Cristina Stănculescu, Imaginile Timişoarei în manualul de istorie al

Transcription

Colloquium politicum
Anul II, nr. 1, ianuarie-iunie 2011
Imaginile Timişoarei în manualul de istorie al oraşului
Cristina Stănculescu
CEVIPOL, Université libre de Bruxelles
Fără îndoială, aşa cum explica Hanna Schissler la începutul anilor ’90, « pe
lângă transmisia de cunoștințe, manualele şcolare caută să ancoreze normele
politice şi sociale ale unei societăţi, […] oferind o viziune globală asupra istoriei
şi asupra regulilor interacţiunii sociale » (Schissler, 1989/90: 81). Bineînţeles,
manualele de istorie ocupă din acest punct de vedere un loc aparte între cărţile
şcolare, întrucât acestea au scopul « de a ne explica rădăcinile […] sau cine
suntem » (Pingel, 2010: 8). Astfel, studiul unui manual de istorie ne poate arăta
care sunt reprezentările sociale care stau la baza unei comunităţi, pentru că prin
intermediul unui astfel de instrument, acestea sunt transmise generaţiilor
viitoare. Şi când spunem reprezentări sociale nu ne referim numai la modul în
care sunt prezentate evenimentele istorice, ci la relaţiile cu sine şi cu ceilalţi care
sunt implicite unei anumite maniere de a înfăţişa cronologia istorică. Conţinutul
manualelor de istorie este strâns legat de contextul în care este produs, căci, aşa
cum explică Falk Pingel, ele nu se limitează la rezumarea faptelor, ci sunt adesea
purtătoarele unei ideologii sau ale unor tendinţe politice, având ca scop
legitimarea acestora (Pingel, 2010: 8). Nu este deci de mirare că manualele de
istorie au fost utilizate pentru analiza conceptului de naţiune şi naţionalism, a
identităţii naţionale (Szakács, 2007), a europenizării acesteia (Pingel, 2000;
Murgescu, 2000), a toleranţei sau deschiderii către celălalt (Balkan Colleges
Foundation, 1998).
În data de 14 mai 2008, s-a lansat la Timişoara un manual de istorie a
oraşului destinat elevilor de gimnaziu (Timiş Online, 14 mai 2008). Astfel că
începând cu toamna aceluiaşi an elevii timişoreni din clasele V-VIII au avut
posibilitatea să studieze istoria oraşului lor fie la orele de dirigenţie, fie ca
materie opţională, deşi aceast obiect de studiu nu face parte din programa
şcolară. Susţinută financiar de primăria oraşului, cartea şcolară mai sus
menţionată are ca autori doi istorici locali. Aceştia au explicat că manualul are ca
obiectiv „întărirea atractivităţii pentru spiritul şi valorile Timişoarei” şi că poate
contribui la crearea „acelui sentiment de dragoste faţă de locurile natale şi oraş”
(Timiş Online, 15 noiembrie 2011). Mai mult decât atât, manualul este, in fine,
destinat tuturor timişorenilor. Cum acesta este distribuit gratuit elevilor, care îl
pot păstra în bibliotecile de acasă chiar după finalul orelor de istorie a oraşului,
autorii şi administraţia consideră că, de fapt, publicul ţintă este mult mai larg1.
În acest context nu este de mirare că un reprezentant al administrației locale a
explicat că „un astfel de manual poate fi un fel de carte de identitate spirituală a
1
Interviu cu autorii manualului, Timişoara, octombrie 2011.
81
fiecăruia dintre noi” (Ziare.com, 19 martie 2008). De altfel, în prefaţa
manualului se precizează că acesta „ne învaţă, în primul rând, cine şi ce este
Timişoara” şi că scopul iniţiativei este de a păstra viu spiritul oraşului (Ciuhandu
în Haţegan, Petroman, 2008).
Pornind de la aceste observaţii, prezentul articol are ca obiectiv analizarea
„identităţii spirituale” a oraşului Timişoara, care potrivit actorilor implicaţi în
conceperea şi scrierea lui, se regăsesc în paginile manualului de istorie. Astfel, în
cele ce urmează vom examina imaginile oraşului şi ale locuitorilor săi, aşa cum
sunt ele construite discursiv de către cei doi autori. Vom încerca să înțelegem
care este răspunsul la întrebarea „Ce şi cine este Timişoara?” prin intermediul
unei analize a conţinutului manualului. Bineînţeles, în analiza răspunsului (sau
răspunsurilor) la aceste întrebări, ne vom focaliza şi asupra a ceea ce timişorenii
nu sunt, imaginile lor opuse. Din acest punct de vedere, analiza construcţiei
reprezentărilor asupra „celuilalt” este esenţială. Vom încerca astfel să
identificăm cine este „celălalt” pentru timişoreni, dar şi în ce este diferit el de
locuitorii oraşului.
Pentru a examina modul în care manualul de istorie menţionat construieşte
imaginile Timişoarei şi ale locuitorilor săi am utilizat una dintre metodele
specifice analizei calitative a discursului. Pornim de la concepţia lui David
Howarth asupra teoriei discursului, şi anume că aceasta are ca scop explicarea
evenimentelor şi a practicilor prin înţelegerea semnificației lor (dar şi a
construcţiei acesteia) pentru forţele politice şi actorii sociali implicaţi (Howarth,
2000: 129).
Iar pentru a putea studia discursul asupra Timişoarei aşa cum poate fi regăsit
în paginile manualului de istorie a oraşului, am mobilizat analiza critică de
discurs, rezumată de Gerlinde Mautner în paginile unui volum editat de Ruth
Wodak şi Michal Krzyzanowski (Wodak, Krzyzanowski, 2008). Am utilizat
astfel tehnicile lingvistice specifice acestei metode pentru a putea răspunde la
întrebarea enunţată şi, deci, pentru a putea decoda modul în care mesajul este
transmis.
Prima dintre acestea este examinarea alegerii cuvintelor de către cei doi
autori, în mod special a cuvintelor „evaluative”, care au rolul de a caracteriza
actorii şi acţiunile lor, dar şi a metaforelor. De asemenea, o atenţie particulară
este acordată întrebuinţării de către cei doi autori a verbelor şi adverbelor ce
exprimă posibilitatea faţă de cele care exprimă certitudinea. Analiza utilizării
cuvintelor este completată de studierea felului în care sunt introduse în text
cifre, precum şi a modului în care sunt prezentate. Analiza critică de discurs, aşa
cum este ea prezentată de Gerlinde Mautner, se concentrează şi asupra
elementelor non-verbale, precum forma textului (ce este subliniat ori scris în
mod diferit) sau imaginile care îl acompaniază. Un alt aspect important este
felul în care se construieşte legătura între autor şi cititor, fiind semnificative
momentele în care se produc schimbări în formulele de adresare. Din această
perspectivă, întrebările care sunt adresate de către autorii manualului la finalul
fiecărei lecţii constituie un obiect de studiu interesant. Metoda menţionată ne
invită deopotrivă să cercetăm îndeaproape construirea legăturilor între diferitele
părţi ale textului (spre exemplu prin intermediul repetiţiilor, al parafrazărilor, al
82
referinţelor la ceea ce a fost deja expus ori a punctelor de suspensie), căci
acestea sunt esenţiale în elaborarea unui mesaj. Deşi analiza se situează la nivelul
cuvintelor, a cifrelor, a imaginilor, deci la nivel micro, scopul principal este
înţelegerea nivelului macro, a mesajului/mesajelor centrale pe care autorii vor să
îl transmită. Acest lucru este posibil pentru că, de fapt, „niciunul dintre
instrumentele descrise mai sus nu funcţionează în mod independent” (Mautner,
2008: 44), ci ele sunt legate, interdependente chiar, şi construiesc împreună
mesajul sau mesajele textului (Wodak, 2008).
Analiza manualului de istorie a Timişoarei1 cu ajutorul instrumentelor mai
sus menţionate ne arată că cei doi autori construiesc patru imagini principale ale
oraşului. În primul rând acesta apare ca fiind o cetate, un oraş mai apoi, şi chiar,
pentru o perioadă, o capitală de o importanţă strategică pentru diferitele imperii
sau ţări ce au deţinut-o de-a lungul vremii. Timişoara este de asemenea
prezentată ca fiind, în esenţă, creştină, jucând chiar rolul de bastion al luptei
creştinătăţii împotriva otomanilor. Oraşul este unul în care a existat o prezenţă
constantă a românilor, fiind subliniat rolul lor în apărarea oraşului, lupta lor
pentru drepturi lingvistice, religioase şi pentru libertatea de expresie. Iar în al
patrulea rând locuitorii Timişoarei apar ca fiind toleranţi, anti-comunişti, dar şi
anti-extremişti într-un sens mai larg. În cele ce urmează vom examina
îndeaproape, rând pe rând, aceste patru mesaje pe care manualul de istorie le
transmite cititorilor.
„Cine cucereşte Buda stăpâneşte doar o cetate, pe când cel ce
cucereşte Timişoara stăpâneşte o ţară”
Potrivit celor doi autori ai manualului de istorie (Haţegan, Petroman, 2008:
44), această butadă, care aparţine beilor otomani de Dunăre ce se lansează în
secolul XVI într-o luptă pentru cucerirea cetăţii Timişoarei, nu este o simplă
zicală, ci un „adevăr”, acesta fiind valabil „în tot evul mediu, în perioada
modernă şi chiar în cea contemporană” (Haţegan, Petroman, 2008: 44).
Astfel că aflăm din manual că importanţa Timişoarei poate fi observată încă
din secolul XIV, atunci când Carol Robert de Anjou vizitează în repetate
rânduri regiunea şi se stabileşte chiar, pentru o perioadă, în castelul pe care îl
construise aici. Prezenţa regală în cetate atrage după sine vizite ale negustorilor
vremii, ale solilor de împăraţi şi regi, ale meseriaşilor de toate soiurile, oraşul
fiind astfel cunoscut „nu numai în zona dunăreană, ci şi în întreaga Europă”
(Haţegan, Petroman, 2008: 17). În acest context, oraşul devine, potrivit
manualului o cetate importantă în sistemul militar antiotoman. Nu este deci
surprinzător că pentru a descrie dezvoltarea oraşului în secolul următor, XV, cei
doi autori subliniază numărul mare de situaţii în care acesta este cadrul în care
se petrec evenimente importante ale perioadei respective, ca spre exemplu,
1
Am utilizat ediţia din 2008 a manualului şi ne-am concentrat analiza asupra volumului I al acestuia.
Volumul II reuneşte o serie de imagini representative şi materiale ce au rolul de a completa primul volum,
dar care nu au vocaţia de a fi discutate în sălile de clasă, ci mai degrabă acasă de către elevii ce îşi doresc să
aprofundeze diferite subiecte. Din acest motiv, volumul II nu constituie un obiect de analiză pentru acest
articol.
83
jurământul de la Timişoara făcut de regele Ladislau, în care promite să protejeze
familia Huniazilor (Haţegan, Petroman, 2008: 28).
Importanţa Timişoarei din punct de vedere militar, dar şi economic, apare ca
fiind demonstrată pe de o parte de prezenţa unor nume importante ale vremii în
regiune, şi, pe de alta, apare ca întărită şi făcută cunoscută de acestea. Filippo
Scolari, Ioan de Hunedorara, Pavel Chinezu sunt exemple de astfel de personaje
din secolele XIV şi XV. Banatul este astfel descris ca fiind „un pinten de sprijin
[…] care a reuşit să oprească ofensiva Imperiului Otoman pe această linie”
(Haţegan, Petroman, 2008: 24). La această reuşită contribuie calităţile
diplomatice ale lui Filippo Scolari, acţiunile lui Ioan de Hunedoara, precum şi
eficienţa măsurilor defensive luate de Pavel Chinezu.
Cetatea îşi păstrează imaginea importanţei sale şi în descrierea pe care cei doi
autori o fac perioadei otomane a acesteia. Astfel, pentru otomani, „poziţia
strategic excepţională a Timişoarei reprezintă siguranţa drumului spre centrul
Europei, asigurând totodată şi controlul asupra principatului Transilvaniei”
(Haţegan, Petroman, 2008: 45). Reprezentarea Banatului ca un pinten este
reutilizată, dar de data aceasta regiunea este „un pinten înfipt în inima Europei”,
care a exercitat o presiune militară constantă asupra puterilor creştine europene
(Haţegan, Petroman, 2008: 46).
De aceea în momentul în care Casa de Habsburg câştigă controlul asupra
regiunii va acorda o atenţie deosebită, potrivit autorilor, dezvoltării economice a
Ţării Banatului. Timişoara va reprezenta una dintre cele mai importante patru
cetăţi ale Imperiului Habsburgic, milioane de florini fiind cheltuiţi pentru
ridicarea cetăţii, „considerată de necucerit”. Conform manualului, oraşul
cunoaşte de altfel o dezvoltare economică rapidă, bazată pe principiile
mercantiliste ale Europei, căci „poziţia geografică şi geostrategică excepţională a
Timişoarei i-a determinat pe Habsburgi să transforme oraşul în placa turnantă a
comerţului de tranzit şi export spre Imperiul Otoman şi Ţările Române”
(Haţegan, Petroman, 2008: 82).
Dacă imaginea unei Timişoare care ocupă o poziţie strategică din punct de
vedere militar şi economic pe harta regiunii Balcanilor, a Europei Centrale şi
chiar a Europei, este prezentă şi ocupă un rol de prim plan în manual de la
primele menţionări ale cetăţii până la sfârşitul perioadei habsburgice, în
descrierea evenimentelor de după 1919 această reprezentare este aproape
absentă. Ea este înlocuită de imaginea unei Timişoare tolerante şi anticomuniste, despre care vom vorbi spre sfârşitul acestui articol.
Construcţia importanţei Timişoarei pentru diferitele puteri ce au dominat
regiunea Banatului de-a lungul vremii este vizibilă în textul manualului nu
numai prin intermediul legăturilor care sunt făcute între anumite structuri, ci şi
din punct de vedere lexical, prin alegerea cuvintelor. Astfel, se poate observa că
adjectivele care însoţesc cel mai des cuvântul „Timişoara” sunt „importantă”,
„cunoscută”, „excepţională” şi „strategică”. Este folosită şi repetiţia, zicala
beilor otomani menţionată mai sus fiind, spre exemplu, prezentă de mai multe
ori în text.
84
Cetate şi oraş cu steag creştin1
Paginile manualului de istorie construiesc deopotrivă imaginea unei
Timişoare creştine, care prinsă în lupta dintre otomani şi europeni, este,
netăgăduit, de partea celor din urmă.
Reprezentarea Timişoarei ca bastion creştin poate fi observată pe de o parte
din modul în care sunt aleşi eroii manualului şi în care este caracterizată
activitatea acestora. Principalele nume sunt cele pe care le aminteam şi mai
devreme: Filippo Scolari, Ioan de Hunedorara, Pavel Chinezu. Aceştia sunt
caracterizaţi ca fiind figuri emblematice ale epocii lor, ce au dat „o alură
europeană” oraşului, au dezvoltat funcţia sa economică, dar mai ales pe cea
militară. Potrivit celor doi autori, împotriva otomanilor cei trei au avut o
„strategie militară ofensivă, care s-a bazat pe sprijinul locuitorilor zonei”
(Haţegan, Petroman, 2008: 24), donaţiile făcute de bănăţeni indicând
participarea lor „activă” (Haţegan, Petroman, 2008: 27) şi „masivă” (Haţegan,
Petroman, 2008: 30) la marile campanii. Filippo Scolari a pus, de altfel, bazele
unei alianţe creştine dunărene contra turcilor otomani, Ioan de Hunedoara a
participat alături de celelalte trupe creştine la marile bătălii purtate de-a lungul
Dunării, iar Pavel Chinezu creează un sistem de pază preventiv pe lina aceluiaşi
fluviu. Iar, „răsplata este pe măsura faptelor”, căci spre exemplu Ioan de
Hunedoara, alături de alte trupe creştine, reuşeşte să provace „mândrului sultan
o ruşinoasă înfrângere”, victoria sa fiind rapid cunoscută în toate colţurile
continentului, Papa supranumindu-l „Atletul lui Cristos” (Haţegan, Petroman,
2008: 28). De asemenea, graţie acţiunilor lui Pavel Chinezu, Banatul „îşi
dobândeşte liniştea”, otomanii evitând ani de-a rândul să îl atace (Haţegan,
Petroman, 2008: 31). Reiese astfel că renumele acestor trei figuri emblematice
(Haţegan, Petroman, 2008: 23) ale epocii lor este construit în jurul luptei lor
împotriva otomanilor, ce a adus Timişoarei faimă în întreaga Europă (chiar şi în
rândul otomanilor), linişte şi prosperitate economică.
În aceaşi perspectivă este interesant modul în care este pus în scenă asediul
în urma căruia creştinătatea pierde cetatea Timişoarei. Se subliniază viteja
locuitorilor cetăţii şi oraşului, care, deşi ştiu că nu au „nicio şansă să reziste”,
lucrările de fortificare fiind „insuficiente, numărul apărătorilor mic” şi resursele
financiare reduse, sunt horărâţi „să reziste până la ultimul om” (Haţegan,
Petroman, 2008: 43). Cu toate acestea, asaltul otomanilor reuşeşte, cei doi autori
explicând că acest act este sinonim cu dispariţia „mândrei cetăţi a Timişoarei”,
în locul acesteia apărand „un oraş oriental pentru 164 de ani” (Haţegan,
Petroman, 2008: 43).
Timişoara otomană este condusă de un guvernator militar şi civil, care este
numiţi de sultan. Spre deosebire de vitejia şi renumele celor care au guvernat
cetatea şi oraşul înainte de venirea otomanilor, în legătură cu beilerbeii
Timişoarei (guvernatorii) se precizează în manual că „nu toţi au fost şi
destoinici”, unii fiind „primejdioşi pentru integritatea” cetăţii, alţii „dornici de
îmbogăţire rapidă, au comis abuzuri care au provocat răscoale ale garnizoanei
timişorene” (Haţegan, Petroman, 2008: 47). Se conturează astfel un „celălalt”
1
Acest subtitlu face referire la titlul capitolului VIII al manualului de istorie.
85
otoman, de religie diferită pe de o parte, dar care are şi un alt mod de viaţă şi de
guvernare, străine creştinului.
Iar în ceea ce îi priveşte pe locuitorii Timişoarei din această perioadă, aceştia
au fost musulmani, negustori, oşteni, clerici, meşteşugari, dar „oameni de rând
atraşi de măreţia Timişoarei” (Haţegan, Petroman, 2008: 57). Autorii specifică
continuitatea prezenţei creştinilor pe teritoriul oraşului întrucât aceştia trăiesc în
timpul dominaţiei otomane în cartierele ce înconjoară cetatea, păstrându-şi
orânduiala proprie în interiorul acestora. În timp ce catolicii se confruntă cu
lipsa acută de preoţi şi călugări în această perioadă, ortodocşii beneficiază de
existenţa unei mitropolii (Haţegan, Petroman, 2008: 77).
Opoziţia între creştinătate şi lumea otomană se estompează odată cu
momentul 1716, când „soarta Timişoarei” este „consfinţită” de intrarea
prinţului Eugeniu de Savoya şi a trupelor sale în cetate, oraşul fiind astfel
reintegrat „lumii şi spiritului european”. Această imagine a reintegrării în lume
sugerează existenţa unei perioade de izolare, de îndepărarea de propriul spririt,
întărindu-se astfel diferenţele ce separă locuitorii Timişoarei de „celălatul”
otoman. Momentul reîntoarcerii Timişoarei în lumea europeană marchează din
punct de vedere al imaginilor oraşului din manualul analizat estomparea
progresivă a reprezentării otomanului ca celălalt.
„Dacă vrei să te înţelegi cu cineva din Timişoara trebuie să
vorbeşti româneşte”1
Cea de a treia imagine a Timişoarei, ce reiese în urma analizei critice de
discurs pe care am efectuat-o asupra textului manualului de istorie, este legată
de prezenţa şi rolul pe care românii au avut-o în istoria oraşului. Această
componentă se regăseşte în imaginarul cărţii şcolare menţionate şi înainte de
momentul 1716, însă începând cu această dată, ce coincide cu estomparea
treptată a reprezentării otomanului ca celălat, cei doi autori îi acordă o atenţie
particulară.
Pentru a exemplifica modul în care este privită prezenţa românilor în istoria
Timişoarei înainte de perioada habsburgică a oraşului, ne vom întoarce la doi
dintre cei trei „eroi” ai manualului care au fost deja menţionaţi, Filippo Scolari
şi Ioan de Hunedoara. Astfel, primul dintre aceştia este descris ca fiind „un
sprijinitor al românilor a căror limbă o şi vorbea” (Haţegan, Petroman, 2008:
23). Alături de Ioan de Hunedoara, care i-a fost paj şi mai apoi scutier, Filippo
Scolari a arătat „umaniştilor italieni caracterul latin al limbii române şi originea
latină a poporului român” (Haţegan, Petroman, 2008: 23) prin scrisorile pe care
le trimitea acestora. În campaniile militare pe care le-a condus au participat
„zeci de cnezi şi nobili români”, care s-au remarcat prin vitejia lor. Iar dacă
analizăm întrebările puse de către autori cititorului la finalul lecţiilor despre
Filippo Scolari şi Ioan de Hunedoara, observăm că acestea sunt focalizate în
jurul sprijinului şi atenţiei pe care cei doi au acordat-o românilor şi românităţii.
Spre exemplu, singura întrebare pusă la finalul lecţiei despre Scolari cere elevilor
1
Cei doi autori îl parafrazează pe Mathias Bell, călător şi descriptor al Banatului (Haţegan, Petroman, 2008:
77).
86
să evidenţieze legăturile acestuia „cu românii”. De asemenea, una dintre cele
patru întrebări de la sfârşitul capitolului despre epoca Huniazilor se înscrie în
aceaşi direcţie, cititorii trebuind să arate rolul pe care acesta l-a avut în
cunoaşterea latinităţii românilor, celelalte făcând referire la locul înmormântării
lui Ioan de Hunedoara şi la numele profesorului său în arta militară (Scolari).
Autorii evidenţiază astfel prezenţa şi rolul românilor în perioadele înfloritoare
(militar şi economic) ale istoriei Timişoarei.
În expunerea istoriei oraşului de după 1716, autorii acordă într-un prim timp
atenţie situaţiei românilor în contextul politicii de colonizare dusă de cei trei
împăraţi ai Imperiului Habsburgic (Carol al VI-lea, Maria Terezia şi Iosif al IIlea). Aceştia specifică faptul că venirea în Banat şi la Timişoara a „germanilor
catolici, a francezilor, a italienilor, spaniolilor [...] a contribuit la sporirea
populaţiei, a completat mozaicul etnic al zonei, dar nu i-a schimbat caracterul
majoritar românesc” (Haţegan, Petroman, 2008: 68). Se precizează, de
asemenea, că acestor prime grupuri de coloni li se adaugă de-a lungul timpului şi
maghiarii catolici, ori alte etnii, însă caracterul ortodox al oraşului se va păstra,
„românii fiind mai numeroşi decât sârbii sau elementele aromâne sau greceşti”
(Haţegan, Petroman, 2008: 77). Mai mult decât atât, ştiind că „valahii se oferă
pentru diverse servicii sau să aducă hrană în oraş [...] nicio limbă nu este atât de
răspândită ca limba valahă”. De altfel, singura întrebare pe care autorii o
adresează elevilor la finalul lecţiei „Populaţia Timişoarei în secolul al XVIIIlea”, se referă tocmai la această chestiune lingvistică, acestora cerându-li-se să
explice de ce „era necesar ca locuitorii Timişoarei, de felurite neamuri, să
vorbească limba română” (Haţegan, Petroman, 2008: 80).
Secolul XIX apare din filele manualului de istorie a Timişoarei ca fiind unul
marcat de lupta românilor pentru recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte
etnii (nesubordonarea bisericii lor, recunoaşterea limbii române şi a unui
conducător ales de ei). Potrivit autorilor, activismul acestora, se naşte în
contextul unei perioade neoabsolutiste ce se resimte la nivelul imperiului şi care
limitează libertăţile populaţiei. După 1860 şi până la Primul Război Mondial,
locuitorii oraşului sunt supuşi unei „pronunţate tendinţe de maghiarizare”, unul
dintre exemplele grăitoare fiind faptul că „două treimi din angajaţii serviciilor
publice din Timişoara erau maghiari cu toate că ponderea populaţiei de limbă
maghiară era de mai puţin de o treime” (Haţegan, Petroman, 2008: 107). În
acest context, viaţa politică a oraşului se structurază tot mai mult în jurul
partidelor politice ce reflectă fiecare interese etnice. Reprezentanţii românilor şi
sârbilor se apropie însă „în scopul corelării acţiunilor pentru dobândirea
egalităţii reale de drepturi cu naţiunea maghiară” (Haţegan, Petroman, 2008:
110). De altfel, întrebările de la finalul lecţiei despre „Timişoara între anii 18601918” sunt centrate în jurul aceloraşi chestiuni, elevilor cerându-li-se să explice
„obligativitatea însuşirii limbii oficiale de către toţi locuitorii”, precum şi
termenii „deznaţionalizare” şi „asimilare”.
Observăm astfel, prin efectuarea analizei critice de discurs, că odată cu
estomparea reprezentării „otomanului” ca diferit, un nou celălalt este construit
de către autorii manualului în raport cu locuitorii români: maghiarii care susţin
procesul de maghiarizare. Ei se caracterizează prin voinţa de a-şi impune
87
propria limbă, cultură şi adiministraţie, de a-i domina pe ceilalţi prin orice
mijloace. Liderii de această etnie din oraş nu au ezitat, spre exemplu, în
contextul 1848, să „exploateze deosebirile de interese ale naţionalităţilor
nemaghiare din oraş pentru îndeplinirea obiectivelor guvernului maghiar”, acest
lucru explicând în opinia autorilor înfrângerea suferită de revoluţia de la 18481849 (Haţegan, Petroman, 2008: 102). Cu sârbii însă, românii împărtăşesc
religia, precum şi lupta pentru drepturi lingvistice şi civile egale. „Diferendul
româno-sârb” legat de independenţa Bisericii Ortodoxe Române apare în
primul rând ca instrumentalizat de către maghiari pentru a putea controla mai
uşor diferitele comunităţi. În ceea ce priveşte raportul dintre români şi germani,
dacă înainte de 1860, în contextul neo-absolutismului, se remarcă faptul că
limba oficială este germana şi că funcţionarii sunt recrutaţi dintre rândurile lor,
dar fără ca aceaste lucruri să fie calificate de-o manieră sau alta, după această
dată aceştia apar a fi doar locuitori de o altă etnie ai oraşului.
Data de 3 august 1919 şi instalarea adiministraţiei româneşti sunt astfel
văzute ca un prilej de bucurie pentru locuitorii oraşului, aceste evenimente
prilejuind „vii manifestări de simpatie” şi „emoţii” (Haţegan, Petroman, 2008:
102). Mai mult decât atât, populaţia Banatului (români, germani, maghiari) îşi
exprimă dorinţa de „menţinere a unităţii Banatului istoric şi de unire a acestuia
cu România” (Haţegan, Petroman, 2008: 102).
Oraş european1
O dată cu momentul în care Timişoara devine parte a României, cei doi
autori construiesc o nouă imagine a oraşului şi a locuitorilor acestuia. Timişoara
apare astfel a fi un tărâm al toleranţei faţă de celălalt şi al lipsei de extremism.
Toleranţa poate fi observată în faptul că există „o bună convieţuire între
locuitori […], indiferent de etnie sau confesiune, care serveşte ca exemplu de
colaborare şi respect reciproc”.
Această stare de fapt se datorează, în opinia autorilor introducerii în Banat a
„regimului politic democratic consacrat prin Constituţia României” (Haţegan,
Petroman, 2008: 123). Noul cadru legislativ face că atât românii, cât şi celelalte
etnii să poată să convieţuiască în linişte şi să participe la progresul continuu ce
se resimte în domeniile economic, edilitar şi cultural. Se face astfel o paralelă
între mediul democratic şi tolerant creat de autorităţile române şi cele ce l-au
precedat, austriac (în perioada neoabsolutistă), dar mai ales maghiar, ce s-au
remarcat prin limitarea libertăţilor civile, a egalităţii şi a drepturilor culturale a
mai multor etnii din Banat, între care şi românii. Câteva exemple care susţin
această paralelă sunt explicate de către autori. Este vorba despre precizarea
legată de evoluţia demografică a oraşului, care este calificată ca fiind una
normală, căci „autorităţile statului român nu au forţat românizarea oraşului ori
asimilarea altor naţionalităţi” (Haţegan, Petroman, 2008: 123). Se precizează, de
asemenea, faptul că până în 1918 nu exista nicio şcoală de stat în limba română,
1
Subtitlul face referire la numele celei de-a cincea părţi a manualului de istorie, care se o ocupă de perioada
de la 1918 până astăzi.
88
iar câtva rânduri mai jos se menţionează că în 1924 funcţionau în oraş 24 de
clase primare în română şi 119 în limbile celorlalte etnii.
Aşadar, climatul tolerant ce caracterizează Timişoara este prezentat în
manual ca fiind unul dintre efectele introducerii administraţiei româneşti. Sigur,
autorii au mai abordat chestiunea deschiderii faţă de celălalt în relaţiile dintre
locuitorii oraşului în contextul explicării consecinţelor politicii de colonizare
dusă de Imperiul Habsburgic. Putem însă observa că spaţiul acordat acestui
aspect este mult mai redus şi că sunt puşi în lumină doi factori explicativi pentru
omogenizarea treptată a populaţiei şi schimbarea percepţiei asupra străinului
(măsurile imperiale, dar şi rolul activ al populaţiei oraşului), faţă de numai unul
pus în lumină în cazul administrației româneşti.
Cel de al Doilea Război Mondial, evenimentele ce l-au precedat, dar şi
perioada comunistă, sunt ocaziile pe care cei doi autori le folosesc pentru a
completa imaginea spiritului timișorean cu o componentă anti-extremistă. Acest
lucru se realizează prin specificările legate de comportamentul locuitorilor
oraşului în contextul acestor perioade istorice. Extremismul, atât de dreapta, cât
şi de stânga „nu a înregistrat o audienţă largă în rândul timişorenilor”,
răspândirea de manifeste spre exemplu, suscitând, „mai mult atenţia organelor
de poliţie decât interesul populaţiei” (Haţegan, Petroman, 2008: 130). În
capitolul legat de evoluţia Timişoarei în perioada comunistă, accentul este pus,
între altele, pe formele de rezistenţă ale populaţiei, una dintre cele două
întrebări de la finalul lecţiei tratând de altfel această chestiune. Din această
perspectivă decembrie 1989 este zugrăvit ca o continuare firească a anticomunismului timişorenilor, aceştia aşteptând şi dorind schimbarea regimului.
Concluzie: Puzzle-ul imaginilor Timişoarei
Aşadar, acestea sunt cele patru imagini ale Timişoarei pe care le-am
identificat în manualul de istorie al oraşului prin intermediul analizei critice de
discurs. Ele nu pot fi delimitate în mod strict, acestea formând mai degrabă un
puzzle al „spiritului timişorean”, aşa cum este acesta imaginat şi construit de
către cei doi autori.
Puzzle-ul este totodată unul cronologic şi unul identitar. Într-o primă fază,
adică din perioada evului mediu şi până în secolul XIX, oraşul este văzut ca
fiind unul cu o poziţionare strategică, lucru ce i-a fost benefic din punct de
vedere economic, dar care îl transformă într-un teatru de luptă între creştini şi
otomani. Din punct de vedere identitar, Timişoara este zugrăvită în această
perioadă ca un oraş creştin, ca un bastion al luptei creştinătăţii împotriva
otomanului, ce este văzut ca celălalt, ca diferit, ca străin. Se observă încă din
această perioadă importanţa pe care autorii o acordă prezenţei şi rolului pe care
românii îl au în istoria oraşului.
Începând cu secolul al XIX-lea, românitatea oraşului şi lupta românilor
pentru egalitate în drepturi civile şi culturale cu administraţia imperială austriacă
şi mai ales cu maghiarii şi liderii lor din oraş, ocupă prim planul atenţiei
autorilor. Desigur, celelalte etnii prezente în Banat şi implicit în Timişoara îşi
găsesc un loc în paginile manualului, însă un loc secundar, fiind priviţi în unele
momente chiar ca un celălalt, aşa cum am precizat anterior.
89
Puzzle-ul identitar se prelungeşte şi dincolo de momentul când oraşul devine
teritoriu românesc, autorii punând în evidenţă începând cu acest moment
toleranţa, deschiderea, anti-extremismul populaţiei, care se concretizează între
altele prin simbolul 1989. Într-o primă fază, această toleranţa este prezentată în
opoziţie cu lipsa de drepturi egale de care au suferit românii timişoreni în
secolul XIX (în special în a doua sa jumătate). O dată cu venirea legionarilor la
putere, şi mai apoi a comuniştilor, această toleranţă constituie, în viziunea
autorilor, principalul motor al anti-extremismului şi anticomunismului
timişorean care culminează în decembrie 1989 atunci când se strigă „Libertate!”,
„Dreptate!”, „Jos Ceauşescu!”, „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”
(Ştefănescu, 2011: 12).
Observăm astfel că principalul fir roşu al manualului este românitatea,
prezentă în grade diferite de-a lungul manualului: este în planul doi din evul
mediu până în secolul XIX, în prim plan din secolul XIX până la instaurarea
comunismului şi din nou în planul doi din anii '40- '50 până azi. Este însă
imaginea cea mai prezentă din manual, cea care se construieşte prin toate
celelalte. Din acest punct de vedere, autorii privilegiază prezentarea trecutului
din perspectiva românilor. Aceştia se înscriu astfel în ceea ce Victor Neumann
numea „un partizanat etno-cultural” în abordarea istoriei (Neumann, 2009: 10).
Desigur, manualul este o bogată sursă de informaţii despre trecutul regiunii şi al
oraşului. Cu toate acestea, prin privilegierea rezumării istoriei din perspectiva
românităţii, aportul celorlalte grupuri etnice ce au locuit sau locuiesc Banatul
este redus. Este cazul, spre exemplu, cu rolul „administraţilor imperiale la
dezvoltarea” economică, administrativă şi culturală a regiunii, tendinţă specifică
a istoricilor ce se înscriu în această logică etno-centristă (Neumann, 2009: 9-11).
Cea mai mare parte a perioadei imperiale este tratată în manual strict din punct
de vedere cronologic, fiind prezentată sub forma unei înşiruiri de date, spre
deosebire de modul în care este zugrăvit rolul românităţii în diferite perioade la
dezvoltarea Timişoarei, prin legături explicite şi construcţia de figuri eroice. Se
reduce astfel din bogăţia trecutului, căci identitatea naţională primează
„cuprinderii fireşti a identităţii regionale a Banatului” (Neumann, 2009: 10).
Ţinând cont de perspectiva etno-centristă dezvoltată de cei doi autori, ar fi
interesant de examinat în viitor modul în care este primit şi perceput manualul
de către elevii şi nu numai, pentru că aşa cum am menţionat anterior acesta nu
le este destinat numai lor, ci tuturor timişorenilor. Ar trebuie astfel analizat
puzzle-ul memorial şi al „spiritului timişorean” ce se naşte din interacţiunea
între textul celor doi autori şi memoria colectivă a oraşului, care este deja, aşa
cum a arătat deja Smaranda Vultur, concurenţială (Vultur, 2010).
Bibliografie
Cărţi şi articole științifice:
Balkan Colleges Foundation (1998), The Image of the Other. Analysis of the highschool textbooks in History from the Balkan countries, Sofia.
Howarth, David (2000), Discourse, Open University Press, New York.
90
Mautner, Gerlinde (2008), Analyzing Newspapers, magazines and Other Print Media, în
Wodak, Ruth, Krzyzanowski, Michal ed., Qualitative Discourse Analysis in the
Social Sciences, Palgrave, New York.
Murgescu, Mirela-Luminiţa (2000), “The Image of Europe in Romanian Textbooks”, în
« Reader. International SummerSchool “The Balkans in Europe” », Georg
Eckert for International Textbooks Research.
Neumann, Victor coord. (2009), Identitate şi Cultură. Studii privind istoria Banatului,
Editura Academiei Române, Bucureşti.
Pingel, Falk (2000), The European Home : Representations of 20th Century Europe in
History Textbooks, Consiliul Europei, Germania, 2000.
Pingel, Falk (2010), UNESCO Guidebook on Textbook Research and Textbook
Revision, ediţia a II-a, Paris.
Schissler, Hanna (1989/90), Limitations and Priorities for International Social Studies
Textbook Research, în “The International Journal of Social Education”, nr. 4,
pp.81-89.
Szakács, Simona (2007), Now and Then : National Identity Construction in Romanian
History. A Comparative Study of Communist and Post-Communist School
Textbooks, în Internationale Schulbuchforschung, nr. 29, Hannover.
Ştefănescu, Domniţa (2011), 11 ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor
decembrie 1989- decembrie 2000, Editura Maşina de Scris, Bucureşti.
Vultur, Smaranda (2010), La ville et la concurrence des memoires, « Usages publics du
passé », http://ehess.dynamiques.fr/usagesdupasse/138/.
Wodak, Ruth, Krzyzanowski, Michal ed. (2008), Qualitative Discourse Analysis in the
Social Sciences, Palgrave, New York.
Wodak Ruth (2008), Introduction: Discourse Studies –Important Concepts and Terms,
în Wodak, Ruth, Krzyzanowski, Michal ed., Qualitative Discourse Analysis in
the Social Sciences, Palgrave, New York.
Manualul analizat
Haţegan, Ioan, Petroman, Cornel (2008), Istoria Timişoarei (manual), Editura Banatul,
Timişoara.
Articole de presă
Timiş Online (14 mai 2008), Istoria Timişoarei, în cărţi, www.tion.ro.
Timiş Online (15 noiembrie 2011), Istoria Timişoarei, opţională în şcolile din oraş »,
www.tion.ro.
Ziare.com (19 martie 2008), Timişoara : Elevii de gimnaziu vor avea un nou manual de
istorie.
91
The Images of Timisoara in the Handbook of the City
(Abstract)
Since 2008, pupils from Timişoara have the possibility to study at school the
history of their city, as two local historians, financed by the local administration,
have written a school textbook on this matter. At its launch, the authors and
representatives of the local administration explained that the textbook has been
published not only for the pupils, but for all inhabitants of the Timişoara and
that it resumes the values of city that should be kept alive. In this context, this
article raises the issue of Timişoara’s identity as it is presented in the local
history school textbook. The answer that the two authors give to the question
“What is Timişoara?” is examined through the lens of the critical discourse
analysis. By applying this kind of analysis to the text, four main images of the
city and of its inhabitants can be depicted. First of all, Timişoara is seen as a city
having a strategic geographic positioning, both for military and economic
reasons. According to the authors, Ottomans, Austrians, Hungarians,
Romanians have considered Timişoara of major importance during history, as it
can be seen from their efforts to conquest and maintain their power over this
territory. Secondly, situated during until the XIX century at the crossroads
between the Ottoman and the Christian worlds, the city is considered to be on
the Christian side. Timişoara is characterized in the textbook as the bastion of
Christianity in the fight against the Ottoman (seen as the other, the stranger).
The third image of Timişoara is build around the idea of tolerance and antiextremism, that according to the authors can be noticed in the way the
Romanian administration dealt with other ethnic groups from the city or from
the role played by Timişoara in the Romanian revolution of 1989. The city’s
forth image is related to the presence and the role of Romanians in Timişoara’s
history. The two authors give a particular attention to this matter, especially in
the XIX century, when Romanians demand equal civic and cultural rights with
the Germans, but especially with the Hungarians. By constructing a Hungarian
other, by minimizing the role of the Austrian administration in Banat’s
development, by excessively underling the presence and importance of
Romanians, the school textbook presents a rather ethno-cultural based
perspective on the local history.
92

Cristina Stănculescu, Imaginile Timişoarei în manualul de istorie al

Transcription

Similar documents

noiembrie 2008 - Primaria CUGIR

Simboluri ale dăinuirii