Lucian Nastasa - Institutul de Istorie

Lucian Nastasa - Institutul de Istorie

LUCIAN NASTASĂ
INTELECTUALII ŞI PROMOVAREA
SOCIALĂ
(Pentru o morfologie a câmpului universitar)
Cluj 2003
Editura Nereamia Napocae
1
Coperta: Alexandru Pecican
Ilustraţia copertei: Elena Raicu
© Lucian Nastasă, Ed. Nereamia Napocae pentru prezenta ediţie
Tehnoredactare: pecolino
Printed in Romania, 2003
2
À Victor Karady,
en hommage de ma reconnaissance
et de mon affection
3
Lucian Nastasă (n. 1957) este absolvent al Universităţii „Al. I.
Cuza” din Iaşi, cu mai multe stagii de specializare la Universitatea
“Kossuth Lajos” din Debrecen, „École des Hautes Études en
Sciences Sociales” şi „Centre de Sociologie de l’Éducation et de la
Culture” din Paris, Universitatea “Jagellon” din Cracovia (1996) şi
Institutul de Istorie Modernă din Beijing (R.P. Chineză). Este
doctor în istorie şi cercetător principal în cadrul Academiei
Române, filiala Cluj (Institutul de istorie „G. Bariţ”). Autor şi editor
al unor volume precum: Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală şi
modernă (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990); Victor
Slăvescu. 1891-1977 (împreună cu Al. Zub, Bucureşti, Edit.
Academiei, 1993); Istoria ca lectură a lumii (împreună cu L. Boicu şi
G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1994); Ilie
Minea, 1881-1943 (împreună cu Al. Zub, Iaşi, Edit. Universităţii
“Al. I. Cuza”, 1996); Generaţie şi schimbare în istoriografia română
(Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999); Studii istorice românoungare (Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1999);
Interethnic Relations in Post-Communist Romania (împreună cu
Levente Salat, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, 2000, cu o versiune în limba română); Ţiganii din
România. Mărturii documentare, 1919-1944 (împreună cu Andrea
Varga, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală,
2001); Maghiarii din România. Mărturii documentare, 1945-1955
(împreună cu Andreea Andreescu şi Andrea Varga, Cluj, Centrul
pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2002); Evreii din
România. Mărturii documentare, 1945-1965 (împreună cu Andreea
Andreescu, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate
Etnoculturală, 2002).
4
SUMAR
Cuvânt înainte (Ovidiu Pecican)
Argument
Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie
Mecanisme de selecţie şi de integrare a elitei universitare
româneşti. Alianţele familiale
Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la
sfârşitul secolului XIX. Cazul Nicolae Iorga
Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc
Teohari Antonescu: un destin neîmplinit
A.D. Xenopol şi „Şcoala critică”
Lucian Blaga - avatarurile unei catedre universitare
Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti.
Reflecţii memorialistice (1864-1944)
Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural (1944-1945)
Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu
5
6
ARGUMENT
Deşi un volum intitulat Universitate şi elite aşteaptă să fie
pregătit pentru tipar, o sumă de alte angajamente m-au îndepărtat
pentru moment de această finalitate. Şi totuşi, am considerat util ca
unele texte complementare, precum cele de faţă, care au fost
elaborate în ultimii cinci ani, să vină în întâmpinarea celor
interesaţi de problematica istoriei intelectualităţii din spaţiul
românesc, pentru o mai coerentă circumscriere a mecanismelor de
formare, selecţie şi integrare a elitelor, a strategiilor carierei, a
modelelor cooptării şi promovării etc. Sunt aspecte mai puţin
abordate de specialiştii în domeniu de la noi, poate şi pentru că
istoriografia „triumfalistă” de până acum intră oarecum în
competiţie cu o alta, mai puţin percutantă la comenzile politicoideologice, dar ceva mai profundă, ce coboară până în zonele
obscure ale faptelor trecute. Deşi încă mai deţine monopolul,
„triumfalismul”, „academismul rigid” (de factură didactică
îndeosebi) va trebui treptat să cedeze locul interdisciplinarităţii,
acelui gen de istoriografie ce se află la graniţa încă netrasată dintre
ştiinţa trecutului şi domenii precum sociologia, psihologia,
etnologia şi multe altele – inutil a fi enumerate toate aici, dar care,
abil instrumentate, pot transforma câmpul informaţional şi
explicativ al istoriei. Asta nu înseamnă nici pe departe că aducem
ceva nou, pentru că mai toată lumea vorbeşte despre
interdisciplinaritate ca imperativ indispensabil progresului în orice
domeniu. Important este ca abordarea să se regăsească nu doar
declamativ, ci în practica exerciţiului istoriografic.
7
Pe de altă parte, prin această grilă se impune a sonda şi
ceea ce se petrece în spatele aşa-ziselor „fapte importante”, care
merită să capteze deopotrivă interesul cercetătorilor, fără să avem
încă cunoştinţă de existenţa vreunei instanţe abilitate de cineva sau
de ceva pentru a da asemenea verdicte: ce merită şi ce nu merită a
fi analizat. Când acum câţiva ani un personaj ce deţinea o firavă şi
trecătoare pârghie de putere în gestionarea istoriografiei mi-a
reproşat că umblu la „lada de gunoi a istoriei”, tratând astfel de
subiecte – mi-am dat seama că, şi pentru el, mă aflam pe drumul
cel bun. Iar câteva mostre de astfel de analize le ofer acum şi altor
cititori, lăsându-i singuri să aprecieze ceea ce se cuvine a fi cercetat
şi dacă merită.
Cert este însă că asemenea abordări şi-au aflat un public
interesat mai ales în afara spaţiului istoriografic românesc, iar
aprofundarea diverselor teme nu ar fi fost posibilă fără încurajări
venite mai de pretutindeni. Nu întâmplător dedicaţia pe această
carte face referinţă nu doar la unul din marii sociologi europeni –
Victor Karady -, dar deopotrivă mentor şi excepţional prieten,
căruia îi datorez enorm. Pe de altă parte, volumul este rezultatul
impetuozităţii unui alt bun prieten, Ovidiu Pecican, care a
considerat utilă o asemenea apariţie. Din aceste motive îmi îndrept
gândurile mele de recunoştinţă spre cei doi, cu profund ataşament
nu numai cărturăresc, ci şi uman.
Nu în ultimul rând, toată gratitudinea pentru Cristian
Matos, directorul Editurii Nereamia Napocae, care într-un timp
relativ scurt a reuşit să ofere publicului cititor o producţie de carte
impresionantă, remarcabilă prin calitate şi aria tematică de
cuprindere.
Cluj, 3 noiembrie 2002
8
CUVÂNT ÎNAINTE
Printre atâţia istorici afirmaţi după 1989 prin volume proprii,
Lucian Nastasă se particularizează printr-o trăsătură mai puţin
obişnuită. Dorinţa lui de afirmare profesională nu a luat forma
grabei de a publica monografii, ci îl face, tocmai dimpotrivă, să
stăruie în activităţi laborioase de preludiu istoriografic. Dincolo de
faptul că a coordonat volume colective de studii şi a oferit o carte
de amplă interogare a deceniilor din jurul lui 1900 în scrisul istoric
românesc - Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Cluj, Presa
Universitară Clujeană, 1999) -, cu totul memorabil, în cazul acestui
profesionist format în ambianţa ieşeană de la Institutul de Istorie
„A. D. Xenopol”, este că se dedică punerii în valoare a arhivelor.
Când David Prodan vorbea de munca istoricului spunând că,
înainte de orice construcţie şi reconstrucţie, acest intim al
trecutului are de întreprins o muncă asiduă de „cărămidar” exact
la asta se referea. Într-adevăr, şi pentru Lucian Nastasă,
reconstrucţia vremurilor apuse porneşte de la punerea în lumină a
informaţiei. Pentru aceasta, aidoma lui Harap Alb, care pogora în
fântână pe funie, istoricul descinde în labirinturile prăfuite ale
arhivelor, străbătând mormane de documente mai mult sau mai
puţin triate şi ordonate, parcurgându-le şi alegând dintre ele pe
acelea care îi par indispensabile înţelegerii, copiindu-le în condiţii
care nu sunt întotdeauna strălucite – din diverse pricini – şi
străduindu-se să le desluşească nu numai pentru sine, ci şi pentru
un public mai mult sau mai puţin larg. Practic, în acest moment,
dacă lăsăm deoparte strădania marilor colective de cercetare din
9
sistemul de institute al Academiei Române, cele mai ample colecţii
de documente şi cele mai incitante ca problematică par să fie acelea
publicate prin strădania lui Lucian Nastasă şi a colaboratoarelor
lui1. Ele impun nu doar prin problematică, scoţând la lumină etape
semnificative – marcate de mari momente de criză - ale existenţei
unor comunităţi etno-culturale de pe teritoriul României.
Principiile de editare urmate, aparatul critic şi anvergura
cantitativ-calitativă a selecţiilor impresionează în egală măsură.
Făcând aceste precizări, am şi conturat deja una dintre liniile
de forţă ale unui portret de istoric contemporan. Este vorba despre
o anume generozitate exprimată în forme specifice, prin punerea la
dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiei menite să impună o
problematică şi să conducă la necesara interogaţie asupra
împrejurărilor istorice din alte vremuri. De altfel, din unghiul
întrebărilor pe care le iscă, ceea ce a publicat până acum – ca
documente editate ori contribuţii proprii – dezvăluie complexitatea
unei profesiuni de credinţă în plină afirmare. Cele trei culegeri
masive recoltate până astăzi din arhivele interne şi străine vorbesc
despre ţigani, maghiari şi evrei într-un segment de timp ce
cuprinde perioada interbelică şi primele două decenii de
comunism (1919-1965). Ele constituie, astfel, cartea de vizită a unui
expert în istoria contemporană a României interesat de viaţa
colectivităţilor desemnate adeseori – cu un termen care nu mi se
pare potrivit, ca unul ce exprimă un punct de vedere centraliststatal – drept „minoritare”. Într-un peisaj în care asemenea
incursiuni arhivistice sunt, cel mai adesea, răspunsul membrilor
grupurilor etnice vizate la ignorarea istoriografiei main stream,
fiind, în consecinţă, şi rezultatul unor explorări direcţionate
1 Ţiganii din România. Mărturii documentare, 1919-1944, Cluj, Centrul pentru Resurse
şi Diversitate Etnoculturală, 2001 (împreună cu Andrea Varga); Maghiarii din
România. Mărturii documentare, 1945-1955, Cluj, Centrul pentru Resurse şi
Diversitate Etnoculturală, 2002 (împreună cu Andreea Andreescu şi Andrea Varga);
Evreii din România. Mărturii documentare, 1945-1965, Cluj, Centrul pentru Resurse şi
Diversitate Etnoculturală, 2003 (împreună cu Andreea Andreescu).
10
circumstanţial, tomurile documentare ale lui Lucian Nastasă şi ale
colaboratoarelor sale se disting printr-o concepţie mai
cuprinzătoare, mai puţin tezistă. Nu este mai puţin adevărat că ele
răspund unei tendinţe ceva mai ample de recuperare a unor
direcţii de investigaţie până de curând neglijate, fiind astfel
interpretate câteodată ca semn al corectitudinii politice. Cum însă
aceasta din urmă nu poate deranja decât prin eventualele ei excese
rigoriste ori, dacă e să supere în sine, atunci numai pe adepţii unei
incorectitudini motivată divers (elitism, tradiţionalism ş.a.), de ce
nu s-ar accepta, într-o pluralitate de discursuri istoriografice, şi o
asemenea variantă?! Oricum, prin însuşi faptul că pledoaria în
acest sens este mediată de textele documentelor, ceea ce rezultă
este evidenţierea unei pleiade de elemente atât de bogată, încât se
depăşeşte orice eventuală rezervă. Semnalate mai degrabă
parcimonios de o presă cu alte priorităţi pe agendă, colecţiile de
izvoare documentare ale lui Lucian Nastasă se vor bucura, sunt
convins, de soarta de durată pe care o merită prin punerea în
valoare a tezaurului de mărturii pe care îl conţin de către lucrările
de istorie viitoare. Ele au fost prefaţate de două alte cărţi prezidate
de acelaşi autor – una în colaborare -, şi împreună, toate constituie
un areal istoriografic adjudecat într-o manieră reprezentativă de
Lucian Nastasă2.
Un istoric al perioadei contemporane din existenţa unor
colectivităţi etnice, confesionale şi cultural-lingvistice interesat de
momentele de criză, de strategiile supravieţuirii comunitare, de
raporturile cu un stat opresiv şi cu propriile poziţii de progresivă
marginalizare; unul al cărui interes metodologic pentru disciplină
se traduce prin ucenicia în preambulul critic al monografiei şi
sintezei, şi prin disciplina supunerii la normele consacrate de
editare critică – acesta este Lucian Nastasă, aşa cum se întrezăreşte
Studii istorice româno-ungare, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1999;
Interethnic Relations in Post-Communist Romania, Cluj, Centrul de Resurse pentru
Diversitate Etnoculturală, 2000 (împreună cu Levente Salat; cu o versiune în limba
română).
2
11
el dindărătul tomurilor elegant editate de Centrul de Resurse
pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj (în întâlnire culturală
fericită!).
Dar nimeni nu ar fi putut spune, cu câtva timp în urmă, că
autorul despre care vorbesc aici ar avea şi o asemenea vocaţie, un
astfel de interes pentru aspectele incendiare, refulate, ale existenţei
contemporane. Format la şcoala lui Ştefan S. Gorovei şi Al. Zub,
alături de care a lucrat o vreme, în ambianţa studioasă de la Iaşi,
Lucian Nastasă s-a afirmat în primul rând ca istoric al modernităţii,
cu un interes marcat pentru istoria istoriografiei şi al elitei
intelectuale. Editor al lui Vasile Pârvan medievistul3, secondându-l
pe Al. Zub în alcătuirea unor volume dedicate lui Victor Slăvescu4
şi Ilie Minea5, mai tânărul istoric părea predestinat unei definitive
cantonări în această zonă de interes, mai calmă şi mai ferită de
seisme. Numai că, până şi aici, angulaţia din care evocă Lucian
Nastasă vremurile şi figurile care le-au populat este grăitoare
pentru anumite opţiuni proprii. El vorbeşte despre Pârvan, dar
descoperă altul decât apologetul antichităţii clasice ori profetul
melancolic din eseuri. Acest Vasile Pârvan este un expert în
chestiunile cele mai spinoase ale existenţei medievale româneşti,
un discipol sagace şi informat al lui Dimitrie Onciul care, fie şi
numai prin cât a lăsat în domeniu, ocupă un loc aparte în
dezvoltarea specializării respective. Şi tot la fel, readucerea în
atenţie a lui Victor Slăvescu şi Ilie Minea, astăzi prea puţin
frecventaţi, depăşeşte ca semnificaţie simplul omagiu formal adus
unor mentori din alte vremuri, pregătind valorizarea mai amplă
care, deocamdată, întârzie.
Dar cel mai semnificativ pentru ceea ce încearcă Lucian
Nastasă în domeniul istoriei istoriografiei române moderne –
3 Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală şi modernă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1990.
4 Al Zub, Lucian Nastasă, Victor Slăvescu. 1891-1977, Bucureşti, Ed. Academiei, 1993.
5 Al. Zub, Lucian Nastasă, Ilie Minea, 1881-1943, Iaşi, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”,
1996.
12
scriind totodată şi un capitol din trecutul vieţii noastre publice şi
culturale altminteri decât până acum – rămâne volumul din 1999,
Generaţie şi schimbare în istoriografia română. Practic, el încercă să
elucideze raportul dintre tradiţie şi modernitate abordându-l nu în
primul rând printr-o analiză a discursurilor istoriografice, ci
interesându-se, cu un ochi atent la mondenitate, de strategiile de
aliere şi delimitare a personalităţilor momentului 1880-1910.
Prietenii, rivalităţi colegiale, căsătorii şi înrudiri, rupturi şi
mezalianţe – iată câteva dintre mecanismele care modelează
raporturile de forţe din lumea istoriografiei de la cumpăna
veacurilor. Trăgând cortina şi dezvăluind câte ceva din toate
acestea, istoricul – care ar fi putut fi suspectat altminteri de
frivolitate şi pasiune pentru mărunţişuri – ezită să se substituie
moralistului, lăsând în acest sens cititorului întreaga libertate. El
ţinteşte un scop întrucâtva altminteri, năzuind să pătrundă cu
mintea secretele succesului profesional, treptele carierei publice,
maniera impunerii ideilor cu ajutorul unor instrumente care nu au
mare lucru de a face cu ideile înseşi.
Reunind o serie de studii – dintre care unele inedite – sub
titlul Intelectualii şi promovarea socială. Pentru o morfologie a câmpului
universitar, Lucian Nastasă rămâne, şi de astă dată, aproape unuia
dintre câmpurile sale predilecte de studiu: lumea cărturarilor
sfârşitului de secol al XIX-lea şi a secolului XX. Studii precum
Mecanisme de selecţie şi de integrare a elitei universitare româneşti,
Alianţele familiale, Strategii matrimoniale în mediul universitar
românesc la finele sec. XIX, Pentru o istorie a cuplurilor în mediul
intelectual românesc vorbesc de la sine despre felul în care spoturile
acestui regizor al trecutului luminează, scoţându-le din penumbră,
unele dintre ritualurile vieţii sociale de acum un secol ori chiar mai
apropiate. Cazul Nicolae Iorga sfârşeşte, şi el, cu o tradiţie a
biografiilor partizane – teritoriu păzit cu grijă de descendenţii
familiei, cu poziţii importante în istoriografia română şi chiar
străină -, încercând reconstituirea şi examinarea critică a unui
comportament care, alături de excelenţa înzestrării şi permanenţa
13
muncii, l-a propulsat pe savant într-un reliefat prim-plan al
scrisului istoric, al vieţii intelectuale şi al celei politice autohtone.
Grupajul secund al volumului readuce în discuţie trei figuri
luminoase ale mediilor academice din aceeaşi perioadă: Teohari
Antonescu – un personaj care revine în preocupările istoricului, de
vreme ce jurnalul acestui înaintaş este deja gata de tipar -, A. D.
Xenopol şi Lucian Blaga. Dacă în interesul pentru Xenopol citim, ca
şi în cazul preocupării pentru Pârvan – reflexele ucenicului (fertil
„neascultător”, adaug îndată) lui Al. Zub, aplecarea asupra
universitarului Blaga face din Lucian Nastasă un exeget al acestuia
dintre cei mai recenţi (alături de Ion Bălu şi Marta Petreu). Dincolo
de orice altceva s-ar putea spune, studiile Teohari Antonescu: un
destin neîmplinit, A. D. Xenopol şi „Şcoala critică” şi Lucian Blaga avatarurile unei catedre universitare se citesc cu pasiune, subiectul şi
tratarea lor fiind spectaculare.
Rămânând în afara universităţii ca unul prea pasionat de
libertăţile – ca şi de constrângerile – prospectării filoanelor
trecutului de pe poziţiile cercetătorului ştiinţific, Lucian Nastasă
atacă, într-o deschidere mai amplă pe orizontală, aceeaşi mitologie
a universităţii, şi în secţiunea terţă. Indiferent că urmăreşte
peregrinările studenţilor români prin lumea academică tedescă
(precum în Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale
româneşti), sau că se pasionează de descifrarea reflexelor almei
mater într-una din categoriile narative de izvoare (Reflecţii
memorialistice (1864-1944), că încearcă să înţeleagă mai îndeaproape
– printre primii între cercetătorii români – chestiunea delicată a
coexistenţei universităţii maghiare şi române în Clujul debutului
perioadei postbelice (Geneza a două Universităţi în Clujul
multicultural, 1944-1945) sau că, în aceeaşi idee, tentează o primă
aproximare plină de tâlc a rolului unuia dintre marii rectori ai
Clujului (Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu), autorul se
simte la el acasă. La fel şi cititorul, care descoperă cu încântare că
istorie modernă şi contemporană nu înseamnă doar politică şi
diplomaţie, numai naţionalism şi comunism, ci şi o negociere
14
continuă a propriei poziţii, ca şi a situării grupului, mic sau mare,
căruia îi aparţii. Dincolo de cerbicia cu care istoricii „marelui
discurs” ţin cu dinţii de reconstituirile lor faptice, descriptive, şi
dincoace de graba modelor întârziate – mentalităţi (un termen pe
care americanii nu îl înţeleg, preferând să vorbească – măcar la
Chicago şi în siajul şcolii din această metropolă – de patterns of
behavior; semn că poate aşa ceva există numai pe continentul
nostru) şi imagologie, interesat mai degrabă de ceea ce există în
ţesătura complexă, dinamică şi fluidă a socialului – de la nivelul
privatului cu relevanţă publică până la cel al publicului cu
consecinţe în zona privatului, Lucian Nastasă este cel mai
sociologizant dintre istoricii noului val. El pare, din acest punct de
vedere, un urmaş al lui Henri Stahl, cu diferenţa că opţiunile sale
se îndreaptă spre mediile urbane, nu către desluşirea socialului
rural, ca la acela. Studiile lui, puse sub semnul unui titlu a cărui
detaliere trimite nemijlocit la jargonul specializat al sociologiei, par
aşezate în proximitatea Şcolii Analelor, devenită un model
previzibil şi cumva tiranic – deoarece cvasiexclusiv - în România
ultimelor decenii. Chiar dacă datoriile ştiinţifice şi afective
declarate faţă de sociologul francez de origine maghiară Viktor
Karady şi prietenia mai veche faţă de sociologul literar parizian
originar din Iaşi Mihai Dinu Gheorghiu trimit, totuşi către
perimetrul hexagonal, îmi place să-l văd pe Lucian Nastasă
amestecând ingredientele după propriu-i gust, într-o reţetă
personală. Spre a-i testa produsul, invit la lectură!
Cluj, 18 ianuarie 2003
Ovidiu Pecican
15
16
GENEALOGIA
ÎNTRE ŞTIINŢĂ, MITOLOGIE ŞI MONOMANIE
Ca un paradox, abordările biografice par a fi mereu în
vogă, fiecare generaţie intelectuală redescoperind genul, într-un
ciclu fără oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de întemeiate.
S-ar părea că biografia constituie una din puţinele specii eternizate,
cu impact direct asupra evoluţiei ideii şi conştiinţei de sine a
individului şi a colectivităţilor în ansamblu. Aşadar, nimic uimitor
în a constata o reabordare în forţă a biografiei, atât în manieră
clasică, dar mai ales din perspectivă sociologică, ca răspuns parcă
la istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate,
în care reconstrucţiile „á la long durée” pun în umbră tocmai
personajul cel mai important: omul.
Din această perspectivă şi mereu aflată sub spectrul
acuzaţiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a
individualismului în dauna colectivului, de iluzionism, de
mistificări a diverselor modele umane etc, biografia caută cu
asiduitate a se îmbogăţi metodologic şi a câştiga în credibilitate
prin tehnici care să elimine suspiciunea ficţiunii şi a
mitologizărilor. Este vorba aşadar de ample încercări de reabilitare
epistemologică, dar care sunt încă departe de atenuarea
dezechilibrului existent între lucrările de restituţie propriu-zise
17
(biografiile, aşa cum se înţelege îndeobşte) şi abordările teoretice
sau metodologice6.
Fără a ne atinge de acestea din urmă, extrem de complexe
şi de o diversitate aproape fără control, ne vom limita doar la
imperativul abandonării paradigmei clasice om-operă, în care s-au
închis până acum numeroase demersuri biografice. Întocmite
adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a
ridica statui, de a crea modele, chiar stereotipuri, prin privilegierea
operei în detrimentul vieţii, multe din ele ocolesc efortul restitutiv al
unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice
anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea
faptelor şi un excesiv spirit critic. S-a lăsat astfel deoparte ceea ce
putea fi durabil (de la genealogii minuţios întocmite până la
variabile socio-istorice de mare fineţe, cum ar fi, de exemplu,
aspectul fizic, anomalii fizice, temperament,
atitudini
comportamentale, averea personală, spaţiul locuirii, participarea la
activităţi mondene etc), în profitul comentariilor şi analizelor
textuale, fără îndoială mult mai supuse efemerităţii. Aceste
demersuri biografice nu au făcut altceva decât să revendice un
pragmatism şi să manifeste deschidere mai ales spre lumea ideilor
(de altfel, nimic reproşabil), însă adeseori răspunzând ritualurilor
celebrării şi mereu viciate de ideologia epocii în care au fost
elaborate. Tot mai mult, comemorarea diverselor personaje s-a
substituit colocviilor profesionale, devenind un spaţiu al
6 Cf. J. Romein, Die Biographie. Einführung in ihre Geschichte und ihre Problematik,
Bern, A. Francke, 1948; E. Hoffman, La biographie: vers un renouveau d’un genre décrié,
în L’Homme face á son histoire, Publication de l’Université de Lausanne, Lausanne,
Payot, 1983, p. 77-93; Problemes et méthodes de la biographie. Actes du Colloque.
Sorbonne 3-4 mai 1985, Paris, Sources, 1986; H. S. Becker, Biographie et mosaique
scientifique, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 62/63, 1986, juin, 105110; Jean-Claude Passeron, Biographies, flux, itinéraires, trajectoires, în „Revue
française de sociologie”, XXXI, 1990, no. 1, p. 3-22; J. Peneff, La méthode biographique,
Paris, A. Colin, 1990; Idem, Les grandes tendances de l’usage des biographies dans la
sociologie française, în „Politix. Travaux de science politique”, no. 27, 1994, p. 25-31
ş.a.
18
mitologizării, nici măcar cu valoare educativă, ci numai din dorinţa
unora de a lua loc în prezidii, de a-şi autocultiva imagini pe seama
celui celebrat. Aşa s-a întâmplat cu numeroase personalităţi istorice
româneşti, de la Burebista, trecând pe la voievozii evului mediu,
până la asumarea deliberată a funcţiilor de descoperire,
revalorificare ori reabilitare a diverşilor contemporani. În fond, cu
puţine excepţii, aceste tipuri de biografii au restituit mai puţin
faptele, urmărind mai curând un impact emoţional şi dramatic,
prin formă şi imagini, prin crearea unui univers simbolic şi unităţi
estetice discutabile, reconstrucţia cu fidelitate a realităţii fiind de
multe ori o chestiune secundară.
Pe de altă parte, biografia a devenit însă tot mai
„ştiinţifică”, tinzând spre specializare şi fragmentare. Se merge tot
mai mult spre deconstrucţia ficţiunii („povestea vieţii”), sub toate
formele şi transformările corelative ale părţilor de biografie, în
obiecte de studiu separate. În acest context, genealogia vine să
ocupe un loc important în economia biografiilor. Ea a renunţat
demult la simpla justificare dinastică, devenind o necesitate
politică şi economică (pe lângă preocupările ei obişnuite, de
ierarhizare), prin „gestionarea” diverselor categorii sociale (ceea
ce-i conferă un puternic ascendent în demografie şi sociologie) şi
structuri familiale, prin stabilirea şi definirea diferitelor funcţii
sociale, a mecanismelor de selecţie sau de excludere, a departajării
variatelor pârghii de putere dintr-o societate, prin reconstituirea
strategiilor carierei, a stilului de viaţă (de la sociabilitate până la
mediul locativ) – acestea fiind doar câteva din utilităţile
genealogiei. Nu mai vorbim de ceea ce s-ar putea numi genealogii
intelectuale, onomastice, toponimice, profesionale etc.
Deşi la prima vedere ea ar părea printre puţinele capitole
neatinse de ambiguitate, prin actul pur tehnic de reconstrucţie a
unei evoluţii simple şi de un empirism logic fără tăgadă,
genealogia poate constitui sursa multora din miturile individuale
ori familiale, degenerând uneori chiar în monomanie. Este foarte
sensibilă în a-şi pierde „direcţia” (obiectivele) prin alunecarea
19
(adeseori inconştientă) dinspre structuralismul metodologic
(stabilit aprioric) spre cel dogmatic. Pe de altă parte, multe din
reconstrucţiile genealogice, prin maniera în care sunt concepute
(introducerea unor mituri ale ascendenţilor iluştri, omiterea unor
verigi ce-ar face mai puţină „cinste” familiei etc), prin premisa
fundamental retrogradă (de factură medievală) de a urmări doar
pe cei cu rang, prin discursul mitologizant ce însoţeşte actul de
pură reconstrucţie, tentativele – directe sau indirecte – de
relaţionare a comportamentelor diverşilor subiecţi cu originile sau
ascendenţa lor „nobilă”, irită enorm (stârnind adeseori ironii) fie
pe cei ce sunt cu adevărat într-o asemenea postură „nobiliară”, fie
pe cei ce consideră România ultimului secol şi jumătate ca o
societate în care principiul meritocratic aruncă în desuetudine
„tradiţiile” unui mediu mereu întârziat, fără ierarhii şi reguli bine
stabilite, cu „notabilităţi” improvizate şi dornice de a dobândi
atestatul şi pentru posteritate. Aşadar, tema hazardului şi cea a
meritului par a fi obiectele unui alt tip de tensiuni, cea dintâi lăsând
prea puţin spaţiu celeilalte, mai ales în cazul analizelor sociologice.
Nu sunt puţine cazurile în care descendenţii unor familii
cu origine mai mult sau mai puţin „aristocratică” caută să impună
propria lor versiune şi reprezentare istorică a familiei, fabricând de
pildă ascendenţe până la împăraţii sau nobilimea bizantină. Sunt
manifestări cu o lungă tradiţie hagiografică şi de autocelebrare,
care deşi impun frecvent atitudini ironice, reuşesc a se sustrage
analizelor competente, menţinându-se pe mai departe în sfera
iluziilor biografice. Acest lucru este sesizabil îndeosebi în cazul
interviurilor realizate cu descendenţi ai unor personalităţi sau ai
unor familii pretins nobiliare (interviul fiind una din metodele
reconstrucţiilor genealogice), dar şi în multe din producţiile
autobiografice (memorii şi jurnale), în care autorii dau dovadă de a
nu putea evita superficialitatea, anecdoticul, riscul dezvăluirii unei
psihologii desuete – cu alte cuvinte, se arată incapabili de a
surprinde semnificaţiile istorice. Mai importante par a fi
dispozitivele retorice, prin care se construiesc mituri de modele
20
existenţiale. Este cauza pentru care analiştii descoperă importante
părţi de istorie uitată (cenzurată), numeroase ambiguităţi
(dovedibile adeseori ca falsuri), fapte ce păreau autobiografului
minore sau dezagreabile – aspecte pe care fluxul memoriei le
exclude din punct de vedere teoretic şi practic. Iar o asemenea
dezamăgire ne oferă unul din marii istorici din a doua jumătate a
secolului XX, David Prodan, care – profesionist în reconstrucţia
trecutului – îşi reduce totuşi Memoriile mai mult la conflictele
personale cu diverşi colegi de breaslă, relatând adeseori firele
obscure ale intrigăriei, în vreme ce, de pildă, asupra anilor de
studenţie nu zăboveşte decât pe parcursul a două pagini7. Se pare
că nu a considerat demn de luat în seamă măcar genealogia sa
intelectuală, care nicicum nu poate fi neglijată pentru anii
interbelici ai Clujului universitar. Sigur că acest aspect – dar şi
altele – a fost lesne remarcat de cei mai mulţi comentatori,
aducându-se reproşuri tocmai cui nu trebuia, editorului, care şi-a
împlinit sarcina de a îngriji textul cu maximă acribie. Invocarea
faptului că nu ar fi trebuit să se publice manuscrisul, apreciat ca
nereprezentativ, este o şaradă greu de înţeles pentru simplul motiv
că venea de la alţi istorici. Reconstrucţia trecutului nu se face pe
baza unor documente alese după bunul plac şi nu ar trebui să se
uite imperativul rankeian de acum un secol şi jumătate: adevărul
aşa cum a fost.
Aşadar, amatorismul şi non-specializarea au fost încurajate
nepermis de mult, punând cercetarea ştiinţifică de astăzi în mari
dificultăţi. Aspectul a fost favorizat şi de sărăcia documentară a
evului mediu îndeosebi, dar şi a epocilor mai apropiate,
numeroase fiind cazurile – mai ales în prima jumătate a sec. XIX –
în care s-au plăsmuit genealogii fictive sau măcar parţial fictive.
Nu de mult, studiul lui Mihai-Răzvan Ungureanu, Genealogia ca
expresie a definiţiei sociale a boierimii moldoveneşti în epoca
7
David Prodan, Memorii, ed. Aurel Răduţiu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993.
21
regulamentară8, atrage atenţia asupra unor atari tentative sau
mecanisme ale falsificării, surprinse în fondurile arhivistice ale
Secretariatului de Stat din Moldova, pentru deceniile trei şi patru
ale veacului trecut. Ca să nu mai insistăm acum asupra postfaţei
lui Ştefan S. Gorovei, de exemplu, la reeditarea Arhondologiei
Moldovei a lui Constandin Sion9, sau asupra nenumăratelor lui
„clipuri” critice ori studii propriu-zise din „Arhiva genealogică”
sau de aiurea, în care sunt curmate falsuri şi erori genealogice abil
plăsmuite. Sunt preocupări care au făcut deja şcoală în peisajul
istoriografic românesc, prin crearea unor modele de analiză ce se
cuvin a fi adoptate şi extinse fără întârziere.
Formulările de mai sus impun aşadar un plus de exigenţă
în reconstrucţia acestui important segment al abordărilor
biografice care, cu siguranţă, vor începe să abunde în editorialistica
noastră. Şi pentru a evita sensibilităţi contemporane, vom
exemplifica câteva tendinţe mai vechi de mistificare genealogică,
pe temeiul biografiei unor personalităţi ale culturii româneşti,
pornind şi de la constatarea că în rândurile acestora a existat în
mod deosebit o atracţie pentru reconstrucţia propriului arbore
genealogic, dovedind mereu un puternic simţământ al legăturilor
ancestrale. Acest ataşament faţă de „moştenirea” genetică (în fond,
faţă de hazard) nu este deloc nefiresc, având profunde motivaţii
psihologice, asupra cărora nu insistăm10.
Cert este însă că aproape toţi cărturarii, cu o bună imagine
despre sine şi despre actul de cultură pe care l-au produs, s-au
simţit datori să prindă în propria arhivă şi minime referinţe
genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind şi bucurânduÎn „Arhiva genealogică”, Iaşi, III, 1996, nr. 3-4, p. 107-135.
C. Sion, Arhondologia Moldovei, ed. Rodica Rotaru, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.
329-351.
10 Vezi Ch. Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction á la
psychocritique, Paris, J. Corti, 1962; D. Fernandez, L’Arbre jusqu’aux racines.
Psychanalyse et création, Paris, Grasset, 1972; L. Dumont, Essais sur l’individualisme.
Une perspective anthropologique sur l’idéologie moderne, Paris, Seuil, 1983; M. Certeau,
Histoire et psychanalyse, entre science et fiction, Paris, Gallimard, 1987 ş.a.
8
9
22
se de un anume prestigiu social, au pus în circulaţie referinţe
genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau
autobiografii conjuncturale. Aşa s-a întâmplat ca multă vreme să
fie luate de bune informaţii care astăzi se dovedesc a nu fi
susţinute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauză se
înşeală în privinţa propriului trecut – cu bună ştiinţă sau din
necunoaştere –, adevărul aflat ulterior generând profunde crize de
conştiinţă, oferind contemporanilor şi posterităţii motivaţiile unor
atitudini şi trăsături comportamentale ale acestuia.
Am putea invoca aici cazul lui George Călinescu, care
multă vreme a trăit cu convingerea că e fiul natural al
funcţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii
burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală. Ei bine, aflarea
faptului că mama sa naturală nu e alta decât menajera casei, Maria
Vişa, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat oltenesc împreună
cu sora ei (ajunsă prostituată), cea pe care el o umilise atâta vreme
cu obstinaţie, a produs o puternică traumă psihologică. În plus,
mereu şi mereu îşi va ascunde adevărata origine, cu ingeniozităţi
de veritabil artizan. Când în 1937 îşi pregătea dosarul de concurs
pentru postul de conferenţiar la Iaşi, s-a dovedit a fi de o rară
migală în „pregătirea” actului său de naştere: l-a îndoit tocmai pe
rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era
locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşteşug în dreptul
cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi documentul ore întregi
deasupra unui bec pentru a-l „învechi” cum se cuvine11. Iar tot
acest efort în pofida resentimentelor dezvăluite lui Al. Rosetti, în
acelaşi an, că „a fi conferenţiar la Iaşi e un lucru de ruşine, sub
demnitatea mea”, universitatea de aici fiind „o şcoală primară”
pentru care nu merită „sacrificate instinctele mele metropolitane”,
oraş în care oamenii îi par „puţin demenţi” etc, etc12. Aşa se face că
Cf. I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 17-18.
Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucureşti,
Ed. Eminescu, 1977, p. 59-61; pentru activitatea lui la Iaşi vezi Iorgu Iordan, G.
Călinescu la Universitatea din Iaşi, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XIV, 1965,
11
12
23
preluând elemente atât din ascendenţa reală, cât şi din cea prin
adopţie, G. Călinescu a făcut mereu afirmaţii de genul: „Eu sunt
grec, domnule” (plăcându-i să creadă asta, prin tatăl natural Tache
Căpitănescu; de altfel e şi titlul unei poezii a criticului literar). Cu
toate că, într-un articol intitulat Eu sunt ardelean13, afirma în
contextul istoric de atunci (toamna lui 1944) că „deşi nu m-am
născut în Ardeal şi părinţii nu-mi sunt din acele părţi, eu sunt
ardelean”, meditând asupra multor calităţi ale oamenilor de
dincolo de munţi şi cu regretul de a nu fi descendentul unui
„strămoş înveşmântat într-un cojoc de lână”. Şi ca o culme a
ironiei, însă, este foarte probabil ca prin familia mamei (cea
repudiată) să fie... ardelean de origine. De altfel, ascendenţa
transilvăneană a fost mai totdeauna dezideratul multor cărturari
din Vechiul Regat, de la cei născuţi în inima Moldovei (precum
Alexandru Vlahuţă) şi până la cei ale căror origini se pierd în
necunoscut, dar cu speranţa şi convingerea totodată a unei firave
legături cu Ardealul.
Iar o atare atitudine faţă de propriile obârşii nu e singulară.
Din noianul de exemple mai putem reţine, pentru o altă tipologie,
dar şi cu manifestări explicite a „obsesiei de necunoscut”, cazul lui
Camil Petrescu. Copil din flori, frământat de „drama naşterii lui” şi
care a păstrat mereu „o revoltă adâncă şi binestăpânită contra
tatălui natural” (după cum afirma un congener de-al său, Constant
Ionescu14), Camil Petrescu s-a legat în permanenţă de speranţa –
dar şi de iluzia – unor revelaţii genealogice convenabile. A navigat
fie între ascendenţa celor ce l-au crescut (familia inspectorului
Episcopescu), fie a mamei sale – enigmatică, dar care putea
nr. 3-4, p. 501-512; D. Vatamaniuc, Concursul pentru ocuparea conferinţei de critică şi
estetică literară, în ediţia G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlà, Iaşi, Ed. Junimea, 1979,
p. 145-170; Lucian Nastasă, G. Călinescu şi Universitatea din Iaşi. Pe marginea unei
corespondenţe, în „Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol”, Iaşi, XXVII, 1990,
p. 147-154.
13 „Tribuna poporului”, I, 1944, nr. 31 (15 oct.), p. 1, 3.
14 C. Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 33.
24
„promite” ceva (Keller) –, pentru ca împăcarea cu situaţia de fapt
să vină mai târziu, însă nu fără mândria expresă de a fi un
„bucureştean autentic”. Sintagma o găsim într-un interviu din
„Rampa”15, când în trei rânduri tipografice expediază o genealogie
şi frământările unei copilării pentru care – spunea el – i-ar fi trebuit
„două volume”. Excelentă stratagemă de a-şi învălui obârşiile în
mister şi de a scăpa de întrebări nedorite şi nici până acum pe
deplin lămurite16.
Toate aceste manifestări şi obsesii, traume ale inferiorităţii
sociale, au existat în mod real, subiecţii fiind convinşi că preţul
plătit de ei pentru ascensiunea şi recunoaşterea publică este mult
mai mare decât al altora. Este şi motivaţia pentru care cei aflaţi
într-o asemenea postură investesc mult mai mult şi cu mai mare
tenacitate în reuşita personală, îndeosebi în ce priveşte dobândirea
unui capital simbolic şi afirmarea pe baza principiilor meritocratice.
Doar în această manieră au putut fi compensate dezavantajele
iniţiale şi create premisele accederii la diverse alte tipuri de capital.
Însă într-o societate ca cea românească (începând cu a doua
jumătate a secolului XIX), în care aparatul birocratic tindea să se
substituie aristocraţiei de sânge – cu toate consecinţele de rigoare –,
era insuficientă doar acţiunea principiului meritocratic pentru
ascensiunea socială şi ocuparea unor funcţii publice de prestigiu.
El a intrat mereu în concurenţă cu alte două sisteme: pe de o parte
adeziunea politică şi socială, pe de alta vechimea şi „nobleţea”
familială. Acele personalităţi ale culturii noastre care au reuşit să
plaseze într-un fel sau altul capitalul lor simbolic în cadrul măcar
al unuia din aceste două sisteme, şi-a asigurat şi din perspectivă
genealogică recunoaşterea printre notabilităţi. În felul acesta Titu
Maiorescu îşi permitea să afirme în Parlament că era fiu de
profesor, iar ascendenţa mai îndepărtată era neaoş ţărănească, fără
15 J. Berariu, Cu Camil Petrescu despre el şi despre alţii, în „Rampa”, XVI, 1931, 4119 C
(12 oct.).
16 Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 5-16;
Irina Petraş, Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, Bucureşti, Ed. Demiurg, 1994.
25
să spună nimic despre ceea ce ştia toată lumea: că prin cea dintâi
căsătorie cu Clara Kremnitz îşi asigurase de timpuriu o poziţie
socială recunoscută şi acceptată (eficientă mai ales prin cumnatul
său, medic al Regelui Carol I), iar prin al doilea mariaj cu Ana
Rosetti îşi consolidase alianţele cu aristocraţia locală, alături de
multe alte atuuri puse în joc de-a lungul vremii17. Sau deliciul lui
Barbu Ştefănescu-Delavrancea de a povesti în cercurile mondene
ale Bucureştiului despre copilăria sa aventuroasă, ca fiu de căruţaş
(care, uneori, făcea şi mic negoţ cu cereale), prin mahalalele
capitalei. A dovedit însă mereu abilitate politică, începând cu
înregimentarea în Partidul Liberal (prin socrul său Al. Lupaşcu),
trecând apoi la conservatori, cu alte popasuri pe la „Drapelişti” şi
„Junimişti”. În schimb, fratele său Nicolae Ştefănescu evita orice
discuţie despre istoria familiei şi manifesta ostentativ pretenţii de
mare nobleţe (avocat fiind şi, totodată, ginerele bogatului negustor
bucureştean Iliescu), ceea ce irita enorm pe tatăl celor doi, care
înainte de a face cărăuşie fusese ţăran-ţăran18.
Oricât de bizare ni s-ar părea astăzi atari atitudini,
provocate de complexul sau apanajul originii, ele sunt însă departe
de a constitui în mod obligatoriu cazuri patologice, generatoare de
mitologii familiale irevocabile şi de nedemistificat, ori subiecte de
ironii şi pamflete. Vicisitudinile travestirii a două generaţii din
aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin
arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autenticile
origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a
înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia:
„de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un
alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a
utilizat mereu această declaraţie, creând din I. L. Caragiale un
produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste
17 Vezi Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1986, 1987; reeditată în 1997, Bucureşti, Ed. Du Style.
18 Emilia Şt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1986,
p. 13-25.
26
proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A
suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele,
pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe
un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce
zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea
unde să-şi culce capul”19. Or, acest „complex plebeian” (preluat de
o serie de biografi, precum Octav Minar sau Lucian Predescu şi B.
Jordan) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă:
prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul
domnitorului Caragea, iar prin mamă aparţinea puternicei familii
de negustori şi bancheri din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de
origine grecească20. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de
la procesul de moştenire şi actele notariale din 1887 (Tribunalul din
Ilfov)21 – care risipeşte şi el iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe
legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să
nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica
arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră uşile celor mai
mondene saloane.
Cu toate acestea, I. L. Caragiale a fost unul din rarele
personaje care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele
genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e
nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia PetraPetrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea
din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere
vrei să faci un studiu critic [...] şi nu despre umila mea familie
vreunul heraldic”22. Sau, cu altă ocazie: „La noi însă? Vestigii
19 C. Dobrogeanu-Gherea, Artişti proletari culţi, în Studii critice, III, ediţie I. Gherea
(ed. III), Bucureşti, Viaţa Românească, [1924], p. 111.
20 Vezi Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p.
11-23; Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Ed. Cartea
Românească, 1989, p. 5-34.
21 Cf. M. Antonescu, Al. Djuvara, C. Lecca, Succesiunea Momolo-Cardini, [Bucureşti],
1904.
22 I. L. Caragiale, Opere, VII, ediţie Ş. Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru
literatură şi artă „Regele Carol II”, 1942, p. 217.
27
feudale? artistocraţie? tradiţii bătrâne? Când? de unde? cum? Nu
cumva arhondologia grecească ar fi tulpina unei aristocraţii
feudale româneşti? Nu cumva avocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri,
copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă publică dintr-o
completă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au
luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la
daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i
lipească la spate un blazon de operetă”23.
În contrast cu I. L. Caragiale, fiul său Matei îşi însuşeşte
reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte.
Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături nelegitime
dintre I. L. Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi
construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea.
Doar comportamentul său de dandy, proiectele şi întocmirile
heraldice, mania de a primi decoraţii şi de a le etala cu enfază,
corespondenţa trimisă diverşilor prieteni ş.a. – într-un cuvânt doar
semnele exterioare îi confereau distincţiile ce-i alimentau orgoliul
şi-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj
complicat, care chinuie pe tatăl său şi pe mai toată lumea, snob, dar
nu lipsit de calităţi şi talent artistic, care nu se amestecă cu
„vulgul” şi poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era
Almanahul Gotha etc. Este, în alţi termeni, personajul propriei sale
opere, nu numai al Crailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel
mai îndelungat stagiu de elaborare), ci şi al jurnalului şi agendelor
sale. Face orice pentru a nu-şi curma iluzia, de la ţinuta
vestimentară ridicolă şi incomodă, până la gesticulaţii şi dialoguri
bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu
Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) îşi declară pierdut actul de
naştere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui
(devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al
mamei oraşul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul naşterii
e... Tuşnad, pe atunci tot în graniţele Imperiului austro-ungar.
23
Ibidem, V, ediţie Ş. Cioculescu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1938, p. 401.
28
Evident, îşi găseşte şi martori care confirmă sub jurământ realitatea
celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află
că o cunoştinţă se întoarce în ţară prin Budapesta, roagă să i se
cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă
autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu
(moşie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomiţa). Inutil a mai
extinde acum observaţiile pe seama lui Matei I. Caragiale, personaj
care a beneficiat încă de acum două decenii de un impresionant
volum de documente, prin grija lui Al. Oprea, dar care a rămas
aproape neutilizat în multe din faţetele sale24.
Aceste ultime două exemple sunt tipologii in extremis, între
ele situându-se o gamă cât se poate de diversificată de alte modele
de reconstrucţie genealogică. Fie că e vorba de un vădit dezinteres
faţă de ascendenţi, fie că probitatea e cea care conduce orice
incursiune în trecutul familiei, fie că este un simplu act de
uzurpare biologică sau socială – interesul pentru arborele
genealogic (cu toate atributele socio-istorice ce i se pot ataşa)
devine indispensabil oricărui demers biografic. Nu întâmplător se
încearcă desluşirea predecesorilor în zonele unei „nobilităţi”
identitare cât se poate de diverse, de la aristocraţia de sânge până
la cea de decoraţii, de la cea de talent (artistic-literar) până la cea de
funcţii birocratice, de la titluri academice la cea a unui club sau
chiar cafenele selecte, de la cea cu un cult vădit pentru obiecte şi
locuri ale memoriei (fotografii, bijuterii, case etc) până la cei ce
revendică cu obstinaţie ca loc de origine familială o anume regiune
a ţării etc, etc.
Aşadar, istoricul are de-a face cu un spaţiu al „nobilităţii”
şi al „notabilităţii” cât se poate de larg şi cu limite indecise, în care
mitologiile familiale sunt adeseori prezente, generând confuzie şi
erori istoriografice. În acest context, rostul genealogiei este de prim
Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, Bucureşti, Muzeul
Literaturii Române, 1979. Vezi şi Al. George, Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1981.
24
29
rang în cadrul noilor demersuri de reconsiderare a biografiei,
devenind principalul instrument care poate reconstitui modelele
diverselor spaţii socio-istorice, prin asocierea diferitelor
reprezentări, prin proximităţile biografice stabilite, prin măsurarea
distanţelor sociale, prin reflectarea unor sisteme perfect coerente în
care se realizează şi se transmit diversele tipuri de moşteniri.
30
MECANISME DE SELECŢIE ŞI INTEGRARE
A ELITEI UNIVERSITARE ROMĂNEŞTI.
ALIANŢELE FAMILIALE
Atunci când se vorbeşte despre mecanismele de selecţie şi
integrare intelectuală, mai toată lumea se gândeşte la acţiunea
principiului dominant, meritocraţia, care pare a fi omogenă şi unică
pentru toate reuşitele profesionale. Iar lucrul acesta nu e departe
de adevăr, meritul şi capacitatea individului reprezentând întradevăr cheia şi fundamentul oricărui succes. Cu toate acestea,
analiza diverselor traiectorii sociale a multor personaje care au
ajuns în vârful piramidei indică în mod indiscutabil
complementaritatea acestor reguli cu acţiunea altor factori care au
favorizat promovarea. Iată de ce a studia în intimitate mecanismele
care au favorizat succesul unora şi eşecul altora în viaţă,
susceptibili de a beneficia de acelaşi capital simbolic (intelectual),
constituie unul din mijloacele – credem – suficient de abilitate
pentru a descoperi o gamă cât mai largă de factori secundari care
au accelerat sau au încetinit (dacă nu chiar au blocat) anumite
cariere profesionale. Doar în această manieră comparatistă şi
multidimensională se poate stabili tipologia resorturilor care au
propulsat anumite persoane în sferele dominante ale societăţii.
Dobândirea capitalului intelectual – acţiune condiţionată
de numeroase elemente de natură fizică şi psihică, socială şi
31
economică, chiar şi demografică etc – reprezintă în general un act
individual care nu asigură în mod obligatoriu succesul, nici
perenitatea poziţiei dobândite până la un moment dat. Din acest
punct de vedere, trebuie semnalate nenumăratele şi imprevizibilele
blocaje ale sistemului, care intervin de-a lungul unei vieţi, care
împiedică reproducerea unui anumit tip de capital din tată în fiu,
valorificarea achiziţiilor anterioare etc, din varii motive. De aceea,
nu prin hazard criteriul „capacităţii” reclamă instaurarea regulilor
concurenţei loaiale, în cadrul căreia atuul social, financiar sau
politic ar trebui să reprezinte elementele auxiliare.
În acest context, idealul meritocratic – care a câştigat tot
mai mult teren de pe la mijlocul secolului XIX – a fost mereu
asociat cu ideea democratizării elitelor şi a combaterii tendinţei de
formare în cadrul intelectualităţii a unui nou tip de „aristocraţie”
care să acţioneze pe baza principiilor de castă. Cu toate acestea, în
practică, cooptarea personalizată (în urma unui concurs) nu a
putut împiedica acţiunea subterană, care a cunoscut multiple
forme de manifestare. Rezultatele acţiunii sistemului meritocratic a
oferit anumitor familii nenumărate beneficii în ascensiunea socială,
ceea ce le-a determinat să se ataşeze tradiţiei, să o îmbogăţească şi
să perpetueze acest model de promovare prin amestecul subtil
dintre legalitate (concursul) şi acţiunea ocultă (influenţa). Practica
a dovedit că selecţia meritocratică a putut deveni adeseori
periculoasă pentru idealul de ordine şi de perpetuare a unei
„moşteniri” în cadrul unor categorii intelectuale. De aceea, pentru
buna funcţionare a unui grup bine circumscris din punct de vedere
profesional şi având interese comune intrinsec definite, a fost
necesară crearea unei reţele duble de legături mai mult sau mai
puţin instituţionalizate, ceea ce a impus elaborarea câtorva strategii
destinate a le oferi protecţie, garanţii şi ataşamente interpersonale
(clientela). Iată de ce atuul principal – capacitatea – intră mereu în
competiţie cu numeroase alte elemente, din care cel al alianţelor
familiale rămâne unul deloc de neglijat.
32
Alianţa prin căsătorie permite indivizilor să dezvolte un
sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate şi în cadrul
căruia funcţia de asigurare, de încredere, nu este neglijabilă.. Este
aproape singurul mod de a pătrunde într-o reţea durabilă de
obligaţii şi loialităţi, care presupune nu numai angajamente, dar şi
profituri materiale sau simbolice. Iată de ce mariajul trebuie
conceput, dincolo de aspectele lui bio-psihologice, ca o strategie de
investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientată spre
instituirea unor relaţii direct utilizabile pe termen lung sau scurt.
Cu alte cuvinte, căsătoria nu reprezintă decât un moment – e
adevărat, foarte important, chiar esenţial – din lungul proces de
acumulare şi valorificare a capitalurilor dobândite anterior sub
diverse forme25. Chiar dacă în aparenţă pare să joace un rol
secundar în destinul indivizilor, prin faptul că reprezintă singura
modalitate de a asigura continuitatea numelui, mariajul constituie
un imerativ major, în cadrul căruia sancţiunea juridică ascunde de
fapt declanşarea unor mecanisme de importanţă socială maximă.
De exemplu, succesul într-o căsătorie poate oferi celor care provin
dintr-o categorie socială inferioară şansa de a pătrunde în sânul
elitelor, transformând individul într-un fondator sau continuator al
unei dinastii influente, la fel cum insuccesul poate anula orice
perspectivă ascensionistă.
Dintr-o altă perspectivă, căsătoria este mai mult decât un
agajament social; ea crează ordine în viaţa unui individ, oferă
elemente de echilibru sufletesc, cel mai adesea dă sens existenţei.
Iar din acest punct de vedere, literatura – chiar ca element de
ficţiune – oferă modele cu profunde legături cu viaţa reală. Este cât
se poate de evident că indivizii găsesc în organizarea familială un
principiu relativ atrăgător şi avantajos, care contribuie la
Vezi, de pildă, G. Becker, A Theory of Marriage, în „Journal of Political Economy”,
81, 1973, p. 813-846; E. Shorter, Naissance de la famille moderne. XVIIIe-XXe, Paris,
1977; Jack Goody, L’évolution de la famille et du mariage en Europe, Paris, Armand
Colin, 1986; Jean-Claude Bologne, Histoire du mariage en Occident, Paris, Hachette,
1999; Martine Segalen, Sociologie de la famille, ed. V, Paris, Armand Colin, 2002.
25
33
autorealizare, la dobândirea unei identităţi şi la structurarea
normativă a realităţii înconjurătoare26. În acest context, „piaţa
matrimonială” devine unul din locurile cele mai privilegiate, unde
se negociază, se transmite sau se realizează deverse tipuri de
„moşteniri”27; este şi cauza pentru care căsătoria angajează
totalitatea persoanei, implicând toate atuurile în jocul concret al
cererii şi ofertei.
Analiza strategiilor alianţelor familiale la nivelul diferitelor
paliere ale elitei, pe categorii socio-profesionale şi climate
culturale, poate contribui într-o manieră decisivă la evaluarea
veritabilei puteri a unui individ. Iată de ce vom căuta acum, într-o
formă oarecum sintetică, a desluşi funcţionarea acestui mecanism
în comunitatea profesorilor de la facultăţile de litere şi filozofie,
între 1864-1944, pătrunzând ceva mai adânc în interiorul ei, într-o
zonă apreciată cât de cât obscură, pentru a-i conferi o anumită
transparenţă. Am ales Universitatea ca spaţiu al anchetei datorită
faptului că ea adăposteşte o adevărată concentrare de forţe
intelectuale, abilitate ca atare pe de o parte prin chiar poziţia ce
ocupă din punct de vedere instituţional în spaţiul culturii, iar pe de
altă parte prin producţia în sine de bunuri culturale. Departe de a
fi o simplă categorie socio-profesională, universitarii domină în
societate prin simboluri şi prestigiu. Spre deosebire de alte
categorii, ei nu se definesc ca elite prin poziţia lor economică sau
funcţii. Pentru a fi recunoscuţi ca elită şi pentru a exercita în mod
real puterea, ei au nevoie în primul rând de prestigiu. Or, aceasta
provine din faptul că, furnizând cele mai înalte cadre ale societăţii,
ei au exercitat mereu o dominaţie simbolică şi reală; mai mult, am
putea spune chiar o dominaţie enigmatică, pentru că puterea lor se
bazează pe persuasiune şi seducţie, procurând mulţimilor de
audienţi beneficii morale deloc neglijabile. Ei sunt cei care
26 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la réalité, în P. L. Berger,
Affrontés à la modernité, Paris, 1980, p. 23-44.
27 A. Desrosières, Marché matrimoniale et structure des classes sociales, în „Actes de la
recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97.
34
antrenează indivizii în circuitul ideilor, le oferă iluzia că participă
mai bine la cultura şi la valorile esenţiale pe care aceasta le
promovează. În mod real, universitarii au capacitatea de a
modifica conduite, de a schimba comportamentul altora, iar
însemnările jurnaliere sau memorialistice ale unor foşti studenţi la
secţiile de filosofie indică evident rolul unor buni oratori în
domeniu de a declanşa mecanisme psihice adeseori iraţionale, care
le-au schimbat destinul.
Accesul şi promovarea într-un asemenea loc a fost
produsul unui amestec subtil între şansă, competenţă şi muncă.
După ce s-au titularizat, fiecare din aceşti profesori au devenit –
aproape fără voia lor – puternici şi autoritari în domeniul lor; l-au
anexat şi au început să controleze aproape tot ceea ce petrecea pe
terenul acesta. Iar dacă erau şi cumularzi, nu aveau ca rivali decât
alţi cumularzi, cu care negociau ca de la o putere la alta. Aceasta
era imaginea unor universitari precum B. P. Hasdeu, V. A. Urechia,
Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Gr. G. Tocilescu, C. DimitrescuIaşi, P. Răşcanu, I. Bianu, I. Bogdan, N. Iorga, V. Pârvan, Al.
Lapedatu, I. Nistor, S. Puşcariu ş.a. Avem deci de-a face cu un
univers microscopic ce ar trebui analizat în detaliu, pentru că nu
este vorba doar de o multiplicare a responsabilităţilor, ci şi de o
acţiune de consolidare reciprocă a acestora, prin intermediul cărora
individul îşi asigura nu numai propria promovare, ci şi pe a altora,
de regulă „discipoli” sau „protejaţi”. Or, sub acest aspect, alianţele
familiale au jucat adeseori un rol major. Este suficient să
menţionăm implicaţiile legăturilor existente între N. Iorga, I.
Bogdan şi V. Părvan sau între C. C. Giurescu şi S. Mehedinţi.
Pentru universitari, la fel ca şi pentru oamenii politici,
căsătoria este foarte importantă, pentru că prin aceasta li se
deschide – în plus – reţeaua influenţei sociale. La Universitate,
indivizii sunt selecţionaţi pe baza principiului meritocratic, însă
acesta nu acţionează într-o manieră eficace decât în contextul
integrării într-un grup cu interese bine definite. Legăturile
matrimoniale fac dintr-o căsătorie o unitate în care şansele
35
conjuncturale şi resursele a două familii se unesc, în care
cunoaşterea legăturilor genealogice şi a relaţiilor reale, la fel ca şi
arta de a şti să profiţi, devin foarte importante. Acest lucru permite
unui individ să concentreze în mâinile sale întregul capital ce
caracterizează existenţa unei familii mai largi (clan) şi să exercite
astfel o autoritate fără egal. Iată de ce, punerea în cauză a unui
sistem universitar de reproducere (precum la facultăţile de
medicină), denunţarea nepotismului care generează sentimente de
frustrare constituie reacţii faţă de fuziunile sociale şi faţă de
acumularea de putere prin intermediul alianţelor familiale. Pentru
ilustrare, merită invocat aici protestul din aprilie 1941 al lui Gh.
Duzinchevici, asistent la Facultatea de istorie din Cluj, faţă de
maniera defectuoasă în care îşi onorează obligaţiile Hortensia
Georgescu, fiica lui Ioan Lupaş, care funcţiona în aceeaşi
instituţie28.
De aceea, Universitatea pare a fi locul ideal de analiză, iar
în cazul nostru profesorii facultăţilor de litere şi filosofie alcătuiesc
un eşantion de câteva zeci de persoane (63 între 1864-1918 şi 123
între 1919-1944, profesori titulari)29, care se cunosc, se apreciază
sau se judecă, se evaluează sau se contestă. Nici un secret nu
rezistă în interiorul acestui cerc: proiecte, alianţe, prietenii,
obiceiuri, moravuri, opţiuni ideologice, inapetenţe etc – totul este
cunoscut, iar mărturiile epistolare, jurnalele şi memoriile de care
dispunem sunt o dovadă în acest sens.
Importanţa sporită a concuremţei în interiorul acestui
câmp a impus fiecărui individ să investească tot mai mult pentru
a-şi edifica traiectoria profesională. Este vorba de a dobândi cât
Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 353/1941. Aceste denunţuri ale lui
Duzinchevici l-au determinat pe I. Lupaş să intenteze un proces de calomnie,
situaţia celui dintâi devenind atât de grea la Universitate, în astfel de condiţii, încât
după ceva mai mult de un an, cu toată protecţia ce o avea din partea lui Al.
Lapedatu, a trebuit să accepte girarea direcţiei Arhivelor Statului din Cernăuţi (Arh.
St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 412/1942).
29 Pentru prima perioadă (până la 1918) avem în vedere doar stabilimentele de la
Bucureşti şi Iaşi, pentru a doua adăugându-se cele de la Cluj şi Cernăuţi.
28
36
mai multe atuuri decisive în competiţia cu colegii, pentru a-i
devansa, ceea ce implică o diversificare interioară a strategiilor
membrilor aparţinând aceluiaşi corp. În momentul când apar două
fracţiuni – la finele secolului XIX şi în deceniul trei al veacului XX,
prin impunerea forţată a unor noi metode şi domenii de activitate
ştiinţifică sau forme de acţiune -, lupta pentru supremaţie va fi
declanşată. Aceste conflicte iniţiate de proaspeţii veniţi –
autodefiniţi ca „noua şcoală” – au pus în cauză chiar preeminenţa
tradiţională. Vechile tipuri de legături care au contribuit la
coeziunea „bătrânilor” au fost înlocuite de altele, care urmăreau în
fond aceeaşi finalitate: controlul domeniului prin monopolizarea
principalelor leviere instituţionale de putere şi exploatarea
atuurilor simbolice prin intrarea lor în viaţa politică sau prin
diversificarea şi consolidarea altor tipuri de alianţe atât în
interiorul, cât şi în exteriorul câmpului intelectual.
O căsătorie bună poate asigura individului provenit din
zona inferioară a ierarhiei sociale o poziţie avantajoasă într-un
timp relativ scurt, ca urmare a acumulării mai multor tipuri de
capital, altfel aproape imposibil de dobândit pe parcursul unei
singure generaţii. Aşadar, asemenea alianţele presupune
deschiderea cea mai semnificativă spre alte fracţiuni sociale. Petru
Răşcanu, de exemplu, fiul unui modest cântăreţ la biserica
„Vovidenia” din Bârlad30, şi-a încheiat studiile secundare la Liceul
„Naţional” din Iaşi în 1864, devenind profesor de gimnaziu în
aceeaşi localitate; în urma căsătoriei sale cu Aglaia, fiica lui
Constantin Langa (fostă ordonanţă a lui Al. I. Cuza, un soi de
„Mecena”, dar şi un om politic influent în localitate), la 5 iulie
187031, Răşcanu a beneficiat – ca rezltat imediat – de o bună dotă ce
Tatăl său era Panaite Răşcanu (mort în 1866), iar mama Ecaterina (născută
Gheorghiu).
31 Cf. Arh. St. Iaşi, Căsătorii, dos. 288/1870. Constantin Langa a fost şi primar al
Iaşilor (7 iunie 1891-16 ian. 1892), încurajând arta, ceea ce l-a făcut posesorul unei
mari galerii de artă, cu portretele tuturor oamenilor însemnaţi ai ţării, galerie pe
30
37
i-a permis să-şi continue studiile universitare la Iaşi, celelalte
diferite atuuri familiale şi politice care au intrat de acum în joc
favorizând chemarea lui ca suplinitor la Facultatea de litere, în
1889, şi titularizarea în 189632. Alianţa cu această familie influentă,
ca şi activitatea sa în cadrul unui partid politic puternic (în care a
intrat prin socrul său), i-au asigurat o promovare socială care a mai
avut drept consecinţă numirea pentru mulţi ani ca director al Şcolii
Normale Superioare şi ca inspector general în învăţământul
secundar, o vreme fiind şi decan al facultăţii33. Cât priveşte
valoarea producţiilor „ştiinţifice”, nu e cazul să le analizăm aici; ne
limităm doar a menţiona că puţinul ce l-a realizat nu depăşeşte
nivelul pur didactic.
Această acumulare nu este totuşi completă, capitalul
intelectual elitist opunându-se adeseori în epocă ideii de avere –
mai ales materială – dobândită rapid. Cazul lui Ilie Bărbulescu,
între altele, este semnificativ în acest sens: căsătoria sa cu o femeie
din marea burghezie (care i-a adus ca dotă, în afară de lichidităţi,
un hotel bine situat la Sinaia, din care se obţineau venituri
considerabile), nu a putut să-i ofere nimic altceva decât o viaţă…
„burgheză” şi satisfacţii politice efemere34; tentativele eşuate de a
se transfera la Bucureşti, faptul că nu a reuşit să se facă acceptat ca
membru activ al Academiei (deşi a luptat pentru acest lucru, iar
ştiinţific era suficient de abilitat), precum şi alte insuccese de
care a dăruit-o Universităţii din localitate (vezi Lt. colonelul C. Langa, în „Opinia”,
Iaşi, VII, 1910, nr. 1047 (26 iunie), p. 1.
32 Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 871/ 1876, f. 27, dos. 884/ 1889,
f. 12, dos. 890/ 1896, f. 32. Între 1881-1882, Răşcanu a urmat cursuri complementare
la École des Hautes Études din Paris.
33 Şt. C. Ioan, Amintiri, Bucureşti, 1943, p. 75. În ceea ce priveşte cariera, vezi M.
Vasilescu, Primii profesori de istorie antică ai Universităţii din Iaşi: Petru Răşcanu şi
Teohari Antonescu, în vol. Universitatea din Iaşi, 1860-1985. Pagini din istoria
învăţământului românesc, coord. V. Cristian, I. Agrigoroaiei, M. Cojocaru, Iaşi, 1987,
p. 115-125 (supliment al „Analelor Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Istorie,
t. XXXII).
34 I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Bucureşti, EPL, 1966, p. 271.
38
natură intelectuală, pot fi atribuite în parte şi inexistenţei unor
minime relaţii familiale în interiorul categoriei sale profesionale.
Cine s-ar fi putut situa pe acelaşi palier cu Gh. I. Brătianu, care
poseda, alături de atuurile intelectuale, toate celelalte tipuri de
capital? Pe linie paternă era descendent direct din doi primminiştri (bunic şi tată), şi nu oricare, ci care au contribuit într-o
manieră decisivă la realizarea României moderne şi unitare, având
în arborele lor genealogic politicieni, mari proprietari de
pământuri, bancheri, mari industriaşi sau funcţionari superiori de
stat; pe linie maternă cobora din familiile Moruzzi (care a dat doi
voievozi în secolele XVIII-XIX) şi Sturdza; iar prin căsătoria sa cu
Elena, fiica prinţului Grigore Sturdza, îşi lărgea capitalul fără a fi
ţinut neapărat la asta şi fără a fi urmărit un interes personal
imediat35. Acest ultim exemplu, dar şi multe altele, indică evident
că legăturile matrimoniale nu presupun neapărat calcule
machiavelice, chiar dacă ele sunt rezltatul unei acţiuni ce a
presupus reflecţie, motivaţii clare şi lucide.
În afara căsătoriei propriu-zise, cu toate legăturile ce se
stabilesc, alegerea unui martor sau naş de cununie nu poate fi
atribuit întotdeauna hazardului. Prezenţa lui Al. TzigaraSamurcaş, de exemplu, ca martor la a doua căsătorie a lui Nicolae
Iorga cu Ecaterina Bogdan (1901), n-a fost accidentală. Relaţiile
strânse existente pe atunci între cei doi, manifestate şi sub această
formă, făcea parte dintr-o strategie mult mai vastă a lui Iorga, ce
viza mai ales raporturile dintre Tzigara-Samurcaş şi Casa Regală,
care erau vitale pentru cel dintâi la începutul secolului XX. Au fost
aceleaşi raţiuni care l-au determinat pe Iorga în 1920 să încurajeze
căsătoria fiului său Mircea cu Ecaterina, una din descendentele
directe ale lui Barbu Ştirbei36.. Sau, de pildă, la căsătoria lui Sextil
Puşcariu cu Eleonora Maria Dima naş de cununie a fost Ion Bianu.
Vezi Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. Gheorghe I. Brătianu, coord.
Victor Spinei, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988.
36 N. Iorga. Scrisori către Catinca, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991, p.
207-208.
35
39
Toate acestea au fost conduite programatice, înregistrate în codul
de norme ce defineau un anumit interes şi care se suprapuneau
oportunităţilor sociale, politice sau intelectuale ale momentului.
În etapa actuală a cercetărilor nu ne putem încumeta să
facem o înterpretare socio-istorică a informaţiilor relative la
importanţa şi implicaţiile transferului diverselor tipuri de capital
pe calea alianţelor matrimoniale. Analiza componentelor ridică
încă numeroase probleme de ordin teoretic şi practic, care fac
aproape imposibil, pentru moment, un asemenea demers. În
primul rând, cel mai mare obstacol îl reprezintă accesul la
informaţie: biografiile universitarilor publicate până acum –
oricum, mult prea puţine – nu insistă decât accidental asupra
detaliilor de stare civilă, asupra unor reconstrucţii genealogice
ample, iar diferitele dicţionare şi enciclopedii nu înregistrează
deloc chestiunile relative la căsătorii, alianţe sau descendenţi –
doar cu excepţia câtorva personalităţi care au jucat un rol
important în viaţa politică şi culturală a ţării. Iar cele câteva
excepţii merită chiar luare aminte37. Pe de altă parte, apelul la
sursele arhivistice presupune dificultăţi adesea insurmontabile:
greutatea de a afla locul unde s-a oficiat căsătoria; interdicţia de a
consulta fonduri de stare civilă mai recente de 99 ani; în cazul celor
ce pot fi cercetate se constată adeseori lipsa unor piese ce ar furniza
informaţii despre părinţii celor doi, vârsta, profesia soţiei, martorii
etc; dificultatea de a găsi actele dotale – de regulă aceste secţii ale
Tribunalelor nebeneficiind de inventare –, indispensabile începând
37 Avem în vedere lucrarea lui Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti,
Ed. Cartea Românească, 1986, 1987 (reeditată în 1997, Bucureşti, Ed. Du Style), cea a
Ioanei Ursu şi Dumitru Preda, Biografia unei conştiinţe: Ioan Ursu, Cluj, Ed. Dacia,
1987, cea a lui I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Ed. Minerva,
1990, şi cele ale lui Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Ed. Cartea
Românească, 1981 (reeditată la Ed. Libra, 1994), şi Viaţa lui Lucian Blaga, vol. I-IV,
Bucureşti, Ed. Libra, 1995-1999. La acestea s-ar cuveni adăugată, cu titlu de
exemplu, ediţia Magdalenei Vulpe din Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal,
Cluj, Ed. Clusium, 1998. Evident, la rigoare, mai pot fi adăugate şi alte monografii,
dar nu de factura celor menţionate anterior.
40
cu a doua jumătate a secolului XIX, pentru că ele menţionează
avantajele materiale etc. De pildă, Vasile Burlă îşi va consolida,
prin a doua căsătorie cu Ecaterina Mavrogheni, atât capitalul
social, cât şi cel financiar, considerabil diminuat ca urmare a
divorţului de Maria Cugler38; Ecaterina a venit cu o dotă de 900 lei
(aur) în acţiuni care ofereau anual un profit de 9%, plus bijuterii în
valoare de 3000 lei, alături de alte bunuri materiale39. Problema
dotei este foarte bine surprinsă în Jurnalul lui Teohari Antonescu,
profesor de arheologie la Universitatea din Iaşi, constituind
obiectul unei veritabile negocieri care era gata să provoace ruperea
logodnei. În urma căsătoriei lui cu Maria Vârgolici, fiica unui
defunct universitar ieşean, ar fi trebuit să primească – în
conformitate cu dispoziţiile testamentare ale tatălui – 8000 lei (aur)
cheş, precum şi alte bunuri în valoare de 18.000 lei. Finalmente,
dota a fost diminuată ca urmare a unui fel de şantaj, la care au
participat N. Culianu şi Gr. Buţureanu, ambii universitari, cel
dintâi şi rector40. În ceea ce priveşte dosarele personale ale
profesorilor, acestea prezintă numeroase lacune la capitolele ce ne
interesează, spre deosebire de dosarele corpului ofiţeresc
bunăoară. Pentru perioada interbelică însă, informaţii consistente
au putut fi aflate din dosarele de pensionare, atât în ce priveşte
datele de stare civilă, cât şi cele relative la carieră, remuneraţii etc.
Singurele surse mai uşor accesibile, dar care trebuie supuse unei
verificări şi analize, ar fi textele memorialistice şi jurnaliere – puţin
numeroase din nefericire. Iată de ce ne aflăm acum doar într-o fază
de generalităţi, care nu face altceva decât să sugereze şi să
valorifice câteva detalii.
Aceasta era fiica lui Carol von Cugler, arhitect al Iaşului, şi sora lui Norbert (de
asemenea arhitect); ea se va recăsători cu Petru Poni, profesor la Universitatea din
Iaşi, membru al Academiei Române, de mai multe ori ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice.
39 Arh. St. Iaşi, Tribunal, secţia III. Acte dotale, dos. 109/ 1889.
40 Arhiva Muzeului de Literatură al Moldovei, Iaşi, mss. 8569/ 4, anul 1899.
38
41
Un alt aspect, colateral problemei alianţelor familiale, dar
cu implicaţii semnificative în destinul unui individ, este vârsta şi
locul mariajului. Strategia de a face o bună căsătorie nu poate fi
generalizată, constatându-se că nu toate mariajele sunt coerente
sau motivate din punct de vedere social. Sunt nenumărate exemple
de universitari care, rămânând fideli normelor familiei din care
provin (îndeosebi e vorba de cei cu condiţie modestă), nu ezită a se
căsători „precoce”, în raport cu media de vârstă caracteristică
pentru acest câmp (între 30-35 ani), fără să ţină seama de avantajele
sociale: B. P. Hasdeu, cu o genealogie impresionantă – dar şi cu o
adolescenţă plină de aventuri –, nu a ezitat să se căsătorească cu
Iulia Falciu din Roşia Montană, ai cărei părinţi erau necunoscuţi, şi
chiar să ajute financiar pe cumnatul său41, deşi Hasdeu ar fi putut
accepta oferte matrimoniale mult mai tentante; Garabet Ibrăileanu
s-a căsătorit cu Elena Carp, fiica unui preot din Iaşi, care nu avea
ca dotă decât bunuri în valoare de 2500 lei42; Alexandru Lapedatu,
care va avea o frumoasă carieră politică, s-a căsătorit în 1911 cu
Victoria Pană, dintr-o modestă familie transilvăneană stabilită la
Păneşti (jud. Ialomiţa), fără să se gândească la nici un avantaj
social43; Gh. Bogdan-Duică, după o primă căsătorie precoce, s-a
I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, p. 253-262.
Arh. St. Iaşi, Tribunal, secţia III. Acte dotale, dos. 1327/1901. Vezi de asemenea
reflecţiile ulterioare ale lui Ibrăileanu asupra mariajului, sintetizate de Savin Bratu
în volumul Ibrăileanu omul, Bucureşti, 1959, p. 281-293.
43 Victoria Pană era văduva inginerului G. Lipăneanu, cu care avusese doi copii:
Mircea, inginer şi directorul Creditului Industrial, decedat în 1950 în lagărul de la
Spanţov; Maria, profesoară la Cluj, căsătorită cu Ioan Muşlea, fondatorul „Arhivei
de folclor” şi director al Bibliotecii Universitare din Cluj. Din căsătoria cu Al.
Lapedatu a rezultat Ana, absolventă a facultăţii de litere. Dintre fraţii şi surorile
Victoriei Pană se cuvin a fi amintiţi Aurelian (ministru al Agriculturii în vremea
regimului Antonescu), Elena (căsătorită cu I. Scurtu), Nicu Pompei (mare
proprietar) şi Cornelia (căsătorită cu ing. Pâslă, colaborator al lui Saligny). În ceea ce
priveşte familia Lapedatu, Ioan (fratele geamăn al lui Alexandru) a fost profesor la
Academia Comercială, director al Băncii Naţionale şi ministru de finanţe; în 1906 s-a
căsătorit cu Venturia Papp (asupra ei vezi: I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii
studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1933). Asupra lui Alex.
41
42
42
recăsătorit a doua oară cu Constanţa – învăţătoare şi apoi
directoare a unei şcoli din Cluj, care avea un salariu modest şi o
dotă nesemnificativă44 –, suferind mai tot timpul privaţiuni
materiale şi plângându-se de lipsa banilor45; Iorgu Iordan s-a
căsătorit cu Maria Popescu, fiica unui învăţător din Buzău. Acesta
explică în Memoriile sale: „Intervenea aici şi o concepţie ceva mai
înaltă de viaţă. Luarea în căsătorie a unei fete cu zestre mi se părea
un târg ignobil, de care nu voiam nici măcar să aud. Oroarea
creştea la gândul, pur şi simplu teoretic, că m-aş fi căsătorit cu fiica
unui preot sau a unui cârciumar, cu zestre făcută din banii luaţi «şi
de pe vii, şi de pe morţi» sau câştigaţi din vânzarea băuturilor
alcoolice”46. Iar astfel de pilde pot fi încă enumerate: Silviu
Dragomir căsătorit la 25 de ani cu Florica Aurelia Bonciu; Nicolae
Drăganu căsătorit la 24 de ani cu Olimpia Moisil; D. Todoran
căsătorit la 24 ani cu Aurelia Nicoară; Anatol Chircev căsătorit la
24 ani cu Elvira Pescariu; Umberto Cianciolo căsătorit tot la 24 de
ani cu Margareta Caranica; Ioan Lupaş căsătorit la 26 de ani cu
Ana Dumitriu; Ştefan Mateescu căsătorit la 21 de ani cu studenta
Florentina Stoian; Nicolae Mărgineanu căsătorit la 26 de ani cu
Eufrosina Arvanitis; Alex. A. Naum căsătorit la 26 de ani cu Eliza
etc.
Prelungirea celibatului ar putea sugera fie existenţa unor
probleme de natură biologică (cazul lui Vasile Bogrea, decedat de
altfel prematur47; Dimitrie Onciul, Iosif Popovici, Yves Auger,
Lapedatu vezi Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică, 1996, şi Idem, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Cluj, Ed. Albastră,
1997.
44 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 15/1926. Asupra ei vezi:
Creatoarea grădinilor de copii româneşti: d-na Constanţa Bogdan-Duică, în “Patria”, Cluj,
XVIII, 1936, nr. special, 1 dec., p. 32.
45 Scrisori către Ioan Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Ed. Minerva,
1976, p. 609.
46 I. Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 269.
47 Vezi Lucian Nastasă, Testamentul lui Vasile Bogrea, în “Dacia literară”, VII, 1996,
nr. 2, p. 28.
43
Frederic Lang, Coriolan Petranu48 ş..a.), fie practicarea unor
conduite matrimoniale pe baza unor imperative strict individuale.
Conceput ca preţ al ascensiunii sociale, celibatul a răspuns nu doar
intereselor
profesionale
(terminarea
studiilor,
trecerea
doctoratului, accederea la diverse funcţii etc), ci şi dorinţei de a
realiza o corelaţie între capitalul personal şi cel al râvnitei soţii.
Pentru cei de origine modestă, poziţia de universitar dobândită
prin propriul efort constituie adeseori atuul social care le permite
să facă un bun mariaj. Ştefan Vârgolici, de exemplu, descendent al
unei modeste familii din Borleştii de Sus (jud. Neamţ) s-a căsătorit
prima oară la 36 ani cu Natalia – care nu avea în 1879 decât 20 de
ani –, fiica lui Costache Alcaz din Iaşi, personaj foarte bogat şi cu
multe rude influente, şi a Ecaterinei (născută Bucur). La un an
după decesul soţiei, Vârgolici s-a recăsătorit, la 45 ani (în 1888)49,
cu vara primei soţii, Elena (de 25 ani), fiica lui Gh. Tiron – membru
de frunte al liberalilor ieşeni – şi a Zoei (născută Alcaz). Exemplul
este urmat de ginerele său, Teohari Antonescu, care s-a căsătorit cu
Eugenia Vârgolici (în 1899)50 după ce şi-a conturat o carieră
universitară. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan – care a cunoscut
numeroase privaţiuni materiale – cu Silvia Christescu, fiica unui
mare industriaş şi nepoata Mariei I. Bogdan (soţia slavistului de la
Universitatea din Bucureşti), căsătorie realizată după ce acesta şi-a
pus bazele unei cariere intelectuale prestigioase. Iar multe alte
exemple ar putea fi invocate: Romulus Cândea s-a căsătorit abia la
39 de ani cu Maria Gizela Zaiancicovschi; Anton Naum s-a
căsătorit la 54 de ani cu Ecaterina Pandelia; Teodor Naum s-a
căsătorit la 48 de ani cu Adriana Antonescu; D. M. Teodorescu s-a
căsătorit la 56 de ani Ana Mayer etc.
În cazul acestuia vezi, de pildă, certificatul medical semnat de dr. Ioan Moldovan,
la Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 266/1942.
49 Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii, dos. 4556/1879 şi 7788/1888.
50 Teohari Antonescu avea 33 de ani. Petru Răşcanu îl dorea de asemenea ca ginere
(cf. T. Antonescu, Jurnal, mss. citat).
48
44
Exemplele de mai sus ilustrează şi o altă componentă
importantă a mariajului, locul de domiciliu al familiei soţiei. În
cazul celor care sunt preocupaţi de studii universitare, asistăm la
un proces de deprovincializare; dorinţa de a reuşi în viaţă
presupune în mod necesar ruperea de locul de origine, dacă acesta
este defavorizat din punct de vedere economic, politic şi cultural.
În acest context, centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi
Cernăuţi au constituit mereu puncte de atracţie pentru realizarea
profesională. Alianţele locale, în aşezările neuniversitare, nu
puteau deveni în principiu factori favorabili extinderii legăturilor
prin reţeau familială creată în urma căsătoriei. Iată de ce geografia
mariajelor indică o concentrare în centrele universitare,
susceptibile a reţine pe debutanţii în carieră. Profesorii născuţi în
aceste centre sunt puţin reprezentaţi, iar cauza este ceva mai
complexă, dar sintetizând se poate spune că afluxul de provinciali
se datorează mult ameliorării reţelei şcolare secundare în urma
legii învăţământului din 1864 şi mai ales a celei din 1898, care au
oferit o mai mare şansă elevilor din aceste spaţii de a accede la
filierele educaţionale elevate şi chiar au permis o consacrare
profesională. Se constată aşadar o predominare a desrădăcinării,
care a jucat un rol esenţial în profitul oraşelor academice. Şt.
Vârgolici, P. Răşcanu, N. Iorga (prima căsătorie), T. Antonescu, I.
Bogdan, G. Ibrăileanu, V. Pârvan, P. Andrei, P. Caraman ş.a. sunt
doar câteva exemple de provinciali care s-au căsătorit cu femei ce
domiciliau în aceste centre universitare. De fapt, la rigoare, se
poate constata o dublă desrădăcinare. Stabilimentele de la Iaşi,
Cernăuţi şi Cluj au fost adeseori considerate ca etape intermediare,
anticamere tradiţionale ale Universităţii din Bucureşti. Chiar dacă
fenomenul este mult mai evident pentru Facultatea de drept (unde
între 1864-1918 un procent de 43% din profesorii bucureşteni
proveneau de la Iaşi, iar între 1919-1944 doar 35,5% erau veniţi din
toate universităţile provinciale), o asemenea strategie a
transferurilor poate fi constatată şi la Facultatea de litere. Aşadar,
elita universitară românească a manifestat o preferinţă remarcabilă
45
pentru capitală.. Dacă între 1864-1918, dintr-un total de 35
profesori de la Bucureşti, 6 proveneau din Iaşi (17,1%), pentru
etapa ulterioară se constată o sporire substanţială, de 44,7%. Acest
fenomen trebuie asociat, în afară de aprecierea competenţelor
profesionale, şi cu apartenenţa politică sau socială a individului –
multe din aceste transferuri realizându-se şi cu aportul alianţelor
familiale.
Toate aceste observaţii, ilustrate cu exemple bine
cunoscute, pun în evidenţă câteva tipuri coerente de strategii
matrimoniale. Complexitatea şi multitudinea variabilelor de care
trebuie să ţinem cont explică interpenetrarea diverselor asocieri
artificiale pe care a trebuit să le facem din raţiuni metodologice şi
de sistematizare. Cu toate acestea, am ales caracteristicile
dominante, care oferă o anumită specificitate rezultatelor alianţei.
Strategiile de integrare. Acestea au fost caracteristice
îndeosebi indivizilor care nu au fost iniţial beneficiarii capitalului
pe care l-au aflat în noua lor familie, ei provenind adeseori din
categorii sociale inferioare mediului de adopţie51.
Chiar dacă am constatat pentru ambele etape (1864-1918 şi
1919-1944) o bună reprezentare a tuturor categoriilor sociale, ceea
ce sugerează aparent o generalizare a procedurilor de selecţie
meritocratică – în funcţie de concurenţa sporită, strategiile
profesorilor au devenit, între cele două războaie mondiale, tot mai
rigide, profesionalizate şi dependente de capitalul şcolar –, o parte
din reuşitele în carieră se datorează alianţelor familiale contractate
înaintea debutului profesional. Eşecul înregistrat de alţii – a căror
„capacitate” intelectuală era recunoscută iar ulterior confirmată –
atestă existenţa anumitor limite, determinate printre altele de
factorul analizat aici. Eugen Lovinescu, de exemplu, critic literar şi
51 W. Landecker, Les types d’intégration et leur mesure, în vol. Vocabulaire des sciences
sociales, éd. R. Boudon şi P. Lazarsfeld, Paris, 1965, p. 37-48.
46
scriitor renumit, cu un doctorat la Sorbona, după mai multe
tentative eşuate de a deveni titular la Universităţile din Iaşi şi
Bucureşti – unde a fost suplinitor la catedrele de istoria literaturii
române moderne şi de estetică literară (1911/ 2 şi 1918/ 9) – va
funcţiona ca profesor de liceu în capitală până la sfârşitul vieţii.
Această situaţie se datorează în parte temperamentului său, dar şi
circumstanţelor defavorabile, care nu au fost compensate printr-o
bună reprezentare socială prin intermediul reţelelor de influenţă
(inclusiv familiale), care ar fi putut modifica traiectoria carierei
sale52. Un destin asemănător au avut sociologul Dimitrie
Drăghicescu, psihologul Eduard Gruber53, istoricul literar I. Creţu
ş.a.; pentru ce au însemnat peripeţiile şi intrigile care au marcat
ocuparea unui post universitar, cazurile George Călinescu şi
Lucian Blaga sunt exemple ideale şi mai bine cunoscute
documentar54.
În cadrul acestei categorii, de integrare, câteva exemple sar cuveni menţionate, pentru a ilustra mecanismul succesului
profesional sub impulsul suplimentar al mariajului: Petru Răşcanu,
prezentat deja; Emil Panaitescu, căsătorit cu Maria-Sofia LahovaryKreţulescu, una din fiicele lui Al. Em. Lahovary, ministru
plenipotenţiar la Roma între 1917-1928 (despre care Sextil Puşcariu
îi scria lui I. Bianu la 2 octombrie 1927): “Colegul meu Panaitescu
mă roagă să-l recomand Academiei ca urmaş al lui Pârvan la
Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă insistenţă dacă l-aş
şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajiile pe care le are asupra
altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin socrul său – cu
Fiul unui profesor secundar, E. Lovinescu s-a căsătorit în 1915 cu Ecaterina
Bălăcioiu, originară din comuna Mierea-Birnici (jud. Dolj), după terminarea
studiilor la Facultatea de litere şi filozofie; soţia i-a adus ca dotă o rentă anuală de
2000 lei şi alte valori de 8000 lei (cf. Arh. St. Bucureşti, Tribunal, secţia III. Acte dotale,
dos. 158/1915). Vezi şi C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în
„Manuscriptum”, 4/ 1981, p. 150-160.
53 Acesta era căsătorit cu Virginia Livia Micle (cf. Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii,
dos. 284/1891), fiica Veronicăi Micle şi a lui Ştefan Micle.
54 Vezi Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, şi Viaţa lui Lucian Blaga, citate deja.
52
47
cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani, şi felul lui
simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere ştiinţific sunt
sigur că nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea continua
moştenirea lui Pârvan”)55; Lucian Blaga s-a căsătorit cu Cornelia,
fiica lui Coriolan Brediceanu – jurist şi deputat în Dieta ungară – şi
sora avocaţilor Tiberiu – fost director al Băncii „Albina” din
Braşov, membru în Consiliul Dirigent din Transilvania, membru
corespondent al Academei etc – şi Caius, delegatul României la
Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), ministru de stat (19211922), ministru plenipotenţiar la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena;
Fl. Ştefănescu-Goangă s-a căsătorit cu Elena Papadopol,
descendenta unei familii foarte bogate, fapt ce-i va permite
viitorului universitar să-şi continue studiile în Germania şi să
obţină doctoratul; Aurel Pampu a devenit ginerele lui Virgil
Bărbat, din postura de student favorit al acestuia, cu sprijinul
căruia a urmat cursuri de specializare la Viena, unde a lucrat cu
Anna Freud la „Psychoanalytische Ambulatorium”, cu Alfred
Adler, Karl Bühler ş.a., iar la Paris şi-a pregătit doctoratul pe lângă
celebrii Wallon (Collège de France), Guillaume, Halbwachs şi
Fauconnet (Sorbona).
Strategii specializate şi de reproducere. Cu toate că
acestea sunt mult mai bine reprezentate în cadrul profesiilor
liberale (medici, jurişti), ele sunt prezente şi la universitarii
„literari”. Alianţele aparţinând acestui tip par să asculte de un
model imuabil ce urmăreşte prelungirea şi amplificarea atuurilor
sociale existente. În cazul nostru este vorba de alianţe concepute în
interiorul corpului universitar, care se manifestă ca o strategie de
integrare repetată. Cu titlu de exemplu menţionăm două familii în
interiorul cărora asistăm atât la strategii specializate, cât şi la
strategii de schimbare.
55
Scrisori către I. Bianu, III, p. 631.
48
Mai întâi familia Densusianu. Vizantie Pop (preot),
căsătorit cu o fiică de preot, au avut patru băieţi şi trei fete ; doi
dintre băieţi au urmat o carieră eclesiastică, în timp ce Iulia, una
din fiice, s-a măritat cu D. Darie, de aceeaşi profesie. Alţi doi băieţi,
Aron şi Nicolae, au realizat schimbarea, făcând studii de drept; cu
toate acestea, ei au fost mai mult interesaţi de filologie şi istorie.
Din căsătoria lui Aron Densusianu – ajuns profesor la Facultatea
de litere şi filosofie din Iaşi – cu Elena Circa au rezultat mai mulţi
copii, din care Ovid Densusianu a devenit titularul catedrei de
filologie modernă la Bucureşti, Eliza s-a căsătorit cu Vespasian
Erbiceanu (consilier la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie,
membru corespondent al Academiei Române), iar Elena, medic şi
universitar, a devenit soţia lui Emil Puşcariu (cu o genealogie
impresionantă), profesor la Facultatea de medicină din Iaşi, vărul
filologului Sextil Puşcariu56. La rândul său, Ovid Densusianu s-a
căsătorit cu Elena Bacaloglu – absolventă a Facultăţilor de litere
din Bucureşti şi Paris, sora lui C. Bacaloglu, profesor la Facultatea
de medicină – scriitoare şi mesageră a culturii româneşti în
străinătate, cu care a avut un fiu, Ovid, licenţiat în litere şi filozofie,
publicist, funcţionar la direcţia presei a Ministerului de Interne şi
secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sunt doar câteva
repere care definesc un proces de reproducere în cadrul aceluiaşi
corp profesional, care în fapt este mult mai complex prin
ramificaţiile genealogice.
Un al doilea exemplu ar fi familia Giurescu, descendentă
din micul proprietar de pământ Dumitrache Giurescu. Unul din fiii
săi, Costache, a renunţat la munca câmpului pentru a deveni
comerciant la Focşani. Primul său fiu, Constantin, a urmat
Facultatea de litere, devenind apoi conferenţiar la istorie, secretar
general al Ministerului Instrucţiunii Publice, rectorul seminarului
Şcolii Normale Superioare, directorul Serviciului arhivistic al
56 Vezi Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed.
Clusium, 1998, p. 82, 98, 99 ş.a.
49
Ministerului Afacerilor Străine, membru al Academiei Române etc.
Din căsătoria lui cu Elena Antonescu, descendenta unei bogate
familii de comercianţi din Focşani, au rezultat doi băieţi şi o fată,
din care Constantin, cel mai mare, a urmat aceeaşi carieră,
devenind profesor universitar de istoria românilor. Cu un an
înainte de concursul pentru titularizare, s-a căsătorit cu MariaSimona, fiica unui alt universitar influent, Simion Mehedinţi. Fiul
lor mai mare, Dinu, a devenit şi el profesor de istorie la Institutul
de Arte Frumoase din Bucureşti, a predat apoi la Universităţi din
Statele Unite, iar după schimbarea regimului – în 1989 – s-a
reîntors în ţară, la aceeaşi Universitate unde au predat bunicul şi
tatăl său.
Iată deci, pe scurt, două ilustrări a unei strategii ce a putut
deveni funcţională în măsura în care ea a acoperit un anume câmp
intelectual. Iar aceste exemple nu sunt singurele. S-ar putea adăuga
cazul familiei Naum: din cei doi fii ai lui Anton Naum, profesor la
catedra de limba şi literatura franceză din Iaşi, Alexandru a
devenit conferenţiar de istoria artei la aceeaşi facultate, în timp ce
Teodor a devenit profesor de latină la Universitatea din Cluj,
căsătorindu-se destul de târziu cu Adina T. Antonescu, fiica
arheologului ieşean, amintit deja, şi nepoata lui Şt. Vârgolici57. În
general, se poate afirma că elitele universitare, îndeosebi cele ale
facultăţilor de litere şi filozofie, au fost defavorizate ca urmare a
procesului de relativă autonomizare instituţională şi a numărului
oarecum redus al corpului didactic, iar alianţele cu reprezentanţii
altor domenii de activitate n-au dat întotdeauna rezultate. Cele
câteva cazuri de endogamie nu pot încă sugera valoarea acestui
demers, mai ales din cauza timpului (abia trei generaţii). În fine,
acest grup a fost marcat după 1945 de circumstanţe particulare,
prin schimbările sociale, politice şi culturale profunde, care au pus
în cauză regulile tradiţionale de reproducere. În acest context
57 Este de remarcat că Şt. Vârgolici, Anton Naum şi Teohari Antonescu au fost
membri fideli ai „Junimii”.
50
constatăm că, după instaurarea regimului comunist, cea mai mare
parte din descendenţii membrilor eşantionului nostru au adoptat
alte strategii şi conduite adaptate noilor realităţi (de pildă căsătoria
cu reprezentantele „proletariatului”, cu fiice de „ilegalişti”) sau au
fost victimele epurărilor şi marginalizării pe considerente
„genealogice”.
Pe de altă parte, când se vorbeşte de autoreproducere nu
trebuie uitate specificităţile în ceea ce priveşte descendenţii fiecărei
familii: numărul copiilor (Ion Paul a avut şase copii, din care doar
Alma a urmat facultatea de litere, iar Radu Paul a încercat zadarnic
să ocupe o poziţie de titular la Universitatea din Cluj, din acest
motiv în 1940 mutându-se la Facultatea de litere din Bucureşti58; G.
Ibrăileanu n-a avut decât o fiică, care nu a continuat profesia
tatălui; din cei patru copii ai lui Fl. Ştefănescu-Goangă doar Sanda
a urmat facultatea de litere şi filosofie, ceilalţi urmând politehnica
sau arhitectura; Silviu Dragomir n-a avut copii59 etc); sexul lor (din
cei trei copii – două fete şi un băiat – ai lui Al. Tzigara-Samurcaş,
care cu toţii au îmbrăţişat cariere artistice, doar prin căsătoria Anei
cu istoricul Mihai Berza s-a mai perpetuat în familie profesia; sau
Ioan Lupaş, în cazul căruia două fete au absolvit facultatea de
litere, iar băiatul pe cea de drept etc60); numărul celor care au
depăşit adolescenţa (de pildă, din 13 copii ai lui Costache Giurescu
doar patru au ajuns la maturitate; C. Marinescu, căsătorit cu Zoe
58 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 621/1940. Împotriva lui a
existat o opoziţie permanentă, orice încercare de a obţine o poziţie stabilă soldânduse cu eşec, motiv pentru care a protestat în repetate rânduri, deşi lucrările lui îl
recomandă şi acum ca un valoros estetician.
59 Silviu Dragomir era căsătorit cu Flora Herboi (rudă apropiată cu soţia lui Vasile
Goldiş, ministru al Transilvaniei în 1919, care în epocă a avut un rol important în
cooptarea corpului profesoral pentru Universitatea din Cluj).
60 Minerva Lupaş a devenit soţia sculptorului Vlasiu, iar Hortensia, căsătorită cu
avocatul Georgescu, după incidentul invocat mai sus cu Gh. Duzinchevici a plecat
de la Universitate, devenind ulterior costumieră de mare talent în cinematografie.
Semproniu s-a căsătorit cu Lia Boilă (fiica lui Zaharia Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu)
şi au avut două fete, Ana Lupaş – preşedintă a Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj –
şi Mariana, absolventă a facultăţii de litere, stabilită în Franţa.
51
Balş, a avut doi copii, din care Dinu a murit de septicemie pe când
era la liceu, iar Marica a dispărut şi ea prematur, pe vremea când
lucra la UNESCO ca secretară a marelui medievist Robert
Fawtier61); integritatea fizică şi psihică (fiul lui M. Dragomirescu,
de exemplu, bolnav mintal şi mort de tânăr) etc.
Strategiile de cumul. Prin aceasta s-a căutat fie lărgirea
structurii capitalului de plecare, fără a ţine seama neapărat de un
interes imediat, fie consolidarea unei solidarităţi profesionale sau
politice. Pentru acest ultim caz este suficient să menţionăm alianţa
dintre N. Iorga şi I. Bogdan întărită şi de căsătoria celui dintâi cu
sora slavistului care, caz unic în istoria universităţilor româneşti, a
controlat vreme de aproape două decenii pârghiile administrative
ale domeniului (ca decan şi rector); acesta mai avea încă doi fraţi
universitari, Gheorghe (la Facultatea de litere din Cluj) şi Ştefan (la
Facultatea de Farmacie din Bucureşti), fără să mai vorbim de alte
ramificaţii influente rezultate dintr-un impresionant arbore
genealogic62. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan cu Silvia, fiica
industriaşului Ioan Christescu şi nepoata Mariei I. Bogdan, născută
Colţescu.
Acest tip a putut antrena o strategie a substituţiei care,
alături de achiziţiile intelectuale iniţiale, a presupus crearea unei
reţele de protectori bine plasaţi (reţea consolidată şi pe calea
alianţelor familiale) şi utilizarea lor pe filierele administrative. Este
tocmai ceea ce sugerează analiza conflictului între generaţiile de
istorici de la finele secolului XIX şi începutul celui următor63. Abia
după 1945 epurările directe sau discrete au putut sparge
Vezi Jean d’Ormesson, Marica, în „Le Figaro”, samdi 17 mars 1984, p. 25.
Ion Colan, Câteva date despre familia lui Ioan Bogdan, în „Romanoslavica”, XIII,
1966, p. 273-282; Bogdanii – o familie de cărturari, coord. Steluţa Pestrea-Suciu şi
Monica Tatuşescu, Braşov, Biblioteca „G. Bariţiu”, 1994.
63 Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul
sececolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.
61
62
52
solidarităţile diverselor clanuri profesionale, politice sau familiale,
pentru a instaura alte solidarităţi care ar merita şi ele analizate.
Titu Maiorescu a fost de asemenea un cumulard. Fiul
calculat şi raţional al profesorului universitar Ioan Maiorescu –
înalt funcţionar de stat în mai multe rânduri – face figură aparte
prin maniera de a înţelege şi realiza un micro-univers
intelectocratic. Numic nu se petrecea la întâmplare în cadrul
proiectelor lui: formarea profesională, realizarea unei reţele eficace
de prieteni, discipoli, alianţe etc. Reţinând doar ceea ce ar interesa
în studiul de faţă, trebuie menţionat succesul său de a lega, încă
din perioada studiilor berlineze, prietenii solide cu persoane
influente ale timpului, precum Rosetteştii şi Sturdzeştii. La un an
după revenirea în România a reuşit, graţie relaţiei cu Th. Rosetti, să
devină profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi şi director de
gimnaziu, polarizând în jurul său capacităţile progresiste ale
momentului prin intermediul societăţii „Junimea”, care va
influenţa profund viaţa culturală a ţării. În ceea ce priveşte
căsătoria sa, a devenit încă din perioada studiilor la Berlin ginerele
consilierului de justiţie Kremnitz, lucru care i-a servit ulterior să
stabilească excelente relaţii cu Casa Regală a Romîniei (prin
intermediul lui Wilhelm Kremnitz, medicul familiei regale, fratele
Clarei Maiorescu şi soţul Mitei, una din apropiatele reginei
Elisabeta). Corespondenţa lui Maiorescu cu sora lui Emilia sau cu
prietenii (mai ales cu Th. Rosetti) dezvăluie interesul care a stat la
baza căsătoriei lui cu Clara; iar evenimentele care au urmat
confirmă în oarecare măsură. După o sumă de infidelităţi,
Maiorescu a divorţat şi s-a căsătorit cu Ana Rosetti, descendenta
unei familii cu o bogată genealogie şi un ascendent important
asupra familiei regale: tatăl ei – Radu D. Rosetti, fost prefect al
Poliţiei Capitalei; mama – Casia, vara lui C. A. Rosetti şi una din
apropiatele palatului regal; surorile ei – Zoe, doamnă de companie
a Carmen Sylvei, căsătorită cu Achile Bengescu, şi Maria, soţia lui
53
Iacob Negruzzi64.. Sau alt exemplu: Al. Tzigara-Samurcaş, căsătorit
în 1900 cu Maria, fiica lui Al. Cantacuzino şi a Corneliei (născută
Boldur-Costaki), moştenitoare a averii primului ei soţ, decedat,
prinţul Gr. Gr. Sturdza. Iată deci câteva repere susceptibile a
configura o strategie de acumulare care, în alte cazuri, a eşuat (de
exemplu Alexandru Philippide, căsătorit prima oară cu Johanna
Minckwitz, de origine nobiliară şi cu preocupări erudite).
Alături de alţi cumularzi, precum Al. Odobescu, Gh. I.
Brătianu, A. D. Xenopol, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu etc, mai
putem aminti cazul lui Ioan Ursu, devenit profesor universitar pe
cale meritocratică, care la aproape 40 de ani s-a căsătorit cu
Lucreţia, fiica colonelului Eremia Grigorescu din prima lui
căsătorie cu Elena Arapu, având ca naş de cununie pe istoricul A.
D. Xenopol65. Andrei Vizanti, căsătorit întâia dată cu Elena Stroi66,
se recăsătoreşte în 1890 cu Ecaterina Millo67, fiica colonelului Al.
Millo şi a Ecaterinei, născută Bibescu. Alexandru Rosetti,
descendent dintr-o veche şi celebră familie, s-a căsătorit cu fiica
profesorului de matematică Rallet de la Universitatea din Iaşi, în
vreme ce un frate de-al său era căsătorit cu o Miclescu, nepoată a
lui Iacob Negruzzi. Liviu Rusu a avut ca soţie pe Christina, fiica dr.
Ştefan Calcef, medic colonel în armata română şi unul din
fondatorii Cazinoului din Constanţa, participant la compania din
1913 şi decedat ulterior în primul război mondial, Regina Maria
fiind prezentă la înmormântare printr-un aghiotant; iar generalul
medic Constantin Ciapâru îi era bunic din partea mamei. Se
constată aşadar şi o tendinţa de deschidere spre mediile limitrofe,
un mare număr din reuşitele sociale ale profesorilor de la litere
Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, citată.
Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei conştiinţe. Ioan Ursu, citat, p. 149-150.
66 De care a divorţat, la cererea soţiei, la 30 noiembrie 1888.
67 Soţia lui Vizanti se născuse la Bucureşti, la 18 septembrie 1865, naş de botez
fiindu-i generalul Ioan Florescu (cf. Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii, dos. 335/
1890).
64
65
54
datorându-se acestei capacităţi de a acumula, prin moştenire sau
alianţă, mai multe specii de capital.
Cu toate aceste sugestii pe care le-am oferit până acum,
concluzia care se impune este aceea că procesul de acumulare a
anumitor poziţii importante poate fi depistat începând cu analiza
datelor mai puţin luate în calcul până acum de istoriografie.
Facilităţile şi rapiditatea ascensiunii spre vârful piramidei
reprezintă, fără îndoială, funcţii ale capitalului intelectual şi social
de plecare. Însă nu trebuie să omitem din anchetele ulterioare
concurenţa exercitată şi de alte elemente, din care noi, acum, am
abordat doar pe cel al alianţelor familiale.
55
56
STRATEGII MATRIMONIALE ÎN MEDIUL UNIVERSITAR
ROMÂNESC LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX.
CAZUL NICOLAE IORGA
Legitimarea meritocraţiei în a doua jumătate a sec. XIX şi a
corolarului ei, concurenţa, impune fiecărui individ o anumită
strategie în edificarea traiectoriei profesionale. Dobândirea
atuurilor decisive în competiţia cu semenii devine o problemă
concretă a existenţei, determinând astfel adoptarea unor conduite
sociale menite să contribuie la succesul personal. Studierea acestor
strategii necesită un demers analitic extrem de complex tocmai
datorită imensului număr de variabile ce trebuie luate în discuţie
(variabile de ordin demografic, social, cultural, politico-ideologic,
financiar, genealogic etc), dar şi a elementelor ce configurează
calităţile morale şi spirituale ale individului; este evident că
structura bio-psihologică reprezintă un suport fundamental ce nu
poate fi neglijat într-un atare demers.
În cazul universitarilor este mult mai dificil de a
întreprinde o analiză sistematică, întrucât principiul meritocratic
intră în concurenţă cu numeroase alte sisteme. Dincolo de reuşita
şcolară, ce rămâne totuşi o determinantă personală, se impun şi
mecanisme exterioare ale selecţionării şi ale perenităţii şanselor de
acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului şi al capacităţii
are o valoare mai mult simbolică decât reală. Încă cel puţin doi
57
factori sunt de importanţă hotărâtoare: şansa conjuncturală şi
strategia matrimonială. În cadrul universităţilor, fiecare disciplină
ştiinţifică îşi are propriile reguli de funcţionare ce sunt supuse unei
mobilităţi deosebit de complexe. Accesul în rândurile corpului
universitar se bazează, în primul rând, pe o selecţie intelectuală
prealabilă. Faptul acesta dă naştere unei concurenţe, unei lupte
între indivizi, fiecare gândind să devanseze potenţialii rivali printrun cumul de diferenţe, decisive în funcţie de conjunctura
momentului. Iar principalul factor circumstanţial rezidă şi în
evoluţia morfologică a câmpului universitar: impunerea unor noi
discipline şi crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin
pensionări, decese, suspendări), întemeierea unor instituţii
superioare de învăţămant etc. Cât priveşte strategiile
matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un
argument esenţial, argument ce condiţioneză viitoare conduite
sociale, cu reverberaţii de neimaginat uneori: mariajul contribuie la
întregirea capitalului social iniţial, constituindu-se astfel un
ansamblu unitar de resurse existente sau potenţiale, întemeiat pe
funcţionarea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin
instituţionalizate care crează legături permanente şi utile. Altfel
spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială
conştientă sau inconştientă, orientate spre instituirea sau
reproducerea unor relaţii direct utilizabile pe termen scurt sau
lung.
Abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce lămuriri
considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viaţa publică, al cărei
resort intim se bazează, fără îndoială, pe viaţa privată. Reuşita
mariajului este una din condiţiile fundamentale care va face din
anumiţi indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau,
dimpotrivă, eşecul va constitui o piedică în calea oricărei
ascensiuni. Iată de ce piaţa matrimonială este unul din locurile
privilegiate în care se negociază, se transmite şi se realizează
58
diversele tipuri de „moşteniri”68, iar acţiunea de a face un bun
mariaj angajează totalitatea persoanei, cu întregul ansamblu de
atribute69. Dacă pe de o parte, prin căsătorie, se dezvoltă un sistem
de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care
funcţia de asigurare nu este neglijabilă, pe de altă parte nu putem
omite şi alte semnificaţii: mariajul, mai mult decât un angajament
social, crează un fel de ordine prin care viaţa indivizilor capătă
sens. Din această perspectivă, el este definit ca locul central de
autorealizare, de dobândire a identităţii şi de structurare
normativă a societăţii înconjurătoare70. Iată de ce indivizii găsesc în
organizarea familială un principiu de funcţionare relativ atrăgător
şi avantajos, chiar dacă diversele substitute (intelectuale, politice,
mondene, hoby etc.) concurează binele şi serviciile produse printro unitate domestică şi duc adeseori la o discontinuitate afectivă.
Problema ce ne-o punem este de a degaja, prin analiza
componentelor sociale, economice şi conjuncturale, diversele tipuri
de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul
1860-1960 şi a discerne schimbările ce au loc sub acest aspect. Neam oprit mai întâi asupra universitarilor întrucât acest grup, spre
deosebire de alte categorii sociale, manifestă o mai mare
deschidere şi mobilitate, inaugurând pe plan matrimonial
configuraţii evident înnoitoare – fapt caracteristic societăţilor
moderne.
În stadiul actual al interesului faţă de această temă
demersul nu este deloc uşor. Biografiile existente sau notiţele
redactate în diverse enciclopedii ori dicţionare au sacrificat
informaţii utile, făcându-le deseori inoperante. Lipsesc aşadar
tocmai acele instrumente de lucru comode şi clare, care să permită
68 P. Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în „Actes de le recherche en sciences
sociale”, no. 31, janvier 1980, p. 2
69 A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la
recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97.
70 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realité, în vol. P. L. Berger,
Affrontés à la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.
59
accesul la două tipuri de informaţii: date sociale şi prosopografice,
ce ar da putinţa unor comparaţii în timp şi spaţiu social; date
calitative (bibliografie sumară, opţiuni politice şi ideologice,
credinţe religioase, activităţi extrauniversitare etc), care să
faciliteze cercetarea contextului social şi ideologic. Cu minime
excepţii, cea mai mare parte a monografiilor dedicate
intelectualilor români ce au ocupat o catedră universitară trec sub
tăcere sau tratează superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat
doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape
întotdeauna deoparte originile sociale ale soţie, cuantumul
aportului dotal, eventualele avantaje rezultate din legăturile de
rudenie, dinamica schimbărilor intervenite într-o familie de-a
lungul mai multor generaţii prin intermediul căsătoriei, fapt ce
exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general, socioistoric, al strategiilor matrimoniale.
Este cât se poate de limpede că în această primă etapă a
cercetărilor, realizarea unui recensământ exhaustiv al elitelor
intelectuale, cu toate informaţiile necesare analizei, devine
imposibilă.. Putem totuşi întocmi o clasificare generală a marilor
tipuri de strategii pornind de la câteva eşantioane, tipuri concrete
bine cunoscute. Acest mod de analiză va oferi însă o imagine
abstractă pe plan individual întrucât, în realitate, evaluarea trebuie
făcută global, ţinând cont de ponderea atuurilor şi handicapurile
celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i caracterizează, de
regulile matrimoniale ce domină epoca etc.
Am luat în discuţie cazul lui Nicolae Iorga deoarece
sesizăm o varietate a elementelor ce compun mecanismul
selecţionării soţiilor în rândul elitei intelectuale, oferind totodată
acea asimetrie ce confirmă – prin comparaţie – caracterul dominant
al funcţiei de ascensiune socială. Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar
momente, în lungul proces de acumulare, de punere în valoare –
eventual de conversie – a capitalurilor dobândite sub diverse
forme. Abordarea de faţă nu va aduce prea multe informaţii noi
60
sub aspectul erudiţiei, ci va urmări să constituie o meditaţie
suplimentară pentru viitoarele sistematizări.
*
Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează faptul că la 15
aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la
Curtea de Casaţie71. Informaţia, cu toate amănuntele ceremoniei
suficient reflectate în presa locală72, încununează un şir de
evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au
monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean.
Născut la 5 iunie 1871 în Botoşani73 şi provenind dintr-o
familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul
tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe
rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o
pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi
minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile
liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă
de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras
sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat
congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri
intelectuale74.
După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe
primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888
Arh. St. Iaşi, Tribunal sect. III. Căsătorii, dos. 8520/1890.
„Curierul român”, V, 1890, nr. 11 din 8 aprilie, p. 3; „Libertatea”, II, 1890, nr. 61
din 12 aprilie, p. 3.
73 Actul de naştere al d-lui N. Iorga, în vol. Lui Nicolae Iorga. Omagiu 1872- 5/18 iunie
1921, Craiova, Ed. Ramuri, 1921, p. 349.
74 I. V. Luca, Situaţia şcolară a lui N. Iorga din anul 1885-1886, în „Anuarul Liceului
Laurian din Botoşani”, Botoşani, 1930-1931, p. 31-32; Gh. Ungureanu, N. Iorga, şcolar
la Liceul Naţional din Iaşi şi câteva date inedite despre familia sa, în „Anuarul Liceului
Naţional din Iaşi”, Iaşi, 1941-1942, p. 5-19; B. Theodorescu, Biografia şcolară a lui N.
Iorga, Bucureşti, 1970, 311 p.
71
72
61
printre studenţii facultăţii de litere a Universităţii din localitate,
devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la
o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă
examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină
licenţiat „magna cum laude”8.
Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea
„fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i
va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât
de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent
de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în O viaţă de om aşa cum a
fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie
strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu,
Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc)9. În
realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei
nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi
intelectuale10, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie
modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi
şansa reuşitei în ierarhia sistemului.
Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.
D. Xenopol, profesor la Universitatea ieşeană, cu intime relaţii în
rândul intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în
cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei
organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând
cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în
cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg
corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N.
Vezi Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos. 229 B/1888, precum şi dos. 883/1888, f.
51; 884/1889, f. 11, 43, 66.
9 B. Theodorescu, Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga, Bucureşti,
1947, 85 p.; Şt. S. Gorovei, Mihai S. Rădulescu, Strămoşii cunoscuţi ai lui N. Iorga, în
„Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, VII-VIII, 1985-1986, p. 427-443.
10 Cf. Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 133.
8
62
Culianu11, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la
junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe
atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 189012. „Fără să mă întrebe nimeni –
mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de
gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe
viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”13, fapt
îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob
Negruzzi. Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt.
Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o
aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a
elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere
intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce
controlau diverse pârghii ale statului14. Fără îndoială că Iorga avea
merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu,
ce a reuşit aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un
an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în
panteonul culturii române, nu s-a bucurat de aceleaşi onoruri şi
facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de
litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste.
Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două
probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o
parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 399-400.
Scrisori către N. Iorga, I, ediţie B. Theodorescu, Bucureşti, 1972, p. 3. Pentru rolul
jucat de Xenopol în destinul lui N. Iorga vezi şi A. D. Xenopol, Un ultim cuvânt
pentru d. N. Iorga, în „Românul”, an. 47, 1903, nr. 136 (27) din 9 octombrie.
13 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1984, p.116.
14 Vezi Sorin Alexandrescu, „Junimea”: Discours politique et discours culturel, în Libra.
Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire,
éd. Par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-49. „Junimea
este o şcoală de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate domeniile
vieţii publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie ce asigură
membrilor ei funcţii şi promovări sociale”(p. 51).
11
12
63
unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile
situaţii materiale.
În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar
însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu,
anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul
că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la
aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de
notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni
Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru15.
Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi),
Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari
agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare
poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de
căpitan)16. O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga,
decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul
viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un
eventual „eşec“ trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i
asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare.
Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem
deja indică evident că A. D. Xenopol este mijlocitorul şi
susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu17. Se apela la o
alianţă locală, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii
legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare
importanţă pentru Iorga în acel moment.
Scrisori către N. Iorga, I, p.101-102, 127-128.
Din actul de naştere al Ecaterinei aflăm: tatăl - Costache, n. 1826, greco-ortodox,
agricultor; mama - Profira, n. 1838; unchi de pe tată – Grigore, n. 1836, agricultor;
Gavrilă, n. 1832, ofiţer (cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos. 219/1888, f. 2).
17 Cât priveşte cariera de studentă a Ecaterinei Botez, constatăm că până în 1892 îşi
trecuse toate examenele cu excepţia celui de istoria românilor la A. D. Xenopol. Cu
toate eforturile depuse, nici în 1897 nu reuşise să obţină notă de trecere la această
materie predată tocmai de protectorul lui Iorga. Motivaţiile ar putea fi găsite în
evenimentele începutului de an 1890? (cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos.
892/1897, f. 2). Oricum, la 24 ianuarie 1890, D. Evolceanu vedea în Ecaterina „o
fiinţă atât de drăgălaşă cu lacrimi în ochi” (Scrisori către N. Iorga, I, p. 102).
15
16
64
Membru fidel al societăţii „Junimea” din 1872, Vasile
Tasu18 era unul din „cei trei români” (alături de G. Panu şi Al.
Lambrior), care împreună cu A. D. Xenopol aveau să dea un nou
impuls interesului asupra istoriei naţionale, într-o ambianţă ce la
începuturi se arăta refractară faţă de acest domeniu. Ani de-a
rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor
la catedra de Drept civil roman a Universităţii locale (între 15
octombrie 1874-1 aprilie 1876 şi 1 iunie 1880-15 aprilie 1881), iar
mai apoi consilier la Curtea de Casaţie19, Tasu ocupa aşadar un loc
de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. De altfel, la scurt timp
după anunţarea intenţiilor matrimoniale, Iorga îşi face apariţia
alături de viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creangă –
moment ce a reunit o parte din prietenii şi cunoscuţii defunctului:
A. C. Cuza, C. D. Anghel, V. M. Burlă, Artur Stavri, C. Evolceanu
ş.a. Prin intermediul lui Tasu începe să publice, din februarie 1890,
în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte
pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi
stabilit temporar la Iaşi20. Este un moment în care, prin intermediul
primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile
pentru viitorul carierei sale.
Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce
determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i
prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi,
printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă
veşnic ce mai ştiu în această afacere de dragoste a ta. Le răspund că
nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar
dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau
Vaile Tasu, născut în noiembrie 1844 la Baia (jud. Suceava); părinţii: Neculai
(+1854) şi Safta (+1860). Căsătorit la 11 aprilie 1871 cu Eleonora Pop, născută la 26
noiembrie 1854 în Iaşi; părinţii: Dimitrie şi Elena (+26 noiembrie 1855), domiciliaţi
în Tecuci (cf. Arh. St. Iaşi, Tribunal secţ. III. Căsătorii, dos. 1885/1871).
19 Funcţia din cadul Curţii de Casaţie era şi ea rezultatul unei strategii politice, în
sens larg. Oricum era bine retribuită, leafa fiind ceva mai mare decât a unui
ministru plenipotenţiar cat. I sau a unui general de brigadă.
20 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, p. 123.
18
65
fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul
ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”21.
Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare
strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului
istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe
taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala
militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890). La 23 martie
Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40
de lei (aproape echivalentul pensiei lunare), bani împrumutaţi de
la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei22. Or, căsătoria
venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe langă
stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200
lei23. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune
neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său.
Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine
deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce
priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează
afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte
producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la
catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B.
P. Haşdeu, T. Maiorescu, J. Negruzzi, D. A. Sturdza, A. D.
Xenopol, I. Caragiani, Ionescu-Gion ş.a., în vreme ce proaspăta
soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de
„secretar general” al istoricului în formare24.
Iată cum surprinde Teoharie Antonescu atmosfera
familială a cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce
evidenţiază şi un succint portret al cărturarului în formare: „Şade
cu nevasta în mansardă, o odaie mică şi două paturi, cu un lighean
murdar şi negre pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o
Scrisori către N. Iorga, I, p. 127-128.
Ibidem, p. 29, 31.
23 Ibidem, p. 64. Pentru o justă comparaţie, leafa unui profesor de gimnaziu era în jur
de 200 lei.
24 Ibidem, p. 63-99.
21
22
66
masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca
ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă;
mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori foarte
puţin comozi. Lucrurile aşa de bătrâne, ar fi păcat să n-aibă
asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna
Iorga a făcut o omletă pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a
fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ. […] Am mâncat
numai ouăle în corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir
lung, creţ şi gros, de culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că dna Iorga are părul cu totul negru? Plăcerea acestei noi descoperiri
m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ş-apoi era
fum şi aer de bucătărie. […] Aoleu, şi Iorga ce om! Cu cât intru în
mai deaproape legături cu dânsul şi-l studiez mai cu deamănuntul,
tot nu mă pot dezbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată
câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul meu
trimis lui Xenopol şi încă neapărut, el lăsând vorba, care fără
îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că
Xenopol e nemulţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca
recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. […] O altă
observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului.
Vorbeam despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga cu o
insistenţă curioasă îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu
ştiu de cine, ieşită în ediţia Şaraga cu 1 leu volumul. Era o carte
foarte neplăcută şi la aspect, şi la cuprins. Autorul nu părea să aibă
un gust destul de ales, de fin în copierea bucăţilor mai de valoare.
Am citit pe sărite şi am închis-o foarte în grabă; îmi venise straşnic
să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare de seamă, sau scurte
notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori
mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate am citit,
ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc ca să fie cartea citită.
Era notiţa biografică asupra lui Iorga. […] Ieşea din notiţă că Iorga
67
e un scriitor de o «erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă»
surprinzătoare”25.
Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea
catedrei de istorie universală a Facultăţii de litere şi filosofie din
Bucureşti (1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment
ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia
sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind
o atmosferă familială perfectă26. Până spre finele anului 1899 nimic
nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria
manifesta – bunăoară la 3 octombrie 189927 – o deosebită grijă faţă
de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă
focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de smeură, că
eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc), Iorga scria la numai o
lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit
sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am
familie”28. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul
marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele
publicate de el în „L’indépendance roumaine”29, ce vizau
personalităţi consacrate ale culturii române precum B. P. Haşdeu,
V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu, A. D. Xenopol ş.a., au generat o
veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la
propunerea excluderii din Academie. Focul concentric al
adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial.
Teoharie Antonescu, Jurnal, text inedit aflat în Arhiva Muzeului literaturii
Române din Iaşi, nr. 8569/ 2, f. 2-4.
26 Din această căsătorie au rezultat următorii copii: Petru (1894-1965), ofiţer de
carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, căsătorit în 1927 cu Elena
Dumitrescu; Elena (1896-1898); Maria (1897); Florica (1898-1954), autoare a două
volume de versuri, căsătorită în 1918 cu colonelul D. Chirescu (1890-1980), cavaler
al ordinului „Mihai Viteazul” şi prefect de Storojineţ în timpul guvernării Iorga
(1931-1932).
27 Scrisori către N. Iorga, I, p. 597.
28 N. Iorga, Corespondenţă, I, ediţie Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1984, p. 125.
29 Reunite în Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest,
1899, şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucarest, 1900.
25
68
Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui
N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile
conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insistăm asupra
procesului de divorţ din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp
record. Şi nici asupra depoziţiei martorilor care au urmat întocmai
indicaţiile avocatului Stavri Predescu30. Reţinem doar că Iorga se
baza în faţa instanţei pe mărturiile lui Ioan Bogdan şi D.
Evolceanu, colegi de profesorat la Universitatea bucureşteană, ale
lui Ştefan Orăşanu, student al lui Iorga şi funcţionar la Biblioteca
Academiei, tot prin grija acestuia, şi nu în ultimul rând pe
complicitatea preşedintelui completului de judecată31.
Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne
inexplicabilă ca în multe alte cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca
o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale,
cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu
Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria
devenea în plan personal şansa unei „noi vieţi”32 nu numai prin
modificarea raporturilor sociale. În fond, mariajul şi divorţul sunt
două mijloace care permit atingerea aceluiaşi rezultat: împlinirea
personală, fericirea. Din această perspectivă, fragilitatea
căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci
sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale
asupra fericirii33. Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă
este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod
funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai
corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la
căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai
Scrisori către N. Iorga, I, p. 599-600.
Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediţie Andrei Pippidi, Bucureşti,
1991, p. 51-52.
32 Asupra acestui aspect, vezi C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Kohen, Divorce:
Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no. 1, p. 119-134.
33 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of
Social Issues”, 32, 1976, nr. 1, p.5-20 [p. 17].
30
31
69
era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un
context diferit. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi
interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun
„tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se
produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial
iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în
care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă
împotriva agresiunilor pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie
bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau
existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de
reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau
simbolice.
Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă
configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente
sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele
desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa,
rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea
unora din cauze.
Încă din vara anului 1899 N. Iorga se afla la Braşov,
lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de
Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează
des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o
parte din membrii familiei34, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o
atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai tarziu, aflat la
Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce
oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo!
Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi
zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe
din acestea, cu atat mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de
seară de la Braşov”35. Şi nu întâmplător, în vara lui 1900 va locui
vizavi de casa Bogdanilor, pe strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi
34 La 1898-1899 se aflau aici Elena Bogdan şi patru din copiii ei: Maria, Ecaterina,
Alexandru şi Lucia-Augusta.
35 N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p. 27.
70
Constantin Brâncoveanu). Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de
atmosfera conjugală („la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala
cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un
cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are defecte”36),
Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă
intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor
vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie. Pe neaştepate însă
interesul se îndreaptă spre Ecaterina, recent întoarsă acasă din
Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic Erzsébet37.
1900 devine un an plin de nelinişti şi incertitudini pentru
Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate
de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi
Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la
finalitatea mult aşteptată38.. Astfel, la 4/ 17 februarie 1901, în
biserica Sfântu Nicolae din Scheii Braşovului, a avut loc cununia,
naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş39.
O asemenea alianţă familială nu era fără semnificaţii.
Originar din Şcheii Braşovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11
copii ai unei familii care prin intermediul învăţăturii şi al
înrudirilor a ocupat un loc dominant în mediul intelectual
românesc40. Din fraţii acestuia s-au remarcat: Gheorghe BogdanDuică, profesor la liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, care
prin anii 1898-1900 se afla în foarte strânse relaţii cu Titu
Maiorescu şi se bucura de un bun renume pentru pertinentele
studii de critică literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919, ca
membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din
Ibidem, p. 33.
Maria (1873-1963) se va căsători mai apoi cu Grigore Popescu, proprietar în
Topliţa, în mai 1902. S-ar părea că Iorga avea un contracandidat la mâna Catincăi în
persoana lui Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea.
38 Logodna lui N. Iorga cu Catinca Bogdan este anunţată de „Tribuna poporului”
(Arad), V, 1901, nr. 16 din 25 ianuarie/ 7 februarie, p. 3.
39 Soţia acestuia, Maria Tzigara, se înrudea cu Zulnia Iorga.
40 I. Ciolan, Cateva date despre familia Ioan Bogdan. Pe marginea unor scrisori şi
documente inedite, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p. 273-283.
36
37
71
Cluj; Ştefan, profesor la Facultatea de farmacie din Bucureşti;
Alexandru, doctor în filologie, profesor la liceul românesc din
Braşov; Iordan, absolvent al Facultăţii de farmacie; Aurel, ofiţer
ajuns până la gradul de general; iar dintre surori Elena, căsătorită
cu avocatul Dumitru Pop, şi Lucia-Augusta, căsătorită cu un ofiţer
(Herman Seicher) şi o vreme colaboratoare a lui Iorga. Dintre toţi,
Ioan Bogdan este cel mai strălucit reprezentant al familiei, iar
înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol însemnat în viaţa
intelectuală din primele decenii ale veacului nostru. Specialist în
filologia slavo-romană şi profesor la Universitatea din Bucureşti, I.
Bogdan a fost un caz unic în istoria facultăţilor de litere româneşti,
dar atât de necesar în împlinirea unei strategii de grup: mai bine de
două decenii a fost decan al acestei instituţii (1898-1919), cu scurte
întreruperi, când a funcţionat ca prorector şi rector41.
Încă din 1898 cei doi se găsesc angrenaţi prin interese
comune într-o mişcare renovatoare a culturii noastre, momentul
indicând apariţia în sânul universitarilor bucureşteni a „două
direcţii” diferite de concepţii, a unui conflict de idei, dar şi de
generaţii. De o parte „tinerii”, triada critică ce reunea pe Dimitrie
Onciul, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga, pe de alta „bătrânii” (V. A.
Urechia, B. P. Haşdeu, Gr. G. Tocilescu, N. Quintescu ş.a.),
încorsetaţi într-un academism rigid şi conformist, neputincioşi în
acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi deziderate şi
programe coerente de muncă în domeniul universitar presupunea
însuşirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului. Iorga
şi Bogdan se vor angaja de acum într-o luptă în care jocul de culise,
cultivarea orgoliilor şi a slăbiciunilor vor sfârşi prin a-i face
atotputernici în cele mai înalte foruri ştiinţifice româneşti.
Corespondenţa dintre cei doi şi mărturiile contemporanilor, faptele
în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor instituţii sunt mai
C. N. Velichi, Ioan Bogdan şi reorganizarea Facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti,
în „Romanoslavica”, XV, 1967, p. 219-236. Ioan Bogdan era căsătorit cu Maria
Colţescu, a cărei nepoată Silvia, fiica industriaşului Ioan Christescu, a devenit soţia
lui Vasile Pârvan.
41
72
mult decat revelatoare. Se constată o strategie bine elaborată, în
care spiritul dictatorial era oarecum înstăpânit iar politica de cadre,
de plasare a discipolilor în posturi importante, îşi regăsea tradiţia
în politica junimistă din a doua jumătate a veacului XIX. Cu titlu
de exemplu, se poate constata că mai toţi – dar aproape toţi istoricii
universitari de renume din primele trei decenii ale secolului nostru
îşi datorează cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: G. I. Brătianu, Ilie
Bărbulescu, N. Bănescu, P. Cancel, C. C. Giurescu, Al. Lapedatu, I.
Lupaş, Ilie Minea, G. Oprescu, P. P. Panaitescu, V. Pârvan, Em.
Panaitescu, D. Russo, D. M. Teodorescu ş..a. Atotputernicia celor
doi s-a manifestat de la acordarea burselor de studii pentru
studenţi şi până la numirile universitare ori în sânul Academiei,
într-o manieră ce ar merita relevată, dar a cărei complexitate nu ne
permite să o reconstituim aici.
Ce a însemnat dispariţia lui Ioan Bogdan în 1919 se poate
lesne constata din însemnarea epistolară a lui Sextil Puşcariu,
datată 2 iunie 1923. Rămas aproape singur în faţa propriilor
discipoli, care reiterau oarecum evenimentele de la cumpăna dintre
secole, Iorga va deveni la rândul său victima unei alte generaţii ce
apela la aceleaşi strategii precum au făcut-o cândva mentorii lor.
„Ieri am avut la Academie – notează filologul clujan – ceea ce era
de aşteptat. După scenele turbulente din anii trecuţi şi tendinţa tot
mai pronunţată de dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respectăm şi-i
suntem cu adevărat prieteni, dar nu înţelegem să-l aprobăm în
toate capriciile şi neconsecvenţele sale, am hotarât să votăm, chiar
contra voinţei lui […]. El s-a înfuriat, a venit în sala de şedinţe şi îşi
scrise demisia, explicându-ne la cei de faţă cum el a fost totdeauna
terorizat, mai întâi de I. Bogdan, apoi de Onciul, acum de
Pârvan”42.
Ar fi prematură şi, oricum, prea vastă analiza efectelor
acestui ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale cărui
consecinţe s-au dovedit mai mult decât benefice în cariera
42
Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 634.
73
istoricului. Cert este însă faptul că Iorga a optat pentru acele soluţii
care să-i pună în valoare talentul, capacitatea intelectuală şi
temperamentul. În pragul secolului XIX se constată acea mutaţie
profundă în dinamica mariajelor din interiorul corpului profesoral
universitar, în care capitalul intelectual stă la baza strategiilor şi
atuurilor reuşitei profesionale. Iar cazul de mai sus nu este
singular în epocă. Aceleaşi conduite le întâlnim la familia
Densusenilor şi a Giureştilor, pentru a da doar două exemple cu
rezonanţă în cultura română şi o încărcătură genealogică bogată.
La eşecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fără
îndoială, faptul că acesta era un izolat într-un câmp în cadrul
căruia nu s-a putut acomoda atât prin vârstă, cât şi prin poziţie
socială, nivel intelectual şi habitudini. Prin socrul său, Vasile Tasu
– care nu-şi făcuse prezenţa în spaţiul cultural ieşean decât prin
câteva recenzii –, Iorga contactase la vremea respectivă legături
profitabile cu potentaţii unei generaţii ce nu-şi mai găseau locul şi
funcţionalitatea optimă în noul cadru de transformări sociale şi
culturale de la finele secolului XIX. Apoi, familia juristului era
puţin numeroasă: în afara Mariei, lipsită de studii superioare şi cu
un spirit mult prea casnic şi refractar noilor tipuri de convenienţe
sociale în care Iorga se implica tot mai mult, familia Tasu mai avea
un fiu, Vasile, nevăzător din naştere şi care, după studii strălucite
la Paris, a pus la noi bazele învăţământului pentru orbi. Nici
încercarea unor firave alianţe familiale (prin botezuri sau cununii)
nu au dat rezultate. Singura legătură cu mediul universitar era
Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu şi naş al fiicei lui Iorga din
prima căsătorie, Florica, legătură ce putea trece ca nesemnificativă
dacă luăm în seamă chiar şi numai vârsta elenistului: 65 ani în
1900.
Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitată şi de o
situaţie familială aproape similară. Amândoi au crescut în lipsa
tatălui, în medii ce aveau un sistem de valori şi habitudini de clasă
relativ identice; erau congeneri şi formaţi în acelaşi mediu
intelectual universitar (la Iaşi); opţiunile pentru viitoarele cariere,
74
în ambele familii, se îndreaptă spre profesiuni didactice, insuficient
plătite dar sigure, militare şi medicale.
Au fost acestea doar câteva consideraţii ce trebuie extinse
asupra întregului corp universitar în vederea definirii unei
tipologii complete a strategiilor matrimoniale, cu rezultate ce ar
putea fi fundamentale pentru morfologia câmpului intelectual
românesc.
75
PENTRU O ISTORIE A CUPLURILOR
ÎN MEDIUL INTELECTUAL ROMÂNESC
Deşi ar putea părea un aspect mai puţin interesant şi
semnificativ în reconstrucţia istoriei intelectualităţii româneşti,
abordarea dintr-o atare perspectivă este departe de a fi inutilă ori
extravagantă. Fără să exagerăm, se poate afirma că orice
investigaţie de acest tip îşi pierde din aspectul de intrigă
romanescă în profitul conturării unei veritabile istorii, în care
pârghiile ei motrice se află de fapt în culise, mult mai în adâncime
decât ne-ar place nouă să credem. Sub acest aspect, partea
„sentimentală” a fiinţei umane a constituit mereu unul din agenţii
principali ai dinamicii istoriei, şi oricât s-ar evita o astfel de
remarcă, faptul în sine rămâne o realitate pe care – mai mult sau
mai puţin explicit – cu toţii o recunoaştem.
De altfel, ne place sau nu, în mod cert se renunţă tot mai
mult la concepţia teleologică asupra istoriei, iar dacă – să zicem –
unul din marii sociologi contemporani a pus in discuţie
„dominaţia masculină”75, nu mai puţin adevărat este faptul că o
sumă de alte lucrări au venit să impună „femeia” ca veritabil
subiect al istoriei76. Între aceste două extreme însă, mereu se mai
Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Édition du Seuil, 1998.
Les femmes sujets d'histoire, sous la direction de Irène Corradin et Jacqueline
Martin, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe această
75
76
76
află câte ceva, ceva care poate stabili o mai firească relaţie între
istorie, structuri şi modele: este vorba de trăirea comună dintre
sexe, deopotriva lor participare la cursul istoriei. Dacă bărbatul s-a
aflat mai totdeauna sub luminile rampei, complementul său firesc
pare că a stat mereu în umbră, istoria de prea puţine ori scoţând la
iveală femeia ca determinantă a evoluţiei, măcar în aceeaşi
proporţie cu partenerul ei de viaţă.
Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru
obligatoriu al dezvoltării fiinţei umane. Realizarea unui cuplu nu
este doar un simplu angajament social şi sentimental, ci pune
ordine în viaţa indivizilor, dă sens existenţei, iar prin întemeierea
unei familii se crează de cele mai multe ori locul central de
autorealizare, de dobândire a unei identităţi, de structurare
normativă a realităţii înconjurătoare77. De aceea, indivizii găsesc în
organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ
atrăgător şi avantajos. Este adevărat şi faptul că diversele
substitute (intelectuale, politice, comerciale, hoby etc) concurează
plăcerile şi serviciile produse printr-o unitate domestică, dar
aceste prestaţii exterioare necontrolate duc – cum se va vedea şi
din analiza noastră – la o discontinuitate afectivă, la deformări de
personalitate uşor sesizabile de contemporani.
Aşadar, orice cuplu este o entitate originală, având propria
personalitate, propria sa istorie unică, dar care – în fond – reuneşte
două istorii a fiecăruia din parteneri. Este şi motivul pentru care se
impune o astfel de temă în cercetarea istorică. Nu poate exista o
temă, şi L'histoire sans les femmes est-elle possible?, sous la direction de Anne-Marie
Sohn et Françoise Thélamon, Rouen, Librairie Académique Perrin, 1998; Françoise
Thébaud, Écrire l'histoire des femmes, Fontenay-aux-Roses/ Saint-Cloud, ENS
Éditions, 1998; Pamela Cox, Futures for feminist histories, în „Gender and History”,
XI, 1999, no.1, p. 164-168; Alain Ballabriga, Christine Bard (ş.a.), L'histoire des femmes,
în „Annales”, LIV, 1999, no.1, p. 87-168; Bettina Bradbury, Feminist historians and
family history in Canada in the 1990s, în „Journal of Family History”, XXI, 2000, no. 3,
p. 362-383;
77 Cf. P. L. Berger, H.. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P. L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.
77
istorie a intelectualilor, privită sub aspect biografic, de „poveste a
vieţii”, fără o abordare şi a „celuilalt”, mai puţin cunoscut, adeseori
„şters” din memoria posterităţii pentru simplul motiv că a fost
eclipsat de puternica personalitate a bărbatului celebru. „Muză”,
iubită, soţie, obiect al plăcerilor carnale ori sursă de nefericire, cu o
prezenţă mai mult sau mai puţin efemeră, femeia a devenit
victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire dominantă),
rece şi trunchiată, aproape statică, lipsind personajele feminine de
acele reconstrucţii care să dea părţi din adevărata viaţă – mult mai
dinamică –, elemente care să aibă cu adevărat capacitatea de a
explica multe din raţiunile devenirii şi afirmării unui intelectual în
domeniul ce l-a onorat. Printr-o atare analiză s-ar pătrunde mult
mai adânc în biografia individuală şi colectivă a intelectualilor,
abordându-se părţile obscure, adeseori necunoscute – dar şi
frecvent ocolite – ale unor personaje ce merită mai multă atenţie. În
felul acesta se vor putea înţelege mai bine structurile de
funcţionare ale unei anume fracţiuni a elitelor româneşti, prin
reliefarea unor complexităţi abia intuite.
Cum de la sine se înţelege, nu ne propunem să analizăm
relaţiile sentimentale în sine („emoţiile” şi trăirile intime scăpând
percepţiei şi contabilităţii prozaice a istoricului), ci practicile,
comportamentele amoroase şi de familie, statutul şi rolul femeii în
viaţa intelectualului român etc. Aşa cum se pronunţa G. Călinescu
într-o conferinţă ţinută în 1947 la invitaţia Federaţiei Democratice a
Femeilor din România, deşi nu în direcţia preconizată de
organizatori, „când într-o cultură un bărbat şi o femeie nu au să-şi
spună nimic, acea cultură nu-i eminentă”78. Iar această remarcă
avea în vedere şi lipsa în literatura română sau nevalorificarea
schimburilor epistolare dintre doi îndrăgostiţi (şi nu numai), spre
deosebire de apusul Europei. Pentru că declaraţiile de dragoste,
practica epistolară au fost şi sunt cel mai bun complice al
G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985 (supliment al
„Revistei de istorie şi teorie literară”, nr. 2), p. 101-102.
78
78
îndrăgostiţilor, cel mai adaptat instrument pentru a prezenta
sentimentele; apoi, scrisorile pot fi citite şi recitite, de regulă în
intimitate. Ele sunt adaptate destinatarului, adeseori textul este
profund gândit şi îngrijit, cu încărcătură emoţională, în care nu de
puţine ori se regăsesc creaţii poetice ori meditaţii asupra relaţiilor
dintre bărbat şi femeie, asupra fiinţei umane, asupra dezideratelor
de orice natură, cu alte cuvinte conţin o „filozofie a vieţii” bine
circumscrisă şi cu sorţi de punere în practică. Din păcate, cu puţine
excepţii79, la noi nu prea s-au publicat volume de corespondenţă de
acest gen, poate şi pentru că lipseşte o cultură a epistolelor
amoroase.
În linii mari, povestea cuplurilor în mediul intelectual nu
ar trebui să difere de celelalte categorii profesionale. Se impun
totuşi câteva specificităţi, ce ţin de orizontul cultural, o mai mare
capacitate de a organiza viitorul, mediile în care umblă etc.
Teoretic, intelectualii ar trebui să aibă conduite sensibil diferite de
marea masă a vulgului, măcar prin simplul fapt că au avut acces la
surse educaţionale mult mai bogate şi diverse, chiar şi numai dacă
am lua în calcul lectura cărţilor. Or, pe această temă, a „educaţiei
sentimentale”, provocările nu au lipsit, ci dimpotrivă, literatura
oferind producţii intrate demult în patrimoniul universal,
începând cu Banchetul din Dialogurile lui Platon, Arta de a iubi a lui
Ovidiu şi până la scrierile lui Petrarca, Abelard, Grieux, Leopardi,
Goethe, Sainte-Beuve (cu a sa Volupté, din 1834), Balzac, D'Anunzio
ş.a. – pentru texte citite uzual de mulţi din intelectualii români în
formare80 şi la care fac referinţă în memoriile, jurnalele sau
corespondenţa lor. Din acest punct de vedere, aproape cu toţii au
calificat adolescenţa ca o perioadă romantică a vieţii, cu sursele ei
79 Vezi în mod deosebit Nae Ionescu, Corespondenţa de dragoste (1911-1935), vol.I-II,
ed. Dora Mezdrea, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1997.
80 Pentru răspândirea traducerilor şi a literaturii franceze la noi (deşi categoria
socială la care ne referim prefera lecturile în original), abundentă din perspectiva
temei, vezi Ecaterina Cleynen-Serghiev, „Les belles infidèles” en Roumanie,
Valenciennes, 1993.
79
intelectuale practic inepuizabile, iar romantismului i s-a recunoscut
mereu „ordinea emoţională şi afectivă ca o dimensiune
semnificativă a realităţii umane”81. Nu trebuie să omitem din
lecturile de iniţiere nici pe cele care au făcut cultul „virilităţii” în
perioada interbelică, insistent invocat epigonic de Mircea Eliade82
sub impulsurile ideologiilor de dreapta. Aşadar, lecturile pe aceste
teme au contribuit major la modelarea imaginarului tinerilor
intelectuali în formare, aceştia identificându-se adeseori cu
personajele, ba chiar comportându-se aidoma.
În ce priveşte studiul de faţă, este de remarcat dificultatea
în a stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada
relativ lungă ce am abordat-o, întrucât ele sunt într-adevăr
permanenţe ale fiinţei umane, cu aceleaşi scopuri şi finalităţi, însă
de o complexitate greu de circumscris aici. Pe de altă parte, o
anchetă de acest gen este şi anevoios de întreprins acum datorită
atât lipsei unui optim material documentar, cât şi a valenţelor ce le
presupune. De altfel, nici nu ne-am propus mai mult decât de a
mobiliza astfel de analize, în cazul nostru invocând aici
evenimente şi personaje mai bine cunoscute ale istoriografiei, cu
forţă de sugestie. În fapt, nu înseamnă mare lucru, o cohortă
întreagă de intelectuali aşteptând să-şi ofere propriul exemplu în
edificarea unei viitoare istorii a cuplurilor.
Din această perspectivă, vom oferi câteva elemente ce se
cuvin a fi reţinute şi analizate, pigmentând demersul chiar cu
mărturii ale „actorilor”, într-o succesiune nu neapărat firească. În
acest context, o primă abordare ar fi desluşirea idealului feminin în
imaginarul intelectualului român.
Cf. Georges Gusdorf, L'homme romantique, în Le Romanisme, Paris, Payot, 1993, t. II,
p. 27.
82 Vezi romanul său autobiografic Romanul adolescentului miop, ed. M. Handoca,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1989 (ce conţine şi Gaudeamus) şi Memorii (1907-1960), I-II,
ed. M. Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991.
81
80
I. Idealul feminin
Imaginea intimă, idilică a iubitei, a viitorului partener de
viaţă este fără îndoială rezultatul a cel puţin două impulsuri, de
cele mai multe ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de
modelele familiale dobândite, cu acumulări dintr-o profundă
tradiţie (adeseori profund conservatoare), impregnată cu
principiile moralei creştin-ortodoxe, la care se adaugă modelele din
imediata apropiere; pe de alta, impulsurile generate de un univers
oarecum fictiv, prin intermediul lecturilor adolescentine, a aşazisei „literaturi de dragoste” – care încă de la finele secolului XVIII
a tot promovat libertinajul ludic –, ori a altor forme de vehiculare a
educaţiei sentimentale, cum ar fi de pildă producţiile
cinematografice de după primul război mondial, atât de gustate la
noi, ca şi aiurea – toate acestea într-un continuu proces de
transformare în cadrul epocii ce o avem în vedere. În plus, cu prea
puţine excepţii, toţi intelectualii români au avut posibilitatea de a
călători pentru studii ori specializări în apusul Europei, spaţiu
destul de eterogen care a oferit noi şi diverse modele în abordarea
vieţii sentimentale. Dimitrie Petrino, obscur poet şi pentru puţină
vreme profesor universitar la Iaşi, cu o sumedenie de deficienţe
fizice, văduv după numai doi ani, devine la întorcerea dintr-un
lung şi aventuros sejur european un cuceritor infailibil, un boem în
adevăratul sens al cuvântului, răsfăţat al diverselor saloane literare
prin conduita lui cosmopolită, prin mitul femeii ce-l dezvoltă în
poezie, pentru iubirea-idol ce-o predica fără încetare83. Nu
întâmplător, Apusul a fost asimilat de autohtonişti, de cei mai
puţin umblaţi prin lume, cu un spaţiu al „pierzaniei”, în care
libertatea de manifestare aducea mai mult rău decât bine. Şi, după
cum se ştie, nu puţini au fost la noi anti-occidentalişti!
De altfel, mediile studenţeşti au constituit mereu focare de
promovare a legăturilor între sexe, adeseori mediu boem ideal, în
83
D. Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, Ed. Junimea, 1971, p. 128-148.
81
care studiile universitare se asimilau, parţial, şi cu educaţia
amoroasă. Direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a trecut
printr-o pedagogie a amorului, care în practică a luat forme
diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se înţelege
îndeobşte prin „idealul feminin”, prin dificultatea de a discerne
dragostea carnală de cea ideală. Sub acest aspect, aspiraţiile
amoroase ale tinerilor au fost promovate adeseori în mod ordinar
în faţa intereselor comunităţii familiale.
Care putea fi idealul de femeie al liceanului Dan Barbilian,
fiul unic al unui magistrat, viitor matematician universitar şi poet
cu uimitoare efuziuni filosofice, de vreme ce pe la 15 ani avea
cunoştinţe literare reduse, întemeiate mai mult pe lecturile şcolare
obligatorii? Excela doar în creaţia poetică a lui M. Eminescu şi, mai
ales, a lui Ion Minulescu84. Abia doi ani mai târziu începe să
descopere Baudelaire, Rimbaud, Paul Verlaine, E. A. Poe,
Mirabeau, Shelley ş.a., lecturi ce-i vor stimula imaginaţia şi,
probabil, simpatia pentru un stil de viaţă gen Alfred de Musset,
Ch. Baudelaire, A. Modigliani et comp. (alcoolism, excese sexuale,
nopţi nedormite). Doar după primul război mondial – când îşi va
începe studiile universitare – vor veni lecturi mai temeinice, din H.
Bergson, Nietzsche ş.a., după ce el însuşi începuse să cocheteze cu
literatura. Deşi a avut o tinereţe de aventurier sexual, profitând
carnal de tot ceea ce se putea, faptul nu l-a împiedicat să-şi
proiecteze imaginar cuplul celebru Dante-Beatrice în propria lui
legătură amoroasă – evident ocazională – cu frumoasa Else
Erhardt, într-o atmosferă medieval-romantică din Hanovra.
Aflat la Paris la cumpăna secolelor XIX-XX, Dimitrie
Anghel ducea o viaţă de adevărat boem, frecventând mai toate
cafenelele unde erau prezenţi Jean Moréas, Verlaine, Mallarmé,
Oscar Wilde ş.a., înţelegându-se aproape de la sine cam care putea
fi şi atitudinea lui vizavi de femeie şi filosofia dragostei. Sextil
Puşcariu rememorează vizitele făcute lui Anghel după aventurile
84
Simon Bayer, Adolescenţa lui Ion Barbu, în „Astra”, I, din 7 decembrie 1966.
82
nocturne, în care acesta îi citea din poeţii favoriţi, din decadenţii
francezi etc85, îmbinând literatura cu relatări erotice picante şi
idealuri feminine simple şi mai mult carnale. Pe aceleaşi
coordonate, însă mult mai sentimental, trebuie amintit Horia
Furtună care, pornind de la experienţe personale, oferă o sumă de
reflecţii interesante asupra iubirii în romanul său din 1934, Iubita
din Paris, distins la noi chiar cu un premiu literar. Ce a însemnat
acest contact cu Occidentul, o spune însă foarte bine Mihail
Sebastian. Ieşind în 1930 din atmosfera „deprimantă” a
Bucureştiului, Sebastian va cunoaşte la Paris o cu totul altă lume,
oferindu-i noi dimensiuni ale existenţei intelectuale şi în relaţia cu
semenii. În locul actriţelor şi figurilor inexpresive din ţară, va avea
de-a face cu „midinete, studenţi, femei măritate, englezi, pederaşti,
lesbiene, o lume mare şi diversă, cu feţe noi, cu obiceiuri
surprinzătoare”86, care-i vor schimba mult din concepţiile şi
apucăturile sale.
La polul opus se situează Vasile Pârvan, adeptul unei
morale ce respingea „decadenţi” precum Baudelaire, Moréas sau
Verlaine, în profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief,
Maurice Barrès ş.a. Este atitudinea celui care-şi înfrânează pornirile
tinereţii în profitul împlinirii idealurilor intelectuale şi sociale, prin
privaţiuni, muncă în exces etc. Răspunzând în 1905 la o scrisoare a
surorii sale Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan îşi
expune părerea asupra acelor „căutători de senzaţii”, incorect
calificaţi ca „mondeni”87. Sau atitudinea lui G. Călinescu, iritat prin
1932, cu ocazia unui sejur pe litoralul Mării Negre, de atitudinea
provocatoare a femeilor, pe plajă, care-şi studiază atent poziţiile de
S. Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, Ed.
pentru literatură, 1968, p. 181-182.
86 Scrisori către Camil Baltazar, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1965, p. 117.
87 Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.
335-336 (a se vedea, în general, corespondenţa sa cu cele două surori, p. 334-346)
85
83
expunere la soare, femeile „liniştit cinice şi orgolios chemătoare”88.
Sub aspectul modelelor şi al educaţiei, merită reţinut cazul lui
Eugeniu Speranţia, fiul lui Theodor Speranţia, care prin legăturile
tatălui şi impulsurile familiale a putut să vadă şi să cunoască o
lume a cărţii şi a vieţii concrete de o înaltă calitate intelectuală89. La
acest exemplu mai pot fi adăugaţi Th. Naum, Gh. Brătianu, Al.
Tzigara-Samurcaş, Ovid Densusianu, I. Pillat, Cezar Petrescu ş.a.
Cât priveşte sursele idealului feminin şi de cuplu, I. Al.
Brătescu-Voineşti le etalează oarecum sintetic într-o epistolă
adresată lui Titu Maiorescu, deşi nu tocmai în consonanţă cu
intenţiile magistrului său: „D-acolo de la dumneavoastră, din
armonia fără pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am
făcut idealul în chestie de căsnicie, acolo am priceput ce act
important e legătura asta în general […], din conduita d-nei [Ana]
Maiorescu, treptat, şi fără să-mi dau seama, am înregistrat toate
însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o tovarăşă de viaţă”.
Brătescu-Voineşti îşi dorea „o fată nu grozav de frumoasă, […dar]
cinstită, iubitoare de adevăr, de natură, de muzică şi de tot ce e
frumos, oarecum pasivă, nu pasionată, doritoare de perfecţie şi atât
de inteligentă încât pricepe în adânc vorbele: «important nu este ce
e cineva, ci ce devine cineva» –, dar săracă”. Şi de o asemenea fiinţă
tocmai era îndrăgostit, în opoziţie cu propunerea venită din partea
lui Maiorescu şi care i-ar fi deschis accesul spre o mare avere şi
relaţii în înalta societate90. Erau însă idealurile unui tânăr care
trecuse prin mai multe drame sentimentale, prin experienţe care sau cristalizat şi au generat modele şi dorinţe greu de escamotat. De
altfel, „cele mai dragi fiinţe închipuite de mine – mărturisea el –
sunt Eliza lui Pană Trăsnea, Elena din Două surori şi mama
88
G. Călinescu, Pe plajă, în „Adevărul literar şi artistic”, XI, 1932, nr. 610 (14 aug.), p.
6.
Vezi E. Speranţia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1967.
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 64-65.
89
90
84
Microbului, şi tot d-aia scriu”91.. Ideile sale sunt sensibil diferite de
ale lui Duiliu Zamfirescu, de pildă, catalogat de majoritatea
contemporanilor drept „snob”, „îmbrăcat după ultima modă,
tânăr, frumos, cu trecere la… doamne”, cu „aere de aristocrat”
etc92, care avea cu totul şi cu totul alte idealuri feminine, în dorinţa
de a parveni în ceea ce el credea a fi înalta societate. Iar în această
din urmă categorie se cuvine a mai fi invocat Mateiu I. Caragiale,
cu obsesii bolnăvicioase de parvenitism social, un dandy a cărui
carte de căpătâi era Almanahul Gotha, care-şi întreţinea iluziile
printr-o ţinută vestimentară ridicolă şi incomodă etc, atitudini de
altfel excelent de bine surprinse în jurnalul şi agendele sale93. La
aceste ultime două exemple se mai poate adăuga cazul lui B. P.
Hasdeu care, la 17 ani, şi-a luat titlul de prinţ, fiind risipitor,
bravând, manifestând cinism în relaţiile cu femeile, fără a avea un
ideal bine definit.
Oarecum diferit stau lucrurile în ceea ce priveşte
intelectualii proveniţi din categorii sociale elevate, a căror educaţie
sentimentală era sensibil diferită de cei proveniţi din păturile de jos
sau mijlocii. Carol Davila, de pildă, aflat la studii medicale la Paris,
frecventa la mijlocul veacului XIX saloanele contesei Maria
d'Agoult. Militantă înfocată pentru emanciparea femeii, celebră
pentru romanul ei Nélida (apărut în 1846) – ce avea ca temă
povestea iubirii dintre un artist ratat şi meschin şi o tânără
atrăgătoare, plină de rafinament şi sensibilitate – şi legătura ei
pasională cu Franz Liszt, locuinţa Mariei d'Agoult era pentru
Davila o bună sursă de iniţiere în arta iubirii şi a legăturilor cu
sexul opus. Mai mult chiar, aici s-au pus la cale proiecte de
căsătorie a viitorului medic român cu Blandine, una din cele trei
Ibidem, p. 66 (în cursive sunt titluri de nuvele şi schiţe ale lui Brătescu-Voineşti,
publicate în „Convorbiri literare”).
92 După însemnările lui Emil Gârleanu, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 3, p.167.
93 Vezi Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, Bucureşti,
Muzeul Literaturii Române, 1979.
91
85
fiice ale Mariei cu Liszt (pe care Davila n-a cunoscut-o direct), însă
fără nici o finalitate94.
Merită reţinut portretul femeii ideale la G. Ibrăileanu în
singura sa creaţie literară propriu-zisă, romanul Adela, la dosarul
căruia se poate adăuga fragmentul de laborator, Doamna X, în care
„aristocraţia” acesteia este apreciată printr-o sumă de calităţi
precum lipsa prejudecăţilor sociale, natura ei dominantă (nu
asupra celor neputincioşi), gusturi vestimentare, „completa
libertate a sentimentului”, nepăsătoare la opiniile morale ale altora,
inteligenţă, îndeletnicirile intelectuale, felul de a iubi (total, în
actualitate, cu patimă)95.. De altfel, sub acest aspect, al idealului
feminin reflectat în opera diverşilor scriitori români – ca proiecţie a
aspiraţiilor proprii – s-ar putea invoca o sumă întreagă de exemple
care, însă, ar complica enorm analiza de faţă. De aceea, ne vom
mărgini numai la elementele directe şi concrete pe această temă.
De pildă, în 1933, după mai multe eşecuri sentimentale,
Traian Chelariu, bursier la Fontenay aux Roses, aşterne în jurnalul
său portretul femeii iubite, ca ideal ce l-a nutrit de-a lungul întregii
adolescenţe: „e un suflet foarte ales, e sentimentală şi e serioasă, e
sănătoasă, cuminte, castă, înţelegătoare, deşteaptă şi gospodină” şi,
ceea ce are tot atâta importanţă, îl iubeşte „sincer”, este „bună şi
credincioasă”; este femeia „cu care pot răzbate în viaţă şi e femeia
care mă poate face fericit şi mulţumit”, care „nu m-ar părăsi nici la
greu, precum fac aşa de adeseori femeile”96.
Aşa cum se observă, au existat modele divergente în
conturarea şi exprimarea idealului feminin, la cele sugerate mai
sus adăugându-se o mulţime de alţi factori, uneori mai mult sau
mai puţin perturbatori de-a lungul timpului, cum ar fi impactul
mişcării feministe, originea etnică, confesională sau socială a
Pentru acest episod vezi G. Brătescu, Tinereţea lui Carol Davila, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1979, p. 80-97.
95 „Manuscriptum”, VII, 1976, nr. 4, p. 85-92.
96 Tr. Chelariu, Zilele şi umbra mea. Jurnal, ed. C. Popescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1976, p.
87.
94
86
femeii, aspectul fizic, hărnicia, inteligenţa (gradul de instrucţie),
sociabilitatea, maniera şi cuantumul de manifestare a
sentimentelor şi afecţiunii etc.
Un cumul de intervenţii a multora din factorii menţionaţi
mai sus îl regăsim în sfaturile oferite lui Al. Vaida-Voevod de către
tatăl său, om cu „experienţa vieţii” şi „pedagog din fire”, mereu
atent la încercările sentimentale ale fiului. Când acesta din urmă îi
vorbea despre întâlnirile ori flirturile sale, părintele, „îngrijorat să
nu mă încurc cumva”, îi oferea replici de genul acesta: „Va fi ea
frumoasă şi tatăl ei om de seamă, numai să ştii că mai demult
mamă-sa avea reputaţia de a fi rea de muscă”. În fapt, VaidaVoevod avea propriul ideal de femeie mai mult prin directa
raportare la realităţile „pieţei”, fără efuziuni romantice, după cum
rezultă din Memoriile sale. Din frecventele discuţii avute cu tatăl
său pe această temă, se pare că „modelul” din imediata vecinătate
a avut un rol bine determinat. Semnificativă este însă povaţa ce o
capătă, aproape ca o sentinţă irevocabilă: „Eu aş dori ca soţiile
voastre să fie românce.[...] Dacă însă ar fi să luaţi străine, atunci aş
prefera să fie germane. Între ele sunt multe femei care dispun de
calităţi excelente. Sunt casnice, credincioase, gospodine bune şi
mame care ştiu să-şi crească copiii cu blândeţe. […] Unguroaicele?
Nu zic, sunt şi între ele femei distinse, corecte, cu calităţi
intelectuale, gospodăreşti. Nu mi-ar plăcea să vă încurcaţi cu
unguroaice. Dacă însă aşa va fi destinul, nu aş vrea în nici un caz
să fie calvine, căci, vai, mult am avut de suferit din partea
calvinelor, vai, rele femei sunt”97 – opinia din urmă fiind, evident,
subiectivă (chiar şi după aprecierea fiului), în familia Vaida
existând în a doua jumătate a veacului XIX cel puţin zece femei
cunoscute de origine maghiară şi… calvine. Oricum, după un
ritual uzual în Ardeal, Al. Vaida-Voevod se va căsători după placul
97
Al. Vaida-Voevod, Memorii, I, ed. Al.Şerban, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p. 38.
87
tatălui său, analizând fetele cu care intra în legătură şi în funcţie de
„ţara ce o reprezentau şi mamele, în fiecare caz”98.
Şi pentru a nu ne îndepărta de acest aspect, se cuvine a
reţine aici aspiraţiile lui Al. Philippide, adept al unei morale foarte
conservatoare în ceea ce priveşte femeia. Din capul locului se
cuvine a spune că el este unul din aceia care nu au privit cu
simpatie mişcarea de emancipare a femeii. Pe de altă parte, era şi
puritan, criticând invadarea literaturii de trivialităţi99. Din această
perspectivă, a atitudinii sale faţă de femeie – deducându-se astfel şi
idealul lui feminin -, Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim,
la data de 4 aprilie 1899, următoarea conversaţie, cât se poate de
revelatoare: „Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli şi dinaintea
unei ţuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă
văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe cap şi începând: «Ei,
te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, aşa e primul an,
te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul. Apoi
adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până
atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori
bărbatul. Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap;
nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să
asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să
poruncească. Femeia poate fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de
când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului şi fără poruncă ea
înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiştii, că
femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale […].
Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să
n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocotezi în capul tău, că se
zirigheşte”. Şi nu era singurul ce gândea aşa, devreme ce
Ibidem, p. 93.
Într-o scrisoare către Iorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea că
„înflorirea” literaturii obscene „stă în legătură cu democraţia ori mai bine cu
democratizarea culturii”, fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca să folosim o
expresie actuală, o atitudine antidemocratică (Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu
contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 34).
98
99
88
observaţia finală a celui ce redă discuţia este de o simplitate
dezarmantă: „Mă uitam la dânsul şi mă miram de cuminţenia
cuvintelor lui”100.
Aceste reflecţii, spuse la cumpăna dintre secole – dar cu o
lungă tradiţie în societatea moldavă, surprinsă de altfel foarte bine
în Suvenire contimpurane a lui Gh. Sion (1888) – aveau la bază
evenimente nu tocmai plăcute din biografia ilustrului filolog, dar
generate tocmai de „idealurile” lui feminine. Aflat pentru studii la
Universitatea din Halle şi frecventând familia romanistului
Hermann Suchier, lui Philippide i se imprimă convingerea că
femeia germană ar reprezenta idealul său de viaţă. Chiar după ce a
revenit în ţară şi a ocupat o catedră universitară (ce corespundea
unui statut social suficient de elevat pentru o „partidă bună”),
Philippide îşi îndreaptă privirile tot spre acest spaţiu: „Am de
gând, după ce mi-oi înjgheba o gospodărie şi voi mai răsufla puţin
de munca cea multă – îi scria prietenului Suchier –, să vin în
Germania să-mi caut o soţie, sănătoasă şi harnică, aşa cum sunt
soţiile d-voastră pe acolo”101. Aspiraţia şi-o va împlini,
căsătorindu-se la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna
Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey. Fiică a profesorului
Minckwitz din Zürich, Johanna avea doctoratul în filologia
romanică şi dorea să se ocupe de filologia română, manifestând
„un real entuziasm pentru ştiinţă, un caracter franc şi o inteligenţă
nu ordinară”; „Este o femeie tare învăţată care, după cum îmi
spune, cunoaşte mai toate limbile romanice, apoi limbile latină
(fireşte), engleză, suedeză”; „Este o femeie apoi foarte de treabă,
dar nenorocită”102 – calităţi ce-l vor cuceri pe Philippide. Erau
atuuri fundamentale în opinia filologului ieşean, savant închis în
„turnul de fildeş”, care pentru ştiinţă era în stare să nu mănânce,
T. Antonescu, Jurnal, manuscris aflat la Muzeul de Literatură a Moldovei din Iaşi,
inv. 8569, caiet 2, nepaginat (o ediţie îngrijită de Lucian Nastasă este în curs de
apariţie).
101 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 98.
102 Ibidem, p. 102, 106
100
89
pentru care ascensiunea socială ca profesor universitar este culmea
aspiraţiei, care nu se amestecă în politică, este în stare să facă gafe,
să se certe cu toţi, să-l ofenseze pe Maiorescu, protectorul şi
binefăcătorul său etc. Pe de altă parte, Philippide nu este insensibil
la moda
arborelui genealogic nobiliar103, în 1895 însoţind
traducerea germană a Satirei II a lui Eminescu, realizată de
Johanna, cu o notă prin care îi compune acesteia o genealogie
fantezistă, cu origini detectabile până la Războiul de 30 ani, cu un
obligatoriu von ataşat numelui etc, etc104. Dar parcă mai mult decât
orice, important pentru Philippide era faptul că Johanna
Minckwitz nu era româncă. „Cu româncele e greu – îi scria Al.
Philippide lui Hermann Suchier la 26 februarie1897. Sunt
frumoase, isteţe, unele chiar bune soţii şi mame, însă au contra lor
prejudiţiul: le-a ieşit nume rău şi mi-e frică. Am trebuinţă de linişte
şi de siguranţă, iar cu româncele noastre – judecând după reputaţia
de până acum – trebuie să fie cineva totdeauna «sur le qui vive».
Apoi toate sunt crescute nu pentru a fi soţii, ci pentru a risipi banii
bărbatului şi a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai
găsesc numai la ţară, dar între ţărancă şi mine este prea mare
deosebirea, ca să poată exista iubirea. Cumplit de grele
împrejurări! Suntem în ţara aceasta o mulţime de bărbaţi, care
pierim de dorul femeilor şi nu putem găsi una. În vremea aceasta
mătură pe lângă noi colbul de pe strade o mulţime de doctorese,
licenţiate, doctorande, artiste şi mai ştiu eu ce dracu alta, dar femei
nici una! […]. „De-aş găsi eu încă măcar o femeie! Să-mi facă
Heringsalat, să-mi cârpească colţunii, să-mi cânte – rar – din clavir
etc, etc”105. Sunt acestea câteva rudimente ale idealului feminin la
Al. Philippide care, desigur, odată cu trecerea timpului au devenit
amuzante. Iar referitor la „femeia română”, G. Călinescu nu va fi
nici el departe de ideile lui Philippide, deşi exprimate dintr-o altă
Vezi Lucian Nastasă, Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în
„Xenopoliana”, VI, 1998, nr. 3-4, p. 24-33.
104 „Arhiva”, VI, 1895, nr. 3-4, p. 212.
105 Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 145.
103
90
perspectivă: „femeia română n-are încă stil – afirma în 1946 -,
frumuseţea ei e prea naturală, prea în afara Spiritului, fără
semnificaţie, fără mesaj”106. Să fie aceasta cauza pentru care mulţi
intelectuali – T. Maiorescu, V. A. Urechia, O. Tafrali, I. Barbu ş.a. –
şi-au luat soţii din străinătate?
Însă aşa cum se va vedea, o atare relaţie, bazată pe astfel de
idealuri „casnice”, nu avea să dureze prea mult. Încă din 1896
Philippide dădea altora sfatul „să nu-şi ieie femeie învăţată”.. Este
bine ca fiecare să ia de soţie o femeie de aceeaşi condiţie
(ebenburtige), dar nu o intelectuală, pentru că: „Femeile învăţate
sunt pentru moment o raritate [...] şi în acest mic număr se găsesc,
ca totdeauna la întreprinderi nouă, numai fiinţe excepţionale, ori
ambiţioase ordinare, ori femei părăsite de amanţi, îngreunate
[gravide], care vor să-şi răzbune învăţând, ori slute şi răutăcioase,
care au pierdut nădejdea de a găsi vreun bărbat”. „Pot spera încă
să găsesc o fată săracă sănătoasă, harnică şi bună – mai ales bună,
ca să aibă milă şi de un câine, cu atât mai mult de bărbatu-so. Pe
această fată vreau însă întâi s-o văd cu ochii şi să-i cunosc neamul,
cine a fost tată-so şi mă-sa. Pot să fie şi hamali, din partea mea,
numai să fi fost oameni de treabă”. „În tot cazul, româncă nu iau
pentru o sută de motive. Mi-a rămas inima la gospodăria
nemţească”107. Numai că paradoxalul se întâmplă şi de această
dată, Al. Philippide recăsătorindu-se în 1897 cu o româncă,
Lucreţia Nemţeanu, sora unui student de al său din VânătoriNeamţ, de numai 17 ani, dintr-o familie foarte modestă de la ţară.
Dintr-o anumită perspectivă, multe din atitudinile
surprinse mai sus ar putea fi apreciate in extremis, însă ele au exista
în mod real şi au constituit repere în drumul pentru realizarea
unui cuplu. Nu ne vom opri aici asupra „idealurilor imposibile”
sugerate de lecturile ori efuziunile unui univers sentimental
paralel cu realitatea ordinară, deşi fiecare se încăpăţânează să spere
106
107
G. Călinescu, Aproape de Elada, p. 98.
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 130-131.
91
că el va întâlni „femeia perfectă”. Însă în cele mai multe cazuri,
„idealul” s-a dovedit a fi o utopie, uşor de perceput, însă aproape
întotdeauna greu de aflat, iar lamentările pe marginea deziluziilor
nu lipsesc mai la nimeni din cei care au lăsat posterităţii jurnale,
memorii, corespondenţă.
II. Dragostea – pasiune incontrolabilă
Adiacent celor surprinse mai sus, trebuie subliniat şi faptul
că dragostea faţă de femeie impune „ardori incontrolabile”108.
Psihanaliştii moderni au evidenţiat deja o mulţime de elemente ale
iraţionalului uman care determină acţiuni cu efecte ce scapă
putinţei de control şi care, în plan social – uneori biologic – au
repercusiuni majore. Evident, nu vom intra în astfel de
complexităţi, însă câteva exemple se cuvin a fi reţinute, măcar
pentru consecinţele avute în planul vieţii private a câtorva
intelectuali români. În funcţie de împrejurări, astfel de pasiuni au
avut însă şi efecte benefice, dar indiferent de consecinţe, pasiunile
incontrolabile au generat de regulă oprobiul semenilor, alimentând
bârfa, ironia, anecdotica, devenind subiecte de cancan etc.
Cazul lui Mihai Eminescu este deja antologic, G. Călinescu
reconstituind o veritabilă tipologie strategică a ilustrului poet în
cucerirea femeii iubite109. Iar aceste pasiuni necontrolate, uşurinţa
cu care se „aprindea”, maniera în care se manifesta, şi în general
felul său de viaţă, a reţinut atenţia contemporanilor şi a constituit
subiect apetisant de reconstrucţie pentru posteritate. De pildă, prin
1880 M. Eminescu era îndrăgostit de Cleopatra Lecca Poenaru, fiica
pictorului C. Lecca, ceva mai în etate decât Eminescu, risipitoare şi
predispusă la aventuri sentimentale, divorţată de căpitanul
Poenaru. Titu Maiorescu – care prin anii 1874-1875 cochetase cu
Cf. Niklas Luhmann, Amour comme passion, Paris, Aubier, 1990, p. 40.
G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională, 1932 (şi
celelalte ediţii).
108
109
92
aceeaşi Cleopatra – îi scria lui N. Gane că Eminescu, „amorezat de
d-na Poenaru-Lecca, găseşte în această doamnă cam corpolentă
multă inspiraţie”110.. Iar ca rezultat al acestei pasiuni, un
contemporan o indică pe Cleopatra drept eroina din Pe lângă plopii
fără soţ111. Sau relatarea Mitei Kremnitz, din Memoriile ei, cu privire
la un scurt episod de dragoste dintre ea şi Eminescu, acesta din
urmă manifestându-se pătimaş şi necontrolat faţă de aceea care,
deşi cumnată a lui Titu Maiorescu, manifesta la rândul ei pentru
cel din urmă sentimente de iubire.
În 1883, I. L. Caragiale era topit de dragoste pentru
Fridolina Reinike, fiica unui arhitect ieşean şi vară a lui Eduard
Caudella, ceea ce-l împingea să apeleze „cu lacrimi în ochi” la
prietenii junimişti locali pentru intervenţii, implorându-i să-i
mijlocească însurătoarea. Nu a reuşit să iasă din această
„demobilizare adâncă”, în care fusese „absolut pustiu” decât după
ce s-a convins că femeii nu-i era gândul la el, ci la un ofiţer care o
abandonase112.
Pe I. Al. Brătescu-Voineşti însă, sentimentele l-au făcut să
se înjosească mai mult decât orice bănuială. La Bucureşti, legătura
sa de un an cu o actriţă l-a adus în pragul disperării, stârnindu-i
gelozii chinuitoare. La Piteşti s-a îndrăgostit de o fată de café
chantant pe care „am adorat-o cu lacrimi, cu înjosiri, cu nebunie, o
mizerabilă care, după ce m-a vârât în datorii, după ce mi-a furat o
comoară de lacrămi şi de mângâieri, m-a părăsit pentru o tresă de
aur, lăsându-mă timp de două săptămâni într-o tortură care mă
plimba până spre ziuă în pădurile de lângă Piteşti, unde-mi ţineam
respiraţia până la sufocare, pentru ca s-o pot vedea mai bine
înaintea ochilor”. Aceste înjosiri şi multe altele l-au împins însă la
reflecţii amare şi cu repercusiuni în viitor: „numai eu ştiu însă ce
greaţă de mine însumi mă cuprinde în urma acestor dragosti, după
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, Bucureşti, 1932, p. 183.
N. Petraşcu, M. Eminescu, Bucureşti, 1933, p. 22-23, 146-147.
112 Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1989, p. 174-175.
110
111
93
care parcă aş vrea să-mi deschiz inima spre aerisire”113. Cu
oarecare amuzament relatează şi I. Valjan în amintirile sale un
episod de pasiune fulgerătoare, ce a devenit până la urmă penibilă,
umilitoare şi chiar primejdioasă, femeia căreia îi făcuse declaraţii
înflăcărate împărţind de fapt patul cu încă un bărbat ce apărea
mereu pe neaşteptate114.
Pe aceleaşi coordonate ale cunoştinţelor întâmplătoare şi
ale unor posibile consecinţe se înscrie şi întâlnirea dintre O. Goga
şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare), în februarie 1900, cu ocazia
participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună
cele două zile ale evenimentului. A fost suficient pentru a hotărî în
comun acord să se căsătorească, să urmeze facultatea împreună,
apoi să călătorească ca poet şi pictoriţă. Relaţia lor a durat aproape
trei ani115, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat
naştere la mai multe poezii de referinţă pentru creaţia poetului
ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.). Ceva asemănător
a existat între Alexandru Macedonski şi talentata actriţă Aristiţa
Romanescu – deşi mai puţin reflectat documentar –, aceasta din
urmă refuzând o cerere în căsătorie, dar fiind beneficiara unui
splendid poem, Noapte de aprilie.
Prin anul 1929, fiind student la Cernăuţi, Traian Chelariu
era îndrăgostit de o anume Stanca, dintr-o familie bogată şi
nepoată de ministru. Dragostea a fost fulgerătoare, lipsită de
speranţe datorită diferenţelor sociale, iar poetul era conştient că cu
ea „începe înălţarea sau prăbuşirea”116. După numai un an suferă o
altă mare decepţie, pe marginea căreia aşterne reflecţii interesante
în însemnările lui jurnaliere, pline de durere, dar şi de resemnare,
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 65-66.
I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, ed. Despina Vasilescu-Valjan şi I. Potopin,
Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, p. 180-184.
115 Pamfil Bilţiu, Octavian Goga – Din relicvele unei „vârste pierdute”, în
„Manuscriptum”, IX, 1978, nr. 4, p. 148-152.
116 T. Chelariu, Zilele şi umbra mea. Jurnal, p. 12.
113
114
94
pentru că unei femei „care caută să te umilească nu merită să-i dai
atenţie mai mult decât i se cuvine”117.
Sigur că nu putem lăsa deoparte aceste pasiuni sub
aspectul consecinţelor tragice. Iar cazul cel mai celebru ar fi Al.
Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe
pasiuni arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu
a învăţat prea puţin din acestea. Dezamăgit, de pildă, de sfârşitul
legăturii lui cu Anica Bărcănescu, în 1855, Odobescu scria lui G.
Creţeanu că a reflectat mult asupra acestui eşec: „socotesc că un
om care are puţină ambiţie, care voieşte a se deosebi în litere, în
ştiinţe etc, nu trebuie să se înamoreze; amorul este o mare pierdere
de timp şi cel ce aspiră la lucruri mari are trebuinţă de timp.
Femeia nu merită sacrificii, ce un om de inimă, care iubeşte, e
dispus a face”; „oricât de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te
va înşela. Singurele sincere sunt fetele publice: cât le ai în braţe
sunt ale tale; ştii că n-ai a pretinde mai mult”118. Cu toate acestea,
prin 1891, Odobescu – om însurat şi cu o fiică – a cunoscut pe
profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger
(nepoată a baronului moldovean Keminger de Lippa), Hortensia
era mai tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al.
Davila, de care a divorţat, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă,
care a murit în 1891. Odobescu a făcut pentru aceasta o adevărată
pasiune, care i-a adus multă suferinţă şi umilinţe, fără şanse prea
mari de ameliorare. Chiar soţia lui Odobescu, Saşa, a propus
Hortensiei Keminger să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a
acceptat. Refuzul a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o
doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie 1895,
pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul. Chiar în acel an,
Hortensia se va recăsători cu un profesor de geografie Buzoianu,
iar Petru Poni, ministrul intrucţiunii publice şi, într-un anume fel,
legatarul testamentar al lui Odobescu, o mută ca profesoară la
Ibidem, p. 42.
Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 174.
117
118
95
liceul din Botoşani. Interesant este faptul că aceasta a ţinut un
jurnal intim deosebit de interesant, chiar dacă în ce priveşte relaţia
cu Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu
pentru ea. Tot la fel de tragic şi-a sfârşit viaţa poetul Dimitrie
Anghel, sinucigându-se datorită soţiei sale Natalia Negru (se pare,
din gelozie), femeie care anterior fusese căsătorită cu Şt. O. Iosif,
stins şi el destul de repede după divorţ. Referitor la relaţia cu cel
din urmă, un coleg de-al lor de facultate, memorialist, o aprecia ca
asemănătoare „cu aceea atât de vestită a poeţilor francezi Alfred de
Musset şi George Sand”, chiar dacă după divorţul lor n-au
transformat pasiunea ce-i unise cândva în subiect literar119.
Am evocat aici pasiunile evidente şi mai bine cunoscute,
adeseori cu repercursiuni explicabile. Au existat însă o sumedenie
de substitute care ar acoperi tema idealului feminin şi al dragostei
ca pasiune, începând cu ataşamentul faţă de fotografia femeii
venerate120, pasiunile secrete, intime şi nicicând dezvăluite,
dragostea pentru un personaj de carte, şi până la discuţiile purtate
cu prietenii despre fiinţa iubită (fapt ce potenţează, uneori, iluzia)
etc.
III. Între dragostea ideală şi cea carnală
Dacă dragostea ideală, adeseori de esenţă platonică, este de
perspectivă şi se îndreaptă spre femeia cu un anume rang social,
dragostea carnală generează impulsuri imediate, individul fiind
mai puţin predispus la raţiune. Sunt două tentaţii antinomice.
119 Hugo Friedman, Amintiri din viaţa de student la Bucureşti (1900-1904), în „Revista
română de sociologie”, IX, 1999, nr. 3-4, p. 428.
120 Vezi, de pildă, rolul imaginii fotografice la Al. Davila, Jurnal intim, în
„Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 135. Sursa este extrem de interesantă în ceea ce
priveşte conduitele protipendadei române de la finele sec.XIX, după divorţul de
Hortensia Kreminger (cu care a avut doi copii), Al. Davila dorind să se
recăsătorească cu Anouca Pherekyde (la care mama fetei a făcut tot ce i-a stat în
putinţă pentru a împiedica acest lucru, şi a reuşit).
96
Dragostea carnală refuză de obicei angajamentele concrete pentru
o stabilitate a legăturii, refuză ideea de cuplu şi familie în sens
clasic. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei uşoare,
legături întâmplătoare etc, având ca scop satisfacerea rapidă a
dorinţelor sexuale (ceea ce nu exclude sentimentul). Acest aspect al
vieţii amoroase a tinerilor a suscitat multe stereotipii şi un anumit
tip de conduită. Este mai mult decât probabilă existenţa la fiecare a
uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri carnale. Faptul este
mult prea obişnuit pentru a insista aici. Însă aceste legături
întâmplătoare au creat uneori şi probleme, generând situaţii mai
puţin agreabile sau creând complicaţii, de pildă prin naşterea unor
copii nedoriţi sau prin dobândirea unor boli sexuale. Situaţia din
urmă se întâlneşte îndeosebi până pe la începutul secolului XX,
când astfel de maladii nu-şi aflaseră încă remedii eficiente. Este
cazul lui M. Eminescu sau A. D. Xenopol. Acest lucru este
consecinţa unui stil de viaţă adolescentin, premarital, la care se
asociază uneori şi alte obiceiuri precum beţia, consumul de droguri
etc. De obicei, pentru intelectuali mediile studenţeşti favorizează
cel mai mult legăturile carnale, viaţa boemă – cu tot cortegiul
presupus de aceasta.
În anii adolescenţei, B. P. Hasdeu se lăsa antrenat cu mare
uşurinţă în aventuri sexuale fără a-l interesa câtuşi de puţin
aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai mult,
din toate aceste aventuri – deloc puţine şi înregistrate cu destulă
scrupulozitate în însemnările lui jurnaliere -, Hasdeu făcea
bravadă, povestind tovarăşilor de chefuri cât mai multe detalii din
viaţa lui sexuală121. De altfel, o parte din aceste excese se regăsesc
în Duduca Mamuca, un roman aproape biografic care a şi
scandalizat în 1863 pe puritanii ieşeni. Al. Macedonski, egocentric,
aproape fără un ideal feminin, pentru că femeia nu este dominată
decât de funcţia procreaţiei, detesta femeile uşoare sau frivole,
121
I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 119-122.
97
simţind repulsie faţă de erotica vulgară122. D. Anghel era în
perioada studiilor pariziene un afemeiat superficial, a cărui
angajare sufletească apare aproape nulă: „a fost poet şi a iubit
femeia – îl descria cineva – în ediţii diverse, mai rare sau mai
banale, mai preţioase sau mai din topor, cu sau fără inimă, cu sau
fără suflet, indiferent, pentru că-şi oglindea simţurile şi senzaţiile
într-însele”; „şi a fost, întotdeauna, victima lor. Le judeca, dar nu
ştia să le reziste”123.
Referindu-se în 1950 la anii adolescenţei („anii
baudelairieni”), Dan Barbilian afirma „că la acea dată, în alte
condiţii, fără slujnice, fără curve, fără boli lumeşti […] aş fi putut
deveni matematicianul care nu voi mai fi niciodată”124. Şi întradevăr, Barbilian – fiu de magistrat – adoptase încă din ultimele
clase de liceu un mod de viaţă epuizant, cu nopţi pierdute în jocul
de cărţi, beţii, aventuri cu femei uşoare etc: „m-am înhăitat cu
[Simon] Bayer şi [Tudor] Vianu. Literatură, chefuri…”, cu
„nimicuri în definitiv”125. Îndeosebi imediat după sfârşitul primei
conflagraţii, frecventau casa uneia din iubitele sale, Maria Zalic, ori
bordelurile din cartierul bucureştean Crucea de Piatră. Escapadele
nu erau fără urmări, stimulând inspiraţia poetică, ca în cazul
poemului Răsturnica, (1921) sau al poeziei Ţi-am împletit (dedicat
Mariei Zalic), proiectate să apară alături de altele asemenea într-un
ciclu Inscripţii pe Crucea de Piatră126. De altfel, făcuse pentru aceasta
din urmă o adevărată pasiune, dorind s-o ia de soţie, deşi ea era
mai în vârstă şi mamă a trei copii127. Viaţa sa aventuroasă,
escapadele carnale, la care se adaugă duritatea expresiei verbale în
122 Cf. A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Ed. pentru literatură,
1966, p. 231-237.
123 Apud M. I. Dragomirescu, D. Anghel, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, p. 77.
124 Dan Barbilian, Pagini inedite, I, ed. Gerda Barbilian, V. Protopopescu, Viorel Gh.
Vodă, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981, p. 101.
125 Ibidem, p. 258.
126 Cf. „Manuscriptum”, XIX, 1983, nr. 3, p. 41-43.
127 M. Coloşenco, Ion Barbu – Dan Barbilian, Biografie documentară (1564-1925),
Bucureşti, Ed. Minerva, 1989, p. 181.
98
relaţiile cu alţi confraţi de literatură (îndeosebi din cercul
„Sburătorul”) au dus la un soi de izolare a sa, până şi cei mai buni
prieteni ocolindu-l sau evitând orice contact. Amorezat într-o
vreme de Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea Concertului din
muzică de Bach şi mai în vârstă decât el, Barbilian a primit din
partea acesteia o replică antologică în urma declaraţiilor insistente
de dragoste: „Barbule, ne-ar trebui o insulă singuratică ca să ne
iubim”, la care, peste ani, el va completa, plin de ironie: „Mă vezi
pe mine pe o insulă singuratică şi îndepărtată cu o singură
femeie?”128 Şi-şi continuă escapadele cu Miriam, o cântăreaţă de
culoare, invitată în 1921 de Constantin Tănase pentru câteva
spectacole pe scena „Cărăbuş”, cu rezultatul vizibil în versurile
Malagă şi Femeie sau poema Un personaj eteroman. Ajuns în 1921 în
Germania, pentru specializare la Göttingen, viaţa sa se derulează
într-o veritabilă destrăbălare. La câteva zile numai se închide întrun hotel din Wilhelmshöhe cu fiica aventurieră a unui magistrat
din Cassel, aflată în vilegiatură, trăind – după propria lui
mărturisire – ca „un porc şi promiscuu”, cu toate că „cantitatea nu
mă poate consola de calitate”129. Mai mult chiar, ajunge să fie jefuit
de o prostituată, povestindu-i lui Tudor Vianu evenimentul cam în
felul acesta: „Pe străzile cu afluenţă echivocă în care mă angajasem,
o urâţenie de curvă şi bătrână şi murdară îşi încâlceşte privirile în
ale mele.[…] Din cabotinaj sexual, din blestemata mea nevoie de
contrast şi tocmai fiindcă eram epuizat, mulţumit şi fără nici o
apetenţă… iau curva cu mine.[…] Curva trebuia să stea până
dimineaţa. Pe la două însă se răzgândeşte; se scoală din pat şi se
îmbracă încet. […] Curva îmi scuteşte toate plictiselile, descuie
singură şi nu cere nici un ban”; i se furaseră deja 3000 de mărci,
„deficitul acelei seri de umilire creştină a cărnii”130. Acest incident
128
Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, p.
77.
Ion Barbu în corespondenţă, I, ed. Gerda Barbilian şi N. Scurtu, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1982, p. 253.
130 Ibidem, I, p. 260.
129
99
este departe de-al potoli, continuându-şi „cariera de amant
universal”, dominat de o singură ambiţie: „îmbunătăţirea rasei
teutone printr-un puternic influx de sânge valah”131, carieră copios
descrisă în corespondenţa sa din acei ani cu Tudor Vianu şi asupra
căreia nu vom mai insista. Amuzante sunt performanţele sale, pe
care ţinea să le împărtăşească amicilor săi: la 6 aprilie 1923 anunţa
deja cea de 2064-a femeie ce-i „căzuse la pat”132. O pedanterie de
matematician sau orgoliul de a se autoflata în ochii prietenilor
invidioşi? Cert este faptul că anul menţionat marchează întâlnirea
lui cu Gerda Hossenfelder, fiica unui medic din Cottbus, care peste
numai doi ani îi va deveni soţie şi se va stabili cu matematicianulpoet în România, după ce acesta a urmat în ţară o cură de
dezintoxicare (consuma cocaină)133. Evenimentul matrimonial va
marca totodată şi începutul unei perioade de stabilitate umană.
Spre senectute, Lucian Blaga mărturisea lui Gh. Grigurcu
că-şi începuse viaţa sexuală la 16 ani, rememorând melancolic
prostituatele vieneze de care avusese parte, cu evidentă aplecare
nu atât spre fiorul erotic, cât spre frumuseţea trupului feminin134;
este, poate, şi explicaţia nenumăratelor cărţi poştale reprezentând
nuduri expediate Corneliei în anii vienezi.
În schimb, un student precum Traian Chelariu s-a ferit
mereu de „fiziologie”, căutând permanent „iubirea curată”135. P.
Comarnescu, divorţat după o convieţuire de numai doi ani cu fiica
uşuratică a unui ministru, îşi satisface necesităţile fiziologice cu
diverse personaje feminine, dezgustat însă mereu la gândul că
trebuie să plătească.. Aflat la Paris, în 1937, notează în jurnalul său
diversele aventuri: „Am avut succes mare cu o fată italiană, cu cap
frumos, dar tânără şi splendidă la corp, care a făcut dragoste pe
Ibidem, I, p. 79.
Ibidem, I, p. 230.
133 M. Coloşenco, Op.cit., p. 250.
134 Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga, în „România literară”, 1995, nr. 17, p.
14-15; nr. 18, p. 10; nr. 19, p. 10.
135 T. Chelariu, Op.cit., p.22.
131
132
100
simpatie. Deci numai cu străine am reuşit să fac dragoste pe gratis
la Paris. O americancă, o italiancă, dar nu o franţuzoaică. Am aduso la 3 noaptea acasă, după ce am dansat pasionat cu dânsa, aşa
cum mi-a plăcut şi cum de mult doream. Amorul pe bani e penibil,
căci nu simţi mai nimic” – concluziona el136.
În alte cazuri, aceste legături întâmplătoare au creat
complicaţii. Al. Philipide avea un copil dintr-o legătură anterioară
căsătoriei lui cu Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Iaşi, cu
mama sa, episod despre care nu se cunosc detalii. În urma relaţiilor
lui Ştefan Vârgolici cu o tânără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat
un copil. Vârgolici se credea dator să legitimeze poziţia lui şi a
femeii prin căsătorie. Însă junimiştii ieşeni (Maiorescu, I. Negruzzi
şi Pogor) l-au împiedicat să facă acest pas, deşi aproape totul era
aranjat pentru mariaj137. Cezar Petrescu a avut relaţii nelegitime cu
fiica unui funcţionar P.T.T. din Iaşi şi abia după ce aceasta a adus
pe lume un copil legătura lor a căpătat o formă legală.
Într-un alt caz, acest tip de conduită a generat o veritabilă
tragedie. Din a doua căsătorie a lui V. A. Urechia cu Luiza Pester
din Iaşi, cărturarul a avut o fiică, Corina. Numai că această soţie
era de o infidelitate ieşită din comun, context în care V. A. Urechia
a întreţinut relaţii – se pare – cu toate celelalte trei surori ale soţiei.
Cu una s-a căsătorit chiar pentru a treia oară (cu Ana), însă a avut
un copil şi cu o alta, cu Emilia. Corina, menţionată mai sus,
divorţată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a
îndrăgostit de căpitanul Guriţă, cu care dorea să se căsătorească..
Numai că drama acum apare: o eventuală căsătorie ar fi fost un
incest, deoarece căpitanul era tocmai copilul lui V. A. Urechia cu
Emilia, aşadar fratele după tată al Corinei. Dezvăluirea situaţiei a
dus la sinuciderea celor doi138.
P. Comarnescu, Op.cit., p.181.
Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1998, p. 289.
138 Vistian Goia, V. A. Urechia, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, p. 33.
136
137
101
Sunt acestea doar câteva modele şi consecinţe ale
legăturilor întâmplătoare, cazuistica fiind însă aproape nelimitată.
IV. Căsătoria şi cuplul familial
Căsătoria este pasul cel mai important în realizarea unui
cuplu, în împlinirea umană şi socială a individului. Ea este mai
mult decât un angajament social, creând un fel de ordine prin care
viaţa indivizilor capătă sens şi împlinire. De aceea, mariajul este
definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii,
de structurare normativă a realităţii înconjurătoare139. Aşa cum
arătam la începutul studiului nostru, indivizii găsesc în
organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ
atrăgător şi avantajos, prin căsătorie căutându-se liniştea
căminului, un plus de confort şi siguranţă. Pentru a reveni la Al.
Philippide, de pildă, viaţa de unul singur i se părea o mare durere:
„Trăiesc fără nici o mulţămire – îi mărturisea lui Hermann Suchier
la 23 septembrie1894. […] Să mă însor, n-am cu cine, şi apoi nici nar putea trăi o femeie lesne cu mine. Neînsurat iar îi rău. De multe
ori, când, după o enormă osteneală, mă trezesc cu o mâncare
proastă, cu o locuinţă murdară şi cu toate acestea cu o risipă de
bani colosală, toate mulţămirile spiritului nu sunt de ajuns să mă
liniştească”140. În schimb, B. P. Hasdeu, după ani de desfrâu, plini
de oboseală şi dezgust, prin căsătorie s-a regăsit „întreg şi
luminos”141. Anton Naum, melancolic şi suferind, de o cumplită
timiditate în faţa femeilor, ajunsese un burlac tomnatec depresiv,
predispus chiar la sinucidere. La 53 de ani se va căsători însă cu
Ecaterina Pandeli (mai tânără cu aproape trei decenii), viaţa sa
139 Cf. P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P. L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.
140 Alexandru I.Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 111-112.
141 B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pămîntesc şi-n viaţa după moarte,
Bucureşti, Ed. Socec, 1903, p. 10.
102
căpătând motivaţii deosebite, sporind tonusul şi ieşirea din izolare,
ca să nu mai vorbim de apetitul scriitoricesc. Pe Mihail Sorbul anii
de viaţă boemă îl aduseseră „aproape de neurastenie”, gândind în
mai multe rânduri la sinucidere. Şansa supravieţuirii – după cum
mărturiseşte lui M. Dragomirescu – i-a venit prin căsătorie: „Mi s-a
prezentat o partidă excelentă pentru «nasul meu» şi… am primit.
Azi n-am remuşcări, ci mulţumiri. Nu mi-am luat povară, ci
sprijin. E, după dv. al doilea noroc ce mi s-a ivit în cale şi l-am
prins”142.
În fapt, căsătoria este doar un moment, foarte important, în
lungul proces de împlinire umană, de acumulare şi de punere în
valoare – eventual de reconversie sau devalorizare – a atuurilor
dobândite până la o anumită vârstă. Poate că de aceea, pentru
indivizii ce urmăresc o ascensiune socială, mariajul nu se face la
întâmplare. Referitor la acest lucru, credem că am reuşit deja să
stabilim, în linii mari, o tipologie a strategiilor matrimoniale la
profesorii universitari ai facultăţilor de litere, pentru intervalul
1864-1944143, aşa încât nu vom mai reveni aici asupra tuturor
problemelor pe care le presupune mariajul. Important de reţinut
pentru subiectul nostru de acum este existenţa pentru cei doi
viitori membri ai cuplului a unei veritabile „pieţe” matrimoniale,
ocazii şi locuri privilegiate unde se stabilesc legături, se negociază
şi se realizează diversele tipuri de alianţe. De aceea, intrarea pe
piaţa matrimonială angajează totalitatea persoanei, adică un
ansamblu de atribute şi cunoştinţe, diversele tipuri de capital (de la
cel economic până la cel simbolic), dar şi „educaţia”, manierele,
142 Pavel Ţugui, Mihail Sorbul în corespondenţă cu Mihail Dragomirescu, în
„Manuscriptum”, XVII, 1986, nr.1, p.. 103.
143 Lucian Nastasă, Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire
roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”.. Journal of Central European History,
Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p. 203-217. Vezi, de acelaşi, Strategii
matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec.XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol.
Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Ed. Fundaţia
Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
103
relaţiile sociale, gusturile etc144. Din această perspectivă, a ne ocupa
de strategiile matrimoniale, în fond, este o analiză a manierei în
care diverşi indivizi şi-au gestionat aceste tipuri de capitaluri
vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc viitoarea parteneră de
cuplu. Astfel, căsătoria poate fi o strategie conştientă sau
inconştientă, în strânsă legătură cu originile sociale, educaţia, stilul
de viaţă etc.
Pentru fiecare individ, decizia de a forma un cuplu
presupune aşteptarea unei conjuncturi potrivite şi dobândirea
unor atuuri intelectuale şi sociale care să reducă decalajul dintre
categoria din care provine şi cea în care vrea sa intre. Afirmaţia
este valabilă îndeosebi pentru acei intelectuali cu aspiraţii de
promovare pe scara socială şi la care se constată, cu prea puţine
contra-exemple, o evidentă ambiţie de a încheia căsătorii
avantajoase nu doar în plan sentimental, ci şi social. Uneori acest
lucru presupune o perioada de aşteptare care duce chiar până la
limita celibatului. Aşa ar fi cazul lui Samson Bodnărescu (37 ani),
T. Antonescu (35 ani), Romulus Cândea (39 ani), D. M. Teodorescu
(56 ani), Virgil Bărbat (50 ani), Şt. Bezdechi (36 ani), Anton şi Th.
Naum, tată şi fiu (53 ani), Gh. Giuglea (35 ani), Al. Lapedatu (35
ani), E. Panaitescu (36 ani), D. Popovici (38 ani), Ioachim Crăciun
(35 ani), D. Macrea (39 ani) ş.a. Pentru mulţi din intelectualii
enumeraţi, importanţa meritocraţiei şi a concurenţei tot mai
puternice a impus renunţarea la căsătoriile premature care ar fi
putut compromite şansele carierei. Evident, pentru fiecare caz în
parte există diferenţe sesizabile, provenite din diverse motive
intime, familiale ori severitatea mare a procesului de impunere pe
piaţa intelectuală. Perioada de aşteptare pentru întocmirea unui
cuplu este şi ea profitabilă – mai ales pentru provinciali, pentru cei
ce nu provin din oraşul-metropolă unde se înfăptuiesc şi de unde
se difizează actele de cultură – pentru a se integra mediului de
144 Vezi A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes
de la recherche en sciences sociales”, no.20-21, 1978, p. 97.
104
notabilităţi locale, pentru a-şi întinde sfera relaţiilor sociale, pentru
a se face cunoscut etc. T.Antonscu şi P. P. Negulescu, de exemplu,
participau la reuniuni, baluri private etc, prospectând oferta pieţii
matrimoniale, purtând discuţii interesante cu fete provenind din
vechea aristocraţie locală, cel dintâi nefiind însă lipsit de suferinţe
intime, generate tocmai de condiţia sa socială modestă, dar şi
datorită aspectului fizic pe care-l considera neatrăgător145. Mai
mult chiar, în 1895 T. Antonescu îi scria lui M. Dragomirescu că
„aici, la Giurgiu, am ajuns cavaler la mare preţ. De pildă, am
primit, negreşit prin mama, propuneri de căsătorie de la o fată,
vroi să zic de la tată-său, cu zestre de 10000 (zece mii) lei şi 2000
trusouri. Şi este mă o fată urâtă... de la căcat te poţi uita, la dânsa
ba. Altă propunere, mai bună, a venit din partea unei mame de
high-life d-aici. Ce e drept, fata e prea frumoasă, dar pretenţii
multe şi cam... săracă. Nu mă prinde pe mine cu una cu două”146.
Aşa cum am subliniat, această aşteptare nu constituie o
conduită general valabilă. Anumiţi indivizi de origine modestă
(dar nu numai), fideli normelor din familiile lor, nu ezită să
realizeze căsătorii precoce, dacă-i raportăm la vârsta mariajului
altor congeneri. Nicolae Iorga s-a căsătorit întâia oară la 19 ani;
Calistrat Hogaş la 21 ani; Vasile Burlă la 22 ani; Şt. Mateescu la 19
ani ş.a.
Sintetizând, putem afirma că, în afara sentimentelor, o
uniune flatantă şi cucerirea unei frumoase dote sunt şi ele criterii în
traseul realizării unui cuplu. Căsătoria permite dezvoltarea unui
sistem de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate (potenţială),
în care funcţia de asigurare nu este deloc neglijabilă. Prin căsătorie
se pătrunde într-o reţea de obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând
capitalul simbolic colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment
decisiv pentru reproducerea unui patrimoniu inseparabil material
145
146
T. Antonescu, Jurnal, manuscris citat.
T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 481.
105
şi simbolic. În felul acesta se realizează o unitate ce pune în comun
diversele resurse.
Aşadar, o căsătorie bună înseamnă garanţia numelui,
onoarea, capitalul simbolic al familiei, integrarea într-un grup. Din
această perspectivă, de exemplu, unul din elementele care s-au
bucurat de o mare atenţie din partea multor intelectuali a fost
numele de familie al soţiei şi eventualul titlu. Numele este acela
care permite descendenţilor unei familii „aristocratice” sau cu un
mare prestigiu social (politic) de a crede în existenţa unor diferenţe
esenţiale între ei şi ceilalţi. Numele poartă grandoarea şi calitatea
unei familii, evocă trecutul, relaţiile cu alte familii, ceea ce
angajează onoarea şi respectul. V. A. Urechia, de pildă (al cărui
nume patronimic adoptat abuziv, „Urechia”, îi oferea sentimentul
unei legături cu aşa-zisul strămoş boier şi cărturar din sec.XVII,
Grigore Ureche), se căsătoreşte în 1857 la Paris cu Françoise Plano,
fiica doctorului de Plano, medic al reginei Izabela a Spaniei. Sunt
explicabile astfel inhibiţiile fiului de clucer din Piatra Neamţ când
s-a trezit înconjurat de atâtea rude bogate din Paris, Madrid,
Londra ori New-York, „care vorbeau de milioane”147. Şi ca să nu ne
depărtăm de această familie, fiica lui V. A. Urechia din a doua
căsătorie, Corina, va deveni în 1882 soţia lui Eugen Rizu, profesor
universitar şi decan al facultăţii de medicină din Iaşi, acesta din
urmă căpătând ca dotă casele socrului din capitala Moldovei,
bijuterii în valoare de 3837 lei/aur, garderobă, trusou şi alte bunuri
de 5450 lei148. Deşi Al. Macedonski pare să fi detestat ideea de
căsătorie, dintr-o părere nu prea bună despre femeie, nu rezistă
tentaţiei de a face o bună „alianţă”, poate din snobism, dar şi
pentru a scăpa de povara grijilor zilnice. Se căsătoreşte în 1861 cu
Ana Rallet-Slătineanu (cu un arbore genealogic impresionant,
coborât în exces până la familia Cantemir), primind ca dotă bunuri
V. A. Urechia, Din tainele vieţii, în „Apărarea naţională”, I, 1900, nr. 161, p. 1.
Vezi Arh. St. Iaşi, Căsătorii, dos. 110/1882. Eugen Rizu, cu zece ani mai în vârstă
decât soţia, era fiul spătarului Grigore Rizu. Corina a divorţat la scurt timp datorită
brutalităţii soţului.
147
148
106
mobile şi imobile în valoare de 32000 lei, zestre de-a dreptul
impresionantă la vremea aceea149; va reuşi totuşi, printr-o viaţă
boemă şi nechibzuită, la care se adaugă întreţinerea copiilor mulţi
pe care i-a avut, să „falimenteze” şi să trăiască din expediente
ocazionale, alături însă de o soţie devotată şi afectuoasă.. Duiliu
Zamfirescu va cunoaşte încă din primul an petrecut la Legaţia
română din Italia pe Henriette, fiica senatorului şi bancherului
Antonio Allievi, care îi va aduce ca zestre 110000 franci cheş şi o
cincime dintr-o proprietate, locuind la socrul său, într-un palat de
secol XVI în apropierea Forului Traian, înconjurat de colecţii
preţioase de artă, frecventând înalta societate din Roma etc150. Sau
Ilie Bărbulescu, a cărui soţie îi adusese „o zestre de care era foarte
mulţumit – un mic hotel confortabil, în parcul de la Sinaia”, având
o situaţie materială de „om bogat”151. G. Călinescu s-a căsătorit cu
Alice Elisabeta Trifu, ai cărei părinţi aveau în Bucureşti o mare
suprafaţă de pământ ce acoperea aproape tot cartierul Floreasca de
astăzi, unde au creat o fermă ce producea un venit apreciabil (se
ocupa cu creşterea vitelor, legumicultură, avea grajduri cu cai de
curse), şi pe care mult mai târziu îşi va construi casa George
Călinescu. În 1915, la căsătoria lui Eugen Lovinescu, fiul
profesorului Vasile Lovinescu, cu profesoara de franceză Ecaterina,
fiica proprietarului Gh. Gr. Bălăcioiu, dota primită a fost o rentă
anuală de 2000 lei, perpetuă, plus trusoul complet de 8000 lei,
„precum şi orice avere viitoare mobilă şi imobilă sub orice titlu” ar
dobândi-o soţia152.
Cazul lui Mateiu I. Caragiale este şi el suficient de
cunoscut pentru a nu insista prea mult. Atât doar de reţinut aici,
faptul că, umilit prin actul naşterii sale – ca produs al unei legături
nelegitime dintre I. L. Caragiale şi Maria Constantinescu –, Matei
A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 242-243.
M. Gafiţa, Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1969, p. 290-291.
151 Cf. I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1966, p. 271.
152 Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu – dosar biografic, în „Manuscriptum”, XII,
1981, nr. 4, p. 152.
149
150
107
îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea.
În plus, se va căsători cu Maria Sion, fiica lui G. Sion, de la care va
primi moşia Elisa-Stoeneşti (Sionu), pe care o va înzorzona cu
diverse însemne heraldice, drapele ungureşti etc153. Astfel, prin
căsătorie, a căpătat un titlu şi a devenit moşier şi rentier.
Deşi ne-am oprit disproporţionat asupra acestui aspect,
trebuie totuşi menţionat faptul că forţa numelui se manifestă întrun cerc mult prea restrâns, contribuind doar în mică măsură (dar
contribuie) la procurarea unor beneficii simbolice. Când vorbim de
prestigiul numelui nu ne referim în primul rând la familiile
veritabil aristocratice, întrucât în România este prea greu de definit
acest lucru după valul de „înnobilări” din sec.XVIII şi începutul lui
XIX. Avem de-a face cu o aşa-zisă nobilime de titluri, adeseori
cumpărate. Orgoliul numelui – simbolul apartenenţei la o familie
cu lungă istorie – se poate transforma în crispare, în delăsare etc,
pentru cine crede că el face totul.
Pentru intelectualii cu aspiraţii de a ocupa o poziţie socială,
ca şi pentru oamenii politici, mariajul este foarte important,
deoarece prin el se lărgeşte reţeaua de influenţă socială. În mediul
intelectual selecţia se face pe baza principiului meritocratic, al
talentului, dar acesta acţionează de regulă eficient numai în
contextul integrării într-o reţea socială (sau grup) cu interese foarte
bine conturate. Referindu-se la un coleg de profesorat, Sextil
Puşcariu îi scria lui I. Bianu în 1927: „Colegul meu [Emil]
Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca urmaş al lui
Pârvan la Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă
insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajiile pe
care le are asupra altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin
socrul său – cu cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi
ani şi felul lui simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere
ştiinţific sunt sigur că nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea
În ajunul căsătoriei lui Maria Sion, Mateiu I. Caragiale îşi „fabrică” un certificat
de naştere ce indica Tuşnadul ca localitate natală, mama sa domiciliind în…Viena.
153
108
continua moştenirea lui Pârvan”154. Şi într-adevăr, Emil Panaitescu
se căsătorise din 1925 cu Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, al cărei
tată, Al. Em. Lahovary, era ministru al României la Roma (19171928). În afara unor exemple invocate mai sus, am mai putea
aminti aici mariajele lui Petre Andrei (cu Maria Tulbure, cumnata
lui C. Meissner), Mihai Berza (cu Ana, fiica lui Al. TzigaraSamurcaş), I. Bianu (cu Alexandrina Băicoianu, rudă şi cu N.
Xenopol, şef de cabinet al lui I. C. Brătianu), I. Bogdan (cu Maria
Colţescu), P. Caraman (cu Alice Sibi), I. Crăciun (cu Ana Vaida,
cumnată cu Al. Vaida-Voievod), S. Dragomir (cu Flora Bonciu,
rudă cu Vasile Goldiş), P. Eliade (cu o soră de-a lui Spiru Haret),
Gh. Giuglea (cu Maria Haneş, deci rudă cu Ov. Densusianu), O.
Goga (întâia oară cu Hortensia Cosma, al cărei tată era unul din cei
mai influenţi şi bogaţi oameni din Ardeal), Ed. Gruber (cu Virginia,
fiica Veronicăi Micle), N. Lascu (cu Victoria Borza, fiica
universitarului), C. Marinescu (cu Zoe Balş), Aurel Pampu (cu
Elena, fiica lui Virgil Bărbat), P. Răşcanu (cu Aglaia, fiica
colonelului C. Lagna, aghiotantul lui Al. I. Cuza), I. D. Ştefănescu
(cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă), Al. Tzigara-Samurcaş (cu
Maria Gr. Cantacuzino) ş.a., care, chiar şi la numai simpla
enumerare, par a spune multe.
Căsătoria este şi ea aşadar o strategie de investiţie, oricât ar
părea cuvântul de reprobabil, pentru că investiţiile nu sunt
neapărat de natură financiară, socială, politică sau culturală, ci mai
ales sufletească. Putem vorbi în termeni de investiţie, fără a putea
reconstitui vreodată (sau doar prea puţin) cuantumul diverselor
atuuri ce intervin în luarea unei decizii, dar nici ceea ce înseamnă
calităţile morale şi spirituale ale soţiei. Oricare ar fi reuşita
profesională a indivizilor, aceasta nu poate deveni şi o reuşită
socială dacă nu i se asociază o strategie matrimonială conformă
normelor dominante.
Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Ed. Minerva,
1976, p. 631.
154
109
Pe de altă parte, căsătoria nu este doar o afacere personală,
privată, ci şi de grup. Referitor la acest ultim aspect, se cuvine să ne
oprim asupra cercului Junimii şi a celor grupaţi în jurul lui T.
Maiorescu, grup ce coordona o adevărată politică în această
direcţie. Cazul relaţiei dintre M. Eminescu şi Veronica Micle este
deja mult prea celebru pentru a mai insista asupra lui. T.
Maiorescu, I. Negruzzi, până şi I. Creangă, s-au opus intenţiei lui
Eminescu de a se căsători cu aceasta.
Am menţionat deja pe Ştefan Vârgolici care, prin 18711872, avusese relaţii amoroase cu o tânără văduvă, legătură din
care se născuse un copil. În momentul în care Vârgolici s-a crezut
dator să legitimeze poziţia lui şi a femeii prin căsătorie, liderii
junimiştilor ieşeni l-au împiedicat să facă această căsătorie, deşi
aproape totul era aranjat pentru mariaj. Iată cum relatează G. Panu
acest fapt: „Junimea s-a ocupat imediat de această eventuală
căsătorie”; „prindeam fără voia mea bucăţi de fraze schimbate
între d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor, conversaţie în care figura
înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o dezaprobare formală”.
„Şefii Junimei, nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi insistară pe lângă
Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta, cu toată
dragostea ce avea pentru tânăra văduvă, se supuse Junimei şi
legăturile fură rupte definitiv”. „Junimea se amesteca în asemenea
chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar
se întâmpla ca ea să nu izbutească”155. Evident, partida era sub
aşteptările şefilor junimişti, Şt. Vârgolici căsătorindu-se finalmente
cu Natalia Alcaz156, dintr-o familie ridicată la boierie de Ioniţă
Sandu Sturdza, iar după moartea acesteia luând de nevastă pe vara
ei, Elena Tiron, dintr-o familie ce curprindea mai mulţi intelectuali
locali.
Junimistul Vasile Burlă se căsătoreşte în 1872 cu Matilda
Caterina Cugler, fiica arhitectului ieşean, de origine austriacă,
Cf. G. Panu, Op.cit., p. 289.
Părinţii acesteia erau Costache Alcaz şi Ecaterina (născută Bucur). Vezi Arh. St.
Iaşi, Căsătorii, 16/1879.
155
156
110
Carol von Cugler, a cărui soţie începuse să publice versuri în
„Convorbiri literare” încă din 1867. Tomnatecul junimist A. Naum
se va căsători în 1883 cu Ecaterina, fiica căpitanului Iancu Pandali,
la sfatul şi insistenţele lui Gr. Buiucliu, junimist şi intim al lui
Maiorescu. Când Teohari Antonescu înştiinţează pe T. Maiorescu
despre intenţiile sale matrimoniale – căsătoria cu Eugenia
Vârgolici, fiica celui invocat mai sus –, acesta felicită pentru alegere
şi logodnă, la care mai adaugă câteva elemente ce dezvăluie
preocupările lui: „Îţi poţi închipui că nu m-am înstrăinat cu
desăvârşire de ceea ce priveşte pe vechii noştri junimişti din Iaşi,
cu toată strămutarea mea din acest frumos oraş; şi aşa am aflat de
la prieteni că d-ra Vârgolici este inteligentă şi cuminte, este
frumoasă şi este prea tânără. Că este inteligentă şi cuminte –
aceasta e principalul; că e frumoasă, e un accesoriu: orice om
inteligent are frumuseţea sa proprie, tocmai prin expresia
inteligenţei; că e prea tânără, e un defect care se îndreptează zi cu
zi. Bine ai făcut!”157.
T. Maiorescu a avut un rol important şi în căsătoria lui M.
Dragomirescu, în 1898, cu Adelina (Ada) Poenaru. Deşi părinţii
Adelinei şi sora ei Ana158 erau contra căsătoriei celor doi până prin
1897, intervenţia liderului junimist (aflat în relaţii apropiate cu
familia Poenaru) a dus la finalizarea proiectului matrimonial. P. P.
Negulescu, aflat în 1898 la Abbazia împreună cu familia
Maiorescu, a cunoscut pe Mariette Dabija, şi deşi soţia mentorului
său îl „împingea” spre o căsătorie, acesta – cu delicateţe – tot
refuza pe motiv că mama fetei era bolnavă psihic şi exista riscul ca
şi descendenţii să aibă aceleaşi manifestări. Doar când s-a pus în
Apud T. Antonescu, Jurnal, manuscris citat, însemnarea din 15 martie 1899.
Părinţii Adelinei erau Nicolae şi Lucia Poenaru. Mama fetei era de origine
franceză, bunicul Luciei, arhitectul Pierre-Charles-L’Enfant, fiind cel care a ridicat
planurile oraşului Washington. Din fraţii şi surorile Adelinei se cuvine a fi reţinuţi
Constantin Poenaru-Căplescu (1874-1948), renumit chirurg şi Ana Poenaru (18641948), căsătorită cu maiorul Ion Ollănescu, fratele lui Dumitru Ascanio-Ollănescu.
157
158
111
discuţie averea fetei (moşia Davideni, cu un venit de 18000 lei pe
an), Negulescu a acceptat discuţiile preliminare pentru logodnă159.
Însă cazul lui I. Al. Brătescu-Voineşti este mai mult decât
revelator. Remarcat de Maiorescu pentru talentul şi inteligenţa sa,
l-a avut mereu în preajmă, purtându-l prin călătorii în străinătate
pe cheltuiala sa, veghindu-i formaţia, publicându-i creaţia literară,
introducându-l în înalta sociatate, asigurându-i un post de
magistrat etc. Însă când Maiorescu i-a propus să ia în căsătorie o
nepoată de-a soţiei sale, pe Maria Racotă, Brătescu-Voineşti a
refuzat tranşant, din clipa aceea rupându-se orice legătură dintre
cei doi, deşi mai mulţi ani la rând tânărul discipol a încercat să-i
recâştige afecţiunea.
Aşa cum de la sine se înţelege, procesul de realizare a unui
cuplu ascultă de nişte ritmuri nu lipsite de semnificaţie, dar şi de
nişte modele, moştenite sau însuşite prin imitaţie.
IV.1. Etape spre căsătorie
Există o adevărată scenografie în ce priveşte modul în care
pot face cunoştinţă doi parteneri. Sub acest aspect, trebuie
menţionat că intervin o sumă de elemente ce ţin de tradiţie, de
evoluţia libertăţii relaţiilor dintre sexe, de conjunctură etc, foarte
importante fiind însă, în primul rând, calităţile viitorilor parteneri.
Dincolo de aspectul fizic, care inconştient mereu intră în calcul
(deşi adeseori contestat), educaţia tinerei fete constituie un atu
important.
Eugenia Frangolea, viitoarea soţie a lui Samson
Bodnărescu, a studiat prin anii '70 ai veacului XIX la Gotha şi
Berlin, lucru nu tocmai uzual la vremea aceea. Elena Bacaloglu a
urmat cursurile de la Collège de France şi Sorbona, devenind
pentru scurt timp (1902-1904) soţia lui Ov. Densusianu. Adelina
159
Cf. T. Antonescu, manuscrisul citat.
112
Poenaru (1870-1919), viitoare soţie a lui Mihai Dragomirescu,
vorbea încă de mică trei limbi: româna, greaca şi franceza, mai apoi
însuşindu-şi bine greaca veche, engleza, italiana şi germana. Prin
1880, de exemplu, Adelina a cunoscut pe Eminescu prin saloanele
literare din Bucureşti ale Mitei Kremnitz, M. Miller-Vergy, Ioachim
Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ş.a., saloane frecventate şi
de Titu Maiorescu. Prin 1880-1883, Eminescu a dedicat Adelinei
poezia Apari să dai lumină, publicată apoi de M. Dragomirescu în
„Convorbiri literare” din 1 iunie 1895160. În 1891 merge la unul din
Institutele din Oxford pentru a studia literatura engleză (traduce
Othelo în franceză), continuându-şi apoi studiile la Sorbona, unde
aprofundează istoria filosofiei la îndemnul lui T. Maiorescu, la
Bruxelles şi Liège, după care se întoarce în ţară (1897). În intervalul
1891-1897 Adelina Poenaru a redactat un Jurnal, deosebit de
interesant sub aspectul educaţiei unei tinere fete de origine socială
elevată, dar mai ales în ce priveşte relaţia pre-maritală cu viitorul
soţ161.
Ştefaniei Dobrogeanu Gherea, fiica lui C. DobrogeanuGherea şi viitoarea soţie a lui Paul Zarifopol (căsătoriţi în 1902),
încă din copilărie i s-a cultivat gustul pentru muzică, fiind trimisă
la studii muzicale în Germania şi ajungând o înzestrată pianistă. În
1897, pe când se afla la conservatorul din München, tatăl îi
recomanda o sumă de autori pe care „orice om cult trebuie să-i
cunoască”, nelipsind Shakespeare, Dickens, G. Eliot, Goethe,
Schiller, Heine, Lessing, Tolstoi, Dostoievsky, Manzoni, Salvatore
Farina ş.a., avertizând-o totodată să nu judece „viaţa reală după
romane”162. Sextil Puşcariu oferă de altfel într-unul din volumele
Vezi Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari să dai lumină”, în „Manuscriptum”, 1/
1990, p. 27-29.
161 Fragmente în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 176-179. La BCS Bucureşti se află
corespondenţa dintre M. Dragomirescu şi Adelina (sute de scrisori), în parte
publicate în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 167-175.
162 Corin Grosu, C. Dobrogeanu-Gherea. Scrisori familiale, în „Manuscriptum”, II, 1971,
nr. 1, p. 72.
160
113
sale de memorialistică un portret copleşitor în ceea ce priveşte
calităţile Ştefaniei163. Pe aceleaşi coordonate, se mai cuvin a fi
menţionate Venturia Nicolau (căsătorită mai apoi cu Onisifor
Ghibu), cu studii muzicale la Viena şi Paris, ca elevă a Féliei
Litvinne, devenind o bună pianistă şi cântăreaţă de lieduri, fiind
acompaniată într-un concert la Ateneul Român, în 1925, de G.
Enescu, cu multe înregistrări pe disc etc; Cella Delavrancea, fiica
lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, mult prea cunoscută pentru a
insista aici164. Şi tot S. Puşcariu reconstituie într-o vastă şi
impresionantă sinteză de istorie familială, recent publicată, o frescă
impecabilă nu doar de genealogii, ci a femeilor, cu toate atributele
lor, în primul rând de educaţie165.
Sau cazul poetei Matilda Cugler-Poni, fiica arhitectului
Carol von Cugler şi viitoare soţie, mai întâi, a filologului Vasile
Burlă, apoi a universitarului Petru Poni, care a primit în familie o
educaţie deosebit de aleasă, împlinită prin lecturi sistematice din
literaturile germană, franceză, italiană şi română, educaţie
transmisă şi fiicelor ei Lucia, Viorica şi Margareta. Totodată, a fost
una din puţinele femei care au făcut carieră literară prin
intermediul „Convorbirilor literare”, publicând versuri lirice, în
care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este dominant. Iulia
Hasdeu ar fi un alt bun exemplu, fiinţă deosebit de sensibilă, aflată
mereu sub supravegherea tatălui ei. Chiar şi când aceasta se afla la
Paris, scria săptămânal savantului, făcându-i un raport detaliat
asupra activităţii (lecturi, succese, întâlniri, alimentaţie etc). Era o
fată ce refuza tentaţiile şi frivolităţile vârstei, trăind în izolare
împreună cu mama sa şi studiind din greu, ca studentă la Paris
trebuind să concureze cu colegi francezi deosebiţi, din care unii au
devenit celebri, precum André Bellesort sau Abel Rey. Nu trebuie
să omitem nici pe Ana Conta (sora lui Vasile Conta), viitoarea soţie
S. Puşcariu, Op.cit, p. 114-125.
Pentru ambele vezi Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, Bucureşti, 1987.
165 S. Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed. Clusium,
1998. Volumul conţine o impresionantă cantitate de fotografii de epocă ale femeilor.
163
164
114
a lui George Kernbach, cu pseudonimul de Gheorghe din
Moldova, la care se mai pot adăuga o sumedenie de alte exemple
feminine cu o excepţională educaţie.
Un important document pe baza căruia se poate reconstitui
ambianţa familială şi intelectuală în care s-a format de tânără o fată
de familie „bună” este „Albumul” Maricăi Sion (fiica lui Gh. Sion,
autorul unui volum de Suveniruri contimpurane, şi viitoarea soţie a
lui Mateiu I. Caragiale), obicei frecvent începând cu mijlocul
sec.XIX166. Sunt de asemenea evidente posibilităţile de educaţie la o
tânără de la începutul sec.XX prin cazul lui Alice Steriade
(devenită prin căsătorie Voinescu), cu studii de filozofie la
Bucureşti (licenţiată în 1908) şi un doctorat la Paris despre şcoala
neokantiană de la Marburg şi idealismul critic (în 1913), ajunsă
profesoară la conservatorul din Bucureşti, după ce a eşuat în
ocuparea catedrei de filozofie de la Universitate pe motiv că
era…”femeie”167. Cornelia Brediceanu, cu studii liceale la Laussane
şi Braşov, apoi absolventă de medicină la Viena, provenea dintr-o
familie de intelectuali ardeleni, avocaţi şi diplomaţi, cu înclinaţii
artistice, în casa căreia se perindau frecvent personalităţi precum
Aurel C. Popovici, Ion Popovici-Bănăţeanul, Traian Vuia, Valeriu
Branişte, Sever Bocu, Filaret Barbu ş.a.
De altfel, progresele realizate la noi de mişcarea feministă,
mai evidente după 1900, potenţate îndeosebi de evenimentele
primului război mondial, în timpul căruia femeile au fost antrenate
în cele mai diverse câmpuri de activităţi socialmente organizate
pentru a înlocui pe cei aflaţi pe front, au schimbat atitudinea şi
importanţa lor în societate. Acestea sunt tot mai mult prezente în
mediile universitare, ajungându-se la sfârşitul perioadei interbelice
să fie predominante numeric îndeosebi în cadrul facultăţilor de
litere şi filosofie. În plus, epoca dintre cele două războaie se
M. N. Rusu, Suveniruri de salon, în „Manuscriptum”, IV, 1973, nr. 3, p. 184-187.
În perioada interbelică era în relaţii cu F.Mauriac, André Gide, Roder Martin du
Gard (cu care era în corespondenţă), A. Malraux, H. Focillon, Charles du Bos ş.a.
166
167
115
caracterizează printr-o mai mare libertate a relaţiilor dintre sexe,
un mai mare grad de exprimare şi de independenţă al femeii etc.
Sub acest ultim aspect şi al fizionomiei unei tinere cu
aspiraţii elevate sunt demne de reţinut însemnările jurnaliere ale
lui Jeni Acterian, o fiinţă deosebit de inteligentă care s-a mişcat în
preajma lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Botta,
P. Comarnescu, C. Noica ş.a., într-o epocă în care statutul femeii se
ameliorase considerabil168. Magda Isanos, cu studii de drept făcute
la Universitatea din Iaşi (1934-1938), poetă mult apreciată,
căsătorită pentru scurt timp cu Eusebiu Camilar. Sau enigmatica
Alice Călugăru, ori mai puţin cunoscuta azi Lucie Alioth-Karadja,
de o inteligenţă şi cultură deosebită, dar nefructificată; Lucia
Mantu, plină de mister şi rafinament literar, în preajma căreia se
înnobilau M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu ş.a.; Cella
Serghi; Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de limbă română şi
franceză, sensibilă şi mult apreciată, sunt doar câteva exemple.
Cu alte cuvinte, prea puţine din partenerele de viaţă ale
intelectualilor români au avut la intrarea în cuplu ceea ce numim
astăzi doar studii medii, majoritatea bucurându-se de o bună
educaţie. Evident, nu trebuie să omitem nuanţele ce se impun
pentru a doua jumătate a secolului XIX, când marea majoritate a
fetelor de familie bună frecventau pensioanele, destul de
numeroase în epocă şi cu obiective ce vizau o paletă foarte largă de
aspecte ale educaţiei tinerelor fete, în care nu era neglijată nici viaţa
socială şi familială.
Nu trebuie însă să omitem nici existenţa în viaţa
intelectualilor români a unor partenere de cuplu mai puţin
instruite prin intermediul şcolilor, ceea ce nu exclude pentru
acestea existenţa unor calităţi şi cunoştinţe intelectuale demne de
luat în seamă. Soţia lui B. P. Hasdeu, Iulia, nu pare să fi urmat nici
măcar un pension, însă contemporanii au fost mereu impresionaţi
Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, ed. Arşivar Acterian şi Doina
Uricariu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991.
168
116
de inteligenţa şi cultura ei, probabil de autodidact. Eugenia
Vârgolici, soţia lui Teohari Antonescu, a rămas doar cu studiile
liceale încheiate, datorită căsătoriei realizate la 18 ani; prima soţie a
lui Cezar Petrescu, Marcela Petrea, provenea dintr-o familie
modestă şi abia ieşise din adolescenţă, şi deşi a murit tânără,
scriitorul i-a purtat tot restul vieţii o tandră aducere aminte.
S-ar mai cuveni spuse aici câteva cuvinte despre funcţia
mamei în pregătirea fiicei pentru viitoarele ei îndatoriri de soţie şi
mamă. În afara rolului educativ ce-l are, tot ea este cea care se
impune masiv în centrul imaginii viitorului cuplu şi organizează
scena întâlnirilor, viaţa în doi în perioada imediat următoare
căsătoriei etc. Aşadar, mama este agentul conservator al uzajelor
sociale şi totodată agentul activ al politicilor matrimoniale. Cu
ocazia prezentărilor ea este regizorul şi scenograful. Ea detemină şi
învaţă fiica cum să se îmbrace, cum să privească, cum şi ce să
vorbească etc – îi impune atribute apte să creeze o bună imagine în
ochii pretendentului. Alături de părinţi, bunicii, unchii şi mătuşile,
prietenii de familie joacă un rol deloc neglijabil în procesul
matrimonial, îndeosebi în ceea ce priveşte colecta de informaţii
privind potenţialii pretendenţi. După moartea lui Ioan Lapedatu,
Aron Densusianu (naş de cununie al acestuia, stabilit apoi la Iaşi)
mediază recăsătoria văduvei Lapedatu (care avea deja doi copii169)
cu scriitorul şi esteticianul Ioan Pop Florantin, membru al Junimii,
şi el la a doua însurătoare. Pe de altă parte, P. Comarnescu nu ţine
seama de sfaturile prietenilor (C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu)
de a nu se căsători cu Gina Manolescu-Pincas, sfaturi date nu din
invidie pentru că tatăl acesteia ar fi ministru, ci pentru că în mod
real era o uşuratecă şi aventurieră, chiar şi după căsătorie
înşelându-l cu N. D. Cocea. În acelaşi timp, după cum mărturiseşte
în Jurnalul său, P. Comarnescu era „tolerat de mama ei, socotit
rezervă bună de tatăl ei vitreg, dl.Pincas, om fără viitor ca
169
Celebrul economist I. I. Lapedatu şi istoricul Al. Lapedatu.
117
intelectual, de tatăl ei, dl. ministru Manolescu-Strunga; şi alţii care
cred că eu vreau să mă lansez prin el!”170.
De asemenea, fraţii, recunoscând funcţia emancipatoare a
căsătoriei pentru fete, contribuie la realizarea unor căsătorii
rezonabile. Sub acest aspect este de reţinut atitudinea lui I. Bogdan
în proiectul matrimonial al colegului său de profesorat, N. Iorga,
care se va căsători cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului171 sau a lui
D. I. Suchianu, prieten şi coleg de pensiune cu M. Ralea la Paris în
1919-1922, sora celui dintâi devenind soţia lui Ralea (o vremea,
înainte de căsătorie, locuind şi ea ca studentă în aceeaşi pensiune
pariziană)172.
Invocam mai sus existenţa unei pieţe matrimoniale, cu
cereri şi oferte, cu negocieri etc. În primul rând, fata este plasată în
anumite spaţii ale pieţii matrimoniale, până pe la 1918 foarte bine
definite. Existau totodată intermediari care făceau aranjamentele,
stabileau modalităţile şi locurile de întâlnire pentru cei doi, care
fructificau diverse activităţi mondene pentru a pune în relaţie doi
tineri etc. Sub aspectul modalităţilor de a face cunoştinţă, există
practic o infinitate de exemple, specifice fiecărui caz aparte, şi care
ar face dificilă enumerarea lor aici. Importante însă sunt locurile
care facilitează întâlnirea, cunoaşterea reciprocă incipientă, cea care
să genereze declicul: la masă, invitaţii într-o familie, excursie (între
rude sau prieteni); cursuri de dans; baluri şi serate, ceremonii (o
nuntă, de exemplu), prin toate acestea putându-se controla relaţiile
dintre sexe. Istoricul Ioan Ursu, de pildă, şi-a cunoscut soţia fiind
invitat la Câmpulung la căsătoria lui Romulus Grigorescu, unul
din fiii gen.Eremia Grigorescu, cu o nepoată a lui A. D. Xenopol
(Ursu fiind în excelente relaţii cu istoricul ieşean). În calitate de
P. Comarnescu, op. cit., p. 111.
Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele
sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău
şi L. Nastasă, Iaşi, Ed. Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
172 Tatiana Slama-Cazacu, Pe urmele lui Mihai Ralea la Paris, în „Manuscriptum”, XII,
1981, nr. 3, p. 30-34.
170
171
118
cavaler de onoare a avut ca parteneră pe viitoarea lui soţie,
Lucreţia Grigorescu, fiica generalului. C. C. Giurescu a fost
profund impresionat de fiica lui Simion Mehedinţi, cu prilejul unei
excursii pe Dunăre, în 1920, cunoscând-o mult mai bine în urma
vizitelor ce le făcea tatălui acesteia, care – asemeni lui Maiorescu –
invita acasă pe cei care-i preţuia.
Pentru intelectuali, mediul studenţesc este de obicei unul
din locurile privilegiate unde se realizează cuplurile. De pildă,
Garabet Ibrăileanu şi-a cunoscut soţia în 1895 (abia terminase
facultatea şi era doctorand), cu prilejul unei excursii pe Ceahlău
organizate de studenţii facultăţii de ştiinţe din Iaşi. În grup erau şi
două fete, una din ele, Elena, studentă, era sora unui prieten al lui
Ibrăileanu, Mihai Carp (care publica în „Evenimentul literar” cu
pseudonimul M. Dafin). Ibrăileanu a stat mereu în preajma Elenei,
fără însă a-i face vreo mărturisire sau declaraţie; doar atât, îi acorda
o atenţie mult mai mare decât celorlalte persoane. În toamna
aceluiaşi an, Elena Carp trebuia să participe la un Congres
studenţesc la Câmpulung-Muscel, ca membră a delegaţiei ieşene.
Ibrăileanu se hotărăşte să plece şi el, cumpărând o ladă de felurite
bunătăţi (inclusiv lichioruri), grupul ieşenilor mergând într-un
compartiment de clasa a III-a şi chefuind toată noaptea (ceea ce
Ibrăileanu nu prea făcea). La Congres, Garabet şi Elena nu prea şiau făcut simţită prezenţa, ambii plimbându-se pe străzile
Câmpulungului, iar după încheierea lucrărilor cei doi nu s-au
întors la Iaşi, ci au preferat o excursie la Rucăr. Reveniţi într-un
târziu, Ibrăileanu nu s-a mai dus la Buhuşi, ci rămâne la Iaşi, unde
vizitează aproape zilnic pe prietenul şi colegul Mihai Carp, în fapt
fiind un mijloc de a-şi vedea iubita cât mai des. Cam în aceeaşi
perioadă, înmânează fetei o epistolă-declaraţie, cu o lungă
autobiografie şi propunerea bruscă de căsătorie. Este un document
al celui fără familie şi care aspira spre o viaţă de cămin, stabilitate,
sentimente etc. După câteva zile fata, realistă, i-a explicat că planul
ei este de a se mărita după licenţă şi după ce-şi va face o carieră.
Dispus să aştepte, Ibrăileanu îşi manifestă romantismul făcând
119
lungi plimbări cu Elena, fără ştirea părinţilor ei. O aştepta de la
diversele meditaţii pe care aceasta le acorda, conducând-o până
aproape de casă. Intenţiile matrimoniale ale celor doi au fost aduse
şi la cunoştinţa familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da mai
multă independenţă, făcând multe excursii etc, pentru ca abia în
1901 să se oficieze şi căsătoria. Aceste evenimente, mult mai în
detaliu, sunt redate chiar de Elena într-un fragment
memorialistic173.
Aşadar,
frecventarea
aceloraşi
medii
formative,
sociabilităţile impuse de mediul universitar (prin simpla
colegialitate) au determinat realizarea celor mai multe cupluri.
Hugo Friedman, în amintirile lui, evocă aspectul pentru perioada
de la începutul secolului XX: Maria Solomonescu căsătorită încă
din vremea studiilor cu filosoful I. Petrovici, Lucia Walter
căsătorită cu D. Caracostea, Şt. O. Iosif cu Natalia Negru, evocând
încă alte 8-9 cazuri de asemenea cupluri174. La fel, N. I. Apostolescu
s-a căsătorit cu Zoe Braviceanu, colegă de facultate şi mai în etate
decât el cu doi ani. C. Beldie şi Cora Irineu, între care au existat
legături sentimentale durabile şi stimulative, au fost colegi de serie
la aceeaşi facultate. Deşi Cora s-a sinucis din motive nici până
acum elucidate, la numai 36 de ani, Beldie i-a păstrat o vie amintire
şi afecţiune, la fel cum elogioşi au fost la adresa ei Camil Petrescu,
Isabela Sadoveanu, Perpessicius ş.a. Nichifor Crainic şi-a cunoscut
viitoarea soţie în redacţia unei reviste, aspectul ei fizic fiind
determinant. Fără preliminarii, un coleg de cămin (cumnat al fetei)
i-a aranjat în următoarea săptămână o invitaţie la potenţialii socri,
prilej cu care Crainic a şi cerut-o de soţie. Orice reticenţă a
părinţilor s-a evaporat din clipa în care tânărul a declarat că nu are
În volumul Amintiri despre Ibrăileanu, II, antologie de I. Popescu-Sireteanu, Iaşi,
Ed. Junimea, 1976, p. 170-202.
174 Hugo Friedman, Op. cit., p. 428.
173
120
pretenţii la zestre, la scurt timp având loc cununia, naş fiindu-i
Gala Galaction175.
Relaţia dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu s-a
fundamentat în 1916 la Viena (deşi din vedere o cunoştea încă din
anii de liceu la Braşov, 1912-1914), unde ambii erau studenţi, el la
filosofie, ea la medicină. În Hronic, Blaga relatează întâlnirea lor în
sala de lectură a bibliotecii universitare. P. Comarnescu şi-a
cunoscut viitoarea soţie, pe Gina Manolescu-Pincas, la o serată
mondenă, când ambii fiind băuţi şi exuberanţi şi-au permis
apropieri ce în alte condiţii ar fi solicitat mai mult timp. T.
Maiorescu şi-a cunoscut soţia în 1859, fiind solicitat a medita copiii
lui Kremnitz la franceză, printre cei patru copii fiind şi Clara,
„blondină, o nemţoaică palidă spălăcită; cam trecută de anii
învăţăturii [avea 20 ani] şi de aceea, când lucrează, face multe
greşeli”176.
Alte întâlniri cu femeia care va deveni partener de viaţă
pot avea loc în modul cel mai simplu. De exemplu, felul cum şi-a
cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a
lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă
în 1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat177. Cunoştinţa sa produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în
epocă pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten,
I. Valerian, directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un
„Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă, maşina era încă
semnul unei poziţii sociale deosebite). Alice era cu o prietenă.
Fetele sunt invitate la un restaurant, la o bere. Prin aspectul ei
şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi aspect fizic), decent, Călinescu
a remarcat-o, mai ales că fata dovedea interes pentru literatură şi
revistele literare. Întâlnirile dintre cei doi au continuat şi în zilele
175 N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială „Gîndirea”,
1991, p. 116.
176 T. Maiorescu, Jurnal, I, ed. G. Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 95.
177 I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 124-135.
121
următoare, discuţiile lor făcându-se mai mult asupra literaturii,
Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia recomandărilor
de lectură pentru fată, pentru ţinuta vestimentară etc. La puţin
timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de
profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni
în capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în
primul rând). Călinescu avea 30 de ani, şi-şi imagina viitorul
printr-o eroică activitate ştiinţifică, dorind să-şi facă un „nume”.
Era pentru el, acum, perioada de acumulare şi de formare a
personalităţii ştiinţifice. Dacă îşi imagina să se căsătorească, nu
putea s-o facă decât în strânsă legătură cu aspiraţiile lui
intelectuale. Viaţa de familie o vedea subordonată proiectelor sale,
îi trebuia o soţie ascultătoare, care să preia grijile casei, iar el,
Călinescu, să se ocupe de scris, iar în plus soţia îl putea ajuta şi în
această direcţie. Or, Alice Trifu părea să coincidă cu acest model.
Faptul că între el şi fată exista o diferenţă de 10 ani, părea un atuu
pozitiv, aceasta putând fi – în concepţia lui – lesne modelată. Deşi
s-au văzut sporadic, în intervalul septembrie 1928-aprile1929,
aproape pe neaşteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacanţa
Paştelui lui 1929, G. Călinescu s-a înfăţişat la uşa părinţilor şi a
cerut-o de soţie. I s-a atras atenţia că nu este pregătită zestrea fetei,
însă Călinescu a insistat s-o ia şi aşa. Fata va fi apoi prezentată şi
familiei lui Călinescu („mătuşelor”). Iată cum relatează Alice
întâlnirea cu familia acestuia: „M-am dus îngheţată de frică să mă
prezinte mătuşilor. Le-am găsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari,
strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci din
care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se
afla femeia de servici şi la fiecare rudă scoasă din traista familiei,
arunca cu voce batjocoritoare: «...a, beţivu ăla?», «descreieratul
ăla!?»“ etc. Întrebată cine i-a plăcut mai mult, răspunsul fetei a
fost: „Servitoarea” [care, în fapt era mama lui Călinescu]178. A
urmat căsătoria la 4 mai 1929.
178
Ibidem, p. 135.
122
La extremă se află angajamentele matrimoniale fără ca
până la data consumării căsătoriei mirii să se fi cunoscut.
Cunoaşterea şi angajamentele s-au făcut prin intermediul
scrisorilor şi al fotografiilor. Este cazul lui Al. Philippide. Primul
contact cu Johana Minckwitz a fost epistolar, în martie 1894. Cu
câteva zile înainte de căsătorie, Al. Philipide scria lui A. C. Cuza, la
29 sept.1895, din St.Hélier-Jersey: „Mă găsesc într-un salonaş,
dintr-o maison meublée, englezească, am pe de o parte pe soacrămea, care-mi cârpeşte căptuşeala paltonului, iar pe de alta pe
logodnica mea, care coasă o faţă de masă. Trăim aşa ca şi cum neam fi cunoscând de când lumea”. Philippide are temeri în ce
priveşte reuşita mariajului. Constată deosebiri între el, soţie şi
soacră, pe care le pune pe seama „deosebirii de rasă”. „Mare lucru
să fie s-o fi nimerit!”179. Pe a doua soţie a cunoscut-o într-un mod la
fel de bizar. Întâlnindu-se cu un student de-al său Nemţeanu,
originar din Vânători-Neamţ, acesta purta fotografia surorii sale.
Pe loc, Philippide a cerut să i se facă cunoştinţă cu ea, iar după o
lună şi jumătate s-a şi căsătorit.
După cunoaşterea şi acceptarea proiectului matrimonial,
urmează pregătirile pentru căsătorie, logodna, încheierea actelor
dotale etc.
IV.2. Căsătoria propriu-zisă
Finalmente, ceremonia căsătoriei exprimă angajamentul
reciproc între cei doi, dar şi în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii.
Actul propriu-zis diferă de la un cuplu la altul, în funcţie de
tradiţiile familiale, de concepţiile personale, de modă, de
posibilităţile financiare, de particularităţi (celebrarea într-un mediu
străin, lipsa părinţilor sau a unora din ei etc).
179
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 15.
123
Căsătoria lui Al. Macedonski a urmat îndeaproape tipicul
evenimentelor de acest fel din înalta societate, cronicile mondene
înregistrând detaliile: cununia religioasă are loc la 24 februarie
1883, seara, la biserica Sărindar, „în prezenţa unui public atât de
numeros şi distins încât abia se putea respira în interior”; mirele şi
mireasa (într-o „rochie de atlaz albă, în trenă de brocard,
îmbodobită cu flori de lămâiţă”) au fost întâmpinaţi cu un buchet
enorm, fiind însoţiţi la altar de naşii Alexandrina G. Roznoveanu şi
de fratele ei A. G. Câmpineanu; apoi, îmbarcaţi în trăsuri şi
cupeuri, invitaţii au participat la o serată dansantă; după
eveniment, noul cuplu s-a instalat în casele soţiei180.
Al. Philippide s-a căsătorit la începutul lui octombrie 1895
cu Johanna Minckwitz în insula St.Hélier-Jersey, doar în faţa
ofiţerului de stare civilă. A doua căsătorie a lui Philippide cu
Lucreţia Nemţeanu – cunoscută în împrejurările descrise mai sus –
are loc atât la starea civilă, cât şi în faţa altarului în ziua următoare,
probabil la cererea socrilor. „Afacerea s-a petrecut la ţară –
relatează Philippide. Femeia mea are numai 17 ani şi este tocmai
contrariul celeilalte.[...] Nunta s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu
vornicei, cu nuntaşi, care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit
şi au dat din pistoale. Civil, m-am cununat la primăria din satul
Vânătorii-Neamţului, patria lui Creangă, unde socru-mio a fost
primar 12 ani. [...] Soacră-mea e cu 2 ani mai tânără decât mine, iar
femeia mea – cea mai frumoasă fată din tot judeţul”. „Cu această
ocazie am făcut cunoştinţă şi cu ţăranii români de la munte,
prietenii lui Creangă şi eroii povestirilor sale. Sunt întocmai aşa,
cum el i-a descris, inteligenţi, frumoşi, buni şi plini de spirit”;
„Magistrul care m-a cununat era un bărbat voinic, cu iţari şi cu
opinci, dar cu mai bună creştere şi cu mai mult bun simţ decât
mulţi cioflegari de prin târguri”181.
180
181
Apud A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 243-245.
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 147.
124
La 9 iunie 1901 Ibrăileanu a înaintat actele pentru căsătorie,
iar oficierea s-a făcut la 5 iulie 1901. Imediat după căsătorie soţii au
plecat în călătorie de nuntă la Văratec. Apoi, se cam încheie epoca
marilor călătorii, devenind ceva mai sedentari. În cazul lui I. Ursu,
celebrarea căsătoriei a fost simplă (24 mai 1915), doar în prezenţa
familiilor celor doi soţi şi a naşului de cununie, A. D. Xenopol. La
numai două luni de cunoştinţă, Iorgu Iordan s-a căsătorit doar
civil, refuzând cununia religioasă cu toată dorinţa socrilor care se
trăgeau din familii de preoţi. Acest lucru nu a anulat „masa mare”,
la care au fost prezenţi peste o sută de persoane, iar mirele a fost
silit să poarte redingotă şi frac182.
Cu toată împotrivirea familiei Brediceanu, Cornelia şi-a
impus finalmente voinţa, oficializând legătura cu L. Blaga ce dura
deja de trei ani. S-au căsătorit civil la 16 decembrie 1920, la Cluj, în
prezenţa familiei şi a câtorva prieteni, iar religios la 20 decembrie,
cu o minimă asistenţă, ceea ce-l va determina pe N. Crainic să-l
felicite astfel: „Mi-a plăcut că aţi redus alaiul nunţii la minimum
posibil. Bravo, Lulule, ai fost un adevărat expresionist”183. La Iaşi,
Cezar Petrescu a cunoscut o „copilă delicioasă”, Marcela, care a
fugit de acasă în 1916 pentru a se mărita cu alesul inimii ei: „Am
plecat romantic […] şi am pornit să-mi fac singur viaţa”184.
Căsătoria civilă şi religioasă a lui G. Călinescu a fost celebrată la 4
mai 1929, la biserica Floreasca din Bucureşti. Nuni au fost familia
Maria şi Ioan Raicu, prieteni ai familiei Trifu. Nunta s-a făcut în
familie, cu numai 12 invitaţi, din familia apropiată, şi s-a consumat
rapid, Călinescu neiubind astfel de ceremonii. A treia zi de la
căsătorie Călinescu a plecat la Timişoara, unde era profesor. În
schimb, P. Comarnescu are parte de o nuntă mondenă, „care fireşte
a stârnit invidiile multora şi meniri rele din partea altora”185,
I. Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 269-270.
Apud I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I, Bucureşti, Ed. Libra, 1995, p. 283.
184 Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Şt. Ionescu, Cluj, Ed. Dacia, 1986, p. 108.
185 P. Comarnescu, Op. cit., p. 116.
182
183
125
urmată de un scurt voiaj la Balcic, dar şi cu speranţa că la
intervenţia socrului său va fi numit ataşat cultural la Londra.
V. Viaţa în cuplu
Căsătorindu-se, mulţi intelectuali caută să fondeze şi să
menţină o „casă”, asigurându-i prestigiul şi relaţiile în acord cu
rangul, şi să sporească o încrengătură onorabilă. Viaţa în cuplu este
un aspect foarte complex, deloc static pe parcursul întregii relaţii,
de a cărui funcţionare sunt responsabili o imensă sumă de factori
complementari, de foarte multe ori greu sondabili în stadiul actual
al cercetării, cum ar fi spaţiul locuirii şi confortul, existenţa
bunurilor de utilitate sau de imagine mondenă, felul în care îşi
petreceau vacanţele sau timpul liber (locurile privilegiate de
călătorie), hobby-urile (multe din acestea fiind prelungirea
activităţii profesionale: cărţile, antichităţile, dar nu numai; de
exemplu, C. Stere era pasionat de astronomie şi avea un mic
laborator bine dotat pentru epocă; şi tot el avea o mare pasiune
pentru flori şi arbori exotici, evidentă în parcul de la Bucov; Al.
Macedonski era preocupat de tehnică, punând la cale fel de fel de
invenţii), cluburile sau diversele societăţi frecventate (reinvestind
personalitatea sa într-un spaţiu simbolic sau real) etc. Pentru cei ceşi ridică o locuinţă, de pildă, maniera în care o concep (tipologia
locuinţelor), unele fiind destinate unei vieţi mondene şi de o
sociabilitate mai larga (ca în cazul lui Titu Maiorescu, Nae
Ionescu), altele pentru o sociabilitate mai restrânsă (dar din care nu
lipsesc grădina, salonul, sufrageria, dormitorul, biroul,
dependinţele etc). Nu lipsite de importanţă sunt rezidenţele
secundare. Dacă, de regulă, cele principale sunt destinate
proximităţii de locurile unde se focalizează actele de cultură, de
alte elite, cele secundare fie provin de cele mai multe ori dintr-un
capital moştenit sau acumulat (M. Ralea), fie sunt privite şi ca loc
de linişte, de fugă de marea metropolă, loc de relaxare sau de
126
elaborare a propriilor lucrări (ca în cazul „castelului” de la
Câmpina a lui Hasdeu sau cel al lui O. Goga de la Ciucea; refugiul
lui Cezar Petrescu la conacul soţiei din Avereşti, jud..Roman) .
Unele din aceste reşedinţe sunt locuri de gestionare a averii
proprii, pentru poseorii de pământ, sau reflectă un model
aristocratic, de viaţă sezonieră (vezi M. I. Caragiale, L. Rebreanu,
Blaga, O. Ghibu).
Privind însă lucrurile doar la suprafaţă, relaţia cuplului se
derulează între cei doi parametri fundamentali (funcţia socială şi
cea de procreare). Prin realizarea unui cuplu, partenerii adoptă un
stil de viaţă, care poate fi definit ca punctul de întâlnire al
cutumelor anterioare proprii fiecărui individ cu componentele
sociale şi culturale exprimate în alte strategii ale lor. Ca element de
sinteză şi împlinire a nivelului de viaţă, stilul este un bun indice al
modului în care individul gândeşte la situaţia sa în cadrul elitelor,
apropierea sau îndepărtarea de diverşi poli ai elitelor, fiind aşadar
în strânsă legătură cu traiectoria lui profesională. Din această
perspectivă, câteva însemnări jurnaliere oferă elemente deosebit de
concrete şi interesante: cele ale lui T. Maiorescu, Corneliei Blaga, P.
Comarnescu, Ioan Hudiţă ş.a. Iată de ce un asemenea demers oferă
o imagine pitorească asupra intelectualilor, practicile din viaţa
privată şi socială având totodată şi o valoare simbolică.
Imediat după cununie, Philippide îi mărturisea lui Suchier
că este foarte fericit de acest pas: „Pentru moment am multe
greutăţi. Va mai trece încă multă vreme până când soţia mea să se
deprindă şi cu ţara şi cu mine. Am chiar convingerea că între mine
şi între părintele ei – pentru care ea şi soacră-mea au o adoraţie! –
va exista totdeauna o mare deosebire în dezavantajul meu. Dar cu
răbdare şi cu silinţă, sper să ajung acolo ca să nu-i fie cu totul
femeii mele ruşine de mine”186. La puţin timp însă, într-o scrisoare
adresată de T. Antonescu lui M. Dragomirescu, în ianuarie 1896,
cam în felul acesta erau relatate relaţiile de familie ale filologului
186
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 126.
127
ieşean: „Cu Philippide o halima întreagă. Ştii cum s-a însurat, cu
ochii închişi. A venit cu nevestica la Iaşi şi de dragă ce-i era a luat
[...] o casă, curat în mijlocul câmpului; el la nimeni vizite n-a făcut,
dar nici n-a primit. Este clar că fata de la o vreme s-a plictisit,
precum şi soacra, şi unul, una, celalt, alta, s-au luat la ceartă,
ginerele cu mama soacră”. La o discuţie mai aprinsă, Philippide „a
pus mâna pe topor şi s-a repezit la bătrână. Fata a luat partea măsii şi atunci Philippide le-a trimis să se plimbe, le-a dat afară din
casă”. Şi tot Antonescu adaugă: „Dacă ai vedea pe fată, ţi-ai zice
desigur: «Doamne sfinte, să mă fereşti de aşa ceva, mai bine în
groapă». O urâţenie foc. Cum dracu a luat-o Philippide, nu ştiu”187.
Aşadar, după cum rezultă, Philippide nu locuia doar cu soţia,
ci…şi cu soacra, cu care, de fapt, nu s-a înţeles deloc. Iată ce-i relata
lui Hermann Suchier la 19 aprilie 1896: „Romanul meu este pe cale
de a se sfârşi trist din cauza soacră-mei. Pe domnişoara Minckwitz
am luat-o de soţie fără să o fi văzut [...], şi măcar că, în unele
privinţi, n-a răspuns aşteptărilor mele, am iubit-o foarte mult şi aş
fi fost foarte fericit dacă n-aş fi avut pe cap cârtirile maică-sei, care
vroia să schimbe ţara românească după ţara nemţească şi pe mine
după bărbatu-so. Nimic nu mulţămea pe această femeie şi la urmă
i-am hotărât că trebuie să se despartă de fiică-sa şi de mine. Femeia
mea a plecat împreună, supt pretext de a însoţi şi stabili în
străinătate pe maică-sa, şi de atunci – sunt acum trei luni trecute –
nu mai am nici o ştire despre dânsa. D-na Minckwitz mi-a
sechestrat soţia şi n-o lasă să comunice cu mine”. Până şi în chestia
divorţului, soacra lui Philippide îi făcea probleme: „Femeia mea
este foarte nenorocită şi, dacă nu se va întoarce acasă, va continua
de a fi până la moarte. Toată viaţa va fi exploatată de mă-sa – relata
Philippide într-o altă epistolă –, care strânge cel mai de pe urmă
ban câştigat de fiică-sa şi-i dă să mănânce câte două cafele pe zi, la
săptămână o bucăţică de carne. Foc nu fac niciodată şi Hanna
187
T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 487-488.
128
[Johanna] are picioarele şi mâinile degerate”188. După numai un an,
în 1897, proaspăt recăsătorit, cu o româncă de data aceasta,
Philippide se autoprezenta ca un om cu conduită exemplară: „Cărţi
nu joc, petreceri nu fac, mătăsării nu port, mobile scumpe n-am, în
trei odăi fără soare trăiesc, şi cu toate acestea banii n-ajung. Să fie
oare numai pricina mea?”189. De altfel, problema banilor a fost
mereu subiect de lamentaţie pentru savantul ieşean.
Profesorul şi junimistul Ioan Pop Florantin, recăsătorit cu
văduva lui I. Lapedatu, a oferit soţiei ani de convieţuire cât se
poate de trişti şi chinuiţi. Nevoit să întreţină trei copii din prima
căsătorie şi pe alţi doi ai soţiei, Pop Florantin a supus familia unor
condiţii de viaţă de-a dreptul mizerabile: mereu în lipsă de bani, cu
datorii interminabile, fără un domiciliu stabil, schimbând frecvent
gazdele şi locuind în case modeste (cu două camere, într-una fiind
biroul său de lucru şi cărţile, în cealaltă dormitorul pentru
minimum 5-6 persoane), cheltuitor şi cu o moralitate discutabilă
etc190.
Căsătoria Nataliei Negru cu D. Anghel s-a dovedit a fi un
infern, ambii fiind geloşi şi cu temperamente puternice ce nu
acceptau manifestările celuilalt. Aşa cum remarca S. Puşcariu, viaţa
celor doi oscila între „vorbe crude”, „bătăi”, scandaluri de
neimaginat şi „orgii”191. Aşa cum nu i-a fost credincioasă primului
soţ, Şt. O. Iosif, la fel nici în cazul lui D. Anghel, transformându-l
pe acesta din urmă într-o adevărată fiară, turbat de gelozie,
neurastenic, capabil să-şi închidă soţia în casă zile de-a rândul,
determinându-l finalmente la sinucidere. Iar după moartea
acestuia, fără prea multe remuşcări a trăit câţiva ani cu V. Gh.
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 130-132
Ibidem, p. 48. Pentru căsătoria, viaţa de familie, divorţul lui Al. Philippide vezi I.
Oprişan, Un personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”,
XIV, 1983, nr. 4 (53), p. 162-165; XV, 1984, nr. 1 (54), p. 164-166).
190 I. I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. I. Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998, p.
37-39.
191 S. Puşcariu, Călare pe două veacuri, p. 214.
188
189
129
Morţun, pentru ca în perioada interbelică să se recăsătorească cu G.
Savin, profesor la facultatea de teologie192.
G. Călinescu încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929,
a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de
avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere
garanţia independenţei şi a intimităţii. Încă de la început,
Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el,
„bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate,
încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă totul prin prisma soţului. El
stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează
interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar
impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această
„şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe
colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur
bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să
transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi
chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe
care îi măsura cu aţă). Călinescu nu împărtăşea cu soţia din
problemele sale, iar dacă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu
prea primeau vizite. După cum relatează Alice: „Viaţa noastră a
fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două
ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea
soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la
Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu
făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii,
cunoscuţi ce se anunţau dinainte.” „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu
nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două.
Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea,
cumpărăturile curente; lemne eu aduceam[...]. El era foarte comod.
În afară de scris, nu avea grijă de altele”.. Uneori Călinescu citea
soţiei din ce a scris, spunând că ea reprezintă „bunul-simţ al
poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea să mă ştie lângă el. Dar îl
192
Amănunte pentru acest aspect la M. I. Dragomirescu, Op. cit., p. 258-260, 266-268.
130
enerva să mă plimb prin casă. Stăteam nemişcată pe fotoliu.
Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era
învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea era atât de
adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea înfricoşător”193.
Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat
aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să
redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive,
terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”194. Călinescu
nu fuma, nu agrea băuturile alcoolice (rar vin, şampanie), în
schimb consuma cafea, ceai, „pe care i le aduceam la anumite ore,
dinainte stabilite”, relatează soţia sa. „Câteodată, absorbit de lucru,
nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales
eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu
mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa
rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”. Dacă
soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră
aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era
mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar
lăcomie. „Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost
vizitată de o cunoştinţă din provincie, după puţin timp Călinescu
„a izbucnit într-un tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”195.
Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor
străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest
lucru accentuându-se prin anii 1833-34 în urma unui surmenaj
chinuitor, era depresiv şi avea mania persecuţiei etc. Deşi părea
indiferent faţă de soţie, paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi
frământări vizavi de viaţa ei: „Cu Vera am făcut o greşeală. Prea
multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică,
sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în
I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p. 138-140.
Şerban Cioculescu, G. Călinescu, „Istoria literaturii române”, în „Revista română”, I,
1941, nr. 3-6, p. 383.
195 I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p. 138-141.
193
194
131
sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele reflecţii în ce o
priveşte196.
Sub aspectul spaţiului de locuire, la Iaşi, de pildă, casa în
care locuia Călinescu era modestă, una din camere, mare şi
luminoasă, cu o splendidă sobă, a devenit biroul lui de lucru şi
locul de primire a musafirilor197. Abia în 1942, la Bucureşti, la
îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide a-şi face o casă
proprie, până atunci fiind mereu în chirie. Casa din str. Vlădescu
53, pe locul primit ca zestre din partea soţiei, era de fapt mai
vechiul grajd pentru caii de curse ai socrului său Simion Trifu –
evident, transformat şi adaptat pentru locuit – la care ulterior s-au
mai ridicat alte două încăperi. Finalmente, casa avea un hol, o
cameră mai spaţioasă (biroul lui Călinescu), un dormitor; o
bucătărie, baie şi o mică sufragerie.
După „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, G.
Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea
preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii
Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în
sânul familiei. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament
deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la
culcare, spunându-i o poveste „comandată” de aceasta. În acest
context, soţia a început să sufere de părăsirea intimităţii de altă
dată. Nu mai aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări. Ea îi
mai făcea reproşuri, însă cu blândeţe. Cu toate acestea, Ibrăileanu
îşi utiliza uneori soţia pe post de lector şi „cenzor”, numind-o în
această ipostază „zarzavagiţa lui Molière”. Soţia îl menaja totuşi
cât putea de mult. Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de
somn, Elena circula pe fereastă – în dreptul căreia avea un taburet.
Îi va fi însă cea mai fidelă infirmieră, mai ales după 1904, când
Ibrăileanu a devenit neurastenic, cu o insomnie permanentă, pe
care o descria simplu şi afectat într-o epistolă adresată în 1921 lui
Apud Ibidem, p. 268.
Pentru această locuinţă vezi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa
românească”, XVIII, 1965, nr. 6, p. 187
196
197
132
P. Zarifopol: „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie
gravă”; „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi
anxietăţi teribile”198. Când s-a mutat în 1904 într-o nouă locuinţă,
cu şapte încăperi, camera principală şi cea mai mare, cu ferestre
mari, spre grădina cu vegetaţie sălbatecă, a devenit spaţiul de lucru
al lui Garabet. Aici avea un imens birou, sculptat, iar pereţii
acoperiţi cu rafturi de cărţi. În colţuri, două sobe masive, şi mai era
şi un pat. Ibrăileanu locuia în această cameră aproape tot timpul
cât era acasă. Soţia avea motive de nemulţumire întrucât în birou
era mare dezordine: biroul încărcat de cărţi şi reviste într-o
dezordine greu imaginabilă, cu scrum de ţigară răspândit
pretutindeni. Ibrăileanu era însă unul din aceia care îşi permiteau
mici satisfacţii materiale, ca în cazul cumpărării unei invenţii
relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A apărut cu el într-o zi,
pe neanunţate, cumpărat de ocazie de la un coleg de profesorat,
inclusiv câteva plăci. A început goana după discuri, Elena a
început să protesteze pentru cheltuirea iraţională a banilor, însă nu
a reuşit să-l potolească. Mai mult chiar, la un moment dat schimbă
gramofonul cu unul mai mare, cu un enorm cornet de alamă.
Amănuntele despre viaţa de familie a cuplului Blaga sunt
deja mult prea cunoscute prin sumedenia de amintiri ale
apropiaţilor, cantitatea imensă de scrisori schimbate între cei doi şi
cu prietenii, paginile de jurnal datorate Corneliei, pentru a insista
aici prea mult. Ne vom mai opri doar asupra lui Petru
Comarnescu, căsătorit în 1934 cu Gina Manolescu-Pincas, fiica
naturală a ministrului, la acea dată, Manolescu-Strunga, care le-a
dăruit un frumos apartament de trei camere în centrul
Bucureştiului, frumos mobilat şi ornat cu tablouri şi sculpturi de
valoare. Deşi duceau o viaţă mondenă şi se părea că fericirea
tronează, la numai şase luni de la căsătorie Comarnescu nota în
jurnalul său: „Neînţelegerile mă zgândără, mă fac neom […]. Nu
Corin Grosu, Spiritul critic… în scrisori. G. Ibrăileanu către P. Zarifopol, în
„Manuscriptum”, I, 1970, nr. 1, p. 116.
198
133
ne mai potrivim fizic, atât de mult mă bântuie spiritul ei diabolic,
nesiguranţa sentimentelor ei, duplicitatea, capriciile. […] E
intrigată şi egoistă. Aseară i-am spus că nu pot face nici un plan de
viitor cu dânsa. Simt cum uneori mă vede cu ochi indiferenţi,
alteori cu iubire, alteori cu duşmănie. Uneori îmi cere iertare,
alteori mă acuză de orice îi trece prin minte. Parcă suntem două
animale în cuşcă. E deschisă tuturor tentaţiilor mari şi mici, cel
puţin teoretic şi probabil că şi în practică. Şi eu care avusesem
naivitatea de a crede că-mi găsisem perechea perfectă şi pentru
totdeauna…”199. Mereu trecea prin crize conjugale, prin scandaluri
interminabile, fără putinţa de a se concentra şi lucra, făcându-l să
gândească că „o asemenea viaţă nu mai e de trăit”. Lipsind mai
multe luni din ţară, la întoarcere Comarnescu îşi regăseşte soţia
însărcinată, dar nu cu el, ceea ce-l va determina să rupă căsătoria
după numai doi ani.
Aşa cum am sugerat deja, habitatul are o mare importanţă
pentru tonusul familiar, pentru armonie, bună dispoziţie etc. Sub
acest aspect, oraşul unde îşi duc viaţa cei doi membri ai cuplului
are un rol important. Prin 1892, Al. Philippide descria oraşul unde
va trăi întreaga viaţă cam în felul acesta, explicabil după ce tocmai
se întorsese de la Halle: „scumpetea cea mare, murdăria, nevoia de
a şede la hotel până ce-mi voi găsi o locuinţă, lipsa completă – dar
completă! – de oameni care să aibă gusturile şi năzuinţele mele,
dau Iaşului forma unei închisori în care trebuie să expiez niscaiva
păcate strămoşeşti. Aceste păcate le voi expia cu plăcere în
nădejdea că copiii ori nepoţii mei vor scăpa de dânsele [...]. Dacă-ţi
voi spune că trăiesc străin în mijlocul compatrioţilor mei –
continua în scrisoarea adresată lui Hermann Suchier –, n-ai să mă
crezi, şi este cu toate acestea adevărat. Aceşti oameni sunt însă
blânzi şi buni, au dorinţi frumoase, ei ar forma lesne, aici în
orientul Europei, un adăpost al ordinei şi al progresului, dacă
crâşmele Parisului, vierme care a pătruns până şi în măduva
199
P. Comarnescu, Op. cit., p. 128.
134
ţăranului, n-ar face din jocul de cărţi, beţia, lenea, mândria stupidă,
semicultura, minciuna, curvărăsia, dacă n-ar face din asemenea
lucruri sportul românilor”200. Nici G. Călinescu nu s-a simţit bine la
Iaşi, în 1937, când ocupa postul de conferenţiar de estetică literară
din Iaşi, trimiţând lui Al. Rosetti rânduri de o mare dezamăgire că
trebuie să părăsească capitala: „N-am putut găsi nici o cameră
mobilată după o săptămână de căutări cu samsari. Ideea unei odăi
cu parchet, sau cu teracotă, sau cu baie, îi făcea pe toţi să râdă. Nu
este nici măcar o odaie ca la ţară, în Ardeal. […] De altfel, m-am
încredinţat că n-aş putea locui la Iaşi, în chip permanent, niciodată.
Absolut niciodată. Cred că nicăieri în Africa nu se mai găsesc astfel
de spectacole. Ieşenii mi se par puţin demenţi”. „Sunt foarte
dezorientat. Gândul meu e de a renunţa la conferinţă. Ea e prost
plătită, cu atât cât am şi aici. Deosebirea e că aici sunt la Bucureşti
şi acolo sunt într-un infam sat. Toată lumea, mai curând sau mai
târziu, fuge din Iaşi”201. De altfel, despre oraşele de provincie,
Călinescu a ţinut la Brăila o conferinţă, în 1948, Zgomotul liniştei202,
în care surprinde multe din inconvenientele de a nu trăi în
metropolă. Tot sub aspectul oraşelor de provincie, Duiliu
Zamfirescu găsea la Focşani în 1880 o „lume de provincie”,
„caraghioasă, pretenţioasă, săracă de spirit şi de gust”, doar cu
câteva „femei frumoase”, conştiente de „datoriile femeii creştine,
prin citirea de două ori pe săptămână a psalmilor lui David şi a
celor 10 porunci”203.
Un element important al vieţii de cuplu este sociabilitatea.
În afara celei interfamiliale, sociabilitatea intelectuală s-a
manifestat prin participarea la cluburi, societăţi savante, de
binefacere, academii diverse, grupări profesionale sau erudite etc.
Acest tip de sociabilitate joacă un rol foarte important, de mediaţie
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 76
Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucureşti,
Ed. Eminescu, 1977, p. 59-60
202 În G. Călinescu, Aproape de Elada, p. 117-128.
203 Scrisoare către Macedonski, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 3, p. 8.
200
201
135
socială şi intelectuală, dând naştere unei conştiinţe sociale la un
anumit grup, cum ar fi cazul cenaclurilor literare (Junimea, cele din
jurul lui Al. Macedonski, M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu ş.a.).
Dacă la întrunirile junimii ieşene, femeile lipseau cu desăvârşire, la
cele din str. Mărţişor, la Maiorescu acasă, acestea erau bine primite;
se schimbaseră timpurile, iar soţia lui, Ana, a avut un cuvânt greu
de spus în această atitudine; apoi, şi Maiorescu era un spirit mult
prea deschis pentru a nu accepta situaţia cu multă satisfacţie. În
jurnalul său, uneori Maiorescu prindea sumare aprecieri asupra
femeilor prezente. De pildă, la 23 martie 1903, când erau prezente
la masă mai multe personaje importante, soţiei lui Iosif Vulcan îi
face următoarea caracterizare: „inteligentă, cuminte, cu sprâncene
probabil vopsite”204. În 1907, din banii soţiei, M. Dragomirescu
întemeiază „Convorbiri”, numite între 1908-1910 „Convorbiri
critice”, al cărăr sumar se alcătuia la domiciliul lor din Bucureşti,
str.Gramont 11. Totodată, M.Dragomirescu şi soţia Adela adunau
în jurul lor, în fiecare luni (între 1907-1910), într-un cenaclu literar,
tineri scriitori precum: D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat
Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al. T. Stamatiad, Em.
Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav; pictorii Iser, Talaz, Costin
Petrescu etc. De regulă, intelectualii-universitari sunt mai puţin
atraşi de mondenităţi, preferând să se limiteze la câteva saloane
intelectuale sau grupări profesionale în specialitatea lor: ele pot
răspunde reputaţiei lor, carierei şi puterii lor. Însă A. D. Xenopol,
de pildă, iubea muzica, organiza serate muzicale la el acasă, scria
cronici etc.
Un alt tip de sociabilitate este participarea soţiilor la
activităţi cultural-filantropice. Venturia I. Lapedatu era membră
sau conducea mai multe aşezăminte de acest fel, precum Societatea
Principele Mircea, Reuniunea Femeilor Române, Reuniunea de
204
T. Maiorescu, Însemnări zilnice
„Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 125.
(1903),
136
publicate
de
Geo
Şerban în
cântări şi muzică, Masa săracilor, Masa studenţilor etc205, reuşind,
prin poziţiile deţinute de soţul ei, să atragă numeroase şi
consistente donaţii. Tot în astfel de activităţi au fost antrenate
Adela Xenopol, una din cele mai aprige apărătoare ale drepturilor
femeilor din România şi directoare a revistei „Viitorul
româncelor”, Cornelia Emilian (soţia universitarului Şt.Emilian),
care a creat prima asociaţie de femei din ţară, Matilda Cugler-Poni,
Venturia Goga ş.a.
VI. Criza cuplurilor
Nu toată lumea a trecut prin aceleaşi etape ale cuplului,
sau în aceeaşi ordine. Totodată, cuplurile diferă prin trăirea diferită
a etapelor. Ceea ce pentru unii este insurmontabil, pentru alţii trec
ca episoade minore. De pildă, o aventură extra-conjugală poate fi
un seism pentru un cuplu, subminând serios fundamentele. În alt
cuplu, acelaşi eveniment repoziţionează atitudinile, iar în altele se
adoptă tactica „de a nu se mai vorbi, de a se trece pagina”; se
procedează ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Datorită diverselor
aventuri şi infidelităţi ale lui B. P. Hasdeu, de exemplu, din 1881
cuplul trece printr-o lungă perioadă de criză, camuflată prin
plecarea celor două Iulii (soţie şi fiică) la Paris.
Apoi, mai multe tipuri de evenimente pot avea
repercusiuni asupra unui cuplu: o dificultate sexuală, naşterea
unui copil, diverse activităţi profesionale sau sociale etc. Multe
lucruri sunt imprevizibile, generează crize proprii fiecărui cuplu în
parte, unele survenind ca urmare a unor evenimente exterioare:
boală, accident, intervenţia familiilor de origine etc.
Crizele produc întotdeauna o ruptură de echilibru.
Trecerea de la un soi de echilibru la un altul, printr-un
205 I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul
Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31 p.
137
dezechilibru, însemnă criză. Unele cupluri s-au creat încă de la
început sub spectrul tensiunilor şi dezamăgirilor, însă diverse
substitute, poate şi vârsta, poate interese de altă natură ori
speranţa transformării celuilalt au dus la ocultarea lor. Viitoarea
soţie a lui M. Dragomirescu îl caracteriza pe acesta în Jurnalul ei în
termeni deloc încurajatori: „Mil este bun! dar cine ştie adevărul?
Ar putea să se prefacă, dar să presupun că este într-adevăr. Se
obişnuieşte cu toate prea uşor, şi nu are mijloace de a-şi apropia pe
ceilalţi. Cred că nu ştie să iubească din suflet [...] Sau [este] de un
idealism rece, filosofic şi care nu te mişcă, sau de-o dragoste, care
deşi nu-mi displace tocmai, dar care o simt fără legătură; îmi pare
câteodată că nu există nici un fel de solidaritate între noi”. [...].
„Caracterul lui îmi apărea de un egoism exasperant. Morala lui
este «dinte pentru dinte»“. M. Dragomirescu era „decepţia vieţii”
ei. „Găsesc că este ca toţi bărbaţii, având calităţile şi defectele celor
de mijloc. Un Evolceanu sau un Mehedinţi, cred, s-ar fi potrivit
mai bine cu mine”206. De altfel, după 15 ani de căsătorie, Adelina a
şi divorţat de Dragomirescu. Cezar Petrescu, rămas văduv de
prima soţie, cu toată dorinţa lui de solitudine, cedează în faţa unei
fete de 16 ani care, prin „inocenţa ei, puerilitatea ei, mi-a dat
impresia de ceva nou, proaspăt”. Căsătorit cu aceasta, după numai
o lună nu mai ştia cum să-şi recâştige libertatea, mai bine spus
singurătatea, motiv al unei crize acute, dezvăluit surorii sale
Aurelia în corespondenţa din 1931207.
Încă din primele zile de după celebrarea căsătoriei dintre
Petru Comarnescu şi Gina Manolescu-Pincas, aceasta din urmă are
atitudini pline de aroganţă faţă de soţ, „trage totul în favoarea ei,
dictează, iar pe mine – notează el în Jurnal – mă consideră un fel de
supus al ei, care trebuie să accepte orice decide dânsa”; erau, cu
206 „Manuscriptum”, 4/1989, p. 177. Despre Adelina Poenaru vezi: Elena Cerchez,
Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.
165-175.
207 Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, p. 55-60.
138
alte cuvinte, „amanţi şi în restul timpului, străini”208. De altfel, la
numai doi ani de la căsătorie ea va recunoaşte că în tot acest
interval a continuat relaţiile cu mai vechea ei dragoste, N. D. Cocea
(legătură interzisă de familie), iar copilul ce urma să se nască ar fi
fost al acestuia. Urmarea firească a fost divorţul, însă însemnările
zilnice ale lui P. Comarnescu surprind într-un mod cât se poate de
elocvent o anumită tipologie a crizelor, cu toată suita de suferinţe
ce le-a însoţit.
La vârsta maturităţii, Lucian Blaga îşi consumase ardorile
vizavi de soţia sa Cornelia, după douăzeci de ani de convieţuire
pasiunile temperându-se, pentru a nu mai constitui stimulii
necesari marii creaţii poetice. În căutarea eternului feminin, Blaga
descoperă pe Domniţa Gherghinescu-Vania, soţia primprocurorului general din Braşov, autor a două volume de versuri,
şi care găzduia în casa sa pe Blaga, G. Enescu, Arghezi, Petru
Comarnescu, Ion Pas, Corneliu Baba, Ionel Teodoreanu, Vladimir
Streinu, Şeban Cioculescu, Ion Chinezu, Victor Papillian ş.a. Pentru
intervalul 1940-1944, Domniţa a însemnat stimulentul feminin în
viaţa şi creaţia lui Blaga, oferindu-i stări de extaz, dar şi de gelozie.
Soţia Cornelia a dat dovadă de maximă înţelegere, deşi probabil în
interior suferinţa nu poate fi descrisă, acceptând această legătură,
tacit, cu delicateţe, preferând mai curând s-o ţină sub control decât
s-o transforme într-o criză majoră209. Aproape la fel s-au petrecut
lucrurile prin anii 1946-1948, când Blaga s-a simţit atras de Eugenia
Mureşanu din Cluj, soţia unui preot, pe care o vizita frecvent, fără
a fi câtuşi de puţin mulţumit de rolul pe care îl ocupa el în viaţa
acestei femei. Neglijată mai apoi de Blaga, Eugenia va divorţa de
preotul Mureşanu pentru a se recăsători cu filosoful şi
universitarul D. D. Roşca, cuplu ce se va destrăma şi el peste câţiva
ani.
P. Comarnescu, Op. cit., p. 118.
Pentru acest moment vezi I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, II, Bucureşti, Ed. Libra,
1996, p. 421-453.
208
209
139
VI.1. Viaţa extra-conjugală
Adeseori, viaţa sexuală nu coincide cu cea matrimonială,
chiar dacă sunt dependente una de alta. Căsătoria este sancţiunea
juridică a unei legături, dar există şi altele, socialmente importante
şi active, nu numai înaintea căsătoriei, dar şi în afara ei. Fără a intra
prea mult în detalii asupra acestei chestiuni, trebuie subliniat
faptul că legăturile extra-conjugale urmează legi obiective foarte
diverse ce rămân a fi studiate pentru tema noastră.
Deja legătura amoroasă dintre Veronica Micle, soţia
universitarului Ştefan Micle, şi Mihai Eminescu, devenită făţişă
după moartea soţului acesteia, este mult prea celebră pentru a o
mai dezvolta. Nu vom insista nici asupra numeroaselor comentarii
scandaloase asupra relaţiei amoroase dintre T. Maiorescu şi Mite
Kremnitz.
Însă nu puţine au fost cazurile în care şi soţiile aveau o
viaţă extra-conjugală. Soţia istoricului şi publicistului Al.
Papadopol-Calimah, e drept, mult mai tânără decât tovarăşul ei de
viaţă, aproape că nu mai făcea nici un secret din legătura ei
amoroasă cu un anume Take Anastasiu (prieten apropiat al lui I. C.
Brătianu). Călătoreau împreună în străinătate, înregistrându-se ca
soţ şi soţie, amantul frecventa constant casa lui PapadopolCalimah, primind eventualii musafiri ai familiei ca şi cum ar fi fost
ai lui etc210. Deşi multe din legăturile extra-conjugale ale
intelectualilor au devenit publice, subiectul constituie încă un teren
„minat” prin imposibilitatea de a le „gestiona” onorabil, dar şi prin
dificultatea de a discerne între realitate şi supoziţii (bârfe).
210
I. Petrovici, Op. cit., p. 66-68.
140
VI.2. Divorţul
Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigenţele
socio-profesionale externe şi modelele familiale sunt mereu
proiectate la nivelul inter-personal: contradicţia structurală este
percepută subiectiv ca o carenţă personală sau relaţională. De
altfel, oricât s-ar încerca explicarea diverselor tensiuni dintre
membrii cuplului, sursa socială a problemelor conjugale rămâne
inexplorabilă. Însă mai mult decât orice, divorţul funcţionează ca o
supapă de siguranţă. În fond, mariajul şi divorţul sunt două
mijloace ce permit atingerea aceluiaşi rezultat: pacea şi armonia
individuală. Intervenţia judiciară este doar punctul vizibil ce le
separă. În fond, divorţul nu este anormal, chiar dacă nu este
previzibil, pentru că el apare ca necesar, în mod funcţional, atunci
când traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde
premiselor iniţiale. Divorţul poate fi foarte bine şi rezultatul
faptului că obiectivele ce au dus la căsătorie au fost atinse.
Utilitatea asocierii nu mai este evidentă şi este rentabil a juca o altă
carte, într-un context diferit. Când scopurile primei căsătorii sunt
atinse, când contextul se schimbă, divorţul şi recăsătoria pot fi
interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun
„tonus” psihologic.
Ca şi căsătoria, divorţul apare ca o etapă în urmărirea
bunăstării şi a fericirii. Din această perspectivă, fragilitatea
căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci
sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale
asupra fericirii211. Divorţul poate deveni, în plan personal, şansa
unei „noi vieţi” şi prin aceasta să contribuie la modificarea chiar a
raporturilor sociale212.
211 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of
Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 5-20 (p. 17).
212 C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Lifetime, Divorce: Chance of a New Lifetime,
în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 119-134.
141
Datorită
caracterului
soacrei
sale,
dar
şi
al
temperamentului său, Al. Philippide ajunge în scurt timp de la
căsătorie la neînţelegeri cu soţia, iar apoi la divorţ. Nu este cazul
aici a stabili vinovăţii, însă Philippide avea un temperament
irascibil, ce-şi ieşea foarte uşor din fire. Nu a fost un soţ comod, cu
concepţii antifeministe, în vreme ce soţia şi soacra veneau dintr-o
altă lume, cu pretenţii şi fără înţelegere faţă de realităţile româneşti
şi faţă de Philippide. În fapt, în cazul căsniciei lui, se confruntau
două modele familiale, două microcosmosuri sociale şi religioase
mult diferite. De aceea, şi separarea dintre cei doi s-a produs întrun mod nu prea „intelectual”. Anecdotica literară arată că
incidentul care a dus la fuga soţiei lui Philippide s-a petrecut astfel:
soţia şi soacra cântau la pian; enervat, Philippide a intrat în salon şi
a distrus instrumentul, aruncându-l bucăţi pe geam. Speriate, cele
două femei au fugit din casă. Explicaţiile lui Al. Philippide merită
şi ele a fi reţinute, dintr-o epistolă adresată lui T. Maiorescu, în
1896: „Vă scriu din mijlocul celei mai mari dureri pe care am
simţit-o în viaţa mea. Am fost pe punctul de a înnebuni şi nu ştiu,
Dumnezeu să mă ierte, dacă sunt teafăr. Femeia m-a părăsit. Aţi
cunoscut-o, aţi văzut-o, o bătrână urâtă şi răutăcioasă. Nimic n-o
mulţumea, pe mine nu mă iubea, pe copilul meu o dată măcar n-a
vrut să-l vadă, de gospodărie habar n-avea, histerică era, alţi
bărbaţi înainte de mine cunoscuse […] şi cu toate acestea o iubesc.
N-am crezut că m-ar putea fermeca o femeie în aşa grad. Atâtea
iluzii am pus în această femeie – ca Don Quijote în Dulcineea – şi
atât de amorezat sunt de aceste iluzii, încât viaţa mi-a devenit
amară, ah, mai amară decât fierea. Numai la femeia mea mă
gândesc, cu mintea la dânsa adorm – şi cum dorm? – şi mă trezesc.
Mi-e ruşine de mine singur, dar nu pot spune minciuni şi o nevoie
mă împinge să vorbesc cu cineva, care mă iubeşte. [...] Ce n-am
făcut pentru dânsa! Totdeauna însă era nemulţumită, şi pe
deasupra mai aveam şi pe soacră-mea, care o aţâţa contra mea.
Într-o zi am pierdut răbdarea şi au fugit, crezând că am să le ucid.
De atunci nu le-am mai văzut. Am plecat la Galaţi, prietenii le-au
142
pornit în lipsă şi, când m-am întors, am găsit casa pustie [...] De
atunci nimic. Pentru mine nici un cuvânt, nici o milă. O singură
fiinţă m-a dispreţuit, tocmai aceea pe care am iubit-o mai mult.[...]
Această femeie însă e o viperă veninoasă. Vai, atâta răutate unde sa putut ascunde!? Şi cu toate acestea, un singur gând am, pe acela
de a o căpăta înapoi. Orice s-ar întâmpla, voi face-o. Nu ştiu cum.
Voi afla cu vremea. Pentru moment nu sunt bine de fel. Mă
gândesc de multe ori să alerg după ea, să o ucid şi apoi să mă ucid
şi eu”213. Însă iată ce spune şi soţia lui, într-o scrisoare trimisă lui
Hermann Suchier: „Dacă domnul profesor Philippide vrea să
introducă divorţul, nu pot ridica nici o obiecţie, întrucât îmi
lipseşte curajul de a mă întoarce la el. După cum am auzit vrea să
se recăsătorească. Cine i s-ar putea pune în cale?”; „convingerea
mea că pierderile trecătoare ale controlului de sine, obsesiile
repetate şi accesele de furie, ivite imediat după sosirea noastră în
România, au dus în cele din urmă la acea scenă nenorocită care m-a
determinat pe 8 ianuarie să fug împreună cu mama”. După ce ele
au fugit, Philippide le trimitea scrisori „teribile de ameninţare”,
susţinea că „aş avea nişte ochi aşa de îngrozitori ca ai dracilor din
iad”, iar la Karlsruhe Philippide (aflat acolo pentru divorţ) afirma
că de fapt pe soacra lui ar fi dorit s-o omoare. „Nervii îi sunt precis
zdruncinaţi. Dar întrucât de la începutul căsniciei nu am putut
câştiga nici o influenţă asupra lui, nu l-am putut ajuta cu nimic, cu
toate că uneori spunea că îşi aşteaptă de la mine salvarea”. „Am o
grea şi nemeritată soartă ! Dacă aţi şti cu câtă încredere am cutezat
să merg într-o ţară ca România, numai pentru că soţul meu mi-a
descris cu neţărmurită bucurie viaţa de familie germană, aşa cum a
cunoscut-o în casa dumneavoastră! În cele mai mici trăsături pe
care le-am păstrat în amintire, am recunoscut oglinda propriei
mele case părinţeşti. Am fost educată într-un spirit de modă veche,
temător şi sobru. De aceea, ajutată de mama mea, m-am preocupat,
înainte de toate, cu zel de gospodărie. Soţul meu părea la început
213
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 46.
143
foarte mulţumit în privinţa asta. Dar, în cele din urmă, am observat
că felul meu de a fi german nu-i plăcea de loc. Nu-mi acorda nici o
încredere. De multe ori părăsea casa foarte bine dispus şi se
întorcea morocănos”. Era foarte zgârcit, soţia nu ştia nimic despre
situaţia financiară. „În toate privinţele am rămas nelămurită; totul
rămânea învăluit în ceaţă, de nicăieri nu aflam adevărul”.
„Căsătoria în Orient este, pentru o nemţoaică simplă, în cel mai
bun caz o enigmă, care întrece puterile mele. Mie, încercarea de a
întemeia în Orient un cămin, mi-a adus cea mai mare nefericire”214.
Pentru Philippide se impuneau însă cel puţin două
concluzii: nu-şi va mai lua soţie învăţată şi nici soacră în casă. În
plus, renunţă la orice pretenţie în legătură cu originea socială a
soţiei. Divorţul însă, cel mai adesea, are efecte traumatizante. În
timpul procesului, Philippide mărturisea că se găseşte „ca pierdut,
fără curaj şi fără scop. Nu mi-am putut închipui că o femeie, prin
puţinul caz ce ar face de mine, m-ar putea descuraja într-atât”215.
Deşi în perioada ieşeană a lui T. Maiorescu, căsnicia lui cu
Clara părea solidă, cimentată şi de existenţa unei fiice, Livia, cuplul
începe să devină fragil prin 1875, odată cu ataşamentul lui
Maiorescu faţă de soţia cumnatului său, Mite Kremnitz. Pentru
prima dată Maiorescu se gândeşte la divorţ în 1876. Numai că în
1878 intervine în viaţa lui o altă femeie, Ana Rosetti. Maiorescu
amână divorţul datorită unei boli a soţiei, iar mai apoi până la
căsătoria fiicei lor. Efectiv vor divorţa în 1887216. Şi nu sunt
singurele cazuri, mai putând invoca aici pe A. D. Xenopol,
despărţit de soţia sa Eliza (născută Galu) după aproape 30 ani; Ov.
Densusianu divorţează după doi ani de Elena A. Bacaloglu; E.
Lovinescu după 19 ani de căsnicie, chiar dacă ruptura dintre cei
doi se produsese mai înainte; Petru Comarnescu după doi ani etc.
Ibidem, p. 129-130
Ibidem, p. 136
216 Rodica Iovan, În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, V, 1974, nr. 2, p. 120-127.
214
215
144
VII. Şansa unei noi vieţi – recăsătoria
Dincolo de traumele provocate de eşecul unui cuplu,
divorţul şi eventuala recăsătorie constituie şansa unei noi vieţi.
Recăsătorit în 1897 cu Lucreţia Nemţeanu, fiica fostului primar C.
Nemţeanu, din Vânători-Neamţ, „putredă de săracă”, Al.
Philippide considera că începe „o nouă viaţă”, plin de optimism,
pentru că era „sănătos ca un tun, nevasta mi-e tânără, frumoasă şi
bună”; „Femeia mea de acum e tocmai contrariul celeilalte. De astă
dată am nimerit-o”, şi dă dreptate lui Hesiod care spusese (în
Munci şi zile) că omul trebuie să-şi ia soţie din sat de la dânsul217.
Totodată, lecţia primului eşec îl învaţă multe: „Lămurit prin acest
purgatoriu, am devenit mai blând şi mai bun decât fusesem şi mam hotărât să-mi expiez reaua creştere trecută prin umilinţă”.
„Niciodată n-am avut atâta forţă de lucru. Sunt crize în viaţa
morală care fac adevărata graniţă între copilării şi bărbăţie. Din ele
unii ajung în crâşme, alţii în temniţi, alţii în ospiciul de nebuni, cei
mai mulţi se amestecă în vulgul profan. Rari ies oţeliţi. Se vede că
sunt dintre cei privilegiaţi.”. Lucrează mult, îşi face proiecte
intelectuale. „La capăt va fi poate gloria, la mijloc va fi sigur o
muncă îndărătnică”218. Iar mediul intelectual e plin de indivizi în
căutarea unei noi şanse, cum ar fi A. D. Xenopol, recăsătorit cu
Coralia Biberi, cunoscută în epocă de Riria; C.Stere recăsătorit cu
Aneta, născută Ionescu-Quintus (la rândul ei divorţată de dr.Al.
Radovici), în afara altora menţionaţi de-a lungul acestui text.
Nu chiar nişte concluzii
Aflată, aşadar, cel mai adesea în umbra soţilor, femeia a
jucat de cele mai multe ori un rol important în împlinirea umană şi
217
218
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 47
Ibidem, p. 134, 140.
145
profesională a partenerilor. O bună căsătorie a constituit mereu o
soluţie foarte căutată. Dar în aceeaşi măsură, o căsătorie mai puţin
reuşită a putut fi o piedică în ascensiunea unui individ.
Femeile au ajutat soţii în munca lor, prin asigurarea
confortului, a liniştii căminului, multe din ele participând efectiv la
partea de creaţie, prin asumarea muncilor mai puţin plăcute şi
observabile,
precum
copierea,
corectura,
întreţinerea
corespondenţei, iar unele, postum, le-au editat opera etc. Ana
Macedonski a fost în timpul vieţii soţului ei o excelentă secretară,
iar după decesul acestuia s-a ocupat cu veneraţie de recuperarea
manuscriselor, ordonarea şi copierea lor, întreţinând până la
dispariţia ei un veritabil cult pentru poet. L. Blaga obişnuia să-i
dicteze Corneliei lucrările lui (poezie, teatru, filosofie). Cornelia a
fost mereu prezentă în viaţa soţului, îndepărtând momentele de
deprimare, traducând, sintetizând şi dactilografiind în anii
diplomaţiei rapoarte către ministerul de resort. Mereu şi mereu a
fost un soi de „tampon” între mizeriile cotidiene şi universul
blagian; colecţiona în albume speciale tot ceea ce se scria despre
soţul ei. Pentru ceea ce a însemnat această femeie în viaţa lui Blaga,
o bună măsură ar fi însemnările ei zilnice219. Şi nu au fost deloc
singurele cazuri. Aproape în orice cuplu de intelectuali, soţia şi-a
adus partea ei de contribuţie, mai puţin vizibilă, la reuşita
partenerului.
Recunoaşterea vine şi prin dedicaţiile pe care le fac soţii, ca
autori, pe lucrările tipărite. Publicând Domniţa Rosanda (1868),
Hasdeu o dedică „Scumpei mele soţii […], această mică încercare,
scrisă din îndemnul său şi sub inspiraţiunea iubirii sale”. La numai
un an de la moartea ei, Hasdeu declara că soţiei datora cea mai
mare parte din succesele lui intelectuale: „Iulia mea nu numai mă
mângâia la muncă, dar îmi făcea nesimţite nevoile”, descriind doar
o infimă parte din tot ceea ce a însemnat ea în viaţa lui220. Este
În „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 1, p. 176-182; nr. 3, p. 148-164;
B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte,
Bucureşti, Ed. Socec, 1903, p. 18-19
219
220
146
suficient să luăm în mână opera acestor cărturari invocaţi până
acum pentru a constata că, cu prea puţine excepţii, una din primele
file poartă semnul acestei recunoaşteri.
Deşi în multe aspecte deficitară, scurta noastră incursiune
în istoria cuplurilor din mediul intelectual românesc a evidenţiat
necesitatea recuperărilor pe această direcţie, reliefând mult mai
pregnant rolul femeii şi dreptul ei la prezenţă în reconstrucţiile
istoriografice.
147
TEOHARI ANTONESCU: UN DESTIN NEÎMPLINIT
Posteritatea lui Teohari Antonescu pare să fi avut un destin
nefericit atât prin poziţia deţinută în ierarhia arheologilor şi
profesioniştilor antichităţii, cât şi prin trecerea sa mult prea grăbită
din această viaţă, la numai 44 de ani. Situat între eforturile
magistrale ale lui Al. Odobescu şi Gr. G. Tocilescu de la finele
secolului XIX, pe de o parte, şi cele ale lui Vasile Pârvan, I.
Andrieşescu, D. Berciu, R. Vulpe şi mulţi alţii care au ilustrat
cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă
parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat,
neoferind nimic senzaţional sub aspectul descoperirilor de teren. A
fost perceput mereu ca un profesor universitar bine informat, cu
oarecare şarm şi capabil a stârni entuziasme, însă totdeauna
rezervat şi la locul său, prea puţin socialmente activ în câmpul
culturii sau al politicii. Aşa cum sugerează şi paginile Jurnalului
său, în mare parte inedit221, Teohari Antonescu pare să fi trăit o
Acum şase decenii, Alexandru Naum a publicat doar câteva fragmente în revista
“Convorbiri literare”, aproximativ o zecime, deşi pe alocuri cu lecţiuni eronate:
Teohari Antonescu, Însemnari, în “Convorbiri literare”, LXXII, 1939, p. 253-267 (cu o
prezentare de Alex. Naum, Notiţă despre Teohari Antonescu, p. 251-253), 406-416, 546552, 1838-1842; LXXIII, 1940, p. 48-53, 160-164, 248-250, 361-363, 457-459, 578-582,
768-773; LXXIV, 1941, p. 46-49, 178-182, 355-358, 505-510, 635-641, 771-773.
Manuscrisul se păstrează în Arhiva Muzeului de Literatură a Modovei din Iaşi,
221
148
viaţă plină de complexe, începând cu originea sa familială şi până
la „nedumerirea” acceptării lui în rândurile maiorescienilor şi a
Junimii politice, cu o carieră rapid ascendendă în mediul
universitar, cu un mariaj de asemenea „preţios”, cu alte cuvinte
copleşit de un statut social prea puţin imaginat în adolescenţă şi
care i s-a oferit aproape de la sine. Şi totul pe un fond sufletesc plin
de ambiţie, dar mereu timorat de o boală sâcâitoare şi pretenţioasă,
precum diabetul.
Aşadar o personalitate complexă şi anevoie de surprins în
doar câteva rânduri. Născut în Bucureşti, la 1 septembrie 1866, în
familia micului negustor Petru Antonescu, Teohari nu şi-a
cunoscut niciodată tatăl, anul decesului acestuia (decembrie 1865)
indicând chiar serioase îndoieli asupra paternităţii222. Recăsătorită
aproape imediat, mama sa Alexandrina (Lucşiţa) Antonescu
devine Petrescu, iar din mărturiile lui Teohari s-ar părea că n-a
avut o copilărie tocmai fericită în noua formulă familială. De altfel,
deşi în anii debutului ca profesor la Universitatea din Iaşi încă mai
frecventa locurile copilăriei în timpul vacanţelor, mereu şederea la
Giurgiu – chiar pe scurtă durată – îi pricinuia adevărate stări
depresive, sursă de rememorări tragice din „istoria familiei”,
mereu înconjurat de amintirea unor rude mai mult sau mai puţin
apropiate, dar a căror înlănţuire genealogică este aproape
imposibil de recompus. Întotdeauna a evitat orice discuţie asupra
descendenţilor, manifestând permanent jenă şi evidente reţineri în
faţa curiozităţilor pe această temă.
fond 8569, alcătuit din trei caiete ce însumează aproximativ 250 file, şi care va vedea
curând lumina tiparului sub îngrijirea subsemnatului.
222 Cf. procesului-verbal de reconstituire pe bază de martori a datei de naştere, T.
Antonescu a văzut lumina zilei la Iaşi, în decembrie 1864 (Arh. St. Iaşi, Stare civilăcăsătorii, dos. 13632/1899, f. 5). Evident, afirmaţia era menită a simplifica lucrurile,
prin evitarea unui drum la Giurgiu, localitate în care locuia mama sa. Cât priveşte
tatăl, Petru Antonescu, în acelaşi fond arhivistic apare ca decedat în decembrie 1865
(f. 6), ceea ce ar explica „întinerirea” lui Teohari cu aproape doi ani. În actul de
deces al lui T. Antonescu, din 1910, tatăl apare sub numele de Vasile Antonescu
(Arh. St. Iaşi, Stare civilă-decese, doc. 92/1910).
149
Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la
Bucureşti. La Universitatea de aici urmează cursurile lui Gr. G.
Tocilescu, Bogdan P. Hasdeu, V. A. Urechia, Al. Odobescu, T.
Maiorescu, G. L. Frollo ş.a., o pleiadă de cărturari care au imprimat
principalele direcţii de evoluţie a culturii române din a doua
jumătate a secolului XIX şi începutul celui următor. Dar mai cu
seamă a fost atras de Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu. Sub
îndrumarea celui dintâi va elabora în 1889 o interesantă lucrare de
licenţă despre Cultul cabirilor în Dacia, pe care o va şi publica în
acelaşi an223. Calităţile manifestate în direcţia studiilor asupra lumii
antice şi arheologiei au făcut ca Titu Maiorescu să şi-l apropie, la
recomandarea lui Odobescu, şi să-l includă în cercul „protejaţilor”
săi, într-o strategie îndelung probată şi exersată în cadrul Junimii.
A fost, de altfel, marea şansă a lui Teohari Antonescu. Anii săi de
formaţie au coincis cu influenţa covârşitoare exercitată, încă, în
societatea românească de junimism, a cărei figură centrală era Titu
Maiorescu. Evident, nu mai este vorba de acea junime ieşeană, al
cărei ethos comunitar căpătase o nouă semnificaţie spre 1890, mult
diferită de cea anterioară. Căzută într-un con de umbră în anii ‘80
ai secolului XIX, junimismul afişa în deceniul următor o altă relaţie
între politică şi cultură, o nouă strategie în catalizarea aspiraţiilor
tinerilor intelectuali, mai multă coerenţă în acţiune prin acel
spiritus rector care a fost Titu Maiorescu224. Perioada contestatară
trecuse, îşi împlinise misiunea; urma etapa organizării, prin care
junimiştii – politizaţi – căutau noi semnificaţii acţiunii lor de grup,
a cărei temă preferată a rămas „regenerarea culturală”.
Mai degrabă putem vorbi acum de maiorescianism decât de
junimism. Maiorescu este cel ce se adaptează din mers noilor
exigenţe, el pune în lucru un nou tip de acţiune socială şi culturală,
T. Antonescu, Cultul Cabirilor în Dacia. Studiu arheologic şi mitologic asupra unor
monumente antice în mare parte inedite şi descoperite în regiunile Istrului, cu XII
tabele litografiate. Teză de licenţă, Bucureşti, 1889, 260 p.
224 Pentru evoluţia Junimii vezi Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti,
Ed.Eminescu, 1978.
223
150
promovând o nouă forţă – intelectocraţia225. Abia de acum, din
deceniul nouă, Junimea exercită o dominaţie simbolică şi reală,
furnizând multe din cadrele înalte ale naţiunii, nenumăraţi
fondatori şi aderenţi deţinând deja privilegii şi pârghii decisive în
gestionarea diverselor paliere ale societăţii, reunind membri cu
veritabile puteri politice, economice şi mai ales intelectuale. Este
un grup socialmente recunoscut, care a produs şi protejat o elită ce
a utilizat strategii diverse de reproducere şi impunere în cadrul
societăţii româneşti.
Aşadar, în primul rând, Titu Maiorescu este atent în
selecţia tinerilor: le canalizează energiile în direcţia concepută de
el; supraveghează lecturile acestora; îi invită acasă, făcându-le
intrarea în lumea influentă; îi poartă în călătorii de vacanţă pe
cheltuială proprie, iar unora chiar le găseşte soţii din familii bune;
profită de poziţia sa politică şi socială, oferindu-le cu generozitate
burse, posturi, şanse de afirmare etc, etc226. Era deci firesc ca
adolescenţii să fie atraşi de Maiorescu, găsind protecţie şi sprijin în
ascensiunea socială. În felul acesta s-au adunat în jurul său tineri
de mare valoare, precum C. Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade,
Mihai Dragomirescu, P. P. Negulescu, Simion Mehedinţi,
I.Atanasescu (I. S. Floru), I.Al.Rădulescu (-Pogoneanu), François
Rubin, G. Bogdan-Duică, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Lizica, N.
Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D.
Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurcaş, D.
Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu şi mulţi alţii, printre care şi Teohari
Antonescu. Îi vom regăsi de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu
omagiu, XV februarie MCM (Bucureşti, Socec, 1900, 663 p.), semnul
225 Sorin Alexandrescu, „Junimea”: discours politique et discours culturel, în vol. Libra.
Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire,
éd. par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-79.
226 Sorin Alexandrescu apreciază Junimea ca o „şcoală de cadre ce produce partizani
şi îi distribuie sistematic în toate domeniile vieţii publice, o infrastructură socială
sau, cu alte cuvinte, o mafie care asigură membrilor ei funcţii şi promovări sociale”
(op. cit.., p. 51). Vezi şi studiul lui Mihai Dim. Sturdza, Junimea societate secretă, in
„Ethos”, Paris, 1973, p. 81-110.
151
tinerilor de preţuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori şi
care i-a fost oferit de o delegaţie în frunte cu I. Bogdan, M.
Dragomirescu şi D. Onciul, volum în care Teohari Antonescu oferă
o sinteză – printre primele – asupra evoluţiei arheologiei şi a
descoperirilor ce au deschis noi perspective în cunoaşterea istoriei
nescrise a umanităţii227.
Că maiorescianismul a însemnat ceva, dovadă este tocmai
perpetuarea cultului său de-a lungul întregii perioade interbelice,
discipolii fiind mereu atenţi să organizeze comemorări, aniversări,
să-i reediteze opera, să-i scrie biografia etc. Aşa cum va rememora
mult mai târziu C. Rădulescu-Motru, Titu Maiorescu „era un
iscoditor de talente. De îndată ce le afla, le încuraja, le îndemna, le
ridica la suprafaţă”; „acolo unde vedea că mijeşte un talent, îşi
îndrepta toată atenţia şi aducea tot sprijinul său”228. Chiar dacă
opera lui scrisă nu cunoaşte o întindere semnificativă, Maiorescu sa realizat însă mai mult prin alţii. Marea lui creaţie a fost grupul de
intelectuali de la finele secolului XIX, pe care i-a format, selectat,
cultivat şi înălţat. În acest context, studentul Teohari Antonescu
intră în grupul maiorescienilor, găsind protecţie şi facilităţi pentru
împlinirea unei vocaţii căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii.
De altfel, el este conştient de rolul benefic jucat de Maiorescu în
biografia sa, invocând adeseori în paginile jurnalului ce la ţinut
faptul că datorează mentorului absolut toate realizările sale umane
şi intelectuale; mai mult chiar, este copleşit adeseori de apartenenţa
lui la grupul „junimiştilor” şi nu pierde nici o ocazie pentru a
înregistra în notaţiile lui zilnice tot ceea ce putea recupera din
memoria junimiştilor din prima generaţie. Anticipând, am putea
zice că dintre discipolii lui Maiorescu, el a fost unul din cei puţini
care au manifestat loialitate până la sfârşitul vieţii, fără sincope sau
momente de tensiune în relaţia cu mentorul său.
T. Antonescu este prezent cu texul: Un veac de cercetări arheologice, în vol. Lui Titu
Maiorescu omagiu, Bucureşti, Socec, 1900, p. 169-187.
228 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti,
Ed.Minerva, 1990, p. 28.
227
152
După terminarea studiilor la Universitatea din Bucureşti,
Teohari Antonescu obţine la intervenţia lui Titu Maiorescu o
generoasă bursă pentru specializare în apusul Europei. Protectorul
său spera astfel ca discipolul să se iniţieze temeinic şi să profeseze
apoi în domeniul arheologiei şi al istoriei vechi, poate şi cu gândul
nemărturisit de a găsi un înlocuitor, cândva, pentru Gr. G.
Tocilescu, profesorul de la Universitatea din Bucureşti, deloc
preţuit în cercul Junimii şi, totodată, un oponent înverşunat,
catalogat ca aparţinător al „vechii şcoli” istoriografice, alături de
Hasdeu şi Urechia. Pe de altă parte, în România acelor vremuri,
trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată
ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate. Obţinerea
unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca
instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al
tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor
intelectuale şi garantul reuşitei sociale. Iată de ce şi pentru Teohari
Antonescu studiile în Occident au devenit nu numai un mijloc de a
se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma,
de a dobândi atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale
înalte. Corespondenţa lui Antonescu cu Titu Maiorescu şi cu
ceilalţi congeneri ai săi, rămaşi în ţară sau aflaţi prin diversele
centre universitare europene, reflectă cu prisosinţă aceste
convingeri, instituindu-se între tinerii maiorescieni o veritabilă
competiţie în planul acumulărilor celor mai moderne şi
spectaculoase metode ştiinţifice în variate discipline.
În acest context, Antonescu audiază la École des Hautes
Études din Paris (din noiembrie 1889 până în februarie 1890)
cursurile de epigrafie latină ale lui H. de Villefosse şi Cagnat, pe
cele de epigrafie greacă ale lui Th. Homolle, cursurile de
paleografie ale lui M. Chatelain, precum şi diverse alte prelegeri
susţinute de M. Collignon (despre ceremoniile funerare în epoca
153
clasică), Girard (Instituţii judiciare în Grecia), B. Haussoullier ş.a229.
După acest scurt stagiu, Teohari Antonescu s-a îndreptat spre
universităţile germane care ofereau înainte de toate o abundenţă
de cursuri şi de catedre, garanţie – în opinia tinerilor români – a
unei activităţi intelectuale intense. Era, fireşte, şi dorinţa lui
Maiorescu, pentru care Germania constituia, în primul rând, un
model pedagogic. Acesta apărea în epocă ca singura alternativă
eficientă la sistemul napoleonian sclerozat, lucru recunoscut de
altfel şi de francezi. Ocupând o poziţie dominantă în domeniul
cercetării europene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile
inovaţii pedagogice – prin instituirea seminariilor şi laboratoarelor
–, prin propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic,
învăţământul superior german devenise în primul rând un spaţiu
al concurenţei între diverse stabilimente universitare. Este, poate,
explicaţia pentru care asemeni multora din colegii săi Teohari
Antonescu părăseşte Parisul şi peregrinează prin mai multe
universităţi germane. Un congener al acestuia, istoricul Nicolae
Iorga, care asemeni lui Teohari Antonescu se desparte de capitala
Franţei pentru a merge la Berlin, relatează că a luat această decizie
„fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei
[parizieni]”230. „Toate erau aşa de bine rânduite în această
Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai
târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra
numaidecât în legături cu oamenii”231. Cam la fel s-au petrecut
lucrurile şi cu alţi studioşi români care au dorit iniţial să-şi
desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei. Unul din
prietenii lui Antonescu, cu care plecase de altfel împreună la Paris
în toamna lui 1889 – e vorba de C. Rădulescu-Motru –,
mărturiseşte într-unul din fragmentele sale memorialistice că „anul
Vezi însemnările lui T. Antonescu la Muzeul de literatură a Moldovei din Iaşi,
caiet 8569/1 (66 p.). Cuprinde însemnări luate la cursuri, în perioada 1889-1890.
230 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 141.
231 Ibidem, p. 144.
229
154
cât am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul
studiilor.(...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia din
toamna următoare, când va merge în Germania, mai întâi la
Heidelberg, apoi la München – aidoma lui T. Antonescu –, va
„începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a cursurilor şi
bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc, totul „după un
plan regulat”232.
Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul
intelectual german s-au dovedit a fi cei ce căutau să scoată câmpul
lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor
întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă în modelul
ştiinţific implantat mai puternic în Germania. Este tocmai ceea ce a
urmărit şi T. Antonescu, sub impulsurile venite din partea lui
Maiorescu. La Heidelberg a audiat în mod deosebit cursurile lui
von Duhn asupra antichităţilor etrusce, iar la Berlin a fost atras de
prelegerile lui Furtwängler şi Kekule. În mod deosebit însă,
Teohari Antonescu va afla stimuli în noile propuneri şi deschideri
spre civilizaţia indiană, textele sanscrite şi studiul comparativ al
limbilor indo-europene şi al diverselor religii, domenii care vor
constitui punctul de plecare al multora din studiile lui ulterioare.
Din acest punct de vedere, şederea în Germania a coincis cu o
extraordinară ascensiune a interesului faţă de problematica
idiomurilor şi a filiaţiilor indo-europene, îndeosebi universitarii
filologi punând bazele unei veritabile «şcoli» în domeniu.
După un scurt stagiu la Universitatea din München – şi nu
înainte de a călători prin mai multe centre culturale germane,
precum Dresda – T. Antonescu se îndreaptă spre Grecia, pentru a
participa la activităţile Institutului arheologic german, sub
conducerea lui W. Dörpfeld, care ţinea cursuri direct în incinta
Acropolei ateniene, şi cu dorinţa de a studia antichităţile
miceniene, de a călători în Asia Mică (la Troia), pe ţărmul Mării
Egee şi prin insule. Experienţa dobândită aici este fascinantă, iar
232
C. Rădulescu-Motru, Op. cit., p.23-30, 44-47.
155
notaţiile sale jurnaliere referitoare la spaţiul elen în general, şi la cel
atenian în special, sunt unice în literatura noastră.. Totodată,
însemnările lui referitoare la acest stagiu atenian oferă un portret
cât se poate de sugestiv al lui Dörpfeld, încununat cu prestigiul de
a fi fost asistentul lui Schliemann la Troia şi cel care a impus lucrări
sistematice şi moderne în cadrul descoperirilor de la Hissarlik.
Teohari Antonescu participă la prelegerile acestuia pe tema
teatrului grec, prelegeri ţinute în chiar incinta aşa-numitului
„Teatru al lui Bacchus” şi care oferea puncte de sprijin în stabilirea
unei noi teorii asupra reprezentărilor dramei antice. Este încântat,
de asemenea, de explicaţiile acestuia asupra vechilor zidiri care
înconjurau Acropole, numite „pelasgice”, reconstituirile propuse
pentru planul original al Propyleelor ş.a. Aflat în preajma lui
Dörpfeld, istoricul român are şansa să cunoască o sumă de savanţi
străini, atraşi cu toţii de profesionalismul, şarmul şi bunăvoinţa
magistrului, care le organizează excursii mai pe la toate ruinele şi
monumentele antice din Pelopones şi de pe insulele Mării Egee,
până la Creta. Nu este o întâmplare că într-o asemenea companie
T. Antonescu va cunoaşte pe Arthur Evans – cu studii la Harrow,
Oxford şi Göttingen –, pasionat de hieroglife şi care, după 1900, va
face una din cele mai senzaţionale descoperiri arheologice, palatul
de la Cnossos.
Perioada stagiului atenian coincide şi cu debuturile lui
Teohari Antonescu la revista „Convorbiri literare”. Pentru mulţi
din tânăra generaţie, „Convorbirile” au constituit poarta de intrare
în mediul intelectual, antecamera unde de cele mai multe ori se
elaborează şi prin care, întotdeauna, se difuzează modelele
culturale şi ideologice cele mai durabile. În impunerea unui tânăr –
iar Teohari Antonescu este foarte conştient de acest aspect – revista
constituie un compartiment strategic major: pe de o parte ea
reprezintă o instanţă de legitimare, dar şi un factor de adeziune
sau de excludere; pe de alta, prin periodicitate, este mijlocul cel
mai util şi adaptat prin care se poate interveni în domeniile culturii
şi ideologiei. Astfel, revista „Convorbiri literare” a servit tânărului
156
istoric pătrunderea în reţeaua „specialiştilor”, a celor de la vârf.
Teohari Antonescu elaborează în perioada sejurului său atenian o
sumă de descrieri şi reflecţii asupra civilizaţiei elene, expediate lui
Maiorescu la 16 decembrie 1893, şi care vor apărea în „Convorbiri
literare” sub titlul O scrisoare cu cuprins antiquaric233. Este doar
începutul unei activităţi publicistice intense şi variate, din care o
mare parte se regăseşte în paginile acestei prestigioase reviste.
Numai parcurgând filele Jurnalului menţionat se poate constata
atmosfera stimulativă şi efervescentă din jurul „Convorbirilor”,
convingerea că, alături de congenerii săi maiorescieni, participă la
un act major de cultură. Dorinţa de a urma modelul junimiştilor
din prima generaţie constituie obsesia lui Antonescu, cu
convingerea fermă – după cum îi va mărturisi lui M. Dragomirescu
– că „în curând şi noi, epigonii, vom fi pentru generaţia noastră şi
cea europeană ceea ce generaţia lui Maiorescu şi Carp a fost pentru
timpurile lor”234.
Revenit în ţară în 1894, va fi numit profesor de limba
greacă la Liceul „Sfântu Sava” din Bucureşti, pentru ca din toamna
aceluiaşi an – sub ministeriatul junimistului C. Meisner şi prin
intervenţia lui Maiorescu – să se creeze la Iaşi, special pentru el şi
P. P. Negulescu, două conferinţe, una de Arheologie şi cealaltă de
Istoria filosofiei contemporane, în care se vor ţine cursuri şi seminarii,
cu frecvenţă obligatorie, dar fără note, doar cu certificate235.
Numirea lui T. Antonescu şi a lui P. P. Negulescu la Universitatea
din Iaşi i-a fost anunţată lui Al. Philippide cu mare bucurie de
Iacob Negruzzi, în epistola din 5 octombrie 1894: „Vă vin doi băieţi
233 În „Convorbiri literare”, XXVII, 1894, nr. 11 (1 mart.), p. 913-935; nr. 12 (1 apr.), p.
1040-1058; XXVIII, 1894, nr. 2 (1 iun.), p. 111-130; nr. 3 (1 iul.), p. 235-257. Într-o
epistolă adresată lui Duiliu Zamfirescu, din 7 februarie 1894, T. Maiorescu aprecia
textul ca pe un „studiu interesant” (D. Zamfirescu, Opere, VII, Corespondenţă, ed. Al.
Săndulescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 687).
234 T. Maiorescu şi prima generaţia de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 503.
235 Cf. adresa Ministerului Instrucţiunii nr. 7348/1 oct. 1894 (Arh. St. Iaşi, Rectoratul
Universităţii „Al. I. Cuza”, dos. 621/1894, f. 64-65).
157
foarte buni ca conferenţiari la Universitatea din Iaşi, d-nii
Negulescu şi Teohar Antonescu. Sunt tineri, harnici, învăţaţi,
deprinşi să cugete prin ei înşii, iubitori de învăţătură şi în tot felul
recomandabili. Să vedem ce va ieşi din ei acolo şi dacă şi
caracterele sunt la înălţimea învăţăturii lor”236. De ce la Iaşi şi nu în
Bucureşti, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei doi nu agreau
iniţial ideea de a se stabili în fosta capitală a Moldovei? A făcut şi
aceasta parte din strategia lui T. Maiorescu de a „controla” mai
bine Universitatea de acolo, fapt ce fusese discutat de altfel, în
prealabil, cu P. P. Negulescu. Adresându-se mentorului său, încă
de la 8 februarie 1894, tânărul filosof îi dădea dreptate,
considerând că „o concentrare a forţelor tinere [la Iaşi] – a tuturor –
ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea şi întărirea
direcţiei noastre literare, cât şi pentru însănătoşirea mediului în
general”; „Iaşii sunt – continua el –, în ţara noastră, un centru
socialist [...]. Şi ceea ce agravează încă importanţa Iaşilor, ca centru
socialist, e că posedă şi o universitate, din care se răspândesc apoi
în ţară, ca profesori, adepţii acestei direcţii. Iată pentru ce cred că o
concentrare a tinerilor la Iaşi, ar putea fi foarte necesară”237. De
altfel, universitatea de aici a fost mai întotdeauna considerată ca un
soi de antecameră pentru Bucureşti, mulţi din profesori
titularizându-se aici, pentru ca mai apoi, când împrejurările erau
favorabile, să se transfere în capitală, aşa cum se va întâmpla şi cu
P. P. Negulescu.
Pentru moment însă, cei doi proaspeţi numiţi la
Universitate şi-au luat menirea în serios, iar junimiştii de aici i-au
primit cu entuziasm şi speranţe în revigorarea societăţii în locul
unde aceasta se născuse. Adresându-se lui Hermann Suchier
(profesor de romanistică la Universitatea din Halle), la 19 iulie
1895, Al. Philippide îl informa asupra noilor numiri la Facultatea
de litere şi filosofie: „Am căpătat la Universitatea din Iaşi doi noi
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1987, p. 78.
237 T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 285.
236
158
profesori, unul de filosofie şi altul de arheologie[...]. Sunt doi băieţi
tineri şi harnici şi, natural, foarte încrezători într-înşii[...]. Ce va
face arheologul însă, deocamdată eu nu înţeleg, pentru că toate
colecţiile trebuitoare lipsesc universităţii noastre”238. Era un adevăr
anevoie de escamotat, dotările materiale pentru o astfel de
disciplină, arheologia, lipsind întru-totul. Mai mult chiar,
cercetările din această parte a Moldovei fuseseră mereu sub
conducerea unor amatori, a unor diletanţi care lucrau la
întâmplare, fără metodă şi mai mult pricinuind stricăciuni. În ce
priveşte conservarea, lucrurile se prezentau mai rău chiar,
neexistând spaţii adecvate. De pildă, cele peste 600 de obiecte
arheologice adunate de la Cucuteni-Băiceni (jud.Iaşi), poate una
din cele mai celebre staţiuni arheologice neolitice, erau depuse – în
lipsa unui muzeu arheologic – în pivniţa Institutului de geologie
condus de Gr. Cobălcescu, alături de diverse fosile şi resturi
străvechi din alte staţiuni, fără minime indicaţii de identificare239.
Ajuns la Universitatea din Iaşi, Teohari Antonescu devine
coleg cu prestigioase figuri ale culturii române de la finele
secolului XIX, cu care va avea relaţii cordiale şi profitabile vreme
de un deceniu şi jumătate, până la stingerea sa prematură. Întâlnim
în paginile Jurnalui portrete şi amănunte inedite despre Al.
Philippide, A. D. Xenopol, P. Răşcanu (cu care a fost în excelente
raporturi), Ioan Caragiani, Anton Naum, C. Leonardescu, Ed.
Gruber, Ar. Densuşianu, I. Găvănescul, N. Culianu, C. Climescu,
V. Buţureanu, P. Poni ş.a.
În 1895, situaţia oarecum provizorie a lui Teohari
Antonescu şi a disciplinei ce o profesa se va schimba prin
includerea materiei în bugetul Universităţii din Iaşi, cu începere de
la 1 octombrie, conferinţele mai sus amintite fiind înlocuite cu
două catedre, una de Logica şi istoria filosofiei moderne (ocupată de P.
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1986, p. 124.
239 Vezi Lucian Nastasă, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la Cucuteni,
în “Acta Moldaviae Meridionalis”, V-VI, 1983-1984, p. 513-522.
238
159
P. Negulescu) şi alta de Arheologie şi antichităţi, pentru autorul
jurnalului de faţă240. Suplinitor în primul an al acestei catedre, în
urma concursului susţinut la Universitatea din Bucureşti, Teohari
Antonescu a fost numit pe 1 noiembrie 1896 profesor cu titlu
provizor241, iar prin decretul regal nr. 366 din 22 ianuarie 1899 i se
recunoaşte calitatea de titular. Totodată, din 1895 şi până prin 1902
va suplini adeseori şi catedra lui Petru Răşcanu, de „Istoria antică,
epigrafie şi geografie”, cât timp acesta ocupa funcţia de inspector
general al învăţământului secundar242. Toate aceste evenimente
sunt amplu redate în Jurnalul său, constituind un document de
prim ordin în ceea ce priveşte reconstituirea strategiilor numirilor
universitare în acea epocă. Însemnările lui Teohari Antonescu
oferă o multitudine de elemente privitoare la procedurile electorale în
mediul universitar românesc, putând astfel să înţelegem mai bine,
din interior, dinamica facultăţilor de litere, pentru a sesiza criteriile
de apreciere implicite şi explicite ce fondează ierarhia
legitimităţilor. Rezultă cât se poate de clar cum ritualurile de
cooptare devin o gigantică maşinărie în care se implică veritabile
clici, grupuri sudate care se întreţin şi se autocooptează în funcţie
de afinităţile ideologice sau intelectuale.
Deşi puţine, amintirile foştilor studenţi scot în evidenţă
rafinamentul cursurilor lui, cantitatea de informaţie nouă şi
diversitatea abordărilor243, fapt confirmat atât de programele
Cf. adresei ministerului, nr. 6540 din 23 sept. 1895; Arh. St. Iaşi, Facultatea de literecorespondenţă, dos. 918/1895-1896, f. 1.
241 Adresa ministerului nr. 8927 din 23 octombrie 1896; cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de
litere-corespondenţă, dos. 890/1896, f. 10.
242 Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 918/1895-1896, f. 20;
dos.
886/1891, f. 180. Suplinitorul primea 80% din salariul titularului.
243 Vezi I. Andrieşescu, Câteva consideraţiuni şi îndemnuri de început cu privire la istoria
veche şi ştiinţele ei ajutătoare. Cu o introducere despre Petru Răşcanu şi Teohari
Antonescu. O lecţiune de deschidere la Facultatea de litere şi filosofie din Iaşi,
Bucureşti, Tip. Cultura neamului românesc, 1920, 48 p.; A. Naum, Notiţă despre
Teohari Antonescu, în „Convorbiri literare”, 72, 1939, nr. 3, p. 251-253.
240
160
Facultăţii de litere, cât şi de caietele sale de curs rămase inedite244.
Pentru epoca aceea rămânem surprinşi de conţinutul lecţiilor
predate de el, care abordau chestiuni de-a dreptul provocatoare:
Descoperirile arheologice din Asiria şi Babilonia; Scrierea
cuneiformă şi încercările făcute pentru descifrarea ei; Religia
popoarelor asiatice; Legenda potopului la diferite popoare ale
globului; Poezia popoarelor preistorice; Arta omului cuaternar;
Monumentele megalitice; Dacia, leagănul popoarelor ariene;
Filosofia Upanişadelor; Definiţiunea istoriei culturale; Istoria şi
critica sistemului celor trei perioade de cultură; Priviri generale
asupra scopului şi metodei estetice; Tragedia greacă; Ceramografia
– sunt doar câteva din temele mai des abordate, cu fiecare
generaţie de studenţi. Şi totul temeinic documentat, cu trimiteri la
cele mai recente lucrări şi în deplină cunoştinţă a noilor teorii şi
descoperiri arheologice245.
De altfel, activitatea sa de profesor a fost minunat întregită
cu cea ştiinţifică, fiind autorul a mai multor studii publicate în
„Convorbiri literare” şi a cinci volume (Cultul Cabirilor, 1889; Lumi
uitate, 1901; Le Trophée d’Adamclisi. Etude archéologique, 1905; Cetatea
Sarmizegetusa reconstituită, 1906; Columna traiană studiată din punct
de vedere arheologic, geografic şi artistic, 1910), excelent primite de
critica istoriografică a epocii246. A. D. Xenopol afirma, de pildă,
referindu-se la volumul Lumi uitate, că ea depăşeşte modul
obişnuit de a se trata problemele istorice la noi şi, în consecinţă,
Arhiva Muzeului de literatură a Moldovei, Iaşi: caietele 8569/4, 107 f. şi 8569/8, 218 f.
(însemnările aparţin Eugeniei Muşata şi au fost oferite Adinei Antonescu, fiica
arheologului); caietele 8569/5, 40 f. şi 8569/6, 40 f. (aparţin Loricăi Gheorghiu); caiet
8569/10; caiet 8569/11.
245 Vezi M. Vasilescu, Primii profesori de istorie antică ai Universităţii din Iaşi: Petru
Răşcanu şi Teohari Antonescu, în vol. Universitatea din Iaşi, 1860-1985. Pagini din istoria
învăţământului românesc, Iaşi, 1987 (supliment AŞUI, ist., t. XXXII), p. 115-132<126132>.
246 Vezi Camil Mureşan, Din corespondenţa arheologului Teohari Antonescu: date cu
privire la cercetările şi publicaţiile sale dintre anii 1904-1910, în „Anuarul Institutului de
Istorie A. D. Xenopol”, XXXIV, 1997, p.333-340.
244
161
este de aşteptat ca receptarea ei să se facă anevoie, publicul cititor
fiind mai curând avid de a îngurgita tratările uşoare, dar
neinteresante247. Prolificitatea sa a coincis şi a fost favorizată în
primul rând de climatul cultural efervescent de la cumpăna
secolelor XIX-XX248, climat instaurat în bună măsură de revista
„Convorbirilor”. Dominată între 1893-1898 mai ales de estetism, la
începutul veacului următor revista acordă tot mai mult prioritate
ştiinţelor sociale şi naturale, dar şi problemelor de interes mai larg
menite a schimba spiritul public (chestiunea proprietăţii funciare, a
muncitorilor, a naţionalităţilor, a evreilor, a reformelor
administrative şi şcolare etc)249, devenind împreună cu "Noua
revistă română" a lui C. Rădulescu-Motru un levier ideologic de
primă mărime şi cu o reală autoritate. Schimbarea se datorează
poate şi constatării lui T. Maiorescu, din 1898, că „societatea
română, cu unicul ei interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul
mijlociu, e in cadente domo, cum se zicea în astrologia medievală”250.
Şi nu întâmplător, în ce priveşte istoriografia, tot Maiorescu este
acela care, într-o scrisoare adresată lui Simion Mehedinţi, observa
la 1893: „E un scandal cultural ca după începuturile Magazinului
istoric al lui Şincai, după publicarea Documentelor Hurmuzachi şi a
Arhivei lui Haşdeu... stă toată tinerimea universitară cu limba
scoasă după apa din izvoarele istorice şi, în loc de apă îmbelşugată,
ne dau picături dintr-un pahar mic de epigrafie à la Tocilescu şi
din sticla de doftorii sifilitice ale lui Xenopol şi din ţucalul lui
Ureche. Nici un tânăr de valoare de la noi din ţară n-are să se
destine istoriei naţionale? E numai Onciul din Cernăuţi! Pentru Dzeu, numai unul?! Unus este nullus”. Iar intenţia sa era ca unul din
În „Arhiva”, XII, 1902, p. 79-82.
Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Sfârşitul
secolului XIX-începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.
249 Vezi şi N. Petrescu, Critica societăţii româneşti la „Junimea”, în „Convorbiri
literare”, LXX, 1937, p. 103-131.
250 T. Maiorescu, Critice, II, ed. P. Georgescu, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1967, p. 357.
247
248
162
prietenii lui Antonescu, Simion Mehedinţi, să se specializeze în
acest domeniu, devenind „profesorul profesorilor”: „Asta ne
lipseşte în prima linie [...], dar o istorie în sensul şcoalei lui Ranke,
nu fantasmagorii à la Haşdeu, Xenopol, N. Densuşeanu”; „Cultura
tinerimii noastre e atrofiată, are foamete de istoria naţională mai
ales. Aici e punctul principal al viitorului universitar”251. Este şi
explicaţia pentru care Titu Maiorescu a căutat mereu să stimuleze
pe profesorul ieşean în a scrie şi a tipări cât mai mult, dar mai ales
de a începe ample anchete de teren pentru depistarea în spaţiul
moldav a diverselor urme arheologice, atât de lacunare până la
vremea aceea. Şi totul după metode moderne, ştiinţifice, iar nu ca
în cazul „vandalismelor” lui Gr. C. Buţureanu şi Neculai
Beldiceanu cu staţiunea de la Cucuteni-Băiceni.
Teohari Antonescu şi congenerii săi au găsit deci în Titu
Maiorescu şi revista ce o patrona un veritabil bagaj genetic care
putea exercita forţa coagulantă a celor mai multe din aspiraţii,
"Convorbirile literare" constituind totodată un excelent debuşeu
pentru ceea ce se dorea: o „nouă” istoriografie. De altfel,
Antonescu îi sugera lui T. Maiorescu – în noiembrie 1896 – că
„împrejurul revistei trebuie să se alcătuiască o grupare care, deşi
cu o sumă de idei împărtăşite mai de toţi, să nu fie tocmai
exclusivistă sau să pară cel puţin”; trebuie neapărat să atragă în
jurul ei celelalte „elemente străine şi nesigure” ce pot servi
intereselor de grup252. Sub directoratul lui I. Bogdan şi cu un
comitet redacţional din care făcea parte şi Teohari Antonescu,
revista a devenit o publicaţie destinată mai ales istoriei, fapt
remarcat cu mult mai devreme şi nu fără invidie de M.
Dragomirescu, încă din 1899, într-o epistolă către Maiorescu:
„Hotărât, activitatea istorică devine copleşitoare, precum altădată
devenise cea estetico-filosofică. Acest fapt se datoreşte cred, în
primul rând, activităţii asidue a tinerilor istorici, a căror dragoste
251
252
T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 458-459.
Ibidem, p. 13.
163
de adevăr le indică un loc în jurul Convorbirilor”253. De altfel,
Jurnalul lui T. Antonescu constituie o mărturie directă a
prefacerilor suferite de revista amintită, începând cu alegerea
noului colectiv de redacţie, de după retragerea lui Iacob Negruzii,
şi până la atmosfera în care se desfăşurau la Bucureşti şedinţele
noului colegiu director.
Se împlinea astfel o aspiraţie mai veche a lui Maiorescu, de
a crea o şcoală istoriografică, în jurul unui program coerent, care să
combată superficialitatea ştiinţifică născută din entuziasmul epocii
revoluţionare, care să pună în lucru – aidoma istoricilor germani –
examenul riguros al surselor scrise, expunerea clară şi sistematică a
faptelor, aspiraţie mult înăbuşită după eşecul avut cu A. D.
Xenopol şi G. Panu. Iar spiritul combativ manifestat de tinerii
istorici cerea în mod evident schimbări la „Convorbiri literare”,
chiar o „reformă”, întrucât era revitalizat criticismul mentorului, ce
conferise atâta prestigiu publicaţiei. Nu întâmplător, Vasile Pârvan
va constata în 1906 că: „singura revistă enciclopedică, mai veche,
existentă azi la noi, Convorbiri literare, a devenit sub ameninţarea de
a muri în timpul din urmă, aproape o revistă de specialitate. Ea
reprezintă şcoala nouă istorică română, a cărei dezvoltare a fost
dintre cele mai înfloritoare şi productive pe terenul cercetărilor
ştiinţifice din ultimii 15 ani”254. În această publicaţie, în afara
Scrisorii, menţionată mai sus, Teohari Antonescu a mai tipărit:
Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5); Manifestările
artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10); Descoperirile din Troia, (1895,
nr. 12); Activitatea ştiinţifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4);
Originea egiptenilor şi semiţilor (1897, nr. 11 şi 12); Din lumea Chaldee
(1898, nr. 4); Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5); Priviri asupra filosofiei
Upanişadelor (1899); Din literatura egipteană (1901, nr. 3); Cum s-a
format Preistoria (1901, nr. 11); Originile omului (1902, nr. 6);
Ibidem, p. 129.
V. Pârvan, Este nevoie la noi de o revistă istorică?, în „Viaţa românească”, I, 1906, nr.
10, p. 591 (reprodus în vol. V. Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 130).
253
254
164
Buddhismul şi Nirvana (1903, nr. 9); Trofeul de la Adamclisi (1906, nr.
3-5); Culele sunt sau nu naţionale? (1907, nr. 5) ş.a.
Pe de altă parte, Teohari Antonescu a fost deosebit de activ
în a remobiliza pe vechii junimişti rămaşi la Iaşi, intraţi într-un soi
de letargie, mulţumiţi cu palide şi solitare activităţi intelectuale. S-a
autolegitimat în această acţiune atât prin strânsele relaţii ce le avea
cu T. Maiorescu, cât şi prin căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica
universitarului şi junimistului Ştefan Vârgolici255. Încearcă să
refacă vechea tradiţie junimistă a întâlnirilor săptămânale, la el sau
la cineva mai înstărit acasă, organizează conferinţe şi provoacă la
dezbateri ştiinţifice, convoacă noi membri etc. Într-o scrisoare
adresată lui Maiorescu, din 12 decembrie 1898, Al. Philippide îi
descrie acestuia cam cum se înfăţişau lucrurile în noua formulă:
„Teohari Antonescu a adunat de mai multe ori, în saloanele lui,
supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, şi tânără, şi
bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Şedinţele
literare din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin
exagerarea calităţilor Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritulnebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o noţiune, cum
ziceţi d-voastă psihologiei de astăzi.[...]. Missir e prea fin şi prea
diplomat pentru ca să poată patrona o societate aşa din topor,
precum a fost şi este Junimea”256. Sunt realităţi ce se regăsesc şi în
paginile Jurnalului, insatisfacţia lui T. Antonescu de a nu mai putea
reface atmosfera Junimii de odinioară fiind anevoie reprimabilă. A
încercat totodată să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul
„Societăţii ştiinţifice şi literare”, însă şi aici atmosfera de
improvizaţe şi incoerenţă îi crea dezamăgire. A rămas totuşi un
Căsătorit cu Eugenia Vârgolici, la Iaşi, la 24 iunie 1899. Martori: P. P. Negulescu,
Chiriac Corban, C. Maisner şi G. Roiu. Prin procesul-verbal din 10 mai 1899, sfatul
de familie al minorei Eugenia Vârgolici, sub preşedenţia lui C. Climescu (din sfat
mai făceau parte: G. Roiu, G. D. Buţureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Culianu, P.
Poni şi I. G. Stravolca), a consimţit la acest mariaj (vezi dosar căsătorie, Arh. St. Iaşi,
Căsătorii, nr. vechi 13632/1899)
256 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p. 52-53.
255
165
optimist şi un entuziast, sperând că schimbările bune se vor face
din mers şi cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii”
politice ieşene, fără veleităţi de a ieşi prea mult în faţă, rămânând
până la moarte omul fidel al lui Maiorescu.
Destinul său nefericit a făcut să treacă în nefiinţă la o
vârstă relativ tânără, la numai 43 de ani, – în ziua 11 ianuarie 1910,
la orele 15.30, răpus de un „cancer al rărunchiului”257. Era vârsta
când un istoric abia de acum dă măsura valorii sale, domeniul
fiind în primul rând unul de acumulare, ceea ce necesită timp şi
muncă. Se încheia astfel o existenţă care sub raport social şi
intelectual părea să promită mult, într-un domeniu ce se afla în
plină căutare a propriei identităţi şi legitimităţi ştiinţifice.
257 Cf. Arh. St. Iaşi, Decese, doc. 92/1910. A fost înmormântat în cimitirul Eternitatea
din Iaşi, miercuri 13 ianuarie 1910, orele 14. Pentru amănunte vezi Arh. St. Iaşi,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectorat, dos. 3/1909-1910, f. 14.
166
A. D. XENOPOL ŞI „ŞCOALA CRITICĂ”
Apariţia celebrei cărţi a lui N. Iorga, Opinions sincères. La
vie intellectuelle des Roumains en 1899, ce reunea articolele sale din
„L’Indépendance Roumaine”, marchează în istoriografia noastră
un moment cu deosebite semnificaţii în afirmarea noii generaţii de
intelectuali, a tinerilor istorici îndeosebi. Fără precedent,
evenimentul poate fi considerat ca un act de „revoltă” ce punea în
acţiune un nou tip de mobilizare: indivizi excelent dotaţi
intelectual au riscat denunţarea puterilor competente şi oficial
recunoscute în materie, pentru o cauză considerată superioară şi
care, în fond, nu urmărea decât uzurparea socială a „bătrânilor”
istorici.
Simplificând lucrurile, şcoala critică (sau şcoala nouă) a fost o
conspiraţie a grupului de universitari Bogdan – Iorga - Onciul,
deasupra căruia a vegheat iniţial Titu Maiorescu, la care s-au
adăugat nenumăraţi susţinători mai mult sau mai puţin importanţi
şi care au acţionat, conjunctural, mai mult sau mai puţin evident.
Scopul a fost demontarea eşafodajului intelectual şi instituţional al
altor universitari, şi partizani ai acestora, apreciaţi ca reprezentanţi
ai vechii direcţii în istoriografie („bătrânii”), accederea la pârghiile
de putere în domeniu şi păstrarea lor cât mai mult posibil.
Comportamentul triadei critice nu a fost cu nimic diferit sau mai
imoral decât al adversarilor, cu toţii utilizând cam aceleaşi
167
procedee. Ceea ce a contribuit la impunerea şi succesul cauzei a
fost perfecta organizare a grupului, coeziunea lui, ştiinţa utilizării
celor mai variate tehnici în obţinerea credibilităţii faţă de
contemporani,
speculând
orgolii,
ambiţii,
slăbiciuni,
susceptibilităţi, conjuncturi politice şi sociale etc.
Deşi s-au evidenţiat până acum suficiente motivaţii şi
aspecte din evoluţia şcolii critice, cu implicaţii majore şi de lungă
durată în prefacerea istoriografiei258, restrângerea argumentelor
doar la chestiuni legate de renovarea materiei ar fi nu numai un
fapt simplificator, dar şi păgubitor în cazul unui fenomen atât de
complex. Trebuie invocaţi neapărat şi alţi stimuli care ţin atât de
sensul datoriei profesionale, dorinţa de înnoire, devotamentul
civic, cât şi de nevoia de a domina, fidelitatea faţă de un grup,
căutarea securităţii materiale, glorie, ură, răzbunare etc, sentimente
pe care psihanaliştii moderni nu le-au ocolit, invocându-le ca pe
adevăruri eterne ce au căpătat de-a lungul vremii expresii diferite.
Apoi nu trebuie omisă intervenţia altor câmpuri, precum
structurile sociabilităţii, regulile etice, stereotipiile metodologice,
spiritul de imitaţie, practicile din viaţa privată, imaginea faţă de
celălalt ş.a., toate acestea meritând să reţină atenţia, întrucât ele
sunt rezultatul unor îndelungi elaborări, au fost achiziţionate încă
din perioada formării intelectuale şi îmbogăţite de-a lungul
timpului, odată cu noile angajamente sociale şi profesionale. Este
indiscutabil că deciziile şi modul de acţiune al propovăduitorilor
„noii” direcţii în istoriografie au făcut obiectul unor reflecţii
temeinice, că actele lor contestatare şi manevrele de culise nu s-au
produs fără motivaţii clare ori fără o voinţă lucidă. A milita pentru
o cauză, a se angaja într-o acţiune, a vota pentru un anume
candidat la Universitate sau Academie nu pot fi atribuite
Paul E. Michelson, The Birth of Critical Historiography in Romania: The Contributions
of Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul and C. Giurescu, în „Anuarul Universităţii Bucureşti”,
istorie, 1983, p. 59-76; Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la
finele secolului XIX şi începutul secolului XX), Bucureşti, Ed. Academiei, 1985.
258
168
instinctului. Toate au reprezentat comportamente pragmatice care
au intrat în codul de norme ce definesc „tânăra” şcoală istorică de
la finele sec. XIX.
Fără a intra în amănuntele acestei segregaţii din cadrul
corpului nostru istoriografic259, reţinem că ceea ce ar fi trebuit să se
manifeste sub forma unui transfer paşnic, firesc în succesiunea
generaţiilor, a căpătat aliura unei lupte deschise, şcoala critică
denunţând erorile producţiilor de sorginte „romantică” printr-o
inimaginabilă pasiune polemică, pentru discreditare, iar prin
perfecta organizare a grupului a preluat treptat levierele de
comandă şi, când a fost cazul, şi-a întemeiat chiar noi instrumente
de control şi putere instituţională.
De altfel, nu s-ar putea spune despre şcoala critică, şi toţi cei
intraţi în constelaţia ei, că a fost radicală, rupând în totalitate cu
vechea istoriografie, chiar dacă la acea vreme N. Iorga a atribuit
acţiunii sensul de „revoluţie”260. Tot el este acela care mai târziu, în
cartea sa de memorialistică O viaţă de om aşa cum a fost, mărturiseşte
că „faţă de istoriografia din 1890, care continua, obosită, fără nici o
dorinţă de a găsi noi informaţii şi de a prezenta explicaţii noi, nu
m-am gândit un singur moment să proclam un crez de refacere”;
„nu putea să fie vorba de o «şcoală nouă» în istorie, iar
«luptătorul» pe care l-au creat unii din puţinii mei prieteni [...] n-a
existat niciodată”261. Şi totuşi, la cumpăna dintre veacuri, N. Iorga
elaborează un discurs coerent şi necruţător contra vechii generaţii
de istorici – B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu ş.a. –,
care la vremea aceea deţineau pârghiile esenţiale de putere
intelectuală şi instituţională, pe un ton impetuos, vădit ofensator,
care viza umilirea orgoliului. Constatăm acum manifestarea
intelectuală a impulsivităţii cu intenţia declarată de a genera o
Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul
sececolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.
260 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III, Bucureşti, 1944, p. 43.
261 Idem, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 196.
259
169
schimbare grabnică a stărilor de lucruri, chiar dacă maniera pare
neconvenabilă: „Voi fi întotodeauna onorat de inamiciţiile pe care
le voi fi determinat spunând adevărul”262; iar ideea va fi reluată
mereu, tot mai explicit. La 1903, într-un articol din „Sămănătorul”,
Iorga avertiza pe opinenţii săi: „După puteri, urmăresc pentru ţara
mea un ideal cultural şi moral, şi cine caută să împiedice realizarea
acestui scop de căpetenie al vieţii mele îmi este duşman, un
duşman pe care nu-l cruţ în ruptul capului, oricât de neplăcut sau
dureros mi-ar fi lucrul, oricâte neplăceri mi-ar aduce”263.
Denunţând neprofesionalismul şi imoralitatea intelectuală
a „bătrânilor” universitari, triada critică a uzurpat în fapt
competenţele socialmente recunoscute ale grupului rival,
deturnând o parte a capitalului simbolic deţinut de acesta în
profitul satisfacerii propriilor interese.
În acest context, vom căuta să desluşim câteva repere ce
definesc raporturile dintre şcoala critică şi A. D. Xenopol, fără
îndoială una din cele mai reprezentative figuri ale istoriografiei
noastre la cumpăna dintre veacuri. Situat la confluenţa dintre
spiritul romantic al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX şi
manifestările criticiste ale epocii, A. D. Xenopol a exercitat o
influenţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriografiei române264.
Personalitate complexă, întruchipând parcă vremea ce a traversato, Xenopol apare ca un istoric aproape total, de la romantici
moştenind pasiunea marilor cuprinderi, enciclopedismul, râvna de
a concepe ansambluri armonioase, în timp ce raţionalismul şi
spiritul ştiinţific îl îndemnau spre prudenţă, spre o severă metodă
a obiectivităţii, în sensul lui Ranke, „wie es eigentlich gewesen ist”.
Idem, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucureşti,
Imprimerie de „L’Indepéndance roumaine”, 1899, p. 11.
263 Idem, Pentru d. Pompiliu Eliade, profesor agregat la Universitate şi cugetător
român (unic şi incorigibil), în „Sămănătorul”, II, 1903, nr. 38, p. 590.
264 Vezi, îndeosebi, A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, coord. L. Boicu şi
Al. Zub, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972; Al. Zub, L’historiographie roumaine à l’âge de
la synthése: A. D. Xenopol, Bucharest, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
262
170
Nu întâmplător, A. D. Xenopol a căutat să îmbine cât mai
funcţional rigoarea reconstrucţiei istorice cu teoria disciplinei,
elaborîndu-şi propriile concepte pe baza cărora să elimine
arbitrariul. Iar noţiunea seriilor de pildă, elaborată de el la cumpăna
dintre veacuri, în opoziţie cu cea a valorii formulată de H.
Rickert265, nu urmărea în fond decât deplasarea istoriei din sfera
pur reproductivă a faptelor în cea a înţelegerii şi eplicării ei.
Discipol al celebrilor profesori germani Ranke, Curtius,
Mommsen, Dühring, Steinthal şi însuşindu-şi cele mai moderne
tehnici şi instrumente de lucru ale vremii, A. D. Xenopol a fost
marea speranţă a Junimii, sub oblăduirea căreia avea să-şi publice
de altfel primele studii asupra Istoriei civilizaţiunii şi Culturii
naţionale. Că finalmente s-a impus ca istoric în afara Junimii,
Maiorescu manifestându-şi mereu animozitatea faţă de el după
1880, este şi una din motivaţiile care fac dificilă încadrarea lui
Xenopol în vreo grupare culturală a epocii. Este unul din acele
spirite care s-au impus şi şi-au dobândit titlurile de glorie
cărturărească prin efort propriu, creându-şi un organ de expresie
care să-i cuprindă cea mai mare parte a producţiilor istoriografice,
Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, conturându-şi aşadar de
timpuriu o personalitate fermă, ceea ce a indispus sau a extaziat
când pe istoricii romantici, când pe reprezentanţii şcolii critice.
Cu o vocaţie profundă pentru cunoaşterea trecutului, A. D.
Xenopol a fost atras de tot ceea ce putea servi proiectelor sale, în
sens modern, interdisciplinar. Nici unul din curentele de idei ale
vremii nu i-a fost străin, nimic n-a fost lăsat în afară. Xenopol şi-a
însuşit astfel instrumentarul unei profesii deosebit de complexe,
adăugând mereu şi mereu impulsuri de pretutindeni. Este
interesat deopotrivă de criticism şi panteism, de realism şi
idealism, abordează logica istoriei, teoretizează asupra raselor,
combate socialismul, dar mai ales este atras de sociologie. Reuşeşte
H. Rickert, Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung. Eine logische
Einleitung in die historischen Wissenschaften, 2 vol., Leipzig, 1896-1902.
265
171
astfel să elaboreze o nouă concepţie asupra istoriei, într-o vreme
când J. G. Droysen sau Sigwart, de pildă, afirmau că materia nu
poate avea un fundament propriu, iar P. Lacombe căuta să-i
confere statutul ştiinţelor exacte. Publicarea în 1899 a cărţii sale Les
principes fondamentaux de l’histoire266, cu o nouă ediţie, revăzută şi
întregită, în 1908, sub titlul La Théorie de l’histoire, marchează astfel
definitiv legătura indisolubilă dintre practica istoriografică şi
teoretizarea domeniului. În cărţile sale filosofice, Xenopol nu face
doar o teorie a istoriei, ci una mult mai amplă, a ştiinţei în general,
punând în relaţie toate sferele cunoaşterii care se înteresează de
schimbările succesive ale fenomenelor şi dezvoltând un întreg
sistem, apreciat la vremea respectivă de G. Monod, Ch. Seignobos,
B. Croce, H. Rickert, P. Lacombe, E. Seillière ş..a. Prin traducerea
spaniolă întreprinsă de Domingo Vaca în 1911, Teoria de la historia,
s-a asigurat concepţiilor sale o răspândire şi mai mare; Ortega y
Gasset pare a fi fost influenţat de sistemul xenopolian267, în timp ce
Francesco Elias de Tejada, Rodrigue de Nozera, Francesco Saverio
Varano, Francesco de Ayala comentează pe larg ideile gânditorului
român.
Preocupat aşadar de fundamentele teoretice ale istoriei, A.
D. Xenopol şi-a elaborat în paralel propria operă de restituţie a
trecutului, încercând mereu să păstreze echilibrul între
evenimentul brut şi enunţurile generale, stabilind conexiuni
ingenioase între cele mai diverse aspecte ale evoluţiei societăţii.
Din această perspectivă, Istoria românilor din Dacia Traiană, apărută
în şase volume, între 1888 şi 1893, urmată apoi de un compendiu în
limba franceză (2 vol.), cu acelaşi titlu şi o prefaţă semnată de
Alfred Rambaud, constituie una din cele mai de seamă realizări ale
istoriografiei române din a doua jumătate a veacului trecut.
Apărută într-un ritm alert şi într-o perioadă în care imperativele
Vezi şi versiunea românească, Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, Tip. H.
Goldner, 1900.
267 Cf. O. Buhociu, La philosophie de l’histoire d’A. D. Xenopol, Paris, Université de
Paris, 1957, p. 174.
266
172
junimiste convieţuiau atât cu promisiunile neonorate ale lui B. P.
Hasdeu, bunăoară, care anunţase o impresionantă Istorie critică a
românilor, cât şi cu penuria informaţională şi lipsa studiilor
analitice, sinteza lui Xenopol era totuşi aşteptată şi corespundea
nevoii epocii respective. Pe de altă parte făcea concesii spiritului
romantic ce domina încă materia, pe de alta se supunea exigenţelor
criticiste ale acestui fin de siècle. Conştient de scăderile inerente ale
întreprinderii sale, autorul avertiza însă pe cititori în Precuvântare,
ce avea o clară tentă polemică, că „dacă ar fi să aşteptăm ca tot
materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge
niciodată să expunem cursul vieţii sale; căci descoperirile se fac
neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adâncesc, mărind fără
încetare orizontul istoriei”; „Fiecare timp oglindeşte, în lucrările
istorice ce le înfăţişează, cunoştinţa de atunci a poporului asupra
trecutului său. Fiecare timp este deci în drept să aibă istoria lui”268.
În fond, funcţia bivalentă a sintezei lui Xenopol (ştiinţifică
şi patriotică) explică longevitatea valorii ei, statutul de monument
acordat de contemporani şi posteritate269. Era prima sinteză
completă a istoriei românilor şi care răspundea cel mai limpede şi
cuprinzător la toate interogaţiile epocii; de aceea a şi rămas un
element de referinţă pentru toate realizările ulterioare. Interesul
marelui public pentru această operă a făcut ca o ediţie populară, în
12 volume, să apară doar după câţiva ani, în 1896, pentru ca în
perioada dintre cele două războaie mondiale o alta, „revăzută de
autor, îngrijită şi ţinută la curent de I. Vlădescu”, să vadă lumina
tiparului în 14 tomuri (1925-1930). Mai mult chiar, începând cu
1985 s-a trecut la a IV-a reeditare, apărând deja patru volume.
Se încheia astfel secolul XIX cu o reuşită de factură
monumentală atât în plan aplicativ, cât şi în cel al sistematizării
metodologice. Revenea de acum altor generaţii sarcina de a o duce
mai departe, A. D. Xenopol deplasându-şi după 1896 tot mai mult
A. D. Xenopol, Istoria românilor, ed. IV, îngrijită de Al. Zub, vol. I, text stabilit de
V. Mihăilescu-Bârliba, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, p. 35.
269 Al. Zub, În orizontul istoriei, Iaşi, Institutul European, 1994, p. 77-83.
268
173
interesul spre alte sfere ale cunoaşterii istorice, îndeosebi spre
teoria disciplinei. A privit oarecum cu seninătate obiecţiile ce se
aduceau sintezei sale. Dacă reconstrucţiile de amănunt le considera
chiar el perfectibile, amendabile pe măsura progreselor din
istoriografie, era însă convins că ideile fundamentale cuprinse aici
vor fi elemente de rezistenţă pentru demersurile ulterioare. Între
invidia lui Hasdeu, care aprecia opera drept „şase tacâmuri de
papară tachigrafică”270, şi scepticismul lui D. Onciul şi I. Bogdan,
ce considerau mai necesare studiile monografice decât abordările
globale, se interpune N. Iorga, care a ştiut să facă distincţie între
informaţia perisabilă şi marea temeinicie a lui Xenopol „în ce
priveşte liniile generale”271. Din această perspectivă, relaţiile lui A.
D. Xenopol cu reprezentanţii şcolii critice merită un plus de atenţie,
prin atitudinea oarecum particulară manifestată de contestatarii de
la cumpăna dintre veacuri faţă de „bătrânul” istoric.
În cazul triadei, Xenopol a jucat pentru fiecare protagonist
în parte un rol major în formarea şi atingerea aspiraţiilor socioprofesionale. Dar mai ales pentru N. Iorga, Xenopol a însemnat
marea şansă, uneori poate unica ce apare în viaţa unui om. Ca
profesor la Universitatea din Iaşi, unde a avut ca studenţi atât pe
Iorga cât şi pe I. Bogdan, A. D. Xenopol a fost încă de la începuturi
artizanul „fenomenului Iorga”, el a dat formă şi conţinut reuşitei
tânărului istoric în ierarhia sistemului. Bucurându-se de un real
prestigiu intelectual şi politic, cu evidente veleităţi de mentor la
Universitate şi în cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare” – în al
cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga
începând cu 1890 –, Xenopol înfruntă o parte influentă a corpului
profesoral pentru scurtarea stagiului de studii al tânărului cu
dispoziţii geniale (cum aprecia „Era nouă” din 24 decembrie 1889) şi
tot el are ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga, la care
B. P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 228 (Postscriptum la ediţia a II-a).
271 N. Iorga, Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor istorice, în vol. Prinos lui D. A.
Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 126.
270
174
au participat toţi universitarii în frunte cu rectorul N. Culianu272.
Mai mult chiar, Xenopol aranjează proaspătului absolvent o
audienţă la Th. Rosetti, ministru al cultelor şi instrucţiunii pe
atunci, asigurându-i-se astfel mult râvnitul stipendiu pentru studii
în străinătate. Şi tot el este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui
Iorga cu Maria Tasu, factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul
intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă în acel
moment273.
Anii de până la sfârşitul veacului au marcat strânse
legături între magistru şi istoricul în formare274. Dacă în 1891
încercarea lui Xenopol de-al aduce pe Iorga la una din catedrele
vacante ale facultăţii de litere din Iaşi a eşuat din motive
„birocratice” (în realitate de sorginte politică, dar invocându-se şi
„tinereţea” celui vizat)275, nu mai puţin interesat se va arăta
profesorul în 1894, cu ocazia concursului de la Bucureşti, ce va
marca debutul lui Iorga ca universitar276. În plus, de-a lungul
întregii perioade se constata grija lui Xenopol faţă de istoricul în
formare, corespondenţa abundând de poveţe şi sugestii de o rară
delicateţe, indicând însă şi o colaborare pe picior de egalitate.
Asistenţa acordată lui Iorga a fost mai mult decât profitabilă: în
1896, pe când acesta îşi publica Actes et fragments relatifs à l’histoire
des roumains (3 vol., 1895-1897), cu sprijinul ministerului de
instrucţiune publică, dar exista riscul sistării la un moment dat a
tipăririi, Xenopol intervine şi rezolvă în chip fericit sincopa; nu
întâmplător, lucrarea a fost închinată magistrului. Tot A. D.
Xenopol propunea în 1898 alegerea lui Iorga ca membru activ al
272 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale şi filosofice, ed. N.
Gogoneaţă şi Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 389.
273 Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele
sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, coord. G. Bădărău, L.
Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
274 Scrisori către N. Iorga, I, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 3-19.
275 Ibidem, p. 108.
276 Cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p. 164.
175
Academiei, în locul lui Al. Odobescu, alegere amânată atunci şi
nerealizată decât mult mai târziu, în 1911.
Nici Iorga nu şi-a neglijat susţinătorul. În 1893 este
entuziasmat de finalizarea sintezei Istoria românilor din Dacia
Traiană, evidenţiind în „Timpul” marea valoare a operei, însă
subliniind totodată necesitatea adunării izvoarelor şi publicarea lor
după criterii ştiinţifice277.. Aceeaşi lucrare este recenzată şi în
„Revue historique” din Paris278. Iată ce relatează Teoharie
Antonescu în Jurnalul său, referitor la felul cum privea N. Iorga, în
intimitate, intervenţia în celebra revistă franceză: Iorga „începe să
mi se plângă că Xenopol e nemuţumit de articolul lui din Revue
historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra
românilor. Aceasta nu mi-o spunea decât să ştiu că a scris în
Revistă. «Şi mă mir de ce ar fi supărat contra mea, căci tocmai eu,
prin articolul meu (Iorga vorbeşte), i-am făcut să se vândă câteva
mii de exemplare; căci ce enormă influenţă n-are un articol,
recenzie bună, pentru vinderea cărţii!» Şi să nu mori de dragul
recenziunii?”279. Este un prim rudiment al caracterului lui Iorga pe
care, mai târziu, o caricatură din „Pagini literare” îl va imagina în
postura de Don Quijote luptându-se cu morile de vânt280. Apariţia
aceleiaşi sinteze în versiune franceză, de două volume, şi cu o
prefaţă de A. Rambaud (1896), oferă din nou lui N. Iorga prilejul să
o prezinte în „Revue critique”281.. La toate acestea, se pot adăuga
mărunte servicii profesionale, reciproce, îndeosebi pentru Xenopol,
în chestiuni de informaţii documentare.
„Timpul” XV, 1893, nr. 104 (14/26 mai), p. 2. Idee reluată de Iorga şi în Despre
concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, Lecţie de deschidere la Universitatea din
Bucureşti (1 noiembrie 1894), în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III,
Bucureşti, 1944, p. 9-28, şi care va constitui unul din punctele de contestare a operei
lui Xenopol.
278 „Revue historique”, XVIII, 1893, t.53, p. 153-159.
279 Text inedit în Arhiva Muzeului de literatură a Moldovei, Iaşi, ms. 8569/ 2, f. 3.
280 „Pagini literare”, I, 1899, nr. 24 (3 oct.), p. 1.
281 „Revue critique”, XXX, 1896, t. 41, p. 470-473.
277
176
Sunt doar câteva repere ce marchează evoluţia unor relaţii
fericite până spre 1900, evident nelipsite fiind şi asperităţile.
Bunăoară, la 15 iunie 1898, A. D. Xenopol îi reproşează lui Iorga că
în prefaţa la volumul X din colecţia Hurmuzaki şi în Chilia şi
Cetatea Albă nu i-a citat îndeajuns contribuţiile, deşi autorul îşi
însuşise observaţii şi concluzii pe care anterior le enunţase
savantul ieşean. „Înţeleg pe marele Onciul să nu pomenească nimic
despre ceea ce s-a scris înaintea lui – reflecta Xenopol –, căci este
un om atât de mare, încât nu e chip ca vreun muritor să-i stea
înaintea lui”282; dar tocmai la Iorga, o atare atitudine îi părea greu
de imaginat. „Închipuie-ţi – continua el – că ar cădea asupra mea să
fac raportul asupra Chiliei [la premiul Academiei]. Voi spune că e
bună, căci nu se poate altfel, dar cu ce inimă şi cu ce gând !”283. Aşa
s-a şi întâmplat de altfel, apreciind „munca vrednică de laudă”, în
vreme ce B. P. Hasdeu o găsea „confuză” şi rău concepută284.
Nici în ceea ce priveşte relaţia lui Xenopol cu ceilalţi doi
istorici care au format nucleul şcolii critice, D. Onciul şi I. Bogdan,
nu putem vorbi de existenţa unor tensiuni până spre 1900. Deşi
încă de la 1885, T. Maiorescu căuta să-l „monteze” pe istoricul
bucovinean contra lui A. D. Xenopol şi a lucrării sale Teoria lui
Roesler – vorbindu-i despre fostul junimist care „este, ca mai
totodeauna, pe cale greşită” şi nu produce decât „elucubraţii
frivole”285 – D. Onciul da dovadă de o anume onestitate în
împlinirea comenzii pentru Convorbiri literare: „Felul criticii mele –
scria el lui Maiorescu – este mai mult de-a îndeplini lipsele mai
însemnate şi de-a corege erorile cu siguranţă constatate, decât de-a
le mustra sau de-a le respinge fără întemeiere mai de aproape”; „O
critică aspră, cu scopul amintit pentru fixarea opiniei publice
despre cartea cutare, cum aş crede-o şi eu după dorinţa d-voastră
de bine şi de lipsă, nu pot încă întreprinde până ce nu-mi voi
Scrisori către N. Iorga, I, p. 16.
Ibidem.
284 „Analele Academiei Române”. Dezbateri, s. II, t. XXI, 1899, p. 463.
285 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 470.
282
283
177
câştiga dreptul la asemenea lucrare prin un nume de autor”286. Cu
toate că recenzia lui Onciul287 ar fi putut irita o fire mai
susceptibilă, Xenopol nu şi-a manifestat nicidecum insatisfacţia, cel
puţin în mod public. Iar când în 1895 D. Onciul se va prezenta la
concursul pentru ocuparea unei catedre la Universitatea din
Bucureşti, evident, cu sprijinul lui Maiorescu şi în înţelegere cu I.
Bogdan, Xenopol nu a ezitat să recunoască meritele ştiinţifice ale
mai tânărului său coleg288, deşi ar fi putut să-i împiedice sau să-i
amâne numirea. Cât priveşte pe I. Bogdan, respectul faţă de fostul
profesor s-a manifestat printr-o recenzie deosebit de favorabilă
asupra cărţii lui Xenopol, Memoriu asupra învăţământului superior în
Moldova (1885)289.
Aşadar, până pe la 1899, existau relaţii bune sau aparent
cordiale între Xenopol şi reprezentanţii „noii direcţii” în
istoriografie. Iată de ce radiografiile lui Iorga din „L’Indépendance
roumaine”, din care ne vom ocupa în paginile următoare, ce au
consfinţit procesul de segregaţie din cadrul comunităţii istoricilor
români, au afectat oarecum pe A. D. Xenopol, surprins la „mijloc”
în expresia din Opinii sincere: „Hasdeu inventează, Xenopol ignoră,
Tocilescu nu înţelege decât prea puţin”290. Deşi toţi ceilalţi vizaţi de
N. Iorga au acţionat în forţă aproape imediat (îndeosebi Tocilescu),
A. D. Xenopol pare a fi trecut cu vederea actul de discreditare
publică, punând afirmaţia doar pe seama temperamentului
nereţinut al lui Iorga. Continua să-i scrie, să-i trimită cărţile
proaspăt apărute, să accepte invitaţia trinităţii de a servi masa la I.
Bogdan acasă291, mai mult chiar, în 1901 va susţine pentru
premiere la Academie lucrarea lui Iorga, Istoria literaturii române în
Ibidem, p. 329.
În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 1, p. 60-80; nr. 2, p. 174-187; nr. 3, p. 255278; nr. 4, p. 327-348; nr. 5, p. 424-439; nr. 7, p. 589-602.
288 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele, ed. cit., 386.
289 În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 9, p. 785-790.
290 N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899, Bucarest,
Imprimerie de „L’Indépendance roumaine”, 1899, p. 42.
291 Scrisori către N. Iorga, I, p. 353.
286
287
178
sec. XVIII, apreciind-o „de cea mai mare valoare, care rezumă tot ce
se ştie până acum”, „una din lucrările cele mai însemnate ce s-au
scris în timpul din urmă”292 ş.a.
Toate acestea în vreme ce Iorga îşi continua acţiunea de
contestare a istoricului ieşean, în mod public sau ocult. Într-o
scrisoare a lui Karl Lamprecht către N. Iorga, bunăoară, din 20
decembrie 1899, istoricul german se interesa în ce măsură A.D.
Xenopol ar fi indicat să elaboreze o istorie a românilor, publicabilă
la Editura Fr. A. Parthes de la Gotha, în seria Istoria statelor
europene293. Răspunsul lui Iorga este suficient de revelator: „Nu
cred câtuşi de puţin că ar fi de aşteptat ceva de ordin ştiinţific, ceva
de valoare ştiinţifică de durată de la Xenopol. El e un om foarte
inteligent şi, de asemenea, harnic şi sârguincios, dar împrăştiat,
fără persistenţă şi răbdare, lipsit de atenţie pentru exactitatea
faptelor; întotdeauna neîndeajuns de informat, fără măsură în
opiniile de ordin general, fără originalitate veritabilă în gânduri
[...]; Pregătire istorică nu are: cunoaşte toate aproximativ şi nu în
profunzime”. Iar despre Istoria românilor a lui Xenopol, „pot să vă
asigur că noi nu o putem folosi niciodată, ea fiind mai mult o carte
de popularizare”; mai curând, propune Iorga, o prelucrare a cărţii
lui I. Ch. Engel, Geschichte der Moldau und der Walachei (Halle,
1804)294. Şi rezultatul nu va întârzia: K. Lamprecht îi va încredinţa
lui N. Iorga lucrarea mai sus amintită, finalizată la 1905, în două
volume, sub titlul Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmenseiner
Staatsbildungen, colaborare ce va continua şi în anii următori prin
tipărirea celor cinci tomuri din Geschichte des Osmanischen Reiches
nach den Quellen dargestellt (1908-1913). Aşadar, o compromitere
ocultă a lui Xenopol, dar care-i va aduce lui Iorga un profit enorm,
îndeosebi prin pătrunderea pe „piaţa” istoriografică europeană,
„piaţă” pe care Xenopol o controla de aproape un deceniu şi în
„Analele Academiei Române”. Dezbateri, s. II, t. XXIII, 1901, p. 145-155.
Scrisori către N. Iorga, I, p. 465.
294 N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p.
140.
292
293
179
cadrul căreia se bucura de un prestigiu fără echivalent printre
români.
Treptat însă, maniera în care N. Iorga îşi trata fostul
profesor şi proteguitor capătă forme de exprimare mai mult decât
ofensatoare. În Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, ediţie apărută la
1900, în mare tiraj şi cu un preţ insignifiant, reeditată în anul
următor sub titlul Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc,
N. Iorga nu se abţine în a reproşa lui Xenopol că „Păcătuieşte însă,
ca de obicei, prin informaţia neîndestulătoare”, fiind apreciat ca cel
mai „de talent şi mai bine pregătit popularizator al istoriei
româneşti în ţară şi străinătate”295. De data aceasta, Xenopol îi
răspunde în Arhiva296 „neobositului culegător de documente”297
care, datorită grabei de a publica cât mai mult şi cu orice preţ,
devine victima tocmai a ceea ce critica fără cruţare. Deja N. Iorga,
supus propriilor exigenţe, elabora lucrări în care „nămolul de
detalii şi digresii”298 pe de o parte uimea, pe de alta făcea dificilă
abordarea convenabilă chiar şi în rândurile specialiştilor. Mai mult
chiar, numeroasele erori semnalate în operele sale, tendinţa de a
îmbrăţişa cât mai variate domenii din spaţiul culturii şi politicii
ofereau unora din contemporani prilejul de a-l aprecia drept un
„V. A. Urechia al noii generaţii”. Cu marele său orgoliu şi un talent
polemic remarcabil, N. Iorga va declanşa de acum o lungă dispută
cu profesorul său, considerându-se „nu tânărul care vrea să ducă
mai departe zisa istoriografie, ci care a dus-o, o duce şi o va duce,
în ciuda interesaţilor dădători de sfaturi”299.
Dincolo de descalificarea opinentului, triada critică va
încuraja orice disidenţă faţă de Xenopol, aşa cum a procedat şi în
alte cazuri. Lui D. A. Teodoru, de pildă, care în „buletinele”
N. Iorga, Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, Bucureşti, Socec, 1900, p. 111.
„Arhiva”, XI, 1900, p. 180-188.
297 Ibidem, p. 180.
298 Scrisori către N. Iorga, I, p. 144.
299 N. Iorga, Pentru A. D. Xenopol, în „Convorbiri literare”, XXXIV, 1900, nr. 5, p. 429430.
295
296
180
tipărite împreună cu Xenopol în „Revue historique” din Paris a
vorbit pentru întâia dată străinătăţii despre existenţa în România a
unei noi şcoli istorice, D. Onciul îi promitea că la întoarcerea în ţară
îi va da „pe mână şi arhive şi muzee”, iar în eventualitatea
organizării unui serviciu bibliografic, tot lui îi va reveni; important
era însă, în 1901, ca Teodoru să se debaraseze de Xenopol în
elaborarea „buletinelor” şi să facă cât mai multă propagandă şcolii
critice300.
În polemicile cu A. D. Xenopol (care, în fapt, s-au aflat în
planul secund al conflictului dintre cele două generaţii de istorici),
N. Iorga va aborda şi chestiuni colaterale, calificabile în sfera
esteticului, dar care pentru mentorul Societăţii ştiinţifice şi literare
din Iaşi reprezenta mult. În Literatura falsă301 sau A. D. Xenopol şi
pepiniera de poeţi de la Iaşi302, Iorga ridiculizează gusturile artistice
ale fostului profesor care proclama „talente” pe Vojen şi Riria, de
exemplu. Îndeosebi asupra acestui ultim nume, pseudonimul
literar al celei de-a doua soţii a lui Xenopol (Coralia Gatovschi),
insista Iorga, rupând o tăcere unanimă, dar care crease falsa iluzie
a unei „genialităţi” poetice.
În toate acţiunile sale, N. Iorga se conforma unor principii
pe care ţinea să le facă publice: „Polemica înseamnă luptă.
Polemizează omul cinstit care descoperă o faptă rea sau o socoteală
şireată, o momeală cu meşteşug. Polemizează acela care se vede
atacat fără dreptate şi-şi apără numele bun. Polemizează acela care
înfăţişează idei ce i se par mântuitoare, dar a căror izbândă o vede
ameninţată de cine nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă.
Polemizează omul de gust împotriva celor ce mint lumea cu
frumuseţi false şi nesănătoase. Polemizează omul de ştiinţă serios
contra flecarilor. Aceasta e polemica bună, pe care ai datoria de a o
Scrisori către N. Iorga, I, p. 160.
„Sămănătorul”, II, 1903, nr. 25, p. 385-389.
302 Ibidem, nr. 30, p. 467-470.
300
301
181
începe, de a o urmări, de a o duce la capăt. E ca un fel de poliţie
socială, literară, ştiinţifică”303.
Dar principalul câmp al asperităţilor dintre Xenopol şi
şcoala critică, cu profituri metodologice în ambele cazuri, a rămas
totuşi istoria. În vreme ce Th. Săndulescu, într-un articol intitulat
Un sfat românilor din Ardeal304 afirma că: „Există un Iorga, dar nouă
ni se pare că nu are nici o valoare. Singurul istoric pentru noi este
Xenopol, căci el niciodată n-a fost dovedit ca găzduitor de erori
istorice. Pentru noi, el este creatorul istoriei românilor, e singura
autoritate”, I. Bogdan îşi prezenta discursul de recepţie la
Academia Română, Istoriografia română şi problemele ei actuale
(1905), omiţând în mod deliberat orice contribuţie a lui A. D.
Xenopol pe acest tărâm. Evident, nu a lipsit nici reacţia acestuia
din urmă, poate cea mai tranşantă, propunând chiar nepublicarea
textului în Analele instituţiei. Luând apărarea lui I. Bogdan, de fapt
a întregii şcolii critice, Titu Maiorescu a ţinut să se pronunţe în
termenii următori: „De ce se plânge d-l Xenopol? Că discursul dlui Bogdan şi răspunsul d-lui Sturdza au ignorat meritele d-sale şi
ale d-lui Tocilescu? Dar tocmai în discursul său de astăzi d-l
Xenopol a găsit prilejul de a-şi restabili aceste merite în măsura pe
care o crede indicată. Este evident că în aprecierea sa, d-l Xenopol
se deosebeşte de d-l Bogdan; dar ce dovedeşte aceasta ? Dovedeşte
un fapt de notorietate publică şi anume că în mişcarea actuală a
istoriografiei române se arată două direcţii deosebite, cea veche a
d-lor Hasdeu, Xenopol, Tocilescu – pentru a nu mai pomeni de
Urechia –, cea nouă şi în multe privinţi contrară, a d-lor Iorga şi
Bogdan”; conflictul între generaţii nu se rezolvă prin votul
Academiei, continua Maiorescu; „Să ne felicităm totodeauna când
vedem lupte de idei [...]. Progresul nu se poate face fără schimbare
şi antagonism: unele elemente se înlătură, altele se introduc”305.
Ibidem, nr. 39, p. 611.
„Românul literar”, III, 1905, nr. 20 (29 mai), p. 312.
305 „Analele Academiei Române”. Dezbateri, s.II, t.XXVII, 1905, p. 233-234.
303
304
182
Acestea sunt doar câteva momente ce ilustrează relaţia
dintre Xenopol şi şcoala critică306, e drept, tensionate şi cu mare
audienţă în epocă, dar motivate oarecum chiar de N. Iorga într-un
excelent articol din „Sămănătorul”, intitulat Doi bătrâni senini şi
venerabili: B.P. Hasdeu şi A. D. Xenopol: „Era şi vina tinerilor,
desigur, căci eram cu toţii prea grăbiţi pentru a ne face reclamă şi a
ne agonisi bogăţie în locul unor bătrâni care nu mântuiseră nici
una, nici alta, şi erau pe departe de a fi sătui”307.
Sunt gânduri care explică multe din acţiunile „triadei” şi
care au redeschis punţile, ceva mai târziu, spre gesturi cât se poate
de nobile. După cum relatează „Secolul”, informaţie preluată de
aproape întreaga presă, până la „Telegraful român” din Sibiu, cu
ocazia sărbătoririi Unirii la Iaşi, 24 ianuarie 1909, „o scenă duioasă
s-a produs în aula universităţii de acolo: în prezenţa tuturor
profesorilor universitari şi a studenţilor, d-l Iorga a cerut iertare dlui A. D. Xenopol, apoi ambii s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi”308.
Evenimentul marchează aşadar o împăcare firească, plină de
mărinimie în cazul marilor spirite. Cei doi vor fi de acum alături,
Xenopol întocmind Raportul pentru alegerea lui Iorga ca membru
activ la Academia Română, după o lungă şi iritantă antecameră, tot
el fiind şi autorul Răspunsului la discursul de recepţie, prilej cu
care-şi enunţa principiile ce au stat la baza relaţiei cu Iorga309.
Până spre sfârşitul vieţii lui Xenopol, N. Iorga va da
neînchipuite dovezi de afecţiune faţă de fostul său profesor: îl va
invita să susţină diverse conferinţe în cele mai râvnite momente şi
locuri, va supraveghea reeditarea vol. VI din Istoria românilor310,
306 Vezi şi Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Ed.Eminescu,
1986, p. 103-125; P. Ţurlea, Prietenia A. D. Xenopol-N. Iorga, în „Magazin istoric”,
XVII, 1983, nr.8 (197), p. 35-37.
307 „Sămănătorul”, IV, 1905, nr.16, p. 241.
308 „Telegraful român”, LVII, 1909, nr.12 (31 ian.), p. 49.
309 „Analele Academiei Române”.. Dezbateri, s. II, t. XXXII, 1910, p. 238-240; N.
Iorga, Două concepţii istorice. Cuvântare ţinută la 17 mai 1911 la intrarea în Academia
Română. Cu răspuns de A. D. Xenopol, Bucureşti, C. Göbl, 1911.
310 Scrisori către N. Iorga, IV, ed. P. Ţurlea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1993, p. 210.
183
oferindu-se chiar să ţină gratuit cursurile lui Xenopol la
Universitatea ieşeană, în 1915/1916, când acesta suferea de o boală
ce-i va aduce şi sfârşitul. Cu acest ultim prilej, Xenopol îi scria lui
Iorga: „E frumos şi măreţ ceasul! Alexandru Xenopol întinzând
mâna adolescentului genial care a fost să fie Neculai Iorga când
păşea spre răsărit, N. Iorga făcând aceeaşi mişcare faţă de A.
Xenopol, când păşeşte spre asfinţit”311.
311
Ibidem, p. 124.
184
LUCIAN BLAGA – AVATARURILE UNEI
CATEDRE UNIVERSITARE
Instituţie cu o reală putere spirituală şi socială ce grupează
intelectuali profesionişti, universitatea constituie un câmp de
investigaţie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai tuturor
aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definită nu
numai prin referinţa la câteva tipuri organizatorice ideal-abstracte,
ci mai ales prin clientela ce o atrage şi funcţiile ce le îndeplineşte în
cadrul societăţii.
Din această perspectivă, maniera de selecţie şi de integrare
a elitei universitare reprezintă un element privilegiat de analiză. Ea
ne oferă acea sumă de condiţionări care duc în final la cooptarea
sau respingerea unui individ (deci la validarea sau invalidarea
unor capacităţi profesionale), condiţionări ambigui care au anulat
în practică existenţa unui model unic de promovare, detectabil
prin articole de lege. Iar aspectul a generat numeroase conflicte ce
s-au derulat în interiorul corpurilor universitare, devenind
adevărate „scandaluri” publice, subiecte de polemică care puneau
adeseori în discuţie chiar valabilitatea principiului meritocratic.
Pare firească aşadar necesitatea de a desluşi pentru fiecare caz în
parte câteva din mecanismele ce au acţionat în această direcţie,
promovarea constituind pentru unii un factor de ascensiune
185
socială şi împlinire umană, iar pentru mulţi alţii un element de
blocaj şi eşec intelectual, cu repercusiuni majore în plan existenţial.
„Cazul” Lucian Blaga devine relevant în acest context, prin
multitudinea de sugestii oferite în ce priveşte strategia edificării
traiectoriei sale universitare312, dar şi prin asimetria ce o constatăm
vis-à-vis de itinerariile altor intelectuali care au ilustrat o catedră în
învăţământul nostru superior. Urmărind dialogurile sale
epistolare, „obsesia” unui atare deziderat cu greu atins după 15 ani
de aşteptare (1924-1938) incită la întrebări şi caută răspunsuri
anevoie de formulat atunci când e vorba de o personalitate de o
asemenea anvergură. Care au fost deci vicisitudinile ce-l
determinau pe L. Blaga să-i scrie prietenului său I. Breazu, la 14
aprilie 1938 din Lisabona, unde se afla ca trimis extraordinar şi
ministru plenipotenţiar al României, următoarele rânduri de
entuziasm reţinut: „Ascultă, e în adevăr adevărat că sunt numit
profesor la Cluj. După toate cele întâmplate mi se pare o simplă
glumă. Ciudată-i viaţa: A trebuit să ajung de două ori ministru şi
să se schimbe legea universitară, şi chiar constituţia, ca să mă văd
profesor. Am un coşmar de câteva luni înapoia mea şi acu stau aici
într-un hotel ca din o mie şi una de nopţi şi mi se pare totul
ireal”313. Este tocmai ce vom căuta să desluşim, evident sumar, în
rândurile care urmează.
Dorinţa de a accede la o catedră universitară nu a rezultat
pentru fiecare individ din motivaţii uniforme şi uşor detectabile.
312 Asupra problemei vezi, cu multe informaţii documentare, M. Curticeanu,
Prolegomene la o carieră universitară. „Chemarea” poetului la catedra de Filosofia Culturii,
în „Manuscriptum”, X, 1979, nr. 1, p. 95-110; Simona Cioculescu, Din secretele unei
dispute, în rev. cit., p. 111-116; Pavel Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia
Culturii”, în rev. cit., XX, 1989, nr. 3, p. 98-106. O ultimă sinteză la Ion Bălu, Viaţa lui
Lucian Blaga, I-IV, Bucureşti, Editura Libra, 1995-1999. Recent a apărut excelentul
volum De amicitia Lucian Blaga – Ion Breazu. Corespondenţă, ediţie Mircea Curticeanu,
Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995 [1996], cu foarte multe note asupra chestiunilor
legate de subiectul nostru.
313 Al. Căprariu, M. Curticeanu, Lucian Blaga inedit. Corespondenţa cu Ion Breazu, în
„Tribuna”, XVI, 1972, nr. 50, p. 4.
186
Pentru mulţi, poziţia aceasta a reprezentat în primul rând o funcţie
de exercitare a pasiunilor intelectuale într-un cadru
instituţionalizat, dar şi una de identitate socială, de distincţie.
Apoi, statutul de universitar oferea o pârghie de putere, de putere
ideologică şi culturală, îndeosebi în cadrul facultăţilor de litere şi
filosofie. Este evident faptul că odată titularizat, printr-un amestec
subtil de şansă, competenţă şi muncă, fiecare profesor devine –
aproape fără voia lui – puternic şi autoritar în domeniu; şi-l
anexează şi începe a controla tot ce se întâmplă pe teritoriul său,
având privilegiul de a guverna şi regla ansamblul specialităţii sau
disciplinei sale. Devenea în mod indiscutabil cea mai importantă
instanţă de evaluare, peste care doar arareori se putea trece. Iar
dacă era un cumulard de funcţii (la Academie, în viaţa politică, la
diverse fundaţii, societăţi, comisii, comitete, edituri sau reviste etc)
nu mai avea drept rivali decât alţi cumularzi cu care se negociază
de la putere la putere. Multiplicarea funcţiilor însemna
multiplicarea responsabilităţilor, ele consolidându-se reciproc şi
asigurând individului nu numai propria ascensiune, ci şi un
prestigiu anevoie de zdruncinat. Dobândirea unor pârghii de
putere în interiorul universităţii şi în afara ei, precum şi menţinerea
lor, implica reale capacităţi, obligând cumulardul la diverse
solidarităţi şi alianţe, la înscrierea sa într-o anumită „clică”, un
grup bine închegat care se întreţine, se cultivă şi se cooptează în
funcţie de afinităţile ideologice şi intelectuale, ca să nu mai vorbim
de legăturile familiale. Aşa apăreau în perioada interbelică N.
Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, I. Petrovici, N. Drăganu, I.
Nistor ş.a., care însumând eficiente pârghii de putere şi
bucurându-se de un prestigiu intelectual indiscutabil, ofereau
contemporanilor convingerea că universitatea este o chestiune de
„masonerie”.
Pătrunderea într-un atare conclav, unde toţi se cunoşteau,
se evaluau, se apreciau ori se dezavuau, în care aproape nici un
secret nu rezistă (angajamente şi simpatii politice, proiecte şi
atitudini, alianţe, înrudiri, tabieturi, inapetenţe şi cancanuri etc.),
187
nu puteau fi la îndemâna oricui, necesitând investiţii nu doar
intelectuale, ci şi punerea în lucru a unor mecanisme, a unor atuuri
suplimentare susceptibile a genera „declicul”. Credem că aproape
fără excepţie fiecare promovare la universitate a fost rodul unei
acţiuni sociale şi culturale adânc motivate, dar şi rezultatul unor
oculte ori chibzuite demersuri în care angajamentele politice şi
intelectuale au fost deteminante. Într-un asemenea context, cei care
aspirau spre situaţia de universitar trebuiau neaparat să
dobândească atuuri decisive în competiţia cu semenii, fapt ce a
determinat adoptarea unor conduite menite să contribuie la
succesul personal, multe apreciate şi în epocă ca inacceptabile din
punct de vedere moral. Iar tot acest proces a fost rezultatul unor
strategii atent elaborate şi care au creat obligaţii şi solidarităţi
direct utilizabile pe termen lung sau scurt.
Spre deosebire de facultăţile „ştiinţifice”, condiţiile
cooptării la litere şi filosofie au fost oarecum diferite, criteriile
finale ale optării pentru o anume persoană fiind mult mai echivoce,
aşa cum rezultă din analiza dosarelor de concurs şi de numire la o
catedră universitară. Nu întâmplător, această ambiguitate a
generat stări conflictuale, determinate atât de proximitatea
disciplinelor, de sensibilităţile personale şi ideologice, de faptele
culturale ale unui candidat, cât şi de acţiunea nepotismului şi
politicianismului, ceea ce a împiedicat deseori unanimitatea în
jurul câtorva principii comune de selecţie. Toate acestea arată
evidenta imposibilitate a analizei ce o dorim, în cazul lui L. Blaga,
pe baza unui model social şi intelectual unificat de recrutare.
Dacă pentru mulţi din congenarii ilustrului filosof şi
literat, care au dobândit o catedră, intrarea la universitate a
însemnat ani de muncă şi servitute într-un post de aşteptare
(preparator, asistent, şef de lucrări) pe lângă un „patron”,
manifestând supunere şi devoţiune pentru că numai astfel
ascensiunea le era oarecum asigurată; dacă unii şi-au atins
scopurile prin dobândirea unor atuuri sociale, politice ori
matrimoniale suplimentare etc, Lucian Blaga poate fi considerat
188
din acest punct de vedere un izolat în tot angrenajul complex ce-i
putea asigura promovarea rapidă în mediul universitar. În afara
acestor considerente se mai adaugă şi alţi factori perturbatori, din
care maniera diferită de acceptare a producţiei sale artistice şi
filosofice, nonconformistă şi greu acceptabilă prin modernismul ei
într-un mediu academic rigid şi conservator, infestat de
sămănătorism, poporanism ori citadinism, a avut un rol
determinant prin anii ’20. Mărturie stau faptele, iar Sextil Puşcariu
bunăoară, unul din vajnicii săi susţinători şi care a contribuit
esenţial la debutul literar şi plasarea lui Blaga pe orbită în 1919,
nota încă de la 25 mai 1922 că Iorga „mă blamează pentru că pot să
încurajez pe Blaga şi să vorbesc de bine despre acest tânăr căruia îi
prevesteşte casa de nebuni”314.
Şi totuşi, în edificarea traiectoriei cărturăreşti, pentru L.
Blaga o catedră la Universitatea din Cluj pare a fi însemnat totul.
Fiu de preot ardelean din Lancrăm, aspiraţia lui asculta parcă de
aceleaşi reguli fixe, specifice descendenţilor cu o atare origine
socială şi pentru care doar atuul intelectual putea compensa lipsa
altor tipuri de capital. În plus, prin căsătoria cu Cornelia
Brediceanu (în 1920), fiica avocatului Coriolan Brediceanu din
Lugoj, deputat în Parlamentul de la Budapesta şi cu funcţii
importante în administraţia locală, soră cu Caius (diplomat şi om
politic, delegatul României la Conferinţa păcii din Paris, 1919-1920,
reprezentând interesele Banatului; ministru de stat în guvernul
Take Ionescu, 1921-1922, şi ministru plenipotenţiar la Rio de
Janeiro, Vatican, Viena, Helsinki etc.) şi Tiberiu (director al băncii
„Albina” din Braşov, şef al resortului artelor în Consiliul Dirigent,
apoi director al Operei române din Cluj), L. Blaga era totuşi
departe de stabilirea unor legături profitabile cu mediile
universitare. Mai mult chiar, înregimentarea politică a rudelor prin
alianţă în Partidul Naţional Ţărănesc şi animozităţile între diverşii
S. Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p.
559.
314
189
lideri ardeleni au constituit vreme îndelungată un motiv de
„blocaj” în ce priveşte cariera lui. La 1920 însă, Blaga nu bănuia
încă faptul acesta. Cât priveşte numeroasa lui familie, din partea ei
nu beneficia ca rubedenii mai importante decât de Venturia, vară
de gradul II, căsătorită întâia oară cu Lazăr Tritean, asesor
consistorial (devenit după divorţ „Episcopul Lucian de Roman”),
iar apoi recăsătorită cu Octavian Goga şi care abia prin anii ’30 va
putea constitui un argument semnificativ.
Aşadar, imediat după Marea Unire, pregătindu-şi
doctoratul la Viena, în vreme ce Bredicenii nu erau prea încântaţi
de intenţiile matrimoniale ale Corneliei315, Lucian Blaga îşi elabora
propriul său atuu, dar şi cel mai puternic, pentru a compensa
dezavantajele sociale iniţiale faţă de familia soţiei şi de mediul
profesional spre care tindea. Iar singura lui legătură cu această
instituţie de cultură era Sextil Puşcariu, fidel sfătuitor şi susţinător,
care devenise naş de cununie al poetului (Cornelia Brediceanu era
foarte bună prietenă cu sora lingvistului).
Nu întâmplător, L. Blaga i se adreseză acestuia încă din
ianuarie 1920 – tocmai îşi finalizase teza de doctorat, Cultură şi
cunoştinţă, tradusă la noi în 1922 – în legătură cu posibila carieră la
care aspira: „Deoarece mi-am făcut şi unele planuri de viitor, aş
dori foarte mult să-mi daţi unele informaţiuni. V-am amintit încă
în vara trecută că-mi stă gândul la o catedră de teoria cunoştinţei,
estetică sau alte doctrine filosofice, la Universitatea din Cluj. Aş
vrea să ştiu dacă îndată după doctorat aş putea să obţin ceea ce
doresc: bineînţeles, mai întâi în calitate de docent ”316. Iar Puşcariu nu
întârzie să-şi arate solicitudinea, oferindu-i totodată şi rudimentele
unei strategii de urmat: „Fă-ţi teza de doctorat – îl povăţuia acesta
– şi după ce vei fi trecut examenul ne vom sfătui ce va fi de făcut
pentru cariera d-tale viitoare. După legile existente trebuie să
Vezi Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 47; Lucian Blaga.
Corespondenţă, I, ed. M. Cenuşă, Cluj, Ed. Dacia, 1989, p. 115-119.
316 Magdalena Vulpe, M. Cenuşă, Epistolar: Lucian Blaga – Sextil Puşcariu, în
„Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p. 144.
315
190
treacă doi ani între doctorat şi docentură, deci abia după 2 ani ai
putea să te abilitezi. Cred că va fi bine […] să treci pe la
Universităţile mari din Franţa şi – poate – şi Anglia. Vom griji ca să
ai o bursă convenabilă şi să poţi prepara o teză de abilitare bună.
Aici îţi vom ţine locul cald. Am vorbit în privinţa asta cu
profesorul Gusti, care te sfătuieşte să lucrezi mai mult din estetică
şi sociologie, căci această catedră filosofică e vacantă”317.
Pentru moment însă, susţinătorul său se va îngriji de
imaginea publică a lui Blaga, pledând pe lângă I. Bianu pentru un
premiu al Academiei care, doar întâmplător, va fi obţinut abia în
iunie 1921318, în vreme ce el se va ocupa ca Universitatea din Cluj
să-i decerneze la 3 ianuarie 1922 premiul pentru cea mai bună
operă literară apărută în Transilvania pe anul 1921, Zamolxe319. Mai
puţin succes a avut Blaga cu obţinerea unui stipendiu pentru studii
în străinătate. A încercat totuşi o soluţie aleatorie, prin cererea
adresată Ministerului Afacerilor Străine la 28 decembrie 1921, de a
fi primit în corpul diplomatic, cancelar la legaţia din Paris:
„Primind acest post – arăta el – cred că mă pot şi mai bine
dezvolta, ajungând în contact cu occidentul”. Deşi a beneficiat de
intervenţia lui Vaida-Voevod pe lângă primul ministru, care l-a
prezentat ca pe un „mare poet şi scriitor”, Blaga nu a obţinut decât
modesta sinecură de „cancelar în administraţia centrală”, pe care o
va refuza la 28 martie 1922320. Retras la Lugoj, unde Cornelia nu-i
putea oferi decât liniştea necesară lucrului şi modestele venituri
provenite din exercitarea profesiei de medic stomatolog, evident,
ajutaţi şi de familia soţiei, Blaga era în aşteptarea unor conjuncturi
favorabile la Cluj.
De ce la Cluj? În primul rând, catedra universitară devenea
pentru el o chestiune profesională de maximă importanţă, îi oferea
Ibidem, p. 145; Lucian Blaga. Corespondenţă, I, p. 172.
M. Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit., p. 145-146.
319 Raportul întocmit de S. Puşcariu, a apărut în „Cugetul românesc”, I, 1922, nr. 2,
p. 181-189.
320 M. Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit., p. 151.
317
318
191
acea imagine socială deloc de neglijat, sigură şi cu venituri
materiale suficiente. În privinţa Bucureştiului nu avea nici o
chemare, ca să nu mai vorbim de faptul că îi lipseau „legăturile”;
apoi, acolo era atotputernic N. Iorga, care-i dispreţuia şi blama atât
creaţia literară, cât şi cea filosofică. Clujul reprezenta pentru Blaga
marea tentaţie, mirajul cultural spre care aspira orice tânăr
ardelean cu vocaţie. După Marea Unire, universitatea de aici a
devenit treptat un mediu savant excelent dotat (cu o recunoaştere
unanimă atât din partea românilor, cât şi a străinilor), sediu al celor
mai importante resurse care permit exercitarea puterii şi capacităţii
intelectuale (reviste şi societăţi culturale, biblioteci, institute de
cercetare, extensiunea universitară, instanţe de evaluare etc). Pe de
altă parte, toate interesele lui familiale erau legate de această
regiune, ca să nu mai vorbim de prieteniile ce le avea aici printre
congenari. Doar în acest centru urban avea şansa proximităţii
elitelor intelectuale, administrative şi politice ale Ardealului. Iar
sub aspectul tentaţiei, Clujul a făcut figură aparte în câmpul
universităţilor româneşti. În vreme ce toate celelalte instituţii
provinciale (Iaşul şi Cernăuţiul) au jucat un rol de antecamere
pentru capitală (uşor de sesizat prin mişcarea corpului profesoral –
mulţi se titularizau în provincie, unde era mai uşor, pentru ca apoi
să se transfere la Bucureşti), universitatea „Daciei Superioare” s-a
constituit într-un veritabil punct de atracţie, în competiţie directă
cu „centrul”. Aici se concentraseră, poate, cele mai numeroase
personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, iar atunci cand
necesităţile o cereau au fost angajaţi prin contract şi o sumă de
specialişti occidentali, ca să nu mai vorbim de nenumăraţii savanţi
străini de mare prestigiu prezenţi temporar pentru lecţii, conferinţe
ori experienţe. Iată de ce, în scurt timp, Universitatea din Cluj a
devenit o sursă de concurenţă pentru mulţi, punându-se în lucru
strategii complexe pentru a deveni o elită a elitei. De altfel, spre
maturitate şi după ce va obţine o catedră aici, Blaga se va integra
tradiţiei, mărturisind lui Bazil Munteanu (pe care-l dorea alături)
192
că „vreau să facem un miracol”, „trebuie să facem din acel cuib
clujean centrul spiritului românesc, cum n-a mai fost altul”321.
Ocazia mult aşteptată de a intra în învăţământul
universitar s-a ivit pentru Lucian Blaga abia în 1924, cu ocazia
examenului de docenţă pe lângă catedra de estetică. Nu miza în
această tentativă decât pe opera sa filosofică (deja două volume,
doctoratul şi teza de docenţă, Filosofia stilului, apărută în 1924), pe
reputaţia literară – suficiente la data aceea, credem – şi pe
susţinerea din umbră a lui S. Puşcariu şi pe cea afectivă a
titularului catedrei, I. Paul, aflat în bune relaţii cu marele filolog şi,
oarecum, cu „obligaţii” faţă de socrul lui Blaga322. De regulă,
studierea procedurilor de examinare constituie un mijloc
privilegiat de înţelegere, din interior, a dinamicii diverselor
discipline, criteriile de apreciere – implicite sau explicite – oferind
totodată ierarhia legitimărilor. Numai că ritualurile cooptării au
fost adeseori o gigantică maşinărie, comisia devenind în fapt nu
numai o instanţă de evaluare, ci mai ales un arbitru între diversele
filiere şcolare, intelectuale, ideologice şi politice.
Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în cazul lui L. Blaga,
laconismul motivaţiilor din procesul-verbal de amânare a abilitării
(comparativ cu alte asemenea proceduri), subsemnat de G.
Bogdan-Duică, Fl. Ştefănescu-Goangă şi M. Dragomirescu323,
indicând în mod evident o silnicie. Membrii comisiei, cu excepţia
preşedintelui ei, I. Paul, îşi argumentau astfel decizia: „După o
discuţie amănunţită, ceilalţi trei membri sunt de părere că d-l Blaga
B. Munteanu, Corespondenţe, Paris, Ethos, 1979, p. 177.
În penultimul deceniu al veacului trecut, Coriolan Brediceanu era membru în
consiliul judeţean Caraş-Severin, din această poziţie ajutând pe I. Paul să ocupe
postul de profesor la Şcoala Normală din Caransebeş. Se mai pot adăuga şi
afinităţile intelectuale dintre fiul lui I. Paul, Radu (cu preocupări în estetică) şi
Blaga. De altfel, „amiciţia” dintre I. Paul şi S. Puşcariu s-a manifestat şi prin
numirea, în 1925/26, a lui Radu în postul de custode al Muzeului Limbii Române
din Cluj.
323 Pavel Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, în „Manuscriptum”, XX,
1989, nr. 3, p. 99.
321
322
193
susţinând o nouă definiţie a esteticului împotriva celor curente, o
nouă teorie a stilului şi o nouă diviziune a stilurilor, ar fi oportun
ca d-lui să-şi refacă şi completeze lucrarea cu o desluşire mai largă
a tezelor sale, decât cele discutate în lucrarea d-sale, fără să omită
pe cele române”. Este adevărat că din toate disciplinele filosofice şi
literare, estetica nu s-a bucurat nicicând de consens, tocmai
datorită faptului că s-a pretat la o mare supleţe; toţi aceia care s-au
considerat autorizaţi în materie şi-au elaborat propriul bagaj de
concepte, propriul limbaj, generând încă din a doua jumătate a sec.
XIX veritabile lupte intelectuale. Aşadar, o materie care din capul
locului excludea consensul ideologic, ceea ce nu ar fi trebuit
neapărat să însemne recuzarea lui Blaga. Că limbajul lui filosofic,
noile concepte pe care le punea în circulaţie iritau o parte din
pedagogii ce se credeau abilitaţi să pună verdicte definitive,
irefutabile – este o realitate care s-a făcut, şi se face, simţită mereu.
Însă dincolo de toate acestea, L. Blaga se integra tinerei generaţii
postbelice de intelectuali care a avut şansa să dobândească rapid o
audienţă impresionantă, prin marea cerere culturală şi prin
schimbarea radicală a modurilor de comunicare. Este şi ceea ce a
iritat pe cei doi (M. Dragomirescu şi G. Bogdan-Duică) foşti
maiorescieni, aflaţi în controversă cu L. Blaga în acel moment324.
Însă dincolo de acest gen de disensiuni, au acţionat dizarmoniile
din interiorul corpului profesoral clujean, invidiile şi antipatiile
profesionale şi politice. Se constituiseră deja „clanurile”, iar grija
echilibrului de forţe, obstrucţia şi acţiunea ocultă pentru minimul
ascendent al unui grup de presiune faţă de un altul, loveau şi
afectau sensibilităţi, hotărau destine, precum cel al lui Blaga. În
vreme ce I. Paul „susţinea că este tânărul cel mai distins din noua
generaţie”, Fl. Ştefănescu-Goangă, liberal ca şi Duică iar apoi cu o
frumoasă carieră politică, „arăta că are lipsuri multe, alăturea de
Vezi şi recenziile lui M. Dragomirescu făcute producţiilor lui Blaga (Paşii
profetului, Zamolxe şi În marea trecere) în „Buletinul Institutului de literatură”, pe
1921/22, partea II, broşura 4 (1924), p. 197-200; pe 1923, broşura 1 (1923), p. 54-57 şi
pe 1924/25, partea I (1925), p. 40-46.
324
194
tot atâtea semne de pretenţie”325. Că în respingerea lui Blaga au
existat şi considerente arbitrare, dovadă stau rândurile adresate de
Ştefănescu-Goangă lui V. Bogrea la 22 iunie 1924: „A trebuit să fiu
de gardă, căci amicul P[uşcariu] prea vrea să-i fericească pe cei din
jurul său. Cred că e supărat pe mine, căci la examenul de docenţă
n-am vrut să subscriu raportul elogios ce-i făcuse Moş Paul […]. P.
avea intenţia să-l propună ca suplinitor al catedrei filosofului
nostru [Marin Ştefănescu], pus în concediu din oficiu. Cred că va
veni cu propunerea aceasta la toamnă”326. Cu amărăciune va nota
S. Puşcariu în acelaşi an, la 2 noiembrie, că „astfel, universitatea
noastră a plătit ruşinea de a respinge pe singurul cap filosofic între
tinerii noştri ardeleni”327.
Eşecul suferit de Blaga acum avea să imprime o altă
traiectorie destinului său pentru aproape un deceniu şi jumătate.
Retras în casa soţiei, umilit de înfrângerea nedreaptă, L. Blaga i se
confesa lui Puşcariu în iulie 1924: „Pot să scriu în sfârşit că ne-am
hotărât să nu ne mai întoarcem la Cluj. Aici, în Lugoj, o ducem mai
bine decât în orice alte împrejurări în capitala Ardealului, pentru
mine de tristă amintire. Aici pot să lucrez în voie, şi în ciuda
intelectualilor de la Cluj mai am încă nădejdea să dau lucruri bune
literaturii”328. Aşadar, un autoexil al „Marelui Singuratec” care
încerca consolarea în creaţia filosofică şi literară, lucrând „din
pesimism şi un pic de furie” – după cum mărturisea329 – în vreme
ce Cornelia îi căuta o minimă împlinire: fie un post la Institutul de
cooperaţie internaţională din Paris330, fie o numire în diplomaţie.
O nouă şansă părea a se ivi în 1926, odată cu dispariţia lui
I. Paul, titularul catedrei de estetică literară. Dacă examenul de
Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 191.
„Jurnalul literar”, Oneşti, 1977, p. 6.
327 S. Puşcariu, op. cit., p. 742.
328 Magdalena Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit, în „Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p.
147.
329 Ibidem,p. 152.
330 Ibidem, p. 151.
325
326
195
docenţă fusese insuficient „pregătit”, moral şi conjunctural mai
ales, de acum începe să devină mult mai precaut dar, evident, şi
mai neîncrezător în şansele oferite de un posibil concurs. Este tot
mai conştient că meritul şi capacitatea sunt insuficiente în atari
demersuri iar apelurile la S. Puşcariu par a fi, pentru moment,
unica şansă: „Totdeauna d-ta eşti cel la care prin nu ştiu ce glas
demoniac (în sens socratic) mă simt îndemnat să mă adresez în
momentele importante ale vieţii. În cele din urmă şi d-ta eşti
întrucâtva vinovat de această simpatie ocultă ce o simt – prin
faptul că ai fost cei dintâi care mi-ai încurajat puţinul talentului
[…] şi prin faptul că n-ai încetat ca atâţia alţii de a-mi arăta un
interes de-a lungul drumului pe care printr-un capriciu al sorţii va
trebui să-l duc până la capăt”. Şi pentru că între timp îi apăruseră
Filosofia stilului, Fenomenul originar şi Feţele unui veac, excelent
primite de critica vremii, Blaga se considera singurul îndreptăţit a
ocupa catedra lui I. Paul. Însă, „după cele păţite acum doi ani mă
gândesc însă numai cu multă sfială lăuntrică la posibilitatea de a-l
urma eu. Împrejurări diverse mă silesc totuşi să ţin seama şi de
înclinările foarte practice ale familiei, care mă preţuieşte foarte
mult ca savant, dar foarte puţin ca poet ([…] când e vorba să obţin
o catedră, comisiile mă dezarmează: «e poet»)”331. Dincolo de
interesul strict profesional răzbat şi considerente de natură
familială, începând şi el, de pe acum, a spera în „puterea”
pârghiilor politice: „Caius îmi scrie că oamenii politici ai noştri vor
cu orice preţ să mă bage în învăţământul superior. Din parte-mi
sunt încă hotărât să nu mai încerc imposibilul căilor spinoase cu
examene, deoarece am văzut că în felul acesta nu se poate”332.
Blaga se gândea, evident, la aplicarea art. 81 din legea
învăţământului superior, care prevedea cooptarea de profesori
universitari doar pe baza lucrărilor de specialitate, fără concurs şi
fără existenţa prealabilă a unui „stagiu”. Avea exemplul oferit de
331
332
Ibidem, XIX, 1989, nr. 1, p. 148.
Ibidem, p. 149.
196
M. Ralea, care fusese numit încă din 1923 conferenţiar suplinitor de
„pedagogie socială şi legislaţie şcolară”, iar de la 1 ianuarie 1926,
profesor titular la catedra de „Psihologie şi estetică” a Universităţii
din Iaşi333, deşi opera sa era departe de a-l recomanda, aşa cum ar
fi fost în cazul lui Blaga. Chiar şi Puşcariu ar fi trebuit să-şi învingă
reţinerile faţă de acel art. 81 (îi era potrivnic), măcar de dragul
protejatului său.
Numai că filologul vedea altfel lucrurile. „Drumul pe care
poţi ajunge la Universitatea noastră nu este însă cel al art. 81”,
încerca el să-l convingă pe L. Blaga. Vorbise deja cu S. Dragomir,
decanul, care „e de părere că tu eşti indicat”, urmând a se încerca
schimbarea titlului catedrei din estetică literară în estetică, pentru a
corespunde mai bine preocupărilor lui Blaga. Concursul, chiar cu
contracandidaţi, era de preferat. „Voi căuta de astădată să fiu şi eu
în comisie” – îi scria Puşcariu la 7 martie 1926 –, mizând şi pe
faptul că până la publicarea vacantării catedrei, „constelaţia
politică va fi schimbată şi vei avea, probabil, binevoitori în
guvern”334..
Se încerca acum punerea în lucru a unui complicat sistem
de negocieri, regrupări de forţe şi influenţe (mai ales politice)
pentru a facilita cooptarea lui Blaga la universitatea clujeană. Îi
speria eventualitatea unui aşa-zis concurs deoarece mai toate erau
în fapt competiţii închise deja, cu doar un candidat, cel mult doi,
existând desigur şi excepţii. Iar în cazul acestora din urmă, de cele
mai multe ori candidaţii intrau într-un joc în care deciziile erau
luate dinainte în favoarea unuia dintre ei sau, nu de puţine ori, se
făcea o repartiţie prealabilă a rolurilor între un pretendent legitim
şi unul prezent pro forma, explicit sau implicit. Cu alte cuvinte,
adeseori concursurile erau organizate pentru a reuşi cine trebuie,
cu forme legale. Chiar şi numai pentru Universitatea din Cluj
există suficiente exemple ce pot ilustra afirmaţiile: „concursul”
Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 3/ 1923, f. 50, 104, şi Adresa
Ministerului Instrucţiunii nr. (A) 3653/11 ian. 1926.
334 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 149-150.
333
197
pentru ocuparea catedrei de slavistică, în februarie 1936, la care a
reuşit, evident, unicul candidat, Em. Petrovici335; cel pentru catedra
de limba şi literatura germană, unde din doi candidaţi înscrişi
iniţial, unul se retrage (Ion Sân-Giorgiu, căruia i se oferea
perspectiva unei alte catedre la Bucureşti), iar celălalt, K. K. Klein,
este declarat reuşit (în 1939)336 etc. Notorie a fost competiţia – am
numi-o „deschisă” – la catedra de sociologie, în februarie 1936, în
care s-au înfruntat patru candidaţi, cu incidente ce au dat naştere
unor dezbateri de fond şi unei aprigi polemici, divizând membrii
comisiei, instituind arbitrajul între finaliştii Traian Herseni şi C.
Sudeţeanu, câştig de cauză având cel din urmă337. Iar
exemplificările sunt doar în legătură cu catedrele, nu şi cu
conferinţele bunăoară. De altfel, exista o varietate de căi pentru a
propulsa pe cineva pe o treaptă ierarhică superioară. Prin maniera
în care s-au petrecut lucrurile, amintim „cazul” Màrton Roskà
(1936), şef de lucrări, adus în faţa Consiliului de Război din Cluj
pentru ”agitaţie contra siguranţei statului” (colaborarea lui la
volumul A történelmi Erdély, Budapest, 1936) şi condamnat la 3 luni
de închisoare, acuzaţie dirijată şi instrumentată de C. Daicoviciu,
care îi va şi ocupa locul338.
Aşadar, o anume practică, ce am ilustrat-o mai bine prin
exemple ulterioare momentului de care ne ocupăm, indică în mod
evident că pentru a ajunge la Universitate era indispensabil să
câştigi favorurile câtorva „electori” care antrenează şi adeziunea
altor colegi. Nu întâmplător L. Blaga îi scria lui S. Puşcariu în
martie 1926: „Totul atârnă de felul cum se constituie comisia; dacă
ar intra iarăşi oamenii care m-au lucrat rândul trecut (Duică şi
Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 248/1935-1936.
Ibidem, dos. 248/1938-1939.
337 Ibidem, dos. 286/1935-1936. Vezi şi „Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. 48 (28 febr.), p.
1; nr. 49 (29 febr.), p. 1; nr. 50 (1 martie), p. 1; nr. 53 (5 martie), p. 1; nr. 61 (14
martie), p. 1; nr. 76 (3 aprilie), p. 1; nr. 79 (7 aprilie), p. 1, 3.
338 „Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4; nr. 220 (3 oct.), p. 4; nr. 257 (17 nov.), p.
1; „Naţiunea română”, Cluj, X, 1936, nr. 207 (17 sept.), p. 3; nr. 257 (15 nov.), p. 4; nr.
266 (26 nov.), p. 4 ş.a.
335
336
198
Goangă) voi fi silit să renunţ. Cred totuşi că sunt şi alţii cu care ar
putea fi înlocuiţi aceşti inevitabili (cu Ghibu, Petran). Dacă d-ta eşti
în comisie, fireşte că perspectiva are un punct foarte luminos”339.
Iar Puşcariu confirma strategia, îndemnând să fie „optimist”
pentru şansele lui. „Sper – îi răspundea într-o epistolă din 20
martie – că în comisie voi fi ales şi eu – şi probabil voi fi
preşedintele ei. Poate vom izbuti să mai alegem vreo doi membri
siguri (Drăgan, Kristof), iar pe ceilalţi [externi] îi vom convinge,
cred”. În acest sens, Puşcariu a vorbit cu Ştefănescu-Goangă, „care
m-a asigurat că n-are nimic împotriva ta şi că e convins că ai putea
fi un bun profesor. Nu sunt însă sigur de el, mai ales că ar putea să
vrea să-l aducă pe R. Demetrescu, care e asistentul lui şi care şi-a
luat doctoratul”; spera, de asemenea, în bunăvoinţa lui Al.
Lapedatu, totodată liderul incontestabil al liberalilor ardeleni, „căci
el are mare ascendent asupra celor ce ar putea fi împotriva ta”340.
Nici adversarii lui Blaga nu sunt inactivi. Se apelează
pentru moment la procedura clasică a suplinirii, încredinţându-se
catedra lui Virgil Bărbat, titular la cea de „sociologie, estetică şi
etică”, cel care s-a opus anterior, alături de Bogdan-Duică şi
Ştefănescu-Goangă, schimbării catedrei din estetică literară în
estetică datorită atât proximităţii materiilor, cat şi a strânselor
legături cu cei doi. Apoi, ca şi în cazul altor universitari, manifesta
şi el o reacţie ostilă faţă de producţia filosofică a lui Blaga. S-a
recurs aşadar la o suplinire care, alături de alte formule precum
suspendarea unei catedre sau transformarea ei, cu o altă titulatură,
deveniseră practici ce ţineau nu numai de dinamica disciplinei, ci
şi de o anume strategie de amânare a cooptării, catedra aflându-se
deci, din diverse motive, într-o poziţie de „aşteptare”. Uneori,
această stratagemă reprezenta şi o sinecură ce aducea oarecari
venituri, prin cumul, unuia din titulari.
339
340
„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 150.
Ibidem, p. 151.
199
În aceste condiţii, Blaga acceptă să intre în diplomaţie –
pentru început cu funcţii modeste -, părăsind România pentru mai
bine de un deceniu de popasuri europene la Varşovia, Praga,
Berna, Viena şi Lisabona. Dacă în „Casa de la vie” a lui Caius
Brediceanu (din Lugoj), Blaga făcuse „saltul decisiv al vieţii” spre
„cele mai mari eforturi de gândire”341, la Berna îndeosebi –
“lagărul de concentrare al filosofilor români” , după expresia soţiei
sale342 – a găsit întreaga tihnă şi ambianţă pentru structurarea unei
opere filosofice originale. Soluţia diplomaţiei a fost departe de
afirmaţia Leliei Rugescu, doar o corvoadă de „dragul Corneliei
pentru a-i satisface aspiraţiile care, conform tradiţiei din sânul
familiei ei, tindeau spre diplomaţie”343. Fără a intra în amănunte,
menţionăm că nici în acest micro-univers, al Ministerului
Afacerilor Străine, L. Blaga nu era tocmai bine plasat. Acelaşi
politicianism şi spirit de „clan” acţiona şi aici, regăţenii instituind
un adevărat monopol, unde luptele interne şi spiritul de căpătuială
erau la ordinea zilei. Mai curând „protecţia” acordată de N.
Titulescu şi amiciţia cu V. V. Tilea, iar când a fost cazul chiar
intervenţia lui S. Puşcariu pe langă M. Manoilescu344, au putut
asigura această continuitate „diplomatică”.
Ieşirea în Europa a fost poate unica, marea şansă a lui
Blaga de a se împlini spiritual. Avea nevoie de această deschidere
spre pluritatea formelor de gândire şi expresie apusene, în afara
cercului strâmt şi complexat de la noi. Prietenii săi apropiaţi îl
îndemnaseră mereu spre acest pas vital de care destinul îl lipsise
până atunci. Şi-a început noua carieră nu fără amărăciunea
neîmplinirii în ţară, cu sentimentul că înalta cultură universitară e
sub tirania pseudo-valorilor care blamau autenticul şi cugetarea
originală, dintr-un reflex stupid de auto-apărare. Putea fi şi aceasta
Dorli Blaga-Bugnariu, Lucian Blaga în „Însemnările zilnice” ale Corneliei Brediceanu,
în „Manuscriptum”, XII, 1981, NR. 3, P. 160.
342 Ibidem, p. 150.
343 L. Rugescu, Op.cit, p. 61.
344 Un frate al lui M. Manoilescu era căsătorit cu fiica lui S. Puşcariu.
341
200
o „nebunie”, alături de celelalte patru pe care le enumera în 1930:
„Când m-am născut”; „când m-am hotărat să fac poezie şi
filosofie”; „când m-am hotărat să mă însor sărac” şi „când m-am
hotărat să mă fac profesor”345.
Aspiraţia la o catedră universitară nu-l părăsise însă nici în
pelerinajele prin capitalele europene. La Varşovia, bunăoară, în
decembrie 1926, lucra la Daimonion, „împestriţand-o” cu cât mai
multe „trimiteri la autori” pentru a fi pe placul cerberilor
clujeni346.. În ţară, în vreme ce opera sa literară şi filosofică începe
să fie tot mai bine primită, teatrele întrecându-se în a-i pune în
scenă dramaturgia, fiecare premieră aducându-i tot atâtea succese,
G. Bogdan-Duică îşi continua acţiunea de discreditare, de data
aceasta în mod public şi pe un ton vădit ofensator347. „Găsesc că
omul acesta nu numai că e pornit împotriva mea, dar n-are cinste
literară” – constata L. Blaga plin de întristare, în aprilie 1927; „vrea
să se folosească de absenţa mea din ţară ca să mă lucreze”348. Iar
semnele că Duică încerca să creeze un curent ostil lui Blaga, chiar şi
în cadrul cursului său de „istoria literaturii române moderne”,
veneau din partea tuturor congenarilor clujeni. Făcea şi aceasta
parte dintr-o strategie a contestării, menită să-i închidă definitiv
drumul spre cariera didactică. S-a încercat încă din epocă
explicarea atitudinii lui G. Bogdan-Duică faţă de Blaga, îndeosebi
de cei aflaţi oarecum la „mijloc”, precum I. Breazu, care aprecia în
Jurnalul său că atitudinea poetului prieten faţă de profesorul său de
literatură este în mare măsură nedreaptă349. Însă dincolo de
dispoziţia conservatoare şi imobilismul spiritual al lui Duică, care
în cadrul acumulărilor specifice vârstei refuza să-şi apropie şi alte
experienţe mai recente, exista în plus şi altceva. Nu trebuie să
„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106-156.
Ibidem, nr. 1, p. 153.
347 G. Bogdan-Duică, Dramaturgia lui Lucian Blaga, în „Cele trei Crişuri”, VIII, 1927,
nr. 2, p. 26.
348 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 155-156.
349 Arhiva Muzeului literaturii române, Bucureşti, ms. 20727.
345
346
201
omitem că alţi universitari din vechea generaţie au dat dovadă de
mai multă supleţe în însuşirea unor noi curente şi forme de
gândire care, de altfel, au devenit o vogă prin anii ’30; ele au
reprezentat un nou ansamblu de valori filosofico-literare ce s-a
impus culturii române, neavând în vedere doar aspectul mistic atât
de des invocat la vremea aceea şi care părea că se opune
scientismului şi istorismului profesat de Duică. Că s-ar putea
invoca, deci, existenţa unei tensiuni în transmiterea experienţei,
Bogdan-Duică căutând să-şi conserve o poziţie dominantă în
materia tradiţională, ar fi un fapt mult prea simplificator. De altfel,
„în ce priveşte atitudinea lui Duică faţă de mine – mărturisea L.
Blaga la 27 august 1927 – ea n-are nici o legătură cu convingerile
sale literare. Ea are cu totul alt substrat […]. E de altfel ceea ce mă
face să-i contest cinstea literară. (De când a devenit liberal, scrie cu
entuziasm despre Ion Pilat). Între noi doi se dă o luptă în care el îşi
pune toată puterea şi în care încă n-am mişcat un deget, fiindcă n-a
bătut ceasul”350.
Opoziţia şi îndârjirea lui Bogdan-Duică sporeau pe măsură
ce creştea şi influenţa operei lui Blaga asupra tinerei generaţii, iar
diversele semnale indicau o posibilă numire a poetului-filosof în
baza art. 81 din Legea învăţămantului superior. Dacă între 19291931 L. Blaga începuse să pară mulţumit de noua postură de
diplomat, îndeosebi din motive financiare351, guvernările naţionalţărăniste din acest interval îi ofereau nu numai un motiv de
siguranţă a postului, ci şi speranţa obţinerii catedrei de estetică
literară prin numire. Îşi permite chiar să nu grăbească lucrurile,
pentru a finaliza Eonul dogmatic pe care, totuşi prudent, n-ar fi dorit
încă să-l publice întrucât „conţine idei atât de noi încât cu ea mi-aş
tăia singur pentru totdeauna drumul în Universitate”. Mai mult
chiar, intervine pe lângă Puşcariu pentru a-l sprijini pe fostul său
coleg de liceu, de Institut teologic şi de la Universitatea din Viena,
350
351
Al. Căprariu, Lucian Blaga. Corespondenţă inedită, în „Tribuna”, IX, nr. 19, p. 4.
„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 102.
202
D. D. Roşca, în obţinerea unei conferinţe la Cluj352. Însă cu toate că
aspectul politic era oarecum schimbat înspre bine, în noiembrie
1930, pe când se încerca adunarea celor 19 semnături pentru
numirea în baza art. 81, Blaga nu obţine decât 17353. Până şi S.
Puşcariu era exasperat. „Nu ştiu cum vom face cu catedra lui –
nota acesta în Memoriile sale. Eu aş vrea să-l avem aici la estetică şi
sunt sigur că ar fi o fală a Universităţii noastre. Dar sunt multe
piedici. Nici Bărbat, nici Goangă, nici mai ales Duică nu-l vor. Cei
dintâi nu-l cred om de ştiiţă (căci aparatul lui de documentare nu-i
încărcat cu prea multe citaţii), cel din urmă nu ştiu de ce-i poartă
sâmbetele”354. Poate că este şi una din cauzele pentru care
începând din acest an se porneşte o campanie acerbă împotriva
acestui articol de lege care favorizase pe mulţi din potrivnicii lui
Blaga, dar nu-l mai găseau aplicabil în noile conjuncturi. Apoi,
jocul de-a publicarea şi anularea unui concurs la catedra de estetică
exasperase pe toată lumea, mai puţin pe adversarii lui Blaga care,
chiar şi după moartea lui V. Bărbat, vor prefera să acorde
suplinirea lui G. Bogdan-Duică, iar după dispariţia acestuia lui P.
Grimm, decât să soluţioneze o stare ce a plutit în echivoc vreme de
un deceniu.
Când la începutul anului 1931 şansele păreau favorabile
lui Blaga, acceptând chiar ideea unui concurs deşi – după propria
lui mărturisire – „nu mai am nici vârsta, şi am atâta conştiinţă
despre mine însumi şi despre tot ce pot şi nu pot, pentru a mă mai
aventura în asemenea încercări oarecum pierdute din capul
locului”355, G. Bogdan-Duică publica în „Naţiunea” din Cluj,
oficios al Partidului Liberal, un ciclu de articole, vădit
Ibidem, p. 102-103; M. Cenuşă, Dialog epistolar Lucian Blaga – D. D. Roşca, în
„Vatra”, XVI, 1986, nr. 10, p. 8.
353 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106.
354 S. Puşcariu, Op.cit., p. 783.
355 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106.
352
203
defăimătoare, intitulat Literatură fără rost (fireşte de Lucian Blaga)356.
Ar putea părea ciudat un mare foileton semnat de „venerabilul”
universitar care anterior, în Detronarea profesorilor357, îndemna
dascălii din învăţământul superior la deschidere faţă de noile
curente ale ştiinţei şi culturii, să rupă cu un „conservatorism”
specific instituţiilor academice etc, etc. Făcea şi aceasta parte dintro strategie a credibilităţii şi a aparentei onestităţi. În Literatură fără
rost însă, Duică arunca anatema asupra a două lucrări de excepţie
semnate de Blaga, Fenomenul originar şi Daimonion, utilizând
expresii mai mult decât ofensatoare: „La d-l L. B. tulburarea
teoretică o pricinuieşte superficialitatea, care nu adună tot
materialul necesar înţelegerii; şi răul obicei de-a face ştiinţă în
figuri poetice. Astfel, d-sa pare isteţ, spiritual, dar nu este serios”358;
„Toată stilistica aceasta este o exchibiţie de sciitor care voeşte să
surprindă”359; sau „scrierile pseudo-filosofice ale d-lui L. B. sunt
prilejuri bogate şi bune de a împinge în lături obscurantismul care
încearcă să mai plutească încă deasupra munţilor, a căror zăpadă
albă o dorim sclipind în soare plin”360. Cu alte cuvinte, se căuta
anularea tocmai a ceea ce ar fi putut constitui atuurile forte în
cooptarea lui Blaga la Universitatea din Cluj. Deşi, iniţial, acesta
preconiza o punere la punct a recenzentului361, noua conjunctură
politică se schimbase simţitor în defavoarea sa, la care se adaugă
statutul de diplomat ce-l reţinea de la atari demersuri. La putere se
afla acum guvernul prezidat de N. Iorga, cumnatul lui BogdanDuică şi cel care a promulgat o nouă lege a învăţământului
356 „Naţiunea”, V, 1931, nr. 67 (25 martie), p. 1-2; nr. 68 (27 martie), p. 1-2; nr. 69 (28
martie), p. 1-2; nr. 71 (31 martie), p. 1-2; nr. 72 (1 aprilie), p. 1-2; nr. 73 (2 aprilie), p.
1-2; nr. 74 (3 aprilie), p. 1-2; nr. 75 (4 aprilie), p. 1-2; nr. 76 (5 aprilie), p. 1-2; nr. 79 (9
aprilie), p. 1-2; nr. 80 (10 aprilie), p. 1-2; nr. 81 (12 aprilie), p. 3-4.
357 Ibidem, nr. 8 (13 ianuarie), p. 1.
358 Ibidem, nr. 67 (25 martie), p. 2.
359 Ibidem, nr. 72 (1 aprilie), p. 2.
360 Ibidem, nr. 81 (12 aprilie), p. 2.
361 Al. Căprariu, Lucian Blaga. Scrisori către Ion Breazu, în „Tribuna”, XI, 1967, nr. 46,
p. 4.
204
superior, ce închidea posibilitatea oricărei numiri la Universitate a
celor din afară, excepţie făcând doar filiera concursului. În plus,
chiar postul său din Berna era pus sub semnul întrebării, prin
desfiinţarea lui de acelaşi guvern condus de Iorga, care-şi dovedise
de nenumărate ori animozitatea faţă de L. Blaga362.
Aşadar, o catedră suplinită parcă „la infinit”, o lege
evident potrivnică lui Blaga, un grup de liberali la Facultatea de
litere din Cluj ce nu-l agreau şi nu-l doreau, dar mai ales G.
Bogdan-Duică care devenise „un om cu desăvarşire imposibil”363,
„piedica de căpetenie din pricina căreia Lucian Blaga n-a putut
ajunge profesor de estetică”364 – sunt doar cateva elemente ce pot
caracteriza avatarurile poetului-filosof. Însă moartea neaşteptată a
lui Duică, la 21 septembrie 1934, părea să schimbe datele problemei
şi câmpul de forţe în acest conclav aproape impenetrabil fără
voinţa a câtorva electori atotputernici. Şansa părea a surâde şi altor
pretendenţi, fiind declarate vacante mai multe catedre, precum
istoria literaturii române moderne, slavistică şi sociologie. Miza era
mare şi acţionau numeroase interese în satisfacerea unei clientele
ce se credea îndreptăţită acum la o răsplată. Dar ca întotdeauna
însă, jocul de culise a decis sorţii, un joc ce n-a fost deloc uşor şi
care a pus în mişcare strategii anevoie de desluşit şi de o
complexitate care a dus la modificări majore chiar şi în plan
legislativ. Pentru moment, în martie 1935, printr-o adresă a
Ministerului Instrucţiunii s-au suspendat pentru câteva luni
vacantările, numirile sau înaintările, în efortul de a ţine sub control
situaţia catedrelor, într-un mod cât se poate de meticulos. Evident,
nu ar fi lipsită de interes analiza „concursurilor” ce au urmat (în
februarie 1936) la cele trei catedre amintite, în contextul ce ne
„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 108.
Bazil Munteanu, Op.cit., p. 295: I. Chinezu către B. Munteanu, 2 august 1934.
364 S. Puşcariu, Op.cit., p. 822. În 1933, Bogdan-Duică ţinea chiar un curs despre
poezia lui Blaga, evident foarte critic.
362
363
205
interesează, S. Puşcariu fiind bunăoară preşedinte a două din
comisii365, angajând pe viitor solidarităţi utile şi lui L. Blaga.
Între timp, Lucian Blaga devenise într-adevăr un caz,
declanşându-se începând cu 1935 o veritabilă campanie de presă în
favoarea sa. Se aprecia la unison că sosise „momentul pentru
repararea unei mari greşeli”366, sugerându-se chiar soluţii după
fireasca întrebare: „de ce nu este chemat” la catedra de estetică:
„Va înţelege oricine – se pronunţa S. Florea – că astăzi Lucian
Blaga nu se mai poate prezenta la un concurs pentru ocuparea
acestei catedre, cum s-a prezentat acum vreo zece ani de zile când
a fost respins. Lucian Blaga trebuie să se bucure azi de un altfel de
regim: el trebuie să fie chemat la catedră printr-o procedură legală
care se aplică şi altora care n-au nici a zecea parte din meritele
sale”367. Iar prin această campanie, mult prea întinsă pentru a o
putea surprinde acum, Universitatea din Cluj îşi vedea prestigiul
ştirbit prin „strâmtimea de spirit” ce domnea aici368, unde „oameni
cu ciurda, care au ronţăit două trei idei din vechi tratate, le vântură
elevilor şi vând ştiinţa filosoficească”369.
Dar lucrurile, în loc să se limpezească, se complică parcă şi
mai mult. Iată cum surprinde atmosfera I.Chinezu într-o epistolă
adresată lui Bazil Muntenu, la 25 mai 1935: „Blaga e dezolat că e
nevoit să trăiască în străinătate şi doreşte mult să ajungă profesor
la Cluj, la estetică literară”; în plus, O. Goga aspira şi el la aceeaşi
catedră, susţinut de Rege, de ministrul instrucţiunii şi de cea mai
mare parte a consiliului facultăţii, la care se adaugă un virtual
contracandidat, Liviu Rusu. „Circulă prin Cluj zvonul pesimist –
365 Vezi şi M. Curticeanu, Un concurs universitar de altă dată, în „Echinox”, X, 1978, nr.
2-3, p. 31; nr. 4, p. 22; nr. 5, p. 22; nr. 6-7, p. 34; nr. 8-9, p. 32 (pentru catedra de
istoria literaturii române moderne).
366 N. Tatu, Lucian Blaga la Universitate, în „Societatea de maine”, XII, 1935, nr. 3-4, p.
62.
367 S. Florea, De ce nu e chemat la catedră Lucian Blaga, în „România nouă”, III, 1935,
nr. 274 (15 dec.), p. 2.
368 „Viaţa românească”, XXVII, 1935, nr. 5-6, p. 116.
369 Ibidem, XXVIII, 1936, nr. 1, p. 67.
206
relata Chinezu – că Liviu Rusu, un elev al actualului rector de aici
şi-a prezentat tezele de doctorat în estetică”, pentru că ŞtefănescuGoangă îl dorea tocmai la catedra ţinută în rezervă de atâta vreme.
„Oricâte doctorate şi-ar lua băiatul acesta – se continuă în scrisoare
– rămâne pentru mine o minte opacă, mediocră, lipsită de orice
acuitate. Şi când mă gândesc că el ar putea pune în discuţie şi chiar
împiedica o serie de oameni distinşi să ajungă la această catedră,
mi se pare că asistăm încă o dată la paradoxul ridicol ce
caracterizează întreaga noastră viaţă. Şi totuşi s-ar putea ca omul
acesta să izbutească înainte de tine, înainte de Blaga, de Vianu, de
Coculescu”. Profetică intuiţie, Ştefănescu-Goangă fiind un „om
foarte şiret şi foarte tenace şi se pare că până-n cele din urmă va şti
să pulverizeze chiar secţiunea pornită în favoarea lui Goga cu atâta
însufleţire de Puşcariu, Lapedatu, Dragomir, Lupaş etc”370. Este,
poate, şi explicaţia pentru care Bazil Munteanu publica în toamna
lui 1935 un ciclu de trei articole despre Lucian Blaga, métaphysicien
et poéte du mystère, în „L’Europe Centrale”371, care stârneşte şi mai
mult mânia lui N. Iorga372.
Dar ceea ce nu s-a întâmplat până acum la Universitatea
din Cluj se va reuşi la Academia Română. Cu toată opoziţia lui N.
Iorga, în urma raportului întocmit de S. Puşcariu, L. Blaga a fost
ales membru activ la 28 mai 1936, abia după al treilea tur de
scrutin373. Nici această înaltă recunoaştere nu a fost lipsită de
incidente, cu numeroase negocieri şi aranjamente de culise,
avându-se de înfruntat mai ales rezistenţa lui Iorga care –
mărturiseşte Blaga – „de cincisprezece ani se frământă împotriva
mea”; „ştiind de unde s-a pornit ura, îmi dau seama […] că Nicolae
Iorga e numele colectiv al unui considerabil număr de monştri”374.
B. Munteanu, Op.cit., p. 296.
„L’Europe Centrale”, X, 1935, no.40, p. 633-635; no. 45, p. 712-714; no. 760-762.
372 B. Munteanu, Corespondenţe, p. 456; N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina
Vaum, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 369-370.
373 AAR. Dezbateri, t. LVI, 1937, p. 153-154; 167, 188.
374 B. Munteanu, Op.cit., p. 171.
370
371
207
Numai că puterea aproape discreţionară a acestuia la Academie, şi
nu numai, se diminuase considerabil prin pătrunderea în interiorul
înaltului for a unei alte generaţii ce nu mai accepta vechile
rânduieli şi „crizele” de autoritate ale ilustrului istoric.
Recepţia oficială a lui Blaga, la 5 iunie 1937, avea să
marcheze un moment important nu numai în plan biografic, cât
mai ales prin recunoaşterea de către cea mai elevată instanţă a
producţiei lui intelectuale. Beneficiind de un elogios Răspuns
formulat de I. Petrovici şi bucurându-se de prezenţa lui Carol al IIlea, L. Blaga se putea considera la apogeu. Poate că discursul
Regelui a cuprins cel mai sistematic semnificaţia intrării poetuluifilosof la Academie375. Iar pentru a surprinde atmosfera de culise,
Însemnările zilnice ale Corneliei Brediceanu sunt, credem,
edificatoare prin sinteza faptelor petrecute cu prilejul rostirii de
către soţul ei a celebrului discurs Elogiul satului românesc:
„Triumful de la Academie a fost mai mare decât mi-am putut
închipui. Întreaga generaţie tânără , de toate culorile politice, e
profund satisfăcută de cuvintele regelui. În schimb, bătrânii din
Academie au plecat capetele, când regele a spus că felicită
Academia pentru alegerea lui Blaga. N. Iorga a venit la şedinţă cu
un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia să le prezinte
regelui cu această ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni că în
timp ce-şi ţinea el discursul, Iorga şoptea mereu câte ceva în
urechea vecinului, ca să devieze atenţiunea. Dar publicul asculta
cu încordare, iar regele sorbea de-a dreptul fiecare cuvânt ce-l
rostea Lucian. […] După ce a terminat regele, Iorga a exclamat:
Dacă avem aşa oameni mari în Academie, atunci eu nu mai am ce
căuta aici, şi-a luat volumele şi a plecat. […] Trecând pe lângă el,
Lucian l-a auzit spunând: «Am să-i arăt eu acestui domn (regelui)
că mai există un Nicolae Iorga în ţară», iar în antreu s-a oprit cu
nişte academicieni bătrâni şi le-a spus: «discursul regelui înseamnă
apologia pornografiei şi a obscurităţii»; atunci, academicienii, vădit
375
AAR. Dezbateri, t. LVII, 1938, p. 190-191.
208
plictisiţi de teorismele lui Iorga, s-au întors spre Lucian şi l-au
felicitat călduros”376.
Noua calitate de membru activ al Academiei va conferi lui
Blaga o nouă imagine socială şi intelectuală, fructificată din plin de
fidelii săi susţinători. Îndeosebi S. Puşcariu şi mai ales O. Goga
depuneau eforturi pentru modificarea legii în învăţământul
superior printr-un amendament ce ar fi uşurat intrarea la
Universitate a membrilor Academiei, cel din urmă fiind chiar el
interesat în această chestiune. Însă demersul s-a dovedit a nu fi
tocmai uşor, îndeosebi datorită împotrivirii ministrului liberal C.
Angelescu. Pentru mai multă operativitate, Blaga acceptase şi ideea
concursului, care – la povaţa lui S. Puşcariu – „are avantajul că nu
poate nimeni să-ţi zică vreodată că n-ai intrat pe poarta principală
în Universitate”; reuşita ar fi fost sigură pentru că „eşti Blaga şi
[…] membru al Academiei” iar „preşedintele comisiei voi fi eu.
După experienţa de la alte concursuri reuşeşte candidatul pe care-l
vrea preşedintele”377.
Chiar şi aşa, evenimentele s-au derulat anevoie şi nu
tocmai în virtutea modelelor convenţionale. A trecut aproape un
an de tratative şi căutări pentru soluţii cât mai convenabile şi care
să satisfacă toate interesele. Negocierile se purtau deja de la putere
la putere. „Am fost ieri la Gongă – îi relata Puşcariu lui Blaga, la 25
decembrie 1936. S-a ivit o posibilitate nouă de a te avea la Cluj, pe
care aş vrea s-o folosesc. Te rog însă de cea mai perfectă discreţie,
căci în asemenea cazuri cunoaşterea planului în cercuri mai largi lar putea zădărnici”. Concret, se preconiza bunăoară ca în locul lui
I. Valori de la Bucureşti (decedat) să treacă Th. Capidan,
conferenţiarul Sever Pop să devină titular la catedra lui Puşcariu
iar postul vacant să fie schimbat în „filosofia culturii” şi
transformat apoi în catedră, estetica rămânând pentru L. Rusu etc,
etc. „Vei avea marele avantaj –argumenta Puşcariu – de a fi pus
376
377
„Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 3, p. 162-163.
Ibidem , XXI, 1990, nr. 1, p. 137.
209
piciorul solid în universitate şi la o disciplină pe care o doreşti”, iar
concursul pentru conferinţă va avea „bunăvoinţa întregii comisii”
şi nici un contracandidat. Important era să se câştige timp, „pentru
ca să trecem eventual amendamentul legii prin parlament”378. Nici
nu se putea face mare lucru de vreme ce Ştefănescu-Goangă era
subsecretar la Ministerul Instrucţiunii, dar de la care se puteau
obţine totuşi satisfacţii datorită aspiraţiei de-a deveni şi el
academician, iar Blaga nu mai putea fi ignorat într-un atare
context.
Evident, situaţia irita enorm, cu atât mai mult cu cât i se
oferea ca certitudine o conferinţă, dar pe bază de concurs, în vreme
ce se crease deja un precedent prin chemarea lui O. Goga la o
catedră special creată pentru el, Cultura română modernă, prin
derogare de la dispoziţiile legii (de la 1 noiembrie 1936)379. Dar în
acest caz, conjunctura îi putea fi favorabilă, ţinând cont de
prietenia ce-i lega şi de firava alianţă familială dintre Goga şi
Blaga. La 21 februarie 1936 S. Puşcariu îi va prezenta astfel noile
împrejurări: „Viu de la Goangă […]. Chibzuind bine toate
posibilităţile şi toate şansele şi după ce m-am consultat şi cu unii
colegi, am ajuns la convingerea că cel mai bun lucru este totuşi să
te prezinţi la concursul pentru estetică. I-am spus deci lui Goangă
că te vei prezenta şi poate să dea drumul publicării concursului.
Ştiu, pe de altă parte, că Rusu e foarte plouat de când ştie că te are
ca concurent. În comisie voi fi eu preşedinte, va fi Goga, Grimm de
la noi, iar de la Bucureşti probabil Caracostea, care e un mare
admirator al tău”. „Bănuiesc – continua Puşcariu – că Gongă va
mai căuta vreo modalitate să-mi propună pentru ca să salveze
estetica pentru Rusu, deşi el mi-a declarat că pentru a nu face
impresie de parţialitate nici nu va primi să fie membru în
comisie”380.
Ibidem, p. 138-139.
Lucian Nastasă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literară”, VI, s.n.,
1995, nr. 1. p. 20-21.
380 „Manuscriptum”, XXI, 1990, nr. 1, p. 141.
378
379
210
După mai multe amânări strategice, la 9 martie se va
publica, în fine, vacanţa catedrei de estetică dar, poate nu fără
intenţie, sub titlul de Estetică generală cu deosebită privire la estetica
literară. Neexistând în această primă etapă nici o propunere de
chemare, s-a recurs la republicarea vacanţei, pentru ocuparea prin
concurs, la 12 iulie acelaşi an. Oricum, după declanşarea
formalităţilor de înscriere, la care s-au prezentat trei candidaţi (L.
Rusu, L. Blaga şi Radu Paul), titlul catedrei va constitui o nouă
găselniţă pentru amânarea concursului (la 24 noiembrie 1937),
după ce consiliul facultăţii din 6 noiembrie hotărâse deja comisia
de examinare: Fl. Ştefănescu-Goangă, Marin Ştefănescu, P. Grimm
şi S. Puşcariu (din Cluj), D. Gusti (Bucureşti), Tr. Brăileanu
(Cernăuţi) şi M. Ralea (Iaşi). În noile împrejurări, L. Blaga îşi
retrage candidatura, convins fiind că sub guvernarea lui Tătărăscu
şi cu Ştefănescu-Goangă subsecretar de stat la Instrucţiune Publică
nu are, practic, nici o şansă de reuşită la estetica literară.
Finalmente, catedra va fi ocupată de L. Rusu prin chemare (la 23
martie 1938), în urma raportului semnat de Goangă, D. D. Roşca şi
Vl. Ghidionescu, acestei maniere de promovare opunându-i-se N.
Bănescu şi G. Giuglea381. Reacţia nu s-a lăsat aşteptată, în
„Curentul” din 2 aprilie 1938 apărând un articol nesemnat, Un nou
scandal în lumea universitară din Cluj, cu subtitlurile Consiliul
Facultăţii de litere îşi dezice propriile sale hotărâri şi Nepotismul şi
ostracizările, norme de drept382.
Între timp însă, în noul guvern O. Goga-A. C. Cuza, L.
Blaga devine subsecretar la Ministerul Afacerilor Străine. În aceste
împrejurări, la 13 ianuarie 1938 D. D. Roşca redactează un Memoriu
pentru înfiinţarea la Cluj a unei catedre de „Filosofia culturii”383,
validat la 19 ianuarie de către consiliul facultăţii iar la 27 ianuarie
de Consiliul de miniştri. Evenimentele se succed într-o cadenţă
uimitoare, deciziile şi actele legislative derulându-se aproape de la
Vezi Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 3/1937-1938.
Vezi răspunsul decanului N. Drăganu în „Patria”, XX, 1938, nr. 79 (8 aprilie), p. 2.
383 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 312/1937-1938 (vezi Anexa I).
381
382
211
o zi la alta, ajungându-se până la modificarea Legii pentru
organizarea învăţământului superior, ce permitea astfel chemarea
lui Blaga în virtutea calităţii de membru activ al Academiei
Romane384. Acţiunea s-a desfăşurat în contra-partidă cu ridicarea la
rangul de catedră a conferinţei de „Epigrafie şi antichităţi grecoromane”, ocupată tot prin chemare de către C. Daicoviciu385, şi cu
satisfacerea altor interese precum aducerea lui Alex. Procopovici la
„Lingvistică”, titularizarea lui Romulus Vuia – după 12 ani de
suplinire – la „Etnografie şi folclor” etc.
Devenit între timp ministru extraordinar şi plenipotenţiar
al României la Lisabona, L. Blaga îşi va inaugura cursul la 17
noiembrie 1938 cu lecţia Despre plenitudinea istorică, prezentat
deosebit de călduros numeroasei asistenţe de către S. Puşcariu
care, vreme de 15 ani, a fost indiscutabil cel mai fidel şi constant
susţinător al poetului-universitar de acum. Renunţând la
diplomaţie – una din condiţiile chemării sale – şi pe cale de a se
întoarce definitiv la Cluj, Blaga s-a aflat în postura de profesor la o
altă catedră, de „Sociologie rurală”, cea anterioară fiind desfiinţată
prin noua lege a învăţământului superior care, printre altele,
eliminase iarăşi posibilitatea „chemării”. Deşi materia era „în sine
o universitate, mai ales aşa cum concep eu satul românesc”386,
schimbarea îl deranja vizibil deoarece „mă plictiseşte” şi „mă costă
înzecit efort”387. Devenise şi el între timp un cumulard, ceea ce, se
pare, nu prea era pe placul său: „Nu pot să fiu într-un singur an –
mărturisea surorii sale Letiţia Pavel – ministru, profesor, senator,
agricultor, membru în consiliul superior, hotelier, poet, dramaturg,
filosof şi să ţin şi conferinţe”388. Abia la 10 noiembrie 1938, la
propunerea lui Ştefănescu-Goangă, consiliul facultăţii din Cluj a
Pentru amănunte: Mircea Curticeanu, Prolegomene la o carieră universitară, şi Pavel
Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, citate la nota 1.
385 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos
386 B. Munteanu, Op.cit., p. 178.
387 L. Rugescu, Op.cit., p. 78.
388 Ibidem.
384
212
revenit la vechiul titlu al catedrei, „Filosofia culturii” (vezi Anexa
II), decizia fiind consfinţită la 10 februarie 1940 de ministrul
educaţiei de atunci şi preţuitor al lui Blaga, N. Cartojan.
Părea a se împlini aşadar aspiraţia lui spre o catedră
universitară, aspiraţie pusă din nou în cauză după 1945 prin
evoluţia societăţii româneşti spre un regim totalitar, comunist, care
va introduce o altă ierarhie a valorilor şi în care Lucian Blaga iarăşi
nu-şi va mai găsi locul.
“Până a fost apreciat – adnota S. Puşcariu pe marginea
corespondenţei cu poetul – a fost necesar să treacă prin grele vămi
ale văzduhului ce răsar în calea celor ce nu umblă pe drumuri
bătătorite şi aspiră la catedre universitare. Mai ales când au
mândria de a nu se căciuli şi conştiinţa foarte accentuată că li se
cuvine locul de îndrumător al tineretului gânditor”389.
389
„Manuscriptum”, XXI, 1988, nr. 1, p. 64.
213
ANEXE
I
Memoriu către onor. Consiliu al Facultăţii de filosofie şi litere
din Cluj pentru înfiinţarea unei catedre de
„Filosofia Culturii”
Onorat Consiliu,
Sub influenţa unor factori diverşi, facultatea europeanului
de a înţelege culturile timpurilor celor mai îndepărtate a crescut
enorm. Această creştere a atras după sine lărgirea câmpului de
cercetare, dar ea a dus şi la descoperirea unor probleme noi, unele
din ele surprinzător de noi. Întrebări pe care nu şi le pusese omul
pană aici s-au ivit, întrebări care cereau răspunsuri cât mai clare,
dar faptul că acestea priveau de aproape probleme în legătură cu
cele mai importante interese spirituale ale omului. Cercetarea
atentă a arătat că ceea ce numim noi atât de simplu „cultură” e o
formă de existenţă a cărei natură şi sens sunt destul de greu de
desluşit. Care sunt condiţiile naşterii şi dăinuirii unei culturi şi
unde trebuie căutate forţele propulsive ale ei; în ce constă
caracterul specific al unei culturi şi de ce natură e raportul între
formele de manifestare particulare ale ei? Iată întrebări care nu
puteau şi nu pot fi dezlegate decât după un lung examen, sprijinit
214
de informaţie metodică şi întinsă, şi condus cu mare simţ de fineţe.
Investigaţiile întreprinse în jurul acestor probleme au dus în
Germania zilelor noastre la constituirea unei discipline noi, numită
Filosofia culturii. Zic disciplină nouă pentru că filosofia culturii e
ramura filosofică cu obiecte şi metode proprii.
Făcând această constatare, nu vreau să susţin că
problemele de cultură (anumite probleme de cultură) n-au format
obiect de discuţie filosofică şi la unii gânditori mai vechi. Este
incontestabil că se găsesc reflecţii interesante asupra astorfel de
chestiuni la Vico, la Montesquieu, la Rousseau mai cu seamă, la
unii romantici germani, şi în sfârşit la mai toţi ganditorii secolului
trecut care au făcut filosofie a istoriei (sau şi filosofie a istoriei).
Dar, cercetările întreprinse de aceşti filosofi se ţărmuresc la
discuţia unor probleme speciale; fenomenul numit „cultură”,
considerat în ansamblul lui, n-a format la nici unul din aceştia
obiectul central de analiză. Adică nici unul din acum amintiţii
gânditori n-au văzut în toată amploarea ei şi n-au pus în termeni
clari problema pe care o ridică existenţa şi rostul culturii ca atare.
Câteva din ideile în circulaţie azi în filosofia culturii au fost
descoperite de romanticii germani. Se ştie că Hegel afirma că există
legătură strânsă între diversele forme de creaţie spirituală – religie,
artă, filosofie, morală, organizaţie de stat etc – ale unei mari epoci
de cultură, sau ale unui popor producător de cultură originală.
Oricât ar părea de autonome la întâia vedere, formele acestea sunt
în legătură de corelaţie organică unele cu altele şi cu întregul ale
cărei părţi sunt. Legătura dintre ele o face spiritul general al
timpului în care apare o mare cultură (Zeitgeist).
Dar, la gânditorii susamintiţi, aceste idei – care erau şi ale
lui Goethe – n-au depăşit stadiul unor geniale anticipaţii şi forma
unor afirmaţii interesante dar nedemonstrate. Ele au rămas
afirmaţii îndrăzneţe şi la Taine şi la Renan, care le împrumutaseră
de la Hegel şi Goethe, răspândindu-le cu scrierile lor în toată
Europa. În zilele noastre însă, genialele anticipaţii ale romanticilor,
adâncite şi controlate în Germania de modernii filosofi ai culturii,
215
îmbracă haina de concepte tot mai bine definite şi, cel puţin în
parte, tot mai de aproape verificate. Activitatea desfăşurată de
aceşti gânditori în ultimii 30 de ani e extraordinară, iar rezultatele
dobândite sunt remarcabile.
Pentru a ilustra ce amploare şi importanţă au luat azi
aceste cercetări, să mi se dea voie să înşir câteva nume de autori ale
unor opere de seamă şi să subliniez, fie şi numai în treacăt, câteva
rezultate mai însemnate.
Iată numele: A. Dempf, W. Dilthey, H. Freyer, L.
Frobenius, H. Keyserling, Th. Litt, Műller-Lyer, H. Richert, E.
Rothacker, M. Scheler, G. Simmel, O. Spengler, E. Spranger, L.
Ziegler. Iar dintre precursori mai fie amintiţi Nietzsche şi I.
Bucckhardt.
Şi acum iată rezulatele: în urma unor întinse cercetări,
diriguite latent dar puternic de susanumitele anticipaţii ale
romanticilor, ca de nişte ipoteze ce urmau să fie verificate, ideile lui
Goethe şi Hegel despre legătura intimă care ar uni într-un tot
unitar diferitele forme de manifestare ale unei culturi au devenit,
din afirmaţii neprobate ce erau, fapte constatate. S-a arătat adică,
cu etnografia şi istoria în mână, că toate formele de creaţie
spirituală originală ale unei epoci sau popor de cultură ascultă,
până în cele mai ascunse fibre ale lor, de o mare lege numită legea
unităţii stilistice. S-a constatat, astfel spus, că orice cultură
veritabilă arată un stil unic în toate creaţiile ei. „Stilul” fu definit
deci ca unitate de forme dominante într-o varietate de conţinuturi
de cultură. Constatat la început numai în domeniul creaţiei
artistice, stilul fu descoperit apoi ca fenomen dominant al culturii
omeneşti în general, intrând oarecum în însăşi definiţia ei. Stilul
devine concept fundamental, categorie de înţelegere a tuturor
creaţiilor culturale ale spiritului.
Fenomenului, odată constatat, i s-a căutat şi o explicaţie.
Adepţii concepţiei morfologice a culturii (Frobenius şi Spengler) şiau asumat această sarcină. Sprijinindu-se şi pe unele analize făcute
de câţiva istorici ai artelor, Frobenius şi Spengler cred a fi
216
descoperit că există o legătură strânsă între sentimentul spaţiului şi
stilul unei culturi. Sentimentul spaţiului e, după aceşti gânditori,
nu numai o componentă dominantă a stilului, ci factor determinant
al acestuia. Iată o „descoperire” interesantă. În orice caz însă, iată o
ipoteză care s-a dovedit cum nu se poate mai fecundă. Cel dintâi
care a enunţat-o şi s-a străduit s-o verifice este Frobenius.
Frobenius a căutat să arate că-n toate creaţiile culturii hamitice se
poate descoperi, mai mult sau mai puţin ascuns, sentimentul
spaţiului – peşteră; iar creaţiile culturii etiopice sunt străbătute
toate de sentimentul spaţiului infinit. Ideea lui Frobenius a fost
apoi adoptată de Spengler în celebra sa „Prăbuşire a apusului” cu
titlu de concept central şi aplicată cu o uimitoare consecvenţă
pentru a explica unitatea stilistică a culturii antice, arabe (creştine)
şi occidentale. Fiecare dintre aceste trei mari culturi au fost sau
sunt dominate de sentimente ale spaţiului altfel şi altfel structurat.
Unitatea stilistică a culturii antice a fost determinată de
sentimentul unui spaţiu limitat, cea a culturii arabe (creştine) de
sentimentul spaţiului-peşteră (bolta), cea a culturii occidentale de
sentimentul spaţiului nemărginit tridimensional ş.a.m.d.
Se înţelege de la sine că aceste rezultate, sau să le zicem
mai modest idei, nu pot fi considerate încă drept bunuri definitiv
câştigate ale spiritului uman. Ele vor trebui aprofundate şi
corectate, desigur temperate – prin controlul sever pe care-l permit
oneste aplicaţii pe teren. Nu e însă mai puţin adevărat că ele s-au
dovedit deja şi până acum a fi nişte admirabile ipoteze de lucru.
Interesul lor rezidă mai ales în acest caracter al lor.
Am scris cele de mai sus, Onor. Consiliu, în nădejdea că
voi reuşi astfel să scot în oarecare evidenţă importanţa pe care ar
pute-o prezenta discuţia problemelor de cultură şi noua disciplină
filosofică în ochii oricărui spirit cu interes real pentru astfel de
chestiuni şi pentru rosturile culturii în general.
Dar, dacă astfel stau lucrurile, mi se pare folositor, aş zice
bucuros necesar, să căutăm să iniţiem şi tineretul nostru
universitar în marile probleme discutate azi de atâţia cercetători şi
217
gânditori de seamă. Orizontul intelectual al studenţilor noştri de
orice specialitate s-ar lărgi cu folos şi pentru ei şi pentru neam,
dându-le posibilitatea să ia cât mai deaproape cunoştinţă de noile
cercetări, să se familiarizeze, să zic aşa, cu spiritul general în care
se pun marile probleme ce le ridică marile investigaţii întreprinse
pentru înţelegerea mai justă a naturii şi a sensului fenomenului
„cultură”.. Este evident că eforturile pe care le-ar face tineretul
nostru pentru a pricepe ce e cultura în general şi care sunt
condiţiile ei de dăinuire şi creştere, ar atrage după ele şi o mai
adâncă înţelegere a temeiurilor culturii noastre naţionale şi a
directivelor de viitor ale ei. În sfârşit s-ar putea ca darurile
creatoare ale sufletului tânăr să găsească în această lumină o mai
dreaptă pricepere a nevoii sacrificiului pe care orice spirit creator
de cultură trebuie să-l facă, renunţând la anumite lucruri
ademenitoare, dar neaducătoare de mântuire.
Cum însă situaţia materială a studenţilor noştri, în
majoritate fii de ţărani, nu îngăduie luxul de a face cunoştinţă cu
spiritul şi cu rezultatele noilor cercetări în ţara lor de origine, se
impune ca o creaţie folositoare înfiinţarea unei catedre de filosofia
culturii la facultatea noastră. Îmi dau voie să propun deci ca Onor.
Consiliu să ceară Ministerului Educaţiei Naţionale înfiinţarea cât
mai grabnică a susnumitei catedre.
Cluj, în 13 ianuarie 1938
218
D. D. Roşca
II
Motivare*
[1941]
La dorinţa şi cererea Consiliului profesoral al Facultăţii de
litere şi filosofie (Universitatea Cluj) s-a creat în anul 1938 o catedră
de „filosofia culturii”, la care prin unanimitate de voturi a fost
chemat d. Lucian Blaga.
Domnul Lucian Blaga, care se găsea atunci în diplomaţie,
ca ministru plenipotenţiar la Lisabona, în dorinţa de a-şi pune
puterile în slujba învăţământului superior, a renunţat de bunăvoie
la cariera diplomatică, în care a dus-o până la cel mai înalt grad, şi
a venit în ţară să-şi ia în primire catedra de „Filosofia culturii”, la
care fusese chemat. Sosit în ţară, d. Blaga s-a văzut repartizat la
catedra de „sociologie rurală” nou înfiinţată de legea Călinescu,
singura catedră ce rămânea liberă, şi la care putea să fie repartizat,
deoarece catedra de „filosofia culturii” fusese desfiinţată prin
aceeaşi lege. Dl. Blaga declara că niciodată nu şi-ar fi părăsit cariera
diplomatică, dacă ar fi prevăzut că se pot petrece schimbări aşa de
arbitrare cum este aceea a catedrei de „Filosofia culturii”. Consiliul
profesoral, ca şi d. Blaga, au cerut de atunci în repetate rânduri
revenirea la vechiul titlu al catedrei. Sub ministeriatul dlui profesor
Caracostea se făcuse şi se semnase chiar un decret în acest sens, dar
acest decret, din cauza evenimentelor politice, n-a mai apărut în
219
Monitorul Oficial. Acum noul decret cu privire la schimbarea
titlurilor catedrei dă Consiliului profesoral posibilitatea de a cere
Ministerului să modifice titlul actualei catedre de „Sociologie
rurală” în acela de „Filosofia culturii”.
* „Motivare” concepută şi scrisă de Lucian Blaga
(Arh. St. Cluj, Facultatea de litere – corespondenţă, dos. 830/1941-1942).
220
UNIVERSITĂŢILE GERMANE ŞI FORMAREA
ELITEI INTELECTUALE ROMÂNEŞTI (1864-1944).
REFLECŢII MEMORIALISTICE
Întemeierea în a doua jumătate a sec. XIX a Universităţilor
de la Iaşi şi Bucureşti (1864) nu a însemnat neapărat şi asigurarea
pârghiilor elevate şi eficiente de formare a elitelor intelectuale
româneşti. Deşi statul s-a angajat în aplicarea unei politici
educative coerente şi de anvergură, cel puţin sub aspectul
legislaţiei şi al declaraţiilor de intenţie, punerea în practică a unui
învăţământ superior modern – până spre 1900 – nu s-a putut
împlini decât prin artificii şi paleative, ceea ce a dat naştere la
stabilimente universitare defectuoase în organizare şi funcţionare,
în care structura şi calitatea profesorilor n-au putut constitui
stimuli în cooptarea şi dialogul cu un corp studenţesc cât de cât
motivat profesional390. În aceste condiţii, cealaltă Europă a
continuat să rămână şi mai departe principala sursă de instrucţie
superioară, spaţiu de atracţie şi de referinţă, cu implicaţii majore în
Cf. M. Popescu-Spineni, Instituţii de înaltă cultură, Vălenii de Munte, 1932; I. Gh.
Şendrulescu, Aspecte din organizarea şi dezvoltarea Universităţii din Bucureşti între anii
1864-1878, în „Analele Universităţii Bucureşti”, istorie, vol. 20, 1961, p. 77-92; Al.
Balaci, I. Ionescu, Universitatea din Bucureşti, 1864-1964, Bucureşti, 1964; Istoria
Universităţii din Iaşi, ed. Gh. Platon, V. Cristian, Iaşi, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”,
1985; Universitatea din Iaşi, 1860-1895. Pagini din istoria învăţământului românesc,
coord. V. Cristian, I. Agrigoroaiei, M. Cojocaru, Iaşi, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”,
1987; O. Bozgan, Universitatea Bucureşti. Scurt istoric, Bucureşti, 1994.
390
221
procesul modernizării societăţii româneşti. În dorinţa aproape
disperată de a înlocui vechile configuraţii culturale, care
asiguraseră prea puţin progresul naţiunii, şi de a recupera în forţă
decalajul temporal ce o separa de civilizaţia apuseană391, tinerii cu
aspiraţii elevate şi-au îndreptat mereu privirile spre modelele
sociale şi intelectuale central şi vest europene. Chiar statul, prin
factorii diriguitori, a pus în practică un eficient şi costisitor sistem
de formare în „afară” a elitei intelectuale autohtone, care, odată
revenită, avea să promoveze aici standardele educaţionale şi
ştiinţifice occidentale.
Din această perspectivă, formarea noilor îndrumători
spirituali în apusul Europei a fost şi a rămas încă (în diverse
maniere) o tendinţă nu numai obsedantă, dar şi primordială. În
1860, de exemplu (pentru a ne limita doar la perioada imediat
anterioară fondării celor două universităţi în sens modern), au fost
trimişi la studii în străinatate – Paris, Berlin, Bonn, Torino şi
München – 32 de bursieri din Moldova, dintre aceştia, la
reîntoarcere, nouă devenind profesori universitari392. Mai mult
chiar, domnitorul Al. I. Cuza avea intenţia de a întemeia la Paris
un colegiu român, proiect ce nu se va împlini decât mult mai
târziu, în perioada interbelică, prin fondarea Şcolilor române de la
Roma şi din capitala Franţei.
Evident, nu e cazul aici de a insista asupra ponderei
tinerilor români aflaţi la studii în străinatate, de altfel greu de
surprins statistic în etapa actuală a cercetărilor, deşi eforturile sunt
notabile în această direcţie. Semnificativ este însă faptul că prin
carenţele învăţământului superior românesc şi mirajul reprezentat
Vezi, în acest sens, E. Lovinescu, Istoria civlizaţiei române moderne, 3 volume,
Bucureşti, 1924-1926 (cu o nouă ediţie în 1972, îngrijită de Z. Ornea, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică).
392 D. Berlescu, Universitatea din Iaşi de la 1860 până la 1918, în vol. Contribuţii la istoria
dezvoltării Universităţii din Iaşi, I, Bucureşti, 1960, p. 217. Pentru perioada de până la
1864 vezi şi A. Filimon, Legături ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi cu universităţi
străine, în vol. Universitatea din Iaşi. 1860-1985. Pagini din istoria învăţământului
românesc, citat, p. 133-137.
391
222
de apusul Europei, universităţile străine au deţinut multă vreme
monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima,
fără exagerare, că în intervalul 1860-1918, aproape toţi miniştrii,
membrii cabinetelor ministeriale şi alţi înalţi funcţionari au urmat
filiera studiilor în străinătate393. Doar în felul acesta se pot explica
sursele transformării societăţii româneşti şi cum s-a reuşit, sub
influenţa modelelor occidentale, modificarea aspectului şi
spiritului culturii naţionale, până atunci de factură orientală şi
ortodoxă, foarte rapid la nivelul elitelor şi în mod gradat la
celelalte paliere, mai profunde ale societăţii.
Trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu
considerată ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate.
Obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca
instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al
tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor
intelectuale şi garantul reuşitei sociale. În acest context, „oricine
avea un titlu universitar, mai ales luat în străinătate – spunea în
Mărturisirile sale filosoful C. Rădulescu-Motru, referindu-se la anii
1890-1900 –, găsea înaintea sa cariera deschisă gata”394. În
consecinţă, „continuarea studiilor universitare în străinatate era
pentru toată generaţia mea un lucru aşa de natural, încât ea nu
cerea aranjamente prealabile [...]. Plecau, fiindcă aşa făcea toată
lumea”395. Iată de ce studiile în Occident au devenit pentru mulţi
dintre tinerii români nu numai un mijloc de a se forma, de a se
Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Bucureşti, Ed.
All, 1998. Pentru cât datorează corpul universitar românesc (asimilat înalţilor
funcţionari de stat, mulţi din profesori devenind miniştri şi prim-miniştri, ori fiind
fruntaşi ai diverselor partide politice) universităţilor europene, vezi Lucian Nastasă,
Le rôle des études à l’étranger dans la carrière des professeurs d’université roumains (18641944), în vol. L’enseignement des elites en Europe Centrale (19e-20e siècles), sous la
direction de Victor Karady et Mariusz Kulczykowski, Cracovie, Université
Jagellonne, 1999, p. 149-158.
394 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Sanda şi Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1990, p. 69.
395 Ibidem, p. 38.
393
223
instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi
atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale înalte. Din marea
varietate a tipurilor de călătorie, filiera studiilor pare să fi fost
aşadar cea mai importantă şi semnificativă: ea urmărea un
„program” cu obiective bine precizate; se făcea la vârste tinere (2025 ani), când individul e deschis spre cunoaştere, spre alte
experienţe; este cel mai important moment din ciclul iniţierii, cu
finalităţi la întoarcere, cei mai mulţi studenţi ocupând apoi funcţii
şi pârghii esenţiale de putere intelectuală, politică şi economică,
devenind la rândul lor îndrumători în diverse domenii.
Revenind la observaţiile aceluiaşi C. Rădulescu-Motru,
aflăm şi motivaţii mai puţin onorabile, dar care, în parte, reflectă o
stare de spirit oarecum reală: „Această plecare în străinătate –
spunea el – se făcea aproape în mod mecanic, fără să fie însoţită de
obişnuitele anticipări sentimentale. Tânărul român pleca; nu
fiindcă avea nostalgia unei culturi despre care îi vorbiseră alţii şi
pe care el nu o avea în ţară, ci el pleca pur şi simplu luat de curent.
Ajuns în străinătate, în afară de şcoala unde avea să urmeze, el nu
cunoştea decât cafeneaua şi restaurantul. Iniţierea în viaţa culturală
a străinătăţii interesa pe foarte puţini. Cei mai mulţi, chiar dacă
întârziau cu anii prin străinătate, se înapoiau în ţară, din punctul
cultural, aşa cum fuseseră la sosire. Aveau o diplomă şi cu aceasta
erau mulţumiţi”396. Evident, există în aceste reflecţii şi o anume
doză de exagerare, explicabilă prin aceea că memorialistul, ajuns
profesor universitar după ce, în prealabil, urmase şi el filiera
studiilor în străinătate, căuta indirect să supraliciteze valoarea
instituţiilor academice naţionale, necesitatea ca tinerii români să
prefere în primul rând universităţile autohtone şi nu mediile
„corupte” ale Apusului. În fapt, cum am sugerat deja, nivelul
scăzut al învăţământului românesc nu putea nici pe departe
satisface exigenţele educaţiei moderne europene de la cumpăna
Ibidem. O critică a obiceiului de a merge la studii în afara ţării şi la D.
Hurmuzescu, Studenţii români la universităţile străine, în „Cultura română”, III, 1906,
nr. 4, p. 128-136.
396
224
secolelor XIX-XX. Era nevoie de reforme profunde înainte de a se
emite pretenţia identităţii calitative dintre universităţile româneşti
şi cele occidentale. Alexandru Lapedatu, fost student al
universităţii din Iaşi şi fără măcar un stagiu de specializare în afara
ţării, dar ajuns profesor universitar şi în mai multe rânduri
ministru al Cultelor şi Artelor în perioada interbelică, avea să
regrete în 1910, după o vizită în Germania, lipsa contactului cu
Apusul în anii adolescenţei: „Călătoria aceasta m-a convins şi mai
mult de greşeala ireparabilă pe care am făcut-o de a nu fi căutat şi
eu, ca alţi colegi, să merg la studii în străinătate – respectiv
Germania – unde, în epoca aceea mergeau mai toţi tinerii români.
Regretul era prea tardiv. Ajunsesem la o vârstă [34 de ani] şi într-o
situaţie că nu mai puteam repara nimic”397.
În consecinţă, apusul Europei a continuat să rămână marea
atracţie, singurul spaţiu ce putea oferi nu numai şansele împlinirii
umane şi intelectuale, ci şi suficiente elemente de referinţă, modele
culturale ce au jucat un rol fecund şi mobilizator, surse de terapie
şi idealuri de regenerare naţională. În acest scop s-au pus în lucru
strategii diverse, mai ales în ceea ce priveşte locurile şi branşele de
studii, pentru a optimiza la maxim rentabilitatea investiţiei în
titluri şi diplome străine, pentru că specializarea într-un domeniu
nou, adeseori purtător al modernităţii, oferea şanse suplimentare
în accederea la universitate S-a născut astfel un nou ideal
meritocratic care a pus în cauză vechile reguli, tradiţionale, de
reproducţie şi de recrutare a elitelor. Specializarea în afară, în
domenii fără echivalent în România, s-a lovit însă, adeseori, de
conservatorismul mediului universitar existent la un moment dat,
generând conflicte între generaţii sau între diverse grupuri de
putere universitară, pentru că se intra în concurenţă cu catedrele
clasice, ceea ce ar fi impus redefinirea programelor etc. Această
strategie a spart totodată, periodic, monopolul materiilor clasice şi
a modificat diviziunea muncii intelectuale, a dus la crearea de noi
397
Al. Lapedatu, Scrieri alese, ed. I. Opriş, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 195.
225
catedre în specialităţi până atunci absente, dar necesare prin
evoluţia cunoaşterii. Evident, dacă în Apus, prin materii
specializate se înţelegea, de pildă, însuşirea limbilor orientale,
egiptologia, papirologia, istoria amerindienilor etc, la noi nu se
putea merge atât de departe, iar un excelent sanscritist precum
Teofil Simenschi (cu temeinice studii în Germania) nu a putut
nicicând să profeseze în acest domeniu, ci a trebuit să predea
greaca şi latina. Alte discipline puteau fi considerate ca atare, dată
fiind relativa întârziere cu care aceste materii se impun la noi
(arheologia, bizantinologia, sociologia, etnologia etc).
Un rol principal în formarea intelectualilor români din a
doua jumătate a secolului XIX şi primele două decenii al veacului
nostru l-au avut Franţa, Germania şi Austria, iar secundar Italia,
Ungaria, Belgia, Elveţia şi Spania. Nu vom insista asupra acestei
ierarhii, lipsind încă acele analize socio-istorice temeinice care să
indice aproape „matematic” fluxul de studioşi români spre
diversele universităţi europene. Eforturile depuse de Miklós Szabó,
Sándor Tonk, László Szögi, Cornel Sigmirean şi Stelian Mândruţ
doar pentru spaţiul transilvan sunt încă greu de imaginat şi pentru
regiunile extra-carpatice398. Însă, fără îndoială, Franţa şi Germania
au dominat în mod indiscutabil, fiind principalele pepiniere de
398 Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban (1520-ig), Bukarest, Kriterion,
1979; Szabó Miklós, Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a korai újkorban, 1521-1700,
Szeged, „József Attila” Tudományegyetem, 1992; Szögi László, Magyarországi diákok
a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850, Budapest-Szeged, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 1994; Szabó Miklós, Szögi László, Az erdélyiek külföldi
egyetemjárása a XVIII. században és a XIX. század első felében, în Emlékkönyv Jakó
Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára, Kolozsvár, 1996, p. 470-483; Szögi László, Új
utakon nyugat felé...Hagyományok és változások az újkori magyar egyetemjárásban (17891919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”, Budapest, VII-VIII, 1997, p. 327-380; C.
Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca
modernă, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000; Stelian Mândruţ, Die rumänische
Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918. Allgemeine Betrachtungen, în „Revue
Roumaine d’Histoire”, XXXIV, 1995, nr. 1-2, p. 97-107; idem, Rolul Politehnicii din
Viena în formarea intelectualităţii tehnice româneşti (1867-1918), în „Xenopoliana”, IV,
1996, nr. 1-4, p. 156-162.
226
licenţiaţi şi doctori români în litere, istorie, filosofie, filologie,
drept, ştiinţe exacte şi alte domenii tehnico-ştiinţifice purtătoare ale
modernităţii, la fel cum în domeniul medicinii Viena a prevalat,
mai ales pentru anii de până la prima conflagraţie mondială.
Aşadar, fără a contrapune spaţiul german celui francez,
tezele referitoare la ponderea uneia sau alteia în modernizarea
noastră politică şi culturală ar trebui reformulate în complexitatea
diverselor nuanţe ce le comportă. Pentru că nu ar trebui să se
creadă că admiraţia pentru Franţa şi cultura ei au fost fără rezerve,
la fel cum nici ataşamentul faţă de Germania nu s-a bucurat de
unanimitate. Ceea ce nu poate fi adeverit încă general-statistic, se
dovedeşte a fi mult mai complicat la nivelul elitelor, mai ales a
celor deţinătoare de pârghii esenţiale de putere şi care au jucat un
rol politic şi cultural major în epocă. Sub acest aspect, influenţa
germană nu a fost deloc insignifiantă şi fără urmări notabile. În
discursul său la Academia Română, din 1891, când se aniversau 25
de ani de la fondarea acestei instituţii, marele om politic care a
contribuit decisiv la modernizarea ţării, Mihail Kogălniceanu, nu
întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din
anii adolescenţei: „Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, am
mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că
Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor
patrioţi care au operat reînălţarea şi unitatea Germaniei, datoresc
în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul
patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu
român”399. Erau afirmaţii ale celui care, după un scurt sejur
studenţesc la Lunéville alături de fiii domnitorului Mihail Sturdza,
a trebuit să-şi desăvârşească formaţia intelectuală departe de
„contagiunea ideilor revoluţionare”, la Berlin, într-un mediu
auster, unde „educaţia este mai profundă, moravurile mai inocente
şi obiceiurile mai patriarhale”400.
399
400
„Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. 13, 1890-1891, p. 264.
Cf. Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Ed. Junimea, 1974, p. 67-103.
227
Exemplul Societăţii Junimea este mai mult decât revelator,
prin prestigiul social, literar şi intelectual fără rival în perioada
1866-1918, dar şi după aceea, precum şi prin influenţa exercitată în
viaţa politică a societăţii româneşti. Titu Maiorescu, şeful
incontestabil al acestei grupări, care a jucat un rol decisiv în
orientarea culturii române până la primul război mondial, avea o
formaţie strict germană (liceul la Viena, universitatea la Berlin şi
doctoratul la Giessen), chiar dacă cultura franceză nu i-a fost deloc
străină (studii de drept la Paris între 1859-1861). Deşi majoritatea
membrilor Junimii (printre ei numeroşi universitari, oameni
politici ajunşi în fotolii ministeriale, înalţi funcţionari etc) aveau o
formaţie franceză, cu toate acestea tonul şi direcţia ideologică erau
date de o relativă minoritate (o pătrime) care privea cu mare
admiraţie spre cultura germană, considerată prin disciplina şi
rigoarea ei, prin conservatorism, drept singurul model ce ar servi
intereselor societăţii româneşti, în vreme ce modelul francez era
acuzat de prea multă superficialitate şi spirit revoluţionar401. Titu
Maiorescu, transformând Societatea într-o fracţiune politică mai
întâi, apoi în partid, a acaparat treptat importante pârghii de
putere, atingând apogeul în 1913 când, ca şef de guvern, a prezidat
Congresul păcii balcanice. Totodată, ca ministru al educaţiei ori ca
rector al Universităţii din Bucureşti, a contribuit la orientarea
diverselor branşe de studii spre modelul german, rezultat evident
în structura învăţământului superior românesc până în preajma
celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător, unul dintre
junimişti şi protejat al lui Maiorescu, universitarul Ion Bogdan, a
fost însărcinat să studieze la faţa locului principiile şi modul de
organizare al şcolilor germane, elaborând la întoarcere, în 1886, un
voluminos raport402. Aşadar, Maiorescu a pus în lucru un nou tip
I. Bogdan, Raport asupra şcoalelor secundare din Germania, Bucureşti, Ed. C.Göbl,
1886, VIII-260 p.
402 Pentru aceste aspecte vezi C. G. Bedreag, Quelques aspects de „Junimea de Iassy”.
1863-1872-1885, în vol. Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912-1937, Cernăuţi, Tip. ”Glasul
Bucovinei”, 1937, p. 121-155.
401
228
de acţiune socială şi culturală – promovând totodată o nouă forţă,
intelectocraţia –, achiziţiile sale iniţiatice din spaţiul german
alcătuind fundamentul demersurilor lui în spaţiul românesc. A fost
mereu atent în selecţia tinerilor, le-a canalizat energiile spre
direcţia concepută de el, a profitat de poziţia sa politică şi socială
oferindu-le cu generozitate burse (îndeosebi pentru Germania),
posturi, şanse de afirmare etc. El este cel care impunea discipolilor
aflaţi prin capitalele europene să-i ofere în schimburile epistolare
descrieri cât mai fidele ale evenimentelor politice şi culturale de
acolo, a locurilor văzute şi a celor constatate403. Impunea aşadar,
printr-un subtil tact pedagogic, exerciţiul iniţierii şi cunoaşterii
prin observaţie directă, prin spirit critic şi comparaţie. Sub
impulsurile lui Maiorescu, călătoriile de studii în străinătate au
căpătat intenţii şi scopuri riguros motivate, cât mai bine
organizate, cu finalităţi benefice în societatea românească.. La
iniţiativa şi prin intervenţiile lui directe şi eficiente au studiat în
Germania viitoare personalităţi ale culturii noastre, precum C.
Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Teohari Antonescu, D.
Evolceanu, C. Litzica, Al. Philippide, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu,
S. Mehedinţi etc, cu toţii lăsând posterităţii – deşi adeseori
inconştient – pagini descriptive şi analitice de impresionantă
vigoare.
Din această perspectivă, literatura memorialistică
românească oferă suficiente pagini pentru a întocmi un Corpus de
texte relative la impactul universităţilor germane asupra formării
elitei noastre intelectuale. Edite sau inedite, acestea constituie o
sursă de prim ordin şi se înfăţişează într-o mare diversitate de
forme (de la texte memorialistice propriu-zise, corespondenţă,
interviuri etc, până la rapoarte întocmite la cererea Ministerului
Instrucţiunii).
403 Vezi vol. Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z.
Ornea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.
229
O analiză sumară a personajelor care au călătorit şi au lăsat
posterităţii imagini despre Germania indică un dezechilibru
semnificativ în ceea ce priveşte orientarea profesională. Materiile
filologice dominau de departe, în vreme ce la polul opus medicina
este aproape absentă. Dreptul este prea puţin prezent, însemnări
jurnaliere păstrându-se doar de la Iacob Negruzzi, care
înregistrează mai curând – este adevărat că fidel – viaţa cotidiană,
cu întâmplările mărunte, aparent nesemnificative, ale unui tânăr
care a locuit la Berlin 11 ani, unde urmase anterior, asemeni lui P.
P. Carp, şi Deutsch-französische Gymnasium404. A. D. Xenopol ar fi
un alt exemplu, dar în fragmentul său memorialistic se arată mai
puţin preocupat de studiile lui juridice din Germania, cochetând
îndeosebi cu filosofia şi istoria, pentru ca mai apoi să-şi îndrepte
mereu atenţia spre ce se petrecea în spaţiul cultural francez405.
Ştiinţele exacte şi cele tehnice captează spiritele într-o măsură mai
bună, îndeosebi după primul război mondial. Sub acest ultim
aspect, Dan Rădulescu, unul din cei mai de seamă chimişti români,
profesor la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, oferă în
Memoriile sale descrieri relevante şi pline de substanţă în ceea ce
priveşte Berlinul şi îndeosebi efectul benefic de a fi fost timp de doi
ani în preajma lui Max Planck, prin anii 1911-1913406. Regăsim la el
acelaşi entuziasm şi fascinaţie ca la Emanuel Bacaloglu, care cu
şase decenii mai devreme se specializase în chimie la Leipzig,
Germania fiind în a doua jumătate a secolului XIX spaţiul unde se
construiseră primele laboratoare sistematice în domeniu.
Concluzionând parcă, Iorgu Iordan explică în câteva pagini din
însemnările lui memorialistice motivaţiile profunde ale studioşilor
români de a merge în Germania, în primul rând datorită
„posibilităţilor numeroase de a se instrui în sensul larg al
termenului”, în afara ştiinţelor umaniste românii preferând chimia,
Iacob Negruzzi, Jurnal, ed. Horst Fassel şi Dan Mănucă, Cluj, Ed. Dacia, 1980.
Vezi Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale şi filosofice, ed. N. Gogoneaţă şi Z.
Ornea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 370-375.
406 Dan Rădulescu, Memorii, Cluj, Ed. Dacia, 1979, p. 135-188.
404
405
230
amintită mai sus – „în care nemţii erau extrem de tari”, spune el –,
şi ingineria (Politehnica din Charlottenburg), Iordan fiind totodată
uimit de libertatea relaţiilor dintre sexe şi de ponderea studentelor
în învăţământul universitar407.
Este de la sine înţeles faptul că treziţi din letargia moldovalahă, studioşii-memorialişti depăşesc repede simplele intenţii de
instrucţie universitară, călătoria transformându-se de cele mai
multe ori într-un extraordinar exerciţiu de informare şi cunoaştere
mult extinsă la toate palierele societăţii germane. În afara
descrierilor şi aprecierilor asupra unor universităţi precum
Göttingenul (leagănul renaşterii universitare germane), Berlinul,
Leipzigul, Halle, Bonnul sau Heidelbergul, nu este neglijată nici
viaţa cotidiană, economia, starea politică şi culturală. De aceea,
multe din relatări devin veritabile mărturii-document de epocă, în
care tensiunea diferenţelor de civilizaţie dintre cele două spaţii
anevoie a putut fi escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru
specializare în arheologia clasică, considera de datoria sa să
informeze pe cei din ţară despre realităţile din spaţiul teuton,
publicând în „Voinţa naţională” câteva Schiţe din viaţa socială
germană408, în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare:
„când va veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al luminii”
progresul prin instituţiile de cultură? Era, poate, şi reacţia firească
la suspiciunea mereu afişată de profesori faţă de cei veniţi din
România, aşa cum rezultă din epistola adresată lui I. Bogdan în
iunie 1905, din Berlin, şi în care îi spunea că „ceea ce m-a amărât
însă, nu atât pentru mine, cât pentru ţara noastră, a fost
neîncrederea, aproape dispreţul, cu care suntem trataţi de învăţaţii
de aici”409.
Nu vom insista acum asupra sentimentelor de uimire, de
încântare sau de dezamăgire naivă manifestate de călători pentru
Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977, p. 229.
În „Voinţa naţională”, XXI, 1904, nr. 5903, p. 1-2; nr. 5904, p. 1 (semnat: V.
Andrei).
409 V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 18.
407
408
231
tot ceea ce a însemnat lumea extrauniversitară, poate mult mai
interesantă şi cu o pondere mult mai mare în economia
descrierilor. Călătoria de studii a rămas pentru cei mai mulţi
principala îndeletnicire, fiind mai cu toţii preocupaţi să-şi îndrepte
paşii spre acele stabilimente care ofereau finalităţi profitabile mai
apoi în ţară. Este şi explicaţia pentru care aproape toţi studenţii
români aflaţi în Germania au trecut cel puţin prin două-trei
universităţi, parcă mereu nehotărâţi şi în căutare de tot felul de
facilităţi sau stimulente intelectuale.
Privită dinspre România, universitatea germană oferea
înainte de toate o abundenţă de cursuri şi de catedre, garanţie – în
opinia românilor – a unei activităţi intelectuale intense. Această
comparaţie cantitativă a devenit repede un exerciţiu de stil pentru
a se cere şi la noi crearea de noi catedre, existând în arhiva
ministerului instrucţiunii numeroase memorii şi rapoarte prin care
se sublinia întârzierea noastră ştiinţifică, enumerându-se o lungă
listă de cursuri şi materii care lipseau. Germania a constituit
aşadar, în primul rând, un model pedagogic. Foarte mulţi
memorialişti sunt fascinaţi de acest aspect, o mare parte din
reflecţiile lor având ca temă fundamentală descrierea
universităţilor din punct de vedere instituţional-organizatoric, a
cursurilor, a corpului profesoral, a evoluţiei diverselor discipline
de studiu etc.
Modelul german apărea în epocă ca singura alternativă
posibilă la sistemul napoleonian sclerozat410, lucru recunoscut de
altfel şi de francezi. Celălalt model existent, cel din Anglia, nu se
bucura de un prea mare prestigiu şi părea netransportabil datorită
410 Reflexii şi comparaţii între modelul german şi cel francez napoleonian universitar
vezi în „Einsamkeit und Freiheit” neu besichtigt. Universitätsreformen und
Disziplinenbildung in Preussen als Modell für Wissenschaftspolitik im Europa des 19.
Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner Verlag, 1991, 336 p. Pentru a
particulariza, vezi Philologiques I. Contribution à l’histoire des disciplines littéraires en
France et en Allemagne au XIXe siècle, éd. Michel Espagne, Michel Werner, Paris, Édit.
de la MSH, 1990.
232
legăturilor strânse cu biserica şi prin sistemul de finanţare de tip
medieval411.. Pe de altă parte – fapt insesizabil memorialiştilor din
epocă, dar pe care analiştii de azi l-au evidenţiat deja –,
universităţile germane traversau şi ele spre sfârşitul secolului XIX
o criza de identitate, generată de reculul idealului humboldian,
universalist şi dezinteresat, în faţa unei Germanii utilitariste în care
efectivele de studenţi sporeau incredibil, noile stabilimente tehnice
concurau universităţile tradiţionale şi în care cultura generală
pierdea teren în faţa tentaţiilor pe care le ofereau strictele
specializări412. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mulţi alţii – nu
înţelegea prea bine fenomenul în toată dimensiunea şi implicatiile
lui, însă îl intriga la culme faptul că în Germania, în domeniul
filologiei bunăoară, cursurile generale lipseau aproape cu totul în
detrimentul acribiei413. Era şi acesta un motiv pentru unii de a
apăra modelul francez în faţa hegemoniei germane (mai ales în
cazul disciplinelor canonice: filosofie, istorie). Însă un congener al
celui de mai sus, istoricul Nicolae Iorga, vedea lucrurile şi din altă
O mărturie de epocă a unui universitar american format în Germania, care
compară evoluţia universităţilor anglo-saxone şi germane între cele două războaie:
Abraham Flexner, Universities: American, English, German, New York, Oxford,
Londres, Toronto, Oxford University Press, 1930, IX-381 p.
412 Vezi Fritz K. Ringer, The Decline of the German Mandarins, Cambridge (Mass.),
Harvard University Press, 1969; Ch. Mac Clelland, State, University and Society in
Germany, 1700-1914, Cambridge, Cambridge University Press, 1980; Konrad H.
Jarausch, Students, Society and Politics in Imperial Germany. The Rise of Academic
Illiberalism, Princeton, Princeton University Press, 1982; Hartmut Titze, Der
Akademikerzyklus, Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1990; Les Universités
germaniques. XIXe-XXe siècles, sous la direction de Ch. Charle, număr special al
revistei „Histoire de l’Éducation”, nr. 62, 1994 ş.a. Pentru statistici comentate asupra
efectivelor de studenţi în universităţile germane vezi: Das Hochschulstudium in
Preussen und Deutschland 1820-1944. Datenhandbuch zur deutschen Bildungsgeschichte,
I. Band, Hochschulen, hrsg. Hartmut Titze, Goettingen, Vandenhoeck und Ruprecht,
1987, 304 p. Despre implantaţiile ştiinţifice germane în străinătate, prin o teorie a
imperialismului cultural german, vezi Lewis S. Pyenson, Cultural Imperialism and
Exact Sciences. German Expansion Overseas, 1900-1930, New York, Peter Lang, 1985,
XVI-342 p.
413 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 251.
411
233
perspectivă. În 1891 el părăsea Parisul, pentru a merge la Berlin,
„fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei
[parizieni]”414. „Toate erau aşa de bine rânduite în această
Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai
târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra
numaidecât în legături cu oamenii”415. Se pare însă că nici Berlinul
nu-l încântase prea mult, pentru că va continua să afle, în acelaşi
spaţiu german, un alt mediu universitar mult mai în concordanţă
cu temperamentul său pasional şi independent. Îndreptându-se
spre Leipzig, „nu lăsam în urmă nici un profesor de care să fi fost
legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care să-l fi
cunoscut”. Abia aici, la Leipzig „intram în adevărata viaţă
germană, în viaţa germană a sudului, mai blândă, mai zâmbitoare,
mai prietenoasă, o viaţă «născută, iar nu făcută», fără nimic din
constrângerea pe care în orice detaliu al existenţei o găsisem la
Berlin”416. „Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate
(...), prin vreo cămăruţă oarecare, de la profesor la profesor, cu un
singur element de datină, fracul de împrumut (...) care înlocuia
vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea
simplu şi iute”417. Era exact mediul ce-i trebuia lui, pentru a obţine
mai repede şi fără complicaţii doctoratul mult râvnit, aşa cum
procedaseră şi alţii anterior şi cum, de exemplu, va mai face şi
discipolul lui Iorga, Vasile Pârvan, ajuns profesor universitar pe
baza unui doctorat susţinut în 1908 la Breslau (Wroclaw), după ce
ezitase în faţa lui Otto Hirschfeld (Berlin) şi Wilken (Leipzig).
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 141. Pentru Germania mai vezi: N. Iorga,
Note de drum, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1913; inexplicabil,
însemnările memorialistice sau notele de călătorie referitoare la acest spaţiu sunt
puţine. Abundă însă notele de călătorie pentru Italia îndeosebi, Franţa, Portugalia,
Serbia, Spania, America.
415 Ibidem, p. 144.
416 Ibidem, p. 147.
417 Ibidem, p. 149.
414
234
Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români
care au sperat să-şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala
Franţei. În toamna lui 1889, de pildă, C. Rădulescu-Motru
urmăreşte la Sorbona cursurile fiziologului H. Beaunis, fără o
atracţie specială, ca mulţi alţi români comportându-se precum un
„diletant în voiaj”, bucurându-se mai mult de plăcerile
metropolitane şi de bogata ofertă literară. „Anul cât am stat la
Paris – spune el – a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul
studiilor. (...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia în toamna
următoare, la îndemnul lui Jules Soury de la École des Hautes
Études, va merge în Germania, mai întâi Heidelberg, apoi la
München, unde „începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a
cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc,
totul „după un plan regulat”. La Leipzig face practică în
laboratorul lui Wilhelm Wundt – fondatorul psihologiei
experimentale –, unde îl impresionează „atmosfera de gândire
pură” şi în care „domnea un spirit foarte liberal”, savantul fiind
„un profesor minunat, care nu căuta să-şi impună părerea lui, ci
dădea libertate deplină elevilor săi”418. Lui W. Wundt îi va datora o
bună parte din formaţia sa intelectuală şi Petre Andrei, viitorul
profesor de sociologie de la Universitatea din Iaşi.
Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul
intelectual german s-au dovedit a fi cei care căutau să scoată
câmpul lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a
tradiţionalelor întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă
în modelul ştiinţific implantat mai puternic în Germania. În afara
lui C. Rădulescu-Motru citat mai sus, pentru psihologia
experimentală, se cuvin a mai fi amintiţi Teohari Antonescu pentru
arheologie, Simion Mehedinţi pentru geografie, Nicolae Bănescu
pentru bizantinologie, Ştefan Zeletin pentru sociologie istorică ş.a.
Însă cel mai revelator exemplu îl constituie filologia romanică,
lingvistul german Friedrich Diez fiind cel ce a creat o puternică
418
C.Rădulescu-Motru, Mărturisiri, p. 23-30, 44-47.
235
tradiţie şi mai ales o şcoală în studiul strict ştiinţific al idiomurilor
neolatine. Iar prin succesorul său, Meyer-Lübke (anterior profesor
la Jena şi Viena), universitatea din Bonn a atras mereu pe cei mai
reprezentativi filologi români. În Memoriile sale, Iorgu Iordan
explică, credem, cel mai complet raţiunile profunde ce puteau
determina frecventarea unei universităţi germane, începând cu
existenţa catedrelor strict specializate şi până la sistemul de
recrutare a corpului didactic419.
Ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării
europene încă de la finele sec. XIX, cu remarcabile inovaţii
pedagogice – prin instituiea seminariilor şi laboratoarelor –, prin
propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic, învăţământul
superior german devenise în primul rând un spaţiu al concurenţei
între diverse stabilimente universitare420. De altfel, pedagogia, ca
disciplină de studiu, a constituit pentru tinerii români un domeniu
favorit, cu adevărat apt să reformeze şi să amelioreze învăţământul
autohton. Plecând în 1907 pentru trei ani la Jena, Onisifor Ghibu
motivează în volumul său de memorialistică, Pe baricadele vieţii.
Anii mei de învăţătură, raţiunile acestei opţiuni, întrucât oraşul, „pe
vremea aceea, era metropola mondială a pedagogiei”. Mai apoi,
acelaşi mare pedagog şi artizan al Universităţii din Cluj, unde a
fost şi profesor, s-a îndreptat spre Heidelberg, atras nu de „faima
lui de vechi oraş studenţesc cu tradiţii de idile şi de farmec unic, ci
de faima a doi profesori”, Wilhelm Windelband (de istoria
filosofiei) şi Ernst Troeltsch (teolog)421. Iar un traseu asemăntător a
avut şi Vladimir Ghidionescu, devenit profesor de pedagogie la
Cluj şi fondator al unui excelent Laborator de pedagogie
I. Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977, p. 28-69. Pentru o mai scurtă
călătorie în Germania, înainte de primul război, vezi vol. I, p. 220-231.
420 Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités allemandes
du XIXe siècle, în „Histoire de l’Éducation”, Paris, no. 62/1994 (număr special sub
titlul Les universités germaniques. XIXe-XXe siècles, sub direcţia lui Ch. Charle), p. 5573.
421 O. Ghibu, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, ed. Nadia Nicolescu, Cluj, Ed.
Dacia, 1981, p. 131; în general, pentru Gemania vezi p. 169-185.
419
236
experimentală şi pedologie, primul din spaţiul românesc. Aşadar,
punerea în lucru a învăţământului specializat de iniţiere în
metodele de cercetare a fost un mijloc de atragere a studenţilor
celor mai mobili şi mai motivaţi. La toate acestea, cum s-a sugerat
deja, la sfârşitul sec. XIX s-au adăugat şi argumentele utilitariste în
funcţie de competiţia economică şi culturală internaţională.
Pe de altă parte, mulţi din călători fiind aspiranţi la poziţia
de profesor universitar, sau aflându-se într-o poziţie de
„aşteptare”, au consacrat o parte din însemările lor situaţiei
corpului didactic. Ceea ce impresionează mai mult pe români este
poziţia socială pe care o aveau universitarii germani, poziţie ce le
conferea privilegiul de a fi foarte prolifici din punct de vedere
editorial, facilitându-le astfel şansa hegemoniei culturale. De aceea,
Iorgu Iordan considera „necesare unele explicaţii pentru
cunoaşterea sistemului de organizare a învăţământului superior
german, dar, şi, lucru mai important, pentru întelegerea calităţilor
acestui sistem, care a dat de-a lungul timpului rezultate
extraordinare”,
impresionându-l
mai
ales
„libertatea
422
academică” , în alegerea cursurilor şi a profesorilor; în cooptarea
şi salarizarea acestora după valoare etc. „Nu-i de mirare că fiecare
universitate germană – afirma Iorgu Iordan –, indiferent de
vechimea ei şi de importanţa statului unde se găsea, avea, printre
membrii corpului ei didactic, două sau trei somităţi pe plan
mondial”; „Noi românii, deşi am organizat învăţământul, de toate
gradele, după modelul francez, am imitat pe germani în ce priveşte
salarizarea profesorilor”423. În 1909, Ion Andrieşescu – viitor
profesor de preistorie la Bucureşti – îi oferea lui Vasile Bogrea o
veritabilă analiză comparativă între diversele centre universitare
germane, cu reflecţii amare în ce priveşte starea instituţiilor
similare din ţară. Referindu-se la Berlin, de exemplu, uimirea sa e
fără reţineri: „Mijloacele materiale nu picură, curg, şi nu se cruţă
422
423
Iorgu Iordan, Op.cit., II, p. 36-37.
Ibidem, p. 37.
237
banul când e vorba de şcoli şi cultură, mai ales că pentru prusaci e
o chestie de ambiţie a completa Universităţii puţinătatea anilor
vechimei cu bogăţia mijloacelor culturale – e drept, fără pereche.
Astfel, se ridică Universitatea cea nouă din Berlin deasupra tuturor
celorlalte, care se mândresc că au apucat veacul de mijloc”. Este
impresionat îndeosebi de biblioteca din Berlin, pe care o consideră
„unică în lume”: „nu e carte şi nu e colecţie veche sau nouă care
dacă nu e în bibliotecă, ceea ce se întâmplă rar să nu fie, [este]
căutată la toate bibliotecile germane şi adusă celui ce a cerut-o [...].
E o organizaţie model, care explică conştiinciozitatea până şi a
celor mai mediocre cercetări ale nemţilor”424. În acelaşi registru se
înscriu şi descrierile lui Ion A. Rădulescu-Pogoneanu făcute
mentorului său din ţară, Titu Maiorescu, atunci când se opreşte la
Berlin şi Leipzig425.
Ceea ce a entuziasmat cu adevărat pe intelectualii români a
fost libertatea de care se bucurau studenţii. Ea constituia o ruptură
de cutumele învăţământului secundar şi pregătea într-adevăr
pentru autonomia vieţii adulte. Autorii noştri sunt seduşi de
sociabilitatea juvenilă intensă, de Korps sau Burschenschaften, care
întreţin uzajele aristocratice ale duelurilor sau beţiilor colective.
„Pe vremea aceea, în Germania – rememora C. Rădulescu-Motru –,
întreaga viaţă studenţească era organizată în corporaţii. Unele
aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul şi
menţineau în veacul al XIX-lea o mentalitate perimată. Totuşi
aceste organizaţii îşi aveau importanţa lor, căci nivelau diferenţele
dintre clasele sociale, punând pe nobili în directă legatură cu
intelectualii de origine burgheză sau proletară”426. Totul se
petrecea după o tipologie îndelung exersată şi care făcea deliciul
Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 66-67. Vezi
şi scrisoarea lui Andrieşescu către N. Iorga, din 29 iulie 1909, despre jubileul de 500
ani a Universităţii din Leipzig (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, X,
Bucureşti, 1940, p. 17).
425 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 406-419.
426 C. Radulescu-Motru, Marturisiri, p. 27.
424
238
mai tuturor tinerilor. Aflat la Heidelberg, de pildă, acelaşi autor
redă circumstanţele „iniţierii” în viaţa studenţească prusacă,
circumstanţe descrise de mulţi alţi intelectuali români, evident cu
mai multă sau mai puţină pudicitate: „Timp de trei luni, cât am
stat aici, mi-am primit botezul de comiliton, după cel mai strict
ritual. Nopţi petrecute cu cântece şi băutură de bere; excursii pe
râul Neckar (...); serbări de tot felul la vechiul castel şi prin
localităţile învecinate; o viaţă – cu un cuvânt – de pierde-vară, dar
o viaţă nu lăsată la voia mea liberă, ci regulată ca un ceasornic de
canonul Burschenschaftului”427. Nici Iorgu Iordan, în timpul
sejurului său la Bonn, nu a renunţat la bucuriile oferite de
corporaţiile studenţeşti, însă de altă natură, este adevărat, pe care
le descrie în aceleaşi Memorii, când se referă, de pildă, la
sărbătoarea Rusaliilor (in germ. Pfingsten) şi plăcerea de a petrece
în grup; „cele două semestre de «studenţie» la Bonn – conchide el –
au fost, dacă judec bine, extraordinar de rodnice în ce priveşte
dezvoltarea mea profesională”428. De altfel, Vasile Pârvan, cu tot
temperamentul său auster şi predispus mai mult la studiu decât la
activităţile extrauniversitare, surprinde o sumă de trăsături de
caracter ale poporului german pornind de la felul în care acesta îşi
petrece timpul liber, evident, cu referiri critice la situaţia din ţară şi
concluzionând că „disciplina intelectuală şi morală a unui popor
poate să-i producă petreceri şi bucurii de cel mai înalt grad chiar
când acestui popor îi lipseşte voiciunea popoarelor sudice şi
scânteia de geniu intensiv a orientului”429.
Într-o atare atmosferă este explicabilă „pierzania” unora
din studioşii români, cu mai multă aplecare pentru mediile boeme
şi incapabili de a-şi înfrâna multe din pornirile juvenile. Aflat
pentru specializare la Göttingen, între 1921-1924, matematicianul
Dan Barbilian (cunoscut mai degrabă sub pseudonimul de poet,
Ibidem, p. 44.
I. Iordan, Op.cit., p. 51.
429 V. Pârvan, Sărbători şi petreceri, în „Voinţa naţională”, XXXIII, 1905, nr. 5983, p. 1;
nr. 5984, p. 1-2 (semnat V. Andrei); pentru citat vezi nr. 5983.
427
428
239
Ion Barbu) face în mod evident figură aparte. Intră într-o
corporaţie „flamandă”, se simte excelent, nu-şi refuză aproape
nimic din plăcerile cotidiene, călătoreşte în multe părţi ale
Germaniei (Vergnügungsreise), duce o viaţă prea puţin studenţescausteră, ci dimpotriva, chiar aventuroasă, de la nenumărate
complicaţii cu femei doritoare a deveni soţii până la aventuri cu
prostituate, participă la beţii teribile şi consum de droguri etc, etc.
Deşi se afla într-un mediu cât se poate de propice studiului, într-o
universitate care reunea o extraordinar de mare varietate de
studenţi de diverse etnii (danezi, finlandezi, norvegiei, suedezi,
ruşi etc), el este mereu un nemulţumit. Dă vina pe mediul
academic de acolo şi vrea să plece la Bonn pentru că „Göttingenul
e o glorie uzurpată lui însuşi”, nemaifiind cel „de altădată, de
acum 60-70 de ani când profesau Riemann, Minkowsky, Gauss.
Acum e în plin declin”430. Deşi nu-şi va lua atunci şi acolo
doctoratul pentru care a fost trimis din ţară – „Ce-mi trebuie mie
doctorat şi Göttingen şi diplome!”, spune el considerând că
„abuzul de abstracţiune” dezumanizează431 –, va deveni mai apoi
unul din străluciţii profesori ai Universităţii din Bucureşti, într-un
domeniu cu adevărat novator. A rămas însă, în urma acestui sejur
prin Germania, o excelentă corespondenţă cu diverşi interlocutori
din ţară, o frescă aproape unică în ceea ce priveşte viaţa şi mediul
academic de acolo în anii de după prima conflagraţie mondială432.
Sunt acestea doar câteva ipostaze ale manierei în care a fost
receptat memorialistic şi jurnalier spaţiul german, sub raportul
contribuţiei lui la formarea elitei intelectuale româneşti. Fără să
acoperim aici întreaga gamă de direcţii susceptibile a fi investigate
pe această temă, dar asociindu-se o sumă de alte asemenea
Ion Barbu în corespondenţă, I, ed. Gerda Barbilian şi Nicolae Scurtu, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1982, p. 21.
431 Gerda Barbu, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Cartea Românească, 1979, p. 108
(scrisoare către tatăl său din 27 iulie 1922).
432 Vezi, în mod deosebit, corespondenţa cu Tudor Vianu (nota 41).
430
240
anchete433, se impune aproape de la sine concluzia că frecventarea
universităţilor germane a avut indiscutabil efecte intelectuale
remarcabile asupra culturii ştiinţifice de la finele sec. XIX şi din
întreg sec. XX.
433 Avem în vedere studiile Elenei Siupiur, sintetizate în Die deutschen Universitäten
und die Bildung der Intelligenz in Rumänien und den Ländern Südosteuropas im 19.
Jahrhundert, in „New Europe College. Yearbook 1994-1995, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1998, p. 213-246.
241
242
GENEZA A DOUĂ UNIVERSITĂŢI
ÎN CLUJUL MULTICULTURAL (1944-1945)
Instituţie cu o reală putere socială şi spirituală, ce
pregăteşte intelectuali profesionişti, Universitatea constituie un
câmp de investigaţie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai
tuturor aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui
definită nu numai prin referinţa la câteva tipuri organizatorice
ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage şi prin funcţiile
ce le îndeplineşte în cadrul societăţii434. Din această perspectivă,
opţiunea pentru un anume centru de învăţământ superior şi branşa
de studii, stabilirea unei tipologii în ceea ce priveşte conduita
profesională, pe baza unor variabile socio-istorice (etnie,
confesiune, categorie socială, origine geografică, vârstă etc), ar
trebui să constituie elemente privilegiate de analiză.
O atare anchetă ar putea fi cu atât mai sugestivă pentru
spaţiul intra-carpatic care, prin destinul istoriei, a cunoscut nu
numai pluralismul etnic şi confesional, dar şi fluctuaţii de tutelă
politico-statală. S-ar pune astfel mai multă rigoare în toate acele
încheieri, formulate ambiguu uneori, dar care se văd însă anulate
imediat în practica infra-istoriei, încheieri ce pot fi sintetizate în
ideea că atât în perioada 1872-1918, cât şi între 1919-1944 la
Universitatea din Cluj s-a practicat discriminarea etnică şi
confesională, instituţia fiind un instrument eficace de asimilare fie
434 Vezi Lucian Nastasă, Universitate şi elite. Repere bibliografice, în „Xenopoliana”, IV,
1996, p. 172-177.
243
pentru maghiari – în cazul primei etape –, fie pentru români – în
cazul celei de-a doua. Dincolo de toate acestea, o realitate rămâne
însă indiscutabilă, şi anume că educaţia (îndeosebi învăţământul
instituţionalizat) a constituit una din strategiile majore de
gestionare a identităţii oricărei etnii. În acest context,
transformările pe care le-a suferit câmpul intelectual, începând cu a
doua jumătate a sec. XIX şi până în anii când în acest spaţiu s-a
instaurat regimul comunist, au făcut ca filiera studiilor superioare
să devină cea mai importantă pârghie de accedere în rândul
elitelor, îndeosebi pentru minorităţile etnice şi confesionale ce
căutau astfel să compenseze dezavantajele iniţiale.
Multă vreme de la înfiinţare, Universitatea din Cluj a fost
privită ca o instituţie cu funcţii minore în cadrul Imperiului
Austro-Ungar, un stabiliment provincial, menit a satisface doar
exigenţe de interes regional prin distribuirea diplomelor de bază în
materiile didactice (litere, filosofie, matematică, ştiinţe naturale,
geografie) şi pentru profesiile liberale (drept, medicină şi
farmacie). Faptul s-a datorat, în mod evident, mai ales puternicei
concurenţe exercitată pe plan intern de Universităţile din
Budapesta şi Viena, dar şi de cele apusene435 care, printre altele, au
435 În acest sens vezi studiile lui Victor Karady, Assimilation and schooling: National
and denominational minorities in the Universities of Budapest around 1900, în vol.
Hungary and European Civilization, ed. Gy. Ránki (ed.), assistant editor A. Pók,
Bloomington, Indiana U.P., 1989; Funktionswandel der österreichischen Hochschulen in
der Ausbildung der ungarischen Fachintelligenz vor und nach dem ersten Weltkrieg, în vol.
Sozialstruktur und Bildungswesen in Mitteleuropa im 19. und 20. Jahrhundert,
herausgegeben von V. Karady, W. Mitter, Köln/Wien, Böhlau Verlag, 1990, p. 177191; Mobilité differentielle et modernisation: études de cas sur les publics universitaires et
leurs carrieres en Hongrie au XIXe et XXe siècles, în vol. Sozialer Raum und akademische
Kulturen. Studien zur europäischen Hochschul- und Wissenschaftsgeschichte im 19. und
20. Jahrhundert, herausgegeben von J. Schriewer, E. Keiner, Ch. Charle, Frankfurt am
M., Berlin, Peter Lang Verlag, 1993, p. 373-378; De la métropole académique à
l’université de province. Note sur la place de Vienne dans le marché international des études
supérieures (1880-1938), în „Revue germanique internationale”, 1/1994, p. 221-242;
Social Mobility, Reproduction and Qualitative Schooling differentials in Ancien Régime
Hungary, în „Central European University. History Department Yearbook 19941995”, Budapest, 1995, p. 133-156 ş.a.
244
servit drept model pentru organizarea instituţiei nou create la Cluj
în 1872. Nu întâmplător, universităţile din diversele capitale
europene au cunoscut o mare concentrare de studenţi originari din
Transilvania (indiferent de etnie), întotdeauna metropola
constituind un puternic punct de atracţie pentru provinciali436. Pe
de altă parte, trecerea printr-un atare stabiliment era considerată ca
un indice de calitate, de bună pregătire profesională, prin care se
spera accesul la veritabila elită socială. Când Axente Banciu a
trebuit să opteze pentru o instituţie de învăţământ superior,
„singura hotărâre definitivă pe care o luasem – afirmă în
memoriile sale – era de a nu mă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi
dădeam seama că alt orizont sufletesc ţi se deschide într-un oraş
mare, decât într-unul de-a doua sau a treia mână”437.
Treptat însă, îndeosebi în deceniul de până la primul
război mondial, Clujul a devenit într-adevăr de „interes naţional”,
prin producţia inflaţionistă de diplome mai ales în cadrul facultăţii
de drept şi ştiinţe de stat şi ca loc de concentrare a studenţilor mai
Un eşantion din aceste contingente la Bremzay Géza, Lista transilvănenilor,
bănăţenilor, bucovinenilor, moldovenilor, muntenilor şi macedonenilor, promovaţi doctori la
Facultatea de medicină din Târnavia şi Budapesta de la înfiinţarea ei pînă la 1894-95, Cluj,
Tip. Orient, 1938; D. C. Amzar, Studenţi români în străinătate. Date şi interpretări
statistice, în „Cercetări literare”, IV, 1941, p. 215-240 (pentru Berlin); V, 1943, p. 21-39
(pentru Leipzig); S. Mândruţ, Rumänische Studenten aus Siebenbürgen an Universitäten
Osterreich-Ungarns und Deutschlands, 1897-1898, în „Ungarn Jahrbuch”, XX, 1992, p.
171-180; idem, Die Rumänische Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918.
Allgemeine Betrachtungen, în „Revue roumaine d’histoire”, XXXV, 1995, 1-2, p. 97107; László Szögi, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850,
Budapest-Szeged, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 1994; Miklós Szabó,
László Szögi, Az erdélyiek külföldi egyetemjárása a XVIII.században és a XIX.század elsô
felében, în Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára, Kolozsvár, 1996, p.
470-483; László Szögi, Új utakon nyugat felé...Hagyományok és változások az újkori
magyar egyetemjárásban (1789-1919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”,
Budapest, VII-VIII, 1997, p. 327-380; C. Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii
româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj, Presa Universitară
modernă, 2000.
437 Axente Banciu, Vălul amintirilor, ed. S. Mândruţ, A. A. Rusu, Cluj, Presa
Universitară, 1998, p. 177.
436
245
puţin ambiţioşi, proveniţi nu numai din Transilvania, dar şi din
regiuni mai îndepărtate ale Ungariei. Analiza transferului de
studenţi de la Universitatea din Budapesta la cea din Cluj, de
exemplu, dar a căror localitate de naştere sau de rezidenţă nu
justifică aceasta, şi studiul comparativ al succeselor şcolare (în
învăţământul secundar şi superior) sunt doar două elemente ce pot
confirma afirmaţia de mai sus. De altfel, în epocă, István Apáthy
(rector al Universităţii clujene) afirma în broşura sa Despre nevoile
Universităţii nostre şi remedierea lor (1912) că instituţia ce o
reprezenta devenise „o fabrică orientală de diplome pentru
întreaga Ungarie”; „Toţi grandomanii neisprăviţi, care nu-şi pot
obţine prin muncă ştiinţifică un titlu universitar la Budapesta, se
refugiază la Cluj unde, cu mijloace din cele mai curioase, ajung
doctori în drept, în filosofie”438. Iar faptul acesta este lesne de
surprins în statisticile universitare, facultatea de drept din Cluj, de
pildă, distribuind de 2-3 ori mai multe diplome decât în metropolă:
în 1905 – 837 la Cluj, 281 la Budapesta; în 1907 – 757 la Cluj, 340 la
Budapesta439, ceea ce a dus la o devalorizare a titlurilor şi studiilor
universitare juridice, şi nu numai, la o discreditare academică a
acestei instituţii transilvane.
Cu toate acestea, universitatea clujeană a jucat şi ea un rol
major în formarea elitelor intelectuale, iar o bună măsură a acestui
fenomen nu poate fi surprinsă fără temeinice anchete socio-istorice,
având ca sursă fondurile arhivistice ale acestui stabiliment440.
Analiza este tentantă în primul rând prin faptul că toate sursele de
bază se află la Cluj, în formă aproape completă, şi constituie un
unicat în peisajul ştiinţific maghiar: este singura arhivă a unei
438 Apud O. Ghibu, La a douăzecea aniversare a Universităţii Daciei Superioare, Cluj,
1939, p. 22.
439 Cf. A. Ladányi, A magyarországi felsôoktatás a dualizmus kora második felében,
Budapest, 1969, p. 74.
440 O asemenea lucrare, de mare acribie, este aproape finalizată de Zoltán Palfi,
asistent la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din Cluj, ca teză de
doctorat elaborată sub coordonarea lui Victor Karady, la Universitatea Central
Europeană din Budapesta.
246
universităţi maghiare ce se păstrează în întregime (pentru epoca de
până la 1918), cea a universităţii din Budapesta – de pildă – fiind în
mare parte pierdută prin vitregia evenimentelor prin care a trecut
metropola (primul şi al doilea război mondial, revolta din 1956).
Sfârşitul primului război mondial, ce a adus României, în
plan statal, realizarea dezideratului de unitate naţională, a
însemnat şi pentru Universitatea clujeană o schimbare majoră.
Devenind românească, Universitatea nu începea nimic de la capăt
sub aspectul infrastructurii, moştenind de la vechea instituţie
aproape totul: sediul central, clădirile diverselor facultăţi şi clinici
excelent dotate pentru vremea aceea, o impresionantă bibliotecă,
cămine şi cantine studenţeşti etc, mai puţin profesorii, cea mai
mare parte a lor mutându-se la recent înfiinţata Universitate din
Szeged, iar cei care au rămas la Cluj treptat vor părăsi instituţia
prin scoatere la pensie sau vor ocupa mereu poziţii secundare în
ierarhia universitară.
Evoluţia ulterioară a Universităţii a avut loc în strânsă
legătură cu realităţile etno-demografice ale spaţiului intracarpatic,
care aducea cu sine specificităţi greu de armonizat cu cele ale
Vechiului Regat, ceea ce a impus la nivelul factorilor politici de
decizie, şi nu numai, necesitatea regândirii „domeniului naţional”,
elaborarea unor strategii de integrare într-un spaţiu statal unitar,
românesc. Problema alterităţii a devenit una din preocupările
obsedante, evoluând în strânsă legătură cu teoria dominării sociale,
conform căreia minorităţile etnice trebuie să suporte o triplă
alienare: politică, economică şi culturală. Deşi nu a existat în
perioada interbelică o legislaţie restrictivă, care să blocheze
mobilitatea socială a minoritarilor, România a fost unul din acele
state guvernate de elitele naţionale şi în care funcţiile publice au
rămas mai mult sau mai puţin închise non-românilor. În acest
context, de blocare „obscură”, imperceptibilă prin articole de lege,
minoritarii au pus în lucru o serie de mecanisme compensatorii
care le-au oferit şanse acolo unde concurenţa autohtonilor era mai
slabă, aceştia din urmă preferând „pieţele” deja rezervate lor,
247
precum administraţia publică, armată, învăţământ. Din acest
motiv, prezenţa minoritarilor la Universitatea din Cluj este vizibilă
îndeosebi la acele facultăţi care ar fi putut oferi după finalizarea
studiilor şanse de realizare profesională, fără a intra prea mult în
competiţie cu tinerii români.
Pe de altă parte, spre deosebire de celelalte două instituţii
provinciale – din Iaşi şi Cernăuţi, care au fost un fel de antecamere
pentru cea de la Bucureşti –, Universitatea de la Cluj a făcut figură
aparte prin calitatea învăţământului, bucurându-se de un corp
învăţat de excepţie şi dotări la nivelul stabilimentelor occidentale.
Este şi motivul pentru care viaţa ştiinţifică de aici s-a impus la
nivel nu doar naţional, făcând o puternică concurenţă Universităţii
din capitală, prin mecanisme pe care lucrarea lui Vasile Puşcaş,
Universitate, societate, modernizare, le-a evidenţiat în multe din
detalii441.
Evenimentele de la începutul celui de-al doilea război
mondial, sancţionate prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940,
au făcut ca pentru o vreme de patru ani Universitatea din Cluj să
devină din nou maghiară, în vreme ce instituţia românească îşi va
continua activitatea în principal la Sibiu, iar secţiile tehnice la
Timişoara.
Sfârşitul conflagraţiei a adus cu sine probleme complexe
pentru viitorul României. Deşi legitimaţi de primatul actului de la
23 august 1944, vizavi de Ungaria, guvernanţii români s-au aflat
până la hotărârile finale ale Tratatului de Pace de la Paris sub
spectrul nesiguranţei în ceea ce priveşte viitorul Transilvaniei.
Exista temerea că Uniunea Sovietică vedea Ungaria ca o ţară mult
mai sigură în ceea ce priveşte instaurarea regimului comunist, fapt
pentru care se impuneau strategii menite să aducă recunoaşterea
Transilvaniei ca parte componentă a României, iar din
multitudinea acestora două au fost fundamentale: obedienţa dusă
Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică
a Universităţii din Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1995.
441
248
la extrem a comuniştilor români faţă de Uniunea Sovietică şi
oferirea garanţiei că aici s-a instaurat un regim sigur orientat spre
URSS; măsuri veridice de protecţie a minorităţilor, prin înlăturarea
oricărui tip de discriminare pe principii etnice.
În acest context, problema funcţionării şi pe mai departe a
universităţii maghiare la Cluj intra în competiţie cu necesitatea
revenirii universităţii româneşti în acelaşi important centru urban
transilvan. Factorii de decizie ai instituţiei temporar mutată la
Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea în localurile pe care le deţinuse în
perioada interbelică, iar pentru a îndepărta orice concurenţă
sugerau mutarea universităţii maghiare la Târgu Mureş, în vreme
ce conducerea acesteia din urmă se opunea oricărei iniţiative de
acest gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile nu erau uşor
de luat, pentru a menaja susceptibilităţi şi de o parte, şi de alta.
Finalmente, prin două Decrete Regale promulgate la 29 mai 1945,
se consfinţea funcţionarea la Cluj a două universităţi distincte, una
de limbă maghiară442, iar cealaltă de limbă română. În aceste
împrejurări, la 11 februarie 1946, Universitatea maghiară şi-a
deschis oficial porţile concomitent la Cluj şi Târgu Mureş (unde va
Decret promulgat în baza hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 817/1945 şi
publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 119 din 29 mai 1945, p. 4423-4424. Problema
universităţii maghiare s-a pus încă din ianuarie 1945, când prefectul de Cluj, Vasile
Pogăceanu, printr-o ordonanţă, permitea înfiinţarea în acest oraş a două universităţi
(română şi maghiară). În legătură cu această decizie, senatul universităţii româneşti
de la Sibiu a publicat o Moţiune, prin care se cerea ca universitatea maghiară să
funcţioneze într-o altă localitate, unde populaţia de această etnie este compactă.
Pentru ordonanţa lui Pogăceanu, vezi „Tribuna Ardealului”, VI, 1945, nr. 1214 (23
ian.), p. 3, iar o versiune maghiară din „Világosság” în vol. A Kolozsvári Magyar
Egyetem 1945-ben, ed. Béla Barabás şi Rudolf Joó, Budapest, Magyarságkutató
Intézet, 1990, p. 47-49, şi Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949, vol. I, ed. Lázok János şi
Vincze Gábor, Marosvásárhely, Custos Kiadó, 1995, p. 142-145. Asupra acestei
instituţii vezi şi Árpád Antal, Dokumentumok a Bolyai Tudományegyetem első éveiből, în
„Korunk”, VIII, 1997, nr. 4, p. 127-133; Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949, vol. II, ed.
János Lázok şi Gábor Vincze, Marosvásárhely, Ed. Mentor, 1998; Gábor Vincze,
Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni
történetéből, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 1999, p. 225-262.
442
249
funcţiona Facultatea de medicină şi de farmacie), sub numele de
„János Bolyai", alături de cea românească, sub numele de „Victor
Babeş”, ce vor dăinui în această postură până în 1959, când, în
împrejurări ce vor fi în curând descrise într-un volum distinct443, se
vor unifica sub titulatura: „Universitatea Babeş-Bolyai”.
Pentru a îmbogăţi partea documentară relativă la etapele
care au dus la coexistenţa a două universităţi la Cluj, publicăm mai
jos – complementar la ceea ce deja s-a tipărit într-un volum
anterior444 – câteva mărturii menite să evidenţieze problemele
complexe care au stat în faţa factorilor de decizie din epocă,
completând astfel gama de surse deja existente cu câteva aspecte
inedite.
443 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968),
ed. A. Andreescu, L. Nastasă şi A. Varga, în curs de apariţie la Cluj, sub egida
„Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală.
444 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955),
ed. A. Andreescu, L. Nastasă şi A. Varga, Cluj, Ed. CRDE, 2002, 920 p.
250
1
România
octombrie 1944
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor
Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu
Nr. 2242/1944
Sibiu, 13
DECIZIE
Noi, Iuliu Haţieganu, Rectorul Universităţii ”Regele
Ferdinand I” din Cluj,
Având în vedere împuternicirea dată nouă de dl. general
de Corp de Armată I. Boiţeanu, Ministrul Culturii Naţionale şi al
Cultelor prin adresele nr. 13.248 din 22 septembrie şi 137.125 din 4
octombrie 1944, prin care suntem autorizaţi a constitui Comisia
pentru luarea în primire a patrimoniului Universităţii din Cluj şi a
instituţiunilor anexe,
Având în vedere delegaţia dată pe cale telefonică în ziua
de 12 octombrie1944, prin decan A. Ionaşcu, de către Înaltul
Comisar al Transilvaniei, dr. Ionel Pop, de a lua în primire
neîntârziat Universitatea din Clujul eliberat, cu toate instituţiile şi
bunurile ei,
Având în vedere încheierile Senatului Universitar din 30
august şi 26 septembrie1944,
Decidem
251
Art. I. Se deleagă, pentru luarea în primire a Universităţii din
Clujul eliberat şi a tuturor instituţiunilor şi bunurilor Universităţii, o
comisiune compusă din domnii: decan A. Ionaşcu, decan D. D. Roşca,
profesor C. Tătaru, profesor A. Procopovici, profesor A. Pop, profesor T.
Moraru, director I. Muşlea şi secretar general, I. A. Vătăşescu, sub
preşedinţia subsemnatului.
Art.II. Luarea în primire şi inventarierea tuturor bunurilor
se va face de către domnii membri din comisie, asistaţi de
funcţionari administrativi, prin împărţirea atribuţiilor după cum
urmează:
a) Dl. rector Iuliu Haţieganu, asistat de dl. secretar general
I. A. Vătăşescu, pentru Rectorat şi serviciile anexe.
b) Dl. decan A. Ionaşcu, asistat de dl. secretar general I. A.
Vătăşescu şi de dl. administrator Cioacă, pentru Colegiul
Academic, căminele şi cantinele studenţeşti, iar asistat de dl.
secretar Oprişor pentru Facultatea de Drept.
c) Dl. decan Roşca şi dl. profesor Procopovici, asistaţi de dl.
secretar Gh. Vătăşescu, pentru Facultatea de Litere şi toate
institutele şi muzeele aparţinătoare.
d) Dl. profesor C. Tătaru şi Alexandru Pop, asistaţi de d-nii
secretar Ştefan I. Buzilă şi Nicolae Maier, pentru Fac. de Medicină
(clinicile şi institutele).
e) Dl. profesor T. Morariu, asistat de dl. Căliman, pentru
Fac. de Ştiinţe şi toate institutele şi laboratoarele aparţinătoare.
f) Dl. director I. Muşlea, asistat de G. Căliman, pentru
Biblioteca Universităţii.
g) Dl. ad-tor general I. Ruja, subinginer T. Pop, asistaţi de
mecanici şi oameni de serviciu, precum şi dl. translator Visarion
Butuc, vor avea însărcinări speciale ce le va delega comisia.
Art. III. Toate chestiunile în legătură cu luarea în primire,
de inventarierea şi organizarea pazei edificiilor şi a bunurilor
Universităţii sunt de competenţa comisiei instituită prin art. I., în
care scop comisia este îndrituită a lua orice măsură, a interveni la
252
autorităţile competente şi a da delegaţiuni atât personalului
Universităţii, cât şi persoanelor din afară de Universitate.
Art. IV. În lipsa rectorului, atribuţiunile sale vor fi
exercitate de dl. decan A. Ionaşcu, în ce priveşte clădirea centrală
cu anexele ei, Colegiul Academic, căminele şi cantinele; dl.
profesor C. Tătaru în ce priveşte clinicile universitare şi institutele
Facultăţii de Medicină; dl. profesor A. Procopovici în ce priveşte
institutele Facultăţii de Litere; dl. profesor T. Moraru în ceea ce
priveşte institutele şi laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe. În caz de
lipsă a unora din profesorii membri ai comisiei, atribuţiunile
respective vor fi exercitate de profesorul sau funcţionarul
administrativ delegat de restul membrilor din comisiune.
Art.V. După luarea în primire şi inventarierea tuturor
edificiilor şi bunurilor, comisiunea instituită la art. I va da delegaţii
pentru pază funcţionarilor administrativi care însoţesc comisia sau
autorităţilor ori persoanelor competente din Cluj, după aprecierea
comisiei.
Art.VI. Membrii comisiei şi funcţionarii delegaţi pe lângă
comisie vor fi retribuiţi cu diurne legale majorate cu o cotă ce se va
stabili ulterior.
Rector
I. Haţieganu
Secretar General
I. A. Vătăşescu
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.85)
253
2
România
Sibiu, 17 octombrie 1944
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor
Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu
Înaltului Comisar al Guvernului pentru Transilvania445
Am onoarea a vă face un scurt raport asupra misiunii date
de domnia voastră pe cale telefonică, recepţionată şi transmisă mie
de domnul decan al Facultăţii de Drept, profesor Aurelian Ionaşcu,
în seara zilei de 11 octombrie 1944.
În dimineaţa zilei de 13 octombrie m-am deplasat la Cluj
însoţit de domnii profesori Aurelian Ionaşcu, Coriolan Tătaru,
Alexandru Pop, Gheorghe Procopovici446, T. Morariu,
reprezentând cele patru facultăţi, precum şi de secretarul general
al Universităţii, Vătăşescu, administratorul general Ruja, precum şi
de un personal tehnic şi administrativ în număr de vreo 20
persoane.
La ora 15 după un drum anevoios de 5 ore, în ziua 13
octombrie am intrat în oraşul Cluj – Universitatea fiind prima
instituţie care a intrat imediat după sosirea Comisarului
445 Prin Legea nr. 487 din 10 octombrie 1944, s-a înfiinţat „Comisariatul pentru
administrarea Transilvaniei eliberate”, care trebuia să reprezinte guvernul român în
aceste teritorii (cf. Colecţia de legi şi regulamente, t. XII, 1944, 1-31 octombrie,
Bucureşti, 1945, p. 16-17). În funcţia de înalt comisar a fost numit Ionel Pop,
membru de seamă al Partidului Naţional-Ţărănesc. Acest organism însă nu şi-a
putut exercita autoritatea la Cluj, întrucât regiunea a intrat sub administraţia
militară sovietică, până la 13 martie 1945. Pentru acest aspect vezi I. S. Nistor,
Constituirea şi activitatea Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate
(octombrie 1944-martie 1945), în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie ClujNapoca”, XXVI, 1983-1984, p. 491-498.
446 De fapt Alexandru Procopovici.
254
guvernului, în baza armistiţiului, Ilie Lazăr447 –, precum şi un
număr de vreo 100-150 jandarmi de front. Nici comenduirea pieţii,
nici poliţia nu sosiră încă. După o vizită scurtă la Episcopul Hossu,
o scurtă revistă a oraşului şi o înţelegere cu domnul comisar Ilie
Lazăr, deodată cu întunericul ne-am retras stabilind prima şedinţă
a comisiei de luare în primire pentru ziua de 15 octombrie, ora
7.30, în localul „Albinei”.
În ziua de 14 octombrie 1944, ora 7.30, s-a ţinut prima
şedinţă, în care s-a discutat procedeul de luare în primire a
Universităţii. Şedinţa a fost prezidată de dl. comisar al guvernului
Ilie Lazăr. În această şedinţă s-au adus speciale mulţumiri d-lui dr.
Liviu Pop, d-lui dr. Liviu Telie, pentru munca deosebită depusă în
păstrarea zestrei Universităţii, precum şi domnului med. colonel
dr. Ursu care, intrând cu primii ostaşi în Cluj, cea mai mare grijă a
lui a fost asigurarea pazei prin sentinele a clinicilor şi instituţiilor
universitare.
La ora 9 în cabinetul rectoral a decurs programul luării în
primire a Universităţii. După cuvântul domnului comisar al
guvernului, dr. Ilie Lazăr, care după ce a accentuat drepturile
noastre imprescriptibile asupra Universităţi, a rugat pe rectorul
fostei Universităţii maghiare, dr. Miskolczy448, să predea
Universitatea.
Dr. Miskolczy, rectorul fostei Universităţi maghiare
(ungureşte cu interpret, după ce franţuzeşte nu a fost în stare să
facă o propoziţie), a ţinut să comunice că au rămas la Cluj pentru a
păstra patrimoniul Universităţii – deşi recunoaşte că multe lucruri
au fost duse la Budapesta –, apoi au rămas ca să ia legături
culturale cu românimea. El neavând nici o însărcinare, nu poate să
predea – ia numai la cunoştinţă că Universitatea română, prin
rectorul ei, ia în primire Universitatea – şi nu poate să ne predea
Ilie Lazăr era comisarul politic al Armatei a 4-a.
Dezső Miskolczy (1894-1979), profesor la universităţile din Szeged, Cluj şi Târgu
Mureş, specialist în anatomia şi fiziologia sistemului nervos. Membru de onoare al
Academiei Române (1965) şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe.
447
448
255
nici cheile Universităţii. La aceasta am răspuns că iau act că au
rămas pentru a păstra patrimoniul Universităţii; iau act şi de
declaraţia că multe lucruri s-au dus la Budapesta.
Relativ la aceea, că au rămas aici ca să ia legătura culturală
cu românimea şi Universitatea română, am răspuns că timpul şi
modul reluării legăturilor culturale este în funcţie de noi şi nu de
ei. Universitatea maghiară, care în diverse lucrări ştiinţifice a
insultat neamul român, Universitatea maghiară, care de la catedră
a insultat neamul român – nu poate vorbi de reluarea legăturilor
culturale. Universitatea maghiară, care a eliminat limba
românească din uzul Universităţii, Universitatea maghiară a cărei
studenţi timp de 4 ani au brutalizat, batjocorit, insultat, bătut pe
studenţii români, Universitatea, a cărei studenţi au atacat sub
ocrotirea poliţiei teologii români449 – nu poate vorbi şi nu poate săşi aroge iniţiativa unor legături culturale. Universitatea maghiară,
care niciodată nu a protestat contra închiderii şcolilor, bisericilor
române, ba chiar a fost în fruntea propagandei de asuprire
culturală – nu poate avea nici cel mai mic drept de a începe o
legătură culturală.
449 Este vorba de evenimentele petrecute la Cluj la 4 martie 1944, când un grup de
studenţi maghiari au manifestat contra unui incident petrecut la Braşov, atacând
apoi Facultatea de Teologie greco-catolică, unde au spart geamuri şi au rănit mai
mulţi studenţi, de unde au pornit spre Catedrala Ortodoxă, spre a o devasta, fiind
însă opriţi de poliţie. (Cf. Arh. St. Cluj, Inspectoratul de Poliţie Cluj, dos. 477/ 1944, f.
7). Incidentul de la Braşov din 26 februarie 1944 a constat în următoarele: mai mulţi
membri ai consulatului maghiar din localitate şi câţiva reprezentanţi ai acestui grup
etnic serveau masa la un hotel. La un moment dat, jurnalistul Gavril Olteanu şi un
grup de indivizi au insultat pe maghiari, au ridicat scaune şi au lovit pe un
funcţionar al Consulatului şi un preot. Ştirea s-a aflat repede în Ardealul de Nord.
Guvernul maghiar însă a interzis comunicarea evenimentului în presă, dorind să
rezolve incidentul pe cale diplomatică. În ciuda măsurilor luate, ştirea a fost
publicată într-un ziar clujean, şi cu toate că autorităţile au ordonat confiscarea
tuturor exemplarelor, informaţia s-a răspândit. În semn de revoltă, în mod spontan
studenţii maghiari au declanşat manifestaţiile menţionate mai sus. Pentru
comunicatul oficial despre evenimentele de la Braşov vezi „Esti Lap”, Cluj, nr. 56
din 9 martie 1944.
256
După aceasta, s-a întocmit procesul verbal de luare în
primire, semnat de rectorul I. Haţieganu şi rectorul Miskolczy.
Acest proces-verbal o să am onoarea de a vi-l remite ulterior.
După aceasta, am procedat la luarea în primire a oficiilor,
institutelor şi a clinicilor. Luarea în primire este în curs. Pentru
rectorat, oficiile sale, colegiul academic, este încredinţat domnul
Vătăşescu, secretarul general al universităţii. Pentru Facultatea de
Drept domnul prof. Aurelian Ionaşcu. Pentru Facultatea de
Medicină domnul profesor Coriolan Tătaru. Pentru Facultatea de
Litere domnul profesor Procopovici. Pentru Facultatea de Ştiinţe,
domnul profesor Moraru. Domnii susmenţionaţi sunt însoţiţi în
această operaţie de personal tehnic.
În şedinţa din 14 octombrie 1944 s-a hotărât ca la toate
institutele, afară de personal de preluare, să se trimită imediat
personal permanent. În ziua de 15 octombrie 1944 au fost trimişi
pentru fiecare clinică şi institut 1-3 membri de fiecare institut, din
personalul ştiinţific, administrativ şi de serviciu. Această hotărâre
s-a văzut necesară pentru o mai bună pază a avutului universitar.
Aceasta este situaţia azi, în ziua de 16 octombrie 1944.
Deşi rolul meu cu ziua de azi s-a terminat – fiind numit
noul rector –, îmi ţin de datorie patriotică şi universitară să vă fac
unele constatări şi propuneri pe care le rezum pe scurt în
următoarele puncte.
1. Universitatea trebuie pusă în funcţie încă în anul acesta,
în curs de 4-6 săptămâni. Clujul de azi – prin rămânerea întregii
maghiarimi – este unguresc. Ungurii vor încerca să profite şi să
inducă în eroare armata sovietică, pentru a pune stăpânire pe
conducerea oraşului. Prea reiese din conversaţia avută cu rectorul
maghiar – şi din informaţiile primite la Cluj – că ungurii au deschis
Universitatea înainte de intrarea trupelor sovietice şi au vrut să o
continue a 3-4-a zi de ocupaţie, aşa încât, dacă eu nu executam
ordinul dvs. din 11 octombrie imediat, ne găseam în faţa unei
complicaţii serioase, deoarece comandantul rus le-ar fi dat dreptul
să continue cursurile.
257
2. Se impune ca toate autorităţile armatei să se mute la Cluj
în 5-6 săptămâni.
3. Oraşul să fie curăţit de ungurii veniţi din Ungaria, deci
şi de profesorii universitari – care nu trebuie toleraţi –, apoi
curăţire şi de ungurii care au avut anumite comportări ostile
neamului nostru.
4. Trebuie dată satisfacţie completă românilor rămaşi în
oraş, numindu-i în posturile care le merită după calificaţie, ba
poate ceva mai mult.
5. Înaltul Comisariat să-şi înceapă imediat funcţia sa.
6. Trebuie făcută o înţelegere cu conducerea sovietică, ca
oraşul Cluj să fie scutit de încartiruiri masive de trupe, tocmai
pentru a putea începe o viaţă spre normalizare.
Iată, Domnule Ministru, tot ceea ce am dorit să vă comunic
în legătură cu însărcinarea ce mi-aţi dat; această însărcinare pe
care am executat-o cu toată puterea sufletului meu, a fost pentru
mine o răsplată a muncii depuse cu abnegaţie şi cu iubire de neam
şi patrie – pentru Universitatea Clujului –, care în refugiul la Sibiu
a desemnat cele mai strălucite pagini ale activităţii sale creatoare, şi
în această operă de creaţie spirituală şi modesta mea persoană a
avut un rol.
O mare parte în reuşita acţiunii în primele zile de eliberare
se atribuie şi faptului că domnul general Ionescu, comandantul
Aviaţiei, ne-a pus la dispoziţie o maşină şi pe dl. Comandor Ionaş
şi pe dl. lt. col. Scriban. Ţin să remarc că tactul deosebit de preţios,
cunoaşterea perfectă nu numai a limbii ruseşti, dar şi a sufletului
rusesc, al d-lui lt. col. Scriban a contribuit decisiv ca permisiunea
de luare în primire să se dea cu multă complezanţă din partea
comandantului rusesc. Serviciile aduse în acele 2 zile de Cluj, ale dlui col. Scriban, sunt foarte preţioase, pentru care îi exprim şi pe
această cale mulţumirile mele deosebite.
Iuliu Haţieganu
258
N.B. Pentru ca să fiţi informaţi de perfidia profesorilor rămaşi, vă
alătur o copie a unui ordin al Ministerului de Instrucţie
Maghiar450..
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.86-87)
3
Comisia Aliată de Control din România
Bucureşti, 24 octombrie1944
Domnului Prim-Ministru Sănătescu
Domnule Prim-Ministru
Vă facem cunoscut că la Cluj (Transilvania) au sosit
funcţionarii Universităţii române: dl. profesor Ionescu Tătaru; dl.
Procopovici Moravira; dl. director al bibliotecii – Muşlea;
secretarul g-ral al Universităţii – Vătăşescu; comisarul politic din
Armata a 4-a Română – Ilie Lazăr.
Toate persoanele specificate s-au prezentat la Universitate
şi au provocat un scandal, alungând din Universitate învăţaţii şi
profesorii unguri, rupând pretutindeni inscripţiile ungureşti,
cartoane cu caracter didactic etc.
La data de 16 octombrie 1944 au pătruns forţat în
Universitate un grup de soldaţi români, precum şi persoane civile,
sosite din Sibiu, şi sub conducerea şefului Siguranţei Leontin Pop
450
În acelaşi fond, f. 84.
259
au provocat la Universitate o manifestaţie cu lozinca ”afară cu
ungurii din Universitate”.
Cei sosiţi au chemat pe directorul Universităţii Miskolczy
Dezső şi i-au propus să predea Universitatea, ameninţând,
totodată că „dacă nu pleci o să ne socotim cu tine”. Comisarul
politic Ilie Lazăr ameninţa: „Când va pleca din Cluj Armata Roşie
o să mă socotesc eu cu toţi”.
Faţă de cele de mai sus, cer să se oprească deîndată astfel
de fără de legi şi previn că noi nu vom tolera dezordinea în
Transilvania.
Locţiitorul Preşedintelui CAC din România
General Locot. Vinogradov, Şef de Stat Major al CAC
General Maior din Gardă: Vasiliev
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.78)
4
Declaraţie
Subsemnatul dr. Ilie Lazăr, în conformitate cu ordinul nr.
1654 din 21 septemvrie 1944 al Ministerului de Război, am fost
însărcinat de către Consliul de Miniştri să îndeplinesc funcţiunea
de consilier juridic de lângă Armata a IV-a operativă.
În această calitate m-am deplasat din ordinul domnului
general Avramescu, Comandantul Armatei a IV-a, însoţit de un
Batalion de Jandarmi comandat de către maiorul Mareş, de la
260
postul de comandă al armatei din Ocna Mureşului la Cluj, cu
scopul de a asigura viaţa şi avutul cetăţenilor.
În ziua de 12 octombrie 1944 am sosit cu Batalionul de
Jandarmi pe dealul Feleacului, unde am lăsat jandarmii, iar eu cu
maiorul Mareş, însoţit de patru jandarmi şi un translator, am mers
la comandamentul rus al oraşului cu scopul de a obţine
asentimentul Comandamentului pentru intrarea în oraş. Acest
asentiment ne-a fost dat, ba mai mult, la a doua întâlnire s-a căzut
de acord şi asupra compunerii patrulelor mixte. La cererea
domnului col. medic dr. Ursu, de comun acord cu comandantul
Batalionului, maiorul Mareş, s-au dat pentru clinici şi universitate
62 de santinele.
În dupămasa zilei de 12 octombrie 1944, a sosit delegaţia
prof. universitari de la Sibiu, în frunte cu dl. Iuliu Haţieganu,
pentru preluarea universităţii şi clinicilor. Am fost rugat de către
domnul Haţieganu să-i asist în calitatea ce aveam la preluarea
universităţii, ceea ce am acceptat şi imediat am căzut de acord ca în
dimineaţa zilei de 13 oct. a.c.,ora 7.30, să ne întâlnim în localul
Băncii „Albina”, pentru a cădea de acord asupra formalităţilor
preluării.
După această consfătuire, dl. Haţieganu a trimis cu o
maşină pe dl. dr.Tellea să-l aducă de acasă pe dl. dr. Miskolczy,
rectorul fostei universităţi, după cum le fusese înţelesul mai
înainte. Întreaga asistenţă de la „Albina” ne-am deplasat la
universitate, unde am fost primiţi în biroul rectoratului de către dl.
rector dr. Miskolczy.
Subsemnatul, printr-o scurtă cuvântare întroductivă,
arătând hotărârea Aliaţilor, am rugat pe dl. rector al universităţii
regimului maghiar să predea universitatea Daciei Superioare
domnului rector Iuliu Haţieganu. Dorinţa mea a fost tradusă în
limba maghiară de către dl. dr. Tellea. Domnul rector ne-a arătat o
adresă a guvernului maghiar, prin care d-sa este autorizat să
rămână la locul său şi că, deci, el n-are autorizaţia de a face
predarea şi altfel, din averea universităţii, multe lucruri de valoare
261
au fost ridicate şi duse la Szegedin, parte la Budapesta, dar că d-sa
ia act de starea de fapt, semnând chiar procesul verbal alături de
noi.
Despre pretinse samavolnicii, teroare şi alte lucruri n-am
nici o cunoştinţă, iar în prezenţa mea nu s-a petrecut absolut nimic
ce ar fi putut jigni pe cineva. Totul a decurs în cea mai perfectă
ordine şi cu metode civilizate şi sunt mirat că s-au putut afirma
inexactităţi ca acelea că s-ar fi insultat, s-ar fi rupt tablouri, s-ar fi
intrat cu armata în universitate. Toate acestea sunt minciuni
izvorâte din sursă interesată, cu scopul de a învenina raporturile ce
trebuie să existe între autoritatea românească şi Comandamentul
militar rus.
Acestea sunt faptele şi adevărul în legătură cu preluarea
universităţii din Cluj.
Buc. 3 nov. 1944
Ilie Lazăr
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.90-91)
5
România
Comisariatul pentru Administrarea
Regiunilor Eliberate al Transilvaniei
Nr. 246/ Cab.
Cluj, la 4 noiembrie 1944
Confidenţial
Domnule Preşedinte
În posesiunea adresei nr. 761-Cabinet din 25 octombrie
1944, referitoare la adresa Comisiunei Aliate de Control din
262
România, din 24 octombrie 1944 (fără număr), semnată de domnul
general locot. Vinogradov, locţiitorul preşedintelui CAC din
România, am onoarea a vă aduce la cunoştinţa dvs. următoarele :
Adresa domnului general locot. Vinogradov nu poate avea
la temelie decât informaţiunile de rea credinţă, pe care anumite
cercuri ale ungurilor din Ardeal în mod sistematic le dau
comandamentelor sovietice, în scopul de a provoca disensiuni între
aceste comandamente şi autorităţile române, şi a prezenta pe
ungurii din Ardealul recucerit ca victime ale unui pretins sistem de
teroare introdus de români. Acele cercuri ungureşti urmăresc prin
aceasta să se menţină pe cât posibil în situaţia de dominanţi ai
Ardealului, camuflându-se ca victime şi ca partizani
sau
simpatizanţi prigoniţi ai mişcărilor democratice.
Cazul „preluării” Universităţii din Cluj e o bună ocaziune
pentru a dovedi aceste manevre ungureşti.
În urma eliberării Clujului, era cea mai evidentă datorie şi
drept al autorităţilor româneşti să introducă stăpânirea
românească în acest oraş aparţinând României, în spiritul
democratic de omenie şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor,
care animează guvernul român. Tocmai de aceea, la 12 octombrie
1944 am îndrumat diferite autorităţi, ale căror cadre le-am
constituit înainte, să plece pentru a se instala în Cluj, în primul
rând luând măsuri de ordine şi menite să conserve patrimoniul
public de acolo. În aceeaşi vreme am rugat şi pe domnul rector al
Universităţii din Sibiu-Cluj, domnul prof. dr. Iuliu Haţieganu, ca
împreună cu comisiunea de profesori care a fost desemnată în
acest scop de Senatul Universitar, să se deplaseze la Cluj pentru a
prelua Universitatea, împreună cu institutele ataşate ei. (Anexez
decizia Rectoratului Universităţii din Cluj-Sibiu, din 15 octombrie
1944, nr. 2242/1944).
Procedeul urmat de această comisiune universitară, şi cele
întâmplate real cu ocazia preluării Universităţii din Cluj, sunt
cuprinse în referatul pe care mi l-a făcut domnul rector dr. Iuliu
Haţieganu, şi după care anexez aici o copie. De asemenea, prezint
263
în original declaraţia domnului dr. Ilie Lazăr, consilier juridic pe
lângă Armata a IV-a.
Reiese din aceste documente, vrednice de încredere
deplină, că comisia română, în frunte cu domnul rector dr. Iuliu
Haţieganu, a procedat cu demnitate, evitând orice violenţă de
limbaj sau atitudine, şi că întreaga procedură a decurs în modul cel
mai civilizat, fără de cel mai mic incident. Deci informaţiunea dată
evident de cercurile şoviniste ungureşti Înaltului Comandant
Sovietic, că „toate persoanele specificate s-au prezentat la
Universitate şi au provocat un scandal alungând din Universitate
învăţaţii profesori unguri, rupând pretutindeni inscripţiunile
ungureşti, cartoane cu caracter didactic etc”, este complet lipsită de
realitate şi potrivnică faptelor aşa cum s-au întâmplat.
Anexez de asemenea 6 procese-verbale, în fotocopie,
asupra operaţiunilor de preluare a Universităţii şi a singuratecelor
facultăţi, dresate în ziua de 14 octombrie 1944. Primul procesverbal, privind preluarea întregii Universităţi, este semnat din
partea Universităţi române de domnii: dr. Iuliu Haţieganu, rector,
profesorii A. Ionaşcu, decanul Facultăţii de Drept, dr. Coriolan
Tătaru, A. Procopovici, Al. Pop, T. Moraru, apoi de directorul I.
Muşlea şi secretarul general I. A. Vătăşescu, iar din partea
universităţii ungureşti de rectorul acesteia, dl. Desideriu
Miskolczy. Documentul poartă şi sigiliile celor două Universităţi.
În punctele 1-3 ale acestui proces verbal este fixat precis
modul cum a decurs actul preluării: în cea mai perfectă ordine şi
armonie. Domnul rector D. Miskolczy a făcut a singură rezervă,
cuprinsă în textul unguresc scris de mâna sa, de deasupra
semnăturii: „Iau la cunoştinţă, în afara punctului 4”(Punctul 4
cuprinde predarea simbolică a cheilor Universităţii). Deci , însăşi
această rezervă de detaliu denotă că şi domnul rector Miskolczy a
acceptat perfect nesilit celelalte puncte ale procesului verbal –
dovada peremptorie a modului cum s-a petrecut actul preluării.
Celelalte 5 procese-verbale, toate semnate şi de domnul
rector Miskolczy şi purtând sigiliul universităţii ungureşti,
264
dovedesc modul cum s-a făcut preluarea singuratecelor facultăţi.
În toate aceste procese-verbale domnul rector D. Miskolczy declară
că „ia act de preluare”.
În 6 acte autentice, semnate toate de rectorul universităţii
ungureşti D. Miskolczy, se confirmă o procedură normală, paşnică,
fără nici un incident sau chiar „scandal”.
În adresa din 24 octombrie 1944 a Comisiei Aliate de
Control se arată mai departe că „la data de 16 octombrie 1944 au
pătruns forţat în Universitate un grup de soldaţi români, precum şi
persoane civile, sosiţi din Sibiu, şi sub conducerea şefului
Siguranţei locale Leontin Pop, au provocat la Universitate o
manifestaţie cu lozinca «afară cu ungurii din Universitate»”. Cei
sosiţi au chemat pe rectorul Universităţii, Miskolczy, şi i-au propus
să predea Universitatea, ameninţând totodată „dacă nu pleci, o să
ne socotim cu tine”.
Din anexele de mai sus se dovedeşte, fără putinţă de
îndoială, cine, când şi în ce împrejurări a făcut preluarea
Universităţii. Aceasta nu s-a făcut nici la 16 octombrie 1944, nici cu
scandal şi nici de „un grup de soldaţi români” etc, ci de profesori
universitari ai Universităţii Cluj-Sibiu, în frunte cu rectorul dr.
Iuliu Haţieganu, la 14 octombrie 1944.
La data de 16 octombrie 1944, la orele 12, când autorităţile
române s-au prezentat domnului general comandant sovietic al
garnizoanei Cluj, au primit îndrumarea ca până la orele 14 să
părăsească Clujul, lucru ce s-a şi întâmplat. Aşadar, începând de la
orele 14 ale zilei de 16 octombrie 1944, în Cluj nu au fost autorităţi
române.
Este cert că atâta vreme cât au fost în Cluj (2-3 zile)
autorităţi româneşti, scandalul de care se face pomenire nu s-a
întâmplat. Nu am cunoştinţă şi nu am nici un raport care să denote
că după scoaterea din oraş a acestor autorităţi civile şi militare
române să se fi întâmplat cele relatate. Iar răspunderea pentru
ordinea publică nu mai era a autorităţilor româneşti din moment
ce, urma dispoziţiunilor Comandamentului local sovietic, acele
265
autorităţi au fost îndepărtate din Cluj. Ceea ce este cu desăvârşire
cert, este că nici o persoană venită de la Sibiu, nici o autoritate
română şi nici un ostaş român nu a săvârşit faptele reprobabile ce
se impută.
Dar mai e un puternic indiciu că informaţiunile pe care se
bazează adresa Comisiei Aliate de Control sunt eronate.
Se arată în textul citat mai sus că cei ce ar fi provocat
scandalul pretins din ziua de 15 octombrie 1944 ar fi fost „sub
conducerea şefului Siguranţei Leontin Pop”. Or, după cum am
constatat, în serviciul Poliţiei sau al altei autorităţi româneşti nu se
găseşte acest Leontin Pop, el nu are nici un fel de legătură cu
autorităţile româneşti. În anii dinainte de 1940 era, de fapt, în Cluj,
în serviciul Poliţiei un Leontin Pop; acesta a fost însă îndepărtat
din serviciu şi a rămas în teritoriul detaşat prin verdictul de la
Viena. Poate să fie aceeaşi persoană cu cea pomenită în adresă, însă
în nici un caz nu a luat parte la actul preluării Universităţii, nu a
avut nici o atingere cu comisiunea de preluare sau cu autorităţile
româneşti.
Pentru a ilustra care este adevărata situaţie morală şi
politică a acelor „învăţaţi profesori unguri” de la Universitatea din
Cluj, îmi iau libertatea să vă arăt următoarele:
Unii dintre profesorii unguri, care făceau parte din corpul
profesoral al Universităţii ungureşti din Clujul ocupat, au rămas în
Cluj şi după eliberarea lui. Acum explică ei această rămânere cu un
pretins sentiment de prietenie şi dorinţă de colaborare cu românii,
cu convingerile lor democratice, care i-ar fi îndemnat să nu dea
urmare poruncii guvernului hitlerist din Budapesta de a evacua şi
părăsi Clujul, ca să rămână în atmosfera democratică adusă de
armatele liberatoare.
Anexez în text unguresc şi în traducere românească un
document, care dovedeşte şi cauza şi rostul rămânerii în Cluj a
acestor profesori. E adresa nr. 60.923/1944-IV, din 28 septembrie
1944, a Ministerului regal ungar al Cultelor şi Instrucţiunii din
266
Budapesta, semnată de ministrul D. Rakowszky Ivan, către Senatul
Universităţii ungureşti din Cluj. Din acest text reiese:
a) La 15 septembrie 1944, Senatul Universitar unguresc din
Cluj, în şedinţă ordinară, a hotărât să rămână la Cluj, chiar sub
ocuparea acestui oraş din partea trupelor române şi sovietice.
Această hotărâre a fost produsă de „fermitatea, sentimentele naţionale
şi curajul moral neînfrânt” al Senatului şi al respectivilor profesori.
b) Guvernul ungar cu alese laude ia la cunoştinţă
aprobatoare această hotărâre a Senatului Universităţii, pe care o
consideră „ca o luare de atitudine inspirată de cultura maghiară şi
de rezistenţa naţională obligatorie pentru Universitatea maghiară a
Transilvaniei”.
c) Guvernul ungar dă şi va da Senatului Universitar rămas
în Cluj tot sprijinul moral şi material în această atitudine de
„rezistenţă naţională”.
d) Guvernul ungar consideră ca singură autoritate
competentă Senatul Universitar rămas în Cluj, deci o autoritate în
subordinele sale.
Este deci clar că membrii corpului profesoral ungar de la
Universitatea ungurească din Cluj au rămas acolo ca exponenţi ai
„rezistenţei naţionale”, ca pioni politici ai guvernului reacţionar şi
şovinist din Budapesta, susţinuţi şi ajutaţi de acesta „cu toate
mijloacele morale şi materiale”.
Democraţia pe care o afişează puternic faţă de românii pe
care până ieri îi maltratau şi batjocoreau, dorinţa de colaborare
culturală într-o atmosferă de reciprocă toleranţă şi apropiere, nu
sunt decât o mască sub care se ascunde acelaşi grup de oameni
şovinişti, reacţionari, unelte ale politicii naziste a Budapestei. Ei îşi
continuă activitatea şi îşi servesc ideologia şi după eliberarea
Clujului. O obiectivă cercetare a faptelor şi a oamenilor ar dezvălui
în faţa oricui acest real aspect al lucrurilor.
Desigur, cu toate aceste manevre de rea credinţă, ca şi cu
atâtea alte acte de provocaţiune pe care le săvârşesc încă
exponenţii şovinismului unguresc, rămaşi în teritoriile eliberate,
267
autorităţile române vor fi pătrunse de un spirit de toleranţă,
civilizaţie şi corectitudine desăvârşită, respectând drepturile
tuturor cetăţenilor români, indiferent de originea lor etnică sau de
credinţa lor religioasă.
Primiţi, vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei
mele consideraţiuni.
Înalt Comisar
Dr. Ionel Pop
Domniei Sale, Domnului General de Corp de Armată Adjutant
Constantin Sănătescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri.
Bucureşti.
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.80-84)
6
6 noiembrie 1944
Domnului general locot. Vinogradov
Locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control din
România
La adresa dvs. din 24 octombrie a.c., relativă la anumite
incidente provocate cu ocazia preluării Universităţii din Cluj, am
onoare a vă face cunoscut cele ce urmează.
1) Din datele furnizate de dl. rector al Universităţii din Cluj
şi de dl. Ilie Lazăr, consilier juridic pe lângă Armata a IV-a, rezultă
268
atitudinea plină de demnitate şi modul civilizat cu care s-au
prezentat profesorii români, preluarea universităţii având loc în
condiţiuni de armonie şi ordine. Aceasta rezultă şi din procesul
verbal întocmit de profesorii români şi de dl. rector al Universităţii
ungureşti dl. Desideriu Miskolczy.
Pentru toate facultăţile ţinând de Universitatea din Cluj, dl.
rector Desideriu Miskolczy declară în procesele verbale întocmite
că „ia act de preluarea” facultăţilor respective. În nici unul din
aceste procese-verbale nu se confirmă vreo procedură anormală.
2) Tot din aceste procese-verbale rezultă că preluarea
Universităţii din Cluj s-a făcut la 14 octombrie a.c. de un grup de
profesori români, în frunte cu rectorul Universităţii dr. Iuliu
Haţieganu, şi nu la 16 octombrie de un grup de persoane străine de
Universitate.
În ziua de 16 octombrie, la ora 14, autorităţile româneşti –
primind dispoziţiunea Comandamentului Sovietic – au părăsit
Clujul, astfel că eventuale incidente ce s-ar fi produs după această
dată nu cad în sarcina acestor autorităţi.
3) În ceea ce priveşte persoana domnului Leontin Pop,
arătată în adresa dvs. ca şef al Siguranţei, sub conducerea căruia sar fi provocat incidentul de la 16 octombrie a.c., acesta nu are nici o
legătură cu autorităţile româneşti. A fost şef al Siguranţei înainte
de anul 1940, ulterior îndepărtat din serviciu şi rămas în teritoriul
cedat prin verdictul de la Viena.
Apreciem folositor să vă aducem la cunoştinţă faptul că
profesorii unguri ai Universităţii din Cluj pot fi consideraţi ca pioni
şovinişti ai guvernului reacţionar de la Budapesta şi nu democraţi
convinşi şi cu intenţiuni de colaborare armonioasă.
Aceasta se poate constata din adresa nr. 60.923/1944 a
Ministerului ungar al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe care îl
anexăm în traducere, şi în care, luându-se act de sentimentele
naţionale şi curajul Senatului Universitar unguresc, se afirmă
269
intenţia guvernului ungar de a da tot sprijinul moral şi material în
această „rezistenţă naţională”.
Anexăm şase procese-verbale întocmite cu ocazia preluării
Universităţii din Cluj şi copia ordinului Ministerului ungar al
Cultelor.
Primiţi, vă rog, domnule general, asigurarea deosebitei
mele consideraţiuni.
Preşedintele Consiliului de Miniştri
General de Corp de Armată Adjutant
Const.Sănătescu
(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.92-93)
7
Conferinţa interministerială de vineri 6 iulie 1945, ora 10
Şedinţa se deschide la ora 10, sub preşedinţia domnului dr.
P. Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri.
Participă domnii: Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei
Naţionale; dr. D. Bagdazar, ministrul Sănătăţii; prof. Gh. Vlădescu,
subsecretar de stat al naţionalităţilor minoritare; Aurel Potop,
subsecretar de stat la Min. Educaţiei Naţionale; Vasile Luca; prof.
Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj; prof. Florian
Ştefănescu-Goangă, delegatul Senatului Universităţii din Cluj; dr.
M. Kernbach, decanul Facultăţii de Medicină din Cluj; Csőgör
Ludovic, subprefect de Cluj; Demeter Ioan, subprimar de Cluj;
Jancsó Elemér; Venczel Iosif; Nagy Géza; Csikó Ferdinánd; Takáts
Ludovic.
270
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Are cuvântul domnul
Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj.
Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj: Domnule prim-ministru,
domnilor miniştri, Decretul-lege 407 din 28 mai 1945, în art. 1,
dispune în felul următor: „Se înfiinţează la Cluj pe data de 1 iunie
1945 o Universitate de stat cu limba de predare maghiară, care va
funcţiona cu următoarele facultăţi: a) Litere şi Filozofie; b) Drept şi
Economie Politică; c) Ştiinţe şi d) Medicină umană”, adică cu patru
facultăţi.
Această iniţiativă de guvern este rezultatul de o
importanţă capitală al regimului nostru democratic, un început de
realizare a acelei politici care se bazează pe principiul de egal
tratament al naţionalităţilor, conform schimbului de telegrame
avut între Mareşalul Stalin şi domnul prim-ministru la data de 6 şi
8 martie 1946.
Domnule prim-ministru, cu prilejul acestei prime
conferinţe interministeriale convocată în chestiunea Universităţii
de stat cu limba de predare maghiară din Cluj, să binevoiţi a ne
permite ca noi, care am fost desemnaţi de către Ministerul
Educaţiei Naţionale pentru conducerea acestei Universităţi, să vă
salutăm în modul cel mai călduros pe dv., ca pe făuritorul
Universităţii Maghiare din Cluj.
Exprimându-ne tot acum recunoştinţa noastră cea mai
sinceră faţă de domnii miniştri Ştefan Voitec şi Aurel Potop, care
au contribuit în mod covârşitor la acest act de guvernământ, vă
rugăm, domnilor miniştri, să binevoiţi a acorda tot concursul
binevoitor al dv. la realizarea acestei universităţi. Fiindcă, cu
redactarea Decretului-lege referitor la înfiinţarea Universităţii
Maghiare din Cluj, s-au ivit o serie de probleme concrete a căror
soluţionare depinde de măsurile concomitente luate de
departamentele direct interesate.
Convocarea acestei conferinţe ne dă posibilitatea de a vă
expune în mod sistematic toate problemele de soluţionat, care sunt:
271
în primul rând, probleme edilitare şi de inventar; în al doilea rând,
probleme financiare; iar în al treilea rând, problemele personale.
Suntem convinşi că dv. veţi cădea de acord în privinţa soluţionării
acestor probleme şi tocmai acordul acesta va fi garanţia realizării
Universităţii Maghiare din Cluj.
Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, să binevoiţi a
permite să ne exprimăm speranţa, că în această conferinţă se vor
lua hotărâri care vor forma baza măsurilor prevăzute în Decretullege 407. Acest Decret-lege a înfiinţat Universitatea Maghiară pe
data de 1 iunie 1945. Consfătuirile avute în cursul lunii aprilie şi
mai au pregătit redactarea acestui Decret-lege, par a fi clarificat
îndestulător acele măsuri de organizare şi acele condiţii financiare
de care depinde ca în timp de câteva săptămâni Universitatea
Maghiară să ia fiinţă.
Primele probleme sunt problemele edilitare. Decretul-lege
pune la dispoziţia Universităţii Maghiare din Cluj localul Liceului
de Fete „Regina Maria” şi dispune că pe măsura necesităţilor şi a
posibilităţilor se vor mai putea pune la dispoziţie şi alte localuri. La
23 iunie – pe baza Decretului-lege 406 – am predat şi reprezentanţii
Universităţii „Regele Ferdinand I” au preluat localurile
universitare din Cluj, iar la 30 iunie am preluat localul Liceului de
Fete „Regina Maria”. Cu prilejul predării şi preluării acestor
localuri s-au ivit probleme foarte grave, în privinţa aşezării şi
funcţionării Universităţii noastre.
Localul Liceului „Regina Maria” nu este destul de
încăpător. În privinţa aşezării Facultăţii noastre de Drept şi
Economie Politică nu avem altă soluţie decât să rămână
deocamdată în localul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale. Facultăţile de Ştiinţe şi de Medicină ale celor două
Universităţi sunt nevoite de a colabora. Tot atunci este şi o
propunere pentru aşezarea Facultăţii noastre de Medicină în oraşul
Tg. Mureş.
Problemele cele mai grave sunt problemele financiare.
Conform dispoziţiunii Decretului-lege 407, cheltuielile necesare ale
272
Universităţii Maghiare, cât şi întreţinerea ei vor fi acoperite printrun credit bugetar extraordinar. Vom înainta propunerile noastre în
privinţa cheltuielilor necesare, pentru a putea stabili cadrele
acestui credit bugetar extraordinar. Aceste cheltuieli sunt în
legătură cu lucrările de reparaţii, de construcţie, de amenajări şi
instalări necesare în localurile desemnate pentru Universitatea
Maghiară. Avem un personal care în cursul lunilor trecute a depus
o muncă efectivă, fără ca această muncă să fie integral retribuită.
Avem datorii şi în legătură cu funcţionarea clinicilor universitare,
deoarece de la data încadrării Ardealului de Nord, clinicile din
Cluj n-am primit nici o subvenţie din partea statului. Suntem
convinşi că greutăţile cele mai mari în legătură cu rezolvarea
problemelor Universităţii Maghiare provin din nesoluţionarea de
până acum a problemelor financiare.
Probleme tot aşa de vitale sunt şi problemele personale.
Decretul-lege dispune că Ministerul Educaţiei Naţionale va fixa
prin decizie ministerială numărul şi titulatura catedrelor,
conferinţelor şi personalului didactic ajutător. Ministerul va
institui pentru fiecare Facultate comisiuni de specialişti compuse
din câte 7 profesori titulari universitari, aparţinând Universităţilor
din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, de preferinţă cunoscând limba maghiară,
care vor face propuneri pentru numirea profesorilor,
conferenţiarilor şi personalului didactic ajutător. Numirile se vor
face prin Decret-regal, pe baza raportului Ministerului de Educaţie
Naţională, respectiv prin decizie ministerială, după distincţiile
prevăzute în legea învăţământului superior.
În cele ce urmează vom înainta propuneri, pe care de altfel
le-am prezentat deja Ministerului de Educaţie Naţională imediat
după
publicarea
Decretului-lege.
Întârzierea
aplicării
dispoziţiunilor prevăzute în Decretul-lege – trebuie să constatăm –
a produs o nemulţumire şi o neîncredere faţă de noi, care suntem
învinuiţi cu neglijarea problemelor de organizare.
Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, vă rugăm să
binevoiţi a ne permite ca în legătură cu cele trei categorii de
273
probleme de mai sus să vă expunem rezumatul rapoartelor noastre
mai detaliate.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, eu mulţumesc
foarte mult pentru cuvântarea de introducere a domnului Csőgör
şi vă rog să fiţi convinşi că noi avem voinţa fermă să înfiinţăm
Universitatea Maghiară, de comun acord, şi că o vom realiza. Vom
face totul ca pacea să domnească între cele două popoare şi prima
noastră înfăptuire, pe acest drum, este înfiinţarea Universităţii
Maghiare din Cluj. De aceea, cerem reprezentanţilor celor două
universităţi să vadă lucrurile cu obiectivitate şi să nu creadă că
interesele lor sunt opuse, fiindcă, dimpotrivă, interesele celor două
universităţi sunt comune.
Răspunderea noastră este mare. Avem o răspundere faţă
de popoarele noastre, dar avem şi o altă răspundere faţă de
generaţiile viitoare, cărora trebuie să le dăm acest prim exemplu.
Am făcut mari sforţări ca să ajungem unde suntem acum în
chestiunea universitară. Trebuie să mergem înainte, fiindcă este
foarte important din punct de vedere politic să realizăm acest
proiect.
Vă mulţumesc încă o dată pentru încrederea pe care aţi
exprimat-o în mine şi adresându-mă şi românilor, şi ungurilor
prezenţi aici, ca reprezentanţi ai celor două Universităţi ardelene, îi
rog ca de aici înainte să ne fie tovarăşi de drum pentru crearea unei
atmosfere armonice, necesare realizării acestui aşezământ de
învăţământ superior.
În ceea ce priveşte chestiunile de amănunt, vă rog să-mi
daţi voie să ridic problema Academiei de Comerţ, care
funcţionează acum la Braşov. Dacă această Academie s-ar muta la
Cluj, ea ar putea fi încadrată în Universitate şi s-ar putea face acolo
şi studii de drept.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Eu am luat contact la Braşov cu rectorul
şi cu profesorii Academiei şi i-am întrebat care este punctul lor de
vedere. Mi-au răspuns că ţin să meargă la Cluj, ca să poată fi la
înălţimea cuvenită.
274
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu când am fost la Braşov,
am primit la prefectură o delegaţie a majorităţii covârşitoare a
profesorilor şi o delegaţie mare de studenţi, care m-au rugat
insistent să-i las la Braşov.
Şt. Voitec, ministrul educaţiei naţionale: Şi populaţia locală cere
acest lucru.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aceea are interes. Domnul
Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj, are cuvântul.
Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Domnule preşedinte
şi domnilor, Universitatea Regele „Ferdinand I”, refugiată la Sibiu,
cu mici excepţii, a înţeles schimbarea vremurilor şi de la început,
după 23 August, în discuţiile pe care le-au avut profesorii între ei şi
personalul în genere al Universităţii, au ajuns tot mai mult la
convingerea că România democratică trebuie să asigure
naţionalităţilor care trăiesc pe pământul ei nu numai un
învăţământ primar-secundar, dar chiar şi un învăţământ superior
în limba lor maternă. Această convingere şi-a şi exprimat-o, acest
personal, înainte de alcătuirea guvernului de largă concentrare
democratică, care conduce astăzi ţara, în diferite ocazii: de
exemplu prin moţiunea grupării universitare democrate, moţiune
care a şi fost publicată prin gazete, şi printr-o altă moţiune - foarte
apropiată ca spirit şi expresie de cea dintâi - a Senatului
Universitar.
Prin urmare, de la început noi am fost animaţi de un larg
spirit democratic, astfel încât am hotărât să ne unim cei câţiva
membri ai Frontului Naţional Democratic din Universitatea
noastră cu membrii Frontului Naţional Democratic de la Cluj,
profesori sau viitori profesori la această Universitate, care aveau în
mână soarta acestui aşezământ de cultură. Spun aceasta pentru
completarea istoricului acestei Universităţi.
În acelaşi timp Universitatea noastră înţelege să trateze
această problemă de aici înainte ca şi până acum: ne vom strădui să
dăm tot prinosul nostru de muncă pentru ca această Universitate
de stat cu limbă de predare maghiară să poată lua fiinţă şi
275
funcţiona, spre înălţarea culturală a ţării noastre şi spre binele
popoarelor conlocuitoare din România.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnul profesor ŞtefănescuGoangă are cuvântul.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Domnule preşedinte şi domnilor, în
calitatea pe care o am, de preşedinte al grupării profesorilor
democraţi, pot să vă spun că am discutat chestiunea Universităţii
de stat cu limbă de predare maghiară şi am fost foarte mulţumit
când am putut în prima şedinţă a acestui grup să redactăm o
moţiune prin care noi înşine am cerut guvernului înfiinţarea unei
astfel de universităţi.
În foarte scurtă vreme după aceea, însuşi Senatul
Universităţii „Regele Ferdinand I” a dat şi el o moţiune similară..
Deci, noi ne găsim pe linia tradiţională a democraţiei, care a fost la
baza însăşi a înfiinţării Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj,
pentru că noi am ţinut totdeauna ca fiecare populaţie să se
dezvolte şi să se cultive în mod liber în limba sa proprie şi
înţelegem ca în ceea ce priveşte viaţa culturală a fiecărei
naţionalităţi să nu existe nici un fel de restricţie. Prin urmare, noi
am venit cu această propunere cu totul amicală, fără să fim puşi în
cauză de colegii noştri de la Universitatea Maghiară, ci pur şi
simplu din propria noastră iniţiativă.
Pentru documentarea noastră, a tuturora, vom pune şi noi
la dosarul acestei cauze cele două moţiuni, ca să se vadă spiritul în
care am înţeles să colaborăm şi în care înţelegem să cooperăm şi de
aici înainte. Ţinem să facem declaraţia că spiritul în care am lucrat
a fost spiritul democratic. De aceea, ţinem ca şi noua Universitate
care va lua fiinţă să fie înfiinţată în acelaşi spirit.
Suntem foarte mulţumiţi că dv. ne-aţi chemat la
colaborare, nu să ne războim ca părţi adverse, ci să colaborăm ca
factori de cultură. De aceea, ne exprimăm convingerea că şi colegii
noştri vor veni cu acelaşi spirit de colaborare, pentru ca cele două
Universităţi să poată funcţiona nestingherite, adică nici
Universitatea „Ferdinand I” să nu fie pusă în inferioritate, nici
276
noua Universitate Maghiară să nu fie pusă în condiţiuni grele de
funcţionare. Cu cât aceste două Universităţi vor avea posibilităţi
mai mari de funcţionare şi nu vor avea de întâmpinat greutăţi în
calea lor, cu atât înţelegerea între noi va fi mai deplină.
În al doilea rând, îmi exprim dorinţa ca şi profesorii care
vor fi numiţi în această nouă Universitate Maghiară să fie tot dintre
aceia care au dovedit acelaşi spirit de largă democraţie. Aşa cum
noi am păşit de la început, fără să ne ceară cineva, la epuraţia
tuturor elementelor care au depăşit această linie, cerem ca şi colegii
noştri unguri să aibă în vedere faptul că în această Universitate toţi
să vie de la început cu un spirit democrat, iar tot ceea ce aminteşte
trecutul fascist sau hitlerist să fie înlăturat din această Universitate.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnule profesor, cu
permisiunea dv. adaug o mică întregire la ceea ce aţi spus, nu
vreau să spun o mică rectificare. Noi cei de faţă, care reprezentăm
două popoare conlocuitoare, trebuie să ne dăm seama că am
încheiat un trecut, l-am soldat. Credem că l-am încheiat definitiv.
Tradiţia n-a fost a democraţiei. Noi ne amintim foarte bine de
epoca când la Universitatea din Cluj domnea un spirit de sălbatec
şovinism, a fost o vreme chiar când s-a introdus un numerus clausus
faţă de unguri. Cunosc din practica mea proprie ce eforturi a
trebuit să fac ca ici şi colo să fie primit câte un student maghiar mai
distins. Tot astfel ştiu că Universitatea „Ferencz József” din Cluj,
instituită după Dictatul de la Viena, a continuat aceeaşi linie a
Universităţii româneşti, dovedind un spirit categoric şovinist. Cu
toate aparenţele, care se încercau să se salveze, în fond a fost acolo
exact acelaşi şovinism care se manifesta sub toate raporturile, şi la
corpul profesoral, şi în marea masă studenţească, cum se
manifestase şi la români: exact acelaşi şovinism, şi cantitativ, şi
calitativ. Să nu ne temem să recunoaştem acest lucru, fiindcă dacă
nu-l recunoaştem, noi perseverăm într-o mentalitate primejdioasă.
Eu accentuez acest lucru, ca să nu cădem în aceeaşi greşeală.
Eu nu adaug nici o condiţie, nu adaug nici un „dacă” şi
nici un „dar”, fiindcă în clipa în care vii şi adaugi un „dar” sau un
277
„dacă” – mă rog, facem pace între cele două popoare, dar... – faci o
breşă, care poate să-ţi anihileze toate rezultatele. De aceea, eu insist
încă o dată: să scoatem dintre noi tot ce a fost în trecut. Să nu ne
facem iluzia că în trecutul nostru am fost pe linia cea bună; n-am
fost nici noi şi n-au fost nici ungurii. Şi tocmai pentru că am mers
pe o linie greşită, tocmai pentru că n-am mers pe drumul
dezvoltării popoarelor noastre, am ajuns unde suntem şi am suferit
şi unii, şi alţii. De aceea a fost posibil să fim târâţi într-o aventură
groaznică, pe care am trăit-o şi unii şi alţii.
Şi ca să vă explic şi mai bine unele din cauzele care au
făcut să existe zi de zi fricţiuni între cele două popoare, vă rog sămi daţi voie ca încă de la început să vă amintesc un detaliu: în
decursul războiului, popoarele sângerânde, şi cel maghiar, şi cel
român, încercau să scape, să iasă din luptă şi să nu mai sângereze
în stepele Rusiei. S-au pornit acţiuni în acest scop, şi-mi amintesc
că în 1943, toamna, Partidul Micilor Agricultori din Ungaria,
împreună cu Legitimiştii, cu Social-Democraţii din Ungaria şi cu
Partidul Comunist de acolo, care de dragul unei înţelegeri între
partide au făcut eforturi foarte mari şi au constituit aşa-numita
Ligă a Păcii, în cadrul căreia au pornit la drum cu curaj, ca să
scoată Ungaria din război şi să aducă trupele acasă. Noi am
acţionat la fel, este aici un prieten care vă poate spune acest lucru.
Eu am trecut de multe ori graniţa dincolo şi am acţionat în sensul
coordonării acţiunii duse în Ungaria pentru pace, cu o acţiune
iniţiată în ţara noastră. Paralel cu Liga Păcii din Ungaria am făcut
aici Frontul Plugarilor. Ne-am pus pe treabă şi am mers înainte, cu
proiecte bine stabilite.
Noi declaram că nu mai putem purta acest război, că dăm
grâu, petrol, tot ce vor, însă vrem pace. Era o acţiune care putea să
aibă succes. Spunem că nu mai putem duce un război sângeros şi
că trebuie să aducem armatele acasă. Era un punct câştigat şi de
noi şi de unguri. În anul 1943 însă, din nenorocire, acţiunea noastră
a avut o scădere, atât dincolo, cât şi dincoace. Ce s-a întâmplat? În
1943 armatele române mărşăluiau spre dealul Feleacului pentru ca
278
să intre în Cluj. Paralel cu aceste trupe care mărşăluiau dinspre
Arad, Alba Iulia, Turda, am mers şi eu paralel cu maşina, pentru a
mă duce la Cluj. Tot strigau: „Intrăm în Ardealul de Nord, ne
ducem la Cluj”. Pe străzile Sibiului, Turdei, Alba Iulia erau mari
manifestaţii, mari serbări. Toţi românii erau siguri că intrăm în
Cluj. Eu însă vedeam clar care este situaţia. M-am întâlnit cu
generalul Dumitrache, care comanda un grup de vânători, care m-a
însoţit până la graniţă şi care m-a întrebat: „De ce vă duceţi acolo,
pentru că intrăm noi cu armata”. I-am răspuns: „Aceasta este o
naivitate, cum vă imaginaţi dv. că Hitler şi Mussolini vă vor lăsa ca
să intraţi în Ardealul de Nord, să vă duceţi la Cluj. Aceasta este
numai o manevră de a lor”.
Eu m-am dus spre Cluj, am coborât dealul Feleacului şi am
văzut cum toate ţevile de tun de pe coastă erau îndreptate spre
frontierele noastre. Ce s-a întâmplat? Atunci s-a descoperit
acţiunea noastră, a Frontului Patriotic, pentru a ieşi din război, şi
au fost descoperiţi şi ungurii, care duceau aceeaşi acţiune. Sistemul
era acesta, când se făcea o mişcare în Ungaria, pentru ieşirea din
război, erau agitaţi românii, mobilizaţi, iar când făceam noi vreo
acţiune, îi mobilizau pe unguri în spatele nostru. Acesta era jocul
perfid al fasciştilor, care căutau să speculeze aceste două popoare
şi să nu le lase să-şi continue acţiunea lor în conformitate cu
interesele popoarelor respective.
Încă o dată vă spun că a fost în tradiţia şi a maghiarilor, şi a
românilor această atitudine de şovinism şi nu a existat o
democraţie adevărată. Vă rog, să fim sinceri, şi să ne aruncăm
cenuşă pe cap.
Este adevărat că domnul fost rector Ştefănescu-Goangă a
fost o jertfă a fascismului, a huliganismului mare şi a şovinismului
şi mai mare, care anima nu numai studenţimea, dar şi clasa
burgheză, clasa conducătoare. Nu vorbesc de bietul popor, pentru
că şi ţăranii români şi ţăranii unguri au dat dovadă de multă
înţelepciune. Toate acestea le-am constatat la Congresul pe care lam avut la Frontul Plugarilor. A existat o pornire populară pentru
279
împăcarea acestor două popoare. Noi, clasa conducătoare, clasa de
sus, am înveninat fântânile, atât din partea maghiarilor, cât şi din
partea românilor. Daţi-mi voie să adaug acest lucru, de care sunt
convins. Natural, individual, mulţi dintre noi au fost de bună
credinţă în trecut. Sistemul însă, de ambele părţi, a fost un sistem
şovin, atât în ceea ce priveşte Universitatea „Regele Ferdinand I” la
Cluj, cât şi Universitatea „Ferencz József” de la Budapesta451 n-au
putut să se sustragă acestui sistem, acestei mentalităţi, pe care noi,
încă o dată, trebuie să le înmormântăm în vecii vecilor, cu curaj.
Cine mai ridică capul ca să învenineze sufletele, trebuie să fie lovit
fără cruţare, până când vom respira în linişte pe acest pământ.
(Aplauze).
Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Domnule prim-ministru, domnilor, eu
am fost rector timp de opt ani de zile la Universitatea „Regele
Ferdinand” din Cluj. În această perioadă de timp nu am respins
nici un ungur de a intra în această universitate. Am avut în anul
şcolar 1937-38 1100 studenţi unguri, faţă de 3000 studenţi români.
Pe toţi i-am primit în cămine, le-am dat burse. În ceea ce priveşte
numerus clausus, totdeauna am luptat împotriva lui.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu v-am contestat meritele
dv., nu fac personalizări, ci vorbesc în general.
Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Eu am luptat împotriva acestui sistem
împreună cu profesorii care m-au susţinut. Eu nu am fost rector
numit, ci rector ales ani de zile consecutiv. Practicile mele au fost
cu desăvârşire democratice şi am fost susţinut de majoritatea
profesorilor, care ani de zile m-au ales. Am fost ales chiar în contra
voinţei Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Liberal. Ştiţi
foarte bine că am căzut jertfă acestei atitudini, pe care am
menţinut-o cu curaj.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Recunosc meritele dv.
Sistemul era acesta însă care vi-l spun eu. Sistemul nu-l
451 Universitatea „Ferencz József” era la Cluj, cea din Budapesta numindu-se
„Eötvös Lóránd”.
280
reprezentaţi dv. Sistemul a fost mai tare ca dv., pentru că s-a ajuns
în fapt la numerus clausus după plecarea d-tale. De nenumărate ori
am intervenit pentru înscrierea unor elemente bune în universitate
şi am rugat să nu fie nenorociţi studenţii buni unguri. Este drept că
în epoca dv. s-au făcut multe înscrieri de studenţi unguri. Vă întreb
însă: s-ar fi putut face cursuri paralele cu studenţii maghiari chiar
în epoca conducerii dv.? Mai obţineaţi dv. majoritatea în alegeri?
Eu cred că nici cursuri nu mai puteaţi ţine, nicidecum să mai fiţi
rector. Vă rog, încă o dată, să recunoaşteţi că acesta a fost sistemul,
care trebuie înmormântat cu curaj.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Domnilor miniştri, domnilor
reprezentanţi ai Universităţii din Cluj, maghiare şi române, sunt
totalmente de acord cu cele spuse de domnul prim-ministru.
Declaraţiunile d-sale nu sunt făcute din motive de circumstanţă, ci
este o atitudine constantă a d-sale. Noi, colaboratorii d-sale, am
avut ocazia în conferinţele noastre intime să constatăm această
atitudine pe care astăzi v-o înfăţişează domniilor voastre.
Atitudinea d-sale a fost întotdeauna net împotriva şovinismului
atât român, cât şi maghiar. Ceea ce a spus d-sa astăzi este
confirmarea unei atitudini consecvente.
Profesiunea mea mi-a dat ocazia să am contact cu
reprezentanţii ştiinţei maghiare, cu figuri strălucite ale medicinei
maghiare, care pot cinsti orice universitate străină. Poporul român
se simte mândru că în graniţele sale activează astfel de figuri.
Universitatea, prin definiţia ei, este un sanctuar al ştiinţei. Ştiinţa
nu are patrie. Ea trebuie să servească interesul poporului şi numai
al poporului.
De aceea, Ministerul Sănătăţii va pune la dispoziţia
Universităţii Maghiare şi în special a Facultăţii de Medicină
clinicile necesare. Vom pune tot ce este necesar la dispoziţie pentru
buna funcţionare a acestor clinici, chirurgicală şi medicală, pentru
o perfectă funcţionare. Noi înţelegem să dăm tot concursul nu
naţiunii maghiare, ci ştiinţei, ştiinţei adevărate, ştiinţei democrate,
281
pentru că ştiinţa trebuie să rămână internaţională şi trebuie să
rămână în serviciul poporului. (Aplauze).
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Intrăm în ordinea de zi,
domnul Nagy Géza are cuvântul.
Nagy Géza: Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, domnilor,
este vorba în primul rând de repararea localurilor necesare
Oficiilor Universitare, Facultăţii de Litere şi Filozofie şi a Facultăţii
de Ştiinţe, a Seminarului Pedagogic Universitar, a Institutelor de
Matematici şi Geografie, Institutelor de Fizică şi Chimie Generală,
pentru care va trebui ca aripa nouă să fie terminată şi amenajată..
Este vorba de localul Liceului „Regina Maria” predat Universităţii
Maghiare ca edificiu central, care are două părţi, una veche şi una
în curs de construcţie.
În al doilea rând, se pune problema localului Facultăţii de
Drept şi Economie Politică, care urmează să funcţioneze în edificiul
Academiei de Înalte Studii Comerciale, cu condiţiunea însă ca cel
puţin un an de zile Academia Comercială să rămână la Braşov. Vă
rugăm a hotărî chiar ca această Academie să rămână timp de cel
puţin un an la Braşov, din cauză că la Cluj este o criză mare de
locuinţe, iar Facultatea de Drept şi Economie Politică nu poate
funcţiona decât în acest local al Academiei de Înalte Studii
Comerciale.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Şi eu sunt de aceeaşi părere,
pentru că avem mari greutăţi cu mutarea. Clujul a fost distrus de
bombardamente şi încartiruirea este foarte grea. Academia de
Înalte Studii Comerciale e bine să rămână la Braşov, pentru că nici
noi nu avem posibilităţi bugetare şi avem alte probleme de
rezolvat. Din punct de vedere bugetar trebuie să fim lăsaţi să
respirăm uşuraţi, nu să încărcăm bugetul cu cheltuieli care nu sunt
strict necesare. E bine ca pentru acest an Academia de Înalte Studii
Comerciale să rămână la Braşov, iar în decursul acestui an, noi
vom programa mutarea Academiei de Înalte Studii Comerciale de
la Braşov la Cluj.
282
Eu sunt pentru acest lucru şi din alt punct de vedere.
Vreau ca la Braşov să rămână o astfel de instituţie culturală, să fie
un centru românesc cultural în mijlocul societăţii săseşti, unde nu a
putut pătrunde nici cultura maghiară, nici cultura românească. Sau încercat fel de fel de metode de către societatea săsească pentru
a nu lăsa să pătrundă cultura românească şi cultura maghiară.
Societatea săsească a fost animată întotdeauna de un spirit
necultural, pentru că dacă avea la bază un spirit cultural, permitea
această pătrundere. Foarte bine spunea domnul ministru Bagdazar
că ştiinţa şi cultura e internaţională. Ei au fost dominaţi
întotdeauna de un spirit economic, de îngâmfare, de atitudine de
superioritate de rasă, de guler tare, de rigiditate (Steifheit) cum zic
nemţii, dispreţuind pe valahul şi secuiul, care venea în spate cu
ceva marfă.
Eu mă gândeam că o instituţie superioară de cultură
românească este necesară în Braşov. Vom crea poate alta acolo,
fiindcă este necesară, dar faţă de argumentele puternice ale
Academiei Comerciale, care arată că această instituţie nu poate
funcţiona cumsecade decât alături de o Universitate, în legătură cu
studii juridice superioare, Academia Comercială din Braşov
trebuie mutată în viitor tot la Cluj. Rămâne însă ca la Braşov să
facem un alt institut de cultură superioară.
Aurel Potop, subsecretar de stat al Educaţiei Naţionale: Să facem o
Facultate de Litere.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă dumnealor spun că
este vorba numai de un an de zile, atunci Academia Comercială
mai rămâne încă un an de zile la Braşov şi problema este
soluţionată. La anul, dacă vom fi sănătoşi, Academia Comercială se
va putea muta în linişte în acest local din Cluj, sau poate că vom
construi acolo un palat special pentru ea.
Nagy Géza: Domnilor, prima problemă este colaborarea Facultăţilor
de Ştiinţe. Următoarele institute de ştiinţă ale Universităţii „Regele
Ferdinand I” şi ale Universităţii Maghiare sunt nevoite să
colaboreze: Institutul de Botanică, Institutul de Fiziologie Vegetală,
283
Institutul de Zoologie, care toate sunt în strânsă legătură cu
colecţiile Uniunii Muzeului Ardelean, colecţii care sunt aşezate în
localurile institutelor respective şi care sunt menite să servească
atât interesele ştiinţifice şi didactice ale Universităţii „Regele
Ferdinand I”, cât şi pe acelea ale Universităţii Maghiare; Institutul
de Fiziologie Animală, Institutul de Biologie, Institutele de Fizică şi
Institutele de Chimie, care au nevoie de săli de lucrări şi
laboratoare amenajate şi instalate în mod special.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Să ne oprim aici. Îmi scapă
controlul acestei probleme. Cum este posibilă coordonarea?
Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Şi noi ne-am sfătuit
cu specialiştii de la Facultatea de Ştiinţe, fiindcă este vorba de
această Facultate. Universitatea „Regele Ferdinand I” va fi foarte
mult stingherită în activitatea ei dacă va fi nevoită să împartă
localurile şi colecţiile institutelor ştiinţifice. Ştiţi că acolo sunt
laboratoare, care comportă măsurători foarte fine. Dacă de
exemplu un profesor de ştiinţă vrea să facă o lucrare de chimie sau
de fizică în laboratorul lui, el poate să-şi amenajeze laboratorul în
aşa fel încât timp de câteva luni de zile să nu facă decât lucrarea
care îl interesează. Deci, nu se poate ca în acelaşi laborator să se
schimbe întregul sistem de lucru şi să vină un alt cercetător, ca să
facă o altă cercetare în altă direcţie.
Şi atunci propunerea Facultăţii noastre de Ştiinţe este
următoarea: Facultatea noastră de Ştiinţe are un mobilier dublu,
adică are mobilierul de la Cluj, pe care l-am preluat acum, şi are
mobilierul de la Timişoara, fabricat acolo după 1940. Mobilierul
acesta de la Timişoara este foarte preţios; nici nu poate fi evaluat în
bani; mesele pentru laborator nici nu pot fi confecţionate astăzi. Or,
noi ducem acest mobilier la Cluj, unde mai avem încă unul. Deci,
nici n-avem unde să-l punem şi trebuie să-i căutăm un local unde
să-l aşezăm. Ei bine, vom aşeza acest mobilier în Universitatea cu
limbă de predare maghiară. Facultatea noastră de Ştiinţe a înţeles
ca acest mobilier foarte preţios, care permite crearea de
284
laboratoare, să treacă în zestrea Universităţii Maghiare, să fie
împrumutat sau să fie dat acestei Universităţi.
Prin urmare, trebuie localuri pentru aceste institute. Ni se
pare că în clădirea Liceului „Regina Maria” sunt foarte multe
camere – mi s-a spus că ar fi vreo două sute. Nu pot intra acolo şi
laboratoarele Facultăţilor de Ştiinţe?
Nagy Géza: În privinţa acestei chestiuni foarte importante din punct
de vedere ştiinţific, trebuie să exprimăm recunoştinţa noastră cea
mai adâncă. Propunerea aceasta ni s-a mai făcut şi rândul trecut,
când am examinat această chestiune, însă acest mobilier de care
vorbeşte domnul rector Petrovici aparţine nu de această instituţie,
ci de Institutele de Fiziologie Animală, de Biologie, de Fizică şi de
Chimie. La celelalte institute pe care le-am înşirat, n-avem nevoie
de fapt de acest mobilier. Problema se pune numai pentru ultimele
patru institute menţionate. Este vorba însă de colecţiile muzeale,
care nu se pot muta...
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cred că muzeele constituie o
comoară comună şi nu trebuie să tindem să avem un muzeu român
şi un muzeu maghiar, ci să îmbogăţim împreună colecţiile pe care
le avem. Eu vorbesc însă de laboratoare.
Nagy Géza: În privinţa laboratoarelor, am examinat localurile şi, cu
puţină bunăvoinţă, în ce priveşte cele două, trei localuri necesare,
cred că colaborarea este asigurată.. Este vorba de cinci institute
care au nevoie de multe încăperi.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cum se prezintă localurile?
Nagy Géza: La Fiziologia Vegetală sunt necesare 27 camere.
Profesorii s-au înţeles. Viitorul profesor maghiar va primi trei
încăperi din 27.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Eu ştiu că nu sau înţeles.
Nagy Géza: Colaborarea de fapt în privinţa laboratoarelor se pune
mai cu seamă la Institutele de Fiziologie Animală, Biologie, Fizică
şi Chimie, unde nu este vorba decât de colaborarea profesorilor. În
Liceul „Regina Maria” nu putem instala aceste institute, din cauze
285
edilitare. Pe măsură însă ce se vor face lucrările de construcţie,
vom scoate institutele acestea de acolo şi ne vom folosi de
mobilierul Universităţii „Regele Ferdinand I”.
Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cât costă reparaţiile?
Nagy Géza: Depinde de banii care ni se vor da. Lucrările de
construcţie şi reparaţii la Liceul „Regina Maria” costă 140 milioane
lei. Aşa cum este acum localul, nu poate fi folosit pentru
adăpostirea instituţiei noastre. Prin urmare, este vorba aici de două
chestiuni: întâi, folosul comun al muzeelor şi, în al doilea rând,
cooperarea aceasta a profesorilor.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă există muzee separate,
ele se dezvoltă paralel.
Şt. Voitec, ministrul educaţiei naţionale: Nu ştiu dacă este propriu
cuvântul de „muzee”.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: E vorba de
colecţie.
Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi am pornit de la punctul de vedere ca
fiecare profesor universitar să lucreze în toată libertatea, ca să nu
existe posibilităţi de fricţiuni. De aceea am evitat ca în aceste
laboratoare să lucreze două rânduri de profesori. Chiar dacă ar fi
vorba de doi prieteni, doi profesori nu pot lucra în acelaşi
laborator, fiindcă fiecare are metoda lui de lucru şi sistemul lui de
predare. De aceea am căutat să evităm acest lucru.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Şi eu sunt de aceeaşi părere.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: În al doilea rând, Facultatea de Ştiinţe nare localuri suficiente. În timpul rectoratului meu am construit
foarte multe, pentru că cele existente nu erau eficiente. Din
moment însă ce Facultatea de Medicină se duce la Tg. Mureş,
însemnează că cea mai mare parte a problemei este soluţionată.
Dacă dumnealor primesc Academia de Comerţ, care este o
construcţie foarte mare şi are încăperi foarte numeroase, acolo se
pot instala în condiţiuni foarte bune. Această Academie de Comerţ
are şi laboratoare, aşa că poate, împreună cu Liceul „Regina
Maria”, să adăpostească foarte bine laboratoarele Facultăţilor de
286
Ştiinţe. În felul acesta, Universitatea Maghiară din Cluj are mai
mult spaţiu decât avem noi, fiindcă, de pildă, Facultatea noastră de
Ştiinţe n-are decât patru săli de cursuri. Or, la Liceul „Regina
Maria” sunt 16 clase mari, pe care noi nu le avem, în afară de
cămin.
De aceea, rog pe colegii noştri de la Universitatea
Maghiară să înţeleagă acest lucru, fiindcă din moment ce primesc
şi localul Academiei de Comerţ, situaţia Universităţii Maghiare se
uşurează în mod considerabil. Şi dacă pe lângă aceasta le mai
facem şi înlesnirea furnizării mobilierului, atunci pot să
funcţioneze şi dumnealor nestânjeniţi.
Noi încercăm să înlăturăm cât mai mult posibil orice
suprafaţă de fricţiune. În ce priveşte însă colecţiile Uniunii
Muzeului Ardelean, acestea trebuie să rămână acolo unde sunt. Şi
în timpul cât a funcţionat Universitatea noastră, aceste colecţii au
fost la dispoziţia profesorilor şi a populaţiei maghiare. Este foarte
uşor de înţeles că nici unul dintre profesorii noştri nu va refuza
vizitarea şi punerea la dispoziţie a colecţiilor acestui muzeu, când i
se va cere. De aceea, cred că n-ar fi deloc bine ca acum, după ce am
despărţit localurile aşa cum s-a hotărât, totuşi unele din ele să fie
comune.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Ca să scurtăm discuţiile, nici
eu nu sunt de părere ca în acelaşi laborator să lucreze două rânduri
de profesori, mai ales că de obicei savanţii sunt nervoşi. Mă
gândesc însă la posibilitatea practică de soluţionare a problemei.
Dacă instalarea acestor laboratoare reclamă sume prea mari, ar fi
bine ca ele să fie amenajate la „Liceul Regina Maria”, nu în localul
Academiei Comerciale, mai ales având în vedere provizoratul
folosirii acestui din urmă local. Eu înclin spre această soluţie.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Muzeele şi colecţiile comune să
fie utilizate împreună; dar laboratoarele să fie separate.
Nagy Géza: Suma de 140 milioane este necesară pentru instalarea
ultimelor patru institute; pentru celelalte cinci n-avem nevoie de
laboratoare. V-am spus că pentru Institutul de Fiziologie Vegetală
287
avem nevoie de 27 încăperi, aproape jumătate dintr-un etaj din
edificiul central, egal cu un etaj al Academiei Comerciale. Ne-am şi
înţeles cu domnul profesor Emil Popp, pentru ca aprobarea acestei
înţelegeri să fie ratificată de Senatul Universitar.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Este bine să nu-i amestecăm,
pentru că sunt riscuri de incidente, de atmosferă, până se va şterge
din sufletele unora şi altora orice urmă de reacţiune. În ceea ce
priveşte muzeele, nu este bine ca aceste comori să fie despărţite.
Ele formează un tezaur comun pentru ambele popoare. Deci, pe
linie muzeală se poate face o colaborare între studenţii români şi
studenţii unguri, muzeele putând fi cercetate alternativ de către
studenţii români şi de studenţii maghiari. Deci, ele pot rămâne în
aceeaşi clădire. Nu sunt de părere ca să se lucreze în comun în ceea
ce priveşte laboratoarele, pentru că ar trebui mereu să fie
supravegheaţi şi profesorii, şi studenţii.
Nagy Géza: În ceea ce priveşte colaborarea Facultăţilor de Ştiinţe,
următoarele institute de ştiinţe ale Universităţii „Regele Ferdinand
I” şi ale Universităţii Maghiare sunt nevoite a colabora: Institutul
de Geologie, Institutul de Mineralogie etc, ele vor funcţiona în mod
provizoriu până la terminarea Liceului „Regina Maria”. Este, prin
urmare, numai o colaborare provizorie.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Paralel începeţi să vă
instalaţi. Aduceţi şi materialul de la Timişoara.
Nagy Géza: În privinţa celorlalte institute, în strânsă legătură cu
muzeele, vă rugăm să delegaţi o comisiune neutră, pentru a
examina situaţia la faţa locului.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vom forma o comisiune
mixtă, care va avea dreptul să hotărască în mod definitiv.
Nagy Géza: Noi nu ne putem pronunţa în numele societăţii...
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Această comisiune va cerceta
situaţiunea la faţa locului, va putea să hotărască şi numai în caz de
diferend se va face un referat către noi, iar noi vom arbitra de aici,
arbitraj fără apel, atât din partea românilor, cât şi din partea
ungurilor.
288
Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Principiul rămâne acesta, ca fiecare să
aibă local propriu.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Tendinţa este aceasta: dv. să
rămâneţi în localurile deja existente şi afectate Universităţii
române, iar dumnealor să aibă localuri separate. Vă rog să vă
mulţumiţi cu această declaraţiune. Instalaţi-vă însă în mod
provizoriu, colaboraţi şi lăsaţi să trăiască amândouă instituţiile.
Vom institui un organ neutral care va rezolva diferendele care se
vor ivi, iar noi vom arbitra în ultimă instanţă. Aceasta este
soluţiunea cea mai bună. Acesta este un principiu care linişteşte şi
pe unii şi pe ceilalţi. Colaborarea aceasta este provizorie, până
când vom avea noi posibilităţi bugetare ca să facem instalarea în
clădiri frumoase şi bine amenajate. Lăsaţi-ne însă să respirăm puţin
din punct de vedere bugetar. Încă o dată vă repet, tendinţa noastră
este ca fiecare să aveţi local separat.
Nagy Géza: În ceea ce priveşte colaborarea profesorilor, normele
trebuie fixate printr-o decizie ministerială.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Redactaţi această decizie
împreună, pentru ca să nu mă ocup eu de ea. Dv. nu veniţi la mine
decât atunci când aveţi diferende pe care nu le puteţi soluţiona,
pentru rest vă rog să mă cruţaţi.
Nagy Géza: Acum urmează problema aşezării Facultăţii de
Medicină. Pentru aşezarea Facultăţii de Medicină se oferă două
modalităţi: în colaborare cu Facultatea de Medicină a Universităţii
„Regele Ferdinand I”; în localul propriu.
Universitatea Maghiară a fost hotărâtă la colaborarea cea
mai paşnică şi colegială cu Facultatea de Medicină a Universităţii
„Regele Ferdinand I”, însă după predarea şi preluarea instituţiilor
şi clinicilor universitare s-au ivit greutăţi neaşteptate. Căutând
modalitatea spre a putea evita fricţiunile, comisia de conducere a
Universităţii Maghiare s-a simţit nevoită de a examina posibilităţile
aşezării Facultăţii de Medicină în oraşul Tg. Mureş.. Pe baza
raportului experţilor, comisia a ajuns la hotărârea că din partea sa
nu ridică nici o greutate înaintea mutării Facultăţii de Medicină la
289
Tg. Mureş, dacă se vor realiza următoarele condiţiuni: 1)
Ministerul de Război să renunţe la Liceul Militar din Tg. Mureş, cu
toate accesoriile mobile şi imobile ale acestuia, în favoarea
Facultăţii de Medicină maghiare din Cluj; 2) Ministerul Sănătăţii
Publice să pună sub conducerea şi administrarea Facultăţii de
Medicină maghiare spitalele publice din Tg. Mureş, cu toate
accesoriile mobile şi imobile ale acestora. Avem nevoie încă de o
sută de paturi.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aici este o chestiune pentru
care trebuie să vă puneţi de acord cu domnul ministru al sănătăţii
publice.
Nagy Géza: Este un spital bisericesc care nu funcţionează. De
asemenea, este un cămin unde au stat deportaţii evrei, care acum sau întors acasă.
Csőgör Ludovic: Acolo este o sală de operaţie.
Nagy Géza: 3) Ministerul Educaţiei Naţionale să închirieze pe o
durată cât se poate de îndelungată sanatoriul particular din Tg.
Mureş.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Mi se pare că este al Apărării
Patriotice. Am să mă interesez.
Nagy Géza: 4) Azilul de copii din Tg. Mureş să fie mutat într-un
castel expropriat în apropierea oraşului şi edificiul azilului să fie
dat în folosinţa Facultăţii de Medicină maghiare.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Ce capacitate are acest azil?
Nagy Géza: Are o capacitate de 120 paturi. Acest azil poate să fie
aşezat într-un castel de lângă Tg. Mureş, la Porunca sau în altă
parte.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Noi avem multe clădiri goale
în Ardeal, care au capacitate până la câte o mie de paturi. În ele
vom face sanatorii de tuberculoşi.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă veţi muta azilul de
copii într-un castel lângă Tg. Mureş, cu atât mai bine.
Nagy Géza: 5) Guvernul să pună la dispoziţia Universităţii
Maghiare o sumă corespunzătoare – vom reveni asupra
290
chestiunilor financiare – pentru amenajarea şi instalarea localurilor
sus amintite, conform scopurilor didactice şi ştiinţifice ale clinicilor
şi institutelor, care urmează să fie aşezate în aceste localuri.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vom face tot ce este posibil.
Vă rog însă să faceţi numai cheltuielile strict necesare, ca să puteţi
începe să lucraţi; să nu păşiţi la lucrări mari, care n-ar putea fi
înfăptuite imediat şi care nu sunt de absolută necesitate. Sperăm că
vom ajunge la stabilizarea leului, la normalizarea preţurilor şi
salariilor. Atunci vom putea păşi la opere care să necesite sume
mai puţin astronomice. Vă daţi seama ce înseamnă numai
reparaţiile în aceste timpuri. Fac apel călduros la reprezentanţii
Universităţii Maghiare să înţeleagă că nu putem da deocamdată
decât strictul necesar pentru ca această instituţiune să poată
funcţiona, nu să o punem în stare de perfectă amenajare, frumoasă
şi bine dotată, aşa cum cere o astfel de instituţiune.
Nagy Géza: Dacă Ministerul Sănătăţii ne va veni în ajutor cu
inventarul necesar, de care dispune, atunci aceste cheltuieli se vor
reduce la minimum.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cu cât va trece vremea cu
atât vom face o instalare modernă şi frumoasă, pentru ca această
instituţiune să nu fie mai prejos de nivelul celorlalte instituţiuni. Şi
apoi, nu putem să facem totul pentru Facultatea de Medicină
maghiară şi prea puţin pentru copilul nostru, pentru Universitatea
românească.
Nagy Géza: Avem nevoie la Tg. Mureş de 400 paturi.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cât costă?
Nagy Géza: 270 milioane lei. Această sumă se va putea reduce la
jumătate dacă acest mobilier ne va fi pus la dispoziţiune de
Universitatea din Sibiu sau de Ministerul Sănătăţii, sau de
Ministerul Armatei, care ne-ar putea veni în ajutor. Astfel, această
sumă s-ar putea reduce cu mult, care pare astronomică.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Aparent această sumă nu este
astronomică. Noi am desfiinţat spitalele din zona interioară, care
înseamnă câteva mii de paturi. Din aceste câteva mii de paturi vor
291
putea trece o bună parte pentru clinici. Ele sunt deja trecute în
buget.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnule ministru Bagdazar,
te rog foarte mult să faci tot efortul pe chestiunea aceasta, pentru a
fi rezolvată.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Avem şi noi
nevoie de un număr de paturi.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Vă dăm. Este vorba nu numai
de paturile goale, ci şi de întreţinerea lor pentru tot timpul anului.
Nagy Géza: 6) Clinica infantilă a Universităţii Maghiare din Cluj,
Calea Moţilor 70, rămâne şi mai departe în posesiunea Facultăţii de
Medicină a acestei Universităţi, ca Policlinică Universitară.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Sunt absolut surprins de propunerea
colegilor noştri. Noi n-avem o clinică infantilă la Facultatea noastră
de Medicină, fiindcă localul este dărâmat. N-avem unde să stăm,
iar în localul în care ne-am instalat, am venit cu tot materialul
nostru. Prin urmare, noi trebuie să funcţionăm anul acesta.
Clădirea aceasta este cumpărată de statul maghiar şi revine acum
statului român. Dacă dumnealor se instalează în condiţiuni aşa de
bune la Tg. Mureş, sunt surprins că mai vor să menţină o sucursală
a Facultăţii de Medicină maghiară la Cluj.
Csőgör Ludovic: Domnilor, trebuie să spun că populaţia maghiară
din Cluj şi opinia publică maghiară nu este mulţumită cu hotărârea
pe care am luat-o noi să mutăm clinicile la Tg. Mureş, fiindcă
atunci Clujul, unde este majoritatea populaţiei maghiare, rămâne
fără institute sanitare maghiare. Înainte de arbitrajul de la Viena a
fost acolo un spital reformat, care acum nu mai funcţionează din
pricină că a fost bombardat. De aceea, cerem să rămână un institut
sau un spital cât de mic, dar să rămână un institut sanitar maghiar
şi la Cluj.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar dumnealor spun că n-au
altă posibilitate.
D. Demeter Ioan: Acest institut n-a fost niciodată al Facultăţii din
Cluj. Localul a fost cumpărat acum patru ani, iar Facultatea de
292
Medicină a Universităţii „Regele Ferdinand I” a avut un local
propriu pentru clinica infantilă, aşa că n-are nevoie de acest local,
care este separat.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Este greu de conceput ca o
clinică pediatrică să se separe de Facultatea de Medicină. Sunt
anumite discuţii şi anumite analize, care trebuie făcute în cadrul
Facultăţii.
Csőgör Ludovic: Noi nu vrem să reţinem acest local pentru o clinică
infantilă, ci vrem să facem acolo o policlinică destul de mică, un
spital, cam cu o sută de paturi.
Nagy Géza: Numai atât vă rugăm să ne acordaţi.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Noi nu vă împiedicăm să
faceţi o clinică, dar nu în localul acesta.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: La noi în ţară este o mare
mortalitate infantilă, aşa încât existenţa unei clinici într-un oraş
mare este foarte indicată.. La noi mortalitatea copiilor în primul an
este de 20% şi n-avem o asistenţă medicală serioasă pentru copii.
Deci existenţa unei clinici ar fi foarte folositoare. Dacă găsiţi
posibilitatea să rezolvaţi această problemă din punctul de vedere al
localului, noi n-am avea nimic de obiectat, fiindcă am saluta cu tot
entuziasmul apariţia unei astfel de clinici într-un centru aşa de
mare.
Prof. Dr. N. Kernbach, decanul Facultăţii de Medicină din Cluj:
România este ţara care are mortalitatea infantilă cea mai mare în
Balcani şi poate chiar în Europa. Clinicile pe care le aveam sunt
foarte puţine, faţă de specialiştii pe care îi avem. Dacă ni se ia
clinica infantilă de la Cluj, se pune pentru noi o problemă de
demografie românească. Clădirea cea veche a acestei clinici este
imposibil de amenajat. Tot ce a fost bun, s-a luat de acolo de
actuala Facultate Maghiară. Noi trebuie să avem o clinică infantilă,
care să poată funcţiona imediat şi unde noi să ne putem forma
specialişti.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu sunt pentru această
soluţie, pentru că nu-mi închipui că se poate despărţi o clinică de o
293
Facultate de Medicină. Idealul este ca această clinică să funcţioneze
la Târgu Mureş, alături de Facultatea de Medicină.
Csőgör Ludovic: Eu am o propunere: Statul maghiar, prin arbitrajul
de la Viena, a cumpărat localul spitalului unde lucrează clinica
infantilă şi a ridicat un edificiu nou cu două etaje, cu încălzire
centrală, în strada Bárdossy. Acolo intră cel puţin 150 paturi şi ar
putea foarte bine fi instalată clinica infantilă. Este vorba de căminul
de fete.
D. prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Eu sunt într-adevăr surprins de
propunerea colegilor noştri. Clinica aceasta infantilă trebuie să
funcţioneze la Cluj, fiindcă face parte din învăţământul nostru. Nu
sunt deloc împotrivă ca să se facă o policlinică sau un sanatoriu la
Cluj pentru populaţia maghiară; dar să se găsească un alt local, nu
localul acesta, în care cea mai mare parte din mobilier este provenit
din vechea noastră clinică şi primit cu inventar.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii Cluj: După câte am
înţeles, Universitatea Maghiară vrea să aibă o policlinică generală.
Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Dv. vreţi să aveţi un spital
general.
Nagy Géza: O policlinică.
Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Policlinica este policlinică şi
clinica este clinică. Ce specialitate vreţi dv. să aveţi acolo?
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii Cluj: Populaţia maghiară
merge de obicei la clinică. Fiecare om ştie că Universitatea
însemnează clinici; fiecare ştie care este doctorul care îl vindecă.
Pentru oamenii din popor, clinicile reprezintă Universitatea. Dacă
se duc clinicile, Universitatea a dispărut. Dânşii însă vor să lase o
urmă a acestei Facultăţi de Medicină Maghiare de la Târgul Mureş
la Cluj, în care să fie toate clinicile în embrion, pentru ca meseriaşii
şi ţăranii maghiari să se ducă tot la clinici. Eu cred că ideea nu este
rea. Însemnează că Facultatea de Medicină nu s-a dus cu totul la
Târgu Mureş, ci a mai rămas ceva din ea şi la Cluj. Este aceasta o
satisfacţie pentru populaţia maghiară şi trebuie să ne gândim s-o
dăm. Soluţia însă n-o văd ca să ni se ia nouă clinica infantilă sau să
294
fim trimişi să ne instalăm în căminul de fete. Aceasta nu este
posibil, fiindcă avem foarte mulţi studenţi acolo. Deci, trebuie
căutat un alt local.
Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Ce înţelegeţi dv. prin policlinică?
Vreţi să daţi acolo numai consultaţii sau să înfiinţaţi un spital
multilateral cu paturi?
Nagy Géza: Cu două secţii.
Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cu o secţie de medicină internă şi
una de chirurgie. Deci, vreţi un spital maghiar în Cluj, nu o
policlinică.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, s-a arătat şi de o
parte şi de alta ceea ce se doreşte, şi fiindcă trebuie găsită o soluţie,
să-mi daţi voie să mă rezum la următoarea: În ceea ce priveşte
opinia publică, care s-ar împiedica de acest lucru, că s-a mutat la
Tg. Mureş Facultatea de Medicină Maghiară, eu cred că nu trebuie
să ne temem de ea. Cine este sincer democrat, cine a cunoscut
trecutul şi face comparaţie cu ceea ce este acum, se va împăca în
sufletul lui. Celui care se împacă cu această situaţie şi care mai are
un gram de rămăşiţă de reacţionarism, noi trebuie să-i spunem cu
curaj: Ce vrei, este nevoie de un compromis, fiindcă nimic nu se
realizează sută în sută şi ideal.
Avem o Universitate Maghiară la Cluj; avem o Facultate de
Medicină la Tg. Mureş, care este capitala Secuimii. Dacă ar trăi
Bernarzii, ei ar fi aici şi ar vedea o Facultate de Medicină Maghiară
înfiinţată în localul Şcolii Militare de la Tg. Mureş. Sub raportul
acesta şi pentru noi românii, şi pentru fiecare Maghiar sincer şi
care nu urmăreşte o ranchiună, trebuie să fie o mare mulţumire că
problema a fost soluţionată astfel.
Dacă dv. credeţi că este necesar din punct de vedere
practic să aveţi un spital maghiar în Cluj – deşi bolnavii nu se vor
mai uita la naţionalitatea spitalului –, ca să fiţi acoperiţi sută în
sută, să căutăm să facem undeva acest spital. Nu pot însă să merg
aşa de departe încât să lipsesc Facultatea de Medicină de o clinică
infantilă. Să căutăm o soluţie practică pentru a vă da posibilitatea
295
să aveţi un spital maghiar la Cluj, însă trebuie să fim destul de tari
faţă de opinia publică şi să-i arătăm miezul chestiunii. Să nu se lase
cineva influenţat de amănunte, când întregul este aşa de frumos şi
de înviorător.
Csőgör Ludovic: Sunt două localuri, de aceea am cerut. Sunt mai
multe decât a avut înainte Facultatea.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am dat Şcoala Militară de la
Tg. Mureş, Liceul „Regina Maria” din Cluj, localul Academiei de
Înalte Studii Comerciale.
Csőgör Ludovic: În căminul de fete sunt două etaje.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Universitatea română va
rămâne cu clinica infantilă, Universitatea maghiară urmează să se
instaleze în localurile pe care le-am pus la dispoziţie, urmând ca
Universitatea română să se instaleze în localurile pe care le are.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Este imposibil să dăm căminul de fete.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Căminul de fete
nu se poate da. Este un local la care ţinem noi foarte mult.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Timp de 20 ani de zile clinicile noastre
au primit populaţia maghiară şi a fost tratată în condiţiuni cât se
poate de bune. Aşa vom face şi de aici înainte. Vom da asistenţă
atât românilor, cât şi ungurilor, aceasta cu atât mai mult cu cât în
corpul nostru profesoral vor fi şi profesori unguri. Clinicile noastre
din Cluj vor primi şi populaţia română şi populaţia maghiară.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Noi ne concentrăm prea mult
la oraşe. Asistenţa medicală la sate este inexistentă. Crearea unui
nou spital în plus, unde sunt deja clinici, este inoportună. În Cluj se
dă o asistenţă suficientă deocamdată. Clinicile noastre vor putea să
facă faţă şi cerinţelor populaţiei maghiare, cu atât mai mult cu cât
profesorii noştri din Cluj cunosc limba maghiară.. Deci, populaţia
maghiară poate să aibă o asistenţă medicală, profesorii de acolo
ştiu aproape toţi limba maghiară, fără ca să fie nevoie de crearea
unui nou spital.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Sub raportul asistenţei
medicale, clinicile şi spitalele din Cluj pot servi şi pe unii şi pe alţii.
296
Refuz să cred că ar mai putea dăinui mentalitatea de a merge la un
spital românesc sau la un spital unguresc. Populaţia maghiară din
Cluj va putea merge pentru tratament la clinicile noastre
româneşti, după cum populaţia românească din Tg. Mureş va
trebui să meargă pentru tratament la spitalele maghiare de acolo.
Aşa văd eu situaţia.
Vasile Luca: Eu cred că argumentul „a cumpărat statul maghiar”
sau „a cumpărat statul român” trebuie să cadă, pentru că atât
Universitatea Maghiară, cât şi Universitatea Română, sunt ale
statului român. Deci, toate clădirile, tot ce se vede, sunt ale statului
român. Tot ceea ce s-a clădit în timpul acesta sau înainte în
Ardealul de Nord a devenit proprietatea statului român.
Argumentul acesta trebuie dat deoparte, fie că este susţinut de o
parte, fie că este susţinut de către unguri, fie că este susţinut de
către români.
În ceea ce priveşte opinia publică din Cluj, să-mi daţi voie
să mă războiesc cu această opinie publică a Clujului. Opinia
publică a Clujului este aşa cum s-a creat de diferite elemente. Noi
am găsit la început o opinie publică la Cluj ostilă revenirii
Universităţii Maghiare de acolo, şi mai ales am găsit o serie de
piedici puse de anumite elemente, care nu vor să se realizeze acest
lucru, Universitatea Maghiară, elemente care fac parte din
rândurile şoviniştilor români, ca şi din rândul şoviniştilor
maghiari. Aceste elemente au pus astfel problema şi au venit cu
astfel de pretenţiuni ca să nu se poată realiza această operă. Ele nu
văd scopul adevărat, n-au înţeles eforturile pe care le-am făcut
pentru realizarea acestui mare ţel, urmărit de toate forţele
democratice din România fără deosebire de naţionalitate. Forţele
democratice din România fac tot efortul ca să mergem pe linia
împăcării acestor două popoare. Aceste elemente agită şi astăzi,
după cum au agitat la început. S-a întâmplat însă o mare schimbare
în plus.
Noi trebuie să rezolvăm această problemă, fără să ţinem
seama că nu dăm satisfacţie unei mici părţi din opinia publică a
297
Clujului. În Cluj sunt clinici suficiente şi spitale. În aceste spitale
populaţia maghiară va găsi o asistenţă medicală, pentru că atât
corpul profesoral, cât şi personalul inferior sunt pe linia
democraţiei. Acei care nu vor voi să se ducă la clinicile din Cluj, se
vor duce la Tg. Mureş.
Foarte bine a spus domnul prim-ministru, populaţia
maghiară din Cluj se va duce la clinicile Universităţii române din
Cluj, după cum populaţia română din Târgu Mureş se va duce la
clinicile ungureşti de acolo. Deci, nu este absolută nevoie să se
creeze noi clinici sau noi spitale la Cluj, pentru populaţia maghiară,
aceasta cu atât mai mult cu cât medicii şi profesorii de la Cluj
cunosc foarte bine limba. Trebuie să luptăm împotriva curentelor
nesănătoase. Elementele care nu doresc să se înfăptuiască această
operă agită probleme străine de interesele acestor două popoare şi
caută să nu se realizeze această mare operă, pentru ca ele mereu să
aibă motive de agitaţie. Când această problemă va fi rezolvată,
elementele despre care am vorbit vor fi iarăşi nemulţumite. Ele nu
înţeleg greutăţile în faţa cărora se află guvernul, nu înţeleg
greutăţile care apasă asupra acestei ţări în momentul actual,
greutăţi enorme economice şi financiare. Cu toate aceste greutăţi,
statul face aceste sacrificii ca să realizeze această operă şi nu va
precupeţi nici un sacrificiu, va face tot ce este posibil pentru ca să
realizeze această operă, care se află pe linia împăcării celor două
popoare.
Nu trebuie să ne impresioneze acţiunea acestor elemente
care vor agita permanent şi care caută să găsească nod în papură şi
să agite opinia publică, atât cea românească, cât şi cea ungurească.
Împotriva acestor elemente trebuie să ducem o luptă necruţătoare.
Ultima dată, când au fost provocaţiunile pe care le
cunoaşteţi în marea masă a populaţiei maghiare, ele au fost
provocate de anumite elemente străine de democraţie, de elemente
şovine, de elemente care au fost preocupate de interese străine
decât acelea ale popoarelor noastre, ale poporului maghiar şi ale
poporului român. Aceste elemente au agitat şi au căutat să meargă
298
cu acţiunea lor până acolo încât să se amestece şi la Comisia Aliată.
Au venit cu provocaţiunea până acolo încât au spus că această
Universitate va fi primită cu ciocniri sângeroase. Pentru liniştea şi
ordinea opiniei publice, Universitatea nu trebuie să mai vină la
Cluj.
Deci, situaţiunea este clară. Eu sunt de acord, dacă este
posibil, să se facă un spital în altă parte, undeva, dar nu
numaidecât la Cluj. La Cluj sunt suficiente spitale şi instituţiuni
medicale. Cum foarte bine a spus domnul ministru al sănătăţii, este
nevoie de o asistenţă medicală la sate.
Populaţia maghiară din Cluj, având în vedere spiritul
democratic al noii Universităţi române, va putea merge la clinicile
Universităţii româneşti. Noi trebuie să întreprindem o acţiune
politică democratică atât pentru poporul maghiar, cât şi pentru
poporul român din această parte a ţării. Noi trebuie să creăm
această atmosferă de perfectă democraţie, o atmosferă de perfectă
armonie între aceste două popoare. Încă o dată, populaţia
maghiară din Cluj va găsi în clinicile Universităţii române de acolo
tot sprijinul sanitar. Un asemenea angajament îl iau şi profesorii de
la această Universitate, după cum un asemenea angajament ne
vom lua şi noi, conducătorii organizaţiilor democratice din această
ţară.
În principiu, când va fi posibil se vor forma mai multe
spitale, însă deocamdată trebuie să punem capăt agitaţiilor şi să
realizăm această operă în interesul ambelor popoare, să realizăm
Universitatea Românească şi Universitatea Maghiară. La început
pornim cu mijloace modeste şi treptat, treptat vom căuta să dăm o
dezvoltare mai mare. Noi nu am terminat cu dezvoltările noastre
pentru cultura românească şi pentru cultura ungurească. Sunt
perspective fără de sfârşit atât timp cât va exista o dezvoltare
ştiinţifică, pentru toate aceste instituţiuni. Noi nu putem în
momentul actual să facem totul. Trebuie să înţelegem cu toţii acest
lucru. S-a dat pentru Facultatea de Medicină maghiară un local
frumos la Tg. Mureş, s-a făcut tot ce este posibil pentru
299
Universitatea Maghiară de la Cluj, aveţi în viitor tot sprijinul
guvernului şi vă rog să nu venim şi să îngreunăm situaţia.
Guvernul se găseşte în faţa unei situaţiuni grele financiare şi
economice. Noi ne luăm însă angajamentul ca în viitor să vă
punem la dispoziţie tot ce este necesar pentru dezvoltarea
culturală atât a poporului maghiar, cât şi a poporului român, şi în
genere a tuturor cetăţenilor acestei ţări. Vom căuta ca să satisfacem
cerinţele culturale ale acestei ţări, să dezvoltăm aceste instituţiuni
şi să mergem pe calea progresului. Nu trebuie să ne împiedicăm în
realizarea marilor opere de amănunte pure, pentru că o mică parte
din opinia publică a Clujului este contra. Noi vom transforma
această opinie publică. Totul depinde de conducerea noastră, ca
această opinie publică să înţeleagă că ceea ce nu putem realiza
astăzi, vom realiza mâine. Important este că această instituţie de
cultură va fi realizată.
Eu sunt de părere că Universitatea română nu poate să
rămână fără această clinică infantilă, după cum Facultatea de
Medicină de la Tg. Mureş nu poate să funcţioneze fără clinicile
respective. În ceea ce priveşte spitalul, dacă va fi posibil, mai târziu
se va realiza, dar aceasta nu numaidecât în Cluj, ci în altă parte,
unde asistenţa medicală lasă de dorit. Noi nu putem crea aceste
clinici şi spitale în Cluj, pentru că în acest oraş este o mare criză de
locuinţe. Ar fi un mare scandal ca noi să creăm instituţii peste
instituţii, acolo unde funcţionarul public doarme la birou pe mese.
Noi nu putem să extindem aceste instituţii fără nici o margine.
De asemenea, căminul de fete nu poate să ia altă destinaţie,
pentru că această lume studenţească nu poate fi încartiruită în altă
parte. La Tg. Mureş sunt posibilităţi mai multe de încartiruire,
mult mai uşoare, atât pentru profesori, cât şi pentru personalul
inferior. Nu trebuie să ne gândim să smulgem cât mai mult şi totul
deodată. Noi suntem de părere că nu trebuie să facem mai mult
decât atât cât putem, să nu ne întindem picioarele mai mult decât
ne acoperă plapuma. Dacă găsiţi altă clădire şi dacă sunt
posibilităţi financiare, se va putea realiza şi acest spital. Dar, repet,
300
în Cluj sunt clinici, sunt spitale, unde populaţia maghiară şi
română va putea găsi o asistenţă medicală.
La Cluj veneau oameni din toată provincia pentru a găsi o
asistenţă medicală. Acei ce nu vor voi să se ducă la clinicile
Universităţii din Cluj se vor putea duce la clinicile Facultăţii de
Medicină din Tg. Mureş, după cum în ultimul timp se duceau la
Sibiu. Problema spitalului este o problemă secundară, pe care dacă
n-o putem realiza momentan, ea nu va putea stingheri activitatea
Universităţii „Regele Ferdinand I”. Deci, trebuie s-o lăsăm
deoparte.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, aşa cum spunea
domnul Luca, în legătură cu opinia publică, şi la Tg. Mureş este o
opinie publică, ale cărei manifestări le-am înregistrat. Ce de
proteste a produs în cercurile burgheze româneşti, aşa-numite
democratice, mutarea Facultăţii de Medicină maghiară la Tg.
Mureş! Se spunea: Atunci am pierdut totul; se maghiarizează totul.
Vasile Luca: Să ne gândim şi la opinia publică românească.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu frâng această opinie
publică şi dau spitale şi instituţii de cultură maghiarilor. Am făcut
o minunată experienţă la Congresul Plugarilor – fiindcă trebuie să
ştiţi că nu ţăranii, ci intelectualii, majoritatea intelectualilor, au
protestat împotriva acestei măsuri –, chemând pe plugari şi
spunându-le ce am făcut. Ei au răspuns: Foarte bine, numai să fie
doctori buni şi doctorii bune. Atunci am pus faţă în faţă pe
intelectuali şi pe ţărani şi am spus plugarilor: Domnii aceştia sunt
contra măsurii luate de noi. Iar ţăranii au răspuns: Apoi domnii
aceştia totdeauna ne-au încurcat. Iată opinia publică.
Întreaga secuime va simţi rezultatele acestei măsuri. Şi
secuimea are tot atât de mari nevoi cum au şi moţii noştri. Ce n-aş
da eu ca într-o localitate din Munţii Apuseni să pot avea şi eu o
clinică. De aceea, vă rog să fiţi de acord asupra acestei soluţii, cu
obligaţiunea din partea noastră că, atunci când vom avea mijloace
şi localuri, vom rezolva această problemă cum se cuvine.
301
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Domnilor, vreau să ilustrez
numai o afirmaţiune a domnului Luca. Am fost impresionat atunci
când am văzut în statisticile Ministerului Sănătăţii din 1943
raportul dintre numărul medicilor şi populaţia la oraşe şi la sate.
Astfel, la Sibiu este un medic la 161 locuitori, iar la Bucureşti este
un medic la 200 locuitori. Cred că la Cluj proporţia este similară.
La sate însă, avem un medic la 18.000 locuitori. Prin urmare,
vedeţi, dacă noi reprezentăm cu adevărat un curent democratic,
trebuie să ne concentrăm toată atenţia asupra populaţiei de la sate
şi – aşa cum foarte bine a spus prietenul Luca – să facem acolo ceva
mai mult.
În al doilea rând, existenţa Facultăţilor de Medicină este şi
ea în raport cu numărul populaţiei. În Uniunea Sovietică, pe care o
luăm totdeauna ca exemplu, există o Facultate de Medicină la 2
milioane de locuitori. Aceeaşi proporţie trebuie păstrată şi la noi.
Nu ştiu dacă populaţia maghiară din Ardeal numără 2 milioane de
locuitori; eu cred că nu. Şi totuşi o Facultate de Medicină
deserveşte necesităţile acestei populaţii. Noi avem în restul ţării,
pentru toată populaţia noastră românească, patru Facultăţi de
Medicină. Cu acestea deservim nevoile a 8 milioane locuitori, iar
pentru rest am mai avea nevoie de încă câteva Facultăţi.
Deocamdată nu le putem face. Rămâne să vedem, în situaţia
actuală ce măsuri putem lua.
Demeter Ioan: Domnilor, ca să trecem mai departe, luăm act de
declaraţia dv. că, după înfiinţarea Facultăţii de Medicină maghiară,
se va căuta o soluţie pentru instalarea unui spital maghiar la Cluj.
Vom veni atunci în faţa guvernului cu alte propuneri şi alte soluţii.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă mulţumesc.
Nagy Géza: Atunci problema următoare ar fi ca Facultatea de
Medicină a Universităţii Maghiare, ca şi celelalte Facultăţi ale
acestei Universităţi, să-şi păstreze inventarul său procurat după 11
septembrie 1940. Afară de aceasta, având în vedere situaţia izolată
din punct de vedere ştiinţific a Facultăţii de Medicină la Tg. Mureş,
Ministerul Educaţiei Naţionale să dispună cedarea dubletelor de
302
reviste, de cărţi didactice şi ştiinţifice şi de inventar general, din
partea bibliotecilor publice şi institutelor de medicină din Cluj, în
folosinţa Facultăţii de Medicină a Universităţii Maghiare.
Afară de cele şapte puncte de mai sus, trebuie să fie
menţionat că la mutarea Facultăţii de Medicină a Universităţii
Maghiare la Tg. Mureş nu se poate proceda decât după o
organizare definitivă a acestei Facultăţi, adică numai după
numirea profesorilor şi personalului didactic. Avem greutăţi foarte
mari; n-avem personalul numit, pe care să-l trimitem, ca să se
prezinte acolo ca persoane oficiale. Până atunci suntem într-o
situaţie destul de penibilă.
Şt. Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale: Se va rezolva şi această
chestiune.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: De acord.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi am propus şi suntem de acord ca
inventarul din 1940, care a fost procurat de Universitatea
Maghiară, să-i rămână ei. Vreau însă să vă atrag atenţia că o parte
din inventar, pe care l-am avut până la 1940, a plecat din
Universitatea noastră; a fost luat de armata maghiară. Lipseşte
foarte mult din acest inventar. Ar fi foarte bine dacă s-ar găsi
mijlocul ca guvernul maghiar să ne redea acest inventar, pe care
noi l-am avut şi care acum ne lipseşte.
Nagy Géza: Avem informaţiuni precise unde este o parte din acest
material, care a fost evacuat. De fapt, s-a încercat o evacuare totală
a Universităţii din Cluj, mai întâi din cauza bombardamentelor în
anii 1942, 1943 şi 1944, iar pe urmă a venit un ordin în toamna
trecută, ca să se procedeze la o evacuare totală a Universităţii.
Atunci, Senatul Universitar a protestat împotriva acestui ordin,
însă înainte să se ajungă la această măsură, în cursul evacuărilor
făcute din pricina bombardamentului şi a războiului, de fapt au
fost scoase din Cluj cam 180 lăzi. O parte din acest material a fost
dus la Kesten, lângă Balaton, însă ce s-a întâmplat cu partea
cealaltă, scoasă din Cluj, nu ştim. Dacă se vor ivi posibilităţi pentru
recuperarea acestui material, trebuie luate imediat măsuri. Noi însă
303
n-avem informaţii. Am primit odată un răspuns că, date fiind
greutăţile de transport, nu poate fi vorba de readucerea acestui
material. Guvernul însă poate lua măsuri în acest scop.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu vă mulţumesc pentru
lămurirea dată, care îmi va servi foarte mult. Apelez la
organizaţiile politice maghiare să mă ajute în tratativele pe care le
voi deschide cu guvernul din Budapesta, pentru a găsi o
modalitate de restituire a acestui mobilier.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Dar la Vadul
Crişului nu este nimic?
Csőgör Ludovic: Întrucât eu am stat la Facultate timp de patru ani
ştiu că, din cauza bombardamentelor, s-a dat un ordin să
împachetăm toate lucrurile şi să le trimitem la sate. Am auzit că
din cele 180 lăzi trimise, majoritatea sunt acolo, într-o mănăstire.
Trebuie să luăm legături cu guvernul maghiar să le aducem.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Dar la Vadul
Crişului este ceva?
Csőgör Ludovic: Este şi acolo ceva, trebuie să trimitem un delegat să
cerceteze.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Noi avem două
camioane; putem să trimitem pe cineva, dar trebuie să vie şi un
delegat din partea Universităţii Maghiare.
Demeter Ioan: Universitatea Maghiară este dispusă să facă toate
demersurile pe lângă guvernul maghiar pentru restituirea acestor
materiale; este dispusă chiar să formeze o delegaţiune care,
împreună cu un reprezentant al guvernului român, să plece în
acest scop la Budapesta. Dacă guvernul român pune la dispoziţie
camioane, în câteva săptămâni putem readuce acest material.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Îl vom readuce cu ajutorul
armatei. Vă rog să luaţi act.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi vă mulţumim.
Nagy Géza: În fine, trebuie accentuat că şi în cazul când condiţiile
de mai sus ar fi considerate ca realizabile, şi s-ar hotărî mutarea
Facultăţii de Medicină la Tg. Mureş, până când nu vor fi realizate
304
condiţiile de mai sus ale funcţionării, la Cluj trebuie să fie menţinut
fără întrerupere sistemul de colaborare între cele două Facultăţi de
Medicină.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Am şi stabilit.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Tocmai în ultima
noastră şedinţă ne-am izbit de dificultăţi în ceea ce priveşte această
colaborare şi a trebuit ca personalul nostru să se înţeleagă cu
personalul Universităţii Maghiare. Au început discuţii, chiar
neoficiale, în ceea ce priveşte împărţirea încăperilor între clinici; a
fost destul atât ca să se turbure spiritele. Atunci ne-am înţeles cu
conducerea Universităţii Maghiare să se dea un comunicat după
întrunirea noastră de astăzi, arătându-se că guvernul a hotărât să
aşeze Facultatea de Medicină a Universităţii Maghiare la Tg.
Mureş. În cazul acesta, conducerea Universităţii Maghiare face
cunoscut personalului Facultăţii de Medicină şi personalului
clinicilor că este la Cluj în situaţie de lichidare, aşa că nu mai este
cazul să se facă discuţii pentru fiecare încăpere în parte, fiindcă nu
este vorba de o instalare la Cluj a acestei Facultăţi.
Trebuie să rămânem la această hotărâre. Acesta este
comunicatul care ar linişti spiritul şi personalul românesc şi
spiritul şi personalul maghiar. Este vorba de o situaţie de lichidare
a personalului Facultăţii de Medicină, până la instalarea acestei
Facultăţi la Tg. Mureş. Tot personalul Facultăţii de Medicină
maghiară este considerat în această situaţie, până când se va putea
muta la Tg. Mureş.
Csőgör Ludovic: Ne-am gândit să aranjăm şi această chestiune. Dacă
Facultatea de Medicină Maghiară se mută la Tg. Mureş, e bine să
începem să intrăm la Cluj în stare de lichidare.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Noi dăm comunicatul chiar
astăzi. Legea o facem imediat.
Vasile Luca: Nu este nevoie de o lege; este suficientă o decizie.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar legea tot trebuie
modificată.
305
Vasile Luca: N-am studiat chestiunea. Cred însă că, pentru mutarea
sediului Facultăţii Maghiare de Medicină de la Cluj la Tg. Mureş
este suficientă o decizie.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă rog să redactaţi împreună
comunicatul. Se va da un comunicat şi în limba maghiară, ca să fie
liniştiţi şi ungurii. Până la mutarea Facultăţii de Medicină
maghiare la Tg. Mureş, personalul acestei Facultăţi rămâne ca
oaspete la Cluj.
În ceea ce priveşte partea financiară, am avut conversaţii
cu domnul ministru de finanţe, pe care nu l-am mai chemat aici, ca
să examinăm noi împreună toate posibilităţile. În urma hotărârii
Consiliului de Miniştri, a trebuit să mă îngrijesc eu şi de chestiunile
financiare. Câtă vreme Consiliul de Miniştri mi-a menţinut acest
mandat, am dat cinci sute milioane. Din această jumătate de
miliard însă, 370 milioane se duc pe lefurile şi diferenţele de salarii
ale învăţătorilor din Nordul Ardealului.
Aurel Potop, subsecretar de stat la Educaţia Naţională: Îmi permiteţi
să vă amintesc înţelegerea de atunci. Am obţinut un credit de la
dv. şi de la cei care au asistat la această şedinţă şi a rămas ca o
jumătate de miliard să fie destinată repunerii în funcţiune a
întregului învăţământ din Ardeal. Plata personalului însă era
dinainte stabilită.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu mai e actuală chestiunea.
Am chemat pe domnul ministru de finanţe care mi-a prezentat
situaţiunea.
Aurel Potop, subsecretar de stat la Educaţia Naţională: Sunt credite
acordate dinainte.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am hotărât să pun la
dispoziţie această sumă de 500 milioane lei, pentru ambele
universităţi, pentru a face investiţiile necesare. Peste o lună, două,
veţi veni din nou şi vă vom da alte sume de bani.
Şt. Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale: Să stăruiţi pe lângă
domnul ministru de finanţe ca să se ordonanţeze imediat aceste
306
sume. Se fac promisiuni şi când să se facă ordonanţarea, nu se dau
bani.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am aici un memoriu al
Uniunii Populare Maghiare, pe care îl voi cerceta cu toată
atenţiunea.
Nagy Géza: Urmează condiţiunile financiare ale funcţionării.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Începeţi şi faceţi proiectele şi
devizele numai cu ceea ce este strict necesar. Eu voi trimite la Cluj
o jumătate de miliard. Vă rog, pe ambele părţi, să faceţi strictul
necesar. Vă rog să vă restrângeţi la ceea ce trebuie pentru ca
instituţia să meargă înainte. Nu faceţi investiţii inutile. Rog pe
domnii reprezentanţi ai Universităţii Maghiare să se restrângă în
aceste cheltuieli, pentru că sunt interese în joc ale statului. Asupra
noastră apasă sarcini foarte grele, sarcini pe care le suportă şi
poporul român, şi poporul maghiar.
Csőgör Ludovic: Când vom primi această sumă şi cum se va
distribui ea?
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: După necesităţi, ţinându-se
seamă de ordinea de urgenţă. Se vor face lucrările strict necesare
pentru ca ambele instituţiuni să meargă mai departe.
Csőgör Ludovic: Eu lucrez de trei luni de zile în direcţia aceasta şi
am venit de trei ori la Bucureşti. Până acum nu am avut ocaziunea
să dezvolt necesităţile noastre. Noi am primit cinci milioane pentru
repararea Liceului „Regina Maria”. Personalul nu este plătit de la
15 martie până astăzi şi nu pot să-l aduc acasă.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu voi trimite suma de 500
de milioane domnului rector al Universităţii, Emil Petrovici, cu
îndrumarea ca, ori de câte ori este nevoie, d-sa să dea bani şi dacă
nu dă, vă rog să telefonaţi la Bucureşti. Nu faceţi investiţii decât
acele care sunt încadrate în problemele care ne preocupă. Faceţi
proiecte şi devize de cât costă fiecare lucrare şi sumele vor fi puse
deîndată la dispoziţie.
307
Csőgör Ludovic: Pentru Universitatea Maghiară se vor pune sume la
dispoziţie în mod separat. Cât se va da din această sumă, pe care o
puneţi la dispoziţie, pentru Universitatea Maghiară?
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu se poate şti, aceasta
depinde de mersul lucrărilor şi importanţa lor.
Nagy Géza: În ceea ce priveşte edificiul central este nevoie de suma
de 40.484.100 lei, la care se adaugă apa şi canalizarea 68.580.400.
Totul se ridică la suma de 187.397.100 lei. Acestea sunt lucrări
necesare şi modeste. Cerem să se refacă canalizarea, pentru că
aproape toate conductele de apă sunt stricate, sparte, din cauza
frigului. Deci, pentru edificiul central este nevoie de suma de 187
milioane lei. Pentru terminarea lucrărilor în aripa în curs de
construcţie este nevoie de suma de 44.800.000 lei.
Instalaţiunile instituţiilor şi laboratoarelor de fizică şi
chimie, dacă ele nu vor primi o parte a inventarului indispensabil
al Universităţii „Regele Ferdinand I”, este nevoie de suma de 90
milioane lei. În total, pentru aceste lucrări, este nevoie de suma de
135.496.100 lei.
În ceea ce priveşte Facultatea de Medicină de la Tg. Mureş,
dacă vreţi să aveţi o privire generală asupra cheltuielilor acestora,
ele sunt următoarele: a) Amenajarea spitalului din Tg. Mureş
pentru scopurile didactice, având în vedere că lucrările de
construcţie la spitalul vechi trebuie să fie terminate, şi că este
nevoie să se construiască amfiteatre şi laboratoare, precum şi săli
cu raze X, este nevoie de suma de 100 milioane lei; b) Pentru
instalaţiunile şi mobilierul clinicilor medicale, în localul Liceului
Militar din Tg. Mureş, este nevoie de suma de 250 milioane; c)
Pentru instalarea şi mobilarea Institutelor teoretice de medicină,
unde trebuie instalate laboratoare şi săli de disecţie, suma de 100
milioane; d) Pentru transport este nevoie de suma de 50 milioane.
Deci, în total 500 milioane.
La aceste cheltuieli se adaugă combustibilul necesar pentru
anul şcolar 1945/ 46, care se ridică la suma de 50 milioane. Datoria
308
administraţiei clinicilor, de la 23 iunie 1945, se ridică la suma de 63
milioane. Total general, 936 milioane.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Care este suma totală?
Nagy Géza: Suma totală finală este de 1.180.000.000 lei.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Clinicile au fonduri proprii.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Ce necesităţi aveţi dv.,
domnule rector Petrovici? La ce sumă se ridică?
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Avem nevoie de
circa un miliard.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aceste sume se vor da
treptat, treptat.
Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi nici nu ne-am gândit să facem
lucrări mai mari, ci numai acele strict necesare. Nu facem nici o
modificare a zidurilor despărţitoare. De fapt, aici sunt două sume,
care se pot reduce într-un anumit caz.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu mai discutăm toate
detaliile. Acum avem drumul deschis. Avem însă mari greutăţi
financiare. De aceea, vă rog să luaţi câte 250 milioane lei pentru
fiecare universitate şi să începeţi să lucraţi. Nu vă băgaţi însă în
cheltuieli prea mari. Lucrările de apă şi canal nu mai pot fi folosite
acum?
Nagy Géza: Aproape jumătate din ele trebuie refăcute, fiindcă altfel
localul nu poate fi folosit.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Rog ambele părţi să facă cât
mai mari economii. Pe urmă vom vedea. În decursul verii, în
septembrie, poate că ne vom reface puţin.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Clinica neurochirurgicală poate
trece cu tot inventarul la Tg. Mureş.
Nagy Géza: Noi vă spunem cu cea mai mare sinceritate că sumele
acestea sunt calculate cu toată modestia şi conştiinciozitatea.
Domnul ministru Voitec a trimis o comisiune care să examineze
nevoile noastre financiare. Rezultatul a fost acelaşi, la dumnealor
ca şi la noi, până la un ban – pentru că şi noi am lucrat cu experţii
noştri. Cheltuielile acestea sunt absolut necesare.
309
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: La cât se ridică numărul
paturilor pentru toate clinicile dv. de la Tg. Mureş?
Csőgör Ludovic: La 800.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Şi noi la Sibiu
avem 800.
Nagy Géza: În suma pe care am arătat-o nu este trecut şi mobilierul.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Mobilier mai vă dăm şi noi.
Nagy Géza: În cazul în care paturile necesare se pun la dispoziţie,
însemnează că se scade suma de 250 milioane lei. Clinica noastră
neurochirurgicală trebuie să-şi demonteze toate aparatele şi să le
mute la Tg. Mureş.
Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Se pot demonta şi duce.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar transportul costă 50
milioane lei?
Nagy Géza: Dacă ne ajutaţi dv. cu mijloace de transport ale armatei,
vom mai face economii şi de la acest capitol.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Numai pentru lăzi dv. cereţi
16 milioane lei.
Nagy Géza: Problema lăzilor este foarte importantă.
Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă rog să colaboraţi
împreună. Faceţi în aşa fel ca lăzile să fie folosite pentru
transportul materialelor ambelor universităţi, de la Sibiu la Cluj şi
de la Cluj la Tg. Mureş. Gândiţi-vă că fiecare ban cheltuit este scos
din munca unui popor supus la limita capacităţii sale de
contribuţie.
Vă rog să-mi daţi voie să constat că ceea ce trebuia discutat
astăzi şi pus la punct, s-a făcut. În ceea ce priveşte executarea în
detaliu, fac un apel la domnii miniştri de resort şi-i rog să
colaboreze cu reprezentanţii ambelor universităţi, făcând cele mai
mari economii, fără însă ca să întârzie cu lucrările, pentru ca opinia
publică, cea cumsecade, şi maghiară şi română, să vadă realizat în
fapt cât mai repede acest lucru. Înfiinţarea Universităţii Maghiare
din Cluj este o piatră de încercare de o extremă importanţă în
politica noastră de împăcare a celor două popoare. Din pricina
310
aceasta s-a încercat şi torpilarea ei, pe care eu am trăit-o aici la
Bucureşti, atunci când s-a format acest guvern. A intervenit chiar şi
Misiunea Aliată, care a fost informată că este rău, că românii vor să
scoată cu baioneta pe toţi ungurii din casă, că se va vărsa sânge etc.
Eu am fost foarte alarmat atunci când a venit comandantul
suprem sovietic, care – foarte delicat – m-a întrebat dacă sunt
întemeiate aceste informaţii. Am declarat categoric că fac o
chestiune de prestigiu politic din împăcarea acestor două popoare;
am arătat că nu înţeleg ca de la prima încercare, pe care o fac în
cadrul acestei politici şi care este înfiinţarea Universităţii Maghiare
din Cluj, să dau eşec, fiindcă aceasta ar însemna să rămânem
descoperiţi. Am spus atunci: Universitatea Maghiară din Cluj va
lua fiinţă şi garantez că nu se va vărsa sânge.
Comandantul suprem sovietic a rămas foarte mirat de
această siguranţă a mea, fiindcă el avea alte informaţii. L-am
întrebat atunci: Cum aţi putut să vă lăsaţi impresionaţi de oameni
care au venit la dv.? Şi cei care v-au informat, de ce n-au venit să
comunice aceste lucruri întâi guvernului Groza? Ce fel de maghiari
sunt aceştia, care în loc să vină să mă prevină pe mine, care mă
ostenesc pentru împăcarea acestor două popoare, vin la dv.?
Trebuie să constatăm de la început că aceştia sunt oameni care
insinuează. Trebuiau să-mi comunice mie, fiindcă la mine găseau
uşi deschise şi pentru că eu sunt bine intenţionat. Şi numai dacă nu
găseau la mine leacul, puteau să se adreseze Comandamentului
Sovietic, care era în stare să asigure ordinea la faţa locului.
Am arătat că a fost vorba de o acţiune de provocare din
partea unui grup maghiar, care a vrut să torpileze măsurile pe care
noi intenţionam să le luăm. Din cercetările pe care le-am făcut,
rezultă că firele provocatoare mergeau departe. Le-am urmărit şi
am ajuns să descopăr pe vinovaţi. Pe aceştia aş fi putut să-i bag în
fundul puşcăriei. N-am vrut însă să iau această măsură, pentru
atmosfera generală, pentru prestigiul nostru şi de dragul păcii.
Chiar păcătoşi dacă sunt, nu-i bag în fundul puşcăriei. Chiar şi
reprezentanţii Comandamentului Sovietic au vrut să-i aresteze, dar
311
n-au făcut-o, ca să nu strice atmosfera pe plan intern şi pe plan
internaţional.
Iată, dar, încă o dată, că s-a făcut în mod liniştit această
treabă. Dacă mai sunt unii de rea credinţă, trebuie să fim tari şi să
le reprimăm orişice încercări de împotrivire, pentru că în felul
acesta vom rezolva această problemă, care este piatra de încercare
a înţelegerii celor două popoare. Are succes această operă. Noi am
pus temelia păcii între cele două popoare.
Vă mulţumesc pentru această colaborare şi vă rog să
lucraţi înainte împreună. Dacă se vor ivi dificultăţi în calea dv., vă
rog încă o dată să le aduceţi la cunoştinţa noastră aici. (Aplauze
puternice).
Şedinţa se ridică la ora 12.40.
Stenografi: D. Fierăscu, V. Brănză
(Arh. St. Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme,
dos. 7/1945, f.17-72)
312
ETAPE SPRE O MONOGRAFIE:
CONSTANTIN DAICOVICIU
Deşi ar putea părea prematură încercarea de a readuce în
câmpul istoriografic personalitatea istoricului Constantin
Daicoviciu – nu atât datorită activităţii sale ştiinţifice452, cât mai
ales a implicării lui în schimbările politice de după al doilea război
mondial –, considerăm totuşi oportună orice restituţie referitoare la
el, urmând ca din recompunerea diverselor aspecte secvenţiale să
se reconstituie ansamblul, cu luminile şi umbrele inerente oricărei
biografii.
Ne vom opri pentru moment doar asupra unui document
din 1958, pe care îl vom reproduce mai jos, în anexă, dar care vine
după o suită de ani în care C. Daicoviciu a fost perceput ca un
„slujbaş” fidel al regimului comunist, omiţându-se contextul
politic în care a trăit şi activat în cadrul Universităţii din Cluj.
Absolvent al Facultăţii de filozofie şi istorie imediat după
românizarea Universităţii clujene, după ce anterior participase la
primul război mondial (din 14 aprilie 1916 până la 1 februarie
1918), ca soldat voluntar şi sublocotenent de rezervă în armata
austro-ungară, iar apoi – de la 1 octombrie 1918 – în Garda
Naţională românească, luând parte la operaţiunile campaniei de pe
452 Vezi Hadrian Daicoviciu, Bibliografie Constantin Daicoviciu (1923-1968), în
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XI, 1968, p. 14-23.
313
Tisa în cadrul Regimentului român 83 infanterie453, C. Daicoviciu a
parcurs întreaga ierarhie universitară în mod exemplar: a început
ca practicant la Institutul de arheologie (din 1 martie 1921)454, a
continuat în funcţia de custode în acelaşi loc (din 1 mai 1923)455, a
urmat cursurile Şcolii Române de la Roma pe când director al
acesteia era Vasile Pârvan456, pentru ca abia la 1 octombrie 1938 să
ajungă profesor titular, prin chemare, la catedra de Epigrafie şi
Antichităţi Clasice, transformată după numai două luni în
Arheologie şi Preistorie.
A traversat o epocă deloc uşoară, de acerbă competiţie cu
alţi profesionişti ai materiei, a practicat loialitatea faţă de unul din
grupurile de putere conturate în cadrul corpului profesoral, a
recurs la denunţuri răuvoitoare pentru a îndepărta pe unul din
rivali457, a făcut politică etc, pentru ca – finalmente – să urmeze anii
Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 25/ 1941.
Ibidem, dos. 3/1920.
455 Ibidem, dos. 5/1922.
456 A fost susţinut, pentru obţinerea bursei, de către N. Bănescu (cf. Documente
literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 165).
457 Este vorba de îndepărtarea lui Márton Roska (1880-1961), absolvent şi el al
facultăţii de litere din Cluj şi doctor în filozofie la Viena, arheolog şi şef de lucrări la
Cluj. În 1937 C. Daicoviciu l-a denunţat pentru colaborarea la A történelmi Erdély
(Budapesta, 1936). Márton Roska a fost pus sub urmărire la Consiliul de Război al
Corpului 6 Armată, pentru „agitaţie contra siguranţei statului”. Din ordonanţa
definitivă rezultă că M. Roska, deşi funcţionar al statului român, a acţionat în cadrul
unei societăţi revizioniste din Budapesta, publicând într-o revistă maghiară
numeroase lucrări istorice în care întrebuinţează nomenclatura şi topografia
ungurească. I se mai aducea acuzaţia că într-una din publicaţii prezintă Ardealul pe
o hartă despărţită de Vechiul Regat. La ascultarea martorilor, primul, C. Daicoviciu
a arătat că sub masca ştiinţei Roska a propagat idei false, având tot timpul o
atitudine antiromânească, că ar fi ascuns obiecte din patrimoniul statului
(arheologic), că s-a opus schimbării inscripţiilor ungureşti cu cele româneşti, că întro serie de publicaţii germane foloseşte nomenclatorul unguresc etc, Daicoviciu
considerând a fi „o datorie să sesizeze autorităţile pentru activitatea făţiş
iredentistă” a lui M. Roska. În acest context, Márton Roska a fost condamnat la 3
luni de închisoare. La cererea de graţiere, profesorii Universităţii au redactat un
Memoriu, prin care consideră că verdictul este „cu totul legitimat de activitatea şi
atitudinea provocatoare pe care condamnatul a avut-o, ani de-a rândul, faţă de
453
454
314
celui de-al doilea război mondial, invazia armatelor sovietice şi
integrarea României în „lagărul socialist”, ce impunea noi reguli
de funcţionare societală, alte exigenţe, pe baza unei ideologii
totalitare. În acest nou context, C. Daicoviciu este numit decan al
facultăţii458, iar din 15 ianuarie 1947 va deveni subsecretar de stat la
Ministerul Asigurărilor Sociale şi Muncă
Deşi departe de a fi elucidate pentru moment în multe din
fundamentele ei, epoca ce începea acum solicita şi câmpului
istoriografic schimbarea discursului anterior cu un altul, marxistleninist, impus din afară, controlat, pe baza postulatului conform
căruia această doctrină nu numai că are o misiune revoluţionară,
dar este suficientă pentru a explica dezvoltarea societăţii, deci şi a
istoriei. Ca mulţi alţii, şi C. Daicoviciu ajunge la discreţia puterii,
fiind mai puţin – probabil – preocupat de legitimitatea regimului,
cât mai ales de a putea să-şi salveze poziţia universitară, de a
contracara orice încercare de defăimare a sa – după cum se
întâmplase, de pildă, în 1941, când Daicoviciu era invocat negativ
naţiunea şi statul al cărui funcţionar este”; semnatarii se opun graţierii,
considerând-o ca “o gravă jignire” adusă “autorităţii şi demnităţii” Universităţii
(semnatari: N. Drăganu, S. Puşcariu, Th. Naum, Th. Capidan, S. Dragomir, I. Lupaş,
M. Ştefănescu-Goangă, C. Petran, Şt. Bezdechi, D.M. Teodorescu, G. Giuglea, P.
Grimm, G. Buzoianu, Vl. Ghidionescu, D. Popovici, Em. Petrovici, C. Sudeţeanu, C.
Daicoviciu, I. Crăciun, Şt. Tesca, Em. Diaconu ş.a.; lipseşte semnătura lui G. Kristóf).
În toamna lui 1937, Márton Roska a părăsit România, fiind numit profesor la
Universitatea din Szeged. Asupra acestui caz vezi: Ionel Mărgăianu, Un scandal
universitar la Cluj: Şeful de lucrări Martin Roska colaborează la o lucrare de contestare a
drepturilor româneşti asupra Ardealului, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4;
Idem, Consiliul de război din Cluj s-a sesizat de cazul profesorului Roska Martin, în
“Patria”, XVIII, 1936, nr. 103 (9 mai), p. 4; Prof. Marin Roska a fost condamnat, în
“Naţiunea română”, X, 1936, nr. 257 (15 nov.), p. 4; D. Iorga a cerut graţierea lui Roska
Márton, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 257 (17 nov.), p. 1 [într-un număr din “Neamul
românesc”, Iorga a cerut graţierea deoarece ar fi “unul din cei mai distinşi
cercetători ai preistoriei ardelene”, iar “Ardealul nu se poate apăra cu sentinţe de
închisoare”] ş.a.
458 „Monitorul Oficial”, nr. 238 din 14 octombrie 1944.
315
într-o epistolă a lui Onisifor Ghibu adresată lui Ion Antonescu459 –,
de a îndepărta chiar potenţialii rivali, reali sau imaginari. Apoi, nu
trebuie omisă nici acţiunea Partidului Comunist de a coopta
„tovarăşi de drum”, pentru interesele de moment, de care ulterior
va scăpa fără prea multe scrupule. Or, aceste împrejurări, în care o
sumă de universitari erau epuraţi, unii întemniţaţi etc, impuneau
lui C. Daicoviciu o regândire a contextului, o cumpănire a
opţiunilor460. Iar linia pe care a adoptat-o reprezintă o strategie pe
care el a crezut-o de cuviinţă în anii aceia, asta neînsemnând că a
rămas insensibil faţă de absurdităţile epocii. A fost o alegere pe
care a apreciat-o ca „salvatoare”, iar studiile ulterioare vor putea
îndeajuns reconstitui eşafodajul şi da explicaţiile de rigoare.
Însă nu trebuie omise şi alte câteva aspecte: conduita
delirantă a multora de a promova răzbunarea, profitând de obsesia
„duşmanului intern”; suspiciunile vizavi de noii veniţi în rândurile
partidului, mai ales dacă anterior fuseseră înregimentaţi în
partidele „istorice”, cu alte cuvinte promovarea imaginii
„oportunistului”; pornirile justiţiare, demascările; confruntările din
interiorul câmpului istoriografic şi al celui universitar461 etc. Este
ceea ce s-a întâmplat şi în cazul lui Daicoviciu. La 19 septembrie
1949, de exemplu, în cadrul unei şedinţe la Institutul de Istorie şi
Filosofie al Academiei RPR, Mihai Roller nu a pierdut ocazia să-i
reproşeze profesorului clujean „preocupările înguste de
Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, Cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei, note şi indici
de Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Ed. Semne, 1998, p. 27.
460 Pericle Martinescu nota în jurnalul său, în 1951: „Astăzi, a fi scos dintr-o slujbă,
nu înseamnă numai a deveni şomer, înseamnă a pierde toate drepturile civile,
domiciliul, dreptul de a locui în oraşul unde ţi-ai organizat existenţa, dreptul de a te
bucura de viaţă” (cf. Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal 1948-1954,
Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997, p. 283).
461 Vezi Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1991;
Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori. Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ClujNapoca, Editura Dacia, 1991.
459
316
tehnicitate”, „frica de a gândi la diferenţierile de clasă”462. De altfel,
animozităţile dintre cei doi, dintre diletantul M. Roller şi ştiinţificul
C. Daicoviciu, erau aproape la ordinea zilei. Mai mult chiar, în
oficiosul partidului, „Scânteia”, din 15 mai 1953, a fost publicat un
atac virulent la adresa lui Daicoviciu, Despre activitatea Institutului
de Istorie din Cluj al Academiei RPR, care, deşi nesemnat, a fost în
mod evident inspirat de Roller, şi în care i se reproşa: „Din 1945
încoace, prof. Daicoviciu nu a mai publicat nici o lucrare de sinteză
din care să se poată vedea în ce măsură autorul şi-a revizuit
poziţiile anterioare în domeniul cercetării istorice. Or, în activitatea
din trecut a prof. Daicoviciu pe tărâmul istoriei s-au manifestat
concepţii greşite, idealiste, cosmopolite, naţionaliste. Principala sa
lucrare, intitulată Transilvania în antichitate, monografie publicată
în limba franceză şi în limba italiană – dar pe care autorul nu a
socotit necesar s-o traducă şi în limba poporului român – este
străbătută de idealism şi întemeiată pe concepţii antiştiinţifice”;
„Este deosebit de regretabil faptul că prof. Daicoviciu nu a găsit
încă din 1945 încoace timpul necesar pentru a lua poziţie clară şi
categorică faţă de «tezele» acestei lucrări – cu atât mai mult cu cât
el s-a bucurat de ajutorul unor istorici sovietici şi români care i-au
analizat lucrarea şi au scos la iveală gravele lipsuri şi confuzii pe
care le cuprinde”. Aducându-i-se asemenea acuzaţii, Daicoviciu a
trebuit să-şi facă chiar „autocritica”, şi nu oricum, ci în plenul
Academiei, în cadrul Sesiunii Generale din 16-17 iunie 1953463.
Sunt acestea câteva repere care indică evident necesitatea
regândirii personalităţii lui Constantin Daicoviciu, într-un context
mai nuanţat şi fără a cădea neapărat victimă diverşilor
memorialişti care au îngroşat în negativ activitatea arheologului
clujean. Destinul multora din cei epuraţi, care au căzut victime
regimului comunist, este demn de toată compasiunea, însă a
reduce – de cele mai multe ori – tragediile personale doar la
462 Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în
RPR., ed. III, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, p. 83, 85.
463 „Analele Academiei Republicii Populare Române”, vol. III, 1953, p. 76-77.
317
influenţa nefastă a unui singur personaj nu poate fi decât un lucru
păgubitor în orice analiză asupra trecutului. Este şi motivul pentru
care oferim acum şi o altă faţetă a manierei în care a fost receptat în
epocă Constantin Daicoviciu.
318
[Anexă]
Informare
Printre oamenii de ştiinţă din oraşul Cluj, care în cadrul
relaţiilor dintre ţara noastră şi alte ţări au făcut diferite vizite în
unele ţări capitaliste este şi Daicovici Constantin, rectorul
Universităţii „V. Babeş” din Cluj.
Având în vedere pe de o parte activitatea şi poziţia politică
din trecut a profesorului Daicovici Constantin, iar pe de altă parte
faptul că aceste vizite şi schimburi de delegaţii cu unele ţări
capitaliste din Europa sunt în ultimul timp tot mai numeroase,
considerăm necesar să informăm Secretariatul CC al PMR asupra
activitîţii din trecut a profesorului Daicovici, precum şi asupra
unor sesizări în legătură cu atitudinea sa din prezent.
Înainte de 1940, Daicovici Constantin a fost membru al
Partidului Naţional Liberal, fiind la Cluj unul dintre prietenii
intimi ai fostului ministru liberal Ştefănescu-Goangă. În aceşti ani,
a făcut întotdeauna „politica guvernului”, fiind pe rând
simpatizant liberal, ţărănist, carlist, legionar şi apoi iar ţărănist.
În perioada guvernării legionare a fost numit decan al
Facultăţii de litere la Sibiu, fiind schimbat din această funcţie odată
cu reprimarea rebeliunii. Cu ocazia unor festivităţi legionare la
Sibiu, Daicovici a apărut în cămaşă verde de mătasă, elogiind pe
profesorul german Hormioz, ce se afla în vizită la Universitate,
spunându-i acestuia „porniţi împotriva duşmanului nostru comun,
319
URSS, şi veţi avea tot sprijinul nostru”. Aceasta s-a întâmplat cu 6
luni înainte de izbucnirea războiului contra URSS. Daicovici avea
chiar cartea Legionarii cu o dedicaţie personală a lui Codreanu.
Între anii 1941-43 a fost membru al Asociaţiei RomânoGermane, fiind mereu în anturajul profesorilor germani veniţi în
ţară pentru a introduce în învăţământul superior ideologia fascistă.
După eşecul suferit cu activitatea legionară se orientează din nou
spre PNŢ, în care scop are o întrevedere cu Iuliu Maniu în anul
1943.
După 23 august 1944 este prieten intim cu conducătorul
PNŢ, Ionel Pop, iar de anul nou 1945 conduce o delegaţie de
profesori universitari la Maniu, care se afla în vizită la Sibiu,
pentru a-l felicita şi a-l asigura de sentimentele de admiraţie.
În anul 1945, dându-şi seama că situaţia politică din ţară
nu este în favoarea lui Maniu şi a celorlalte partide burgheze, se
orientează în sens invers, înscriindu-se în Uniunea Patriotică şi
apoi pătrunde în PCR. Cu toate acestea continuă să aibă legături cu
partidul şi curentele reacţionare, lucru dovedit prin faptul că
participă la şedinţa de constituire a Asociaţiei Româno-Americane
din Transilvania, fiind ales membru în comitetul de conducere.
Din materialul existent rezultă că Daicovici Constantin este
un om de ştiinţă burghez, carierist, tipul intelectualului oportunist.
Din informaţiile pe care le au organele de stat rezultă că şi-a
exprimat părerea că într-o ţară de mărimea ţării noastre nu se
poate face altă politică decât „lichelism”, adică germanofil sub
nemţi, rusofil sub ruşi etc.
În perioada anilor 1940-1948 Daicovici a fost în stânse
relaţii de prietenie cu Cianciolo Umberto, până la plecarea acestuia
din ţară, directorul Institutului de cultură italiană din Sibiu şi Cluj.
Cu ocazia deplasării făcute în 1956 în Italia, Daicovici Constantin la căutat pe Cianciolo U. la domiciliu. Din materialele obţinute de la
MAI rezultă de asemenea că Daicovici întreţinea corespondenţă cu
un anumit Filipo Dozzi din Italia, plecat din ţara noastră în 1949, şi
care lucrează în slujba serviciului de spionaj american, ocupându-
320
se de ţările de democraţie populară.. Din cele declarate de prof.
Prodan David, care l-a însoţit pe Daicovici Constantin în Italia,
rezultă că l-au întâlnit pe Filipo Dozzi la Roma.
Cu prilejul participării la Congresul internaţional de
arheologie clasică, Daicovici Constantin a luat legătura cu fugarul
român Adameşteanu Dinu, stabilit în Italia, care, din informaţiile
ce le au organele MAI, are legătură cu Opran Mihai, agent al
serviciului de spionaj american în Franţa.
Cu ocazia deplasării la Viena, din iunie 1958, Daicovici
Constantin a luat legătura cu un cetăţean austriac, iar la
reîntoarcerea în ţară a trimis o scrisoare rudelor acestuia de la
Câmpulung Moldovenesc.
Menţionăm că numai în anul 1958 prof. Daicovici
Constantin a fost în Italia, cca 5 săptămâni în Austria, iar în prezent
este plecat în RD Germană.
Daicovici Constantin are de asemenea legături cu mulţi
cetăţeni străini din ţările capitaliste care vizitează ţara noastră.
Astfel, în perioada cât cetăţeanul american Krokett John Thomas a
deschis expoziţia de arhitectură SUA la Cluj, acesta a luat de mai
multe ori legătura cu Daicovici Constantin, care i-a prezentat pe
Bogdan Mihai, urmărit de organele de Securitate. În iulie a.c., un
ziarist iugoslav, care a venit la Cluj, l-a vizitat pe Daicovici
Constantin, cu care s-a întreţinut un timp îndelungat etc.
Din cele arătate mai sus rezultă că prof. Daicovici
Constantin este un om lipsit de orice scrupul moral, descompus,
care din dorinţa de a parveni a căutat să fie întotdeauna alături de
partidele de guvernământ, fiind pe rând ţărănist, liberal, fascist, iar
din 1945 declarându-se „comunist”.
Din afirmaţiile făcute faţă de unele persoane reiese
atitudinea oportunistă a lui Daicovici Constantin. Astfel, fiind
întrebat ce va face după ce se schimbă situaţia, a răspuns foarte
senin: „schimbăm cămaşa”. De asemenea, fiind întrebat de câţiva
prieteni dacă a făcut bine înscriindu-se la comunişti, le-a răspuns:
„sunteţi nişte proşti, eu ştiu cel puţin că am trăit bine, nu mi-a
321
lipsit nimic şi dacă situaţia se va schimba îmi voi face şi eu anii de
pedeapsă”.
Trecutul lui Daicovici Constantin şi atitudinea sa din
prezent fiind cunoscută de multe persoane, este larg comentată în
oraşul Cluj, în special după prelucrarea Documentelor Plenarei CC
al PMR din 9-13 iunie 1958. Considerăm că faţă de atitudinea şi
trecutul lui, prof. Daicovici nu prezintă nici un fel de încredere, în
special pentru a prezenta ţara noastră în diferite relaţii cu ţările
capitaliste.
În afară de prof. Daicovici Constantin sunt şi alţi oameni
de ştiinţă şi artă din oraşul Cluj care pleacă foarte frecvent în
străinătate cu diferite delegaţii, în vizite la conferinţe, congrese etc,
lipsind luni de zile din ţară în fiecare an. Aşa sunt tovarăşii Raluca
Ripan, Palocsai Rudolf, Takács Ludovic, Tiberiu Popovici, A.
Baconski şi alţii. Aceste plecări dese din ţară şi pe timp îndelungat
se resimt mult în sectoarele de muncă de care răspund aceşti
tovarăşi. De exemplu, Takács Ludovic, rectorul Universităţii
„Bolyai” din Cluj, în cursul anului 1958 a fost în vizită în Grecia,
Turcia, Italia, apoi 2 săptămâni la Stokholm, iar în prezent este în
RD Germană. Acad. Raluca Ripan a fost în ultimele 3 luni de 3 ori
în străinătate etc.
Trimiterea acestor persoane în străinătate se face direct de
către Ministere sau organe centrale, fără a se cere niciodată părerea
organelor locale de partid. Din cauza aceasta se ajunge la situaţia
ca anumite măsuri luate de organele locale de partid să fie
compromise. Astfel, cu ocazia prelucrării Documentelor Plenarei
CC al PMR din 9-13 iunie a.c., acad. Raluca Ripan şi prof. Takács
Ludovic au fost sancţionaţi de org. de bază din care fac parte,
pentru menţinerea şi promovarea în muncă a unui număr mare de
elemente duşmănoase regimului nostru. Cu toate acestea, la câteva
zile după ce Takács Ludovic a fost discutat şi sancţionat de org. de
bază cu „vot de blam şi avertisment”, este trimis într-o delegaţie în
RD Germană.
322
Considerăm că ar fi necesar ca la trimiterea unor tovarăşi
în străinătate să se ceară şi părerea Comitetului Regional de partid,
care poate aprecia mai just activitatea şi meritele acestor tovarăşi.
Considerăm de asemenea necesar să informăm
Secretariatul CC al PMR în legătură cu datele pe care le au
organele MAI asupra activităţii unor istorici ce lucrează pe lângă
Filiala Academiei RPR.
În anul 1957, un grup de istorici, printre care Daicovici,
Lupaş I., Silviu Dragomir şi Mateş, au fost însărcinaţi de CC al
PMR să documenteze din punct de vedere istoric falsitatea
propagandei contrarevoluţionarilor din Ungaria cu privire la
Ardeal şi relaţiile româno-maghiare. Cu această ocazie, istoricul
Lupaş a descoperit unele acte autentice prin care se dovedeşte că
unirea bisericii greco-catolice cu Roma în 1698 n-a fost reală, fiind
făcută în mod samavolnic de catolicii care au falsificat actele de
unificare. Lupaş a ajuns în posesia actelor originale şi a celor
falsificate. Istoricul Lupaş a cerut un sfat politic filozofului
reacţionar Lucian Blaga, dacă să aducă la cunoştinţă această
descoperire sau nu. Blaga s-a opus publicării, spunând să păstreze
documentele pentru când nu vor mai fi comuniştii la conducere,
sfat pe care Lupaş l-a ascultat.
Având în vedere importanţa acestor documente istorice şi
faptul că organele de stat pot ajunge în posesia lor, credem că ar fi
necesar ca ele să fie preluate şi publicate, pentru a se stabili
adevărul din această perioadă a istoriei Ardealului, luându-se
totodată măsurile corespunzătoare faţă de cei care au căutat să
ascundă aceste documente.
Cluj, 28 august 1958
Prim secretar
V. Vaida
(Arh. St. Cluj, Comitetul Regional PCR Cluj, fond 13, dos. 2/1958, f. 7478)
323
324
NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ
Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în “Xenopoliana”, VI,
1998 [1999], nr. 3-4, p. 24-33.
Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine.
Alliances familiales, în “Colloquia”. Journal of Central
European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no. 1-2, p.
203-217.
Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX.
Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L.
Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia
Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc, în vol.
Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, ed. Ghizela
Cosma, Enikő Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican, Cluj, Editura
Fundaţiei Desire, 2002, p. 167-236.
Teohari Antonescu: un destin neîmplinit, inedit.
A. D. Xenopol şi „Şcoala critică”, în „Anuarul Institutului de istorie
A. D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p. 25-36.
Lucian Blaga - avatarurile unei catedre universitare, în vol. Itinerarii
istoriografice, coord. G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică
“A. D. Xenopol”, 1996, p. 499-521.
Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti. Reflecţii
memorialistice (1864-1944) a apărut, într-o formă sensibil
325
modificată, sub titlul Das Europa-Bild der im Ausland
studierenden rumänischen Jugend (1860-1918), în H. Heppner
(Hg.), Die Rumänen und Europa vom Mittelalter bis zur
Gegenwart, Wien-Köln-Weimar, Böhlau Verlag, 1997, p. 215131.
Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural (1944-1945), inedit.
Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu, inedit.
326