tomul 16 2007

Transcription

tomul 16 2007

ACADEMIA ROMÂNĂ
FILIALA IAŞI
INSTITUTUL DE CERCETĂRI
ECONOMICE ŞI SOCIALE
„GH. ZANE”
ANUARUL
INSTITUTULUI DE CERCETĂRI
ECONOMICE „GH. ZANE”
TOMUL nr. 16/2007
SUMAR
Mersul ideilor
DOREL AILENEI, MARIUS JULA, O abordare fuzzy a comportamentului
consumatorului.................................................................................
OVIDIU GHERASIM, IOANA DORNESCU, Propunerea unei funcţii
econometrice a managementului, cu numere fuzzy triunghiulare
ca variabile...........................................................................................
ELISABETA JABA, Regula „3 sigma” utilizată pentru identificarea
disparităţilor regionale........................................................................
MARILENA MIRONIUC, Ameliorarea calitǎţii mediului prin
normative de comandǎ-control sau prin stimulente de piaţǎ? ........
5
21
47
59
Probleme în actualitate
OVIDIU GHERASIM, IOANA DORNESCU, Un exemplu de
aplicare a tehnicilor fuzzy în domeniul bancar ................................
73
DORU BOTEZAT, Noi abordri academice in teoriile dezvoltării
locale ....................................................................................................
99
VALENTIN NIŢĂ, DANIELA CORODEANU-AGHEORGHIESEI,
“Managementul Categoriei” – un joc câştigător în relaţia
producător – comerciant..................................................................... 131
GINA-IONELA BUTNARU, Calitatea şi sistemul de management al
calităţii, soluţii viabile de creştere a competitivităţii firmelor
româneşti ............................................................................................. 143
ŞTEFĂNIŢĂ ŞUŞU, Rentabilitatea în sistemul de performanţe
economico-financiare ale întreprinderii.......................................... 151
An. Inst. cerc. ec. „Gh. Zane”, t. 16, Iaşi, 2007, p. 1-304
2
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN, Tranziţia în România între 1990 şi
2005 – abordare econometrică........................................................ 161
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN, PIB-ul României între 1990 şi
2005: asemănări şi diferenţe structurale ......................................... 169
ALEXANDRU TRIFU, Dezvoltarea spiritului antreprenorial .............. 181
Puncte de vedere
EMILIAN M. DOBRESCU, Resurse ale cercetării ştiinţifice europene
DORU N. COJOCARU, Analiza diagnostic – instrument managerial...........
GABRIELA BODEA, Comunicarea formală şi comunicarea
informală la nivelul grupului de lucru. Valorile şi sistemul
atitudinal al individului...................................................................
EMILIAN M. DOBRESCU, COSTANŢA DINU, Pregătirea tineretului
pentru activitatea în condiţiile economiei de piaţă .........................
TITEL NEGRU, Aspecte conceptuale, metodologice şi normative,
privind rezervele constituite la nivelul societăţilor de asigurări şi
reasigurări .......................................................................................
ILIUŢĂ NEAGU, Instituţia publică şi comunicarea în sistemul
managementului public...................................................................
187
209
275
Viaţa ştiinţifică ............................................................................................
301
217
237
259
THE ROMANIAN ACADEMY
JASSY BRANCH
“GH. ZANE” INSTITUTE OF
ECONOMIC AND SOCIAL
RESEARCHES
THE YEARBOOK
OF THE
“GH. ZANE” INSTITUTE OF
ECONOMIC RESEARCHES
VOLUME no. 16/2007
CONTENTS
The progress of ideas
DOREL AILENEI, MARIUS JULA, A fuzzy approach of the
consumer behaviour........................................................................
OVIDIU GHERASIM, IOANA DORNESCU, Proposal for an
econometric function of management with triangular fuzzy
numbers as variables .......................................................................
ELISABETA JABA, The “3 sigma” rule used for the identification of the
regional disparities ...........................................................................
MARILENA MIRONIUC, The environment’s quality improvement
by means of “command-control” normatives or market
incentives? ......................................................................................
5
21
47
59
Present-day topics
OVIDIU GHERASIM, IOANA DORNESCU, An example of the
application of fuzzy techniques in the banking field...................... 73
DORU BOTEZAT, New academic approaches in local development
theories ............................................................................................ 99
VALENTIN NIŢĂ, DANIELA CORODEANU-AGHEORGHIESEI,
“Category Management” – a winning game in the producer – retailer
relationship ...................................................................................... 131
GINA-IONELA BUTNARU, Quality and the management system of
quality, viable solutions of increasing the competivity in the
Romanian companies...................................................................... 143
ŞTEFĂNIŢĂ ŞUŞU, Profitability in the economical-financial
performances system of a company .................................................. 151
An. Inst. cerc. ec. „Gh. Zane”, t. 16, Iaşi, 2007, p. 3–304
4
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN, Transition in Romania between
1990 and 2005 – an econometric approach....................................... 161
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN, Romanian GDP between 1990 and
2005: structural resemblace and difference....................................... 169
ALEXANDRU TRIFU, Developing entrepreneurial spirit ...................... 181
Points of view
EMILIAN M. DOBRESCU, Resources of the European scientific
research...........................................................................................
DORU N.COJOCARU , Diagnosis analysis – a managerial instrument ........
GABRIELA BODEA, The formal- and informal-type of
communication at the level of working groups. The values and
the behavioural system of individuals ............................................
EMILIAN M. DOBRESCU, COSTANŢA DINU, Youth training for
the activities of market economy....................................................
TITEL NEGRU, Theoretical, methodological and normative aspects
regarding the resources of insurance and re-insurance companies.
ILIUŢĂ NEAGU, Public institution and communication in the system
of public management ....................................................................
187
209
217
237
259
275
Scientific life........................................................................................... 301
DOREL AILENEI
MARIUS JULA
The progress of ideas
A FUZZY APPROACH OF THE CONSUMER BEHAVIOUR
The views in the Economic Science are often very dynamic, because
the economic environment changes more frequently than the natural one.
The paper approaches a key concept of the microeconomic theory, the
economic utility. Although Keneth Arrow uses the way of defining of the
ordinal utility realized by Vilfred Pareto, including even an extra criterium,
called “Pareto criterium”, his well known theorem will undermine very
much the ordinary approach of the utility. By drawing the conclusion that
there is no rule of summing the individual preferences into classes of group
preferences that will follow a consistent criteria system, Arrow shows
indirectly that no logical connection can be set between the pattern of
consumer’s individual behavior and the demand law. Further more, the
ordinary definition of the utility leads to discontinuous utility functions,
which impedes the traditional demonstration of the consumer’s optimum
based on differential equations. All these are demanding a new
mathematical support of defining the utility. We consider that the definition
of the economic utility based on fuzzy sets overcomes these inconveniences.
In order to verify the functionality of the new approach, we suggest using a
model for optimizing the consumer’s behavior based on fuzzy sets. The
model combines an algorithm of optimizing the resources distribution with
the “Maslow pyramid”, using fuzzy imply function.
Key words: economic utility, preferences classification, resources
distribution, consumer’s optimum, fuzzy imply function.
The RAMPANT model (Resources Allocation and Maslow Pyramid
Approach of the Necessities) of the consumer’s behavior
Choosing a model of resources’ distribution is explained by the
author’s believe that the main problem of the consumer is to make an
efficient distribution of the monetary resources in order to satisfy as many
needs-wills as possible and in a highest degree, maximizing the satisfaction
being a secondary objective. Further more, we consider that the satisfaction
of the consumer is also determined by the possibility of inclusion,
respectively satisfying a larger set of needs-wills.
6
Dorel Ailenei, Marius Jula
2
Choosing to work with fuzzy sets is based on the fact that, most of the
time the human mind can work better with vague terms and variables than
with exact numbers and measures. Moreover, in most cases, the decisions of
the individuals don’t even need exact calculations.
The Maslow pyramid is used because this provides a logical hierarchy
of human needs and offers an approach based on stages. It is considered that
the degree the needs on a particular stage are satisfied is optimized by the
resources distribution algorithm. Going to the next stage is done according to
Maslow’s rule, which stipulates that the pass is done when the need
corresponding to the current stage (or to the previous stages) are covered in a
satisfactory level. But the idiom “satisfactory level” is by itself vague (fuzzy).
Because this pass supposes a decision from the consumer, a decision
regarding the needs-wills on a superior stage, we consider that it is
necessary for the effective inclusion in the model of such a decision.
For describing the decision of passing to a superior level, we use the
fuzzy function of imply. After the pass, the process of optimizing the
resource distribution is restarted on new structure of products corresponding
to the needs on the target-stage in Maslow pyramid and so on. And last, the
optimum of the consumer can be seen as a tendency to reach the top of the
Maslow pyramid, respectively to reach superior levels of needs-wills.
RAMPANT Model is composed of 3 decision blocks:
Block of resources distribution. This is based on a fuzzy algorithm of
resource distribution, created by American researchers A. M. D. Esogbue and
Vengalatur Romash , adapted to our hypothesis.
Block of Maslow pyramid – which makes the connection between
different structures of consumption goods and has a classic form with five levels.
Block of jump – where the fuzzy imply function appears.
The general structure of the model is represented in Figure 1.
First we have the classification based on the system of needs
(NS1…NS5) corresponding to the Maslow pyramid. In this way, the first
system contains the physiological needs (nourishment, clothing, place of
living etc.). The actions corresponding to these groups of needs imply the
presence of some consumption formulas (combinations), Rif, formulas
which combine different products in order to accomplish a higher degree of
satisfying the consumer’s needs and wills. On the next stage, there are the
effective products Bijk, which are part of the individual consumption. Apart
from the initial model, we have also introduced different types of products
(different brands, variety). The consumer chooses between different
varieties (brands) of products, respectively between different consumption
formulas and not between products. For example, a person doesn’t choose
between meat and vegetables, but between different culinary recipes which
3
A fuzzy approach of the consumer behaviour
7
contain meat or just vegetables or which contain a combination of these
products. When a person buys, he is looking for products which correspond
to his culinary recipes and chooses varieties (brands) of the same products.
At this point it is obvious the importance of describing the utility through
fuzzy sets, because the element of needs is put together with the wills.
The model is grounded on the hypothesis of maximizing the level of
satisfying the whole structure of the needs-wills system.
Maslow
pyramid
N. S2
N. S1
G1 ...
Ri1 ...
Bij1 ...
Gi
...
...
Gs
Rij ... Rin
B ijk
- Passing
block
N. S5
G1 ...
Gh
..............
..................
G1
...
..................
....................
... Bijm
Vijk1 ... Vijkl ... Vijkw
Figure 1. The structure of RAMPANT model
Gz
8
4
The relations between model’s elements
a) All types of needs (Gi) are important for the consumer. For example,
any person needs nourishment and shelter, clothing, etc.
b) Every type of needs requires the presence of at least one
consumption formulae (combination) Rij, formula through which
different products are combined in the consumption activities. The
hypothesis of the existence of at least one formula is based on the
fact that it is less probable that a consumer will always use the same
combination of goods in the same percentage. We start from the
premise that every consumer needs diversity.
c) Every consumption formula uses a larger or smaller number of
goods (Bijk).
d) The actual varieties are chosen by the consumer when he goes to the
market. At this point, we have to consider the budgetary restriction
as a linear combination of quantities and prices. Though, the
allocated budget is not finally drawn at this moment, the whole
budget will be divided on different levels and groups of elements.
This is the reason why the model will use a system with budgetary
restrictions, system which corresponds to the way of dividing the
whole budget on subbudgets. As a result, there will be budgets for
products, for consumption formulas, respectively for types of needs.
Between these budget categories will be bonds, which will permit
the analyses of different possibilities of general budget distribution
in order to best satisfy the whole consumption structure
corresponding to each level-stage of needs from the Maslow
pyramid. We consider that such a structuring of the total budget is
more appropriate regarding the present methods of planning the
consumption expenses of the families.
Target function:
Despite the traditional approaches, the target of the consumer is to
increase the level of satisfying the whole system of needs-wills, respectively
of satisfying the whole consumption structure corresponding to each levelstage from Maslow pyramid.
5
9
The best way to approach the problem is to have a hierarchical
structure of the needs-wills system of the consumer. We start the analyses
from the base level, level of the variety of the individual consumption
products. Such an approach implies the decomposing of the distribution
model of the resources in four sub-models, corresponding to the ones of
each level of structuring.
The actual structuring of each system of needs (NSi) is based on more
factors, like the income of the consumer, level of education, environment of
living, level of culture, social belonging, his needs etc. However, we
consider that these structures tend to stabilize in time, while the consumer is
forming his own consumption habits.
To approach each needs-wills system we consider the following chain
of models:
M1 → M2 → M3→M4
M1 Model: Choosing the variety of consumption goods
The effective purchased quantity of each product will depend on the
consumption network, consumer preferences for some brands, respectively
on the prices of these brands. All these elements will define a first draft of
the budget, which will be allocated for that product. Let xijkl the budget
allocated for one variety of l-product. This budget should be less or equal as
the estimated budget for Bijk product:
xijkl ≤ xijk, respectively vijkl⋅ Pijkl ≤ xijk
When the consumer wants to acquire more brands of the same product,
w
the budgetary restriction becomes:
∑v
l =1
ijkl
• Pijkl ≤ xijk
Because the allocated budget for some varieties of products depends
on the taste of the consumer, on the publicity etc., we will describe this
budget with a fuzzy set:
Aijkl = ( xijkl,), fAijkl (xijkl)xijkl ∈ ( xijk , xijk)  ,
Where xijkl , xijkl represent the limits of this set and fAijkl (xijkl)
represents the characteristic function of the xijkl variable to the Aijkl set.
The objective function of this first model belongs to the superior level,
of the consumption product:
(1) aijk(xijk1,xijk2, ... ,xijkl, ... , xijkw) = fAijk1 (xijk1) ∨ fAijk2 (xijk2) ∨ ...
... fAijkl (xijkl) ∨ ... ∨ fAijkw (xijkw)
10
6
This means that the consumer includes in his final consumption a
quantity (larger or smaller) form the variety of Vijk1 product or a quantity of
Vijk2 product and so on. The optimization relation will be:
(2) Max aijk(xijk1,xijk2, ... ,xijkl, ... , xijkw) = Max  fAijk1 (xijk1) ∨ fAijk2 (xijk2) ∨ ...
... fAijkl (xijkl) ∨ ... ∨ fAijkw (xijkw)
with the restriction:
(3)
w
∑ xijkl ≤ xijk
l =1
Because we work with fuzzy sets, the optimum conditions become:
(2′)
Max aij(xij1,xij2, ... ,xijk, ... , xijm) = Max Max [ fAijk1 (xijk1)
∨ fAijk2 (xijk2) ∨ ...
... fAijkl (xijkl) ∨ ... ∨ fAijkw (xijkw)]
w
∑ xijkl ≤ xijk
l =1
Solving this model will require the techniques of dynamic
programming. So, we define the following functions:
fijkl(xijk) : Aij → [0,1] = the optimum grade of belonging of the Vijkl
product variety to the Bikj , when the consumer distributes a xijk budget to
this product. Now we can build the following recurrence relationship:
for l = w,
(3′)
(4) fijkw(xijk) = Max fAijkw (xijkw)  ; xijm ∈ Aijm ; i = 1, ... ,s ; j= 1, ..., n
k = 1, ... ,m
for l= 1,...,w-1,
(5) fijkl(xijk) = Max fAijkl (xijkw) ∨ fijkl+1(xijk-xijkl) 
with,
(6)
xijkl ∈ Aijkl ≤ xijk ;
idem i and j.
M2 Model: Choosing the consumption goods.
Let the next Rij consumption formula, which supposes to have a
particular composition of consumption goods of Bijk type, with k = 1, ..., m..
7
11
Let xij, the estimated budget for this technological category of consumption
and xijk the amount of money that can be allocated for the Bijk product. We
have the following restriction:
xijk ≤ xij
Because, in most cases, the consumer doesn’t know precisely how
much will be the amount ( xijk) allocated for the Pijk product, we can
consider this amount of money as a fuzzy set:
Aijk = ( xijk,), fAijk (xijk)xijk ∈ ( xijk , xijk)  ,
where
xijk , xijk represent the limits of this set, and fAijk(xijk)
represent the characteristic function of the xijk variable to the Aijk set.
The objective function of this first model belongs to the superior level,
to the consumption formula. Such an objective function can be:
(7) aij(xij1,xij2, ... ,xijk, ... , xijm) = fAij1 (xij1) ∧ fAij2 (xij2) ∧ ...
... fAijk (xijk) ∧... ∧ fAijm (xijm)
That means the consumer includes in his consumption a quantity
(larger or smaller) of Bijk product and a quantity of Bijk2 product and so on.
The optimizing relation of the model will be:
(8) Max aij(xij1,xij2, ... ,xijk, ... , xijm) = Max  fAij1 (xij1) ∧ fAij2 (xij2) ∧
... ... fAijk (xijk) ∧ ... ∧ fAijm (xijm) 
with the restriction:
(9)
m
∑ x ≤x
ij
ijk
k =1
Because we deal with fuzzy sets, the optimum conditions become:
(8′)
Max aij(xij1,xij2, ... ,xijk, ... , xijm) = Max Min [ fAij1 (xij1) ,
(x
)
fAij2 ij2 ,... ... fAijk (xijk) , ... , fAijm (xijm) ] 
m
∑ x ≤x
ij
ijk
k =1
Solving this model will require the techniques of dynamic
programming. So, we define the following functions:
(9′)
12
8
fijk(xij) : Aij → [0,1] = the optimum grade of belonging of the Bijk
product to the Rik consumption network, when the consumer distributes a xik
budget to this network. Now we can build the following recurrence
relationship:
for k = m,
(10) fijm(xij) = Max fAijm (xijm)  ; xijm ∈ Aijm ; i = 1, ... ,s ;
j = 1, ... ,n
for k= 1,...,m-1,
(11) fijk(xij) = Max fAijm (xijm) ∧ fijk+1(xij-xijk) 
with,
(12)
xijk ∈ Aijk ≤ xij ;
idem i and j.
In this way all the combinations of Bijk products are analyzed
(including the analyses of the allocated amount of each product), so the
developing level of the consumption network to be as high as possible with
a particular level of budget allocated to this network. An optimum budget
will be identified for the interval ( xijk , xijk), which could be allocated to Rij
consumption network.
At this level of the budget, it is also required to have a maximum of
consumer’s need satisfaction, through applying the consumption formula.
This means also a growth of the consumption of some products because the
characteristic functions of the fuzzy sets which describe the allocated
amounts for these products are increasing, with a top limit. The particular
shape of the characteristic functions of the fuzzy sets (similar to the
distribution for statistic errors, like Gauss distribution or asymmetric
distribution) leads to the fact that the excesses of some products’
consumption to be corrected through a minimizing of the chance for the
product to belong to the consumption network when the optimization
process is restarted.
This model makes an optimum forecast of allocated budgets for each
consumption network, as well as an efficient actual distribution of these
budgets on the products which will take part in the consumption process
(including a selection of these products). Starting with such forecasts, the
M2 Model makes a first optimization of these budgets on consumption
activities.
9
13
M3 Model. Choosing the consumption formula (Rij).
Till now the M2 Model realized a first selection of consumption goods,
based on their contribution to the development of the consumption
networks, now we stress the problem of choosing from different
consumption formulas, because not all formulas will be developed, the
formula which provides the satisfying of a group of needs. A large number
of these networks can be concurrent. For example, the food can be prepared
in more ways and is it not necessary that all formulas (consumption
combinations) be applied.
This time, we consider the estimated budget for Rij consumption
network a fuzzy set like:
Aij = (xij,) hAij (xij)xij ∈ (0, B) ,
The connection with M2 Model is realized through the characteristic
function of this set, in this way:
(13) hAij (xij) = Max fijk(xij)  ; k = 1,..., m ; j = 1,...,n ; i= 1,...,s
The objective function of the M3 Model is in connection with the
needs groups (types):
m
(14)
Ai(xi1,xi2, ... ,xij, ... , xim) =
∪
i = 1
h
( xij
)
A ij
The optimum conditions will be:
(15) Max Ai(xi1,xi2, ... ,xij, ... , xim) = Max Max [hAij (xij) ]
(16)
m
∑ x ≤x
ij
ijk
k =1
The conversion to the equations according to the dynamic
programming will be made with the functions:
fij(xi) : Aij → [0,1] = the optimum degree of belonging of the
consumption formula to the Gi product group, when the consumer
distributes a xi amount of money to this group of products.
So, for j = n, we have:
(17)
fin(xi) = Max hAin(xin)
i = 1,...,s
14
10
(18) xijk ∈ Aijk ≤ xij ;
for j = 1,...,n-1, recurrency relations are:
(19) fij(xi) = Max hAin(xij) ∨ fij+1(xi-xij) 
= 1,...,s
(20) xijk ∈ Aijk ≤ xij ;
In this way, we choose only that consumption networks which cover
best the specific needs and wills of a primary group of consumption goods
(group which is structured exactly based on needs-wills criteria). Of course,
some of the consumption networks which are measured (evaluated) by the
model will remain unselected when using the model.
M4 Model. Choosing the degree of satisfying through consumption
the entire system of needs S1
In this model we shall decide on the degree of witch the entire system
of primary needs S1 will be covered, taking into consideration the whole
available budget of the consumer B. This time we shall consider the fuzzy
set Ai, as representing the calculated budget for the type of needs Gi.
Ai = (xi, hAi (xi) )xi ∈ (0, B] ,
In a manner similar to the one used for the model M3 we will compose
a belonging function that will establish the connection between the two
models, M4 and M3:
(21) hAi (xi) = Max fij(xi)  ; j = 1,...,m ; i= 1,...,s ; - the degree
membership/appertaining of the type of needs Gi, to the system of needs
(N.S1).
The objective function for the M4 model is connected to the entire
system of needs (N.S1):
s
(22)
A (xi, xi, ... ,xi, ... , xs) =
∩ h
i = 1
( x
G
i
i
)
;
11
15
This time, the intersection relationship shows that all the types of
needs will have to be screened because all of the individual’s needs are
important.
The conditions for an optimum are:
(22)
Max A (xi, xi, ... ,xi, ... , xs) = Max [Min hAi (xi) ];
i = 1,...,s
s
(23)
∑ x ≤B ;
i
i =1
For the conversion into relationships of dynamic programming we will
work with the following functions:
fi(B) : B → [0,1] - the optimal degree of membership/appurtenance of
the type of needs Gi to the system of needs S1, when the consumer
distributes a total budget B for satisfying this system of needs.
So, for i = s we have:
(24) fs(B) = Max hAs(xs)
(25) xs ∈ As ≤ B ;
for i = 1,...,s-1, the recurrence relations are:
(26) fi(B) = Max hAi(xi) ∧ fi+1(B-xi) 
(27) xi ∈ Ai ≤ B;
This way the algorithm will make a selection of the consumption
goods and will optimize the entire consumption structure that corresponds to
the first level in Maslow’s pyramid. It can be observed that, due to the
connection between the four models that form the algorithm, the recurrence
relations on different levels can be filled out with other values of the partial
budgets corresponding to new divisions of the total budget B.
The jump block
The consumer’s decision to pass to a superior system of needs-wills
depends on a number of factors:
First, it depends on the available revenues. If the consumer’s revenues
exceed the budget B assigned to the first system of needs-wills NS1, we can
pose the matter of moving to a superior level in Maslow’s Pyramid.
16
12
Then, the jump also depends on the type of consumer. If the consumer
is a blasé individual, or a person who is satisfied with little he will only try
occasionally to satisfy a superior set of needs-wills. Marketing deals with
various types of consumers1, but what is important to us is the concept of
consumer type.
The jump also depends on the performances of the consumer in
distributing the budget B for the first system of needs-wills. Thus, in
conformity with Maslow’s principle, the degree of satisfaction for the first
system of needs-wills is acceptable. This implies reaching a certain value
for the optimum degree of development of the entire NS1 system.
But the passing implies the making of a decision and not an automatic
jump. This is the reason we have described the jump as a logical
implication.
If the border-level of satisfying the NS1 system is reached then the
jump will be made to the NS2 system of needs-wills. Because this level
depends on the estimation of the consumer (acceptable level – which
implies a vague formulation) we have used the fuzzy imply function. This
function was defined by Watson, Weiss and Donel [1] in the following
form:
X and Y are two vague (fuzzy) sentences; X→Y <=> ∼X ∪ Y, is a
new vague sentence, its function of membership is given by the following
relation:
(28) f(X→Y) = f(∼X ∪ Y) = Max 1- f(x) , f(y) 
More general, if X and Y are fuzzy relations between two variables, a
and b, we’ll have the following form for the characteristic function of the
implication of the two fuzzy relations:
(29) f(X→Y) = Min Max [1- fX(a,b) , fY(a,b) ]
a, b
Although the matter of the jump level seems closed, the case of a
degree of satisfaction of the system of needs-wills that is inferior to the
jump level remains a problem for the new model. The easiest way of solving
this problem is that the optimizing process is resumed by the consumer, or
that individual just waits for a favorable situation to resume the optimizing
process. However, it is highly to believe the situation in which a feeling of
frustration may appear on behalf of the consumer, feeling that might create
such manifestations from his side. Most probably, in such circumstances the
1
In a market study performed for Young /Rubicam the author worked with seven consumer
types. Other marketing sources use a different number of consumer types.
13
17
consumer’s behavior will be deviated 2. We could encounter the alternative
of a deviate behavior – theft, robbery, etc., in other words the imaginative
consumption. This kind of alternative is in accordance with the hypothesis
of the incompressibility of the consumption. In regard to the peaceful type of
deviate behavior, we observe that it is in accordance to the sublimation
effect marked out by Sigmund Freud [2]. Here we encounter another
connection with the generating mechanisms of demand, where the Freudian
system of censorship intervened.
For the situations of deviant behavior we have considered two jump
levels:
- an inferior one, when the consumption incompressibility limit is
forced (necesitas non habet lege);
- another one, situated on the left neighborhood of the jump level.
From a technical point of view it is rather simple to build a fuzzy
characteristic function with more jump levels. The problem consists in
making the connection with some fuzzy sentences that describe the actual
state of the consumer, respectively with his intentions.
Let X, a fuzzy sentence on the actual state of the consumer, in the
following form: I feel pretty good in regard to my basic needs.
The specific belonging function for this sentence could have the
following form:
(30)Ψ(X) =
1 ; if fi(B) = a0
fi(B)/2a0 ;if fi(B) ∈ (p0, a0)
0 ; otherwise.
Let Y, a fuzzy sentence on the future intention of the consumer, in the
following form: It is possible to try an improvement of my current
consumption.
The belonging function of this sentence could be:
(31) Γ(Y) =
1; if fi(B) > a0
0 ; otherwise.
2
Deviant behaviour – that type of behaviour that is susceptible to be sanctioned by society,
inclusive by law. This implies abnormal social attitudes more then actual actions, such as murder,
theft, distruction of goods, etc.
A deviant behaviour firstly implies digressions from the normal behaviour rules of a certain
human group.
(The Fontana Dictionary of Modern Thought; London; 1983.)
18
14
But the consumer may be tempted by a deviant behavior.
Let Z, a fuzzy sentence on a deviant behavior: I will steal in order to have
enough money for all my other needs. (or: I will find my peace in my art).
The belonging function of this sentence could have the following form:
(32) Φ(Z) =
1; if fi(B) ∈(a0 -ε, a0) or fi(B) ≤ t0
2fi(B)/5a0 ; otherwise.
Where a0 represents an acceptable level for satisfying the system of
needs-wills (NS1), and t0 is an unacceptable inferior level. For a0 -ε we
presume the existence of a state of irritability due to repeated attempts to
reach level a0.
Now we can analyze the consumer’s alternatives:
The present state of the consumer implies a jump to the next level
through a normal path (buying the products corresponding to the new
structure), or through a deviant behavior (stealing, dreaming).
Resolving this decisional alternative involves researching the fuzzy
imply function for X →Y and X → Z.
The problem is reduced to comparing the belonging functions of these
implications as follows:
(33) f(X→Y) = Min Max [1- ψX(f,a) , ΓY(f,a) ]
f,a0
(34) f(X→Z) = Min Max [1- ψX(f,a) , ΦZ(f,a,t,ε) ]
f,a0,t0,ε
Regardless if the jump takes place through a normal path (symbolized
by the arrow), or through a deviant behavior (dotted line), we shall resume
the optimization for the new system of needs-wills (in or case NS2) and
another jump block will be reached and so on.
It is possible that the model stars with an intermediary system of
needs-wills (NS2, 3, 4) depending on the level of the consumer’s incomes
and on the type of consumer.
In this case the algorithm starts in the same manner, from the system of
needs-wills corresponding to the type of consumer.
15
19
References
1. S. Watson, J. Weiss, M. Donel; Fuzzy decision analysis; IEEE TRANSACTIONS ON SYSTEMS,
MAN AND CYBERNETICS;no. 1/1976.
2. Sigmund Freud; Introducere în psihanalizã. Prelegeri de psihanalizã. Psihopatologia vieţii
cotidiene; E.D.P. 1990.
3. Ailenei, Dorel, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999.
4. Becker, Gary, Comportamentul uman - o abordare economică, Editura All, 1992.
5. Blythe, Jim, Comportamentul consumatorului, Editura Teora, 1999.
6. Kauffman, A.; Introduction à la Théorie de sous-ensembles flous (Fuzzy sets Theory);vols II, III;
Masson et CE Editeurs, Paris, 1975.
7. Lancaster, Kelvin, Consumer Modern Theory, Grower House England, London 1991.
20
16
OVIDIU GHERASIM,
IOANA DORNESCU
PROPOSAL FOR AN ECONOMETRIC FUNCTION OF MANAGEMENT
WITH TRIANGULAR FUZZY NUMBERS AS VARIABLES
In this article we propose an econometric function of management.
Our work hypothesis was decided of the basis on the unanimous acceptance
of the theory of management according to which top leadership means the
simultaneous achievement of the five missions: planning, organizing,
controlling, leading and evaluating.
Based on a sociologic research concerning about 1,200 persons with
higher education, we established several weights for each mission for eight
types of companies. Starting from the hypothesis that top level management
means the formal leader equally allocates his energy for all five missions,
we built an econometric expression in which the sum of the equally-divided
energy shares for each mission gives 100% managerial performance.
To support the demonstration, we used fuzzy methods.
Key words: triangular fuzzy numbers, fuzzy numbers ordering,
operations with fuzzy numbers, econometric function, management, potential.
1. Introduction to the triangular fuzzy numbers mathematics
A complete presentation and the entailed demonstrations of all notions
discussed in this paragraph can be found in paper [1].
The defining of triangular fuzzy numbers
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr is
Definition 1. A triangular fuzzy number ~
defined by its membership function µ a : R → [0,1] that is null on a semistraight line (−∞, a s ] , increases linearly up to value 1 on the limited segment
(a s , a m ) , is unitary in point a m , decreases linearly up to value 0 on the limited
m
d
d
segment (a , a ) , and is null again on the semi-straight line [a ,+∞) :
22
Ovidiu Gherasim, Ioana Dornescu
 x − as
 m
s
a − a

1
µ a (x) =  d
 a −x
a d − a m

0

µ a : R → [0,1] ,
2
,a s < x < a m
,x = a m
,a < x < a
m
(1)
d
,x ∉ (a s , a d ).
s
m
m
d
The intervals of strictly opposed monotonies (a , a ) and (a , a )
s
m
m
d
and/ or a = a , simultaneously or
may also be punctiform if a = a
each at a time.
If one or both intervals are punctiform, the row (rows) corresponding
to the null denominater in relationship (1) is (are) omitted.
The triangularity of a number is given by the graphic form of the
membership function µ a , as it may be seen in Figure 1a.
Figure 1a corresponds to the case in which the three defined real
numbers also called basic indicators are different: a s < a m < a d .
Figure1b and Figure1c correspond to the case in which two of the three basic indicators are
equal a = a < a and a < a
functions are as follows:
s
m
d
s
m
= a d respectively, and the corresponding membership
3
Proposal for an econometric function of management
23
 1
,x = a m
 d
 a −x
µ a (x) =  d
,a m < x ≤ a d
m
a − a

0
,x ∉ [a m , a d ]

respectively

1

s
 x−a
µ a (x) =  m
s
a − a

0

,x = a m
,a s ≤ x < a m
(2)
,x ∉ [a s , a m ]
In Chart 1d all three basic indicators coincide a s = a m = a d and the
membership function for this case is of the form:
 1 ,x = a m
µ a (x) = 
 0 ,x ≠ a m
(3)
Therefore, any real number r ∈ R may be considered a degenerated
(improper) triangular fuzzy number: r = ~r = (r, r, r ) ∈ Ftr and its
membership function will be:
 1 ,x = r
(4)
µ r (x) = 
 0 ,x ≠ r
The indicators associated to a triangular fuzzy number
We have already pointed out the three numerical basic indicators
characteristic
of
a
triangular
fuzzy
number
as ≤ am ≤ ad ,
s
m
d
~
a = (a , a , a ) ∈ Ftr .
~
The nucleus of the fuzzy number a is the set of the points in which the
membership function is unitary. In the case of triangular fuzzy numbers the
m
nucleus is punctiform and coincides with the basic indicator a also called top:
(5)
N(~
a ) = {x ∈ R | µ ( x ) = 1} = {a m }
a
The support of the elementary fuzzy number ~
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr is
the set of the points in which the membership function is strictly positive:
24
4
Sp(~
a ) = {x ∈ R | µ a ( x ) > 0} = (a s , a d )
(6)
By means of basic indicators other indicators can be found, out of
which we selected the most significant ones.
Definition 2. The main indicators associated to a triangular fuzzy
number ~
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr are: the top (punctiform nucleus), the support
ends, the support middle, the support length, the centre of weight (or the
associated real number), the sign, and the ordering overall indicator.
These indicators are found by means of the relationships:
top (nucleus)
and support ends
(basic indicators)
0 ≤ µ a ( x ) < µ a (a m ) = 1 , ∀x ≠ a m
a s = inf Sp(~
a ) = inf {x ∈ R | µ ( x ) > 0}
x
a
a = sup Sp(~
a ) = sup{x ∈ R | µ a ( x ) > 0}
d
x
a ) = {a m } , Sp(~
N(~
a ) = (a s , a d )
as + ad
2
Sp
d
La = a − a s ≥ 0
a Sp =
support middle
support length
centre of weight
(associated real number)
sign
the ordering overall
indicator
as + 2⋅a m + ad
4
 sign(a G ) , a G ≠ 0
,
δa = 
 sign(a N ) , a G = 0
aG = < ~
a> =
(7)
where:
 1 ,x>0

sign ( x ) =  − 1 , x < 0
 0 ,x=0

O a = (a G , a N , δ a ⋅ LSpa ) ∈ R 3
Definition 3. The ordering overall indicator O a ∈ R 3 (a vector in the
3-dimension real space) associated to a triangular fuzzy number
~
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr that is an ordered triplet consisting of the following
numerical indicators: centre of weight, nucleus, support length with a sign:
5
25
O a = (o1a , o a2 , o 3a ) ∈ R 3
o 1a = a G =
a s + 2a m + a d a m + a Sp
=
4
2
a
m
o2 = a
(8)
o 3a = δ a LSpa = δ a (a d − a s )
Definition 4. The triangular fuzzy number ~
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr is a
symmetric fuzzy number if its membership function has the vertical through
the top as symmetry axis.
µ a (a m − x) = µ a (a m + x) ,∀x ≥ 0
(9)
Definition 5. The triangular fuzzy number ~
a = (a s , a m , a d ) ∈ Ftr is an
almost null fuzzy number (with null sign (δ = 0) or without sign) ~
a ∈Fo
a
tr
if its membership function is even (having the ordonates axis as symmetry axis):
µ a ( − x) = µ a (x) ,∀x ≥ 0
(10)
The indicators of an almost null triangular fuzzy number ~
a ∈ Ftro have
the following properties:


− as = ad ≥ 0
 m

µ a ( − x) = µ a (x) ,∀x ≥ 0 ⇒ a = a G = a Sp = δ a = 0

3 
 O a = (0, 0, 0) ∈ R 
(11)
In fact, a triangular fuzzy number is almost null if and only if its sign is
0 (and the overall indicator is the null vector (0, 0, 0)):
~
~
a ∈ Ftro
⇔
a = (−p,0, p) , (∀)p ≥ 0
⇔
δa = 0
⇔
O a = (0, 0, 0)
(12)
o
~
A triangular fuzzy number with a non-null sign a ∈ Ftr \ Ftr is
a
a
a
3
determined only by the ordering overall indicator O a = (o 1 , o 2 , o 3 ) ∈ R , and
the three basic indicators are obtained through the relationship:
26
a = 2⋅o −o −
s
a
1
a
2
o 3a
2
(13)
a m = o a2
a = 2⋅o − o +
d
a
1
a
2
6
o 3a
2
a
a
If the third component of an overall indicator is null ( O a = (o1 , o 2 , 0) ),
then, in accordance with relationship (13), the basic indicators complies with
the equalities:
a m = o a2
O a = (o , o , 0) ⇒  s
⇒ as = am = ad .
a = 2 ⋅ o 1a − o a2 = a d
a
1
a
2
Therefore, the fuzzy number is degenerated, a real number in fact.
In this case the first two components are also equal because the overall
indicator O r = (r, r,0) corresponds to any non-null real number 0 ≠ r ∈ R .
The criteria for ordering triangular fuzzy numbers
Whenever a relationship of the “the fuzzy number ~
a is smaller/ bigger
~
than b ”-type occurs between two different triangular fuzzy numbers, this fact
~
~
will be denoted: ~
a ≺ b and a~ b respectively.
The order of the two signless (almost null) triangular fuzzy numbers will
~
be called the second-degree order and denoted by a double sign: ~
a ≺≺ b ,
~
a
b.
respectively ~
~
a ≠ b ∈ Ftr ,
To order two different triangular fuzzy numbers ~
~
~
a = (a s , a m , a d ) , b = (b s , b m , b d ) , several stages called ordering criteria
have to be covered.
If the order of the two fuzzy numbers was found by means of one
criterion, the chronologically following criteria are no longer needed, so they
will no longer be covered.
The criteria will be presented in the order of their importance.
The ordering criteria consist in comparing the overall indicators
associated to the two triangular fuzzy numbers.
7
27
(O1) The centres of weight criterion. The order of two different
~
triangular fuzzy numbers ~
a ≠ b ∈ Ftr is firstly given by the order of their
centres of weight (if different):
~
a G < bG ⇒ ~
a≺b 
(14)
~ 
a G > bG ⇒ ~
a b 
(O2) The tops criterion. The order of two different triangular fuzzy
~
numbers ~
a ≠ b ∈ Ftr with equal centres of weight (a G = b G ) is given by the
order of their tops (if different):
~
a m < bm ⇒ ~
a≺b 
(15)
~ 
a m > bm ⇒ ~
a b 
If their centres of weight and the tops coincide, the support middles and
the signs will also be equal:
a s + a d = 4a G − 2a m = 4b G − 2b m = b s + b d 
a G = b G
⇒
 m

 (16)
m
δ
δ
=
=
a
b
a
b



Criteria (O3) and (O4) have the following conditions as starting
hypothesis:
~
~
a ≠ b ∈ Fe
a G = bG,
~
~
a≠b
a N = b N,
⇔
a s + a d = b s + b d (a Sp = b Sp ), δ a = δ
LSpa ≠ LSpb
⇔
(17)
a d − a s ≠ bd − bs
(O3) The criterion of the support lengths with a sign. The order of
~
a ≠ b ∈ Ftr with the same centres of
two different triangular fuzzy numbers ~
weight and tops ( a G = b G , a m = b m ⇒ conditions (17)) is given by the
order of the support lengths with a sign:
~
δ a ⋅ LSpa < δ b ⋅ LSpb ⇒ ~
a≺b 
(18)
~ 
δ a ⋅ LSpa > δ b ⋅ LSpb ⇒ ~
a b 
If not even criterion (O3) is able to order the two fuzzy numbers, the two
common signs are null (δ a = δ b = 0) .
28
8
Conversely, if the two equal signs are non-null (δ a = δ b ∈{−1,1}) , their
division by the common sign gives the equality LSpa = LSpb that together with
relations (17) leads to two equal triangular fuzzy numbers, which contradicts
the hypothesis.
~
a ≠ b ∈ Ftr was
If the order of two different triangular fuzzy numbers ~
not found even after the application of the first three criteria (O1) – (O3), the
~
two fuzzy numbers are signless/ almost null: δ a = δ b = 0 ) ~
a ≠ b ∈ Ftro and
have the following forms:
~
a = (−a d ,0, a d )
δ a = δ b = 0 ⇒ ~
,0 ≤ a d , b d
(19)
d
d
 b = (−b 0, b )
(O4) The second-degree order criterion. The order of the two different
~
signless triangular fuzzy numbers ~
a ≠ b ∈ Ftro is given by the order of the
support lengths:
~
LSpa < LSpb ⇒ ~
a ≺≺ b 
(20)
~ 
LSpa > LSpb ⇒ ~
a
b 
The four criteria exhausted all possible situations occurring when
ordering two different triangular fuzzy numbers.
To gather these results in one relationship, we shall use the overall
indicators associated to the two different triangular fuzzy numbers:
~
O a = (o1a , o a2 , o 3a ) = (a G , a m , δ a ⋅ LSpa ) 
(21)

~
O b = (o1b , o b2 , o 3b ) = (b G , b m , δ b ⋅ LSpb ) 
The order of two overall indicators (vectors in the 3-dimension real
space) is given by the left-to-right component-by-component ordering, the
biggest one being the indicator whose first component is bigger:
~
~
Oa ≺ Ob
o 1a < o 1b ∨

⇔ (o 1a = o 1b ∧ o a2 < o b2 ) ∨
(o a = o b ∧ o a = o b ∧ o a < o b )
1
2
2
3
3
 1
(22)
~
a , b ∈ Ftr
Definition 6. The order of the two triangular fuzzy numbers ~
sums up to the relationships:
9
~
~
O a = O b ≠ (0,0,0)
~
~
O
a ≺ Ob
~
~
 O a O b
~
~
O a = O b = (0,0,0)
~
~
a=b
⇒
~
~
a≺b
~
~
a b
⇒
⇒
29
 LSpa < LSpb
∧ 
Sp
Sp
 L a > L b
(23)
⇒
⇒
~
~
a ≺≺ b
~
~
a
b
The multiplication of triangular fuzzy numbers by real scalars
Definition 7. The multiplication of a triangular fuzzy number ~
a ∈ Ftr
~
by a scalar t ∈ R results in a new triangular fuzzy number t a defined by
its membership function in this way:

x
µ ta (x) = µ a   , (∀) t ∈ R * ,(∀) x ∈ R 
t

~
~
~

0 ⋅ a = 0 = (0, 0, 0) ,∀ a ∈ F
Because:
(24)
µ ta (x) = 1 ⇔ x = ta m
and:
 t ⋅ a s < x < t ⋅ a d ,t > 0
x
x
s
d
µ ta (x) > 0 ⇔ µ a   > 0 ⇔ a < < a ⇔ 
d
s
t
t
 t ⋅ a < x < t ⋅ a ,t < 0
the ordered triplet corresponding to the product by a real scalar is:
(ta s , ta m , ta d )
t~
a =
(ta d , ta m , ta s )
,t ≥ 0
,t < 0
(25)
The indicators associated to the product by a scalar are obtained when
multiplying the indicators of the fuzzy number by its scalar or modulus:
top
support middle
centre of weight (the
associated real number)
support length
sign
( t~
a)m = t ⋅ a m
( t~
a ) Sp = t ⋅ a Sp
(t~
a) G = t ⋅ a G
LSpta = t ⋅ LSpa
δ ta = sign(t) ⋅ δ a
(26)
30
10
The overall indicator associated to the product by a scalar is obtained
when multiplying the three indicator components by the scalar:
~
~
O ta = t ⋅ a G , t ⋅ a m , 0, t ⋅ δ a ⋅ LSpa = t ⋅ O a
(27)
(
)
The first-degree order is compatible with multiplication by scalars and the
second-degree order does not invert when multiplying by a negative scalar:
~ ~
~
0⋅~
a = 0⋅ b = 0
∀~
a , b ∈ Ftr
~
~
~
a=b
⇒
t~
a = t b ,∀ t ∈ R
~ ~
~
t a ≺ t b , t > 0
~
⇒ 
a≺b
~
t~
a tb , t < 0
~
~
~
a ≺≺ b ⇒ t~
a ≺≺ t b ,∀ t ≠ 0
(28)
The addition of triangular fuzzy numbers
~
a , b ∈ Ftr
Definition 8. The addition of triangular fuzzy numbers ~
~
results in a new triangular fuzzy number ~
a + b ∈ Ftr corresponding to the
ordered triplet obtained through the component-by-component addition of
the triplets associated to the added fuzzy numbers:
~
~
a + b = ( a + b ) s , ( a + b ) m , (a + b ) d = a s + b s , a m + b m , a d + b d
(29)
(
) (
)
The opposite of a triangular fuzzy number is the fuzzy number
obtained through the multiplication by the –1 scalar:
−~
a = (−1) ⋅ ~
a
−~
a = ( − a d, − a m, − a s)
µ −a (x) = µ a (− x)
(30)
~
Definition 9. The subtraction of triangular fuzzy numbers ~
a , b ∈ Ftr
~
is the triangular fuzzy number ~
a − b obtained when adding the first number
to the second one’s opposite:
~
~
~
a −b =~
a + [(−1) ⋅ b ]
~
~
a − b = (a s − b d , a m − b m , a d − b s )
(31)
11
31
From now on we shall use more often for the centre of weight a G the
a > also called associated real number. The center of weight, the
notation < ~
top, and the support length of the sum of two triangular fuzzy numbers are
equal with the sum of the indicators with the same name associated to the
added fuzzy numbers:
~
~
<~
a+b> = <~
a >+
(a + b) m = a m + b m
(32)
= L +L
Sp
a+b
Sp
a
L
Sp
b
The top and the center of weights associated to any finite linear
combination of triangular fuzzy numbers are equal with the linear
combinations of the associated indicators with the same name:
m
n
 n

m
~
(
)
ak ) ]
 ∑ t k a k  = ∑ [ t k ⋅ (~
k =1
 k =1

n
n
k =1
k =1
(33)
∑ (t k ~a k ) = ∑ [t k ⋅ < ~a k >]
The algebraic structure consisting of the set of triangular fuzzy
numbers and the addition (Ftr ,+) is that of a commutative additive monoid.
commutativity
and
associativity
neutral element
~ ~
~

a
a +b = b+~
~
, ∀~
a , b , ~c ∈ Ftr

~
~
(~
a + b ) + ~c = ~
a + ( b + ~c )
~
~
a +0=~
a , ∀~
a ∈F
(34)
tr
On the set of the triangular fuzzy numbers the following two properties
are met (the negations of two axioms of the vectorial spaces):
∃ t, s ∈ R , ∃ ~
a ∈ Ftr ∋ (t + s) ⋅ ~
a ≠ (t ⋅ ~
a ) + (s ⋅ ~
a)
~ ~
~
∃~
a ∈ Ftr ∋ ~
a + b ≠ 0 , ∀b ∈ Ftr
(
)
(35)
Synthesizing the results presented so far, we can make the following
statement:
32
12
The set of the triangular fuzzy numbers enjoying the external operation
of multiplication by real scalars, the internal operation of the addition of
triangular fuzzy numbers, and the first- and second-degree order
relationships (Ftr , ⋅, + , ≺, ≺≺ ) get an ordered vectorial semi-space-like
structure, the nine axioms below being satisfied:
(P1)
(P2)
(P3)
(P4)
(P5)
(P6)
(P7)
(P8)
(P9)
1⋅ ~
a =~
a
t ⋅ (s ⋅ ~
a ) = (t ⋅ s) ⋅ ~
a
~
~
~
, ∀~
a , b, ~c ∈ Ftr
~
~
t ⋅ ( a + b ) = (t ⋅ a ) + (t ⋅ b )
, ∀t , s ∈ R
~ ~
~
a +b=b+~
a
~
~
(~
a + b) + ~c = ~
a + (b + ~c )
~
~
a+0=~
a ,∀ ~
a ∈ Ftr
~
0⋅~
a = 0 , ∀~
a ∈ Ftr
~
t~
a ≺ t b ,∀t > 0
~
~
a≺b ⇒ 
~
t~
a t b ,∀t < 0
~
~
~
a≺b ⇒ ~
a + ~c ≺ b + ~c , ∀~c ∈ Ftr
(36)
The multiplication and the division of triangular fuzzy numbers
Definition 10. The multiplication of the triangular fuzzy numbers
~
~
a , b results in a new triangular fuzzy number:
~
~
~
<~
a > ⋅b + ~
a⋅ 
~
(37)
ab =
2
~
~
a, b ~
a, b
Definition 11. The division of the triangular fuzzy numbers ~
results in a new triangular fuzzy number:
~
~
~
~
~
~
a⋅b
<~
a > ⋅b + ~
a⋅ 
a
,(∀) ≠ 0
(38)
=
=
~
~ 2
~ 2
b
2⋅ 

The associated real number is maintained for the multiplication and
division operations:
~
~
~
a
< ~
a>
<~
a⋅b> = < ~
a >⋅
=
(39)
~
~
b

The fuzzy order relationship is compatible with the four elementary
operations:
13
~
~
a ≺ b (O a ≺ O b )
~
~
a ± ~c ≺ b ± ~c
⇒
,∀~c
~
~
a ≺ b (O a ≺ O b )
cG >0
~
~
a ÷ ~c ≺ b ÷ ~c
~
~
a ≺ b (O a ≺ O b )
cG <0
~
a ÷ ~c
⇒
⇒
33
(40)
~ ~
b÷c
where: operation ÷ means the multiplication or the division of triangular
fuzzy numbers.
Summing up, the indicators of triangular fuzzy numbers, the
multiplication by scalars, the four elementary operations with triangular
fuzzy numbers, the overall indicator, and the order relationship are gathered
in the relationships below:
~
a = (a s , a m , a d )
Indicators
Multiplication by a
scalar
Addition
Subtraction
Multiplication
Division
Overall indicator
Order
~
b = (b s , b m , b d )

as + ad
2a m + a s + a d
~
a G =< a >=
 a Sp =
2
4

 Sp
sign a G ,a G ≠ 0
d
s
δa = 
 La = a − a
m

sign a ,a G = 0
(ta s , ta m , ta d ) ,t > 0
~
ta =  d m
(ta , ta , ta s ) ,t < 0
~
~
a + b = (a s + b s ,a m + b m ,a d + b d )
~
~
a − b = (a s − b d ,a m − b m ,a d − b s )
~
~
~
~
a+<~
a>b
~
ab =
2
~
~
~
~
~
~
ab
a+<~
a>b
a
=
=
~
~
~
b
2
2 2
~
O a = (a G , a m , δ a ⋅ LSpa )
~
~
~
Oa ≺ Ob ⇔ ~
a≺b
( )
( )
(41)
34
14
Examples of operations with triangular fuzzy numbers
~
Let the triangular fuzzy numbers ~
a = ( − 2, 2, 6) and b = (2, 4, 10) be.
~
~
a + b = ( − 2 + 2, 2 + 4, 6 + 10) = (0, 6, 16)
~
~
a − b = ( − 2 − 10, 2 − 4, 6 − 2) = ( − 12, − 2, 4)
To effect other operations with the given numbers, firstly we have to
found their indicators:
2 + 10
−2+6
=2
b Sp =
=6
2
2
~
2⋅2 − 2 + 6
2 ⋅ 4 + 2 + 10
a > = aG =
= 2, = b G =
=5
<~
4
4
~
a <b
⇒ ~
a≺b
a Sp =
G
G
The product of the two triangular fuzzy numbers can be found in the
same easy way:
~ ( − 2, 2, 6) ⋅ 5 + 2 ⋅ (2, 4, 10)
~
ab =
=
2
=
(− 10, 10, 30) + (4, 8, 20) = ( − 6, 18, 50) = ( − 3, 9, 25)
2
2
and its centre of weight coincides with the product of the centres of weight
of the two factors:
~
~
2 ⋅ 9 − 3 + 25 40
=
= 10 = 2 ⋅ 5 =< ~
<~
a >⋅.
ab > =
4
4
The other operations previously defined can also be easily effected:
~
~
~
(− 3, 9, 25) = 1 (− 3, 9, 25)
a
ab
~= ~ 2 =
25
52
b 
~
a
a <~
a >+<~
a >~
~
a2 =
=< ~
a >~
a = 2 ⋅ ( − 2, 2, 6) = ( − 4, 4, 12)
2
a2 > =
<~
2 ⋅ 4 − 4 + 12
= 4 =< ~
a >⋅< ~
a >= 2 ⋅ 2
4
15
35
~
a
a2 < ~
a >+<~
a2 > ~
a 4~
a + 4~
~
a3 = ~
a2 ⋅~
a=
=
= 4 ⋅ ( − 2, 2, 6) = ( − 8, 8, 24)
2
2
~2
~ ~
b = b = 5 ⋅ (2, 4, 10) = (10, 20, 50)
~3
~
~
b = 2 b = 25 ⋅ (2, 4, 10) = (50, 100, 250)
The real numbers associated to all these triangular fuzzy numbers are:
~
~
a
2
~
~
<~
a +b >=7, < ~
a − b > = −3 , < ~
a b > = 10 , ~ = ,
5
b
~2
2
2
2
3
3
3
~
~
~
~
< a > = 4 = 2 = < a > , < a > = 8 = 2 = < a > , = 25 ,
~
 = 125.
and their order induces the following order of the triangular fuzzy numbers:
~ ~
~
~
~ ~
~
a
~
a −b≺ ~ ≺~
a ≺~
a2 ≺ b ≺~
a +b≺~
a3 ≺ ~
ab ≺ b 2 ≺ b 3 .
b
Conclusion:
The easiness of effecting operations with triangular fuzzy numbers is
obvious.
2. The presentation of the main management notions
In theory, management is seen as both an “art” and a “science”.
Webster’s College Dictionary defines an art as “skill in conducting any
human activity” and science as “any skill or technique that reflects a precise
application of facts or a principle” [2, 14-18]. While the first definition
marks the personal capacity of the manager, highlighting the fact that he
needs to have certain abilities in terms of creativity, ideology, team spirit,
confidence in success, communication skills and concern for the members
of the group, the second one dignifies the manager’s craftiness to learn,
investigate, accumulate the information and use it efficiently.
One of the most eloquent defintions of management was advanced by
Mary Parket Follett (1868–1933), scholar who produced terms such as
“authority and power” and the task of a “leadership” [2, 1-2]. She mentions,
in her “Creative Experience”, published in 1924, that management
represents “the art to achive a goal conjunctively”. Essentially, management
36
16
represents leading and controlling a group with the aim of harmonizing its
activities in order to reach a proposed target. This implies the efficient use
of the human, financial, technological and material resources.
The declared purpose of any manager is to maximize the profits, by
constantly diminishing the expenses and increasing the revenues. The word
comes from Latin: manus – to rule by the hand. The first theoretical works
on management of the French engineer Henry Fayol (1841 – 1925)
familiarized the term of management (initial mesnagement). The industrial
growth, without precedent, that took place between the end of the 19th
century and the beginning of the 20th century, which stimulated the demand,
as depicted by the increasing international trading schemes, gave the term
management an universal acceptance.
The theory of management developped increasingly in the past 120
years, largely by the contribution of eminent mathematicians (G.B.
Dantzig), psychologists (Kurt Lewin, Rensis Likert, Robert Blake),
sociologists (Jane Mouton, Elton Mayo), economists (Kenneth Blanchard,
John Fielder, Paul Hersey, William Ouchi) and engineers (Ishikawa Kaoru,
Douglas MacGregor, Geert Hofstede, Vernon Smith). In the past decades,
important efforts were made towards moulding the defining categories of
the management, ending up in expressing mathematically the simplified
indicators of “company administration”, “planification”, “organization”,
“purveyance, “bargain sale”, “risk evaluation”, “good-will evaluation” and
“cash-flow”. Once applied on the international scale, those models proved
their efficacity in the maximization of the companies’ profits (ABC
Analysis, Cash Flow Analysis and Calculation, Chaos Theory, Fishbone
Diagram, Decizional Process, Deterministic Models (PERT, CPM),
Financial Ratio, Games Theory, Gantt Charters, Gap Analysis, General
Models (EOQ), ISO Standards, Quality and Total Quality Management,
Optimization Models, Risk Management, Robotics, SWOT Analysis,
Theory X and Theory Y, Theory Z, Vroom-Yetton-Jago Model for
Decisions, Zero Budget Model, Zero Deficiency Model).
One can notice the intense preoccupation in strenghtening the
principles, the notions and the categories of the management, in order to
optimize the firms’ achievements, both on the business and on the social
levels. A study made in US, in 2006, on 200 medium companies, pointed
out that the rise of the profits was directly connected to the social activities
ran by the firms.
17
37
Researchers from the artificial intelligence field have tried to define an
equation of management, and on the most conforting proposal we came
across was the one relating this activity to Einstein’s famous formula:
E=mc2 [4, 1-2]. The authors consider that management combines native
individual abilities, doubled by knowledge (- the capacity to the action - as
defined by Karl Erik Sveiby) and the positive attitude towards success.
Thus, management could be considered as a form of energy directly
connected with the native qualities of the individual and his multiplied
accumulated knowledge and positive attitude.
In our paper, we consider management as a performance, thus a form of
energy, an intangible asset.
Our hypothesis on which we based our research starts from the
universally endorsed theory, as resulted from the theory of management,
that states that a top manager should fulfill 5 missions: planification,
organization, induction, control and evaluation. In theory, all five missions
need equal proportions in order to reach 100% performance, with minimum
resources.
We also assumed that each of the five managerial missions, seen as
factors of a management function, will relate to certain subfactors. The sum
of the subfactors will represent the main areas and categories of
management implementation.
Thus, planification presuposes a series of subfactors, such as: accounting
management, association management, capability management, change
management, cost management, critical management studies, customer
relationship management, disaster or emergency management, environmental
management, facility management, financial management, information
technology management, innovation management, knowledge management,
lifecycle management, marketing management, materials management, resource
management, risk management, skills management, social entrepreneurship
management, strategic management, supply chain management, systems
management. Organization presupposes the subfactors: agile management,
design management, interim management, inventory management, logistics
management, operations management, organization development management,
program management, project management, process management.
Control implies subfactors such as: management styles, constraint
management, records management, time management. Furthermore,
induction relates to communication management, crisis management,
educational management, leadership management, perception management,
stress management, talent management. Finally, evaluation depends on
earned value management, performance management, product management,
quality management, research management.
38
18
In our research, we used questionaries elaborated with the assistance of
Psitest company, from Iaşi, under the supervision of Ph. D. P. Nica,
professor working for the Department of Management Studies of the
Economics and Business Administration Faculty, University of Iaşi. Those
questionaries, specially designed, were addressed to university graduated
members, enrolled in some of the top companies in Iasi. We gathered the
response of over 1.200 people, from 22 companies, an average of 54
members per firm. The questionaries were particularly conceived so as to
avoid suspicious answers such as “yes” or “no”.
The respondents were asked to detail each answer with a true fact,
from the company’s history, which could be authenticated by three
colleagues, named on the individual answer sheets. The evaluation of the
questionaries leads to two major types of identification: the ideal medium
values which the respondents from various companies with different
activities find adequate for the shares that a manager should establish for
each of his five missions. The real medium values which the respondents
from various companies with different activities consider to be
accomplished for the shares that a manager established for achieving each of
his five missions.
Based on the results of the questionaries, there were established 8
types of main activities successfully developped in Iasi, in the past years,
containing different allocated shares for achieving the five missions. The
activities that generated losses for years in a row and a high rate of deposed
workers had been eliminated. For each of these 8 activities there were
nominated the expressions of a management function in which every factor
out of the five we mentioned earlier (P, O, I, C, E) intervened with a diferent
share, based on the profile of the activity.
Based on the answers, those shares were considered as ideal (standard)
ones for the specific type of activity. By using the fuzzy computation technique,
we compared the managerial performance. As the calculation shows, there is a
great connection between the importance given to each of the five missions.
We can see that in the cases considered as being ideal (standard), there were
obtained values of the management function that are close to1.
3. Conclusions
A top management must take into consideration all five missions
proportionally: planification, organization, induction, control and
evaluation.
19
39
We consider that the standard weights of the five missions are:
pi ≥ 0
, i = 1,5 ,
5
∑p
i
i =1
=1
(42)
Depending on every sector of activity, the standard weights may be
different:
Table 1
The standard weights according to sectors of activity
k
0
1
2
3
4
5
6
7
8
Sector
Top (well-balanced)
management
Industrial series production
Agricultural food production
Production and sales of cooling
drinks
Public services (water,
sewerage, energy)
Banking services
Mobile networks services, the
Internet
Sales by retail – food stores
Cash & carry (wholesale)
Planning
Organizing
Leading Controlling Evaluating
(k)
2
p 3(k)
p (k)
4
p 5(k)
0.2
0.2
0.2
0.2
0.2
0.2
0.1
0.2
0.3
0.1
0.1
0.4
0.3
0.1
0.2
0.15
0.25
0.2
0.2
0.2
0.4
0.1
0.1
0.3
0.1
0.2
0.2
0.1
0.3
0.2
0.2
0.2
0.15
0.25
0.2
0.15
0.2
0.15
0.2
0.1
0.15
0.4
0.3
0.2
0.15
p
(k)
1
p
The management of a company that practises the 5 components in the

 5
proportions x i ≥ 0 , i = 1,5  ∑ x i = 1 is all the more performant as the

 i =1
weight P value is bigger:
P(x 1 , x 2 , x 3 , x 4 , x 5 ) = 1 −
1 5 pi − x i
⋅∑
∈ [0,1]
5 i =1 p i
(43)
where:
1 − p i ,0 ≤ p i ≤ 0.5
p i = max (p i , 1 − p i ) = 
,0.5 ≤ p i ≤ 1
 pi
, (∀)i = 1,5
(44)
An optimal management is expressed by the maximum value of the
weight (P=1), in which case we have:
P = 1 ⇔ p i − x i = 0 , ∀i = 1,5 ⇔ x i = p i , ∀i = 1,5
(45)
40
20
For even bigger deviations of the weights x i from the standard
weights p i , even smaller sub-unitary values are obtained for P, which
means a more and more deficient management.
For example, in the case of cooling drinks companies (for which we
considered the following values as standard weights for a top management:
p1 = 0.15 , p 2 = 0.25 , p 3 = p 4 = p 5 = 0.2 ) the weight of the managerial
performance is of the form:
P =1−
0.25 − x 2
0.2 − x 3
0.2 − x 4
0.2 − x 5
1  0.15 − x 1
⋅
+
+
+
+
5  0.85
0.75
0.8
0.8
0.8




Let us consider the weights for three consecutive years for a firm
engaged in the above mentioned sector:
5
x i( t ) ≥ 0 , i = 1,5 , t = 1,3
,
∑x
i =1
(t)
i
= 1 , (∀)t = 1,3
(46)
Table 2
The management structure for three consecutive years
Year k
x 1(t)
x (t)
2
x 3(t)
x (t)
4
x 5(t)
1
2
3
0.2
0.1
0.3
0.3
0.5
0.1
0.05
0.1
0.15
0.4
0.2
0.3
0.05
0.1
0.15
First, we calculate the following five triangular fuzzy numbers by
ordering the values in Table 2:
~y = (0.1; 0.2; 0.3) , ~y = (0.1; 0.3; 0.5) ,
1
2
~y = (0.05; 0.1; 0.15)
(47)
3
~y = (0.2; 0.3; 0.4) , ~y = (0.05; 0.1; 0.15)
4
5
These are not weights because their sum has a unitary centre of weight:
0.5 + 1.5 + 2 ⋅ 1 4
s =< ~y1 + ~y 2 + ~y 3 + ~y 4 + ~y 5 > = < 0.5; 1; 1.5 > =
= = 1.
4
4
The centre of weight for the previous sum may be non-unitary s ≠ 1.
The fuzzy weights are obtained through normalization, an operation
that involves the multiplication of the 5 fuzzy numbers by the scalar (real
number) s −1 :
21
~y
~y
~
xi = i = i = ~
yi
s
1
, i = 1,5
41
(48)
The centres of weight of the fuzzy weights have the values:
0.1 + 0.3 + 2 ⋅ 0.2 0.8
=
= 0.2
4
4
<~
x 2 > = 0 .3 , < ~
x 3 > = 0.1 , < ~
x 4 > = 0 .3 , < ~
x 5 > = 0.1 .
The various operations effected in relation (43) mean that the weights
pi should be treated as triangular fuzzy numbers:
~
p i = (p i , p i , p i )
(49)
Thus, the function in relation (43) becomes an econometric
management function with triangular fuzzy numbers as variables:
~ ~
~ 1 5 p −x
~~ ~ ~ ~ ~
P(x 1 , x 2 , x 3 , x 4 , x 5 ) = 1 − ⋅ ∑ i ~ i
(50)
5 i =1 p i
<~
x1 > =
p i corresponding to the
According to relations (44), the values ~
standard weights for the sector of cooling drinks are:
~
~
p =1−~
p = (1; 1; 1) − (0.15; 0.15; 0.15) = (1 − 0.15; 1 − 0.15; 1 − 0.15) =
1
1
(0.85; 0.85; 0.85)
~
~
p2 = 1 − ~
p 2 = (0.75; 0.75; 0.75) ,
~
~
p3 = 1 − ~
p 3 = (0.8; 0.8; 0.8) = ~
p4 = ~
p5 .
The moduli of the right-side member of relationship (50) are found in
this way:
pi − ~
xi ,< ~
pi > ≥ < ~
xi >
~
~
pi − ~
x i = ~ ~
~
~
x i − p i , < pi > < < x i > .
~
< p1 > = 0.15 < 0.20 =< ~
x1 > ⇒
~
~
~
~
⇒ p − x = x − p = (0.1; 0.2; 0.3) − (0.15; 0.15; 0.15) =
1
1
1
1
(−0.05; 0.05; 0.15)
~
 = 0.25 >< 0.30 =< ~
x2 > ⇒
~
~
~
~
⇒ p 2 − x 2 = x 2 − p 2 = (0.1; 0.3; 0.5) − (0.25; 0.25; 0.25)
= (−0.15; 0.05; 0.25)
~
 = 0.2 > 0.1 =< ~
x3 > ⇒
42
22
⇒ ~
p3 − ~
x3 = ~
p3 − ~
x 3 = (0.2; 0.2; 0.2) − (0.05; 0.1; 0.15) = (0.05; 0.1; 0.15)
<~
p 4 > = 0.2 < 0.3 =< ~
x4 > ⇒
~
~
~
~
⇒ p − x = x − p = (0.2; 0.3; 0.4) − (0.2; 0.2; 0.2) = (0; 0.1; 0.2)
4
4
4
4
<~
x5 > ⇒
p 5 > = 0.2 > 0.1 =< ~
⇒ ~
p5 − ~
x5 = ~
p5 − ~
x 5 = (0.2; 0.2; 0.2) − (0.05; 0.1; 0.15) = (0.05; 0.1; 0.15)
The calculus of the fuzzy weight (relationship (50)) develops as
follows:
~ ~ 1  (−0.05; 0.05; 0.15) (−0.15; 0.05; 0.25) (0.05; 0.1; 0.15)
P = 1 − ⋅ 
+
+
+
5  (0.85; 0.85; 0.85)
(0.75; 0.75; 0.75)
(0.8; 0.8; 0.8)
+
(0; 0.1; 0.2)
(0.05; 0.1; 0.15) 
=
+
(0.8; 0.8; 0.8)
(0.8; 0.8; 0.8) 
~ 1
≈ 1 − ⋅ [(0; 0.059; 0.118) + (−0.066; 0.067; 0.2) + (0.094; 0.125; 0.156) +
5
+ (0.062; 0.125; 0.188) + (0.094; 0.125; 0.156)] =
~ (0.194; 0.501; 0.818)
=1−
≈ (1; 1; 1) − (0.039; 0.1; 0.164)]
5
= (0.836; 0.9; 0.961)
The centre of weight of the fuzzy weight is:
0.836 + 2 ⋅ 0.9 + 0.961
~
 =
≈ 0.9
4
Because the value of the centre of weight is near to the optimal value
(P=1), one can say that the firm undertook a performant management.
The applied medium weights were:
<~
x > ≈ 0 .2 , < ~
x >≈ 0.3 , < ~
x > ≈ 0.1 , < ~
x > ≈ 0 .3 , < ~
x > ≈ 0.1 .
1
2
3
4
5
To estimate the 0.9 value obtained for the managerial performance, we
shall apply the medium weights to the other sectors as well.
Thus, for the “top (well-balanced) management”sector the value is:
P (0) = 1 −
1  0.2 − 0.2 0.2 − 0.3 0.2 − 0.1 0.2 − 0.3 0.2 − 0.1 
⋅
+
+
+
+
=
5  0.8
0.8
0.8
0.8
0.8 
=1−
1
1 1 1 1 1
= 0.9
⋅  + + +  =1−
10
5 8 8 8 8
23
43
For the “industrial series production” sector the value is:
P (1) = 1 −
1  0.2 − 0.2 0.2 − 0.3 0.1 − 0.1 0.4 − 0.3 0.1 − 0.1 
⋅
+
+
+
+
=
5  0.8
0.8
0.9
0.6
0.9 
7
1 1 1
= 0.94
⋅  +  =1−
120
5 8 6
The management values of the weights for the other sectors are
displayed in the last column in Table 3:
=1−
Table 3
The management weights for a cooling drinks company according to the activity sectors
k
0
1
2
3
4
5
6
7
8
Sector
Top (well-balanced) management
Industrial series production
Agricultural food production
Production and sales of cooling drinks
Public services (water, sewerage,
energy)
Banking services
Mobile networks services, the Internet
Sales by retail – food stores
Cash &carry (wholesale)
p1(k)
p (k)
2
p 3(k)
p (k)
4
p 5(k)
P (k)
0.2
0.2
0.1
0.15
0.2
0.2
0.3
0.25
0.2
0.1
0.1
0.2
0.2
0.4
0.3
0.2
0.2
0.1
0.2
0.2
0.90
0.94
0.95
0.90
0.4
0.1
0.1
0.3
0.1
0.89
0.2
0.2
0.15
0.2
0.2
0.2
0.15
0.2
0.1
0.15
0.1
0.15
0.3
0.25
0.4
0.3
0.2
0.2
0.2
0.15
0.95
0,92
0.89
0.95
The 0.9 value is one of the smallest weights, which means that the
cooling drinks company undertook a very poor management.
In the end, let us analyse the performance of a water and sewerage
operator who achieved the following weights for the 5 managerial missions:
x 1 = 0.2 , x 2 = 0.05 , x 3 = 0.02 , x 4 = 0.4 , x 5 = 0.33 .
The company belongs to the “public services (water, sewerage,
energy)” category and the management weight is this:
1  0.4 − 0.2 0.1 − 0.05 0.1 − 0.02 0.3 − 0.4 0.1 − 0.33 
P ( 4 ) = 1 − ⋅ 
+
+
+
+
=
5  0 .6
0 .9
0 .9
0 .7
0. 9

=1−
1 1 5
8 1 23 
⋅ +
+
+ +  ≈ 0.82
5  3 90 90 7 90 
44
24
The obtained value shows that the operator undertook a disastrous
management.
Based on the collected data, we simulated new configurations in the
structure of importance of the five missions.
These new values, different from the standard ones, are represented by
the real medium values of the importance given to each mission within the
company, as shown by the respondents. We noticed important differences,
with visible implications on the final performance.
The degree of managerial performance dropped significantly,
indicating a well-known fact of the city’s economy (ranking low in the
hierarchy of Romania’s cities, in terms of working occupancy margins,
companies’ revenues and direct or foreign investments), namely a poor
management. The study is designed to indicate the main issues that
contribute to the poor macroeconomic results in Romania, especially in Iaşi,
for the past 17 years. Given the fact that the material and human resources
are provided, it follows that the management was faulty.
In our analysis, the research was conducted in “laboratory conditions”,
without taking into consideration the external environment influences, such
as the political and social economy, the legislation, the overall business
tendencies to react in a manner found in early capitalism, by primitive
capital gathering or speculative financial schemes. Moreover, the research
did not take into consideration the company’s internal environement (lack of
the organizational culture, visible conflicts between the managers and the
rest of the group, opposition to change, anxiety for new trends, fear of
losing the job).
Finally, we added to each management function, calculated in standard
and real terms, a value of the rentability rate, considered as optimum for the
company’s specific (6% in trading, 10% in the alimentary sector, 20% in public
services, 40% in mobile technologies), in order to normalize the final results of
the managerial performance, in all the fields that the research addressed.
Finally, we conclude that:
In the firms with more than one activity, the management function may
fluctuate. Under these circumstances, it is not the company that should adapt
to management, but management should improve as to be able to increase
the rentability of a less important field of activity.
When the managerial performance was calculated based on real data
and not standard (ideal) values, the level of the management function
brought about poor results, which indicates a poor knowledge of the
missions that a top manager should endorse, and the level of energy that
must be allocated for each mission.
25
45
For the banking field, the final data for the standard and the real functions
were similar, which indicates that this field is growing at the local level.
For the mobile technologies field, the standard function’s expressions as
compared to the real one are similar. This is due to the fact that this type of
activity implies the import from similar activities, at the West-European level.
Along with the activity, the top management was also brought up here.
We now wish to continue the study by using the artificial intelligence
models, by which to create an ideal function, which to be compared with
other functions made on real frameworks, in order to discover, out of
various activity branches, which is the best distribution among the five
managerial missions.
References
1. Gherasim, O., The Mathematics of Triangular Fuzzy Numbers with Applications for the Study of
Managerial Decisions, Performantica Publishing House, Iaşi, 2005.
2. *** Encyclopedia of Management, 5th ed., Marilyn M. Helms, D.B.A. Editor, Library of USA
Congress Cataloging , 2006.
3. http://www.onepine.info/pfollett.htm
4. knowledgefutures.wordpress.com/2006.
46
26
ELISABETA JABA
THE “3 SIGMA” RULE USED FOR THE IDENTIFICATION OF
THE REGIONAL DISPARITIES
We propose to use the “3 Sigma Rule” in order to mark the dispersion
plot of the cases represented in the factorial axes plan obtained by the PCA
method. The application of this method requests for the initial variables of
our study to be standardized.
Comparing to other classification methods, the method we propose
visualizes the way in which cases are grouped by the factorial axes and
initial variables projections. Moreover, it offers a numerical measure – in
standard deviation units – necessary to differentiate among the types of
cases, according to the scale proposed in this paper.
By this research, using the 3 Sigma Rule, we noticed that in Romania,
in 2005, there are inter-regional dissimilarities with different importance,
including disparities and outliers, according to the level reached by the
economic growth. The identification and quantification of the differences
that exist among the Romanian counties according to the economic growth
may help to elaborate regional development specific strategies that will
stimulate and sustain the improvement of local “conditions”.
Key words: economic growth, regional disparities, PCA, hierarchical
classification, “3 Sigma” rule.
1. Introduction
In the context of economic internationalization and globalization, the
harmonious development imposes taking measures that reduce the differences
existent in regional development. In Romania, due to the transition after the
‘90s, there were deeper differences in the economic growth rhythms at regional
level, due both to the economic activity restructure imposed by the creation of
the market economy and to the dynamics of the regional development potential
under the influence of the economies globalization [Jaba, 2005]. Therefore,
there are more and more pronounced differences among the administrativeterritorial units (counties) according to the level reached in economic growth. In
order to create strategies for reducing the existent regional differences, in
response to the harmonious development necessity, there is necessary to have
information. From this point of view, the identification and quantification of
phenomena represent the first step.
48
Elisabeta Jaba
2
Our research starts with the hypothesis that there are differences,
including also disparities, among the counties, in the economic growth level,
in Romania, in 2005. We proposed to find a solution for the identification and
evaluation of the types of inter-regional differences in economic growth.
In the paper, we firstly realize a synthetic evaluation of the economic
growth through two latent variables (two principal components): The
development potential of the county and The economic activity of the county. This
operation is based on the method principal component analysis (PCA), using
economic growth indicators from the specialty literature and official statistics.
Subsequently, on the basis of the two principal component extracted by
the PCA, we evaluate regional disparities in the economic growth using the
“3 Sigma” rule, applied to the dispersion diagram plotted in the plan of the
two principal components.
Considering the two dimensions, the factorial score for each county is
calculated. Analyzing the scores, we can notice, using the dispersion
diagram marked by the „3 Sigma” rule, that in Romania there are regional
dissimilarities of different importance, including disparities and outliers.
The data used in the study represent observations at county level,
obtained from the 2006 Romanian Statistical Yearbook.
The treatment of the data is done with the SPSS software.
2. The extraction of the representative factors for the economic
growth using the Principal Component Analysis (PCA)
2.1. Initial variables
The description of a phenomenon requires a set of variables, the bigger
the more complex. The description and exploration of the relationships that
exist simultaneously among the variables may be accomplished by
multivariate analysis methods [Lebart, 2004, p.155].
With a view to a better interpretation of the data, it is necessary to
reduce the number of the variables to a number of representative factors.
Such an operation may be done using the multivariate analysis method
Principal component analysis (PCA).
3
The “3 sigma” rule used for the identification of the regional disparities
49
The Principal component analysis (ACP) it is a method of exploratory
factorial analysis [Stafford, 2006, p.57]. By PCA one studies simultaneously
a group of quantitative variables. As variables are expressed in different
measurement units, each variable is standardized, with the mean equal to
zero and the variance equal to one.
When applying the PCA method, we start by considering a group of
variables, Xj , (j = 1, ..., p), observed for n subjects. In our study, we
consider p = 7 variables of the economic growth: GDP, Active local units,
Population aged 15-64 years, Foreign direct investments, Average net
nominal monthly earnings, Employment rate and Unemployment rate. The
variables are observed at the level of the Romanian counties, n = 42
counties, in 2005. The reducing of the variables number by the PCA method
is realized in order to identify the representative factors for the economic
growth by counties.
2.2. The extraction of the principal components
The group of the p inter-correlated variables may be represented more
efficiently by a smaller set of factors or principal components, (Ck), where k
= 1, ..., K. The correlation among the components is zero.
The number of the principal components (extracted factors) that may
be included in the factor solution can be determined either by the Kaiser
criterion of the percent of variance explained by the factors (components) or
by the graphical criterion.
By the Kaiser criterion, only the components with an eigenvalue equal
to or higher than one are extracted. In our case, the first two components
have an eigenvalue higher than one. Therefore, the two components that
explain together 83.4% of the total variance of the seven standardized
variables are extracted: (5.839/7 = 0.83415). We can reach to the same
result using the graphical criterion: the components extraction stops when
the slope changes.
The first component explains a variance of 4.66 that represents 58.9%
of the total variance of the 7 variables. In our case, the total variance of the
standardized variables is equal to 7 (the number of the initial variables).
The second component explains a variance of 1.17 that represents
24.4% of the total variance of the 7 variables.
The remaining 5 components explain together only 16.6% of the total
variance.
50
Elisabeta Jaba
4
2.3. The model of the relationships between the economic growth
variables and principal components
The model of the relationships between the initial variables (Xj ) and
components (Ck ), may be written as a classic regression equation
[Bourbonnais , 2003; Jaba,2002], by the relation:
Ck = b1X1 + b2X2 + ...+bjXj+...+bpXp.
The coefficients bj correspond to the correlation coefficients between
the variables and the components and represent the weighting coefficients
for the different initial variables in the latent variable Ck. Consequently, the
extracted components will explain, each of them, a percentage of variance
smaller and smaller. The component C1 explains a percentage of variance
smaller than C2, while, at its turn, the component C2 explains a percentage
smaller than C3, and so on.
In our study, based on the principal components matrix resulted by
rotating the factors, the following results are obtained.
The first component, C1, includes 5 variables: GDP, (X1), Active local
units, (X2), Population aged 15-64 years, (X3), Foreign direct investments,
(X4), Average net nominal monthly earnings, (X5). Considering the set of
the variables included in each of the components, we give an appropriate
name to the components. Therefore, examining the group of the included
variables, we can name the first component as The County’s development
potential.
Using the data from the principal component matrix we can calculate
the value of the first principal component The County’s development
potential for each county, by the relation:
C1 = 0,963 ⋅ X 1 + 0,952 X 2 + 0,934 X 3 + 0,898 X 4 + 0,735 X 5 .
The second component, C2, includes 2 variables: Employment rate,
(X6) and Unemployment rate (X7). Considering the included variables, the
second principal component may be labelled The County’s economic
activity. The combination of these variables may be written by the relation:
C2 = 0,870 ⋅ X 6 − 0,859 ⋅ X 7 .
Summing up the square of the coefficients associated to the variables
included in one component, we obtain the variance explained by these
components, that is the corresponding eigenvalue, λ1 = 4,129 and λ2 = 1,711 ,
respectively.
5
51
The quality of a principal component is equal to the ratio between its
eigenvalue and the number of the variables, p. Thus, the global quality of
the first principal component is equal to: (λ1 / p) = 4,129 / 7 = 0,589 .
As the two principal components are latent variables, they are not
necessary subject to interpretation. They are used to obtain a simpler
structure useful in a future analysis. Therefore, the set of the first 5 variables
may be replaced by the first principal component, and the set of the next two
variables may be replaced by the second principal component.
In our study, considering the nature of the included variables, the two
principal components, C1 (The County’s development potential) and C2
(County’s economic activity), extracted through PCA, may be considered
structural elements of the economic growth, explaining significant
percentages of the economic growth variance in regional plan.
3. The “3 Sigma” (or „6 Sigma”) rule
3.1. The rule of the “3 Sigma”
Be X a random variable, discrete or continuous, with the mean
M(X)=m and the variance (dispersion) V(X)= σ 2 . According to the Cebâşev
inequality results: with a probability of at least 8/9, the random variable X
takes values within the interval (m-3 σ , m+3 σ ) [Nenciu, 1986].
Note. The random variable X can follow any distribution (normal,
Poisson, χ 2 , t ).
3.2. Localization intervals and types of inter-regional differences
The identification of types of inter-counties differences (in general,
inter-regional) may be facilitated by marking the “3 Sigma” on the factorial
axes, the principal components being centred variables. According to the
variation intervals, marked by standard deviations units from the mean, that
is zero for centred variables, we can consider different types of interregional differences, presented in Table 1.
52
Elisabeta Jaba
6
Table 1
Localization intervals and types of inter-regional differences
Localization intervals in the system of the „3
Sigma” rule
I1 = (-0,5 σ , 0,5 σ )
I2 = (- σ , -0,5 σ ) ∪ (0,5 σ , σ )
I3 = (-2 σ , - σ ) ∪ ( σ ,2 σ )
I4 = (- ∞ , -2 σ ) ∪ (2 σ , + ∞ )
Types of inter-regional differences
Relative similarities (small differences)
Inequalities (average differences)
Disparities (important differences)
Outliers
The differences’ typology identified in the plan of the two factorial
axes, marked in standard deviation units by a network of parallel lines
according to the values of the „3 Sigma”, may be detailed correlating
different criteria, such as:
– The factorial axes direction;
– The distance of the points ( ai ) from the origin;
– The cosines of the angles between the position vectors.
4. The identification of the inter-regional disparities using the
“3 Sigma” rule
4.1. Localization of the Romanian counties according to the factorial
axes of the economic growth, in 2005
The graphical representation of the cases, using the results obtained by
the PCA method, presents their projections through ai points, in the plan of
the factorial axes, of coordinates Ci1 and Ci2, resuming in the better way the
data in a plan (see Figure 1.).
The values Ci1 and Ci2 represent the factorial scores that is the
composite value for each county, corresponding to each principal
component. They are calculated using the factor score coefficient matrix on
the basis of the principal components regression equation in which we
replace the variables by the value for each county. The factor score
coefficient matrix can be obtained by the most statistical software. The
factorial scores are not correlated, thus, they can be used in place of the
initial variables in the multivariate analysis. They are used for coordinates
of representation of each county in the cases diagram (see Figure 1).
7
53
Figure 1. Localisation of counties by their proximity according to the development
potential and economic activity.
The square of a ( ai ) point’s distance from the origin is equal to the sum
of squares of the principal components values calculated for the case i, that is
d 2 (ai , 0) = ∑k =1 C ik2 ,
K
where Cik (in our case, k=2) represents the coordinates of the points in the
principal components plan that are centred variables, with the variance equal
to λ k and are uncorrelated.
In Figure 1 we can notice the existence of the dissimilarities at the
Romanian counties level, from the point of view of the economic growth.
They are expressed graphically by the length of the distances of each pointcounty from the origin, as well as by their localization according to the two
factorial axes, defined as structural elements of the economic growth,
identified by the PCA: The economic development potential and The
economic activity.
A very small number of counties are located in the proximity of the centroid,
the axes origin (0; 0). The position of the points-county emphasizes a relative
proximity according to the two structural elements of the economic growth.
54
Elisabeta Jaba
8
The most part of the counties are located at relative important
distances, different from the origin of the factorial axes, with very different
values for the cosines of the vectors angles, expressing significant intercounties differences considered for disparities.
4.2. The construction of the diagram typology in the plan
of the “3 Sigma”
(Economic Activity)
The graphical representation of the counties according to the two
principal components, extracted by the PCA, The economic development
potential and The economic activity, allows us to find a typology for the
Romanian counties localization in 2005 (see Figure 2).
The first factorial axis, corresponding to the first principal component,
classifies the counties according to their economic development potential
(defined through GDP, Active local units, Population aged 15-64 years,
Foreign direct investments, Average net nominal monthly earnings).
The second factorial axis, corresponding to the second principal
component, classifies the counties according to the economic activity
(Employment rate and Unemployment rate).
(Development Potential)
Figure 2. The Romanian counties typology according to the economic growth level, in 2005.
9
55
In the area of the “3 Sigma” we identify 4 intervals, defined previously
in Table 1. The dispersion of the counties on all the 4 intervals highlights
the existence of significant inter-regional differences.
The characteristics of the inter-regional differences types may be
revealed considering simultaneously the sense of the factorial axes, the
distance from the origin and the cosines of the angles between the position
vectors. We identify 8 distinct groups of counties and several isolated cases.
Their localization highlights the existence of the inter-counties differences,
of the disparities, as well as of the presence of some outliers, according to
the considered economic growth variables. Moreover, we notice different
levels of within-groups dispersion (see Figure 2).
In order to validate the classification results obtained by the „3 Sigma”
rule, we realized the counties’ classification, according to the two
dimensions of the economic growth, using the Ward hierarchical
classification method [Tenenhaus, 2007, p.187]. The result obtained by
applying the “3 Sigma” rule presents, in addition, the advantage of
evaluating the degree of the groups differentiation, in standard deviation
units, as well as the possibility of locating the groups according to the
criteria mentioned above.
4.3. The interpretation of the groups
The interpretation of the groups is realized, mainly, by locating the
counties according to the two factorial axes, to which we add their
characteristics defined by simultaneously considering the criteria previously
mentioned.
The counties position by their proximity according to their
development potential and economic activity, in 2005, high-lights a
dispersion of the Romanian counties well established and argued by the time
evolution (especially after 1990) of the two representative factors of the
economic growth.
Thus, a first group is made up of the counties located in the interval
with the length equal to σ , (I1 = (-0,5 σ , 0,5 σ )), concentrated near the
origin of the two axes (the centroid). This group integrates a number of 9
counties, with relative small, somehow similar, differences among them.
Their within-group dispersion, in the plan of the two factorial axes, explains
their opposition, especially according to the development potential: 3
counties have a positive potential, but are facing unemployment and 6
counties have a negative development potential and their economy is facing
unemployment. The Sibiu county is an exception, opposing the other
counties from the group by its positive value for the economic activity.
56
Elisabeta Jaba
10
In the second localization interval, (I2 = (- σ , -0,5 σ ) ∪ (-0,5 σ , σ )),
there are included the majority, 20 counties, from which 15 counties are
grouped in four distinct groups (the groups: 2, 3, 4, 5 in the Figure 4) and 5
counties are independently located. The positioning of the counties within
this interval highlights the existence of inter-counties differences, marked by
the characteristics of these groups of counties.
In the third localization interval, (I3 = (-2 σ , - σ ) ∪ ( σ ,2 σ )), there
are situated the counties among which there are large differences,
disparities in the plan of one or both of the factorial axes. We notice
disparities among the Romanian counties according to the factorial axis of
the economic activity. In this interval they are located the counties that
belong to two main categories from the point of view of the economic
activity. On the one hand, there are counties with a negative economic
activity, the group 6 (with 3 counties: Bacău, Galaţi, Gorj) and the group 7
(with 2 counties: Ialomiţa, Vaslui), and on the other hand an isolated county,
namely Călăraşi.
In the fourth localization interval, (I4 = (- ∞ , -2 σ ) ∪ (2 σ , + ∞ )),
there are situated the counties that have extreme differences, outliers, with
values higher than 2 σ , according to the origin of the two factorial axes. In
figure 4, we notice that in the fourth interval there is located the group 8,
that integrates two counties (Timiş and Ilfov), as well as an isolated county,
namely Bihor. All the counties are considered to be outliers. The outlier
counties are atypical counties, that is counties for which we notice
significant differences according to the economic growth level and their
structural elements (economic growth potential and economic activity). The
within-group dispersion, from the point of view of the economic activity
axis, integrates the two counties, but opposes them, from the point of view
of the potential.
The positive value of the economic activity level registered mainly by
the counties from the west of the country, demonstrates how important it is
the geographic position and the proximities, emphasizing the major role of
the geographic distances.
5. Conclusions
The classification using the rule “3 Sigma” is more laborious
comparing to the classic classification methods (for example, the Ward
hierarchical classification). It supposes a preliminary stage of the cases
classification, namely the synthesis of an assembly of variables in a small
11
57
group of representative variables. However, this issue of reducing the
number of variables by eliminating the multicoliniarity leads precisely to
more reliable results. Moreover, it offers a numerical measure – standard
deviations units – useful for the identification of the differences among the
cases, according to the scale proposed in this paper. The use of this scale is
possible in the situation when the initial variables studied are standardized.
In this paper, we proposed to identify and evaluate the existence of the
inter-regional disparities, using the „3 Sigma” rule applied in the plan of the
factorial axes resulted by the PCA method on the economic growth
indicators in Romania, in 2005.
By using the PCA method, two latent variables were extracted – The
economic development potential and The economic activity– as a synthesis
of the group of initial variables observed for the regional economic growth.
Furthermore, the factor scores for each county were calculated, that allowed
us to build the dispersion diagram of the cases, in order to identify and
visualize the existence of group of counties.
By this research, we observed that in Romania, in 2005, there are
significant differences among the territorial-administrative units (counties,
in our case) according to the level attained in economic growth. The
diminishing of the differences among the counties from the point of view of
economic growth imposes the elaboration of strategies specific to the
regional development that will stimulate and sustain the improvement in the
“local conditions”.
References
1. Bourbonnais, R., Économétrie, 3ème édition, Dunod, Paris, 2003.
2. Dagnelie, P., Statistique Théorique et appliquée, Tome 2 Inference Statistique à une et à deux
dimensions, De Boeck, Université, Paris, 1998.
3. Jaba, E. Statistica, Ediţia a treia, Editura Economica, Bucureşti, 2002.
4. Jaba, E., Grama, A., Analiza statistică cu SPSS sub Window, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
5. Elisabeta Jaba, Corneliu Iaţu, Carmen Pintilescu, Dynamique de la structure économique en
Roumanie et l’impact sur le marché de travail, Revue d’Économie Régionale et Urbaine 2007
- No 4 - pp. 1-22.
6. Lebart, L., Marineau, A., Piron, M., Statistique exploratoire multidimensionnelle, 3ème - édition,
DUNOD, 2004.
7. Nenciu, E., Teoria probabilităţilor şi statistică matematică, Editura Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, 1986.
8. Stafford, J., Bodson, P., L’analyse multivarivée avec SPSS, Presses de l’Université du Québec, 2006.
9. Tenenhaus, M., Statistique. Méthodes pour décrire, expliquer et prévoir, Dunod, Paris, 2007.
10. *** Anuarul Statistic al României, 2005, INS, Bucureşti, 2006.
58
Elisabeta Jaba
12
MARILENA MIRONIUC
THE ENVIRONMENT'S QUALITY IMPROVEMENT
MEANS OF “COMMAND-CONTROL” NORMATIVES
MARKET INCENTIVES?
BY
OR
Since quite a long time, the Western literature of the field debates the
problem of production’s and consumptions behavioural modification towards
the environment, either by a system of command-control norms or by certain
market mechanisms. The governments, the communitarian and international
mechanisms become increasingly aware of the fact that market’s free
functioning cannot protect on the whole the environment, if considering that
not all goods and services on the market have a market value. As long as an
individual’s or an company’s actions exercise an influence upon social
welfare, on neglecting – in their decisional processes – the externalities they
provoke, the direct normative interventions are quite necessary. Thus, some
norms and standards for protecting those affected by externalities have been
established.
1. Introduction
The contemporary economic system is a structure in which all forms of
assets – the natural one, included – are of value. The quality of the ambiental
medium tends to become the essential component of each nation’s welfare,
materialized in the “green” Gross Domestic Product (GDP).
In West Europe, all types of organizations – be them public or private
– get increasingly interested in attaining and demonstrating a high-level
behavior as to the influence of their productive processes, services and
products distributed in the environment and society. As a consequence, new
instruments for the knowledge and control of the interactions manifested
among the activity of various organizations, and the environment, have been
recently elaborated, along with the organizations’ substantiation of
ambiental policies oriented, on one hand, towards economic and financial
objectives, and towards the protection and preservation of the existing
environment, on the other.
60
Marilena Mironiuc
2
2. Instruments for pollution control and resources management
The noxious effects a company may exercise upon the environment by
the exploitation of the resources the latter provides may be controlled – in
the specialists’ opinion – by means of market mechanisms. Thus, in the case
of the environmental resources to which a market price may be attributed,
the demand – offer mechanism provokes its increase when the amount of
resources is reducing, which brings about their more efficient utilization or
their substitution by other resources, which grants their conservation.
Practically, utilization of resources according to market mechanisms will
continue as long as their marginal cost is equal to the marginal income to be
generated by the utilization of the resources not freely provided by the
environment.
For a part of the ambiental resources, no sale markets do exist, which
renders impossible establishment of prices for them and their direct
evaluation. They are free-access resources, exploited by the companies in an
abusive manner, until no increase in the profit – as a result of their
utilization – is recorded, any more. When a company exploits or degrades a
priceless natural resource, it has no internal prices to pay, however it
determines an external price (the so-called ”externalities”) for the society,
resulting from the degradation of its health condition, of its social wealth
which, from an economic point of view, is translated into a noncompensated loss of life. The specialists in the field support the idea that it
is only when such external costs will be “internalized”( according to the
principle: “the polluting agent is to pay”) that shifting form the level of
optimum production in a profit-oriented market (the marginal cost equalling
the marginal income) to the level of a socially optimum production, is to
take place.
The literature of the field considers that another cause of ambiental
degradation is the free access, in the absence of the property right, to such
ambiental resources, a situation defined as “the tragedy of the free access”
[7, p. 222]. The incapacity of the market mechanisms of correcting the
companies’ behaviour, towards an efficient utilization of the priceless
natural resources reflects – according to Western literature – the
“bankruptcy (failure) of the market mechanisms”.
Since quite a long time, the Western literature of the field debates the
problem of production’s and consumption’s behavioural modification
towards the environment, either by a system of command-control norms or
by certain market mechanisms.
3
The environment’s quality improvement by means of “command-control”
61
The specialists have concluded that a market operating freely, with no
restrictions, provokes an excessive consumption of ambiental resources with
zero price. However, on long terms, modification of the consumers’
preferences in favour of the ecologically-labelled products and services may
cause modifications in producers’ ambiental awareness, and thus their
orientation towards anti-polluting technologies and an increased number of
”green” products and services on the market. Such a contribution of the
market’s mechansims to the improvement of the environmental quality and to
the development of ambiental consciousness requires – according to specialists
– a long time, one of the causes being consumers’ inexact information on the
nature of the products and services available on the market.
In such a situation, different options have been expressed as to an
alternative efficient ambiental resources management within a market
system. A first one refers to the creation of a market for the free access
resources, which involves restrictions in the exploitation of such resources,
as a result of the introduction of input tariffs or of the sell-and-purchase of
the rights of polluting emissions, leading to the creation of exclusive
economic areas [7, p. 150]. A second option considers the decision – taken
at central levels – on the value of the ambiental resources and on their
insertion in the goods’ and services’ price. Such market mechanisms-based
instruments encourage the polluting agent to economically rational actions,
to modify its behaviour, and to compare the pollution’s prices with the costs
associated to the reduction of the polluting emissions. Theoretically, under
ceratin conditions, market mechanisms permit an efficient resources’allotment,
so that no externalities should result.
This type of normative approach is defined, in the Western literature of
the field, as the market stimuli-based approach, which should not be
mistaken for the (command-control) direct normative approach, which
employs environmental standards, by the application of legal instruments –
without utilizing any instrument of the market.
The governments, the communitary and international mechanisms
become increasingly aware of the fact that market’s free functioning cannot
protect on the whole the environment, if considering that not all goods and
services on the market have a market value. As long as an individual’s or an
company’s actions exercise an influence upon social welfare, on neglecting
– in their decisional processes - the externalities they provoke, the direct
normative interventions are quite necessary. Thus, some norms and
standards for protecting those affected by externalities have been
established.
62
Marilena Mironiuc
4
The direct normative approach is based on the principle of precaution
(caution), the definition of which considers the ambiental systems’ high
degree of uncertainty, derived from the fact that their operation is not fully
understood, and also by the fact that the environmental reaction following
the adoptation of some irreversible actions cannot be anticipated. Thus,
solving of the ambiental problems is finally reduced to the management of
uncertainty. Under such circumstances, the (pre)caution principle
establishes that, as a result of uncertainty, maximum prudence is required in
the elaboration of the polluting emissions’ standards, for reducing – on long
term - the risk of ambiental accidents.
Adaptation of a command-control pollution policy should consider the
following elements:
– what instruments of economic policy and what techologies are
available for reducing pollution;
– which are the objectives of pollution’s control, referring precisely on
the pollution type;
– which is the efficiency, in terms of costs, of the various interventions
regarding such objectives.
Everyday practice has shown that not even the command-control type
normative interventions for the management of natural resources are
superior to market mechanisms, from several reasons. First, even in the
democratic countries, the direct normative intervention on environmental
aspects may be done to the interest of certain groups and, implicitly, against
others. Secondly, the legislator, even if well-meaning, is not always very
efficient in collecting the information necessary for fundamentation of
certain decisions, while the polluting agents already possess such data. At
the same time, if considering that they differ among them as to the easiness
with which they may reduce pollution, different control costs are therefore
necessary, the more so that the command-control approach requires, from
the part of each polluting agent, to observe a certain standard, with a certain
tolerance degree, depending on the production technology and on other
specific conditions of activity.
The normative interventions of the command-control type promote a
system of duties and taxes which permit to the polluting agent to select the
manner of adapting his policy to the environmental norms. Thus, the
polluters who pay high costs for reducing pollution prefer to support the
respective taxes and duties, while those with low prices for the same
activities will procure adequate installations for reducing pollution, instead
of supporting the due fiscal obligations.
5
63
Considering this situation, some balance solutions between the
economic stimuli and the normative approach for an efficient managment of
the ambiental resources had to be found. According to some experts, in the
case of free-access public resources, a solution for avoiding non-rational
exploitation of resources should be their privatization, the normative
interventions remaining only as an alternative [6, p.166]. However, not all
natural resources (e.g., the ozone layer, the atmosphere, etc.) are liable to
privatization, so that this is not an all-heal for environmental protection and
preservation.
The economic thought school based on the ideas of R. Coase. outlines
the importance of the property right on the ambiental resources, and of the
contracting (negociation) right between the polluting agent and the victims
of pollution, for assuring environmental protection. The representatives of
this school of thought reject any legal intervention and sustain that, in virtue
of the property right, the poluator and his victim should develop a free
negociation system, involving the transfer, between parts, of a certain
reward, up to the attainment of a socially-optimum pollution level. If the
owner is the victim, the socially-optimum level of pollution is given by the
level at which the net gain of the polluting agent is inferior to the net loss
recorded by the one supporting the pollution. If the polluting agent is the
owner himself, then – according to the theory of Coase – the victim should
reward the polluter for reducing its economic activity until the attainment of
pollution’s social optimum [6, p. 30]. The supporters of this view consider
that, when the negociation is correct, state’s intervention for regulating the
externalities is not necessary, any more, as the market is capable of making
this by itself. Coase’s theorem has been, too, subjected to criticism, among
others, for the difficulty of identifying both the polluting agent and his
victims, or for the possible manifestation of an intimidation behaviour,
caused by the fact that one of the parts has a higher contractual force than
the other.
Other opinions favour the local communities’capacity of best
understanding and managing the natural resources in a sustainable manner,
and, consequently, suggest to assign responsibilities of ambiental resources
management to the local administrations. The charges involved in the
protection of public health, social welfare and environment against the risks
of pollution explain why most of the public administrations prefer the
normative instruments (standards, especially), and are quite reserved as to
the instruments based on market stimuli – which are almost absent in the
industrialized countries.
64
Marilena Mironiuc
6
The economists believe that the efficiency of the normative, command
and control instruments may be checked as long as the benefits of a better
quality environment, attained by the application of norms, are higher than
the costs supported by the society for their application.
The American author M. D. Young [7, p. 197] states that the
preference for the command-control behaviour is explained by the fact that:
– introduction of certain norms involves less informative efforts and
higher expectancies for the attainment of the pre-established political
objectives stated by them;
– such instruments are more easily accepted by the companies assumed to
apply them, once the norms are supported and protected by the local
administrations (by means of subventions, interdiction, for the new
companies, of entering the respective branch of activity, adoption - in
common – of the difficult decisions on the environment) with which
they share common interests and, therefore, collaborate to a certain
extent.
As the application of normative instruments is aimed at preventing any
ambiental accidents, they are considered more efficient, getting sometimes
the character of a minimum safety standard which – on long term, assures
resources’exploitation within the necessary limits, for assuring a sustainable
economic development.
Increasing of the pollution degree in the industrialized countries
convinced the OCDE countries and the European Union Commission to
elaborate and approve, in 1972, the principle ”the polluting agents foots the
bill”, as the fundamental economic rule of pollution control. The basic idea
of this principle is that the price of a good or of a service should faithfully
reflect the total production cost, which includes – besides the cost of work
and capital - the cost of all resources employed (including the water, air, soil
used for the polluting substances’overflowing or depositing).
The above-mentioned principle attempts at correcting ”market’s
failure” of preserving and protecting the environment, forcing the polluting
agent to ”internalize” the costs of environmental exploitation or
degradation. The objective had in view is that of viewing environment’s
utilization (its capacity of assimilating polluting substances, included), as
belonging to the economic sphere, by the applicationof economic-type
instruments, such as the tax on pollution, duties, licenses, etc. The principle
is suitable to the command-control type normative approach.
Economists consider that application of this pronciple at international
level involves coordinated activities, as the ambiental activities may distort
7
65
the international trade, if some countries grant financial aid to private
investments for pollution-controlling technologies, and others – not. Thus,
form an international perspective, the ”polluting agent pays” principle has
turned into a principle for polluting agents’ non- subsidizing. A few
exceptions should be mentioned, nevertheless, referring to granting of a
financial aid for a limited time period, according to a well-established
program, and without affecting the international trade, to a polluting sector
already facing financial difficulties.
Ambiental pollution remains almost an incurable disease, that may be
only prevented [4, p. 86]. Approaches based on market stimuli or on the
command-control type normative systems ignore the sources of ambiental
degradation, focusing only on effects, offering only palliative solutions or
establishing acceptability levels for the damages produced by the polluting
agents. Each of these modalities – aimed at developing some eco-compatible
behaviours towards the environment – has its own advantages and limits, so
that – for attaining the objectives proposed - it is recommended their
combined application.
Under conditions of a continuous increase of the production of goods
and services, worldwidely, settlment of a pollution ratio, kept within the
limits of the receiving environment’s absorption capacity, alongwith
maintaining the possibilities of resources’regeneration seems a paradoxical
requirement. The efforts made for obeying such restrictions oriented the
attention of theoreticians, practicioners and, equally, of the European and
international organisms towards the elaboration of a series of economically
stimulative instruments, capable of controlling pollution’s level, in parallels
with increasing the efficiency of the ambiental resources’ management. The
literature issued in the field [7, p. 163] groups the interventions produced by
such instruments into:
direct interventions on pollution’s costs and prices: taxes on the
polluting emissions (applied to the dispersions of polluting substances
in air, water, soil, noise generation, etc., established as a function of
the quantity and quality of the polluting agent, and by the cost of the
damages provoked to the enviornment); taxes on resources’
exploitation (representing the costs paid for treating, collecting or
interrupting polluting emissions); taxes on products (increased prices
of the polluting products involved in production or consumption
processes, calculated versus the cost of the ambiental damage they
cause); systems of deposits’repayment (the deposits representing sums
that increase the price of the potentially polluting products, products’
restoring after their utilization, thus avoiding the pollution involves);
66
Marilena Mironiuc
8
indirect interventions on pollution’s prices and costs, respectively
by means of financial and fiscal instruments: subventions (nonreimbursable forms of financial aid granted to either consumers or
producers, on condition of adopting measures for reducing pollution;
subventions’payment is actually supported by all citizens, whichever
the way selected for exploiting the environment; the subventions
may create the illusion that environmental protection is a public
service to which each citizen is entitled, in the absence of any
obligation); crediting facilities (loans for actions of environmental
protection, costs lower than on the market); fiscal facilities
(application of accelerated liquidation, favourizing the adoptation of
”clean” technologies, reduction of other fiscal obligations, as a result
of applying measures for reducing pollution);
interventions for the creation and support of different markets, such
as: artificial markets for commercialization of the either real or
potential rights of polluting emissions; assurance systems against the
risks of pollution (involving the realization of a deposit or of a
guaranty from the part of the companies that exploit natural
resources, such as those of the mining sector, silviculture, etc.; if the
activities developed by theses companies do not obey the standards
of ambiental acceptability, then the costs of drainage or recovery of
the areas under consideration are to be financed from the deposits
created for such ends); interventions on the market (representing
interventions upon prices, for the stabilization of certain markets,
those of the secondary, re-cyclable products, especially).
At the level of the OCDE countries, it was noticed that the actions of
resources’ control and management are accomplished in ratios of 50% - by
means of taxes on the polluting emissions, of 30% - by means of
subventions and crediting facilities, and, respectively – by 20% - by means
of other incstruments. At worldwide level, the best results recorded as to the
maintenance of ambiental resources’quality have been attained in Holland –
by the application of imposits on water pollution, in Germany – by crediting
facilites for the companies that implemented ambiental management
systems, in Switzerland – by deposits’ repayment, and in the USA – by
commercialization of the emissions rights.
The imposits on polluting emissions and on resources’utilization are
applied in all domains, in most countries of the world. The idea of an
imposit on pollution appeared for the first time in 1920, being authored by
the economist Pigou, who proposed a tax, compulsorily payable by the
9
67
polluting agents, for the damages provoked by the polluting emissions, and
representing the cost of the damage provoked to the environment by each
polluting unit. [2, p. 225]. In Pigou’s opinion, payment of the tax represents
a means of economic stimulation, for the reduction and maintenance of
pollution at an optimum level. At present, the tax on polluting emissions
became a means of applying the ”polluting agent pays” principle, according
to which those responsible for pollution, producers and/or consumers should
support the costs derived from the damages provoked to the enviornment.
The taxes paid for polluting emissions are, therefore, taxes applied on
the dispersions of polluting substances in air, soil, water and/or noise
generation, (such as taxes for pollution of water surfaces in France,
Belgium, Holland: taxes for pollution with nitrogen oxides, in Switzerland;
taxes for the acoustic pollution produced by airports and vehicles, in
Holland and Switzerland). They refer to the quantity and quality of polluting
agent and to the cost of the damages provoked to the environment, the
tendency of establishing standards, as a function of the optimum level
permitted for polluting emissions, associated with financial sanctions
(penalties) for their non-observance, being manifested.
The literature of the field synthesizes the advantages of the taxes
applied on polluting emissions in the following way:
it is a tax managed by the fiscal system, so that the risk of tax
dodging is lower to that possible when using the direct normative
system establishing standards for emissions, controlled by
inspections;
it is a permanent stimulus for the reduction of polluting emissions,
derived from the polluting agents’ interest of lowering their payment
obligations to the fiscal organs;
it is a transmitter of correct signals to both producers and consumers,
by the fact that, by reducing the former ones’ profit and increasing
the acquisition price for the latter ones, draws their attention on the
cost of the damages caused by pollution, stimulating them towards
green orientation.
it is a modality of orienting the companies’ research funds towards
innovation, development of ”clean” technologies, and of ”green”
products and services.
Establishment of the optimum tax quantum upon the polluting
emissions is quite difficult to accomplish, as it is quite difficult to quantify
the costs effectively provoked by pollution. Estimation of the costs induced
by the damages provoked to the enviuronment by pollution requires a series
68
Marilena Mironiuc
10
of complete data on: the company’s production of goods and services; the
pollution dose it causes; the degree of pollution’s accumulation on long
term; human exposure to pollution and its consequences. Establishment of
the optimum tax quantum on the polluting emissions remains a debatable
aspect, which generates numerous other questions, such as the one of the
type: who is to support effectively the tax on polluting emissions?
Some specialists in ambiental problems ascertain that the polluting
companies tend to transmit the obligation of pollution tax payment upon the
consumers [6, p. 155], by means of the higher prices of their products.
According to the mechanisms of the free markets’ operation, increasing of
prices is negatively reflected, on one side, upon the company and, on the
other, on the consumers, forced to buy less. When such products do not
represent essential goods, for which an elastic demand exists, versus the
price, which may be also replaced by substitutable products, the loss
supported by the consumers because they cannot satisfy their demands on
the whole is lower than the loss in welfare they woud support as a result of
the ambiental degradation through pollution. When the goods represent
essential goods, determining an inelastic demand versus the price, the part
of tax on polluting emissions supported by consumers will be higher.
Consequently, one may observe that the incidence of the tax on polluting
emissions upon the consumers depends on the elasticity of the demand’s
curve. Considering that producers produce for consumers, the specialists of
the domain think that it is unnatural to make consumers responsible – even
partially - for the pollution generated by production and consumption
activities.
The critical positions assumed by certain authors, as to the transmission
of the payment obligations for polluting emissions to the consumers, consider
the effect of a high consumption price as a means of punishing more the poor
than the rich. In their opinion, the taxes on polluting emissions are non-equitable
as to income’s distribution. For counterbalancing such unwanted aspects,
governments re-assign the incomes obtained from collecting the pollution
taxes, returning them to the most affected ones – i.e. to the consumers - by
increasing the free-of-tax part of income or by reducing the taxes (the value –
added tax) on the essential goods. In this way, consider the authors, by
means of the fiscal income resulted from raising the tax on polluting
emissions, its effects may be ”neutralized” - from a fiscal viewpoint.
However, application of such an economic instrument in the ambiental
policy is not meant at producing fiscal incomes, yet at correcting the
producers’ and consumers’ behaviour, so that, by their services, to improve
the environment’s quality.
11
69
The theory of ”the double fiscal dividend” [7, p. 183] says that the
ambiental taxes may contribute to reducing pollution and may generate
added benefits, if their level permits the reduction of other taxes with
distorted effect (for example, the introduction of taxes on polluting
emissions, concurrently with the reduction of those on the utilization of
labour force, considered as social taxes, for keeping constant the company’s
production cost, permits solving of two problems: disoccupation and
environmental protection).
The problem of the tax on polluting emissions and resources’utilization,
viewed at international level, evidences the fact that the countries utilizing
this economic instrument are unfavourably affected, comparatively with the
foreign competitors, as their products tend to have higher prices, which leads
to a necessary joining to international agreements on environmental problems.
On analyzing the efficiency of the tax on polluting emissions, Turner K. R.
And Pearce W. D., observe that the more numerous are the countries that sign
such agreements, one excepted, the higher are the benefits obtained, at
general level, by the last-mentioned country, form pollution’s reduction,
without supporting the increase of the production cost, thus gaining
competitive advanatges comparatively with the other countries, forced to pay
taxes on polluting emissions.
The experience gained from the application of economic stimuli shows
that, although the taxes represent the most frequently utilized economic
instruments, they do not produce a sufficiently representative stimulation
effect, remaining still a manner of collecting funds from the polluting
agents. Some countries return these funds to the poluators for investing
them in technologies for controlling pollution, others use them for financing
ambiental goods and services of public interest.
Selection of the instruments or packages of instruments of economic
stimulation depends on several pragmatic considerations. Thus, the practice
recommends the packages of instruments in which each instrument is
oriented towards an ambiental aspect to be protected. Also, the practice
shows that such instruments are rarely utilized alone, their application being
optimum when combined with a reglementation belonging to the direct
normative system of pollution control.
Thus, the programs of pollution control and resources management
based on instruments of economic stimulation should be not only efficient –
i.e., attainable with a minimum content of information having a minimum
updating cost – but also balanced, administratively workable, continuously
adaptable and dynamic in the direction of innovation promotion.
70
Marilena Mironiuc
12
The trade with ambiental licences (commercialization of the rights of
polluting emissions) represents another innovative instrument, based on
market mechanisms, for pollution controlling and conservation of ambiental
resources.By means of this instrument, the ambiental policies employ
signals emitted by the market for changing the behaviour of the polluting
agents, granting to them a higher flexibility of adaptation to the ambiental
norms. Commercialization with the emissions right is preceded by:
determination of a national acceptable level of polluting emissions
(expressed, for example, in the form of the optimum lead
concentration in gas, of a certain level of production or consumption
of chemical substances, etc.) as a function of the level of the
polluting emissions recorded in the past, respectively, of their
historical level (grandfathering):
issuing, by the authorities in environmental problems, of a certain
number of licenses corresponding to the given level, viewed
tolerable, of polluting emissions.
Once established the initial acceptable level of polluting emissions, the
polluting agents are free to commercialize their own pollution rights.
Consequently, the poluators recording a pollution level lower than the one
corresponding to the number of held licenses commercialize the licenses for
those who did not record pollution. Selling of ambiental licenses is
advantageous as long as the marginal costs for pollution reduction are lower
than the prices of the licenses, in that moment of time, and reversely, the
polluting agents are co-interested in buying ambiental licenses if the level of
the marginal costs for pollution reduction is higher to the price of the
licenses commericlaized on the market. In this way, the possession of
licenses tends to be concentrated in the hands of those for which pollution’s
reduction is relatively expensive.
Although it is considered that, when pollution’s global level is
established in a prudent way, commercialization of the pollution rights
protects the environment, as the total number of licenses is not modified,
several groups of interests (such as ambientalists, governments, industrial
branches, etc.) are quite reserved as to the application of such an instrument.
Generally, they doubt the moral legal right of permitting environment’s
pollution in exchange of a paid price. Also at stake is the efficiency of the
system of pollution rights’commercialization, comparatively with the
normative command-control type system.
According to specialists, a comparative study of the two systems
evidences that, although the command-control type system is the expression of
13
71
a century-old experience in the legislation on productive activities,
environment, public health, etc., there exist countries (USA, Canada, Australia,
New Zeeland, South Africa) that still prefer the system of pollution rights’
commercialization. This is viewed as flexible, less bureaucratic, while its
application is not limited only to polluting emissions, being instead extended to
controlling and moderating the exploitation of the natural resources, as well as
to the control of green-house gases. Nevertheless, if the number of polluting
agents is considerable, such a system involves high administrative application
costs; also, the refusal, from the part of some polluting agents, to negociate the
commercialization of such rights may generate non-competitive behaviours on
the market of ambiental licenses.
3. Conclusions
Sustainable development needs measuring, evaluation and decisionmaking instruments for the harmonization of the economic development –
environment relation.
The strategies for the control of fundamental pollution at wideworld level
record a continuous evolution, reflecting various combinations among the
direct normative systems and those based on economic stimuli, if considering
that the former ones permit to collect funds necessary for environmental
protection’ financing, while the latter ones provide the necessary stimuli for a
better application of the regulations and also for the development of a
cautious/anticipative behaviour as to the environment’s quality.
A passive behaviour towards the ambiental aspects characterizes,
nowadays, most of the Romanian organizations, seen as not interested in
managing their own ambiental services and considering the environment as
a restriction which they do not know to transform into an opportunity,
according to a logic in which the profit constitutes their exclusive objective.
Such organizations have initiatives towards environmental protection only
after having been he subject of ambiental incidents or catastrophies.
The preoccupation for safeguarding of the natural environment is
undoubtedly viewed as a component part of the socio-cultural subsystem, as
a direct dependence exists between the public opinion’s availability of
solving the environmental problems and the level of economic and social
development of a zone, once known that, generally, at individual level, the
fundamental needs prevail upon the non-essential ones. That is why, the
72
Marilena Mironiuc
14
most suitable economic mechanisms should be found out, for stimulating
the dialogue between authorities and the civil society on the strategies,
policies and decisions settling the limits within which the activity of the
economic subjects should be restricted, so that to permit behaviours
compatible with the idea of environmental safeguarding.
References
1. Armiero, M., Barca, S., Storia dell’ambiente, Carocci Editore, Roma, 2004.
2. Beţianu, L., Aspecte fiscale în gestiunea mediului, în Vol. Normalizare şi armonizare în
contabilitatea românească, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004.
3. Calisti, B., Karolewicz, F., RH et développement durable, Paris, Editions d’Organisation, 2005.
4. Commoner, B., Una valutazione del progresso ambientale: la ragione del fallimento, în Vol.
Economia dell’ambiente e bioeconomia, a cura di Molesti R., FrancoAngeli, Milano, 2003.
5. Gervasoni, S., Sistemi di gestione ambientale, Editura Ulrico Hoepli, Milano, 2000.
6. Mironiuc, M., Analiza sistemelor de management ambiental. Regulamerntul EMAS şi Normele din
familia ISO 14000, Editura Politehnium, Iaşi, 2005.
7. Turner, K. R., Pearce, W. D., Bateman, I., Economia ambientale, Mulino, Bologna, 2003.
8. Vercelli, Al., Borghesi, S., La sostenibilità dello sviluppo globale, Carocci Editore, Roma, 2005.
OVIDIU GHERASIM,
IOANA DORNESCU
Present-day topics
AN EXAMPLE OF THE APPLICATION OF FUZZY TECHNIQUES
IN THE BANKING FIELD
To increase benefits, to lower costs, to improve services quality and
the number of clients, all these are constant concerns for any bank. But at
the same time these activities are submitted to further conditionings,
recognized as such in the entire international banking area, such as banks’
preoccupation to decrease the risk on loans and interests.
Within the framework of these numerous concerns, we selected that
one addressing the fact of redeeming for the financial and human
investments. Also, we analysed the efficiency of these vested interests.
The efficiency (nominal yield) of the (financial and human) capital
costs means to yearly collect dividends from any capital unit [2, pp. 328329]. Returns to scale presents the modification of the benefits depending
on the volume variation of all inputs. We analysed, by fuzzy methods, the
returns to scale in a Iasi bank with 18 subsidiaries.
Key words: rectangular fuzzy numbers, fuzzy numbers ordering,
operations with fuzzy numbers, efficiency, financial and human investment, bank.
1. Introduction to the rectangular fuzzy numbers mathematics
A complete presentation and the entailed demonstrations of all notions
discussed in this paragraph can be found in paper [1].
The defining of rectangular fuzzy numbers
Definition 1. A rectangular fuzzy number ~
a = (a s , a d ) ∈ Fdr is defined
by its membership function µ a : R → [0,1] that is unitary on the segment
(a s , a d ) and null for the rest:
74
µ a : R → [0,1] ,
1
µ a (x) = 
0
,a s < x < a d
,x ∉ (a s , a d ).
2
(1)
The unitary interval (a s , a d ) may be also punctiform if a s = a d .
The rectangularity of a number is given by the graphic form of the
membership function µ a , as it may be seen in Figure 1.a.
Chart 1a corresponds to the case in which the two defining real
numbers also called basic indicators are different: a s < a d .
In Chart 1b the two basic indicators coincide a s = a d and the
membership function corresponding to this case is of the form:
 1 ,x = a s
µ a (x) = 
(2)
 0 ,x ≠ a s
Therefore, any real number r ∈ R may be considered as a degenerated
(improper) rectangular fuzzy number : r = ~r = (r, r ) ∈ Fdr and its
membership function is:
 1 ,x = r
µ r (x) = 
 0 ,x ≠ r
(4)
Figure 1
The indicators associated to a rectangular fuzzy number
We have already pointed out the two numerical basic indicators
a ≤ a d , characteristic of rectangular fuzzy ~
a = (a s , a d ) ∈ Fdr .
s
3
An example of the application of fuzzy techniques
75
The nucleus of a fuzzy number ~
a is the set of the points in which
membership function is unitary and the support is the set of the points in
which the membership function is strictly positive.
In the case of rectangular fuzzy number, the nucleus and the support
coincide:
a ) = {x ∈ R | µ ( x ) > 0}
(3)
N(~
a ) = {x ∈ R | µ ( x ) = 1} = (a s , a d ) = Sp(~
a
a
In the case of the real numbers ( a s = a d ) the nucleus and the support
a).
are punctiform: N(~
a ) = {a s } = Sp(~
By means of basic indicators other indicators can be found, out of
ehich we selected the most significant.
Definition 2. The main indicators associated to a rectangular fuzzy
number are: the support ends, the support length, the centre of weight (or
the associated real number) and the sign. These indicators are found by
means of the relationships:
support ends
(basic indicators)
support length
centre of weight
(associated real
number)
a s = inf Sp(~
a ) = inf {x ∈ R | µ a ( x ) > 0}
x
d
~
a = sup Sp( a ) = sup{x ∈ R | µ ( x ) > 0}
a
x
d
LSpa = a − a s ≥ 0
aG = < ~
a> =
as + ad
2
(4)
 1 , aG > 0

δ a = sign (a G ) =  − 1 , a G < 0
sign
 0 ,a =0
G

~
Definition 3. The rectangular fuzzy number a = (a s , a d ) ∈ Fdr is an
almost null fuzzy number (with null sign (δ = 0) or without sign) ~
a ∈ F o if
a
dr
its membership function is even (having the ordinates axis as symmetry axis):
µ a ( − x) = µ a (x) ,∀x ≥ 0
(5)
The criteria for ordering rectangular fuzzy numbers
Whenever a relationship of the “the fuzzy number ~
a is smaller/ bigger
~
~
~
~
~
than b ”-type, this fact wil be denoted: a ≺ b and a b respectively.
76
4
The order of the two signless (almost null) rectangular fuzzy numbers
will be called the second- degree order and denoted by a double sign:
~
~
~
a ≺≺ b , respectively ~
a
b.
~
a ≠ b ∈ Fdr ,
To order two different rectangular fuzzy numbers ~
~
~
a = (a s , a d ) , b = (b s , b d ) it several stages called ordering criteria have to be
covered.
(O1) The centres of weight criterion
~
The order of two different rectangular fuzzy numbers ~
a ≠ b ∈ Fdr is
firstly given by the order of their centres of weight (if different):
~
a G < bG ⇒ ~
a≺b 
(7)
~ 
a G > bG ⇒ ~
a b 
If the centres of weight coincide, the signs will also be equal.
(O2) The criterion of the support lengths with a sign
~
a ≠ b ∈ Fdr with
The order of two different rectangular fuzzy numbers ~
the same centres of weihgt ( a G = b G ) is given by the order of the support
lengths with a sign:
~
a≺b 
δ a ⋅ LSpa < δ b ⋅ LSpb ⇒ ~
(8)
~ 
δ a ⋅ LSpa > δ b ⋅ LSpb ⇒ ~
a b 
If not even criterion (O2) is able to order the two different rectangular
~
a ≠ b ∈ Fdor (the two
fuzzy numbers, it follows that they are almost null ~
common signs are null δ a = δ b = 0) and have the followings forms:
δa = δb = 0
⇒
~
a = ( −a d , a d )
~
 b = (−b d , b d )
,0 ≤ a d ≠ b d
(9)
(O3) The second-degree order criterion
The order of two different signless rectangular fuzzy numbers
~
~
a ≠ b ∈ Fdor is given by the order of the support lengths:
LSpa < LSpb
LSpa > LSpb
~
~
a ≺≺ b
~
⇒ ~
a
b
⇒



(10)
5
77
The multiplication of rectangular fuzzy number by real scalars
a ∈ Fdr
Definition 4. The multiplication of rectangular fuzzy number ~
~
by a scalar t ∈ R results in a new rectangular fuzzy number t a definited as
follows:
(ta s , ta d )
t~
a =
(ta d , ta s )
,t ≥ 0
(11)
,t < 0
The first-degree order is compatible with multiplication by scalars, and
the second-degree order does not invert when multiplying by a negative
scalar:
~ ~
~
0⋅~
a =0⋅ b = 0
∀~
a , b ∈ Fdr
~
~
~
a=b
⇒
t~
a = t b ,∀ t ∈ R
~
t~
a ≺ tb , t > 0
~
~
⇒ 
a≺b
~
t~
a tb , t < 0
~
~
~
a ≺≺ b ⇒ t~
a ≺≺ t b ,∀ t ≠ 0
(12)
The addition of rectangular fuzzy numbers
~
Definition 5. The addition of rectangular fuzzy numbers ~
a , b ∈ Fdr
~
results in a new rectangular fuzzy number ~
a + b ∈ Fdr corresponding to the
ordered triplet obtained through the component-by-vomponent addition of
the triplets associated to the added fuzzy numbers:
~
~
a + b = (a + b ) s , (a + b) d = a s + b s , a d + b d
(13)
(
) (
)
The opposite of a rectangular fuzzy number is the fuzzy number
obtained in this way:
a
−~
a = (−1) ⋅ ~
d
−~
a = ( − a , − a s)
(14)
~
Definition 6. The subtraction of rectangular fuzzy numbers ~
a , b ∈ Fdr
~
is the rectangular fuzzy number ~
a − b obtained when adding the first
number to the second one’s opposite:
78
~
~
~
a −b=~
a + [(−1) ⋅ b ]
~
~
a − b = (a s − b d , a d − b s )
6
(15)
From now on we shall use more often for the centre of weight a G the
notation < ~
a >.
The centre of weight associated to any finite linear combination of
rectangular fuzzy numbers is equal with the linear combination of the
centres of weight:
n
∑ (t
k =1
n
k
~
a k ) = ∑ [t k ⋅ < ~
a k >]
(16)
k =1
The multiplication and the division of rectangular fuzzy numbers
Definition 7. The multiplication of the rectangular fuzzy numbers
~
~
a , b has like result a new right-angled fuzzy number:
~
~
~
<~
a > ⋅b + ~
a⋅ 
~
ab =
2
(17)
~
Definition 8. The division of two rectangular fuzzy numbers ~
a, b
results in a new rectangular fuzzy number:
~
~
~
~
~
a⋅b
<~
a > ⋅b + ~
a⋅ 
a
~ = ~ 2 =
~
b

2⋅ 2
~
,(∀) ≠ 0
(18)
The associated real number is maintained for the multiplication and
division operations:
~
~
<~
a⋅b> = < ~
a >⋅
~
a
~
b
=
< ~
a>
~

(19)
Summing up, the indicators of rectangular fuzzy numbers, the
multiplication by scalars, the four elementary operations, and the order
relationship are gathered in the relationships below:
7
~
a = (a s , a d )
(ta s , ta d ) ,t > 0
~
ta =  d
(ta , ta s ) ,t < 0
~
~
a + b = (a s + b s ,a d + b d )
Multiplication by
a scalar
Addition
Subtraction
Multiplication
~
a
~
b
~
~
a − b = (a s − b d ,a d − b s )
~
~
~
~
a +<~
a>b
~
ab =
2
~
~
~
~
~
ab
a +<~
a>b
=
=
~
~
2
2 2
a G = bG 
~
⇒ ~
a=b
Sp
Sp 
La = Lb 
a G < bG
( >)
Order
~
b = (b s , b d )

as + ad
~
a G =< a >=

2
 Sp
d
s
δ a = sign a G
 L a = a − a
Indicators
Division
79
[a G = b G
∧
∨


δ a ⋅ LSpa < δ b ⋅ LSpb ]
(>)

a G = b G = 0

LSpa < LSpb 
(>)

⇒
⇒
(20)
~
~
a≺b
( )
~
~
a ≺≺ b
(
)
Examples of operations with rectangular fuzzy numbers
~
Let the rectangular fuzzy numbers ~
a = ( − 2, 6) and b = (2, 10) be.
~
~
a + b = ( − 2 + 2, 6 + 10) = (0, 16)
~
~
a − b = ( − 2 − 10, 6 − 2) = ( − 12, 4)
To effect other operations with the given numbers, firstly we have to
found their indicators:
80
<~
a > = aG =
8
~
−2+6
2 + 10
= 2, = b G =
=6
2
2
~
a G < bG ⇒ ~
a≺b
The product of the two rectangular fuzzy numbers can be found in the
same easy way:
~ ( − 2, 6) ⋅ 6 + 2 ⋅ (2, 10) (− 12, 36) + (4, 20) ( − 8, 56)
~
ab =
=
=
= ( − 4, 28)
2
2
2
and its centre of weight coincides with the product of the centres of weight
of the two factors:
~
~
− 4 + 28
= 12 = 2 ⋅ 6 =< ~
<~
a >⋅.
ab > =
2
The other operations previously defined can also be easily effected:
~
~
~
(− 4, 28) = 1 (− 4, 28)
ab
a
=
~
~ 2 =
36
62
b 
~
a
a <~
a >+<~
a >~
~
a2 =
=< ~
a >~
a = 2 ⋅ ( − 2, 6) = ( − 4, 12)
2
a2 > =
<~
2 ⋅ 4 − 4 + 12
= 4 =< ~
a >⋅< ~
a >= 2 ⋅ 2
4
The real numbers associated to all these rectangular fuzzy numbers
are:
~
~
~
<~
a + b > = 8, < ~
a − b > = −4 , < ~
a b > = 12 ,
~
a
1
~ = ,
3
b
<~
a 2 > = 4 = 22 = < ~
a >2
and their order induces the following order of the rectangular fuzzy numbers
:
~ ~
~
~
~
a
~
a −b≺ ~ ≺~
a ≺~
a2 ≺ b ≺~
a +b≺~
ab .
b
9
81
Conclusion:
The easiness of effecting operations with rectangular fuzzy numbers is
obvious.
2. The application of fuzzy operations with rectangular fuzzy numbers
in banking activities
The fuzzy mathematical models were employed for the first time in
analysing the remuneration degree of the financial and human capital within
a banking facility. These laborious methods are based on the selection of a
measure as frame of reference (joint stock and number of employees), based
on which to grade the bank’s results in for the years 2005 and 2006. The
bank is composed of the headquarters, in charge with planification,
organization, induction, control, evaluation and execution, and also by 17
rural units.
The following indicators were chosen:
♦ sold of social credit funds
♦ sold of deposits
♦ sold of deposit certificates
♦ granted loans
♦ residual loans
♦ social funds collections
♦ social funds retreatings
♦ total revenues
♦ total expenses
♦ profits and loss for the indicated period
The indicators that generated, by their increased values, positive
economic effects were denoted by P (positive), while the ones whose
increasing led to negative economic effects by N (negative).
Based on their contribution, the indicators were graded with the 8
marks, except for the “number of employees”, which was constant for the
interval we used for our analysis (2005 and 2006), and was graded with 4.
Using the initially elaborated models combined with the criteria and
mentioned grades, for 2005 and 2006, we established the hierarchy of the
rural units of the banking facility, based on their activity.
In this article we intended to analyse the activity levels results in the
case of the headquarters (V18) and the subsidiaries (V1, V2, …, V17) of a
banking company – “Noname Bank”.
82
10
The study relies on the results provided by 11 economic indicators
(displayed in Table 1) for two consecutive years, 2005 and 2006 respectively.
Table 1
Criteria
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
Economic indicators
Social capital
Number of personnel
Sold of social credit funds
Sold of time deposits
Granted loans
Residual loans
Social funds collections
Social funds retreatings
Total revenues
Total expenses
Profits and loss for the indicated
period
C11
Types of criteria
P
Profit
N
Loss
P
Profit
P
Profit
P
Profit
N
Loss
P
Profit
N
Loss
P
Profit
N
Loss
P
Profit
Marks
10
9
8
8
6
6
4
4
2
2
Weights
0.167
0.150
0.133
0.133
0.100
0.100
0.067
0.067
0.033
0.033
1
0.017
The hierarchies of the 18 agencieswork points (headquarters and territorial
agencies) are made by means of the multicriterial optimization methods.
The part of the criteria is played by the 11 economic indicators, of two
different types:
- profit-type criteria (positive - P),
- loss-type criteria (negative - N).
An importance coefficient is associated to every criteria.
Usually, the coefficients represent marks given by groups of experts.
In this article, to the 11 criteria we gave the marks in the last but one
column of the table above. The marks are converted into weights on the
basis of the following relationships:
pi =
ni
∑n
s =1
11
∑n
s =1
p1 =
s
, ∀i = 1, m (m=11)
m
(21)
s
= 10 + 9 + 8 + 8 + 6 + 6 + 4 + 4 + 2 + 2 + 1 = 60
n 1 10
9
=
= 0.1(6) ≈ 0.167 ;
p2 =
= 0.150 ; … ;
60 60
60
1
p 11 =
= 0.01(6) ≈ 0.017 .
60
The meeting of the 11 economic criteria for the 18 working points are
presented in the tables below:
11
83
Table 2
The initial model for the year 2005
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
294770
11
1115786
53711
2067905
38185
336196
163002
1016652
986958
135142
V2
364350
10
1475677
489755
2928989
20034
316407
87591
1719046
1807071
207921
V3
645820
11
2568237
638666
5173056
71911
544180
159404
2244228
2213407
513961
V4
V5
V6
V7
V8
395430 302680 266350 473550 317170
12
13
14
13
12
1544739 1181803 780780 1732360 962311
296380 454020
43400
6419
71365
2915416 2156203 1178282 3335101 1758141
33992
43316
26194
30184
22715
327915 251286 145509 405580 183960
135359
63280
77392
186858
93086
1610931 832699 1988154 1569680 3059133
1593620 822003 2148223 1591702 3337040
187425 113484
48090
306509 123039
V9
566090
11
2222696
924784
5462709
84014
563402
126686
3402399
3596999
515501
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V10
V11
V12
V13
V14
V15
V16
V17
V18
392490 312900 737240 283430 346990 419720 629650 423150 1416380
10
9
11
10
12
14
13
12
35
1773702 1080443 2988230 1018241 1226974 1774304 2359525 1472702 6658036
280105 248087 594013
76727
237510 719390 603603 264670 1650194
3293920 2024526 6896036 1598443 2399684 3268636 4841438 2662128 12663112
68453
56217
103971
43890
26201
60466
77805
61243
105672
580944 211897 594685 231868 289443 353017 476777 334775 1477280
94430
228305
68418
65002
102459 167020 142555 107583 885073
1876630 953729 4491711 595238 1103718 1374653 2318358 781459 5445902
1920772 938455 4682230 573384 1108023 1315783 2333870 743106 5345172
338002 100940 687484
62454
210966 257810 437780
73262
497644
Table 3
The initial model for the year 2006
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
370160
11
1445409
442428
3078047
47824
436492
106876
1303407
1265341
173215
V2
450380
10
1689002
373835
3427508
17843
297017
83699
1210601
1272593
145929
V3
835940
11
2843071
1012550
6870241
62895
525413
250579
2387483
2354688
546756
V4
V5
V6
V7
V8
451570 379190 278110 524580 387030
12
13
14
13
12
1695239 1329832 795886 1924622 1013866
237580 705355
43400
6209
82901
3305176 2808603 1124991 3830344 1872892
68607
23898
28021
36904
32634
291088 239666
61054
363412 127967
140595
91637
45948
171150
76405
1770258 915061 459165 1466997 938392
1751232 903308 496132 1487570 1023638
206444 125230
11123
285936
37800
V9
656670
11
2711828
960400
6559091
72387
676466
187341
2465505
2606534
374479
84
12
Table 3 (continued)
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V10
554190
10
2008496
470260
2977219
36911
374339
139566
1660743
1699803
298942
V11
349580
9
1215914
241374
2471077
42105
252651
117173
1122051
1104068
118916
V12
V13
V14
V15
V16
890470 347130 398440 543270 781410
11
10
12
14
13
3374742 1094534 1394421 1879731 2800665
884282 176932 267050 824110 771078
8234072 2087596 2881459 3973704 6531329
76055
26523
21259
34160
52157
694568 140903 246183 299292 619255
308056
64617
78736
193865 178108
3509149 915754 1082074 1785273 2229199
3657997 882147 1086302 1708812 2244116
538636
96061
206745 334271 422856
V17
544250
12
1562029
389837
3344586
42238
179487
90153
1662689
1581083
154868
V18
1809710
35
6879194
1236074
16185533
105546
1257872
1036707
6723346
6598977
622013
The results represent in fact the elements of two matrices (for 2005 and
2006) denoted by (R ij(5) ) i =1, m , (R ij(6) ) i =1, m , m=11, n=18, and called the
j=1, n
j=1, n
matrices of results.
First we shall present relative hierarchies for 2005.
In the first stage we normalize the results of every rows by linear
interpolation at the unitary interval [0, 1] through the realationships:
u ij( an )
where:
 R ( an ) − R ( an )
ij
 i
( an )
 R i − R i( an )
( an )
= u(R ij ) = 
( an )
( an )
 R ij − R i
 ( an )
( an )
 R i − R i
,for loss-type criteria Ci,
Type=N
(22)
R i(an) = max R ij(an)
1≤ j≤ n
R
(an)
i
= min R ij(an)
, (∀)i = 1, m
(23)
1≤ j≤ n
The matrices thus obtained are called the matrices of utilities.
For example, the first two utilities of criterion C1 (of yield type) are
calculated as follows:
294770 − 266350
28420
u 11 =
=
≈ 0,025
1416380 − 266350 1150030
364350 − 266350
98000
u 12 =
=
≈ 0,085 ;
1416380 − 266350 1150030
and the first two utilities of criterion C2 (of loss type) are found in this way:
13
85
35 − 11 24
35 − 10 25
=
≈ 0,923 ,
u 22 =
=
≈ 0,962.
35 − 9 26
35 − 9 26
All calculations made, the matrix of utilities is obtained and shown in
Table 4 (for 2005):
u 21 =
Table 4
The matrix of utilities (u
V2
0.085
0.962
0.118
0.294
0.152
1
0.128
0.97
0.232
0.741
0.25
V3
0.33
0.923
0.304
0.385
0.348
0.394
0.299
0.883
0.34
0.656
0.729
V4
0.112
0.885
0.13
0.176
0.151
0.837
0.137
0.912
0.209
0.786
0.218
V5
0.032
0.846
0.068
0.272
0.085
0.728
0.079
1
0.049
0.948
0.102
V6
0
0.808
0
0.022
0
0.928
0
0.983
0.287
0.670
0
V7
0.18
0.846
0.162
0
0.188
0.881
0.195
0.85
0.201
0.787
0.404
V8
0.044
0.885
0.031
0.04
0.050
0.969
0.029
0.964
0.508
0.421
0.117
V9
0.261
0.923
0.245
0.559
0.373
0.253
0.314
0.923
0.579
0.366
0.731
V10
0.11
0.962
0.169
0.166
0.184
0.435
0.327
0.962
0.264
0.718
0.453
(5)
ij
V11
0.04
1
0.051
0.147
0.074
0.577
0.05
0.799
0.074
0.923
0.083
)
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
0.025
0.923
0.057
0.029
0.077
0.788
0.143
0.879
0.087
0.913
0.136
V12
0.409
0.923
0.376
0.357
0.498
0.02
0.337
0.994
0.803
0.139
1
V13
0.015
0.962
0.04
0.043
0.037
0.721
0.065
0.998
0
1
0.022
V14
0.07
0.885
0.076
0.141
0.106
0.928
0.108
0.952
0.105
0.888
0.255
V15
0.133
0.808
0.169
0.434
0.182
0.528
0.156
0.874
0.161
0.844
0.328
V16
0.316
0.846
0.269
0.363
0.319
0.325
0.249
0.904
0.355
0.631
0.609
V17 V18
0.136 1
0.885 0
0.118 1
0.157 1
0.129 1
0.519 0
0.142 1
0.946 0
0.038 1
0.964 0
0.039 0.703
L(5)j
0.369 0.448 0.508 0.414 0.383 0.336 0.427 0.369 0.502 0.432 0.347 0.532 0.355 0.410 0.420 0.471 0.37 0.609
For the first hierarchy of the 18 decisional variants we used the method
of overall utilities.
Thus, the overall utility of every variant (column) is calculated as the
weighted mean of the utilities of the respective variant (column):
m
U (an)
= ∑ (u ij(an) ⋅ p i ) , (∀)j = 1, n
j
(24)
i =1
In fact, we weight all the utilities, on rows, with the weights previously found
(shown in the last column of Table 1) and obtain the matrix of weighted utilities.
Table 5
The matrix of weighted utilities
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
0.004
0.138
0.008
0.004
0.008
0.079
0.01
0.059
0.003
0.03
0.002
V2
0.014
0.144
0.016
0.039
0.015
0.1
0.009
0.065
0.008
0.025
0.004
V3
0.055
0.138
0.041
0.051
0.035
0.039
0.02
0.059
0.011
0.022
0.012
V4
0.019
0.133
0.017
0.024
0.015
0.084
0.009
0.061
0.007
0.026
0.004
V5
0.005
0.127
0.009
0.036
0.009
0.073
0.005
0.067
0.002
0.032
0.002
V6
0
0.121
0
0.003
0
0.093
0
0.066
0.01
0.022
0
V7
0.03
0.127
0.022
0
0.019
0.088
0.013
0.057
0.007
0.026
0.007
V8
0.007
0.133
0.004
0.005
0.005
0.097
0.002
0.064
0.017
0.014
0.002
V9
0.043
0.138
0.033
0.074
0.037
0.025
0.021
0.062
0.019
0.012
0.012
V10
0.018
0.144
0.023
0.022
0.018
0.043
0.022
0.064
0.009
0.024
0.008
V11
0.007
0.15
0.007
0.02
0.007
0.058
0.003
0.053
0.002
0.031
0.001
V12
0.068
0.138
0.05
0.048
0.05
0.002
0.022
0.066
0.027
0.005
0.017
V13
0.002
0.144
0.005
0.006
0.004
0.072
0.004
0.067
0
0.033
0
V14
0.012
0.133
0.01
0.019
0.011
0.093
0.007
0.063
0.003
0.03
0.004
V15
0.022
0.121
0.023
0.058
0.018
0.053
0.01
0.058
0.005
0.028
0.005
V16
0.053
0.127
0.036
0.048
0.032
0.033
0.017
0.06
0.012
0.021
0.01
V17
0.023
0.133
0.016
0.021
0.013
0.052
0.009
0.063
0.001
0.032
0.001
V18
0.167
0
0.133
0.133
0.1
0
0.067
0
0.033
0
0.012
U (5)
j
0.344 0.439 0.484 0.398 0.366 0.314 0.395 0.35 0.478 0.395 0.339 0.493 0.338 0.385 0.402 0.448 0.363 0.645
86
14
The overall utilities of the variants are obtained by the addition, on
columns, of the weighted utilities that then are moved into the last row of
the table above.
By decreasingly ordering the values of overall utilities, we get the
herarchy of the 18 variants by the overall utility metdod.
0.645>0.493>0.484>0.478>0.448>0.439>0.402>0.398>0.395=0.395>0.385
>0.366>0.363>0.350>0.344>0.339>0.338>0.314
V18
V12
V3
V9
V16
V2
V15
V4
V10 = V7
V14
V5
V17
V8
V1
V11
V13
V6
Because the headquarters V18 has superior financial and human
resources, it was expected to rank the first.
To get an accurate opinion on the hierarchy, we divide the overall
(absolute) utilities by the smallest overall utility (0.314 coresponding to the
variant V6), obtaining the relative overall utilities:
2.054>1.570>1.541>1.522>1.427>1.398>1.280>1.268>1.258=1.258>1.226
>1.166>1.156>1.115>1.096>1.080>1.076>1
The relative overall utilities allow us to draw numerous conclusions,
such as:
- the results obtained for 2005 by V18 are twice better than those
obtained by V6 (ranked the last);
- in 2005 V10 and V7 had equal overall utilities, etc.
For the second hierarchy we resorted to the Laplace method.
Thus, for every variant (column) the specific indicator L(5)j has to be found
an the arithmetical mean of the utilities of the respective variant (column):
1 m (an)
L(an)
=
⋅ ∑ u ij
, (∀)j = 1, n
(25)
j
m i =1
We add the rows of the utilities matrix (Table 4) and divide the results
by 11 (m=11).
For example:
L(5)
1 = (0.025 + 0.923 + 0.057 + 0.029 + 0.077 + 0.788 +
1
+ 0.143 + 0.879 + 0.087 + 0.913 + 0.136) ⋅ ≈ 0.369 , …,
11
1
0
1
1
1
0
1
0
1
0
0
.
703
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
L(5)
≈ 0.609.
11 =
11
By increasingly ordering the values of the specific indicator, one
obtains the hierarchy of the 18 variant by the Laplace method.
15
87
0.609>0.532>0.508>0.502>0.471>0.448>0.432>0.427>0.420>0.414>0.410
>0.383>0.370>0.369=0.369>0.355>0.347>0.336
V18
V12
V3
V9
V16
V2
V10
V7
V15
V4
V14
V5
V17
V 8 = V1
V13
V11
V6
The values of the Laplace relative indicator are found when dividing
them by the smallest indicator (0.336 corresponding to the variant V6):
1.813>1.583>1.512>1.494>1402>1.333>1.286>1.271>1.250>1.232>1.220>
1.140>1.101>1.098=1.098>1.057>1.033>1
Even if the order was but slightly altered as compared to the previous
one, the distance between variants grew narrower.
Thus, the variant V18 is not two times more efficient (2.054) than the
variant V6 (the most inefficient) but 1.813 times.
For the third hierarchy we used the maxi-max method.
is
Now, for every variant (column) the specific indicator M (5)
j
calculated, selecting the biggest weighted utility on every rows of Table 5:
M (an)
= max (u ij(an) ⋅ p i )
j
1≤ i ≤ m
, (∀)j = 1, n
(26)
For example:
M 1(5) = max(0.024; 0.138; 0.008; 0.004; 0.008; 0.079;
0.010; 0.059; 0.003; 0.030; 0.002) = 0.138 , …,
(5)
M 11 = max(0.167; 0; 0.133; 0.133; 0.100;
0; 0.067; 0; 0.033; 0; 0.012) = 0.167.
By descreasingly ordering the values of the specific indicators, we get
the hierarchy of the 18 variants by the maxi-max method:
0.167>0.150>0.144=0.144=0.144>0.138=0.138=0.138=0.138>0.133=0.133
=0.133=0.133>0.127=0.127=0.127>0.121=0.121
V18
V11
V2 = V10 = V13
V1 = V3 = V9 = V12
V4 = V8 = V14 = V17
V5 = V7
V16
V15 = V6
Now the hierarchy is considerably changed.
For the fourth hierarchy we chose the Wald (maxi-min) method.
W (5)
For every variant (column) the specific indicatorul j has to be found,
selecting the smallest weighted utility on every columns, as shown in Table 5:
W j(an) = min (u ij(an) ⋅ p i )
1≤ i ≤ m
For example:
, (∀)j = 1, n
(27)
88
W11(5)
16
W1(5) = min(0.024; 0.138; 0.008; 0.004; 0.008; 0.079;
0.010; 0.059; 0.003; 0.030; 0.002) = 0.002 , …,
= min(0.167; 0; 0.133; 0.133; 0.100; 0; 0.067; 0; 0.033; 0; 0.012) = 0.
By descreasingly ordering the values of the specific indicator, we
obtain the hierarchy of the 18 variants by the Wald method:
0.012>0.011>0.010>0.008>0.005>0.004=0.004>0.003>0.002=0.002=0.002
=0.002>0.001=0.001>0.000=0.000=0.000=0.000
V9
V3
V16
V10
V15
V2 = V4
V1 = V12 = V8 = V5
V14
V11 = V17
V6 = V7 = V13 = V18
This method also changes considerably the hierarchy.
For the last hierarchy we used the Hurwicz method (the optimism
coefficient method α ∈ [0,1] ).
For every variants (column) the specific indicatorul H (5)
j (α ) is found
şi W j(5) corresponding to the
as a convex combination of the indicators M (5)
j
maxi-max and the Wald methods:
(an)
H (an)
+ (1 − α) W j(an)
j (α ) = αM j
, (∀)j = 1, n
(28)
The extreme value α = 1 corresponds (the maxi-max method) to a very
optimistic manager, while the extreme value α = 0 (the Wald method)
corresponds to a very pessimistic one.
As the two methods led to dubious hierarchies, they will be ignored in the
final analysis. Next we will apply the hierarchization through the Hurwicz
method with the value α = 0.5 that corresponds to a balanced manager:
H (an)
j (α ) =
M (an)
+ W j(an)
j
2
, (∀)j = 1, n
(29)
For example:
0.138 + 0.002
0.167 + 0
(5)
M 1(5) =
= 0.070 , …, M 11
=
≈ 0.083 .
2
2
By decreasingly ordering the values of the specific indicator, we get
the hierarchy of the 18 variants by the Hurwicz ( α = 0.5 ) method.
0.083>0.076=0.076>0.075=0.075>0.074>0.072>0.070=0.070>0.069>0.068
=0.068>0.067=0.067>0.064>0.063=0.063>0.061
V18
V10 = V11
V9 = V3
V2
V13
V1 = V12
V16
V4 = V14
V8 = V17
V5
V7 = V15
V6
The range of the relative indicators for the Hurwicz method is limited
to the interval between 1 and 1.36.
17
89
The centralization of the results for 2005 leads to the following
situation:
Overall
utility:
Laplace:
Hurwicz:
V18
V12
V3
V9
V16
V2
V15
V4
V10 = V7
V14
V5
V17
V8
V1
V11
V13
V6
V18
V12
V3
V9
V16
V2
V10
V7
V15
V14
V5
V17
V 8 = V1
V13
V11
V6
V18
V10 = V11
V9 = V3
V2
V13
V1 = V12
V7 = V15
V6
V4
V16
V4 = V14
V8 = V17
V5
For the year 2006 the matrix of the initial model was shown in Table 3.
The way in which calculations were made is similar to those used for
the year 2005.
Therefore we next present only the results for 2006.
Tables 6 and 7 display the utilities matrix and the wighted utilities matrix.
Table 6
(5)
The utilities matrix (u ij )
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7 V8 V9 V10 V11 V12 V13 V14 V15 V16 V17 V18
0.06 0.112 0.364 0.113 0.066 0 0.161 0.071 0.247 0.18 0.047 0.4 0.045 0.079 0.173 0.329 0.174 1
0.923 0.962 0.923 0.885 0.846 0.808 0.846 0.885 0.923 0.962 1 0.923 0.962 0.885 0.808 0.846 0.885 0
0.107 0.147 0.337 0.148 0.088 0 0.186 0.036 0.315 0.199 0.069 0.424 0.049 0.098 0.178 0.33 0.126 1
0.355 0.299 0.818 0.188 0.568 0.03 0 0.062 0.776 0.377 0.191 0.714 0.139 0.212 0.665 0.622 0.312 1
0.13 0.153 0.381 0.145 0.112 0 0.18 0.05 0.361 0.123 0.089 0.472 0.064 0.117 0.189 0.359 0.147 1
0.658 1 0.486 0.421 0.931 0.884 0.783 0.831 0.378 0.783 0.723 0.336 0.901 0.961 0.814 0.609 0.722 0
0.314 0.197 0.388 0.192 0.149 0 0.253 0.056 0.514 0.262 0.16 0.529 0.067 0.155 0.199 0.466 0.099 1
0.939 0.962 0.793 0.904 0.954 1 0.874 0.969 0.857 0.906 0.928 0.735 0.981 0.967 0.851 0.867 0.955 0
0.135 0.12 0.308 0.209 0.073 0 0.161 0.077 0.32 0.192 0.106 0.487 0.073 0.099 0.212 0.283 0.192 1
0.874 0.873 0.695 0.794 0.933 1 0.838 0.914 0.654 0.803 0.9 0.482 0.937 0.903 0.801 0.714 0.822 0
0.265 0.221 0.877 0.32 0.187 0 0.45 0.044 0.595 0.471 0.176 0.864 0.139 0.32 0.529 0.674 0.235 1
Table 7
The weighted utilities matrix
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7 V8 V9 V10 V11 V12 V13 V14 V15 V16 V17 V18
0.01 0.019 0.061 0.019 0.011 0 0.027 0.012 0.041 0.03 0.008 0.067 0.008 0.013 0.029 0.055 0.029 0.167
0.138 0.144 0.138 0.133 0.127 0.121 0.127 0.133 0.138 0.144 0.15 0.138 0.144 0.133 0.121 0.127 0.133 0
0.014 0.02 0.045 0.02 0.012 0 0.025 0.005 0.042 0.027 0.009 0.057 0.007 0.013 0.024 0.044 0.017 0.133
0.047 0.04 0.109 0.025 0.076 0.004 0 0.008 0.103 0.05 0.025 0.095 0.019 0.028 0.089 0.083 0.042 0.133
0.013 0.015 0.038 0.014 0.011 0 0.018 0.005 0.036 0.012 0.009 0.047 0.006 0.012 0.019 0.036 0.015 0.1
0.066 0.1 0.049 0.042 0.093 0.088 0.078 0.083 0.038 0.078 0.072 0.034 0.09 0.096 0.081 0.061 0.072 0
0.021 0.013 0.026 0.013 0.01 0 0.017 0.004 0.034 0.017 0.011 0.035 0.004 0.01 0.013 0.031 0.007 0.067
0.063 0.064 0.053 0.06 0.064 0.067 0.058 0.065 0.057 0.06 0.062 0.049 0.065 0.064 0.057 0.058 0.064 0
0.004 0.004 0.01 0.007 0.002 0 0.005 0.003 0.011 0.006 0.004 0.016 0.002 0.003 0.007 0.009 0.006 0.033
0.029 0.029 0.023 0.026 0.031 0.033 0.028 0.03 0.022 0.027 0.03 0.016 0.031 0.03 0.027 0.024 0.027 0
0.004 0.004 0.015 0.005 0.003 0 0.007 0.001 0.01 0.008 0.003 0.014 0.002 0.005 0.009 0.011 0.004 0.017
Table 8 contains the values of the specific indicators obtained by the 5
methods.
90
18
Table 8
The weighted utilities matrix
V1
V2
V3
V4
V5
V6
V7
V8
V9
V10 V11 V12 V13 V14 V15 V16 V17 V18
(6)
j
0.41 0.452 0.567 0.365 0.44 0.314 0.391 0.348 0.533 0.461 0.383 0.569 0.379 0.408 0.475 0.539 0.415 0.65
(6)
j
0.433 0.459 0.579 0.393 0.446 0.338 0.43 0.363 0.54 0.478 0.399 0.579 0.396 0.436 0.493 0.554 0.424 0.636
U
L
(6)
j
0.138 0.144 0.138 0.133 0.127 0.121 0.127 0.133 0.138 0.144 0.15 0.138 0.144 0.133 0.121 0.127 0.133 0.167
(6)
j
0.004 0.004 0.010 0.005 0.002
(6)
j
0.071 0.074 0.074 0.069 0.065 0.061 0.063 0.067 0.074 0.075 0.076 0.076 0.073 0.068 0.064 0.068 0.068 0.083
M
W
H
0
0
0.001 0.010 0.006 0.003 0.014 0.002 0.003 0.007 0.009 0.004
For the three more significant methods (the overall utilities method, the
Laplace method and the Hurwicz method) the hierarchy of the results is:
U: V18V12 V3 V16 V9 V15V10 V2 V5 V17 V1 V14 V7 V11V13 V4 V8 V6
L: V18 V3 V12V16 V9 V15V10 V2 V5 V14 V1 V7 V17V11V13 V4 V8 V6
H: V18V11V12V10 V3 V9 V2 V13 V1 V4 V17V16V14 V8 V5 V15 V7 V6
The range of the relative indicators for the 3 methods covers the
interval between 1 and:
2.07 =
0.650
,
0.314
1.88 =
0.636
,
0.338
1.36 =
0.083
.
0.061
To analyse the entire period (both 2005 and 2006 years), the two
values of the meeting of every criteria (Tables 2 and 3) have to be included
in an interval. This is done by modelling the criteria’s meeting results by
rectangular fuzzy numbers.
For example, the achievements of criterion C1 in the first cells of the
two tables by values 294770 and 370160, that, by rounding, became the
~
extremities of fuzzy number R 11 = (295000, 370000) with the centre of
295000 + 370000
~
weight: < R 11 > =
.
332500
The two extremities and the centre of weight are to be found in the first
cell (row C1, column V1) of Table 9.
~
The other achievements (R ij ) i =1,11 (rectangular fuzzy numbers) and
j=1,18
their centres of weight were all calculated in the same manner and made up
the fuzzy model presented in the table below.
0
19
91
Table 9
The fuzzy model
C1
C2
C3
C4
C5
V1
295000
V2
364000
V3
646000
V4
395000
V5
303000
V6
266000
V7
474000
V8
317000
V9
566000
370000
450000
836000
452000
379000
278000
525000
387000
657000
332500
407000
741000
423500
341000
272000
499500
352000
611500
11
11
10
10
11
11
12
12
13
13
14
14
13
13
12
12
11
11
11
10
11
12
13
14
13
12
11
1116000 1476000 2568000 1545000 1182000
1445000 1689000 2843000 1695000 1330000
781000
796000
1732000 962000 2223000
1925000 1014000 2712000
1280500 1582500 2705500 1620000 1256000
788500
1828500
988000
2467500
43400
6200
71400
924800
53700
373800
638700
237600
454000
442400
489800
1012600
296400
705400
43400
6400
82900
960400
248050
431800
825650
267000
579700
43400
6300
77150
942600
2068000 2929000 5173000 2915000 2156000 1125000 3335000 1758000 5463000
3078000 3428000 6870000 3305000 2809000 1178000 3830000 1873000 6559000
2573000 3178500 6021500 3110000 2482500 1151500 3582500 1815500 6011000
C6
38200
47800
17800
20000
62900
71900
34000
68600
23900
43300
26200
28000
30200
36900
22700
32600
72400
84000
43000
18900
67400
51300
33600
27100
33550
27650
78200
336200
297000
525400
291100
239700
61100
363400
128000
563400
436500
316400
544200
327900
251300
145500
405600
184000
676500
386350
306700
534800
309500
245500
103300
384500
156000
619950
C8
106900
163000
83700
87600
159400
250600
135400
140600
63300
91600
45900
77400
171200
186900
76400
93100
126700
187300
134950
85650
205000
138000
77450
61650
179050
84750
157000
C9
1017000 1211000 2244000 1611000
1303000 1719000 2387000 1770000
833000
915000
459000 1467000 938000 2466000
1988000 1570000 3059000 3402000
1160000 1465000 2315500 1690500
874000
1223500 1518500 1998500 2934000
987000
1273000 2213000 1594000
822000
496000
C10 1265000 1807000 2355000 1751000
1126000 1540000 2284000 1672500
903000
862500
2148000 1592000 3337000 3597000
1322000 1540000 2180500 3102000
C7
C11
1488000 1024000 2607000
135100
145900
514000
187400
113500
11100
285900
37800
374500
173200
207900
546800
206400
125200
48100
306500
123000
515500
154150
176900
530400
196900
119350
29600
296200
80400
445000
92
V10
392000
C1 554000
473000
10
10
C2
10
1774000
C3 2008000
1891000
280100
C4 470300
375200
2977000
C5 3294000
3135500
36900
68500
C6
52700
374300
C7 580900
477600
94400
C8 139600
117000
1661000
C9 1877000
1769000
1700000
C10 1921000
1810500
298900
C11 338000
318450
V11
313000
350000
331500
9
9
9
1080000
1216000
1148000
241400
248100
244750
2025000
2471000
2248000
42100
56200
49150
211900
252700
232300
117200
228300
172750
954000
1122000
1038000
938000
1104000
1021000
100900
118900
109900
V12
737000
890000
813500
11
11
11
2988000
3375000
3181500
594000
884300
739150
6896000
8234000
7565000
76100
104000
90050
594700
694600
644650
68400
308100
188250
3509000
4492000
4000500
3658000
4682000
4170000
538600
687500
613050
V13
283000
347000
315000
10
10
10
1018000
1095000
1056500
76700
176900
126800
1598000
2088000
1843000
26500
43900
35200
140900
231900
186400
64600
65000
64800
595000
916000
755500
573000
882000
727500
62500
96100
79300
V14
347000
398000
372500
12
12
12
1227000
1394000
1310500
237500
267100
252300
2400000
2881000
2640500
21300
26200
23750
246200
289400
267800
78700
102500
90600
1082000
1104000
1093000
1086000
1108000
1097000
206700
211000
208850
V15
420000
543000
481500
14
14
14
1774000
1880000
1827000
719400
824100
771750
3269000
3974000
3621500
34200
60500
47350
299300
353000
326150
167000
193900
180450
1375000
1785000
1580000
1316000
1709000
1512500
257800
334300
296050
20
V16
630000
781000
705500
13
13
13
2360000
2801000
2580500
603600
771100
687350
4841000
6531000
5686000
52200
77800
65000
476800
619300
548050
142600
178100
160350
2229000
2318000
2273500
2244000
2334000
2289000
422900
437800
430350
V17
423000
544000
483500
12
12
12
1473000
1562000
1517500
264700
389800
327250
2662000
3345000
3003500
42200
61200
51700
179500
334800
257150
90200
107600
98900
781000
1663000
1222000
743000
1581000
1162000
73300
154900
114100
V18
1416000
1810000
1613000
35
35
35
6658000
6879000
6768500
1236100
1650200
1443150
12663000
16186000
14424500
105500
105700
105600
1257900
1477300
1367600
885100
1036700
960900
5446000
6723000
6084500
5345000
6599000
5972000
497600
622000
559800
All the operations needed to calculate the utilities (in relationship (22))
wil be effected by means of rectangular fuzzy numbers.
For example, for the first criterion C1 (of yield type) we have:
R i(an) = max R ij(an) = (1416000, 1810000) şi
1≤ j≤ n
R
(an)
i
= min R ij(an) = (266000, 278000)
1≤ j≤ n
as to them correspond the biggest and the smallest centre of weights (on row
C1), 1613000 and, respectively, 272000.
Therefore, according to the second formula (of yield type) in relationship
(22) we have:
21
93
(295000, 370000) − (266000, 278000)
(295, 370) − (266, 278)
~
u 11 =
=
=
(1416000, 1810000) − (266000, 278000) (1416, 1810) − (266, 278)
=
( 295 − 278, 370 − 266)
(17, 104)
1341 ⋅ (17, 104) + 60.5 ⋅ (1138, 1544)
=
=
=
(1416 − 278, 1810 − 266) (1138, 1544)
2 ⋅ 1341 2
(91646, 232876)
≈ (0.025, 0.065) , …
3596562
All calculations made, we shall get the utilities fuzzy matrix of Table 10.
The weighted utilities (Table 11) are obtained by the multiplication of
all components in Table 10 by the criterion weight (the weights are those on
the last column of Table 1).
=
Table 10
The utilities fuzzy matrix (~
u ij )
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
0.025
0.065
0.045
0.923
0.923
0.923
0.067
0.097
0.082
0.088
0.248
0.168
0.080
0.134
0.107
0.689
0.755
0.722
0.174
0.274
0.224
0.814
1.023
0.919
0.042
0.110
0.076
0.782
1.066
0.924
0.164
0.263
0.214
V2
0.075
0.127
0.101
0.962
0.962
0.962
0.122
0.144
0.133
0.255
0.338
0.297
0.132
0.173
0.153
0.986
1.014
1
0.131
0.191
0.161
0.881
1.066
0.974
0.084
0.182
0.133
0.697
0.993
0.845
0.190
0.315
0.253
V3
0.286
0.414
0.350
0.923
0.923
0.923
0.305
0.336
0.321
0.464
0.676
0.570
0.309
0.425
0.367
0.411
0.470
0.441
0.300
0.382
0.341
0.730
0.951
0.841
0.249
0.336
0.293
0.584
0.822
0.703
0.760
0.957
0.859
V4
0.092
0.134
0.113
0.885
0.885
0.885
0.131
0.147
0.139
0.158
0.205
0.182
0.129
0.166
0.148
0.522
0.731
0.627
0.129
0.197
0.163
0.825
1.005
0.915
0.140
0.211
0.176
0.691
0.948
0.820
0.240
0.334
0.287
V5 V6 V7
0.031 -0.004 0.145
0.072 0.004 0.194
0.052 0 0.170
0.846 0.808 0.846
0.846 0.808 0.846
0.846 0.808 0.846
0.071 -0.001 0.164
0.086 0.001 0.184
0.079 0 0.174
0.327 0.024 0
0.472 0.028 0
0.400 0.026 0
0.080 -0.002 0.160
0.120 0.002 0.206
0.100 0 0.183
0.768 0.893 0.805
0.893 0.917 0.857
0.831 0.905 0.831
0.087 -0.033 0.184
0.138 0.033 0.261
0.113 0 0.223
0.882 0.898 0.779
1.082 1.102 0.960
0.982 1 0.870
0.002 -0.006 0.113
0.043 0.181 0.174
0.023 0.088 0.144
0.838 0.682 0.717
1.110 1.091 0.973
0.974 0.887 0.845
0.121 -0.032 0.396
0.187 0.032 0.518
0.154 0 0.457
V8
0.040
0.079
0.060
0.885
0.885
0.885
0.030
0.036
0.033
0.044
0.055
0.050
0.043
0.057
0.050
0.864
0.934
0.899
0.011
0.072
0.042
0.878
1.071
0.975
0.101
0.365
0.233
0.499
0.947
0.723
0.028
0.146
0.087
V9
0.215
0.292
0.254
0.923
0.923
0.923
0.257
0.305
0.281
0.598
0.705
0.652
0.320
0.412
0.366
0.280
0.352
0.316
0.345
0.472
0.409
0.789
0.998
0.894
0.319
0.498
0.409
0.399
0.695
0.547
0.579
0.845
0.712
V10
0.106
0.194
0.150
0.962
0.962
0.962
0.172
0.197
0.185
0.205
0.308
0.257
0.132
0.167
0.150
0.514
0.706
0.610
0.221
0.371
0.296
0.836
1.041
0.939
0.151
0.230
0.191
0.664
0.923
0.794
0.423
0.567
0.495
V11
0.032
0.057
0.045
1
1
1
0.053
0.067
0.060
0.153
0.179
0.166
0.068
0.098
0.083
0.605
0.697
0.651
0.071
0.133
0.102
0.759
0.994
0.877
0.026
0.080
0.053
0.806
1.082
0.944
0.103
0.172
0.138
V12 V13 V14
0.342 0.015 0.058
0.465 0.049 0.092
0.404 0.032 0.075
0.923 0.962 0.885
0.923 0.962 0.885
0.923 0.962 0.885
0.379 0.041 0.079
0.421 0.049 0.096
0.400 0.045 0.088
0.423 0.060 0.154
0.597 0.107 0.189
0.510 0.084 0.172
0.424 0.038 0.095
0.542 0.066 0.130
0.483 0.052 0.113
0.097 0.756 0.923
0.262 0.868 0.965
0.180 0.812 0.944
0.366 0.027 0.097
0.490 0.104 0.163
0.428 0.066 0.130
0.707 0.904 0.870
1.012 1.089 1.066
0.860 0.997 0.968
0.502 -0.030 0.042
0.716 0.030 0.084
0.609 0 0.063
0.209 0.851 0.799
0.478 1.149 1.060
0.344 1 0.930
0.841 0.048 0.265
1.159 0.122 0.349
1 0.085 0.307
V15
0.119
0.193
0.156
0.808
0.808
0.808
0.167
0.180
0.174
0.476
0.589
0.533
0.159
0.213
0.186
0.591
0.753
0.672
0.138
0.214
0.176
0.774
0.962
0.868
0.109
0.201
0.155
0.708
0.992
0.850
0.372
0.542
0.457
V16
0.268
0.378
0.323
0.846
0.846
0.846
0.278
0.322
0.300
0.411
0.537
0.474
0.286
0.397
0.342
0.391
0.546
0.469
0.286
0.418
0.352
0.793
0.988
0.891
0.244
0.325
0.285
0.586
0.819
0.703
0.610
0.764
0.687
V17 V18
0.121 0.849
0.194 1.151
0.158 1
0.885 0
0.885 0
0.885 0
0.116 0.980
0.127 1.020
0.122 1
0.185 0.856
0.261 1.144
0.223 1
0.116 0.865
0.163 1.135
0.140 1
0.562 -0.001
0.681 0.001
0.622 0
0.067 0.880
0.176 1.120
0.122 1
0.863 -0.084
1.054 0.084
0.959 0
0.025 0.850
0.151 1.150
0.088 1
0.749 -0.120
1.085 0.120
0.917 0
0.082 0.767
0.207 1.050
0.145 0.909
94
22
Table 11
The weighted utilities fuzzy matrix
C1
C2
C3
C4
C5
C6
C7
C8
C9
C10
C11
V1
0.004
0.011
0.008
0.138
0.138
0.138
0.009
0.013
0.011
0.012
0.033
0.022
0.008
0.013
0.011
0.069
0.076
0.072
0.012
0.018
0.015
0.054
0.068
0.061
0.001
0.004
0.003
0.026
0.036
0.031
0.003
0.004
0.004
V2
0.013
0.021
0.017
0.144
0.144
0.144
0.016
0.019
0.018
0.034
0.045
0.040
0.013
0.017
0.015
0.099
0.101
0.100
0.009
0.013
0.011
0.059
0.071
0.065
0.003
0.006
0.004
0.023
0.033
0.028
0.003
0.005
0.004
V3
0.048
0.069
0.058
0.138
0.138
0.138
0.041
0.045
0.043
0.062
0.090
0.076
0.031
0.043
0.037
0.041
0.047
0.044
0.020
0.025
0.023
0.049
0.063
0.056
0.008
0.011
0.010
0.019
0.027
0.023
0.013
0.016
0.014
V4
0.015
0.022
0.019
0.133
0.133
0.133
0.017
0.020
0.019
0.021
0.027
0.024
0.013
0.017
0.015
0.052
0.073
0.063
0.009
0.013
0.011
0.055
0.067
0.061
0.005
0.007
0.006
0.023
0.032
0.027
0.004
0.006
0.005
V5 V6 V7
0.005 -0.001 0.024
0.012 0.001 0.032
0.009 0 0.028
0.127 0.121 0.127
0.127 0.121 0.127
0.127 0.121 0.127
0.009 0 0.022
0.011 0 0.025
0.010 0 0.023
0.044 0.003 0
0.063 0.004 0
0.053 0.003 0
0.008 0 0.016
0.012 0 0.021
0.010 0 0.018
0.077 0.089 0.081
0.089 0.092 0.086
0.083 0.091 0.083
0.006 -0.002 0.012
0.009 0.002 0.017
0.008 0 0.015
0.059 0.060 0.052
0.072 0.073 0.064
0.065 0.067 0.058
0
0 0.004
0.001 0.006 0.006
0.001 0.003 0.005
0.028 0.023 0.024
0.037 0.036 0.032
0.032 0.030 0.028
0.002 -0.001 0.007
0.003 0.001 0.009
0.003 0 0.008
V8
0.007
0.013
0.010
0.133
0.133
0.133
0.004
0.005
0.004
0.006
0.007
0.007
0.004
0.006
0.005
0.086
0.093
0.090
0.001
0.005
0.003
0.059
0.071
0.065
0.003
0.012
0.008
0.017
0.032
0.024
0
0.002
0.001
V9
0.036
0.049
0.042
0.138
0.138
0.138
0.034
0.041
0.037
0.080
0.094
0.087
0.032
0.041
0.037
0.028
0.035
0.032
0.023
0.031
0.027
0.053
0.067
0.060
0.011
0.017
0.014
0.013
0.023
0.018
0.010
0.014
0.012
V10
0.018
0.032
0.025
0.144
0.144
0.144
0.023
0.026
0.025
0.027
0.041
0.034
0.013
0.017
0.015
0.051
0.071
0.061
0.015
0.025
0.020
0.056
0.069
0.063
0.005
0.008
0.006
0.022
0.031
0.026
0.007
0.009
0.008
V11
0.005
0.010
0.007
0.150
0.150
0.150
0.007
0.009
0.008
0.020
0.024
0.022
0.007
0.010
0.008
0.061
0.070
0.065
0.005
0.009
0.007
0.051
0.066
0.058
0.001
0.003
0.002
0.027
0.036
0.031
0.002
0.003
0.002
V12 V13 V14
0.057 0.003 0.010
0.078 0.008 0.015
0.067 0.005 0.013
0.138 0.144 0.133
0.138 0.144 0.133
0.138 0.144 0.133
0.051 0.005 0.011
0.056 0.007 0.013
0.053 0.006 0.012
0.056 0.008 0.021
0.080 0.014 0.025
0.068 0.011 0.023
0.042 0.004 0.010
0.054 0.007 0.013
0.048 0.005 0.011
0.010 0.076 0.092
0.026 0.087 0.097
0.018 0.081 0.094
0.024 0.002 0.006
0.033 0.007 0.011
0.029 0.004 0.009
0.047 0.060 0.058
0.067 0.073 0.071
0.057 0.066 0.065
0.017 -0.001 0.001
0.024 0.001 0.003
0.020 0 0.002
0.007 0.028 0.027
0.016 0.038 0.035
0.011 0.033 0.031
0.014 0.001 0.004
0.019 0.002 0.006
0.017 0.001 0.005
V15
0.020
0.032
0.026
0.121
0.121
0.121
0.022
0.024
0.023
0.063
0.079
0.071
0.016
0.021
0.019
0.059
0.075
0.067
0.009
0.014
0.012
0.052
0.064
0.058
0.004
0.007
0.005
0.024
0.033
0.028
0.006
0.009
0.008
V16
0.045
0.063
0.054
0.127
0.127
0.127
0.037
0.043
0.040
0.055
0.072
0.063
0.029
0.040
0.034
0.039
0.055
0.047
0.019
0.028
0.023
0.053
0.066
0.059
0.008
0.011
0.009
0.020
0.027
0.023
0.010
0.013
0.011
V17 V18
0.020 0.142
0.032 0.192
0.026 0.167
0.133 0
0.133 0
0.133 0
0.015 0.131
0.017 0.136
0.016 0.133
0.025 0.114
0.035 0.153
0.030 0.133
0.012 0.087
0.016 0.114
0.014 0.100
0.056 0
0.068 0
0.062 0
0.004 0.059
0.012 0.075
0.008 0.067
0.058 -0.006
0.070 0.006
0.064 0
0.001 0.028
0.005 0.038
0.003 0.033
0.025 -0.004
0.036 0.004
0.031 0
0.001 0.013
0.003 0.018
0.002 0.015
To establish the hierarchy of the 18 variants by means of the 5
methods, we calculate the 5 specific indicators using the relationships: (24)
~
~
~
~
~
for U j , (25) for L j , (26) for M j , (27) for W j and (29) for H j (0.5).
In all these relations there are only the operations of addition
rectangular fuzzy numbers and multiplication by real scalars.
The results, after making all necessary calculations, are centralized in
Table 12.
23
95
Table 12
UG
LP
MM
WD
H5
V1
0.336
0.414
0.375
0.563
0.734
0.648
18
0.350
0.451
0.400
0.531
0.725
0.628
18
0.138
0.138
0.138
0.142
0.192
0.167
18
0.001
0.004
0.003
0.010
0.014
0.012
9
0.070
0.071
0.070
0.071
0.096
0.083
18
V2
0.416
0.477
0.446
0.464
0.591
0.528
12
0.410
0.500
0.455
0.474
0.642
0.558
12
0.144
0.144
0.144
0.150
0.150
0.150
11
0.003
0.005
0.004
0.007
0.016
0.011
12
0.074
0.075
0.074
0.075
0.076
0.076
11
V3
0.470
0.575
0.523
0.470
0.575
0.523
3
0.484
0.608
0.546
0.484
0.608
0.546
3
0.138
0.138
0.138
0.144
0.144
0.144
2
0.008
0.011
0.010
0.008
0.011
0.010
3
0.073
0.075
0.074
0.075
0.076
0.075
10
V4
0.347
0.416
0.382
0.457
0.550
0.504
9
0.358
0.451
0.405
0.457
0.591
0.524
9
0.133
0.133
0.133
0.144
0.144
0.144
10
0.004
0.006
0.005
0.008
0.011
0.009
16
0.068
0.069
0.069
0.074
0.076
0.075
9
V5 V6 V7
0.365 0.292 0.368
0.437 0.336 0.418
0.401 0.314 0.393
0.441 0.416 0.396
0.543 0.477 0.480
0.492 0.446 0.438
16
2
15
0.368 0.293 0.392
0.459 0.382 0.470
0.414 0.338 0.431
0.454 0.402 0.399
0.576 0.513 0.515
0.515 0.458 0.457
16
15
10
0.127 0.121 0.127
0.127 0.121 0.127
0.127 0.121 0.127
0.144 0.138 0.138
0.144 0.138 0.138
0.144 0.138 0.138
13
1
3
0 -0.001 0
0.001 0.001 0
0.001 0
0
0.005 0.004 0.004
0.008 0.007 0.006
0.006 0.005 0.005
10
15
4
0.063 0.060 0.063
0.064 0.061 0.063
0.064 0.061 0.063
0.073 0.074 0.073
0.077 0.075 0.075
0.075 0.074 0.074
12
2
3
V8
0.320
0.380
0.350
0.382
0.473
0.427
10
0.311
0.422
0.367
0.410
0.500
0.455
2
0.133
0.133
0.133
0.138
0.138
0.138
9
0
0.002
0.001
0.003
0.005
0.004
2
0.067
0.068
0.067
0.072
0.073
0.072
13
V9
0.457
0.550
0.504
0.365
0.437
0.401
5
0.457
0.591
0.524
0.392
0.470
0.431
7
0.138
0.138
0.138
0.138
0.138
0.138
12
0.010
0.014
0.012
0.001
0.004
0.003
1
0.074
0.076
0.075
0.070
0.071
0.070
1
V10
0.382
0.473
0.427
0.372
0.421
0.397
14
0.399
0.515
0.457
0.388
0.462
0.425
14
0.144
0.144
0.144
0.133
0.133
0.133
4
0.005
0.008
0.006
0.001
0.003
0.002
17
0.075
0.076
0.075
0.068
0.069
0.069
4
V11
0.335
0.389
0.362
0.368
0.418
0.393
7
0.334
0.414
0.374
0.368
0.459
0.414
5
0.150
0.150
0.150
0.133
0.133
0.133
8
0.001
0.003
0.002
0.001
0.003
0.002
14
0.075
0.076
0.076
0.068
0.069
0.068
16
V12 V13 V14 V15 V16 V17 V18
0.464 0.330 0.372 0.396 0.441 0.350 0.563
0.591 0.388 0.421 0.480 0.543 0.428 0.734
0.528 0.359 0.397 0.438 0.492 0.389 0.648
0.350 0.347 0.336 0.335 0.330 0.320 0.292
0.428 0.416 0.414 0.389 0.388 0.380 0.336
0.389 0.382 0.375 0.362 0.359 0.350 0.314
17
4
1
11
13
8
6
0.474 0.334 0.388 0.402 0.454 0.343 0.531
0.642 0.418 0.462 0.513 0.576 0.453 0.725
0.558 0.376 0.425 0.458 0.515 0.398 0.628
0.358 0.350 0.343 0.334 0.334 0.311 0.293
0.451 0.451 0.453 0.418 0.414 0.422 0.382
0.405 0.400 0.398 0.376 0.374 0.367 0.338
4
1
17
13
11
8
6
0.138 0.144 0.133 0.121 0.127 0.133 0.142
0.138 0.144 0.133 0.121 0.127 0.133 0.192
0.138 0.144 0.133 0.121 0.127 0.133 0.167
0.133 0.133 0.127 0.127 0.127 0.121 0.121
0.133 0.133 0.127 0.127 0.127 0.121 0.121
0.133 0.133 0.127 0.127 0.127 0.121 0.121
14
17
5
7
16
6
15
0.007 -0.001 0.001 0.004 0.008 0.001 0
0.016 0.001 0.003 0.007 0.011 0.003 0
0.011 0 0.002 0.005 0.009 0.002 0
0.001 0
0 -0.001 0 -0.001 0
0.003 0.002 0.001 0.001 0 0.001 0
0.002 0.001 0.001 0
0
0
0
11
8
5
6
7
13
18
0.073 0.072 0.067 0.062 0.068 0.067 0.071
0.077 0.073 0.068 0.064 0.069 0.068 0.096
0.075 0.072 0.067 0.063 0.068 0.068 0.083
0.067 0.067 0.067 0.063 0.063 0.062 0.060
0.068 0.068 0.068 0.064 0.063 0.064 0.061
0.068 0.067 0.067 0.064 0.063 0.063 0.061
17
14
8
5
7
15
6
After applying the aforementioned cummulative criteria, the basic
results were collected by the bank’s headquarters in Iasi, V18, closely
followed by two rural units – V2 and V11.
V5, V6, V12, V10, V17 and V16 obtained the poorest results.
For the sold of social credit funds indicator the best results were
enjoyed by the Iaşi headquarters, V18, and other four rural units – V11, V2,
V1 and V15.
96
24
For the sold of time deposits indicator the best results were achieved by
a rural unit – V2, followed by the headquarters in Iasi ,V18, and other three
rural units – V11, V8 and V15.
For the sold of deposit certificates indicator the best results belonged to
the headquarters, V18, and the rural unit called V17.
For the granted loans indicator the headquarters ,V18, and four rural
units – V11, V2, V1 and V15 came first.
For the residual loans indicator the best results were adjudicated by
three rural units – V1, V2 and V13.
For the social funds collections indicator the Iasi centre, V18, and four
rural units – V11, V15, V2 and V8 were the winners.
For the social funds retreatings indicator the best results were achieved
by five rural units –V15, V2, V5, V16 and V12.
For the total revenues indicator the winners were the Iaşi heaquarters
V18 and four rural units –V11, V1, V2 and V15.
For the total expenses indicator the highest scores were made by five
rural units – V2, V11, V15, V5 and V12.
Finally, for the profits and loss for the indicated period indicator the
best positioned were the rural unit V2 followed by the Iaşi-based unit and
two more rural units – V11 and V15.
The absolute leader’s position (the optimal choice) is held by the V6
variant (for any of the methods).
This analysis is very useful to the bank top managers, as it provides a
clear database that enablies them to design a long-term new strategy and
some plans and tactics on short and medium term, in order to maximize the
profits, diminish banking risks and improve the redeeming for invested
capital, along with a much better use of human resources.
The results point out that the 12 rural units need training for their
employees, in order to increase their proffesional skills, to enforce the
control and internal audit, and to personalize tasks and salaries on the basis
of clearly defined objectives, both for the bank headquarters and its rural
subsidiaries.
At planning level, the results express the necessity to devolope and
promote new banking services starting from the changes occurred in the city
during the past two years.
Most importantly, one can observe that the city experiences a severe
migration of personnel, aged between 18 and 60 years old, to foreign
markets. These phenomena mean greater foreign currency flows for banks,
25
97
out of which 40% could be invested and about 60% could be deposited,
leading to a powerful potential of positive cash-flows for the banks in Iasi,
which can be used for credit multiplication. Within this context, with an
increased competition at the banking level, the units controlling more rural
facilities will gain over the local market.
Another aspect that implies the enrichment of the banking supply is
related to Romania’s EU entrance, and the city of Iaşi becoming border for
the Europeean Community. This will facilitate the developppment of business
at all levels and the new companies entering the market will represent a great
potential for the local banking system, for loans or credit transfer operations.
References
1. Gherasim, O., The Mathematics of Triungular Fuyyz Numbers with Applications for the Study of
Managerial Decisions, Performantica Publishing House, Iaşi, 2005.
2. Macmillan’s Dictionary of World Economy, Codecs Publishing House, Bucureşti, 1999.
98
26
DORU BOTEZAT
NEW ACADEMIC APPROACHES IN LOCAL DEVELOPMENT
THEORIES
The purpose of this paper is to review the new contributions in the area
of local development. In order to draw up from the very beginning a
difference between this and the general meaning of the theories about the
local development, we should specify that the theories and models we will
refer to are concrete explanatory approaches concerning the development of
space. Certainly, they shouldn’t be separated from the ideological subjects
they refer to, and to which the academic writings usually associate them, but
in this case the approach is more concerned with the “technical” aspects that
determine the development.
We don’t aim at reviewing the entire plied of economists and
geographers that have theorized this domain. Besides the fact that we
couldn’t come up with anything new, in a very large space necessary to such
an approach, it would be technically impossible to do it. So we just want to
synthesize some reference points from the most important economical
studies. Anyway, the specialized literature is very generous and comprehensive
in this domain.
On an overall picture of the literature concerning the regional development,
we can synthesize in a short classification some essential approaches:
The classical and neoclassical growth models accounts evidence on
convergence. It is even suggested that more open-economy versions of the
theory predict higher rates of convergence than those observed empirically.
(Barro Model) [x] These models have been criticized from various
perspectives. Levine and Renelt [18 p.173]claim that, by alternative
methods, they found evidence against the convergence hypothesis. Other
approaches suggest that these models may measure only the convergence by
certain “clubs” of countries and not state the general rule (Baumol 1986) [18
p.173] More recent criticism refers to the need to consider interactions
between the regions and countries in the process of their growth, be it
technology spillovers, trade or other linkages indicating that geographical
proximity may be more relevant than common administrative borders.
100
Doru Botezat
2
The theories of agglomeration, location and competitive advantage.
They have a broad spectrum of approaches, but the unifying element is
represented by the emphasis on the importance of exogenous factors in
developing a territory. According to these approaches, the economic activity
that creates material values (development / growth) is generated through
location: Economic activity is attracted into a location and agglomerates.
From this point of view, the development is presented as the increase of the
number of economic activities attracted on a space unit. The explanatory
dimension takes place on two sides. On the one hand, we find the
agglomeration and the location / agglomeration economies, depending on
the location behavior of the economic agents, and on the other hand, we
have the approach of the advantages of location, which depend on the
territory and its capabilities. A relatively distinct note among these
approaches is given by The (New) Economic Geography which further
complicates the model in a way, by exploring the relation between the
increasing returns, the dimensions of the market and the geographical distance
[6 p. 9]. Taking also into account the possibilities for increasing returns and
the transportation costs, firms tend to look for (to fix in) larger markets.
Endogenous growth theories are an extrapolation for regional/local
economics of new endogenous growth theory of Romer 1986. Through the
adoption of deficient excludability and the cumulative aspects of knowledge
and spillovers this theory becomes “endogenous”. Innovation and
technology becomes the key variables in growth equation. Subsequent
academic models then deny automatic convergence and claim research and
development and proxies as decisive factors on whether convergence will
occur or not. It depends on the abilities of the weaker regions to be
successful recipients of trans-border technology transfer, which depends not
only on their economic attractiveness for foreign direct investments but also,
on their domestic absorption capacities. (Abramowitz 1993) [9 p. 95].
The binominal theories. This term designates those models of growth
and regional development that combine the spatial variable (location and
agglomeration) with the variables of endogenous growth (technology and
innovation). From these combinations there result a series of ersatz models
and theoretic artificial recipes, whose practicability is highly disputed. We
refer here to the organized constructions, scientific ghettos, technological
parks, “millieux”, to all the hybrid structures that countries or different
communities have adopted in their attempt of inducing development.
We won’t explicitly refer to the old theories. We’ll only specify that
we bare in mind the classic and neoclassic models, the concept of
3
New academic approaches in local development theories
101
polarization from Perroux’ theoretical scheme, the economic dualism in the
light of the interpretation of Hircsman’s scheme, Myrdal’s model of circular
and cumulative causality, Walter Christaller’s theory of the central place,
John Friedman’s core-periphery model, and so on. [17 p.21] [5 p. 91-99]
Those models may be classified as “old” theories, not in a strictly
chronologic way, but mainly because of the origins of the hypothesis at the
base of the economic development analysis. More or less, they start from a
(neo)classic scheme, whose main characteristics (the homogeneity of the
production functions, the price machinery and capital accumulation and
convergence) are to be found in all the approaches enumerated above.
Neither the space structure, nor the historical events have any implication on
the long run. In other words, these theories are non-spatial. [17 p 31] The
old theories don’t even define themselves as being related to the “regional
science”, while the new theories deal with the local / regional aspect more
explicitly. In fact, we can talk about regional theories only after the ‘50s. On
the other hand, the new theories are also due to the new international
institutional arrangements, new communication technologies, new
developments in data availability, and, why not, due to new academic
fashions.
Although keeping a (neo)classic vein, the new theories are mainly
based on the famous model postulated by Solow in the ‘50s, from which,
through successive developments over many decades, arose the models and
arguments known as the new theory of growth (development). The new
theory of growth or the theory of endogenous growth starts from Romer
(1986), Barro, Grossman, Helpman (1991) and Arthur (1994)’s models.
[6 p. 20] Although disappointed of the idea that all the growing factors are
exogenous in traditional neoclassic theories, the promoters of these theories
take into account the scale effect and externalities, and also the
imperfections of the market. In their vision, the price mechanism no longer
generates an optimal result through an efficient allocation of resources, and
the process of capital accumulation and the free commerce do not
necessarily lead to convergence between regions, but, through positive
agglomeration, they can lead to the concentration of activities in some
regions. But the main characteristic of the endogenous growth theory is
represented by the fact that, starting with Romer’s model, technology is
considered an endogenous variable among the production functions. This is
the “revolution” starting with which the theorists and epistemologists of
economic sciences ascribe the particle “new” to the theories which contain it.
102
Doru Botezat
4
Two theoretical directions and two founders
In essence, the novelty of these theories can be condensed on two
directions: space & technology, more precisely: the appearance of space as
fundamental dimension and of innovation as endogenous dimension of the
production function. Those are also the directions of our analysis, which
distinguish between the theories based on space (location, agglomeration,
network, concentration, specialization, etc.) which we unify under the larger
umbrella of the new theory of location, and the theories based on
technology, derived from the new models of endogenous growth. After
explaining the concepts on those two directions, in a future article (requiring
consistent space) we will present the fundamental development models
derived from these theories and which exist in practice (industrial pole,
district, cluster, network, etc) and some binomial models based both on
space and technology / innovation (innovative “millieux”, “scientific
ghettos”, technologic parks, etc), models which were obtained mainly
through policies and conducted interventions, but whose organization and
evolution is still in harmony with the law of market capitalism.
After covering the specialized literature, there arises a series of themes
of these new theories which clearly distinguish them from the old ones. As
will be seen, we can’t make surgical delimitations between the theories we
will expose. There are elements of content that vary in different proportions
almost in all the models. Synthetically, these thematic elements can be
grouped under the following categories: [9 p. 330-331]
In a dichotomist manner these models oppose two possibilities for
growth. Endogenous VS exogenous growth: each theory contains elements
from both, but only one of these options is determinant. Endogenous growth
refers to a system where long-run growth rate is determined by the working
of the system itself. For example, cumulative knowledge or innovation
which generates increasing returns: This can be contrasted with exogenous
growth, where the long-run growth rate is primarily determined by factors
outside the system or region, by population increase, or by an exogenously
given rate of technical progress.
Both categories are correlated with the definition of local/regional (as
economic units) through exogenous and endogenous manner. Exogenously,
spaces are only containers of production factors, be these, physical
resources or relational resources. The opposite, the endogenous point of
view, postulates that local system is dynamic by itself, capable to auto-fill
local relationship system, both for its own autonomy and for the dialogue
with the global scale.
5
103
Changes in financial markets and institutions: The size, structure and
flexibility that accumulate and redistribute savings for purposes of
investment can influence the pace of regional economic development. In
fact, institutional changing reflects societal evolution. Besides institutional
system another pillar is financial factor. After World War II financial
market has detached from the economic system to which it was only a
mirror, and become an economic force by itself. So any analyze must
contain the financial factor included.
Agglomeration and scale economies: Agglomeration economies are
those available to individuals or firms in large concentrations of population
and economic activity. They arise from the wider choice and greater range
of specialized services that usually occur within large conurbations (or
agglomerations). Economies of scale refer to the factor making it possible
for larger organization or regions to produce goods or services more cheaply
than smaller ones.
Human capital, networks and universities: (recognition of its
existence). More simple, human capital can be considered the present
discounted value of the additional productivity associated with higher levels
of education and training. Universities often perform the dual roles of
upgrading human capital and assisting in the dissemination of knowledge
through formal and informal networks.
Leadership, entrepreneurship, innovation, technological change:
Regional economic change cannot be predicted or anticipated.
Entrepreneurial spontaneity frequently alters the economic orientation of a
region. These can be “salt and pepper” for a region, but can also be “les
pieces de résistance” for the economic construction of a region. There are
examples of cities or regions where some crucial generations have changed
the economic trajectories of their area. (Seattle-Microsoft)
Globalization and trade liberalization: The rapid growth of
international trade and investment has made regions more economically
interdependent each to others. Theory holds that, more open regions can use
international or interregional trade as means of enhancing the rate of
economic development. This is also referred to as “export led growth. Also
the firm distribution and firm formation are new factors to be analyzed
faced with various development forms.
Regulatory and public policy influences: The governmental,
legislative and regulatory climate can strongly influence the pace of local
economic development. Some policies may be growth-enhancing and others
growth-inhibiting.
104
Doru Botezat
6
Corresponding to these two directions, the new location theory and the
new theories based on technology and innovation are theoretical constructs
of the last two decades, but their conceptual basis must be searched for in
the works of some „classics” of economic theory. Two important names for
the economic science, Marshall and Schumpeter, must be put on the
founders’ frontispiece. The first one is „responsible” for grounding the
conceptions about agglomeration, industrial district, industrial atmosphere,
and the second for attributing the main role in the development processes to
the investor and the innovation.
The new location theory
Today, the traditional theory on location, focused on the interrelationships between the models of the production functions and the
transport costs of inputs and outputs, is largely out of fashion, especially
starting with the last decades. Within the new specialty works, this fact is
explained, not by the restraining of the interest on location, but more by the
emergence of some new levels of unitary analysis, that stress the
institutional and systemic changes within the productive sectors, the
distribution and relational location in space of some economic activities,
thus, more precisely, the direct attributes of location, and not the
microeconomic production function, as it happened in the past.
It might look like an ironical change of situation for the literature
getting to the 80’s, when the spatial aspects were considered to be minor for
the most, and now, in a „non-spatial” world of the liberal international trade
(after Breton Woods) a revenge is paid on the spatial dimension. The revival
of the interest on industrial location has put to move some other disciplines
besides economics: geography, management, international marketing, etc,
and the reasons of this new interest are quite different: new institutional
arrangements that concern the economic integration or areas of free trade,
new technological paradigms and innovations, increases and developments
in the field of gathering, storing and processing the data, and, why not,
„fashion” changes and academic trends. [7 p. 130]
If this interest is worthy by its nature, we cannot say the same about a
certain state of confusion, installed at the level of analysis instruments and
concepts. As we can see later, the main subject of this new theory is the
accumulation of the industrial activities (clustering). In this context, terms
7
105
such as „industrial clustering” and agglomeration, district, network,
channel, are used more or less, in an interchangeable manner, with a weak
real understanding of the origins, differences or semantic rigor. Similarly,
concepts like „new industrial areas”, „innovative millieux”, „competitive
clusters”, „valleys”, „parks”, „technopolls” are applied to different situations
without a serious consideration of the different empirical methodologies,
required for the identification of such entities. The basis of the traditional
patterns to which we referred, is not totally denied, but it should be
reconciled with many of these developments, in order to offer a more
comprehensive structure. Still, the new developments have to be taken into
consideration in the light of the traditional theory’s institutions, some of
which very current and relevant.
Key concepts
At the most general level, this theory implies the explanation of a
concrete economic phenomenon, visible with your own eyes: The economic
activity, in general and the industry especially, (speaking either by similar
activities, interconnected or totally different), are clustered, meaning they
get accumulated in certain locations.
Whether this fact is a natural fact, of the „invisible hand”, or inducted
by certain conditions or policies, is the core of the scientific debate itself.
The phenomenon within its nature is something indisputable, even if
contradictory in appearance. It is hard to understand why agents that
compete, establish themselves very close one to the others, risking to share
the same consumers.
The corner stone concept is „agglomeration”. Around it the entire
system of modern theories on location are to be built. For explaining the
„agglomeration” phenomenon we need to further use some „sub-concepts”:
external economies (of location), focusing, specialization, diversity, etc.
From the perspective of this first concept (the accumulation-location of
several actors on the same spatial unities), the problem of establishing a new
theory on the account of the old one is being raised.
If it is still location, isn’t it that we have to deal with a search of some
locational advantages? The answer is NO, in the context in which, in the
case of accumulation we are speaking about the advantages of accumulation
itself and not by the advantages of location on a certain territory. As such,
106
Doru Botezat
8
the introduction of a new concept is required, that is the locational
advantage of territory, from which we derive territory competitivity or the
„competitive advantage” with which we replace the old concept of
„comparative advantage” from the classical Ricardian theory. Only regarded
from this perspective, the concepts of accumulation and location advantage
are antonyms, otherwise, the location advantages comprise the accumulation
effects as well. [13 p. 652]
Here are some definitions for agglomeration of certified authors and
institutions from academic area: First of all, we must consider
agglomeration and cluster quasi-similar and inter-changeable terms: (Cluster
as is postulated with this denomination, by Porter in 1990) [15 p.3]
A cluster is a concentration of companies and industries in a
geographic region that are interconnected by the markets they serve and the
products they produce, as well as by the suppliers, trade associations and
educational institutions with whom they interact. [1 p.18]
A more comprehensive definition more closed with organized forms of
agglomeration is that of Bellandi: A cluster is composed by networks of
(economic) independent agents connected through market exchanges but
governed through mechanisms originated outside the market system (trust,
joint-action, etc) and supported by common or public goods. In this regard
the term “coopetition” captures at the best the tension between cooperation
and competition which alternate inside the cluster. [1 p 18]
There is an evolution of what we call cluster. As we have already
mentioned, the term cluster, as accumulation of economic activities is
attributed to Porter (1990). This does not mean that till then industrial
agglomerations called clusters did not exist. Even if nothing new is to be
found within the concept, ever since its creation, the industrial
accumulations from the past are far from those that rule nowadays regional
economies (as organization, activities, economic life). Many elements of the
old clusters have still survived, especially in the manufactories filed. But the
new industrial clusters are much more based on combining the services with
the production processes with a higher degree of applying the technologies
and/or with a high added value.
According to Stimmsson there are four significant attributes associated
with contemporary notions of industry clusters [17 p. 203]
Shared end-markets: This typically includes companies that produce
similar goods for several markets, and have similar relationship with
customers, with other industries, wholesale retail trade sectors or directly
with consumers.
9
107
Strong buyer-supplier linkages: Clusters tend to have important
relationship with suppliers. This characteristic has become more important
as industries have decreased their degree of vertical integration and outsourced inputs into production.
Shared technology, know how and infrastructure-This is particularly
true on knowledge based industries where a close association of skilled
workers helps to create a synergy of new ideas and foster innovation. Also
there are shared occupational characteristics as important indicators of
technology use and transfer.
Clusters are learning organizations- means that they have a dynamic
character and evolve according to market changes. They are vivid
economical organisms which gain and loose characteristics in the same
time, and permanently upgrade themselves on present changes.
On the other side, on the empirical researches plan, some approaches
for measuring the agglomerative tendencies do exist (clustering patterns), or
methods of clusters identification that can easily be substitutes for some
definitions, as they reveal on the same way, attributes and agglomeration
patterns. It is not an approach easy to be reached at. First of all, not any firm
accumulation makes a cluster. Or, judging the other way round, a cluster
does not necessarily contains a spatial delimitation. As such, we have to ask,
how regional (or geographical) the clusters are? As for the regional
geographic dimension of cluster, theoretically a geographical proximity is
needed, but not in strict terms, as it can be substituted by an „organizational
proximity”. For example, firms with similar dimensions, with
technologically similar patterns, but dispersed geographically, can develop
forms of cooperation more tightened then the spatially closed firms. [9 p.42]
As no standard analysis methodology exists, the researchers and
consumers use different approaches, quantitative as well as qualitative. The
quantitative approaches use data derived from measuring the industrial
sectors (so-called input-output models). The qualitative approaches contain
interviews, surveys, monitoring, etc. The only formalized and standardized
methodology is the identification methodology of industrial districts from
Italy, where the industrial districts are considered and classified from an
administrative point of view.
Admitted criteria in science as relevant for designating a cluster of
economic activities: [9 p.281-286]
Input-output linkages: Spatial concentration means implicitly the
presence of some material linkages between firms. One of the first
approaches for measuring agglomerative tendencies and verifying the
108
Doru Botezat
10
existence of spatial clusters compared material linkages between sectors and
special concentrations of these sectors, This approach start with the
assumption that industrial agglomerations are not due, or not only due to the
common attraction or agglomeration in urban centers, but to interaction
among the various industries. In order to measure these linkages, the most
used instrument is input-output tables.
In the search for other dimensions of regional clusters a modified
Porter approach was used. Porter uses industries’ success in international
markets as the primary barometer of the competitive advantage and strength
of a nation.
The third criterion is related with technological clusters based on the
idea that firms having a similar patent behavior and structure are also
technologically similar and therefore form such technological clusters.
Firms within such clusters are able according to this thesis, to use
technological spillovers. In contrast, firms which concentrate their
production on single technologies within their regional environment have
little chance to benefit from external effects.
Finally the fourth criterion: clusters are forming from co-location of
firms focused on a certain sector for example, metal industry or textile
industry. In these cases the driver is a organizational and collective learning
which compose the “expertise” of the cluster.
These criteria of identification of the agglomerative tendencies bright
to light another conceptual problem related to accumulation: Why are we
talking about clusters and not about market connected firms, industries or
sectors? [15 p.8] The term industry and sector are commonly associated
with the idea of firms producing similar products, using relatively similar
input sets and technological similar solution sets. In time, the term sector
has lost of its relevance, remaining a simple tool of statistics classification.
Even so, the sector still has a significant role for the empirical research, an
analysis unit that offers a static and rigid representation of production. By
contrast, the term cluster suggests from the beginning the idea of evolution
of activities more or less specialized, complementary or by substitution,
creating products and services that are different but connected, as vertical
relations (extensions) but receiving horizontal relations as well, diagonally
up and downstream, a rich field of interconnected projects but still different.
Sectorial representation treats the production as something homogeneous
and vertically integrated: companies are treated as „citadels” of industrial
rationality, developing their plans over people and territories. Representation
by clusters is connected to a production world, where labor division grows
fast and in a differentiated manner, on unexpected ways.
11
109
Sets of economic and social projects evolve together in different
organizational forms. From this perspective, sets of activities leaded by one
big company’s strategy that manages the life of several subcontracting
companies cannot be considered a cluster, but a simple business network or
part of such network.
Theoretical considerations about agglomeration
Many authors have tried to explain the phenomenon. Chronologically
speaking, Marshall was the first of them, by putting forth the concepts of
external economies, industrial atmosphere, knowledge spillovers
(“knowledge is in the air”) and “industrial district”. [2 p.19,] [4 p.5,] It is
somehow improper to include Marshall among the “new theorists” of
location and agglomeration, since he can be easily included among the last
classics, but the new theoretical constructions would have no meaning
without the elements he brought forward, they would be as statues without
bed-plates. That’s why we allow ourselves the heresy of putting Marshall in
the panoply of new theorists.
We won’t stop our analysis over the internal scale economies, widely
known and discussed. By external economies we mean the fact that part of
the action of individual companies produces benefits which the company
cannot appropriate entirely. These advantages thus, become available for
other companies located in the same area. Marshall supposes three
conditions which cause or facilitate external effects.
– creation and existence of a vast, specialized labor market that offers
to the companies located in the area the advantage of easily finding
skilled and trained workers;
– the presence of producers of specialized intermediate and capital
goods;
– the creation of technological spillover, given by the fact that
innovation spreads rapidly among the companies in the district;
The first two produce an intra-market effect [4 p. 33] since the
spillovers represents a collective extra-market effect. For Marshall these
economies are the favorite cause responsible for increasing returns. Internal
economies of scale and externalities are the two major sources of
cumulative effects into an economy. As both are obtained by concentration
of economic activities, they are subsumed under the term “agglomeration
110
Doru Botezat
12
effects” which was very criticized by the neoclassical theorists. [4 p. 33]
Thus, from the point of view of individual company, external economies,
even if they exist, they reduce the efficiency of entrepreneurial action with a
negative effect on competitiveness. First, because it is impossible to detach
each part of the pollution or other negative products in order to attribute to
its real producer, than, there is an opportunity for a firm to benefit without
payment for others’ company product, which is considered to be an
inefficiency of the market.
To better understand this judgment, a distinction should be made
between pecuniary external economies and technological external
economies. [5 p. 143] First are characterized by the fact that they go to the
advantage of companies located in the same area, cutting costs without
reducing the efficiency of other companies. In contrast, technological
external economies are not mediated by any market relation. They stem
from the fact that the individual company cannot maintain exclusive
possession of the skills and knowledge that it generates. While the former
play a positive role for the competitiveness, the later bring, according to
“the marginalist orthodoxy”, a situation of underinvestment, in which
individual companies are less stimulated to invest and prefer to draw
advantage from technological spillover. However, this consideration finds
an important contradiction in numerous cases where agglomeration enforced
the competitiveness (probably due to the emulation climate or industrial
atmosphere). Externalities are by definition something unexpected and not
desired, through which a sort of invisible hand operates, producing a
collective efficiency without any subject taking action in this regard.
External economies thus finish operating above the economy and the
company, without a deliberate will to act being expressed. From this point
Schmitz distinguishes between two elements that determine collective
efficiency: external economies and joint action. [5 p. 145] The second
element underlines the deliberate and conscious nature with which groups of
companies undertake common action for the purpose of achieving
complementary ends.
In order to distinguish between them and the Marshallian externalities,
Glaeser (1992) and Henderson (1995) [9 p. 317]bring forward the concept
of dynamic externalities, which would be those externalities that imply the
interactions between the local companies, as a result of knowledge
expansion (derived from the access to research and development,
information through personal and impersonal contacts, cooperative
relationships, networks).
13
111
Porter (1990) [5 p.2] explains the formation of clusters using
arguments that are pointedly Marshallian. He claims that innovation is
stimulated by the concentration of rivals, although Marshall underlined the
role of cooperation rather than that of rivalry. Porter also claims that the
“trust” and “reciprocity” needed for the collaborative success preached by
his predecessors were not that visible. The very definition he gives to the
cluster suggests the fact that the emergence of agglomeration is not
necessarily related to the relations and externalities that spread between
industries all along a location, but to the fact that companies look for one
another, this being the centripetal force of agglomeration.
In Krugman’s opinion, the birth of an economic driver (it’s the way he
names an agglomeration) is, in most cases, the result of a simple accident
that led to the emergence of an industry in a particular location. He also
claims that the regions with a good start, especially thanks to these historical
accidents, will attract industry and growth from the regions with less
favorable initial conditions. [12 p.67] For Krugman, the interaction between
the external scale economies and the transportation costs represents the key
to explaining the regional concentration and the setting up of regional
centers and suburbs. Although Krugman invokes some types of Marshallian
externalities, he prefers to focus mainly on those externalities that can be
shaped rather than on the elusive spillovers of the technologic knowledge.
In his opinion, it’s not the accident which produced the agglomeration that
matters for an economist or a glider, but the nature of the cumulative
process which allows this kind of accidents. An important ingredient of this
cumulative process is the competitive advantage of nations postulated by
Porter in 1990 and evoked by Krugman when explaining the accidental
appearance of clusters. The concept, which we’ll deal with in greater detail,
does not refer only to the natural resources of territories or to the costs of
transportation, land and labor force. As it will be shown, it also comprises the
availability of knowledge, qualifications, abilities, providential people, etc.
Di Tomasso finds in the explanation of agglomeration two main
discussion points. One of them concerns the specific factors that determine
the private companies to choose a particular place. In the old economy,
these factors were the facility of transportation, the localization of necessary
suppliers, of a commodity market, etc (which is the competitive or
comparative advantage of a territory). In the new economy, transportation
costs are no longer taken into consideration, and, moreover, the inputs and
outputs are less and less considered “physical”, but rather intellectual. As a
consequence, the “commerce” consists more and more of transmitting
112
Doru Botezat
14
information (digital information) instead of moving goods from one place to
another. For Di Tomasso, the attraction point for agglomeration is the
existence of enrichment sources. For the last three centuries, the evolution
of enrichment sources has been from natural goods (land, raw materials,
gross work) going over tangible created goods (buildings, equipment,
finance) to intangible goods which represent the contemporary value
(knowledge, information, intellectual property). [9 p.318] Moreover, in the
new economy, customs tariffs have also fallen along transportation costs,
also as a result of the growth in importance of information and of intangible
goods in production processes. The second discussion point focuses on the
synergies between companies and describes the processes through which
companies agglomerate together because of the benefits they estimate to
acquire from this agglomeration. One of these benefits of the agglomeration
of companies of the same type is, especially for the growing companies, the
access to the local skills market which reduces the costs of searching for
specialized labor force, meaning positive externalities produced by other
companies named by Di Tomasso by-products of cluster activities (public
goods, non rival common cluster fond). [9. p. 326]
Likewise, Cooke [9 p. 320] see in a cluster not only the possibility of
exploiting passively the proximity toward other companies, but also the
proper environment for the development of “strategic” relations between
companies. In other words, his hypothesis is that companies, inspired of
what they see around, show a greater bent for cooperation, no matter if
horizontal, upright, or hinting at education, marketing, or lobbying. More
precisely, the passive attraction of external economies is not as important as
the environment created by agglomeration.
Location advantage and the competitive advantage
A second component and a second fundamental concept on the new
location theory is location advantage. It represents the microeconomic
motivation of any agent/actor to choose a location for an economic activity.
Location processes in a territory are highly dependent on the „micro”
decisions of the enterprise, or the economic agent, and these decisions are
either related still to microeconomic grounds (markets price), either to
„macro” attributes of territory, in the sense that this one (the territory) can
use some „factors” that could encourage the location. But these factors are
15
113
still based on the idea that firms are located, on one side, to minimize the
costs, and on the other side, to maximize profit opportunities on the market.
[13 p. 612]
As it is artistically expressed (Weber 1984), industrial location theory
explains the spatial distribution of the industry, by referring to other aspects
of the society, meaning that behind any industrial structure lies a certain
type of territory or society. [13 p. 612] In the historic economic evolution
from Smith and Ricardo, to our days, location of economic activities was
established more or less by accident, either as result of human settings, or to
intelligent sparkles of some enterprising. But always some factors or
motivations have been taken into account.
At the beginning, the economic activities have followed the human
settlements logic: near sources of water and fertile lands – these can be
considered the first „location factors”. Then, when „production” appeared,
the rational motivation on location became the access to raw materials and
transport opportunities. Only after the increase of competition, the need for
a (comparative) advantage can be mentioned, in the economic way. From
here, location theories emerge, from the improvement of cost-profit function
and to matters of uncertainty elimination and getting into networks of
collective action for improving the efficiency debated by the contemporary
economy.
Thanks to the advantages „ingredient”, location theory can be
developed on several plans, for example specialization and trade. What the
reader must keep in mind is that science strives to find those elements that
are related to a space, or to the community settled there, which determines
location and implementing the economic activities. As we will see later,
agglomeration effects, we have spoken about, are also included in this
conceptual mingling on the location advantage, but their differentiated
treatment has been imposed by the ultimate impact of agglomeration on the
contemporary development. On a concrete plan, location advantage is
gained through the synergic summing of some natural determiners of a
certain territory, with the actions of some agents/actors that represent
different particular areas of interest and activity, that try to put to usage and
to intensify some location factors by manipulating some attributes of: production factors – population, resources, income; - resident environment
- responsible for attracting a certain mobile type of labor force or
entrepreneurs; -educational and social climate; - „business „millieux”,
meaning the climate, business environment, atmosphere, that includes the
external influences, outside the market, the innovative climate, the
114
Doru Botezat
16
dynamism of the already located firms and -the accessibilities – lasting
abilities or infrastructure (hard or soft), possibilities of communication and
inter-relationing.
Obviously, there are some changes between the old and the new
determinants on location, but the empirical evidence suggests that it is a
long way to the moment in which we could state that these are irreversible
breakings with the factors that mattered in the past.
Some studies undertaken in the big cities from many European
countries, have brought to light the constancy of some factors as land’s
price, cheap and trained working force availability, while from some nontraditional factors like the business-services availability (consulting),
business networks, getting close to competition, the existence of real-estate
and recreational and cultural facilities, have received very low marks. [9
p.139] Per total, from the four sets, the set of production factors is in
„majority”, while the accessibilities and the proximities have mattered less.
A natural corollary of location advantage, relates the theory to the
problem of competition between territories. It is almost unanimously
accepted fact that competition exists at a territorial level as well, not only
between firms. Even Krugman, that harshly sustained the argument
according to which competition is an attribute of firms and not collectivities,
he admits that accumulation economies make that the spaces receiving these
accumulations to be dependent on chance or governmental influences that
operate at an urban and regional scale. [9 p. 137] In other words, location
and specialization are no longer solely the problem of individual firms, but
they become a territorial problem, becoming implicitly manipulated through
governmental action or through agents’ association. This emergence of
territories’ competition is considered to be a first theoretic „earthquake” that
shakes the comparative advantage in the old location/specialization theory.
Territorial competition can be found under two shapes. From the
bi-dimensional character of the territorial competition we have: investments
competition (inward) and the competition for a market share, so it results that
two different sets of location factors can be separated. On one hand, the firms,
in Porter’s vision, are submitted to suffering influences and implications
either of location nature as well as influences of non-market. [9 p.144]
At a theoretical level, given this new orientation towards the territorial
competition, „the comparative advantage” from the location theories,
derived especially from the models based on the essence of resources, is no
longer a new none. This is not because location is no longer solely a
problem of individual firms, but the new approaches state that specialization
17
115
is based mainly on the increasing returns, generated by accumulation and
only in part, the differences in resources of territories can explain some
flows in the production locations [11 p. 39]. On the other side, even the
agglomeration economies, as agglomeration advantage, become an attribute
of the territory and implicitly a location advantage.
In order to substitute the inconsistency of the comparative advantage in
the new economic conditions, Michael Porter introduces in his work (1990)
under discussion, the concept of competitive advantage, considered by the
specialty work after 1990, to be one of the most influent external factors
(exogenous). [14 p.14] He started from the multinational firms analysis,
who’s success was associated with the area of location of the headquarter.
Porter has stressed the crucial quantitative influences on the subsidiaries
performance, incorporated within the project, investment plans, managerial
culture, in the marketing strategies developed in these main centers, while
the impact of costs on the labor force, worker’s productivity on the
subsidiaries is more a secondary consideration within firm’s calculations.
Thus, in Porter’s vision, a powerful firm creates its own advantage, that can
be implemented in almost any space.
Porter’s theory follows as a natural complement, Massey’s analysis in
1984, of labor spatial division, based essentially (if not even explicitly) on
the ways by which comparative advantages affected the functional division
of labor in such firms. (the implications of comparative advantages’
distribution, the functional distribution of labor in such firms). Porter states
that the traditional concept of the comparative advantage no longer
corresponds in a world of qualitative competition and that the qualitative
attributes of a national or regional environment play an important role and
allow the development of a specific competitive advantage. [9 p.142]
A key difference between the notion of competitive advantage
„qualitatively oriented” and the concept of comparative advantage oriented
on the comparisons costs/prices (price-oriented) for the assessment of
specialization possibilities, is that the latter is self balanced by definition,
while the competitive advantage does not own such a quality. The passage
from the comparative advantage to the competitive one is a matter of
innovation and endogenous growth as well, thus, in a word, the competitive
advantage is determined by the local application of orientation technologies
for regional production in the most productive areas, advantage not
considered in the way of producing more efficiently a good, but the
advantage that determines the location of more economic agents.
116
Doru Botezat
18
Another difference appears if the specialization is determined by scale,
rather than the comparative advantages, the trade income appear because the
production costs decrease as long as the output increases. In this case, we
can clearly notice the nature difference between the comparative and the
competitive advantage. The first is determined by the inheritance of
resources, the second is based on more factors, some of which endogenous
or others related to domestic or external scale economies. Anyway,
Ricardo’s advantage insures increasing returns by change, the competitive
advantage insures scale increasing returns. Thus, in fact, the competitive
advantage can substitute the comparative location advantage. The
competitive advantage belongs to the cluster structure and it can represent a
flexible specialization, instead of a specialization based on a simple
comparative advantage. For example, competitive advantage can be
obtained through the exploitation and promotion of differences between
consumers. The resources generated by the competitive advantage are
“non-spatially” created, artificial, changeable, assimilable through learning
and permanent adaptation. For the comparative advantage it is the demand
that starts everything, while for the competitive the offer is the engine.
From this interplay of these two types of advantages, the discussion on
the location advantages is getting somehow more complicated. But the
conceptual aspect of competitive vs. comparative advantage or location
matters less in the economy of this work. We did not plan to explain all the
conceptual disputes from the regional sciences. After all, we retain that the
competitive advantage is defined more as an attribute of the region in its
unity and from its point of view, while the location advantage reflects the
point of view of the economic agent in his own analysis, microeconomic
one, related to the possible decision of locating. Of course, we have to
analyze both aspects, that of the region and that of the agents as well.
We also have to mention that the turning back on the location theories
is due to the researches under the aegis of „new economic geography”
program. The authorship of this „new” trend is split between Masahisa
Fujita, Paul Krugman and Anthony Venables. These three, have together
written „The Spatial Economy” in 1999, one of the fundamental books for
economic theory. [13 p 605] For the supporters of this theory the new
geographical economy represents the discovery of space in economy, that is
why they use the attribute „new”, thus, exactly what is being contested by
traditional geography. Even though, many of their ideas have been debated
by geographers, and before the appearance of their work in the 90’s, the
merit of the new geography is that of framing these ideas in a model of
19
117
general equilibrium. Concretely, the standard set of models of the new
economic geography (NGE) presents a synthesis between polarizing
theories and the neoclassical ones. In a frame of monopolistic competition
this one tends to explain the processes of concentration and deconcentration
of production, in a two sectors economy. Besides theory, they include very
complex descriptive statistics and econometric analysis.
Theories and models of space development based on technology
and innovation
The English teacher J. Hics writes in his work “Casualty in
Economics” (1979) [7 p. 12] that, after the golden age (the great post-war
growth) and the slowing down of growth in the 70s, it became clearer and
clearer that the future of any economy depends more on its capacity of
producing knowledge than on its capacity of producing material goods. And
he states that it is equally clear the fact that the ability of a company or
national economy in general of assimilating technological innovation can
not be explained independent of some complex factors, like the cultural,
economic or social context of the area in which the company operates, the
production structure in the area, the type of product, etc. the documents
OECD [7 p.12] also state that we are dealing with a period of transition
from an industrial economy to a knowledge based one. This passage to a
“knowledge based economy” is determined by mutations in production
factors and in the plan of added value and individual and organizational
learning processes. Although the precise nature of the present restructuring
is widely disputed, everybody agrees that the growth and spread of
knowledge have a significant role in this process and that research and
science are more and more involved in the economic development.
From this point of view, economic and social research must take into
account the intimate, dialectic relationship between technology and society.
This relationship also determines a disciplinary reorientation of the
economic science, which must analyze technology and technologic
innovation as distinct economic phenomena, with casualties and
consequences. Maier considers this orientation towards technology and
innovation as subjects as such as the”science of science”, or “the economy
of scientific research”. [6 p. 78]
118
Doru Botezat
20
The new concepts
We’ll take one by one the concepts used by this new side of the
economic science. First of all we must specify that it would be useless to try
to unify the terminology used in literature in connection with aspects of
innovation and technology, because it is too diffuse and often indistinct. All
we want is to distinguish between some notions so that their use could
facilitate the understanding of the mechanisms presented in theory. We
focus on four terms or categories, whose explanation largely synthesize and
cover the spectrum of theories about innovation: technology, information
and knowledge, learning and innovation and the innovative system. All
these notions should be seen as being defined in the context we are
interested in.
Technology and the technological progress
Technology is a complex, formal and systemic entity of knowledge and
skills for accomplishing and controlling the production techniques and
processes. In the idea of this paper, the “technical” part of the notion defined
was forced to take an economic sense. In its turn, the technological progress
is seen, more or less disputed, as a specific production function. That’s why
technology is now considered the third production factor, alongside labor
and capital. In other points of view, technology is an additive or binding
agent meant to potentate the output derived from the combination of other
production factors. Technology is not just a production factor with crossed
elasticities toward the other production factors and the output. Technology
is also related to the stocks of capital and labor available in an economy. It
is a part of the profit and of the characterization of machineries and
equipment, of industrial buildings, and also of learning and education
structures from the labor force sphere. It determines not only the capacity of
these capital and labor force stocks of producing value, but also their
capacity of being flexible in connection with the exogenous changes in the
demand for produced goods and services, and also their expansiveness in
generating additional capacity for the next production. In other words, the
present technology involves, by its own nature, the next steps of the future
technological development (internal dynamism). Technology is irrevocably
21
119
related to a product or a production process, or services. So the evolution or
the trajectory of a technology is intimately related to the life cycles of the
products, processes or services it works for. This new status of technology is
established by Romer’s model (1986) of the new endogenous growth theory
which states the endogenous nature of technology. Romer is the first one to
include the variable of technical progress into the production function. [19 p 229]
Information and knowledge
We must clearly distinguish between the concepts of knowledge and
information, the last being more restrictive, referring only to the part of
knowledge which can be encoded into signals and which is therefore easily
transferred in space between different actors. Knowledge area is larger than
that of the information. Information is knowledge, but knowledge is not
only information. Information becomes knowledge only if it is enforced
through interpretation, organization, filtration, selection or projection.
Information refers to facts, while knowledge establishes generalizations,
correlations between variables, etc. Pieces of information can be particularly
understood only in the context of a certain type of knowledge, for instance a
theory. From this point of view, knowledge has not only a correlative
function, but also an interpretative one. The taxonomy suggested by
Lundvall and Johnson (1994) is decisive and enlightening for this starting
point. [2 p 37] On the one hand, we have the knowledge, which concerns the
facts and events (know what) or the principles and laws which reduce the
number of heroes (know why), and is relatively easy for a great number of
actors to obtain it. In contrast, the knowledge concerning the means,
abilities and ways of producing some goods and making decisions (know
how) is characterized by non-transferability. It is created through a longer
or shorter learning process and implies an intense interpersonal
communication. That is why it is rooted in a specific context of space and
time (a company, a local system) and is based on scientific and managerial
experience and expertise. In other words, it also implies another type of
knowledge, namely the one that concerns the actors with intellectual and
technical experience (experts) (know who). This form of knowledge appears
only after activating a social system, implicitly a relation based one, and it is
silent, irreproducible, and hardly transferable, at least under the forms it is
produced in. (Being incorporated in its owners, it can be transferred in a
way through them).
120
Doru Botezat
22
Nowadays we can notice a growing tendency of generalizing the
diffusion of information (the global village), and even the most nontransferable knowledge can be put in accessible languages. That means that
surviving in an economic or territorial system doubtless depends on the
capacity of spreading the knowledge, and especially on that of attracting the
knowledge produced elsewhere. What we want to underline here is the fact
that for understanding the economic phenomenology related to information
and knowledge we must embed the analysis into a territorial context. In
other words, in addition to an abstract knowledge which can be translated
into technical ratios and market prices, the contextual knowledge (once
conceived in a certain context of experience, it is valid only in that context)
is needed to obtain economic value. This territorialization of the economic
systems by the territorialization of knowledge is not an absolute one, and it
isolates only apparently, in fact it oblige economy to evolve and adapt. The
new economy also operates with new forms of converting information, so
the territorialized knowledge can be abstracted, de- territorialized to be then
transferred and re -contextualized in other systems.
Learning
The reasons for technological development are to be found in the very
nature of technology. Technology can also be defined as the knowing of
how to make things work. Its acquisitions depend mainly on learning:
experience, attempt, failure. This simple definition of learning in an
economic sense gives us its attributes: it is rather tacit (incorporated in an
institution or person) than encoded (easily transmitted) and it is cumulative
and localized by its nature and by its effects. We can also add that, in the
case of some economic activities, learning is deliberate, differentiated,
specialized and round about. [2, p. 41]
From this attributes we can draw out three major implications for
analysis and politics:
Being given the localized and cumulative nature of learning, and also
the variety of possible induced mechanisms, it results that the differences
between companies, regions or countries concerning the direction of
learning represent rather the rule than the exception. There are also major
differences between the learning rates in different regions, and those are
also rather the rule than the exception. (“learning to learn” is the political
23
121
rule applicable in this situation) [2 p. 42]. The third aspect is represented by
the fact that the theories and models which take into account the
endogenous change and development must admit that they can’t entirely
explain the unequal development rates for countries, regions and companies
that we meet in practice. So learning is defined as a process that
characterizes a region or an organization, through which that entity assures
its dynamism in the technological changes plan by continuously producing
information and knowledge.
Learning, under its various forms, in the end is nothing more than
knowledge, or better said, it materializes into this, and it can be assimilated
to technological research (if we consider occurring learning as being
research). If we are to analyze the types of knowledge produced by learning,
we’ll identify three types of technical knowledge: Generic knowledge is to
determine the existence of a possible market applicability; Infratechnology –
it comprises practices and techniques, data bases, measurement methods and
concepts that lead to the growth of productivity and efficiency; Applied
knowledge in the end, it leads to the conversion of generic technology into a
specific prototype or even into a product with well defined performance
parameters. [2, p. 37]
Innovation and the innovative system
Commercial products and production processes represent different
combinations of knowledge in a specific technologic set. Innovation is defined,
in a general way, as the set of activities which aims at developing and
commercialization of new products or creating new production processes (Hall
1986). Namely, innovation is the first commercial utilization of new technical
or scientific knowledge by an economic agent. [2, p. 15]
Freeman distinguishes, within the concept, between fundamental
innovation, considered to be the scientific discovery or the completely new
product, and incremental innovation, the one meant to the continuously
improve, on the basis of existent knowledge. There is also a distinction
between the product innovation (what is produced) and the process
innovation (how is produced). Technological products and some process
innovations, also determined by goods (new equipment for producing a
good) take material forms. Organizational innovations and the innovative
processes are intangible, but not less important.
122
Doru Botezat
24
A more refined classification of innovations, from the point of view of
their emergence and relation with the product or the process is presented by
[2. p 16]
Radical innovations discontinuous and even casual events whose
diffusion in the economic system can assume a cyclical form and also can
be included within long term waves diffusion.
Incremental innovations are quasi-continuous and consist in normal
improvement of products and processes. Even if they are individually
irrelevant together they have decisive effects on profitability and efficiency.
Technological revolutions lead to de-structuring of older orders or
socio-economic rules, inaugurating new long term cyclical trajectories. A
technological revolution is often related to a set of technologies with
pervasive character, which usually get beyond the limits of a sector. Not
only do they lead to the coming out of new products (or even create new
needs), but they also lead to sectorial transformations in economy. (for
instance, the steam engine, processor, etc). Only from here do we speak
about changes in the technological paradigm. There are other changes the
technological revolutions which may induce: drastically reduction of the
production costs; new opportunities for other activities; spectacular
improvement in the technical characteristics of many products and services
and a set of institutional and behavioral changes. That kind of changes are
even able of changing the geography, they can create, economically
speaking, new regions on the map (for instance Badden – Wurtenberg,
Silicon /valley, Ruhr Area), or can “destroy” economic entities, some of the
regions disappearing with the aging of technology (for instance the Ruhr
Area). Krugman considered regional development as being historically
generated because of these considerations, too. [12 p.29]
Summing up, an innovative process is a process through which a new
technology develops “sequence upon sequence” from an initial impulse
derived from a specific social-economic environment, undergoing the
elaboration degrees, to the possibility of commercializing the new product.
It is in a way dependent on a “decisional process” and on the depositary
actors of this process and on the very environment that created it. So it is
also dependent on a market.
This would be the linear vision of innovation, out of date, or better
said, limited to the technological trajectories and the realities of the
innovative processes from the 50s- the 60s. The modern approach gives us a
wider vision on innovation, considering it an interactive process,
emphasizing the feed-back effects between the upstream and downstream
25
123
phases of the process and the various interactions between science,
technology and innovation and between the companies and the actors in an
economic system. At the company level, the innovation process is seen as a
set of activities interrelated on the basis of a chain feedback. The concern of
interactivity is the basis for the systemic approach in analyzing the
innovation process. In fact, the concept of innovation itself is relatively out
of day for the new economy, being replaced by that of a system of
innovation, in which the innovation itself is seen as part of a larger process
of knowledge and production. An innovative system can be seen as a set of
actors or entities like companies, organizations and institutions that interreact to generate, use and diffuse new knowledge (with economic value) in
the process of production. [2, p.21]
A theoretical frame concerning the role of innovation and
technological change in economic increase and development
As we pointed earlier, traditional studies, mostly those of location
theory, profoundly influenced by neoclassical approach do not consider
information and technology as decisive factors in guiding decisions and
behaviors of economic actors. Neo-classical type reasoning is, in other
words, unable to grasp de dynamic nature of technological change. By
focusing attention exclusively on the consequences deriving from the
adoption of a given technology (an not on the nature of technological
change) the latter is specified entirely in terms of technological coefficients.
It follows that the problem is reduced to a choice of a technological
solution.[5 p. 3]
For its part, the “orthodox” Marxist tradition countered the static
approach of the neoclassicists with a technological vision of history that
could not be separated from the economic conception. The explanation of
technological change is thus highly linear, both economic and dynamic in
the same time. The competitive nature of the market leads capitalists to
incessant competition as a continuous vigilance, so that they are constantly
driven to innovate. It is worth noting how the orthodox Marxist explanation
of the innovation process is strongly impregnated with determinism. In this
vision the entrepreneur adopts an innovative strategy driven by an automatic
mechanism, and innovation appears as both the cause and consequence of
capitalist competition totally improper for the Marxist canons. [5 p. 4]
124
Doru Botezat
26
Concluding from these brief references we state that the two main
theoretical families approaches the stress is not put on the complex
dynamics that characterize the innovation process but on the consequences
deriving from the adoption of a given technique developed “outside” the
social and production sphere. The consequence is that, from the standpoint
of the production structure, technological progress is defined almost entirely
in terms of the modification of technical coefficients, so that the
introduction of technological innovation is broken down into the three
typical forms of optimization: mechanization of processes, savings in labor,
and other production inputs. Camagni summarizes that as being the basis of
“standard theory”. [5 p.4]
The new economics operate a new paradigm for the role of technology.
By a collective scientific effort, it was succeeded to impose a new
interpretative model, overcoming some contradictions of orthodox theories.
Many of the premises that undermined the foundations of conventional
theoretical frameworks had already been posed in the early decades of the
last century by Joseph Schumpeter. It took until the end of seventies,
however, for the Austrian economist’s contribution to be rediscovered. In
the first his major writings, “The theory of economic development” of 1912,
Schumpeter already proves his major contribution to economic thinking
defining and reasoning about the “innovative entrepreneur”. [5 p. 5] In
contrast with the other classical mechanism the Schumpeterian entrepreneur
is driven by a multitude of motivations which transcend rationality.
Innovation thus becomes an event of a causal nature that is situated outside
of the economic phenomena: it responds to the dream and the desire for
individual realization, the gratification of producing and creating things, the
search for success even more than the fruits that success brings with it. The
entrepreneur carries out a function of “creative destruction” which promotes
the more general process of capitalist development so that the evolutionary
dynamic of the system is temporally discontinuous and technological
development cannot be separated from the transformations occurring in the
structure of the economy and society. It is no accident that the debate on
technology was re-opened at a time of acute depression (in the seventies) in
the world economy, the same as the period when Schumpeter himself was at
work. The re-proposal of his theories is also came about in years of
profound technical and organizational changes in the system as a reaction to
the incapacity of the greater part of fashionable theories (particularly the
Keynesianism) to explain long term transformations in the economy. [5 p. 6]
It is also true however that this theory contain some rigid features but for
27
125
many scientists Schumpeterian thought constituted in many ways the blow
that led to the search for a stranger bond between innovation, as the
expression of individual behavior and the broader changes derived from it.
However things did not stop at this point. The change induced by
technology was thus compared with the evolutionary process that occur in
the animal and vegetable kingdoms, so that the development and diffusion
of innovation are understood as metaphor of the processes of natural
selection.
In this regard we have a contribution of two scientists R Nelson and S.
Winter whose language and tools of interpretation had great influence of
geographical analysis. [5 p. 7] Consistent with the Schumpeterian tradition,
the innovation process is understood as, first of all, the bringer of imbalance
in the system. Secondly, the adoption of innovation is assumed as a heuristic
process which puts the enterprise in the position to establish its own
objectives autonomously and activates the necessary procedures to follow.
But, conditions for choice bare not, in fact unlimited and the innovative
strategy and the research must be oriented towards a natural trajectory
which has the possibility of developing within a relatively circumscribed
area or in a so-named “selection environment”. By natural trajectory (or
extended technological trajectory) we mean directions along which a
technological innovation can develop freely, both because “normal” market
conditions and normal technical progress are moving in that specific
direction. [5 p.8] A natural trajectory is also associated with a given
technological regime. There are particular trajectories in every historical
period, connected to one or more technologies, which define both the
success of an innovative strategy as well as the broader technological
transformation of the system. For example Boeing 707 at its apparition
defined a certain technological regime and for the next decades various
companies competed, on this natural trajectory, with successive
modifications aimed at exploiting more intensely the potential of that
airplane. Each of these improvements was widely predictable, even if the
final result was never known. But the technological leap was produced by
Boieng 707 and the further evolution (including here also Airbus) developed
on that natural trajectory. In the same mechanism, the semiconductor
industry has a fulminant evolution, starting after the fundamental innovation
which changed the paradigm followed progresses and performances
subscribed to a predictable trajectory). When it appears, a new technological
paradigm already contains the seed for further specific technological
solutions, the procedures to be followed and objectives to be reached.[5 p. 9]
126
Doru Botezat
28
In its turn, the concept of selection environment is referring to a
specific technological trajectory, reveals its choices and determines the way
in which the use of the various technologies changes over time Nelson and
Winter. This concept presents a close analogy with the deterministic
selection that occurs in nature. In this regard, only those companies that
manage to gain access to the best technological innovation, those with the
most “aggressive behavior” or those that make full use of their own research
capacity, have the possibility of expanding in detriment of others. [5 p. 9]
To correctly establish the relation technological territory-innovationchange, the creation of a study frame of the connection between the
technological change and those within the spatial dimension is essential.
After that, we need to establish the mechanisms that allow the spaces to
develop their abilities to increase productivity and their self-transforming
abilities, the conditions of accomplishing activities with innovative
character, as well as the ways of setting the politics that will financially
support such strategies.
From an evolutionary perspective, the diversity of increasing forms
from which benefited some territories is a consequence of evolutionary
mechanisms, in which innovation plays an important part. The diversity of
innovation types results in different types of influences and diverse types of
increases and developments. As such, the analysis of interconditionings
between space, development and innovation (or technology) can use
different channels. One of them consists in the analysis of the influence of
the new technologies on the location tendencies and the spatial division in
concrete spaces and tries to identify patterns to explain inequalities and
diversity concerning the capability of innovation of each space. [19 p.301]
On her turn, capability can be analyzed from two channels according to the
approach method. An exogenous approach refers to the capacity of
absorption or captation and diffusion of technology: (How the innovation
and capability are being difused?). The regions will be graded in this way,
according to their capacities of assimilating the innovations and their
incorporation within the productive system.
This capability depends first of all on the inheritance of factors. From an
alternative perspective, endogenous, space is considered as a local system of
production or as a „local system of innovation” owning its capacity of
development. Territory is not a fade, meaning it is not simply „space”. It is a
space endowed with something, with some attributes. Moreover, it is not
defined by inheritance given by certain factors, as it has been previously
assumed, but by a group of elements created in a long trajectory of a historic
29
127
process of development. This trajectory is not reflected only by its productive
structure, infrastructure or market, but also in its capacity of creating new
resources, new firms, new markets. [19 p. 360] And this capacity depends on
its endowment with skills, entrepreneurship initiatives, innovative activities,
organizational know-how, local patterns of the industrial organization,
governmental strategies, self-governing, etc, that all together define the
dynamic capability of territory as an active player within the self development.
[19 p 360]
Empirical studies show a large heterogeneity of innovation processes
in relation to the spaces where the economic sectors are settled. It results
that the diffusion processes are relatively heterogeneous as well. The
innovation systems are less dependent on the technical brilliancy and more
on its capacity to irrigate the local productive system. Some other factors of
dependence would be the dominant industry, the new industries that emerge
and the benefit categories that are retained. [6 p 31]
Territory’s capacity of technological innovation or absorption is not
thus the essential self sufficient condition for economic development, even
if it is a crucial element. More important is the ability to get into the essence
of the local productive system. Then, very important in territory
development, is the relational system of that territory.
Maleki and Swenei point out, from a Schumpeterian perspective, the
passage from innovation to regional change, depends on a critical way on
entrepreneurship, that develops once with the creation of the local socioeconomic environment. Considering innovation and regional change as
attributes of regions, entrepreneurship is the main factor that allows the
regional incorporation of innovation, because it is a local phenomenon,
(relatively) non-transferable from one place to another and it is dependent
on the economic structure as well as on the attitudes, mentalities and
region’s culture. [5 p 29]
To conclude, in spite of the attractiveness of these theories for the
regional actants (policy-makers), these methods raise some problems on the
nature and development trajectory. First of all, the existence and nature of
local relations remains most of it presumptive or even more vaguely. The
existence of some local and cultural predispositions towards the innovative
activities can be more or less confirmed. On the other side, the presence of
some favorable location factors, does not necessarily promote the inter-firm
connections necessary for the production and diffusion of innovation, while
the proximity does not certainly carries with it the synergy. Not even the
existence of an agglomeration, do not prove a special inter-relational
dynamic in some regions. Firms can be located in those regions from some
other different reasons.
128
Doru Botezat
30
A second problem of these models is the inconsistency of the presence
of the territorial dimension within the innovation theory and of the
technological development. For the entrepreneurial theory, the source of
innovation remains most necessarily exogenous, even mysterious and most
essentially incomprehensible and not measurable. As well, we cannot
establish any delimitation between the inter-firm relations related to
location, to any other type of relations in which the innovative firms are
involved. For the other theories, even if the space exists, it is determined
either by other factors, either neglected from the analysis.
A third problem is that of the supreme legitimacy of a model. Even if
many theorists assimilate different experiences of some regions (for
example, Silicon Valley, Grenoble, Baden-Wurtemberg, Corridor M4, Third
Italy) to a unique model, the analysis undertaken in these regions have
revealed significant differences in the nature of the processes that leaded to
development. Still, it is the duty of the decision makers of the development
to delimit a set of requirements universally recognized, that should be
accomplished for the success of an increase on the way to technological
development. [8 p. 61]
Conclusions
At first sight, regional development is rather an answer to the
exogenous changes than the effect of a demand for reorganization of the
economic and social space. Paradoxically, the Marxist interpretations
overlap the free market and neoclassic theories. In what concerns the
interventionist doctrine, we deal with an epochal change in organizing
capitalist production, which imposed the need for new scales and ways of
regulating the economic domain. Similarly, the free market supporters state
that only the regional / local (de) regulation of investments and labor market
make it possible to adjust economies to the innovation and capital flow
which characterize the advanced capitalism. In both situations the local
(regional) economic scale assures the maximum of territorial opening for
the capitalist dynamism (compared to the national scale).
With different shades, other approaches that form the “archipelago of
local / regional development theories” [2 p. 11] (studies on the industrial
districts, the competitive clusters theories and the innovative millieux thesis)
have the same starting point: the acceptance of the laws and dynamism of
31
129
contemporary capitalism. Those theories, along with the current orientations
in economic sociology and the rebirth of institutionalism have succeeded in
opening the ivory tower of orthodoxy in economic sciences for ideas
traditionally excluded. The social and cultural factors find more and more
space in explaining the economic phenomena.
References
1. Akundi, Krishna M., CLUSTER-BASED ECONOMIC DEVELOPMENT: An Overview of Growth
Theories and Concepts, BIDC-Business and Industry Data Center-Texas, Internet PDF
2. Atalik G. A., Fischer M. M. (editors), Regional Development Reconsidered, Springer-Verlag,
Viena, 2002;
3. Batey P. W. J., Friederich P. , Regional Competition, Springer, Berlin Heidelberg, 2000;
4. Becattini, G.; Senberger, W., ed., Industrial districts and inter-firm cooperation in Italy,
International Institute for Labour Studies, , Geneva, Switzerland, 1990
5. Conti Georgio & Giaccaria Paolo, Local Development and Competitiveness, The GeoJournal
Library-Kluwer Academic Publishers, 2001;
6. Corialli M.,di Mateo, Hahn F., New Theories in Growth and Development, Macmillan Press, 1998
7. Ewers Hans Jurgen, Allesch Jurgen, Innovation and Reginal development-Strategies, Instruments
and Policy Coordination, Walter de Gruyter, Berlin, 1990;
8. Fingleton Bernard (editor), European Regional Growth, Springer, Heidelberg, 2003
9. Johansson B., Stough R.R., Theories of Endogenous Regional Growth-Lessons for Regional
Policies, Springer Verlag, Berlin Heidelberg, 2001
10. Jojansson B., Karlsson Ch., Stough R. R. , Regional Policies and Comparative Advantage,
Edward Elgar, Northampton, Massachusetts-USA, 2002
11. Kelley Allen, Williamson J.G., Cheetham Russell, Dualistic Economic Development Theory and
Hystory , University of Chicago Press, , 1972
12. Krugman Paul, Development Geography and Economic Theory, The M.I.T. Press, Cambridge
Massachussets, 1995
13. McCann Phillip, Shepad, Steven, The Rise, Fall and Rise Again of Industrial Location Theory,
Carfas Publshing on-line edition, Internet PDF, 2003
14. Porter M. Competitive Advantage of Nations Free Press , New York, 1990
15. Porter Michael, Clusters and the New Economics of Competition, Digital, Internet PDF,
16. Solow Robert M, Growth Theory-An Exposition-Second Edition, Oxford University Press, 2000
17. Stimsson R. J., Stough R. R., Roberts B. H., Regional Economic Development-Analisys and
Panning Strategy, Springer, Berlin, 2002
18, Tsipouri Lena, Can Less Favored Regions Change Their Destiny?, http://www.econlib.org;
19. Vence Deza Xavier (editor), Wealth From Diversity-Innovation, Structural Change and
Finance for Regional Development in Europe, Kluwer Academic Publishers, Berlin, 1996.
130
Doru Botezat
32
VALENTIN NIŢĂ
DANIELA CORODEANU-AGHEORGHIESEI
“CATEGORY MANAGEMENT” – A WINNING GAME IN THE
PRODUCER – RETAILER RELATIONSHIP
Two essential questions concern every retailer nowadays: How can I
increase the clients’ loyalty towards the sales-point I own (how can I
increase sales) and how can I be more efficient, how can I reduce costs?
Every product sold in the producer’s favour is, at the same time, an
extra product sold for the shop (trader, retailer). For this reason, products
must be available all the time, no out of stock should occur and the buyer
must have the possibility to easily identify products on the shelves. Studies
show that two thirds of the buying decisions are made by consumers in front
of the shelf. This shows that a huge part of the shop’s income, the so-called
‘front-of-shop income’, is acquired from purchases that had not been
planned by the buyers. So, it is essential to have the appropriate product
mix. Sales and profit can be substantially improved, both for the company
that produces goods and for the retailer, by means of a professional
Category Management plan which ensures that the above mentioned
conditions are met.
Category Management Philosophy
Category Management does not necessarily mean a disparate effort to
obtain a large space on the shelf in order to display a certain product in
comparison with the one already own by the competition. This represents
the opportunity of cooperation so that a common process should exist
between the retailer-client and his suppliers, in terms of marketing
strategies, merchandising and sales techniques. It represents an important
and essential change in the traditional style of doing business in retail trade,
starting with the form and way of building relationships between suppliers’
chains and suppliers.
132
Valentin Niţă, Daniela Corodeanu-Agheorghiesei
2
Product Category
In order to understand this concept we have to first define product
category. It can be identified with the help of the following characteristics: it
is a variety of elements which consumers consider to be reasonably
replaceable one with another; it respects a similar demand pattern; it has to
be exactly the same with the consumer’s perception of the product. In other
words, how products are grouped in categories reflects consumption habits
or consumers’ buying habits.
Category Management is defined as the management of product
categories seen as strategic units and not as individual elements or brands1.
In this way the allocation of shelf space is done according to brands, taking
into account “how much one might win” so as to obtain a maximum profit
on shelf meter (shelf length). Its main target is sales increase by means of
total category arrangement based on consumer needs. Thus a product group
is being created that is distinct, measurable and manageable, which allows
the retailer and the supplier to improve results through a better
understanding of the consumer and the buyer2.
For instance, when analyzing purchase motivation for snacks lovers3,
the emotional benefits resulted from this situation (or from the level of
need) can be various: joy and stimulation (anytime you feel the urgent need
to ‘crunch’ something or to taste something sweet; to complement a light
meal/lunch (sweet snacks); to offer yourself a treat, some pleasure);
relaxation (when you take a beer or a salty snack) and it helps you pass time
easily and drive away boredom, when studying or during a break (at
school/or at work); to have an appetizer/ or a ‘crunch’ (for special
occasions, social events, entertaining guests, meetings, conferences, to
satisfy an appetite, regaining strength and energy).
Two distinct directions can be outlined: product display must be
optimised from the consumer’s perspective and the arrangement of shelves
must rely on the consumer’s decisional structure, so as to facilitate purchase.
1
Gregory A. Sand, Phd., „World Class Merchandising. Research, results and recommendations”,
GLOBALTEAM PRESS, New York, 1996, pag. 91-93
2
Marius Vîju, Key Account Manager Balkans - Gillette ...
3
“Category management – understanding category and management of the selling point”
www.magazinulprogresiv.ro/events/conferinta/2005/ - 26k
3
“ Category Management” – a winning game
133
Acquiring information on the motivation behind the consumer’s
purchase decision
The information which reflects the motivation of the consumers is
essential for the acquisition of products and it is a starting point in
segmenting the category. It can be obtained with the help of research
regarding purchase done by quantitative observations, interviews by the
shelves and the organization of initial focus-groups. This means identifying
consumer’s needs and uses of the product, category involvement and its
importance, which products can be used as a substitute for others, as a
correlation for other products from the consumer’s perspective, the way
category segmentation takes place, how complex the decision process is,
what the decision tree looks like. For the same purpose of acquiring
information, there are ‘trips’ to accompany buyers in the shops (qualitative),
whose aim is to identify the way in which buyers look for category in the
shop, to observe their behaviour and the process of reflection in front of the
shelf, to determine the appreciations and dissatisfactions regarding the
current shelf’s lay-out. Focus-groups are also re-interviewed so as to
develop the ideal shelf lay-out, to confirm/modify the initial assumptions
regarding segmentation, to confirming the decision tree.
Examples of product category
An example might be the toys category – dolls for little girls instead of
Barbie doll, mattress category instead of Realxa mattress, cereals category
for breakfast instead of Kellogg Corn Flake, etc.
Cooperation in Product Management Category
Management Category approaches every Impulse Selling Point (for
instance, permanent sections, permanent secondary racks, temporary
impulse displays, sales equipment, coolers, kiosks, vending machines for
carbonated refrigerated drinks, etc.) from a supermarket/hypermarket. The
necessary cooperation with the client involves decisions based on the
profitability of the entire category and not only on the brand or on a single
Impulse Selling Point.
134
4
The development of the whole process involves a client-information
approach specific for every category (‘client-specific category knowledge’),
which sometimes references micromarketing. The modern instruments used
at present in merchandising and selling are increasingly sophisticated. They
can offer the history of category sales for every key account and thus offer
information to the client. Micromarketing builds competitive advantage and
brings mutual benefit, that is effective in the partnership with the clients.
The cooperation relationship is essential for the success of a Category
Management project. The alignment of category objectives and strategies
with the brand objectives and strategies creates a win- win - win game for
the retailer, supplier and, more importantly, for the consumer.
Product Management Category Process
The following questions must be answered in the Category
Management process:
● Which needs must the category satisfy?
● Which products are interrelated/substitutable in order to meet
these needs?
● How is category defined and segmented?
● The development of a consumer buying decision tree and of buying
drivers.
● How do buyers look for the category inside the shop?
● Which is the ideal lay-out on the shelf?
A model for Category Management Process
AC Nielsen suggests the following model4:
1. Understanding the Category Management process.
2. Establishing which products will form the category and its
segments, including the buying decision’s tree.
3. Establishing the category’s purpose based on ‘cross-category’ analysis
from the perspective of the consumer, the trader and the market.
4
AC Nielsen, “In store success, Purchasing Decision in Front of The Shelf. A Category
Management Approach”, 2005
5
135
4. Analysing the category and the sub-category up to reference level
(SKU – Stock Keeping Unit) and revising the information about
consumers, the market, traders and suppliers.
5. Establishing the category’ performance objectives and the measures
which have to be taken.
6. Developing marketing strategies which carry out the category’s role
and objectives.
7. Defining the optimum assortment, the price, advertising strategies
and the adequate design of the planogram regarding product shelf
display.
8. Implementing the business plan of the ‘category business plan’ by
specific modulation and by establishing the list of responsibilities.
9. Measuring, monitoring, and modifying category progress
An example presented by Marius Vîju, Key Account Manager
Balkans - Gillette to illustrate the process refers to increasing chocolate
sales opportunities by approaching product category. Thus, the classical
chocolate shelf display does not necessary reflect the pretensions of an
exacting and sophisticated modern consumer. The classical segmentation
(based on package) does not reflect the client’s vision on the category.
The Decision Tree for the ‘chocolate’ Category Management is
presented in the figure below:
Total chocolate
Presents
Anytime
Consumed now
For
myself
For
children
Home
C
For
myself
Personal
Official
d
For
children
Figure 1. The decision tree for the ‘chocolate’ product category
Source: Marius Vîju, Key Account Manager Balkans - Gillette
136
6
One of the success projects of Category Management was
implemented in Carrefour hypermarkets in the ‘baby food’ category.
Carrefour switched from display according to the types of products in the
direction of consumer’s traffic (milk for the years 1 and 2, powdered
cereals, growth milk boxes, mashed vegetables, juices and dessert) to
display according to infants’ age (on the vertical, ‘baby food’ products and
on the horizontal, products are displayed according to the age). The success
of the project could be seen in a 40% turnover increase in the ‘baby food’
category after only three months5.
A similar project implemented by the same hypermarket chain was
focused on hair dyes and it comprised several stages: optimizing the scale
(establishing the definite product range) according to both market
tendencies and Carrefour chain hypermarkets sales (listing new brands,
replacing other brands, optimizing the range for different brands);
optimizing the line display according to the decisional tree and Carrefour
sales, (display according to price and permanence level, optimizing the
space alloted to every brand – taking into account the market quota in
Carrefour). Finally, product display was done according to the hair dye
permanence level (shading, semi-permanent, permanent). The project led to
a 30% growth of the turnover for every segment.
The stages followed in this type of Category Management Project are:
● Providing sales data
● Analysing sales data
● Analysing the performance of every product in the linear display of
the respective family
● Establishing the definitive assortment, the final product portofolio
● Segmentation, the clear structuring of the product assortment in
accordance with the decisional tree (possibly on the basis of the
conclusions that were reached from the focus groups that were
realised)
● Establishing the space which will be allocated for every segment
according to quantitative sales, number of references in the segment
● Drawing the planogram for every segment according to the quantity
sold for each product and to the existing launching principles –
price, product conditioning
5
Arnaud Dussaix , Purchase Director, Food Dept. – Carrefour, “Strategii in-store pentru
maximizarea vânzărilor. Creşterea vânzărilor cu proiecte de in-store management”, 14/06/2005,
http://www.strategic.ro/vechi/program2005.html
7
137
● Launching
the product family according to the planogram that had
been drawn out
● Theatralisation
Product Category Management for a Permanent Section
The core principles in organizing a Category Management plan which
can be applied to all Impulse Sales Points can be very well illustrated by the
Permanent exposure Section.
Step 1: Creating general divisions as part of the permanent section,
according to suppliers.
1. Inside the category, each supplier can be managed within a certain
area depending on sales, or space in relation to profit rate. The
supplier who generates the biggest profit in every category can be
placed the first in the consumer’s trade flux. This ‘position for
profit’ concept consists in that the supplier is awarded with the first
position due to the profit created for that category by the supplier’s
product.
2. Suppliers can effectively manage the conditions and sales
merchandising they own, in the space assigned for their own
products.
3. The staff of the shop who is in charge with merchandising and sales
will spend less time with every supplier and will be capable to solve
any problem related with the allocated space for a certain SKU,
brand or shelf package display, but also with introducing new brands
and packaging.
Step 2: Creating “brand divisions”/ shelf display according to the
package, within the space offered for every supplier.
1. Brands are displayed vertically, and horizontally, according to
package type. The most profitable brands are placed first in the
consumers’ traffic flux and the most profitable types of packing are
placed on the shelves where consumers can buy them the quickest.
2. Eliminating consumer confusion because every brand is grouped
together (and different types of package for every brand are placed
on separate shelves). This encourages clients to buy up to the
biggest type of packaging of their favourite brand.
138
8
3. This type of ‘vertical corporate block set’ also encourages
consumers to buy a number of brands from the section that
corresponds to a supplier. From the moment when a ‘’billboard
effect‘ for every brand is created, the shop benefits when consumers
are encouraged to buy two products instead of buying one.
Step 3: Assigning space for every brand and package according to sales.
1. Every brand should economise its own quantity per shelf space
assigned. Space is given according to sales.
2. A specific brand is implemented, followed by a strong brand at the
closest end of the shelf and the others, at its furthest end.
3. As a result, the consumer is able to easily locate and quickly buy his
favourite brands and types of package.
An organized and well implemented Category Management is a benefit
for all three groups involved in the merchandising process. Retailers
improve sales and profit. The suppliers maintain space in the permanent
section according to the most modern merchandising. Consumers can easily
purchase their favourite brand even though new products are introduced.
Theoretical approach and the approach according to the reality of
Product Category Management
Specialists6 suggest that two aspects should be taken into account:
the theoretical approach at shop level (according to the steps previously
mentioned); and ‘practical’ approach, as this process may be applied in
reality by taking into account the fact that several factors must be
considered when calculating shelf spaces which correspond to each
category:
– storage conditions (frozen product categories; refrigerated product
categories, products stored at room temperature). In this case,
calculus must be done separately, on three product categories, from
the beginning, without the possibility to reflecting their weight, as
could be done when calculating at shop level;
6
Raluca Popescu, Commercial Manager – Alcomsib, „Category Management – between theory
and practice or what follows after an implementing? – A vision of the retailer”
www.magazinulprogresiv.ro/events/conferinta/2006/images/opinii/opinii_2005.pdf
9
139
– restrictions imposed by the current legislation; the prohibition to
place certain product categories (food, cosmetics, chemicals, animal
food, etc.) on the same shelves. As a result, for certain categories,
retailers must allocate, from the beginning, a certain shelf space,
which does not necessarily reflect the real contribution of the
respective categories to the total shop profit;
– the time interval between procurements – for products which need
special storage conditions (for instance, in case the weight of fish
products, namely fish roe salad, is 5% of the total refrigerating
space, but the supplier provides the shop once a week and no other
storage spaces outside the refrigerating shelf exists, a certain space is
needed to allow the storage of the necessary weekly supply). There
will also be the categories with more space allocated than it was
initially planned, but there will also be disadvantaged categories;
– category products size and product flux - there are product categories
that have a very big volume, but less added value – such as toilet
paper, PET packed beer, flour, salt, ‘corn-puff snacks’, etc. which
move on and off shelves fast enough, quantitatively speaking. In
case the estimation for the allocated shelf space is done as a value,
then these categories are automatically assigned less shelf space. In
case the sales volume is bigger for these categories, the lack of shelf
space, leads to lower procurement efficiency and to numerous
situations where the product is out of stock. To conclude, retailers
have to face the situation to allocate larger spaces to certain
categories than to those that contribute more to the shop’s profits.
If we consider the dynamics of these categories, what the client’s
buying behaviour in the shop means, and what efficient Product Category
Management is, can be understood from the answers to the following
questions7:
● Which products generate category growth?
● Which categories generate shop growth?
● Which categories generate district/department growth?
● Which are the retail opportunities for my category?
● How can my category benefit from ‘retail banner’?
Briefly, Category Management strategies are8:
● Category Management requires top management’ total support and
involvement;
7
8
http://www2.acnielsen.com/issues/category.shtml
“Category Management”, http://www.fmi.org/supply/category/
140
10
● Category
Management means to develop and integrate three keyelements: consumer, product and functioning strategies;
● Category Management requires retailers to manage categories as
strategic business units;
● Category Management means that suppliers should develop business
strategies and processes that may give the possibility of ranging
categories or their brands with the category’s roles and distributors’
strategies.
Where is the Category Management going to?
A new study9 from ACNielsen suggests that while manufacturers and
retailers continue to put a high priority on category management - though
not to the same extent - traditional tools developed to implement this
critically important function are being used less often.
According the results of research, manufacturers did not give category
management the same priority, ranking it third (with 89 percent of these
executives saying it is “critically important”) behind “promotion
efficiency/effectiveness” and “new product introduction/implementation.”
An other conclusion of the study was the fact that manufacturers and
retailers with few exceptions seemed to be using certain tools of category
management less often - specifically shelf management and frequent
shopper/loyalty programs, which would seem to be crucial to smart category
management.
In addition, manufacturers said they were using micro-merchandising
and everyday low pricing less often, while retailers said they were
increasing their usage in these areas - suggesting that, at the very least, there
is a disconnect between distributor and supplier that needs to be rectified if
they are to work together successfully and effectively.
According to Rob Holland, ACNielsen senior vice president, Retail
Marketing, this discrepancy can be ascribed to “a lot of experimentation
going on right now, with manufacturers and retailers searching for the most
impactful, yet cost-effective, overall planning process and merchandising
and marketing techniques.”
9
“Category Management In Transition”, http://www.factsfiguresfuture.com/archive/august_2005.htm
11
141
References
1. John L. Beisel, “Contemporary Retailing”, Macmillian Publishing Company, New York, Collier
Macmillian Publishers, 1987, London
2. Dale M Lewinson, M. Wayne DeLozier, “Retailing”, third edition, Merrill Publishing Company,
1989, Columbus, Ohio, SUA
3. John W. Wingate, Elmer O. Schaller, Leonard Miller, “Retail Merchandising Management”, 1972,
Prentice Hall, Inc., New Jersey
142
12
GINA-IONELA BUTNARU
QUALITY AND THE MANAGEMENT SYSTEM OF QUALITY,
VIABLE SOLUTIONS OF INCREASING THE COMPETITIVITY IN
THE ROMANIAN COMPANIES
At the end of the integration process in the European Union, it is
known that improving the quality and, also, the implementation and the
maintenance of a quality management system are the only methods for
resisting in the competition.
Nowadays, almost all enterprises make efforts for the implementation
in a way of an improving quality program of products and services, starting
with the simple solution of clients complains and continuing with the intense
efforts for development of an organization with a high competition level.
Introduction
What quality and the quality management system mean?
There are many definitions of quality, all having their own particular
slant. From the business perspective, however, one of the most useful and
widely accepted defines quality as “the totality of features and characteristics of
a product or service that bear on its ability to satisfy a stated or implied need”
(British Standard 4778,1987).The stated or implied need is that of the
customer-the final arbiter of quality. The hospitability industry deals for the
most part with customers” implied needs. The customer is unlikely to state
them explicitly-although in the contract catering field some of these needs
may be built in the contract with the client. These needs then become a
series of expectations in the customer’s mind-expectations about the type of
food they would like, how they would like to be greeted, how much they are
prepared to pay and so on. If these expectations are met or exceeded then
the customer will be satisfied and will have had a “quality” experience. If
however, these unwritten expectations are not met then quality will not have
been provided for that customer and their needs will be left unsatisfied.
These gaps between customers expectations and service provision have been
well explored by Parasuraman, Zeithaml and Berry (1985).
144
Gina-Ionela Butnaru
2
In the ISO 9000-2000 standard the quality is defined as “Ability of an
ensemble of intrinsic characteristics to meet requirements”.
Quality became a strategic element in the services companies because
it determines at the most higher level :’“competitivity”.In the European
Charta of Quality, quality is defined as being the “key of competitivity”,
companies being forced to work in order to reach the common objective of
promoting quality in all countries from European Union.
The management system of quality ensures the continue improvement
of quality performance of a product or service by implementing and
reaching the quality goals.
According to 8405 ISO standard the management system of quality is:
“the ensemble of organizational structures, responsibilities, procedures and
resources that have as goal the effective realization of quality”.
The author Andrei Octavian Paraschivescu in the paper “Management of
quality”(2006), defines the management system of quality as being “the
ensemble of organizational structures, responsibilities, procedures, processes
and resources that have as goal the keeping under control a organization in the
quality field”.
The increasing of competitivity in companies must be achieved only
by increasing the quality level of products and services. From this point of
view, the working staff of a company must involve and perform activities
that can guarantee that a company will realize offers at the level of
customers requirements. In order to achieve that, the managers must follow
the ensures of all conditions in order to realize quality through
implementing a management system of quality. This system must convince
the company that the conditions in order to realize the required quality
exists not only in the intern level, but also at the external one.
Hence, quality becomes the result of implementing the management
system of quality.
Why is quality important?
Lewis (1989) suggests that the pressure on all businesses to pay
attention to quality comes from three main sources. First, customers are
more demanding of the products and services they buy, and the way these
products and services are delivered. Even in the UK, customers are no
longer reluctant to complain about bad services. Second, the development of
3
Quality and the management system of quality
145
sophisticated technology both hard and soft, allows managers to provide a
wealth of potential additional and convenience services, although personal
contact is still seen as highly valued. The technology provides the back-of
house means but “soft-touch” is still valued in delivery.
Third, in an increasingly competitive and international marketplace,
quality is seen as providing the edge of competitive advantage.
Describing the management system of quality in a Romanian
company of services
In a company, the management system of quality represents en
ensemble of politics, procedures and instruments that give the opportunity
of a quality management in conditions of maximum efficiency in order to
increase the satisfaction of potential customers.
Projecting the management system of quality they pursue the continue
and efficient implementation in order to achieve the continue improvement
of the companies performances, having into consideration the necessities of
all interested parties.
An efficient implementation of the quality management system is
achieved by keeping under control the management processes of quality, the
resources, the product and the measurement processes.
Keeping under control and always improving the necessary processes
in order to implement in an efficient way the management system of quality
require the performance of the following actions and methods:
● Identifying, measurement, supervising and analyzing processes;
● Implementing necessary actions in order to achieve the goals and to
improve the processes;
● Keeping under control the documents and the recording associated.
The management of a company of services once the management of
system quality is implemented, must follow the achieving of the following
goals:
● The management of the company approaches the quality as a
function placed under the responsibility of the entire working staff
involved in determined activities for quality, starting with the higher
level management.
● The actions of all the factors in the company, that participate at the
performance of the activities are focused into satisfying the requirements
and the exigencies of the customers, in the same time with respecting the
legislative and the normative prescriptions in the field.
146
Gina-Ionela Butnaru
4
● The management of the company adopts the quality system in order
to achieve the continue improvement of the processes, the products
quality, the elimination of the causes that lead to nonconformities, as
a key factor in the company’s competitivity.
The policy in the quality is part of the general policy of business that
pursues the achievement on long term of the customers satisfaction and
represents the directions of strategic action established by the management
of higher level in order to apply the mission of the organization.
The directions of the strategic actions are included in a document that
establishes the strategic objectives on long term and the goals of the
departments on medium term.
The general goals on long term, as a component of the process of
continue improving, are focused primarily on:
● Realizing products and services according to the needs, expectations
and requirements of the customers and the respecting of the
standards in the field, after the principle “production with zero
defects”;
● Obtaining success in business by continue improvement of the
company’s performance in the quality field;
● Evaluating the performance of the company comparing with other
similar companies that are a model of excellence in the field of
quality, in order to identify the strong and the weak points of the
company;
● Its own evaluation to establish the level of performance reached and
the maturity degree of the management system of quality.
In a company of services, the objectives of the departments on medium
term can be:
● The public relations and marketing strategy;
● The development and production strategy;
● The financial strategy;
● The human resources strategy.
In order to ensure an efficient coordination, the management
programme of planning objectives is integrated in the general strategy of the
company. In this way from the point of view of the development dynamics,
that generates new activities in the company, the management programme is
established flexible enough in order to be able to adapt to these changes.
Hence, the programme must be seen again with regularity in order to reflect
the changes in the company’s objectives and goals.
5
147
It is recommended that on each semester the management of a services
company evaluates the stadium of the management system of quality.
The objective of these analyses is to ensure the adequate and the
continue efficiency of the management system of quality in order to satisfy
the requirements of the customers, the normative and legislative
requirements and also the requirements of the politics and objectives of
quality, established by the company’s management.
The analysis has as goals:
● To check the degree of satisfaction of requirements according to the
standard applied and the objectives of the politics in the quality field;
● To establish corrective and prevention actions;
● To establish programmes of improving quality;
● To establish the required resourced.
The internal communication related to the efficiency of the
management system of quality can be ensured by adequate measures so that
the working staff will know the results of the processes and the measures of
improving the quality.
The manager of the company ca define and implement in the
company’s processes of communication of the politics and the objectives in
the field of quality, the requirements and the results. The providing of the
information becomes a source for improving and involving the workers in
order to achieve the objects in the quality field.
The ways of communication include:
● The meetings of the manager;
● The meetings between the manager of the company and the
employees;
● The operative meetings between the management and the heads of
the departments and between the heads of compartments and the
subordinated staff, in order to realize production, to communicate
decisions and orders from the managers;
● Internal instructions;
● Billboards and proposals of improvement.
Hence, the management systems of quality are a necessary condition to
improve in a continue way the quality of the products and services of a
company, they are not enough. If a company implemented an excellent
system of management of quality, but doesn’t have an efficient system of
solving the problems of the team, it will be able to achieve the level and the
necessary rhythm of improvement in order to remain competitive on the
nowadays markets.
148
Gina-Ionela Butnaru
6
Quality leads to efficiency
Nowadays almost all companies are doing important efforts to
implement under a form or another a programme of improving the quality of
products and services, starting with the simple solving of the customers
claims and ending with intense efforts of developing some organizations
with a high degree of competitivity. Almost all companies try to know the
lost from residues, from performing all over again activities and from claims
in the guarantee period, costs that are quite easy to extract from the
accounting systems. Other companies try to establish some even more
sophisticated systems pf measurement, that will comprise a large variety of
costs of quality.
The costs of quality represent the difference between the effective cost
of the product or service and the level that would have had that cost if
everyone worked 100% according to standards, which mean an activity
without defects or errors. [24, 1]
The costs of quality can be divided into two types:
● the costs of conformance;
● costs of nonconformance.
The costs of nonconformance are those involved in assuring that
everything comes out right and includes all prevention efforts and training.
The costs of nonconformance can be divided into:
● appraisal costs;
● failure costs.
Appraisal costs are the costs of inspection to make sure that mistakes
are kept down and to try to ensure that any mistakes made are identified
before reaching the customer.
Failure costs are the costs of having made mistakes. These can be
classified into:
● internal failure costs are those incurred where mistakes are found
before
they reach the customer;
● external failure costs are when mistakes are not found before
reaching the customer. They include such things as repair and
warranty claims, providing replacement goods or services, but for a
hospitality operation it is the loss of future business that is the major
cost element here.
7
149
Crosby(1984) suggests that a service firm can waste as much as 35 per
cent of its costs on reducing non-quality. He estimates that appraisal and
failure costs account for the other 5 per cent. Turning this ratio around,
giving a much higher emphasis to prevention provides a massive potential
for reducing the total cost of any service business.
Conclusions
The quality and the implementation of a management system of quality,
allow the managers to see what are the financial implications of a low quality,
to establish the priorities of the efforts of improving the quality, to create an
equilibrium between prevention and inspection and to establish bugets.
Also, maintaining a management system of quality is the key to
competitivity of the companies and the only way to resist in the competitive war.
References
1. Dogaru, C., Kraft, L., Popescu, O., Cum să stăpâneşti managementul la perfecţie – Editura Rentrop
& Straton, Bucureşti, Romania, 2000;
2. Lockwood, A., Baker, M., Ghillyer, A. – Quality management in hospitality – Editura Cassell, New
York, 1996;
3. Maxim, E. – Managementul şi economia calităţii – Editura Sedcom Libris, Iassy, Romania, 1998;
4. Mirams, M., McElheron, P. – Certificarea ISO 9000 – Editura Teora, Bucurest, Romania, 1998;
5. Paraschivescu, A., O. – Managementul calităţii – Editura Tehnopress, Iassy, Romania, 2006;
6. Stanciu, I. – Managementul calităţii totale – Editura Cartea Universitară, Bucurest, Romania, 2003.
150
Gina-Ionela Butnaru
8
ŞTEFĂNIŢĂ ŞUŞU
PROFITABILITY IN THE ECONOMICAL-FINANCIAL
PERFORMANCES SYSTEM OF A COMPANY
The financial-economical performances aim to touch the highest levels
towards the objectives, competition and the past years situation, quantizing
some results with the help of a volume indicator (quantitative) and
efficiency indicators (qualitative) of which the managers have to take into
account and to assure high managerial and economical performances
achievements, in an instable, complex, disordered competition environment
with managerial redesigned help.
Key words: performance, result, efficiency, management, effort.
Management and performance
Managers, whatever their position within the company, frequently asks
the following question:
How we can ensure the getting of high managerial and economical
performances in an instable, complex and turbulent competition
environment?
The answers to this topic must be nuanced according to the nature of
the managerial interventions, to the type of organization they refer to and to
the economical-financial situation of this one.
We do know for sure nowadays that the success of a business depends
on the managerial team’s abilities to obtain performances taking into
account the opportunities and the risks identified in the external
environment of the company and the strong and weak points known in the
internal environment of this one.
Even hard to define, the specialty literature attributes to the
performance numerous acceptations. We are even talking about a
reevaluation of this notion and especially about searching for an index to
make it measurable.
152
Ştefăniţă Şuşu
2
Performance (1) represents, generally, a special achievement in an
activity field.
For some authors, performance represents “a state of competitiveness
of a company, reached by a level of efficiency which ensures it a durable
presence on the market” (2).
The diversity of acceptances for this concept demonstrates that it is
differently defined by the users of financial information according their
interests. Thus, managers are oriented on the global performance of their
company, the present and potential investors perceive performance through
the profitability of their investment, the employees manifest interest for
stability and profitability of the company, the creditors for its solvability and
the clients for the company’s stability.
A company’s performance, under all its aspects (3) (technical,
economical, social, ecological, managerial performance) can be expressed
with the help of the financial and non-financial indexes, the quality of the
internal measurement system and the balance of the results, conditioning in a
decisive level the evolution of the quantitative and qualitative variables of
their activity.
The performance criteria according to which the company’s and the
managers’ activity are appreciated, are measured with the help of a system of
indexes to which there are attached some limits according to which the
appreciation is done.
We could consider:
– the efficaciousness indexes that permit the establishment of the
results’ conformity with the expectations of the shareholders and of
the others “stakeholders” category.
– the efficiency indexes that measure under different forms the costs and
the results of functioning ;
– the amelioration indexes that measure the process registered by the
company according the medium or long time established objectives.
I will stop in this work at the economical performance measured by
profitability indexes as it is a current practice in the Romanian companies to
measure with priority the financial performance on the basis of the
accounting data given by the financial situations.
The occidental literature underlines the preference to measure a
company’s performance for the liquidity fluxes: “the economical decisions
which are taken by the users of the financial situations, need the evaluation
of a company’s capacity to generate cash or the equivalent of cash” (4).
The information related to profitability are subordinated to the objective of
3
Profitability in the economical-financial performances system of a company
153
measuring the liquidities as they must permit “the anticipation of a
company’s capacity to generate fluxes of treasury with the existing
resources” (5) because the foreign investors are not interested by the
present profits of the company, but especially by its capacity to pay future
dividends.
The economical performance, measured by the liberated cash fluxes,
remains the subject of a (some) future work(s).
Performance and profitability
The chosen criteria to measure a company’s performance orient the
analyst either towards a financial optics (related to the evaluation of the
financial fluxes and to their impact upon the company’s liquidity and
solvability), either towards the accounting optics, the analyze being oriented
towards the level and the variation of the result indexes and their impact,
through determinant elements: incomes and expenses, upon profitability.
Profitability is defined a being the company’s capacity to liberate a
financial over plus from the performed activities, this being the survival and
development condition for the company (6). The calculus of some absolute
values is not enough, profitability being by excellence a relative notion as
the profit cannot be measured in a pertinent way unless compared to the
invested means for their getting (assets, capital etc).
The profitability analyzed by the rates method
Within the assembly of the economical-financial indexes, the
profitability rate represents one of the most synthetic indexes for efficiency
of the company’s activity. The profitability rate is a relative dimension
which expresses the degree in which the capital in its whole, the permanent
capital or the own capital, brings profit. It is the only index which makes the
difference between companies with the same profit but with different
profitability, further to some different costs and prices policies (7).
The different factorial models used have different informative power,
reflecting the efficiency of different sides of the economic activity of the
company and they will express either the investors’ interests (case in which
154
4
the indexes will be built according the advanced capital), either the interests
of the company’s manager (case in which indexes will be built according to
the consumed resources).
The main indexes are:
a) the commercial profitability rate, as an expression of the
commercial policy of the company (purchase, stock, sale) or of the
prices policy. According to the objectives of the analyze and the
investigation area this index can be calculated by considering, in
effect quality, of the gross result of the operation (EBE), the
operation result, the result corresponding to the turnover, the net
result for a period.
It is calculated in the following manners:
1. the gross commercial profitability rate (the rate of the gross margin)
which reflects the gross over plus from operation or the operation
result at 100 lei turnover.
rcb =
EBE (Re)
Ca
× 100
2. the commercial rate corresponding to the turnover:
2.1.
n
n
∑ qv i × p i − ∑ qv i × c i
i =1
rc = i =1
× 100 ,
n
∑ qv i × p i
i=1
in which:
n
∑ qv i × p i - the sold production expressed in the selling price, VAT
i=1
excluded (turnover)
n
∑ qv i × c i – the sold production in production cost.
i=1
2.2.
n
∑ g i × rc
i
rc = i=1
100
, in which:
gi – the structure of sales on groups of products (services, activities);
rci – the commercial profitability corresponding to each group of
products (services, activities).
For the companies in the commercial area
2.3. rc = K − Nch , in which:
5
155
K - the average quota of commercial added tax (the commercial margin)
Nch – the relative level of the circulation expenses ( Nch =
Chc
Ca
× 100 )
3. the net commercial profitability rate (the rate of the net margin)
shows what net profit (net result-Rn) of the operation is obtained at
100 units from the realized turnover.
rcn =
Rn
Ca
× 100
Comparing this index to similar indexes of the competition companies
we could appreciate in which measure the company valorized the market’s
potential and the happened changes within it and the efficiency of the
application of the market and prices policies.
The main reserves for the increase of the commercial profitability rate aim:
– the increase of sales;
– the increase of the negotiation power of the company with the
suppliers of the company and the getting of some acquisition prices
for the raw materials and materials, for advantageous services;
– the improvement of the sales structure meaning the increase of the
importance of those with a greater individual commercial margin;
– the acceleration of the stock rotation, the optimization of the
expenses, the maximization of the selling prices etc.
it is recommended to act on the potential reserves for the increase of
profitability: the increase of the turnover as the most important factor as
each sold merchandise unit is bearing a gross income, especially if the
rhythm for selling overpasses that of costs, the optimization of the
consumption of resources, the corresponding orientation of the commercial
policy and logistics etc.
a) the profitability rate of the consumed resources (Rc) shows their
capacity to liberate by a gross profit consumption. Mathematically it
is obtained as a balance between the gross result (for a period,
current, of the operation, corresponding to the turnover) and the own
effort reflected in the costs which determine the respective results,
such as:
Rc =
the result (for a period, current, of the operation, corresponding to the turnover)
Expenses (total, current, of the operation, corresponding to teh turnover
× 100
156
6
c) the economic profitability rate (Re)
This rate has different formulated acceptations:
1. the assets profitability rate (ROA - Return on Assets) measures the
performance of the total assets or of the operation asset (without
financial assets which are not directly connected to the current activity
of the company) (8), shows the efficiency of using assets in the profit
generation and it is the expression of the manager’s capacity to ensure
an efficient administration of the operation activity.
Re =
Ptb (EBE, Re)
Total assets (fixed and circulating)
× 100 =
Ptb (EBE, Re)
Fixes gross assets + NFR + money. availabilit ies
× 100
An economical profitability rate greater than the inflation rate ensures
the renewal and the increase of its assets in a short period.
For the thorough study of this analyze, this rate can be decomposed in
explicative rates, such as:
Re =
Ca
At
Ptb
Ca
Ptb
At
× 100 =
Ca
At
×
Ptb
Ca
× 100 , in which:
- the rotation of the asset through the turnover
× 100 - the gross margin rate (the commercial efficaciousness of the
company)
The increase of the economical profitability can be realized either by
the acceleration of the assets’ rotation, either by the increase of the
commercial margin (the difference between the turnover and the costs). In
the economical practice these two possibilities are differently valorized
according to the nature of the activity. For instance, for the same turnover
more economic means are necessary in industry than in commerce. In the
same sector, there are significant differences between companies because of
the specific strategy of each of them etc.
2. the invested capital profitability rate (ROI - Return on Investment)
(9, 10)
This approach has in view the fact that in the appreciation of the
economical profitability one must take into account that it should have a
dimension to permit the company the remuneration of the shareholders and
of the creditors according to the risk level they assumed in the company or
when obliging it.
7
157
Mathematically it is defines as being the percentage balance between
the result for a period before deducting the fiscal charges (Ptb) (the gross
operation over plus-EBE, the operation result-Re) and the invested capital
(Ci), own (Kpr) and obliged (D – on long, medium and short term), showing
that the results comes back to 100 invested capital units.
Re =
Ptb
Ci
× 100 ,
Ci = Kpr + D = gross fixed assets (net, according to the case) + need
of working capital + availabilities.
Under these conditions, the economical profitability rate must be equal
to at least the balanced average cost of the capital (CMPC), calculated as
follows:
K pr
D
CMPC = r1 ×
+ r2 ×
K pr + D
K pr + D
, in which:
r1 – the remuneration rate of the own capital;
r2 – the remuneration rate of debts;
Kpr – the own capital;
D – debts.
The economical profitability is sufficient if:
Re > CMPC
d) the financial profitability rate (Rf) (ROE – Return on Equity)
It is an index through which the capital holders appreciate the
efficiency of their investments or, according to the case, the opportunity to
maintain them. It is the effect of the global administration of the company
(operation, financial, extraordinary), showing the capacity of the company’s
management to ensure the profitability of the capitals which were confided
by the shareholders and creditors. It is calculated in two ways (11):
1. the financial profitability of the own capital as a percentage balance
between the net profit (the result for a period) and the own capital:
Rf =
Pn
× 100
K pr
2. the financial profitability of the permanent capital, as a percentage
balance between the net profit and the permanent capital:
Rf =
Pn
× 100 .
Kp
158
8
The analyze of the financial profitability can be done by the
decomposition in explicative rates following the system:
Rf =
Ca
K pr
Pn
P
Ca
× 100 =
× n × 100 , in which:
K pr
K pr Ca
– the rotation rate of Kpr
Pn
× 100
Ca
– the economical profitability rate.
The financial profitability is the main index regarding the
performances of the company (even affected by the accounting conventions
which are the base of the determination of the net profit and by the fiscal
elements) which depends on the commercial policy justness (the
commercial profitability), on the efficiency of the invested capital (the
economical profitability) and on the financial policy (the financial structure,
the way in which the company finances its activity: by own capitals or by
credits) of this one.
The interdependence between the three forms of this profitability is
underlined in the relation:

ci 
D  
,
R f =  R e + R e − rd ×
 × 1 −
K pr   100 


(
)
in which:
Rd – the average rate of the interest to the borrowed capital
 S d (the interest sum ) 
 ;

D (debt )


D
K pr
– the financial lever rate (the indebtness coefficient);
ci – the tax/profit quota
The modification of the financial structure determines variations of the
financial profitability. Thus, further to the increase of the indebtness
coefficient the financial profitability will increase only if the economical
profitability is greater than the cost of the borrowed capital on medium/long
term by banking or obligatory credit. The increase of the credit weigh in this
case is useful for the company and value generator for the shareholders (12).
If the cost of the borrowed capital is greater than the economical
9
159
profitability, any increase of the indebtness degree will diminish the
financial profitability and will lead to the decrease of the company’s value.
If the economical profitability is equal to the cost of the debts, the
increase of the indebtness degree does not affect the financial profitability
and, under these conditions, the decision on the financial structure must
have at base other criteria than the profitability of the own capitals such as:
the accessibility to different alternative way of financing (credits or share
emission) and the follow of a balanced structure between the interest groups
of the owners.
Explanatory notes
(1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996
(2) Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creştere economică,
Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 256
(3) Zybaczynski, Gh., Manole, V., Îmbunătăţirea continuă şi
managementul variaţiilor pentru creşterea performanţei, Editura
Irecson, Bucureşti, 2005, pag. 16
(4) Art. 15 din Cadrul contabil conceptual IASB
(5) Art. 17 din Cadrul contabil conceptual IASB
(6) Andronic, B. C., Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
pag. 49
(7) Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Editura Sedcom
Libris, 2004, pag. 172
(8) Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale
întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 1999, pag. 109
(9) Niculescu, M., Diagnostic Global Strategic, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, pag. 313
(10) Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary
Financial Management, Thomson South-Western, Canada, 2007, pag.
14, 115
(11) Bîrsan, M., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism,
Editura Universităţii Suceava, 2003, pag. 97-98
(12) Manaţe, D., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi
necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL,
Bucureşti, 2002, pag. 248.
160
10
References
1. Andronic, B. C., Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000
2. Bîrsan, M., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism, Editura Universităţii Suceava, 2003
3. Cadrul contabil conceptual IASB
4. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
5. Manaţe, D., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de
Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002
6. Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Editura Junimea,
Iaşi, 1999
7. Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary Financial Management,
Thomson South-Western, Canada, 2007
8. Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creştere economică, Editura Economică, Bucureşti, 1999
9. Niculescu, M., Diagnostic Global Strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997
10. Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Editura Sedcom Libris, 2004
11. Zybaczynski, Gh., Manole, V., Îmbunătăţirea continuă şi managementul variaţiilor pentru
creşterea performanţei, Editura Irecson, Bucureşti, 2005.
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN
TRANSITION IN ROMANIA BETWEEN 1990 AND 2005 – AN
ECONOMETRIC APPROACH
1. Introduction
A Country’s transition from centralised economy to market economy is
characterized by the change in the dynamics of the GDP value and structure.
The most frequent questions that emerge when such transitions are desired
are: How long does transition last? How must it be made? What risks does
transition imply? Most of these questions remain without an answer because
both the transition period and the way in which it can be accomplished, as
well as the risks implied, depend, to a very large extent, on the State’s
economic infrastructure and the population’s mentality regarding change.
The present article does not propose to offer recipes or advice on transition;
on the contrary, by drawing on the power of the example, it wishes to offer an
accurate image of the way in which a centralised economy State, as Romania
was in the year 1989, has managed to pass through sixteen years of transition
until it has reached the stage of a market economy, in 2005.
The description of the transition period of the Romanian economy is made
on the grounds of the econometric modelling of the relations between
Romania’s GDP resource categories expressed in real values. The econometric
modelling process yields a system of linear equations that describes the
relations between GDP resource categories estimated on the basis of the real
values recorded for GDP resource categories between 1999 and 2005.
2. Methodology
In this article the author analyses the relationships between revenues
obtained by eleven GDP resource categories (Table 1), on the basis of data
recoded between 1990 and 2005. The eleven resource categories are [6, p. 4]:
1) Agriculture, hunting, forestry, fishing and fish-farming (AHFF&FF), 2)
Industry (Ind), 3) Building (Build), 4) Trade, hotels and restaurants (TH&R), 5)
162
Ciprian-Ionel Turturean
2
Transport, storage and communications (TS&C), 6) Financial intermediations
(Fin), 7) Real estate transactions, renting and services activities mainly
rendered to enterprises (RetR&Samre), 8) Public administration and defence
(PA&D), 9) Education (ED), 10) Health and social assistance (H&SA); 11)
Others, including: adjustment for imputed output of banking services (IOBS),
financial intermediation services indirectly measured, taxes on product, import
duties and subsidies on product (OTHER).
In the econometric modelling of the relationship between Romania’s
GDP resource categories, we have used the following methodology:
1. The transformation of revenues yielded by various resource
categories from current prices (nominal values) into comparable
prices at the level of the year 1998 (real values) on the basis of the
deflator index by following the stages listed below:
a) We calculated the weighted for the revenues yielded by each
resources category for each of the analysed period in current prices.
b) We calculated the real GDP using deflator index and nominal GDP.
c) On the basis of the weights calculated at point a) and of the real
GDP, expressed in comparable prices at the level of the year 1989,
we obtained the revenues yielded by various resource categories in
comparable prices at the level of the year 1998 (real values).
2. The modelling of relationships between revenues yielded by GDP
resource categories expressed in comparable prices. In the
modelling of relations between revenues yielded by various resource
categories we used the multiple linear regression method.
By these models we will express each GDP resource category relative
to the other GDP resource categories. The choice of the regressors that
describe each GDP resource category is made using the method of
subsequent, step by step regressor elimination (backward regression
method). A regressor Xi, where i = 1, k , will be eliminated from the model if
it meets the following criterion: the statistical value F calculated on the basis
of the correlation coefficient of the eliminated variable, Xi relative to the
dependent variable Y is smaller than a value of F, which is a priori
established and named F variable elimination. The most frequently used value for
Fvariable elimination is 2,71. The same criterion can be transposed in a probability
inequality: Pcalculated < F variable elimination. In practice, the most frequently used
value for F variable elimination is 0,1 [2, pp. 15-18].
3
Transition in Romania between 1990 and 2005
163
In building the models we have also considered the results of the
regressor co-linearity analysis. We have eliminated from the model the
variables that do not meet the co-linearity criterion by using the VIF
(variance-inflating factor) statistical indicators [3, p.328].
On the basis of the outcomes of testing the signification of the
regression equation coefficients using t test we have eliminated from the
model the regressors whose influence on the dependent variable is not
significant [3, pp.124-127].
3. The analysis of the errors obtained from the modelling process aims
to verify if the following hypotheses are met:
a. The independence of the errors;
b. The normality of error distributions;
c. The homoscedasticity of errors.
4. Model reevaluation or correction depending on the results yielded
by the independence and homoscedasticity test.
If the indeprndence hypothesis is not met, there are two possible ways
to eliminate its effect:
a. For models that generate an error with a first order autoregressive
component, we will correct the original model on the basis of the
value and of the first autocorrelation coefficient value. The new
model emerged from this process, is called autoregressive model,
and is obtained using the Prais–Winsten method [3, pp.427 – 428].
b. For the case in which models generate an error of an autoregressive
com-ponent whose order is higher than 1, we will use ARIMA
models for innovation modelling [2, pp.137-213].
In case the modelling error homoscedasticity hypothesis is not meet,
there are two possibilities to correct the model:
a. Multiplying the model’s variables by 1/σi – when the values of σi are
known [3, pp.381-382];
b. Multiplying the model’s variables by 1/Xi - for when the values of σi
are not known [3, pp.382-384].
3. Approaching the problem
Following the modelling process we have obtained a set of equations
that define the relations are established between the revenues yielded by
revenue categories that are part of the GDP expressed in prices at the level
of the year 1989, relations (1)-(14). They were obtained by following the
methodology described above.
164
4
AHFF&FFt = -1,858 EDt + 0,679 INDt + ε1t
(1)
INDt = 3,330EDt + 1,360 AHFF&FFt + ε2t
(2)
BUILDt = 0,078 AHFF&FFt + 0,745 Fint + 0,313 OTHERt + ε3t
(3)
TH&Rt = 100,818 + 5,006 EDt - 1,252 IFt - 0,284 INDt -0,691 OTHERt + ε4t (4)
TS&Ct = 60,718 + 0,482 PA&Dt - 0,173 INDt + 0,646 BUILDt + ε5t
ε5t = δ5t - 0,886 δ5t-1
(5)
(6)
Fin t - 0,203 Fin t-1 = 0.854 BUILDt - 0,275 OTHERt + ε 6t
(7)
TII_ASPt= 79,028 - 0,475 AHFF&FFt+0,696 OTHERt + ε7t
(8)
PA&Dt = -24,893 + 0,420 TS&Ct + 1,831 H&SAt + ε8t
(9)
EDt = 3,643+0,964H&SAt+0,037OTHERt + ε9t
(10)
H&SAt = -1,589 - 0,026 TII_ASP t + 0,907EDt + ε10t
(11)
OTHERt - 0,012 OTHERt-1 = 1,351 BUILDt - 2,467 Fin t+2,423 EDt + ε11t (12)
Model (1) and model (2) are equivalent. The equation system that
describes relations between revenues in terms of Romania’s GDP resource
categories is made up of eleven equations, of which ten are main equations
and the eleventh is a third-order moving average model, described by the
relation (6). Two of the system’s equations are autoregressive, namely the
relations (7) and (12).
The eleven models that describe the relations between revenues
yielded by GDP resource categories can be synthetically presented in Table
1 using the coefficients estimated in the models.
The models that ultimately describe the relationship between revenues
classified according to revenue categories are given by the relations (2)-(14)
or by the relations (1), (3)-(14).
From the analysis of the (1)-(14) equation system whose coefficients
are presented in Table A.2, one can notice that the most active regressor
variables are: Others (it can be found as a regressor in six models), In v. (it
can be found as a regressor in five models), followed by Fin (it can be found
as a regressor in four models) and Ind, BUILD. and AHFF&FF (that can be
5
Transition in Romania between 1990 and 2005
165
found as a regressors in three models). This hierarchy also highlights the
fact that the relevance of revenue categories in the macroeconomic
mechanism observes these hierarchies with approximation, their variations
having a positive or negative influence, or a higher or lesser degree, on the
variations of the other six variables that can be found more as dependent
variables: TH&R, PA&D, RETR&SAMRE, TS&C, H&SA.
4. Conclusions
The equation system that has been obtained represents a mathematical
description of that way in which transition in Romania has been
accomplished, from centralised economy to market economy. In the future,
it can be a significant study tool for countries that are in similar situations,
and whose infrastructure resembles Romania’s.
When the development of certain fields of economic activity is
favoured to the detriment of others, this phenomenon can be analysed by
examining the revenues supplied by those fields of activity. GDP revenues
according to resource categories represent, in fact, the direct outcome of the
policy supported by the Romanian government between 1990 and 2005, and
that concerned structural changes produced at the level of the Romanian
economy in the transition period.
References
1. Brockwell, P., J. and Davis A. R., Introduction to time series and forecasting, 1974, Springer, 2002
2. Cook, R. D., Detection of influential observations in linear regression, Technometrics, 1977,
American Society for Quality and American Statistical Association, Vol. 19, Nr.1: 15–18.
3. Gujarati D. N.,Basic Econometrics, 1995, Third Edition, McGraw-Hill International Editions
4. Turturean C. I., Analiza seriilor de timp, 2006, Sedcomlibris, IAŞI
5. ***, Anuarul Statistic al României, 2005, 2006 INS
6. ***, Raportul BNR, Secţiunea statistică, 2000, 2004, www.bnr.ro
7.***,European Economy, Statistical Annex, Spring 2007,
http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/statisticalannex_en.htm
166
6
Appendix
Table A.1
GDP by categories of ressources from 1990 to 2005
-bil. RON –
-values in constant prices (1998=0) Year AHFF&FF
Ind
BUILD TH&R TS&C
Fin
TII_ASP PA&D
Ed
H&SA OTHER
1990
164,70
305,99 40,49
46,83
43,49 20,42
33,36
21,04
19,63
15,32
43,93
1991
124,06
248,96 28,67
88,45
43,88 17,27
25,62
20,31
18,29
14,89
27,03
1992
114,14
229,79 28,85
85,46
51,14 32,04
25,93
20,21
15,89
12,66
-16,61
1993
127,73
205,95 31,59
62,49
61,18 30,81
25,50
18,84
14,93
10,99
18,48
1994
125,72
228,87 41,30
51,77
55,30 30,18
27,41
20,46
16,01
11,98
23,22
1995
133,96
222,60 44,64
71,07
52,35 33,69
32,41
25,27
17,40
12,25
31,56
1996
135,36
233,77 45,66
82,20
63,35 20,95
37,93
21,68
17,94
13,61
31,29
1997
118,96
204,03 34,57
75,16
59,22 11,23
67,56
17,67
13,46
9,69
49,25
1998
90,52
165,33 32,03
84,85
59,81 11,15
71,47
21,60
16,86
13,87
61,76
1999
82,92
154,16 31,18
84,97
61,83 10,82
79,22
20,82
18,61
12,29
64,75
2000
70,26
173,24 31,01
80,04
63,42
9,76
82,39
27,31
18,36
12,44
66,20
2001
89,72
185,58 35,81
75,39
67,11 13,22
89,94
24,41
17,86
10,39
61,39
2002
80,57
198,36 40,92
75,73
68,30 16,41
98,40
27,02
19,60
13,87
65,99
2003
89,09
192,96 44,77
80,09
75,29 14,25
96,02
49,97
23,47
17,96
86,41
2004
102,96
204,69 49,34
90,66
81,32 18,78 102,86
42,85
27,01
20,18
89,20
2005
73,84
209,98 55,38
106,35 89,58 19,00 109,55
53,56
30,07
22,93
101,91
Results obtained using data from the Romanian Statistical Yearbook, 2006, 2005, by RNB,
2000, 2004 and by European Economy, Statistical Annex, Spring 2007.
Table A.2
Estimated equations coefficients for relations (1)-(12) which describe the changes and relationships betweeen the GDP
categories of ressources by from 1990 to 2005
No.
Depend.
variable
Independent Variable
AHFF
Const.
IND
&FF
2
3
4
AHFF
&FF
Ind
BUILD
TH&R
5
TS&C
6
Fin
------- ------- -------
7
RETR
&SAMRE
79,028 -0,475 -------
1
BUILD TH&R
TS&C
Fin
RETR&
SAMRE
PA&D
Ed
H&SA
Other
Note
------- ------- 0,679
-------
-------
-------
-------
-------
-------
-1,858
-------
-------
------- 1,360 ------------- 0,078 ------100,818 ------- -0,284
-------------
-------------------
-------------------
------0,745
-1,252
-------------------
-------------------
3,33
------5,006
-------------
------0,313
-0,691
60,718 ------- -0,173 0,646
-------
-------
-------
-------
0,482
-------
-------
-------
MA(1) model:
ε5t=δ5t0,886*δ5t-1
-------
-------
0,203*
IFt-1
-------
-------
-------
-------
-0,275
AR model
------- -------
-------
-------
-------
-------
-------
-------
0,696
0,854
Table A 2 (continued)
8
10
11
PA&D
Ed
H&SA
-24,893 ------- ------3,643 ------- -------1,589 ------- -------
-------------------
-------------------
0,420
-------------
-------------------
-------------0,026
-------------------
------------0,907
1,831
0,964
-------
12
OTHER
------ ------- -------
1,351
-------
-------
-2,467
-------
-------
2,423
-------
0,037
-------0,012*
OTHERt-1
AR model
CIPRIAN-IONEL TURTUREAN
ROMANIAN GDP BETWEEN 1990 AND 2005:
STRUCTURAL RESEMBLANCE AND DIFFERENCE
1. Introduction
A State’s GDP represents the aggregated image of economic outcomes.
Both the GDP dimension and its structure constitute important information
with respect to the degree of economic development of a State.
A State’s GDP is a system characterised by increased inertia. For this
reason, transition from one state, reflected by GDP structure and volume, to
another state, is achieved over long time spans, such as decades. This holds
true also for Romania, that had to pass from a GDP structure specific to a
centralised economy to a GDP structure specific to the functioning market
economy, between 1990 and 2005.
2. Methodology
In this article the author analyses the connection between revenue
produced by 11 types of GDP resources (APPENDIX: Table A.1), on the
grounds of data recorded between 1990 and 2005 and expressed in
comparable prices. The 11 types of resources are [6, p.4]: 1) Agriculture,
hunting, forestry, fishing and fish-farming, 2) Industry, 3) Building, 4)
Trade, hotels and restaurants, 5) Transport, storage and communications,
6) Financial intermediations, 7) Real estate transactions, renting and
services activities mainly rendered to enterprises, 8) Public administration
and defence, 9) Education, 10) Health and social assistance; 11) Others,
including: adjustment for imputed output of banking services (IOBS),
financial intermediation services indirectly measured, taxes on product,
import duties and subsidies on product.
170
2
In order to group the years, we have used hierarchical clusters
analysis based on the method of the between groups linkage analysis. The
distances between cluster’s components have been measured using the
square of Euclidian distances [3, pp. 515-555].
For the analysis of correlations between GDP structures by year and
for the analysis of correlations between the real values expressed in
comparable prices based on the 1989 prices, we have used the Pearson
parametric correlation coefficient [ 2 pp. 425 – 442], whose statistical
signifiance has been tested with the t test [1, pp.391-392].
3. Approaching the problem
The analysis of hierarchical clusters will yield in homogeneous groups
of years (clusters). Each cluster comprises years of similar GDP structures.
The outcome of this clustering is presented in Table 1.
Table 1
Clusters’ components ordered by GDP structure
based on 11 resources categories
Cluster
1
2
3
4
5
Years
1990
1991, 1993, 1994, 1995, 1996
1992
1997
1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004,2005
By analysing the years’ clustering, we can state that the dynamics of
the Romanian GDP structure has undergone five individual stages in its
evolution, from 1990 until 2004:
– stage 1 – corresponding to the year 1990 - is characterised by the
oversized contribution of the following sectors: Agriculture, hunting,
forestry, fishing and fish-farming (21,8%) and Industry (40,5%) as
compared to the other GDP - component fields of economic activity;
– stage 2 - corresponding to the years: 1991, 1993, 1994, 1995, 1996,
is characterised, in terms of GDP structure, by the reduction of the
contribution of sectors such as Agriculture, hunting, sylviculture,
fishery and pisciculture (19,8%) and Industry (34,8%), and
simultaneously by the increase in the contribution to the Romania’s
GDP of the following sectors: Trade, tourism, hospitality (10,8%)
and Transport, storage and communications (8,4%), Financial
intermediations (4,1%);
3
Romanian GDP between 1990 and 2005
171
– stage 3 – corresponding to the year 1992 - is characterised by the
increase in the contribution to Romania’s GDP of the following
sectors: Industry (38,3%) and Trade, hotels and restaurants
(14,3%);
– stage 4 - corresponding to the year 1997 - is characterised by the
decrease in the weight of sectors such as: Trade, hotels and
restaurants (11,4%) Industry (30,9%) and Financial intermediations
(1,7%) and the increase in the weight of the following sectors in the
Romanian GDP: Real-Estate transactions, rental and services
provided mainly to enterprises (10,2%) and Others (7,5%) ;
– stage 5 - corresponding to the years: 1998, 1999, 2000, 2001, 2002,
2003, 2004, 2005 - is characterised by decrease of the weight of the
following sectors: Agriculture, hunting, sylviculture, fishery and
pisciculture (12,0%) and Industry (26,0%) and by the increase of the
weight of the following sectors in the Romanian GDP: Real-Estate
transactions, rental and services provided mainly to enterprises
(12,7%), Public Administration and defence (4,5%) and Others
(10,4%).
In order to facilitating the comparisons, we have calculated the specific
GDP structures for each cluster as arithmetic averages of the GDP structures
in the years that comprise a specific cluster (Tabel 2).
Table 2
GDP structure by resources for each cluster
RESOURCES
1. Agriculture, hunting, sylviculture,
fishery and pisciculture (%)
2. Industry (%)
3. Building (%)
4. Trade, hotels and restaurants (%)
5. Transport, storage and communications (%)
6. Financial intermediations (%)
7. Real estate transactions, renting and services
activities mainly rendered to enterprises (%)
8. Public administration and defence (%)
9. Education (%)
10. Health and social assistance (%)
11. Others (%)
clust_1
21,8%
clust_2
19,8%
clust_3
19,0%
clust_4
18,0%
clust_5
12,0%
40,5%
5,4
6,2%
5,8%
2,7%
4,4
34,8%
5,8%
10,8%
8,4%
4,1%
4,5%
38,3%
4,8%
14,3%
8,5%
5,3%
4,3%
30,9%
5,2%
11,4%
9,0%
1,7%
10,2%
26,0%
5,5%
11,9%
9,9
2,0%
12,7%
2,8%
2,65
2,05
5,8
3,2%
2,6%
1,9%
4,0%
3,4%
2,7%
2,1%
-2,8%
2,7%
2,0%
1,5%
7,5%
4,5%
3,0%
2,1%
10,4%
Source: Indicators calculated using data from Table A.1.
172
4
The graphical representation of data in Table 2 highlights the main
sectors affected by decrease/ increase phenomena. Thus, we can identify
major decreases in the weight of agriculture and Industry in the Romanian
GDP. Given the linear relationship between the various types of GDP
resources, the decreases mentioned above will determine the increase of the
weight for the following sectors: Trade and tourism, Transportation,
storage, mailing services, Real-Estate transactions and other services and
Others, in the Romanian GDP, thus reflecting the taxation changes (Fig. 1).
The analysis of the Pearson correlation coefficient resented in Table
A.2 shows that, in Romania, the GDP structures specific to the period of
time between 1990 and 2005 are strongly inter-correlated. Moreover, over
the same time-span, one could notice that as the time interval increases, the
degree of GDP structure correlation decreases (Fig. 2). This is a feature that
has marked the transition period that Romania went through. What is
specific to this period is the change in the GDP structure, a change that was
characterised by efforts to resize the sectors of the national economy in
order to adjust it to the market economy.
CLUST1
0,4
CLUST2
CLUST3
CLUST4
CLUST5
0,2
0,0
AVSPP_ Ind_proc Constr_ CTHR_ T_DP_T IF_proc TII_ASP AP_A_p INV_pro S_AS_p Altele_p
proc
proc
proc
_proc
_proc
roc
c
roc
roc
CASE_LBL
Figure 1. Clusters’ GDP structure by resources
5
173
In Table 3 we can see that the GDP structure specific to the years
covered by cluster 5 is strongly correlated with the GDP structure specific
to the years that make up cluster 4 (0,963) and cluster 2 (0,879). For the
periods that make up these clusters we can notice the increase of the
correlation coefficients, which yields increased homogeneity at cluster level
in terms of GDP structure.
Table 3
Pearson correlations between clusters
CLUST2
CLUST3
CLUST4
CLUST5
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
CLUST1
,984(**)
,000
,939(**)
,000
,954(**)
,000
,866(**)
,001
CLUST2
1
CLUST3
,977(**)
,000
,967(**)
,000
,879(**)
,000
1
,924(**)
,000
,830(**)
,002
CLUST4
1
,963(**)
,000
** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
The strong lag correlation of GDP structures for various time intervals
(Table A.2) is characteristic to systems of increased inertia and it confirms
that fact that structural changes, at the level of national economies, reflected
by the structure of the GDP, are long-term processes, which require special
efforts and a long times span to be carried into effect.
The chart in Fig. 2 shows the five stages in the evolution of the GDP
structure, which were yielded by the analysis of hierarchical clusters.
Each stage is characterised by correlation coefficients between the
GDP structures specific to the years that it covers. In the chart in Fig. 2,
these stages are characterised by well delineated tendencies, the passage
from one stage to another being marked by changes in the slope of the
correlation coefficients vector.
174
6
STAGE V
1,000
0,950
STAGE IV
ETAPA III
STAGE II
0,800
STAGE I
0,850
STAGE II
0,900
1991
1995
1999
2003
0,750
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1992
1996
2000
2004
1999
2000
1993
1997
2001
2005
2001
2002
1994
1998
2002
2003
2004
Source: Data used are from table A.2.
Figure 2. Correlations between Romanian GDP structures’ from 1990 to 2005 for
differently lagged time periods
Conclusion
The structure of the Romanian GDP for the period from 1998 until
2005 is constituted by 8 consecutive years, which lends continuity and
stability to the structure of the GDP. This proves that the structure of the
Romanian GDP is coming close to a state of structural equilibrium adapted
to the current socio-economic requirements.
The next period is expected to produce changes that would impact
more the level of efficiency of the economic activity sector, and less the
level of the structure of their output in the GDP. These changes will
increase/ decrease the GDP according to economic performance.
The current structure of the Romanian GDP comes close to the GDP
structure of developed States: 5-7% Agriculture, 25-33% Industry; 60-70%
services.
7
175
One should notice that, irrespective of the method chosen, cluster
hierarchy analysis or the graphical representation of correlation coefficients
for the GDP structure, located at different time intervals, the results that these
methods yield are similar.
By following the evolution of the dynamics of the Romanian GDP
structure between 1990 and 2005, one could notice that periods of transition
from a particular GDP structure that is specific to the centralised economy
to a structure that is specific to the market economy alternates with periods
of relaxation. Periods of relaxation are specific to systems of increased
inertia and they represent short intervals when the system – in our case,
GDP – has the tendency to return to the state that precedes the moment
where changes occur, due to its increased initial inertia.
To conclude, in the creation and implementation of structural policies
concerning national economies, it is advisable to adopt strategies that
should ensure economic evolutions in the desired direction, but in a slow,
small-step rhythm. In addition, one needs to consider the economic systems’
periods of relaxation, which are extremely necessary to the adjustment to
the new conditions imposed by structural changes.
References
1. Jaba E., Statistica, 3-th. ed., 2002, Bucharest, Ed. Economica
2. Pearson K., On a new method of determining "goodness of fit", Biometrika, December 1934; 26:
425 - 442.
3. Timm N. H., 2002, Applied Multivariate Analysis, Springer Verlag, New York Inc.
4. ***, Romanian Statistical Yearrbook, 2005, INS
5. ***, Romanian Statistical Yearrbook, 2006, INS
6. ***, RNB report, Statistical Anex, 2000, www.bnr.ro
7. ***, RNB report, 2004, www.bnr.ro
8.***, European Economy, Statistical Annex, Spring 2007,
http://ec.europa.eu/ economy_finance/publications/european_economy/statisticalannex_en.htm
Table A 1
Yearly Romanian GDP Structure from 1990 to 2005
1990
1. Agriculture,
hunting,
sylviculture,
21,81
fishery and
pisciculture
(%)
2. Industry
40,52
(%)
3. Building
5,36
(%)
4. Trade,
hotels and
6,20
restaurants
(%)
5. Transport,
storage and
5,76
communications (%)
6. Financial
intermediate- 2,70
ions (%)
7. Real estate
transactions,
renting and
services
4,42
activities
mainly
rendered to
enterprises
(%)
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
18,87
19,04
20,99
19,89
19,78
19,23
18,00
14,39
13,34
11,07
13,38
11,43
11,57
12,4
8,5
37,87
38,33
33,85
36,20
32,87
33,22
30,88
26,27
24,80
27,31
27,67
28,13
25,05
24,7
24,1
4,36
4,81
5,19
6,53
6,59
6,49
5,23
5,09
5,02
4,89
5,34
5,80
5,81
5,9
6,3
13,45
14,26
10,27
8,19
10,49
11,68
11,37
13,48
13,67
12,62
11,24
10,74
10,40
10,9
12,2
6,67
8,53
10,06
8,75
7,73
9,00
8,96
9,50
9,95
10,00
10,00
9,69
9,77
9,8
10,3
2,63
5,34
5,06
4,77
4,97
2,98
1,70
1,77
1,74
1,54
1,97
2,33
1,85
2,3
2,2
3,90
4,33
4,19
4,34
4,79
5,39
10,22
11,36
12,75
12,99
13,41
13,95
12,47
12,4
12,6
Table A.1 (continued)
8. Public
administration
2,79
and defence
(%)
9. Education
2,60
(%)
10. Health
and social
2,03
assistance
(%)
11. Others
5,82
(%)
GDPin
current prices 857,9
(billion ROL)
GDP in
comparable
prices
755,194
(1989=0)
(billion ROL)
3,09
3,37
3,10
3,24
3,73
3,08
2,67
3,43
3,35
4,30
3,64
3,83
6,49
5,2
6,1
2,78
2,65
2,45
2,53
2,57
2,55
2,04
2,68
2,99
2,89
2,66
2,78
3,05
3,3
3,4
2,26
2,11
1,81
1,90
1,81
1,93
1,47
2,20
1,98
1,96
1,55
1,97
2,33
2,4
2,6
4,11
-2,77
3,04
3,67
4,66
4,45
7,45
9,81
10,42
10,43
9,15
9,36
11,22
10,7
11,7
2203,9
6029,2
20036
49773
72136
108920 252926 373798 545730 803773 1167687 1514751 1975648 2463717 2.464.688
657,422 599,502 608,495 632,220 677,211 703,745 660,813 629,261 621,580 634,434 670,799 705,168 770,294 829,524
Source: Results obtained using data from the Romanian Statistical Yearbook, 2006, 2005, by RNB, 2000, 2004
and by European Economy, Statistical Annex, Spring 2007.
829,851
Table A.2
Correlations between yearly Romanian GDP structures from 1990 to 2005
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
1
,993
(**)
,000
,995
(**)
,000
,992
(**)
,000
,956
(**)
,000
,894
(**)
,000
,851
(**)
1
,995
(**)
,000
,990
(**)
,000
,955
(**)
,000
,888
(**)
,000
,844
(**)
1
,995
(**)
,000
,964
(**)
,000
,907
(**)
,000
,864
(**)
1
,977
(**)
,000
,931
(**)
,000
,893
(**)
1
,981
(**)
,000
,961
(**)
1
,995
(**)
1
2004
,976
(**)
,000
,968
(**)
,000
,971
(**)
,000
,973
(**)
,000
,924
(**)
,000
,866
(**)
,001
,823
(**)
2003
1
2002
,977
(**)
,000
,981
(**)
,000
,981
(**)
,000
,989
(**)
,000
,991
(**)
,000
,963
(**)
,000
,921
(**)
,000
,881
(**)
2001
1
2000
1999
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1998
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1997
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1996
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1995
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1994
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1993
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
1992
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
,974
(**)
,000
,939
(**)
,000
,975
(**)
,000
,990
(**)
,000
,985
(**)
,000
,977
(**)
,000
,954
(**)
,000
,888
(**)
,000
,844
(**)
1991
1990
Pears. Corel.
2005
2004
2003
2002
2001
2000
Table A 2 (continued)
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
Pears. Corel.
Sig. (2-tailed)
,001
,852
(**)
,001
,889
(**)
,000
,875
(**)
,000
,861
(**)
,001
,874
(**)
,000
,787
(**)
,004
,000
,883
(**)
,000
,903
(**)
,000
,887
(**)
,000
,869
(**)
,001
,886
(**)
,000
,821
(**)
,002
,002
,825
(**)
,002
,856
(**)
,001
,839
(**)
,001
,800
(**)
,003
,821
(**)
,002
,751
(**)
,008
,001
,843
(**)
,001
,883
(**)
,000
,858
(**)
,001
,836
(**)
,001
,858
(**)
,001
,767
(**)
,006
,001
,849
(**)
,001
,887
(**)
,000
,871
(**)
,000
,849
(**)
,001
,866
(**)
,001
,781
(**)
,005
** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
,001
,858
(**)
,001
,894
(**)
,000
,873
(**)
,000
,855
(**)
,001
,875
(**)
,000
,789
(**)
,004
,000
,886
(**)
,000
,917
(**)
,000
,896
(**)
,000
,878
(**)
,000
,898
(**)
,000
,822
(**)
,002
,000
,951
(**)
,000
,976
(**)
,000
,959
(**)
,000
,947
(**)
,000
,965
(**)
,000
,898
(**)
,000
,000
,984
(**)
,000
,989
(**)
,000
,975
(**)
,000
,973
(**)
,000
,987
(**)
,000
,951
(**)
,000
,989
(**)
,000
,988
(**)
,000
,977
(**)
,000
,975
(**)
,000
,988
(**)
,000
,963
(**)
,000
1
,991
(**)
,000
,993
(**)
,000
,990
(**)
,000
,994
(**)
,000
,987
(**)
,000
1
,995
(**)
,000
,986
(**)
,000
,995
(**)
,000
,962
(**)
,000
1
,987
(**)
,000
,991
(**)
,000
,973
(**)
,000
1
,996
(**)
,000
,983
(**)
,000
1
,976
(**)
,000
ALEXANDRU TRIFU
DEVELOPING ENTREPRENEURIAL SPIRIT
The Entrepreneur has the central place in the process of beginning
and leading any entrepreneurial activity in economy and society.
Entrepreneurial spirit is considered like a mixture of ambition,
creativity, propensity to risks-assuming facts (businesses), denial of failures,
hard work, dedication.
Speaking about firm’s existence and functioning, organisational
system in general, in order to ensure prosperity and progress, it is vital to
impose revitalization of all personnel and staff, by using successfully the
entrepreneurial spirit.
In order to limit risks, the Entrepreneur, who organizes, operates,
innovates and is expecting to obtain profit, includes among the most
important characteristics of self-determination : drive, thinking ability,
competency and skills in communication and human relations, motivation.
The study we’ve tried to implement is dealing with two major
approaches :
a. the specific personality of all would-be entrepreneurs, who should
examine, carefully, their strengths and weaknesses, abilities and
skills, to see if they are enough qualified, enough able to start a
business.
b. various methods and techniques used in modern management and
theory of the firm, which have to be known and learned by everyone
who wants to enterprise something of significant importance,
especially in the economic field.
Therefore, it’s necessary to mix these two approaches in an organic
process, in order to unit theory and practice for the development of well-trained
future specialists with solid motivation and setting the right kind of goals.
The Entrepreneurial spirit may be assessed as a mix of ambition,
creativity, risk-taking, failure denial, hard work, and dedication.
182
Alexandru Trifu
2
From the economic perspective of the traditional way of doing business,
the entrepreneur is the person who does not want to be included into a certain
professional pattern. That is, he/she is not the employee who, being very
conscientious, works the eight legal working- hours a day hoping to cash in
his/her due salary. He/she must be a free spirit, a pioneer wish to turn dreams
into reality. It is often stated that a true entrepreneur must have his head in the
clouds and the feet down on earth. The greatest benefit that comes from
business management is that it is an extension of the daily-life entrepreneurial
spirit since, just like one knows how to lead his/her life (to achieve the wanted
results, to be appreciated and surrounded by many friends), they will also be
capable of ensuring the success of the businesses they run. Plans, goals and
aims are required to guide the activity and to put into practice the knowledge,
the capacities and abilities each entrepreneur needs.
The similarities between business and personal (life) activity can be
numerous, because for each example of entrepreneurial spirit in business,
there is a match in the daily life of that person. Therefore, when we speak
about entrepreneurial spirit, the two aspects that we have mentioned
cannot (and must not) be separated. The secret lies in transposing oneself in
this situation, in thinking positively, so that one might find the power to
turns his/her wishes into material things.
The entrepreneurial spirit that we are trying to outline in this paper
can be perfectly integrated within the requirements of the modern
management, because it assumes taking risks (that are manifold and
complex), innovation (a direct consequence of Schumpeter’s theory in the
field), as well as the constant motivating competence of expanding the
borders of one’s knowledge and of understanding the processes and the
phenomena around us.
The definition given, among many others to the entrepreneurial spirit
among many others, by the Entrepreneurship Centre within Miami
University of Florida is illustrative for a more precise outlining of the
concept. It states that the “entrepreneurship is the identification,
development and materializing process of a vision that may be an idea with
an innovating character, an opportunity, or simply an easier way of making
something better”[9]. For all the entrepreneurs the trust in one’s abilities,
knowledge and power are determined when making decisions by the risk
and uncertainty conditions.
3
Developing entrepreneurial spirit
183
And if we speak the specific language of the human capital, let us say
that a healthy entrepreneurial spirit requires full self confidence in one’s
intuition, too, so as to distinguish clearly among the opportunities that might
come out and that must be put into value in a superior manner, so that the
activity can be achieved with the forecasted profit.
There is this truth, which is reinforced by practical surveys, that
running an already existent company offers fewer satisfactions to an
entrepreneur than creating and managing a newly set up one. Moreover, the
revitalization of the whole members of the personnel by means of the
entrepreneurial spirit is absolutely compulsory to ensure the progress and
the prosperity it needs. If those members that are loyal to the organization
feel that they are really part of the company’s projects and strategies and
that their work and ideas are valued and ensures positive results to the
organization, only then can we state that the entrepreneurial spirit,
entrepreneurship in general, is in full swing of development.
Still, a new challenge results from here, one that is determined by the
highly rapid changes in the business environment and which consists in the
fact that the entrepreneur with the whole team must again think
prospectively and find a new valuable idea that might ensure for the
company a steady degree of competitiveness on the market. Supporting a
steady entrepreneurial spirit is largely due to the help coming from all
those who make al the necessary efforts and understand that they are an
integrative part of the system represented by the entity commonly defined as
company. Keeping up the organizational rhythm and consequently achieving
positive results, works as a reward for all those who have taken risks and
have overcome the inherent hindrances. And, as compensation, the
entrepreneurship may choose to stimulate this adequate mechanism with
obvious results, by incentives linked to each person’s performances and
which may materialize in: bonuses, profit shares, paid holidays and other
benefits, so that the target should be a long-term one, another effect being
the achievement and the reinforcement of the corporate culture as well as
the employee’s involvement in accomplishing the company’s functions.
In modern management, the chosen organizational structure must not
lead under any circumstances to the destruction of the existing or
developing entrepreneurial spirit. Preserving the company’s high
performance level within the surrounding competitive environment has to be
done by concentrating all the efforts, as well as the entrepreneurial spirit,
on the major objectives to be reached at, to provide the highest added value
to the developing business.
184
Alexandru Trifu
4
The following enlightening formula might be used for this purpose:
AV= T- (PC+DDE+FE) where
AV- added value
T- Turnover
PC- Procurement costs (raw materials and purchased materials used in
production)
DDE- Direct departmental expenses
FE- Freight expenses
To make sure that this major desiderate is fulfilled, it is necessary that
the employees constantly upgrade their knowledge and their skills in the
specific field in which they perform their activity. The Performance, the
increased productivity, represents the key to keeping jobs and, at the same
time, the ultimate assessment criterion of the activity carried out within an
organizational structure.
As far as the relationship with both the existing and the potential
clients (consumers) is concerned, it is required that the entrepreneur listen
to the favourable thoughts, the compliments, or the suggestions that might
improve the created relational activity but especially to the displayed and
manifested complaints and dissatisfactions.
As the business grows, there appears the danger that the steady
valuation of the relationship with the customers falls on the secondary place,
or is no longer one of the entrepreneur’s concerns that turn to other issues
that have emerged during business operation.
The aspect that should not be ever forgotten in any managerial activity
is that the clients, the consumers, the persons you get in contact with are the
ones that determine the growth or the disappearance of the business. It is on
this segment that the entrepreneur must use his expertise and personality.
The focus on the basic values of the corporate culture, the permanent
contact with the outside world and the development of a simple, flexible,
reticular organizational structure, these are, in our opinion the elements that
will ensure the preservation of a lively entrepreneurial spirit at high
standards in the future.
A portrait of the successful modern European manager whishing to
correct the Romanian management is welcome in our opinion. The defining
traits, in a relative approach, would be the following [5]:
a. personality 35%
b. professional competence 26%
c. communication skills 23%
d. flexibility 10%
e. ethics 6%
5
Developing entrepreneurial spirit
185
As one can notice, the first two traits are the ones that give substance
to the main ,,actor” of the modern management.
Furthermore, on the other side of the Atlantic Ocean, according to the
famous Fortune Magazine, approx. 80 % of the first 400 richest Americans
have earned their wealth acting as owners of a business. This is a good
example for all who want to start a business, including Romanian students,
to be tremendous interested in pursuing entrepreneurial approach.
Speaking of this new approach in the field of management, we should
point to the fact that it overlaps the so-called modern paradigm of the
company’s theory, which is defining for the discovery and the highlighting
of the behaviour specific to the whole mechanism of a company’s entity.
This mechanism is perfected and made operational, as we have already
shown, by the entrepreneur’s innovating and daring activity, doubled and
sustained by a well structured and efficient staff.
Seen from this perspective, the modern paradigm of the firm’s
theory does not counteract the traditional one. An important aspect is the
split between ownership and management, the owners of the big companies,
for example, remaining most of the time unknown, the managers being the
ones who, by means of their qualities, and of their moral and professional
authority ensure the use of all the internal and external factors that
contribute to goal achievement, bearing the consequences of the company’s
overall activity: the success which is equivalent to profit and development,
and the failure which is equivalent to losses and bankruptcy.
But the outlined paradigm must be completed with the organizational
side of the modern business that highlights the statement that the modern
company is an open system, an organizational network that develops and
adjusts at the same time with the market niches the analyzed company is
aiming at. Everything is integrated as flexibly and efficiently as possible in
the new type of economy that engenders organizational networks, as Alvin
Toffler describes [8], but especially within the new economy and its latest
discoveries in the field of information technologies, without which it would
be impossible to conceive the social and economic life nowadays.
But, it’s another efficient way, starting from the paradigm mentioned
above, for an entrepreneur, using the knowledge-based economy elements,
especially in America, that one of buying an existing business or franchise,
in order to bypass most of the start-up risks.
In practice, students are very interested to become entrepreneurs, but
exist some barriers in start-up his own business: lack of capital and missing
of good ideas. But, above all, is the fear for a failure, for a loose.
186
Alexandru Trifu
6
Therefore, the university is challenged to offer practical activities
within firms for the students, to improve the professional formation, to
create a self-confidence, to collaborate with the labour market, to know
exactly the demand of labour force and the structure of activities in
economy.
References
1. Ansoff, I. –Stratégie du développement de l'entreprise, Les Éditions de l'organisation, Paris, 1990.
2. Casson, Mark –Entrepreneurship, The Concise Encyclopedia of Economics, www.econlib.org,
1990.
3. Deaconu, Alecxandrina –Économie d’entreprise, ASE Publishing House, Bucharest, 2003.
4. Kouratko, D.F. –Entrepreneurship Education :Emerging Trends and Challenges for 21st Century,
College of Business, Ball State University, 2005.
5. Popescu, N I. –Managerii firmelor româneşti şi rezultatele macroeconomice. Actualitate şi cerinţe
europene- in Romanian (The Romanian Firms’ Managers and the Macroeconomic results), in
,,Economistul” no. 1967, 20-th of September 2005.
6. Porter, Michael –The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, New York, 1993.
7. Profiroiu, M., Popescu, Irina –Politici europene-in Romanian (Economic Politics), Ed. Economică,
Bucureşti, 2003.
8. Toffler, Alvin –Război şi anti-război-in Romanian (War and Counter-war), Antet PublishingHouse, Bucharest, 1999.
9. *** - www.entrepreneurship.fiu.edu.
EMILIAN M. DOBRESCU
Puncte de vedere
RESURSE ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE EUROPENE
Introducere
Cooperarea europeană în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnice
(COST) a furnizat în ultimii 30 de ani cadrul practic pentru a coordona
programe finanţate la nivel naţional. Această cooperare a creat o vastă reţea
care grupează cca 30.000 cercetători ştiinţifici din 34 de ţări europene, la
care se adaugă organisme de cercetare chinezeşti, japoneze, canadiene, ruse
şi indiene, pentru proiecte în domeniile transporturilor, telecomunicaţiilor,
tehnologiei alimentare, dinamicii fluidelor şi informaticii. Circa 9.000
cercetători au posibilitatea de a lucra în străinătate, graţie Programului
Marie Curie. Cercetătorii care doresc să lucreze în alte ţări pot să consulte
site-ul: http://europa.eu.int/eracareers, care conţine cca 1.500 legături spre
organisme de cercetare care propun burse şi subvenţii, ca şi o multitudine de
informaţii ce permit cercetătorilor să fie mai mobili. Aceste eforturi sunt
întărite de o reţea europeană de centre de mobilitate - ERA-MORE; această
reţea creată la jumătatea anului 2004 grupează peste 200 de centre din 33 de
ţări europene – ea permite cercetătorilor şi familiilor lor să-şi rezolve
dificultăţile practice pe care le presupune schimbarea ţării de domiciliu,
pentru a lucra într-o altă ţară.
„Până acum ERA (European Research Area, un concept similar SEC) a
fost mai mult un concept decât o realitate. Problema este una de natură
ideologică: gândim încă în spirit naţionalist”, spunea Bertil Andersson,
directorul executiv al Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă într-un interviu
acordat EurActiv.com pe 7 martie 2007. „Sistemul de cercetare la nivel
european este încă foarte fragmentar şi ERA este mai mult un concept decât
o realitate”, declara Bertil Anderson, care a părăsit Europa pentru postul de
director al Universitatii de Studii Tehnice din Singapore. „Doar 5-10 la sută,
din sumele alocate cercetării în Europa reprezintă bani pan-europeni, restul
se desfăşoară la nivelul fiecărui stat în parte. Există o barieră ideologică în
188
Emilian M. Dobrescu
2
ceea ce priveşte cercetarea la nivel pan-european: se gândeşte naţionalist,
chiar şi la nivelul ţărilor mici”, a mai spus Andersson, adăugând faptul că
noile descoperiri ştiinţifice nu pot fi privite niciodată în spirit naţionalist.
„Domeniul cercetării la nivel pan-european, chiar dacă trebuie să treacă prin
filtrul Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă sau al Comisiei Europeane, este cu
adevărat important doar în cazul statelor mai mici”, susţine Andersson,
sugerând că „cei patru mari”: Marea Britanie, Germania, Franţa şi Italia nu
depind strict de ce se întâmplă la nivel pan-European, atât timp cât îşi fac
concurenţă reciproc. Una dintre limitele impuse de strandardele actuale
privind acordarea finanţărilor este aceea că banii merg doar către proiectele
care nu prezintă nici o doză de risc. Ar trebui ca în viitor, ERA să găsească
soluţii şi pentru proiectele riscante. Sistemul american este mult mai avansat
în ceea ce priveşte finanţarea de proiecte noi şi riscante şi acesta este unul
dintre motivele pentru care americanii primesc mai multe Premii Nobel.
Care se acordă pentru noi descoperiri, ceea ce implică riscuri. Cert este
faptul că sistemul european de acordare a finanţărilor nu promovează riscul.
Asumarea riscului în finanţarea proiectelor se referă la acceptarea faptului
că cercetătorii pot greşi. Andersson a adăugat faptul că standardele
programelor de finanţare au avut probabil un rol important în crea
mentalităţi de tip european, proiecte standard sau parteneriate public-privat
şi este greu de spus dacă acestea au fost cu adevărat eficiente.
Prin ameliorarea condiţiilor generale de cercetare şi dezvoltare, UE
are voinţa de a reduce „fuga creierelor” şi de a incita la revenirea în
Europa a oamenilor de ştiinţă care au părăsit-o, mai ales pentru a se instala
în SUA. Au fost luate mai multe iniţiative pentru a se asigura
recunoaşterea reuşitelor ştiinţifice şi pentru a trezi interesul tinerilor în
domeniul cercetării ştiinţifice. Premiul Descartes, propus începând cu anul
2000, este principala recompensă comunitară care încoronează nu numai
realizări individuale, dar şi echipe de cercetare a căror cooperare
internaţională a dat rezultate excepţionale în toate domeniile ştiinţifice, ca
şi în ştiinţele sociale. Printre primii laureaţi ai Premiului Descartes se află
şi o echipă de cercetători olandezi, italieni, britanici şi francezi, care au
descoperit legătura genetică între două procese cruciale care se petrec în
toate celulelel vii, „repararea” ADN-ului şi fabricarea de proteine prin
transcripţia ADN.
3
Resurse ale cercetării ştiinţifice europene
189
Caracteristicile cercetării ştiinţifice europene
Numărul femeilor cercetător este în continuă creştere; între anii 1990-2000,
proporţia studentelor în ştiinţă şi în inginerie a crescut de la 25 la 30 la sută.
În 2001, 34 la sută din cercetării universitari erau femei, procent care se
aşteaptă să crească la 44 la sută în 2007. UE şi statele membre înţeleg mai
bine ca niciodată necesitatea de a atrage şi a motiva femeile să-şi aleagă şi
să promoveze în cariera ştiinţifică, mai ales că UE are nevoie de cel puţin
600.000 cercetători suplimentari pentru a răspunde obiectivelor de
competitivitate pe care şi le-a stabilit. „Un progres notabil va fi înregistrat
atunci când femeile tinere vor alege să nu mai abandoneze sectorul
ştiinţific” – nota d-na Susan Greenfield, directoare a Institutului Regal al
Marii Britanii, profesoară de fiziologie la Oxford, baroană şi medaliată cu
Legiunea de Onoare a Franţei.
Susan Greenfield a fost rugată de d-na Patricia Hewitt, ex-ministru
britanic al comerţului şi industriei să elaboreze un raport despre situaţia
femeilor în ştiinţă, pentru a sublinia dificultăţile pe care le întâlnesc şi a
sugera mijloacele practice de a le veni în ajutor. În documentul final, prof.
Greenfield preconiza necesitatea înţelegerii integrate a problemei, reunind
cele 70 iniţiative britanice consacrate femeilor de ştiinţă în cadrul unui
„centru ştiinţific de muncă” unic, bazat pe finanţare publică şi o susţinere
sporită privind măsurile dedicate indivizilor, organizaţiilor şi politicilor
aplicate. „Prioritatea noastră rămâne egalitatea între bărbaţi şi femei şi nu
încercarea de a favoriza femeile. Discrimnarea pozitivă nu ajută pe nimeni”
sublinia prof. Greenfield.
Un mijloc eficace care trebuie pus la dispoziţia femeilor la începutul
carierei lor ştiinţifice este mentorul. Prof. Greenfield defineşte mentorul ca pe
„cineva care crede în voi mai mult decât voi înşivă... Simplul fapt de a avea
pe cineva, care este acolo pentru voi, care se îngrijeşte de voi, căruia puteţi să
vă încredinţaţi incertitudinile este foarte important, mai ales pentru femeile
care lucrează în sectorul ştiinţific”. Prof. Greenfield gândeşte că un sistem de
mentorat ar putea încuraja mai mult femeile să caute şi să ocupe poziţii
ştiinţifice mai elevate. Faptul că femeile nu caută posturi cu responsabiulitate
se datorează, în parte, lipsei lor de încredere în ele însele. În loc să se
concentreze pe calităţile lor, femeile pierd mult timp să se scuze de ceea ce
ele consideră că reprezimntă slăbiciunile lor... De aceea, este nevoie de o mai
mare integrare a acţiunilor şi iniţiativelor de promovare a femeilor în ştiinţă.
Printre aceste acţiuni prof. Greenfield propune şi realizarea unei platforme
europene a femeilor cercetător. Obiectivul principal care trebuie atins este ca
femeile să nu mai abandoneze sectorul de cercetare ştiinţifică.
190
Emilian M. Dobrescu
4
Tinerii cercetători sunt, alături de femeile cercetător, o altă problemă
caracteristică a cercetării ştiinţifice europene. Nici tinerii nu sunt suficient
de mult atraşi de acest domeniu important al realităţilor din UE. Unul din
cele mai bune proiecte pentru a-i incita pe tineri să îmbrăţişeze cariera
ştiinţifică este concursul european al tinerilor cercetători. Acest concurs, a
cărui primă ediţie a avut loc în 1989, se adresează candidaţilor cu vârsta
cuprinsă între 15-25 de ani; concursul este deschis şi participanţilor din ţări
care nu sunt membre ale UE.
Premii ale Uniunii Europene
Primii câştigători ai premiilor EUROPEAN YOUNG INVESTIGATOR
(EURYI) au fost anuntaţi pe 29 iulie 2004 la Bruxelles. Ca urmare a
renumelui creat astfel, fiecare din cei 25 de premiaţi îşi pot crea propria
echipă şi pot conduce proiectul pentru care au fost premiaţi în oricare centru
european de cercetare pe care şi-l aleg. Prin aceasta, Uniunea Europeană
doreşte să atragă cei mai buni tineri oameni de ştiinţă din lume să vină şi să
lucreze în Zona de Cercetare Europeană.
Premiile EURYI sunt propuse de şefii organizaţiilor de cercetare
europene (reunite în EUROHORCS), în colaborare cu Fundaţia Europeană
pentru Ştiinţă (ESF). Participante la finanţarea acestei iniţiative sunt cele 25
ţări membre ale UE. Nu se ia în considerare principiul de "juste retour"
pentru contribuţiile naţionale. Domeniile premiate variază între biomedicină
şi inginerie mecanică, precum şi între fizică şi lingvistică. Cu toate că
programul este deschis pentru participare oricărui cercetător din lume, 24
din cei 25 de laureaţi sunt europeni.
Unul dintre cei 25 de cercetători laureaţi la prima ediţie a premiului
EURY, care au primit fiecare între 1 şi 1,25 milioane de euro, este românul
Mihail Dumitru Bărboiu, de 35 de ani, care trăieşte în Franţa şi îşi
desfăşoară activitatea la Institut Européen des Membranes din Montpellier şi
la Centre national de la recherche scientifique; de asemenea, este Maître des
Conférences I-ere classe la Collège de France şi asociat al prof. Jean-Marie
Lehn, Premiu Nobel în chimie 1987, la Institutul de Ştiinţe şi Inginerie
Supramoleculară din Strassbourg. Activitatea acestuia se desfăşoară în zona
materialelor inteligente şi a noilor metodologii de sinteză în domeniul
chimiei supermoleculare şi al chimiei combinatorii.
5
191
„Nivelul ştiinţific şi pregătirea de bază sunt foarte ridicate în România.
De aici rezultă de obicei succesul multor români în afara graniţelor ţării” – a
afirmat Mihail Dumitru Bărboiu. Referindu-se la cercetarea ştiinţifică din
România, în comparaţie cu cea din UE, acesta spunea: “Probabil în
momentul când pe lângă pasiune vor putea fi adăugate spiritul aventurii şi
riscul de a face ştiinţă fără a cere imediat rezultate profitabile, atunci vor
putea apărea adevărate platforme de cercetare în România, competitive la
nivel european”.
*
*
*
PREMIUL DESCARTES pentru cercetare se acordă echipelor
transnaţionale de cercetare ca urmare a recunoaşterii rezultatelor ştiinţifice
în orice domeniu de cercetare, inclusiv ştiinţe sociale şi umane. Proiectele
pot fi depuse atât de echipele de cercetare, cât şi de organizaţii publice sau
private. Ele trebuie să fie rezultatul unei colaborări dintre cel puţin două
State Membre UE sau dintre cel puţin un Stat Membru şi un Stat Asociat.
Evaluarea proiectelor se face în funcţie de performanţa ştiinţifică şi de
valoarea adăugată la nivel european pe care o aduce proiectul. Din 2000 şi
până în 2004, au primit renumitul premiu 11 proiecte, la care au participat
78 de echipe din 25 de ţări din Europa şi din afara Europei.
Data limită de depunere a candidaturii este, de regulă, 10 mai în fiecare
an. Bugetul total alocat este, de regulă, de cca 1 milion de euro.
Mai exista şi un al doilea premiu Descartes, prin care sunt
recompensate acţiuni de comunicare ştiinţifică şi a cărui valoare se ridică la
250.000 euro. Ceremonia de decernare a premiilor Descartes are loc la 1 şi 2
decembrie, anul respectiv . Mai multe informaţii despre acest premiu şi
despre depunerea candidaturii puteţi obţine la adresa de Internet:
http://www.cordis.lu/descartes.
UE formează în instituţiile sale mai mulţi doctori în ştiinţă decât
universităţile americane, dar mulţi dintre aceştia aleg emigrarea sau alte
meserii decât cele din domeniul ştiinţific, meserii pătite mai bine şi cu mai
multe şanse de promovare. De asemenea, în SUA sunt instalaţii de cercetare
mai bune şi mai performante. În 2006, peste 85.000 de cercetători născuţi în
UE lucrau în domeniul cercetării şi dezvoltării în SUA.
Investiţiile pentru cercetare ar fi soluţia salvatoare pentru UE; dar UE
este în urma cercetării ştiinţifice americane sau japoneze la procentul din
PIB alocat cercetării: 2 la sută, faţă de 2,8 şi, respectiv, 3,1 la sută. Sectorul
192
Emilian M. Dobrescu
6
privat european nu contribuie încă suficient de mult pentru sprijinirea
cercetării ştiinţifice, aşa cum fac întreprinderile americane sau japoneze.
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI), Fondul European de Investiţii
(FEI) şi instituţiile financiare private sunt încurajate să acorde finanţare
cercetării ştiinţifice europene. În perioada 2000-2005, BEI şi FEI au investit
mai mult de 15 miliarde euro pentru cercetare, dezvoltare şi inovare, adică
cca 3 miliarde euro pe an. Din 2006, până în 2010 este anunţată o finanţare a
cercetării de cca 60 miliarde euro, adică 12 miliarde euro pe an, deci de cca
4 ori mai mult. În acelaşi timp, statele membre UE sunt încurajate să
introducă stimulente fiscale sau alte măsuri pentru a atrage investiţii
europene şi străine în eforturile lor naţionale de sprijinire a cercetării
ştiinţifice. Se speră ca acest măsuri, combinate cu cele europene, să ajute
UE să atingă cota de 3 la sută din PIB-ul statelor membre, cotă care să fie
alocată cercetării aşa cum se face în SUA sau Japonia. De asemenea, se
speră ca numărul cercetătorilor europeni să crească de la 30.000 la 700.000,
până la sfârşitul actualului deceniu1; apreciem că numărul este uşor
exagerat, deoarece presupune o creştere de 23 de ori în numai 5 ani, adică de
4,6 ori pe an, ceea ce pare foarte improbabil.
Mobilitatea interioară (între ţările membre UE), a cercetătorilor
europeni este stimulată în continuare pentru promovarea cercetătorilor
ştiinţifici şi reconcilierea personală printr-o carieră mai bună. Prin
intermediul PC 6, între 2002-2006, s-au cheltuit 1,58 miliarde euro pentru a
încuraja schimburile între cercetători, pentru a-i sprijini să-şi confrunte noile
idei şi să-şi dezvolte cunoştinţele în laboratoare şi centre de cercetare
străine. „Cooperarea internaţională în domeniul cercetării este azi mai
importantă ca niciodată” spune dr. Andras Siegler, director însărcinat cu
acest subiect în cadrul Direcţiei generale Cercetare a Comisiei Europene. La
ora când mondializarea figurează în fiecare zi în jurnalele de actualităţi este
cel mai simplu să constatăm că internaţionalizarea cercetării ştiinţifice este
un fenomen la fel de actual. Cooperarea internaţională în domeniul
cercetării permite UE să-şi îndeplinească angajamentele în domeniile
ajutorului pentru dezvoltare, afacerilor externe şi de securitate. „Ştiinţele şi
tehnologiile pot să aucă o contribuţie în toate aceste domenii” a mai declarat
dr. Siegler.
1
cf. * * * - Après demain. La recherche scientifique dans l’Union Européenne, Luxembourg,
Office des Publications Officielles des Communautés Européennes, 2005, p. 17
7
193
Priorităţile Zonei Europene a Cercetării
Evaluarea desfăşurării PC 6 în perioada 2002-2006 a reliefat
necesitatea simplificării sale, pentru că IMM-urile nu s-au regăsit
întotdeauna în procedurile actuale de finanţare a unor teme de cercetare sau
nu au avut răgazul necesar pentru completarea formularelor prin care se
solicitau fonduri europene. S-a arătat necesitatea ca UE să-şi sporească
bugetul pentru cercetare ştiinţifică, realocând fonduri care să provină din
alte sectoare.
IMM-urile foarte active în cercetare vor avea prioritate pentru alocarea
unor noi fonduri. Situaţia diferă aici de la o ţară la alta şi mai multe decizii
vor putea fi luate punând la bază cooperarea între universităţi şi IMM-uri.
“Trebuie să ne concentrăm – a declarat Laurens-Jan Brinkhurst, ministrul
olandez al afacerilor economice - pe ceea ce se numeşte spin off şi pe
finanţarea societăţilor cu capital de risc. În SUA, toată lumea înţelege că
după ce şi-a asumat un risc, poate la fel de bine să eşueze. În Europa, dacă
preluăm un risc şi eşuăm, suntem aproape criminalizaţi. Această situaţie
trebuie să se schimbe. Trebuie să ne schimbăm mentalităţile pentru a face
Europa mai inovatoare şi o modalitate de a ajunge la aceasta este de a ne
asuma mai multe riscuri. Aceasta ne va ajuta să evoluăm. Trebuie să ne
apropiem mai mult de modelul american”. În concluzie, mentalitatea sau
cultura organizaţională a IMM-urilor europene trebuie să se schimbe, dacă
UE doreşte să rămână competitivă la nivel mondial.
Printre priorităţile cercetării ştiinţifice în ţările membre al UE
enumerăm: promovarea cercetării fundamentale şi crearea unui Consiliu
european al Cercetării (CeC); ameliorarea capitalului uman utilizat în
cercetare, precum şi întărirea cooperării europene în domeniul
infrastructurilor cercetării, în sectorul IMM şi pe platformele tehnologice
europene. CeC ar trebui să fie un consiliu restrâns cu sarcini administrative şi
un număr de reguli de funcţionare cât mai puţine posibil. Este vital ca
activitatea sa să fie simplă şi transparentă. “Cercetarea fundamentală – spunea
d-na Maria van der Hoeven, ministrul educaţiei, culturii şi ştiinţei din Olanda
– este la fel de necesară pentru cercetarea ştiinţifică europeană, ca şi
cercetarea aplicativă. Cercetarea fundamentală este importantă în sine însăşi,
dar serveşte în acelaşi timp, industriei şi inovării. Nu se pune problema de a
alege între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. Trebuie să le finanţăm
pe amândouă”. “Europa are mare nevoie de un brevet comunitar. Dacă vrem,
într-adevăr să ameliorăm competitivitatea şi interacţiunea între cercetarea
publică, infrastructurile şi întreprinderile private, trebuie să rezolvăm
chestiunea brevetului comunitar” – a mai declarat Maria van der Hoeven.
194
Emilian M. Dobrescu
8
Realizarea unor platforme tehnologice cu noutăţi ştiinţifice de ultimă oră
este o prioritate a cercetării ştiinţifice europene. Obiectivul acestor platforme este
reunirea celor trei piloni – industria, universităţile şi guvernele – cu rolul lor
fiecare şi regruparea activităţilor către industrie. Trebuie realizate legături mai
solide între industrie şi universităţi pentru valorizarea informaţiei şi inovaţiei;
alegerile subiectelor de cercetare decurg în acest caz din bugetele avute la
dispoziţie şi temele selectate. Din această perspectivă, Olanda este pe cale de a
modifica regimul de finanţare al universităţilor, astfel ca o parte din fonduri să fie
dirijate pentru valorizarea inovaţiei. Această opţiune ar putea fi preluată de toate
ţările membre UE şi, de ce nu, şi de cele în curs de integrare în UE.
Rolul platformelor tehnologice, al parcurilor ştinţifice este deja clar
pentru responsabilii cercetării din UE; mai multe astfel de parcuri/platforme
au fost puse la punct adunând împreună întreprinderi diferite, instituţii de
cercetare, lumea financiară şi activităţile de reglementare la nivel european,
cu scopul de a defini o agendă de cercetare comună. Pentru a realiza această
agendă, Comisia Europeană va trebui să dea dovadă de multă supleţe: atunci
când proiectele integrate pot să servească unor certe scenarii, “iniţiativele
tehnologice comune” pot să se impună cu succes. Aceste iniţiative pot lua
forma de întreprinderi comune, bazate pe art. 171 din Tratatul asupra Uniunii.
Întreprinderile comune ar putea să fie finanţate de Banca Europeană de
Investiţii (BEI), Fondul European de Investiţii (FEI) sau prin intermediul
fondurilor structurale.
„În acest domeniu, generalizările pot fi foarte periculoase – afirma
Achilleas Mitsos (Grecia), ex-director general al Direcţiei Generale
Cercetare a Comisiei Europene, care adaugă: Diferitele sectoare şi diferitele
industrii au nevoi diferite. Noi nu am spus niciodată şi vrem să evităm
mereu să dăm această impresie – că toate platformele tehnologice sau
iniţiativele tehnologice necesită recurgerea la art. 171. Am putea să adoptăm
modalităţi de intervenţie clasice. Putem, de asemenea, să avem nevoie de
câteva întreprinderi comune. Trebuie să facem proba deschiderii, atitudine
care se va concretiza în cursul viitoarelor luni. Gândesc că, din ce în ce mai
mulţi oameni admit în prezent că UE trebuie să investească în viitor, ceea ce
înseamnă că trebuie să investim în cercetare”.
Dr. Ramon Marimon (Spania) a fost desemnat preşedintele unui grup
de experţi de înalt nivel, însărcinat să evalueze, instrumentele introduse prin
PC 6: reţelele de exclenţă, proiectele integrate, proiectele specifice ţintite în
materie de cercetare sau inovare, proiectele specifice de cecetare pentru
IMM-uri, acţiunile de promovare şi de dezvoltare a resurselor umane,
precum şi de mobilitate a acestora, acţiunile de coordonare, acţiunile
9
195
specifice de susţinere, precum şi iniţiativele integrate relative la
infrastructuri – parcurile ştiinţifice şi tehnologice. Evaluarea întreprinsă a
ajuns la concluzia că aplicarea, după doi ani a prevederilor PC 6, în cazul
unora din aceste noi instrumente de dirijare a cercetării ştinţifice europene,
lasă mult de dorit. “Principala învăţătură care a fost trasă cu acest prilej –
declară dr. R. Marimon – este că trebuie să ţinem cont mai mult de dorinţele
şi capacităţile comunităţii ştiinţifice europene”.
Printre recomandările care au fost făcute de grupul de experţi şi care
acoperă un larg evantai de subiecte se numără:
9
Clarificarea mai bună a obiectivelor instrumentelor aplicate şi a
diferenţei între proiectele integrate şi cele de cercetare specifică.
Participanţii trebuie să determine obiectivul de cercetare specific
pe care se aşteaptă să-l urmeze şi raţiunea pentru care fiecare
instrument stabilit, corespunde cel mai bine acestui obiectiv.
9
O mai bună flexibilitate pentru participanţi.
9
Susţinerea IMM-urilor şi a grupurilor de cercetare inovative.
9
Evaluarea mai atentă a proiectelor prezentate.
Principalele necunoscute pentru participanţii la PC 6 au fost legate de
costurile asociate unei oferte de cercetare ştinţifică, precum şi de mărimea
unui consorţiu de cercetare ştiinţifică. A fost remarcată tendinţa de a crede
că noile instrumente pot şi trebuie să fie supraevaluate. Astfel, se propune ca
“masa critică“ a unui proiect să depindă de: subiect/domeniu tematic,
numărul participanţilor şi valoarea adăugată potenţială. Nu poate să existe o
talie unică a proiectelor de cercetare ştiinţifică europeană. Reţelele de
excelenţă, proiectele integrate şi proiectele de cercetare specifică, aşa cum
este şi normal, au obiective diferite.
Raportul de evaluare a mai pus în evidenţă faptul că “un proiect de
cercetare poate fi modificat pentru a obţine o aprobare” şi recomandă
cercetătorilor să aleagă ei înşişi instrumentele cele mai adaptate
obiectivelor lor de cercetare. Dar, această procedură poate conduce la
creşterea riscurilor şi a costurilor pe care le implică participarea la un
proiect în cadrul PC de cercetare. Pentru a ieşi din acest impas a fost
propusă o procedură de evaluare în două etape:
1. Participanţii potenţiali trimit, mai întâi, o scurtă propunere, care să
poată fi evaluată după un ansamblu restrâns de criterii, cum ar fi
adecvarea sau excelenţa.
2. Dacă sunt anunţaţi că pot obţine finanţarea, participanţii trebuie să
detalieze ideile lor şi să trimită un proiect de cercetare amănunţit.
Procedura oficială cu un singur pas a fost anulată.
196
Emilian M. Dobrescu
10
Parcurile tehnologice (parcurile tehnico-ştiinţifice) şi CeC constituie
două noi iniţiative prezentate Comisiei Europene, care necesită o finanţare
sporită în viitorul PC 7; alte finanţări din bugetul cercetării vor putea fi
susţinute de BEI, FEI şi fondurile structurale. De asemenea, responsabilii
europeni ai cercetării au decis că “cercetarea colaborativă” – între institute
din diferite ţări, pe bază de teme şi priorităţi decise de politicieni – este
extrem de utilă, dar are limitele sale.
Este necesar să se determine mai bine cine este responsabil cu
definirea priorităţilor aflate pe agenda cercetării. Această responsabilitate ar
trebui să revină CeC sau utilizatorilor platformelor tehnologice; în acest caz,
Comisia Europeană va avea rolul de facilitator şi nu de actor principal. CeC
– organism în întregime autonom, va fi însărcinat să elaboreze agenda
cercetării ştiinţifice europene, să decidă modalităţile de evaluare şi de
definire a excelenţei ştinţifice, care serveşte drept criteriu pentru finanţare.
“Comisia nu trebuie să mai aibă nici un rol de jucat în modalitatea de a regla
aceste aspecte”, a mai declarat dr. A. Mitsos.
Cum va garanta în felul acesta Comisia Europeană, contribuabililor şi
guvernelor ţărilor membre, că banii lor sunt corect utilizaţi, dacă ea nu
controlează modul de acordare a finanţării – va fi o chestiune cheie pentru
cercetarea ştiinţifică europeană. Procedeele de lucru ale CeC este necesar să
se bazeze pe înalta selecţie a personalului său, care trebuie să fie cât mai
credibil şi devotat ţelurilor ştiinţifice viitoare ale UE. Dar, unele ţări
membre ale UE au avut deja opinii critice la adresa CeC. Referindu-se la
acestea, dr. Mitsos a concluzionat: “Ştim că oamenii au teamă de tot ceea ce
este nou şi că lucrurile noi convin celor care sunt capabili să facă faţă la tot,
adică ţărilor mari ale UE. Dar, aceasta poate să fie adevărat doar într-o
oarecare măsură, iar eu nu cred că CeC va favoriza unele ţări în raport cu
altele. Conceptul “CeC” este nou (să ne reamintim că Dimtrie Gusti,
propunea din 1945 un Consiliu al Cercetării Ştiinţifice în România – n.n.) şi
Comisia nu a avut niciodată reputaţia de a acepta ideile noi”.
Sarcina pe care o are acum Comisia Europeană este de a defini nevoile
comunităţii ştinţifice şi apoi de a adapta evoluţia cercetării ştiinţifice
europene la aceste nevoi. Rolul platformelor tehnologice este deja clar; mai
multe astfel de platforme au deja puse la punct. Iar, când este vorba de a
pune în aplicare agenda cercetării, Comisia şi-a demonstrat deja supleţea.
Proiecte integrate şi iniţiative tehnologice comune au luat formă de
întreprinderi comune, bazate pe articolul 171 al Tratatului asupra Uniunii.
Aceste idei şi fapte, menţionate mai sus, sunt cele mai importante cu care
se confruntă cercetarea ştiinţifică europeană astăzi. Pentru a fi competitivă,
11
197
pentru a ajunge din urmă şi a întrece SUA şi Japonia în competiţia
tehnologică şi ştiinţifică mondială, programul de la Lisabona vizând
implementarea economiei cunoaşterii în UE, trebuie neapărat realizat. Să ne
reamintim însă de un celebru paradox al dihotomiei (în care faimosul erou
grec antic, Ahile, aleargă după o broască ţestoasă: în timpul în care broasca
ţestoasă parcurge o anumită distanţă, Ahile străbate doar jumătate din
această distanţă). Conform acestui paradox, Ahile nu va putea ajunge
niciodată din urmă broasca ţestoasă care nici ea nu stă pe loc…
De aproape două decenii, cercetarea ştiinţifică se dovedeşte a fi în
întreaga lume, componenta centrală a noii economii şi a societăţii bazate pe
cunoaştere. Mai mult decât oricând, ea este una din forţele motrice
fundamentale care stau la baza progresului economic şi social, un factor cheie
pentru competitivitate, ocuparea resurselor umane şi calitatea vieţii. Ştiinţa şi
tehnologia sunt elemente importante în procesul luării deciziilor. În prezent,
Uniunea Europeană investeşte în cercetare-dezvoltare cu cca 90 de miliarde
euro mai puţin decât SUA.
Zona Europeană a Cercetării oferă un nou orizont pentru activitatea
ştiinţifică şi tehnologică şi pentru politica cercetării în Europa. Obiectivele
acesteia sunt: a) de a crea condiţii care să facă posibilă creşterea impactului
eforturilor de cercetare europeană prin întărirea coerenţei activităţilor de
cercetare şi a politicilor promovate in Europa; b) de a pune bazele unui nou
contract între cetăţenii europeni şi ştiinţă, prin repunerea cercetării în centrul
societăţii şi organizarea de dezbateri cu privire la implicaţiile sale pe plan
social. Cercetarea trebuie să joace un rol mai puternic şi mai decisiv în
funcţionarea economiei şi societăţii europene. Aceasta necesită o întărire a
eforturilor de cercetare publice şi private în cadrul UE, a coordonării
cercetării la nivelul statelor membre, precum şi a coordonării cercetării
realizate la nivel naţional cu cea realizată la nivelul UE. În acest context,
Comisia Europeană a propus în ianuarie 2000, crearea unei Zone Europene a
Cercetării. Consiliul European al şefilor de state şi de guverne de la Lisabona,
din 23-24 martie 2000 a aprobat acest proiect ca element de bază al
construcţiei unei societăţi europene a cunoaşterii; Rezoluţiile Parlamentului
European din 18 mai 2000 şi Consiliului European al Cercetării din 15 iunie
2000 au invitat statele membre şi statele asociate să ia măsurile necesare
pentru începerea realizării lui. Ideea Zonei Europene a Cercetării a fost
salutată favorabil, de asemenea, de Consiliul Economic şi Social, de
Comitetul Regiunilor, precum şi de ţările candidate la integrarea în UE.
Mondializarea economiei şi a comunicaţiilor, accelerarea progresului
ştiinţific şi tehnologic şi multiplicarea consecinţelor economice şi sociale ale
198
Emilian M. Dobrescu
12
acestor fenomene, fac din Zona Europeană a Cercetării (ZEC) un obiectiv
foarte important pentru ţările membre şi ţările asociate UE. ZEC presupune
şi aplicarea măsurilor necesare pentru înlăturarea obstacolelor ce se ridică
încă în faţa liberei circulaţii a cunoştinţelor privind: sistemele de protecţie
socială a cerectătorilor; regimurile de proprietate intelectuală; dispoziţiile
din domeniul transferului de informaţii ştiinţifice şi difuzarea rezultatelor
cercetării ştiinţifice.
Acţiunile viitoare de susţinere a cercetării ştiinţifice din UE trebuie să
ia în considerare nevoile europene în acest domeniu: exigenţele legate de
competitivitate, precum şi de aşteptările cetăţenilor; necesitatea promovării
excelenţei şi a unei dezvoltări tehnologice echilibrate şi coerente pe
ansamblul ţărilor membre şi asociate la UE; definirea, realizarea şi
urmărirea politicilor UE vizând cercetarea ştiinţifică şi tehnologică. În acest
scop trebuie imaginate şi utilizate noi instrumente şi modalităţi de
intervenţie, proiectate în mod special cu scopul de a corecta slăbiciunile
structurale actuale ale cercetării europene. Realizarea ZEC este necesară UE
pentru a contribui la întărirea bazelor ştiintifice şi tehnologice ale industriei
comunitare şi favorizarea dezvoltării competitivităţii sale internaţionale.
Asfel, în domeniul ameliorării performanţelor cercetării europene se va
urmări: interconectarea în reţea şi realizarea coordonată a programelor
naţionale; cuprinderea în reţea a centrelor şi nucleelor de excelenţă publice
şi private existente în statele membre şi asociate; executarea de proiecte
mari de cercetare orientată, în special de cercetare industrială. În domeniul
întăririi capacităţilor de inovare tehnologică se va realiza: cercetarea în şi
pentru întreprinderile mici si mijlocii; difuzarea, transferul şi absorbţia de
cunoştinţe şi tehnologii; exploatarea rezultatelor cercetării şi crearea de
întreprinderi tehnologice. De asemenea, se va urmări: asigurarea domeniului
cercetării cu resursele umane necesare prin creşterea mobilităţii
transfrontaliere, dezvoltarea de cariere europene, întărirea prezenţei femeilor
în cercetare şi a atracţiei profesiunilor ştiintifice pentru tineri; întărirea
infrastructurilor cercetării ştiinţifice luând în considerare acoperirea cu
reţele electronice de mare capacitate. Toate aceste obiective sunt avute în
vedere pentru stabilirea la nivel european a unui nou contract între ştiinţă şi
societate, prin întărirea legăturilor între activităţile şi politicile de cercetare
şi nevoile societăţii, o mai bună luare în considerare a nevoilor legate de
principiul dezvoltarii durabile, precum şi a consecinţelor sociale şi etice ale
progresului ştiinţific şi tehnologic.
În realizarea acţiunilor sus amintite, trebuie luate în considerare
următoarele dimensiuni: coerenţa globală a cooperării ştiinţifice şi tehnologice,
13
199
precum şi exploatarea deplină şi dinamică a potenţialului regiunilor prin
punerea în reţea a capacităţilor şi a activităţilor în domeniul cercetării,
inovării şi transferului de tehnologie şi prin luarea în considerare a
specificităţii teritoriale, geografice sau economice. Dimensiunea
internaţională a ZEC va consta în realizarea de cooperări care să permită
cercetătorilor şi industriaşilor europeni să aibă acces la cunoştinţe şi la
tehnologii produse în alte părţi ale lumii, precum şi mobilizarea capacităţilor
ştiinţifice şi tehnologice ale UE în serviciul comunităţii internaţionale şi a
relaţiilor sale cu ţările sale partenere, în domenii unde Europa posedă
întâietăţi recunoscute pe plan ştiinţific.
Atingerea acestor obiective va necesita încheierea unor acorduri de
cooperare sau convenţii de cercetare ştiinţifică în anumite domenii, cum sunt
materialele avansate (în special cu ţările dezvoltate) sau lupta împotriva
marilor maladii (în special cu ţările în curs de dezvoltare). Eforturile de
cercetare europene trebuie să se concentreze pe un număr restrâns de
priorităţi, care să facă obiectul unei selecţii politice bazată pe elemente de
apreciere obiective. Puterile publice sunt mandatate să susţină activitatea de
cercetare. Sprijinul public este legitim şi necesar deoarece cercetările
respective pot contribui la realizarea politicii publice, dar şi pentru că efectul
lor este de a contribui la întărirea competitivităţii europeane prin încurajarea
întreprinderilor de a iniţia cercetări cu risc sau pe termen lung, care nu sunt
imediat rentabile pentru ele, ca şi pentru creşterea transparenţei pe piaţa
cunoştiinţelor. Subliniem aici necesitatea de a combina competenţele
complementare existente în diferite ţări şi de a efectua studii comparative
asupra cercetării ştiinţifice şi tehnologice la nivel european şi mondial.
Având în vedere cele de mai sus, priorităţile Zonei Europene a
Cercetării sunt următoarele:

Punerea în reţea a programelor naţionale va fi asigurată prin
intermediul a două tipuri de acţiuni cu intensităţi diferite:
– continuarea şi întărirea deschiderii reciproce a programelor
naţionale, de către statele membre cu susţinerea Comisiei
Europene, în contextul “metodei deschise de coordonare”
promovate de Consiliul European de la Lisabona din 23-25
martie 2000;
– executarea coordonată a programelor naţionale.
Utilizarea acestei scheme cu efecte de integrare mai puternice va fi
încurajată prin aplicarea formulei de participare a Uniunii Europene la
programe de cercetare întreprinse de mai multe state membre, aşa cum se
prevede la articolul 169 al Tratatului privind Uniunea Europeană.
200
Emilian M. Dobrescu
14
Această formulă va fi aplicată în domeniile şi la temele considerate
prioritare. Programele naţionale astfel asociate vor fi puse în aplicare prin
intermediul solicitărilor de propuneri comune sau coordonate.
Uniunea Europeană va prelua suportarea de la bugetul propriu cel
puţin a cheltuielilor legate de execuţia coordonată a proiectelor. Participarea
sa financiară va fi mai mare acolo unde programele vor fi deschise
participării echipelor şi instituţiilor din ţările membre ale Uniunii sau ţări
asociate. În definirea schemei de acţiuni de acest tip se va lua în considerare
schema de colaborare EUROCORES a Fundaţiei Europene de Ştiinţe.

Constituirea unor reţele de excelenţă
Punerea în reţea a capacităţilor de excelenţă publică(în special a
echipelor universitare) şi privată
va fi asigurată prin intermediul
“programelor comune de activităţi” pe termen lung. Cuprinzând un ordin de
mărime de mai multe zeci de milioane de euro, pe o durată superioară celei
a proiectelor de cercetare actuale, reţelele de excelenţă vor implica :
- adoptarea unui program de lucru comun într-un domeniu
reprezentând o parte substanţială sau totalitatea activităţilor
persoanelor juridice implicate asigurându-se complementaritatea
lucrărilor şi distribuirea precisă a sarcinilor;
- un volum minim de schimb de personal, pentru durate suficient
de importante între diferitele instituţii implicate;
- utilizarea intensivă a instrumentelor informatice şi de reţele
electronice, precum şi dezvoltarea de modalităţi de muncă
interactive.
Reţelele de excelenţă vor fi tematice, disciplinare sau, în mod frecvent
interdisciplinare, numeroase dezvoltări realizându-se la frontiera domeniilor
stabilite. Ele vor servi în calitate de sectoare de activitate de cercetare
fundamentală sau de cercetare cu caracter generic(cazul de cercetare, care
nu va fi concepută în vederea obţinerii unor rezultate predeterminate).
Reţea de excelenţă pentru ucenicia profesională
UE finanţează dezvoltarea unei reţele de excelenţă care va transforma
ucenicia profesională, dându-i un puternic conţinut tehnologic, atât la locul
de muncă, cât şi în cadrul universitar. Reţeaua se concentrează pe ucenicia
profesională susţinută de tehnologie.
15
201
Cu cei 20 parteneri principali şi 140 parteneri asociaţi, reţeaua de
excelenţă "ProLearn" este, fără îndoială, unul din cele mai vaste proiecte
finanţate de Comisia Europeană. UE a recunoscut prin intermediul
principalilor săi factori politici şi instituţionali, că societatea bazată pe
cunoaştere reprezintă cheia competitivităţii mondiale a UE. În acest cadru,
nu mai este surprinzător pentru nimeni că reţeaua de excelenţă "ProLearn"
vizează răspândirea uceniciei profesionale ameliorându-i eficacitatea.
După cum a explicat Wolfgang Nejdl, coordonatorul reţelei, aceasta
are un dublu obiectiv: personalizarea uceniciei şi introducerea interactivităţii
în procesulde învăţare. Partenerii care participă determină cel mai bun
mijloc de învăţare, metodologia cea mai adaptată şi cea mai bună tehnologie
de aplicat. Reţeaua are ca obiective secundare sporirea difuzării uceniciei cu
un înalt conţinut tehnologic, în mod particular prin intermediul IMM-urilor,
precum şi introducerea unui ansamblu de norme comune. Întreprinderile
oferă lucrătorii pentru a fi instruiţi, iar sistemul de cunoştinţe pus la
dispoziţia lor este personalizat. "Dacă nu personalizăm cursurile - susţine
Wolfgang Nejdl - este dificil de a le adapta la nevoile particulare ale
lucrătorilor sau ale întreprinderilor respective". Printre beneficiarii modului
de învăţământ interactiv se numără lucrătorii care călătoresc şi astfel, sunt
separaţi de la început, de mediul de acumulare a cunoştinţelor. Se aşteaptă
ca învăţământul mobil să câştige în popularitate şi vizibilitate în cursul
următorilor ani.
Rezultatele concrete ale proiectului sunt cuprinse într-o Foaie de
parcurs pentru învăţământul profesional susţinut de tehnologie, care
desemnează şi domeniile de cercetare, precum şi competenţele lucrătorilor
respectivi. În ultimii ani, tot mai multe întreprinderi mici şi mijocii au
înţeles că potenţialul uman se bazează pe competitivitate şi că investiţia în
cunoştinţe este cea mai productivă. Învăţarea continuă, ca şi accesul la
metode şi material de învăţare de înaltă calitate sunt cheia succesului în
orice domeniu.
"ProLearn" ajută, de asemenea, întreprinderile să-şi creeze un centru
virtual al competenţelor, de unde se pot difuza cunoştinţele către alte centre
virtuale de competenţe, camere de comerţ, centre de pregătire a lucrătorilor,
asociaţii comerciale şi industriale etc. Se speră şi se urmăreşte crearea de
alianţe între aceste asociaţii şi membrii reţelelei, sub forma diferitelor centre
de competenţe pentru ucenicie profesională, de-a lungul întregii Europe.
În prezent există o separaţie între instituţiile care realizează cercetarea
de bază şi cele care se concentrează pe cercetare aplicată; se doreşte ca
această separaţie să fie mult diminuată, chiar să dispară de-a lungul aplicării
202
Emilian M. Dobrescu
16
PC 7 de cercetare al UE (2007-2013). Astfel, în reţeaua "ProLearn",
consorţiul firmelor participante abordează starea actuală a cercetării
teoretice şi aplicate, în consens cu exigenţele utilizatorilor rezultatelor
respective. Coordonarea unui proiect de o asemenea amploare este o
operaţiune complexă. Deja au fost iniţiate cooperări suplimentare, în paralel
cu ucenicia profesională susţinută de tehnologie.
Pentru informaţii mai ample, consultaţi site-ul următor: http://www.prolearnproject.org

Marile proiecte de cercetare orientată
Concepute pentru anumite aspecte ale temelor prioritare reţinute şi
cuprinzând un ordin de mărime de mai multe zeci şi până la mai multe sute
de milioane de euro, marile proiecte de cercetare orientată vor fi executate
de către consorţii de întreprinderi, universităţi si centre de cercetare pe bază
de planuri de finanţare stabilite în avans. Priorităţile reţinute, precum şi
componenţa consorţiului de cercetare trebuie să fie definite pe baza unor
reguli transparente(implicând, dacă este cazul, recurgerea la “peer review”).
Intervenţia Uniunii Europene va fi în strânsă legătură cu rezultatele
care se vor obţine, în termeni de realizare tehnologică şi impact economic şi
social. Ea va reprezenta o parte variabilă a costului total, în funcţie de
caracteristicile proiectului.
În anumite cazuri, marile proiecte de cercetare vor fi constituite
plecând de la asamblarea (clustering) de elemente distincte. Pentru
activităţile de cercetare industrială, ele pot lua forma de “platforme
tehnologice”, considerate instrumente de integrare a unor tehnologii variate,
în special prototipuri. Se va încuraja concepţia ansamblurilor mai extinse,
putându-se beneficia şi de sprijinul Iniţiativei EUREKA, în special pentru
aspectele de cercetare ştiinţifică mai apropiate de piaţă.

Cercetarea şi inovarea în cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii
Un sprijin susţinut pentru eforturile regionale şi naţionale de dezvoltare
a inovaţiei tehnologice, având în vedere difuzarea şi exploatarea de
cunoştiinţe şi rezultate ale cercetării pentru şi în întreprinderile mici şi
mijlocii va fi asigurat prin intermediul iniţiativelor următoare:
– sprijinirea cercetărilor concepute în asociere, între centre naţionale
sau regionale de cercetare tehnică, în beneficiul asociaţiilor
industriale europene sau grupurilor de asociaţii naţionale, pe teme de
17
203
interes pentru numeroase IMM-uri din toate statele membre sau din
statele aflate în curs de aderare. La aceste iniţiative se pot adăuga,
sub forme noi, acţiuni de “cercetare cooperativă” răspunzând
nevoilor unui numar limitat de IMM-uri din diferite ţări europene;
– întărirea acţiunilor în materie de informare economică şi tehnologică:
colectarea, prelucrarea şi difuzarea informaţiilor de interes pentru
IMM-uri, de exemplu informaţiile cu privire la tendinţele pieţii şi
evoluţiile tehnologice;
– acţiuni de sprijin pentru punerea în reţea a cercetătorilor,
antreprenorilor şi finanţatorilor, precum şi de susţinere a creării de
“spin-offs” în universităţi şi dezvoltării de incubatoare pentru
activităţile de cercetare în IMM-uri.
În măsura în care este posibil, iniţiativele respective trebuie să fie
realizate în cadrul planurilor de acţiune globală, implicând după caz
finanţări de IMM-uri sau de programe naţionale de inovare, cu sprijin de la
Banca Europeană de Investiţii sau Programul EUREKA.

Infrastructurile de cercetare
Sprijinul Uniunii Europene pentru infrastructurile de cercetare va fi
crescut şi diversificat. Uniunea furnizează astăzi un sprijin specific pentru
accesul transnaţional la anumite infrastructuri utilizate în Uniune. Acest
sprijin poate fi întărit şi extins la alte aspecte şi activităţi orientate spre
infrastructurile existente în satele membre sau pentru furnizarea de servicii
ştiinţifice la nivel european, în cadrul acordurilor de asociere stabilite.
În cazul noilor infrastructuri de interes european, care se consideră
necesar a fi create în Uniune, aceasta poate prelua cheltuielile unei părţi
limitate a costurilor de dezvoltare şi de construcţie, de exemplu prin
intermediul cofinanţării studiilor de fezabilitate. Aceasta se va face în mod
necesar în cadrul schemelor de finanţare care combină fondurile de origine
naţională şi regională, cu cele de la Banca Europeană de Investiţii, fondurile
structurale, fondurile întreprinderilor utilizatoare şi ale fundaţiilor
particulare.
O abordare de acelaşi tip trebuie să fie realizată pentru susţinerea
dezvoltării şi utilizării de către diferite comunităţi ştiinţifice a reţelelor
electronice de mare viteză pentru cercetare.

Resursele umane
Importanţa particulară a acestui aspect pentru realizarea Zonei
Europene a Cercetării conduce la luarea în considerare a unei creşteri
204
Emilian M. Dobrescu
18
substanţiale a volumului de burse de mobilitate pentru cercetătorii din ţările
Uniunii Europene, din ţările candidate la aderare şi asociate, precum şi din
ţările terţe. Pe lângă necesităţile de formare, iniţiale şi de continuitate,
acţiunile de susţinere a mobilităţii resurselor umane trebuie să ia în
considerare şi alte categorii de nevoi. Ar putea fi pus în funcţiune, un sistem
de burse pentru transferul de tehnologie, în special spre IMM-uri.
Diferite iniţiative trebuie angajate, printre altele, pentru a stimula
dezvoltarea de locuri de muncă în domeniul ştiinţei şi tehnologiei în Europa.
Acţiunile de stimulare a prezenţei femeilor la toate nivelele carierelor
ştiintifice trebuie, de asemenea, să fie întărite. Trebuie lansate şi acţiuni
specifice pentru încurajarea tinerilor să întreprindă studii ştiinţifice şi să se
angajeze în viaţa de cercetare.
Se va face un efort permanent în vederea sprijinirii dezvoltării de
competenţe şi calificări necesare într-o economie bazată pe cunoştinţe.
Pentru a ajuta ţările membre şi asociate să se menţină la curent cu
cunoştiintele, în special în domeniile noi, se poate pune la punct o schemă
de sprijin pentru echipele performante, de exemplu, echipele constituite în
jurul unor personalităţi de înalt nivel ştiinţific, ca şi pentru susţinerea de
proiecte de cercetare ştiinţifică executate în parteneriate de amploare mai
mare sau mai mică.

Ştiinţa, societatea şi cetăţenii
Această prioritate are în vedere realizarea unei serii de activităţi
destinate în mod specific, întăririi şi adaptării activităţilor şi politicii
cercetării la nevoile societăţii, precum şi luarea în considerare a
consecinţelor sociale ale progresului ştiinţific şi tehnologic.
Destinate să recurgă, acolo unde este necesar, la diferite instrumente şi
modalităţi de intervenţie, aceste activităţi pot fi grupate astfel :
– susţinerea sistemului de referinţe ştiinţifice şi a deciziei politice la
nivel european prin intermediul unor activităţi de validare, de testare
şi prenormative;
– dezvoltarea de capacităţi de anticipare şi alertare, elaborarea unor
lucrări prospective şi de analiză vizând politica cercetării, prcum şi
politica în materie de risc tehnologic;
– organizarea expertizei şi a iniţiativelor de asociere, precum şi a unor
activităţi de difuzare a informaţiilor şi cunoştinţelor;
– desfăşurarea activităţilor de cercetare în ştiinţele socio-umane, pe
teme de interes european.
Dialogul ştiinţă - societate se va desfăşura prin intermediul unor:
19
205
– iniţiative de punere în contact a cercetătorilor, industriaşilor,
factorilor de decizie politică şi cetăţenilor(se vor organiza conferinţe
ale cetăţenilor la nivel european etc);
– iniţiative de promovare a cunoştinţelor privind ştiinţa şi tehnologia
pentru public, prin forme precum: colaborarea între muzee şi centre
de cultură ştiinţifică, şcoli, televiziuni, magazine şi case de editură;
organizarea unor săptămâni europene ale ştiinţei.
Se vor lua măsuri pentru pentru creşterea participării femeilor la
efortul european de cercetare, ameliorarea cunoştinţelor şi mecanismelor
pentru reprezentarea lor în acest domeniu şi înlăturarea obstacolelor care
limitează prezenţa acestora în echipele de cercetare.

Mijloacele de realizare a programelor de cercetare ştiinţifică
ale Uniunii Europene
Acestea se bazează pe principii fundamentale care garantează calitatea
cercetărilor avute în vedere a fi efectuate cu sprijin din partea Uniunii
Europene, precum şi pe credibilitatea acţiunilor sale. Astfel, vor fi avute în
vedere solicitări publice de propuneri, preucm şi principiul evaluării printrun mecanism “peer review”.
Aceste principii trebuie să fie în mare măsură păstrate. În anumite
cazuri, trebuie să se aducă schimbări ale formei sub care ele sunt aplicate
astăzi. Logica realizării acţiunilor în materie de reţele de excelenţă, a
proiectelor mari de cercetare orientată şi a folosirii infrastructurilor
cercetării conduce, de exemplu, la evidenţierea posibilităţii lansării unor
solicitări chiar şi concurenţei.
În paralel cu noile modalităţi de intervenţie propusă, trebuie să se
determine o evoluţie nouă a formelor de gestiune a programelor de cercetare
ştiinţifică ale Uniunii Europene. Natura acţiunilor avute în vedere în mai
multe domenii conduce la ideea execuţiei de blocuri de activităţi de mare
amploare, de către actori ai cercetării, într-o manieră tehnică autonomă. Este
cazul, în special pentru:
– programele de activitate legate de funcţionarea reţelelor de excelenţă;
– marile proiecte de cercetare orientată;
– proiectele de cercetare colectivă concepute în beneficiul numeroaselor
IMM-uri;
– activităţile în materie de infrastructuri pentru cercetare;
– bursele de mobilitate acordate cercetătorilor ştiinţifici pe baza unor
criterii predefinite.
206
Emilian M. Dobrescu
20
Activităţile concepute în cadrul programelor naţionale vor fi executate
într-o manieră coordonată, Comisia Europeană asigurând urmărirea
execuţiei acestora. În acest spirit, gestiunea eventualelor acţiuni de
“cercetare cooperativă” pentru IMM-uri, ca şi aceea de acordare a burselor
individuale, pot fi încredinţate unor structuri publice, comunitare,
specializate, de tipul “agenţii de execuţie”.
În conformitate cu orientările noii sale misiuni şi cu concluziile
raportului de evaluare la care a fost supus în 2005 (raport întocmit de
Comisia Davignon), Centrul Comun de Cercetări al Uniunii Europene, se va
concentra pe activităţile de sprijin pentru realizarea politicilor comunitare şi
a deciziilor politice în domeniul cercetării ştiinţifice la nivel european.
Aceste activităţi trebuie să se situeze în domeniile unde Centrul, acţionând
într-o manieră sporită, în reţea cu organizaţiile naţionale şi private, poate
aduce un plus de valoare Zonei Europene a Cercetării, constituită din ţările
membre ale Uniunii Europene şi cele în curs de aderare.
*
*
*
Un studiu de la începutul anului 2007, al Autorităţii Europene pentru
Statistică (Eurostat), atestă faptul că guvernul de la Bucureşti acordă cel mai
mic buget pentru cercetare şi dezvoltare din întreaga UE. Documentul
Eurostat susţine că România alocă doar 0,39 la sută din PIB pentru
cercetare, în vreme ce bulgarii sunt mai generoşi alocând acestui domeniu
foarte important pentru dezvoltare 0,5 la sută din PIB. Guvernul de la Berlin
a alocat în 2004, 2,51 la sută din PIB pentru cercetare. Cea mai dinamică
evoluţie s-a înregistrat în Spania, unde fondurile pentru cercetare au crescut
între 2001 şi 2005 de la 0,9 procente din PIB la 1,12 la sută. În aceste
condiţii, exodul cercetătorilor către Statele Unite nu ar trebui să mai
surpindă pe nimeni.
La un PIB de 342.418,0 milioane lei, obţinut în 2006, Guvernul
României alocă în 2007 un buget record pentru educaţie şi cercetare.
Fondurile alocate - 19.767,7 milioane lei - reprezintă 5,8 la sută din PIB,
ceea ce înseamna o creştere de 132,1 la sută faţă de bugetul alocat acestor
domenii în 2006 sau o alocare teoretică de cca 3 la sută pentru fiecare
domeniu. Aici se ascunde însă un artificiu: raportând procentul din PIB
pentru ambele domenii, nu se ştie clar cât primeşte învăţământul – s-a
anunţat că 5,4 la sută – iar în acest caz procentul pentru cercetare ştiinţifică
este doar 0,4 la sută din PIB, ceea ce înseamnă că este foarte mic, în
continuare !
21
207
Bibliografie selectivă
1.* * * - Apres demain. La recherche scientifique dans l’Union Europeenne, Luxembourg, Office
des Publications Officielles des Communautes Europeennes, 2005
2. * * * - Commission Communication: “More Research and Innovation – Investing for Growth and
Employment: A Common Approach (2005-2007)”, 13606/05 – COM(2005) 488 + ADD 1.5
OJ C 250 (18.10.2003), p. 2-3
3. * * * - Davantage de recherche et d’innovation – Investir pour la croissance et de l’emploi. Une
stratégie commune - SEC(2005) 1253
4. * * * - “Implementing the Community Lisbon Programme: A Policy framework to strengthen EU
manufacturing – Towards a more integrated approach for industrial policy” 13143/05 –
COM(2005) 474 + ADD 1 + ADD 2 + ADD 3
5. Kok, W. - Relever le défi: la stratégie de Lisbonne pour la croissance et l’emploi, Rapport du
groupe de haut niveau, Luxembourg, Office des publications officielles des Communautés
européennes
6. * * * - Mise en oeuvre du Programme communautaire de Lisbonne - Communication de la
Commission au Conseil, au Parlement Europeen, au Comite Economique et Social Europeen et
au Comite des Regions - COM(2005) 488 final
7. * * * - OCDE, Science, Technology and Industry Scoreboard, Paris, OCDE, 2005
8. Otiman, P. I. şi Pisoschi, A. - “Unele consideraţii asupra atingerii Ţintei Barcelona în cercetarea
ştiinţifică europeană, în Revista de Politica Ştiinţei, Bruxelles, vol.II, nr.2, 2004, p. 73
9. * * * - Presidency conclusions, European Council Brussels, 22 and 23 March 2005, Doc.
7619/1/05.
208
Emilian M. Dobrescu
22
DORU N. COJOCARU
ANALIZA DIAGNOSTIC – INSTRUMENT MANAGERIAL
Pentru a putea îmbunătăţi performanţa unei organizaţii trebuie mai
întâi să o cunoaştem şi să o investigăm, în vederea identificării
principalelor activităţi şi evenimente care au o influenţă puternică asupra
funcţionalităţii organizaţiei, pentru că altfel este imposibil să o înţelegem şi
să-i determinăm disfuncţionalităţile şi cauzele care le generează.
A pune un diagnostic, înseamnă a stabili calea pe care trebuie să o
urmeze o organizaţie, pentru a-şi menţine sau chiar a-şi îmbunătăţi nivelul
de performanţă.
„Diagnostic” este un cuvânt de origine greacă, semnifică „apt pentru
a discerne” fiind preluat din medicină, şi, indiferent de domeniul în care
este folosit presupune identificarea cauzelor şi simptomelor care generează
sau descriu disfuncţionalităţile unei organizaţii.
Un diagnostic bun identifică elementele majore ale problemei, şi
formulează obiectivele de rezolvare ţinând seama de oportunităţile şi
constrângerile impuse de mediul extern, de forţele şi slăbiciunile organizaţiei,
de necesarul de resurse şi priorităţile acesteia.
Ca metodă de management, diagnosticarea realizează investigarea
componentelor procesuale şi structurale ale unei organizaţii, cu ajutorul
unui instrumentar specific, în vederea depistării cauzale a principalelor
puncte forte şi puncte slabe, şi, pe această bază, formularea de recomandări
pentru amplificarea potenţialului de viabilitate al acesteia.
Din această definiţie rezultă că: diagnosticarea vizează o organizaţie
în ansamblul ei ori în părţi componente procesuale şi structurale majore;
investigarea se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice ce
permit pătrunderea în intimitatea fenomenelor şi a proceselor adiacente;
diagnosticarea facilitează depistarea cauzală a principalelor puncte forte şi
slabe specifice domeniului investigat; diagnosticarea permite determinarea
potenţialului de vitalitate managerială.
210
Doru N. Cojocaru
2
1. Definiţii şi accepţiuni ale conceptului de analiză-diagnostic
Profesorul Ovidiu Nicolescu în lucrarea “Management“ consideră că
diagnosticarea poate fi definită ca acea metodă folosită de manageri, pe baza
constituirii unei echipe multidisciplinare de manageri şi executanţi, al cărei
conţinut principal constă în identificarea punctelor forte şi respectiv slabe
ale domeniului de analizat, cu evidenţierea cauzelor care le generează,
finalizată în recomandări cu caracter corectiv sau de dezvoltare.
Profesorii Eugen Burduş şi Armenia Androniceanu menţioneză în
“Managementul schimbării“ că diagnosticarea este o investigaţie largă a
principalelor aspecte ale activităţii organizaţiei, de natură economică,
tehnică, socială, juridică, şi managerială, cu scopul de a identifica atuurile şi
disfuncţionalităţile, a cauzelor care le generează şi a conceperii unor
recomandări pentru perfecţionare şi dezvoltare.
În volumul 1 din lucrarea „Diagnostic economic” profesoara Maria
Niculescu subliniază faptul că analiza diagnostic a unor activităţi reprezintă
un ansamblu de concepte, tehnici şi instrumente care asigură tratarea
informaţiilor interne şi externe în vederea formulării unor aprecieri
pertinente referitoare la nivelul şi calitatea performanţelor obţinute în
vederea realizării strategiei de dezvoltare adoptate. Ea studiază mecanismul
de formare şi modificare a fenomenului analizat prin descompunerea în
elemente componente, în părţi simple, şi, după depistarea factorilor de
cauzalitate, stabileşte gradul de influenţă al fiecăruia asupra realizării
obiectivelor stabilite.
Pentru identificare relaţiilor cauză-efect activitatea de analiză urmează
drumul invers al realizării fenomenului pornind de la cauze pentru a identifica
efectul, investigând la fiecare nivel condiţiile particulare care au favorizat o
anumită înlănţuire cauzală. Întrucât aceeaşi cauză în condiţii diferite poate
genera efecte diferite, acţiunea directă asupra cauzelor nu este singura
modalitate de intervenţie sugerată de diagnostic, putând fi combinată cu
acţiunea asupra condiţiilor care favorizează acţiunea acestor factori.
Indiferent de accepţiunea dată analizei, rolul echipei de specialişti
constă în studierea şi evaluarea obiectivă a unor stări şi rezultate, în
identificarea factorilor şi cauzelor acţiunii lor, în stabilirea punctelor forte şi
a punctelor slabe ale organizaţiei, în găsirea de soluţii pentru reglarea sau
îmbunătăţirea activităţii.
3
Analiza diagnostic – Instrument managerial
211
Pertinenţa diagnosticului este condiţionată de cunoaşterea factorilor
care acţionează asupra unui fenomen, a naturii lor şi a mecanismului prin
care concură la formarea respectiv modificarea rezultatelor.
De regulă, factorii nu acţionează izolat, ci interdependent, corelat, întrun sistem de legături închegate. Identificarea lor necesită cunoaşterea
precisă a căilor de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale specifice
acestuia precum şi a mediului în care se obţine.
Analiza diagnostic este o componentă a sistemului de management care
permite atât informarea prealabilă asupra fixării obiectivelor, cât şi cea
posterioară, privitoare la realizarea lor, ce presupune identificarea variabilelor
cheie ale stării şi dinamicii fenomenelor şi studierea interacţiunii lor, în vederea
determinării obiectivelor de progres ale organizaţiei, dar şi ameliorarea
deciziilor pentru asigurarea viabilităţii. Sursele de progres ce pot fi identificate
decurg din incoerenţele, vulnerabilităţile şi potenţialităţile puse în evidenţă de
analiza diagnostic.
Cms. şef dr. Iliuţă Pătraşcu, în lucrarea de referinţă “Managementul
modern al structurilor de ordine publică“ precizează obiectivele care se
urmăresc pe timpul diagnosticării unităţilor din structura Ministerului
Administraţiei şi Internelor ca fiind următoarele:
● realizarea unui sistem de conducere managerială care să dea o
structură echilibrată unităţii, şi să asigure îndeplinirea
corespunzătoare a funcţiilor sale;
● prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibru structural sau
de tulburări funcţionale, ca urmare a acţiunii unor factori interni şi
externi, a căror integrare în sistem produce multe tulburări;
● identificarea căilor şi mijloacelor de remediu, a eventualelor
dezechilibrări, tulburări şi carenţe puse în evidenţă în cadrul
sistemului de organizare existent;
● precizarea direcţiilor de dezvoltare, a rezultatelor favorabile din
sistem şi a performanţelor ce se pot obţine printr-o folosire eficientă
a resurselor disponibile.
2. Clasificarea tipurilor de analiză-diagnostic
Ion Verboncu şi Ion Popa în „Diagnosticarea firmei” prezintă
principalele criterii de clasificare a diagnosticului, care vor fi prezentate în
continuare.
212
Doru N. Cojocaru
4
După sfera de cuprindere, diagnosticarea poate fi:
globală - prefaţează demersuri strategico-tactice de anvergură;
parţială - vizează una sau mai multe componente procesuale şi
structurale ale organizaţiei sau urmăreşte depistarea cauzală a unor puncte
forte şi slabe.
În raport de poziţia elaboratorilor, respectiv a specialiştilor, întâlnim:
● autodiagnosticare - se realizează de o echipă de specialişti din
interiorul organizaţiei/instituţiei investigate şi ar un grad superior de
fundamentare a punctelor forte, slabe şi recomandărilor;
● diagnosticare propriu-zisă -se realizează de o echipă de specialişti
din afara organizaţiei/instituţiei investigate şi se obţine o
fundamentare mai puţin riguroasă a punctelor forte, slabe şi
recomandărilor;
● diagnosticarea mixtă - are caracter postoperativ şi prezintă o calitate
deosebită a studiului de diagnosticare valorificabil în fundamentarea
unei strategii.
Faţă de obiectivele urmărite se împarte în:
● diagnosticare de rezultate – evidenţiază prin intermediul rezultatelor
obţinute starea de sănătate a organizaţiei/instituţiei investigate;
● diagnosticare de vitalitate – evidenţiază potenţialul de a face faţă
viitorului organizaţia/instituţia investigată;
● diagnosticare de ambianţă – abordează organizaţia/instituţia investigată
ca o componentă a unor macrosisteme şi pune accentul pe interfaţa
dintre ea şi alte componente ale macrosistemului precum şi pe interfaţa
ei cu mediul ambiant, naţional şi internaţional;
● diagnosticarea de evaluare – evidenţiază gradul de realizare a
obiectivelor şi este o sinteză a celor 3 tipuri enumerate mai sus.
3. Necesitatea realizării unei analize-diagnostic
În condiţiile actuale orice organizaţie îşi desfăşoară întreaga activitate
sub impactul condiţiilor concrete de mediu ce reprezintă un ansamblu de
factori eterogeni de natură economică, politică, tehnică, juridică şi
demografică.
A înţelege, a iniţia, şi a conduce o schimbare în vederea alinierii la
standardele europene impuse de aderarea la Uniunea Europeană înseamnă a
crea o organizaţie flexibilă şi adaptabilă la mediu.
5
213
Este imperios necesar ca în etapa actuală organizaţiile să fie în contact
permanent cu mediul şi să-l observe, să-l analizeze, să-l proceseze, să
acţioneze dar mai ales să-l provoace, să-l modeleze şi să-l controleze.
Aceste acţiuni trebuie să se desfăşoare la fiecare nivel al organizaţiei care
trebuie să devină sisteme deschise de învăţare.
Pentru a modela şi controla întregul proces, managerul poate apela la
realizarea unei analize-diagnostic, atunci când:
● se doreşte o analiză profundă a domeniului condus, şi pe această
bază, evidenţierea cauzală a principalelor disfuncţionalităţi şi atuuri;
● se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau parţiale;
● se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise
reproiectării/remodelării manageriale;
● se doreşte restructurarea organizaţiei;
managementul este pus în situaţia de a derula demersuri strategicotactice de ansamblu sau parţiale;
● se exercită funcţia de control-evaluare ca atribut al muncii oricărui
manager, integrat în procesul managerial;
● se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea şi
oportunitatea unui demers logistic sau investiţional;
Diagnosticarea prefaţează elaborarea strategiei prin punctele forte,
punctele slabe şi recomandările pe care le face managementului în legătură
cu amplificarea potenţialului de viabilitate managerială.
Analiza punctelor forte, a punctelor slabe, a oportunităţilor şi a
ameninţărilor este cunoscută în literatura de specialitate anglo-saxonă ca
analiză-diagnostic sau analiză S.W.O.T. (Strengths-Weaknesses-OpportunitiesThreats), în care:
● punctele forte reprezintă resursele, aptitudinile, şi alte avantaje pe
care organizaţia le posedă;
● punctele slabe reprezintă limitări sau deficienţe în ceea ce priveşte
resursele, aptitudinile şi cunoştinţele ce aduc prejudicii serioase
performanţelor organizaţiei;
● oportunităţile reprezintă situaţii favorabile existente în mediul în
care îşi desfăşoară activitatea;
● ameninţările sunt reprezentate de situaţii nefavorabile apărute în
mediul ambiant şi constituie principalele impedimente în atingerea
unei situaţii.
Analiza-diagnostic vizează atât constatarea reuşitelor, a avantajelor şi a
oportunităţilor care trebuie extinse şi valorificate, cât şi a dificultăţilor şi a
punctelor vulnerabile, a căror acţiune trebuie diminuată sau eliminată, prin
elaborare de politici şi luarea de măsuri corespunzătoare.
214
Doru N. Cojocaru
6
Ea poate avea nivele de detaliere şi obiective diferite şi se poate referi
la perioade de timp scurte, medii sau lungi.
Pentru realizarea studiului de diagnosticare, este important a se avea în
vedere parcurgerea următoarelor etape:
● identificarea obiectivelor diagnosticării;
● formarea echipei de realizare a diagnosticării şi precizarea sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor acesteia;
● stabilirea tipului de diagnosticare ce se va folosi (chestionarul,
interviul, observarea directă, studiul documentelor informaţionale,
fişele de autoevaluare, alte tehnici specifice managementului );
● menţionarea sferei de cuprindere a investigaţiei;
● perioada investigată şi analizată;
● definirea metodologică a diagnosticării.
4. Metodologia diagnosticării
Etapele cadru de realizare a unei analize-diagnostic sunt următoarele:
Etapa 1 – Pregătirea diagnosticului, este o etapă pregătitoare în
scopul stabilirii necesităţii şi oportunităţii analizei-diagnostic şi a creării şi
asigurării unui climat de încredere şi înţelegere reciprocă între participanţi,
etapă în care se are în vedere:
● definirea problemelor şi a obiectivelor de urmărit;
● formarea echipei de analiză în care, pe lângă analiştii-consultanţi
externi sunt incluşi şi specialişti din cadrul fiecărui subsistem
analizat;
● stabilirea metodelor de abordare şi a necesarului de materiale auxiliare;
● efectuarea unor investigaţii preliminare;
● stabilirea planului concret de acţiune.
Această etapă se încheie prin întocmirea unui grafic de acţiuni privind
modul de lucru, termenele şi persoanele implicate.
Etapa 2 – Analiza-evaluarea, conţine o serie de investigaţii analitice
finalizate printr-un studiu/raport de diagnostic care cuprinde planul de
măsuri şi soluţiile propuse. Pe baza analizei detaliate se pot elabora diferite
scenarii credibile de evaluare. Realizarea acestei etape presupune
parcurgerea următorilor paşi:
● culegerea datelor, verificarea, sistematizarea şi gruparea datelor prin tehnici
statistice sau reprezentări grafice care sunt mai sugestive şi mai uşor de înţeles;
● interpretarea datelor , analiza critică a rezultatelor, discutarea aspectelor
critice în vederea punerii de acord cu rezultatele obţinute din analiza datelor;
7
215
● valorificarea analizei prin elaborarea unor recomandări care trebuie
să fie bine justificate şi argumentate pentru a fi acceptate;
● elaborarea studiului final sau a raportului final de evaluare, care
conţine planul de măsuri şi soluţiile propuse.
Etapa 3 – Post-diagnostic, are în vedere implementarea soluţiilor
propuse şi evaluarea rezultatelor, având ca scop principal verificarea
eficienţei reale a soluţiilor implementate.
Raportul final cu care se încheie analiza-diagnostic conţine următoarele:
rezultatul principalelor probleme abordate;
scurt istoric şi descrierea succintă a organizaţiei;
proiecte şi programe manageriale specifice organizaţiei diagnosticate;
probleme specifice de organizare, conducere şi personal;
analiza avantajelor/punctelor forte, a punctelor slabe, a riscurilor şi a
oportunităţilor;
● aspecte juridice;
● informaţii;
● resurse.
Fiecare secţiune poate să conţină o defalcare specifică a
subobiectivelor în funcţie de scopul diagnosticului, de mijloacele şi
resursele pe care specialiştii le au la dispoziţie.
Soluţiile propuse de echipa de specialişti în raportul final pentru
problemele analizate şi diagnosticate, vor fi puse în mod evident dependente
de sursele de date utilizate şi de informaţiile primite de la conducerea
organizaţiei în timpul desfăşurării analizei-diagnostic.
●
●
●
●
●
Bibliografie
1. Nicolescu Ovidiu şi Verboncu Ion – Management, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
2. Niculescu Maria, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
3. Niculescu Maria – Diagnostic economic , volumul 1, Editura Economică, Bucureşti, 200;
4. Pătraşcu Iliuţă – Managementul modern al structurilor de ordine publică, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004
5. Păun Mihai şi Hartulari Carmen – Analiza, diagnoza şi evaluarea sistemelor din economie, Editura
A.S.E., Bucureşti, 2004
6. Petrescu Ion – Management general. Sinteze teoretice. Aplicaţii practice, Editura Alma Mater, Sibiu, 2005
7. Petrescu Ion – Problemele cercetăriiîn ştiinţa managerială, Editura Lux Libris, Braşov, 2001
8. Popa Ion – Management Strategic, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
9. Rusu Costache – Managementul schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
10. Russu Corneliu şi Albu Mădălina – Diagnosticul şi strategia firmei, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2005;
11. Verboncu Ion şi Popa Ion – Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.
216
Doru N. Cojocaru
8
GABRIELA BODEA
COMUNICAREA FORMALĂ ŞI COMUNICAREA INFORMALĂ
LA NIVELUL GRUPULUI DE LUCRU.
VALORILE ŞI SISTEMUL ATITUDINAL AL INDIVIDULUI.
Lucrarea prezintă unele trăsături ale comunicării la nivelul grupului
de lucru, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, prin prisma relaţiei lider
– subordonat, iar pe de altă parte, prin detalierea caracterului acestei
relaţii (formal, respectiv informal). Din conţinut reiese dificultatea
comunicării la nivel de grup, mai ales dacă acesta din urmă e lipsit de
omogenitate. Desigur, contează şi aspectele derivate dintr-o asemenea
trăsătură, deoarece sunt în joc multiple personalităţi şi orgolii. Dintr-un
asemenea unghi, ne întrebăm cât de mare poate fi gradul de eterogenitate al
grupului. Iar răspunsul pe care-l oferim are în vedere faptul că acest
aparent detaliu este, în realitate, un element semnificativ, care depinde de
specificul activităţii, de numărul participanţilor la munca de echipă, de
atribuţiile lor şi de responsabilitatea personală faţă de acţiunile realizate.
În final, lucrarea prezintă un studiu de caz, care abordează importanţa şi
impactul valorilor atitudinale la nivel individual.
Termeni cheie: comunicare formală; comunicare informală; mediu de
afaceri; grup de lucru; sistem atitudinal al individului.
A. Comunicarea la nivelul grupului de lucru
Când vorbim despre muncă, inevitabil discutăm despre mediul în care
se desfăşoară activitatea umană. În cazul de faţă, abordăm şi caracterul
instituţional al muncii, luând drept reper trăsăturile generice ale unei
instituţii [8, pp. 93-94]: statutul organizaţiei, personalul, normele şi regulile,
mijloacele de acţiune, activităţile şi rezultatele obţinute.
218
Gabriela Bodea
2
Grupul de lucru este format dintr-un colectiv de persoane (minimum
două) care conlucrează într-un scop comun, sub conducerea unui lider. Una
din trăsăturile practicii de grup este aceea că atingerea dezideratului e o
sarcină de serviciu (posibil creativă) şi se supune unor reglementări (legi
juridice, statute şi norme interne de funcţionare, legităţi morale şi de
conduită). O altă caracteristică este faptul că, dacă e coordonată, munca în
echipă conferă avantaje: repartizarea volumului de muncă între mai mulţi
executanţi, posibilitatea desfăşurării de discuţii pe marginea subiectului, precum
şi ajungerea mai rapidă la scopul dorit, decât dacă ar lucra un singur om.
Grupurile de lucru se constituie după criterii formale, prevăzute de legislaţia
(inter)naţională, sau informale – apariţia lor fiind datorată unor factori de moment (cooperări,
crize locale /regionale, calamităţi naturale ş.a.).
Grupurile de lucru profesionale sunt de două tipuri: de durată (compartimentul de
informaticieni dintr-o firmă; grupul de negociatori ai Naţiunilor Unite; comisiile
UNESCO), respectiv operative sau ad-hoc (echipa care concepe un nou model de aparat
auditiv; staff-ul administrativ al unei comunităţi locale).
În orice grup (de lucru) trebuie să existe un conducător: el poate fi
socotit coordonator, reprezentant, manager sau chiar purtător de cuvânt.
Cine e şeful? De ce e tocmai el? Pentru ce perioadă e în vârful piramidei?
Cum trebuie să se manifeste în asemenea cadru? Răspunsul tuturor
întrebărilor anterioare este acela că liderul reiese fie în urma unei numiri
(lider formal), fie printr-o alegere de tip democratic – consecinţă a
demonstrării calităţilor umane, a competenţelor şi aptitudinilor profesionale
(lider informal). El este un bun organizator; mizează pe abilităţi de percepţie
şi comunicare, are cunoştinţe psihologice şi manifestă subtilităţi
comportamentale şi de limbaj. Este activ, energic şi fidel ideii de grup, are
încredere în membrii echipei şi le dovedeşte acest lucru: le provoacă
intelectul, îi influenţează pozitiv şi aşteaptă reacţii din partea lor.
Conducătorul grupului de lucru trebuie să aibă competenţă şi talent în
meseria pe care o practică, să caute mereu soluţii alternative, în calitate atât de
profesionist, cât şi de comunicator. Cu cât stilul lui de transmitere / primire a
informaţiilor este mai direct, mai manierat şi mai onest, comunicarea cu
propria echipă are succes mai mare. Invers, dacă este cinic, autoritar şi chiar
agresiv (poate şi incompetent), „cariera” lui de lider e pe sfârşite.
Liderul coordonează ideile care stau la baza funcţionării grupului de lucru [7, p. 115]:
intenţia de rezolvare a sarcinilor sau păstrarea bunelor relaţii dintre membrii echipei.
Fiecare din ele are căi specifice de atins şi ambele pot colabora în scopul reuşitei
organizaţiei.
3
Comunicarea formală şi comunicarea informală
219
E dificil să comunici într-un grup, mai ales dacă acesta e lipsit de
omogenitate. Contează foarte mult aspectele derivate dintr-o asemenea
trăsătură, deoarece sunt în joc tot atâtea personalităţi şi orgolii. Cât de mare
poate fi gradul de eterogenitate al grupului? Acest aparent detaliu este, de
fapt, un element semnificativ, care depinde de specificul activităţii depuse,
de numărul participanţilor la munca de echipă, de atribuţiile fiecăruia, de
responsabilitatea personală faţă de acţiunile realizate. Desigur, e indicat ca,
dintr-un anume punct de vedere, colectivul să fie cât mai omogen, dar
asupra acestui fapt decide cel care alege membrii întregului. El va hotărî
cine cu cine colaborează şi va analiza impactul cooperării asupra activităţii,
evaluând spiritul comun şi modificând componenţa grupului, dacă e nevoie.
Realitatea arată că eterogenitatea şi diferenţierile dintre membrii unei
organizaţii nu sunt doar admise, ci uneori chiar se impun. De aceea, ele sunt
tocmai „sarea şi piperul” activităţilor presupuse de existenţa grupului.
În privinţa modului de „îmbinare” a grupului de lucru, specialiştii
remarcă două direcţii [19, pp. 201-202]:
● Teoria sociometrică (a lui J. Moreno) are la bază valorile Şcolii relaţiilor umane,
motivând existenţa echipei prin conlucrarea şi simpatia dintre membrii săi.
● După teoria dinamică de grup (a lui K. Lewin), organizaţia funcţionează în temeiul
unor motivaţii bine definite, fiind condusă de lideri profesionişti. În legătură cu
acest subiect, adăugăm că sfera comunicării se adânceşte prin intermediul funcţiei
de supervizare – ca prim nivel (de bază) al managementului într-o organizaţie
[Pentru detalii, vezi 17, p. 3 şi urm.].
În calitate de component al unei echipe, trebuie să ştii următoarele: să
vorbeşti, să asculţi, să priveşti, să simţi, să crezi, să te bucuri, să râzi, să ai în
faţa cui plânge, să susţii o opinie, să argumentezi, să decizi (dacă şi când e
cazul), să respecţi (un cuvânt, o persoană, o îndatorire), să lupţi pentru o
idee, să (te) aperi, să cedezi, să fii creativ. Şi încă nu e totul.
În colectivitate contează reacţiile colaboratorilor. Dacă echipa te
susţine şi manifestă interes şi solicitudine faţă de cerinţele impuse, o parte
din succes e deja asigurată. Dacă-ţi realizezi bine şi munca, reuşita e totală
şi ai satisfacţii. De aceea, iată cum trebuie să procedezi, pentru a comunica
eficient într-un grup de lucru: ai de respectat sarcinile repartizate; îţi aloci
timpul necesar rezolvării lor, după propria pricepere, dar ţinând seama că alt
coleg îţi continuă munca; dacă eşti stimulat de aprecierile superiorilor, ai
productivitate crescută; cu cât ai rezultate mai bune, cu atât ţi se vor aloca
sarcini suplimentare sau mai dificile, ca să te afirmi. Tu trebuie „doar” să
rezişti şi... să-ţi placă ceea ce faci.
220
Gabriela Bodea
4
Desigur, spiritul de competiţie profesională serveşte bunului mers al lucrurilor într-o
firmă. Dar să nu uităm că ambiţia exacerbată poate prejudicia climatul unei organizaţii,
pentru că denaturează componenta morală a concurenţei.
Cel mai uşor se colaborează cu un reprezentant harnic şi ambiţios al
grupului: el munceşte conform normelor sau ordinelor pe care le primeşte –
şi se achită de ele, atâta timp cât e respectat. Cel mai greu se lucrează cu un
membru incompetent şi / sau recalcitrant al grupului: el va trebui criticat şi
eventual sancţionat, iar dacă abaterile se repetă, va fi exclus din colectiv.
Persoanele „cuminţi” şi docile sunt agreate pentru muncile executive, iar
cele care au idei novatoare sunt remarcate în aspectele creative ale
activităţii. Tinerii sunt ambiţioşi, dar sunt uneori prea răzvrătiţi şi
nerăbdători. În schimb, vârstnicii se dovedesc câteodată depăşiţi de situaţii
şi de tehnică.
Căutăm un „angajat optim”? Nu-l vom găsi, pentru că acesta ar fi un
robot. Funcţionează, însă, regula „orice om are un loc, pe care-l poate păstra
sau pierde” (cu alte cuvinte, există cerinţe, posibilităţi şi limite, în fiecare
caz). În oricare din situaţiile menţionate, rolul capitalului uman este
determinant (este vorba despre capacităţile intelectuale şi fizice, precum şi
despre aptitudinile profesionale ale unui individ – toate valorificate şi puse
în slujba unui ţel).
Există persoane incluse (din obligaţie) în diverse grupuri, deşi n-au nici aptitudini
pentru asemenea activităţi, nici dorinţă să colaboreze. Ele sunt timorate şi fie nu pot, fie nu
vor să lucreze alături de alţii. Sunt stingherite de colectiv şi preferă să accepte munci grele,
care presupun individualism, în defavoarea acţiunilor simple, însă „de echipă”. Nu e
indicată forţarea situaţiei: oamenii în cauză trebuie să-şi găsească alte variante şi surse de
existenţă: munca la domiciliu, programarea pe calculator, scrisul (ca meserie), arta,
activităţile ce presupun deplasări ş.a.
În grupul de lucru, comunicarea ia naştere în variante / reţele de
comunicare care conferă şanse (in)egale desfăşurării schimbului de
informaţii [21, pp. 132-147]. Vorbim, astfel, despre: comunicarea
descendentă (de tip democratic, autoritar sau permisiv) – direcţia tipică a
transmiterii deciziilor spre subordonaţi; comunicarea ascendentă – cea mai
cunoscută cale de aflare a informaţiilor la vârful organizaţiei; comunicarea
orizontală – schimbul de opinii între ocupanţii unor niveluri ierarhice
similare; comunicarea oblică – între: şeful de grup şi echipa reunită / lider şi
fiecare reprezentant al organizaţiei (în amândouă direcţiile) / componenţii
echipei (doi câte doi sau pe subgrupuri). Pe lângă comunicarea în interiorul
grupului de lucru, au loc contacte între echipe de acelaşi profil, în scopul
5
221
schimbului de experienţă, colaborării sau întrecerilor (comunicare între lider
şi conducătorul altei organizaţii similare, între membrii tuturor grupurilor
din branşă ş.a.).
Indiferent în ce formulă s-ar realiza, comunicarea în grupul de lucru ia
în considerare dimensiunile echipei, atribuţiile fiecărei persoane, importanţa
opiniei ei, precum şi „amănunte” legate de poziţionarea spaţială a
comunicatorilor.
Uneori contează repere care „scapă” privirii neavizate: distanţa unor participanţi la
dialog faţă de alţii, în aceeaşi încăpere (de exemplu, a liderului faţă de grup); vocea şi tonul
şefului, când el se adresează cuiva din organizaţie (şi dacă ele diferă de cele adoptate în alte
discuţii ale sale); modalitatea (schimbată sau nu) în care priveşte conducătorul de grup,
când vorbeşte cu o femeie, respectiv cu un bărbat, sau cu un tânăr, respectiv cu un vârstnic;
tipul scaunelor pe care sunt aşezaţi indivizii din colectivitate (aceleaşi modele şi reglaje sau
nu); amplasarea şi mărimea biroului deţinut de o persoană, dotările de care dispune aceasta
din urmă şi facilităţile la care are acces, comparativ cu alţi membri ai organizaţiei.
Emiţătorul unui mesaj îşi evidenţiază cunoştinţele, ordinele sau
rugăminţile în diferite stiluri de comunicare:
● când transmite o informaţie primită anterior, adoptă un ton relativ
impersonal şi neafectat (comun);
● când intervine într-o discuţie – dacă are ceva de spus – tonul vocii
(agreabil, îndatoritor, deranjat, important, tăios) are acelaşi impact
precum privirea (directă şi sinceră, ocolitoare, jenată, curioasă,
mirată); lor li se adaugă, desigur, spontaneitatea;
● când aşteaptă o reacţie (un feed-back) în urma comunicării, trebuie
să-şi antreneze capacitatea de discuţie (chiar în termeni divergenţi) şi
flexibilitatea;
● când influenţează luarea unei decizii sau comportamentul unui
individ, are nevoie de tact, stil personal, expresivitate, competenţă,
iar uneori de simulare (în limitele bunului-simţ);
● când emite un ordin către compartimente / persoane, trebuie să evite
duritatea, să nu-şi desconsidere angajaţii şi să manifeste egalitarism
în tratarea lor, pentru a putea fi respectat;
● când investighează un aspect tehnic, uman sau financiar al activităţii
în care e implicat, are nevoie de răbdare, curiozitate (în termeni de
decenţă), capacitate de analiză şi de sinteză;
● când controlează modul de îndeplinire a unor sarcini, trebuie să dea dovadă
de profesionalism, etică, maniere, dar şi de fermitate şi simţ critic;
● când sancţionează, are nevoie de rigurozitate şi calm, dar poate mai ales
să-şi păstreze opiniile / deciziile (continuitate şi „măsură” în toate).
222
Gabriela Bodea
6
Soluţia grupului de lucru nu are doar adepţi, ci şi potrivnici. Motivaţiile celor care nu
agreează asemenea colaborări sunt axate pe factori cum sunt: pericolul apariţiei unui lider
informal, care – cu timpul – să-l înlocuiască pe cel numit; disensiunea prea mică sau prea
mare a echipei; eterogenitatea grupului.
Am păstrat un segment aparte în tematica de faţă, capacităţii de
negociator a liderului de grup (sau a altui component al echipei). Când
desfăşoară activităţi „cu miză ridicată”, subiectul în discuţie luptă pe
principiul „Dau, dacă primesc” şi atacă pentru a-şi impune punctul de
vedere în spirit de fair-play. Clipă de clipă, el face dovada talentului său
persuasiv, stăpânind arta dialogului şi creând – la nevoie – scenarii de ieşire
din criză. Negociatorul de succes este abil: ştie când să cedeze teren în
favoarea rivalului, pentru a-l „taxa” ulterior, obligându-l să facă şi el concesii.
În ce circumstanţe de manifestă negociatorul? În cadrul grupului de
lucru, el are rolul de a soluţiona problemele, disputele sau conflictele interne
(de tipul „lider versus grup”) sau cele externe (de tipul „noi versus ceilalţi”),
în care este implicată propria echipă (confruntări pentru deţinerea unui
teren, pentru dominarea unei pieţe ş.a.).
Negocierea în numele unei organizaţii presupune accentuarea
următoarelor elemente-cheie: conştientizarea mizei pentru care are loc
procesul de negociere; cunoaşterea tipologiei umane, a atu-urilor şi
punctelor slabe ale interlocutorului; atenţia distributivă; raţionalitatea şi
calmul în comportament; înţelegerea întregului proces şi prin prisma
„adversarului” (acceptarea unor păreri contrare, cooperarea, evitarea
„atacurilor la persoană” ş.a.); recurgerea la maniere deschise de comunicare
(chiar dacă, uneori, există un „as” în mânecă) şi neapelarea la învinuiri
reciproce; respectul pentru „partea opusă”, care nu este un duşman.
Negociatorul profesionist studiază şi pentru a fi un bun actor. Dacă ştie „juca” pe
scenă („la risc”), va câştiga. Dacă se mulţumeşte cu „liga a doua”, va obţine mici victorii
între mai multe înfrângeri. Cum comunică negociatorul? Mai întâi se prezintă, apoi
adresează câteva întrebări de contact şi creează o atmosferă favorabilă discuţiei, pentru a-l
cunoaşte, puţin câte puţin, pe „omul de vis-à-vis”.
Ulterior, tatonează terenul, îl ascultă pe celălalt fără grabă şi fără a avea păreri
preconcepute, folosind sistemul întrebărilor şi propunerilor constructive şi nevorbind
excesiv de mult. Caută soluţii împreună cu partenerul de dialog şi recapitulează, eventual,
reperele importante ale întâlnirii, în scopul ajungerii la o rezoluţie.
Întotdeauna există un plan al negocierii [16], care funcţionează sau nu.
Când, în viaţa de zi cu zi, încerci să obţii un preţ mai bun pentru o maşină pe
care doreşti s-o vinzi, urmezi propriul plan. Dar când în joc sunt interesele
7
223
colectivităţii pe care o reprezinţi, faci uz de un stil anume şi cauţi să imprimi
discuţiei atât seriozitate, cât şi decenţă. Aceste calităţi nu exclud, însă,
persuasiunea, respectiv priceperea de a câştiga ceea ce alţii nu pot obţine
sau nu ştiu cum s-o facă.
De reţinut: Să nu crezi în victoriile de scurtă durată, pentru că pot fi înşelătoare. Lasă
porţi deschise viitoarelor contacte! Nu ameninţa, pentru că te vei lovi de „zidul” pe care tu
însuţi l-ai ridicat în calea unei înţelegeri. Fii abil precum un păianjen, fii discret, răbdător şi
politicos, deoarece – calm şi imperturbabil – îţi vei deruta „adversarul”. Astfel, el va
acţiona, deseori, contrar celor cunoscute – şi-ţi va ceda „puncte” preţioase.
B. Comunicarea formală şi comunicarea informală
în grupul de lucru
Pentru a delimita formalul de informal la nivel de firmă, vom începe
prin a face o paralelă cu sportul, întrucât concursurile de gimnastică prevăd
exerciţii liber-alese şi impuse. Pe acest eşafodaj, manifestările de
comunicare formală sunt prestabilite (impuse) în orice tip de organizaţie.
Unii „actori” ai comunicării propun (concret sau tacit), iar alţii acceptă (din
bun-simţ, ca datorie sau prin conştientizare) un anumit sistem de reguli sau
condiţii de desfăşurare a discuţiilor şi activităţilor.
Înainte de a ne referi la firma propriu-zisă, facem câteva precizări
legate de instituţie – ca sistem organizaţional bine determinat. De ce?
Răspunsul este simplu: dacă există noţiuni şi înţelesuri care transcend – din
trecut spre viitor – prin formal, atunci între ele se află, cert, instituţiile şi
instituţionalismul (lat. institutio = înfiinţare, stabilire, instituire). Instituţia
are triplu sens, semnificând [6, p. 275]: un organism care îndeplineşte
numeroase servicii şi competenţe; un ansamblu de norme juridice care
reglementează anumite relaţii sociale; o organizaţie care desfăşoară acţiuni
de interes internaţional.
În acest cadru, instituţia de bază a societăţii a fost şi rămâne familia; un
alt asemenea organism este biserica; în plan politico-economic cunoaştem
instituţia statului, în timp ce pe coordonate economico-sociale apar firmele,
operatorii de diverse tipuri, sindicatele ş.a. Ca atare, instituţia are rezonanţe
atât în privinţa noţiunii de organizare, cât şi a altor termeni-cheie:
comunitate (grup, colectiv), reguli (norme juridice, laice şi religioase),
conduită, convenţie şi modalităţi de acţiune. Concluzie: Comunicarea care
rezultă din acest complex de factori nu poate fi decât predominant formală.
224
Gabriela Bodea
8
Ce principii urmăreşte comunicarea formală într-o organizaţie? De
obicei, într-un grup de lucru, liderul elaborează normele relaţionale, iar
angajaţii trebuie să le respecte. E bine ca acest respect să fie unul de tip
consensual, adică procesul de comunicare să se desfăşoare într-un climat de
înţelegere.
Modul în care liderii îşi manifestă influenţa asupra subordonaţilor este
foarte important, în orice context. De exemplu, managementul oferă două
concepţii diametral opuse (aparţinând americanului Douglas McGregor),
referitoare la acest subiect [13]. Iată-le, succint:
1. În Teoria X, oamenii nu agreează munca şi, dacă e posibil, o evită.
Angajaţii necesită control şi coerciţie şi le acceptă (astfel, nici nu-şi
asumă responsabilităţi şi nici nu fac apel la creativitate), iar
neîndeplinirea sarcinilor impune pedepse. Managerul autocrat (bazat
pe control rigid) stabileşte obiectivele şi, deci, comunicarea este
unidirecţională (desigur, în sens descendent). Subordonaţii
îndeplinesc sarcinile ca simpli executanţi, iar accentul cade pe
„vânarea” greşelilor anterioare.
2. În Teoria Y, oamenii privesc munca drept un lucru firesc, neavând
nevoie de ameninţări. Ei ajung la performanţă dacă sunt
responsabilizaţi şi recompensaţi. Lucrătorii au potenţial creativ,
calitate necesar a fi încurajată. Managerul participativ (bazat pe
autocontrol) stabileşte obiectivele alături de subordonaţi, aşadar
comunicarea este bidirecţională. Angajaţii sunt responsabili şi se
simt importanţi, iar accentul cade pe sarcinile viitoare şi pe învăţarea
din greşelile trecute.
Concluzii:

Comparând teoriile X şi Y, remarcăm că prin identificarea
corectă a tipului de angajaţi pe care-i conduce, un manager va fi
mulţumit de activitatea lor, iar aceştia vor fi eficienţi. Menţionăm
că eroarea de identificare a tipologiei respective face ca
managerul să rişte fie frustrări personale, fie nemulţumiri din
partea subordonaţilor.
Totuşi, nu trebuie uitat un lucru: oricât de nepotrivită ar arăta
Teoria X şi oricât de bună ar părea Teoria Y, ele au acelaşi mare
neajuns: nu ţin seama de personalitatea fiecărui individ, ceea ce
presupune diferenţe semnificative de la om la om (aptitudini,
capacităţi profesionale, performanţe, trăsături psihologice şi
educaţionale).
9
225
În încercarea de a suplini „handicapul” amintit (ca reacţie la teoriile X şi Y), a fost
concepută Teoria Z, având la bază particularităţile managementului japonez. Elementele
care o diferenţiază sunt: raportul de directă proporţionalitate dintre productivitatea muncii
salariaţilor şi încrederea acordată acestora; încercarea de „împăcare” a intereselor
individuale cu cele ale organizaţiei.
Cel mai constant reper al reuşitei unei acţiuni (afaceri) este climatul de
încredere care-o însoţeşte, axat pe următoarele elemente [după 14, p. 103]:
atenţie faţă de problemele altora; sprijin şi consiliere în activităţile
desfăşurate; „balanţa” echilibrată a sistemului de recompense – mustrări;
accentul pus pe valoarea umană şi pe reuşită (nu pe erori). El oferă, atunci
când e posibil, calea trecerii de la formalismul „clasic” al transmiterii şi
receptării de mesaje, la comunicarea informală.
Acest proces se desfăşoară într-un cadru lipsit de constrângeri
evidente, presupunând comportamente şi atitudini care facilitează modul şi
termenii interacţiunii umane. Contextul comunicării informale este favorizat
de climatul pozitiv al dialogului, care – îndepărtând temerile partenerilor de
discuţie – conferă accesibilitate mesajului. Lipsa formalismului reduce
impactul emoţional major al obligaţiei de a te comporta sau de a reacţiona
într-un anumit fel (previzibil), ceea ce este un punct câştigat pentru ambele
părţi ale dialogului.
Exemplu: Folosirea frecventă a unui cuvânt într-o aceeaşi discuţie este deranjantă. În
situaţia comunicării formale, vorbitorul poate fi inhibat sau chiar obsedat de încercarea
repetată de a substitui termenul „a spune” cu altul („a susţine”, „a rosti”, „a declara”, „a
adăuga”, „a reitera”, în funcţie de context). Comunicarea informală şi mediul în care se
discută îl pot elibera pe om de stresul „blocajului” în găsirea cuvintelor potrivite (căutarea
există şi acum, doar că nu devine un proces frustrant).
Spre deosebire de comunicarea formală, care impune o anumită
manieră de comportament, comunicarea informală poate fi intenţionată (caz
în care ne confruntăm cu un plan / cu un desfăşurător al acţiunii) sau nu
(când lucrurile vin „de la sine”). Altfel spus, procesul respectiv poate fi
socotit voluntar (conştient) sau involuntar (situaţii în care unele informaţii
sau gesturi „scapă” fără voie, iar noi vorbim despre comunicarea anticipată
sau spontană).
Interviul pentru ocuparea unui post poate fi instantaneu sau pregătit (anticipat).
Din a doua clasă – cea mai frecventă – fac parte interviurile de analiză şi cele de
personalitate, provocând dialogul pe un subiect dat. Întrebările adresate pot fi de mai multe
tipuri [Jacques Larue Langlois, apud 12, pp. 169-170]: de atac (interogaţia de debut,
incisivă şi relevantă), de sprijin (în vederea unei mai bune percepţii asupra temei), de
226
Gabriela Bodea
10
relansare (pentru revenirea pe făgaşul iniţial al discuţiei), de insistenţă (subliniind
importanţa unor aspecte demne de luat în seamă), de nominalizare (în scopul identificării
intervievatului), de obiecţie (vizând solicitarea de explicaţii) şi de controversă (când
interlocutorul nu admite o idee sau alta).
Ne întrebăm, deseori, dacă e bine sau dacă e de dorit să fim informali
sau nu (fără excese şi fără a confunda lipsa de formalism cu indisciplina sau
cu nesimţirea!). Câteodată, ne confruntăm cu impuneri al căror rost nu-l
înţelegem sau nu-l acceptăm. Ne referim aici şi la cei cu temperament
coleric, care nu admit formalismul. Sigur, nu generalizăm comportamentul
de non-comunicare sau de non-acceptare a impunerilor. Dar, ca observatori
motivaţi, privim în noi. Şi observăm cum, încet-încet, ne îndepărtăm de
esenţa firească a normei şi ne „trezim” dominaţi, apropiindu-ne de
supunere, ceea ce nu e un aspect pozitiv al vieţii noastre. De aceea, poate că
uneori, informalul trebuie căutat, în intenţia de a pleda pentru afect şi
sensibilitate. Pentru ieşirea din unele limite.
De câte ori ne-am simţit pioni pe o tablă imaginară de şah, neştiind ce piesă trebuie
să mutăm pentru a ne fi mai bine? De câte ori am încercat să învăţăm cum să fim mai
maleabili şi mai înţelegători? Şi de câte ori am promis să respectăm regulile jocului? Însă...
suntem doar actori în spectacolul lumii. Nu decidem ce rol primim: unul de rege, unul de
tură sau unul de simplu pion. Putem doar să ne stabilim priorităţile în funcţie de acest rol
şi, apoi, să... trăim.
„Vidul de real se naşte dintr-o excesivă disciplinare a existenţei cotidiene în marile
aglomerări urbane. Ciclul muncă / odihnă în spaţii precis determinate, rutina sufocantă a
activităţilor, care ne consumă doar energiile de suprafaţă, fără implicare profundă şi fără o
«bucurie a cunoaşterii» produc adesea, în fiecare dintre noi, o distanţă critică faţă de propria
noastră existenţă. Ea ni se pare detaşată şi falsă, nemotivantă şi găunoasă, de parcă viaţa sar petrece oarecum în afară, altundeva, şi ne-ar fi refuzată.” [18, p. 172]
Caracterul (in)formal unor activităţi este detectat şi prin apelul la
registrul proximităţii. Acesta se referă la condiţiile în care ne permitem
ieşirea din graniţele formalului:
a) Contextul fizico-geografic şi temporal priveşte apropierea din
perspectivă spaţială şi / sau istorică a unor persoane.
Cu cât distanţa dintre oameni e mai redusă, cu atât aspectele formale îşi pierd din
duritate. De asemenea, dacă indivizii sunt apropiaţi ca vârstă, nu vor fi excesiv de
„constrânşi”.
b) Contextul psiho-afectiv evidenţiază apropierea umană pe criterii de
similitudini educative şi emoţionale.
Pe măsură ce oamenii depăşesc situaţii dificile prin trăirea unor stări sufleteşti
asemănătoare, se îndreaptă spre o comunicare informală.
11
227
c) Contextul socio-profesional are în vedere apropierea indivizilor prin
prisma profesiei.
„Zidul” formalismului poate fi spart în cazul discuţiilor profesioniste, care urmăresc
sensibilizarea opiniei publice în legătură cu un subiect de interes pentru societate.
Faţă de cele precizate până în acest moment, facem o precizare:
caracterul formal al unui comportament nu e analizat neapărat în opoziţie cu
informalul. Dovada acestui fapt este însăşi literatura de specialitate, care
oferă şi alt gen de repere, utile analogiilor. Pornind de la o ipoteză
cunoscută şi aparent banală – aceea că procesul de comunicare îşi are
originea în limbaj – identificăm teorii care mizează pe categorii extrem de
interesante (deşi ele pot părea elitiste) [după B. Bernstein, apud 4, p. 256]:
I. pe de o parte, intră în discuţie limbajul formal al claselor superioare,
caracterizat prin: precizie gramaticală, logică, apel la sensul figurat,
rigurozitate şi tact în alegerea termenilor, vocabular elevat, simbolism
expresiv;
II. pe de altă parte, limbajul public sau al claselor populare (de mijloc)
are drept trăsături: construcţia de fraze scurte, simple, uneori neterminate;
repetiţii, neclaritate, rigiditate în utilizarea anumitor cuvinte, justificări şi
scuze.
Clasificarea anterioară trebuie înţeleasă conform scopului ei real: acela
de constatare – şi nu de ideologizare sau de partizanat. În acest mod,
specificăm că teoria expusă nu este una discriminatorie.
Pentru a clarifica motivaţia precizată, vom apela la concepţia lui Baruch Spinoza. În
acest caz, fără a fi discriminatoriu, stilul formal este singurul ce pare a fi admis de autor
(altul nici nu i s-ar potrivi!). În opera lui Spinoza referitoare la etică [20], oamenii
comunică într-o lume a intelectului. Ideile lor au în comun apartenenţa la Dumnezeu sau la
Natură – dar nu ca secvenţe disparate ale „conglomeratului” Divinitate-Natură, ci ca o
conturare a valorosului întreg. Ca urmare, caracterul formal al scrierii se păstrează, doar
că-şi reconsideră, uneori, criteriile de analiză.
Concluzii:
Indiferent că este formal sau informal, procesul de comunicare are
menirea de a satisface anumite nevoi: de apartenenţă (la o idee sau atitudine, la
un grup de lucru, la o comunitate), de imagine (din partea propriei persoane şi
din direcţia societăţii), de stimă (respectul de sine şi al celorlalţi), de
recompense (materiale şi morale), de performanţă (profesională şi umană).
Motivarea este baza satisfacerii nevoilor respective şi în acelaşi timp a
comunicării (in)formale, lipsa ei cauzând tensiuni între lider şi subordonaţi.
228
Gabriela Bodea
12
Exemplu: lipsa performanţei profesionale poate avea ca surse pregătirea
necorespunzătoare, insuficienţa efortului de concentrare sau a celui fizic, valorificarea
ineficientă a deprinderilor.
Climatul dintr-o organizaţie poate fi încadrat în câteva categorii de
bază: dacă e unul de tip evaluativ, comunicarea pe care o presupune are la
bază judecăţi de valoare; dacă e unul de control, comunicarea îşi arată
scopul de influenţare; dacă e de neutralitate, comunicarea se desfăşoară în
condiţii de indiferenţă reciprocă; în fine, dacă este unul de superioritate,
comunicarea este de natură ierarhică. Rămâne de văzut care va fi calea
urmată de fiecare subiect vizat, în funcţie de priorităţile momentului, de
strategia aleasă, de resursele disponibile şi, evident, de abilităţile de
comunicare.
Principalele trăsături ale grupurilor de lucru formale / informale pot fi
regăsite relativ uşor, prin analogia următoarelor aspecte [după 19, p. 213]:
GRUPUL DE LUCRU FORMAL
GRUPUL DE LUCRU
INFORMAL
Are la bază dispoziţii oficiale
Este creat spontan
Are scop
Lucrativ
Are scop lucrativ / exprimă idei
comune ale membrilor
Are o structură organizatorică
Are o structură informală
Statutul propriu este obligatoriu
Nu prevede obligativitatea unui
statut
Conducătorul său este investit cu
autoritate formală
Are un lider recunoscut, cu
autoritate generată de competenţă
şi prestigiu
Încercând să realizăm o paralelă – strict din perspectiva comunicării –
între coordonatele celor două grupuri, constatăm că diferenţele dintre ele se
adâncesc pe măsură ce traversăm, descendent, „palierele” expuse grafic.
Departe de a putea deduce care din grupuri este mai performant (pentru un
13
229
asemenea scop nu sunt suficiente câteva elemente descriptive, ci avem
nevoie de date), în mod cert cel informal beneficiază de o comunicare
avansată. Iar motivaţia principală a acestei afirmaţii – deşi nu singura – este
caracterul lipsit de constrângere de care se bucură un atare grup.
Normele sunt generate pe cale ierarhică (având un caracter formal) sau
pot apărea spontan (beneficiind de trăsături ale informalului) [10, pp. 171172]. Nu înseamnă neapărat că prima categorie cuprinde norme raţionale, iar
cealaltă le „adună” pe cele lipsite de o asemenea calitate. Dimpotrivă,
ambele „sectoare” se confruntă pentru adjudecarea masivă (dar nu
întotdeauna etică) a conotaţiilor de raţionalitate. În acest sens, se pare că
„Tezele protocolului nu anulează creativitatea în cultura de corporaţie, ci
mai degrabă o sporesc” [2, p. 181].
C. Valorile şi sistemul atitudinal al individului
Libertatea, spiritul de dreptate, demnitatea, pacifismul, răbdarea şi
umanismul sunt, în mod cert, câteva din cele mai relevante şi perene valori
universal-umane. Din timpuri străvechi, chiar dacă n-au fost întruchipate
simultan de unul şi acelaşi individ, aceste calităţi au fost considerate
apanajul eroilor, respectiv al oamenilor care şi-au jertfit propria persoană în
folosul unei cauze nobile (binele sau interesul aproapelui, al poporului, al
ţării de origine, al creştinătăţii ş.a.).
Că a fost şi mai este aşa, o certifică şi câteva din învăţăturile ce decurg
din poruncile biblice [5, pp 89-90]: respectul pentru adevăr (cinstirea
divinităţii); principialitatea (interzicerea idolilor şi consecvenţa credinţei);
păstrarea tradiţiilor şi valorilor perene („ciclul” muncă – odihnă,
recunoaşterea ideii de familie); îndepărtarea de rău şi de corupţie
(interzicerea păcatelor capitale: crima, minciuna, ura, blasfemia, sperjurul,
invidia, lăcomia, desfrâul); curajul (îndrăzneala); dragostea faţă de aproape
(mila şi solidaritatea); sentimentul de recunoştinţă (mulţumirea interioară);
suportarea consecinţelor propriilor fapte (pedeapsa).
„Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte. (...)
Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului; scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au
gândit să împiedice paşii mei. Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi funii; curse au întins
picioarelor mele; pe cărare mi-au pus pietre de poticneală. (...) Pe omul nedrept răutatea îl
va duce la pieire. Ştiu că Domnul va face judecată celui sărac şi dreptate celor sărmani. Iar
drepţii vor lăuda numele Tău şi vor locui cei drepţi în faţa Ta.” [15, pp. 68-69].
230
Gabriela Bodea
14
În virtutea unor asemenea percepte, comunicarea se axează pe
suportul deontologic al valorilor (acceptate şi promovate, de altfel, de
normele religioase): armonia şi pacea; tendinţa spre mai bine; spiritul de
într-ajutorare, cooperarea şi conlucrarea; delimitarea de orice tip de violenţă;
îndepărtarea de manifestări totalitare, rasiste şi extremiste; căutarea
adevărului. Toate aceste principii sunt minunate; problema este că, dacă ele
nu sunt consimţite, încetează să mai fie valori şi se transformă în cutume.
Mai grav: dacă ele nu sunt rezultat al alegerii morale, îşi pierd consistenţa şi
se devalorizează.
Pentru Aristotel [1, p. 48 şi p. 65], virtuţile etice rezultă din formarea deprinderilor.
Pe de altă parte, însă, trăsătura cea mai relevantă a oricărei virtuţi este opţiunea (alegerea
sau deliberarea). De altfel, virtuţile sunt generate în sufletul fiecăruia, alături de alte
elemente interioare: „afecte” (dorinţa, mânia, teama ş.a.), „facultăţi” (capacităţi) şi „dispoziţii
habituale” (substraturi care-l determină pe om să se comporte bine sau rău) [1, p. 53].
Chiar dacă nu presupune neapărat coduri scrise (cu paragrafe care să
includă caracterizări ale comportamentelor aferente), deontologia
comunicării are la bază valori şi atitudini împărtăşite de marea majoritate a
unui grup social sau a unei societăţi. Tocmai de aceea, etica „începe acolo
unde simţul comun intră în criză, constatând că nici una dintre regulile pe
care le îngână mecanic în numele iluzoriei sale competenţe morale nu mai
este valabilă” [3, p. 79].
Munca unui medic diferă de cea a unui jurnalist sau a unui contabil. Totuşi, nu există
nici un numitor comun al acestor meserii? Pentru a reuşi, toţi cei trei indivizi trebuie să fie
pasionaţi de ceea ce fac; în plus, îi apropie următoarele trăsături: profesionalismul, puterea
de muncă, răbdarea, onestitatea, ambiţia şi dorinţa de afirmare, intenţia de a descoperi
mereu ceva, receptivitatea la nou, speranţa, încercarea ca faptele proprii să nu dăuneze
altora. Există nenumărate diferenţe între cele trei profesii, pe care nu ne propunem să le
evidenţiem, dar merită să abordăm măcar una din ele: Până unde merge responsabilitatea
fiecăruia? Viaţa omului fiind cea mai importantă, atitudinea medicului este cea mai
tranşantă în această privinţă. Dar nu e de ocolit nici presiunea la care e supus jurnalistului în
legătură cu ştirea publicată, după cum e importantă şi răspunderea contabilului pentru
operaţiunile cărora le ţine socoteala.
Valorile pe care ni le asumăm şi pe care le recunoaştem constituie
fundamentul deciziilor noastre prezente şi viitoare. Ele ne dau, de fapt, o a
doua identitate. Fie că ne referim la crezuri ale individului, ale familiei, ale
comunităţii din care facem parte sau chiar ale omenirii, spiritul axiologic
conferă profunzime celui care-l manifestă. Iar valorile delimitează certul de
incert, configurându-ne acţiunile şi conferindu-ne încredere în noi înşine.
15
231
A nu recunoaşte credinţa în ceva sau în cineva este, de altfel,
dezonorant, indiferent dacă este vorba despre o idee sau o doctrină, despre o
persoană apropiată sau un „ilustru” necunoscut. Dimpotrivă, a-ţi promova
valorile fără emfază şi a lupta pentru interesul general (uneori, în
detrimentul celui propriu, mărunt sau chiar meschin) vizualizează triumful
onestităţii şi verticalităţii umane.
Pentru unii cercetători ai democraţiei, americanii par a fi dominaţi de autointeres,
nefiind pasionaţi de „venerarea filosofiei tradiţionale sau de către multă reflectare” [Alexis
de Tocqueville, apud 11, p. 75]. Departe de-a fi cel mai nobil deziderat al cuiva, acesta este
un scop al propriei bunăstări, chestiune care – de ce să nu recunoaştem – ne orientează la
un moment dat pe toţi (într-o măsură mai mică sau mai mare)... Să nu uităm, însă, că
americanii au şi idealuri propriu-zise: succes personal, eficienţă, libertate, egalitarism,
patriotism (iar „lista” ar putea continua).
Unul din instrumentele comensurării valorilor personale este scara
Allport-Vernon-Lindzey, care pune în balanţă şase trăsături ale
personalităţii, potenţial dominante în fiecare din noi [după Gordon Allport,
Philip Vernon, Garner Lindzey, apud 11, pp. 160-161]: economicul (valori
cu caracter pragmatic), teoreticul (valori imprimate de descoperirea
adevărului), politicul (valori orientare de mirajul puterii), religiosul (valori
ale trăirii sufleteşti), artisticul (valori ale armoniei şi simţirii) şi socialul
(valori ale societăţii şi umanităţii). De exemplu, ceea ce reiese din studiul
acestor elemente la studenţii americani în domeniul afacerilor este
predominanţa valorilor economice şi politice (eventual, sunt menţionate şi
cele teoretice).
Există şi alte modalităţi de a măsura impactul valorilor personale
asupra individualităţii umane [după Milton Rokeach, apud 11, pp. 163-165].
Între ele, le remarcăm pe cele care statuează valorile-scop (prosperitatea,
realizarea personală, pacea, libertatea, fericirea, autorespectul, recunoaşterea
socială, prietenia, înţelepciunea) şi valorile instrumentate (ambiţia,
competenţa, optimismul, curajul, onestitatea, imaginaţia, independenţa,
inteligenţa, logica, respectul, politeţea, responsabilitatea, autocontrolul).
În afaceri, deşi aparenţa indică satisfacţia muncii împlinite ca valoare de vârf a
individului, realitatea nu confirmă – constant – o asemenea caracteristică. Ea pare depăşită
în condiţiile secolului XXI, cu excepţia naţiunilor al căror progres este, indubitabil, efectul
muncii: cea japoneză şi cea germană. În general, însă, tot mai mult, societatea se confruntă
cu o conştiinţă de sine din ce în ce mai modestă şi cu lipsa valorilor reale, mizând prea mult
pe valori aleatoare şi incerte.
232
Gabriela Bodea
16
Valorile – indiferent de cel care şi le asumă – sunt rezultante ale
nivelului de dezvoltare al societăţii. Ca atare, mai devreme sau mai târziu,
comunitatea este cea asupra căreia se răsfrâng atât meritele, cât mai ales
viciile umane.
La rândul său, societatea se bazează pe valori subînţelese (în mare
măsură comune), cu un anume grad de autoritate morală. Cu cât apelăm
mai des la asemenea valori şi cu cât ele sunt împărtăşite de mai multe
persoane, „cu atât mai puternică devine comunitatea şi cu atât creşte nivelul
global al încrederii din societate” [10, p. 109]. De aici nu mai e decât un pas
până la a realiza că prezenţa modestă a valorilor cu autoritate este o cauză a
„rupturii” relaţiilor sociale mondiale. Desigur, până la apocaliptica
„atrofiere a comunităţii” [10, p. 106] mai este mult (sperăm ca ea să nu se
materializeze), dar pericolul unei asemenea tendinţe nu e deloc imaginar.
Interesant este că „ruptura” relaţiilor din cadrul societăţii poate avea şi o urmare
pozitivă (unica, de altfel): aceea că, „odată distrusă, ordinea socială tinde să se refacă” [10,
p. 14], poate pe un făgaş mai nobil şi mai curat.
Dacă privim propriile noastre valori prin prisma a ceea ce conferă ele,
trebuie să recunoaştem că ne orientăm, cel mai adesea, spre acţiuni care ne
aduc utilităţi sau câştiguri. E bine sau e rău? Nu ştim de la început. Dar, în
final, oare căutăm experienţe care să ne mulţumească, sau plonjăm în
necunoscut, doar pentru a obţine mai mult decât avem deja? Ne interesează
onoarea sau banii? Din păcate, nu suntem suficient de atenţi la faptul că
modul în care gândim şi acţionăm facilitează sau obstrucţionează
comunicarea. De aceea, de obicei, ne atragem duşmani invidioşi, prea laşi
ca să lupte cu noi sau împotriva noastră.
Virtuţile umane sunt catalogate după reguli (ne)scrise. Dacă omul
primitiv le privea într-un mod primordial (incipient), iar Inchiziţia le
„trâmbiţa” pe criterii de supunere, astăzi, virtuţile sunt alegeri personale.
Altfel spus, în timp, am învăţat să apreciem sau să criticăm (ba chiar să
judecăm) oamenii în raport cu ceea ce socotim noi a fi moral, demn, valoros
sau bun.
Între marile virtuţi umane [9, pp. 14-244] se numără: politeţea, fidelitatea („spiritul
însuşi”), prudenţa, cumpătarea, curajul, spiritul de dreptate, generozitatea, compasiunea,
mizericordia (milostivirea sau „virtutea iertării”), recunoştinţa, umilinţa („o virtute
smerită”), simplitatea (contrariul duplicităţii), toleranţa, puritatea („o evidenţă şi un
mister”); blândeţea, buna-credinţă, simţul umorului şi iubirea.
17
233
Vorbind de valori şi virtuţi, trebuie să amintim că ele generează
atitudini, adică predispoziţii relativ constante şi durabile de comportament,
manifestate în raport cu o situaţie sau cu o persoană. Orice atitudine se
sprijină pe un suport cognitiv şi pe puncte de referinţă, care – să
recunoaştem – nu sunt eterne. Ca atare, deşi ne-am dori să mizăm pe
valabilitatea în timp şi spaţiu a unei atitudini pozitive, n-o putem face.
Atitudinile au la bază educaţia familială şi şcolară, cultura acumulată,
experienţa personală şi cea „de colectivitate”, precum şi opiniile altora
(mass-media, cunoscuţi) în legătură cu un fenomen, o idee sau o realitate. Pe
de o parte, fiecare individ beneficiază de o componentă afectivă în legătură
cu atitudinile pe care le manifestă (fiindcă spunem despre ceva / cineva:
„îmi place” sau „nu-mi place”). Pe de altă parte, fiecare atitudine exprimă o
evaluare, mai mult sau mai puţin concretă. În aceste condiţii, care
dimensiune – dintre cele două precizate – e mai puternic impregnată în noi:
cea subiectivă sau cea obiectivă? Şi ce anume ne face să ne schimbăm
atitudinea pro- într-una contra (sau invers)?
Uneori trecem dintr-o extremă în alta, devenind criticii vehemenţi ai unei idei, după
ce am fost partizanii ei înfocaţi. De unde provine această modificare de atitudine? Ţine de
convingeri sau de preferinţe? Are caracter cognitiv (de cunoaştere) sau conativ (legat de
predispoziţia spre un anumit comportament)? Răspunsurile motivate le pot da, probabil,
psihologii. Avansăm, însă, o idee în care credem cu sinceritate: pe măsură ce sistemul pe
care-l reprezintă individul e mai bine structurat, mai coerent şi mai deschis spre exterior
(spre informare şi comunicare), şansele ca atitudinile să se păstreze sunt mari. Cu cât, însă,
omul e mai fragil sau mai influenţabil şi cu cât face parte dintr-un „circuit social” mai
închis, cu atât îşi poate schimba mai uşor modul de reacţie şi atitudinile. El se transformă,
astfel, într-un „rob al manipulării”.
Ce tip de comunicare realizează cineva, în funcţie de atitudinile pe
care le manifestă? Dacă e deschizător de drumuri, va avea curaj şi iniţiativă;
dacă e inovativ, va miza pe creativitate şi idei (fie egocentrice, fie cu
caracter social); dacă e reacţionar, va lupta mereu pentru a fi într-o „tabără
adversă”; dacă e indiferent, va fi angrenat în mişcări care-l atrag de partea
lor, fără ca el să ştie; în fine, dacă e indolent, atitudinile sale nu vor mai
conta...
Am identificat câteva exemple de profiluri umane care-şi păstrează atitudinile în
timp, dar din motive cu totul diferite unele faţă de altele: Dominatorii îşi caută victime
(consorţi, părinţi, copii, colegi, amici, necunoscuţi). Abilii şi profitorii caută câştigul în
orice. Utilitariştii (respectiv materialiştii) îşi canalizează eforturile spre supravieţuirea în
condiţii cât mai bune / mai uşoare. Militanţii responsabili fac tot posibilul pentru
îndeplinirea scopului propus. Militanţii critici devin moralişti.
234
Gabriela Bodea
18
Cum poţi comunica real, fiind egoist? Cum poţi transmite o emoţie, un
sentiment sau o atitudine, neavând suport empatic? Greu, dar nu imposibil.
Potrivit teoriei lui Darwin, neadaptaţii dispar, lăsând locul celor care se
dovedesc viabili – chiar dacă acest fapt implică lipsa valorilor. Şi... să fim
sinceri, trăieşte mai mult şi mai liniştit cel care nu se „împiedică” de
obstacole cum sunt înţelegerea, mila sau puritanismul!
De nenumărate ori ne întrebăm cum putem avea o viaţă mai bună. Iar
asta presupune, fără îndoială, încercarea de-a trăi mai uşor, eventual prin
jocul optimului economic: minim de efort Æ maxim de efect. Numai că
acest joc nu e posibil: altfel, ne-am confrunta cu o „armată de bogătaşi” care
stau fără să facă nimic. Iar o atare imagine este cu totul falsă: cei care-o duc
bine fie muncesc pe măsură, fie îşi cultivă aptitudinile de a-i exploata pe
alţii în folosul propriu – ceea ce este o dovadă a succesului. Ce mai contează
că este vorba de un succes imoral?
Pentru cei mai mulţi dintre noi, bunăstarea e un deziderat posibil, dar
îndepărtat. Pentru alţii, e un dar din partea divinităţii. Pentru prea puţini,
însă, ea este un blestem. Fericirea e o stare de spirit. E un ceva care ia
naştere în interiorul fiecăruia. Şi totuşi, în ultimele decenii, fericirea este
asociată semnelor exterioare de avuţie. Pe de altă parte, se pare că fericirea
devine, tot mai mult, o falsă valoare atitudinală, pentru că aceia care o
caută apelează la un set de judecăţi incorecte. De exemplu, mulţi copii
consideră că oamenii sunt împărţiţi în buni (respectiv fericiţi) şi răi
(respectiv nefericiţi) prin analogie cu cel puţin câteva cupluri de termeni:
celebri / necunoscuţi; bogaţi / săraci; puternici / slabi; frumoşi / urâţi.
Motivaţia acestor false presupuneri este aceea că tinerii preiau foarte uşor
ceea ce observă. Şi, întrucât peste tot în lume, ei văd oprimare, nedreptate şi
lipsuri, încep să asocieze fericirea cu ceva posibil de obţinut, nu de simţit
(aşa cum credeau, fără dubii, generaţiile mai vechi). Eroii poveştilor şi
benzilor desenate sunt înlocuiţi, parţial, de personaje contemporane celebre
(cu deosebire cântăreţi, „VIP”-uri, playboys şi playmates), care – pentru cei
influenţabili – schimbă scara valorilor.
Filmele ultimilor ani sunt decorate cu actori superbi, al căror joc nu e – însă – atât de
important precum le este înfăţişarea. De aceea, de exemplu, ce contează ce spune eroina
principală, dacă e frumoasă şi atrage privirile (tele)spectatorilor? Unde sunt filmele mute,
pe care trebuia să le înţelegi, pentru a simţi ceva-ul lor special? Azi, puţine producţii de
cinema comunică spectatorilor un mesaj. Şi, cu toate că unele din ele beneficiază de bugete
impresionante şi de actori cunoscuţi, reuşesc să „obţină” doar Zmeura de aur. „Arta
comercială” mondială mizează prea mult pe violenţa în imagine şi limbaj, pe separatismele
de orice tip (rasiale, etnice, religioase, dintre sexe, dintre bogaţi şi sărmani, dintre ţări), pe
„golăneala” drogaţilor, pe femeile fatale şi pe legăturile extraconjugale... iar lipsa valorilor
se constată încă din familie, repercutându-se, apoi, în comunitate.
19
235
În societatea modernă, în viaţa de zi cu zi, simţim lipsa acută a
modelelor etice, umane şi profesionale. Cu precădere (şi din nefericire),
devin modele cei care au ajuns bogaţi şi faimoşi, permiţându-şi o viaţă de
lux şi arătându-şi opulenţa ridicolă a traiului. De fapt, se pare că viaţa
înseamnă doar „să trăieşti clipa”...
Iată „mecanismul” cinic (trist, dar adevărat!) prin care valorile
atitudinale se mai întrezăresc public doar în gazete citite, pe furiş, de către
pensionarii cu educaţie nealterată (reviste culturale, pe care puştii de cartier le
numesc „obscure”) şi pe canale TV intrate într-un nemeritat „con de umbră”.
Ei bine... În asemenea condiţii, cum să pretinzi unor oameni fără suport axiologic să
aplice superba viziune a lui Constantin Noica, potrivit căreia etica este o transcendere
spirituală a materiei? Nu poţi avea o astfel de „pretenţie”. Ar fi ceva prea filosofic? Nu.
Dar ar părea o greşeală până şi încercarea de a crede că vei reuşi...
Bibliografie
1. Aristotel, Etica nicomahică, trad. rom., ed. a II-a, Ed. Iri, Bucureşti, 1998.
2. Baldrige, Letitia, Codul manierelor în afaceri, trad. rom., ed. a II-a, A.S.E. World Enterprises, Ed.
Business Tech International, Bucureşti, f.a.
3. Bara, Stere, Psihologie socială şi deontologie, Academia de Studii Economice, Centrul de
Învăţământ Economic Deschis la Distanţă, Bucureşti, 1999.
4. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, trad. rom., Ed. Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2000.
5. Biblia, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988, Vechiul Testament, Cele zece
porunci: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” / „Să nu ai alţi dumnezei
afară de Mine!” / „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru (...)!
Să nu te închini lor, nici să le slujeşti (...)” / „Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici
dumnezei de aur să nu vă faceţi” / „Lucrează şase zile” şi „adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să
o sfinţeşti” / „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine” / „Să nu mărturiseşti
strâmb împotriva aproapelui tău!” / „Să nu ucizi!” / „Să nu furi!” / „Să nu fii desfrânat!” / „Să
nu doreşti casa, femeia, ogorul, sluga, dobitoacele (...) aproapelui tău!” / „Cutezaţi (...), ca să
nu greşiţi” / „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc
poruncile Mele” / „În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine,
ca să te binecuvântez” / „Eu (...) pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe
Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”.
6. Breban, Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
7. Cândea, Rodica M., Cândea, Dan, Comunicarea managerială aplicată, Ed. Expert, Bucureşti,
1998.
8. Caune, Jean, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere., trad. rom., Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 2000.
9. Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuţi, trad. rom., Ed. Univers, Bucureşti, 1998.
10. Fukuyama, Francis, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale., trad. rom., Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2002.
236
Gabriela Bodea
20
11. Ionescu, Gheorghe Gh., Cultura afacerilor. Modelul american., Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
12. Joanescu, Irene, Radioul modern: tratarea informaţiei şi principalele genuri informative, Ed.
ALL, Bucureşti, 1999.
13. McGregor, Douglas, The Human Side of Enterprise, Annotated Edition, McGraw-Hill,
New York, 2005.
14. Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare.,
trad. rom., Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
15. Noul Testament cu psalmii (Psalmii), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998.
16. Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. II, Negocierea, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000.
17. Rue, Leslie W., Byars, Lloyd L., Supervision: Key Link to Productivity, 8th Edition, McGraw-Hill,
New York, 2003.
18. Runcan, Miruna, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1998.
19. Russu, Corneliu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
20. Spinoza, Baruch, Etica demonstrată după metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, trad.
rom., Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.
21. Voicu, Monica, Rusu, Costache, ABC-ul comunicării manageriale, Ed. Danubius, Brăila, 1998.
EMILIAN M. DOBRESCU,
COSTANŢA DINU
PREGĂTIREA TINERETULUI PENTRU
CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ
ACTIVITATEA
ÎN
În deceniul trecut şi în anii 2001-2006 s-au realizat paşi importanţi în
implementarea unui sistem complex de pregătire practică, permanentă, a
tineretului pentru activitatea în condiţiile economiei de piaţă şi s-au efectuat
schimbări în direcţia valorificării tradiţiilor proprii. A fost elaborat Noul
Curriculum Naţional şi aplicat la clasele I-IX; s-au tipărit manuale alternative
pentru gimnaziu şi liceu; a fost înlocuit anul şcolar pe trimestre, cu anul şcolar
pe semestre; a fost înlocuită evaluarea prin note, în învăţământul primar, cu
evaluarea modernă prin descriptori de performanţă; învăţarea a două limbi
moderne a fost introdusă în noul curriculum; a fost conceput şi aplicat
programul special de sprijinire a comunităţii rromilor; a fost elaborat şi pus în
aplicare primul regulament şcolar structurat pe criteriile reformei; a debutat
evaluarea instituţională a şcolilor şi liceelor; examenele de capacitate şi
bacalaureat au fost organizate ca examene naţionale; educaţia fizică a fost
asigurată cu trei ore (curriculare şi extracurriculare) la fiecare clasă; muzica
şi artele plastice au fost reintroduse în liceu; structura anului academic a
trecut complet în autonomia universităţilor; admiterea în facultăţi şi colegii
universitare a trecut complet în autonomia universităţilor; a debutat
învăţământul la distanţă; a fost creată reţeaua naţională a colegiilor de
institutori; a fost creată reţeaua naţională a colegiilor medicale; accesul în
universităţi a sporit; a fost extins învăţământul în limbile maghiară, germană,
polonă, ebraică, bulgară; studiile postuniversitare au fost reorganizate în
acord cu practica internaţională; doctoratul a fost reorganizat în acord cu
practicile europene; a fost introdus doctoratul în arte; s-a trecut la eliberarea
diplomelor de doctorat în formulă internaţională; finanţarea învăţământului sa descentralizat; au fost reglementate fondul special al învăţământului şi fondul
special al bibliotecilor; a fost organizată reţeaua informaţională a educaţiei
naţionale; s-a creat o reţea administrativă modernă în universităţi şi s-a extins
autonomia universitară.
238
Emilian M. Dobrescu, Costanţa Dinu
2
1. Conceptul de sistem complex de pregătire practică, permanentă,
a tineretului pentru activitatea în condiţiile economiei de piaţă
Pentru încheierea reformei sistemului complex de pregătire practică,
permanentă, a tineretului pentru activitatea în condiţiile economiei de piaţă a
devenit necesară schimbarea de mentalitate – de la mentalitatea organizată
în jurul aşteptării pasive, la mentalitatea ce favorizează iniţiativa proprie,
elaborarea de proiecte şi competiţia pe piaţa calificărilor şi a inovaţiilor
tehnice şi ştiinţifice.
Apreciem că, multe dintre nereuşite ar fi putut fi evitate dacă nu s-ar fi
implementat atâtea concepte disparate, copiate din diverse alte sisteme de
învăţământ, fără dorinţa şi grija de a le adapta specificului, tradiţiilor şi
valorilor de necontestat ale învăţământului românesc.
S-a promovat Învăţământului Deschis la Distanţă (IDD), formă de
educaţie care aparţine viitorului, oferind oportunităţi de studiu pentru cât
mai mulţi studenţi. Ministerul Educaţiei şi Cercetării a elaborat cadrul
normativ care permite funcţionarea pe lângă universităţile acreditate a
formei IDD. Orice instituţie care doreşte să organizeze IDD trebuie să
asigure, printre altele, dotarea cu echipamente care să facă posibilă
interactivitatea şi elaborarea de suporturi de curs.
Învăţământul superior din România a cunoscut transformări profunde
ca structură, obiective şi nivel de performanţă. Mai sunt necesare noi măsuri
de reglare, armonizare şi corelare a structurilor universitare, a domeniilor de
studii de licenţă şi a programelor de studii, în acord cu cerinţele din plan
naţional şi din spaţiul european al învăţământului superior. Autonomia
universitară şi răspunderea publică a instituţiilor de învăţământ superior
capătă dimensiuni noi în domeniul ofertei educaţionale şi a calităţii
educaţiei. Sistemul de învăţământ superior românesc, cu reglementările
legale în vigoare, dă posibilitatea afirmării personalităţii studentului, a
creşterii răspunderii personale pentru pregătirea sa. Învăţământul superior
actual este centrat pe student, pe dorinţele, preferinţele şi vocaţia sa. Centrul
de greutate al deciziilor privind nivelul ştiinţific, calitatea, diversitatea,
adaptarea la cerinţele pieţei forţei de muncă şi promovarea cercetării
ştiinţifice în toate ciclurile este în cadrul universităţii.
Principalele obiective strategice ale realizării acestui sistem complex
de pregătire practică, permanentă, a tineretului pentru activitatea în
condiţiile economiei de piaţă sunt în curs de realizare. Cităm dintre acestea:
dezvoltarea mecanismelor interne de asigurare a calităţii ; crearea cadrului
3
Pregătirea tineretului pentru activitatea în condiţiile economiei de piaţă
239
instituţional şi definitivarea metodologiilor pentru asigurarea externă a
calităţii ; întărirea autonomiei universitare şi a responsabilităţii publice a
universităţilor pentru oferta educaţională şi calitatea învăţământului ; crearea
cadrului instituţional necesar şi elaborarea Cadrului Naţional al Calificărilor
obtenabile în învăţământul superior românesc, compatibile cu orientările şi
recomandările cuprinse în Cadrul European al Calificărilor ; pregătirea Legii
învăţământului superior ca lege cadru de dezvoltare şi funcţionare a
sistemului de învăţământ universitar.
În ultimii 16 ani, de asemenea, învăţământul special a suferit profunde
transformări, trecând de la un sistem în care selecţia şi înscrierea elevilor
erau realizate mai ales după criterii sociale decât cele strict medicale şi
psihologice, la un sistem în care educaţia specială s-a dezvoltat ca o
componentă a învăţământului, prin care se oferă servicii educaţionale atât
pentru copiii/elevii din unităţile de învăţământ special, cât şi pentru cei din
învăţământul de masă. De aceea, nu mai putem pune semnul egal între
învăţământul special şi educaţia specială deoarece serviciile educaţionale
privind diminuarea efectelor dificultăţilor de învăţare, adaptare, dezvoltare
se constituie ca una dintre direcţiile de dezvoltare a politicilor educaţionale
la nivel naţional.
Specialiştii din domeniul educaţiei speciale au elaborat şi supus
aprobării, Hotărârea Guvernului nr.586/1990 privind unele măsuri de
îmbunătăţire a activităţii de ocrotire, instruire şi recuperare a copiilor şi
tinerilor handicapaţi şi a celor orfani, prin care se reglementează structura,
organizarea, funcţionarea, normarea unităţilor de învăţământ special
compuse din şcoală, cantină şi internat. Începând cu anul 2000, situaţia
copiilor/tinerilor cu deficienţe sau cu dificultăţi de adaptare, învăţare,
integrare socială s-a constituit ca o preocupare permanentă în politica de
dezvoltare a serviciilor educaţionale şi, ca atare, a apărut ca necesară
despărţirea educaţiei speciale de protecţia specială a copiilor.
În ultimii 6 ani şcolari, structura învăţământului special s-a modificat
atât cantitativ, dar mai ales calitativ:
– s-a diminuat numărul de elevi din şcolile speciale, de la 58.000 în
2000, la 26.000 în anul şcolar 2004/2005;
– a crescut numărul de elevi cu deficienţe integraţi în şcolile de masă la
peste 15.000, în anul şcolar 2005-2006;
– au apărut şcolile deschise în sensul că în multe şcoli speciale şi de
masă funcţionează atât clase cu elevi cu deficienţe, cât şi clase cu
elevi normali;
240
4
– a crescut numărul de clase speciale compacte în şcoala de masă, ca o
primă etapă de integrare a elevilor cu dificultăţi de învăţare;
– multe aspecte privind organizarea şi funcţionarea învăţământului
special au fost reglementate prin acte legislative de dată recentă:
planuri de învăţământ noi pentru toate formele de şcolarizare şi de
profesionalizare, programe şcolare în conformitate cu noile planuri,
metodologii de organizare şi funcţionare a diferitelor servicii
educaţionale pe care le oferă ministerul educaţiei prin instituţiile şi
unităţile şcolare din teritoriu etc.;
– s-a dezvoltat o întreagă reţea de centre de educaţie şi de zi, centre
care desfăşoară activităţi educaţionale sub directa îndrumare a
inspectoratelor şcolare judeţene;
– s-au realizat, de către minister sau inspectoratele şcolare, protocoale
de colaborare cu organizaţii neguvernamentale, naţionale şi
internaţionale, având ca finalitate atât cuprinderea copiilor cu
deficienţe într-o formă de şcolarizare, cât şi integrarea lor
profesională şi socială;
– populaţia şcolară din unităţile de învăţământ special este formată din
copii/elevi cu deficienţe severe, profunde sau asociate;
– conţinutul educaţiei speciale s-a îmbogăţit continuu prin pătrunderea
acesteia în şcolile de masă, adresându-se astfel, unei categorii mai
largi de elevi.
2. Principiile şi priorităţile sistemului de pregătire pentru
activitatea în condiţiile economiei de piaţă
Programul de reformă a învăţământului românesc s-a axat, deci, pe
şase schimbări fundamentale: reforma curriculară (planuri de învăţământ,
programe şcolare şi manuale alternative); înlocuirea învăţământului de tip
reproductiv, în care elevul bun era considerat cel care putea să reproducă
mai multe informaţii, cu un învăţământ orientat spre rezolvarea de probleme
şi relansarea cercetării ştiintifice proprii; ameliorarea infrastructurii,
informatizarea liceelor şi universitatilor; stabilirea unei interacţiuni active a
şcolii cu comunitatea locala; descentralizarea şi schimbarea managementului
scolar şi academic; trecerea la formele moderne de cooperare internaţională.
Simpla diplomă de licenţă nu mai are prea mare importanţă şi valoare pentru
carieră, dacă posesorul ei nu urmăreşte aprofundarea studiilor, specializarea
printr-o formă de studiu postacademic: masterat, studii avansate, doctorat etc.
5
241
Oferta educaţională trebuie corelată direct cu necesităţile impuse de
piaţa resurselor umane. Accesul la cursuri de pregătire profesională sau de
specializare nu este limitativ în ceea ce priveşte vârsta potenţialilor cursanţi.
Perfecţionarea pregătirii profesionale trebuie să fie un element pe care orice
persoană să îl ia în calcul, în dorinţa sa de a face faţă competiţiei pe plan
social şi profesional. Accesul la funcţii academice, precum şi la cele din
cercetare, obţinerea gradelor didactice, sistemul de salarizare sunt din ce în
ce mai mult condiţionate de o pregătire suplimentară. Analiza serviciilor
educaţionale în România implică delimitarea a trei segmente:
● Segmentul legislativ priveşte definirea principiilor generale ale
educaţiei şi ale reformei învăţământului, precum şi schimbarea cadrului
legislativ şi normativ al sistemului de învăţământ. Învăţământul este declarat
prioritate naţională. Dacă la nivelul reprezentărilor simbolice acest principiu
întruneşte un consens unanim, el este aproape neoperaţional la nivelul
politicilor concrete, îndeosebi financiare. Dezbaterile cu privire la educaţie
sunt aproape monopolizate de o serie de probleme marginale, cum ar fi
problema învăţământului pentru minorităţi, discutate din perspectivă mai
degrabă politică, decât din perspectiva dezvoltării resurselor umane.
● Segmentul strategic propriu-zis se referă la elaborarea şi desfăşurarea
programelor reformei învăţământului. Au existat numeroase programe de
reformă a învăţământului, cuprinzând aproape toate domeniile şi nivelurile
sistemului. În acelaşi timp, apar programe noi, pe măsură ce se identifică noi
probleme şi situaţii. Dinamica programelor este diferită de la caz la caz, ea
depinzând fie de accentele strategice puse de administraţia centrală a
învăţământului (programele din domeniul curricular, al reabilitării construcţiilor
şcolare), fie de capacitatea managerială performantă (componenta management
şi finanţare a programului de reformă), precum şi de resursele alocate
(programul de modernizare a învăţământului profesional). Din punct de vedere
strategic, programele răspund unor nevoi de modernizare impuse de
deficienţele interioare sistemului şi, în acelaşi timp, unor nevoi de adaptare şi
proiective, rezultate din preluarea experienţei internaţionale în domeniu, din
anticiparea evoluţiilor culturale, sociale şi economice ale societăţii româneşti şi
europene.
● Segmentul
implementării reformei învăţământului priveşte
modalitatea de administrare şi executare a programelor. În cadrul acestui
sector trebuie semnalată dezvoltarea laturii instituţionale, care a condus la
apariţia unor instituţii noi, precum Serviciul Naţional de Evaluare şi
Examinare şi a unor proceduri standardizate, de tipul acreditării.
242
6
Potrivit prevederilor constituţionale, în România, învăţământul de stat
este gratuit pentru toate nivelurile de învăţământ. Accesul la educaţie şi
serviciile educaţionale este asigurat tuturor copiilor şi tinerilor, indiferent de
origine socială sau etnică, de sex sau de apartenenţa religioasă.
Învăţământul are un caracter deschis pentru fiecare cetăţean, acesta
asigurându-i-se atât accesul la toate nivelurile şi formele de învăţământ, cât
şi posibilitatea trecerii de la un tip de şcoală la altul. Potrivit Legii
Învăţământului, în România, învăţământul constituie prioritate naţională,
având menirea să stimuleze procesele sociale şi economice. În sistemul de
învăţământ este implicat peste un sfert din populaţia ţării - prin cei
aproximativ 5 milioane de copii, elevi, studenţi, personal didactic şi
personal auxiliar.
Alte principii ale funcţionării învăţământului sunt:
● Gratuitatea serviciilor, a instituţiilor, a studiilor, a asistenţei şi
utilizării bazei logistice, care re regăseşte în: gratuitatea învăţământului de
stat; gratuitatea manualelor pentru învăţământul de stat primar şi gimnazial;
gratuitatea asistenţei medicale şi psihologice a preşcolarilor, a elevilor şi a
studenţilor;
● Finanţarea integrală de la bugetul statului pentru şcolarizarea
grupelor pregătitoare din învăţământul preşcolar;
● Cofinanţarea: pentru salarizarea personalului didactic: unităţile de
învăţământ îşi pot completa – în funcţie de nevoi - numărul de posturi
finanţate de la buget cu personal finanţat din resurse extrabugetare proprii;
pentru întreţinerea preşcolarilor, a elevilor şi a studenţilor în internate,
cămine şi cantine; pentru activităţile extraşcolare: ştiinţifice, tehnice,
cultural-artistice, sportive şi de creaţie desfăşurate cu şi pentru elevii care
obţin performanţe superioare;
● Asigurarea de servicii şi facilităţi instituţionale specifice: servicii de
transport, masă şi internat pentru elevii care sunt şcolarizaţi în afara
localităţii de domiciliu; prin Ordinul Ministrului nr. 4.314 din 6 august
1998, pentru elevii care fac naveta sau petrec multe ore departe de
domiciliu, şcolile sunt solicitate să organizeze masa elevilor din resurse
extrabugetare, cu sprijinul administraţiei locale şi al sferei private;
prevederea în bugetele locale a decontării cheltuielilor de transport pentru
navetişti; reduceri de costuri pentru elevi şi pentru studenţi la zi, pe
mijloacele de transport locale şi feroviare etc; măsuri de sprijin social pentru
elevii şi pentru studenţii proveniţi din familii dezavantajate economic; burse
de merit diferenţiate în raport cu rezultatele şcolare ale elevilor şi
studenţilor, acordate pe baza unor criterii de performanţă; credite bancare
7
243
pentru studenţii din învăţământul de stat (cf. Ordonanţei Guvernamentale
nr.105/1998); şcoli, cluburi, palate ale copiilor şi elevilor, tabere, baze
sportive şi turistice pentru activităţi educaţionale, cu suport financiar de la
stat; biblioteci finanţate din fondurile statului;
● Protecţia socială a copiilor, elevilor şi tinerilor cu cerinţe educative
speciale, în: instituţii de învăţământ, clase şi grupe pentru populaţia şcolară
cu cerinţe educative speciale, la nivel preşcolar, primar, gimnazial,
profesional, liceal şi postliceal; unităţi speciale: case de copii şi case de
copii de tip familial, pentru copiii orfani sau proveniţi din familii sărace;
familii de adopţie; plasament familial.
Dintre priorităţile politicii serviciilor educaţionale enumerăm:
● Respectarea dreptului de patrimoniu cultural şi lingvistic, de
proprietate intelectuală: dreptul minorităţilor de a fi instruite şi de a învăţa în
limba maternă: organizarea de facultăţi, unităţi şcolare, clase şi grupe de
învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale; reflectarea în
conţinuturi a istoriei şi a tradiţiilor fiecărei minorităţi cu asigurarea
manualelor şi a suporturilor materiale necesare; formarea personalului
didactic în limbile minorităţilor naţionale;
● Organizarea învăţământului în zone defavorizate: unităţi şcolare cu
efective reduse de elevi (până la 4 elevi într-o clasă - în şcoli primare şi cu
peste 5 elevi - în şcoli gimnaziale) în zone izolate, cu indice demografic
scăzut, în zone greu accesibile etc; sporuri salariale pentru personalul
didactic, care funcţionează în zone izolate, diferenţiate în funcţie de gradul
de izolare a localităţii.
O cercetare ştiinţifică efectuată în anul 2005 asupra cadrelor didactice
şi studenţilor, de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, subliniază aspecte
deosebit de interesante desprinse din opiniile acestora.
În opinia studenţilor, integrarea pe piaţa muncii este afectată în mod
negativ de nerecunoaşterea diplomelor şi de lipsa evaluărilor internaţionale,
neconcordanţa dintre pregătirea oferită de universitate şi cerinţele pieţei,
complexul de inferioritate şi lipsa de încredere, amplificate de imaginea
nefavorabilă a României în Europa. Peste două treimi din cadrele didactice
(68,5%) şi aproape jumătate din studenţi cred că diplomele actuale de studii
nu oferă angajatorilor o imagine clară asupra cunoştinţelor deţinătorului.
Aproape 30% din studenţi spun că documentele de studii emise de facultate
nu facilitează accesul absolvenţilor la studii într-un alt sistem de învăţământ,
iar 56,8% cred că acestea nu facilitează nici accesul pe piaţa europeană a
muncii. Peste jumătate din cadrele didactice (55,2%) consideră că foaia
matricolă reflectă mai degrabă cunoştinţele absolventului şi nu competenţele
244
8
acestuia. Pentru 55,6% din studenţi, notele obţinute nu au semnificaţie
pentru angajatori. Peste 60% din profesori cred că absolvirea primului ciclu
universitar, certificată prin diplomă de licenţă, ar trebui să fie suficientă
pentru angajarea absolvenţilor pe piaţa muncii, în timp ce 26,1% spun că nu
e suficientă. Circa jumătate din studenţi consideră că diploma de master va
deveni absolut necesară pentru angajare, faţă de doar 26% din cadrele
didactice. Studenţii cred că studiul într-o altă ţară este restricţionat de factori
de natură financiară (65,7%): lipsa fondurilor, a sprijinului financiar,
neimplicarea statului şi a autorităţilor, a Ministerului Educaţiei, în special
taxele de studiu prea mari şi diferenţele dintre sistemele de învăţământ.
3. Principalele probleme ale personalului didactic
Principala problemă a corpului profesoral din România este deficitul
de statut social, tradus prin nivelul redus al salariului, prin devalorizarea
meseriei de educator şi prin lipsa de atractivitate a carierei didactice în
rândul tinerilor şi nu numai a lor: învăţământul este văzut, adesea, ca o etapă
intermediară, ca un refugiu la "vremuri de restrişte" sau ca o trambulină spre
alte ocupaţii mai bănoase şi care se bucură de un mai mare prestigiu social.
Această stare de lucruri este dovedită, printre altele, de existenţa unui mare
număr de posturi vacante în învăţământ (majoritatea în mediul rural), de
migraţia din învăţământ a deţinătorilor unor competenţe cu cerere mare pe
piaţa muncii şi chiar de procentul destul de mare de pierderi ale sistemului
de învăţământ, care demonstrează că şcoala nu mai este văzută ca un mijloc
privilegiat de promovare socială.
A doua mare problemă este deficitul de profesionalizare. În prezent, cu
excepţia învăţământului preşcolar şi primar, statutul meseriei de educator
este ocupaţional şi nu profesional: a fi profesor este o ocupaţie, printre altele
posibile pentru absolvenţii învăţământului superior. Chiar şi "şcolile
normale", care asigură personalul calificat pentru nivelurile preşcolar şi
primar, suferă de o serie de deficienţe majore, care îi subminează
eficacitatea. Ca urmare a nerespectării unora dintre criteriile recunoscute ale
profesionismului, apare un important efect de "feed-back" negativ asupra
statutului social şi devin evidente o serie de bariere în calea schimbării, care
descurajează creativitatea şi inovaţia.
9
245
Deficitul de informare este a treia mare problemă a corpului profesoral.
Publicaţiile periodice existente la nivel naţional, cu rol de informare, dar şi
de dezbatere, sunt puţine ("Tribuna Învăţământului", "Examene" ,"Revista
de Pedagogie") şi au tiraje reduse. Mai există, apoi, o serie de periodice şi
culegeri tematice editate de Casele Corpului Didactic şi de Universităţi,
toate cu circulaţie restrânsă. Totodată, numărul lucrărilor publicate, cu
tematică din domeniul ştiinţelor educaţiei, este mic: câteva zeci de titluri
anual (la câteva mari edituri), cu tiraje mai mult simbolice. De asemenea,
din motive financiare, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei nu poate publica,
nici măcar în tiraje "de semnal", materiale informative şi rezultate ale
cercetărilor realizate. Toate acestea contribuie la instalarea unei stări de
deconectare faţă de reforma produsă la centru, care limitează implicarea şi
creativitatea celor care ar trebui, efectiv, să pună în aplicare reforma.
Deficitul de comunicare şi de participare este a patra mare problemă a
personalului didactic din România, indusă de persistenţa organizării
"raţional-birocratice" (în accepţiunea consacrată de Max Weber), a
sistemului şcolar, care impiedică trasparentizarea şi fluidizarea fluxurilor de
comunicare: informaţia este transmisă mai ales ascendent, decizia descendent, iar comunicarea "laterală" şi cea "diagonală" sunt descurajate.
Totodată, centralismul de tip birocratic este aversiv, prin însăşi natura lui,
faţă de stilurile consultative şi participative de conducere. Ca urmare,
deciziile se iau la vârf şi, chiar dacă sunt cele fireşti, aplicarea lor este
formală sau întâmpină opoziţie, la punerea lor în aplicare, din partea celor
care nu au participat, în nici un fel, la elaborarea lor. Comunicarea şi
participarea mai sunt îngreunate şi de lipsa infrastructurii necesare unei
comunicări moderne şi eficiente, precum şi de dificultăţile materiale.
Datorită amplorii şi complexităţii deosebite, abordarea constructivă şi,
în acelaşi timp, realistă a problemelor în discuţie este extrem de dificilă. Mai
ales deficitul de statut îşi poate găsi rezolvarea numai pe termen lung şi
numai prin reforme profunde, care să angajeze întreaga societate: sunt
necesare schimbări, inclusiv la nivelul mentalităţilor şi al sistemului de
valori dezirabile în societate. Problema deficitului de profesionalizare este
rezolvabilă pe termen mediu, prin reformarea sistemului de formare iniţială
şi continuă în direcţia profesionismului profesoral, cu condiţia amorsării
imediate a acestui proces. Deficitul de informare, precum şi deficitul de
comunicare şi de participare pot fi, însă, abordate pe termen scurt prin
strategii adecvate de descentralizare a sistemului şcolar.
Direcţiile reformei în domeniul formării cadrelor didactice sunt:
246
10
▪ Elaborarea finalităţilor formării continue a cadrelor didactice şi a
componentelor profesiei în contextul reformei învăţămantului;
▪ Elaborarea de standarde ocupaţionale pentru profesiile: învăţător,
educatoare, profesor, profesor-mentor, director de şcoală, inspector
şcolar, inspector general, formator educaţional;
▪ Elaborarea unui nou curriculum pentru formarea continuă a cadrelor
didactice;
▪ Proiectarea şi realizarea unor stagii de pregătire a formatorilor
naţionali, regionali şi locali;
▪ Proiectarea şi punerea în aplicare a unor programe adecvate în fiecare
din centrele de formare a cadrelor didactice şi la nivelul fiecărui
judeţ, casă a corpului didactic, cerc pedagogic, comisie, colectiv
metodic, fiecare şcoală devenind un centru multifuncţional de
formare continuă;
▪ Restructurarea metodologiei învăţării la adulţi şi adecvarea evaluării
aceluiaşi tip de activităţi;
▪ Actualizarea pregătirii personalului didactic în acord cu proiectele de
reformă a învăţământului preuniversitar;
▪ Pregătirea formativ-creativă în conformitate cu standardele naţionale
curriculare şi de evaluare;
▪ Dezvoltarea potenţialului de inovare şi cercetare a personalului
didactic;
▪ Realizarea parteneriatului interactiv între instituţiile educaţiei formale
şi nonformale, inclusiv private şi compatibilizarea curriculară a
acestora;
▪ Lansarea formării promoţionale pentru a asigura accesul cadrelor
didactice la funcţiile didactice noi (conversia profesională);
▪ Realizarea coerenţei formării iniţiale şi continue a cadrelor didactice.
4. Instituţiile de învăţământ superior
Sistemul de învăţământ superior din ţara noastră este marcat de
accelerarea transformărilor necesare aderării la Spaţiul European al
Învăţământului Superior (SEIS) prin implementarea cerinţelor cunoscute
sub numele Procesul Bologna. Obiectivele Procesului Bologna, la care
România a aderat fără rezerve, sunt:
– asigurarea calităţii;
11
247
– adoptarea unui sistem de învăţământ bazat pe cicluri, bine definite;
– promovarea mobilităţii;
– implementarea sistemului de crdite;
– recunoaşterea diplomelor;
– promovarea dimensiunii europene în învăţământul superior;
– promovarea caracterului atractiv al SEIS;
– dimensiunea socială;
– învăţarea pe tot parcursul vieţii;
– Spaţiul European de Învăţământ Superior (SEIS) şi Spaţiul European
de Cercetare (SEC) trebuie să fie doi piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere.
Răspunderea privind asigurarea şi evaluarea calităţii învăţământului
revine Ministerului Educaţiei şi Cercetării (art. 148 alin. 1 din Legea nr.
84/1995 – Legea Învăţământului republicată, modificată şi completată). Ca
atare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a elaborat cadrul legislativ necesar
pentru asigurarea educaţiei.
Calitatea educaţiei este ansamblul de caracteristici ale unui program de
studiu şi ale furnizorului acestuia, prin care sunt satisfăcute aşteptările
beneficiarilor, precum şi standardele de calitate (art. 3 alin. 1 O.U. nr.
75/2005). Miniştrii educaţiei s-au angajat în cadrul Conferinţei de la Berlin
(2003) să susţină dezvoltarea în continuare a calităţii la nivel instituţional,
naţional şi european. La Bergen (mai 2005), miniştrii educaţiei au constatat
că implementarea unui sistem de asigurare a calităţii înregistrează progrese.
Totuşi, mai trebuie făcute eforturi pentru a spori implicarea studenţilor şi
pentru a intensifica participarea la reţele instituţionale internaţionale. Pe de
altă parte, universităţile vor trebui să-şi continue eforturile de îmbunătăţire a
calităţii activităţii lor prin introducerea sistematică a mecanismelor interne şi
corelarea lor directă cu asigurarea externă a calităţii.
Pentru evaluarea externă a calităţii s-a înfiinţat Agenţia Română de
Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) şi Agenţia
Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP).
ARACIS este o instituţie publică independentă, de interes naţional, cu
personalitate juridică şi cu buget propriu de venituri şi cheltuieli. ARACIP
este instituţie publică, de interes naţional, în coordonarea Ministerului
Educaţiei şi Cercetării, cu personalitate juridică şi cu buget propriu de
venituri şi cheltuieli. Cele două agenţii naţionale au în structura lor
organizatorică Departamentul de acreditare şi Departamentul de asigurare a
calităţii.
248
12
Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/2005 dă o expresie concretă, conceptuală
şi instituţională, următoarelor aspecte privind calitatea:
● evaluarea, asigurarea, controlul şi îmbunătăţirea serviciilor educaţionale :
● calitatea reprezintă o prioritate permanentă pentru orice instituţie,
organizaţie sau unitate de învăţământ ;
● finanţarea se va face prioritar, în funcţie de calitatea educaţiei oferite;
● conducătorul organizaţiei (rectorul) este direct responsabil de
calitatea educaţiei furnizate;
● la nivelul fiecărei universităţi se înfiinţează comisia pentru evaluarea
şi asigurarea calităţii;
● în cadrul învăţământului superior, evaluarea comparativă transinstituţională a programelor de studii universitare, are drept
consecinţă finanţarea diferenţiată, în funcţie de calitatea diferită a
programului oferit şi condiţionează accesul instituţiilor de
învăţământ superior la granturi de cercetare;
● în învăţământul superior, acreditarea se face la nivelul structurilor
instituţionale pentru fiecare program din ciclul de studii de licenţă,
care duce la o calificare universitară distinctă;
● programele specifice ciclurilor de studii de masterat şi doctorat se
supun evaluării externe, în vederea acreditării, numai la cererea
instituţiei de învăţământ superior.
În baza angajamentului miniştrilor europeni ai educaţiei referitor la
sistemul de trei cicluri, s-a dat curs şi în ţara noastră restructurării
învăţământului, într-un cadru naţional al calificărilor din învăţământul
superior, comparabil şi compatibil cu calificările din Spaţiul European al
Învăţământului European, care descrie calificările în termeni cunoştinţe,
competenţe şi abilităţi personale şi generice, conform rezultatelor procesului
de învăţare din fiecare ciclu.
Reglementări fundamentale:
● studiile universitare în România sunt organizate pe trei cicluri: studii
universitare de licenţă; studii universitare de masterat; studii
universitare de doctorat;
● organizarea fiecărui ciclu de studii universitare este de competenţa
instituţiilor de învăţământ superior, cu aprobarea Ministerului
Educaţiei şi Cercetării;
● studiile universitare de licenţă corespund unui număr de 180-240 de
credite de studiu transferabile, conform Sistemului European de
Credite de Studiu Transferabile (ECTS);
13
249
creditele de studiu transferabile sunt valori numerice alocate unor
unităţi de cursuri şi altor activităţi didactice; prin care se apreciază
cantitatea de muncă efectuată de student pentru însuşirea unei discipline;
● aplicarea în toate universităţile a Sistemului european de credite de
studiu transferabile (ECTS) este obligatorie (art. 15 alin. 1, din
Legea nr. 288/2004);
● O.M.E.C. nr.3617/16.03.2005 privind aplicarea generalizată a
Sistemului European de Credite Transferabile crează baza juridică
pentru generalizarea transferului de credite, atât în cadrul
mobilităţilor internaţionale ale studenţilor, cât şi între facultăţile şi
universităţile româneşti;
● în învăţământul de zi, durata normală a studiilor universitare de
licenţă este de 3-4 ani şi corespunde unui număr de 60 ECTS pentru
un an de studiu; - ciclul de studii universitare de licenţă se
organizează pe domenii de studiu, cu excepţia specializărilor
reglementate în Uniunea Europeană prin norme speciale;
● specializările sunt programe de studii care concretizează oferta
educaţională a instituţiilor de învăţământ superior (art. 3 alin. 2 din
H.G. nr. 916 din 11.08.2005);
● lista domeniilor în care se pot organiza studii universitare de licenţă
şi a specializărilor reglementate sectorial, precum şi numărul
corespunzător de credite de studiu transferabile sunt prevăzute în
anexa care face parte integrantă din H.G. nr. 88 din 10.02.2005;
anexa conţine:
● 14 domenii fundamentale de ştiinţă, artă, cultură;
● 69 domenii pentru studii universitare de licenţă, din care unele sunt
reglementate sectorial sau general prin norme UE (sănătate,
arhitectură);
H.G. nr. 916/2005 prezintă structura sistemului naţional de învăţământ
superior din ţara noastră şi specializările din cadrul domeniilor de studii
universitare de licenţă, astfel: 49 instituţii de învăţământ superior de stat
civile; 7 instituţii de învăţământ superior de stat militare; 29 instituţii de
învăţământ superior particular acreditate; 28 instituţii de învăţământ
superior autorizate să funcţioneze provizoriu.
Dintre reglementările fundamentale, referitoare la învăţământul
superior din ţara noastră, mai cităm :
● repartizarea specializărilor acreditate sau autorizate să funcţioneze
provizoriu, pe facultăţi şi departamente se stabileşte, în baza
autonomiei universitare, de către senatele universitare;
●
250
14
admiterea în învăţământul superior public şi privat se organizează
începând cu anul universitar 2005-2006 pe domenii de studiu de
licenţă (art. 4 din O.M.Ed.C. nr. 3235/2005);
● universităţile îşi redefinesc oferta educaţională şi conţinuturile
programelor de studii pentru a asigura un învăţământ centrat pe
student (art. 10 din O.M.Ed.C nr. 3235/2005);
● studiile universitare de masterat corespund unui număr de credite de
studiu transferabile cuprins, de regulă, între 90 şi 120;
● durata normală a studiilor universitare de masterat este de 1-2 ani şi
corespunde unui număr de 60 ECTS pentru un an de studiu;
● studiile universitare de masterat asigură aprofundarea cunoaşterii în
domeniul studiilor de licenţă sau într-un domeniu apropiat,
dezvoltarea capacităţilor de cercetare ştiinţifică şi constituie o bază
pregătitoare obligatorie pentru studiile doctorale;
● studiile universitare de doctorat au, de regulă, o durată de 3 ani;
● potrivit O.M.E.C nr. 4491/2005, fiecare instituţie organizatoare de
studii universitare de doctorat (I.O.S.U.D). elaborează Regulamentul
de organizare şi desfăşurare a studiilor universitare de doctorat;
● o componentă distinctă a regulamentului trebuie să se refere la
mecanismele de asigurare a calităţii programelor de cunoaştere
avansată şi ale programelor de cercetare ştiinţifică ale I.O.S.U.D.
Potrivit H.G. nr. 567/2005, studiile universitare de doctorat pot fi
organizate:
● la forma de învăţământ la zi: pe locuri de studii finanţate de la buget
sau pe locuri cu taxă de studii;
● la forma de învăţământ fără frecvenţă – numai pe locuri cu taxă.
Studiile universitare de doctorat presupun parcurgerea a două etape
succesive sub îndrumarea unui conducător de doctorat:
● programul de pregătire universitară avansată (2-3 semestre);
● programul de cercetare ştiinţifică (2-3 semestre).
Fiecare I.O.S.U.D. stabileşte prin regulament propriu modalitatea de
monitorizare şi evaluare a doctorandului pe durata de 3-4 semestre a
programului de cercetare ştiinţifică prin rapoarte intermediare de cercetare
(referate de doctorat) şi modul de valorificare a acestora. În conformtate cu
H.G. nr. 567/2005, toate I.O.S.U.D. şi toţi conducătorii de doctorat se supun
evaluării externe.
România a semnat Convenţia de la Lisabona privind recunoaşterea
diplomelor obţinute în învăţământul superior, în aprilie 1997 şi a ratificat-o
●
15
251
prin Legea nr. 172/1998. S-a format Centrul Naţional de Recunoaştere a
Diplomelor, structură afiliată reţelelor ENIC/NARIC şi cuprinsă în structura
MEC, având şi sarcina recunoaşterii diplomelor.
La Conferinţa de la Berlin a fost stabilit ca obiectiv faptul că începând
cu anul 2005, fiecare absolvent va primi suplimentul de diplomă în mod
automat şi fără plată. Acest document trebuie emis într-o limbă de circulaţie
europeană. Începând cu anul universitar 2005-2006, universităţile eliberează
gratuit, inclusiv într-o limbă de largă circulaţie, fiecărui absolvent,
Supliment de diplomă, al cărui conţinut este în conformitate cu normele
europene (art. 15 alin. (2) din Legea nr. 288/2004). O.M.Ed.C nr.
3714/29.03.2005 privind introducerea Suplimentului la Diplomă în
certificarea absolvirii unui ciclu de studii universitare oferă instituţiilor de
învăţământ superior modelul bilingv al documentului şi precizează
procedurile de elaborare şi eliberare a acestui document începând cu
promoţia 2005-2006.
Ca urmare a apelului formulat la Praga (2001), continuă să se dezvolte
modulele cursurile şi curriculumul cu conţinuturi, orientare şi organizare
europeană. Iniţiativele întreprinse de către instituţiile de învăţământ superior
din numeroase ţări ale Europei au contribuit la mobilizarea resurselor
academice în favoarea promovării dezvoltării programelor integrate de
studii şi de titluri comune.
Caracterul atractiv şi deschis al învăţământului superior românesc
trebuie intensificat, confirmându-se şi disponibilitatea de a dezvolta
programe de burse pentru studenţii din ţări terţe. În 2004 a fost lansat
programul de mobilităţi şi cooperare în învăţământul superior Erasmus
Mundus, care promovează Uniunea Europeana ca un centru de excelenţă în
educaţie în întreaga lume, prin programe de master de înaltă calitate.
Universităţile româneşti devin eligibile pentru a partcipa la acest program
odată cu aderarea României la UE.
Unul dintre scopurile generale ale învăţământului superior este
creşterea coeziunii şi echităţii sociale. În acelaşi timp, există o nevoie bine
definită pentru consultare şi concertare în cadrul Sistemului Educaţional al
Învăţământului Superior, în ceea ce priveste ţintele şi scopurile politicii
sociale pentru studenţi. În septembrie 2005, în cadrul consultărilor periodice
avute de conducerea M.Ed.C. cu organizaţiile naţionale studenţeşti, s-a
convenit să se solicite, la rectificarea de buget, majorarea subvenţiei
acordate pentru funcţionarea căminelor şi cantinelor. În 2004 în România au
fost continuate măsurile de sprijin pentru studenţi, prin Legea burselor
private 376/4.10.2004. În acelaşi context trebuie amintită şi H. G. nr.
769/14.07.2005 privind acordarea de burse de studii unor studenţi cu
252
16
domiciliul în mediul rural. Aceştia pot primi o bursă lunară de 350 RON
(3.500.000 lei), indexabilă, cu condiţia să profeseze în mediul rural, la finele
perioadei de studii, cel puţin o perioadă egală cu cea pentru care a primit bursa.
Un alt act normativ emis pentru realizarea concretă a dimensiunii
sociale a învăţământului superior românesc este O.M.Ed.C. nr.
3845/10.04.2005 privind acordarea subvenţiei individuale de sprijin pentru
cazarea studenţilor care locuiesc în alte spaţii decât căminele instituţiilor de
învăţământ superior. O măsură concretă de ordin social o reprezintă şi
numărul de locuri fără taxă, asigurate în universităţile de stat, locuri la
masterat şi doctorat finanţate de la buget, numărul de burse, locuri în
cămine, precum şi oferta altor servicii sau utilităţi în cadrul campusului
universitar. Dimensiunea socială a politicii de învăţământ superior cuprinde,
pe lângă măsurile pentru sprijinirea studenţilor, mai ales a celor care provin
din grupuri sociale dezavantajate, măsuri pentru asigurarea de servicii de
orientare şi consiliere a candidaţilor, dar şi a studenţilor pe tot parcursul
studiilor universitare. În acest sens, O.M.Ed.C nr. 3235/10.02.2005 (art. 11),
constituie cadrul de reglementare pentru înfiinţarea şi funcţionarea centrelor
de consiliere şi orientare în carieră în instituţiile de învăţământ superior.
Tot în cadrul Conferinţei de la Berlin (2005) s-a subliniat contribuţia
importantă a învăţământului superior în formarea continuă, permanentă.
Instituţiile de învăţământ superior au fost încurajate să-şi extindă
posibilităţile formării continue, inclusiv prin recunoaşterea studiilor
anterioare. Mai mult, miniştrii au cerut celor implicaţi în domeniul
elaborării normelor de calificare pentru Spaţiul European al Învăţământului
Superior, să prevadă trasee flexibile de formare, oportunităţi şi tehnici de
învăţare şi, de asemenea, să folosească eficient creditele de studii
transferabile. În acest context, în decembrie 2005, M.Ed.C. a prezentat
Strategia de dezvoltare a învăţării pe tot parcursul vieţii în România.
5. Stimularea pregătirii teoretice şi practice a studenţilor
O.M.Ed.C. nr. 3861/13.04.2005 privind înfiinţarea Programelor de
Cercetare Postdoctorală, oferă pentru prima dată în ţara noastră un cadru
legislativ adecvat care să stimuleze şi să valorifice cercetarea postdoctorală
prin Programe de cercetare avansată cu o durată de 2 ani, valoarea finanţării
unui program fiind de până la 150.000 euro. Noile programe postdoctorale
au în vedere tineri cercetători, cu vârsta de până la 35 ani, cu o vechime de
17
253
maxim 5 ani de la obţinerea titlului de doctor. Participanţilor la programele
postdoctorale li se asigură lunar un salariu net echivalent a 300 euro.
Universităţile şi institutele de cercetări ştiinţifice din România nu au
dezvoltat până acum programe postdoctorale, acest lucru având un impact
negativ direct asupra calităţii cercetării ştiinţifice şi a imaginii potenţialului
ştiinţific românesc în plan european.
O problemă de permanentă actualitate în structurarea şi evoluţia
serviciilor educaţionale este legată de corelarea ofertei din învăţământul
profesional şi tehnic cu cererea de pe piaţa forţei de muncă, sincronizarea
competenţelor asigurate absolvenţilor de către şcoală cu exigenţele agenţilor
economici, calitatea şi autoevaluarea şcolilor, consilierea şi orientarea şcolară
a viitorilor lucrători1. « Factorul cheie îl reprezintă ideea de parteneriat şi
transformarea învăţământului într-o formă de economie », subliniază Giorgio
Ficcarelli, şeful Departamentului de Coordonare a Asistenţei de Preaderare
din cadrul Delegaţiei Comisiei Europene în România.
România şi-a asumat cadrul european al calificărilor, realizat prin
contribuţia a 32 ţări situate pe continentul nostru, punând în aplicare un
sistem de credite transferabile, valabil pentru învăţământul profesional şi
tehnic (ECVET), prin care se măsoară competenţele şi se permit evaluări şi
recunoaşteri ale diplomelor obţinute. Menţionăm că acest sistem este utilizat
în paralel cu cel, similar, din sistemul învăţământului superior (ECTS).
Astfel, ECVET are în vedere competenţele, pe când ECTS este definit prin
durata studiilor, respectiv prin acoperirea unui număr de ore. Directiva
calificărilor şi competenţelor minimale - "European Qualifications
Framework" (EQF), clasificate pe 8 grupe valorice, reprezintă mijlocul prin
care serviciile educaţionale trebuie să se adapteze pieţei resurselor umane.
Această directivă este obligatorie şi pentru România.
Din anul universitar 2008-2009, vor deveni active 16 centre suport
pentru învăţământul la distanţă în domeniul profesional şi tehnic – câte două
centre în fiecare regiune de dezvoltare economico-socială a ţării, echipate
prin suport PHARE. Aceste centre vor avea în atenţie calificările de pe piaţa
muncii, care sunt într-o continuă evoluţie şi transformare, în strânsă legătură
cu nevoile sectorului economic.
Serviciile educaţionale din mediul rural se confruntă, apreciem, cu cele
mai mari probleme din ultimul secol de existenţă. În mediul rural lipsesc
profesorii, în timp ce tot mai mulţi copii abandonează şcoala chiar din
1
apud Florin Antonescu – Învăţământul profesional şi tehnic românesc din perspectiva
Lisabona 2010. Educaţia şi-a deschis uşile spre economie, în Economistul, 13-14 octombrie 2006, p.3
254
18
primele clase. Şcolile duc lipsă de profesori, orele se ţin de prea multe ori cu
personal necalificat – de exemplu, în învăţământul gimnazial, procentul de
cadre didactice necalificate se ridica la aproape 12 la sută în anul universitar
2005-2006 - majoritatea în mediul rural. Tot aici, în mediul rural nu sunt
respectate anumite drepturi pe care profesorii trebuie să le aibă în
conformitate cu statutul personalului didactic : este vorba de plata navetei,
de asigurarea unor condiţii materiale şi de locuit (profesorii au condiţii
extraordinar de proaste în majoratea unităţilor din mediul rural, cum ar fi
lipsa apei sau a altor facilităţi).
Ţara noastră cuprinde în cadrul serviciilor educaţionale primare şi
secundare, cca 70 la sută din totalul populaţiei active. Mai mult decât în
Portugalia, Spania, Malta sau Luxemburg. Ponderea adulţilor care urmează
forme ale învăţământului continuu este însă mult sub limita inferioară a UE.
Rata abandonului şcolar a fost în anul 2003 de cca 20 la sută. În prezent, în
învăţământul primar rural, rata abandonului şcolar depăşeşte 11 la sută, iar
în cel gimnazial 14 la sută, în timp ce UE impune reducerea ratei
abandonului şcolar în învăţământul obligatoriu, la cel mult 10 la sută.
Aproximativ 75.000 de copii abandonează şcoala în fiecare an, iar 10
la sută din elevii fiecărei generaţii nu termină clasa întâi. Rata abandonului
este mare şi în gimnazii şi licee, unde aproximativ o cincime din elevi
abandonează şcoala. În 2004, autorităţile au iniţiat o restructurare majoră a
sistemului, prelungind durata învăţământului obligatoriu la zece clase, de la
opt clase. În 2005, a fost anunţată intenţia de a prelungi durata
învăţământului obligatoriu la 12 clase. Un ciclu educaţional mai lung, ar
putea duce la o creştere a ratei de abandon deja mare.
În prezent, sistemul educaţional preuniversitar din România numără
aproximativ 3,6 milioane elevi şi 260.000 profesori, în aprox 18.000 şcoli şi
grădiniţe. Aproape 1.000 din aceste şcoli sunt structuri din chirpici, 2.800 nu
au apă curentă şi 40 nu au electricitate. În ultimii patru ani, numărul de şcoli
a scăzut cu 25 la sută. Toţi aceşti factori, împreună cu sărăcia şi lipsa de
interes faţă de educaţie, au contribuit la rata abandonului.
Prelungirea duratei învăţământului obligatoriu i-a obligat pe mulţi
elevi din zonele rurale să se deplaseze până în oraşele cele mai apropiate,
adesea pe jos, pentru a termina clasa a noua şi a zecea. Creşterea bruscă a
numărului de elevi a prins multe şcoli nepregătite. Se aşteaptă însă, ca pe
19
255
termen lung, costurile să fie mai mici decât beneficiile. Numărul de elevi se
va reduce treptat, din cauza scăderii demografice, care se preconizează că va
afecta tineretul din România.
Pentru tinerii de excepţie a fost instituită Bursa Specială "Guvernul
României". La primul concurs pebtru obţinerea acestei burse au participat,
în toamna anului 2004, peste 900 de tineri, dintre care au fost selectaţi 46,
care vor putea studia în străinătate prin intermediul bursei. Cea mai dorită
ţară în care bursierii vor să studieze a fost Marea Britanie, urmată de Statele
Unite, Elveţia, Olanda şi Germania. Cei mai mulţi şi-au ales ca domeniu de
studiu economia, diplomaţia şi relaţiile internaţionale. Bursierii au avut de
ales dintre 11 domenii, cum ar fi studii europene sau politice, drept,
administraţie publică, inginerie, educaţie, diplomaţie şi altele, toate
domeniile având legătură cu pregătirea lor ca manageri publici. Bursierii
sunt nevoiţi să menţină, pe tot parcursul stagiului de pregătire în străinatate,
calificativul "bine", echivalentul notei 7,50. Ei pot pleca pentru cel mult
cinci ani, însă la întoarcere sunt obligaţi să lucreze ca manageri publici în
administraţie cinci ani, în funcţie de contractul pe care bursierul îl semnează
înainte de a pleca. La întoarcerea în ţară, absolvenţii vor da un test de
repartizare, după care vor face încă două-trei luni de pregătire în
administraţie publică, în cadrul Institutului Naţional de Administraţie.
Tinerii susţin că preferă să plece în străinătate, pentru că acolo beneficiază
de condiţii de studiu mult mai bune decât cele din România. Programul este
o iniţiativă a Guvernului României, sprijinit de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare (PNUD).
Începând din anul universitar 2005-2006, învăţământul superior este
organizat pe trei cicluri asemeni celor existente la universităţile din ţările
Uniuniii Europene. Cele trei cicluri sunt: licenţa, masteratul şi doctoratul.
Licenţa acoperă o pregătire mai generală, aşa încât absolvenţii să poată
găsi mai uşor de lucru. Admiterea se dă pe domenii mai generale şi tipul de
diplomă de licenţă acoperă o arie mai largă decât până în 2005. Din cele 300
de domenii acreditate până în 2005, mai rămân valabile pentru organizarea
ciclului I, doar 67, singurele care vor fi acreditate. La Oxford de exemplu, în
ştiinţele economice, licenţiaţii au doar trei tipuri de diplome în trei domenii
distincte; în România au existat până în 2005, 14 domenii economice de
256
20
specializare prin licenţă. Prin această măsură, se doreşte ca studenţii să nu
mai fie pregătiţi pe specializări înguste, cu care porneau de la începutul
facultăţii.
Specializarea se face în ciclul al doilea - la masterat. Ciclul al treilea doctoratul - nu mai poate fi urmat decât după parcurgerea unui masterat.
Cursurile specializate vor putea fi urmate în ciclul al doilea. Cifra de
şcolarizare la masterat urmează să crească de la trei până la cinci ori faţă de
cea din anul universitar 2004-2005.
Prin noul sistem, diplomele universitare vor fi mai uşor recunoscute în
ţările Uniunii Europene, care au structuri de învăţământ superior similare.
Măsura se aplică în toate universităţile din România, indiferent dacă sunt
private sau de stat.
Studiile de doctorat sunt organizate mai flexibil, conform practicilor
europene, în două moduri: doctoratul ştiinţific (bazat pe creaţie şi cercetare
ştiinţifică avansată) şi doctoratul profesional (baza pe cercetare-analiză
ştiinţifică a propriei performanţe profesionale artistice sau sportive).
Doctoratul profesional se acordă în domeniile în care măiestria joacă un rol
esenţial - sport şi arte, fiind echivalent cu cel ştiintific. Între doctorand,
instituţia organizatoare şi conducătorul de doctorat se încheie unui contract
de studii; în acest contract se precizează drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi
implicate în ciclul de studii de doctorat, astfel încât să fie realizate cerinţele
de asigurare a calităţii.
În cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică
profesională, Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate dispune retragerea
temporară a dreptului instituţiei organizatoare de studii universitare de
doctorat de a organiza concurs de admitere pentru selectarea de noi
doctoranzi. Evaluarea conducătorilor de doctorat şi a instituţiilor
organizatoare de doctorat s-a propus să fie făcută de experţii din Registrul
Naţional al Experţilor, o dată la 5 ani. Doctoratul este considerat un ciclu
de studii universitare cu două componente: studii avansate şi cercetare
ştiintifică, ambele obligatorii, indiferent de forma de învăţământ - la zi sau
fără frecvenţă. Doctorandul înscris la forma de învăţământ cu frecvenţă
redusă poate obţine bursa de doctorat, egală cu salariul brut de asistent de
cercetare. Studii de doctorat în regim de fără frecvenţă se pot face numai
cu taxă. Pentru doctoranzii înscrişi la studii înaintea intrării în vigoare a
21
257
Hotărârii în vigoare privind doctoratul se aplică reglementările aflate în
vigoare la data înscrierii lor la doctorat.
Ca ţară membră a Uniunii Europene, România trebuie să respecte
principiile universale privind serviciile educaţionale şi apărarea drepturilor
copilului. Ca urmare, managementul activităţii cu studenţii trebuie să
respecte şi să pună în aplicare principiul: „o şcoală pentru toţi şi pentru
fiecare”.
1. Costea Ştefan (coordonator), Ştiinţă, tehnologie, dezvoltare socială şi umană , Bucureşti, Editura
Politică, 1984.
2. Cucoş, Constantin – Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iaşi, Editura Polirom.
3. Dasen, Pierre; Perregaux, Christiane şi Micheline, Rey – Educaţia interculturală. Experienţe,
politici, strategii, Iaşi, Editura Polirom.
4. Dave, R.H. (sub red.) – Fundamentele educaţiei permanente, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1991.
5. Delors, Jacques (coordonator) – Comoara lăuntrică. Raportul UNESCO al Comisiei Internaţionale
pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom.
6. Monteil, J.M., Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
7. Stănciulescu, Elisabeta – Teorii sociologice ale educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
8. Stănciulescu, Elisabeta – Sociologia educaţiei familiale, vol. I şi II, Iaşi, Editura Polirom.
258
22
TITEL NEGRU
ASPECTE CONCEPTUALE, METODOLOGICE ŞI NORMATIVE,
PRIVIND REZERVELE CONSTITUITE LA NIVELUL SOCIETĂŢILOR
DE ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI
Pe lângă Fondul de protecţie a asiguraţilor (destinat plăţilor de
despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al societăţilor comerciale
din domeniul asigurărilor) şi Fondul de protecţie a victimelor străzii, o
societate de asigurări, îşi constituie rezerve tehnice. Astfel, asiguratul,
atunci când cumpără o poliţă de asigurare mizează pe faptul că, în cazul
solicitării unei despăgubiri, societatea de asigurări va dispune de
lichidităţile necesare pentru plata acesteia.
În volumul „Dicţionar de Asigurări” apărut în anul 2002, sub egida
Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare, rezervele
tehnice sunt considerate ca fiind „fonduri destinate pentru acoperirea
daunelor potenţiale ca o măsură de prudenţă, companiile de asigurări
trebuie să menţină suficiente rezerve pentru a-şi putea acoperi pasivele
scadente în orice moment”.1
În esenţă, rezervele tehnice reprezintă estimări ale plăţilor viitoare în
funcţie de riscurile produse în trecut sau în funcţie de posibilitatea
producerii acestora în viitor şi exprimă, totodată, capacitatea
asigurătorului de a-şi onora obligaţiile în orice moment. Ca urmare, atât
asigurătorii căt şi reasigurătorii trebuie să-şi constituie rezerve tehnice.
În cazul asigurărilor non-viaţă, rezervele tehnice sunt de două feluri:
rezervele de daune şi rezervele de primă. La rândul lor, rezervele de daune
se împart în două categorii: rezerve aferente daunelor efective şi rezerve
pentru cheltuieli de soluţionare a daunelor.
În cazul asigurărilor de viaţă, rezervele tehnice sunt reprezentate de
rezervele matematice.
1
C. Bennet, Dicţionar de Asigurări, Editura Trei, Bucureşti, 2002, pag. 501.
260
Titel Negru
2
De-a lungul timpului, prin determinări statistico-matematice, societatea
de asigurări îşi constituie rezerve tehnice, materializate în importante
acumulări financiare. De aceea, pentru protejarea şi fructificarea lor se
impune o politică de investiţii menită să evite deprecierea lor şi să realizeze
venituri care să compenseze rezultatele negative din unii ani şi să garanteze
obţinerea unui profit societăţii de asigurări. De asemenea, societăţile de
asigurări, pot obţine venituri importante din dobânzile la disponibilităţile
păstrate în cont la bănci şi pot investi o parte din rezervele tehnice în titluri de
valoare, bunuri mobiliare şi imobiliare sau acordă credite, urmărindu-se
menţinerea în permanenţă a unui coeficient de lichiditate.
1. Rezerve tehnice constituite şi menţinute de către asigurătorii şi
reasigurătorii din România
Conform reglementărilor conţinute de Legea nr. 32/2000 (modificată şi
completată de Legea nr. 76/2003), Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,
a emis „Ordinul pentru punerea în aplicare a Normelor privind
metodologia de calcul şi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale
pentru activitatea de asigurări generale”.
1.1. Rezerva de prime
Aceasta se calculează lunar, prin însumarea cotelor părţi din primele
nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare,
astfel încât diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise şi această
rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data
calculării. Rezerva de prime se calculează separat pentru fiecare contract, iar
suma rezultatelor astfel obţinute, reprezintă rezerva de prime totală.
Mărimea rezervei de prime (Rp) se determină cu ajutorul relaţiei:
Rp= (X : Pp)* Psn,
în care:
X este nr de zile corespunzător perioadei neexpirate a contractului;
Pp este perioada contarctului exprimată în nr. de zile;
Psn reprezintă primele nete subscrise pentru contractul respectiv.
3
Aspecte conceptuale, metodologice şi normative
261
Rezerva de prime se constituie pentru riscurile neexpirate, adică pentru
acele evenimente care se pot produce ulterior şi care, evident, necesită plăţi
de sume asigurate sau de despăgubiri.
Totodată, rezerva de prime reprezintă partea din primele de reasigurare
pe care societatea cedentă (cea care cedează în reasigurare o parte din
răspunderea asumată) o reţine în vedera constituirii unui depozit la care să
apeleze pentru acoperirea eventualelor daune ce ar putea apărea până la
expirarea riscurilor.
În condiţiile în care riscurile sunt asumate pe o anumită perioadă, de
regulă un an, nu este exclusă apariţia unor pagube care să necesite plăţi de
despăgubiri solicitate după data efectuării decontării primei de asigurare, dar
în cadrul perioadei de valabilitate a asigurării. Deoarece estimarea
cuantumului unor astfel de pagube este dificil de realizat, în practica
mondială a reasigurării s-a convenit calcularea unui procent (de regulă 30%)
din primele de reasigurare decontate pentru anul de asigurare respectiv, care
să servească drept rezervă în scopurile menţionate mai sus. Pentru
reasigurator, sumele de bani reţinute de cedent drept rezervă de prime sunt
de regulă purtătoare de dobânzi.
1.2. Rezerve de daune
Conform normelor, aceasta "se creează şi se actualizează lunar, în baza
estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât
fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune”.
Rezerva de daune, se constituie şi se actualizează lunar, pentru daunele
apărute în anul curent şi care, din diverse motive, urmează să se plătească în
anii următori, pentru daunele survenite în anul curent, dar care nu au fost
comunicate până la finele anului, având în vedere faptul că termenul de
prescripţie în limitele căruia asiguraţii îşi pot invoca dreptul de despăgubire
este de mai mulţi ani.
Totodată, rezerva de daune reprezintă suma de bani reţinută de
compania cedentă, în vederea constituirii unui depozit, la care să apeleze
pentru daune apărute dar nelichidate până la sfârşitul anului calendaristic.
Rezerva de daune se constituie pe baza estimărilor efectuate, a datelor
statistice sau a calculelor actuariale privind plăţile în viitor, care nu pot fi
mai mici de 40% din diferenţa dintre primele încasate şi daunele plătite la
asigurările şi reasigurările cu valabilitate în cursul anului. Rezerva de daune
262
Titel Negru
4
poate reprezenta până la 100% din estimarea făcută de compania cedentă
pentru daunele produse, dar nelichidate până la sfârşitul anului calendaristic.
Sumele de bani reţinute drept rezerve de daune se regularizează la sfârşitul
anului următor în care au fost reţinute, când se decontează daunele lichidate
între timp şi se constituie o nouă rezervă pentru daunele încă neplătite.
Acest procedeu este necesar, deoarece sunt cazuri când daunele se
lichidează după mai mulţi ani (de exemplu, în cazul unor acţiuni în justiţie),
timp în care sumele de bani respective rămân în baza unor prevederi
contractuale la dispoziţia companiei cedente, pentru ca aceasta să aibă
disponibilităţi de plată. Sumele de bani reţinute drept rezerve de daune, de
regulă, sunt purtătoare de dobânzi.
Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate şi în curs de
lichidare şi se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a
notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile
previzibile care vor fi efectuate în viitor, pentru lichidarea acestor daune. În
vederea calculării acestei rezerve, asigurătorii au obligaţia de a întocmi o
evidenţă a daunelor raportate.
Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune
sunt:
– cheltuielile cu constatarea şi evaluarea pagubei, aferente serviciilor
prestate de terţe persoane;
– valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată;
– costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terţe
persoane;
– valoarea recuperărilor şi a regreselor.
În cazul pretenţiilor de despăgubirii care fac obiectul unei acţiuni în
instanţă, rezerva de daune se va constitui şi se va menţine la nivelul
pretenţiilor solicitate în instanţă. În cazul daunelor refuzate la plată de
asigurători, dacă acestea fac sau devin obiectul unei acţiuni în instanţă,
rezerva de daune se va constitui şi se va menţine (până la pronunţarea
hotărârii definitive şi irevocabile) la nivelul pretenţiilor solicitate de asigurat
în instanţă, completându-se cu valoarea estimată a cheltuielilor totale de
judecată, după ce hotărârea instanţei de judecată devine definitivă şi
irevocabilă.
Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obţinută prin
însumarea valorilor calculate pentru fiecare contract. Asigurătorii au
obligaţia întocmirii şi menţinerii unei evidenţe distincte a daunelor avizate,
care să permită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor să controleze în
orice moment cuantumul şi modalitatea de constituire a rezervei de daune.
5
263
1.2.1. Rezerva de daune neavizate
„Se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar,
dacă reglementările interne ale asigurătorului nu prevăd altfel, în baza
estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale, pentru
daunele întâmplate dar neavizate”.
Pentru calcularea rezervei de daune neavizate, asigurătorii pot utiliza
orice metodă statistică ce va avea la bază fie date din evidenţele proprii, fie
date statistice publicate de comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
1.2.2. Rezerva de catastrofă
„Se creează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5%
asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care
acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puţin
nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin
contractele ce acoperă riscuri catastrofale”.
Pentru urmărirea modului de calcul al acestei rezerve asigurătorii vor
ţine o evidenţă separată a contractelor care acoperă riscuri de catastrofă.
1.2.3. Rezerva pentru riscuri neexpirate
„Se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după
închiderea exerciţiului financiar, aferente contractelor de asigurare încheiate
înainte de acea dată, în măsura în care valoarea estimată a acestora
depăşeşte suma data de diferenţa dintre rezerva de prime şi primele care
urmează să se mai încaseze la aceste contracte”.
Rezerva pentru riscuri neexpirate, reprezintă acea parte din prima de
asigurare care este necesară pentru acoperirea riscurilor ce au fost asigurate
în perioada de derulare a contractului de asigurare şi care necesită încă să fie
acoperite un timp după data expirării asigurării.
Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării
daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar, în cazul în
care se constată că daunele estimate în viitor depăşesc rezervele de prime
constituite pentru un anumit tip de contract de asigurare şi ca urmare, în
perioadele viitoare, rezerva de primă calculată nu va fi suficientă pentru
acoperirea daunelor ce vor apărea în perioadele următoare.
Pentru determinarea mărimii rezervei pentru riscuri neexpirate (Rm) se
utilizează relaţia:
Rm = Dest – Rp ,
în care:
Dest reprezintă daunele estimate că vor apărea în perioadele viitoare;
Rp este rezerva de prime.
264
Titel Negru
6
1.2.4. Rezerva de egalizare
„Se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea
surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi
nefavorabile”.
Rezerva de egalizare are ca scop dispersia în următorii ani a
rezultatelor favorabile obţinute în anul financiar curent şi se va calcula
numai în condiţiile în care rata daunei, aferentă tuturor claselor de asigurări
practicate, se situează sub 50%. Rata daunei (RD) se calculează cu ajutorul
relaţiei:
RD = (DPnr + ∆RND) / (PNS - ∆RP),
în care:
DPnr reprezintă daune nete de reasigurare plătite;
∆RNP este variaţia rezervei nete de daune;
PNS reprezintă prime nete subscrise;
∆RP este variaţia rezervei de prime.
Rezerva de egalizare nu poate depăşi valoarea calculată prin aplicarea
unui procent de 3,5% asupra volumului de prime nete subscrise, în anul
pentru care se face calculul.
2. Categorii de active admise să reprezinte rezervele tehnice
ale asigurătorului
În România, „categoriile de active admise să reprezinte rezervele
tehnice ale asigurătorului care practică asigurări generale, regulile de
dispersare a plasamentelor, precum şi coeficientul de lichiditate”, sunt
stabilite prin Normele nr. 6/2001, emise de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor şi care au fost puse în aplicare începând cu data de 1 ianuarie
2002. Astfel, categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale
asigurătorului sunt:
1. titluri de stat şi titluri emise de autorităţile administraţiei publice
locale;
2. terenuri şi construcţii;
3. disponibilităţile în conturi curente la bănci şi casierie, depozite
bancare, cu excepţia depozitelor bancare colaterale constituite în
vederea garantării unor instrumente bancare;
4. fonduri de investiţii şi valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte
titluri de participare);
5. alte active.
7
265
Evaluarea activelor admise să reprezinte rezervele tehnice se va realiza
respectându-se următoarele condiţii:
a) titlurile de stat şi titlurile emise de autorităţile administraţiei publice
locale se evaluează la valoarea nominală, la care se adaugă dobânda
calculată pentru perioada scursă de la data emiterii titlurilor şi până
la data evaluării; valoarea acceptată a activelor din această categorie
este de 100% din valoarea acestora;
b) terenurile şi construcţiile sunt acceptate la valoarea actuală; aceasta
din urmă este valoarea rezultată ca urmare a unei evaluări efectuate
de către un evaluator, persoană juridică autorizată, agreat în prealabil
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit metodelor de
evaluare, separat pentru fiecare teren şi construcţie. Se va accepta
valoarea cea mai mică obţinută prin cel puţin două dintre cele trei
metode de evaluare (cost, randament, comparaţie de piaţă).
Construcţiile vor fi asigurate împotriva tuturor riscurilor la care sunt
expuse cel puţin la nivelul valorii actuale. Dacă nu există
autoasigurare, se va încheia o asigurare distinctă cu un alt asigurător,
cu condiţia cedării riscului în reasigurare în proporţie de cel puţin
70%, unei societăţi de reasigurare de prim rang.
Depozitele bancare în lei reprezintă valoarea depozitului fără dobânda
aferentă, iar disponibilităţile în devize se constituie ca depozite la termen
sau în conturi curente şi se evaluează la cursul pieţei valutare comunicat de
BNR la sfârşitul exerciţiului financiar.
Plasamentele la fondurile de investiţii şi care sunt cotate la o bursă
oficială de valori mobiliare, se evaluează la valoarea de piaţă, care este
valoarea stabilită la sfârşitul exerciţiului financiar. Atunci când sfârşitul
exerciţiului financiar nu este o zi de negociere la bursă, se ia în considerare
ultima zi de negociere care precede această dată.
În cazul acţiunilor cotate la o bursă oficială de valori mobiliare,
valoarea actuală o reprezintă valoarea de piaţă, care este valoarea stabilită la
sfârşitul exerciţiului financiar. Atunci când sfârşitul exerciţiului financiar nu
este o zi de negociere la bursă, se ia în considerare ultima zi de negociere
care precede această dată.
Obligaţiunile şi alte titluri cu venit fix şi cotate la o bursă oficială sunt
evaluate la valoarea nominală.
Alte active vor fi admise să reprezinte rezervele tehnice numai cu
aprobarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la o valoare determinată pe
baza unei analize caz cu caz.
266
Titel Negru
8
3. Plasamente ale activelor admise să reprezinte rezervele tehnice
La efectuarea plasamentelor activelor admise să reprezinte rezervele
tehnice, asigurătorul va respecta următoarele reguli de dispersare:
a) titlurile de stat pot reprezenta 100% din totalul rezervelor tehnice,
iar titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale pot
reprezenta 25% din totalul rezervelor tehnice;
b) investiţia într-un teren, într-o construcţie sau într-un număr mai
mare de construcţii şi de terenuri, care formează un întreg şi pot fi
considerate ca o singură investiţie nu va putea depăşi 10% din
totalul rezervelor tehnice; investiţia efectuată în mai multe terenuri
sau construcţii nu va putea depăşi 40 % din totalul rezervelor
tehnice;
c) depozitele bancare nu vor putea depăşi 60% din totalul rezervelor
tehnice;
d) acţiunile cotate, obligaţiunile şi alte titluri cu venit fix nu vor putea
depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice;
e) la categoria „Alte active” nu se va putea depăşi 20% din totalul
rezervelor tehnice, cu excepţia creanţelor de la reasigurători
confirmate de aceştia, în măsura în care aceste creanţe sunt restante
de o perioadă mai scurtă de 3 luni.
4. Coeficientul de lichiditate
Reprezintă raportul dintre activele lichide şi obligaţiile certe pe termen
scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi. În categoria activelor lichide se
includ:
a) titlurile de stat a căror tranzacţionare se realizează numai prin bănci
comerciale autorizate de BNR, cu un capital social vărsat echivalent
a cel puţin 10 milioane de euro;
b) depozitele bancare al căror plasament total nu depăşeşte 25% într-o
singură bancă comercială, dar nu mai mult de 20% într-o bancă
comercială aparţinând aceluiaşi grup financiar sau care este acţionar
semnificativ al asigurătorului respectiv. Aceste plasamente într-o
singură bancă comercială nu vor depăşi 50% din capitalul social
vărsat al băncii comerciale respective. Depozitele bancare se vor
9
267
constitui numai în bănci comerciale al căror capital social vărsat
este echivalentul a cel puţin 10 milioane de euro. În cazul
constituirii depozitelor bancare la sucursalele băncilor comerciale
străine, capitalul social vărsat al acestora va fi echivalentul a cel
puţin 4 milioane de euro;
c) disponibilităţile în conturi curente şi în casierie.
Nu vor fi acceptate ca acoperire pentru rezervele tehnice ale
asigurătorului care practică asigurări generale, plasamentele în bănci sau alte
societăţi de investiţii, care sub orice formă şi-au încetat activitatea şi nu şiau respectat obligaţiile faţă de terţi.
În categoria obligaţiilor certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de
asiguraţi se includ rezerve de daune şi rezerva de daune neavizate. Cerinţa
minimă privind coeficientul de lichiditate este îndeplinită dacă activele
lichide ale asigurătorului vor reprezenta cel puţin 50% din obligaţiile certe
pe termen scurt pe care le are faţă de asiguraţi.
5. Determinarea rezervei matematice
Referitor la „fondul asigurărilor de viaţă”, Legea nr. 32/2000,
prevede că „asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă are
obligaţia să constitue şi să menţină o categorie de rezerve tehnice, denumite
„rezerve matematice”.
Rezerva matematică este dată de diferenţa dintre valoarea actuală a
obligaţiilor financiare ale asigurătorului şi valoarea actuală a obligaţiilor
asiguratului. Cu alte cuvinte, rezerva matematică reprezintă diferenţa
rezultată la un moment dat între primele încasate de asigurător, la care se
adună dobânzile aferente acestora şi sumele de bani plătite pentru acoperirea
riscului.
Pentru a-şi putea onora obligaţiile asumate, asigurătorul trebuie să
dispună în permanenţă de o sumă echivalentă cu rezerva matematică. Astfel,
asigurătorul trebuie să poată ca din primele încasate în trecut şi din ratele de
primă pe care le mai are de încasat, să fie în măsură să acopere integral
obligaţiile viitoare, care decurg din contractele de asigurare încheiate.
La asigurările de viaţă, pentru determinarea rezervei matematice se
aplică în principal două metode:
– metoda prospectivă;
– metoda retrospectivă.
268
Titel Negru
10
Conform metodei prospective, avem relaţia:
R(t) = D’(t) – D(t),
în care:
R(t) este rezerva matematică netă la momentul t;
D’(t) reprezintă obligaţia asigurătorului la momentul t;
D(t) reprezintă obligaţia asiguratului la momentul t.
D’(t) = S * n-tEx+t
D(t) = PNa * r-tax+t
în care:
n – durata asigurării;
r – numărul de ani în care se achită poliţa;
S – suma asigurată;
PNa – prima netă anuală.
Aplicând relaţiile:
tEx = Dx+t / Dx ;
tax = (Nx – Nx+t) / Dx
Obţinem:
n-tEx+t = Dx+n / Dx+t ;
r-tax+t = (Nx+t – Nx+r) / Dx+t
Ca urmare, avem:
R(t) = S * n-tEx+t – PNa * r-tax+t ;
R(t) = [S * Dx+n – PNa (Nx+t – Nx+r)] / Dx+t
Conform metodei retrospective, rezerva matematică la momentul t se
obţine cu ajutorul relaţiei: R(t) = (PNa * tax) / tEx
În relaţiile expuse mai sus, Dx şi Nx reprezintă numere de comutaţie,
care sunt utilizate în practica actuarială pentru calcularea pe o cale simplă a
primelor nete, la diversele tipuri de asigurări de viaţă.
Numerele de comutaţie sunt simboluri internaţionale notate cu: Dx, Nx,
Sx, Cx, Mx şi Rx. Valorile acestora sunt luate din tabelul numerelor de
comutaţie, care, la rândul lui, este întocmit pe baza tabelei de mortalitate şi
pentru un anumit procent mediu al pieţei financiare, respectiv dobânda
unitară anuală tehnică.
În cazul primelor brute (tarifare), considerându-se notaţiile:
α – cheltuielile de achiziţie;
β – comisionul încasatorului;
γ – cheltuielile anuale de administrare;
PBk – prima brută plătită de asigurat de K ori pe an, rezerva matematică
brută se determină astfel:
1. Dacă asigurarea este limitată la N ani, atunci:
Rb(t) = D’(t) + K * β * PBk * r-tax+t + γ * n-tax+t – K * PBk * r-tax+t
2. Dacă asigurarea este pe viaţă (nelimitată), atunci:
Rb(t) = D’(t) + K * β * PBk * r-tax+t + γ * ax+t – K * PBk * r-tax+t
11
269
5.1. Model de calcul al rezervei matematice, în cazul unei
asigurari de supravieţuire încheiată pe o durată limitată
Dorind să evidenţiem importanţa practică a relaţiilor de mai sus,
prezentăm următorul model de calcul. Pentru o persoană în vârstă de 30 de
ani (x=30), ne propunem să calculăm la momentul t=2, atât rezerva
matematică netă (conform metodelor prospectivă şi retrospectivă) cât şi
rezerva brută, în condiţiile în care dispunem de următoarele date:
● Cheltuielile de achiziţie (α) = 0,01% din suma asigurată;
● Comisionul încasatorului (β) = 4%;
● Cheltuielile anuale de administrare (γ) = 5 euro;
● Numere de comutaţie: D30 = 1098,24269; N30 = 7748,30419;
D32 = 812,63270;
N32 = 5705,28879; N34 = 4193,93898; N35 = 3593,30144;
D40 = 240,62030;
N40 = 1645,53138.
Se consideră că asiguratul încheie o asigurare de supravieţuire pe o
durată limitată de 10 ani (n=10) pentru suma asigurată (S) de 10 000 euro,
iar obligaţiile asiguratului sunt achitate prin prime anuale anticipate în timp
de 4 ani.
a) Determinarea rezervei matematice nete prin metoda prospectivă
În acest caz, relaţiile de calcul sunt:
R(2) = D'(2) – D(2); D’(2) = S * n-2Ex+2; D(2) = PNa * r-2ax+2
Rezultă:
R(2) = S * n-2Ex+2 – PNa * r-2ax+2
Mai întâi trebuie aflată valoarea primei nete anuale (PNa). În acest scop
se aplică ecuaţia de echivalenţă:
PNa * rax = S * nEx care devine: PNa * 4a30 = S * 10E30
rax = (Nx – Nx+r) / Dx; 4a30 = (N30 – N34) / D30; nEx = Dx+n / Dx;
10E30 = D40 / D30
PNa * (N30 – N34) / D30 = S * D40 / D30
Rezultă:
PNa = 10 000 * D40 / (N30 – N34) = 10 000 * 240,62030 /
(7748,30419 – 4193,93898) =
= 676,9712334 euro
R(2) = 10 000 * D40 / D32 – 676,9712334 * (N32 – N34) / D32 =
= [10 000 * 240,62030 – 676,9712334 (5705,28879 – 4193,93898)]
/ 812,6327 =
= 1701,95 euro.
270
Titel Negru
12
b) Determinarea rezervei matematice nete prin metoda retrospectivă
De această dată avem:
R(2) = (PNa * 2a30) / 2E30
2a30 = (N30 – N32) / D30 = (7748,30419 – 5705,28879) / 1098,24269
= 1,860258592
2E30 = D32 / D30 = 812,63270 / 1098,24269 = 0,739939093
R(2) = (676,9712334 * 1,860258592) / 0,739939093 = 1701,95 euro
c) Determinarea rezervei brute
Pentru a calcula rezerva brută la momentul t = 2, utilizăm relaţia care
se aplică pentru t <= r şi obţinem:
Rb(2) = D’(2) + β * PBa * r-2ax+2 + γ * n-2ax+2 - PBa * r-2ax+2
Rb(2) = S * 8E32 + (β – 1) * PBa * 2a32 + γ * 8a32
Rb(2) = S * D40 / D32 + (β – 1) * PBa *(N32 – N34) / D32 + γ *
(N32 – N40) / D32
Prima brută anuală (PBa) se determină aplicând relaţia:
PBa * rax = PN + α * S + β * PBa * rax + γ * nax
PBa * 4a30 = S * 10E30 + 0,0001 * S + β * PBa * 4a30 + 5 * 10a30
(1 – β) * PBa * 4a30 = 10 000 * D40 / D30 + 1 + 5 * (N30 – N40) / D30
4a30 = (N30 – N34) / D30 = (7748,30419 – 4193,93898) / 1098,24269
= 3,236411444
PBa * 3,1069544986 = 10 000 * 240,62030 / 1098,24269 + 1 + 5 *
(7748,30419 – 1645,53138) / 1098,24269
Obţinem astfel: PBa = 714,4428292 euro
Rezultă:
Rb(2) = 10 000 * 240,62030 / 812,63270 – 0,96 * 714,4428292 *
(5705,28879 – 4193,93898) / 812,63270 + 5 *
(5705,28879 – 1645,53138) / 812,63270 = 1710,39 euro.
5.2. Model de calcul al rezervei matematice, în cazul unei asigurări
de supravieţuire încheiată pe o durată nelimitată (pe viaţă)
Dacă asigurarea este pe viaţă (nelimitată), adică asiguratul în vârstă de
30 de ani, încheie o asigurare prin care urmează să primească peste 5 ani
(n=5), la începutul fiecărui an, o rentă viageră (S) de 2500 euro şi pentru
care el achită poliţa în 4 ani (r=4) prin prime anuale anticipate egale, în
condiţiile în care utilizăm aceleaşi date ca în exemplul anterior, să se
determine la momentul t = 2 ani:
a) Rezerva matematică netă;
b) Rezerva matematică brută.
13
271
Rezolvare:
a) Rezerva matematică netă calculată prin metoda prospectivă:
R(2) = S * n-2ax+2 – PNa * r-2ax+2
R(2) = S * 3a32 – PNa * 2a32; R(2) = S * N35 / D32 – PNa *
(N32 – N34) / D32
Pentru a determina valoarea primei nete anuale (PNa), se aplică ecuaţia
de echivalenţă:
PNa * rax = S * nax
rax = (Nx – Nx+r) / Dx; nax = Nx+n / Dx
Ca urmare ecuaţia de mai sus devine: PNa * 4a30 = S * 5a30
4a30 = (N30 – N34) / D30 ;
5a30 = N35 / D30
PNa * (N30 – N34) / D30 = S * N35 / D30;
PNa = S * N35 / (N30 – N34) = 2500 * 3593,30144 /
(7748,30419 – 4193,93898) =
= 2527,386205 euro
Rezultă:
R(2) = 2500 * 3593,30144 / 812,63270 – 2527,386205 *
(5705,28879 – 4193,93898) / 812,63270 = 6354,02 euro
b) Rezerva matematică netă calculată prin metoda retrospectivă:
R(2) = PNa * 2a30 / 2E30
Din primul model de calcul avem:
2a30 = 1,860258592;
2E30 = 0,739939093
Rezultă:
R(2) = 2527,386205 * 1,860258592 / 0,739939093 = 6354,02 euro
Rezerva matematică brută
Dacă asigurarea este pe viaţă (nelimitată), pentru t<=r, avem relaţia:
Rb(t) = D’(t) + β * PBa * r-tax+t + γ * ax+t – PBa * r-tax+t
D’(t) = S * n-tax+t
Rezultă:
Rb(t) = S * n-tax+t + (β – 1) * PBa * r-tax+t + γ * ax+t
Rb(2) = S * 3a32 + (β – 1) * PBa * 2a32 + γ * a32
Rb(2) = S * N35 / D32 + (β – 1) * PBa * (N32 – N34) / D32 + γ * N32 / D32
Pentru determinarea primei brute anuale (PBa) se aplică relaţia:
PBa * rax = PN + α * S + β * PBa * rax + γ * ax
(1 – β) * PBa * 4a30 = S * N35 / D30 + α * S + γ * a30
4a30 = (N30 – N34) / D30 = (7748,30419 – 4193,93898) / 1098,24269
= 3,236411443
a30 = N30 / D30 = 7748,30419 / 1098,24269 = 7,055183941
PBa * 3,106954985 = 2500 * 3593,30144 / 1098,24269 + 0,0001 *
2500 + 5 * 7,055183941
272
Titel Negru
14
PBa * 3,106954985 = 8215,187554; PBa = 2644,128284 euro.
Ca urmare, la momentul t=2, rezerva brută devine:
Rb(2) = 2500 * 3593,30144 / 812,63270 – 0,96 * 2644,128284 *
(5705,28879 – 4193,93898) / 812,63270 + 5 * 5705,28879 / 812,63270
Rb(2) = 6368,71 euro.
La cumpărarea poliţei de asigurare, în momentul anterior încasării
primei de subscriere, rezerva matematică brută aferentă contractului
încheiat, Rb = 0. Dacă s-a plătit o primă brută (Pb) şi s-au efectuat unele
cheltuieli de subscriere (CS), atunci, imediat după subscriere, Rb = Pb – CS,
având în mod normal o valoare strict pozitivă.
La un moment dat, este posibil ca rezerva matematică să aibă o valoare
negativă, aceasta întâmplându-se la contractele cu primă de asigurare
periodică care este simultană cu perioada plăţilor efectuate de către asigurător.
Acest fapt implică din partea asigurătorului un anumit grad de prudenţă atât în
ceea ce priveşte varianta de asigurare acceptată, cât şi în ceea ce priveşte
modul de evaluare a tuturor cheltuielilor sale, pentru a nu fi în nici un moment
descoperit din punct de vedere financiar.
În cazul asigurărilor de viaţă mixte, care sunt deopotrivă atât o măsură
de prevedere, cât şi una de economisire pe termen lung, rezerva matematică
cuprinde atât partea din prima aferentă acoperirii riscului de deces, căt şi
partea din primele încasate ce serveşte pentru plata sumei asigurate la
expirarea perioadei pentru care s-a încheiat contractul de asigurare.
Concluzii
În mod curent, putem considera că rezerva matematică reprezintă
valoarea actuarială a obligaţiilor financiare ale asigurătorului după
deducerea valorii actuariale a obligaţiilor financiare ale asiguratului.
Având în vedere termenele lungi pentru care se încheie asigurările de
viaţă (5–15 ani) se creează posibilitatea ca societăţile de asigurări să
păstreze rezervele matematice la bancă, valorificându-le cu o anumită
dobândă pe an. Prin păstrarea la bancă, rezervele matematice devin
importante surse de creditare, inclusiv pe termen lung.
La asigurările de viaţă, rezervele matematice, la fel ca şi rezervele de
prime şi de daune pentru celelalte tipuri de asigurări şi reasigurări, se deduc
din venituri, în vederea determinării profitului. Pentru contractele de
asigurare de viaţă la care se prevede dreptul asiguratului de a participa la
15
273
beneficiile obţinute din fructificarea rezervei matematice, asigurătorii vor
constitui rezerva pentru beneficii, conform obligaţiilor asumate.
Asigurătorii care constituie rezerve matematice, trebuie să respecte
următoarele reguli:
a) calculul actuarial al rezervei matematice se va efectua luându-se în
considerare ani întregi de asigurare;
b) în cazul contractelor în care este garantată o valoare de răscumpărare,
valoarea rezervelor matematice va fi în orice moment cel puţin la fel de
mare ca şi valoarea garantată în momentul respectiv;
c) rata dobânzii tehnice va fi aleasă pe baze prudenţiale, ţinându-se
seama de rentabilitatea anticipată a investiţiilor;
d) se vor utiliza tabele de mortalitate a populaţiei României, publicate
de Institutul Naţional de Statistică;
e) la cerere, asigurătorii vor pune la dispoziţia deţinătorilor poliţele de
asigurări de viaţă, valorile sumelor de răscumpărare, inclusiv valorile
aferente rezervelor pentru beneficii;
f) Pentru asigurările de viaţă legate de investiţii rezerva tehnică se va
constitui la nivelul valorii activelor pentru care expunerea la riscul
de investiţii este transferată asiguratului.
g) În cazul anulării, rezilierii, denunţării sau încetării valabilităţii unui
contract de asigurare, asigurătorul va efectua şi operaţiuni contabile
de eliberare a rezervelor tehnice aferente contractelor respective.
Bibliografie
1. C. Bennet, Dicţionar de Asigurări, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
2. Dan Anghel Constantinescu (coordonator), Rezerve Tehnice în Asigurări, Colecţia Naţionala,
Editura SEMNE '94 S.R.L., Bucureşti, 2001.
3. Ion Purcaru, Matematică şi Asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pag.171-177.
4. Ion Purcaru, Iulian Mircea, Gheorghe Lazăr, Asigurări de persoane şi de bunuri, (aplicaţii, cazuri,
soluţii), pag. 125-127.
5. Iulian Văcărel şi Florian Bercea Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pag.
366-370.
274
Titel Negru
16
ILIUŢĂ NEAGU
INSTITUŢIA PUBLICĂ ŞI COMUNICAREA
MANAGEMENTULUI PUBLIC
ÎN
SISTEMUL
Managementul public este un domeniu nou al ştiinţei managementului,
care studiază actul de conducere în instituţiile publice. Există deja
convingerea că extinderea principiilor şi abordărilor specifice lui, nu este
doar o chestiune relativă, ci devine o necesitate imperativă, care determină
coordonatele majore ale reformei în sectorul public. Altfel, există riscul
alunecării spre un formalism accentuat, schimbând câteva accepţiuni
generale şi neesenţiale în detrimentul celor fundamentale, reunite în noul
management public.
Este absolut necesară renunţarea la percepţia şi tratarea veche a
sistemului administrativ, în general şi a instituţiilor publice în special ca fiind
aparatul administrativ birocratic în care se elaborează norme, regulamente,
legi şi prin care acestea sunt aplicate. Trecerea la noile principii şi legităţi
generale ale managementului public, are ca scop sistemul administrativ în
ansamblu şi fiecare instituţie publică, urmărind obţinerea unui nivel
determinat al performanţei manageriale reflectate în creşterea gradului de
satisfacere a interesului public general şi a nevoilor sociale specifice.
1.Conceptul de instituţie publică
Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create
în societate pentru gestionarea afacerilor publice. Instituţiile publice, în
sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de
organizare social-economică a statului care poate face faţă provocărilor
modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea
nevoilor umane ce se cer satisfăcute).
Ceea ce face din instituţiile birocratice instrumente eficiente este
caracterul lor raţional – observa Max Weber – manifestat în cele patru
dimensiuni principale ale acestora: pot manevra un număr mare de sarcini;
pun accent pe cuantificare; operează într-un mod previzibil, standardizat;
pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.
276
Iliuţă Neagu
2
Într-un stat democratic ele au următoarele funcţiuni: pregătirea şi
adoptarea de acte normative; punerea în executare a legilor; supravegherea
punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.
O instituţie publică „vinde” bunuri şi servicii care asigură facilităţi
precum: servicii de telecomunicaţii, electricitate, aprovizionarea cu gaze şi
apă, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii
financiare (bănci, companii de asigurare).
Obiectivul unei instituţii publice este servirea interesului public. Sunt
situaţii în care iniţiativa particulară nu poate acoperi cerinţele societăţii şi de
aceea sunt necesare instituţii specifice.
Scurt istoric al instituţiei publice
Primele forme administrative au apărut o dată cu formarea primelor
guverne. Se cunosc sisteme administrative din Egiptul Antic care
reglementau probleme precum irigaţiile, inundaţiile provocate anual de Nil
şi construirea piramidelor. În timpul dinastiei Han (206 în.n.Hr. – 220
d.n.Hr.) s-au adoptat perceptele confucianiste, care susţineau că din guvern
trebuie să facă parte cei aleşi, nu prin naştere, ci prin calităţile şi activitatea
de a ţine seama de interesele publice. În Europa, mai multe imperii (grec,
roman, spaniol) au fost, mai presus de orice, imperii administrative,
controlate de la centru prin legi şi proceduri.
Apariţia statului modern în Evul Mediu este explicată de Max Weber
prin dezvoltarea concomitentă a structurilor democratice, dar deşi au existat
si înainte alte modele administrative, modelul tradiţional de administraţie
publică datează doar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Sistemele
precedente de administraţie erau bazate pe loialitatea unui individ anume,
rege sau ministru, în loc să fie bazate pe legalitate şi devotamentul către stat.
Problemele inerente ale acestui sistem deficitar au dus la schimbări în
ultima parte a secolului al XIX-lea şi la reforme asociate cu modelul
tradiţional de administraţie.
Managementul public, ca stiinţă, s-a constituit în decursul timpului,
datorita preocupărilor continue ale specialiştilor pentru perfecţionarea
activităţii în domeniul administraţiei publice.
Începuturile ştiinţei administraţiei au apărut în Germania şi Austria,
ţări în care au fost organizate cursuri de ştiinţe camerale, respectiv de
administrarea finanţelor publice.
Ulterior, cercetările au cuprins întreaga administraţie de stat. Datorită
activităţii cameraliştilor în secolul al XIX-lea, în Austro-Ungaria a fost creat
un aparat administrativ bine organizat.
După J. Dunsire (1994), întro societate democratică, cetăţenii au
dreptul să participe la planificarea, implementarea, evaluarea şi reforma
serviciilor publice. Prin urmare, aceştia pot fi implicaţi direct în procesele de
management şi de execuţie din sectorul public.
3
Instituţia publică şi comunicarea în sistemul managementului public
277
Deşi în România conceptul de management public a fost introdus după
1990, devine din ce în ce mai evidentă necesitatea dezvoltării cercetărilor
pentru demonstrarea faptului că managementul public este un domeniu
distinct, care se diferenţiază clar de alte domenii respectiv, administraţie
publică, drept administrativ1.
1.1. Caracterizare generală
Interesul public prin definiţie are un sens foarte larg. Este important ca
obiectivul fundamental al managementului public să fie general, deoarece
reflectă nevoi sociale cu caracter de generalitate, dar, în acelaşi timp, şi
suficient de detaliat şi clar delimitat în privinţa conţinutului pentru a
concretiza sensul larg al misiunii managementului instituţiei publice.
Instituţiile publice au deţinut pentru multă vreme un rol important în
majoritatea ţărilor dezvoltate, dar, odată cu privatizarea unor servicii
publice, unele instituţii au trecut într-un plan secundar.
Sunt două motive pentru care aceste instituţii sunt relevante. În primul
rând, activitatea lor depinde de sectorul guvernamental şi, în cel de-al doilea
rând, reprezintă o particularitate a managementului sectorului public, ce
controlează activitatea organizaţiilor cu scop lucrativ.
Instituţiile publice au prezentat întotdeauna probleme particulare de
management, care au inclus politici sociale, industriale şi de investiţii. În
cazul în care controlul guvernamental este prea rigid, instituţiile publice îşi
pierd statutul de entităţi independente. Dar dacă acest control este prea lejer,
ele nu mai sunt rentabile pentru public.
Într-adevăr, unul dintre argumentele privatizării este faptul că
instituţiile publice nu pot fi controlate eficient şi că randamentul lor este
inferior celui al companiilor private.
Astfel scopul managementului public în instituţiile publice este
satisfacerea interesului general, fără a se avea în vedere un profit material, în
timp ce managerii din organizaţiile particulare urmăresc în mod constant un
câştig material.
Concluzionând, cei care susţin menţinerea acestor instituţii publice
trebuie să găsească mecanisme superioare de control şi de motivare a
oamenilor care lucrează în acest sector, fără a implementa proceduri rigide
la nivelul fiecărei entităţi publice.
A) Serviciile publice
Serviciile publice se pot organiza atât pe plan naţional cât şi pe plan
local. Administraţia are drept scop satisfacerea nevoilor celor pe care îi
guvernează, astfel încât administraţiile locale prestează în mod direct
1
Androniceanu, A., Management public, Bucureşti, Ed. Economică, 1999, p. 5;
278
Iliuţă Neagu
4
anumite servicii publice sau organizează servicii publice care gestionează
domeniul public privat al colectivităţilor locale ce oferă servicii publice.
Caracterul public al uneia sau alteia dintre nevoile ce se cer a fi satisfăcute
este stabilit de factorul politic reprezentat în plan local de consiliile locale
şi judeţene2.
Caracteristicile lor sunt:
● Satisfac o nevoie socială;
● Se creează / desfiinţează prin decizie administrativă de management;
● Regimul lor juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;
● Se realizează prin stabilimente publice etc.
Serviciile publice pot asigura servicii precum aprovizionarea cu apă, electricitate,
gaz, telecomunicaţii, considerate esenţiale pentru economie, în ansamblu.
Sunt situaţii în care activităţile de interes nu aparţin serviciului public.
Sunt considerate servicii publice numai activităţile care satisfac nevoi
sociale apreciate de puterea politică ca fiind de interes public (furnizate ca
servicii în reţea). De multe ori, guvernele acordă facilităţi grupurilor
dezavantajate.
Aceste servicii impun investiţii iniţiale mari conducând la tendinţe
monopoliste. Prin natura lor, aceste servicii pot avea un impact politic.
Controlul susţinut prin reglementări asigură coordonarea instituţiilor
publice. Există riscul, din cauza gestionării defectuoase a resurselor
financiare, ca bugetele să aibă de suferit.
B) Companiile publice se află în competiţie directă cu companiile
private: bănci, companii de asigurare, aeriene, petroliere.
Pentru a stimula competiţia şi pentru a menţine controlul unor ramuri
strategice, guvernele controlează aceste companii.
Sunt ţări, în care statul deţine monopolul asupra companiilor:
producătoare de maşini, de alcool şi tutun.
Apar astfel diferenţieri în dezvoltarea sistemelor fiscale de la ţară la ţară.
Există patru motive care determină existenţa companiilor publice:
● minimalizarea erorilor de pe piaţă;
● creşterea rentabilităţii economice;
● facilitarea planificării centralizate a economiei;
● schimbarea naturii economiei.
Sectorul public a avut întotdeauna şi alte scopuri decât cele financiare.
Orice guvern are autoritatea de a se implica în toate sectoarele economiei,
ceea ce presupune şi crearea de companii proprii.
2
Iordan, N, Managementul serviciilor publice locale, Bucureşti, Ed. All Back, 2003, p. 81;
5
279
Interesul public a fost întotdeauna o prioritate care presupunea
angajarea celor mai competente persoane pentru a forma o elită
administrativă care să acţioneze în conformitate cu legea şi precedentele
existente. De altfel, unul dintre principiile care guvernează conduita
profesională a funcţionarilor publici este prioritatea interesului public
conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul
public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice.3
C) Tipuri de modele
Modelul tradiţional poate fi caracterizat ca o administraţie sub
controlul formal al elitei politice, bazată pe un sistem strict de ierarhie
birocratică, în care sunt incluse permanent oficialităţi anonime şi motivate
doar de interesul public, sprijinind în aceeaşi măsură orice partid de la
guvernare, care nu face politică, ci se conformează masurilor adoptate de
politicieni.
Fundamentele teoretice au fost lansate in secolul al XIX-lea şi s-au
definitivat în 1900 – 1920 şi s-au menţinut în majoritatea ţărilor occidentale
aproape neschimbate până în ultimul deceniu al secolului XX-lea. Aceasta
este o perioadă extrem de lungă pentru orice teorie socială, chiar dacă, încă
de la începutul anilor ’80 guvernele s-au îndepărtat de la perceptele lor.
Liderii politici pretind un feed-back rapid şi flexibil, respingând
procedurile formalizate, specifice modelului tradiţional. Acest sistem
dispare peste noapte şi nu mai este considerat relevant pentru nevoile unei
societăţi în continuă schimbare.
Exemplificare – Modelul birocratic weberian
Max Weber a stabilit şase principii ale sistemului birocratic modern,
derivate din conceptul de autoritate legală / raţională :
a. principiul teritoriilor stabile aflate sub o jurisdicţie specifică; sunt
stabilite în general prin legi sau regulamente administrative.
b. principiul ierarhiei oficiale şi a nivelelor de autoritate; presupun o
subordonare a cadrelor inferioare de către cele superioare.
c. managementul birocraţiei moderne; se bazează pe documente scrise.
d. managementul birocratic; presupune o pregătire de specialitate.
e. persoanele implicate în aceste activităţi trebuie sa le pună pe primul plan.
f. managementul birocratic urmează anumite legi, mai mult sau mai
puţin stabile sau exhaustive, care pot fi invadate.
Comparaţie modelul weberian cu alte modele (Figura 1):
3
apud art. 3 lit b din Legea nr 7/2004, privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
publicată în M.Of. nr 157 din 23.02.2004;
280
Iliuţă Neagu
6
MODEL WEBER
MODEL GULICK
MODELUL LEWIS
• regulamente clare
• evaluare angajaţi după • leadership
rezultate
conjunctural
• rigiditate comunicare
• rol mărit leadership
manager-subordonat
• atenţie mare la
• dimensiune exagerată coordonare, comunicare • organizaţia asigură
şi conducere
a organizaţiei
structura pentru
• valorificare potenţial exercitarea puterii
• conducere
politice
creativ subordonat
unipersonală
• ierarhie clar definită • tipuri de organizaţii – • instituţia determină
schimbări în structura
funcţie de loc şi
• rezultatele duc la
obiective
politicului
promovare
• manager performant
BIROCRATIC
RAŢIONAL
ŞTIINŢIFIC
Sursa: Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice,
2002,http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/marinescu
Figura 1–Abordari majore ale managementului aplicabile in managementul public
Evoluţia societăţii a impus mai multe tipuri de sisteme administrative.
Dacă în sistemul birocratic tradiţional, personalul răspundea la stimuli
simpli fără să ia decizii, astăzi se acordă o mai mare importanţă
managementului decât administraţiei, rezultatelor decât mijloacelor.
În situaţii de criză există posibilitatea ca autoritatea personală să ia locul
regulilor, iar funcţionarii publici să fie obligaţi să se supună unor factori de
putere, aceste crize putând ajuta sistemul de organizare birocratică.
Este clar că această adaptare contribuie la dezvoltarea sistemului de
organizare birocratică. Acest sistem este format din proceduri de rutină dar
şi din perioade de criză care asigură apoi, perioadele de stabilitate.
Schimbările iniţiate în administraţiile publice impun: investiţii în
tehnologii de vârf, redefinirea relaţiilor cu clienţii, reorganizarea muncii,
utilizarea managementului calităţii, precum şi campanii de informare.
1.2. Autoritatea executivă
Consideraţii introductive
Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le
dobândeşte în asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia
executivă şi funcţia judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea
lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de
organe corespunzătoare.
7
281
Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii
publice care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcţii publice-atribuţii,
competente şi răspunderi specifice sarcinilor care acestea le realizează în
scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii4.
Autoritatea executivă este reprezentată de instituţiile administraţiei
publice centrale care alături de celelalte instituţii reprezintă autorităţi la
nivel central (Figura 2) :
A) PRESEDINŢIA
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei nationale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
(Articolul 80 - Constituţia României).
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al
unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de imunitate.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete
care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României privind
tratatele internaţionale încheiate în numele României, acreditarea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea
4
Prisăcaru, V., Funcţionarii publici, Bucureşti, Ed All Back, 2004, p. 88
282
Iliuţă Neagu
8
parţială sau generală a forţelor armatei, respingerea agresiunilor armate
îndreptate împotriva ţării, instituiriea stării de asediu sau stării de urgenţă,
precum şi în ceea ce priveşte conferirea de decoraţii şi titluri de onoare,
acordarea gradului de mareşal, de general şi de amiral şi în ceea ce priveşte
acordarea graţierii individuale, se contrasemnezază de primul-ministru.
B) GUVERNUL
Transferul tot mai accentuat de resurse şi de funcţii către sectorul
privat îi afectează în mod evident pe cei care lucrează în sectorul public sau
se bazează pe acesta. Managerii instituţiilor publice sunt preocupaţi de felul
în care sunt privite aceste activităţi de către comunitate.
Adepţii modelului unei pieţe libere, consideră că guvernele sunt uneori
implicate în activităţi inadecvate şi că rolul lor trebuie redus drastic. În
legătură cu activitatea guvernelor sunt de actualitate mai multe teme:
● guvernele au o mulţime de roluri şi scopul lor este greu de evaluat;
● sectorul public afectează întreaga economie şi societate. Fără un
cadru legal nici activitatea privată nu ar putea funcţiona;
● regulamentele, taxele, infrastructura, standardele, condiţiile de
angajare, influenţează deciziile luate pe pieţele private;
● sectorul public are un rol important în stabilirea standardelor de
viaţă: calitatea şcolilor, spitalelor, serviciilor comunitare, mediul
înconjurător, transportul public, legea şi ordinea, urbanismul,
protecţia consumatorului;
● eficienţa economiei naţionale, rata tehnologizării, schimbările
structurale şi preţurile sunt influenţate de activitatea guvernului.
Funcţiile de bază ale Guvernului sunt următoarele :
● coordonarea activităţii autorităţilor administrative;
● punerea în executare a actelor legislativului;
● asigurarea unei infrastructuri economice;
● furnizarea de bunuri şi servicii publice;
● rezolvarea şi intermedierea conflictelor sociale;
● menţinerea competitivităţii;
● protecţia resurselor naturale;
● asigurarea accesului minim al indivizilor la bunurile şi serviciile
economice;
● stabilitatea economică.
Pentru realizarea acestora guvernul foloseşte următoarele mijloace :
● furnizarea de bunuri şi servicii finanţate de la buget;
● susţinerea sectorului privat în măsura în care acesta asigură bunurile
şi serviciile necesare societăţii;
● reglementări legale care permit sau interzic anumite activităţi în
economia privată.
9
283
Guvernul este acea institutie a puterii politice care supraveghează
bunul mers al activităţilor publice şi se preocupă de punerea în aplicare a
legilor, în acest scop folosind chiar mijloace coercitive.
Atribuţiile guvernului, aşa cum sunt ele stipulate în Constituţia
României, sunt: asigurarea realizării politicii interne şi externe a ţării şi
conducerea administraţiei publice.
Administraţia publică din ţara noastră este structurată la nivel central şi
local. La nivel central, administraţia publică de specialitate, are în vedere,
conform atribuţiilor sale, organizarea ministerelor, a armatei, a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării şi a altor organe de specialitate. La nivel local,
administraţia publică se realizează prin intermediul consiliului local şi al
primăriilor, iar activitatea se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi
pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Rolul statului se va margini în viitor la cel de mediator care să permită
indivizilor să-şi satisfacă nevoile într-o mai mare măsură. Datoria
managerului public nu este numai de a alege strategii şi de a le implementa,
ci şi de a participa într-un sistem de guvernare democratică, în care valorile
publice sunt rearticulate şi recreate în mod continuu.
2. Comunicarea în instituţia publică
Organizaţiile sunt expuse influenţei unor schimbări continue care
afectează munca, bunăstarea şi siguranţa angajaţilor. De aici nevoia ca
schimbarea să fie gestionată, ceea ce se poate realiza numai în situaţia în
care li se comunică persoanelor afectate motivele şi implicaţiile schimbării
în formulări pe care aceştia să le înţeleagă şi să accepte5.
2.1. Elemente definitorii ale instituţiei publice
Comunicarea apare ca o problemă psiho-socială de bază în sistemul
relaţiilor interumane.
Direct sau indirect, formal sau informal, oamenii se află întrun
contact permanent pe planul activităţii profesionale sau al relaţiilor
personale, iar legăturile stabilite de ei în aceste domenii dau naştere la o
reţea complexă de comunicări.
Comunicarea conferă managerilor şi angajaţilor contribuţia
participativă. Ea stă la baza conducerii şi constituie elementul de coeziune
dintre membrii echipei manageriale, asigurându-le posibilitatea de a înţelege
şi de a se face inţeleşi de către personalul organizaţiei. Creşterea mărimii
5
Petrescu, I., Orientări şi comportamente în managementul total în firma secolului XXI,
Braşov, Ed. Lux Libris, 2005, p. 169;
284
Iliuţă Neagu
10
organizaţiei şi afacerilor, procesul de descentralizare, specializare, progresul
tehnic, complexitatea tehnicilor utilizate, evaluările şi calculele numeroase
antrenate de sporirea continuă a importanţei restructurării economice,
nevoia de pregătire cât mai completă a deciziilor şi de control a activităţilor,
evaluarea riscurilor şi pericolelor prin atragerea gândirii participative,
precum şi nevoia de a alimenta calculatorul cu date şi de a absorbi
informaţiile pe care acesta le-a prelucrat, sporesc necesitatea de a comunica
mai mult şi mai bine.
Stă la baza activităţii
manageriale şi constituie
elementul de coeziune între
membrii conducerii
Mijloc cu ajutorul căruia
personalul se descoperă şi
conversează, se confruntă
şi se incită, se contrazice
şi cade de accord în toate
problemele
Problemă psihosocială de
bază în sistemul relaţiilor
interumane directe sau
indirecte, formale sau
informale
Cale principală de atragere
a personalului la
exercitarea activităţilor
necesare realizării
obiectivelor.
SEMNIFICAŢIA
PSIHOSOCIO ECONOMICĂ
A COMUNICĂRII
Reprezintă elementul
dinamic al activităţii
manageriale al cărei
scop constă în crearea
condiţiilor pentru
integrarea psihosocială
a angajaţilor
Elementul integrator şi
mecanismul coordonator şi de
control capabil să creeze un
climat uman generator de
eficienţă şi satisfacţii
Figura 3. Principalele semnificaţii ale comunicării
Sursa: Petrescu I., Orientări şi comportamente în managementul total în firma secolului
XXI, Braşov, Ed. Lux Libris, 2005, p. 176;
Aşa cum reflectă şi figura 3, comunicările reprezintă elementul
dinamic al activităţilor de conducere al cărui scop principal constă în
crearea condiţiilor necesare pentru integrarea psiho-socială şi colaborarea
angajaţilor pe toate treptele.
11
285
Pe de o parte managerii trebuie să comunice obiectivele organizaţiei şi
costurile de organizare a acestora, problemele de calitate şi economicitate.
Pe de altă parte angajaţii doresc să cunoască preocupările conducerii pentru
dezvoltarea şi modernizarea organizaţiei şi consecinţele umane ale
procesului respectiv. În acelaşi timp membrii echipei manageriale trebuie să
facă schimb de informaţii cu privire la principalele probleme. Se creează astfel
un sistem de colaborare reciprocă, care favorizează înfăptuirea obiectivelor
organizaţiei. În acest proces, comunicările acţionează nu numai ca un element
integrator, ci şi ca un mecanism coordonator şi de control capabil să creeze un
climat uman generator de eficienţă şi satisfacţii6 (Figura 4 ).
Mesajul este
expediat altei
persoane şi
constituie sursa
satisfacţiei când
această persoană şi
emiţătorul posedă
aceeaşi informaţie.
Recepţionarea
mesajului este o
chestiune de
alegere a unei
variante şi de
amplificare a
informaţiei.
LA EMIŢĂTOR
CONTINUTUL
ŞI
CARACTERUL
COMUNICĂRII
LA RECEPTOR
Comunicarea
trebuie orientată
spre un scop şi să
fie susţinută de
anumite motivaţii
şi atitudini ale
emiţătorului.
Mesajul este influenţat
de componentele afective,
componentele cognitive
şi de măsura în care
emiţătorul percepe
atitudinea de atracţie.
Alegerea pe
care o face
receptorul este
influenţată de
conţinutul
mesajului şi
de motivaţia
faţă de
obiectiviul de
referinţă.
Integrarea
informaţiei depinde
de atitudinea pe care
o are receptorul faţă
de emiţător.
Figura 4. Elemente definitorii ale comunicării
Sursa: Petrescu, I., Dragomir, C., Gherasim, S., Succesul managerial, Brasov, Ed. Lux
Libris, 2000, p. 303;
6
Petrescu, I., op. cit., p. 175-177;
286
Iliuţă Neagu
12
A. Elementele procesului de comunicare
Comunicarea – schimbul de informaţii, idei şi sentimente - a fost
definit ca un proces interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri
care au ataşate înţelesuri. Elementele cheie în cadrul procesului de
comunicare ar putea fi schematizate astfel: managerul este persoana cu
autoritate asupra unei organizaţii sau a unei subunităţi a acesteia şi care
trebuie să îşi asume una sau mai multe dintre funcţiunile manageriale
identificate de administratorul francez Henry Fayol ca fiind acelea de
planificare, organizare, conducere, coordonare şi control.
Comunicarea este vitală în fiecare dintre ele.
Unii specialişti au ajuns la concluzia că activităţile manageriale sunt:
● comunicarea (schimb de informaţii de naturi diferite pe cale
orală şi scrisă), care ocupă aproximativ o treime din timpul de
lucru;
● managementul tradiţional (planificare, luare de decizii şi
control), care ocupă aproximativ tot o treime din timpul de
lucru;
● corelarea (interacţiunea, tot prin comunicare, cu cei din jur, din interior
şi exteriorul organizaţiei), care ocupă în jur de o cincime din timp;
● managementul resurselor umane (motivare/încurajare,
sfătuire/disciplinare, managementul conflictului, angajare personal)
ce ocupă restul timpului de lucru.
După cum putem observa, toate aceste activităţi specifice activităţii
manageriale au ca principiu fundamental comunicarea, orice proces de
comunicare având în structura sa câteva elemente care îi sunt
indispensabile.
Procesul de comunicare este format din succesiunea de etape pe
care le parcurge informaţia pe care o doreşte să o transmită emiţătorul.
Informaţia este codificată sub formă de mesaj, este transmisă prin
intermediul canalelor şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare
receptorului, care o decodifică şi transmite feed-back-ul sau emiţătorului
care poate sau nu să raspundă din nou pentru ca procesul de comunicare
să fie complet (Figura 5).
13
287
Canal
Emiţător
codificare
Mesaj
(1)
Mijloc de
comunicare
Receptor
decodificare
factori perturbatori
feed – back (2)
răspuns la feed – back (3)
Figura 5. Procesul de comunicare
Sursa: Petrescu, I., Orientări şi comportamente în managementul total în firma secolului
XXI, Braşov, Ed. Lux Libris, 2005, p. 180;
Componentele procesului de comunicare sunt :
● emiţătorul;
● transmiterea mesajului : mesaj, canal, mijloc de comunicare;
● receptorul;
● feed-back-ul;
● codificarea si decodificarea;
● factori perturbatori.
Aşezate în ordine logică, acestea alcătuiesc schema grafică a
comunicării. Sintetizând exeprienţa anterioară profesorul Ion Petrescu a
elaborat o schemă generală a comunicării, păstrând elementele constitutive
esenţiale şi adăugând noi dimensiuni (Figura 6).
288
Iliuţă Neagu
14
Figura 6. Elemente componente în schema generală a comunicări
Sursa: Petrescu, I., Orientări şi comportamente în managementul în secolului XXI, Ed. Lux
Libris, 2005, p. 180;
Din prezentarea acestui model reiese că procesul de comunicare nu
este deloc facil, cum pare la prima vedere, întrucât are mai multe
componente cu grad mare de sensibilitate, ceea ce face ca mesajul, uneori,
să nu fie receptat.
B. Funcţii ale comunicării
Pentru realizarea obiectivelor sale managerul se va baza pe
următoarele funcţiuni ale comunicării:
– Funcţia de informare - organizaţiile au nevoie de interacţiuni în
mediul exterior în care funcţionează şi în mediul interior între părţile ei
componente. Cei mai importanţi sunt oamenii. Managerul este pus în faţa
monitorizării a două feluri de informaţii: informaţia externă – trimisă şi
primită prin intermediul activităţilor de marketing, reclamă, aprovizionare,
relaţii publice etc. şi informaţia internă – care circulă prin canalele formale
şi neformale de comunicare.
15
289
– Funcţia de comandă şi instruire - aceste funcţiuni ale comunicării se
referă la modalităţile prin care managerii se asigură ca oamenii şi
departamentele acţionează continuu în direcţia obiectivelor organizaţiei.
– Funcţia de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire - prin
aceste funcţiuni se realizează feluri specifice de control asupra informaţiei şi
asupra comportării membrilor organizaţiei.
– Funcţia de integrare şi menţinere - funcţiuni ce trebuie privite sub
următoarele aspecte: păstrarea organizaţiei în stare operaţională prin
cursivitatea informaţiei; folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a
evita încărcarea cu informaţie inutilă; sortarea şi verificarea datelor; integrarea
părţilor în întreg prin raportarea lor la acesta şi la contextul în care părţile
trebuie să funcţioneze; interesaţi de strategia organizaţiei şi tot prin comunicare
aceştia pot fi motivaţi. Tot prin comunicare managerul poate asigura circulaţia
informaţiei; informaţia corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit în
momentul potrivit astfel ca eforturile tuturor să se coordoneze între ele.
C. Tipuri de comunicări
Ştiintele sociale oferă un vast tablou al tipurilor de comunicare umană,
clasificarea acestora făcându-se după o multitudine de criterii:
● După scopul urmărit, Wilbur Schramm menţionează comunicarea
informativă, instructivă, persuasivă şi distractivă. Primele două
tipuri sunt prin excelenţă specifice mediului de afaceri;
● În funcţie de caracterul comunicării, Ion Petrescu (1993) distinge
comunicări cu caracter de dispoziţii şi comunicări cu caracter
informativ, comunicări pentru colaborare şi coordonare şi comunicări
de control.
● Herst Reimann, utilizând criteriul localizării în camp psiho-social a
procesului de comunicare, distinge: comunicarea primară (cea
interpersonală, de cuplu, grup de joacă, etc.); comunicare
cvasiprimara( interpersonală, grupuri mici); comunicare secundară
(grupuri mari, oraşe, naţiuni, etc.).
● După acelaşi criteriu utilizat de Herst Reimann, Ion Drăgan (1996)
menţionează comunicarea intrapersonală; comunicarea de grup sau
în organizaţie; comunicarea de masă.
Literatura sociologică reţine tipuri de comunicare socială, ordonate
după alte criterii şi care se regăsesc la majoritatea cercetătorilor, fapt care le
conferă valoare de patrimoniu ştiinţific:
● După tehnica utilizată în transmiterea informaţiilor: comunicare
directă; comunicare mediată.
● După contextul psiho-social: comunicare formală pe verticală (de sus în
jos şi de jos în sus); comunicare pe orizontală (laterală sau radială).
● După caracterul transmiterii mesajelor: comunicare orală; comunicare
scrisă; comunicare combinată;
290
Iliuţă Neagu
16
● După direcţia fluxurilor comunicaţionale: comunicare intragrupală;
comunicare intergrupală sau externă.
Profesorul Emilian Dobrescu propune următoarele criterii de
clasificare a comunicării:
● mijlocirea comunicării: directă sau indirectă;
● sensul comunicării: unilaterală sau reciprocă;
● numărul receptorilor: privată sau publică; individuală sau socială;
● perenitatea comunicării: verbală (efemeră) sau scrisă (permanentă);
● tipuri aparte de comunicare:
– comunicare empatică;
– comunicarea impersonală şi anonimă;
– comunicarea blocată,
considerând ca fiind mai importante criteriile referitoare la perenitatea
comunicării şi numărul receptorilor.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe variante de
tipologizare a comunicării, dar în linii mari pot fi încadrate întruna sau alta
din categoriile menţionate în figura 7.
verbală
nonverbală
dispoziţii
informări
de coordonare
de control
directe
intermediare
În funcţie de instrumentul cu
ajutorul căreia se codifică
informaţia şi se transmite
mesajul
În funcţie de
scopul
urmărit
După tehnica
utilizată la
schimbul de
informaţii
În funcţie
de numărul
persoanelor
implicate
CLASIFICAREA
COMUNICĂRII
UTILIZATE ÎN
MANAGEMENTUL
AFACERILOR
de masă
interpersonală
După
caracterul
normelor
pe care se
întemeiază
oficială
neoficială
de sus în jos
După direcţia
de vehiculare
orizontale
de jos în sus
indirecte
Figura 7. Tipologia comunicării în managementul afacerilor
Sursa: Petrescu, I., Profesiunea de manager, Braşov, Ed. Lux Libris, 1997, p. 346;
17
291
D. Obstacole în comunicare
Teoria comunicării menţionează că receptarea corectă a mesajelor,
indiferent de ce natură sunt acestea, depinde de un complex de factori
sociali, organizaţionali şi psihologici. Ca factori de natură individuală,
Francis Balle (1997) menţionează atenţia, percepţia, înţelegerea şi
memorizarea.
Procesul comunicării în management depinde în mare măsură de
influenţa acestor factori. Atunci cînd nivelul lor este scăzut, comunicarea se
desfăşoară anevoios. Dar în calea comunicării există şi alte categorii de
factori perturbatori ce se regăsesc la nivelul emiţătorului, receptorului,
canalului şi mesajului. Influenţa lor este tributară unor fenomene cum sunt:
distorsiunile, bruiajul, blocajul şi filtrajul informaţiei.
Alte obstacole importante în calea comunicării pot fi: percepţia,
emoţiile, încrederea şi credibilitatea, dificultăţile de ascultare,
supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul, zgomotele şi media selectată.
Unele dintre acestea se pot evita dacă ştim cum să ne adaptăm percepţiei
receptorului.
Comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor.
Această realitate este exemplificată de următorul grafic:
1.
2.
100%
informaţie iniţială
90%
3.
4.
5.
6.
percepţie
81%
redare
75%
66%
59%
2002,http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/marinescu;
E. Modalităţi de comunicare
1. Comunicarea orală
Situaţiile specifice de comunicare managerială orală sunt următoarele:
A. Comunicarea faţă în faţă cu o persoană are avantajul că este directă
şi că permite folosirea tuturor mijloacelor verbale şi nonverbale de
comunicare. De asemenea poate fi interactivă, permiţând ajustarea
mesajelor pe parcurs, pe baza feed-back-ului verbal şi nonverbal.
292
Iliuţă Neagu
18
B. Comunicarea interpersonală este importantă în situaţii de evaluare
a performanţei şi motivare, de dare de instrucţiuni, de rezolvare de
conflicte, de negociere etc. Comunicarea interpersonală focalizată pe
construirea de relaţii interpersonale este necesară în procesul de
îndrumare şi sfătuire a angajaţilor.
C. Comunicarea managerială în grup are funcţiuni caracteristice cum
sunt: ajută la definirea grupului, sprijină procesul de implementare a
deciziilor şi schimbării. O formă a comunicării în grup este
comunicarea în faţa unui auditoriu; ea are ca scop formarea unei
imagini proprii, a grupului sau a organizaţiei.
Comunicarea orală, ca mod de comunicare a managerului, trebuie să
ţină cont de mulţi factori de context cum ar fi: cultura organizaţională,
experienţele avute de a lungul comunicării anterioare, diverse motive care
stau la baza relaţiilor personale, sociale şi profesionale. Adresarea orală are
ca forme specifice mai importante prezentarea, briefingul, raportul de
situaţie şi raportul final.
Prezentările pot avea loc în interiorul organizaţiei sau în exteriorul ei.
În cazul prezentărilor în interiorul organizaţiei se presupune, în general, că
auditoriul are caracteristici comune. În legătură cu prezentările în faţa unui
auditoriu extern organizaţiei, pot apărea două probleme importante:
dificultatea adaptării prezentării şi a vorbitorului la auditoriul şi cadrul
extern, mai puţin cunoscute; faza dificilă a întrebărilor şi răspunsurilor.
Câteva din neajunsurile frecvente, în legătură cu prezentările atât
interne cât şi externe, pot fi: prezentările sunt confuze (informaţia trebuie
astfel organizată încât să poată fi urmată şi înţeleasă); prezentările sunt prea
lungi (concizia, alături de claritate, este întotdeauna apreciată pozitiv);
prezentările sunt neconvingătoare (auditoriul trebuie convins că informaţia
este importantă şi că argumentele sunt corecte); stilul de prezentare a
informaţiilor este deficitar.
Briefingul este o prezentare mai scurtă cu scop de rezumare a unor
informaţii sau cu scop de informare la zi privind activităţi de afaceri,
proiecte în desfăşurare, programe sau proceduri. Ca format, briefingul este
de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu;
procesul de informare poate să implice şi auditoriul.
Raportul are ca scop analiza situaţiei unei activităţi sau proiect şi
constă în prezentarea de informaţii relevante pentru o anumită fază a
acestora sau pentru finalizarea lor.
19
293
Raportul de situaţie se face printr-o prezentare de 30-40 minute.
Scopul raportului de situaţie este de a familiariza auditoriul cu starea la zi a
proiectului sau activităţii şi, uneori, să facă referiri la proiecţii în viitor.
Raportul final este o prezentare formală majoră de 40-60 minute,
destinată analizei muncii la întregul proiect, de la început până la sfârşit.
Are ca scop recomandarea pentru luarea unor decizii sau rezolvarea unei
probleme, prezentarea unui rezultat final al muncii în cadrul unui proiect.
Situaţiile neprevăzute de comunicare orală apar frecvent în activitatea
de comunicare a managerului. Calitatea acestei forme de comunicare poate
creşte dacă avem în vedere faptul că perioada de graţie (intervalul dintre
întrebare şi răspuns) furnizează timpul necesar pentru a decide asupra
ideilor ce se vor emite şi pentru a lua decizii legate de mesaj.
Alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul distinctiv al
acestei comunicări este lipsa din mesaj a elementelor de natură nonverbală.
Aceasta generează o distanţă psihologică faţă de interlocutor care duce în
mod firesc la un conţinut depersonalizat al mesajului.
Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite: interviurile
exclusive şi spontane; comunicatele de presă; conferinţele de presă.
Planurile strategice ale organizaţiei trebuie să includă şi un plan în
legătură cu relaţiile de comunicare cu mass-media.
2. Comunicarea în scris
Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi
eficient sunt următoarele:
• trebuie să fie uşor de citit;
• trebuie să fie corect;
• trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere;
• trebuie să fie bine gândit.
Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem
să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:
• este oportună transmiterea mesajului;
• reacţia de răspuns este favorabilă;
• mesajul transmis are şanse să-şi atingă scopul.
Pasul următor în procesul de scriere este clarificarea şi sistematizarea
gândurilor în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l
scriem. Acest proces cuprinde următoarele faze:
294
Iliuţă Neagu
20
● generarea;
● sistematizarea;
● organizarea materialului.
Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând cu
redactarea lui şi continuând cu editarea şi punerea lui în forma adecvată.
Este extrem de important să conştientizăm faptul că a gândi şi a scrie
sunt două procese diferite. În general, etapa de gândire constituie aproximativ
40% din timpul necesar întocmirii unui mesaj scris, iar etapa a doua, de
scriere propriu-zisă, restul.
Figura 8. Raportul gandire-scriere in comunicare
2002,http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/marinescu;
Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în
gândire. Studierea atentă a semnificaţiei, pentru a cunoaşte precis nuanţele,
este o condiţie a calităţii mesajului.
3. Comunicarea non-verbală
În comunicarea orală (directă, faţă în faţă), oamenii transmit mesaje
prin intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi a
posturii corpului. Adesea nu suntem conştienţi de gesturile noastre şi de
efectele pe care le au acestea asupra interlocutorului.
În cadrul comunicării non-verbale putem să analizăm şi mediul în care
are loc comunicarea. Este foarte important să ştim în ce mediu poate avea
loc un dialog sau altul. Ambientul contribuie la o bună desfăşurare a
şedinţelor sau întrevederilor de orice fel.
21
295
Atât acţiunile înfăptuite cât şi cele nerealizate transmit un mesaj.
Managerul care uită să mulţumească unui subordonat sau să se ţină de o
promisiune, comunică ceva.
Pentru a înţelege importanţa şi complexitatea comunicării prezentăm
mai jos o apreciere a acestor mesaje în raport cu gradul de consistenţă al
comunicării.
Mijloace de comunicare
•
discuţii faţă în faţă
•
conversaţii telefonice
•
scrisori/memorii
•
poştă “voice” (voice-mail)
•
poştă electronică (e-mail)
•
documente scrise
•
documentele numerice
Gradul de consistenţă a mesajelor
RIDICAT
SCĂZUT
Comunicarea interpersonală “faţă în faţă” este considerată a fi cea
mai consistentă, furnizând imediat răspunsul, astfel încât receptorii
mesajelor pot verifica dacă le-au înţeles corect, putîndu-şi corecta percepţia
dacă este nevoie.
F. Canale şi reţele de comunicare
Pentru ca o informaţie să ajungă de la emiţător la receptor, ea trebuie
să străbată un anumit drum, o cale denumită canal de comunicare. În
structurile organizaţionale se utilizează cu preponderenţă canale de
comunicare de tip formal, birocratic. Acestea urmează în general nivelurile
structurii organizatorice, sunt cele mai frecvente întrucât sunt
instituţionalizate, permit o circulaţie oficială şi relativ rapidă a informaţiei,
iar deciziile manageriale pot fi operativ comunicate celor abilitaţi să le
aplice.
În mod normal întro organizaţie există o multitudine de canale de
comunicare. Dintre acestea doar o parte sunt utilizate efectiv, contribuind la
296
Iliuţă Neagu
22
realizarea la un anumit nivel a procesului de comunicare. Cealaltă parte
uneori destul de importantă, rămâne latentă, în stare de conservare,
nefolosită. Există deci canale active şi canale inactive. Reţelele
comunicaţionale le reunesc pe toate, indiferent că sunt sau nu sunt în
funcţiune.
În continuare, sunt prezentate principalele canale de comunicare
utilizate, întrun studiu comparativ: (tabelul 1).
Sursa mesajului sau emiţătorul, este o persoană, care doreşte să
comunice cu o altă persoană-receptorul. Pentru a comunica, sursa traduce
înţelesul pe care vrea să-l transmită în simboluri. Acest proces de traducere
implică atât simboluri verbale cât şi non-verbale, frecvent o combinaţie a
acestora. Receptorul, la rândul său, va decoda simbolurile primite
transformându-le într-un înţeles perceput.
Decodificarea este procesul prin care mesajele recepţionate sunt
translatate în termeni (simboluri) ce au semnificaţie pentru destinatari.
Specialiştii au tendinţa să codifice mesajele într-un limbaj care este înţeles
de alţi specialişti din acelaşi domeniu, dar mai puţin de public.
Între emiţător şi receptor, mesajul poate fi modificat datorită unor
„bariere”. Acestea pot fi clasificate în diverse categorii: fizice,
lingvistice, factori personali. Barierele fizice ţin în general de mediu
(acustică, lumină, distanţa etc). Barierele lingvistice pot ţine de limba
vorbită, dar şi de vocabular, putând apare dificultăţi în receptarea
mesajului dacă acesta este transmis într-un limbaj de specialitate în care
se folosesc cuvinte prea puţin uzuale.
Factorii personali pot fi de mai multe tipuri:
Implicarea pozitivă a celui care receptează mesajul;
Implicarea negativă (chiar înainte de a recepta mesajul, interlocutorul
are ceva împotriva subiectului sau a emiţătorului).
Ameninţarea statutului (situaţia în care un director nu mai ascultă
opinia unui subaltern, pentru simplul fapt că este contrară opiniei sale);
Presupuneri subiective („cred că vrea ceva de la mine, altfel nu mi-ar
vorbi...”);
Agenda ascunsă („dacă stau de vorbă cu el poate aflu ceva şi despre ce
au ei de gând să facă în viitor”).
În procesul comunicării reacţia pe care o are receptorul faţă de mesajul
transmis de sursă este un mecanism prin care emiţătorul verifică dacă
mesajul transmis a fost perceput corect de către receptor (feedback). Acesta
23
297
este un element al procesului de comunicare extrem de important în termeni
de eficienţă.
2.2. Avantajul strategic al comunicării manageriale în
cadrul relaţiilor publice
Întro analiză critică a societăţii româneşti, profesorul Valeriu Ioan-Franc
constata că în timp ce economiile dezvoltate tranzitează spre societatea
informaţională bazată pe cunoştinţe şi pe tehnologii de comunicare, România
evoluează spre structuri retardate şi retardante specifice economiilor din
secolele XVIII-XIX, caracterizate prin preponderenţa populaţiilor rural agrare
şi pe economii de subzistenţă şi autoconsum.
O posibilă definiţie a relaţiilor publice ar fi: “Relaţiile publice sunt
managementul comunicării pe baza interesului public”.
Relaţiile publice sunt în esenţă activităţi de comunicare. Dacă relaţiile
publice sunt managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicul sau
pe baza interesului public, managerul eficient de relaţii publice trebuie să fie
în permanent contact cu publicul organizaţiei, să fie capabil să diferenţieze
în orice moment necesităţile de comunicare ale acestora, să formuleze şi să
transmită mesaje în funcţie de caracteristicile fiecăruia dintre ele şi să
urmărească reacţia lor la primirea fiecăruia dintre mesaje.Unul dintre
conceptele de relaţii publice cele mai vehiculate este acela de imagine. Se
vorbeşte de imaginea partidelor, guvernelor, până şi a ţărilor, de imaginea
firmelor, a anumitor organizaţii non-profit sau chiar a unor sectoare în întregul
lor. Se vorbeşte totuşi mai puţin despre imaginea unui produs sau serviciu, a
unui proiect non-profit sau a unei politici publice promovate de un guvern.
Imaginea organizaţională este un complex constituit din istoria
organizaţiei, succesele şi stabilitatea sa din punct de vedere financiar,
calitatea ofertei sale, reputaţia sa ca angajator, responsabilitatea socială,
eforturile de cercetare etc. Imaginea organizaţională este esenţială în relaţiile
cu presa, dar este foarte importantă în relaţia cu finanţatorii (fie ei
investitori, donatori, membri, instituţii financiare internaţionale etc.).
Imaginea de produs este şi ea un complex alcătuit din calitatea sa,
efortul tehnologic depus pentru obţinerea sa, ambalajul, punctele de
distribuţie, volumul vânzărilor etc. Foarte importantă în procesul de
cumpărare, imaginea de produs este totuşi rezultatul întregului proces de
comunicare de marketing, care cuprinde, alături de relaţiile publice,
reclama, promovarea vânzărilor şi vizarea personală.
298
Iliuţă Neagu
24
Foarte importantă în planificarea de relaţii publice este imaginea
dorită, imagine pe care administraţia firmei doreşte să o promoveze în
interiorul şi în exteriorul său.
Identificarea sa stă la baza formulării obiectivelor de relaţii publice, de
realismul lor depinzând în mare măsură succesul întregii activităţi de relaţii
publice.
Am tradus acest concept ca “imagine proiectată” tocmai pentru că ea
este rezultatul proiecţiei asupra publicului a imaginii preponderente în
organizaţie despre ea însăşi sau despre produs.
Pentru păstrarea unităţii imaginii organizaţionale sunt folosite tot felul
de standarde: identitatea vizuală (elemente vizuale care apar pe toate
materialele de comunicare ale firmei), standarde comportamentale etc. Este
totuşi imposibil să se controleze întregul volum de comunicare al unei
organizaţii, oricât de mică ar fi aceasta. Şi poate că nici nu este de dorit.
Planificarea de relaţii publice este unul dintre elementele esenţiale ale
managementului comunicării într-o organizaţie, fie ea publică, de afaceri
sau non-profit.
În măsura în care comunicarea, şi în special relaţiile publice, reprezintă
doar o parte din activităţile unei organizaţii, planificarea de relaţii publice
trebuie să ţină seama atât de misiunea, obiectivele şi strategiile organizaţiei,
cît şi de diversele planuri specifice care înglobează comunicarea (planurile
de afaceri, planurile de marketing, planurile de strângere de fonduri etc.):
exemplu – Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În esenţă, planificarea de relaţii publice este un proces în cinci etape: 1.
Identificarea problemei; 2. Stabilirea obiectivelor generale; 3. Formularea
strategiilor; 4. Planificarea, elaborarea mixului de relaţii publice şi
programarea; 5. Evaluarea.
Comunicarea managerială eficientă este unul dintre instrumentele
strategiilor de schimbare a organizaţiei. Ea poate contribui la ajustarea
atitudinilor, a “modului de a privi lucrurile” şi la schimbarea comportamentelor.
Misiunea şi obiectivele comunicării manageriale sunt strâns corelate cu
schimbarea organizaţională şi cu caracteristicile mediului în care
funcţionează organizaţia. În multe dintre organizaţiile din economiile
performante se constată în prezent tendinţa de descentralizare a structurii
organizaţionale şi trecerea de la cea desfăşurată pe verticală la cea
desfăşurată pe orizontală; de asemenea există tendinţa de adoptare a
principiilor TQM (Total Quality Management), a ideii împuternicirii şi
implicării angajaţilor şi a lucrului în echipe.
25
299
Comunicarea internă eficace în condiţii de schimbare evoluţionară sau
revoluţionară, într-un mediu concurenţial, devine un element cheie al
strategiei organizaţiei. Caracteristicile esenţiale ale acesteia devin astfel:
comunicarea trebuie să aibă loc fără încetare şi prin orice mijloace. Când se
pune problema reproiectării nu poate fi vorba de “prea multă” comunicare;
comunicarea trebuie să funcţioneze la nivel emoţional mai degrabă decât
intelectual.
Comunicarea managerială include aspecte complexe, corelate cu
procesul de schimbare nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în
comunicarea externă, cu furnizori, investitori etc. În legătură cu
comunicarea externă, o trăsătură caracteristică este efortul spre dezvoltarea
deprinderilor de comunicare managerială între culturi organizaţionale şi
naţionale diferite. De asemenea, se remarcă existenţa unor schimbări
fundamentale în comportarea mass media şi a celorlaţi actori în legătură cu
organizaţia respectivă. Câteva din aceste schimbări ar fi: apariţia unor
probleme complexe, cum este de exemplu responsabilitatea organizaţiei faţă
de mediu; nevoia de transparenţă a sistemului de decizie, nevoia de a
comunica totul şi imediat, nevoie ce apare atât la nivel intern cât şi extern
organizaţiei respective; credibilitatea internă şi externă a conducerilor
organizaţiilor; nevoia schimbării percepţiei investitorilor faţă de organizaţie;
nevoia paterneriatului cu sindicatele.
1. Androniceanu, A., Management public, Bucureşti, Ed. Economică, 1999;
2. Iordan, N., Managementul serviciilor publice locale, Ed. All Back, Bucureşti, 2003;
3. Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, 2002, http:// www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/marinescu;
4. Petrescu, I., Orientări şi comportamente în managementul total în firma secolului XXI, Braşov, Ed.
Lux Libris, 2005;
5. Petrescu, I., Management general-sinteze teoretice-aplicaţii practice, Sibiu, Ed. Alma Mater, 2005.
300
Iliuţă Neagu
26
Viaţa ştiinţifică
În cursul anului 2007 cercetătorii din cadrul
Departamentului economic al Institutului de
Cercetări Economice şi Sociale „Gheorghe
Zane” din Iaşi au avut ca principale obiective
realizarea programelor şi proiectelor din Planul
de cercetare precum şi a unor proiecte şi
contracte câştigate prin competiţie.
Planul de cercetare
Cele mai importante teme care au fost
abordate de colectivul nostru pe parcursul
acestui an sunt:
Programul de cercetare fundamentală
„Studiul factorilor de risc în procesele de
dezvoltare economico-socială regională
durabilă în context european” cu
următoarele proiecte:
Proiectul nr.1. Riscurile în activitatea de
producţie şi servicii realizat sub coordonarea
cercetătorilor dr. Ion Talabă şi dr. Teodor
Păduraru, de un colectiv din care au mai făcut
parte cercetătorii: dr. Marilena Doncean, drd.
Ciprian Alecu, drd. Alina Haller şi drd. Ioana
Dornescu.
În cadrul acestui proiect în organizarea
Institutului de Cercetări Economice şi
Sociale „Gheorghe Zane” Iaşi, Institutului
Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Turism,
Asociaţiei Naţionale de Turism Rural,
Ecologic şi Cultural şi Centrului de
Formare şi Inovaţie pentru Dezvoltare în
Carpaţi(CEFIDEC)-Vatra Dornei, a avut
loc Sesiunea ştiinţifică naţională cu
participare internaţională „Turismul rural
românesc. Actualitate şi perspectivă”,
Ediţia a IX-a, Vatra Dornei, 18-19 mai
2007 (107 participanţi cu 106 comunicări)
Cele mai interesante lucrări prezentate
în cadrul acestei sesiuni au fost publicate în
volumele „Turismul rural românescactualitate şi perspectivă. Turismul şi
creşterea economică; Caracteristici, modele
şi potenţial de dezvoltare; Turismul şi
dezvoltarea regională; Turismul rural şi
mediul înconjurător ”(Editura Performantica,
Iaşi, 2007) şi „Turismul rural românesc.
Probleme de ordin general; Turismul rural şi
agro-turismul în context european; Turismul
rural în Republica Moldova” (Editura
Performantica, Iaşi, 2007).
Proiectul nr. 2. Mutaţii în strategia de
dezvoltare a Euroregiunii Siret-Prut-Nistru
în condiţiile integrării României în U.E.
(infrastructura socială, forţa de muncă,
turismul), coordonatori dr.Ion Talabă şi
dr.Teodor Păduraru. Din colectiv au mai
făcut parte cercetătorii:dr. Marilena Doncean,
drd. Ciprian Alecu, drd. Alina Haller, drd.
Ioana Dornescu.
Sesiunea ştiinţifică naţională cu
participare internaţională „Dezvoltarea
economico-socială durabilă în cadrul
Euroregiunilor şi a zonelor transfrontaliere.
Euroregiunea Siret-Prut-Nistru” Ediţia a III-a
care s-a desfăşurat în Aula Academiei
Române- Filiala Iaşi, în perioada 29-30
iunie 2007 a reunit cadre universitare,
cercetători, specialişti în domeniu precum şi
reprezentanţi ai administraţiilor publice
locale din ţară şi din Republica Moldova..
Manifestarea a fost organizată în colaborare
cu Consiliul Judeţean Iaşi şi cu Asociaţia
„Euroregiunea Siret-Prut-Nistru”.
Volumul „Euroregiunea Siret-PrutNistru. Oportunităţi pentru o dezvoltare
economico-socială durabilă” (Editura
An. Inst. cerc. ec. „G. Zane”, t. 16, Iaşi, 2007, p. 301–303
302
Performantica, Iaşi, 2007), a reunit
comunicările cele mai interesante, care au
prezentat aspecte teoretice şi practice
precum şi alternative de dezvoltare durabilă
a acestei zone transfrontaliere.
Proiectul nr.3. Dezvoltarea teoriei
deciziilor prin tehnici fuzzy a fost realizat
de un colectiv cu următoarea componenţă:
dr. Dorian Vlădeanu, dr. Ovidiu Gherasim, drd.
Georgiana Tacu. Membrii coolectivului au
desfăşurat o intensă activitate căutând soluţii
de rezolvare a unor probleme sensibile ale
procesului de luare a deciziilor prin tehnici
fuzzy. Activitatea s-a concretizat prin
organizarea unui simpozion şi prin
acceptarea a două lucrări ştiinţifice pentru
Congresul internaţional SIGEF(Societatea
Internaţională
pentru
Economia
şi
Gestiunea Întreprinderii şi Sisteme Fuzzy)
de la Braşov, 02 noiembrie 2007
Activitatea de cercetare a Colectivului
de Economie Rurală coordonat de dr.
Valentin – Mihai Bohatereţ s-a materializat
în realizarea următoarelor lucrări:
– Managementul resurselor silvice – dr.
Valentin – Mihai Bohatereţ;I
– Agricultura şi dezvoltarea rurală în
diferite ţări - dr. Krisztina – Melinda
Dobay;
– Zonarea activităţilor de turism rural în
Regiunea Nord – Est a României
(continuare judeţele Neamţ, Botoşani,
Vaslui şi Bacău) – dr. Daniela Matei;
– Politicile de agromediu în Uniunea
Europeană – drd. Ioan – Sebastian
Brumă.
De asemenea, au fost editate volumele:
– Renta naturală. Temelia dezvoltării
viabile, autori: V.M. Iacovlev, V.M.
Bohatereţ, I.A. Roşca, Editura „Terra
Nostra”, Iaşi, 2007, 280 pag.
– Studii şi cercetări de economie rurală.
Tomul VI. Convergenţe în cercetarea
spaţiului rural, coord. Valentin – Mihai
Bohatereţ, Editura Terra Nostra, Iaşi,
2007, 250 pag.
2
– Eficienţa exploataţiilor piscicole, autor
Petru Ivanof, Editura „Terra Nostra”,
Iaşi, 2007, 270 pag.
Manifestări ştiinţifice organizate în
cadrul Zilelor Academice Ieşene, Ediţia a
XXII-a, Iaşi, 28 septembrie 2007
– Sesiunea ştiinţifică naţională cu
participare internaţională „Progrese în
teoria deciziilor în condiţii de risc şi
incertitudine” (96 participanţi, din care
22 din străinătate, cu 87 comunicări)
organizată de Institutul de Cercetări
Economice şi Sociale „Gheorghe Zane”
Iaşi, Academia de Ştiinţe a Republicii
Moldova, Universitatea de Stat din
Chişinău şi Asociaţia Generală a
Economiştilor din România- Filiala
Iaşi, 28 septembrie 2007;
– Simpozionul
„Sisteme
fuzzy
in
economie” (8 participanţi cu 9 lucrări).
Alte manifestări ştiinţifice la care au
participat cercetători din domeniul
economic din institutul nostru
– 5th ERDN Conference „Values and
Challenges in Designing the European
Rural Structures. Research Networks
Experience” – Organizatori: IEA,
ERDN, 13-16 septembrie 2007 –
Sinaia/Cumpătu;
– a XXI-a Conferinţă a membrilor EURAGRI
„Cercetarea agricolă europeană – pregătită
pentru viitor?” – Organizatori: EURAGRI,
IEA, MADR, Universitatea Bioterra,
ASAS, ANCA, 19-22 septembrie 2007 –
Bucureşti;
– Conferinţa ştiinţifică internaţională „Modalităţi
de eficientizare a managementului în condiţiile
economiei concurenţiale”, Chişinău, 5 – 6
octombrie, 2007;
– Masa rotundă „Experienţa reţelelor de
cercetare din România. Perspectivele
integrării cercetării româneşti din
domeniul dezvoltării rurale în reţelele
3
de cercetare europene” – organizatori:
IEA, ICES „GH. Zane”, ASE – în
cadrul proiectului CEEX „Promovarea
convergenţei regionale – modernizarea
potenţialului ştiinţific în domeniul
dezvoltării rurale” - 2 aprilie 2007 –
Bucureşti;
– Sesiunea ştiinţifică naţională „Cercetarea
ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale.
Realizări, aşteptări, perspective” –
Organizatori: ICES”Gh. Zane”, ASE,
IEA, 12-14 iulie 2007, GălăneştiSuceava;
– Sesiunea ştiinţifică anuală a Institutului
de Economie Agrară, INCE, organizată
în colaborare cu ICES "Gh. Zane",
Colectivul de Economie Rurală, Casa
Oamenilor de Ştiinţă, 14 decembrie
2007, Bucureşti
Contracte extrabugetare în curs
de realizare
1. CEEX P-CD nr. 14/12.012006 USAMV
Iaşi - Evaluarea stadiului actual şi a
potenţialului de dezvoltare a producţiei
legumicole ecologice în zona de Nord –
Est, valoarea proiectului: 250.000 RON,
perioada de implementare: 19.07.2006 –
15.10.2008, director de proiect: dr.
Valentin – Mihai Bohatereţ, echipa de
implementare: V.M. Bohatereţ, Daniela
Matei, I. S. Brumă.
2. CEEX – M3-C3-12413, IEA, Bucureşti –
Promovarea convergenţei regionale –
303
potenţarea reţelei ştiinţifice în domeniul
dezvoltării rurale, valoarea proiectului:
43.164 RON, perioada de implementare:
01.08.2006 – 31.03.2008, director de
proiect: dr. Krisztina – Melinda Dobay,
echipa de implementare: Krisztina –
Melinda Dobay, V.M. Bohatereţ, I. S.
Brumă.
3. DADR Vaslui, nr. 7038/24.11.2006 Studiu privind evaluarea prospectivă a
dezvoltării economico – sociale a
spaţiului rural din judeţul Vaslui,
director de proiect: dr.ec. ValentinMihai Bohatereţ, valoarea proiectului:
120.000
RON,
perioada
de
implementare: 01.12.2006 – 31.10.2007,
echipa
de
implementare:
V.M.
Bohatereţ, Krisztina – Melinda Dobay,
Daniela Matei, I. S. Brumă.
4. CEEX – PN2, nr. 2569/15.09.2007,
USAMV, Iaşi – Elaborarea şi
implementarea unor modele de exploataţii
viabile în contextul economic european,
director de proiect: dr.ec. Valentin-Mihai
Bohatereţ, valoarea proiectului: 248.000
RON, perioada de implementare:
15.09.2007 – 15.05.2010, director de
proiect: dr. Valentin – Mihai Bohatereţ,
echipa
de
implementare:
V.M.
Bohatereţ, Krisztina – Melinda Dobay,
Daniela Matei, I. S. Brumă.
Teodor Păduraru
-89
211
EDITAT CU SPRIJINUL
AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

tomul 16 2007

Transcription

Similar documents

Die BUCHSTAVIER - Das Dosierte Leben