelpalmen.
»Wir haben es geschafft«, meinte der Engländer, der auch gerade
aufgewacht war, erleichtert.
Der Jüngling schwieg. Er hatte das Schweigen der Wüste gelernt und
begnügte sich damit, die Palmen am Horizont zu betrachten. Bis zu den
Pyramiden mußte er noch einen weiten Weg zurücklegen, und eines Tages
würde dieser Morgen nur mehr eine Erinnerung sein. Aber jetzt war er der
gegenwärtige Augenblick, das Schauspiel, wovon der Kameltreiber
gesprochen hatte, und er versuchte, ihn auszukosten, im Verein mit den
Lehren aus der Vergangenheit und den Träumen für seine Zukunft. Eines
Tages würden diese Tausende von Dattelpalmen nur noch eine Erinnerung
sein, aber in diesem Moment bedeuteten sie ihm Schatten, Wasser und
einen Zufluchtsort vor dem Krieg. So, wie sich das Schreien eines Kamels
in eine Gefahr verwandeln konnte, so konnte der Palmenhain ein Wunder
bedeuten.
>Die Welt spricht viele Sprachen<, dachte der Jüngling.
16
>Je schneller die Zeitläufte, desto schneller die Karawanen<, dachte der
Alchimist, während er Hunderte von Menschen und Tieren in der Oase
ankommen sah. Die Bewohner liefen den Neuankömmlingen laut rufend
entgegen, während der aufgewirbelte Staub die Wüstensonne verdeckte
und die Kinder aufgeregt umhersprangen, als sie die Fremden sahen. Der
Alchimist beobachtete, wie die Stammesoberhäupter sich dem Anführer
der Karawane näherten und sie sich lange miteinander unterhielten.
-5 5 -
Aber das alles interessierte den Alchimisten wenig. Er hatte schon viele
Menschen ankommen und wieder abreisen sehen, während die Oase und
die Wüste immer dieselben blieben. Er hatte Könige und Bettler diesen
Sand durchwandern sehen, der wegen des Windes laufend seine Form
veränderte, aber dennoch immer derselbe blieb, den er schon aus seiner
Kindheit kannte. Trotzdem konnte er nicht umhin, in der Tiefe seines
Herzens ein wenig jene Freude am Leben nachzuempfinden, die jeden
Reisenden befällt, wenn er nach gelbem Sand und blauem Himmel endlich
die grünen Palmen vor seinen Augen auftauchen sieht. >Vielleicht erschuf
Gott die Wüste nur, damit sich die Menschen an den Dattelpalmen erfreuen
sollen, dachte er.
Dann beschloß er, sich wieder auf praktische Dinge zu konzentrieren. Er
wußte, daß in dieser Karawane ein Mann anreiste, dem er einen Teil seiner
Geheimnisse anvertrauen sollte. Die Zeichen hatten es ihm bereits
angekündigt. Er kannte diesen Mann zwar noch nicht, doch seine
erfahrenen Augen würden ihn sogleich erkennen, wenn er ihn zu Gesicht
bekam. Er hoffte, daß er auch so ein gelehriger Schüler sein würde wie der
vorherige.
>Ich weiß nicht, wozu man diese Dinge mündlich weitergeben soll<,
überlegte er. >Gott enthüllt seine Geheimnisse all seinen Kreaturen
reichlich.<
Er hatte nur eine Erklärung dafür: Diese Dinge mußten so vermittelt
werden, weil sie aus aktivem Leben bestanden und diese Art des Lebens
schlecht durch Bilder oder Schriften vermittelt werden konnten. Denn die
Menschen lassen sich allzuleicht von Bildern und Büchern faszinieren und
vergessen dabei, auf die Sprache der Welt zu achten.
17
Sämtliche Neuankömmlinge wurden sogleich den Stammesoberhäuptern
von El-Fayum vorgeführt. Der Jüngling mochte seinen Augen nicht trauen:
Die Oase war gar kein von ein paar Palmen umgebenes Wasserloch - wie
er es einst in einem Geschichtsbuch gelesen hatte -, sondern viel größer
als manches Dorf in Spanien. Es gab dreihundert Brunnen, fünfzigtausend
Dattelpalmen und dazwischen viele bunte Zelte.
»Es sieht wie in Tausendundeine Nacht aus«, bemerkte der Engländer, der
es kaum erwarten konnte, den Alchimisten aufzusuchen.
Bald wurden sie von den Kindern umzingelt, die die Tiere und die Fremden
neugierig beobachteten. Die Männer wollten gleich wissen, ob sie
irgendwelche Kämpfe gesehen hätten, während die Frauen sich die Stoffe
-5 6 -
und Steine streitig machten, welche die Händler mitgebracht hatten. Die
Stille der Wüste war wie ein ferner Traum; die Menschen redeten ohne
Unterlaß, lachten und schrien, als seien sie aus einer Geisterwelt wieder in
die Menschenwelt zurückgekehrt. Sie waren glücklich und zufrieden.
Obwohl sie sich ja bereits vorher in acht genommen hatten, erklärte der
Kameltreiber dem Jüngling nun, daß eine Oase inmitten der Wüste immer
als neutraler Ort gelte, da die Bevölkerung überwiegend aus Frauen und
Kindern bestand. Und es gab Oasen beiderseits der Fronten, so daß die
Krieger im Sand der Wüste kämpften und die Oase als Zufluchtsort
betrachteten.
Der Anführer der Karawane trommelte alle mit einiger Mühe zusammen
und begann die Anweisungen zu erteilen. Sie würden hierbleiben, bis der
Krieg zwischen den Stämmen beendet sei. Als Besucher sollten sie die
Zelte mit den Oasenbewohnern teilen, die ihnen die besten Plätze
überlassen würden. Das forderte das Gebot der Gastfreundschaft. Danach
bat er alle Männer, auch seine Wächter, ihre Waffen den von den
Stammesoberhäuptern bestimmten Männern auszuhändigen.
»Das verlangen die Kriegsregeln«, erklärte der Anführer ihnen. »Die Oasen
dürfen keine Heere oder Krieger beherbergen.«
Zur Überraschung des Jünglings holte der Engländer einen verchromten
Revolver aus seiner Jacke und übergab ihn dem Mann, der die Waffen
einsammelte.
»Wozu einen Revolver?« fragte er.
»Um mich unter die Menschen zu wagen«, antwortete der Engländer. Er
war glücklich, am Ziel seiner Suche angelangt zu sein.
Der Jüngling hingegen mußte an seinen Schatz denken. Je näher er
seinem Traum kam, um so schwieriger gestalteten sich die Dinge. Das,
was der alte König als Anfängerglück bezeichnet hatte, galt nicht mehr.
Was weiter galt, das wußte er: daß Ausdauer und Mut eines Menschen
geprüft werden, der nach seinem persönlichen Lebensweg sucht. Darum
durfte er auch nichts überstürzen oder ungeduldig werden. Sonst würde er
die Zeichen Gottes am Wegrand nicht bemerken.
>Die Zeichen am Wegrand sind von Gott, dachte der Jüngling, überrascht
von seinen Gedankengängen. Bisher hatte er die Zeichen als etwas
Natürliches betrachtet. Wie Essen oder Schlafen, etwas wie Liebe suchen
oder eine Arbeit finden. Er hatte noch nie daran gedacht, daß es eine
Sprache sein könnte, die Gott gebrauchte, um ihm zu zeigen, was er tun
sollte.
>Sei nicht ungeduldig, sagte er abermals zu sich. >Wie es der Kameltreiber
erklärte: Iß zur Essenszeit. Und reise zur Reisezeit.<
-5 7 -
Am ersten Tag verschliefen alle vor Erschöpfung, sogar der Engländer. Der
Jüngling war getrennt von ihm untergebracht, in einem Zelt mit fünf
anderen jungen Männern, alle ungefähr im gleichen Alter. Es waren
Wüstenkinder, und sie wollten Geschichten über die großen Städte hören.
Der Jüngling erzählte von seinem Leben als Hirte und wollte gerade
beginnen, seine Erfahrungen im Kristallwarengeschäft zu schildern, als der
Engländer hereinkam. »Ich habe dich schon überall gesucht«, sagte er und
zog den Jüngling ins Freie. »Du mußt mir helfen, ausfindig zu dachen, wo
der Alchimist wohnt.«
Zuerst versuchten die beiden es allein. Ein Alchimist würde sicherlich
anders leben als die übrigen Oasenbewohner, und in seinem Zelt brannte
wahrscheinlich immer rein Schmelzofen. Sie liefen lange herum, bis es
ihnen klar wurde, daß die Oase viel größer war, als sie es sich vorgestellt
hatten, mit vielen Hunderten von Zelten.
»Jetzt haben wir fast den ganzen Tag verloren«, bemerkte der Engländer
und setzte sich mit dem Jüngling in die Nähe eines Brunnens.
»Vielleicht sollten wir lieber fragen«, meinte der Jüngling. Der Engländer
war recht unschlüssig, weil er die Anwesenheit des Alchimisten in der Oase
den anderen nicht verraten wollte. Aber er stimmte schließlich doch zu und
bat den Jüngling, es zu tun, weil er besser Arabisch sprach. So näherte
sich der Jüngling einer Frau, die zum Brunnen gekommen war, um ihren
Ziegenlederschlauch mit Wasser zu füllen.
»Guten Tag. Ich würde gerne wissen, wo hier in der Oase ein Alchimist
lebt«, fragte er vorsichtig.
Die Frau sagte, daß sie noch nie von so etwas gehört habe, und eilte
schnell davon. Vorher jedoch machte sie den Jüngling noch darauf
aufmerksam, daß er nie mit einer schwarzgekleideten Frau reden dürfe,
weil es sich dabei um eine verheiratete Frau handle. Er müsse die Tradition
achten.
Der Engländer war sehr enttäuscht. Sollte er diese lange Reise ganz
umsonst gemacht haben? Der Jüngling wurde auch traurig; schließlich war
sein Begleiter ebenfalls auf der Suche nach seinem persönlichen
Lebensweg. Und wenn das so ist, dann wird das ganze Universum dazu
beitragen, damit die betreffende Person auch erreicht, was sie will, hatte
einst der alte König gesagt. Und er konnte sich doch nicht irren. »Ich habe
noch nie etwas von einem Alchimisten gehört«, sagte der Jüngling, »sonst
wäre ich dir gerne behilflich.«
In den Augen des Engländers leuchtete es auf.
»Genau das ist es! Wahrscheinlich weiß hier niemand, was ein Alchimist
ist! Frage also nach dem Mann, der alle Krankheiten heilt.«
-5 8 -
Verschiedene schwarzgekleidete Frauen kamen zum Brunnen, um Wasser
zu holen, und der Jüngling sprach sie nicht an, sosehr ihn der Engländer
auch drängte. Bis endlich ein Mann auftauchte. »Kennen Sie jemanden,
der die Krankheiten im Dorf heilt?« fragte der Jüngling.
»Allah heilt alle Krankheiten«, antwortete der Mann, den die Fremden
sichtlich erschreckten. »Ihr seid auf der Suche nach Zauberern.« Und
nachdem er ein paar Verse aus dem Koran zitiert hatte, ging er eilig weiter.
Ein anderer Mann näherte sich. Er war älter und hatte nur einen kleinen
Eimer bei sich.
Der Jüngling wiederholte seine Frage.
»Wozu wollt ihr diesen Mann kennenlernen?« stellte der Araber die
Gegenfrage.
»Weil mein Freund viele Monate gereist ist, um ihn zu treffen.«
»Wenn dieser Mann in der Oase lebt, muß er sehr mächtig sein«, sagte der
Alte, nachdem er einige Minuten nachgedacht hatte. »Nicht einmal die
Oberhäupter könnten ihn rufen, wenn sie ihn brauchten. Nur wenn er
selber es bestimmen würde. Wartet, bis der Krieg zu Ende ist. Und dann
reist mit der Karawane weiter. Versucht nicht, in das Leben der Oase
einzudringen«, schloß er und ging seines Weges.
Aber der Engländer freute sich. Sie waren auf der richtigen Spur. Endlich
tauchte ein Mädchen auf, das nicht schwarz gekleidet war. Sie trug einen
Tonkrug auf der Schulter, der Kopf war von einem Schleier umhüllt, doch
das Gesicht war frei. Der Jüngling näherte sich, um nach dem Alchimisten
zu fragen.
Dann war es, als würde die Zeit plötzlich stillstehen und die Weltenseele
allgewaltig vor dem Jüngling auftauchen. Als er in ihre schwarzen Augen
blickte, auf ihre Lippen, die sich nicht zwischen Lächeln und Schweigen
entscheiden konnten, verstand er den wichtigsten und weisesten Teil der
Sprache, die die Welt sprach, die alle Menschen dieser Erde in ihren
Herzen verstehen konnten. Und der nannte sich Liebe, jene Kraft, die älter
war als der Mensch oder selbst die Wüste, die aber immer mit der gleichen
Gewalt wiedererstand, überall dort, wo sich zwei Augenpaare begegnen,
wie sich nun diese beiden Augenpaare vor dem Brunnen begegneten. Die
Lippen entschieden sich endlich für ein Lächeln, und das war ein Zeichen,
das Zeichen, worauf er, ohne es zu wissen, so lange in seinem Leben
gewartet hatte, welches er bei den Schafen und in den Büchern, bei dem
Kristall und in der Stille der Wüste gesucht hatte.
Hierin drückte sich die Welt in ihrer reinsten Form aus, die keiner
Erklärungen und Erläuterungen bedurfte, damit der Weltenlauf seinen
Fortgang nahm. Alles, was der Jüngling plötzlich erkannte, war, daß vor
ihm die Frau seines Lebens stand, und ohne Worte zu gebrauchen, mußte
-5 9 -
auch sie das erkannt haben. Das hielt er für sicherer als alles sonst auf der
Welt, selbst wenn seine Eltern und die Eltern seiner Eltern behaupteten,
man müsse seine Liebe erklären, sich verloben, sich erst richtig
kennenlernen und dann genug Geld haben, um zu heiraten. Wer so denkt,
hat wohl nie die universelle Sprache kennengelernt, denn wenn man in sie
eintaucht, ist es ein leichtes zu verstehen, daß es auf der Welt immer einen
Menschen gibt, der auf einen wartet, sei es inmitten der Wüste oder mitten
in einer Großstadt. Und wenn diese Menschen einander begegnen und ihre
Augen sich finden, dann verliert die ganze Vergangenheit und die ganze
Zukunft an Gewicht, und es gibt nur noch diesen Augenblick und diese
absolute Gewißheit, daß alle Dinge unter der Sonne von der gleichen Hand
aufgezeichnet wurden, von der Hand, welche die Liebe erweckt, und die
eine Zwillingsseele für jeden Menschen vorgesehen hat, der unter der
Sonne arbeitet, ausruht und Schätze sucht. Denn sonst hätten die Träume
des Menschengeschlechts nicht den geringsten Sinn.
>Maktub<, dachte der Jüngling.
Der Engländer erhob sich und schüttelte den Jüngling am Arm. »Los, frag
sie!«
Der Jüngling näherte sich dem Mädchen. Sie lächelte wieder. Er lächelte
zurück.
»Wie heißt du?« fragte er.
»Ich heiße Fatima«, sagte sie und sah verlegen zu Boden.
»Das ist ein Name, der auch in dem Land, wo ich herkomme, von einigen
Frauen getragen wird.«
»Es ist der Name der Tochter des Propheten«, sagte Fatima. »Unsere
Krieger haben ihn dorthin gebracht.«
Das zarte Mädchen sprach mit Stolz von den Kriegern, doch der Engländer
an seiner Seite wurde ungeduldig, und der Jüngling fragte nach dem Mann,
der alle Krankheiten heilt.
»Es ist ein Mann, der die Geheimnisse der Welt kennt. Er unterhält sich mit
den Dschinns der Wüste«, antwortete sie.
Die Dschinns waren die Dämonen. Und das zierliche Mädchen zeigte in
Richtung Süden, dorthin, wo dieser seltsame Mann wohnte.
Dann füllte sie ihren Krug und ging fort. Der Engländer machte sich
sogleich auf den Weg zum Alchimisten. Der Jüngling aber blieb noch lange
neben dem Brunnen sitzen und erkannte, daß es der Levante-Wind
gewesen war, der ihm vor einiger Zeit den Duft dieser Frau zugetragen
hatte, und daß er sie schon geliebt hatte, noch bevor er von ihrer Existenz
wußte, und daß er dank seiner Liebe zu ihr alle Schätze dieser Welt zu
finden vermochte.
-6 0 -
18
Am folgenden Tag ging der Jüngling wieder zum Brunnen, um auf das
Mädchen zu warten. Zu seiner Überraschung traf er dort den Engländer an,
der zum ersten Mal die Wüste betrachtete.
»Ich habe den ganzen Nachmittag und den ganzen Abend auf ihn
gewartet«, erzählte der Engländer. »Er erschien gleichzeitig mit den ersten
Sternen. Ich sagte ihm, was ich suche. Daraufhin fragte er mich, ob ich
schon Blei in Gold verwandelt hätte. Ich sagte, daß es das sei, was ich von
ihm erlernen wolle. Dann meinte er, ich solle es ausprobieren. Das war
alles, was er mir riet: Probiere es aus.«
Der Jüngling schwieg. Der Engländer war so weit gereist, um zu hören,
was er bereits wußte. Doch dann erinnerte er sich, daß er aus dem
gleichen Grund dem alten König seinerzeit sechs Schafe gegeben hatte.
»Also dann probiere es aus«, sagte er zu dem Engländer.
»Das will ich auch tun. Und zwar werde ich sofort damit beginnen.
Kurz nachdem der Engländer gegangen war, kam Fatima, um mit ihrem
Krug Wasser zu holen.
»Ich muß dir etwas Wichtiges sagen. Ich möchte, daß du meine Frau wirst.
Ich liebe dich.«
Das Mädchen ließ das Wasser überlaufen.
»Ich werde täglich hier auf dich warten. Ich habe die Wüste durchquert, um
einen Schatz zu suchen, der bei den Pyramiden liegt. Der Krieg war mir ein
Fluch. Doch jetzt ist er mir ein Segen, weil er mich bei dir sein läßt.«
»Der Krieg wird eines Tages beendet sein«, sagte das Mädchen.
Der Jüngling sah zu den Palmen der Oase. Er war Hirte gewesen. Und hier
gab es viele Schafe. Fatima war wichtiger als der Schatz.
»Die Krieger holen sich ihre Schätze«, sagte das Mädchen, als ob sie
seine Gedanken erraten hätte. »Und die Frauen der Wüste sind stolz auf
ihre Krieger.«
Dann füllte sie den Krug und ging fort.
Nun ging der Jüngling jeden Tag an den Brunnen, um auf Fatima zu
warten. Er erzählte ihr aus seinem Hirtendasein, vom König und vom
Handel mit Kristallwaren. Sie wurden gute Freunde, und mit Ausnahme der
Viertelstunde, die er täglich mit ihr verbrachte, ging die Zeit unendlich
langsam vorbei. Als er schon beinahe einen Monat in der Oase weilte, rief
der Karawanenführer alle zu einer Versammlung zusammen.
Wir wissen nicht, wann der Krieg aufhört und wir weiterziehen werden. Die
Kämpfe können sich noch lange, - vielleicht über Jahre hinziehen. Denn es
-6 1 -
gibt auf beiden Seiten starke und tapfere Krieger, und beide Heere sind
voller Kampfgeist. Dies ist kein Kampf zwischen Gut und Böse. »Es ist ein
Krieg zwischen Kräften, die um dieselbe Macht streiten, und wenn so ein
Gefecht erst einmal begonnen hat, dann dauert es gewöhnlich sehr lange,
weil Allah auf beiden Seiten ist.«
Dann löste sich die Menge auf. Der Jüngling traf sich an diesem
Nachmittag wieder mit Fatima und berichtete von der Versammlung.
»Am zweiten Tag nach unserer Begegnung«, sagte Fatima, »hast du mir
deine Liebe gestanden. Danach hast du mir schöne Dinge beigebracht, wie
beispielsweise die Sprache und die Seele der Welt. Durch all das werde ich
allmählich ein Teil von dir.«
Der Jüngling lauschte ihrer Stimme und fand sie lieblicher als das
Geräusch des Windes in den Dattelpalmen.
»Ich habe schon lange Jahre an diesem Brunnen auf deine Ankunft
gewartet. Ich kann mich nicht mehr an meine Vergangenheit erinnern, noch
an die Tradition oder daran, was die Männer erwarten, wie sich die Frauen
der Wüste verhalten sollen. Seit meiner Kindheit träume ich davon, daß mir
die Wüste das größte Geschenk meines Lebens bringen würde. Das
Geschenk bist du.«
Der Jüngling wollte ihre Hand ergreifen. Aber Fatima hielt die Henkel des
Tonkruges fest.
»Du hast mir von deinen Träumen erzählt, vom alten König und vom
Schatz. Du hast mir von den Zeichen erzählt. So habe ich nichts zu
befürchten, denn es waren die Zeichen, die dich hierherbrachten. Und ich
bin ein Teil deines Traumes, deines persönlichen Lebenswegs, wie du es
genannt hast. Darum möchte ich, daß du weiterziehst, um deinen Schatz
zu finden. Wenn du das Kriegsende abwarten mußt, ist es gut. Aber wenn
du schon vorher aufbrechen mußt, dann gehe, um deine Bestimmung zu
erfüllen. Die Dünen verändern sich mit dem Wind, aber die Wüste bleibt
dieselbe. So wird es auch mit unserer Liebe sein.«
»Maktub«, fügte sie hinzu. »Wenn ich ein Teil deiner Bestimmung bin,
dann wirst du eines Tages wiederkommen.«
Der Jüngling ging traurig von diesem Treffen mit Fatima fort. Er erinnerte
sich an viele Leute, die er kannte. Die verheirateten Schäfer hatten
Schwierigkeiten, ihre Frauen davon zu überzeugen, daß sie umherziehen
mußten. Die Liebe erforderte, daß man in der Nähe der geliebten Person
blieb. Am folgenden Tag sprach er mit Fatima darüber.
»Die Wüste nimmt unsere Männer in sich auf und bringt sie uns nicht
immer zurück«, sagte sie. »Dann finden wir uns damit ab. Und sie leben
weiter in den Wolken ohne Regen, in den Tieren, die sich zwischen den
Steinen verstecken, und in dem Wasser, das so üppig aus den Brunnen
-6 2 -
strömt. Sie werden ein Teil des Ganzen, gehen in die Weitenseele ein.
Einige kommen zurück. Das beglückt auch die übrigen Frauen, denn dann
wächst die Hoffnung, daß ihre Männer auch eines Tages wiederkehren.
Vorher beneidete ich diese Frauen. Aber jetzt habe ich auch jemanden, auf
den ich warten kann. Ich bin eine Wüstenfrau und bin stolz darauf. Mein
Mann soll sich frei bewegen wie der Wind, der die Dünen bewegt. Auch ich
will meinen Mann in den Wolken, den Tieren und dem Wasser sehen
können.«
Der Jüngling suchte den Engländer auf. Er wollte ihm von Fatima
berichten. Er war überrascht, daß dieser einen kleinen Ofen neben seinem
Zelt errichtet hatte. Es war ein seltsamer Schmelzofen, mit einem
durchsichtigen Gefäß darauf. Der Engländer hielt das Feuer mit Reisig am
Brennen und schaute dabei in die Wüste. Seine Augen schienen mehr zu
leuchten als zu der Zeit, wo er stets in seine Bücher vertieft gewesen war.
»Dies ist der erste Arbeitsschritt«, erläuterte der Engländer. »Ich muß den
unreinen Schwefel absondern. Damit das gelingt, darf ich keine Angst mehr
vor dem Versagen haben. Diese Angst hat mich bisher daran gehindert,
das Große Werk zu versuchen. Jetzt beginne ich erst mit dem, was ich
schon vor zehn Jahren hätte machen können. Aber ich bin froh, nicht
zwanzig Jahre damit gewartet zu haben.«
Er schürte das Feuer und blickte wieder in die Wüste hinaus. Der Jüngling
blieb eine Weile bei ihm, bis sich die Wüste mit dem Abendhimmel rosa
verfärbte. Da überkam ihn eine große Sehnsucht, in die Wüste
hineinzugehen, um zu sehen, ob die Stille seine Fragen beantworten
könne.
Er ging ohne Ziel, ohne jedoch die Palmen der Oase aus den Augen zu
verlieren. Er lauschte dem Wind und fühlte die Steine unter seinen Füßen.
Gelegentlich fand er eine Muschel und begriff, daß diese Wüste vor
geraumer Zeit ein großes Meer gewesen sein mußte. Dann setzte er sich
auf einen Stein und ließ sich vom Horizont, der sich vor ihm ausdehnte, in
den Bann schlagen. Liebe ohne Besitzanspruch war ihm unverständlich;
aber Fatima war eine Wüstenfrau, und nur die Wüste konnte ihn das
lehren.
Lange Zeit blieb er still, ohne an etwas zu denken, bi: er spürte, daß sich
etwas über seinem Kopf bewegte. Er blickte hinauf und sah zwei Sperber
am Himmel schweben
Der Jüngling sah den Vögeln zu und den Zeichnungen die diese mit ihrem
Flug beschrieben. Es schien wie ungeordnete Linien, und doc h mußten sie
einen Sinn haben Es gelang ihm nur nicht, ihre Bedeutung zu
entschlüsseln Deshalb wollte er mit seinem Blick dem Flug der Vögel
folgen, vielleicht konnte er ihm eine Botschaft entnehmen Vielleicht konnte
die Wüste ihm die Liebe ohne Besitzanspruch erklären.
-6 3 -
Plötzlich überfiel ihn eine große Müdigkeit. Sein Herz flehte daß er nicht
einschlafen möge: Er solle sich doch ganz hingeben. >Nun gleite ich in die
Sprache der Welt hinein, und alles auf dieser Erde ergibt einen Sinn, sogar
der Flug der Sperber<, dachte er. Und er dankte für das Glück, von der
Liebe zu einer Frau erfüllt zu sein. >Wenn man liebt, hat alles noch mehr
Sinn.<
Doch dann stieß einer der Vögel hernieder und griff den anderen an.
Während dieser schnellen Bewegung hatte der Jüngling plötzlich einen
Augenblick lang eine Vision: Ein Heer mit erhobenen Schwertern drang in
die Oase ein. Die Vision war sogleich wieder verschwunden, aber er war
äußerst erschrocken. Er hatte schon von Luftspiegelungen gehört und auch
einige gesehen: Es waren Wünsche, die über dem heißen Wüstensand
Gestalt annahmen. Aber er wünschte doch nicht, daß ein Heer in die Oase
einfiele.
Er wollte den Zwischenfall vergessen und versuchte, sich wieder auf die
rosa schimmernde Wüste und die Steine zu konzentrieren. Doch irgend
etwas in seinem Herzen ließ ihm keine Ruhe mehr.
»Achte stets auf die Zeichen«, hatte der alte König gesagt. Und der
Jüngling dachte an Fatima. Er dachte an das Gesehene und ahnte, daß es
kurz bevorstand.
Mit einiger Schwierigkeit fand er aus der Versunkenheit heraus, in der er
sich befand. Er stand auf und begab sich auf den Weg zu den
Dattelpalmen. Wieder einmal bemerkte er die vielen Ausdrucksweisen der
Dinge: Diesmal schien die Wüste sicher, während sich die Oase in einen
unsicheren Ort verwandelt hatte.
Der Kameltreiber saß unter einer Palme und beobachtete ebenfalls den
Sonnenuntergang. Er sah den Jüngling hinter einer Düne hervortreten.
»Ein Heer ist im Anmarsch. Ich hatte eine Vision«, sagte dieser.
»Die Wüste erfüllt die Herzen der Menschen mit Visionen«, entgegnete der
Kameltreiber gelassen.
Aber der Jüngling berichtete von den Vögeln: Er hatte ihren Flug verfolgt,
als er plötzlich in die Weitenseele eingetaucht war.
Hierauf sagte der Kameltreiber nichts mehr; er wußte sehr wohl, wovon der
Jüngling sprach. Er wußte, daß jedes Ding auf der Welt die Geschichte von
allen Dingen erzählen konnte. Wenn er ein Buch zufällig aufschlug oder
Leuten die Hand las oder Karten legte oder den Flug von Vögeln
beobachtete oder was auch immer, konnte jeder eine Verbindung zu dem
herstellen, was er gerade lebte. In Wirklichkeit waren es nicht die Dinge,
die etwas zeigten; es waren die Menschen selber, die, indem sie sich auf
die Dinge konzentrierten, die Möglichkeit entdeckten, in die Weitenseele
einzutauchen.
-6 4 -
In der Wüste gab es viele Männer, die sich ihren Unterhalt damit
verdienten, in die Weitenseele einzudringen. Sie nannten sich Wahrsager
und wurden von Frauen und den Alten gefürchtet. Nur selten suchten die
Krieger sie auf, weil es unmöglich ist, in eine Schlacht zu ziehen, wenn
man vorher schon weiß, daß man dabei umkommt. Die Krieger ziehen den
Reiz des Gefechts vor sowie das Abenteuer des Unbekannten; die Zukunft
steht geschrieben, von Allahs Hand, und was auch immer passieren würde,
es ist zum Besten des Menschen. Also leben die Krieger nur die
Gegenwart, weil diese voller Überraschungen ist und sie so vieles zu
beachten haben: wo das Schwert des Feindes niedergeht und wo das
Pferd ist, und wie sie parieren müssen, um dem Tod zu entkommen.
Der Kameltreiber war kein Krieger und hatte schon ~. einige Wahrsager
konsultiert. Viele hatten mit ihren Aus
sagen recht gehabt, andere nicht. Bis einer von ihnen, der älteste und
gefürchtetste, ihn fragte, warum er so an der Zukunft interessiert sei.
»Um einiges in Angriff zu nehmen und anderes abzuwenden, von dem ich
nicht will, daß es eintrifft«, antwortete der Kameltreiber. .
»Dann ist es ja nicht mehr deine Zukunft«, meinte der Wahrsager.
»Vielleicht möchte ich auch die Zukunft kennen, um mich darauf
vorbereiten zu können.«
»Wenn es gute Dinge sind, dann wird es eine angenehme Überraschung
sein«, sagte der Wahrsager. »Und wenn es unangenehme Dinge sind,
dann leidest du schon lange, bevor sie eintreffen.«
»Ich möchte die Zukunft kennen, weil ich ein Mensch bin, und wir
Menschen leben nun einmal im Hinblick auf die Zukunft«, sagte der
Kameltreiber zum Wahrsager.
Hierauf schwieg der Wahrsager. Er beherrschte die Kunst mit den
Stäbchen, welche er auf den Boden warf, um dann zu interpretieren, wie
sie lagen. Aber an jenem Tag warf er keine Stäbchen.
»Ich verdiene mein Geld mit Zukunft deuten«, sagte er.
»Ich kenne die Wissenschaft der Stäbchen und weiß, wie ich sie
handhaben muß, um in den Raum einzutauchen, wo alles geschrieben
steht. Dort kann ich die Vergangenheit sehen, wiederentdecken, was in
Vergessenheit geriet und die Zeichen der Gegenwart deuten. Wenn die
Leute mich aufsuchen, dann sehe ich nicht ihre Zukunft, sondern ich
erahne sie. Denn die Zukunft gehört Gott allein, und er offenbart sie nur
unter gewissen außergewöhnlichen Umständen. Und wie kann ich die
Zukunft erahnen? Durch die Zeichen der Gegenwart. In der Gegenwart
liegt das Geheimnis; wenn du der Gegenwart Beachtung schenkst, dann
kannst du sie verbessern. Und wenn du sie verbessert hast, dann wird das
Nachfolgende auch besser sein. Vergiß also die Zukunft und lebe jeden
-6 5 -
Tag deines Lebens nach den göttlichen Gesetzen und im Vertrauen, daß
Gott für seine Kinder sorgt. Jeder einzelne Tag enthält die Ewigkeit in
sich.«
Der Kameltreiber wollte wissen, unter welchen außergewöhnlichen
Umständen Gott Einblick in die Zukunft ermöglicht.
»Wenn er selber ihn gewährt. Und dies geschieht äußerst selten, aus
einem einzigen Grund: weil es sich um eine Zukunft handelt, die
geschrieben steht, aber jederzeit geändert werden kann.«
Gott hatte dem Jüngling einen kurzen Einblick in die Zukunft gewährt, weil
er wollte, daß dieser ihm als Werkzeug diente.
»Geh hin zu den Stammesoberhäuptern«, sagte der Kameltreiber.
»Berichte von den Kriegern, die sich der Oase nähern.«
»Sie werden mich auslachen.«
»Es handelt sich um Männer der Wüste, und als solche sind sie an Zeichen
gewöhnt.«
»Dann werden sie es bereits wissen.«
»Sie kümmern sich nicht darum. Sie glauben, daß Allah ihnen einen Mittler
schicken wird, wenn er etwas mitzuteilen hat. Das ist schon öfter
vorgekommen. Und heute bist du dieser Vermittler.«
Der Jüngling dachte an Fatima und beschloß, die Oberhäupter sogleich
aufzusuchen.
19
»Ich bringe Zeichen aus der Wüste«, sagte er zu dem Wächter, der den
Eingang des riesigen weißen Zeltes im Zentrum der Oase bewachte. »Ich
will die Oberhäupter sprechen.«
Der Wächter antwortete nicht. Er ging hinein und blieb lange fort. Dann
erschien er mit einem jungen Araber, der in weiße und goldene Gewänder
gekleidet war. Der Jüngling erzählte ihm, was er gesehen hatte. Daraufhin
bat ihn der junge Mann zu warten und verschwand wieder.
Inzwischen war die Nacht hereingebrochen. Zahlreiche Händler und
Einheimische gingen in das Zelt hinein und verließen es wieder. Nach und
nach erloschen die Lagerfeuer, und die Oase wurde so still wie die Wüste.
Nur im großen Zelt brannte noch Licht. Während dieser ganzen Zeit dachte
der Jüngling an Fatima, immer noch, ohne die Unterhaltung am Nachmittag
richtig verstanden zu haben.
-6 6 -
Nach Stunden des Wartens forderte ihn der Wächter endlich auf
hereinzukommen. Was er nun sah, überwältigte ihn. Nie hätte er vermutet,
daß es mitten in der Wüste so ein prachtvolles Zelt gab. Der Boden war mit
den feinsten Teppichen ausgelegt, die er je betreten hatte, und von der
Decke hingen ziselierte Messingleuchter mit brennenden Kerzen darauf.
Die Oberhäupter saßen im Halbkreis im hinteren Teil des Zeltes, Arme und
Beine auf reichbestickte Seidenkissen gebettet. Dienstboten kamen und
gingen mit Silbertabletts, vollbeladen mit Spezereien und Tee. Einige
kümmerten sich darum, daß die Glut in den Wasserpfeifen nicht erlosch.
Ein angenehmer Räucherduft erfüllte den Raum.
Es waren acht Oberhäupter, aber der Jüngling bemerkte sogleich, wer der
Wichtigste war: ein in Weiß und Gold gekleideter Araber, der in der Mitte
des Halbkreises saß. An seiner Seite stand der junge Araber, mit welchem
er vorher gesprochen hatte.
»Wer ist der Fremde, der von Zeichen spricht?« fragte eines der
Oberhäupter und betrachtete ihn.
»Das bin ich«, antwortete der Jüngling und erzählte, was er gesehen hatte.
»Und warum sollte die Wüste dies ausgerechnet einem Fremden
offenbaren, wo wir schon seit Generationen hier leben?« bemerkte ein
anderes Stammesoberhaupt.
»Weil meine Augen sich noch nicht an die Wüste gewöhnt haben, so daß
ich noch Dinge wahrnehme, die angepaßte Augen nicht mehr sehen
können«, antwortete er.
>Und weil ich die Weltenseele kenne, fügte er in Gedanken hinzu. Aber er
sagte nichts, weil Araber an diese Dinge nicht klauben.
»Die Oase ist ein neutraler Ort«, sagte ein Dritter. »Niemand würde sie
angreifen.«
»Ich berichte lediglich, was ich sah. Wenn ihr nicht daran glauben wollt,
dann braucht ihr nichts zu unternehmen.
Einen Augenblick lang kehrte tiefe Stille ein, dann brach eine erregte
Diskussion unter den Oberhäuptern aus. Sie sprachen in einem arabischen
Dialekt, den der Jüngling nicht verstand, doch als er aufbrechen wollte,
wurde er von einem Wächter zurückgehalten. Nun begann er sich zu
fürchten; irgend etwas stimmte hier nicht. Er bedauerte schon, sich dem
Kameltreiber anvertraut zu haben.
Auf einmal verzog sich der Mund des in der Mitte sitzenden Alten zu einem
kaum wahrnehmbaren Lächeln, und der Jüngling beruhigte sich. Der Alte
hatte sich nicht mit den anderen beratschlagt, er hatte bisher noch kein
einziges Wort gesprochen. Aber der Jüngling war inzwischen mit der
Sprache der Welt vertraut und merkte, wie sich, von dem Alten ausgehend,
-6 7 -
eine friedliche Atmosphäre in dem Zelt ausbreitete. Sein Gespür sagte ihm,
daß es doch richtig gewesen war, herzukommen.
Die Unterhaltung verstummte, und alle lauschten eine Weile dem Alten.
Dann wandte sich dieser an den Jüngling; jetzt war sein Gesicht kalt und
unnahbar.
»Vor dreitausend Jahren wurde in einem fernen Land ein Mann in einen
Brunnen geworfen und als Sklave verkauft, weil er an Träume glaubte«,
sagte der Alte. »Unsere Händler kauften ihn und brachten ihn nach
Ägypten. Und ein jeder von uns weiß, daß, wer an Träume glaubt, diese
auch deuten kann.«
>Obwohl man das nicht immer schafft<, dachte der Jüngling und erinnerte
sich an die alte Zigeunerin.
»Wegen der Träume des Pharao von mageren und fetten Kühen konnte
dieser Mann Ägypten vor der Hungersnot bewahren. Sein Name war Josef.
Auch er war ein Fremder in einem fremden Land, so wie du, und er muß
etwa in deinem Alter gewesen sein.«
Die Stille hielt an. Die Augen des Alten blieben undurchdringlich.
»Wir befolgen immer die Tradition. Die Tradition rettete die Ägypter zu
jener Zeit vor dem Hunger und machte sie zum reichsten Volk. Die
Tradition lehrt uns, wie die Männer die Wüste zu durchqueren und ihre
Töchter zu verheiraten haben. Die Tradition sagt auch, daß eine Oase ein
neutraler Ort ist, denn zu beiden Seiten gibt es Oasen, und diese sind
ungeschützt.«
Keiner sagte ein Wort, während der Alte sprach.
»Aber die Tradition lehrt uns auch, an die Botschaften der Wüste zu
glauben. Alles, was wir wissen, haben wir von der Wüste gelernt.«
Auf ein Zeichen des Alten erhoben sich alle. Die Versammlung war
beendet. Die Nargileh-Pfeifen wurden ausgemacht, und die Wächter
bezogen Stellung. Der Jüngling wollte auch aufbrechen, aber der Alte
sagte noch zu ihm: »Morgen werden wir ein Gelübde brechen, welches
besagt, daß in der Oase niemand eine Waffe tragen darf. Den ganzen Tag
über werden wir auf den Feind warten. Wenn die Sonne untergegangen ist,
geben mir die Männer ihre Waffen zurück. Für jeden zehnten getöteten
Feind erhältst du eine Goldmünze. Jedoch dürfen die Waffen nicht aus
ihren Verstecken, ohne eingesetzt zu werden. Sie sind so launisch wie die
Wüste, und wenn wir sie umsonst hervorholen, können sie uns das nächste
Mal ihre Dienste verwehren. Wenn also morgen keine Waffe zum Einsatz
kommen sollte, so wird zumindest eine für dich benutzt werden.«
-6 8 -
20
Die Oase war nur vom Mondschein beleuchtet, als der Jüngling ins Freie
trat. Er hatte bis zu seinem Zelt einen Weg von zwanzig Minuten
zurückzulegen. All die Ereignisse, die sich zugetragen hatten, erschreckten
ihn. Er war in die Weitenseele eingetaucht und mußte möglicherweise mit
seinem Leben dafür bezahlen. Ein hoher Einsatz. Aber seit dem Tag, an
dem er seine Schafe verkaufte, um seinem persönlichen Lebensweg zu
folgen, gab er immer hohe Einsätze. Und wie sagte doch der Kameltreiber:
Morgen zu sterben ist ebensogut wie an jedem anderen Tag. Jeder Tag ist
dazu da, um gelebt zu werden oder um an ihm die Welt zu verlassen. Alles
hing nur von einem Wort ab: Maktub.
Er ging ruhig dahin und bereute nichts. Wenn er morgen sterben würde,
dann deshalb, weil Gott keine Lust verspürte, die Zukunft abzuändern.
Immerhin würde er sterben, nachdem er die Meerenge überquert hatte, in
einem Kristallwarengeschäft tätig war, die Stille der Wüste kennengelernt
hatte und die Augen von Fatima. Er hatte jeden einzelnen Tag intensiv
gelebt, seit er vor langer Zeit von zu Hause fortging. Wenn er morgen
sterben sollte, so hatten seine Augen viel mehr gesehen als die Augen
anderer Hirten, und darauf war er stolz. Plötzlich vernahm er ein Grollen,
und er wurde von einem Windstoß von ungeahnter Kraft zu Boden
geworfen. Um ihn her war eine riesige Staubwolke, die den Mond fast
verdeckte. Vor ihm bäumte sich ein riesiger Schimmel auf, der ein
unheimliches Wiehern ausstieß. Der Jüngling konnte kaum etwas
erkennen, aber eine Angst überwältigte ihn, wie er sie noch nie gekannt
hatte. Auf dem Pferd saß ein Reiter ganz in Schwarz, mit einem Falken auf
seiner linken Schulter. Er trug einen Turban und vor dem Gesicht ein Tuch,
das nur die Augen frei ließ. Er glich dem Botschafter der Wüste, und seine
Ausstrahlung war stärker als die aller Personen, die er bisher
kennengelernt hatte.
Der geheimnisvolle Reiter zog sein gebogenes Schwert, das am Sattel
befestigt war. Der Stahl leuchtete im Mondlicht auf.
»Wer wagt hier den Flug der Sperber zu deuten«, fragte er mit einer
gewaltigen Stimme, die zwischen den fünfzigtausend Dattelpalmen von ElFayum widerzuhallen schien.
»Ich wagte es«, sagte der Jüngling. Er mußte an Santiago von Compostela
denken, an seinen Schimmel und die Ungläubigen unter seinen Hufen. Nur
daß es jetzt die umgekehrte Situation war. »Ich wagte es«, wiederholte er
und duckte sich, um dem Schwerthieb auszuweichen. »Viele Leben
werden dank der Wellenseele gerettet werden, mit der ihr nicht gerechnet
habt.«
-6 9 -
Doch das Schwert fuhr nicht auf ihn hernieder.
Die Hand des Fremden mit dem Schwert senkte sich langsam herunter, bis
die Spitze der Klinge die Stirne des Jünglings berührte. Sie war so scharf,
daß ein Blutstropfen heraustrat. Der Reiter blieb unbeweglich. Der Jüngling
ebenfalls. Der Gedanke an Flucht kam ihm gar nicht. In seinem Herzen
regte sich eine seltsame Freude: Er würde für seine innere Bestimmung
sterben. Und für Fatima. Also hatten die Zeichen nicht getrogen. Hier war
nun der Feind, und er brauchte keine Angst vor dem Tod zu haben, denn
es gab eine Wellenseele. Bald würde er ein Teil von ihr sein. Und morgen
schon würde der Feind auch ein Teil davon sein.
Der Fremde hielt immer noch die Spitze des Schwertes auf seine Stirn.
»Wieso hast du den Flug der Vögel gedeutet?«
»Ich habe nur gelesen, was die Vögel mitteilen wollten. Sie möchten die
Oase retten, und ihr werdet sterben. Die Oase hat mehr Männer, als ihr es
seid.«
Die Schwertspitze berührte weiter seine Stirn.
»Wer bist du, um das .von Allah bestimmte Schicksal ändern zu wollen?«
»Allah hat die Heere gemacht und auch die Vögel. Allah hat mir die
Sprache der Vögel gezeigt. Alles wurde von der gleichen Hand
geschrieben«, sagte der Jüngling, der Worte des Kameltreibers eingedenk.
Endlich entfernte der Reiter das Schwert von seiner Stirn.
Der Jüngling fühlte sich erleichtert, aber er vermochte nicht zu fliehen.
»Sei vorsichtig mit den Vorhersagen«, sagte der Fremde. »Wenn die Dinge
geschrieben stehen, dann kann man sie nicht verhindern.«
»Ich sah lediglich ein Heer, aber nicht den Ausgang einer Schlacht«,
entgegnete der Jüngling.
Nun schien der Reiter zufrieden mit der Antwort. Aber er hielt das Schwert
noch immer in der Hand.
»Was treibt ein Fremder in einem fremden Land?«
»Ich bin auf der Suche nach meinem persönlichen Lebensweg. Doch das
kannst du nicht verstehen.«
Der Reiter steckte sein Schwert wieder in die Scheide, und der Falke auf
seiner Schulter stieß einen eigenartigen Schrei aus. Der Jüngling begann
sich zu entspannen.
»Ich mußte nur deinen Mut prüfen«, sagte der Fremde. »Denn Mut ist die
wichtigste Gabe für denjenigen, der die Sprache der Welt sucht.«
Der Jüngling war überrascht. Dieser Mann sprach von Dingen, die nur
wenige kannten.
-7 0 -
»Man darf nie erschlaffen, selbst wenn man schon so weit gekommen ist«,
fuhr er fort. »Man muß die Wüste lieben, darf ihr aber nie ganz vertrauen.
Denn die Wüste bedeutet für jeden eine Prüfung: Sie tötet den, der sich
ablenken läßt und nicht jeden Schritt überlegt.«
Seine Worte erinnerten an die Worte des alten Königs.
»Wenn die Krieger kommen und dein Kopf bei Sonnenuntergang noch auf
deinen Schultern sitzt, dann besuche mich«, sagte der Fremde.
Dieselbe Hand, die das Schwert geschwungen hatte, schwang jetzt eine
Peitsche. Das weiße Pferd bäumte sich wieder auf und wirbelte eine
Sandwolke auf.
»Wo wohnst du?« rief der Jüngling hinter dem entschwindenden Reiter her.
Die Hand mit der Peitsche zeigte gen Süden. Der Jüngling war dem
Alchimisten begegnet.
21
Am nächsten Morgen gab es zweitausend bewaffnete Männer unter den
Palmen von El-Fayum. Noch bevor die Sonne senkrecht stand, tauchten
fünfhundert Krieger am Horizont auf. Die Reiter kamen aus nördlicher
Richtung in die Oase, sie wirkten wie eine friedliche Expedition, aber unter
ihren weißen Gewändern hielten sie Waffen verborgen. Als sie in die Nähe
des großen Zeltes im Zentrum von El-Fayum kamen, zogen sie ihre
Krummsäbel und Gewehre hervor und griffen ein leeres Zelt an.
Die Wüstenmänner umzingelten die Krieger. Innerhalb einer halben Stunde
lagen vierhundertneunundneunzig Körper verstreut auf dem Wüstenboden.
Die Kinder befanden sich am anderen Ende des Dattelhaines und sahen
nichts. Die Frauen beteten in den Zelten für ihre Männer und konnten
ebenfalls nichts sehen. Wenn nicht die toten Körper herumgelegen wären,
hätte es ein ganz gewöhnlicher Tag sein können.
Nur ein einziger Krieger blieb verschont: der Befehlshaber der
Angreifenden. Nachmittags wurde er den Stammesoberhäuptern
vorgeführt, die ihn fragten, warum er mit der Tradition gebrochen habe. Der
Befehlshaber antwortete, daß seine Männer hungrig und durstig waren und
erschöpft von so vielen Kampftagen, so daß sie eine Oase einnehmen
wollten, um den Kampf fortsetzen zu können.
Das führende Stammesoberhaupt erklärte, daß es ihm um die Krieger leid
täte, aber daß eine Tradition niemals gebrochen werden dürfe. Das
einzige, was sich in der Wüste wandle, seien die Dünen, wenn der Wind
wehe.
-7 1 -
Danach wurde der Befehlshaber zu einer ehrenlosen Hinrichtung verurteilt.
Nicht durch eine Gewehrkugel oder durch ein Schwert wurde er getötet,
sondern an einer abgestorbenen Dattelpalme aufgeknüpft. Sein Körper
schwankte im Wüstenwind.
Das Stammesoberhaupt ließ den Jüngling rufen und überreichte ihm
fünfzig Goldstücke. Der Anführer wiederholte die Geschichte von Josef in
Ägypten und bat den Jüngling, zum offiziellen Berater in der Oase zu
werden.
22
Als die Sonne untergegangen war und die ersten Sterne erschienen - sie
leuchteten sehr schwach, weil Vollmond war -, ging der Jüngling in
Richtung Süden. Dort gab es nur ein Zelt, und die vorbeikommenden
Araber sagten, daß dieser Ort voller Dschinns sei. Aber der Jüngling setzte
sich auf einen Stein und wartete.
Der Alchimist erschien erst, als der Mond schon hoch am Himmel stand. Er
trug zwei tote Sperber über der Schulter.
»Hier bin ich«, sagte der Jüngling.
»Du solltest dich hier nicht aufhalten«, antwortete der Alchimist. »Oder hat
dein persönlicher Lebensweg dich an diesen Ort geführt?«
»Es ist Krieg zwischen den Stämmen. Es ist nicht möglich, die Wüste zu
durchqueren.«
Da stieg der Alchimist vom Pferd und bedeutete dem Jüngling mit einer
Geste, ihm ins Zelt zu folgen. Es war ein Zelt wie jedes andere in der Oase
- mit Ausnahme des großen Zentralzeltes, mit seinem Luxus wie aus dem
Märchenbuch. Er hielt nach dem Schmelzofen, den Phiolen und Tiegeln
Ausschau, fand jedoch nichts. Es gab nur ein paar aufgestapelte Bücher,
einen Kochherd und Teppiche voll rätselhafter Zeichnungen.
»Setz dich, ich werde uns einen Tee machen«, sagte der Alchimist. »Und
dann lassen wir uns die Sperber schmecken.«
Der Jüngling hatte den Verdacht, daß es sich um dieselben Vögel
handelte, die er am Vortag gesehen hatte, er sagte jedoch nichts. Der
Alchimist machte Feuer, und in kurzer Zeit war das ganze Zelt mit einem
herrlichen Geruch nach gebratenem Fleisch erfüllt. Es war ein noch
angenehmerer Duft als der der Wasserpfeifen.
»Warum wolltest du mich sehen?« fragte der Jüngling.
»Wegen der Zeichen. Der Wind hat mir dein Kommen angekündigt. Und
daß du Hilfe brauchen würdest.«
-7 2 -
»Das bin nicht ich. Das ist der andere, der Engländer.
»Der hat dich gesucht.«
»Der muß vorher noch andere Dinge finden, bevor er mich findet Aber er
ist bereits auf dem richtigen Pfad Er hat begonnen, die Wüste zu
betrachten«
»Und ich?«
»Wenn man etwas will, dann wirkt das ganze Universum darauf hin, daß
die Person ihren Traum verwirklichen kann«, sagte der Alchimist, indem er
die Worte des alten Königs wiederholte Der Jüngling verstand Hier war
wieder ein Mann auf seinem Weg, der ihn seiner inneren Bestimmung
näher bringen würde
»Wirst du mich unterrichten?«
»Nein Denn du weißt schon alles, was du brauchst Ich werde dich nur in
Richtung deines Schatzes leiten«
»Es ist Krieg«, wiederholte der Jüngling
»Ich kenne die Wüste«
»Ich habe meinen Schatz bereits gefunden Ich besitze ein Kamel, das Geld
aus dem Kristallwarengeschäft und fünfzig Goldmünzen Damit kann ich in
meinem Land ein reicher Mann sein«
»Aber nichts davon hegt bei den Pyramiden«, erwiderte der Alchimist
»Ich habe Fatima Das ist mein größter Schatz«
»Auch sie ist nicht bei den Pyramiden«
Schweigend verspeisten sie die Vogel Der Alchimist öffnete eine Flasche
und goß eine rote Flüssigkeit in das Glas des Jünglings Es war Wein, einer
der besten, die er je getrunken hatte Aber Wein war doch gesetzlich
verboten.
»Das Schlechte ist nicht, was in den Mund hineinkommt«, sagte der
Alchimist, »sondern was herauskommt«
Der Jüngling wurde beschwingt durch den Wein Aber der Alchimist flößte
ihm Unbehagen ein Sie setzten sich vor das Zelt und sahen den Schein
des Mondes, neben dem die Sterne verblaßten.
»Trink nur«, sagte der Alchimist und merkte, daß der Jüngling zusehends
lustiger wurde »Ruh dich ein wenig aus, wie sich ein Krieger immer vor
dem Kampf ausruht Aber vergiß nicht, daß dem Herz dort ist, wo auch dein
Schatz hegt Und daß dein Schatz entdeckt werden muß, damit all das, was
du auf dem Weg entdeckt hast, einen Sinn ergibt Morgen verkaufe dem
Kamel und kaufe dir ein Pferd Die Kamele sind verräterisch Sie gehen
Tausende von Schritten, ohne ein Zeichen der Erschöpfung Aber plötzlich
knien sie sich nieder und sterben Pferde ermüden nach und nach Und du
-7 3 -
weißt immer, wieviel du ihnen ab verlangen kannst oder wann sie sterben
werden«
23
Am folgenden Abend erschien der Jüngling mit einem Pferd beim Zelt des
Alchimisten Er wartete ein bißchen, bis dieser mit seinem Falken auf der
linken Schulter angeritten kam.
»Nun zeig mir das Leben in der Wüste«, sagte der Alchimist »Denn nur wer
Leben findet, kann auch Schatze finden«
Sie ritten durch die Dünen, die vom Vollmond beleuchtet waren >Ich weiß
nicht, ob ich Leben finden werde, schließlich kenne ich die Wüste noch
nichts dachte der Jüngling Er wollte sich umdrehen, um es dem
Alchimisten zu sagen, aber er fürchtete sich vor ihm Endlich kamen sie an
den Ort mit den Steinen, wo der Jüngling die Sperber gesehen hatte, doch
alles, was er dort bemerkte, waren die Stille und der Wind.
»Ich kann kein Leben in der Wüste entdecken«, sagte der Jüngling, »zwar
weiß ich, daß es das gibt, aber ich kann es nicht ausfindig machen.«
»Leben zieht Leben an«, bemerkte der Alchimist.
Und der Jüngling verstand Sogleich ließ er die Zügel seines Pferdes locker,
und es bewegte sich frei durch die Steine und den Sand Der Alchimist
folgte ihnen, ohne et was zu sagen, und das Pferd des Jünglings lief
beinahe eine halbe Stunde umher Die Palmen der Oase konnten sie schon
nicht mehr sehen, nur den riesigen Mond am Himmel und die Felsen, die
silbrig leuchteten Plötzlich, an einem Ort, wo er noch nie gewesen war,
merkte der Jüngling, daß sein Pferd stehengeblieben war.
»Hier gibt es Leben«, antwortete der Jüngling dem AIchimisten. »Ich kenne
zwar die Sprache der Wüste nicht, aber mein Pferd kennt die Sprache des
Lebens.«
Sie stiegen ab Der Alchimist sagte nichts Er beobachtete die Steine,
während er langsam vorwärts ging Mit einemmal blieb er stehen und
bückte sich vorsichtig Im Boden zwischen den Steinen war ein Loch, der
Alchimist steckte seine Hand hinein, dann den ganzen Arm bis zur Schulter
Irgend etwas dort drinnen bewegte sich, und die Augen des Alchimisten er konnte nur diese erkennen - verengten sich vor Anstrengung und
Spannung Der Alchimist schien zu kämpfen mit dem, was im Loch
versteckt war Aber mit einem Ruck, der den Jüngling erschreckte, zog er
den Arm heraus und erhob sich sogleich. Seine Hand hielt eine Schlange
am Schwanzende fest.
-7 4 -
Der Jüngling machte einen Satz nach hinten Die Schlange wand sich ohne
Unterlaß und zischte und gab Geräusche von sich, die die Stille der Wüste
verletzten. Es war eine Kobra, deren Gift einen Mann in wenigen Minuten
zu töten vermochte
>Vorsicht vor dem Gift<, dachte der Jüngling Aber der Alchimist hatte seine
Hand in das Loch gesteckt - wahrscheinlich war er schon gebissen worden
Sein Gesicht jedoch war noch ganz ruhig.
»Der Alchimist ist zweihundert Jahre alt«, hatte der Engländer behauptet Er
sollte also wissen, wie man mit Schlangen in der Wüste umgeht.
Der Jüngling beobachtete, wie sein Gefährte zum Pferd ging und sein
Schwert in Form eines Halbmondes herauszog Mit diesem zeichnete er
einen Kreis auf den Wüstenboden und legte die Schlange in die Mitte
Sogleich beruhigte sich das Tier
»Du brauchst dich nicht zu fürchten, sie wird nicht rausgehen Und du hast
das Leben in der Wüste entdeckt, das Zeichen, welches ich gebraucht
habe«
»Warum war das so wichtig?«
»Weil die Pyramiden von Wüste umgeben sind.«
Der Jüngling wollte nichts von Pyramiden hören. Seit der letzten Nacht war
ihm das Herz schwer, und er war traurig. Denn seinen Schatz zu suchen
bedeutete, Fatima verlassen zu müssen
»Ich werde dich durch die Wüste begleiten«, sagte der Alchimist
»Aber ich mochte in der Oase bleiben«, entgegnete der Jüngling »Ich habe
Fatima gefunden, und sie bedeutet mir mehr als der Schatz«
»Fatima ist eine Wüstenfrau«, sagte der Alchimist »Sie weiß, daß die
Männer abreisen müssen, um heimkehren zu können Sie hat ihren Schatz
bereits gefunden dich. Jetzt erwartet sie, daß auch du findest, was du
suchst«
»Und wenn ich mich entschließe zu bleiben?«
»Dann wirst du Mitglied des Wüstenrats Du besitzt genug Gold, um viele
Schafe und viele Kamele zu kaufen Du wirst Fatima heiraten, und ihr
werdet das erste Jahr sehr glücklich sein Du wirst die Wüste lieben lernen
und wirst jede einzelne der fünfzigtausend Dattelpalmen kennen Du wirst
beobachten, wie sie wachsen, womit sie eine Welt offenbaren, die sich in
ständigem Wandel befindet Und du wirst die Sprache der Zeichen immer
besser verstehen lernen, denn die Wüste ist ein besserer Lehrmeister als
jeder andere.
Im zweiten Jahr erinnerst du dich dann, daß es einen Schatz gibt. Die
Zeichen werden unablässig davon sprechen, und du wirst versuchen, ihnen
keine Beachtung zu schenken. Du wirst dein Wissen nur in den Dienst der
-7 5 -
Oase und ihrer Bewohner stellen. Die Stammesoberhäupter werden es dir
danken. Deine Kamele werden dir Reichtum und Macht einbringen. Im
dritten Jahr werden dich die Zeichen weiterhin an deinen Schatz und
deinen persönlichen Lebensweg erinnern. Du wirst nächtelang durch die
Wüste streifen, und Fatima wird traurig sein, weil sie verursacht hat, daß
dein Weg unterbrochen wurde. Aber du schenkst ihr Liebe, und sie erwidert
deine Liebe Du erinnerst dich, daß sie dich niemals gebeten hat zu bleiben,
denn eine Wüstenfrau weiß auf ihren Mann zu warten. Darum wirst du sie
auch nicht verantwortlich machen. Aber du wirst viele Nächte durch den
Sand der Wüste zwischen den Dattelpalmen wandeln und denken, daß du
seinerzeit doch besser vorwärts gegangen wärst und deiner Liebe zu
Fatima mehr vertraut hättest. Denn was dich in der Oase gehalten hat, war
deine eigene Befürchtung, niemals zurückzukehren Doch dann werden dir
die Zeichen bedeuten, daß dein Schatz für immer begraben ist.
Im vierten Jahr verlassen dich die Zeichen ganz, weil du ihnen keine
Beachtung geschenkt hast Die Stammesführer werden dies bemerken, und
du wirst aus dem Rat entlassen Bis dahin wirst du ein reicher Händler sein,
mit vielen Kamelen und vielen Waren Aber du wirst den Rest deiner Tage
zwischen der Wüste und den Dattelpalmen umherstreifen, - wohl wissend,
daß du deinem persönlichen Lebensweg nicht gefolgt bist, und daß es nun
zu spät dafür ist.
Ohne jemals verstanden zu haben, daß die Liebe niemals jemanden
hindert, seine innere Bestimmung zu erfüllen Wenn das nämlich passiert,
dann war es nicht die wahre Liebe, die, welche die Sprache der Welt
spricht«
Der Alchimist löste den Bannkreis auf dem Boden wieder auf, und die
Schlange verschwand eilig zwischen den Steinen Der Jüngling dachte an
den Kristallglashändler, der immer nach Mekka gehen wollte, und an den
Engländer der einen Alchimisten suchte. Er dachte auch an eine Frau, die
der Wüste vertraute, und diese brachte ihr eines Tages denjenigen, der sie
zu lieben bereit war.
Sie stiegen wieder auf ihre Pferde, und diesmal ritt der Jüngling hinter dem
Alchimisten her. Der Wind trug die Geräusche der Oase zu ihnen herüber,
und er versuchte, die Stimme Fatimas herauszuhören An diesem Tag war
er nicht zum Brunnen gegangen, wegen der Schlacht.
Doch am Abend, während sie jene Schlange in jenem Kreis beobachteten,
hatte der seltsame Reiter mit dem Falken auf der Schulter von Liebe und
Schätzen gesprochen, von den Wüstenfrauen und von seinem Lebensweg.
»Ich werde mit dir gehen«, sagte der Jüngling. Und alsbald kehrte Friede in
seinem Herzen ein.
»Wir reisen morgen vor Sonnenaufgang ab«, war die einzige Antwort des
Alchimisten
-7 6 -
24
Der Jüngling konnte die ganze Nacht nicht schlafen. Zwei Stunden vor
Sonnenaufgang weckte er einen der Burschen, der mit ihm im Zelt schlief,
und bat ihn, daß er ihm zeige, wo Fatima wohne. Sie gingen gemeinsam
dorthin Zur Belohnung gab ihm der Jüngling Geld für ein Schaf.
Dann bat er ihn, Fatimas Schlafstätte aufzusuchen, sie zu wecken und ihr
zu sagen, daß er draußen warte. Der junge Araber tat, wie ihm geheißen,
und erhielt zur Belohnung Geld für ein weiteres Schaf.
»Jetzt geh und laß uns allein«, sagte der Jüngling nun zu dem jungen
Araber, der in sein Zelt zurückkehrte, um weiterzuschlafen. Jener war stolz
darauf, dem Berater der Oase behilflich gewesen zu sein, und glücklich,
nun Geld zu besitzen, um Schafe kaufen zu können.
Fatima erschien vor dem Zelt, und sie gingen zwischen den Dattelpalmen
einher. Der Jüngling wußte zwar, daß dies gegen die Sitten verstieß, doch
das war jetzt einerlei.
»Ich gehe«, sagte er »Und ich möchte, daß du weißt, daß ich
zurückkommen werde Ich liebe dich, denn…«
»Sag nichts mehr«, unterbrach ihn Fatima »Man liebt, weil man liebt. Dafür
gibt es keinen Grund.«
Aber der Jüngling fuhr fort »Ich liebe dich, weil ich einen Traum hatte,
einen König traf, Kristallwaren verkaufte, die Wüste durchquerte, Stämme
begannen, sich zu bekriegen, und ich an einem Brunnen war, um nach
einem Alchimisten zu fragen. Ich liebe dich, weil das ganze Universum
dazu beigetragen hat, daß ich zu dir gelangte«
Sie umarmten sich. Es war das erste Mal, daß ihre Körper sich berührten.
»Ich komme ganz gewiß zurück«, wiederholte er.
»Früher habe ich die Wüste mit Sehnsucht betrachtet. Jetzt werde ich es
voller Hoffnung tun. Mein Vater reiste auch eines Tages ab, doch er kehrte
zu meiner Mutter zurück, so wie er jetzt immer heimkehrt«
Und sie sagten nichts mehr Sie gingen eine Weile zwischen den Palmen
umher, dann brachte der Jüngling sie wieder an den Eingang ihres Zeltes
»Ich komme wieder, genauso wie dem Vater immer zu deiner Mutter
zurückkommt«, sagte er.
Nun bemerkte er, daß Fatimas Augen voll Tränen standen.
»Du weinst ja.«
»Ich bin eine Wüstenfrau«, erwiderte sie, indem sie ihr Gesicht zu
verbergen suchte. »Aber an erster Stelle bin ich eine Frau.«
-7 7 -
Fatima verschwand im Zelt. Die Sonne würde bald aufgehen. Wenn der
Tag anbrach, würde sie das gleiche verrichten, was sie während vieler
Jahre gemacht hatte, aber dennoch war alles anders geworden. Der
Jüngling weilte nicht mehr in der Oase, und diese würde nicht mehr die
gleiche Bedeutung haben wie noch vor kurzem. Sie würde nicht mehr der
Ort sein mit fünfzigtausend Dattelpalmen und dreihundert Brunnen, bei
dem die Pilger glücklich anlangten am Ende einer langen Reise. Die Oase
würde von nun an einen leeren Ort für sie darstellen.
Von nun an würde die Wüste wichtiger sein als die Oase. Sie würde sie
immer betrachten und zu erraten versuchen, welchem Stern der Jüngling
auf der Suche nach seinem Schatz gefolgt sei. Sie würde ihre Küsse dem
Wind mitgeben in der Hoffnung, daß diese das Gesicht des Jünglings
streiften und ihm erzählten, daß sie lebte und auf ihn wartete, wie eine
Frau, die einen mutigen Mann erwartet, der seinen Traumen und Schätzen
nachgeht Von diesem Tag an würde die Wüste nur eines sein die Hoffnung
auf seine Wiederkehr!
25
»Denke nicht an das, was wir zurücklassen«, sagte der Alchimist, als sie
durch den Wüstensand ritten. »Alles ist in der Weltenseele eingraviert und
wird für immer dort bleiben.«
»Die Menschen träumen mehr von der Rückkehr als vor der Abreise«,
meinte der Jüngling, der sich schon wieder an die Stille der Wüste
gewöhnte.
»Wenn das, was du gefunden hast, echt ist, dann wird es nie vergehen.
Und du kannst eines Tages zurückkehren. Wenn es jedoch nur ein
Lichtmoment war, wie die Explosion eines Sternes, dann findest du beim
Wiederkommen nichts mehr vor. Aber du hast eine Lichtexplosion erlebt
und das allein hat sich bereits gelohnt.«
Der Mann sprach die Alchimistensprache, aber der Jüngling wußte sehr
wohl, daß er sich auf Fatima bezog.
Es war schwer, nicht an das zu denken, was sie zurück ließen. Die Wüste
mit ihrer immer gleichen Landschaft füllte sich mit Tr äumen. Der Jüngling
sah noch die Dattelpalmen, die Brunnen und das Gesicht der geliebten
Frau vor sich. Er sah den Engländer mit seinem Labora tonum und den
Kameltreiber, der ein Meister ist und es nicht weiß.
>Vielleicht hat der Alchimist selber noch nie geliebt<, dachte er bei sich.
-7 8 -
Der Alchimist ritt voraus, mit dem Falken auf der Schulter Der Falke kannte
die Sprache der Wüste gut, und immer, wenn sie anhielten, flog er davon,
um Nahrung zu holen. Am ersten Tag brachte er einen Hasen. Am zweiten
Tag brachte er zwei Vögel.
Nachts breiteten sie ihre Decken aus, machten aber kein Lagerfeuer. Die
Nächte in der Wüste waren kalt und wurden immer finsterer, während der
Mond am Himmel abnahm. Eine Woche lang blieben sie schweigsam und
besprachen lediglich die nötigen Maßnahmen, um den Kämpfen der
Stämme auszuweichen. Der Krieg dauerte an, und der Wind wehte
gelegentlich den süßlichen Geruch von Blut herüber. Es mußte in der Nähe
eine Schlacht stattgefunden haben, und der Wind erinnerte den Jüngling
an die Sprache der Zeichen, die ihm stets zeigen konnten, was seine
Augen nicht zu sehen vermochten. Am siebten Reisetag entschloß sich der
Alchimist, früher als üblich zu rasten. Er nahm die Feldflasche und bot dem
Jüngling Wasser an, und der Falke flog auf Beutefang.
»Nun bist du beinahe schon am Ziel deiner Reise«, sagte der Alchimist.
»Meinen Glückwunsch, daß du deinem persönlichen Lebensweg gefolgt
bist.«
»Und du führst mich, ohne etwas zu sagen. Ich hatte gehofft, du würdest
mich lehren, was du weißt. Vor einiger Zeit war ich mit einem Mann in der
Wüste, der Bücher über Alchimie besaß. Aber sie lehrte mich nichts.«
»Es gibt nur eine Möglichkeit zu lernen«, entgegnete der Alchimist. »Und
das ist durch Handeln. Alles, was du wissen mußt, hat dich die Reise
gelehrt. Jedoch eines fehlt noch.«
Der Jüngling wollte wissen, was es war, aber der Alchimist schaute wie
gebannt auf den Horizont und erwartete die Rückkehr des Falken.
»Warum nennt man dich Alchimist?«
»Weil ich einer bin.«
»Und was stimmte bei den anderen Alchimisten nicht, die Metall in Gold
verwandeln wollten und es nicht schafften?«
»Sie suchten nur nach Gold«, antwortete der Gefährte. »Sie suchten den
Schatz am Ende ihres persönlichen Lebensplanes, ohne jedoch den
eigentlichen Lebensplan leben zu wollen.«
»Was fehlt mir noch an Wissen?« beharrte der Jüngling. Aber der Alchimist
blickte noch immer zum Horizont hinüber. Nach einiger Zeit kehrte der
Falke mit einer Beute zurück. Sie gruben ein Loch und machten das Feuer
darin, damit man das Licht der Flammen aus der Ferne nicht sehen konnte.
»Ich bin ein Alchimist, weil ich einer bin«, sagte er, während er die Mahlzeit
zubereitete. »Ich erlernte diese Wissenschaft von meinen Vorvätern, die
sie wiederum von ihren Vorvätern lernten, und so weiter bis zur Entstehung
der Welt. Zu jener Zeit konnte die ganze Weisheit des Großen Werkes
-7 9 -
noch auf einem einfachen Smaragd geschrieben stehen. Aber die
Menschen schenkten den einfachen Dingen keine Beachtung und fingen
an, Abhandlungen, Erläuterungen und philosophische Studien zu
verfassen. Sie fingen auch an zu behaupten, daß sie den Weg besser
kannten als die anderen. Aber die Smaragdtafel ist bis heute wirksam
geblieben.«
»Was stand denn darauf?« wollte der Jüngling wissen.
Der Alchimist begann in den Sand zu malen und brauchte nicht länger als
fünf Minuten dazu. Während er malte, dachte der Jüngling an den alten
König und den Marktplatz, wo sie sich eines Tages begegnet waren; es
erschien ihm, als lägen unendlich viele Jahre dazwischen.
»Das stand auf der smaragdenen Tafel«, sagte der Alchimist, als er fertig
war.
Der Jüngling näherte sich, um die Worte zu lesen, die im Sand
aufgezeichnet waren.
»Das ist ja eine Geheimsprache«, stellte er enttäuscht fest. »Es ähnelt den
Büchern des Engländers.«
»Nein«, entgegnete der Alchimist. »Es ist wie der Flug der Sperber; es soll
nicht nur vom Verstand erfaßt werden. Die Smaragdtafel stellt einen
direkten Zugang zur Weltenseele dar. Die Weisen hatten erkannt, daß
diese Welt lediglich ein Abbild des Paradieses ist. Die bloße Existenz
dieser Welt ist die Garantie dafür, daß es eine vollkommenere Welt gibt.
Gott erschuf diese Welt, damit der Mensch durch das Stoffliche seine
geistigen Gesetze erkennen lernt. Das ist es, was ich unter Handeln
verstehe.«
»Muß ich überhaupt die Smaragdtafel verstehen?« fragte der Jüngling.
»Vielleicht, wenn du in einem Alchimie-Labor tätig wärst, dann wäre nun
der Moment gekommen, um die beste Möglichkeit ausfindig zu machen,
die Smaragdtafel zu entziffern. Aber du befindest dich in der Wüste. Diese
dient ebensogut dazu, die Welt zu verstehen, wie jedes andere Mittel auf
dieser Erde. Du brauchst die Wüste nicht einmal ganz zu verstehen: Es
genügt, wenn du dich in die Betrachtung eines einzigen Sandkorns
versenkst, und du wirst darin alle Herrlichkeiten der Schöpfung
wiederfinden.«
»Was kann ich tun, um in die Wüste einzutauchen?«
»Höre auf die Stimme deines Herzens. Es kennt alle Dinge, denn es
kommt aus der Weltenseele und wird eines Tages dorthin zurückkehren.«
-8 0 -
26
Sie zogen abermals zwei Tage weiter, ohne sich zu unterhalten. Der
Alchimist wurde noch vorsichtiger, weil sie sich der Gegend mit den
heftigsten Kämpfen näherten. Und der Jüngling versuchte, die Stimme
seines Herzens wahrzunehmen.
Es war ein schwieriges Herz: Vorher war es daran gewöhnt, immer
abzureisen, und nun wollte es unbedingt ankommen. Manchmal erzählte
ihm sein Herz stundenlang Sehnsuchtsgeschichten, ein andermal war es
vom Sonnenaufgang in der Wüste derart bewegt, daß der Jüngling
heimlich weinen mußte. Das Herz schlug schneller, wenn es ihm von dem
Schatz erzählte, und langsamer, wenn sich der Blick des Jünglings am
unendlichen Horizont verlor. Aber es schwieg nie, selbst wenn der Jüngling
kein einziges Wort mit dem Alchimisten wechselte.
»Warum müssen wir auf die Stimme des Herzens hören?« fragte der
Jüngling, als sie am Abend Rast machten.
»Weil dort, wo es weilt, auch dein Schatz liegen wird.«
»Mein Herz ist aufgeregt«, sagte der Jüngling. »Es hat Träume, erregt sich
ständig und ist in eine Wüstenfrau verliebt. Es bittet mich um allerlei und
läßt mich viele Nächte nicht schlafen, wenn ich an Fatima denke.«
»Das ist gut so. Dann lebt dein Herz. Lausche weiterhin, was es dir zu
sagen hat.«
An den drei darauffolgenden Tagen kamen die beiden an einigen Kriegern
vorbei, und sie sahen andere Krieger in der Ferne. Das Herz des Jünglings
begann über die Angst zu sprechen. Es erzählte Geschichten, die es von
der Weltenseele gehört hatte, Geschichten von Männern, die auf der
Suche nach ihrem Schatz waren und ihn nie fanden. Manchmal
erschreckte es den Jüngling mit dem Gedanken, daß er seinen Schatz
nicht erreichen würde, oder daß er in der Wüste sterben könnte. Ein
andermal redete es dem Jüngling ein, daß es bereits zufrieden sei, weil es
die Liebe und viele Goldmünzen gefunden habe.
»Mein Herz ist trügerisch«, sagte er zum Alchimisten, als sie anhielten, um
den Pferden eine Pause zu gönnen. »Es will nicht, daß ich weitergehe.«
»Das ist in Ordnung«, entgegnete der Alchimist. »Es beweist, daß dein
Herz lebendig ist. Es ist ganz natürlich, Angst davor zu haben, alles, was
man bereits erreicht hat, für einen Traum einzutauschen.«
»Warum soll ich dann auf mein Herz hören?«
»Weil du es niemals zum Schweigen bringen kannst. Und selbst wenn du
so tust, als ob du es nicht hörst, so wird es doch immer wiederholen, was
es vom Leben und von der Welt hält.«
-8 1 -
»Selbst wenn es trügerisch ist?«
»Wenn es dich zu täuschen vermag, so ist es wie ein Hieb, auf den du
nicht gefaßt bist. Wenn du dein Herz gut kennst, dann wird nichts
unerwartet kommen. Denn du wirst deine Träume und deine Wünsche
kennen und mit ihnen umgehen können. Niemand kann vor der Stimme
seines Herzens fliehen. Deshalb ist es besser, darauf zu hören. Damit
niemals ein Hieb kommt, auf den du nicht gefaßt bist.«
Der Jüngling lauschte weiter der Stimme seines Herzens, während sie
durch die Wüste zogen. Er lernte dessen List und Tücke kennen und nahm
es so an, wie es war. Dann verlor er plötzlich die Angst und wollte auch
nicht wieder umkehren, denn sein Herz sagte ihm eines Nachmittags, daß
es zufrieden sei.
»Selbst wenn ich manchmal ein bißchen klage«, sagte die Stimme des
Herzens, »schließlich bin ich ein Menschenherz, und diese sind nun mal
so. Sie haben Angst davor, sich ihre größten Wunschträume zu erfüllen,
weil sie denken, daß sie es nicht verdient haben oder es nicht erreichen
werden. Wir Herzen sterben vor Angst bei dem bloßen Gedanken, daß
unsere Lieben uns für immer verlassen, daß Momente, die gut hätten sein
können, es nicht waren, daß Schätze, die entdeckt werden könnten, für
immer im Sand versteckt bleiben. Denn wenn das passiert, dann leiden wir
sehr.«
»Mein Herz fürchtet sich vor dem Leiden«, sagte der Jüngling zu dem
Alchimisten, eines Nachts, als sie den mondlosen Himmel betrachteten.
»Dann sag ihm, daß die Angst vorm Leiden schlimmer ist als das
eigentliche Leid. Und daß noch kein Herz gelitten hat, als es sich
aufmachte, seine Träume zu erfüllen, denn jeder Augenblick des Suchens
ist ein Augenblick der Begegnung mit Gott und mit der Ewigkeit.«
»Jeder Moment des Suchens ist ein Moment der Begegnung«, sagte der
Jüngling seinem Herzen »Während ich meinen Schatz suchte, waren alle
Tage erfreulich, denn ich wußte, daß mich jede Stunde meinem Traum
naher brachte Während ich meinen Schatz suchte, entdeckte ich Dinge auf
meinem Weg, von denen ich nie geträumt hatte, wenn ich nicht den Mut
gehabt hatte, Dinge zu versuchen, die Hirten sonst versagt bleiben«
Daraufhin beruhigte sich sein Herz. Nachts konnte der Jüngling wieder
ruhig schlafen, und als er erwachte, erzählte ihm sein Herz von der
Weltenseele Es sagte, daß jeder glückliche Mensch Gott in sich trage Und
daß das Gluck in einem einfachen Sandkorn der Wüste zu finden sei,
genau wie es der Alchimist gesagt hatte Denn ein Sandkorn ist ein
Augenblick der Schöpfung, und das Universum hat Millionen von Jahren
dazu benötigt, es hervorzubringen
-8 2 -
»Jeder Mensch auf Erden hat einen Schatz, der ihn erwartet«, sagte sein
Herz »Wir Herzen sprechen jedoch wenig von diesen Schätzen, weil die
Menschen sie schon gar nicht mehr entdecken wollen Nur den Kindern
erzählen wir davon Dann überlassen wir es dem Leben, jeden seinem
Schicksal entgegenzuführen Aber leider folgen nur sehr wenige dem Weg,
der für sie vorgesehen ist und der der Weg zu ihrer inneren Bestimmung ist
und zum Glück. Sie empfinden die Welt als etwas Bedrohliches - und
darum wird sie auch zu etwas Bedrohlichem. Dann sprechen wir Herzen
immer leiser, aber ganz schweigen tun wir nie. Und wir hoffen, daß unsere
Stimme überhört wird. Wir wollen nämlich nicht, daß die Menschen leiden,
weil sie nicht ihren Herzen gefolgt sind«
»Warum drängt die Stimme des Herzens nicht darauf, daß der Mensch
seinen Träumen folgen soll?« fragte der Jüngling.
»Weil dann das Herz am meisten leidet. Und die Herzen scheuen das
Leid«, erläuterte der Alchimist.
Seit jenem Tag verstand der Jüngling sein Herz. Er bat, daß, wenn er sich
von seinen Traumen einmal entfernen sollte, es sich in seiner Brust
zusammenziehen solle, um ihn zu warnen. Der Jüngling versprach auch,
daß er diese Warnung immer beachten wolle.
Über all dies sprach er an jenem Abend mit dem Alchimisten, und dieser
verstand, daß sich das Herz des Jünglings nun der Weltenseele zugewandt
hatte.
»Was soll ich jetzt tun?« fragte der Jüngling.
»Gehe in Richtung der Pyramiden. Und achte weiterhin auf die Zeichen.
Dein Herz ist schon dafür bereit, dir den Schatz zu zeigen«.
»War es das, was mir noch fehlte?«
»Nein«, erwiderte der Alchimist »Was du noch wissen mußt, ist folgendes.
Immer, bevor ein Traum in Erfüllung geht, prüft die Weltenseele all das,
was auf dem Weg gelernt wurde. Sie macht das nicht etwa aus Bosheit,
sondern damit wir gemeinsam mit unserem Traum auch die Lektionen in
Besitz nehmen, die wir auf dem Pfad dorthin gelernt haben. Das ist der
Moment, wo die meisten aufgeben. In der Sprache der Wüste nennen wir
das verdursten, wenn schon die Palmen am Horizont sichtbar werden Eine
Suche beginnt immer mit dem Anfängerglück Und sie endet immer mit der
Prüfung des Eroberers«
Der Jüngling erinnerte sich an ein Sprichwort aus seiner Heimat, das
besagt, daß die dunkelste Stunde die vor Sonnenaufgang ist.
-8 3 -
27
Am nächsten Tag tauchte das erste wirkliche Gefahrenzeichen auf. Drei
Krieger näherten sich und fragten, was die beiden hier zu suchen hätten.
»Ich bin mit meinem Falken auf der Jagd«, antwortete der Alchimist.
»Wir müssen euch durchsuchen, um festzustellen, ob ihr bewaffnet seid.«
Der Alchimist stieg langsam von seinem Pferd. Der Jüngling tat es ihm
nach.
»Wozu so viel Geld?« fragte ein Krieger, als er die Tasche des Jünglings
durchsuchte.
»Um nach Ägypten zu kommen«, antwortete er.
Der Wächter, der den Alchimisten durchsuchte, fand ein kleines
Kristallgefäß mit einer Flüssigkeit und ein gelbliches Glasei, etwas größer
als ein Hühnerei.
»Was sind das für Dinge?« wollte er wissen.
»Der Stein der Weisen und das Lebenselixier. Das Große Werk der
Alchimisten. Wer von diesem Elixier einnimmt, wird niemals krank, und ein
Splitter dieses Steines kann jedes Metall in Gold verwandeln.«
Die Wächter lachten aus voller Kehle, und der Alchimist lachte mit. Sie
fanden die Antwort äußerst witzig und ließen sie unbehelligt weiterziehen,
mit all ihren Habseligkeiten.
»Bist du wahnsinnig?« fragte der Jüngling den Alchimisten, als sie sich
schon ein Stück entfernt hatten. »Warum hast du das gesagt?«
»Um dir eine einfache Regel über den Weltenlauf zu zeigen«, antwortete
der Alchimist. »Wenn wir die wirklich großen Schätze vor uns haben,
erkennen wir es nie. Und weißt du auch, warum? Weil die Menschen nicht
an Schätze glauben.«
Sie zogen weiter durch die Wüste. Mit jedem Tag, der verstrich, wurde das
Herz des Jünglings ruhiger. Es wollte nichts mehr von den vergangenen
Dingen wissen, und auch nichts von den zukünftigen; es begnügte sich
damit, sich in die Betrachtung der Wüste zu versenken und sich
gemeinsam mit dem Jüngling an der Weltenseele zu laben. Er und sein
Herz wurden gute Freunde - einer wurde unfähig, den anderen zu
betrügen.
Wenn sein Herz zu ihm sprach, so um ihn anzuregen und ihm Kraft zu
geben, denn das Schweigen während des Tags lastete bisweilen schwer
auf dem Jüngling. Sein Herz vergegenwärtigte ihm nun, wozu er befähigt
war, sprach von dem Mut, den er bewiesen hatte, als er seine Schafe
-8 4 -
verließ und seinem persönlichen Lebensweg folgte, und von der
Begeisterung, mit der er im Kristallwarengeschäft erfüllt war.
Es erzählte ihm aber auch von etwas, worauf der Jüngling nie einen
Gedanken verschwendet hatte: von den Gefahren, denen er nur knapp
entkommen war und von denen er gar nicht gewußt hatte. Einmal hatte es
die Pistole verschwinden lassen, die der Jüngling dem Vater entwendet
hatte und mit der er sich zu verletzen drohte. Und dann war da jener Tag
mitten auf dem Land, an dem es dem Jüngling so schlecht war, daß er sich
übergab, worauf er in tiefen Schlaf versunken war: Unweit von jener Stelle
hatten ihm zwei Wegelagerer aufgelauert, um seine Schafe zu stehlen und
ihn zu töten. Doch da der Jüngling nicht erschien, machten sie sich
schließlich aus dem Staub, da sie dachten, er habe einen anderen Weg
eingeschlagen.
»Stehen die Herzen den Menschen immer bei?« fragte er den Alchimisten.
»Nur denjenigen, die ihren persönlichen Lebensweg verwirklichen. Und sie
stehen auch oft Kindern, Betrunkenen und Alten zur Seite.«
»Das heißt, daß es gar keine Gefahr gibt?«
»Es heißt nur, daß die Herzen tun, was sie können«, antwortete der
Alchimist.
Eines Nachmittags kamen sie am Lager von einem der sich bekriegenden
Stämme vorbei. Sie sahen bewaffnete Araber mit prächtigen weißen
Gewändern. Die Männer rauchten die Nargileh und unterhielten sich über
die Kämpfe. Niemand schenkte den beiden Reisenden Beachtung.
»Es droht keinerlei Gefahr«, bemerkte der Jüngling, als sie sich schon
etwas vom Lager entfernt hatten.
Der Alchimist wurde wütend. »Vertraue auf die Stimme deines Herzens,
aber vergiß nicht, daß du dich in der Wüste befindest. Wenn die Menschen
Krieg führen, dann bekommt auch die Weltenseele die Kampfrufe zu
spüren. Niemand bleibt verschont von all dem, was unter der Sonne
geschieht.«
>Alles ist in Einem<, dachte der Jüngling.
Und als wollte die Wüste beweisen, daß der alte Alchimist recht hatte,
kamen ihnen zwei Reiter nach.
»Ihr könnt nicht Weiterreisen«, sagte einer von ihnen. »Ihr befindet euch
mitten im Kampfgebiet.«
»Ich gehe nicht weit«, entgegnete der Alchimist und fixierte die Augen der
Krieger. Sie blieben einige Minuten stumm und willigten schließlich in die
Weiterreise der beiden ein. Der Jüngling hatte dem fasziniert zugesehen.
»Du hast die Krieger mit dem Blick bezwungen«, bemerkte er überwältigt.
»Die Augen zeigen die Kraft der Seele an«, entgegnete der Alchimist.
-8 5 -
>Das stimmt< dachte der Jüngling. Er hatte nämlich bemerkt, daß im
Lager, inmitten der Menge von Soldaten, einer war, der sie mit festem Blick
betrachtet hatte. Dabei war jener so weit entfernt, daß er nicht einmal
dessen Gesicht richtig erkennen konnte. Dennoch war der Jüngling sicher,
daß jener sie ansah.
Als sie sich gerade anschickten, eine Bergkette zu überqueren, die sich
über den ganzen Horizont erstreckte, bemerkte der Alchimist, daß es nur
noch zwei Tagesreisen bis zu den Pyramiden seien.
»Da wir uns bald trennen werden, lehre mich Alchimie«, bat der Jüngling.
»Du beherrschst sie schon. Es bedeutet, in die Weltenseele einzutauchen
und den Schatz zu entdecken, den sie für uns bereithält.«
»Das meine ich nicht. Ich spreche von der Verwandlung von Blei in Gold.«
Der Alchimist respektierte die Stille der Wüste und antwortete erst, als sie
anhielten, um zu essen.
»Alles im Universum entwickelt sich«, sagte er. »Und für die Weisen
bedeutet Gold die höchste Fortentwicklung. Frag mich nicht, warum. Ich
weiß nur, daß die Tradition immer recht hat. Es waren die Menschen, die
die Worte der Weisen nicht richtig auslegten. Anstatt zum Symbol einer
Weiterentwicklung zu werden, wurde das Gold zum Symbol der Kriege.«
»Die Dinge sprechen viele Sprachen«, warf der Jüngling ein. »Ich erlebte,
wie das Schreien eines Kamels erst nichts als ein Schreien war, dann
wurde es ein Zeichen von Gefahr, und letztlich war es wieder nur ein
Schreien.«
Nun schwieg er. Der Alchimist würde das ja alles selber wissen.
Dieser fuhr fort: »Ich kannte wahrhaftige Alchimisten. Sie zogen sich ins
Laboratorium
zurück
und
versuchten,
sich
wie
das
Gold
weiterzuentwickeln; sie entdeckten den Stein der Weisen. Denn sie
verstanden, daß, wenn sich irgend etwas weiterentwickelt, alles in dessen
Umgebung sich ebenfalls weiterentwickelt. Andere fanden den Stein der
Weisen aus purem Zufall. Sie hatten bereits die Gabe, ihre Seelen waren
empfänglicher als die anderer Leute. Aber sie zählen nicht so sehr, weil sie
sehr selten sind. Wiederum andere suchten nur das Gold. Diese haben das
Geheimnis nie entdeckt. Sie vergaßen, daß auch das Blei, das Silber oder
das Eisen ihren persönlichen Lebensplan zu erfüllen haben. Wer in den
Lebensplan eines anderen eingreift, der wird nie seinen eigenen
entdecken.«
Diese Worte des Alchimisten klangen wie ein Fluch. Er bückte sich, um
eine Muschel vom Wüstenboden aufzuheben. »Hier war schon einmal ein
Meer«, stellte er fest.
»Das habe ich auch schon bemerkt«, antwortete de Jüngling.
-8 6 -
Nun forderte der Alchimist den Jüngling auf, die Muschel an sein Ohr zu
halten. Als er klein war, hatte er da schon öfter getan, und er hörte das
Meeresrauschen.
»Das Meer verweilt in der Muschel, weil es ihr persönlicher Lebensplan ist.
Und es wird sie nie verlassen, bis sie eines Tages die Wüste erneut mit
Wasser bedeckt.«
Dann stiegen sie wieder auf die Pferde und ritten den Pyramiden von
Ägypten entgegen.
Die Sonne war bereits am Untergehen, als das Herz des Jünglings Gefahr
anzeigte. Sie befanden sich inmitten von riesigen Dünen, und der Jüngling
sah besorgt zum Alchimisten hinüber, doch dieser schien nichts bemerkt zu
haben. Fünf Minuten später erblickte er zwei Reiter in der Ferne, die
Umrisse zeichneten sich gegen die Sonne ab. Noch bevor er den
Alchimisten warnen konnte, verwandelten sich die zwei Reiter in zehn,
dann in hundert, bis schließlich die ganzen Dünen mit ihnen übersät waren.
Die Krieger trugen blaue Kleidung mit einem schwarze Reif um den
Turban. Die Gesichter waren mit blauen Tüchern bedeckt, die nur die
Augen frei ließen. Selbst aus der Ferne zeigten die Augen die Kraft ihrer
Seelen. Und die Augen sprachen von Tod.
28
Man brachte sie beide zu einem Feldlager in der Nähe. Ein Soldat stieß sie
in ein Zelt hinein. Dieses Zelt war anders als jene, die der Jüngling in der
Oase kennengelernt hatte; es befand sich ein oberer Kriegsherr mit seinen
Heeresführern darin.
»Das sind die Spione«, sagte einer der Männer.
»Wir sind nur Reisende«, entgegnete der Alchimist.
»Vor drei Tagen wurdet ihr im feindlichen Lager gesehen, wie ihr mit einem
der Krieger gesprochen habt.«
»Ich bin ein friedlicher Mensch, der durch die Wüste zieht und die Sterne
kennt«, sagte der Alchimist. »Ich weiß nichts über die Heere oder darüber,
wo sich die Stämme aufhalten. Ich habe nur meinen Freund begleitet.«
»Wer ist dein Freund?« fragte der Kommandant.
»Ein Alchimist«, antwortete der Alchimist. »Er kennt die Kräfte der Natur.
Und er möchte euch gerne seine außergewöhnlichen Fähigkeiten zeigen.«
Der Jüngling lauschte schweigend. Und mit Angst.
-8 7 -
»Was hat ein Fremder in einem fremden Land zu suchen?« fragte ein
anderer.
»Er bringt Geld, um es eurem Stamm anzubieten«, antwortete der
Alchimist, noch bevor der Jüngling ein Wort sagen konnte. Und er nahm
ihm die Tasche ab und überreichte dem Kriegsherrn die Goldmünzen. Der
Araber nahm sie ohne ein Wort an sich. Dafür konnte er viele Waffen
kaufen.
»Was ist ein Alchimist?« wollte er schließlich wissen.
»Ein Mann, der die Natur und die Welt kennt. Wenn er wollte, könnte er
dieses Feldlager nur durch die Kraft des Windes zerstören.«
Die Männer lachten. Sie waren mit der Gewalt des Krieges vertraut und
wußten, daß der Wind niemandem einer Todesstoß versetzen kann.
Dennoch zog sich ihnen das Herz in der Brust zusammen.
Sie waren Männer der Wüste, und als solche fürchteten sie sich vor
Zauberern.
»Das möchte ich sehen«, sagte ihr Anführer.
»Dazu brauchen wir drei Tage«, entgegnete der Alchimist. »Er wird sich in
Wind verwandeln, um die Kraft seiner Macht zu beweisen. Sollte es ihm
nicht gelingen, so bieten wir demütig unser Leben an, zu Ehren eures
Stammes.«
»Du kannst mir nichts anbieten, was mir sowieso schon gehört«, erwiderte
der Anführer herablassend, doch er bewilligte den Reisenden die drei
Tage.
Der Jüngling war gelähmt vor Entsetzen. Der Alchimist mußte ihn am Arm
ins Freie ziehen.
»Laß es nicht zu, daß man deine Angst bemerkt«, sagte der Alchimist.
»Das sind tapfere Männer, und sie verachten Feiglinge.«
Dem Jüngling hatte es die Sprache verschlagen. Erst nach einiger Zeit,
während sie durch das Lager gingen, fand de Jüngling seine Stimme
wieder. Die Araber sahen keine Notwendigkeit, sie einzusperren, sie
nahmen ihnen lediglich die Pferde ab. Und wieder einmal zeigte die Welt
ihre vielen Ausdrucksformen: Die Wüste, ehemals eine ihnen offen
stehende, unendliche Landschaft, schien nun zu einer unbezwingbaren
Mauer geworden zu sein.
»Du hast ihnen mein ganzes Vermögen gegeben!« sagte der Jüngling
empört. »Alles, was ich in meinem ganzen Leben verdient habe!«
»Und wozu würde es dir nützen, wenn du sterben müßtest?« entgegnete
der Alchimist. »Dein Geld hat dich für drei Tage gerettet. Nur selten hat
Geld dazu gedient, den Tod hinauszuschieben.«
-8 8 -
Aber der Jüngling war zu verschreckt, um weisen Worten zu lauschen. Er
wußte nicht, wie er sich in Wind verwandeln sollte. Schließlich war er kein
Alchimist.
Der Alchimist bat einen Krieger um Tee und strich ein wenig davon auf das
Handgelenk des Jünglings. Während der Alchimist einige Worte murmelte,
die der Schüler nicht verstand, durchflutete ihn eine Welle des Friedens.
»Gib dich nicht der Verzweiflung anheim. Sonst wirst du dich nicht mehr mit
deinem Herzen verständigen können«, sagte der Alchimist mit einer
ungewöhnlich sanften Stimme.
»Aber ich kann mich doch nicht in Wind verwandeln.«
»Wer seine innere Bestimmung erfüllt, weiß alles, was er wissen muß. Nur
eines macht sein Traumziel unerreichbar: die Angst vor dem Versagen.«
»Ich habe keine Angst vor dem Versagen. Nur kann ich mich nicht in Wind
verwandeln.«
»Dann mußt du es lernen, denn dein Leben hängt davon ab.«
»Und wenn ich es nicht schaffe?«
»Dann stirbst du, während du deine innere Bestimmung erfüllst. Es ist
immerhin besser, so zu sterben als wie Millionen andere, die niemals
erfahren haben, daß es überhaupt eine innere Bestimmung gibt. Aber
sorge dich nicht Gewöhnlich macht einen der bevorstehende Tod
empfindlicher für das Leben.«
Der erste Tag ging vorüber. In der Nähe hatte es eine groß« Schlacht
gegeben, und es wurden viele Verwundete ins Lager gebracht.
>Gar nichts ändert sich nach dem Tod<, dachte der Jüngling. Die
gefallenen Krieger wurden durch neue ersetzt, und das Leben nahm seinen
Lauf.
»Du hättest mit dem Tod noch warten können, mein Freund«, sagte ein
Wächter zu dem leblosen Körper eine: Kameraden. »Du hättest sterben
können, wenn wieder Frieden herrscht. Aber irgendwann wärst du sowieso
gestorben.«
Am Abend suchte der Jüngling den Alchimisten auf Dieser brachte gerade
seinen Falken in die Wüste.
»Ich kann mich nicht in Wind verwandeln«, wiederholte der Jüngling.
»Denk daran, was ich dir gesagt habe: Die Welt ist nur der sichtbare Teil
von Gott. Die Alchimie ist dafür zuständig, daß sich die geistige
Vollkommenheit auf das Stoffliche überträgt.«
»Was machst du hier?«
»Meinem Falken Nahrung geben.«
-8 9 -
»Wozu? Wenn ich mich nicht in Wind verwandeln kann dann sterben wir
alle drei«, meinte der Jüngling. »Wozu noch dem Falken Futter geben?«
»Nur du wirst sterben«, entgegnete der Alchimist. »Dem ich kann mich in
Wind verwandeln.«
29
Am zweiten Tag stieg der Jüngling auf einen hohen Felsen, der sich in der
Nahe des Lagers befand. Die Wächter ließen ihn vorbei; sie hatten schon
von dem Zauberer gehört, der sich in Wind verwandeln könne, und wollten
ihm nicht zu nahe kommen. Außerdem war die Wüste wie eine
unbezwingbare Mauer.
Er blieb den Rest des zweiten Tages dort oben sitzen, blickte in die Wüste
und lauschte der Stimme seines Herzens - und die Wüste lauschte seiner
Angst. Beide sprachen sie die gleiche Sprache.
30
Am dritten Tag versammelte der oberste Kriegsherr seine Heerführer um
sich.
»Nun laß uns sehen, wie sich der Bursche in Wind verwandelt«, sagte er,
an den Alchimisten gewandt.
»Wir werden sehen«, antwortete der Alchimist.
Der Jüngling brachte sie an den Ort, wo er am vorherigen Tag gewesen
war. Dann bat er alle, sich zu setzen.
»Es wird eine Weile dauern«, sagte er.
»Wir haben keine Eile«, erwiderte der Anführer. »Wir sind Männer der
Wüste.«
31
Der Jüngling blickte sich um. Es waren Berge in der Ferne um ihn Dünen,
Felsen und Kriechgewächse, die zu leben versuchten, wo das Überleben
unmöglich schien. Hier lag die Wüste vor ihm, die er während vieler
Monate durchquert und dennoch nur zu einem ganz kleinen Teil
-9 0 -
kennengelernt hatte. In dieser Zeit waren ihm ein Engländer, Karawanen,
Stammeskriege, eine Oase mit fünfzigtausend Dattelpalmen und
dreihundert Brunnen begegnet.
»Was willst du heute schon wieder hier?« fragte die Wüste. »Haben wir
uns gestern nicht genug betrachtet?«
»Irgendwo bewahrst du die Frau in dir, die ich liebe« sagte der Jüngling.
»Wenn ich also deine Weite betrachte dann betrachte ich auch sie. Ich
möchte zu ihr zurückkehren und brauche deine Hilfe, um mich in Wind zu
verwandeln.«
»Was ist Liebe?« wollte die Wüste wissen.
»Liebe ist, wenn der Falke über deinen Sand fliegt. Denn für ihn bist du ein
fruchtbares Feld, und er kommt nie ohne Beute zurück. Er kennt deine
Felsen, deine Dünen und deine Berge, und du bist großzügig zu ihm.«
»Falken berauben mich«, entgegnete die Wüste. »Jahre lang ziehe ich ihre
Beute auf, tränke sie mit dem wenigen Wasser, das ich habe, und zeige
ihr, wo es Nahrung gibt Und eines Tages schießt der Falke vom Himmel,
gerade wenn das Wild meinen Boden zart zu durchstreifen beginnt. Und er
entführt das, was ich großgezogen habe.«
»Aber dafür hast du die Beute schließlich aufgezogen« entgegnete der
Jüngling. »Um den Falken zu ernähren. Und der Falke ernährt seinerseits
den Menschen. Und der Mensch wiederum wird eines Tages deinen Boden
nähren, aus dem dann wieder die Beute hervorgeht. Das ist der Lauf der
Welt.«
»Und das soll die Liebe sein?«
»Ja, das ist die Liebe. Sie verwandelt die Beute in den Falken, den Falken
in den Menschen und diesen wieder in Wüste. Sie bewirkt, daß das Blei
sich in Gold verwandelt und das Gold sich wieder in der Erde verbirgt.«
»Ich verstehe deine Worte nicht«, meinte die Wüste.
»Dann versuche zu verstehen, daß irgendwo in deinen Dünen eine Frau
auf mich wartet. Und dafür muß ich mich in Wind verwandeln.«
Die Wüste schwieg einen Moment.
»Ich gebe dir meinen Sand, damit der Wind hineinblasen kann. Aber alleine
kann ich nichts tun. Bitte den Wind um Hilfe.«
Eine kleine Brise begann zu wehen. Die Heerführer schauten zum Jüngling
hinüber, der eine Sprache sprach, die sie nicht kannten. Der Alchimist
lächelte. Der Wind strich über das Gesicht des Jünglings. Er hatte seiner
Unterhaltung mit der Wüste gelauscht, denn die Winde wissen immer alles.
Sie ziehen durch die Welt, ohne einen festen Ort zu haben, wo sie geboren
werden oder wo sie sterben.
-9 1 -
»Hilf mir«, bat der Jüngling. »Kürzlich vernahm ich in dir die Stimme meiner
Geliebten.«
»Wer hat dich gelehrt, die Sprache der Wüste und des Windes zu
sprechen?«
»Mein Herz«, erwiderte der Jüngling.
Der Wind besaß viele Namen. Hier nannte man ihn Schirokko, und die
Araber glaubten, daß er aus einem mit viel Wasser bedeckten Land
komme, in welchem schwarz Menschen lebten. In dem fernen Land, aus
dem der Jüngling kam, nannte man ihn den Wind der Levante, denn man
glaubte dort, daß er den Sand der Wüste und die Kriegsrufe der Mauren
brachte. Und vielleicht meinte man an einer weit von seinen ehemaligen
Schafsweiden entfernten Ort daß der Wind aus Andalusien käme. Aber der
Wind kam von nirgendwoher und kehrte auch nirgendwohin zurück und
deshalb war er stärker als die Wüste. Eines Tages würde man in der Wüste
vielleicht Bäume pflanzen und Schaf züchten können, aber niemals würde
man den Wind beherrschen.
»Du kannst nicht zu Wind werden, denn wir sind von unterschiedlicher
Natur«, sagte der Wind.
»Das stimmt nicht«, entgegnete der Jüngling. »Ich hab die Geheimnisse
der Alchimie entdeckt, während ich durch die Welt zog. Ich habe die
Winde, die Wüsten, die Ozeane die Sterne in mir und alles, was es im
Universum gibt. Wir wurden durch dieselbe Hand erschaffen und haben die
gleiche Seele. Ich möchte wie du sein, in alle Winkel eindringen, die Meere
überqueren, den Sand, der meinen Schatz zudeckt, fortwehen und die
Stimme meiner Geliebten herbei holen.«
»Ich habe dein Gespräch mit dem Alchimisten vor ein paar Tagen gehört«,
sagte der Wind. »Er meinte, daß jedes Ding seinen persönlichen
Lebensplan hat. Die Mensche können sich nicht in Wind verwandeln.«
»Lehre mich nur für einige Augenblicke, Wind zu werden, damit wir uns
über die unbegrenzten Möglichkeiten der Menschen und der Winde
unterhalten können«, bat der Jüngling.
Eigentlich war der Wind recht neugierig, und er hätte sich gerne darüber
unterhalten, aber er konnte keinen Menschen in Wind verwandeln, obwohl
er doch so vieles konnte! Er schuf Wüsten, versenkte Schiffe, fegte ganze
Wälder um und durchstreifte Städte voller Musik und seltsamer Geräusche.
Er glaubte, alles zu können, doch nun war hier ein junger Bursche, der
behauptete, daß es noch mehr gab, was ein Wind vermochte.
»Das nennt man Liebe«, sagte der Jüngling, als er bemerkte, daß der Wind
seinem Wunsch beinahe nachgab. »Wenn man liebt, kann man alles in der
Schöpfung sein. Wenn man liebt, ist es nicht notwendig, zu verstehen, was
vor sich geht, denn alles spielt sich in uns selber ab, und Menschen
-9 2 -
können sich in Wind verwandeln. Natürlich nur, wenn dieser dabei behilflich
ist.«
Der Wind war sehr stolz, und es mißfiel ihm, was der Jüngling da sagte. Er
blies mit größerer Geschwindigkeit und wühlte den Wüstensand auf. Aber
schließlich mußte er sich eingestehen, daß er, obwohl er die ganze Welt
durchquert hatte, nicht wußte, wie man Menschen in Wind verwandeln
konnte - und er kannte die Liebe nicht.
»Während ich durch die Welt zog, habe ich bemerkt, daß viele Menschen,
die von Liebe sprachen, dabei zum Himmel aufsahen«, bemerkte der Wind
gereizt, weil er seine Grenzen anerkennen mußte. »Vielleicht solltest du
lieber den Himmel befragen.«
»Dann hilf mir dabei und erfülle die Luft mit Sand, damit ich unbeschadet in
die Sonne schauen kann.«
Daraufhin blies der Wind mit großer Kraft, so daß eine Sandwolke den
Himmel verdeckte und von der Sonne nur eine goldene Scheibe übrigblieb.
Im Lager hatte man Mühe, noch etwas zu sehen. Die Wüstenmänner
kannten diesen Wind schon. Man nannte ihn Samum, und er war für sie
schlimmer als ein Unwetter auf hoher See, da sie selbst das Meer nicht
kannten. Die Pferde wieherten, und die Waffen wurden mit Sand bedeckt.
Auf dem Felsen wandte sich einer der Befehlshaber an sein Oberhaupt und
sagte: »Vielleicht sollten wir besser damit aufhören.«
Sie konnten den Jüngling kaum noch erkennen. Ihre Gesichter waren in die
blauen Tücher gehüllt, und in ihren Augen stand Entsetzen.
»Laß uns damit aufhören«, meinte auch ein anderer.
»Ich will die Größe Allahs schauen«, sagte der Anführer und aus seiner
Stimme sprach Hochachtung. »Ich will sehen, wie sich Menschen in Wind
verwandeln.«
Aber er merkte sich die Namen der beiden Männer, die Angst gezeigt
hatten. Sowie der Wind nachließ, würde er sie ihrer Posten entheben, denn
richtige Männer der Wüste sollten keine Angst haben.
»Der Wind sagte mir, daß du die Liebe kennst«, wandte sich der Jüngling
an die Sonne. »Wenn du die Liebe kennst, dann kennst du auch die
Weltenseele, die aus Liebe steht.«
»Von hier, wo ich mich befinde, kann ich die Weltenseele sehen. Sie ist mit
meiner Seele in Verbindung, und zusammen bewirken wir, daß die
Pflanzen wachsen und die Schafe den Schatten aufsuchen. Von hier oben
- und ich bin sehr weit von der Welt entfernt - habe ich gelernt zu lieben.
Ich weiß, daß, wenn ich mich der Erde etwas mehr näherte, alles auf ihr
sterben müßte und die Weltenseele aufhörte zu existieren. Also betrachten
wir uns wohlwollend, und ich schenke ihr Licht und Wärme, und sie gibt mir
einen Lebensinhalt.«
-9 3 -
»Du kennst also die Liebe«, sagte der Jüngling.
»Und ich kenne die Weltenseele, denn wir unterhalten uns viel auf dieser
endlosen Reise durch das Universum. Sie hat mir erzählt, ihr größtes
Problem sei, daß bisher nur die Tiere und die Pflanzen begriffen haben,
daß alles in Einem ist. Und dazu ist es nicht nötig, daß das Eisen mit dem
Kupfer gleich ist und dieses mit Gold. Jedes Metall erfüllt dabei seine
Aufgabe, und so könnte alles eine Symphonie des Friedens sein, wenn die
Hand, die alles geschrieben hat, am fünften Schöpfungstag aufgehört
hätte. Aber es gab einen sechsten Tag«, sagte die Sonne.
»Du bist weise, weil du alles aus der Ferne betrachtest«, bemerkte der
Jüngling. »Aber die Liebe kennst du nicht. Wenn es keinen sechsten
Schöpfungstag gegeben hätte, dann gäbe es keine Menschen, und das
Kupfer bliebe für immer Kupfer, und das Blei bliebe für immer Blei. Es ist
richtig, daß jedes seinen persönlichen Lebensplan hat, aber eines Tages
ist dieser Lebensplan erfüllt. Dann muß man sich in etwas Edleres
verwandeln und einen neuen Lebensplan erfüllen, bis die Weltenseele
wirklich nur noch ein einziges Ganzes ist.« Die Sonne wurde nachdenklich
und schien wieder stärker. Der Wind, dem die Unterhaltung gefiel, blies
auch verstärkt, damit die Sonne den Jüngling nicht erblinden ließ.
»Dafür gibt es die Alchimie«, fuhr der Jüngling fort. »Damit jeder Mensch
seinen Schatz sucht und findet und danach besser sein möchte als im
vorherigen Leben. Das Blei wird seine Aufgabe erfüllen, bis die Welt kein
Blei mehr benötigt; dann muß es sich in Gold umwandeln. Die Alchimisten
vermögen das. Sie zeigen, daß, wenn wir edler zu sein versuchen, als wir
es von Natur aus sind, auch alles um uns her edler wird.«
»Und wieso behauptest du, ich würde die Liebe nicht kennen?« fragte die
Sonne.
»Weil die Liebe nicht darin besteht, still zu sein wie die Wüste, noch darin,
durch die Welt zu ziehen wie der Wind, noch darin, alles aus der Ferne zu
betrachten, wie du es tust. Die Liebe ist die Kraft, die die Weltenseele
verwandelt und veredelt. Als ich das erste Mal in diese Weltenseele
eindrang, empfand ich sie als vollkommen. Aber dann erkannte ich, daß sie
der Widerschein von allen Geschöpfen ist und somit auch ihre Kriege und
ihre Leidenschaften in sich trägt. Wir nähren die Weltenseele, und unsere
Erde wird edler oder schlechter, je nachdem, ob wir edler oder schlechter
werden. Hier kommt dann die Kraft der Liebe ins Spiel, denn wenn wir
lieben, wollen wir stets edler werden, als wir sind.«
»Was willst du eigentlich von mir?« wollte die Sonne wissen.
»Daß du mir behilflich bist, mich in Wind zu verwandeln«, entgegnete der
Jüngling.
»Die Natur erkennt mich als die weiseste aller Kreaturen an«, sagte die
Sonne. »Aber wie ich dich in Wind verwandeln soll, weiß ich leider nicht.«
-9 4 -
»Mit wem soll ich dann sprechen?«
Die Sonne überlegte einen Moment. Der Wind hatte ja gelauscht und
würde bestimmt über die ganze Welt verbreiten, daß ihre Fähigkeiten
beschränkt seien. Sie entkam dem jungen Mann, der die Sprache der Welt
sprach, nicht so schnell.
»Unterhalte dich mit der Hand, die alles erschaffen hat«, empfahl die
Sonne.
Nun schrie der Wind vor Freude auf und blies stärker denn je, die Zelte
wurden aus dem Boden gerissen, und die Pferde machten sich von den
Zügeln los. Die Männer auf dem Felsen klammerten sich aneinander, um
nicht umgeweht zu werden. Der Jüngling wandte sich nun an die Hand, die
alles aufgezeichnet hatte. Und er spürte, daß das Universum schwieg,
anstatt irgend etwas zu sagen, und so blieb auch er still. Ein Strom der
Liebe entsprang seinem Herzen, und er begann zu beten. Es war ein
Gebet, das er noch nie zuvor gebetet hatte, denn es war ohne Worte und
ohne Bitten. Er dankte nicht, weil die Schafe eine fette Weide gefunden
hatten, und er bat nicht, noch mehr Kristallwaren verkaufen zu können,
oder daß die Frau seiner Träume auf seine Rückkehr warten möge. In der
Stille, die nun herrschte, erkannte der Jüngling, daß die Wüste, der Wind
und die Sonne ebenfalls nach den Zeichen von jener Hand suchten, um
ihren Weg zu finden und das zu verstehen, was in einen einfachen
Smaragd eingraviert war. Er wußte, daß diese Zeichen sowohl auf der Erde
als auch im Weltraum verstreut waren, und daß sie dem Augenschein nach
keinerlei Sinn ergaben, und daß weder die Wüste noch de Wind, noch die
Sonne oder die Menschen wußten, warum sie erschaffen worden waren.
Aber jene Hand hatte für alles einen Beweggrund, und nur sie allein konnte
Wunder vollbringen, indem sie Ozeane in Wüsten verwandelte oder
Männer in Wind. Denn sie allein wußte darum, daß eine höhere
Bestimmung das Universum zu einem Punkt drängte wo die sechs
Schöpfungstage sich in das Große Werk verwandelten.
Und der Jüngling tauchte in die Weltenseele ein und erkannte, daß diese
ein Teil der göttlichen Seele und die göttliche Seele seine eigene Seele
war. Und daß er somit selber Wunder vollbringen konnte.
32
An jenem Tag blies der Samum wie nie zuvor. Noch über Generationen
erzählten sich die Araber die Legende des Jünglings, der sich in Wind
verwandelte, beinahe ein ganze Heerlager zerstörte und die Macht des
obersten Kriegsherrn der Wüste herausforderte.
-9 5 -
Als der Sturm sich endlich beruhigt hatte, blickten alle zu dem Platz
hinüber, an dem der Jüngling gewesen war, aber dieser war nicht mehr
dort; er war bei einem fast völlig mit Sand bedeckten Wächter, der die
andere Seite des Lager bewachte. Die Männer waren durch diese Zauberei
beunruhigt. Nur zwei Personen lächelten: der Alchimist, weil er seinen
richtigen Schüler gefunden hatte, und der Anführer, weil sie die Herrlichkeit
des Herrn geschaut hatten.
Am folgenden Tag verabschiedete sich der Anführer von dem Jüngling und
dem Alchimisten und veranlaßte, daß sie eine Eskorte begleitete, wohin sie
auch wollten.
33
Sie reisten den ganzen Tag. Gegen Abend kamen sie an ein koptisches
Kloster. Der Alchimist entließ die Eskorte und stieg von seinem Pferd.
»Von hier aus kannst du alleine weiterziehen«, sagte er zum Jüngling. »Es
fehlen nur noch drei Stunden bis zu den Pyramiden.«
»Danke. Du hast mich die Weltensprache gelehrt«, erwiderte der Jüngling.
»Ich habe dir lediglich in Erinnerung gerufen, was du bereits wußtest.« Der
Alchimist klopfte an die Türe des Klosters. Ein ganz in Schwarz gekleideter
Mönch erschien. Sie unterhielten sich kurz auf koptisch, und dann forderte
der Alchimist den Jüngling auf, mit ihm einzutreten.
»Ich bat ihn, mir für kurze Zeit die Küche zu überlassen«, sagte er.
Nun gingen sie in diese Küche. Der Alchimist machte Feuer, und der
Mönch brachte etwas Blei, welches der Alchimist in einem Eisengefäß
schmolz. Als das Blei flüssig war, holte der Alchimist jenes merkwürdige Ei
aus gelblichem Glas aus seiner Tasche. Er kratzte eine Spur herunter, so
dünn wie ein Haar, umhüllte sie mit Wachs und warf sie in das Gefäß. Die
Mischung verfärbte sich blutrot. Dann nahm er den Topf vom Feuer und
ließ ihn abkühlen. Währenddessen unterhielt er sich mit dem Mönch über
der Stammeskrieg.
»Der wird noch lange andauern«, sagte er zum Mönch
Der Mönch war keineswegs erfreut. Schon seit langen hielten sich die
Karawanen in Gizeh auf und warteten auf das Kriegsende.
»Aber Gottes Wille geschehe«, meinte er.
»So ist es«, bestätigte der Alchimist.
-9 6 -
Als der Topf abgekühlt war, schauten der Mönch und dei Jüngling verblüfft
drein: Das Blei war in der runden Form des Gefäßes getrocknet, aber es
war kein Blei mehr, sondern Gold.
»Werde ich das auch eines Tages fertigbringen?« fragt« der Jüngling.
»Das war meine innere Bestimmung, nicht deine«, entgegnete der
Alchimist. »Ich wollte dir nur zeigen, daß es möglich ist.«
Dann teilte der Alchimist die Goldscheibe in vier Stücke.
»Das ist für deine Gastfreundschaft«, sagte er und gab dem Mönch einen
Teil.
»Ich erhalte einen Lohn, weit über meine Verdienste« bemerkte der Mönch.
»Sag so etwas nicht noch einmal. Sonst kann das Leben es hören und dir
das nächste Mal weniger zugestehen.«
Dann näherte er sich dem Jüngling.
»Dieser Teil gehört dir, um zu zahlen, was du dem obersten Kriegsherrn
überlassen hast.«
Der Jüngling wollte sagen, daß es viel mehr sei, als er dem Kriegsherrn
hinterlassen hatte. Aber er hielt sich zurück, weil er gehört hatte, was der
Alchimist dem Mönch erklärt hatte.
»Und diesen Teil behalte ich selber«, sagte der Alchimist und steckte ihn
ein. »Denn ich muß durch die Wüste zurück und durch das Kampfgebiet.«
Dann nahm er das vierte Stück und reichte auch dieses dem Mönch.
»Und das ist noch für den Jüngling, falls er es benötigt.«
»Aber ich suche doch meinen Schatz und bin schon ganz nahe dran!«
entgegnete der Jüngling.
»Und ich bin sicher, daß du ihn finden wirst«, meinte der Alchimist.
»Warum das also?«
»Weil du schon zweimal alles verloren hast, einmal mit dem Dieb und
einmal mit dem Kriegsherrn. Ich bin ein alter, abergläubischer Araber, der
an die Sprichwörter seines Landes glaubt. Ein Sprichwort heißt: >Alles,
was dir einmal passiert, passiert möglicherweise nie wieder. Aber alles,
was zweimal passiert, wird sicher auch ein drittes Mal passieren.« Sie
bestiegen ihre Pferde.
34
»Bevor wir uns trennen, möchte ich dir noch eine Geschichte über Träume
erzählen«, sagte der Alchimist. Der Jüngling kam näher herangeritten.
-9 7 -
»Im alten Rom, zur Zeit des Kaisers Tiberius, lebte ein guter Mann, der
zwei Söhne hatte. Einer war Soldat, und als er eingezogen wurde, schickte
man ihn in die entferntesten Regionen des Reiches. Der andere Sohn war
ein Dichter und begeisterte ganz Rom mit seinen schönen Versen. Eines
Nachts hatte der Alte einen Traum. Ein Engel erschien ihm und sagte, daß
die Worte eines seiner Söhne auf der ganzen Welt bekannt, wiederholt und
von Generation zu Generation weitergegeben werden würden. Der Alte
erwachte dankbar und weinte vor Freude, weil das Leben so großzügig war
und ihm etwas verraten hatte, worauf jeder Vater stolz wäre.
Kurz darauf starb der Alte bei einem Unfall, als er ein Kind vor den Rädern
eines Wagens retten wollte. Weil er ein korrektes und ehrbares Leben
geführt hatte, kam er sogleich in den Himmel und begegnete dem Engel,
den schon von seinem Traum her kannte.
>Du warst ein guter Mensch<, sagte der Engel. >Du hast dein Leben in
Liebe gelebt und bist mit Würde gestorben. Nun kann ich dir einen
beliebigen Wunsch erfüllen.<
>Das Leben war auch gut zu mir<, entgegnete der Alte. >Als du mir
seinerzeit im Traum erschienst, fühlte ich, daß alle meine Bemühungen
belohnt würden, weil die Gedichte meines Sohnes noch in den kommenden
Jahrhunderten bekannt sein werden. Für mich persönlich habe ich keinen
Wunsch, aber jeder Vater wäre stolz auf den Ruhm seines Kindes, das er
aufgezogen hat. Ich würde gerne - in ferner Zukunft - die Worte meines
Sohnes hören.<
Der Engel berührte ihn an der Schulter, und beide wurden sie in eine ferne
Zukunft versetzt. Um sie herum war ein großer Platz mit Tausenden von
Menschen, die in einer fremden Sprache redeten. Der Alte weinte vor
Glück.
>Wußte ich doch, daß die Verse meines Sohnes gut und unsterblich
waren<, sagte er gerührt zu dem Engel. >Gerne würde ich wissen, welches
seiner Gedichte diese Menschen hier vortragen.<
Da faßte ihn der Engel liebevoll am Arm, und beide setzten sich auf eine
der Bänke, die es auf dem großen Platz gab. >Die Gedichte deines Sohnes
waren sehr beliebt im alten Rom<, sagte der Engel. >Alle mochten sie und
haben sich an ihnen erfreut. Aber als die Herrschaft von Tiberius vorbei
war, gerieten sie in Vergessenheit. Diese Worte sind von deinem Sohn, der
dem Heer beitrat.<
Der Alte sah den Engel verwundert an.
>Dein Sohn diente an einem entfernten Ort und wurde Befehlshaber. Er
war auch ein gerechter und guter Mensch. Eines Tages erkrankte sein
Knecht und lag im Sterben. Dein Sohn hatte von einem Rabbi gehört, der
Kranke heilte, und so begab er sich tagelang auf die Suche nach diesem
Mann. Während der Reise erfuhr er, daß der Mann, den er suchte, Gottes
-9 8 -
Sohn war. Er begegnete anderen Menschen, die durch ihn geheilt wurden,
er lernte ihre Lehre kennen, und obwohl er ein römischer Legionär war,
bekannte er sich zu ihrem Glauben. Bis er eines Tages dem Rabbi
persönlich begegnete. Er erzählte ihm von seinem kranken Diener. Und der
Rabbi erbot sich, mit in sein Haus zu kommen. Aber der Legionär war ein
gläubiger Mann, und als er dem Rabbi in die Augen sah, wußte er, daß er
wahrhaftig den Sohn Gottes vor sich hatte, während sich die Leute um sie
her erhoben. Dies sind die Worte, die dein Sohn in jenem Moment zum
Rabbi sagte und die nie mehr vergessen wurden: Herr, ich bin nicht würdig,
daß du eingehst unter mein Dach, aber sprich nur ein Wort, und mein
Knecht wird gesund.<
Ganz egal, was man ist, jeder Mensch steht jederzeit im Mittelpunkt der
Weltgeschichte. Doch meistens weiß er es nicht«, schloß der Alchimist,
indem er sein Pferd antrieb.
Der Jüngling lächelte. Er hatte nie für möglich gehalten, daß das Leben
eines Hirten so wichtig sein könnte.
»Leb wohl!« sagte der Alchimist.
»Leb wohl!« antwortete der Jüngling.
35
Der Jüngling zog zweieinhalb Stunden durch die Wüste und versuchte zu
hören, was ihm sein Herz sagte. Denn es würde ihm den genauen Ort
angeben, wo der Schatz verborgen lag.
»Wo dein Schatz liegt, dort ist auch dein Herz«, hatte der Alchimist gesagt.
Aber sein Herz sprach von anderen Dingen. Es erzählte mit Stolz von
einem Hirten, der seine Schafe verlassen hatte, um einem
wiederkehrenden Traum zu folgen. Es erzählte von dem persönlichen
Lebensplan und von all den Männern, die sich ebenfalls aufgemacht
hatten, auf der Suche nach fernen Ländern und schönen Frauen, und die
es mit den Männern ihrer Zeit aufgenommen hatten, mit deren
Anschauungen und Vorurteilen. Und während des ganzen Weges erzählte
sein Herz von Reisen, Entdeckungen, Büchern und großen
Veränderungen.
Erst in dem Augenblick, als er eine Düne erklimmen wollte, und nicht einen
Augenblick früher, flüsterte ihm sein Herz zu: »Achte auf den Ort, an dem
du weinen wirst. Denn an jenem Ort werde auch ich sein, und dort liegt
dein Schatz begraben.«
-9 9 -
Der Jüngling stieg langsam die Düne hinauf. Der Sternenhimmel zeigte
wieder einen Vollmond; sie waren also einen Monat lang durch die Wüste
gezogen. Das Mondlicht ließ die Düne in einem Schattenspiel wie ein
wogendes Meer aussehen, und der Jüngling dachte an jenes Mal zurück,
als er die Zügel seines Pferdes lockergelassen und dem Alchimisten das
Zeichen gegeben hatte, worauf dieser wartete. Das Mondlicht schien über
der schweigenden Wüste und jener langen Reise, welche die Männer auf
der Suche nach ihrem Schatz zurücklegen. Als er einige Augenblicke
später oben auf der Düne ankam, machte sein Herz einen Freudensprung.
Im strahlenden Licht des Vollmonds und über der hellen Wüste lagen
majestätisch und feierlich die Pyramiden von Ägypten vor ihm.
Der Jüngling fiel auf die Knie und weinte vor Überwältigung. Er dankte
Gott, daß er an seinen persönlichen Lebensweg geglaubt hatte, und daß er
dem König, dem Händler, dem Engländer und dem Alchimisten begegnet
war. Vor allem aber dankte er, eine Frau der Wüste gefunden zu haben,
die ihn verstehen ließ, daß die Liebe niemals einen Mann von seiner
Bestimmung abhält.
Die jahrhundertealten Pyramiden blickten in ihrer ganzen Größe auf den
Jüngling herab. Wenn er wollte, dann könnte er jetzt in die Oase
zurückkehren, Fatima zur Frau nehmen und als einfacher Schafhirte leben.
Denn auch der Alchimist lebte in der Wüste, obwohl er die Sprache der
Welt beherrschte und obwohl er Blei in Gold verwandeln konnte. Er
brauchte seine Weisheit und seine Kunst niemandem zu beweisen. Auf
dem Weg zu seinem persönlichen Lebensplan hatte er bereits alles gelernt,
was er benötigte, und er hatte alles gelebt, was er sich zu leben wünschte.
Nun war er bei seinem Schatz angelangt. Aber ein Werk ist erst vollendet,
wenn das Ziel erfüllt ist. Hier oben auf der Düne hatte er geweint. Er
schaute zu Boden und bemerkt daß ein Skarabäus dort herumkrabbelte,
wo seine Tränen niedergefallen waren. Und er hatte in seiner Zeit in der
Wüste gelernt, daß der Skarabäus in Ägypten das Symbol für Gott ist.
Wieder ein Zeichen! Der Jüngling begann zu graben, nachdem er an den
Kristallwarenhändler gedacht hatte; niemand würde eine Pyramide in
seinem Garten haben können, selbst wenn er sein ganzes Leben lang
Steine aufeinanderhäufte.
Die ganze Nacht über grub der Jüngling an jener Stelle ohne etwas zu
finden. Die jahrhundertealten Pyramiden blickten schweigend auf ihn hinab.
Aber er gab nicht auf: Er grub und grub und kämpfte gegen den Wind an,
der den Sand immer wieder in das Loch zurückwarf. Seine Hände wurden
müde, dann wund, doch der Jüngling vertraute auf die Stimme seines
Herzens. Und die hatte gesagt, daß er dort graben solle, wo seine Tränen
niederfallen würden.
-1 0 0 -
Plötzlich, als er gerade ein paar Steine beseitigen wollte, hörte er Schritte.
Einige Gestalten näherten sich. Ihre Silhouetten zeichneten sich gegen den
Mond ab, so daß der Jüngling weder die Augen noch die Gesichter
erkennen konnte.
»Was treibst du da?« fragte eine Gestalt.
Der Jüngling antwortete nicht. Aber er verspürte Angst, er fürchtete um
seinen Schatz.
»Wir sind auf der Flucht wegen des Stammeskrieges«, sagte ein anderer.
»Wir müssen wissen, was du da versteckst. Denn wir brauchen Geld.«
»Ich halte nichts versteckt«, entgegnete der Jüngling. Aber eine der
Gestalten packte ihn und zog ihn aus dem Loch. Ein anderer durchsuchte
seine Taschen und fand das Stück Gold.
»Er hat Gold bei sich«, rief er.
Der Mond beleuchtete das Gesicht dieses Mannes, und in dessen Augen
sah er den Tod.
»Sicherlich hat er im Sand noch mehr Gold versteckt«, meinte ein anderer.
Und sie zwangen den Jüngling weiterzugraben, aber es kam nichts zum
Vorschein. Dann verprügelten sie ihn, bis am Himmel die ersten
Sonnenstrahlen aufleuchteten. Seine Kleidung war zerfetzt, und er fühlte
sich dem Tod nahe.
>Wozu nützt mir das Geld, wenn ich sowieso sterbe ?< dachte er und
erinnerte sich, was der Alchimist gesagt hatte: »Nur selten nützt das Geld,
jemanden vom Tod zu befreien.«
»Ich suche einen Schatz«, gestand der Jüngling endlich. Und mit
zerschundenen und geschwollenen Lippen erzählte er den Räubern, daß
er zweimal von einem Schatz geträumt hatte, der hier bei den Pyramiden
vergraben war.
Derjenige, welcher der Anführer zu sein schien, schwieg eine Weile. Dann
sagte er zu seinem Gefolgsmann: »Laß ihn los. Er hat nichts mehr. Und
das Gold war sicher gestohlen.«
Der Jüngling fiel mit dem Gesicht in den Sand.
»Laß uns gehen«, fügte der Anführer hinzu. Und zum Jüngling gewandt,
sagte er: »Du wirst nicht sterben, du wirst leben, um zu lernen, daß man
nicht so dumm sein darf. Hier, an der Stelle, wo du bist, habe ich vor beim
zwei Jahren ebenfalls einen wiederkehrenden Traum gehabt. Ich träumte,
daß ich nach Spanien gehen und auf dem Land eine zerfallene Kirche
suchen solle, wo die Hirten mit ihren Schafen zu schlafen pflegen, und daß
in der Sakristei ein Maulbeerbaum wächst, an dessen Wurzeln ein
vergrabener Schatz liegt. Aber ich bin doch nicht blöd, nur wegen eines
wiederkehrenden Traumes eine Wüste zu durchqueren.«
-1 0 1 -
Dann zogen sie ab.
Der Jüngling erhob sich mit Mühe und schaute wieder zu den Pyramiden
hinüber. Die Pyramiden lächelten ihm zu, und er lächelte zurück, und sein
Herz war von Freude erfüllt. Nun hatte er seinen Schatz gefunden.
-1 0 2 -
Epilog
Der Jüngling hieß Santiago. Er kam zu der kleinen verlassenen Kirche,
gerade als es zu dämmern begann. Der Maulbeerbaum stand noch da, wo
einst die Sakristei gewesen war, und man konnte noch immer die Sterne
durch das halb zerstörte Dach sehen. Er erinnerte sich, daß er vor
geraumer Zeit mit seinen Schafen hiergewesen war und daß es eine
friedvolle Nacht gewesen war - mit Ausnahme des Traumes. Jetzt war er
ohne Herde. Dafür hatte er einen Spaten dabei.
Er schaute eine Weile in den Himmel. Dann entnahm er dem Rucksack
eine Flasche Wein und trank genüßlich. Er dachte an die Nacht in der
Wüste, als er in die Sterne geschaut und mit dem Alchimisten Wein
getrunken hatte. Er dachte an die vielen Umwege, die er gegangen war,
und an die seltsame Art, wie Gott ihm seinen Schatz gezeigt hatte. Hätte er
nicht an wiederkehrende Träume geglaubt, so wären ihm keine Zigeunerin,
kein König, kein Dieb und keine anderen Weggefährten begegnet.
>Die Liste ist recht lang geworden. Doch die Zeichen wiesen mir den Weg,
ich konnte ihn nicht verfehlen<, sagte er sich.
Ohne es zu bemerken, schlief er ein. Als er erwachte, stand die Sonne
schon hoch am Himmel. Dann fing er an, bei den Wurzeln des
Maulbeerbaumes zu graben.
>Du alter Hexenmeisters dachte der Jüngling. >Du hast alles gewußt. Du
hast sogar etwas Gold für mich aufheben lassen, damit ich zu dieser Kirche
zurückkehren konnte. Der Mönch hat gelacht, als ich völlig zerlumpt wieder
bei ihm aufkreuzte. Hättest du mir das nicht ersparen können ?<
»Nein«, hörte er den Wind sagen. »Wenn ich dich gewarnt hätte, dann
hättest du die Pyramiden nicht zu sehen bekommen. Und sie sind
sehenswert, findest du nicht auch?« Es war die Stimme des Alchimisten.
Der Jüngling lächelte und grub weiter. Nach einer halben Stunde stieß der
Spaten auf etwas Hartes. Eine Stunde später hatte er eine alte Truhe vor
sich, gefüllt mit alten spanischen Goldmünzen. Es waren auch Edelsteine,
mit weißen und roten Federn verzierte Goldmasken und Götzenbilder mit
Brillanten darin. Es war die Beute aus einer Eroberung, die das Land längst
vergessen hatte und von der die Eroberer ihren Nachkommen nichts
erzählt hatten.
Der Jüngling nahm Urim und Thummim aus seinem Rucksack. Er hatte die
beiden Steine nur ein einziges Mal um Rat gefragt, damals, an jenem
Morgen auf dem Markt. Das Leben und sein Weg waren immer voller
Zeichen gewesen. Er verstaute die Steine in der Schatzkiste. Sie waren
-1 0 3 -
auch ein Teil seines Schatzes, denn sie erinnerten ihn an einen alten
König, dem er nie wieder begegnen würde.
>Das Leben ist wirklich sehr großzügig mit dem, der seinem persönlichen
Lebensweg folgt<, dachte der Jüngling.
Dann erinnerte er sich, daß er nach Tarifa gehen mußte, um der Zigeunerin
ein Zehntel des Schatzes abzugeben. >Wie schlau doch die Zigeuner
sind<, dachte er. Vielleicht kam es daher, weil sie so viel reisten.
Da erhob sich wieder der Wind. Es war der Wind der Levante, der von
Afrika her kam. Diesmal brachte er weder den Geruch der Wüste noch die
Bedrohung einer maurischen Invasion. Er trug vielmehr einen Duft herbei,
den er nur allzugut kannte, und einen Kuß, der sich ganz sachte auf seine
Lippen legte, und er wußte nicht, wie ihm geschah. Der Jüngling lächelte.
»Ich komme zu dir, Fatima«, sagte er.
-1 0 4 -
Paulo Coelho.
L'Alchimista.
Titolo originale: O Alquimista.
Traduzione di Rita Desti.
A J., alchimista, che conosce e utilizza i segreti della Grande Opera.
PREFAZIONE.
E’ importante sottolineare come L'Alchimista sia un libro a carattere
simbolico, diverso in questo da Il diario di un mago, che non era un testo di
invenzione narrativa.
Ho studiato Alchimia per undici anni. La semplice idea di trasformare i
metalli in oro o di scoprire l'Elisir di Lunga Vita era già di per se
abbastanza affascinante da attrarre l'attenzione di qualunque apprendista nel
campo della Magia. Confesso che l'Elisir di Lunga Vita era comunque ciò che
esercitava su di me la maggior seduzione: ancor prima di capire e di sentire
la presenza di Dio, l'idea che un giorno tutto sarebbe finito mi rendeva
disperato. Cos ì che, quando seppi della possibilità di ottenere un liquido in
grado di prolungare per lunghi anni la mia esistenza, decisi di dedicarmi
anima e corpo alla sua fabbricazione.
Era quello, inizi degli anni settanta, un periodo di grandi trasformazioni
sociali e ancora non esistevano pubblicazioni serie sull'Alchimia. Cominciai,
come uno dei personaggi del libro, spendendo quel po' di denaro che possedevo
nell'acquisto di libri stranieri sull'argomento, dedicando lunghe ore della
mia giornata allo studio della loro complicata simbologia. Trovai, a Rio de
Janeiro, due o tre persone che si dedicavano seriamente alla Grande Opera: ma
essi si rifiutarono di ricevermi. Ne conobbi molte altre che si dichiaravano
alchimisti, possedevano laboratori propri e promettevano di insegnarmi i
segreti dell'Arte in cambio di vere e proprie fortune. Oggi mi rendo conto che
non conoscevano nulla di ciò che pretendevano di insegnare.
Malgrado la mia dedizione, i risultati erano nulli. Non accadeva niente di ciò
che, nel loro complesso linguaggio, i manuali di Alchimia affermavano. C'erano
un'infinità di simboli, di draghi, di leoni, di soli, di lune e di mercurio,
ma io avevo sempre l'impressione di essere sulla strada sbagliata, perché il
linguaggio simbolico consente un enorme margine di equivoco. Nel 1973, ormai
disperato per la mancanza di progressi, mi comportai in maniera del tutto
irresponsabile. All'epoca, lavoravo per il Segretariato di Stato per
l'Istruzione del Mato Grosso e davo lezioni di teatro. Decisi di impiegare i
miei alunni in laboratori teatrali incentrati sul tema della Tavola di
Smeraldo. Questo comportamento, in concomitanza con alcune mie incursioni
nell'area fumosa della Magia, mi portarono, l'anno successivo, a sperimentare
sulla mia pelle la verità del proverbio che dice: Chi la fa, l'aspetti. Mi
crollò tutto intorno.
Trascorsi i successivi sei anni della mia vita in un atteggiamento alquanto
scettico per tutto quanto riguardava l'area mistica. In questa sorta di esilio
spirituale, appresi molte cose importanti: che accettiamo una verità solo
quando prima l'abbiamo negata dal profondo della nostra anima, che non
dobbiamo sfuggire al nostro destino e che la mano di Dio è infinitamente
generosa, malgrado il Suo rigore.
Nel 1981 conobbi RAM e il suo Maestro, che mi avrebbe ricondotto sul cammino
tracciato per me. E mentre quello mi addestrava con i suoi insegnamenti, io
ripresi a studiare l'Alchimia per conto mio. Una sera, mentre conversavamo
dopo una esauriente seduta telepatica, gli domandai perché mai il linguaggio
degli alchimisti fosse tanto vago e complesso.
Esistono tre tipi di alchimisti, mi rispose il mio Maestro. Quelli che sono
vaghi perché‚ non sanno di che cosa stanno parlando, quelli che sono vaghi
perché‚ sanno di che cosa stanno parlando, ma sono anche consapevoli che il
linguaggio dell'alchimia e un tipo di linguaggio rivolto al cuore, e non alla
ragione.
E qual è il terzo tipo? gli domandai.
Quelli che non hanno mai sentito parlare di Alchimia, ma che sono riusciti,
nel corso della loro vita, a scoprire la Pietra Filosofale.
E con ciò il mio Maestro, che apparteneva al secondo tipo, decise di darmi
lezioni di Alchimia. Scoprii così che il linguaggio simbolico, che tanto mi
irritava e mi confondeva, era l'unica maniera per poter raggiungere l'Anima
del Mondo, o quello che Jung ha definito come inconscio collettivo. Scoprii
la Leggenda Personale e i Segni di Dio: verità è che il mio raziocinio rifiutava
di accettare per la loro semplicità. Scoprii che ottenere la Grande Opera non
è compito di pochi, ma di tutti gli esseri umani sulla superficie della terra.
E’ chiaro che non sempre la Grande Opera si presenta sotto forma di un uovo o
di una boccetta contenente del liquido. Tutti noi, comunque, e senza alcun
dubbio, possiamo immergerci nell'Anima del Mondo.
è questo il motivo per cui L'Alchimista è anche un testo simbolico. Nelle sue
pagine, non soltanto ho cercato di trasmettere quanto ho appreso, ma anche di
rendere omaggio a grandi scrittori che sono riusciti a penetrare nel
Linguaggio Universale: Hemingway, Blake, Borges (che si è ispirato a una
storia persiana per uno dei suoi racconti) e Malba Tahan fra gli altri.
In conclusione, e a illustrazione di ciò che il mio Maestro intendeva dire
riferendosi al terzo tipo di alchimisti, vale la pena di ricordare una storia
che egli stesso mi raccontò nel suo laboratorio.
La Madonna, con il Bambino Gesù fra le braccia, aveva deciso di scendere in
Terra per visitare un monastero. Orgogliosi, tutti i monaci si misero in una
lunga fila, presentandosi ciascuno davanti alla Vergine per renderle omaggio.
Uno declamò alcune poesie, un altro le mostrò le miniature che aveva preparato
per la Bibbia e un terzo recitò i nomi di tutti i santi. E così via, un monaco
dopo l'altro, tutti resero omaggio alla Madonna e al Bambino.
All'ultimo posto della fila ne rimase uno, il monaco più umile del convento,
che non aveva mai studiato i sacri testi dell'epoca. I suoi genitori erano
persone semplici, che lavoravano in un vecchio circo dei dintorni, e gli
avevano insegnato soltanto a far volteggiare le palline in aria.
Quando giunse il suo turno, gli altri monaci volevano concludere l'omaggio
perché‚ il povero acrobata non aveva nulla di importante da dire e avrebbe
potuto sminuire l'immagine del convento. Ma anche lui, nel profondo del
proprio cuore, sentiva un bisogno immenso di offrire qualcosa a Gesù e alla
Vergine.
Pieno di vergogna, sentendosi oggetto degli sguardi di riprovazione dei
confratelli, tirò fuori dalla tasca alcune arance e cominciò a farle
volteggiare: perché‚ era l'unica cosa che egli sapesse fare.
Fu solo in quell'istante che Gesù Bambino sorrise e cominciò a battere le
mani in braccio alla Madonna. E fu verso quel monaco che la Vergine tese le
braccia, lasciandogli tenere per un po' il bambinello.
l'autore.
Mentre erano in cammino, entrarono in un villaggio e una donna, di nome Marta,
lo accolse nella sua casa. Essa aveva una sorella, di nome Maria, la quale,
sedutasi ai piedi del Signore, ascoltava la Sua parola. Marta invece era
tutta presa dai molti servizi. Pertanto, avvicinatasi a Gesù, disse Signore,
non ti curi del fatto che mia sorella mi abbia lasciata sola a servire? Dille
dunque che mi aiuti! Ma Gesù le rispose Marta, Marta, tu ti affanni per troppe
cose. Maria ha scelto la parte migliore, che non le sarà tolta.
Luca, 10, 38-42
PROLOGO
L'Alchimista prese un libro, portato da qualcuno della carovana. Il volume era
privo di copertina, ma lui riuscì a identificarne l'autore: Oscar Wilde.
Mentre sfogliava le pagine, trovò una storia su Narciso.
L'Alchimista conosceva la leggenda di Narciso, un bel giovane che tutti i
giorni andava a contemplare la propria bellezza in un lago. Era talmente
affascinato da se stesso che un giorno scivolò e morì annegato. Nel punto in
cui cadde nacque un fiore, che fu chiamato narciso.
Ma non era cos ì che Oscar Wilde concludeva la storia.
Egli narrava invece che, quando Narciso morì, accorsero le Oreadi - le ninfe
del bosco - e videro il lago trasformato da una pozza di acqua dolce in una
brocca di lacrime salate.
Perché piangi? domandarono le Oreadi.
Piango per Narciso, disse il lago.
Non ci stupisce che tu pianga per Narciso, soggiunsero. Infatti, mentre noi
tutte lo abbiamo sempre rincorso per il bosco, tu eri l'unico ad avere la
possibilità di contemplare da vicino la sua bellezza.
Ma Narciso era bello? domandò il lago.
Chi altri meglio di te potrebbe saperlo? risposero, sorprese, le Oreadi. In
fin dei conti, era sulle tue sponde che Narciso si sporgeva tutti i giorni.
Il lago rimase per un po' in silenzio. Infine disse:
Io piango per Narciso, ma non mi ero mai accorto che fosse bello. Piango per
Narciso perché, tutte le volte che lui si sdraiava sulle mie sponde, io potevo
vedere riflessa nel fondo dei suoi occhi la mia bellezza. Che bella storia,
disse l'Alchimista.
PRIMA PARTE
Il ragazzo si chiamava Santiago. Stava cominciando a imbrunire quando giunse
con il suo gregge davanti a una vecchia chiesa abbandonata. Il tetto era
crollato da tempo e un enorme sicomoro era cresciuto nel luogo dove una volta
sorgeva la sacrestia.
Decise di trascorrere la notte in quel luogo. Fece entrare tutte le pecore
dalla porta in rovina e poi dispose alcune tavole di legno perché non
potessero fuggire durante la notte. Non c'erano lupi in quella zona, ma una
volta un animale era scappato e c'era voluta un'intera giornata perché lo
ritrovasse.
Mise per terra la giacca e si sdraiò, usando come guanciale il libro che
aveva appena finito di leggere. Prima di addormentarsi, pensò che doveva
cominciare a leggere libri un po' più voluminosi: ci sarebbe voluto più tempo
a finirli ed erano guanciali più comodi per la notte.
Era ancora buio quando si svegliò. Guardò in alto e, attraverso il soffitto
semidistrutto, intravide le stelle che brillavano.
Vorrei dormire ancora un po', pensò. Aveva fatto lo stesso sogno della
settimana precedente e, di nuovo, si era svegliato prima della sua
conclusione.
Si alzò e bevve un sorso di vino. Poi afferrò il bastone e cominciò a
svegliare le pecore che ancora dormivano. Aveva notato che, appena si destava
lui, anche la maggior
parte delle bestie cominciava a svegliarsi. Come se vi fosse una misteriosa
energia che univa la sua vita a quella delle pecore che da due anni
percorrevano insieme con lui la regione, in cerca di cibo e di acqua. Ormai si
sono tanto abituate a me che conoscono i miei orari, mormorò sottovoce. Poi,
riflettendo, pensò che poteva essere anche il contrario: forse era lui che si
era abituato all'orario delle pecore.
Ce n'erano alcune, però, che impiegavano un po' più di tempo a muoversi. Il
ragazzo le risvegliò a una a una con il suo bastone, chiamandole per nome. Era
convinto che le pecore fossero in grado di capire ciò che lui diceva: perciò
ogni tanto usava leggere loro i brani di quei libri che lo avevano colpito, o
parlar loro della solitudine e della gioia di un pastore in mezzo alla
campagna, oppure commentare le ultime novità che osservava nelle città per cui
soleva passare.
Negli ultimi giorni, tuttavia, il suo argomento era stato praticamente uno
solo: la giovinetta, figlia del commerciante, che viveva nella città dove
sarebbe giunto di lì a quattro giorni. C'era già stato solo una volta, l'anno
precedente. Il commerciante, che possedeva una bottega di tessuti, gradiva
sempre che le pecore fossero tosate davanti ai suoi occhi, per evitare
imbrogli. Un amico gli aveva indicato quella bottega, e il pastore vi aveva
portato le sue pecore.
Ho bisogno di vendere un po' di lana, aveva detto al
commerciante.
Il negozio era pieno e l'uomo gli aveva chiesto di aspettare fino
all'imbrunire. Lui, allora, si era seduto lì davanti sul marciapiede e aveva
tirato fuori dalla bisaccia un libro.
Non pensavo che i pastori sapessero leggere, aveva detto allora una voce
femminile accanto a lui.
Era una ragazza tipica della regione andalusa, con i lunghi capelli neri e gli
occhi che ricordavano vagamente gli antichi conquistatori mori.
Perché le pecore insegnano più dei libri, aveva risposto il ragazzo. Si erano
trattenuti a parlare per più di due ore. Lei gli aveva detto di essere la
figlia del commerciante, parlandogli poi della vita nel paese, dove ogni
giorno era uguale all'altro. Il pastore le aveva raccontato delle campagne
dell'Andalusia, delle ultime novità che aveva notato nelle città dove era
passato. Era contento perché, per una volta, poteva parlare con qualcuno, a
parte le pecore.
Come hai imparato a leggere? gli aveva domandato la ragazza a un certo punto.
Come tutti gli altri, aveva risposto lui. A scuola.
E allora, se sai leggere, perché sei soltanto un pastore?
Il ragazzo aveva accennato una scusa qualunque per non rispondere a quella
domanda: lei, certo, non avrebbe potuto capirlo. Aveva continuato a raccontare
le sue storie di viaggi, mentre quegli occhietti mori si aprivano e si
chiudevano per la meraviglia e la sorpresa. Via via che il tempo passava, il
ragazzo aveva cominciato a desiderare che quel giorno non avesse mai fine, che
il padre di lei fosse occupato ancora per lungo tempo e lo facesse attendere
tre giorni. Si era reso conto che stava provando qualcosa che non aveva mai
sentito prima di allora: il desiderio di fermarsi per sempre in una città.
Con quella giovinetta dai capelli neri, i giorni non sarebbero stati mai
uguali.
Ma infine il commerciante era arrivato e gli aveva detto di tosare quattro
pecore. Poi gli aveva pagato il dovuto e chiesto di tornare l'anno dopo.
Ora mancavano solo quattro giorni perché facesse ritorno a quel villaggio.
Era eccitato e, al tempo stesso, insicuro: forse la giovinetta lo aveva
dimenticato. Da quelle parti passavano tanti pastori a vendere la lana.
Non ha importanza, disse il ragazzo alle pecore. Anch'io conosco altre
giovani in altre città.
Ma, in fondo al cuore, sentiva invece che quello era importante. Perché anche
i pastori, come i marinai o come i commessi viaggiatori, sanno che c'è sempre
una città dove esiste qualcuno capace di far loro dimenticare la gioia di
vagare liberamente per il mondo.
Il giorno cominciò a rischiararsi e il pastore guidò le pecore in direzione
del sole. Loro non hanno mai bisogno di prendere alcuna decisione, pensò.
Ecco perché, forse, rimangono sempre con me. L'unica necessità che le pecore
sentivano era di un po' d'acqua e di un po' di cibo. Fino a quando il ragazzo
avesse conosciuto i pascoli migliori dell'Andalusia, le pecore gli sarebbero
state sempre amiche. Anche se i giorni erano tutti uguali, fatti di lunghe
ore che si trascinavano fra il sorgere e il tramontare del sole. E tutto ciò
anche se non avevano mai letto un solo libro nelle loro brevi vite, e non
conoscevano la lingua degli uomini che portava le novità nei paesi. Si
accontentavano di acqua e cibo, e ciò bastava. In cambio, offrivano
generosamente la loro lana, la loro compagnia e, di tanto in tanto, la loro
carne.
Se oggi diventassi un mostro e decidessi di ammazzarle una dopo l'altra, lo
capirebbero soltanto dopo che fosse stato sterminato quasi tutto il gregge,
pensò il ragazzo. Perché si fidano di me, mentre non si fidano più del loro
istinto. Solo perché io le conduco al nutrimento e all'acqua.
Il ragazzo cominciò a stupirsi di quei pensieri. Forse la chiesa, con quel
sicomoro che vi cresceva all'interno, era frequentata da fantasmi. Aveva fatto
sì che un sogno si ripetesse per la seconda volta, e adesso gli stava
suscitando una sensazione di rabbia contro le sue compagne, sempre tanto
fedeli. Bevve un po' di vino, che gli era avanzato dalla cena della sera
precedente, e si strinse nella giacca. Sapeva bene, lui, come di lì a qualche
ora, con il sole a picco, il caldo sarebbe stato così intenso da impedirgli di
condurre le pecore nei campi. Sarebbe stata l'ora in cui tutta la Spagna
dormiva, in estate: il caldo durava fino alla sera. E per tutta la giornata
lui avrebbe dovuto portarsi dietro la giacca. Eppure, ogniqualvolta pensava di
lamentarsi per quel peso, si rammentava che proprio quello gli aveva impedito
di sentire freddo al mattino.
Dobbiamo essere sempre preparati alle sorprese del tempo, pensava allora, e
provava un sentimento di gratitudine per il peso della giacca.
La giacca aveva un suo motivo, proprio come il ragazzo. Dopo due anni
trascorsi fra le pianure dell'Andalusia, egli ormai conosceva a memoria tutte
le città della regione, e questa era la sua grande ragione di vita:
viaggiare. Stava pensando che, questa volta, avrebbe spiegato alla giovane il
motivo per cui un semplice pastore sapeva leggere: fino a sedici anni era
stato in seminario. I suoi genitori, infatti, volevano che divenisse prete e
costituisse motivo di orgoglio per un modesta famiglia contadina che
lavorava solo per sfamarsi e dissetarsi, come le pecore. Aveva studiato
latino, spagnolo e teologia. Ma, fin da bambino, sognava di conoscere il
mondo, e questo era ben più importante che non conoscere Dio o i peccati
degli uomini. Un pomeriggio, in visita alla famiglia, aveva trovato il
coraggio di annunciare al padre la propria intenzione di non fare il prete.
Perché voleva viaggiare.
Per questo villaggio sono già passati uomini provenienti da ogni parte del
mondo, figliuolo mio gli aveva risposto il padre. vengono in cerca di cose
nuove, ma le persone sono sempre uguali. Si spingono fino alla collina per
vedere il castello e credono che il passato sia stato migliore del presente.
Hanno capelli biondi o pelle scura, ma sono uguali agli uomini del nostro
villaggio.
Ma io non conosco i castelli delle terre da cui loro vengono, aveva ribattuto
il ragazzo.
Questi uomini, quando conoscono i nostri campi e le nostre donne, dicono che
vorrebbero vivere qui per sempre, aveva proseguito il padre.
Voglio conoscere le donne e le terre da cui sono venuti quegli uomini, aveva
insistito il ragazzo. Perché loro, poi, non si fermano mai qui.
Quegli uomini hanno le borse piene di denaro, aveva aggiunto una volta il
padre. Fra di noi, soltanto i pastori viaggiano.
Allora farò il pastore.
Il padre non aveva detto altro. Il giorno dopo gli aveva consegnato una borsa
con tre antiche monete d'oro spagnole.
Un giorno le ho trovate in un campo: erano destinate alla Chiesa, come tua
dote. Compra il tuo gregge e vai per il mondo fino a quando non imparerai che
il nostro castello è il più importante e le nostre donne sono le più belle.
E gli aveva dato la sua benedizione. Anche negli occhi del padre il ragazzo
aveva letto quel desiderio di andare per il mondo: un desiderio ancora vivo,
malgrado l'uomo avesse tentato di seppellirlo per decine d'anni con acqua,
cibo, e con un luogo sempre uguale dove trascorrere tutta la notte.
L'orizzonte si tinse di rosso e, poi, spunt ò il sole. Il ragazzo ripensò alla
conversazione avuta con il padre e provò un senso di gioia: aveva ormai
conosciuto molti castelli e molte donne, ma nessuna era uguale a colei che lo
attendeva di li a due giorni. Quanto a lui, possedeva una giacca, un libro che
poteva scambiare con un altro e un gregge di pecore. Eppure, la cosa più
importante era che ogni giorno potesse realizzare il grande sogno della sua
vita: viaggiare. Quando si fosse stancato delle campagne dell'Andalusia,
avrebbe potuto vendere le pecore e fare il marinaio. Quando si fosse stancato
del mare, avrebbe potuto conoscere molte città, molte donne, molte occasioni
per essere felice.
Non so come ricerchino Dio, in seminario, pensò mentre guardava il sorgere del
sole. Appena possibile, egli cercava sempre una strada diversa. Non era mai
stato in quella chiesa, prima, malgrado fosse passato tante volte per quella
zona. Il mondo era grande e inesauribile e lui, se avesse lasciato alle pecore
la minima possibilità di guidarlo, avrebbe finito per scoprire altre cose
interessanti. Il problema è che loro non si rendono conto che stanno
percorrendo strade sempre nuove, giorno dopo giorno. Non capiscono che i
pascoli sono cambiati, che le stagioni sono diverse, perché si preoccupano
soltanto dell'acqua e del cibo.
Forse è così per tutti noi, pensò il pastore. Anche per me, che non penso ad
altre donne da quando ho conosciuto la figlia del commerciante. Guardò il
cielo. Secondo i suoi calcoli, sarebbe arrivato a Tarifa prima di pranzo. Là
avrebbe potuto scambiare il suo libro con uno più voluminoso, riempirsi la
bottiglia di vino e farsi barba e capelli. Doveva prepararsi all'incontro con
la giovinetta e non voleva neppure pensare all'eventualità che un altro
pastore, con più pecore, fosse arrivato prima di lui a chiedere la sua mano.
E’ proprio la possibilità di realizzare un sogno che rende la vita
interessante, pensò mentre guardava di nuovo il cielo e affrettava il passo.
Si era appena ricordato che a Tarifa viveva una vecchia capace di interpretare
i sogni. E, quella notte, lui aveva fatto un sogno che aveva già fatto un
altra volta.
La vecchia condusse il ragazzo in una stanza in fondo alla casa, separata
dalla sala da una tenda fatta di strisce di plastica colorata. Là dentro
c'erano un tavolo, un'immagine del Sacro Cuore di Gesù e due sedie.
La vecchia si sedette e lo invitò a fare altrettanto. Poi gli prese le mani e
pregò sottovoce.
Sembrava una preghiera zingara. Il ragazzo aveva già incontrato molti zingari
nel suo cammino: anche loro viaggiavano, ma non badavano alle pecore. La gente
diceva che gli zingari passassero la vita a imbrogliare gli altri. E si
diceva anche che avessero stretto un patto con il demonio e che rapissero
bambini da impiegare come schiavi nei loro misteriosi accampamenti. Da
piccolo, il ragazzo era stato sempre terrorizzato dall'idea di essere rapito
dagli zingari: e adesso, mentre la vecchia gli teneva le mani, questo antico
terrore era risorto.
Ma c'è l'immagine del Sacro Cuore di Gesù, pensò, cercando di
tranquillizzarsi. Non voleva che la mano gli cominciasse a tremare e la
vecchia si accorgesse della sua paura. In silenzio recitò un paternostro.
Interessante, disse la vecchia, senza distogliere lo sguardo dalla mano del
ragazzo. E di nuovo tacque.
Il pastore stava cominciando a innervosirsi. Le mani cominciarono
involontariamente a tremargli, e la donna se ne accorse. Lui le ritrasse
rapidamente.
Non sono venuto qui per farmi leggere la mano, disse, pentito di essere
entrato in quella casa. Per un attimo pensò che fosse meglio pagare e
andarsene via senza sapere nulla: stava dando troppa importanza a un sogno
che si era ripetuto.
Sei venuto per conoscere i sogni, rispose la vecchia. E i sogni sono il
linguaggio di Dio. Quando egli parla il linguaggio del mondo, io posso
interpretarlo. Ma se egli parla il linguaggio della tua anima, puoi
comprenderlo soltanto tu. E comunque mi guadagnerò il mio compenso.
Un altro trucco, pensò il ragazzo. Eppure decise di rischiare. Un pastore
corre sempre il rischio dei lupi o della siccità, ma è questo che rende più
eccitante il suo lavoro.
Ho fatto lo stesso sogno due volte di seguito, disse. Ho sognato di trovarmi
in un pascolo con le mie pecore, ed ecco che appariva un bambino che
cominciava a giocare con gli animali. Non mi piace che tocchino le pecore,
loro hanno sempre paura degli estranei. Ma i bambini riescono sempre a
toccare gli animali senza farli spaventare. Non so il perché. Non so come mai
gli animali riconoscano l'età degli esseri umani.
Torna al tuo sogno, disse la vecchia. Ho una pentola sul fuoco. E,
oltretutto, tu hai pochi soldi e non puoi prenderti tutto il mio tempo.
Per un po', il bambino continuava a giocare con le pecore, proseguì il
ragazzo, un po' intimidito. E poi, all'improvviso, mi prendeva per la mano e
mi conduceva fino alle Piramidi d'Egitto.
Il ragazzo aspettò qualche istante per vedere se la vecchia conoscesse le
Piramidi d'Egitto. Ma quella rimase in silenzio.
Poi, davanti alle Piramidi d'Egitto, pronunciò le ultime parole lentamente,
perché la vecchia potesse comprenderle bene, il bambino mi diceva “Se verrai
fin qui, troverai un tesoro nascosto.” E quando stava per mostrarmi il luogo
esatto, mi sono svegliato. Tutte e due le volte.
La vecchia si mantenne silenziosa ancora per un po' di tempo. Poi afferrò di
nuovo le mani del ragazzo per studiarle attentamente.
Adesso non ti chiederò niente, gli disse. Ma voglio un decimo del tesoro, se
lo troverai.
Il ragazzo rise. Di felicità. Così, per via di un sogno che parlava di tesori
nascosti, avrebbe risparmiato un po' del denaro che possedeva. La vecchia
doveva essere proprio una zingara, e gli zingari sono tutti dei somari.
Interpreta il sogno, allora, le chiese il ragazzo.
Prima giura. Giura che mi darai la decima parte del tuo tesoro in cambio di
quanto ti dirò.
Il ragazzo giurò, ma la vecchia gli chiese di ripetere il giuramento guardando
l'immagine del Sacro Cuore di Gesù.
E’ un sogno che appartiene al linguaggio del Mondo, spiegò lei. Posso
interpretarlo, ma è un'interpretazione molto difficile. Perciò ritengo di
meritare la mia parte in ciò che troverai.
Ed ecco l'interpretazione: devi andare fino alle Piramidi d'Egitto. Io non ne
ho mai sentito parlare, ma se chi te le ha indicate è un bambino, allora esse
esistono. Là troverai un tesoro che ti farà ricco.
Il ragazzo ne fu sorpreso e poi irritato. Per questo, non c'era bisogno di
cercare quella vecchia. Infine si ricordò che comunque non avrebbe pagato
niente.
Per così poco non c'era bisogno che perdessi il mio tempo, disse.
E' proprio questo il motivo per cui ti ho detto che il tuo sogno era
difficile. Le cose semplici sono le più straordinarie e soltanto i saggi
riescono a vederle. Ma io non sono una donna saggia, e quindi devo conoscere
altre arti, come la lettura della mano.
E come arriverò fino in Egitto?
Io mi limito a interpretare i sogni. Non conosco il modo in cui trasformarli
in realtà. Ecco perché devo vivere di quanto mi danno le mie figlie.
E se non riuscirò ad arrivare in Egitto?
Io non verrò pagata. Non sarà certo la prima volta.
E la vecchia non aggiunse altro. Poi chiese al ragazzo di andarsene, perché
gli aveva dedicato già molto tempo.
Il ragazzo se ne andò via deluso e deciso a non credere mai più nei sogni. Si
ricordò che aveva alcune commissioni da fare: andò allo spaccio per
procurarsi un po' di cibo, scambiò il suo libro con uno più voluminoso e,
infine, si sedette su una panchina in piazza per gustare il vinello nuovo che
aveva acquistato. Era un giorno caldo e il vino, per uno di quei misteri
insondabili, riusciva a rinfrescargli un po' il corpo. Le pecore le aveva
lasciate all'ingresso della città, nella stalla di un suo nuovo amico.
Conosceva molta gente da quelle parti, e per questo gli piaceva viaggiare: si
finisce sempre per fare nuovi amici, anche senza bisogno di trascorrere
insieme un giorno dopo l'altro nello stesso luogo. Quando si vedono sempre le
stesse persone - ed era quanto gli accadeva in
seminario - alla fine queste cominciano a far parte della nostra vita. E
quando divengono parte della nostra vita, cominciano anche a volerla
modificare. Se non ci comportiamo come loro si aspettano, si irritano. Sembra
che tutti abbiano l'idea esatta di come dobbiamo vivere la nostra vita. E non
sanno mai come devono vivere la loro. Come la donna dei sogni, che non sapeva
trasformarli in realtà.
Decise di aspettare che il sole si abbassasse un po', prima di proseguire con
le pecore verso la campagna. Di lì a tre giorni avrebbe incontrato di nuovo la
figlia del commerciante.
Cominciò a leggere il libro che aveva avuto da un prete di Tarifa: era un
librone, che parlava di un funerale fin dalla prima pagina. I nomi dei
personaggi, inoltre, erano complicatissimi. Se un giorno dovessi scrivere un
libro, pensò, inserirei un personaggio che compare una volta per tutte, per
non costringere i lettori a passare il tempo a imparare a memoria i nomi degli
altri.
Quando finalmente Riuscì a concentrarsi un po' nella lettura - ed era una
lettura piacevole, giacché parlava di una sepoltura nella neve, il che gli
trasmetteva una sensazione di freddo sotto quel sole cocente - un vecchio gli
si sedette accanto e tentò di intavolare una conversazione.
Che cosa stanno facendo? domandò il vecchio indicando le persone nella
piazza.
Stanno lavorando, rispose il ragazzo seccamente e, di nuovo, finse di
concentrarsi nella lettura. In realtà stava pensando di tosare le pecore
davanti alla figlia del commerciante per farle vedere tutte le cose
interessanti che sapeva fare. Si era già immaginato la scena un mucchio di
volte: e tutte le volte la giovane si stupiva quando lui si metteva a
spiegarle come le pecore debbano essere tosate con un movimento dal dietro in
avanti. Tentava, inoltre, di ricordare qualche storia divertente da
raccontarle mentre tosava le pecore. In gran parte queste storie le aveva
lette nei libri, ma gliele avrebbe raccontate come se le avesse vissute
personalmente. Lei non avrebbe mai notato la differenza, perché non sapeva
leggere i libri.
Il vecchio, intanto, insisteva. Disse che era stanco, assetato, e gli chiese
un bicchiere di vino. Il ragazzo gli offrì la bottiglia: così, forse, lo
avrebbe tacitato.
Ma quello voleva chiacchierare comunque. Gli mandò quale libro stesse
leggendo. Il ragazzo pensò di mostrarsi brusco e cambiare panchina, ma suo
padre gli
aveva insegnato il rispetto per le persone più anziane. Quindi gli porse il
libro, per due motivi: primo, perché non sapeva pronunciarne il titolo. E,
secondo, perché nel caso il vecchio non sapesse leggere, sarebbe stato egli
stesso a cambiare panchina per non sentirsi umiliato.
Mmm... mormorò quegli, rigirando il volume da tutti i lati, quasi fosse un
oggetto estraneo. E’ un libro importante, ma è molto noioso.
Il ragazzo ne fu sorpreso. Anche il vecchio sapeva leggere, e quel libro lo
aveva già letto. E se il libro era davvero noioso come affermava lui, era
ancora in tempo a scambiarlo con un altro.
E’ un libro che parla di qualcosa di cui parlano quasi tutti i libri, proseguì
il vecchio. Dell'incapacità della gente di scegliere il proprio destino. E
conclude facendo in modo che tutti credano alla menzogna più grande del mondo.
Qual è la menzogna più grande del mondo? gli domandò, sorpreso, il ragazzo.
E’ questa: che a un certo momento della nostra esistenza, perdiamo il
controllo della nostra vita, che comincia così a essere regolata dal destino.
E’ questa la menzogna più grande del mondo.
A me non è accaduto, affermò il ragazzo. Volevano che facessi il prete, ma io
ho deciso di fare il pastore.
Meglio così, soggiunse il vecchio. Perché a te piace viaggiare.
Ha indovinato il mio pensiero, rifletto il ragazzo. Il vecchio, intanto,
sfogliava il grosso libro, senza la minima intenzione di restituirglielo. Il
pastore notò che era vestito in modo strano: aveva l'aria di essere un arabo;
cosa non poi straordinaria in quella regione. L'Africa si trovava a qualche
ora appena da Tarifa: bastava solo attraversare il piccolo stretto con
un'imbarcazione. Molte volte, in città, comparivano arabi che facevano
acquisti e recitavano strane preghiere più volte al giorno.
Da dove venite, voi? domandò il ragazzo al vecchio.
Da molti luoghi.
Nessuno può essere originario di molti luoghi, rispose il ragazzo. Io sono un
pastore e posso trovarmi in molti luoghi, ma sono originario di uno soltanto,
di una città che si trova vicino a un antico castello. E’ lì che sono nato.
Allora possiamo dire che io sono nato a Salem.
Il ragazzo non sapeva dove fosse Salem, ma non voleva domandarlo per non
sentirsi umiliato della propria ignoranza. Si trattenne ancora un po' di
tempo a fissare la piazza. Le persone andavano e venivano, e sembravano molto
indaffarate.
Come va Salem? domandò il ragazzo, cercando una pista.
Come sempre.
Non era proprio una pista. Ma sapeva che Salem non si trovava in Andalusia.
Altrimenti avrebbe dovuto conoscerla.
E che cosa fate a Salem? insistette.
Che cosa faccio a Salem? per la prima volta il vecchio scoppiò in una risata
di cuore. Ma io sono il re di Salem!
La gente racconta cose alquanto strane, pensò il ragazzo. Alle volte è meglio
stare con le pecore, che se ne stanno zitte, e cercano soltanto cibo e acqua.
Oppure è meglio intrattenersi con i libri, che raccontano storie incredibili
ogniqualvolta vogliamo ascoltarle. Ma quando parliamo con gli altri, questi
dicono certe cose e noi non sappiamo più come proseguire la conversazione.
Il mio nome è Melchisedek, disse il vecchio. Quante pecore possiedi?
Quante ne sono sufficienti, rispose lui. Il vecchio cominciava a voler sapere
un po' troppo della sua vita.
Allora ci troviamo davanti a un problema. Non posso aiutarti fino a quando
riterrai di avere pecore a sufficienza.
Il ragazzo si irritò. Non stava mica chiedendo aiuto. Era il vecchio che gli
aveva chiesto del vino, due chiacchiere e il libro.
Restituitemi il libro, disse. Devo andare a riprendermi le pecore e
proseguire.
Dammi un decimo delle tue pecore, disse il vecchio E io ti insegnerò come
raggiungere il tesoro nascosto.
Il ragazzo, allora, di nuovo ripensò al sogno e all'improvviso tutto gli fu
chiaro. La vecchia non gli aveva chiesto nulla, ma quell'uomo che forse era
suo marito sarebbe riuscito a strappargli molto più denaro in cambio di
un'informazione che non esisteva. Anche il vecchio doveva essere uno zingaro.
Prima che il ragazzo potesse dire alcunché, tuttavia, il vecchio si chinò,
afferrò un ramoscello e cominciò a scrivere sulla sabbia della piazza. Mentre
si chinava, qualcosa gli brillò sul petto, con tanta intensità che quasi
abbagliò il ragazzo. Ma con un movimento troppo rapido per un uomo della sua
età, il vecchio coprì immediatamente quel bagliore con il mantello. Gli occhi
del ragazzo tornarono alla normalità e lui Riuscì a scorgere ciò che l'uomo
stava scrivendo.
Sulla sabbia della piazza principale di quella piccola città, lesse i nomi di
suo padre e di sua madre. Lesse la storia della propria vita fino a quel
momento, i giocattoli della sua infanzia, le fredde notti in seminario. Lesse
il nome della figlia del commerciante, che neppure lui conosceva. Lesse cose
che non aveva mai raccontato a nessuno, come del giorno in cui aveva rubato
l'arma al padre per andare a caccia di cervi, o della sua prima e solitaria
esperienza sessuale.
Sono il re di Salem, gli aveva detto il vecchio.
Perché mai un re parla con un pastore? domandò il ragazzo, pieno di vergogna e
di stupore.
Per varie ragioni. Ma diciamo che la più importante è che tu sei stato capace
di realizzare la tua Leggenda Personale.
Il ragazzo non sapeva neppure che cosa fosse la Leggenda Personale.
E’ quello che hai sempre desiderato fare. Tutti, all'inizio della gioventù,
sanno qual è la propria leggenda personale. In quel periodo della vita tutto
è chiaro, tutto è possibile, e gli uomini non hanno paura di sognare e di
desiderare tutto quello che vorrebbero veder fare nella vita. Ma poi, a mano
a mano che il tempo passa, una misteriosa forza comincia a tentare di
dimostrare come sia impossibile realizzare la Leggenda Personale.
Le parole del vecchio non avevano molto senso per il ragazzo, che tuttavia
voleva sapere quali fossero quelle forze misteriose: la figlia del
commerciante sarebbe rimasta a bocca aperta.
Sono le forze che sembrano negative, ma che in realtà ti insegnano a
realizzare la tua Leggenda Personale. Preparano il tuo spirito e la tua
volontà. Perché esiste una grande verità su questo pianeta: chiunque tu sia o
qualunque cosa tu faccia, quando desideri una cosa con volontà, è perché
questo desiderio è nato nell'anima dell'Universo. Quella cosa rappresenta la
tua missione sulla Terra.
Anche se si tratta soltanto di viaggiare? O di sposare la figlia di un
commerciante di tessuti?
Oppure di cercare un tesoro. L'Anima del Mondo è alimentata dalla felicità
degli uomini. O dall'infelicità, dall'invidia, dalla gelosia. Realizzare la
propria Leggenda Personale è il solo dovere degli uomini. Tutto è una sola
cosa. E quando tu desideri qualcosa, tutto l'Universo cospira affinché tu
realizzi il tuo desiderio.
Rimasero in silenzio per un po' di tempo, a guardare la piazza e le persone.
Poi, fu il vecchio a parlare per primo:
Perché ti occupi delle pecore?
Perché amo viaggiare.
Il vecchio indicò un venditore di fiocchi di mais che se ne stava con il suo
carrettino rosso in un angolo della piazza.
Anche quell'uomo ha sempre avuto il desiderio di viaggiare, fin da bambino. Ma
ha preferito comprare quel carrettino e, per anni, guadagnare denaro. Quando
sarà vecchio, trascorrerà un mese in Africa. Non ha mai capito che esistono
certe condizioni per fare ciò che si sogna.
Avrebbe dovuto scegliere di fare il pastore, pensò a voce alta il ragazzo.
Ci ha pensato, affermò il vecchio. Ma i venditori di fiocchi di mais sono più
importanti dei pastori. Hanno una casa, mentre i pastori dormono all'aperto. E
la gente preferisce dare in moglie la propria figlia a loro piuttosto che ai
pastori.
Il ragazzo avvert ì una stretta al cuore pensando alla figlia del
commerciante. Anche nella sua città, probabilmente, c'era un venditore di
fiocchi di mais.
Insomma, quello che la gente pensa dei venditori di fiocchi di mais e dei
pastori diventa più importante della Leggenda Personale di ciascuno.
Il vecchio sfogliò il libro e si distrasse leggendone una pagina. Il ragazzo
attese qualche minuto e poi lo interruppe, come aveva già fatto prima.
Perché parlate di queste cose proprio con me?
Perché tu cerchi di vivere la tua leggenda personale. E stai per cedere.
E voi comparite sempre in momenti simili?
Non sempre in questo modo, ma non ho mai tralasciato di rivelarmi. Talvolta
mi manifesto sotto forma di una buona via d'uscita, di una buona idea.
Talaltra, in un momento cruciale, rendo le cose più facili. E così via. Ma la
maggior parte delle persone non se ne accorge neppure.
Il vecchio raccontò come, una settimana prima, fosse stato costretto ad
apparire a un cercatore di pietre preziose sotto forma di un sasso. L'uomo
aveva abbandonato tutto per andare in cerca di smeraldi. Per cinque anni aveva
lavorato in un fiume e spaccato 999.999 sassi alla ricerca di uno smeraldo. A
quel punto aveva pensato di desistere, quando gli mancava un solo sasso - solo
uno - per trovare lo smeraldo. Ma era un uomo che aveva scommesso sulla
propria Leggenda Personale e quindi il vecchio aveva deciso di intervenire. Si
era trasformato in un sasso che era rotolato sul piede di quell'uomo il quale,
con la rabbia e la frustrazione dei cinque anni perduti, con un calcio lo
aveva scagliato lontano. Ma lo aveva lanciato con tanta forza che il sasso,
sbattendo contro un'altra pietra, si era spaccato, mettendo in mostra lo
smeraldo più bello del mondo.
Gli uomini scoprono ben presto la propria ragione di esistere, disse il
vecchio con una certa amarezza nello sguardo. Forse è questo il motivo per cui
desistono altrettanto presto. Ma il mondo è così.
A quel punto il ragazzo si rammentò che avevano cominciato parlando del
tesoro nascosto.
I tesori emergono dalla terra grazie ai corsi d'acqua, e da questi stessi
flussi sono seppelliti, disse il vecchio. Se vuoi sapere qualcosa del tuo
tesoro, dovrai cedermi un decimo delle tue pecore.
E non va bene un decimo del tesoro?
Il vecchio sembrò deluso.
Se cominci a promettere quanto ancora non possiedi, finirai per perdere la
voglia di ottenerlo.
Il ragazzo, allora, gli raccont ò di come ne avesse già promesso un decimo alla
zingara.
Gli zingari sono furbi, sospirò il vecchio. E’ bene, comunque che tu impari
come tutto nella vita abbia un prezzo. E' questo che tentano di insegnare i
Guerrieri della Luce.
Il vecchio restituì il libro al ragazzo.
Domani, a questa stessa ora, portami un decimo del tuo gregge. Ti insegnerò
come trovare il tesoro nascosto. Arrivederci.
E scomparve dietro un angolo della piazza.
Il ragazzo tentò di leggere il suo libro, ma non gli Riuscì più di
concentrarsi. Era agitato e teso, perché sapeva che quel vecchio diceva il
vero. Si avvicinò al venditore di fiocchi di mais, ne comprò un sacchetto
mentre rifletteva se avrebbe dovuto o meno raccontargli quanto gli aveva detto
il vecchio. A volte è meglio lasciare le cose come stanno, pensò. E non disse
nulla. Se gliene avesse parlato, il venditore di fiocchi di mais avrebbe
passato tre giorni incerto tra l'abbandonare tutto o no, ed era ormai troppo
abituato al suo carrettino.
Il ragazzo avrebbe potuto evitargli questa sofferenza. Cominciò a vagare senza
meta per la città, spingendosi fino al porto. Lì c'era un piccolo edificio, e
nell'edificio c'era una finestrella dove si acquistavano i biglietti. L'Egitto
era in Africa.
Desidera qualcosa? domandò l'impiegato dietro lo sportello.
Forse domani, rispose il ragazzo allontanandosi. Se avesse venduto anche una
sola pecora, sarebbe riuscito ad arrivare al di là dello stretto. Ma era
un'idea che lo spaventava.
Un altro sognatore, concluse il tizio dello sportello rivolgendosi al collega,
mentre il ragazzo si allontanava. Non ha soldi per viaggiare.
Mentre si trovava davanti allo sportello, il ragazzo aveva pensat o alle
pecore, e aveva avuto paura di tornare da loro. Erano trascorsi due anni e lui
aveva imparato tutto sull'arte della pastorizia: sapeva tosare, accudire le
pecore gravide e proteggere gli animali dai lupi. Conosceva tutte le campagne
e tutti i pascoli dell'Andalusia. Sapeva qual era il giusto prezzo per
acquistare e vendere ognuno dei suoi animali.
Decise di tornare all'ovile dell'amico percorrendo la strada più lunga. Nella
città c'era anche un castello, e lui decise di salire la scalinata di pietra e
sedersi su una delle murate. Da lassù poteva vedere l'Africa. Qualcuno, una
volta, gli aveva raccontato che da quella parte erano arrivati i mori, che
poi avevano dominato per tanti anni su tutta la Spagna. Il ragazzo detestava i
mori: erano stati loro a portare gli zingari.
Da lì poteva anche vedere quasi tutta la città, compresa la piazza dove aveva
avuto quella conversazione con il vecchio.
Maledetta l'ora in cui l'ho incontrato, pensò. Lui cercava soltanto una donna
che interpretasse i sogni. N‚ questa n‚ il vecchio davano alcuna importanza al
fatto che lui fosse un pastore. Erano tutte e due persone solitarie, che non
credevano più nella vita e non capivano come i pastori finiscano per
affezionarsi alle proprie pecore. Lui le conosceva una per una nei
particolari: sapeva quale mancava, quale avrebbe partorito da li a due mesi, e
quali erano le più pigre. Sapeva anche come tosarle e come ammazzarle. Se
avesse deciso di partire, loro ne avrebbero sofferto.
Il vento cominciò a soffiare. Un vento che conosceva bene: lo chiamavano
Levante, perché insieme a quel vento erano arrivate anche le orde di
infedeli. Fino a quando non aveva conosciuto Tarifa, non aveva mai pensato che
l'Africa fosse tanto vicina. Era un grande pericolo: i mori avrebbero potuto
ripetere l'invasione.
Il Levante prese a soffiare più forte. Mi trovo tra le pecore e il tesoro,
pensava il ragazzo. Doveva decidersi tra qualcosa cui era abituato e qualcosa
che gli sarebbe piaciuto avere. C'era, poi, la figlia del commerciante, ma lei
non era tanto importante quanto le pecore, perché non dipendeva da lui. Forse
non si ricordava neppure di lui. Il ragazzo ebbe la certezza che, se non si
fosse fatto vivo da lì a due giorni, la giovinetta non lo avrebbe neppure
notato: per lei tutti i giorni erano uguali. E quando tutti i giorni
diventano uguali è perché non ci si accorge più delle cose belle che accadono
nella vita ogniqualvolta il sole attraversa il cielo.
Ho lasciato mio padre, mia madre e il castello della mia città. Loro ci hanno
fatto l'abitudine e mi sono abituato anch'io. Anche le pecore si abitueranno
alla mia mancanza, pensò il ragazzo.
Da lassù guardò la piazza. Il venditore di fiocchi di mais era ancora lì a
offrire la sua mercanzia. Una giovane coppia si sedette sulla panchina dove
lui aveva parlato con il vecchio. Si scambiarono un lungo bacio.
Il venditore di fiocchi di mais... disse fra se e s‚, senza completare la
frase. Perché il Levante aveva preso a spirare con più forza e lui si
concentrò sul vento che gli sfiorava il viso. Il vento portava con se i mori,
è vero, ma portava anche l'odore del deserto e delle donne velate. Portava il
sudore e i sogni degli uomini che un giorno erano partiti in cerca
dell'ignoto, di oro, di avventura, e di piramidi. Il ragazzo cominciò a
invidiare la libertà del vento, e avvertì che avrebbe potuto essere come il
vento. Niente lo impediva, se non lui stesso. Le pecore, la figlia del
commerciante, i campi dell'Andalusia erano soltanto i passi della sua Leggenda
Personale.
Il giorno dopo il ragazzo s'incontrò con il vecchio a mezzogiorno. Aveva con
se sei pecore.
Sono sorpreso, disse. Il mio amico ha comperato subito le altre pecore. Ha
detto che aveva sognato tutta la vita di fare il pastore, e che quello era un
buon segno.
E’ sempre così, disse il vecchio. Lo chiamiamo Principio Favorevole. Se tu
giocassi a carte per la prima volta, quasi certamente vinceresti. E’ la fortuna
dei principianti.
E per quale motivo?
Perché la vita vuole che tu viva la tua Leggenda Personale.
Poi cominciò a esaminare le sei pecore e scoprì che una zoppicava. Il ragazzo
gli spiegò che non aveva importanza, giacché la quinta pecora era la più
intelligente e produceva tanta lana.
Dov'è il tesoro? domandò.
Il tesoro si trova in Egitto, vicino alle Piramidi.
Il ragazzo ebbe un sussulto. La vecchia aveva detto la stessa cosa, ma non gli
aveva chiesto niente.
Per arrivare fino al tesoro dovrai seguire i segnali. Dio ha scritto nel mondo
il cammino che ciascun uomo deve percorrere. Dovrai soltanto leggere quello
che ha scritto per te.
Prima che il ragazzo potesse dire qualcosa, una farfalla
cominciò a svolazzare fra lui e il vecchio. Al giovane venne in mente il
nonno: quando era bambino, suo nonno gli aveva detto che le farfalle erano un
segno di buona fortuna. Come i grilli, le viole del pensiero, le lucertole e
i quadrifogli.
Infatti, disse il vecchio, che era capace di leggergli nel pensiero. Proprio
come ti ha insegnato tuo nonno. Questi sono i segnali.
Il vecchio, poi, aprì il mantello che gli copriva il petto. Il ragazzo fu
colpito da ciò che vide, e ripensò al bagliore che aveva notato il giorno
prima. Il vecchio indossava un pettorale d'oro massiccio, tempestato di pietre
preziose.
Era davvero un re. Doveva essersi camuffato così per sfuggire agli assalti dei
briganti.
Prendi, disse il vecchio, togliendo una pietra bianca e una pietra nera che
erano incastonate nel centro del pettorale d'oro. Si chiamano Urim e Tumim.
La pietra nera vuol dire sì, la bianca vuole dire no . Quando non riuscirai a
scorgere i segnali, loro ti saranno di aiuto. Fai sempre una domanda chiara.
Ma cerca, in genere, di prendere tu le decisioni. Il tesoro si trova alle
Piramidi e questo lo sapevi già; ma hai dovuto pagare sei pecore perché io ti
aiutassi a prendere una decisione.
Il ragazzo ripose le pietre nella bisaccia. Da allora in poi avrebbe preso le
sue decisioni da solo.
Non dimenticare che è tutto una sola cosa. Non dimenticare il linguaggio dei
segnali. E, soprattutto, non dimenticare di andare fino in fondo nella tua
Leggenda Personale.
Prima, però, vorrei raccontarti una storiella. Un mercante, una volta, mandò
il figlio ad apprendere il segreto della felicità dal più saggio di tutti gli
uomini. Il ragazzo vagò per quaranta giorni nel deserto, finché giunse a un
meraviglioso castello in cima a una montagna. Là viveva il Saggio che il
ragazzo cercava.
Invece di trovare un sant'uomo, però, il nostro eroe entrò in una sala dove
regnava un'attività frenetica: mercanti che entravano e uscivano, ovunque
gruppetti che parlavano, una orchestrina che suonava dolci melodie. E c'era
una tavola imbandita con i più deliziosi piatti di quella regione del mondo.
Il Saggio parlava con tutti, e il ragazzo dovette attendere due ore prima che
arrivasse il suo turno per essere ricevuto.
Il Saggio ascoltò attentamente il motivo della visita, ma disse al ragazzo che
in quel momento non aveva tempo per spiegargli il segreto della felicità. Gli
suggerì di fare un giro per il palazzo e di tornare dopo due ore.
“Nel frattempo, voglio chiederti un favore,” concluse il Saggio,
consegnandogli un cucchiaino da tè su cui versò due gocce d'olio.”Mentre
cammini, porta questo cucchiaino senza versare l'olio.”
Il ragazzo cominciò a salire e scendere le scalinate del palazzo, sempre
tenendo gli occhi fissi sul cucchiaino. In capo a due ore, ritornò al cospetto
del Saggio.
“Allora,” gli domandò questi, “hai visto gli arazzi della Persia che si
trovano nella mia sala da pranzo? Hai visto i giardini che il Maestro dei
Giardinieri ha impiegato dieci anni a creare? Hai notato le belle pergamene
della mia biblioteca?”
Il ragazzo, vergognandosi, confessò di non avere visto niente. La sua unica
preoccupazione era stata quella di non versare le gocce d'olio che il Saggio
gli aveva affidato.
“Ebbene, allora torna indietro e guarda le meraviglie del mio mondo,” disse il
Saggio. “Non puoi fidarti di un uomo se non conosci la sua casa.”
Tranquillizzato, il ragazzo prese il cucchiaino e di nuovo si mise a
passeggiare per il palazzo, questa volta osservando tutte le opere d'arte
appese al soffitto e alle pareti. Notò i giardini, le montagne circostanti, la
delicatezza dei fiori, la raffinatezza con cui ogni opera d'arte era disposta
al proprio posto. Di ritorno al cospetto del Saggio, riferì
particolareggiatamente su tutto quello che aveva visto.
“Ma dove sono le due gocce d'olio che ti ho affidato?” domandò il Saggio.
Guardando il cucchiaino, il ragazzo si accorse di averle versate.
“Ebbene, questo è l'unico consiglio che ho da darti,” concluse il più Saggio
dei saggi. “Il segreto della felicità consiste nel guardare tutte le
meraviglie del mondo senza mai dimenticare le due gocce d'olio nel
cucchiaino.”
Il ragazzo tacque. Aveva capito la storia del vecchio re: un pastore ama
viaggiare, ma non dimentica mai le sue pecore.
Il vecchio guardò il ragazzo e, con le mani distese sul suo capo, fece alcuni
gesti strani. Poi radunò le bestie e si avviò per la sua strada.
Nella parte alta della cittadina di Tarifa esiste un vecchio forte costruito
dai Mori. Stando seduti sulle sue mura si riescono a distinguere una piazza,
un venditore di fiocchi di mais e un pezzo d'Africa. Melchisedek, il Re di
Salem, quel pomeriggio si sedette sulla murata del forte e sentì sul viso il
vento di Levante. Le pecore sgambettavano accanto a lui, impaurite dal nuovo
padrone ed eccitate da tanti cambiamenti. Loro non chiedevano altro se non
cibo e acqua.
Melchisedek guardò la piccola imbarcazione che stava salpando dal porto. Non
avrebbe mai più rivisto il ragazzo, proprio come non aveva mai più rivisto
Abramo, dopo aver avuto da lui la decima parte dei suoi averi. Era questo,
infatti, il suo compito.
Gli dei non devono avere desideri perché non hanno una Leggenda Personale.
Eppure il Re di Salem si augurò intimamente che il ragazzo avesse successo.
Peccato che dimenticherà ben presto il mio nome, pensò. Avrei dovuto
ripeterglielo più di una volta. Così, se mai un giorno parlerà di me, dirà che
sono Melchisedek, il Re di Salem.
Poi, quasi pentito, guardò il cielo: So che è la vanità delle vanità, come hai
detto Tu, Signore. Ma un vecchio re, alle volte, deve pur sentirsi orgoglioso
di se stesso.
Com'è strana l'Africa, pensò il ragazzo.
Era seduto in una specie di bar uguale a tanti altri che aveva incontrato per
le stradine di Tangeri. Alcuni fumavano una grossa pipa, che veniva passata
di bocca in bocca. In poche ore aveva visto uomini che si tenevano per mano,
donne con il viso coperto e sacerdoti che salivano su alte torri e
cominciavano a cantare, mentre tutti, all'intorno, si inginocchiavano e
battevano il capo per terra.
Cose da infedeli, disse fra se e s‚. Da bambino, guardava sempre nella chiesa
del suo paese un'immagine di san Giacomo l'Ammazzamori sul suo cavallo bianco,
con la spada sguainata, e figure simili a quelle chine ai suoi piedi. Il
ragazzo si sentiva male, oltre che terribilmente solo. Gli infedeli avevano
uno sguardo sinistro.
Inoltre, nella fretta di partire, si era dimenticato di un dettaglio, di un
solo dettaglio che avrebbe potuto tenerlo lontano dal suo tesoro per lungo
tempo: in quel paese tutti parlavano arabo.
Si avvicinò il padrone del bar e il ragazzo gli indicò una bibita che era
stata servita a un altro tavolo. Era un tè amaro. Lui avrebbe preferito un po'
di vino.
Ma adesso non doveva preoccuparsene. Doveva pensare soltanto al tesoro, a
come raggiungerlo. La vendita delle pecore gli aveva fruttato un bel po' di
denaro e il ragazzo sapeva che il denaro era magico: con il denaro non si
è mai soli. Di lì a poco, magari fra qualche giorno, avrebbe raggiunto le
Piramidi. Un vecchio con tutto quell'oro sul petto non aveva certo bisogno di
mentire per procurarsi sei pecore.
Il vecchio gli aveva parlato di segnali. Mentre attraversava il mare, il
ragazzo ci aveva ripensato. Sì, sapeva quello che intendeva il vecchio: nel
periodo che aveva trascorso nelle campagne dell'Andalusia, si era abituato a
leggere nella terra e nel cielo le condizioni del cammino che avrebbe dovuto
seguire. Aveva imparato che un certo uccello segnalava un serpente nelle
vicinanze, e che un determinato arbusto era indizio di acqua entro alcuni
chilometri. Glielo avevano insegnato le pecore.
Se Dio guida le pecore così bene, saprà guidare anche l'uomo, rifletteva. E si
tranquillizzò. Il tè sembrava meno amaro.
Chi sei? udì una voce chiedergli in spagnolo.
Il ragazzo ne fu immensamente sollevato. Stava pensando ai segnali, ed ecco
che ne era comparso uno.
Come mai parli spagnolo? domandò all'interlocutore. Questi era un ragazzo
vestito alla maniera degli occidentali, ma il colore della sua pelle indicava
che doveva essere della città. Era della sua statura e aveva più o meno la
sua stessa età.
Quasi tutti parlano spagnolo, qui. Siamo a due ore appena dalla Spagna.
Siediti e ordina qualcosa per me, disse il ragazzo. Chiedimi un po' di vino,
detesto questo tè.
Non c'è vino in questo paese, rispose il nuovo arrivato. La religione non lo
consente.
Il ragazzo lo informò che doveva raggiungere le Piramidi. E stava quasi per
parlargli anche del tesoro, ma decise di tacere. Altrimenti poteva darsi che
l'arabo gliene chiedesse una parte per condurlo fin là. Gli sovvenne quanto
gli aveva detto il vecchio sull'offrire qualcosa che ancora non Si possiede.
Vorrei che mi portassi fino alle Piramidi, se puoi. Potrei pagarti come guida.
Hai idea di come raggiungerle?
Il ragazzo not ò che il padrone del bar si era avvicinato e ascoltava
attentamente la conversazione. Si sentiva infastidito da quella presenza, ma
aveva trovato una guida e non si sarebbe lasciato sfuggire questa occasione.
Devi attraversare tutto il deserto del Sahara, rispose il ragazzo arabo. E per
questo ci servono soldi. Voglio sapere se ne hai abbastanza.
Il ragazzo trovò strana questa domanda, ma confidava nel vecchio. E questi gli
aveva detto che, quando si vuole una cosa, l'universo trama sempre a tuo
favore.
Trasse di tasca il denaro e glielo mostrò. Si avvicinò a guardare anche il
padrone del bar. I due scambiarono qualche parola in arabo. Il padrone del bar
sembrava irritato.
Andiamocene via, disse infine il ragazzo arabo. Non vuole che ci tratteniamo
oltre.
Il ragazzo si sentì sollevato. Si alzò per pagare il conto, ma il padrone del
bar lo afferrò e cominciò a parlargli senza fermarsi. Il ragazzo era forte, ma
si trovava in un paese straniero. Fu il suo nuovo amico che spinse da parte
l'uomo e trascinò via il ragazzo.
Voleva i tuoi soldi, gli spiegò. Tangeri non è come il resto dell'Africa.
Siamo in un porto e nei porti ci sono sempre un mucchio di ladri.
Poteva fidarsi del nuovo amico. Lo aveva aiutato in una situazione critica.
Trasse di tasca i soldi e li contò.
Potremmo arrivare alle Piramidi domani, disse l'altro intascando i soldi. Ma
ho bisogno di comperare due cammelli.
Si allontanarono per le stradine di Tangeri. Ovunque c'erano baracche che
vendevano di tutto. Finalmente arrivarono al centro di una grande piazza,
dove si trovava il mercato. C'erano migliaia di persone che discutevano,
vendevano, comperavano, verdure in mezzo a daghe, tappeti accanto a pipe di
ogni sorta. Ma il ragazzo non perdeva d'occhio il nuovo amico, che aveva
ancora in mano tutti i suoi soldi. Pensò di richiederglieli, ma trovò che
sarebbe stato indelicato. Non conosceva le abitudini di quella strana terra a
cui era approdato.
Basterà sorvegliarlo, disse fra se e se. Lui era più forte.
All'improvviso, in mezzo a tutta quella confusione, i suoi occhi scorsero la
più bella spada che avessero mai visto. Il fodero era argentato e
l'impugnatura nera, incastonata di pietre preziose. Il ragazzo promise a se
stesso che, quando fosse tornato dall'Egitto, avrebbe comperato quella spada.
Chiedi al padrone della baracca quanto costa, disse all'amico. Ma si rese
conto di essersi distratto due secondi guardando la spada. Il cuore gli si
fece piccolo, come se il petto gli si fosse repentinamente contratto. Temeva
di guardare accanto a se, perché sapeva che cosa avrebbe trovato. Gli occhi
continuarono a fissare la splendida spada per qualche secondo ancora, finché
il ragazzo prese coraggio e si voltò.
Intorno a lui il mercato, gente che andava e veniva, che urlava e comperava, i
tappeti in mezzo alle nocciole, le lattughe accanto ai vassoi di rame, uomini
che si tenevano per mano nelle strade, donne con il velo, il profumo di un
cibo strano, ma da nessuna parte la faccia del suo compagno.
Il ragazzo volle pensare ancora che loro due si fossero perduti casualmente.
Decise quindi di fermarsi lì ad aspettare che l'altro tornasse. Poco dopo,
qualcuno salì su una di quelle torri e cominciò a cantare: tutti si
inginocchiarono e, picchiando il capo per terra, cominciarono anch'essi a
cantare. Poi, come formiche laboriose, smontarono le baracche e se ne
andarono via.
Anche il sole cominciò ad allontanarsi. Il ragazzo lo fissò a lungo, finché si
nascose dietro le case bianche che circondavano la piazza. Gli venne in mente
che, quando lo stesso sole era sorto quel mattino, lui si trovava in un altro
continente, era un pastore, aveva sessanta pecore e un appuntamento con una
ragazza. Al mattino sapeva ancora tutto quello che sarebbe successo
continuando a percorrere le campagne.
Invece adesso, mentre il sole si nascondeva, si trovava in un altro paese,
straniero in una terra straniera, di cui non riusciva neppure a capire la
lingua. Non era più un pastore, e non aveva nient'altro nella vita, neppure i
soldi per tornare indietro e ricominciare tutto da capo.
E tutto fra l'alba e il tramonto di uno stesso sole, pensò il ragazzo. Ed ebbe
pena di se stesso, perché talvolta nella vita le cose cambiano nel tempo di
un sospiro, ancor prima che riusciamo ad abituarcene.
Si vergognava di piangere. Davanti alle pecore non lo aveva mai fatto. Ma il
mercato era vuoto, e lui era lontano da casa.
E il ragazzo pianse. Pianse perché Dio era ingiusto e ripagava in questa
maniera quelli che credevano nei propri sogni. Quando stavo con le pecore ero
felice, e diffondevo sempre felicità intorno a me. Quando la gente mi vedeva
arrivare, mi accoglieva sempre bene.
Ma adesso sono triste e infelice. Che cosa farò? Sarò più amaro e non mi
fiderò più di nessuno, perché qualcuno mi ha tradito. Odierò tutti coloro che
hanno trovato un tesoro nascosto, perché io non ho trovato il mio. E cercherò
sempre di custodire quel poco che possiedo, perché sono troppo piccolo per
abbracciare il mondo.
Aprì la bisaccia per vedere che cosa vi fosse dentro: forse era rimasto un
pezzetto del panino che aveva mangiato sulla nave. Ma trovò soltanto il
grosso libro, la giacca e le due pietre che gli aveva dato il vecchio.
Vedendo le pietre, provò un enorme senso di sollievo. Aveva scambiato sei
pecore per due pietre preziose, tolte da un pettorale d'oro. Poteva vendere le
pietre e comperarsi il biglietto di ritorno. Adesso sarò più furbo, pensò il
ragazzo togliendo le pietre dalla bisaccia per nasconderle in tasca. Quello
era un porto, ed era questa l'unica cosa vera che quell'uomo gli aveva detto:
un porto è sempre pieno di ladri.
Adesso comprendeva bene anche la disperazione del padrone di quel bar: stava
tentando di avvertirlo di non fidarsi di quel ragazzo. Io sono come tutti gli
altri: vedo il mondo come vorrei che andasse, e non come va veramente.
Rimase lì a guardare le pietre. Una dopo l'altra le tastò con cura, sentendone
il calore e la superficie liscia. Erano quelle pietre il suo tesoro. Il
semplice toccarle lo fece sentire più tranquillo. Gli ricordavano il vecchio.
Quando vuoi una cosa, tutto l'universo trama affinché tu riesca a ottenerla,
gli aveva detto lui.
Adesso voleva capire come potesse essere vero. Si trovava lì, in quel mercato
vuoto, senza una moneta in tasca, e senza pecore da governare quella sera. Ma
le pietre erano la prova che aveva incontrato un re, un re che conosceva la
sua storia, che sapeva dell'arma di suo padre e della sua prima esperienza
sessuale.
Le pietre servono per predire il futuro. Si chiamano Urim e Tumim. Il ragazzo
le rimise nel sacco e decise di provare. Il vecchio gli aveva raccomandato di
fare domande chiare, perché le pietre sono utili soltanto a chi sa ciò che
vuole.
Il ragazzo domandò allora se la benedizione del vecchio lo accompagnasse
ancora. Estrasse una delle piet re: era sì.
Troverò il mio tesoro? domandò poi.
Infilò la mano nella bisaccia e stava per afferrare una delle pietre quando
scivolarono tutte e due fuori da un buco nella stoffa. Il ragazzo non si era
mai accorto che la bisaccia fosse strappata. Si chinò per raccogliere Urim e
Tumim e rimetterle nel sacco. Vedendole per terra, tuttavia, gli venne in
mente un'altra frase.
Impara a rispettare i segnali e a seguirli, aveva detto il vecchio.
Un segnale. Il ragazzo rise fra se e se. Poi raccolse le due pietre da terra e
le ripose nella bisaccia. Non pensava di ricucire il buco: le pietre sarebbero
potute sfuggire comunque, purché‚ lo avessero desiderato. Lui aveva capito che
certe cose non bisognava domandarle: per non sfuggire al proprio destino. Ho
promesso di prendere da solo le mie decisioni, si disse.
Ma le pietre avevano detto che il vecchio era ancora con lui, e questo gli
diede un po' più di fiducia. Guardò di nuovo il mercato vuoto, ma non provò la
disperazione di prima. Non era più un mondo estraneo: era un mondo nuovo.
E, in fondo, tutto ciò che voleva lui era proprio questo: conoscere mondi
nuovi. Anche se non fosse mai arrivato alle Piramidi, si era già spinto molto
più in là di qualunque altro pastore a lui noto. Ah, se sapessero che a sole
due ore di nave esistono cose tanto diverse!
Il mondo nuovo era li davanti a lui sotto forma di un mercato vuoto, ma lui lo
aveva già visto pieno di vita e non lo avrebbe mai più dimenticato. Si
rammentò della spada: aveva pagato a caro prezzo il fatto di essersi
soffermato a guardarla, ma comunque non aveva mai visto prima niente di
simile. Sentì all'improvviso che avrebbe potuto guardare il mondo come la
povera vittima di un ladro, oppure come un avventuriero in cerca di un
tesoro.
Sono un avventuriero in cerca di un tesoro, pensò deciso, prima di sprofondare
esausto nel sonno.
Si svegliò nel momento in cui qualcuno lo scuoteva. Si era addormentato in
mezzo al mercato e, ora, la vita della piazza stava per ricominciare di nuovo.
Si guardò intorno, cercando le pecore, e si rese conto di trovarsi in un altro
mondo. Invece di sentirsi triste, provò una grande felicità. Non aveva che da
procurarsi un po' d'acqua e un po' di cibo, poteva andare in cerca del tesoro.
Non aveva denaro in tasca, ma tanta fiducia nella vita. Aveva scelto, la sera
prima, di essere un avventuriero come i personaggi dei libri che soleva
leggere.
Cominciò a camminare senza fretta per la piazza. I mercanti avevano rimesso in
piedi le loro baracche: aiutò un venditore di dolciumi a montare la propria.
Un sorriso diverso illuminava il viso di quell'uomo: che era allegro, attento
alla vita, pronto a cominciare una buona giornata di lavoro. Era un sorriso
che ricordava in parte quello del vecchio, di quel vecchio e misterioso re che
aveva conosciuto. Quest'uomo fa i suoi dolci non perché vuole viaggiare, o
perché vuole sposare la figlia di un commerciante. Li fa perché gli piace,
pensò il ragazzo, accorgendosi di riuscire a fare quello che faceva il
vecchio: riconoscere se una persona è vicina o lontana dalla propria Leggenda
Personale. Soltanto guardandola. E’ facile, eppure non me n'ero mai accorto.
Quando ebbero montato la baracca, l'uomo gli offrì il primo dolce che aveva
fatto. Il ragazzo lo mangiò con gusto, ringraziò e riprese la sua strada.
Quando ormai si era allontanato, gli sovvenne che la baracca era stata montata
da due persone, l'una che parlava arabo e l'altra spagnolo.
Eppure si erano capiti alla perfezione.
Esiste un linguaggio che va al di là delle parole, pensò. L'ho già
sperimentato con le pecore, e adesso lo sto sperimentando con gli uomini.
Stava imparando tante cose nuove: cose che aveva già provato, ma che tuttavia
gli suonavano nuove, perché prima gli erano passate accanto senza che lui se
ne accorgesse. E non se n'era accorto perché vi era abituato. Se imparerò a
decifrare questo linguaggio senza parole, riuscirò a decifrare il mondo.
E’ un tutt'uno, aveva detto il vecchio.
Decise di incamminarsi senza fretta e senza angoscia per le stradine di
Tangeri: solo così sarebbe riuscito a cogliere i segnali. Ci voleva molta
pazienza, ma questa è la prima virtù che un pastore impara. Una volta ancora
si rese conto che stava applicando a quel mondo estraneo proprio gli
insegnamenti che gli avevano dato le pecore.
Tutto è una sola cosa, aveva detto il vecchio.
Il Mercante di Cristalli vide nascere il giorno e sentì la stessa angoscia che
provava tutte le mattine. Era da quasi trent'anni sempre in quello stesso
posto, una bottega in cima a una salita, dove raramente passava qualche
acquirente. Adesso era tardi per cambiare: tutto quello che aveva imparato
nella vita era vendere e comperare cristalli. Un tempo tanta gente conosceva
il suo negozio: mercanti arabi, geologi francesi e inglesi, soldati tedeschi
con le tasche sempre piene di soldi. A quell'epoca era una grande avventura
vendere cristalli, e lui pensava a quanto sarebbe stato ricco, a quante belle
donne avrebbe avuto in vecchiaia.
Poi il tempo era passato ed era cambiata anche la città. Ceuta si era
ingrandita più di Tangeri e il commercio aveva cambiato rotta. I vicini si
erano trasferiti e in quella stradina era rimasto soltanto qualche negozio.
Ma il Mercante di Cristalli non aveva scelta. Aveva vissuto per trent'anni
comperando e vendendo oggetti di cristallo, e ormai era tardi per cambiare
rotta.
Per tutta la mattina non fece che guardare lo scarso movimento nella strada.
Lo faceva da anni, e ormai conosceva gli orari di ogni persona. Quando
mancavano pochi minuti al pranzo, un ragazzo straniero si fermò davanti alla
vetrina. Era vestito normalmente, ma gli occhi esperti del Mercante di
Cristalli conclusero che non aveva soldi.
Decise comunque di rientrare e di aspettare qualche istante, finché il
ragazzo non se ne fosse andato.
C'era un biglietto sulla porta ad avvertire che lì si parlavano varie lingue.
Il ragazzo vide un uomo comparire dietro il bancone.
Potrei pulire questi vasi, se volete, disse il ragazzo. Così come sono, non li
comprerà nessuno.
L'uomo lo guardò senza dire niente.
In cambio, mi pagherete qualcosa da mangiare.
L'uomo continuò a tacere e il ragazzo sentì che doveva prendere una decisione.
Nella bisaccia aveva la giacca, che nel deserto non gli sarebbe più servita.
La tirò fuori e cominciò a pulire i vasi. In mezz'ora lustrò tutti quelli
della vetrina: in quel frattempo entrarono due clienti, che acquistarono due
oggetti di cristallo.
Quando ebbe finito di pulire tutto, chiese al Mercante qualcosa da mangiare.
Andiamo insieme, gli disse il Mercante di Cristalli.
Mise un cartello sulla porta e andarono in un minuscolo bar in cima alla
salita. Appena si furono seduti all'unico tavolo esistente, il mercante di
cristalli sorrise:
Non c'era bisogno che pulissi niente, disse. La legge del Corano ci obbliga a
dare da mangiare a chi ha fame.
Allora perché me lo avete lasciato fare? domandò il ragazzo.
Perché i cristalli erano sporchi. E sia tu che io avevamo bisogno di
ripulirci la mente dai brutti pensieri.
Quando ebbero finito di mangiare, il Mercante si rivolse ancora al ragazzo:
Vorrei che lavorassi nel mio negozio. Oggi, mentre pulivi i vasi, sono
entrati due clienti. Un buon segno.
Le persone non fanno che parlare di segnali, pensò il ragazzo. Ma non
capiscono quello che dicono. Proprio come me, che non capivo come da tanti
anni parlassi con le mie pecore un linguaggio senza parole.
Vuoi lavorare per me? insistette il Mercante.
Posso lavorare per il resto della giornata, rispose il ragazzo. Pulirò fino a
notte fonda tutti i cristalli del negozio. In cambio, mi servono i soldi per
raggiungere domani l'Egitto.
Il vecchio rise di nuovo.
Anche se pulissi i miei cristalli per un anno intero, anche se guadagnassi
una buona percentuale per la vendita di ogni pezzo, dovresti ancora cercare
del denaro in prestito per raggiungere l'Egitto. Ci sono migliaia di
chilometri di deserto fra Tangeri e le Piramidi.
Vi fu un attimo di silenzio così grande che anche la città sembrava essersi
addormentata. Non c'erano più i bazar, le discussioni dei mercanti, gli uomini
che salivano sui minareti e cantavano, le splendide spade dalle impugnature
tempestate di pietre. Non esistevano più la speranza e l'avventura, n‚ vecchi
re n‚ Leggende Personali, n‚ tesoro n‚ Piramidi. Era come se tutto il mondo si
mantenesse in silenzio, perché l'animo del ragazzo era silenzioso. Lui non
provava dolore, n‚ sofferenza, n‚ delusione: aveva solo uno sguardo vuoto che
oltrepassava la porta del bar e un desiderio immenso di morire, che tutto
finisse per sempre in quel momento.
Il Mercante guardò sorpreso il ragazzo. Era come se tutta l'allegria che gli
aveva visto quel mattino fosse improvvisamente scomparsa.
Posso darti i soldi per tornare al tuo paese, ragazzo mio, soggiunse il
Mercante di Cristalli. Il ragazzo era sempre silenzioso. Poi si alzò, radunò
le proprie cose e prese la bisaccia. Lavorerò per voi, disse. E dopo un altro
lungo silenzio, concluse: Ho bisogno di soldi per comperare un po' di pecore.
SECONDA PARTE
Da quasi un mese il ragazzo lavorava per il Mercante di Cristalli, ma non era
esattamente il tipo di lavoro che lo poteva far felice. Il Mercante passava
tutto il giorno a borbottare dietro il banco, dicendogli di fare attenzione a
ogni pezzo, di non rompere niente.
Eppure lui continuava a lavorare lì perché il Mercante era un vecchio
brontolone, questo sì, ma non ingiusto: il ragazzo riceveva una buona
commissione per ogni pezzo venduto ed era già riuscito a racimolare un bel
gruzzolo. Quel mattino aveva fatto i suoi conti: se avesse continuato a
lavorare tutti i giorni con quel ritmo, gli sarebbe servito un intero anno
per poter comperare qualche pecora.
Vorrei far costruire una vetrina per i cristalli, disse il ragazzo al
Mercante. Si può mettere all'esterno, in modo da attirare chi passa Laggiù per
la traversa.
Non ne ho mai fatto una, prima, rispose il Mercante. La gente passa e la urta.
E i cristalli si rompono.
Quando giravo per le campagne con le pecore, avrebbero potuto morire se
avessero incontrato un serpente. Ma questo fa parte della vita delle pecore e
dei pastori.
Il Mercante servì un cliente che desiderava tre vasi di cristallo: stava
vendendo bene come non mai, quasi che il mondo fosse tornato indietro nel
tempo, all'epoca in cui la strada era una delle attrazioni principali di
Tangeri.
Il movimento è già aumentato un bel po', disse al ragazzo quando il cliente
se ne fu andato. Il denaro mi consente di vivere meglio, e a te restituirà le
tue pecore in poco tempo. Perché chiedere altro alla vita?
Perché dobbiamo seguire i segnali, disse il ragazzo, quasi senza volerlo. E si
pent ì di quanto aveva detto, perché il Mercante non aveva mai incontrato un
re.
Si definisce Principio Favorevole, ed è la fortuna dei principianti. Perché la
vita vuole che tu viva la tua Leggenda Personale, aveva detto il vecchio.
Il Mercante, intanto, stava ascoltando quanto diceva il ragazzo. La sua
semplice presenza nel negozio era un segnale, e con il passare dei giorni,
con il denaro che entrava in cassa, il Mercante non era pentito di avere
assunto lo spagnolo. Anche se stava guadagnando più di quanto avrebbe dovuto:
egli stesso, infatti, pensando che le vendite non si sarebbero più
modificate, gli aveva offerto una commissione alta, e l'intuito gli suggeriva
che quel giovane se ne sarebbe tornato ben presto alle sue pecore.
Perché vorresti conoscere le Piramidi? gli domandò per distoglierlo dal
pensiero della vetrina.
Perché me ne hanno sempre parlato, rispose il ragazzo, evitando di
raccontargli del sogno. Adesso il tesoro era un ricordo sempre doloroso, e lui
evitava di pensarci.
Qui non conosco nessuno che voglia attraversare il deserto solo per conoscere
le Piramidi, disse il mercante. Sono soltanto mucchi di pietre. Puoi
costruirtene una nel giardino.
Voi non avete mai sognato di viaggiare, rispose il ragazzo, rivolgendosi poi
a un nuovo cliente che era appena entrato nella bottega.
Due giorni dopo l'uomo cercò il ragazzo per parlargli della vetrina. Non mi
piacciono i cambiamenti, disse il mercante. N‚ tu n‚ io siamo come Hassan, il
ricco commerciante: se lui fa un acquisto sbagliato quasi non ne risente. Ma
noi due dobbiamo convivere sempre con i nostri errori.
E’ vero, pensò il ragazzo.
Perché vuoi mettere la vetrina? gli domandò il mercante.
Voglio tornare al più presto dalle mie pecore. Quando la fortuna sta dalla
nostra parte, dobbiamo approfittarne e fare di tutto per aiutarla, proprio
come lei aiuta noi. Si chiama Principio Favorevole. Oppure “fortuna del
principiante”.
Il vecchio rimase in silenzio per un po' di tempo. Poi disse:
Il Profeta ci ha dato il Corano e ci ha indicato soltanto cinque precetti da
osservare nel corso della nostra esistenza. Il più importante è questo:
esiste un solo Dio. Gli altri sono: pregare cinque volte al giorno,
rispettare il digiuno nel mese del Ramadan, fare la carità ai poveri.
A quel punto si interruppe. Gli occhi gli si erano riempiti di lacrime mentre
parlava del Profeta. Era un uomo devoto e, pur con tutta la sua impazienza,
cercava di vivere nel rispetto della legge musulmana.
E qual è il quinto precetto? domandò il ragazzo.
Due giorni fa hai detto che io non ho mai sognato di viaggiare, rispose il
mercante. Il quinto dovere di ogni musulmano è un viaggio: per lo meno una
volta nella vita, dobbiamo recarci alla Mecca, la città sacra. La Mecca è
assai più lontana delle Piramidi. Quando ero giovane, preferii radunare quel
poco denaro che possedevo per aprire questo negozio. Pensavo che un giorno
sarei diventato ricco e sarei andato alla Mecca. Poi cominciai a guadagnare,
ma non potevo lasciare nessuno a badare alle merci, perché i cristalli sono
oggetti delicati. Intanto vedevo passare davanti al mio negozio tanta gente
che andava verso La Mecca. C'era qualche pellegrino ricco, che viaggiava con
un corteo di servitori e di cammelli, ma la maggior parte erano persone ben
più povere di quanto lo fossi io. Tutti andavano e tornavano contenti, e
ponevano sulla porta della propria casa i simboli del pellegrinaggio. Uno di
loro, un calzolaio che si guadagnava la vita ricucendo le scarpe altrui, mi
disse che aveva camminato nel deserto per quasi un anno, ma che si stancava
molto di più quando doveva attraversare un quartiere di Tangeri per
acquistare un po' di cuoio.
Perché non andate alla Mecca adesso? gli domandò il ragazzo.
Perché La Mecca mi fa sentire vivo. E’ quello che mi fa sopportare questi
giorni tutti uguali, questi vasi silenziosi sui loro scaffali, il pranzo e la
cena in quell'orribile ristorante. Ho paura di realizzare il mio sogno e di
non avere, poi, più alcun motivo per mantenermi vivo. Tu sogni pecore e
piramidi. Sei diverso da me, perché desideri realizzare i tuoi sogni. Io
voglio soltanto sognare La Mecca. Ho già immaginato migliaia di volte la
traversata del deserto, il mio arrivo nella piazza in cui si trova la Pietra
Sacra, i sette giri che devo compiervi intorno prima di toccarla. Ho già
immaginato quante persone staranno accanto a me, davanti a me, e le parole e
le preghiere che reciteremo insieme. Ma ho paura che sia una grande
delusione, e allora preferisco limitarmi a sognare.
Quel giorno, il Mercante diede al ragazzo il permesso di costruire la vetrina.
Non tutti possono vedere i sogni nella stessa maniera.
Trascorsero altri due mesi, e la vetrina portò molti clienti al negozio di
cristalli. Il ragazzo fece il calcolo che, se avesse lavorato altri sei mesi,
sarebbe riuscito a tornare in Spagna e comperarsi sessanta pecore, e poi altre
sessanta. In meno di un anno, non solo avrebbe raddoppiato il gregge, ma
avrebbe potuto commerciare con gli arabi, perché ormai riusciva a parlare
quella strana lingua. Da quella mattina al mercato, non aveva più usato Urim e
Tumim, perché l'Egitto era divenuto per lui soltanto un sogno lontano, come lo
era La Mecca per il Mercante. Eppure il ragazzo era contento, adesso, del suo
lavoro, e in ogni momento del giorno pensava che sarebbe approdato a Tarifa
da vincitore.
Ricordati di sapere sempre quello che vuoi, aveva detto il vecchio re. Il
ragazzo lo sapeva, e stava lavorando per questo. Il suo tesoro, forse, era
l'essere giunto in quella terra straniera, aver trovato un ladro e raddoppiato
il proprio gregge senza spendere neppure un centesimo.
Era orgoglioso di se stesso. Aveva imparato cose importanti, come il
commercio di cristalli, il linguaggio senza parole e i segnali. Un pomeriggio
vide un uomo che, in cima all'erta, si lamentava di come fosse impossibile
trovare un posto decente dove bere qualcosa dopo tutta quella salita. Il
ragazzo, allora, che ormai conosceva il linguaggio dei segnali, chiamò il
vecchio per parlargli.
Mettiamoci a vendere del tè per le persone che risalgono su per questa
strada, disse.
Ce ne sono molti, qui, che vendono il tè, rispose il Mercante.
Ma noi possiamo venderlo in bicchieri di cristallo. Così apprezzeranno il tè e
compreranno i cristalli. Perché quello che affascina maggiormente gli uomini
è la bellezza.
Il Mercante scrutò il ragazzo per un po'. Non gli rispose. Ma quello stesso
pomeriggio, dopo avere recitato le preghiere e chiuso la bottega, si sedette
sul marciapiede insieme a lui e lo invitò a fumare il narghilè, quella strana
pipa che usavano gli arabi.
Che cosa stai cercando? domandò il vecchio Mercante di Cristalli.
Ve l'ho già detto. Al mio ritorno, ho bisogno di comperare un po' di pecore.
E per questo ci vogliono i soldi.
Il vecchio mise un po' di brace nuova nel narghilè e aspirò una lunga boccata.
Possiedo questo negozio da trent'anni. Conosco i cristalli buoni e quelli
cattivi, e so come vanno gli affari in ogni dettaglio. Sono al corrente delle
loro dimensioni e del movimento. Se servirai il tè nei cristalli, gli affari
aumenteranno. E io, allora, dovrò modificare il mio modo di vivere.
E non è una buona cosa?
Ormai sono abituato alla mia vita. Prima che ci fossi tu, pensavo di avere
perduto tanto tempo in uno stesso luogo, mentre tutti i miei amici cambiavano,
fallivano o progredivano. Questo mi lasciava una profonda tristezza. Adesso,
invece, so che non è proprio così: questo negozio ha le dimensioni che io ho
sempre voluto che avesse. Non voglio cambiare, perché non so come cambiare.
Ormai sono troppo abituato a me stesso.
Il ragazzo non sapeva che cosa rispondere. Il vecchio, allora, proseguì:
Tu, per me, sei stato una benedizione. E oggi capisco una cosa: qualunque
benedizione che non sia accettata, si trasforma in una maledizione. Io non
voglio di più dalla vita. E tu mi stai forzando a vedere ricchezze e orizzonti
che non ho mai conosciuto. Adesso che li conosco, e che conosco le mie immense
possibilità, mi sentirò molto peggio di quanto mi sentissi prima. Perché so
che posso avere tutto, ma che non voglio.
Meno male che non ho detto niente al venditore di fiocchi di mais, pensò il
ragazzo.
Continuarono a fumare il narghilè per un po' di tempo, mentre il sole si
nascondeva. Stavano parlando in arabo, e il ragazzo era soddisfatto di se
stesso perché parlava quella lingua. C'era stato un tempo in cui aveva
pensato che le pecore avrebbero potuto insegnargli tutto del mondo. Ma le
pecore non erano in grado di insegnare l'arabo.
Devono esserci altre cose nel mondo che le pecore non sono in grado di
insegnare, pensò il ragazzo, mentre guardava il Mercante in silenzio. Perché
loro cercano soltanto acqua e cibo. Penso che non siano loro a insegnare:
sono io ad apprendere.
Maktub, disse infine il mercante.
Che cosa significa?
Dovresti essere nato arabo per capirlo, rispose lui. Ma la traduzione sarebbe
pressappoco come è scritto.
E mentre spegneva le braci del narghilè, disse al ragazzo che poteva
cominciare a vendere il tè nei vasi di cristallo. A volte è impossibile
trattenere il corso della vita.
Gli uomini risalivano la stradina e arrivavano stanchi. Ma lassù, in cima,
c'era un negozio di bellissimi cristalli pieni di rinfrescante tè alla menta.
Gli uomini entravano per bere il tè, che veniva servito in recipienti di
cristallo.
Mia moglie non ci ha mai pensato, rifletteva uno, e comperava qualcosa, perché
quella sera avrebbe avuto ospiti: i suoi invitati sarebbero rimasti colpiti
dalla ricchezza delle coppe. Un altro asserì che il tè era sempre più gustoso
quando era servito in recipienti di cristallo, perché ne mantenevano meglio
l'aroma. Un terzo aggiunse che in Oriente si usava accostare vasi di
cristallo e tè per tradizione, per via dei loro poteri magici.
In breve tempo la notizia si diffuse: e molti si spingevano fino in cima a
quella salita solo per conoscere il negozio che aveva introdotto qualcosa di
nuovo in un commercio tanto antico. Furono aperti altri negozi in cui si
serviva il tè in bicchieri di cristallo, ma non si trovavano in cima a una
stradina in salita, e perciò erano sempre vuoti.
Ben presto il Mercante dovette assumere altri due impiegati. Cominciò a
importare, insieme ai cristalli, enormi quantità di tè, che venivano consumate
quotidianamente dagli uomini e dalle donne assetati di cose nuove.
E così trascorsero sei mesi.
Il ragazzo si svegliò prima del sorgere del sole. Erano passati undici mesi e
nove giorni da quando aveva messo piede per la prima volta sul continente
africano.
Indossò il suo vestito arabo, di lino bianco, acquistato appositamente per
quel giorno. Si mise il fazzoletto sul capo, stringendolo con un anello fatto
di pelle di cammello. Calzò i sandali nuovi e scese senza fare rumore.
La città era ancora addormentata. Si preparò un panino al sesamo e sorseggiò
il tè caldo nel bicchiere di cristallo. Poi si sedette sulla soglia della
porta, fumando da solo il narghilè.
Fumò in silenzio, senza pensare a niente, limitandosi ad ascoltare il rumore
costante del vento che, soffiando, portava con s‚ l'odore del deserto. Quando
ebbe finito di fumare, infilò la mano in una tasca della bisaccia e si
trattenne qualche istante a osservare quello che ne aveva tirato fuori.
Era un grosso mazzo di banconote. Quanto bastava per comprare centoventi
pecore, un biglietto di ritorno e una licenza di commercio tra il suo paese e
quello in cui si trovava.
Attese pazientemente che il vecchio si svegliasse e aprisse il negozio. Poi
andarono a prendersi insieme un altro po' di tè.
Me ne vado via oggi, disse il ragazzo. Ho il denaro che serve per comperare le
pecore. E voi ne avete per andare a La Mecca.
Il vecchio non aprì bocca.
Chiedo la vostra benedizione, insistette il ragazzo. Voi mi avete aiutato.
Il vecchio continuò a preparare il tè in silenzio. Ma dopo un po' di tempo si
rivolse al ragazzo: Sono orgoglioso di te, disse. Hai portato un'anima nel mio
negozio di cristalli. Ma sai bene che io non andrò a La Mecca. Come sai che tu
non ricomprerai le pecore.
Chi ve lo ha detto? domandò il ragazzo, spaventato.
Maktub, rispose semplicemente il vecchio Mercante di Cristalli.
E gli diede la sua benedizione.
Il ragazzo andò nella sua stanza e radunò quanto possedeva. Erano tre sacche
piene. Quando ormai era sul punto di uscire, notò che in un angolo della
stanza era rimasta la sua vecchia bisaccia da pastore. Era tutta sgualcita,
e stava quasi per dimenticarla. Dentro, c'erano ancora lo stesso libro e la
giacca. Quando tirò fuori la giacca, pensando di regalarla a un ragazzo di
quella strada, rotolarono per terra le due pietre: Urim e Tumim.
Allora il ragazzo si rammentò del vecchio re, e fu sorpreso nel rendersi
conto da quanto tempo non pensava più a lui. Per un anno aveva lavorato senza
tregua, pensando soltanto a guadagnare il denaro per non dover tornare in
Spagna a testa bassa.
Non desistere mai dai tuoi sogni, gli aveva detto il vecchio re. Segui i
segnali.
Il ragazzo raccolse da terra Urim e Tumim, e di nuovo provò quella strana
sensazione di avere accanto il re. Aveva lavorato sodo per un anno, e i
segnali indicavano che adesso era il momento di partire.
Tornerò a essere esattamente quello che ero prima, pensò il ragazzo. E le
pecore non mi hanno insegnato a parlare l'arabo.
Le pecore, tuttavia, gli avevano insegnato una cosa ben più importante: che
nel mondo esisteva un linguaggio che tutti capivano, e che il ragazzo aveva
utilizzato durante
tutto quel periodo per far progredire il negozio. Era il linguaggio
dell'entusiasmo, delle cose fatte con amore e con volontà, in cerca di
qualcosa che si desiderava o nella quale si credeva. Tangeri non era più una
città estranea, ed egli ebbe la sensazione che, proprio come aveva
conquistato quel luogo, avrebbe potuto conquistare il mondo.
Quando desideri una cosa, tutto l'Universo trama affinché tu possa
realizzarla, gli aveva detto il vecchio re.
Ma il vecchio re non aveva parlato di rapine, di immensi deserti, di persone
che conoscono i propri sogni ma non desiderano realizzarli. Il vecchio re non
aveva detto che le Piramidi erano soltanto mucchi di pietre, e che chiunque
avrebbe potuto costruirsi un mucchio di pietre nel proprio giardino. E si era
dimenticato di dirgli che, una volta ottenuto il denaro per comperare un
gregge più grande di quello che si possedeva prima, bisognava acquistarlo.
Il ragazzo prese la bisaccia e la mise insieme agli altri sacchi. Scese le
scale: il vecchio stava servendo una coppia di stranieri, mentre altri due
clienti giravano per il negozio bevendo il tè in coppe di cristallo. Era un
buon movimento per quell'ora del mattino. Dal punto in cui stava, not ò per la
prima volta come i capelli del Mercante ricordassero molto quelli del vecchio
re. Si rammentò del sorriso di quel venditore di dolci, il primo giorno a
Tangeri, quando lui non sapeva dove andare n‚ cosa mangiare. Anche quel
sorriso ricordava il vecchio re.
Come se fosse passato da queste parti e avesse lasciato un'i mpronta, pensò. E
ciascuno avesse già conosciuto questo re in qualche momento della propria
vita. In fin dei conti, ha detto che compariva sempre per chi vive la propria
Leggenda Personale.
Se ne andò via senza congedarsi dal Mercante di Cristalli. Non voleva
piangere per paura che qualcuno potesse vederlo. Ma avrebbe avuto nostalgia
di quel periodo, e di tutte le cose belle che aveva appreso. Adesso aveva più
fiducia in se stesso e aveva voglia di conquistare il mondo.
Ma sto avviandomi verso dei campi che già conosco, per badare di nuovo alle
pecore. E di questa sua decisione non era più contento. Aveva lavorato un
anno intero per realizzare un sogno, e questo sogno, un istante dopo l'altro,
andava perdendo di importanza. Forse perché non era il suo sogno.
Magari è meglio essere come il Mercante di Cristalli: non andare mai alla
Mecca e vivere del desiderio di conoscerla. Ma teneva in mano Urim e Tumim, e
le pietre gli davano la forza e la volontà del vecchio re. Per una
coincidenza - o per un segnale, pensò il ragazzo - arrivò al bar dov'era
entrato il primo giorno. Quel ladro non c'era più, e il padrone gli servì una
tazza di tè.
Potrò sempre tornare a fare il pastore, pensò. Ho imparato a governare le
pecore, e non dimenticherò mai come sono. Ma forse non mi si presenterà più
un'altra occasione per arrivare fino alle Piramidi d'Egitto. Il vecchio aveva
un pettorale d'oro, e conosceva la mia storia. Era un re per davvero, un re
saggio.
Si trovava ad appena due ore di nave dalle pianure dell'Andalusia, ma c'era
un deserto intero fra lui e le Piramidi. Il ragazzo si rese conto che la
stessa situazione si poteva considerare in altro modo: in realtà era due ore
più vicino al suo tesoro. Anche se, per percorrere quelle due ore, aveva
impiegato quasi un anno intero.
Adesso so perché voglio tornare dalle mie pecore: le pecore le conosco già,
non danno molto lavoro e possono essere amate. Il deserto, invece, non so se
può essere
amato, ma è il deserto che nasconde il mio tesoro. Se non riuscirò a
scoprirlo, potrò sempre tornare a casa. Ma d'improvviso la vita mi ha dato il
denaro sufficiente, e ho tutto il tempo che mi serve: perché no?
Provò una gioia immensa in quel momento. Avrebbe sempre potuto ricominciare la
sua vita da pastore. Avrebbe sempre potuto ricominciare a vendere cristalli.
Nel mondo, forse, c'erano molti altri tesori nascosti, ma lui aveva un sogno
che si ripeteva, e aveva incontrato un re. Non era una cosa che capita a
tutti.
Quando uscì dal bar era contento. Si era ricordato che uno dei fornitori del
Mercante trasportava i cristalli in carovane che attraversavano il deserto.
Teneva strette in mano Urim e Tumim: grazie a quelle due pietre, adesso si
stava incamminando di nuovo verso il suo tesoro.
Io sono sempre vicino a coloro che vivono la propria Leggenda Personale, aveva
detto il vecchio re.
Non costava nulla andare fino al magazzino, per riuscire a sapere se le
Piramidi fossero davvero così lontane.
L'inglese era seduto all'interno di un edificio che puzzava di animali, di
sudore e di polvere. Non si poteva certo definire quel luogo un magazzino:
era solo un ricovero per animali. Tutta la mia vita per poi dover capitare in
un posto come questo, pensò mentre sfogliava distrattamente una rivista di
chimica. Dieci anni di studio mi hanno portato in una stalla.
Ma bisognava andare avanti. Doveva credere ai segnali. Tutta la sua vita,
tutti i suoi studi si erano indirizzati alla ricerca dell'unico linguaggio che
parlava l'Universo. Prima si era interessato all'esperanto, poi alle
religioni, e infine all'Alchimia. Sapeva parlare l'esperanto, capiva
perfettamente le diverse religioni, ma non era ancora un Alchimista. Era
riuscito a decifrare cose importanti, è vero. Ma le sue ricerche erano
approdate a un punto da cui non riusciva a proseguire oltre. Invano aveva
tentato di mettersi in contatto con qualche alchimista. Ma gli alchimisti
erano persone strane, che pensavano solo a se stesse, e quasi sempre
rifiutavano ogni aiuto. Chissà, forse avevano scoperto il segreto della
Grande Opera, la Pietra Filosofale, e perciò si chiudevano nel silenzio.
Aveva già speso parte della fortuna che il padre gli aveva lasciato, cercando
inutilmente la Pietra Filosofale. Aveva frequentato le migliori biblioteche
del mondo, e acquistato i libri più importanti e più rari sull'Alchimia. In
uno
di essi aveva scoperto che, molti anni addietro, un famoso alchimista arabo
aveva visitato l'Europa. Dicevano che avesse più di duecento anni, che avesse
scoperto la Pietra Filosofale e l'Elisir di Lunga Vita. L'inglese era stato
colpito dalla storia. Ma tutto non sarebbe rimasto altro che una leggenda se
un amico, di ritorno da una spedizione archeologica nel deserto, non gli
avesse parlato di un arabo dotato di poteri eccezionali.
Vive nell'oasi di El-Faiyum, gli aveva detto l'amico. E la gente dice che ha
duecento anni, ed è capace di trasformare qualunque metallo in oro.
L'inglese era fuori di se dall'eccitazione. Aveva cancellato immediatamente
tutti i suoi impegni, radunato i libri più importanti e adesso era lì, in quel
magazzino che sembrava una stalla, mentre all'esterno una carovana immensa
si preparava ad attraversare il Sahara. La carovana passava proprio per
El-Faiyum.
Devo incontrare questo maledetto Alchimista, pensava l'inglese. E l'odore
degli animali gli divenne un po' più tollerabile.
Un giovane arabo, anche lui carico di bagagli, entrò nell'edificio dove si
trovava l'inglese e lo salutò.
Dove andate? domandò il giovane arabo.
Verso il deserto, rispose l'inglese, e tornò alla sua lettura. Non aveva
voglia di parlare, adesso. Aveva bisogno di ricordare tutto quanto aveva
appreso in dieci anni, perché l'alchimista avrebbe dovuto sottoporlo a
qualche tipo di prova.
Il giovane arabo tirò fuori un libro e cominciò a leggere. Il libro era
scritto in spagnolo. Meno male, pensò l'inglese, che sapeva parlare spagnolo
meglio dell'arabo. Se quel ragazzo fosse andato anche lui fino a El-Faiyum,
almeno avrebbe avuto qualcuno con cui parlare se non fosse stato occupato con
altre cose più importanti.
Che buffo, pensò il ragazzo mentre tentava ancora una volta di leggere la
scena del funerale con cui si apriva il libro. Sono quasi due anni che ho
cominciato a leggere questo libro, e non riesco a superare le prime pagine.
Bench‚ non vi fosse alcun re a interromperlo, lui non riusciva a
concentrarsi. Era ancora esitante per quanto riguardava la decisione presa.
Ma stava cominciando a capire una cosa importante: le decisioni erano
soltanto l'inizio di qualcosa. Quando si prendeva una decisione, in realtà si
cominciava a scivolare in una forte corrente che ti portava verso un luogo mai
neppure sognato al momento di decidere.
Quando ho stabilito di andare in cerca del mio tesoro, non pensavo affatto di
lavorare in un negozio di cristalli, pensò il ragazzo, a conferma del proprio
ragionamento. Allo stesso modo, questa carovana potrebbe anche essere una
decisione mia, ma il suo percorso sarà sempre un mistero.
Aveva davanti a s‚ un europeo, intento anch'egli a leggere un libro. Era un
uomo antipatico e lo aveva guardato con disprezzo quando lui era entrato.
Magari sarebbero potuti diventare anche buoni amici, ma l'europeo aveva
troncato subito la conversazione.
Il ragazzo chiuse il libro. Non voleva fare niente che potesse accomunarlo a
quell'europeo. Prese dalla tasca Urim e Tumim e cominciò a giocherellarci.
Lo straniero lanciò un'esclamazione: Urim e Tumim! Il ragazzo,
precipitosamente, rimise le pietre in tasca.
Non sono in vendita, disse.
Non valgono granché, spiegò l'inglese. Sono cristalli di rocca, nient'altro.
Ne esistono a milioni sulla terra, ma per chi se ne intende questi sono Urim e
Tumim. Non sapevo che ve ne fossero in questa parte del mondo.
E’ il regalo di un re, spiegò il ragazzo.
Lo straniero ammutolì. Poi infilò la mano in tasca e ne trasse, tremando, due
pietre uguali.
Hai parlato di un re, disse.
E voi non credete che i re possano parlare con i pastori, soggiunse il
ragazzo, adesso cercando lui di troncare la conversazione.
Al contrario. I pastori sono stati i primi a riconoscere un re che il resto
del mondo rifiut ò di riconoscere. Quindi, è molto probabile che i re parlino
con i pastori.
E concluse, temendo che il ragazzo non capisse:
E’ detto nella Bibbia. In quello stesso libro che mi ha insegnato a riconoscere
queste due pietre, Urim e Tumim: due pietre che rappresentavano l'unica forma
di divinazione consentita da Dio. Le portavano i sacerdoti incastonate in un
pettorale d'oro.
Il ragazzo si sentì felice di trovarsi in quel magazzino.
Forse è un segnale, disse l'inglese, come se stesse pensando ad alta voce.
Chi vi ha parlato di segnali? L'interesse del ragazzo aumentava di momento in
momento.
Nella vita tutte le cose sono segnali, rispose l'inglese, questa volta
chiudendo la rivista che stava leggendo.
L'universo è costituito da una lingua che tutti comprendono, ma che ormai si
è dimenticata. Io sto cercando questo Linguaggio Universale, e tante altre
cose. Sono qui per questo. Perché devo trovare un uomo che conosce questo
linguaggio universale. Un Alchimista.
La conversazione fu interrotta dal capo del magazzino. Siete fortunato, disse
il grassone arabo. Oggi pomeriggio parte una carovana per El-Faiyum.
Ma io vado in Egitto, disse il ragazzo.
E’ proprio lì che si trova El-Faiyum, aggiunse il padrone. Che razza di arabo
siete, voi?
Il ragazzo disse di essere spagnolo e l'inglese mostrò tutta la sua
soddisfazione: benché fosse vestito come un arabo, perlomeno quel ragazzo era
un europeo.
Lui chiama “fortuna” i segnali, spiegò l'inglese, dopo che il grasso arabo se
ne fu andato. Se potessi, scriverei una gigantesca enciclopedia sulle parole
'fortuna' e 'coincidenza'. E’ con queste parole che si scrive il Linguaggio
Universale.
Poi commentò con il ragazzo come non fosse stata affatto una coincidenza il
fatto che lui lo avesse trovato con Urim e Tumim in mano. Gli domandò se anche
lui stesse andando in cerca dell'Alchimista.
Io sono in cerca di un tesoro, rispose il ragazzo, e immediatamente se ne
pent ì. Ma l'inglese non parve dargli importanza.
In un certo senso, anch'io, aggiunse.
E non so neppure che cosa voglia dire Alchimia, concluse il ragazzo. In quel
momento il padrone del magazzino cominciò a chiamarli dal di fuori.
Io sono il Capo della Carovana, disse un uomo dalla barba lunga e dagli occhi
scuri. Ho potere di vita e di morte su ogni persona che trasporto. Perché il
deserto è una donna capricciosa e a volte fa impazzire gli uomini.
C'erano quasi duecento persone, e il doppio di animali: cammelli, cavalli,
asini, uccelli. L'inglese aveva diverse valigie, piene di libri. C'erano
donne, bambini, e vari uomini con la spada alla cintola e lunghi fucili in
spalla. Regnava una confusione enorme, e il Capo dovette ripetere più volte le
sue parole perché tutti le intendessero.
Vi sono tanti uomini e, nei loro cuori, diversi dei. Ma il mio solo Dio è
Allah, e giuro per lui che farò il possibile, e del mio meglio, per vincere
ancora una volta il deserto. Adesso desidero che ciascuno di voi giuri per il
dio in cui crede, nel profondo del proprio cuore, che mi obbedirà in
qualsiasi circostanza. Nel deserto, la disobbedienza significa la morte.
Un mormorio soffocato percorse la folla: stavano giurando tutti a voce bassa
davanti al proprio dio. Il ragazzo giurò per Gesù Cristo. L'inglese rimase in
silenzio. Il mormorio si prolungò oltre il tempo necessario per un semplice
giuramento: quella gente stava chiedendo, insieme, protezione al cielo.
Si udì un lungo squillo di tromba e, poi, ciascuno montò sul proprio animale.
Il ragazzo e l'inglese avevano
comperato due cammelli e vi montarono con una certa difficoltà. Il ragazzo
provava una gran pena per il cammello dell'inglese: era carico di pesanti
bagagli pieni di libri.
Le coincidenze non esistono, disse l'inglese, tentando di riprendere il
discorso che avevano iniziato nel magazzino. E’ stato un amico a portarmi fin
qui, perché conosceva un arabo che...
Ma la carovana si mise in movimento e divenne impossibile sentire ciò che
l'inglese stava dicendo. Eppure il ragazzo sapeva esattamente di che cosa si
trattava, la misteriosa catena che unisce una cosa all'altra, che lo aveva
portato a essere pastore, a sognare sempre la stessa cosa, a trovarsi in una
città vicina all'Africa, a incontrare nella piazza un re e a essere derubato
per conoscere un mercante di cristalli e...
Quanto più ci si avvicina al sogno, tanto più la Leggenda Personale comincia
a diventare la vera ragione di vivere, pensò il ragazzo.
La carovana cominciò a procedere in direzione di levante. Viaggiavano per
tutta la mattinata, si fermavano quando il sole si faceva più forte e di nuovo
riprendevano la marcia all'imbrunire. Il ragazzo parlava poco con l'inglese,
che trascorreva la maggior parte del tempo assorto nei suoi libri.
Cominciò, allora, a osservare in silenzio la marcia degli animali e degli
uomini nel deserto. Adesso era tutto molto diverso dal giorno in cui erano
partiti: allora, confusione e grida, pianti e urla di bambini e versi di
animali si confondevano con gli ordini nervosi delle guide e dei
commercianti.
Nel deserto, però, c'erano soltanto il vento eterno, il silenzio e gli
zoccoli degli animali. Anche le guide parlavano poco fra di loro.
Ho già attraversato tante volte queste sabbie, disse una sera un cammelliere.
Ma il deserto è tanto grande, gli orizzonti rimangono così lontani da farti
sentire piccolo e lasciarti senza parole.
Il ragazzo, pur non avendo mai messo piede prima in un deserto, capì quello
che il cammelliere voleva dire. Ogni volta che guardava il mare o il fuoco,
anche lui poteva rimanersene per ore intere in silenzio, senza pensare a
nulla, immerso nell'immensità e nella forza degli elementi.
Ho imparato con le pecore e ho imparato con i cristalli, pensò. Posso
imparare anche con il deserto: mi sembra più vecchio e più saggio.
Il vento non cessava mai. Il ragazzo ripensò al giorno in cui aveva avvertito
proprio quel vento, mentre sedeva presso un forte a Tarifa. Forse adesso stava
sfiorando lievemente la lana delle sue pecore, ancora in cerca di cibo e di
acqua per le campagne dell'Andalusia.
Non sono più le mie pecore, si disse fra se e se, non sentendo alcuna
nostalgia. Ormai si saranno abituate a un nuovo pastore e mi avranno
dimenticato. Ed è un bene. Chi è abituato a spostarsi, come le pecore, sa che
arriva sempre il giorno in cui bisogna partire.
Si ramment ò, poi, della figlia del commerciante, ed ebbe la certezza che
ormai doveva essersi sposata. Magari con un venditore di fiocchi di mais,
oppure con un pastore che sapesse anche lui leggere e raccontare storie
straordinarie. In fondo, non doveva certo essere l'unico, lui. Ma fu colpito
da un presentimento: forse stava imparando anche lui questo famoso Linguaggio
Universale, che conosce il passato e il presente di tutti gli uomini.
Presentimenti, come soleva dire sua madre. Il ragazzo cominciò a capire che i
presentimenti erano come delle rapide immersioni dell'anima in questa
corrente universale della vita, dove le storie di tutti gli uomini sono
legate intimamente fra di loro, e dove possiamo conoscere tutto, perché
tutto è scritto.
Maktub, disse il ragazzo, rammentandosi del Mercante di Cristalli.
Il deserto era una distesa di sabbia e, a volte, di sassi. Quando la carovana
arrivava davanti a un masso, lo aggirava; quando si trovava davanti a una
roccia, compiva un lungo giro. Quando la sabbia era troppo sottile per gli
zoccoli dei cammelli, si cercava un percorso dove le sabbie fossero più
consistenti. Certe volte, il terreno era ricoperto di sale, proprio lì dove
un tempo doveva esserci stato un lago. Gli animali allora si lamentavano, e i
cammellieri smontavano e li aiutavano a uscirne. Poi si mettevano i carichi
sulle spalle, attraversavano la parte traditrice e di nuovo caricavano le
bestie. Se una guida si ammalava o moriva, i cammellieri tiravano a sorte e ne
sceglievano una nuova.
Ma tutto ciò accadeva per un'unica ragione: non importava quanti giri dovesse
fare, la carovana procedeva sempre in direzione di uno stesso punto. Dopo
avere superato gli ostacoli, si volgeva di nuovo verso l'astro che indicava la
posizione dell'oasi. Quando, sul fare del giorno, gli uomini lo vedevano
brillare nel cielo, sapevano che esso indicava un luogo dove c'erano donne,
acqua, datteri e palme. L'unico a non capirlo era l'inglese: passava la
maggior parte del tempo immerso nella lettura dei suoi libri.
Anche il ragazzo aveva con se un libro, che aveva tentato di leggere nei
primi giorni di viaggio. Ma trovava assai più interessante guardare la
carovana e ascoltare il vento. Appena ebbe imparato a conoscere meglio il suo
cammello e ad affezionarglisi, buttò via il libro: era un peso inutile, anche
se in lui si era creata una sorta di superstizione per cui, ogniqualvolta
egli apriva il libro, incontrava qualcuno di importante.
Finì per fare amicizia con il cammelliere che viaggiava sempre al suo fianco.
Di notte, quando si fermavano intorno ai fuochi, soleva raccontargli le sue
avventure da pastore.
Durante una di queste chiacchierate, il cammelliere cominciò a parlargli
della propria vita.
Vivevo in un paese vicino al Cairo, raccontò. Avevo il mio orticello, i miei
figli, e una vita che non sarebbe cambiata fino al giorno della morte. Un
anno, in cui il raccolto era stato migliore, partimmo tutti per La Mecca, e io
compii così l'unico dovere che mi mancava nella vita. Potevo morire in pace, e
ne ero felice.
Un giorno la terra cominciò a tremare e il Nilo si alzò oltre il suo argine.
Quello che pensavo potesse accadere solo agli altri, finì per capitare a me. I
miei vicini ebbero paura di perdere, con l'inondazione, i loro uliveti; mia
moglie ebbe timore che i nostri figli fossero trascinati via dalle acque. Ed
io ebbi il terrore di vedere distrutto tutto quanto avevo conquistato.
Ma non ci fu nulla da fare. La terra non era più utilizzabile, e io dovetti
trovare qualcos'altro per vivere. Oggi faccio il cammelliere. Ma allora capii
la parola di Allah: nessuno ha paura dell'ignoto perché chiunque è in grado di
conquistare tutto ciò che desidera e gli serve.
Abbiamo paura di perdere soltanto ciò che possediamo, sia esso la nostra vita
o i nostri poderi. Ma la paura passa quando ci rendiamo conto che la nostra
storia e la storia del mondo sono state scritte dalla stessa Mano.
Talvolta le carovane si incrociavano durante la notte. L'una aveva sempre
quello di cui l'altra aveva bisogno, come se davvero tutto fosse scritto da
una sola mano. I cammellieri si scambiavano notizie sulle tempeste di vento
e, riuniti intorno ai fuochi, si raccontavano le storie del deserto.
Altre volte giungevano misteriosi uomini incappucciati: erano beduini che
esploravano la rotta seguita dalle carovane. Recavano notizie di briganti e
tribù barbare. Giungevano in silenzio e in silenzio ripartivano, con quelle
vesti nere che lasciavano scoperti soltanto gli occhi.
Una di quelle notti, il cammelliere si avvicinò al fuoco davanti al quale
erano seduti il ragazzo e l'inglese.
Corrono voci di guerra fra i clan, disse il cammelliere.
Rimasero tutti e tre in silenzio. Il ragazzo notò come nell'aria aleggiasse la
paura, anche se nessuno aveva pronunciato una sola parola. Ancora una volta
egli era in grado di capire il linguaggio senza parole, il Linguaggio
Universale.
Dopo un po' di tempo l'inglese domandò se vi fosse qualche pericolo.
Chi entra nel deserto non può tornare indietro, rispose il cammelliere.
Quando non si può tornare indietro, bisogna soltanto preoccuparsi del modo
migliore per avanzare. Al resto ci pensa Allah, compreso il pericolo.
E concluse pronunciando la misteriosa parola: Maktub.
Bisogna che prestiate più attenzione alle carovane, disse il ragazzo
all'inglese, dopo che il cammelliere se ne fu andato. Fanno molti giri, ma si
dirigono sempre verso lo stesso luogo.
E tu dovresti leggere qualcosa di più sul mondo, rispose l'inglese. I libri
sono tali e quali le carovane.
L'immenso gruppo di uomini e animali cominciò a procedere più rapidamente.
Non solo si osservava il silenzio durante il giorno, ma anche le notti, quando
gli uomini solevano riunirsi per conversare intorno al fuoco, cominciarono a
farsi silenziose. Un certo giorno il Capo della Carovana decise che non si
potevano più accendere neanche i fuochi, per non richiamare l'attenzione
sulla carovana.
I viaggiatori cominciarono a disporre in cerchio gli animali: dormivano tutti
insieme nel centro, tentando di proteggersi dal freddo notturno. Il Capo
decise poi di circondare il gruppo con sentinelle armate.
Una di quelle notti, l'inglese, che non riusciva a prendere sonno, chiamò il
ragazzo. Cominciarono a passeggiare fra le dune intorno all'accampamento. Era
una notte di luna piena, e il ragazzo raccontò all'inglese tutta la sua
storia.
Questi rimase affascinato dal fatto che il negozio avesse progredito dopo che
il giovane aveva cominciato a lavorare lì.
E’ il principio che muove tutte le cose, disse. Nell'Alchimia è chiamato
l'Anima del Mondo. Quando desideri qualcosa con tutto il cuore, sei più
vicino all'Anima del Mondo, che è sempre una forza positiva.
Aggiunse, poi, che non era soltanto un dono degli uomini: tutte le cose sulla
superficie della Terra possedevano un'anima, e non importava che si trattasse
di un minerale, di un vegetale, di un animale, o di un semplice pensiero.
Tutto quello che si trova al di sotto e al di sopra della superficie della
Terra si trasforma sempre, perché la Terra è viva, e possiede un'Anima. Anche
noi ne facciamo parte ma ben di rado siamo consapevoli che essa agisce sempre
a nostro favore. Avrai capito, dunque, che nel negozio di cristalli persino i
vasi collaboravano per il tuo successo.
Il ragazzo rimase in silenzio per qualche minuto, guardando la luna e la
sabbia bianca.
Ho osservato la carovana avanzare nel deserto, disse infine. La carovana e il
deserto parlano la stessa lingua, e perciò lui le consente di attraversarlo.
Esamina ogni passo, per vedere se si trovi in sintonia perfetta con se stesso.
In tal caso, la carovana raggiungerà l'oasi. Se uno di noi riuscisse ad
arrivare fin qui con grande coraggio, ma senza capire questa lingua, morirebbe
il primo giorno.
Continuarono a fissare la luna, insieme.
E’ questa la magia dei segnali, proseguì il ragazzo. Ho visto come le guide
leggono i segnali del deserto e come l'anima della carovana parla con l'anima
del deserto.
Dopo un po' di tempo, fu l'inglese a prendere a sua volta la parola.
Bisogna che io presti più attenzione alla carovana, disse infine.
E bisogna che io legga i vostri libri, concluse il ragazzo.
Erano libri strani. Parlavano di mercurio, sale, draghi e re, ma lui non
riusciva a capire nulla. Eppure c'era un'idea che sembrava ripetersi in quasi
tutti i libri: tutte le cose erano manifestazioni di una cosa sola.
In un libro scoprì che il testo più importante dell'Alchimia conteneva solo
poche righe, ed era stato scritto su un semplice smeraldo.
E' la Tavola di Smeraldo, spiegò l'inglese, orgoglioso di potergli insegnare
qualcosa.
E allora, a che scopo tanti libri?
Per intendere queste righe, rispose l'inglese, senza mostrarsi granché
convinto di quella sua risposta.
Il libro che attrasse maggiormente l'attenzione del ragazzo raccontava la
storia di famosi alchimisti. Erano uomini che avevano dedicato la vita intera
a purificare metalli nei laboratori; credevano che, facendo cuocere un
metallo per tanti e tanti anni, questo avrebbe finito per liberarsi di tutte
le proprietà individuali e, al suo posto, ne sarebbe emersa soltanto l'Anima
del Mondo. Questa, che essi chiamavano Cosa Unica, avrebbe consentito agli
alchimisti di comprendere qualsiasi cosa sulla superficie della Terra, perché
rappresentava il linguaggio tramite il quale le cose comunicavano fra di loro.
Gli alchimisti chiamavano questa scoperta la Grande Opera, che era costituita
da una parte liquida e da una parte solida.
Ma, per scoprire questo linguaggio, non basta osservare gli uomini e i
segnali? domandò il ragazzo.
Tu hai la tendenza a semplificare tutto, rispose, irritato, l'inglese.
L'Alchimia è un impegno serio e richiede che ogni passo sia seguito
esattamente secondo gli insegnamenti dei maestri.
Il ragazzo scoprì, così, che la parte liquida della Grande Opera si definiva
Elisir di Lunga Vita, e non solo curava tutte le malattie, ma impediva
all'alchimista di invecchiare. La parte solida, invece, era chiamata Pietra
Filosofale.
Non è facile scoprire la Pietra Filosofale, spiegò l'inglese. Gli alchimisti
trascorrevano lunghi anni nei laboratori, guardando quel fuoco che purificava
i metalli. Fissavano il fuoco cos ì a lungo che, a poco a poco, scomparivano
dalle loro menti tutte le vanità del mondo. E un bel giorno, poi, scoprivano
che la purificazione dei metalli aveva infine purificato anche loro.
Il ragazzo ripensò al Mercante di Cristalli: lui aveva detto che era stato un
bene pulire tutti quei vasi, affinché entrambi si liberassero anche dai
cattivi pensieri. Era sempre più convinto che l'Alchimia si sarebbe potuta
imparare nella vita di tutti i giorni.
Inoltre, soggiunse l'inglese, la Pietra Filosofale possiede una proprietà
affascinante: ne basta una piccola scheggia per trasformare in oro grandi
quantità di metallo.
Fu questa frase che aument ò l'interesse del ragazzo per l'Alchimia. Egli
pensava, infatti, che con un po' di pazienza avrebbe potuto trasformare tutto
in oro. Lesse poi la vita di alcuni uomini che avevano raggiunto il loro
obiettivo: Helvetius, Elia, Fulcanelli, Geber. Erano storie affascinanti:
tutti avevano vissuto fino in fondo la propria Leggenda Personale.
Viaggiavano, incontravano saggi, operavano miracoli davanti agli increduli,
possedevano la Pietra Filosofale e l'Elisir di Lunga Vita.
Ma poi, quando voleva imparare il procedimento per ottenere la Grande Opera,
il ragazzo si ritrovava completamente smarrito: vi erano soltanto disegni,
istruzioni in codice e testi oscuri.
Perché parlano in maniera cos ì difficile? domandò una sera all'inglese.
Osservò inoltre come l'inglese fosse alquanto annoiato e dimostrasse di
sentire la mancanza dei propri libri.
Affinché possano capire soltanto coloro ai quali spetta la responsabilità di
comprendere, fu la risposta. Immagina se tutti riuscissero a trasformare il
piombo in oro: in breve tempo l'oro non varrebbe più nulla. Soltanto coloro
che persistono, soltanto coloro che ricercano a lungo, riescono a realizzare
la Grande Opera. E’ il motivo per cui mi trovo in mezzo a questo deserto: per
incontrare un vero Alchimista, che mi aiuti a decifrare i codici.
Quando sono stati scritti questi libri? domandò il ragazzo.
Tanti e tanti secoli orsono.
A quell'epoca la stampa non esisteva, ribatté il ragazzo. Non c'era alcuna
possibilità che tutti venissero a conoscenza dell'Alchimia. Perché, allora,
questo linguaggio tanto strano, pieno di disegni?
A questo l'inglese non rispose malgrado l'insistenza. Gli disse, invece, che
da alcuni giorni prestava attenzione alla carovana, ma che non riusciva a
scoprire nulla di nuovo. L'unica cosa che aveva notato era che le voci sulla
guerra erano sempre più insistenti.
Un bel giorno il ragazzo restituì i libri all'inglese.
Allora, hai imparato tante cose? gli domandò questi, pieno di aspettativa.
Aveva bisogno di qualcuno con cui poter parlare per distogliersi dalla paura
della guerra.
Ho imparato che il mondo possiede un'Anima, e chi riesce a comprendere
quest'Anima riuscirà a comprendere il linguaggio delle cose. Ho appreso che
tanti alchimisti hanno vissuto la propria Leggenda Personale e hanno finito
per scoprire l'Anima del Mondo, la Pietra Filosofale e l'Elisir. Ma,
soprattutto, ho appreso che queste cose sono talmente semplici da poter
essere scritte su uno smeraldo.
L'inglese ne rimase deluso: gli anni di studio, i simboli magici, le parole
difficili, gli strumenti di laboratorio... nulla di tutto ciò aveva colpito
quel ragazzo. Deve avere un'anima troppo primitiva per poter comprendere tutto
ciò, fu la sua conclusione.
Radunò i suoi libri e li rimise nei sacchi caricati sul cammello.
Tornatene alla tua carovana, disse. Neppure lei mi ha insegnato granché.
Il ragazzo se ne tornò, allora, a contemplare il silenzio del deserto e la
sabbia sollevata dagli animali. Ognuno ha la propria maniera per apprendere,
si ripeteva fra se e se. La sua maniera non è la mia, e la mia non è la sua.
Ma tutti e due siamo in cerca della nostra Leggenda Personale, e per questo
io lo rispetto.
La carovana cominciò a viaggiare di giorno e di notte. Giungevano
continuamente messaggeri incappucciati e il cammelliere, che era diventato
amico del ragazzo, gli spiegò che la guerra fra i clan era cominciata.
Sarebbero stati fortunati se fossero riusciti ad arrivare all'oasi.
Gli animali erano esausti, e gli uomini sempre più silenziosi. Il silenzio
era più terribile durante la notte, quando il semplice bramito di un
cammello, che prima non era altro se non il bramito di un cammello, adesso
spaventava tutti e poteva essere il segnale di un attacco.
Il cammelliere, però, non sembrava essere molto preoccupato per la minaccia
di guerra.
Sono vivo, disse al ragazzo mentre mangiava un piatto di datteri, nella notte
senza fuochi e senza luna. Mentre mangio, non faccio altro che mangiare. Se
stessi camminando, camminerei e basta. Il giorno in cui dovrò combattere,
sarà un buon giorno per morire come qualunque altro. Perché io non vivo n‚ nel
mio passato, n‚ nel mio futuro. Possiedo soltanto il presente, ed è il
presente che mi interessa. Se riuscirai a mantenerti sempre nel presente,
sarai un uomo felice. Ti accorgerai che nel deserto esiste la vita, che nel
cielo vi sono le stelle, e che i guerrieri combattono perché questo fa parte
della razza umana. La vita sarà una festa, un grande banchetto, perché è
sempre e soltanto il momento che stiamo vivendo.
Due notti dopo, mentre stava per addormentarsi, il ragazzo guardò in
direzione dell'astro che seguivano durante la notte. Gli parve che
l'orizzonte fosse un po' basso, perché sopra il deserto vi erano centinaia di
stelle. E’ l'oasi, disse il cammelliere. E perché non la raggiungiamo
immediatamente? Perché abbiamo bisogno di dormire.
Il ragazzo aprì gli occhi mentre il sole cominciava a sorgere all'orizzonte.
Davanti a lui, dove prima, durante la notte, c'erano le piccole stelle, adesso
si stendeva una fila interminabile di palme da datteri che ricoprivano tutta
quella zona di deserto.
Ce l'abbiamo fatta! esclamò l'inglese, che si era appena svegliato.
Il ragazzo, però, era silenzioso. Aveva imparato il silenzio dal deserto e si
beava nel guardare le palme davanti a s‚. Aveva ancora tanta strada da
percorrere per arrivare alle Piramidi e quel mattino, un giorno, sarebbe stato
soltanto un ricordo. Ma adesso era il suo presente, la festa di cui aveva
parlato il cammelliere, e lui stava cercando di viverlo seguendo gli
insegnamenti del proprio passato e i sogni del proprio futuro. Un giorno,
quella visione di migliaia di palme sarebbe stata solo un ricordo. Ma per lui
in quel momento, significava ombra, acqua, e un rifugio dalla guerra. Così
come il bramito di un cammello poteva trasformarsi in pericolo, una fila di
palme poteva significare un miracolo.
Il mondo parla tanti linguaggi, pensò il ragazzo.
Quando le ore trascorrono veloci, anche le carovane corrono, pensò
l'Alchimista vedendo avvicinarsi all'Oasi centinaia di persone e di animali.
La gente gridava appresso ai nuovi arrivati, la polvere occultava il sole del
deserto, e i bambini saltellavano eccitati vedendo i forestieri. L'Alchimista
notò che i capi tribù si avvicinavano al Capo Carovana e insieme parlavano
lungamente.
Ma all'Alchimista non interessava nulla di tutto ciò. Aveva già visto tanta
gente arrivare e partire, mentre l'Oasi e il deserto erano sempre uguali.
Aveva già visto re e mendicanti camminare su quelle sabbie che cambiavano
continuamente aspetto per via del vento, ma che erano sempre le stesse sabbie
che lui aveva conosciuto da bambino. Eppure non riusciva a reprimere in fondo
al proprio cuore un po' di quella gioia di vivere che provavano tutti i
viaggiatori quando, dopo la terra gialla e il cielo azzurro, compariva davanti
ai loro occhi il verde delle palme. Forse Dio ha creato il deserto perché
l'uomo potesse sorridere vedendo le palme, pensò.
Poi decise di concentrarsi su argomenti più pratici. Sapeva che in quella
carovana c'era anche l'uomo cui doveva svelare parte dei propri segreti.
Glielo avevano detto i segnali. Ancora non conosceva quest'uomo, ma i suoi
occhi esperti lo avrebbero riconosciuto appena lo avessero visto. Sperava che
fosse un uomo capace, come lo era stato il suo precedente apprendista.
Non so perché queste cose si debbano trasmettere da bocca a orecchio, pensava.
Non era certo perché le cose erano segrete: Dio rivelava con prodigalità i
suoi segreti a tutte le creature. A lui era nota solo una spiegazione per
questo fatto: le cose dovevano essere trasmesse così perché erano costituite
di Vita Pura, e difficilmente si riesce a cogliere questo tipo di vita con la
pittura o con le parole.
Perché gli uomini vengono affascinati dalla pittura e dalle parole e finiscono
per dimenticare il Linguaggio del Mondo.
Appena arrivati, furono tutti condotti immediatamente alla presenza dei capi
tribù di El-Faiyum. Il ragazzo non riusciva a credere ai propri occhi: l'oasi
non era, come aveva letto una volta in un libro di storia, un semplice pozzo
circondato da palme. L'oasi era ben più grande di tanti paesi della Spagna:
c'erano trecento pozzi, cinquantamila palme e, qua e là fra gli alberi,
un'infinità di tende colorate.
Sembra un paesaggio da Mille e una Notte, disse l'inglese, impaziente di
incontrare al più presto l'Alchimista.
Furono circondati immediatamente dai bambini, che guardavano curiosamente gli
animali, i cammelli e le persone che continuavano ad arrivare. Gli uomini
chiedevano loro se avessero visto qualche combattimento, e le donne si
contendevano le stoffe e le pietre portate dai mercanti. Il silenzio del
deserto sembrava un sogno lontano: la gente parlava senza sosta, rideva e
gridava, come se fosse uscita da un mondo spirituale per ritrovarsi di nuovo
fra gli esseri umani. Erano tutti felici e contenti.
Malgrado le precauzioni del giorno prima, il cammelliere spiegò al ragazzo
che, nel deserto, le oasi erano sempre considerate un terreno neutro, perché
gli abitanti erano per lo più donne e bambini. Ed esistevano oasi sia da una
parte che dall'altra: i guerrieri, quindi, andavano a combattere sulle sabbie
del deserto e mantenevano le oasi come città dove rifugiarsi.
Il Capo della Carovana radunò tutti con una certa difficoltà e cominciò a
dare le istruzioni: si sarebbero fermati lì finché la guerra tra i clan non
fosse terminata. Loro erano dei visitatori e, quindi, dovevano condividere le
tende con gli abitanti dell'oasi, che avrebbero ceduto loro i posti migliori.
Era l'ospitalità dettata dalla Legge. Poi chiese a tutti, comprese le
sentinelle, di consegnare le armi agli uomini indicati dai capi delle tribù.
Sono le regole della Guerra, spiegò il Capo della Carovana. In questo modo,
le oasi non avrebbero potuto dare rifugio a eserciti o guerrieri.
Con grande sorpresa del ragazzo, l'inglese estrasse dalla giacca una
rivoltella e la consegnò all'uomo incaricato di raccogliere le armi.
A che cosa vi serve una rivoltella? gli domandò.
Per imparare ad avere fiducia negli uomini, rispose l'inglese. Era felice di
essere giunto finalmente al termine della propria ricerca.
Ma il ragazzo continuava a pensare al tesoro. Quanto più si avvicinava al
proprio sogno, tanto più le cose diventavano difficili. Non funzionava più
quella che il vecchio re aveva definito come la fortuna del principiante.
Quello che valeva adesso, e lui lo sapeva, era la prova della perseveranza e
del coraggio di colui che ricerca la propria Leggenda Personale. Perciò lui
non poteva affrettarsi, n‚ spazientirsi. Se si fosse comportato in questo
modo, avrebbe finito per non vedere i segnali che Dio gli aveva messo sul
cammino.
Dio li ha disposti sul mio cammino, pensò il ragazzo, addirittura sorpreso di
se stesso. Fino a quel momento aveva creduto che i segnali fossero qualcosa
appartenente al mondo: qualcosa come mangiare o dormire, come cercare un
amore oppure ottenere un lavoro. Non aveva mai pensato che si potesse trattare
di un linguaggio che Dio stava usando per mostrargli quanto doveva fare.
Non essere impaziente, si ripeté il ragazzo. Come ha detto il cammelliere,
mangia quando è l'ora di mangiare. E cammina quando è l'ora di camminare.
Il primo giorno dormirono tutti per la grande stanchezza, anche l'inglese. Il
ragazzo si era sistemato lontano da lui, in una tenda con altri cinque giovani
della sua stessa età. Questi vivevano nel deserto e volevano conoscere le
storie delle grandi città.
Il ragazzo parlò loro della propria vita da pastore, e stava per cominciare a
raccontare l'esperienza nel negozio di cristalli quando l'inglese entrò nella
tenda.
Ti ho cercato tutta la mattina, gli disse, mentre lo trascinava fuori. Ho
bisogno che tu mi aiuti a scoprire dove vive l'Alchimista.
Così, dapprima cercarono di trovarlo da soli. Un Alchimista doveva condurre
un tipo di vita diverso da quello delle altre persone nell'oasi ed era assai
probabile che nella sua tenda ci fosse un forno sempre acceso. Vagarono a
lungo, finché si convinsero che l'oasi doveva essere ben più grande di quanto
potessero immaginare, e con svariate centinaia di tende.
Abbiamo perduto quasi tutto il giorno, disse l'inglese, sedendosi con il
ragazzo vicino a uno dei pozzi dell'oasi.
Forse è meglio chiedere a qualcuno, disse il giovane.
L'inglese, che non voleva manifestare ad altri la propria presenza nell'oasi,
rimase a lungo esitante. Ma finì per accondiscendere e chiese a lui di farlo,
perché parlava meglio l'arabo. Il ragazzo si avvicinò a una donna che era
appena arrivata al pozzo per riempire d'acqua un otre di pelle di montone.
Buonasera, vorrei sapere dove vive un Alchimista in quest'Oasi, domandò.
La donna gli rispose che non ne aveva mai sentito parlare e si allontanò
immediatamente. Ma, prima, avvert ì il ragazzo di non parlare più con le donne
vestite di nero, perché erano donne sposate. E lui doveva rispettare la
Tradizione.
L'inglese era molto deluso: aveva fatto tutto quel viaggio per niente. Si
rattristò anche il ragazzo. Pure il suo compagno era in cerca della propria
Leggenda Personale: e quando qualcuno si comporta in tal modo, tutto
l'Universo si impegna affinché questi ottenga ciò che desidera, aveva detto
il vecchio re. E il vecchio re non poteva essersi sbagliato.
Non avevo mai sentito parlare, prima, di alchimisti, disse il ragazzo.
Altrimenti, cercherei di aiutarvi.
Un bagliore percorse lo sguardo dell'inglese.
Ho capito! Forse qui nessuno sa che cosa sia un alchimista! Allora chiedi
dell'uomo che cura tutte le malattie, qui nel villaggio!
Varie donne vestite di nero andarono ad attingere acqua al pozzo, ma il
ragazzo non pot‚ interpellarle, malgrado le insistenze dell'inglese.
Finalmente si avvicinò un uomo.
Conoscete qualcuno che cura le malattie nel villaggio? domandò il ragazzo.
Allah cura tutte le malattie, rispose l'uomo, visibilmente spaventato dai
forestieri. State cercando degli stregoni.
E, dopo aver recitato alcuni versetti del Corano, si allontanò per la sua
strada.
Si avvicinò un altro uomo: era più vecchio e portava soltanto un piccolo
secchio. Il ragazzo ripeté la domanda.
Perché volete conoscere quest'uomo? ribatté l'arabo con un'altra domanda.
Perché il mio amico è in viaggio da lunghi mesi solo per incontrarlo, spiegò
il ragazzo.
Se esiste un uomo del genere nell'oasi, allora dev'essere molto potente,
disse il vecchio, dopo avere riflettuto alcuni istanti. Neppure i capi tribù
riuscirebbero a vederlo quando ne hanno bisogno. Ma soltanto quando lo
decidesse lui. Aspettate la fine della guerra. E poi ripartite con la
carovana. Non cercate di penetrare nella vita dell'oasi, concluse,
andandosene via.
Ma l'inglese era esultante: si trovavano sulla pista giusta.
Infine comparve una giovane che non era vestita di nero. Portava una brocca
sulla spalla, e il suo capo era coperto da un velo, ma aveva il viso
scoperto. Il ragazzo le si avvicinò per chiederle dell'Alchimista.
In quel momento fu come se il tempo si fermasse, e l'Anima del Mondo sorgesse
con tutta la sua forza davanti al ragazzo. Quando guardò gli occhi di lei, un
paio di occhi neri, le labbra indecise fra un sorriso e il silenzio, egli
comprese la parte più importante e più saggia del Linguaggio che parlava il
mondo e che chiunque, sulla terra, era in grado di capire con il proprio
cuore. E si chiamava Amore, una cosa più antica degli uomini e persino del
deserto, che tuttavia risorgeva sempre con la stessa forza dovunque due
sguardi si incrociassero come si incrociarono quei due davanti a un pozzo. Le
labbra della giovane, infine, decisero di accennare un sorriso: era un
segnale, il segnale che il ragazzo aveva atteso per tanto tempo nel corso
della vita, che aveva ricercato nelle pecore e nei libri, nei cristalli e nel
silenzio del deserto.
Ed era lì, il linguaggio puro del mondo, senza alcuna spiegazione, perché
l'universo non aveva bisogno di spiegazioni per proseguire il proprio cammino
nello spazio senza fine. Tutto ciò che il ragazzo capiva in quel momento era
che si trovava di fronte alla donna della sua vita e anche lei, senza alcun
bisogno di parole, doveva esserne consapevole. Ne era certa più di quanto lo
fosse di ogni altra cosa al mondo, anche se i genitori, e i genitori dei
genitori, le avevano sempre detto che, prima di sposarsi, bisognava
frequentarsi, fidanzarsi, conoscersi, e avere del denaro. Ma, forse, chi lo
affermava non aveva mai conosciuto il linguaggio universale: perché, una volta
che vi si penetra, è facile capire come nel mondo esista sempre qualcuno che
attende qualcun altro, che ci si trovi in un deserto o in una grande città. E
quando questi due esseri si incontrano, e i loro sguardi si incrociano, tutto
il passato e tutto il futuro non hanno più alcuna importanza. Esistono solo
quel momento e quella straordinaria certezza che tutte le cose sotto il sole
sono state scritte dalla stessa Mano: la Mano che risveglia l'Amore e che ha
creato un'anima gemella per chiunque lavori, si riposi e cerchi i propri
tesori sotto il sole. Perché, se tutto ciò non esistesse, non avrebbero più
alcun senso i sogni dell'umanità.
Maktub, pensò il ragazzo.
L'inglese si alzò dal punto in cui era seduto e scosse il ragazzo.
Andiamo, chiedilo a lei!
Il ragazzo si avvicinò alla giovane, che di nuovo sorrise. E lui ricambiò il
sorriso.
Come ti chiami? le domandò.
Mi chiamo Fatima, rispose la giovane, con gli occhi rivolti a terra.
E’ un nome che portano alcune donne del paese da cui provengo.
E’ il nome della figlia del Profeta, spiegò Fatima. Lo hanno portato fin là i
guerrieri.
La dolce giovanetta parlava dei guerrieri con orgoglio. Accanto al ragazzo
l'inglese insisteva, e il giovane le chiese dell'uomo che curava tutte le
malattie.
E’ un uomo che conosce i segreti del mondo. Parla con i djins del deserto,
rispose lei.
I djins erano i demoni. E la giovane indicò il sud, verso il luogo dove
abitava quello strano uomo.
Poi riempì la brocca e se ne andò. Anche l'inglese si allontanò, in cerca
dell'Alchimista. E il ragazzo rimase per lungo tempo seduto accanto al pozzo:
avvertiva che, un giorno, il Levante gli aveva lasciato sul viso il profumo di
quella donna e lui sapeva di amarla fin da allora, ancor prima di sapere della
sua esistenza, e che il suo amore per lei gli avrebbe consentito di trovare
tutti i tesori del mondo.
Il giorno seguente il ragazzo tornò al pozzo, ad aspettare Fatima. Con sua
sorpresa, vi trovò l'inglese che, per la prima volta, fissava il deserto.
Ho aspettato tutto il pomeriggio e tutta la sera, disse l'inglese. E’ arrivato
con le prime stelle e gli ho detto che lo stavo cercando. Allora mi ha
domandato se avevo già trasformato il piombo in oro. Gli ho risposto che era
proprio ciò che volevo apprendere. Mi ha detto di tentare. Solo questo:
tenta.
Il ragazzo rimase in silenzio. L'inglese aveva viaggiato tanto per sentirsi
dire quanto già sapeva. A quel punto gli venne in mente che anche lui, per la
stessa ragione, aveva dato sei pecore al vecchio re.
Allora tentate, disse all'inglese.
E’ quello che farò. E comincerò subito.
L'inglese se ne andò via e, poco dopo, arrivò Fatima per riempire d'acqua la
sua brocca.
Sono qui per dirti una cosa molto semplice, le disse il ragazzo. Voglio che tu
sia mia moglie. Ti amo.
La giovane lasciò che l'acqua traboccasse dalla brocca.
Ti aspetterò qui tutti i giorni. Ho attraversato il deserto in cerca di un
tesoro che si trova vicino alle Piramidi. La guerra è stata per me una
maledizione, ma adesso è una benedizione perché mi fa stare accanto a te.
Un giorno la guerra finirà, disse la giovane.
Il ragazzo guardò le palme dell'oasi. Un tempo faceva il pastore e lì c'erano
tante pecore. Fatima era più importante del tesoro.
Anche i guerrieri cercano i loro tesori, proseguì la giovane, come se stesse
indovinando il pensiero del ragazzo. E le donne del deserto sono orgogliose
dei loro guerrieri.
Poi riempì di nuovo la brocca e se ne andò via.
Tutti i giorni il ragazzo si recava al pozzo per aspettare Fatima. Le raccontò
del tempo in cui faceva il pastore, del re, del negozio di cristalli.
Diventarono amici e, tranne il quarto d'ora che trascorreva insieme a lei, il
resto della giornata era per lui infinitamente lungo da passare. Ormai si
trovava nell'oasi da quasi un mese quando, un giorno, il Capo della Carovana
convocò tutti per una riunione.
Non sappiamo quando la guerra finirà, e non possiamo proseguire il viaggio,
disse. I combattimenti potranno durare per lungo tempo, forse per molti anni.
Vi sono guerrieri forti e valorosi da entrambi i lati, e in entrambi gli
eserciti è ben vivo l'onore di combattere. Non è una guerra fra buoni e
cattivi: è una guerra tra forze che combattono per lo stesso potere. E quando
inizia una battaglia di questo genere, si prolunga più delle altre, perché
Allah è con tutte e due le parti.
Poi la folla si disperse. Quel pomeriggio, il ragazzo incontrò di nuovo
Fatima e le raccontò della riunione.
Il secondo giorno che ci siamo incontrati, disse Fatima, mi hai dichiarato il
tuo amore. Poi mi hai insegnato tante cose belle, come il Linguaggio e
l'Anima del Mondo. A poco a poco, tutto questo mi ha fatto diventare parte di
te.
Il ragazzo ascoltava la voce di lei e gli sembrava più bella del rumore del
vento tra le foglie delle palme.
Era da lungo tempo che ti aspettavo qui, presso questo pozzo. Non riesco a
rammentare il mio passato, la Tradizione, il modo in cui gli uomini si
aspettano che si comportino le donne del deserto. Fin da bambina sognavo che
il deserto mi avrebbe portato il più grande regalo della mia vita. Finalmente
questo regalo è arrivato, e sei tu.
Il ragazzo pensò di sfiorarle la mano. Ma Fatima stringeva i manici della
brocca.
Mi hai parlato dei tuoi sogni, del vecchio re e del tesoro. Mi hai parlato
dei segnali. Perciò non ho paura di nulla, perché sono stati questi segnali a
condurti fino a me. E io appartengo al tuo sogno, alla tua Leggenda
Personale, come la chiami tu. Perciò desidero che tu prosegua il viaggio
verso ciò che cercavi. Se dovrai attendere la fine della guerra, bene. Ma se
dovrai partire prima, allora va' verso la tua leggenda. Le dune si trasformano
con il vento, ma il deserto rimane sempre uguale. Cos ì sarà per il nostro
amore. Maktub, aggiunse. Se farò parte della tua leggenda, un giorno tornerai.
Dopo quell'incontro con Fatima il ragazzo era triste. Ripensava a tutta la
gente che aveva conosciuto. I pastori sposati incontravano grandi difficoltà
nel convincere le proprie mogli della necessità di girare per le campagne.
L'amore richiedeva la vicinanza della persona amata.
Il giorno dopo ne parlò con Fatima.
Il deserto porta via i nostri uomini e non sempre li restituisce, disse lei.
Perciò noi ci adattiamo. E loro entrano a far parte dell'esistenza delle
nuvole senza pioggia,
degli animali che si nascondono fra i sassi, dell'acqua che sgorga generosa
dalla terra. Entrano a far parte di tutto, e diventano l'Anima del Mondo.
Alcuni fanno ritorno. E allora tutte le altre donne sono felici, perché un
giorno potranno tornare anche gli uomini da loro attesi. Io, prima, guardavo
queste donne e ne invidiavo la felicità. Adesso avrò anch'io qualcuno da
attendere. Sono una donna del deserto, e ne sono orgogliosa. Desidero che
anche il mio uomo possa muoversi libero come il vento che sposta le dune.
Desidero anch'io poter vedere il mio uomo nelle nuvole, negli animali e
nell'acqua.
Il ragazzo andò in cerca dell'inglese. Voleva raccontargli di Fatima. E fu
sorpreso nel vedere che l'inglese aveva costruito un piccolo forno accanto
alla tenda: era un forno strano, con un'ampolla trasparente sopra. L'inglese
alimentava il fuoco con della legna e guardava il deserto. Quando trascorreva
il tempo immerso nella lettura dei libri, sembrava che il suo sguardo fosse
più brillante.
E’ la prima fase del lavoro, spiegò l'inglese. Devo separare lo zolfo impuro.
Per riuscire, non devo avere timori. E’ stata proprio la paura di fallire che
mi ha impedito, finora, di tentare la Grande Opera. Sto iniziando soltanto
adesso qualcosa che avrei potuto cominciare dieci anni fa. Ma sono felice di
non avere atteso altri dieci anni.
E continuò ad alimentare il fuoco e a guardare il deserto. Il ragazzo gli
rimase accanto per un po' di tempo, finché il deserto cominciò, con la luce
dell'imbrunire, ad assumere un colore rosato. Allora provò un desiderio
intenso di spingersi nel deserto, per vedere se il silenzio potesse fornire
una risposta alle sue domande.
S'incamminò senza meta, tenendo sempre d'occhio le
palme dell'oasi. Ascoltava il vento e, sotto i piedi, sentiva le pietre. Ogni
tanto trovava una conchiglia, e percepiva che quel deserto, in un tempo
remoto, doveva essere stato un grande mare. Poi si sedette sopra un sasso e
si lasciò ipnotizzare dall'orizzonte che si stendeva davanti a lui. Non
riusciva a concepire l'Amore senza il sentimento di possesso. Ma Fatima era
una donna del deserto, e se c'era qualcuno che avrebbe potuto insegnarglielo,
questo era il deserto.
Se ne rimase lì, senza pensare a nulla, finché avvert ì un movimento sopra la
sua testa. Guardando verso il cielo, vide due sparvieri, che volavano a grande
altitudine. Cominciò allora a osservare gli sparvieri, e i disegni che
creavano nel cielo. In apparenza, era qualcosa di disordinato: eppure per il
ragazzo avevano un significato. Ma lui non riusciva a comprenderlo. Decise
allora di seguire con lo sguardo il movimento degli uccelli: così, forse,
avrebbe potuto leggervi qualcosa. Il deserto, forse, avrebbe potuto spiegargli
l'amore senza possesso.
Cominciò a sentirsi insonnolito. Ma il cuore gli chiedeva di non
addormentarsi: anzi, doveva concedersi. Forse sto penetrando nel Linguaggio
del Mondo, e tutto ha un significato su questa terra, persino il volo degli
sparvieri, si disse. E fu grato di provare quel grande amore per una donna:
Quando si ama, le cose acquistano un significato più profondo, pensò.
All'improvviso, uno degli sparvieri fece un rapido tuffo nel cielo e attaccò
l'altro. Contemporaneamente, il ragazzo ebbe una visione istantanea e rapida:
un esercito che, con le spade sguainate, irrompeva nell'oasi. Una visione che
subito scomparve, ma che lo lasciò scombussolato. Aveva sentito parlare dei
miraggi, e aveva già avuto occasione di vederne alcuni: erano desideri che si
materializzavano sopra le sabbie del deserto. Eppure non era un suo desiderio
che un esercito invadesse l'oasi.
Tentò di dimenticare tutto e di riprendere la meditazione. Cercò di nuovo di
concentrarsi sul deserto colorato di rosa e sui sassi. Ma c'era qualcosa, nel
suo cuore, che non lo lasciava tranquillo.
Segui sempre i segnali, aveva detto il vecchio re. E il ragazzo pensò a
Fatima. Si rammentò di quanto aveva visto e intuì che quello stava per
accadere.
Con grande difficoltà, Riuscì a uscire dallo stato di trance in cui era
caduto. Si alzò e cominciò a camminare verso le palme. Ancora una volta
riusciva a capire i numerosi linguaggi delle cose: il deserto, questa volta,
era un posto sicuro mentre l'oasi si era trasformata in un pericolo.
Il cammelliere se ne stava seduto sotto una palma, guardando anch'egli il
tramonto. Quando il ragazzo spuntò da dietro una duna, lo vide.
Un esercito si sta avvicinando, disse, ho avuto una visione.
Il deserto popola di visioni il cuore degli uomini, rispose il cammelliere.
Ma il ragazzo gli raccontò degli sparvieri: stava osservando il loro volo
quando, d'improvviso, era penetrato nell'Anima del Mondo.
Il cammelliere se ne rimase silenzioso: capiva di che cosa stesse parlandogli
quel giovane. Egli sapeva che qualsiasi cosa, sulla superficie della terra, è
in grado di raccontare la storia di tutte le cose. Se avesse aperto un libro
a una pagina qualunque, se avesse osservato le mani della gente, o un mazzo di
carte, oppure il volo degli uccelli, o qualunque altra cosa, chiunque avrebbe
trovato un legame con ciò che stava vivendo. In realtà, le cose non
mostravano proprio nulla: erano gli individui che, guardandole, scoprivano
la maniera di penetrare nell'Anima del Mondo.
Il deserto era popolato di uomini che si guadagnavano da vivere perché
riuscivano a penetrare con facilità nell'Anima del Mondo. Erano conosciuti
come Indovini e temuti dalle donne e dai vecchi. I Guerrieri li consultavano
di rado, perché era impossibile affrontare una battaglia sapendo di andare a
morire. Questi preferivano il sapore della lotta e l'emozione dell'ignoto: il
futuro era stato scritto da Allah e, qualunque cosa Egli avesse scritto, era
sempre per il bene dell'uomo. I Guerrieri, dunque, vivevano solo il presente,
perché il presente era pieno di sorprese, e loro dovevano prestare attenzione
a tante cose: a dove fosse la spada del nemico, a dove fosse il cavallo, e a
quale sarebbe stato il prossimo colpo da sferrare per salvarsi la vita.
Il cammelliere non era un Guerriero, e aveva già consultato vari indovini.
Molti gli avevano detto cose giuste, ma altri gli avevano detto cose
sbagliate. Finché uno di loro, il più vecchio, e anche il più temuto, gli
aveva domandato perché mai egli fosse tanto interessato a conoscere il
futuro.
Per poter agire, aveva risposto il cammelliere. E per cambiare ciò che vorrei
non accadesse.
Allora non sarebbe più il tuo futuro, aveva replicato l'indovino.
O forse, allora, io desidero conoscere il futuro per prepararmi a quello che
verrà.
Se fossero cose belle, sarebbe una piacevole sorpresa, aveva detto l'indovino.
Se dovessero essere cose brutte, cominceresti a soffrire assai prima che
accadano.
Voglio conoscere il futuro perché sono un uomo, aveva insistito il cammelliere
con l'indovino. E gli uomini vivono in funzione del loro futuro.
L'indovino era rimasto in silenzio per un po'. Era un esperto delle bacchette,
che venivano lanciate per terra e interpretate in base al modo in cui
cadevano. Quel giorno, però, non le aveva lanciate: le aveva avvolte in un
fazzoletto e riposte nella sacca.
Mi guadagno da vivere indovinando il futuro per gli altri, aveva soggiunto.
Conosco la scienza delle bacchette e so come usarle per penetrare nello
spazio in cui tutto è già scritto. Posso leggervi il passato, scoprire quanto
ormai è dimenticato e capire i segnali del presente. Quando qualcuno mi
consulta, io non leggo il futuro: indovino il futuro. Perché il futuro
appartiene a Dio, ed egli lo rivela solo in circostanze straordinarie. E come
riesco a indovi nare il futuro? Dai segnali del presente. Il segreto risiede
solo nel presente. Se presterai attenzione al presente, potrai migliorarlo. E
se migliorerai il presente, anche ciò che accadrà dopo sarà migliore.
Dimentica il futuro e vivi ogni giorno della tua vita negli insegnamenti della
Legge, e nella fiducia che Dio ha cura dei propri figli. Ogni giorno porta
con se l'Eternità.
Il cammelliere gli aveva poi chiesto quali fossero le circostanze in cui Dio
consente di vedere il futuro.
Quando Egli stesso lo mostra. E Dio mostra il futuro raramente, e per una sola
ragione: perché è un futuro che è stato scritto per essere cambiato.
Dio aveva mostrato il futuro a quel ragazzo, pensò il cammelliere: perché
voleva che quel ragazzo fosse il Suo strumento.
Vai a parlare con i capi tribù, disse il cammelliere. Racconta loro dei
guerrieri che si stanno avvicinando.
Rideranno di me.
Sono uomini del deserto, e gli uomini del deserto sono abituati ai segnali.
Allora lo sapranno già.
Non se ne preoccupano. Credono che, se ci fosse qualcosa che Allah desideri
che loro sappiano, qualcuno gliela dirà. E’ già successo tante volte, prima. Ma
oggi questo qualcuno sei tu.
Il ragazzo pensò a Fatima. E decise di recarsi dai capi tribù.
Vi porto i segnali del deserto, disse alla sentinella che si trovava davanti
all'ingresso dell'immensa tenda bianca nel centro dell'oasi. Voglio vedere i
capi.
La guardia non disse nulla. Entrò e si trattenne a lungo all'interno. Poi ne
uscì con un giovane arabo, vestito di bianco e oro. A questi il ragazzo
raccontò quello che aveva visto. Il giovane arabo gli chiese di attendere e
rientrò nella tenda.
Scese la notte. Entrarono e uscirono vari arabi e vari mercanti. A poco a poco
i falò cominciarono a spegnersi e l'oasi divenne silenziosa come il deserto.
Soltanto la luce della grande tenda rimaneva accesa. Durante tutto questo
tempo, il ragazzo aveva pensato a Fatima, senza riuscire ancora a comprendere
la loro conversazione di quel pomeriggio.
Finalmente, dopo lunghe ore di attesa, la guardia fece entrare il ragazzo che,
vedendo ciò che vide, rimase incantato. Non avrebbe mai potuto immaginare
che, in mezzo al deserto, esistesse una tenda come quella. Il suolo era
ricoperto dei tappeti più belli su cui avesse mai messo piede, e dal soffitto
pendevano lampadari di metallo giallo lavorato, che reggevano candele accese.
I capi tribù erano seduti in fondo alla tenda, a semicerchio, con le braccia e
le gambe poggiate su cuscini di seta dai preziosi ricami. Entravano e
uscivano servitori con vassoi
d'argento traboccanti di spezie e di tè. Alcuni avevano il compito di
mantenere accese le braci dei narghilè, e un dolce profumo di fumo saturava
l'ambiente.
Vi erano otto capi, ma il ragazzo capì subito quale fosse il più importante:
un arabo che indossava un abito bianco e oro, seduto al centro del
semicerchio. Accanto a lui si trovava il giovane arabo con cui aveva parlato
prima.
Chi è lo straniero che parla di segnali? domandò uno dei capi, guardandolo.
Sono io, rispose il ragazzo. E raccontò quanto aveva Visto.
E perché mai il deserto dovrebbe raccontarlo a un estraneo quando sa che noi
siamo qui da generazioni? ribatté un altro capo.
Perché i miei occhi non si sono ancora abituati al deserto, rispose il
ragazzo. E io posso vedere cose che gli occhi troppo abituati non riescono più
a vedere.
Solo perché io so dell'Anima del Mondo, pensava intanto fra se e se. Ma non
disse niente, perché gli arabi non credono a tali cose.
L'Oasi è un terreno neutro. Nessuno attacca mai un'Oasi, aggiunse un terzo
capo.
Io racconto solo ciò che ho visto. Se non volete credermi, non fate nulla.
Il silenzio scese nella tenda, seguito subito da un'eccitata conversazione
fra i capi tribù. Parlavano in un dialetto arabo che il ragazzo non capiva,
ma nel momento in cui egli fece per uscire una guardia gli intimò di non
allontanarsi. Il ragazzo cominciò allora ad avere paura: i segnali gli
dicevano che c'era qualcosa di sbagliato. Si rammaricò di averne parlato con
il cammelliere.
All'improvviso, il vecchio che si trovava al centro del semicerchio accennò un
sorriso quasi impercettibile, e il
ragazzo si tranquillizzò. Quell'uomo non aveva preso parte alla discussione
e, fino a quel momento, non aveva detto una parola. Ma il ragazzo, che ormai
si era abituato al Linguaggio del Mondo, pot‚ sentire una vibrazione di pace
attraversare la tenda da un capo all'altro. L'intuito gli diceva che si era
comportato correttamente recandosi là.
La discussione si concluse. Tutti tacquero e ascoltarono il vecchio. Questi,
dunque, si rivolse al ragazzo: ma questa volta il suo viso era freddo e
distante.
Duemila anni fa, in una terra lontana, scagliarono in un pozzo e vendettero
come schiavo un uomo che credeva ai sogni, disse il vecchio. I nostri
mercanti lo acquistarono e lo portarono in Egitto. E tutti noi sappiamo che,
chi crede nei sogni, sa anche interpretarli.
Anche se non sempre riesce a realizzarli, pensò il ragazzo, rammentandosi
della vecchia zingara.
Per via dei sogni di un faraone, popolati di vacche magre e grasse, quell'uomo
liberò l'Egitto dalla fame. Il suo nome era Giuseppe. Era anch'egli straniero
in terra straniera, come lo sei tu, e doveva avere più o meno la tua età.
Continuava a regnare il silenzio. Gli occhi del vecchio erano sempre freddi.
Noi seguiamo sempre la Tradizione. A quell'epoca, la Tradizione salvò l'Egitto
dalla fame e lo rese il più ricco fra i popoli. La Tradizione insegna agli
uomini come attraversare il deserto e sposare le proprie figlie. La
Tradizione dice che l'Oasi è un terreno neutro, perché vi sono Oasi da
entrambe le parti, e sono vulnerabili.
Mentre il vecchio parlava, nessuno pronunciò una sola parola.
Ma la Tradizione dice anche che bisogna credere ai messaggi del deserto. Tutto
ciò che noi sappiamo ce l'ha insegnato il deserto.
A un cenno del vecchio, tutti gli arabi si alzarono. La riunione stava per
concludersi. Furono spenti i narghilè e le guardie si misero sull'attenti.
Mentre il ragazzo si accingeva a uscire, il vecchio riprese la parola e
aggiunse:
Domani romperemo un accordo per cui nessuno, in un'oasi, può portare armi. Per
tutto il giorno attenderemo il nemico. Quando il sole tramonterà
all'orizzonte, gli uomini mi restituiranno le armi. Ogni dieci nemici uccisi,
tu riceverai una moneta d'oro.
Ma le armi non possono allontanarsi dal proprio posto senza provare la
battaglia: sono capricciose come il deserto, e se le abituiamo a questo, la
prossima volta potrebbero dimostrarsi pigre nello sparare. Se, domani,
nessuna di loro sarà stata utilizzata, almeno una verrà usata contro di te.
L'oasi era illuminata solo dalla luna piena quando il ragazzo si allontanò.
Da lì fino alla sua tenda erano venti minuti a piedi, e lui cominciò a
camminare.
Era spaventato da tutto quello che era successo. Si era immerso nell'Anima del
Mondo, ma il prezzo da pagare era la sua stessa vita. Una scommessa forte. Ma
lui aveva scommesso forte fin dal giorno in cui aveva venduto le pecore per
seguire la propria Leggenda Personale. E, come diceva il cammelliere, morire
l'indomani valeva quanto morire un altro giorno qualsiasi. Ogni giorno era
fatto per essere vissuto o per abbandonare il mondo. Tutto dipendeva da una
sola parola: Maktub.
Continuò a camminare in silenzio. Non era pentito. Se fosse morto l'indomani,
ciò sarebbe avvenuto soltanto perché Dio non aveva intenzione di cambiare il
futuro. Ma sarebbe morto dopo aver attraversato lo stretto, dopo aver lavorato
in un negozio di cristalli, dopo aver conosciuto il silenzio del deserto e
gli occhi di Fatima. Aveva vissuto intensamente ogni giorno, fin da quando
aveva lasciato la casa, tanto tempo addietro. Se fosse morto l'indomani, i
suoi occhi avrebbero almeno visto molte più cose di quante ne avessero viste
gli occhi di tanti altri pastori. E di questo il ragazzo era orgoglioso.
All'improvviso udì uno scoppio e, sotto l'impatto di un vento che non
conosceva, fu scagliato improvvisamente
per terra. Il luogo in cui si trovava si riempì di polvere, fin quasi a
nascondere la luna. Davanti a lui, un enorme cavallo bianco s'impennò,
emettendo un nitrito terrorizzante.
Il ragazzo riusciva a stento a vedere ciò che stava accadendo ma, quando la
polvere si abbassò, provò un terrore che non aveva mai avvertito prima. Sul
cavallo c'era un cavaliere tutto vestito di nero, con un falco sulla spalla
sinistra. Portava un turbante e un velo che gli copriva tutto il viso tranne
gli occhi. Sembrava il messaggero del deserto, ma la sua presenza era più
forte di quella di tanta altra gente che aveva conosciuto nella vita.
Lo strano cavaliere sguainò l'enorme spada ricurva che teneva infilata nella
sella, e l'acciaio brillò sotto il chiarore lunare.
Chi ha osato leggere il volo degli sparvieri? domandò poi con una voce così
stentorea che parve riecheggiare fra le cinquantamila palme di El-Faiyum.
Sono stato io, rispose il ragazzo. E ripensò immediatamente all'immagine di
san Giacomo l'Ammazzamori sul suo cavallo bianco, con gli infedeli sotto le
zampe. Era proprio uguale. Con l'unica differenza che, adesso, la situazione
era invertita.
Sono stato io, ripeté il ragazzo, e chinò il capo, aspettandosi il colpo di
spada. Molte vite saranno salvate, perché non tenevate conto dell'Anima del
Mondo.
La spada, però, non si abbatté rapidamente su di lui. La mano dello
sconosciuto cominciò ad abbassarsi piano piano, finché la punta della lama
sfiorò la fronte del ragazzo. Era cos ì affilata che provocò l'uscita di una
goccia di sangue.
Il cavaliere era immobile. E anche il ragazzo, che neppure per un istante
pensò di fuggire. Dal profondo del cuore, uno strano sentimento di gioia
s'impossessò di lui:
sarebbe morto per la propria Leggenda Personale. E per Fatima. In fin dei
conti, i segnali dicevano il vero. Aveva davanti a se il nemico e, perciò, non
c'era più bisogno che si preoccupasse della morte, giacché esisteva un'Anima
del Mondo. Di lì a poco ne avrebbe fatto parte anche lui. E ne avrebbe fatto
parte, l'indomani, anche il Nemico.
Lo sconosciuto continuava a tenergli la spada sulla fronte.
Perché mai hai letto il volo degli uccelli?
Ho letto soltanto ciò che gli uccelli volevano raccontare. Loro vogliono
salvare l'oasi, e voi morirete. Nell'oasi vi sono più uomini di quanti siate
voi.
La spada era sempre sulla sua fronte.
Chi sei, tu, per cambiare il destino di Allah?
Allah ha creato gli eserciti, così come ha creato gli uccelli. Allah mi ha
mostrato il linguaggio degli uccelli. Tutto è stato scritto dalla stessa
Mano, rispose il ragazzo, ricordando le parole del cammelliere.
Finalmente lo sconosciuto allontanò la spada dalla fronte del ragazzo, che
provò un certo sollievo. Ma non poteva fuggire.
Stai attento ai presagi, disse il cavaliere. Quando le cose sono scritte, non
c'è modo di evitarle.
Io ho soltanto visto un esercito, spiegò il ragazzo. Non ho visto l'esito di
una battaglia.
Il cavaliere sembrava soddisfatto della risposta, ma continuava a tenere in
mano la spada.
Che cosa fa uno straniero in una terra straniera?
Ricerco la mia Leggenda Personale: qualcosa che non potrai mai capire.
Il cavaliere ripose la spada nel fodero e il falco sulla sua spalla emise uno
strano grido. Il ragazzo cominciò a rilassarsi.
Avevo bisogno di provare il tuo coraggio disse l'uomo. Il coraggio è il dono
più importante per chi ricerca il Linguaggio del Mondo.
Il ragazzo si stupì: quell'uomo stava parlando di cose che ben pochi
conoscevano.
Non bisogna mai rilassarsi, anche se si è giunti così lontano, proseguì.
Bisogna amare il deserto, ma non fidarsene mai completamente. Perché il
deserto è una prova per tutti gli uomini: controlla ogni passo, e uccide chi
si distrae.
Le sue parole ricordavano le parole del vecchio re.
Se i guerrieri arriveranno, e la tua testa sarà ancora sul collo dopo il calar
del sole, cercami, disse lo sconosciuto.
La stessa mano che aveva tenuto stretta la spada, impugnò un frustino. Il
cavallo s'impennò di nuovo, sollevando una nuvola di polvere.
Da dove vieni? gridò il ragazzo, mentre il cavaliere si allontanava.
La mano con il frustino indicò verso Sud.
Il ragazzo aveva incontrato l'Alchimista.
Il mattino dopo c'erano duemila uomini armati fra le palme di El-Faiyum. Prima
che il sole giungesse al culmine del cielo, comparvero all'orizzonte
cinquecento guerrieri. I cavalieri entrarono nell'oasi dalla parte nord:
sembrava una spedizione pacifica, ma le armi erano nascoste sotto i mantelli
bianchi. Quando giunsero vicino alla grande tenda che si trovava nel centro
di El-Faiyum, estrassero le scimitarre e i fucili. E attaccarono una tenda
vuota.
Gli uomini dell'oasi circondarono i cavalieri del deserto. Mezz'ora dopo,
c'erano quattrocentonovantanove corpi sparsi per terra. I bambini si
trovavano all'altra estremità della macchia di palme e non videro nulla.
Nelle tende, le donne pregavano per i mariti e neppure loro videro niente. Se
non fosse stato per i corpi sparpagliati, l'oasi sembrava stesse vivendo un
giorno come un altro.
Fu risparmiato un solo guerriero, il comandante del battaglione. Nel
pomeriggio fu condotto al cospetto dei capi tribù, che gli domandarono il
motivo per cui avesse infranto la Tradizione. Questi rispose che i suoi uomini
avevano fame e sete, erano esausti dopo tanti giorni di battaglia e avevano
deciso di impadronirsi di un'oasi per poter riprendere la lotta.
Il capo tribù disse che comprendeva le ragioni dei guerrieri, ma che la
Tradizione non può mai essere infranta. L'unica cosa che muta