Florin Zamfir ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

Transcription

Florin Zamfir
ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
DIN COMITATUL TIMIŞ, ÎNTRE ANII
1867-1900
1
Carte finanţată de Consiliul Judeţean Timiş, prin
Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan
Prof. univ. dr. Rudolf Gräf
Editura Marineasa 2009
ISBN 978-973-749-535-8
Tipar BISTRA srl, 0256 493046
2
Florin Zamfir
ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
DIN COMITATUL TIMIŞ, ÎNTRE ANII
1867-1900
3
4
CUPRINS
I. INTRODUCERE. REPERE ISTORIOGRAFICE. OBIECTIVE.........................7
II. STRUCTURA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ŞI DEMOGRAFICĂ
A COMITATULUI TIMIŞ, 1867-1900 .........................................................29
II. A. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A COMITATULUI
TIMIŞ .............................................................................................................................29
II. B. POPULAŢIA COMITATULUI TIMIŞ…………………………...............35
B.1. Structura naţională a populaţiei…………………...…….…….37
B.2 Structura confesională a populaţiei…………………..................45
III. INSTITUŢIA ŞCOLARĂ ROMÂNEASCĂ DIN COMITATUL TIMIŞ,
1867-1900………………………………………………………..……......49
III. A. CARACTERUL CONFESIONAL AL INSTITUŢIEI ŞCOLARE. LEGISLAŢIA
ŞI REGULAMENTELE ŞCOLARE ........................................................................... 49
III. B. REŢEAUA ŞCOLARĂ .................................................................................... 83
B.1. Structura reţelei şcolare ....................................................................... 83
B.2. Evoluţia reţelei şcolare ......................................................................... 87
III. C. AUTORITĂŢILE ŞCOLARE CONFESIONALE ........................................ 107
C.1. Autorităţile şcolare ortodoxe ...........................................................107
C.2. Autorităţile şcolare greco-catolice .................................................127
III. D. MIJLOACELE MATERIALE ŞI FINANCIARE
ALE INSTITUŢIEI ŞCOLARE ..................................................................................132
IV. COMPONENTE ALE ACTIVITĂŢII ŞCOLARE………………..………..153
IV. A. STRUCTURA ANULUI ŞCOLAR ...............................................................153
IV. B. CONŢINUTUL PLANURILOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT.
MANUALELE ŞCOLARE ........................................................................................156
IV. C. FRECVENŢA ELEVILOR. EXAMENELE ŞCOLARE ................................168
IV. D. INSTITUŢIILE DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ A CADRELOR
DIDACTICE ...............................................................................................................192
D.1. Preparandia din Arad ......................................................................... 193
D.2. Institutul Pedagogic din Caransebeş .......................................... 198
IV. E. PERFECŢIONAREA CORPULUI DIDACTIC
CONFESIONAL.........................................................................................................203
E.1. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului……..203
E.2. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Aradului…………….209
E.3. Reuniunea învăţătorilor români de la şcolile confesionale
greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeşului ......................................212
5
E.4. Reuniunile învăţătoreşti din Dieceza Aradului……....………218
E.5. Reuniunea învăţătorilor greco-catolici din ţinutul
Lugojului ........................................................................................................ 226
V. ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
DIN COMITATUL TIMIŞ ..........................................................................229
V. A. CONDIŢIA MATERIALĂ A ÎNVĂŢĂTORILOR ......................................... 229
V. B. STATUTUL SOCIAL AL ÎNVĂŢĂTORILOR ŞI INTEGRAREA LOR ÎN VIAŢA
COMUNITĂŢILOR .................................................................................................. 249
V. C. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN INSTRUIREA ADULŢILOR. CURSURILE
CU ADULŢII ............................................................................................................ 280
V. D. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN AFIRMAREA CULTURALĂ A
COMUNITĂŢILOR RURALE ŞI URBANE ........................................................... 288
V. E. COMUNITATEA ŞI SUSŢINEREA MATERIALĂ A ŞCOLII ................... 314
V. F. CONTRIBUŢIILE „ASTREI” ÎN PLANUL ÎNVĂMÂNTULUI ................... 332
V. G. FUNDAŢIILE ŞCOLARE. SEMNIFICAŢIA LOR ÎN SUSŢINEREA
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI NAŢIONAL ......................................................................... 349
VI. ŞCOALA ŞI MIŞCAREA NAŢIONALĂ
DIN COMITATUL TIMIŞ …......................................................................369
VI. A. CONSECINŢELE POLITICII ŞCOLARE A STATULUI MAGHIAR, ASUPRA
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC DIN COMITATUL TIMIŞ ......................... 369
VI. B. REACŢIA SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI FAŢĂ DE POLITICA ŞCOLARĂ
A STATULUI MAGHIAR. STRATEGII DE APĂRARE A CARACTERULUI
CONFESIONAL ŞI NAŢIONAL AL ŞCOLII ........................................................ 395
VI. C. ROLUL ŞCOLII ÎN EDUCAŢIA NAŢIONALĂ A ELEVILOR ................ 432
VI. D. ŞCOALA ÎN PROCESUL DE SEPARARE DE IERARHIA ORTODOXĂ DE
LA CARLOVITZ ........................................................................................................453
VI. E. ROLUL CORPULUI DIDACTIC ÎN SUSŢINEREA ŞI AFIRMAREA
MIŞCĂRII NAŢIONALE DIN COMITATUL TIMIŞ ............................................ 475
VII. CONCLUZII …………………………………….........................…... 505
VIII. BIBLIOGRAFIE ............................................................................... 513
IX. ANEXE ………………………………...........................…................. 535
6
Capitolul I
Introducere. Repere
istoriografice. Obiective
Îngemănând valorile moral-creştine cu cele naţionale, Şcoala
şi Biserica au reprezentat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea,
pilonii spirituali de subzistenţă şi perenitate, ai Societăţii româneşti
bănăţene. Învăţătorii şi preoţii, adevăraţi apostoli ai credinţei şi
cunoaşterii, au fost purtători ai aspiraţiilor şi năzuinţelor comunităţii
şi totodată creatori de conştiinţe, de atitudini şi caractere, toate
acestea fiind puse în serviciul unui ideal superior, transcendent,
idealul naţional.
În prima ei fază, cu o extensie cuprinsă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi până spre mijlocul secolului al XX-lea, istoriografia
românească care cuprinde studii referitoare la problematica
învăţământului din Banat1, are un caracter cu precădere descriptiv şi
informativ, decât unul analitic şi explicativ. Referindu-se de regulă la
fapte şi evenimente contemporane cu autorii lor, sau mai apropiate
de epoca în care au fost scrise, lucrările respective sunt impregnate cu
trăiri subiective şi accente patetice. Purtând amprenta unor gânditori
de formaţie pedagogică, istoriografia din această perioadă a fost
F. Cristescu, Însemnări asupra învăţământului popular românesc din Transilvania şi Ungaria,
Bucureşti, 1912; O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria,
Bucureşti, 1915; I. Marcu, Reflesiuni asupra examenelor din Protopresbiteratul Buziaş,
Caransebeş, 1899; I. Moldovan, Monografia Reuniunii Învăţătorilor Români de la Şcolile
Confesionale din Dieceza Aradului, Editura Revista Şcolară Bănăţeană, Timişoara, 1940; I.
Russu-Şirianu, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Bucureşti, 1904; M. Bucătură,
Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul TimişTorontal, Timişoara, 1938; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899,
Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898; G. Sima, Şcoala românească din
Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915; T. Botiş,
A. Sădean, Cei dintâi ani din trecutul şi viaţa preparandiei române din Arad, Arad, 1912; G.
Joandrea, Primii şase ani din trecutul Reuniunii noastre învăţătoreşti, 1869-1874, Caransebeş,
1910; I. Vuia, Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII-lea, Orăştie, 1896; G. Joandrea,
Contribuţii la istoria şcoalelor noastre, 1911; Hodoş, E., Cercetări. Probleme şcolare confesionale,
Sibiu, 1944; D. Boariu, Şcoala modernă, Arad, 1904; I. Matei, Şcoala noastră şi războiul, Sibiu,
1915; A. Cosma, Din trecutul românilor timişoreni, Tipografia Românească, Timişoara, 1938; A.
Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933; L. Triteanu, Şcoala noastră (1850-1916). Zona
culturală, Sibiu, 1919.
1
7
preocupată îndeosebi de probleme care privesc evoluţia gândirii
pedagogice şi mai puţin de relaţia dintre Şcoală şi Societate sau de
implicarea Şcolii şi a învăţătorilor în mişcarea de emancipare naţională.
Contextualizarea economico-socială şi politică a şcolii, implicaţiile ei
culturale şi naţionale, sunt subsumate încercării acestor autori de a
surprinde evoluţia pedagogiei într-o anumită etapă istorică.
Chiar dacă unele dintre lucrările citate2, încearcă să dezvăluie
misiunea socială a învăţătorului ca formator de conştiinţe, încadrat
în năzuinţele şi aspiraţiile comunităţii româneşti, să evidenţieze
opera culturală a şcolii confesionale bănăţene, cu rezultatul său
nepreţuit, „ţăranul cultural”, ele nu întăresc aceste constatări de ordin
general, cu exemplificări, analize şi comparaţii, dovedind că viziunea
temporală a pedagogilor, se supune totuşi altor rigori decât acelea
ale ştiinţei istorice. Multe dintre studiile3 de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au analizat consecinţele
politicii şcolare maghiare asupra evoluţiei învăţământului românesc,
fiind explicitată îndeosebi reacţia în plan pedagogic a instituţiei
şcolare, la reglementările legale restrictive. Privind instituţia şcolară
din interiorul ei, istoricii şcolii din această perioadă au limitat funcţia
naţională a şcolii la una strict educativă şi au înţeles contribuţia
instituţiei şcolare la mişcarea naţională, ca fiind în primul rând una de
ordin pedagogic.
Chiar dacă lucrările ştiinţifice elaborate până la jumătatea
secolului trecut, sunt fie abordări punctuale, fie mai puţin structurate
pentru a putea fi considerate exhaustive, ele reprezintă surse de
informaţie istoriografică valoroase, prin notele de inedit pe care le
conţin relatările unor oameni contemporani cu evenimentele, sau cu
o existenţă foarte aproape în timp de la desfăşurarea lor.
Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, istoriografia
bănăţeană care abordează problematica şcolară intră într-o altă
etapă. Lucrările şi studiile ştiinţifice din această perioadă îşi depăşesc
caracterul descriptiv şi oarecum contemplativ, dobândind un caracter
explicativ, analitic şi sistematizat. Autorii din această perioadă
Lucrările citate anterior şi aparţinând autorilor: F. Cristescu, I. Velcean, G. Joandrea, M.
Bucătură, I. Vuia.
3
Lucrările menţionate anterior şi aparţinând autorilor: I. Russu-Şirianu, G. Sima (este un
pseudonim al lui O. Ghibu), I. Matei, E. Hodoş, L. Triteanu.
2
8
încearcă să surprindă evoluţia învăţământului pe arii temporale mai
întinse şi mai bine delimitate, să integreze problematica şcolară în
contextul economic, social-politic şi cultural al epocii, să-şi facă mai
coerent demersul ştiinţific, sistematizându-l riguros, pe baza unei
tematici atent stabilite. Studiile ştiinţifice beneficiază acum de o
cercetare critică a unor izvoare documentare inedite, provenind din
arhivele episcopiilor. Însă, interpretarea lor era îngrădită de ideologia
comunistă a vremii.
Cercetătorii fenomenului şcolar bănăţean din a doua jumătate
a secolului al XX-lea, au rămas pedagogii, cei mai importanţi dintre
aceştia fiind: Victor Ţîrcovnicu4, Petru Radu5, Dumitru Onciulescu6 şi
Vasile Popeangă7.
În cartea sa fundamentală, referitoare la istoria învăţământului
bănăţean8, Victor Ţîrcovnicu şi-a propus să trateze această problemă
pe un palier temporal destul de întins în raport cu dimensiunile
elaboratului său, reuşind să lumineze dar, nu să şi aprofundeze acest
subiect mai puţin cercetat. Victor Ţîrcovnicu are meritul de a fi integrat
prezentarea şcolii în contextul economic, social-politic şi cultural al
epocii, dedicând începutul fiecărui capitol, prezentării acestui aspect.
Cartea e structurată potrivit unei tematici bine delimitate, ce cuprinde
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat până la anul 1800,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Idem, Contribuţii la istoria învăţământului
românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Idem,
Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie
a Banatului (în contin. S.I.B.), vol. II”, Timişoara, 1970; Idem, Organizatori ai învăţământului şi
reprezentanţi ai gândirii pedagogice. Ştefan Velovan, în „Istoria învăţământului din România”,
volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
5
P. Radu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800, Editura Litera, Bucureşti,
1977.
6
D. Onciulescu, P. Radu, Contribuţii la istoria dezvoltării învăţământului românesc, Editura
Casa Corpului Didactic, Timişoara, 1976; D. Onciulescu, Lupta cadrelor didactice din Banat
pentru făurirea statului naţional unitar român, în „S.I.B”, Timişoara, IX/1983.
7
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976;
Idem, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; Idem, Aradul centrul politic al luptei naţionale
din perioada dualismului, 1867-1918, Timişoara, 1978; Idem, Eparhia Aradului în perioada
instituţionalizării culturii naţionale, 1807-1948, Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad,
2006; Idem, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Editura
Universităţii „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007;
V. Popeangă, E. Găvănescu, V.
Ţîrcovnicu, Preparandia din Arad, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.
8
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
4
9
informaţii despre: legislaţia şcolară, reţeaua şcolară, conţinutul
învăţământului, pregătirea profesională şi salarizarea învăţătorilor,
perfecţionarea acestora prin intermediul conferinţelor şi reuniunilor
învăţătoreşti, gândirea şi presa pedagogică. Totuşi, imaginea pe care
V. Ţîrcovnicu reuşeşte să o creeze asupra evoluţiei învăţământului
românesc bănăţean nu e completă, deoarece exemplificările pe care
le face şi situaţiile statistice pe care le prezintă, se referă la şcolile
româneşti din Episcopia Caransebeşului, aspect ce trădează faptul că
autorul a studiat exclusiv documente referitoare la această dieceză.
Deşi surprinde interferenţele economice şi educative ale şcolii cu
comunitatea, în abordările referitoare la: reţeaua şcolară, frecvenţa
şcolară, salarizarea învăţătorilor, pregătirea şi perfecţionarea lor
profesională, V. Ţîrcovnicu nu adânceşte implicaţiile sociale ale
actului educaţional, ci le utilizează pentru a încadra în spaţiu şi timp
problematica şcolară. De aspectul referitor la contribuţia şcolii la
afirmarea culturală a comunităţii, pedagogul bănăţean nu se arată
preocupat. Chiar dacă în lucrare transpare semnificaţia naţională a
actului educaţional, aceasta nu este analizată consistent, ci chiar mai
mult, insistându-se asupra unor probleme pedagogice şi metodice, se
ajunge inevitabil la supralicitarea dimensiunii educative a contribuţiei
şcolii la mişcarea naţională.
În principala sa lucrare de istorie a şcolii9, Vasile Popeangă
realizează o analiză a fenomenului şcolar românesc din spaţiul Diecezei
Aradului, în epoca dualistă. Referirile la evoluţia învăţământului
din Banat, pedagogul arădean le face raportându-se doar la cele
patru protopopiate din stânga Mureşului: Timişoara, Lipova, BanatComloş şi Belinţ, care aparţineau de Episcopia Aradului. Studiind
şcoala românească într-o perioadă istorică unitară ca evoluţie şi
tendinţe, autorul are posibilitatea să disece problemele într-un mod
mai amănunţit şi să aducă mai multe exemplificări pentru a-şi întări
argumentele. Lucrarea tratează o multitudine de aspecte: legislaţia
şcolară, organizarea învăţământului popular, profilul instituţional
al şcolii populare, conţinutul învăţământului, manualele şcolare,
dezvoltarea reţelei şcolare. Un loc important în economia lucrării, îl
ocupă un documentat capitol despre organizarea şcolilor populare. O
9
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976.
10
extensie destul de mare o are prezentarea manualelor şcolare, autorul
realizând o analiză minuţioasă a conţinutului acestora, cu mijloacele
specifice pedagogiei şi metodicii, dând astfel o tentă pedagogică unui
studiu istoric. Vasile Popeangă ne prezintă o evoluţie a şcolii româneşti
ortodoxe, parcă ruptă de contextul şcolar teritorial şi temporal. Autorul
nu se arată preocupat de comparaţii între evoluţia şcolii româneşti şi
a celorlalte tipuri de şcoli existente, ci se limitează să compare şcoala
românească cu ea însăşi, în devenirea ei. Într-un capitol special al
cărţii sale, pedagogul arădean se referă la implicarea şcolii în viţa
comunităţii româneşti. Pe lângă informaţiile pe care le oferă despre
formarea, perfecţionarea şi statutul social al învăţătorilor, autorul
acordă un loc important contribuţiei şcolii la afirmarea culturală a
comunităţii româneşti, ilustrându-şi constatările şi concluziile, cu
numeroase exemplificări. El surprinde, de asemenea, rolul instituţiei
de învăţământ în realizarea unităţii spirituale a românilor. O limită a
abordării acestui subiect, este aceea că autorul nu a sesizat cu destulă
acurateţe reciprocitatea relaţiei Şcoală-Societate românească. A
evidenţiat acţiunile de apărare a caracterului confesional şi naţional
al şcolii, venite din partea autorităţilor confesionale, dar a subliniat
mai puţin strădaniile comunităţilor româneşti pentru susţinerea
şcolii, demersurile şi acţiunile cultural-caritabile, puse în slujba acestei
instituţii reprezentative în plan naţional. Vasile Popeangă acordă
funcţiei naţionale a şcolii o dimensiune culturală, iar de activitatea
politică a învăţătorilor români, pusă în serviciul mişcării naţionale, nu
se arată preocupat.
Datorită împrejurărilor politice ale perioadei în care au fost
scrise, lucrările ştiinţifice ale lui V. Ţîrcovnicu, V. Popeangă şi ale altor
cercetători ai istoriei învăţământului din a doua jumătate a secolului
al XX-lea, se limitează să amintească existenţa şcolilor greco-catolice,
dar fără să intre în detalii legate de organizarea şi funcţionarea lor.
Concluzionând, se poate afirma că istoricii şcolii din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, au pornit în abordările lor, dinspre
Şcoală înspre Societate, înţelegând misiunea şcolii ca fiind mai
mult una educativă şi culturală şi mai puţin social-politică. Privind
problema îndeosebi din interiorul instituţiei şcolare, ei au subliniat
mai puţin contribuţia societăţii româneşti la apărarea şi afirmarea
11
învăţământului naţional. Prin urmare, istoricii de formaţie pedagogică,
au încadrat şcoala în contextul economico-social şi politic al epocii,
doar din dorinţa de a o delimita, de a-i sublinia specificul şi nu din
dorinţa de a o racorda şi integra realităţii istorice.
La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXIlea, cercetarea problematicii şcolare din Banat intră într-o nouă
etapă. Istoria şcolii confesionale face tot mai mult, acum, obiectul
preocupărilor istoricilor, care structurându-şi lucrările pe o tematică
variată, îşi extrag concluziile din cercetarea unor surse documentare
originale, în marea lor majoritate provenind din arhivele ecleziastice.
În abordările lor referitoare la învăţământ, istoricii contemporani se
feresc să privească acest fenomen într-un mod unilateral, ci încearcă
să prezinte evoluţia instituţiei şcolare, subliniind interacţiunea ei
complexă cu celelalte segmente ale palierului social. Considerând
şcoala ca element al sistemului social-politic, autorii recenţi înţeleg
faptul că şcoala a fost influenţată de-a lungul istoriei de dinamismul
şi transformările acestuia, dar a devenit ea însăşi factor de schimbare
şi dinamizare a societăţii.
Un istoric actual al învăţământului bănăţean, este profesorul
timişorean Mihai Pârvulescu, ale cărui contribuţii10 la istoriografia
învăţământului bănăţean, vizează învăţământul secundar frecventat
de români: Şcoala latină din Oraviţa, Liceul Piarist din Timişoara,
preparandiile din Arad şi Caransebeş. El pune pentru prima dată în
valoare rolul şcolii din Oraviţa şi a Liceului Piarist din Timişoara în
formarea intelectualităţii române, pe baza unui material documentar
inedit, salvat de la dispariţie şi uitare chiar de autor, valorificat în
premieră de istoriografia noastră.
Deşi nu au ca subiect explicit istoria şcolii confesionale româneşti
din Banat, majoritatea lucrărilor istorice de la sfârşitul secolului al XXlea şi începutul secolului al XXI-lea, abordează problematica legată de
Şcoală şi Biserică, într-un mod implicit, în contextul mai larg al tematicii
de bază. Menţionăm contribuţiile istoriografice ale autorilor, care în
M. Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuţia şcolii la formarea
elitelor româneşti, Editura Brumar, Timişoara, 2000; Idem, Din istoria învăţământului bănăţean.
Secolul al XIX-lea, Editura Brumar, 1999.
10
12
opinia noastră, se constituie în studii valoroase: Nicolae Bocşan11,
Costin Feneşan12, Petru Oallde13, Vasile Dudaş14, Valeriu Leu15, Carmen
Albert16, Ioan Munteanu17, Radu Păiuşan18, Victor Neumann19, Cornel
Petroman20, Vasile M. Zaberca, M. Sârbu21, Stelean Ioan Boia22.
Istoricii actuali reuşesc să completeze lacunele existente
în lucrările consacrate istoriei învăţământului bănăţean, mai ales
cele referitoare la contribuţia comunităţii în susţinerea materială şi
morală a instituţiei şcolare, sau la implicarea şcolii şi a învăţătorilor în
mişcarea naţională. De pildă Ioan Munteanu, în lucrarea sa referitoare
11
N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986; Idem,
Convergenţe europene. Istorie şi societate în epoca modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
12
C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Editura de Vest,
Timişoara, 1997.
13
P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la
sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983.
14
V. Dudaş, Pavel Rotariu, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2002; Idem, Aurel Cosma (1867-1931),
Editura Mirton, Timişoara, 1998.
15
V. Leu, Cartea şi lumea rurală în Banat (1700-1830), Editura Banatica, Reşiţa, 1995; Idem,
Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în veacul luminilor, Editura Muzeul de Istorie al
judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1993; Idem, Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat
la începutul veacului XX în documente memorialistice, Editura Banatica, Reşiţa, 1998; Idem,
Cartea veche românească din bisericile Eparhiei Caransebeşului, Editura Banatica, Reşiţa, 1996;
Idem, Memorie, memorabil, istorie în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.
16
Carmen Albert, Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Editura Marineasa, Timişoara,
2002; Idem, Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată, 1914-1919, Editura Muzeul
de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1995.
17
I. Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Editura Mirton, Timişoara, 1999; Idem, Mişcarea
naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994; Idem, Banatul istoric
(1867-1918). Aşezările. Populaţia, volumul I, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006; Idem,
Banatul istoric (1867-1918). Ocupaţii. Economia, volumul II, Editura Excelsior Art, Timişoara,
2007.
18
R. Păiuşan, Generalul bănăţean Ştefan Şt. Stoyca, luptător pentru independenţă şi unitate
naţională, 1848-1928, Editura Eurostampa, Timişoara, 2002; Idem, Participanţi bănăţeni la
lupta pentru independenţă şi unitate naţională, 1830-1918, Editura Eurostampa, Timişoara,
2003; Idem, Bănăţenii în lupta pentru unitate naţională, 1830-1918, Editura Institutul de Studii
Socioculturale şi Educaţie Permanentă Timiş, Timişoara, 1983, Idem, Mişcarea naţională din
Banat şi Marea Unire, Editura de vest, Timişoara, 1993.
19
V. Neuman, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura
Hestia, Timişoara, 1997; Idem, Vasile Maniu. Monografie istorică, Editura Facla, Timişoara,
1984; Idem, Convergenţe spirituale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986; Idem, Istoria evreilor
din România. Studii documentare şi teoretice, Editura Amarcord, Timişoara, 1996; Idem,
Tentaţia lui Homo Europaneus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, Editura
All, Bucureşti, 1997.
20
C. Petroman, Astra în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.
21
I. Munteanu, V. M. Zaberca, M. Sârbu, Banatul şi Marea Unire, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1992.
22
S. I. Boia, Fundaţia „Emanuil Gozsdu” (1870-1952), Arad, 2006.
13
la mişcarea naţională din Banat23, relevă că instituţia şcolară a fost
marcată în perioada dualistă, de confruntarea între politica şovină
a autorităţilor maghiare şi opoziţia îndârjită a populaţiei româneşti
pentru apărarea dreptului la învăţătură în limba maternă. El a înţeles
că şcoala a fost un important factor de polarizare dar şi de politizare
a maselor româneşti, impulsionând formele energice de acţiune
întru apărarea drepturilor naţionale, pe care din dorinţa de a fi cât
mai sugestiv, autorul le şi exemplifică. Ioan Munteanu surprinde
rolul învăţătorilor în mişcarea de masă, culturală ca manifestare,
dar pregnant politică în conţinut. Transpunând activitatea şcolii şi a
învăţătorilor, în mediul social şi naţional viu, cu idealurile, frământările
şi întrebările sale, Ioan Munteanu dovedeşte o înţelegere profundă
a esenţei social-politice a şcolii româneşti bănăţene din perioada
dualistă.
Pentru cunoaşterea unor aspecte speciale, precum:
organizarea şcolilor confesionale, autorităţile şcolare confesionale,
rolul Bisericii în susţinerea şcolilor, fondurile şi fundaţiile şcolare, un
rol important îl au lucrările de istorie bisericească, ale căror autori
mai însemnaţi, sunt în opinia noastră: O. Ghibu24, N. Cornean25, G.
Cotoşman26, D. Radu27, I. Genţ28, I. D. Suciu29, T. V. Damşa30, P. Bona31,
Luminiţa Wallner Bărbulescu32, V. D. Cherciu33, Pavel Vesa34.
Monografiile localităţilor bănăţene sunt de asemenea
importante surse istoriografice. Între abordările de natură
I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994.
O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti,
1915.
23
24
25
26
27
28
N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.
G. Cotoşman, Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Caransebeş, 1938.
D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903.
I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912.
I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1977.
30
T. V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest,
Timişoara, 1994.
31
P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.
32
Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile modernităţii. Episcopia greco-catolică de Lugoj în
perioada ierarhului Victor Mihályi de Apşa, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2007.
33
V. D. Cherciu, Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caransebeş, Editura Marineasa,
Timişoara, 2004.
34
P. Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi, 1706-1918, Editura presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
29
14
demografică, politică, economică, socio-umană, culturală,
confesională, care caracterizează conţinutul unei monografii, se
numără şi cea referitoare la sistemul educaţional. În anul 1943, prin
strădania distinsului cărturar bănăţean Nicolae Ilieşiu35, Timişoara îşi
dobândeşte o monografie de concepţie clasică, care oferă o imagine
reală şi detaliată asupra evoluţiei generale a societăţii timişorene.
Datele despre apariţia şi dezvoltarea şcolii româneşti, ocupă un loc
important în prezentarea acestei evoluţii.
După aproape şase decenii de la publicarea ultimei lucrări
importante privind Timişoara, Ioan şi Rodica Munteanu36, elaborează
o monografie de factură modernă, temeinic fundamentată pe o
documentaţie complexă, care îngăduie o analiză în profunzime a
fenomenelor şi factorilor determinanţi în dezvoltarea vieţii urbane
timişorene. În abordarea problematizată a componentelor definitorii
din civilizaţia urbană timişoreană, nu putea să lipsească sistemul
educaţional. Evoluţia şcolii româneşti din Timişoara este prezentată
în relaţie cu celelalte instituţii şcolare ale urbei, situaţiile statistice
prezentate suscitând comparaţii între tipurile de şcoli, numărul de
elevi şi de învăţători.
Ioan şi Rodica Munteanu37 au realizat şi cea mai documentată
lucrare monografică dedicată Timişului, care reia sursele documentare
cunoscute, dar aduce şi dovezi suplimentare, inedite. Ca parte
importantă a societăţii, prezentarea sistemului educaţional ocupă
un loc important în această monografie. Este înfăţişată evoluţia
reţelei şcolare timişene, sursele de susţinere a instituţiilor şcolare,
formele de asociere a învăţătorilor, politica şcolară dusă de autorităţi.
După parcurgerea situaţiei şcolare din epoca dualistă, autorul
concluzionează că în această perioadă, în comitatul Timiş nu a existat
nici măcar un gimnaziu sau o şcoală pedagogică cu limba de predare
română.
Există şi nenumărate lucrări monografice ale unor localităţi
rurale de pe cuprinsul fostului comitat Timiş. Unele dintre acestea
sunt scrise de specialişti în istorie, geografie, biologie, de preoţi,
35
36
37
N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943.
I. Munteanu, R. Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 2002.
I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998.
15
învăţători sau profesori şi sunt bine documentate38. Există însă şi
monografii locale, a căror date trebuie privite cu rezervă, autorii
neutilizând informaţii susţinute ştiinţific. Fiind lucrări care disecă
mai multe aspecte ale unei realităţi teritoriale, monografiile nu pot
acorda o pondere supradimensionată problemei învăţământului, în
detrimentul altor probleme, dar pot oferi date dacă nu exhaustive,
cel puţin inedite, despre învăţământ şi personalităţile implicate în
acest domeniu, la nivel local sau zonal.
De o mare importanţă istoriografică pentru cercetarea evoluţiei
instituţiei şcolare sunt şi documentele edite, între care menţionăm:
colecţia de documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,
aparţinând lui I. D. Suciu şi R. Constantinescu39; documentele
referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului, publicate sub îngrijirea
lui V. Popeangă40; colecţia de circulare şcolare din secolul al XIX-lea,
editată de Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu41.
Surselor istoriografice menţionate, li se adaugă un număr mare
de studii şi articole apărute în reviste şi diferite cărţi de specialitate.
Unele dintre acestea, prin aportul de informaţii şi interpretări inedite,
contribuie la dezvoltarea cunoaşterii unor teme importante din istoria
învăţământului românesc bănăţean. Contribuţiile originale aparţin
următorilor autori: Nicolae Bocşan42, Ioan Munteanu43, Carmen
A. Contrea, Belinţul. Cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean, Timişoara, 1939; I. Ilioviciu, Monografia
comunei Moşniţa cu cronica parohiei, Moşniţa, 1950; I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric,
demografic şi cultural, Editura Societatea de Mâine, Bucureşti, 1940; P. Tomescu–Măţău, G. Fodor, V.
Craiu, H. Weissman, M. Tcaciuc, I. Florea, I. Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare,
Timişoara, 1972; O. Gruiţa, G. Peia, Monografia satului Şoşdea, Editura Marineasa, Timişoara, 1999; T.
Petcu, Monografia învăţământului din Ciacova, judeţul Timiş, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara,
2003; I. Traia, E. Dongea, Călacea. Contribuţii monografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006.
39
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I-II, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980.
40
Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi
cultură (1784 -1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului, Arad, 1986.
41
Bocşan, N., Leu, V., Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
42
N. Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Austro-Ungaria (1880-1906), în „Banatica”, XIII, nr.2, Reşiţa,
1995; Idem, Separaţia ierarhică a Bisericii ortodoxe române de Biserica ortodoxă sârbă. 1864-1868, în
„Revista istorică”, s.n., nr.3-4, Bucureşti, 1996.
43
I. Munteanu, Apărarea învăţământului românesc-obiectiv major al mişcării naţionale la începutul
veacului al XX-lea, în „Apulum”, XXIII/1986; Idem, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului
românesc la sfârşitul veacului al XIX-lea”, în „Apulum”, XIX/1981; Idem, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte în
Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea, în „Studii bănăţene”, Editura Mirton, Timişoara, 2007.
38
16
Albert44, Ionel Bota45, Gheorghe Şora46, Virgil Grădinaru47, Radu
Păiuşan48, Tamara Petrov49, Camil Petrescu50, Angela RotaruDumitrescu51, Florin Zamfir52.
Carmen Albert, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu,
în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008;
Idem, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat: un curs de metodică de acum
un veac şi jumătate, în „Banatica”, II/1995, nr. 13; Idem, Banatul în memorialistica măruntă
(1914-1918), în „Banatica”, II/1995, nr. 13.
45
I. Bota, Biblioteci publice din centrele urbane ale Banatului în perioada 1850-1918, în „Banatica”,
XII/1993; Idem, Fonduri, fundaţiuni şi stipendişti din mediul greco-catolic bănăţean. Districtele
cărăşene Oraviţa, Vărădia şi Bocşa, în „Banatica”, XIII/1995; Idem, Contribuţia la tipologia bibliotecii
din mediul rural al Banatului între 1850-1918. Categorii de biblioteci, în „Banatica”, XIV/1996.
46
G. Şora, Unele aspecte privind învăţământul românesc din Banat la sfârşitul secolului al XVIIIlea, în Banatica, nr. 6/1998.
47
V. Grădinaru, Învăţământul românesc din Banat în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea,
în SIB, XIV/1988.
48
R. Păiuşan, Personalităţi bănăţene în lupta pentru unitate naţională, în SIB, nr. 6-7, Timişoara,
1981; Idem, Aspecte ale presei româneşti din nord-estul Banatului în secolul al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, în „Actele Simpozionului Banatul-trecut istoric şi cultural”, Ed. Marineasa,
Timişoara-Novi-Sad-Reşiţa, 2005.
49
Tamara Petrov, Consideraţii generale asupra inventarului cărţilor bibliotecii Reuniunii
învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului, în „Actele Simpozionului Banatul-trecut istoric şi
cultural”, Ed. Marineasa, Timişoara-Novi-Sad-Reşiţa, 2005.
50
C. Petrescu, Condiţia învăţătorului din şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al
XIX-lea-începutul secolului XX, în SIB, Timişoara, vol. XXI-XXII/2000; Idem, Presa bănăţeană
şi problemele şcolii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în SIB,
XXIII-XXIV-XXV, Timişoara, 1999-2000; Idem, Învăţământul bănăţean în procesul dezvoltării
comunităţilor locale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserică şi societate în Banat”,
Editura Învierea, Timişoara, 2005.
51
Angela Rotaru, Structura instituţiei şcolare din comitatul Caraş-Severin la începutul secolului XX, în
„Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Ed. Mirton, Timişoara, 2003; Idem, Legislaţia privind salarizarea
învăţătorilor confesionali şi implicaţiile ei asupra evoluţiei şcolii confesionale româneşti la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX, în „Biserică şi societate în Banat”, Ed. Învierea, Timişoara, 2005.
52
F. Zamfir, Activitatea învăţătorilor români din comitatul Timiş în cadrul Reuniunii învăţătoreşti din Dieceza
Caransebeşului (1869-1900), în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană,
Caransebeş, 2008; Idem, Apărarea caracterului confesional al şcolii româneşti din comitatul Timiş, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în „Anuarul Asociaţiei Culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2005;
Idem, Caracterul confesional al instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în „Anuarul Asociaţiei Culturale Concordia Cenad”, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; Idem, Corurile
ţărăneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Oameni, evenimente, tradiţii din
Banatul de câmpie”, vol I, Editura Brumar, Timişoara, 2007; Idem, Inspecţia şcolilor româneşti din comitatul
Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006; Idem, Rolul
dascălului în viaţa comunităţii româneşti timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în „Timisiensis”, XIII,
nr.1-2, Timişoara, 2006; Idem, Rolul şcolii în afirmarea culturală a comunităţii româneşti din comitatul Timiş,
1867-1900, în „Şcoală şi societate în Banat”, V, Timişoara, 2008; Idem, Şcoala din Variaş în curgerea timpului,
în „Comuna Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală”, Editura Brumar, Timişoara, 2006;
Idem, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Frecvenţa şcolară, în
„Învăţătorul”, X, nr.29, Timişoara, 2006; Idem, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Examenele şcolare, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007; Idem, Variaşul în
contextul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”,
vol. I, Editura Brumar, Timişoara, 2007; Idem, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în „Oameni,
evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar, Timişoara, 2008.
44
17
Din parcurgerea istoriografiei care are ca obiect principal
istoria şcolii sau care include problematica şcolară într-o tematică
mai largă, se poate cu uşurinţă sesiza că nu există încă o lucrare
monografică dedicată istoriei învăţământului din Banat. Se pare însă
că acest deziderat va primi în curând concretitudine, prin strădania
profesorului universitar doctor Ioan Munteanu, care pregăteşte o
astfel de lucrare, bine documentată şi cu informaţii inedite, aflată încă
în stadiu de manuscris53.
Înţelegând învăţământul ca pe un fenomen viu, aflat într-o
continuă mişcare şi relaţionare cu mediul economico-social şi politic,
lucrarea „Şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş, între
anii 1867-1900”, prezintă evoluţia instituţiei şcolare în strânsă relaţie
cu evoluţia Societăţii româneşti, a cărei componentă organică era.
Devenirea Şcolii şi a Societăţii româneşti, nu este înţeleasă şi tratată
izolat de contextul în care s-a produs, ci e integrată în procesul
evolutiv-istoric al comitatului Timiş şi al statului ungar, din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
În elaborarea lucrării, au fost utilizate sursele bibliografice şi
documentele edite existente, care au fost completate cu documente
inedite, provenite din arhive, statistici şi informaţii din periodice.
Fondurile documentare care au fost cercetate, provin din următoarele
arhive: Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, Arhiva
Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arhiva Episcopiei Ortodoxe
Române a Caransebeşului, Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj,
Arhiva Muzeului Banatului, Direcţia Judeţeană Arad şi Direcţia
Judeţeană Timiş, a Arhivelor Naţionale.
Iniţierea demersului ştiinţific, a avut ca premisă importantă
respectarea cerinţei temei de cercetare, care impunea studierea
problematicii şcolare în spaţiul administrativ al comitatului Timiş,
diferit ca organizare şi arondare teritorială de spaţiul administrativ
bisericesc. De aceea, obiectul capitolului al II-lea al lucrării l-a constituit
„Structura administrativ-teritorială şi demografică a comitatului Timiş,
1867-1900”. În prima parte a acestui capitol, s-a analizat organizarea
administrativ-teritorială a comitatului Timiş, prezentându-se
La data apariţiei actualei lucrări, Ioan Munteanu a publicat deja Banatul istoric, 1867-1918.
Vol. III. Şcoala. Educaţia, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2008.
53
18
principalele instituţii de conducere ale comitatului, de la nivel central
şi local, precum şi atribuţiile acestora. De asemenea, a fost studiată
subdivizarea administrativ-teritorială a comitatului, în cercuri
administrative, urmărindu-se evoluţia spaţială şi organizatorică a
acestora în perioada 1867-1900. Demersurile de cercetare din prima
parte a capitolului al II-lea, au fost necesare şi utile în înţelegerea
mai profundă a fenomenului şcolar românesc şi a relaţiilor sale cu
factorii puterii politice, deoarece aflându-se sub controlul suprem al
statului, instituţia confesională de învăţământ a intrat în relaţii directe
sau indirecte cu instituţii şi funcţionari comitatenşi, atât de la nivel
central, cât şi local.
În partea doua a capitolului, s-a analizat structura naţională şi
confesională a populaţiei comitatului Timiş, precum şi evoluţia acesteia
în perioada care face obiectul cercetării. Statisticile maghiare, care au
permis această analiză, au un anumit grad de relativitate, deoarece
au fixat ca indicator de recenzare limba maternă, reuşind în acest fel
să suplimenteze numărul etnicilor maghiari, prin consemnarea ca
persoane de limbă maternă maghiară şi a acelora care nu cunoşteau
decât un număr limitat de cuvinte în această limbă.
Cunoaşterea numărului populaţiei româneşti, ortodoxe şi
greco-catolice şi a distribuţiei ei teritoriale în cadrul comitatului Timiş,
a avut o deosebită importanţă pentru studierea reţelei şcolare şi a
tipologiei instituţiilor de învăţământ. Zonele cu densitate a populaţiei
româneşti (cercurile Buziaş, Ciacova, Lipova, Recaş, Vârşeţ) au fost
totodată şi zone de concentrare a şcolilor confesionale, înfiinţate şi
susţinute de această populaţie.
Capitolul al III-lea are ca temă, „Instituţia şcolară românească din
comitatul Timiş, 1867-1900”. În debutul lui sunt analizate condiţiile
istorice care au determinat confesionalizarea şcolilor, după care, prin
prezentarea modului de arondare a şcolilor româneşti din comitatul
Timiş, pe dieceze şi protopopiate, se face o delimitare teritorială a
problemei şcolare şi în acelaşi timp o pliere a structurilor administrative
confesionale, pe cadrul teritorial comitatens. În desfăşurarea logică
a acestui capitol, urmează expunerea evoluţiei legislaţiei şcolare
şi a efectelor ei asupra organizării şi funcţionării învăţământului
19
românesc timişean. În paralel cu legislaţia şcolară maghiară sunt
redate şi analizate, întocmirile legale elaborate de autorităţile şcolare
confesionale, care respectau politica şcolară oficială, dar în acelaşi
timp erau menite să apere caracterul confesional şi naţional al şcolilor
româneşti.
Un segment important al acestui capitol, îl reprezintă analiza
reţelei şcolare, care e realizată atât pe orizontală, prin prezentarea
tipologiei şcolilor existente în comitatul Timiş, cât şi pe verticală, prin
surprinderea evoluţiei în timp a acestor instituţii.
Analiza pe orizontală, a identificat trei tipuri de şcoli elementare
în spaţiul comitatului Timiş: confesionale, comunale şi de stat. Analiza
pe verticală a şcolilor confesionale româneşti, s-a făcut atât prin
comparaţie cu celelalte tipuri de şcoli din comitat, cât şi cu ele însele,
prin urmărirea direcţiei lor de evoluţie în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, analizându-se totodată cauzele economico-sociale şi
politice, care au influenţat devenirea instituţiilor de învăţământ.
Evoluţia şcolilor elementare după limba de predare, este cu
totul diferită, potrivit statisticilor maghiare, de cea care avea în vedere
tipologia şcolilor. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, şcolile
cu limbile de predare maghiară şi maghiaro-română au dobândit o
majoritate faţă de şcolile cu predare în limba română, deşi în aceeaşi
perioadă, şcolile confesionale ortodoxe (majoritatea româneşti şi
prin lege, trebuind să aibă o singură limbă de predare, limba română)
dominau numeric peisajul şcolar comitatens. Studiul documentelor
din arhivele episcopiilor a lămurit această anomalie statistică. Faptul
se explică prin aceea că mulţi învăţători români, pentru a evita
admonestările inspectorilor şcolari ai statului, legate de insuficienta
însuşire a limbii maghiare de către elevi, au preferat să predea o serie
de obiecte de învăţământ în limbile română şi maghiară (e posibil ca
acest lucru să se fi întâmplat doar cu ocazia vizitării şcolilor de către
inspectorii statului), statisticile consemnând şcolile respective ca
bilingve.
În peisajul şcolar confesional timişean, nu a fost eludată
existenţa şcolilor mixte româno-sârbe, care prin finalizarea proceselor
de despărţire a bisericilor, au cunoscut şi ele fenomenul separării.
20
Au fost de asemenea remarcate, eforturile comune ale românilor
ortodocşi şi greco-catolici, de a susţine împreună instituţii şcolare.
O pondere însemnată în acest capitol, o are prezentarea
autorităţilor şcolare confesionale şi a atribuţiilor acestora, însoţită de
numeroase exemplificări realizate pe baza unor documente inedite,
provenite din arhivele episcopiilor. S-au avut în vedere atât autorităţile
ortodoxe, cât şi cele greco-catolice, de la nivelul superior, diecezan şi
până la cel local, parohial.
La sfârşitul capitolului al III-lea, este abordată problema
mijloacelor materiale şi financiare ale instituţiei şcolare, a căror analiză
a fost esenţială pentru a înţelege mecanismul care a asigurat dăinuirea
în timp a şcolilor confesionale, în ciuda prevederilor legislative care
au devenit din ce în ce mai restrictive, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.
Conţinutul tematic al capitolului al IV-lea, intitulat „Componente
ale activităţii şcolare”, se referă la elemente care sunt în relaţie mai
strânsă cu procesul didactic: structura anului şcolar, planurile de
învăţământ, manualele şcolare, examenele şcolare, pregătirea
şi perfecţionarea profesională a corpului didactic confesional.
Prezentarea acestor aspecte s-a făcut dintr-o perspectivă evolutivistorică şi nu pedagogico-metodică.
Capitolul debutează cu expunerea structurii anului şcolar şi a
modului cum a evoluat ea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar
apoi sunt analizate planurile de învăţământ elaborate de Consistoriile
ortodoxe de la Arad şi Caransebeş şi de Consistoriul greco-catolic din
Lugoj.
Conţinuturile care trebuiau asimilate, erau cuprinse în
manualele şcolare, între autorii cărora se numărau într-o proporţie
deloc neglijabilă, învăţătorii. S-a realizat o analiză evolutivă a
manualelor şcolare româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
remarcându-se contribuţia care şi-au adus-o autorii de manuale din
comitatul Timiş, la crearea literaturii didactice bănăţene. Învăţătorii
Ioan Tuducescu din Lipova şi Emeric Andreescu din Beregsău, au fost
autori prolifici de manuale şcolare. Referitor la acelaşi subiect, s-a
evidenţiat implicarea autorităţilor confesionale de la nivel diecezan,
21
în elaborarea de manuale şcolare şi în monitorizarea cărţilor utilizate
în şcoli, mai ales după anul 1875, când oficialităţile maghiare au
început să interzică manualele considerate „necorespunzătoare”.
Abordând problema frecvenţei şcolare, s-a subliniat
însemnătatea naţională a acesteia, deoarece creşterea numărului
elevilor care frecventau şcoala, reprezenta un aport cantitativ dar
şi calitativ, la pregătirea conştiinţelor pentru mişcarea naţională.
Situaţiile statistice prezentate, au urmărit evoluţia frecvenţei elevilor
pe cercuri şcolare, pe tipuri de şcoli, precum şi pe sexe. A fost de
asemenea monitorizat numărul elevilor români care urmau alte şcoli
elementare, decât cele confesionale. Frecvenţa şcolară a suscitat
comparaţii legate de acest aspect, între cercurile şcolare timişene,
între frecvenţa elevilor acestora şi media frecvenţei şcolare pe dieceze
sau chiar pe întreaga Ungarie. Au fost identificate şi analizate cauzele
pentru care frecvenţa şcolară era mai scăzută în deceniile şapte şi
opt ale secolului al XIX-lea, dar şi factorii care au influenţat creşterea
acesteia în ultimul deceniu al aceluiaşi secol.
În tratarea subiectului referitor la examenele şcolare, s-a
insistat pe aspectele formale, reliefându-se caracterul de eveniment
al acestora, în viaţa comunităţilor româneşti. Modul de organizare şi
desfăşurare a examenelor şcolare a fost ilustrat cu exemple. Fără să
se facă referire într-un mod explicit la conţinutul evaluărilor, accentul
s-a pus pe rezultatele şcolare şi pe evoluţia lor în timp, pentru a
surprinde notele de continuitate sau discontinuitate, legate de acest
aspect, care în ultimă instanţă dau eficienţa actului educativ. Situaţiile
statistice prezentate, au permis urmărirea evoluţiei rezultatelor
la examene în perioada 1867-1900 şi totodată au făcut posibile
comparaţii între procentele frecvenţei elevilor în timpul anului şcolar
şi cele ale prezenţei lor la examene.
Studiindu-se pregătirea profesională a corpului didactic, s-a
urmărit evoluţia instituţională a Preparandiilor de la Arad şi Caransebeş,
principalele centre pedagogice în care s-au format învăţătorii români
confesionali de pe cuprinsul comitatului Timiş. A fost analizată apoi,
activitatea de perfecţionare a personalului didactic, prin intermediul
conferinţelor învăţătoreşti, urmărindu-se într-un mod evolutiv aspecte
22
precum: obiectivele, organizarea, tipurile de activităţi desfăşurate,
eficienţa conferinţelor.
În prezentarea activităţii reuniunilor învăţătoreşti, s-a evidenţiat
contribuţia acestora la creşterea coeziunii şi conştiinţei profesionale
a cadrelor didactice. Un fapt pe care teza de doctorat îl semnalează
în acest capitol, sunt fricţiunile apărute între învăţători şi preoţi în
cadrul reuniunilor învăţătoreşti, izvorâte dintr-o tendinţă firească de
emancipare a corpului didactic, mai ales în problemele profesionale.
În abordarea problemei asociaţiilor învăţătoreşti, s-au identificat
de asemenea, funcţiile multiple pe care le-au îndeplinit adunările
generale ale reuniunilor: de perfecţionare profesională, de apărare şi
promovare a intereselor corpului învăţătoresc şi nu în ultimă instanţă,
de afirmare a intereselor culturale şi naţionale, ale comunităţilor
româneşti.
Deoarece activitatea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene
ale Diecezei Aradului, în cadrul reuniunilor învăţătoreşti, nu a fost
prezentată cu claritate în istoriografia de până acum, s-a încercat,
prin intermediul informaţiilor provenite din periodicele româneşti
ale timpului,54 să se aducă lumină în această problemă.
Capitolul al V-lea, intitulat „Şcoala şi societatea românească din
comitatul Timiş”, are o însemnătate deosebită nu atât din punct de
vedere cantitativ, al spaţiului care îi este atribuit în întinderea lucrării,
ci mai mult din punctul de vedere al calităţii materialului informativ
pe care îl conţine, menit să reliefeze multiplele interferenţe dintre
Şcoală şi Societate. Dacă în capitolele de până acum, relaţiile de
interdependenţă dintre Şcoală şi Societate s-au manifestat într-un
mod implicit, în capitolul de faţă ele primesc transparenţă şi o
concretitudine rezultată tocmai din modul cum capitolul a fost
structurat tematic.
Condiţia materială a învăţătorilor este o importantă zonă de
intersecţie a şcolii cu comunitatea. Utilizându-se surse documentare
inedite, s-a urmărit evoluţia în spaţiu şi timp, a salariilor învăţătoreşti
din comitatul Timiş, s-au făcut comparaţii, pe orizontală, între
veniturile medii înregistrate în diferite protopopiate, şi pe verticală,
între veniturile realizate în perioade temporale diferite. S-a căutat,
Informaţiile au parvenit din gazetele timişorene: Luminătoriul şi Dreptatea.
54
23
apoi, identificarea cauzelor care au determinat evoluţia sensibil
ascendentă a salariilor învăţătoreşti, în a doua jumătate a veacului
al XIX-lea. S-au înfăţişat de asemenea, ocupaţiile complementare,
prin intermediul cărora învăţătorii îşi suplimentau veniturile şi nu în
ultimă instanţă, s-au prezentat date despre pensionarea personalului
didactic şi veniturile obţinute în această calitate.
Învăţătorii români din comitatul Timiş şi-au depăşit condiţia
modestă material, printr-o deplină afirmare în Societate. Statutul
învăţătorului în cadrul comunităţii era determinat tocmai de acele
calităţi şi acţiuni care îl remarcau şi îi ofereau notorietate socială. În
acest sens, s-a reuşit identificarea şi gruparea, principalele atribute
care i-au conferit învăţătorului o imagine socială pozitivă şi conformă
cu aşteptările Societăţii româneşti. Implicarea învăţătorilor timişeni
în viaţa economico-socială şi culturală a comunităţii, a fost ilustrată
cu multiple exemple, aducându-se în atenţia prezentului o serie de
figuri emblematice ale acestei categorii profesionale: Traian Lungu,
Damaschin Cosma, Emeric Andreescu, Ioan Tuducescu, Iuliu Vuia,
Emilia Lungu-Puhallo. Aceasta din urmă, promotoare a unor idealuri
feministe, şi-a câştigat notorietatea şi întâietatea pe mai multe
planuri: a iniţiat prima şcoală românească de fete din Banat; a fost
prima învăţătoare de naţionalitate română din Banat, prima româncă
autoare a unui roman, prima gazetară bănăţeană. În urma cercetării
fondurilor arhivistice, s-au constatat neconcordanţe între informaţiile
documentare şi cele existente în sursele bibliografice, în ce priveşte
data la care s-a deschis Şcoala de fete din Izvin şi anii între care Emilia
Lungu a funcţionat ca învăţătoare la această şcoală. În temeiul unor
documente certe55, au trebuit modificate aceste date, anul deschiderii
şcolii de fete nefiind 1874, ci 1876, iar perioada petrecută de Emilia
Lungu la Izvin nefiind între anii 1874-1876, ci între 1876-1878.
Fiind o persoană importantă în societate, învăţătorul era capabil
să adune oamenii în jurul unui ideal, sau din contră, putea să creeze
tensiune şi dezbinare. Au existat şi situaţii conflictuale în care au fost
angrenaţi reprezentanţi ai corpului didactic: conflicte între învăţători
şi comunitate, între învăţători şi preoţi sau între învăţători şi primari.
Au fost exemplificate astfel de momente, în care învăţătorii s-au
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, acte: 38/1875; 39/1876; 46/1878.
55
24
remarcat ca sursă de dizarmonie şi conflict, dar s-a subliniat totodată
că ele nu au dat nota caracteristică a acestei categorii profesionale.
Şcolile poporale aveau un caracter deschis, întreţinând
puternice legături cu comunităţile săteşti. Ele îşi îndeplineau funcţia
culturală nu numai în actul formării tinerilor şcolari, ci şi în educaţia
adulţilor, adică a acelor indivizi care depăşiseră vârsta de 15 ani.
Această importantă misiune a şcolii este încă unul dintre subiectele
tratate în acest capitol. S-a considerat demnă de semnalat această
activitate a şcolii, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deoarece
ea a avut ca efect sporirea numărului ştiutorilor de carte români de
pe teritoriul comitatului Timiş, un fapt benefic în plan naţional.
Ca o contrapondere a generalizării pasivismului politic,
începând cu anul 1887, activismul cultural a dat prilej de manifestare
a învăţătorilor timişeni ca promotori culturali. A fost înfăţişată
activitatea desfăşurată de aceştia în societăţile de lectură şi corurile
ţărăneşti, care n-au îndeplinit doar un rol muzical, ci şi unul mai larg,
educativ. Un spaţiu mai amplu a fost acordat prezentării activităţii
corului din Chizătău, care a creat un adevărat fenomen cultural de
masă în comitatul Timiş şi în întreg Banatul. S-a dezvăluit un fenomen
inedit, dar pilduitor pentru succesul mişcării culturale timişene:
instruirea multor învăţători în arta dirijatului, de către dirijori-ţărani
din Chizătău.
Abordând problema susţinerii materiale a şcolilor, s-au subliniat
eforturile comunităţii de a identifica surse alternative de finanţare a
învăţământului românesc, deoarece darea cultuală se dovedea de cele
mai multe ori insuficientă pentru a acoperi nevoile acestei instituţii.
Prin organizarea de baluri, concerte corale, serbări, colecte publice,
comunitatea contribuia la sporirea veniturilor şcolilor, la construcţia
unor noi localuri şcolare sau la ajutorarea elevilor lipsiţi de resurse
materiale. Au fost ilustrate, de asemenea, spiritul de mobilizare, de
abnegaţie şi sacrificiu de care au dat dovadă comunităţile româneşti
timişene, atunci când trebuiau să ridice noi localuri şcolare, pentru
a nu periclita caracterul confesional al învăţământului. În sprijinul
eforturilor colective de susţinere a învăţământului românesc timişean,
au venit şi instituţiile cu scop filantropic, cultural sau economic,
25
precum „Alumneul” din Timişoara, institutele de credit, reuniunile
de femei, despărţămintele „Astrei” de pe teritoriul comitatului Timiş,
care au valorificat şi potenţat spiritul comunitar deja existent. Au
fost analizate principalele acţiuni şi iniţiative ale acestor instituţii, în
beneficiul şcolilor şi al învăţătorilor.
Fundaţiile şcolare aveau menirea de a acorda burse sau ajutoare
elevilor şi studenţilor români lipsiţi de mijloace materiale, de a contribui
la întregirea salariului învăţătoresc, de a sprijini construirea unor şcoli,
dotarea lor cu materialul didactic necesar etc. Au fost identificate
principalele fundaţii de care au beneficiat elevii şi studenţii români
din comitatul Timiş, atât ortodoxe, cât şi greco-catolice. S-a încercat
apoi, ierarhizarea acestora, în funcţie de mărimea fondului de care
dispuneau şi a stipendiilor pe care le ofereau, prezentându-se date
atât despre „Fundaţia Gojdu”, care funcţiona la nivelul Mitropoliei, sau
despre fundaţiile care funcţionau la nivelul episcopiilor: ortodoxe şi
greco-catolice, cât şi despre fundaţii locale, precum cele înfiinţate în
localităţile: Timişoara, Lipova, Ghilad, Vinga.
Capitolul al VI-lea, ultimul al lucrării, intitulat „Şcoala şi mişcarea
naţională din comitatul Timiş”, are ca esenţă analiza mijloacelor şi
modalităţilor prin care instituţia de învăţământ a reuşit să-şi conserve
funcţia naţională, în pofida politicii de asimilare prin şcoală, promovată
de guvernele maghiare.
Aplicarea politicii şcolare de către autorităţile locale, realizată
cu complicitatea instituţiilor centrale, a depăşit de multe ori în
duritate, chiar intenţiile cuprinse în paragrafele legale. De aceea, la
începutul capitolului al VI-lea, s-au înfăţişat, uzându-se de numeroase
exemplificări, acţiunile restrictive şi opresive, pe care o serie de
instituţii administrative de pe teritoriul comitatului Timiş, le-au
exercitat asupra şcolilor confesionale, a învăţătorilor, a conferinţelor
şi reuniunilor învăţătoreşti.
Împotriva politicii şcolare a statului maghiar, a reacţionat
societatea românească în ansamblul ei: autorităţile bisericeşti,
intelectualitatea românească, presa naţională, instituţiile culturale şi
politice româneşti. Analizei acestei reacţii i-a fost alocat segmentul
următor al acestui capitol. A fost surprinsă reacţia societăţii atât
26
împotriva adoptării proiectelor de lege care periclitau caracterul
confesional şi naţional al şcolii, cât şi împotriva modului defectuos
şi tendenţios în care erau aplicate prevederile normative în vigoare.
Au fost de asemenea subliniate şi analizate, principalele măsuri şi
mijloace de contracarare a politicii şcolare a statului maghiar, care
s-au constituit în adevărate strategii de apărare a şcolii confesionale
româneşti.
Având în vedere relaţia intrinsecă între instituţia de învăţământ
şi naţiunea pe care o servea, un loc important în economia acestui
capitol, a fost acordat rolului şcolii în educaţia naţională a elevilor.
După o scurtă delimitare a sferei conceptului de educaţie naţională,
elaborat de oameni de cultură bănăţeni şi ardeleni, s-a urmărit modul
cum acesta s-a concretizat în activitatea preparandiilor, a şcolilor
primare confesionale, a conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti.
Analiza perioadei în care Biserica ortodoxă din Banat a fost sub
conducerea ierarhilor sârbi, ne-a îngăduit să scoatem în evidenţă
atât efectele pozitive cât şi negative, pentru români, ale acestei
subordonări. Deşi separarea ierarhică a românilor de sârbi a fost
decretată la sfârşitul anului 1864, totuşi, înfăptuirea ei practică s-a
întins pe o perioadă mai îndelungată de timp. Un rol important
în acest proces, care a fost subliniat şi ilustrat cu exemple, l-au
avut şi învăţătorii. În legătură cu acest subiect, a fost dezvăluit, pe
baza documentelor de arhivă56, un moment important din viaţa şi
activitatea învăţătorului Emeric Andreescu, pe care istoriografia de
până acum nu l-a menţionat. În primii ani ai carierei sale învăţătoreşti,
ilustrul dascăl a activat în localitatea Chesinţ, unde şi-a adus o
contribuţie importantă la eliminarea limbii slavone şi la introducerea
limbii române şi a alfabetului latin în Şcoala şi Biserica din localitate.
Finalul ultimului capitol, a fost alocat implicării corpului didactic
în susţinerea şi afirmarea mişcării naţionale, care a îmbrăcat două
forme principale: culturală şi politică. Pentru că activitatea culturală
a învăţătorilor, pusă în slujba mişcării naţionale, a fost înfăţişată
mai detaliat în capitolul anterior, s-a accentuat descrierea activităţii
politice a învăţătorilor din perioada activistă, desfăşurată în calitate
de membri sau simpatizanţi ai Partidului Naţional Român. Pentru
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.
56
27
acţiunile puse în slujba mişcării naţionale, învăţătorii au avut de suferit
şicane, restricţii şi presiuni din partea autorităţilor. Situaţiile de acest
gen, petrecute pe teritoriul comitatului Timiş, au fost exemplificate.
A fost evidenţiată de asemenea, acţiunea solidară a preoţilor şi
învăţătorilor în mişcarea naţională, dar au fost remarcate şi tendinţele
de emancipare a învăţătorilor faţă de preoţi, catalogate de presa
naţională şi autorităţile bisericeşti, drept manifestări socialiste. Nu au
fost eludate nici schimburile culturale şi de idei cu România, care au
consolidat activitatea corpului didactic timişean, pe tărâmul mişcării
naţionale româneşti.
Aflându-se sub tutela Bisericii dar în serviciul Naţiunii, şcoala
confesională românească din comitatul Timiş, a fost în a doua
jumătate a veacului al XIX-lea, deopotrivă obiect şi subiect al
majorităţii iniţiativelor şi acţiunilor economico-sociale, culturale şi
politice, desfăşurate în cadrul societăţii româneşti. În pofida tendinţei
de laicizare a vieţii sociale, manifestată în Europa anilor de sfârşit de
secol XIX, învăţătorii confesionali au rămas în marea lor majoritate
devotaţi Comunităţii şi Bisericii, înţelegând că în acele condiţii istorice,
învăţământul naţional nu poate subzista, decât sub scut confesional.
În final, doresc să aduc alese mulţumiri domnului profesor
universitar Ioan Munteanu, de la Universitatea de Vest din Timişoara,
pentru îndrumarea exigentă şi competentă a acestei lucrări. Aduc,
de asemenea, sincere mulţumiri, domnilor profesori universitari
Nicolae Bocşan şi Rudolf Gräf, de la Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca, pentru observaţiile încărcate de probitate şi rigoare
ştiinţifică, care au contribuit la conturarea formei finale a acestei
lucrări.
28
Capitolul II
Structura administrativteritorială şi demografică
a comitatului Timiş,
1867-1900
II. A. Organizarea administrativ-teritorială a
comitatului Timiş
Instaurarea dualismului austro-ungar a avut un efect paradoxal:
mica nobilime maghiară a obţinut victoria politică, dar în acelaşi
timp ruina economică. Abolirea robotei, în 1848, a provocat declinul
nobililor de mică anvergură. Domeniile lor au trecut în posesia
magnaţilor, care câştigaseră de pe urma abolirii robotei şi care, având
la dispoziţie tehnologia capitalismului, erau pregătiţi să facă faţă
concurenţei pe plan mondial. Peste o sută de mii de proprietari de
pământ au dispărut între 1867 şi sfârşitul secolului. Mica nobilime,
despărţită de pământ, a fost salvată de la dispariţie de noul caracter
al statului maghiar. Înainte de 1848, aparatul de stat consta din
cancelarul maghiar de la Viena şi încă vreo câţiva funcţionari din
locotenenţa de la Budapesta, care îi copiau documentele şi le
transmiteau mai departe celor şaizeci şi trei de provincii, ale căror
organe independente erau administrate de nobilii deţinători de
pământ. Statul la care a renunţat în 1867 Francisc Iosif era o vastă
organizaţie birocratică, bazată pe modelul austriac, cu o reţea de căi
ferate de stat, servicii poştale de stat, servicii sanitare şi de învăţământ
de stat. Acest stat le-a oferit acum slujbe nobililor scăpătaţi. Faptul
că provinciile îşi recăpătaseră autonomia nu avea o importanţă prea
mare. Unica lor funcţie independentă era aceea de a evalua şi colecta
impozitele pe pământ. Micul nobil tipic al începutului de secol al XIXlea era de fapt un fermier needucat, dar până la sfârşitul aceluiaşi
29
secol acesta devine funcţionar, având în posesie cel mult casa care
aparţinuse familiei, dar fără domenii. Astfel mica nobilime, care în
mod tradiţional se opusese statului centralizat, se identifica acum cu
el, iar până la începutul secolului al XX-lea, aparatul birocratic oferea
locuri de muncă pentru un sfert de milion de maghiari.
Mica nobilime avea o experienţă administrativă limitată,
acumulată în provincii, dar ce o califica pentru această activitate era
naţionalismul ei1. Beneficiind de astfel de slujbaşi, devotaţi statului,
după 1867 autorităţile centrale maghiare vor manifesta un interes
real pentru adoptarea de acte legislative menite să aşeze organizarea
administrativă pe baze moderne şi care, să asigure realizarea
obiectivelor preconizate de statul ungar2. Deşi preocuparea de
modernizare este evidentă, legislaţia adoptată în acest domeniu
nu este lipsită de pronunţate nuanţe politice. S-a urmărit, în primul
rând modificarea limitelor diferitelor comitate, cu scopul de a asigura
din punct de vedere electoral, o majoritate pentru naţionalitatea
maghiară şi de a diviza, pe cât posibil, masa alegătorilor români3.
Prin modul de distribuire a localităţilor în unităţile şi subunităţile
administrativ-teritoriale, s-a asigurat prezenţa populaţiei declarată de
limbă maternă maghiară, în fiecare comitat şi plasă. Nu poate fi omis
faptul că, prin aplicarea legislaţiei respective în teritoriile încorporate,
administraţia a devenit un important instrument al politicii de
maghiarizare şi de promovare a intereselor de dominaţie politică a
guvernanţilor din statul maghiar.
Cu toate aceste limite, generate de obiectivele politice urmărite,
legislaţia privitoare la organizarea administrativ-teritorială a avut
şi o serie de consecinţe pozitive: a ţinut seama de noile realităţi
survenite prin desfiinţarea iobăgiei şi aplicarea Patentelor imperiale
din 1853-1854; a creat facilităţi pentru impulsionarea progresului
economic; a îngăduit cristalizarea unei categorii sociale moderne,
formată din angajaţii aparatului funcţionăresc, extinsă la toate
A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică, 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac şi a AustroUngariei, Editura ALLFA, Bucureşti, 2000, p. 159-160.
2
I. Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918, vol I., Aşezările. Populaţia, Editura Excelsior Art,
Timişoara, 2006, p. 46.
3
Ion Enescu, Iuliu Enescu, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol, cultural
şi economic, Editura Librăriei Socec & Co. Societate anonimă, Bucureşti, 1920, p. 117.
1
30
nivelele administraţiei şi pe această cale, a stimulat interesul pentru
pregătirea şcolară4.
Subordonarea Banatului Timişan, organizării administrative şi
legislaţiei maghiare, s-a realizat în urma Rezoluţiei imperiale din 27
decembrie 1860, care a decis încorporarea acestui teritoriu, aflat până
atunci sub administraţie civilă, la Ungaria. Începând cu anul 1861,
Cancelaria Regatului Ungar a preluat efectiv administrarea Banatului
Timişan. Teritoriul lui a fost împărţit în trei comitate: Caraş, Timiş şi
Torontal. În acelaşi an, au fost numiţi şi conducătorii acestora. Primul
comite al Timişului a fost Damaschin Janos5.
Cu o suprafaţă de 6.743,3 kilometri pătraţi, comitatul Timiş,
avea cea mai mică întindere între comitatele bănăţene. Comitatul
Caraş-Severin avea o suprafaţă de 9.629,1 kilometri pătraţi, urmat de
comitatul Torontal, cu 8.927,8 de kilometri pătraţi6.
De la nord la sud, comitatul Timiş avea graniţe naturale,
întinzându-se de la Mureş, în nord şi până la Dunăre, în sud. De la est la
vest, extremităţile cele mai îndepărtate ale Timişului erau localităţile
Belinţ, în est şi Beregsău, în vest. Pe măsura înaintării spre centrul şi
sudul comitatului, acesta se îngusta, ajungând să aibă ca limite, de la
est la vest, localităţi foarte apropiate, ca de pildă: Moraviţa, în est şi
Deta, în vest7.
Forma de relief predominantă în comitatul Timiş, a fost câmpia,
la care s-au adăugat într-o pondere spaţială mai redusă, în nord-est
Dealurile Lipovei şi în sud-est Munţii Banatului. În extremitatea sudică
a comitatului se aflau dunele de nisip de la Deliblata. Principalele
râuri care străbăteau unitatea administrativ-teritorială erau: Dunărea,
Mureşul, Timişul, Bega, Bârzava. În localităţile Lipova şi Buziaş se
aflau ape minerale. Din această scurtă descriere geografică, se
poate concluziona că teritoriul comitatului Timiş era o zonă propice
pentru locuire, având un pământ roditor, foarte bun pentru culturile
cerealiere, dar şi pentru cultivarea pomilor fructiferi, a viţei de vie sau
pentru păstorit. Având în vedere caracteristicile solului, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ocupaţiile principale ale locuitorilor
comitatului Timiş erau legate de agricultură şi creşterea animalelor8.
I. Munteanu, op.cit., p. 47.
Ibidem, p. 61.
6
Ibidem, p. 67.
7
Temes Varmegye Terkepe, Apud S. Borovszky, „Temes Varmegye”, Budapesta, f.a., Anexe.
8
G. Pal, Magyarorszag Kezi Atlasza. Temes varmegye, Budapesta, f.a., p. 16.
4
5
31
La baza organizării administrativ-teritoriale a comitatului
Timiş a stat Legea XLII, adoptată în anul 1870 şi cunoscută şi sub
denumirea de Legea municipalităţii. Ea definea şi stabilea în detaliu,
structurile teritoriale şi administrative, competenţele organismelor
de conducere şi administrare locale. Ea a fost modificată şi completată
prin legi ulterioare: Legea VI din 1876, Legea XXIV din 1877, Legea XV
din 1883, Legea XXI din 18869.
Subdiviziunea administrativ-teritorială a comitatului era cercul
administrativ. După apariţia Legii municipiilor XLII din 1870 şi a Legii
comunale XVIII din 1871, numărul cercurilor creşte semnificativ în
toate comitatele10. Comitatul Timiş ia forma şi organizarea pe care
şi-o va păstra, în linii mari, până la război. Astfel, în loc de cinci sau
şase cercuri, câte existaseră în perioada anterioară, se formează nouă
cercuri, cărora li se adaugă cercurile sudice, dunărene, rezultate în urma
desfiinţării regimentelor grănicereşti, dar situate pe teritoriul sârb de
azi. De fapt, cele cinci cercuri ale anilor 1860 sunt divizate în două, cu
excepţia cercului Timiş, care rămâne în aceeaşi configuraţie, fiind doar
redenumit ca „central” (Központi járás) sau plasa Centrală (denumire
care va fi adoptată în perioada interbelică). Astfel, cercul Aradul Nou
se împarte în două jumătăţi: cea nordică conservă denumirea cercului,
Aradul Nou, iar cea sudică este numită Vinga; cercul Lipova este
divizat în acelaşi mod: jumătatea nordică cu denumirea Lipova, iar
cea sudică, Recaş; cercul Ciacova revine aproximativ la împărţirea din
epoca absolutistă, jumătatea vestică revenind Ciacovei, iar cea estică,
Buziaşului. În fine, cercul Vârşeţ este şi el divizat, partea nordică este
redenumită Deta, iar cea sudică, în care intră doar sate aparţinând în
prezent comunelor Moraviţa şi Jamul Mare, precum şi satul cărăşean
Vărădia, rămâne cu numele de Vârşeţ11.
În anul 1876, prin Legea maghiară XXXIII se instituie ample
restructurări teritoriale12. În comitatul Timiş, cea mai importantă
modificare a fost divizarea cercului Biserica Albă (Bela Crkva) în două:
jumătatea vestică, de pe teritoriul sârb de astăzi, a rămas cu aceeaşi
denumire şi a fost alipită comitatului Timiş, iar jumătatea estică a
R. Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007, p. 201.
11
Ibidem, p. 204-205.
12
Ibidem, p. 206.
9
10
32
primit numele de cercul Moldova, cu reşedinţa la Moldova Nouă,
rămânând şi mai departe în componenţa comitatului Caraş.
În decada 1880-1890, are loc o reorganizare de mică amploare,
prin modificarea limitei de comitat, între Timiş şi Caraş-Severin, prin
trecerea satului Darova de la cercul Buziaş, comitatul Timiş, la cercul
Lugoj, comitatul Caraş-Severin, probabil din cauza distanţei mici care
despărţea satul de oraşul Lugoj. De altfel, în comitatul Timiş, singurele
modificări (minore) se leagă de cercul Buziaş. În această decadă, în
afara satului amintit mai sus, acesta a mai cedat cercului Ciacova
aşezările Berini, Cerna şi Stamora Română. Sunt ultimele modificări
care au mai afectat structura comitatului Timiş până la Marea Unire13.
Vinga şi-a pierdut statutul urban în anul 1887 şi a devenit localitate
rurală, din cauza insuficienţei resurselor financiare pentru a face faţă
cheltuielilor organismului administrativ14.
Tabelul 1. Organizarea teritorial-administrativă a comitatului Timiş15
Nr.
crt.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
1.
2.
3.
4.
Plasa ( Cercul )
Buziaş
Ciacova
Deta
Biserica Albă
Centrală
Cubin
Lipova
Recaş
Aradul Nou
Vârşeţ
Vinga
Anul 1870
Rural
Număr localităţi
29
10
19
18
21
9
28
26
17
25
18
Urban
Timişoara
Vârşeţ
Biserica Albă
Vinga
Anul 1900
Rural
Număr localităţi
25
13
18
19
22
9
28
28
17
25
19
Urban
Timişoara
Vârşeţ
Biserica Albă
Aşezare rurală din 1887
Cunoaşterea structurii teritorial-administrative a comitatului
Timiş în perioada dualistă, facilitează înţelegerea mai profundă
Ibidem, p. 209.
Ibidem, p. 200.
15
I. Munteanu, op.cit., p. 62; 70.
13
14
33
a structurii şi evoluţiei instituţiei şcolare româneşti, care în
pofida autonomiei pe care i-o conferea factorul confesional sub
oblăduirea căruia se afla, trebuia să accepte legislaţia statală şi să
se supună controlului organelor sale administrative. Funcţionarii
comitatenşi transmiteau în teritoriu legile şi reglementările şcolare
şi tot ei controlau modul cum acestea erau respectate şi transpuse
în practică. De modul cum funcţionarii locali interpretau dispoziţiile
legislative, de corectitudinea evaluărilor pe care le făceau, a depins
evoluţia sinuoasă sau rectilinie a instituţiilor şcolare. Spre exemplu,
funcţionarul de stat care aplica politica şcolară guvernamentală
la nivelul aşezărilor rurale, era solgabirăul, funcţie administrativă
locală care pentru unii constituia un avanpost în ascensiunea spre o
dregătorie mai importantă. De aici şi excesele făcute din dorinţa de
afirmare şi materializate în aplicarea discreţionară a actelor legislative,
care a afectat negreşit şi activitatea şcolară desfăşurată în instituţiile
de învăţământ confesionale româneşti.
34
II. B. Populaţia comitatului Timiş
Dacă până în secolul al XVIII-lea evoluţia demografică a Banatului
istoric a fost determinată în primul rând de factori naturali, după
anul 1716, când provincia este încorporată Imperiului Habsburgic,
se produc schimbări importante, determinate de implementarea în
această regiune a unor strategii populaţioniste. Această politică, dusă
de Curtea de la Viena, s-a manifestat până în secolul al XIX-lea prin
colonizări de populaţie provenită din spaţiul Imperiului Habsburgic şi
realizate în mai multe etape. La acestea s-au adăugat efectele sporului
demografic şi ale dezvoltării economice ale întregii regiuni, fapt care
a atras locuitori sezonieri sau permanenţi spre aşezările bănăţene,
urmarea fiind o creştere importantă, din punct de vedere numeric, a
populaţiei provinciei16.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia demografică
din Banatul istoric a fost influenţată de convergenţa unor factori
complecşi, generaţi de condiţiile naturale, de prefacerile din viaţa
economică, socială şi culturală, de intervenţia cercurilor politice
prin continuarea colonizărilor, de starea de sănătate şi mentalităţile
locuitorilor provinciei.
În deceniul al şaptelea al veacului al XIX-lea, calamităţile naturale
au fost acelea care au influenţat evoluţia demografică a Banatului.
La începutul deceniului a fost o secetă gravă, provocând scăderea
recoltelor agricole, decimarea animalelor şi înfometarea mai cu seamă
a familiilor din pătura săracă a satelor. În partea a doua a intervalului,
s-au abătut precipitaţii abundente, urmate de inundaţii şi distrugeri de
recolte, care au provocat adâncirea lipsurilor materiale ale populaţiei,
aducând în pragul foametei mai multe familii ţărăneşti.
Angela Rotaru, Şcoală şi societate. Învăţământul confesional românesc din comitatele CaraşSeverin şi Timiş, 1900-1918. Teză de doctorat, Timişoara, 2008, Manuscris. Mulţumiri pentru
informaţie.
16
35
Pe fondul acestor dificultăţi economice, s-a produs o
accentuată deteriorare a stării de sănătate a populaţiei, concretizată
în creşterea mortalităţii, care în deceniul opt al secolului, va lua
proporţii îngrijorătoare. În anii 1872, 1873, cu prelungire şi în 1874,
a intervenit o violentă epidemie de holeră, care a lovit pe rând un
mare număr de localităţi şi a secerat mii de vieţi. Consecinţa a fost
scăderea numărului locuitorilor din nenumărate aşezări bănăţene.
S-a adăugat şi o epidemie de variolă, însă de proporţii mai reduse,
care amplifică fenomenul de scădere a populaţiei17. De pildă, în
urma recensământului din anul 1880, la nivelul comitatului Timiş s-a
constatat o scădere dramatică a populaţiei în toate cele 11 cercuri (în
cercul Buziaş a scăzut populaţia cu 4.491 de persoane, în cercul central
cu 3.453, în cercul Ciacova cu 3.436 etc.) cu excepţia a două, unde
s-a înregistrat un spor demografic, însă şi acesta destul de modest18.
Situaţia s-a redresat de abia spre sfârşitul deceniului opt.
După anul 1880, populaţia bănăţeană cunoaşte o dinamică
ascendentă la care şi-au adus contribuţia mai mulţi factori: schimbările
într-un sens modern a structurilor economice şi sociale, ridicarea
calităţii şi nivelului de instruire şcolară, noile mentalităţi care se
impun treptat în spaţiul urban şi rural şi nu în ultimul rând obiectivele
politice urmărite de cercurile guvernante maghiare.
Fenomenul demografic cel mai important în această perioadă,
l-a constituit modificarea structurilor etnice din cadrul aşezărilor
bănăţene. El s-a manifestat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea,
dar cunoaşte nuanţări speciale spre sfârşitul acestuia. În anul 1774,
funcţionarul imperial J. J. Ehrler consemna faptul că 67,1 % din
aşezările bănăţene erau locuite numai de români, iar 19 % din aşezări
erau locuite numai de germani sau sârbi. Până la începutul secolului
al XX-lea, situaţia s-a schimbat substanţial, rămânând puţine aşezări
locuite de o singură etnie. Diversitatea etnică din cadrul localităţilor
bănăţene a devenit tot mai pronunţată şi s-a datorat unui complex
de cauze. Progresul rapid al raporturilor capitaliste din economie,
a determinat accentuarea mobilităţii populaţiei şi diversificarea
ocupaţională. În oraşe se stabilesc numeroase persoane, de diverse
17
18
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 6, din 21 ianuarie, p. 2.
36
naţionalităţi, cu calificări superioare sau medii, pretinse de activităţile
industriale, comerciale, bancare. În satele cu deficit ocupaţional
în domeniile meşteşugăresc şi comercial, s-au aşezat din proprie
iniţiativă, familii de germani, cehi, slovaci, evrei, meşteşugari sau
comercianţi. A contribuit desigur la această diversificare etnică
a populaţiei şi spiritul de toleranţă al locuitorilor băştinaşi, de
convieţuire paşnică cu alogenii. Nu pot fi neglijate în acest proces de
primenire etnică a Banatului istoric, nici obiectivele politice stabilite
de autorităţi, care aveau în vedere consolidarea numerică a etniei
maghiare, prin extinderea aparatului funcţionăresc maghiar, prin
aşezarea unor grupuri de familii maghiare în zonele şi în aşezările cu
populaţie românească omogenă19.
B.1. Structura naţională a populaţiei
Prin aşezarea geografică, Banatul a fost un spaţiu al
interferenţelor şi confluenţelor de ordin economic, etnic, confesional,
lingvistic şi administrativ20.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, structura populaţiei bănăţene
include, în principal, vorbitori de limba maternă română, germană,
maghiară şi sârbă, la care se adăugau vorbitori de limbă croată, slovacă,
ruteană etc. Comunicarea prin plurilingvism dintre naţionalităţi, a
fost un liant ce a unit micile comunităţi locale21. Ea s-a născut din
considerente practice, de relaţionare interetnică şi se manifesta
îndeosebi în rândurile intelectualităţii, funcţionarilor, meseriaşilor şi
comercianţilor.
Pe lângă zonele cu populaţie mixtă, din punct de vedere
naţional, pe teritoriul Banatului existau şi zone de locuire compactă
a naţionalităţilor. De exemplu, populaţia românească alcătuia un
bloc etnic, relativ compact, în părţile răsăritene, sudice şi centrale
ale provinciei22. Populaţia germană era concentrată şi alcătuia un
bloc relativ compact în spaţiul nord-vestic al Banatului şi în zona
I. Munteanu, op.cit., p. 238-240.
V. Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura
Hestia, Timişoara, 1997, p. 10.
21
Angela Rotaru, op.cit., p. 46.
22
19
20
37
central-vestică, până la Tisa. Locuitorii de limbă maternă sârbă
aveau o concentrare mai mare în sud-vestul Banatului şi în spaţiul
din împrejurimile oraşului Kikinda Mare. Populaţia de limbă maternă
maghiară, cu excepţia oraşelor, era concentrată într-un spaţiu rural
restrâns, aflat la confluenţa râului Mureş cu Tisa23.
Realităţile istorice din Banat, evoluţia societăţii din această
provincie, au fost influenţate de structura naţională a populaţiei. În
această privinţă, recensămintele efectuate de autorităţile maghiare,
au folosit ca indicator limba maternă şi nu naţionalitatea şi tocmai
de aceea au un evident grad de relativitate, de subiectivitate. Acest
fenomen se explică prin preocuparea oficialităţilor de a creşte,
într-un mod artificial, ponderea populaţiei maghiare, prin includerea
persoanelor de altă naţionalitate în categoria celor declaraţi de limbă
maternă maghiară. Un alt mijloc prin intermediul căruia s-a urmărit
creşterea ponderii populaţiei maghiare, a fost scrierea cuvântului
„olah”, în loc de român, la rubrica limba maternă, pentru a deruta pe
locuitorii români de la sate, mai puţin instruiţi.
Structura naţională a populaţiei bănăţene a fost influenţată
după 1867, de mai mulţi factori: colonizările cu populaţie maghiară,
motivate politic, efectuate de autorităţi în câteva zeci de localităţi;
ritmul accelerat de industrializare şi de construire a reţelei de cale
ferată; dezvoltarea instituţiilor de credit, a celor cu profil comercial,
a exploataţiilor miniere şi forestiere, care a atras forţă de muncă,
români, dar şi de alte naţionalităţi: cehi, slovaci, ruteni, germani,
austrieci, polonezi, evrei; dezvoltarea capitalistă a economiei agrare,
care a determinat intensificarea folosirii muncii salariate, sezonieră
sau permanentă24.
Cauzele enumerate mai sus au influenţat şi evoluţia etnică a
populaţiei din comitatul Timiş, unde românii deţineau o majoritate
relativă. Pentru înţelegerea dinamicii populaţiei din comitatul Timiş, în
funcţie de limba maternă, prezentăm datele oferite de recensămintele
efectuate în anii 1880 şi 1900 (Tabelul 2) şi le sintetizăm în procente
(Tabelul 3).
23
24
Ibidem, p. 390.
Ibidem, p. 347-348.
38
39
Aradul Nou
Vârşeţ
Vinga
Total
9.
10.
11.
12.
Română
148.086
9327
17679
9036
19315
23952
14624
3825
7264
7504
14768
20792
Maghiară
16.890
2463
1744
1564
1128
1131
1115
222
141
2732
1157
3493
Germană
97.004
14217
7704
17177
2833
10258
19011
4292
3007
6614
7213
4678
Slovacă
2.655
146
415
154
421
33
24
65
303
493
26
575
44
29
1
0
0
1
2
9
2
0
0
0
Ruteană
Sârbă
45.943
3784
4292
1750
4681
105
810
12541
15564
1420
917
79
Alta
7.016
3643
225
33
109
73
199
371
575
1627
132
29
Nedeclarată
13.700
1413
1727
1323
1005
994
1732
913
1610
924
909
1150
161.887
10444
18340
9532
20604
21162
18657
5271
8348
9296
17349
22884
Maghiară
35.323
4020
2471
2533
3015
2455
4272
3283
437
4904
2614
5319
Germană
124.404
15373
8948
20582
6290
10797
26492
6643
4156
9365
9680
6078
Anul 1900
2.351
84
174
105
589
21
45
47
4
535
56
691
Slovacă
Anul 1880
Română
* I. Munteanu, op.cit., p. 365-374 (anul 1880); Idem, Banatul istoric.
Cultura. Spiritualitatea. Manuscris. Aducem mulţumiri pentru informaţia oferită.
Recaş
Cuvin
5.
8.
Biserica Albă
4.
Lipova
Deta
3.
7.
Ciacova
2.
Centrală
Buziaş
1.
6.
Plasa
Ruteană
38
4
1
1
27
0
0
1
3
0
0
1
53.197
3810
5053
1910
3019
67
1741
15658
19370
1733
734
102
Sârbă
Tabelul 2. Populaţia rurală a comitatului Timiş după limba maternă în anii 1880 şi 1900*
Nr.
crt.
9.961
2908
1237
148
1349
89
395
815
1302
1404
206
108
Alta
40
Buziaş
Ciacova
Deta
Biserica Albă
Cuvin
Centrală
Lipova
Recaş
Aradul Nou
Vârşeţ
Vinga
Total
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
Total 100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
43.3
26.5
52.8
28.8
65.5
60.1
39.1
17.2
25.5
35.3
58.8
66.9
Română
** Date prelucrate după tabelul3.
Plasa
Nr. crt.
Maghiară
5.2
7.0
4.3
5.0
3.8
3.6
2.9
1.0
0.5
12.8
4.6
12.2
Germană
28.8
41.0
23.0
55.7
9.6
32.5
50.5
19.3
10.5
31.1
28.7
15.0
0.9
0.4
1.2
0.5
1.4
0.1
0.1
0.3
1.1
2.3
0.1
1.9
Slovacă
Anul 1880
Sârbo-croată
15.4
10.7
12.8
5.6
15.9
0.3
2.2
56.4
54.5
6.7
3.6
0.3
Alta
2.2
10.3
0.7
0.1
0.4
0.2
0.5
1.7
2.0
7.6
0.5
0.1
Nedecla-
4.2
4.1
5.2
4.3
3.4
3.2
4.7
4.1
5.9
4.2
3.7
3.6
Total 100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
100
Română
41.8
28.5
50.7
27.4
59.1
61.2
36.2
16.6
24.8
34.1
56.6
65
Maghiară
9.1
11
6.8
7.3
8.6
7.1
8.3
10.4
1.3
18.0
8.5
15.1
Anul 1900
32.1
42
24.7
59.1
18.0
31.2
51.3
20.9
12.4
34.4
31.6
17.3
Germană
rată
Tabelul 3. Populaţia rurală a comitatului Timiş după limba maternă (în %)**
0.7
0.2
0.5
0.3
1.7
0.0
0.0
0.1
0.0
2.0
0.2
2
Sârbă
13.7
10.4
13.9
5.5
8.7
0.2
3.4
49.4
57.6
6.4
2.4
0.3
2.6
7.9
3.4
0.4
3.9
0.3
0.8
2.6
3.9
5.1
0.7
0.3
Alta
Slovacă
Din compararea datelor din cele două recensăminte, care se
referă la populaţia rurală a comitatului Timiş, este uşor de sesizat
obiectivul politic urmărit de autorităţile maghiare: acela de a diminua
ponderea românilor, naţionalitate majoritară şi de a creşte ponderea
maghiarilor, naţiune care în optica guvernanţilor, se identifica cu
statul. În decurs de 20 de ani, între 1880-1900, maghiarii au înregistrat
o creştere procentuală de 109,1 %, germanii de 28,24 %, sârbii de
15,78 % şi românii de doar 9,31 %. Colonizările cu populaţie maghiară,
care s-au intensificat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, maghiarizarea
aparatului administrativ, procesul de industrializare, care a atras în
comitatul Timiş forţă de muncă din toate zonele Ungariei, nu pot
justifica totuşi acest procent de creştere a populaţiei maghiare, de
peste 100 %. Prin urmare, aceste date statistice sunt relative, iar
explicaţia nu poate fi decât aceea, că prin introducerea limbii materne
ca indicator de recenzare a populaţiei, recensămintele au putut fi mai
uşor de manipulat.
Faţă de anul 1880, în anul 1900 ponderea fiecărei naţionalităţi
în totalul populaţiei comitatului Timiş a evoluat în modul următor:
+3,3 % germanii, +3,9 % maghiarii, -1,5 % românii şi -1,7 % sârbii.
În privinţa repartiţiei geografice a etniilor în cadrul comitatului
Timiş, constatăm că în anul 1880 românii aveau o majoritate absolută
în cinci cercuri ( plăşi ): Buziaş, Ciacova, Lipova, Recaş, Vârşeţ şi o
majoritate relativă într-un singur cerc, Deta. Germanii deţineau
majoritatea absolută în cercurile: Centrală şi Aradul Nou şi o majoritate
relativă în cercul Vinga. Sârbii aveau majoritate absolută în cercurile
Biserica Albă şi Cuvin. Creşterea mai puţin importantă a populaţiei
româneşti şi sârbeşti, consemnată de recensământul din anul 1900,
are ca efect faptul că românii pierd majoritatea relativă din cercul
Deta, în favoarea germanilor, iar sârbii pierd majoritatea absolută în
cercul Cuvin, dar rămân cu o majoritate relativă.
În pofida gradului de relativitate al recensămintelor realizate
de autorităţile maghiare, este un fapt cert, că populaţia românească
îşi menţine majoritatea în structura naţională a comitatului Timiş,
deţinând o majoritate relativă. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
comitatul era dominat de patru mari comunităţi etnice: românii (41,8
%), germanii (32,1 %), sârbii (13,7 %) şi maghiarii (9,1 %)25.
25
Date după recensământul din 1900.
41
Structura naţională a locuitorilor din mediul urban al
comitatului Timiş, diferă de structura naţională a populaţiei din
mediul rural. Localităţile urbane timişene, nu erau doar centre
economice importante, ci şi reşedinţe administrative, cuprinzând
instituţii publice, de învăţământ şi cultură, organizaţii profesionale.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ele erau aşezate temeinic pe
coordonatele civilizaţiei moderne şi devin importante centre de
influenţare a întregii populaţii. De aceea este explicabil interesul
manifestat de autorităţile statale, de a consolida într-un mod prioritar
elementul maghiar în spaţiul orăşenesc. În acest scop s-a recurs în
primul rând la maghiarizarea funcţiilor din administraţie, din serviciile
publice, a personalului din conducerea comitatului, a oraşelor, din
instituţiile de învăţământ şi cultură26.
Tabelul 4. Populaţia urbană a comitatului Timiş după limba maternă27
26
27
Ibidem, p. 401-402.
42
Mediul urban timişean avea o structură multietnică, dar
neproporţional repartizată pe naţionalităţi. În oraşele comitatului
Timiş, populaţia dominantă a fost cea germană, cu 54 %, urmată
de populaţiile: maghiară cu 20 %, sârbă cu 17 %, română cu 6 % şi
slovacă cu 1 %28. Această situaţie a fost urmarea unei îndelungate
politici oficiale de avantajare economică, administrativă, socială şi
culturală a etnicilor germani, maghiari şi de marginalizare, în special,
a românilor29. În perioada 1880-1900, naţionalitatea cu cel mai înalt
ritm de creştere a populaţiei urbane, a fost cea maghiară, cu 152,94
%, urmată de naţionalitatea română, cu 26, 28 %. În anul 1900, faţă
de 1880, ponderea maghiarilor în ansamblul populaţiei urbane a
comitatului Timiş, a crescut cu 11 %, iar a românilor cu doar 0,2 %. În
pofida politicii oficiale de maghiarizare a locuitorilor oraşelor, până
la începutul secolului al XX-lea nu s-au putut modifica într-un mod
esenţial proporţiile structurii naţionale a populaţiei urbane, germanii
rămânând în continuare naţionalitatea dominantă în acest mediu.
În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, comitatul Timiş a fost
un spaţiu multietnic, cu preponderenţă românească în zona rurală,
aici românii deţinând o majoritate relativă şi cu preponderenţă
germană în mediul urban, unde germanii deţineau o majoritate
absolută. Convieţuirea pe acelaşi teritoriu a mai multor naţionalităţi,
a determinat apariţia, pe lângă valorile individuale, care dădeau
specificul fiecărei etnii şi a unui set de valori comune, între care cele
mai importante erau toleranţa şi respectul reciproc. Existenţa acestor
zone de intersecţie a originilor şi culturilor diferite, a făcut posibilă
convieţuirea interetnică scutită de tensiuni majore, care a caracterizat
spaţiul bănăţean şi i-a dat un specific aparte.
28
29
Conform recensământului din anul 1900.
43
44
B.2. Structura confesională a populaţiei
Structura confesionala a populaţiei comitatului Timiş a fost cu
siguranţă condiţionată de structura etnică. Evoluţia acestei structuri
este jalonata de câteva momente importante: aria vasta de geneză a
creştinismului, la început în ritul creştin răsăritean din care teritoriul
Timişului istoric a făcut parte; apoi expansiunea religiei catolice sub
conducerea regalităţii maghiare urmată de reculul de la mijlocul
secolului al XVI-lea, datorat Reformei şi ofensivei Imperiului Otoman;
o nouă ofensivă a catolicismului în secolul al XVIII-lea sub autorităţile
habsburgice, cu înfiinţarea Bisericii greco-catolice, printr-un edict
imperial dat în anul 1738; apoi ofensiva ideilor protestante din secolul
al XIX-lea, care încep să câştige teren. Colonizările organizate de statul
maghiar, au influenţat, de asemenea, evoluţia structurii confesionale
a populaţiei comitatului Timiş.
După parcurgerea etapelor enunţate mai sus şi ţinând cont de
diversitatea naţională a populaţiei care locuia în acest areal, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea structura confesională a comitatului
Timiş cuprindea în principal: ortodocşi şi catolici, cărora li s-au adăugat
într-o proporţie mai redusă: greco-catolici, evanghelici, reformaţi,
unitarieni şi mozaici.
Pentru a putea evalua structura confesională a populaţiei rurale
din comitatul Timiş, prezentăm un tabel care cuprinde datele din anul
1900, distribuite pe cercuri administrative.
45
Tabelul 5. Populaţia rurală a comitatului Timiş
după confesiune (1900)30
Evanghelică
Reformată
Unitariană
Israelită
Alta
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
8509
24.2
7588
24.8
12856
47.2
5338
2310
6.6
2083
6.8
143
0.5
21
20882
59.4
16226
52.9
11111
40.8
28068
749
2.1
4231
13.8
1928
7.1
32
2402
6.8
238
0.8
731
2.7
45
5
0
5
0
10
0
0
323
0.9
268
0.9
453
1.7
48
3
0
0
0
5
0
68
%
15.9
0.1
83.5
0.1
0.1
0
0.1
0.2
Aradul
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
29321
56.8
7719
24.3
12611
36.5
10494
30.1
22663
513
1
38
0.1
2480
7.2
951
2.7
128
20280
39.3
21202
66.9
18662
53.9
22774
65.3
11511
158
0.3
2316
7.3
71
0.2
108
0.3
137
1018
2
197
0.6
250
0.7
244
0.7
187
10
0
1
0
10
0
0
0
10
292
0.6
101
0.3
503
1.5
289
0.8
150
10
0
144
0.5
4
0
33
0.1
25
Nou
%
65.1
0.4
33.1
0.4
0.5
0
0.4
0.1
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
11578
32
21947
60
150.624
2879
8
108
0.3
11.654
20810
57.4
14216
38.8
205.742
257
0.7
44
0.1
10.031
613
1.7
119
0.3
6.044
1
0
0
0
52
79
0.2
202
0.5
2.708
7
0
7
0
306
%
38
3.1
53.7
2.9
1.5
0
0.7
0.1
Plasa
1.
Buziaş
2.
Ciacova
3.
Deta
4.
Biserica
Albă
5.
Centrală
6.
Cuvin
7.
Lipova
8.
Recaş
9.
10.
Vârşeţ
11.
Vinga
12.
Total
Ortodoxă
Greco-catolică
Nr.
crt.
Romano-catolică
Confesiunea
I. Munteanu, Banatul istoric. Cultura. Spiritualitatea. Manuscris. Aducem mulţumiri pentru
informaţia oferită.
30
46
Se observă cu uşurinţă că spaţiul rural al comitatului Timiş,
era dominat într-o proporţie covârşitoare, de 91,7 %, de ortodocşi
şi catolici, reprezentanţii celorlalte confesiuni la un loc, nereuşind
să depăşească 10 %. Locuitorii ortodocşi ai comitatului, deţineau o
majoritate numerică absolută, de 53,7 %, ei fiind cu precădere români
şi sârbi. Cele două naţionalităţi ocupau în anul 1900, o pondere de
55,5 % din populaţia comitatului, foarte apropiată de procentul
confesiunii ortodoxe din aceeaşi unitate administrativ-teritorială.
În privinţa repartiţiei geografice a confesiunilor în cadrul
comitatului Timiş, constatăm că în cercurile administrative unde
românii şi sârbii aveau majoritate absolută, acolo şi confesiunea
ortodoxă beneficia de acelaşi tip de majoritate: Buziaş, Ciacova,
Lipova, Recaş, Vârşeţ, Biserica Albă, Cuvin. Acelaşi fenomen a fost
valabil şi pentru confesiunea catolică, care deţinea majoritatea în
cercurile administrative dominate de populaţia germană: Centrală,
Aradul Nou şi Vinga, cu majoritate absolută şi Deta, cu majoritate
relativă.
Structura confesională a populaţiei urbane este prezentată în
Tabelul 6.
Tabelul 6. Populaţia urbană a comitatului Timiş
după confesiune (1900)31
Oraşul
4.
Total
2514
23.2
6129
11.6
8862
35.2
17.505
23.3
515
4.7
1186
2.2
261
1
1.962
2.6
Reformată
Evanghelică
Ortodoxă
50
0.5
552
1
104
0.4
706
0.7
359
3.3
2064
3.9
245
1
2.668
2.7
Alta
Vârşeţ
7148
66
37080
69.9
14838
58.9
59.066
65
Israelită
3.
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
%
Nr.
%
Unitariană
2.
Biserica
Albă
Timişoara
1.
Greco-catolică
Nr.
crt.
Romanocatolică
Confesiunea
7
0
51
0.1
1
0
59
0
243
2.2
5916
11.2
878
3.5
7.037
5.6
13
0.1
55
0.1
10
0
78
0.1
I. Munteanu, Banatul istoric. Cultura. Spiritualitatea. Manuscris. Aducem mulţumiri pentru
informaţia oferită.
31 47
În mediul urban, confesiunile preponderente sunt aceleaşi:
catolică şi ortodoxă, cuantificate procentual la 88,3 %. Dacă avem
în vedere raportul dintre cele două confesiuni dominante, acum
situaţia se inversează în favoarea confesiunii catolice, care ocupă o
pondere de 65 % din populaţia orăşenească. În ce priveşte ponderea
confesiunii ortodoxe în mediul orăşenesc, de 23,3 %, aceasta este
aproape identică cu ponderea vorbitorilor de limbă română şi
sârbă, care în mediul urban reprezentau 23 % din populaţie. Dacă
din populaţia vorbitoare de limba română, a spaţiului orăşenesc, o
scădem pe aceea care era cuprinsă în confesiunea greco-catolică,
atunci între confesiunea ortodoxă şi corespondentul ei etnic, se
creează o proporţionalitate fără echivoc.
Demersul ştiinţific având ca obiect studiul evoluţiei
instituţiei şcolare româneşti din comitatul Timiş, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, are ca premisă importantă cunoaşterea
structurii administrativ-teritoriale, etnice şi confesionale a arealului
timişean. Chiar dacă spaţiul confesional, de care aparţineau şcolile
româneşti, avea o altă organizare şi delimitare teritorială decât cel
laic, cunoaşterea întocmirilor administrative oficiale este necesară,
pentru că în ultimă instanţă, confesionalul se subordona structurilor
puterii de stat, supunându-se controlului acestora. Sub raport
demografic, în perioada 1867-1900 comitatul Timiş era dominat în
spaţiul său rural, de o populaţie românească de confesiune ortodoxă,
iar în mediul urban, de o populaţie germană, de confesiune catolică.
Datele oferite de analiza structurii etnice şi confesionale a populaţiei,
sunt de un real sprijin pentru o explicare aprofundată a fenomenului
şcolar românesc, a cărui evoluţie în timp şi spaţiu a fost dependentă
de evoluţia pe aceleaşi coordonate, a elementului etnic şi confesional
românesc.
48
Capitolul III
Instituţia şcolară românească din
comitatul Timiş,
1867-1900
III. A. Caracterul confesional al instituţiei şcolare.
Legislaţia şi regulamentele şcolare
Şcoala românească din comitatul Timiş a fost în a doua
jumătate a veacului al XIX-lea, un factor de conservare şi afirmare a
identităţii naţionale, iar evoluţia ei a urmat cu consecvenţă aceste
deziderate1. În această perioadă, destinele şcolii româneşti bănăţene
s-au intersectat cu cele ale bisericii. Confesionalizarea nu a însemnat
însă înstrăinarea şcolii de idealul său formativ în sens naţional, căci
pătruns de semnificaţia misiunii sale, care depăşea sfera religiosmorală, confesionalul a însemnat din ce în ce mai puţin confesional şi
din ce în ce mai mult, naţional2.
Prin intimatul Consiliului Locumtenenţial ungar nr. 67.343, din
15 ianuarie 1862, şcolile poporale timişene devin şcoli confesionale şi
sunt puse sub autoritatea Bisericii Ortodoxe. Episcopii erau investiţi
cu inspecţia supremă a şcolilor din dieceze, protopopii deveneau
inspectori districtuali în aria teritorială a protopopiatelor, iar parohii
deveneau inspectori şcolari locali. La nivelul fiecărei localităţi, se
alegea şi un inspector mirean3.
Circulara emisă de Consistoriul din Timişoara, la 8 februarie
1862, comunica protopopilor hotărârea Consiliului Locumtenenţial
M. Bucătură , Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din
judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 7.
2
P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983,
p. 101.
3
N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 28-29; I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş.
Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p. 226.
1
49
ungar şi stabilea concret atribuţiile fiecărui factor uman de decizie,
de la nivelul şcolii. În calitate de inspector al şcolii (director local),
preotul locului avea următoarele responsabilităţi: să controleze
respectarea legilor şi reglementărilor şcolare, să urmărească modul
cum învăţătorul îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, să medieze
potenţialele conflicte ivite între învăţător şi comunitate, să convingă
părinţii de importanţa instruirii instituţionalizate şi de necesitatea
frecventării cursurilor şcolare, să ia măsuri care să asigure achitarea
obligaţiilor comunităţii, faţă de şcoală şi faţă de învăţător. Inspectorul
mirean avea în atenţie frecvenţa şcolară, achitarea la termen a salariului
învăţătoresc, ordinea si igiena localului şcolar. În calitate de inspector
districtual, protopopul controla în primul rând pe parohi, pentru a
constata dacă îşi îndeplinesc într-un mod corespunzător atribuţiile
de directori locali şi de propunători ai religiei în şcoală. În raport
cu învăţătorii, inspectorii districtuali erau preocupaţi de eficienţa
metodei de predare a cunoştinţelor, de îndeplinirea prevederilor
regulamentare şi totodată se interesau de purtarea morală a acestora.
Controlul comunelor bisericeşti, îi oferea protopopului informaţii
despre măsurile luate pentru asigurarea frecvenţei şcolare, achitarea
la timp a salariilor învăţătoreşti, calitatea localurilor de şcoală şi a
mobilierului necesar4.
Prin intimatul Consiliului Locumtenenţial ungar din 10 decembrie
1862, nr. 88.914, şcolile fundamentale deveneau şcoli triviale (cu trei
clase), cu o programă care să le permită elevilor doritori, trecerea
în a patra clasă capitală. Planul de învăţământ al şcolilor elementare
prevedea studiul religiei, limbii (citirea, gramatica, ortografia şi
stilistica sau compunerea), scrisoarea frumoasă (caligrafia), socoata
(aritmetica) şi cântarea bisericească. O serie de ordine ulterioare
accentuau pregătirea practică a elevilor5.
Devenind confesionale, şcolile poporale româneşti din
comitatul Timiş, au intrat sub controlul episcopilor sârbi. Dependenţa
bisericească a românilor ortodocşi faţă de ierarhia sârbească, data încă
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol.
II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 815-818; N. Bocşan, V. Leu, op.cit.,
p. 238-239; V. Ţîrcovnicu , Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 121-122;
5
N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 29.
4
50
din secolul al XVII-lea. La sfârşitul acestui veac, împăratul habsburg
Leopold I, încearcă să obţină sprijinul populaţiei creştine balcanice,
pentru înlăturarea dominaţiei otomane din zonă. Patriarhul de Ipek,
Arsenie al III-lea Cernoevici, trece de partea austriecilor, iar în schimb
primeşte recunoaşterea autorităţii sale asupra tuturor bisericilor
ortodoxe din monarhia habsburgică, certificată prin Diploma
Leopoldină din 21 august 16906.
Şcoala românească s-a interferat cu cea sârbească, a evoluat
alături de aceasta, dar nu şi-a trădat misiunea de pavăză a naţionalităţii
româneşti. Separarea românilor de ierarhia bisericească de la
Carlovitz, survenită în anul 1864 şi înfiinţarea Mitropoliei de la Sibiu cu
cele două episcopii sufragane: a Aradului şi Caransebeşului7, au avut
consecinţe benefice pentru cultura şi învăţământul românesc din
comitatul Timiş. Bisericile şi şcolile confesionale româneşti – patronate
de biserică, erau singurele instituţii care utilizau limba română în
vorbire si scriere. Era un real câştig, pentru menţinerea fiinţei etnice
româneşti8. Prin diploma de înfiinţare a eparhiilor, era numit episcop
al Caransebeşului, protopopul Braşovului, Ioan Popasu9. Acesta se
făcuse deja remarcat şi prin realizări în domeniul şcolar: a reorganizat
şcoala parohială românească din Scheii Braşovului, transformând-o în
şcoală cu patru clase pentru pregătirea viitorilor învăţători şi totodată
şi-a adus aportul la înfiinţarea gimnaziului românesc din Braşov10.
Având în vedere aceste antecedente, nu ne pot surprinde afirmaţiile
încurajatoare, referitoare la scoală, pe care Popasu le face în prima
circulară de la instalarea sa. El promite că va lucra pentru înmulţirea
şcolilor, acestea reprezentând garanţia viitorului naţiunii noastre11. Nu
au fost promisiuni de complezenţă, ci năzuinţe care au devenit fapte.
Activitatea neobosită a lui Ioan Popasu în beneficiul învăţământului, a
fost încununată în anul 1876, când a reuşit să obţină consimţământul
Ministerului de Culte şi Instrucţie de la Budapesta, pentru înfiinţarea
I. Munteanu, R. Munteanu, op.cit., p. 310; P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura
Marineasa, Timişoara, 2004, p. 47.
7
I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977,
p. 186-189.
8
Ibidem, p. 192.
9
Ibidem, p. 189.
10
V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 123.
11
I. D. Suciu, op. cit., p. 194.
6
51
Institutului Pedagogic din Caransebeş, necesar pregătirii viitorilor
învăţători de la şcolile confesionale româneşti12. Pentru tinerii
din comitatul Timiş care aspirau la această profesie, institutul din
Caransebeş constituia o nouă alternativă, faţă de perioada de până
atunci când nu existase decât o singură preparandie în zonă, cea din
Arad.
Spre deosebire de Caransebeş, la Arad nu trebuia luat totul de
la început, deoarece Procopiu Ivacicovici era deja al treilea episcop
român, păstorind eparhia din 1853. După separarea ierarhică el
rămâne în funcţie, iar pe terenul învăţământului şi culturii, trebuia să
consolideze şi să amplifice, profitând de noul cadru de autonomie
bisericească şi şcolară, realizările şi întocmirile existente13.
Organizarea administrativ-teritorială a statului maghiar, nu
corespundea însă cu cea bisericească. Prin urmare, sub raport
bisericesc şi şcolar, localităţile româneşti ortodoxe din comitatul
Timiş, se aflau pe teritoriul a două dieceze. Şcolile poporale ortodoxe
din părţile banatice, până la Timişoara (partea nordică a comitatului
Timiş), erau sub controlul Episcopiei din Arad, iar şcolile de la sud de
Timişoara (părţile centrală şi sudică ale comitatului), sub autoritatea
Episcopiei din Caransebeş. Comunele situate în zona de nord a
comitatului, se aflau în aria spaţială a protopopiatelor: Hasiaş (Belinţ),
Lipova, Timişoara, care aparţineau Diecezei Aradului. Comunele
din zona centrală şi sudică a Timişului, se aflau în aria teritorială a
protopopiatelor: Jebel ( Buziaş ), Ciacova, Vârşeţ, care aparţineau
Diecezei Caransebeşului14.
Pentru creionarea unei imagini cât mai concrete asupra
fenomenului cercetat, este necesară delimitarea lui teritorială, prin
menţionarea protopopiatelor şi a localităţilor aferente acestora
din comitatul Timiş, în care fiinţau şcoli confesionale ortodoxe.
Protopopiatul Hasiaş (din 1885, Protopopiatul Belinţ): Babşa, Belinţ,
Budinţ, Chizătău, Drăgoieşti, Ficătar, Hasiaş (Hisiaş), Ictar, OhabaIbidem, p. 198.
Ibidem, p. 199.
14
N. Bocşan, Separaţia ierarhică a Bisericii ortodoxe române de Biserica ortodoxă sârbă.
1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr. 3-4, Bucureşti, 1996, p. 166-167; I. D. Suciu, op. cit.,
p. 189; V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad,
1976, p. 97.
12
13
52
Forgaci, Paniova, Şuşanovăţ, Şuştra, Topolovăţ; Protopopiatul Lipova:
Alioş, Belotinţ, Brestovăţ (din 1883 încorporat Protopopiatului Belinţ),
Buzad, Checheş (din 1883 la Protopopiatul Belinţ), Chelmac, Chesinţ,
Chizdia, Comeat, Crivobara (din 1883 la protopopiatul Belinţ), Cuveşdia,
Dorgoş, Fibiş, Firiteaz, Fiscut, Hodoş (din 1883 la Protopopiatul
Belinţ), Labaşinţ, Lipova, Nadăş, Ostrov, Pătârş, Sânnicolau-Mic, Secaş
(din 1883 la Protopopiatul Belinţ), Şiştarovăţ, Teş, Ususău, Vizma;
Protopopiatul Timişoara: Bazoş, Bărăteaz, Bencecul Român, Beregsău,
Bucovăţ, Călacea, Cerneteaz, Chinezu (la Protopopiatul Timişoara din
1889), Chişoda, Felnac (la Protopopiatul Timişoara din 1896), Ghiroda,
Giroc, Hodoni, Ianova, Izvin, Jadani (Corneşti), Mănăştur, Medveş
(Urseni), Moşniţa Veche, Munar, Murani, Parţa, Pustiniş, Remetea,
Sânandrei, Sânmihaiul Român, Seceani, Secusigiu, Şag, TimişoaraFabric, Timişoara-Maiere, Utvin, Vinga15; Protopopiatul Jebel (din 1899,
sediul protopopiatului a fost mutat la Buziaş): Berini, Birda, Blajova,
Buziaş, Cadar, Capăt, Cerna, Chevereşul Mare, Dragşina, Dubos, Folea,
Hitiaş, Icloda, Jebel, Opatiţa, Racoviţa, Sacoşul Turcesc, Sârbova,
Sculea, Silagiu, Stamora-Română, Şipet, Şoşdea, Unip, Uliuc, Vucova;
Protopopiatul Ciacova: Denta, Gaiul-Mic, Ghilad, Lighet (Pădureni),
Obad, Omor, Petroman, Voiteg16; Protopopiatul Vârşeţ: Butin, Clopodia,
Coştei, Ferendia, Gătaia, Gherman, Gherteniş, Grebenaţ, Iabuca,
Jamul Mic, Marcovăţ, Percosova, Retişor, Semlacul-Mare, SredişteaMică, Straja, Solciţa, Vlaicovăţ, Voivodinţ17.
Peisajul confesional şi şcolar românesc al comitatului Timiş
n-ar dobândi atributele plenitudinii, fără menţionarea bisericii şi
şcolii greco-catolice, chiar dacă acestea au reprezentat mai mult
o forţă spirituala naţională, decât una numerică şi procentuală. În
anul 1850, Episcopia din Blaj a fost ridicată la rangul de Mitropolie
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 24, din 12/24 iunie, p.206; Direcţia Judeţeană Timiş a
Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond Protopopiatul Ortodox Român Timişoara, act
3/ 1833-1877; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Satchinez, nr. inv.
21823/628; Ibidem, Felnac, nr. inv. 21823/297.
16
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar,
IV, act 401/1880 nepaginat ( în contin. nepag.); Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici
parohiale, dosar Ciacova, nepag.; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia,
Jebel, nr. inv. 21823/399 A.
17
Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei
Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.
15
53
şi s-au înfiinţat două episcopii noi, una la Gherla şi alta la Lugoj, în
afara celei existente deja la Oradea. Biserica română unită devenea
astfel independentă, faţă de Episcopia Catolică din Strigoniu. Noile
întocmiri bisericeşti, au fost consacrate prin acte pontificale, la 26
noiembrie 1853, când Papa Pius al IX-lea a dat bula „Ecclesiam Cristi”
de întemeiere a Mitropoliei româneşti unite şi bulele „Ad Apostolicum
Sedem” şi „Ad Apostolicum Ministerium”, de înfiinţare a celor două
episcopii unite. Dieceza Lugojului s-a înfiinţat cu 21 de parohii
dezmembrate din Dieceza Oradea-Mare şi 161 de parohii şi filii care
au aparţinut Diecezei Făgăraşului18. Primul episcop unit al Lugojului
a fost Alexandru Dobra, numit prin Diploma regească din 17 martie
185419. În anul 1856 i se acorda Bisericii greco-catolice, dreptul de a
organiza, conduce şi controla, şcolile unite20. Prin urmare, românii
uniţi dobândesc autonomia şcolară şi bisericească, atunci când
pentru conaţionalii lor ortodocşi, aceste făptuiri reprezentau doar
vise îndrăzneţe.
Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş, se aflau sub jurisdicţia
Diecezei Lugojului. Aceasta era divizată în decanate, iar decanatele
în protopopiate. Înfăţişarea modului de arondare a comunelor
unite timişene la protopopiate, va înlesni înţelegerea modului de
organizare şi de administrare a şcolilor corespunzătoare acestora.
Decanatul catedral cuprindea Districtele Protopopeşti Lugoj
si Buziaş. Districtului Protopopesc al Lugojului îi aparţinea doar o
comună din comitatul Timiş, Ohaba-Forgaci21. Districtul Protopopesc
al Buziaşului cuprindea comunele timişene: Budinţ, Hisiaş, Hitiaş,
Racoviţa, Siclaş (fosta Şuşanovăţ), Silaş22. Decanatului Timişoarei i se
subordonau Districtele Protopopeşti Timişoara şi Ciacova. Districtul
Protopopesc al Timişoarei cuprindea următoarele localităţi timişene :
L. Wallner Bărbulescu, Biserica Greco-Catolică din Banat-începuturile, în „Biserică şi societate
în Banat”, Editura Învierea, Timişoara, 2005, p. 122-125; Întronizarea celui de-al X-lea episcop
unit, greco-catolic de Lugoj, Lugoj, 1996, p. 1.
19
D. Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 84.
20
V. Ţîrcovnicu, I. Goraş, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile aflate sub dominaţie străină, în
„Istoria învăţământului din România”, volumul II (1821-1918), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993, p. 226.
21
D. Radu, op. cit., p. 225.
22
Ibidem, p. 240-241.
18
54
Belotinţ, Chizdia, Crivobara, Izvin, Parţa, Timişoara, Zăbrani23. În aria
teritorială a Districtului Protopopesc al Ciacovei se aflau: Dragşina,
Folia, Ghilad, Icloda, Jebel, Lighet, Petroman24. Decanatul Oraviţei
cuprindea următoarele Districte Protopopeşti: Oraviţa, Bocşa,
Vărădia. Districtelor Protopopeşti Oraviţa si Bocşa le reveneau doar
câte o comună din comitatul Timiş: Marcovăţ25 şi respectiv Gherman26.
Districtul Protopopesc al Vărădiei subordona trei comune timişene:
Clopodia, Lăţunaş şi Vărădia27.
În multe din aceste localităţi, fiinţau şcoli româneşti grecocatolice. Unele dintre ele, precum Ghilad, Izvin, Jebel, Timişoara, erau
în acelaşi timp centre importante, bisericeşti şi şcolare, ortodoxe. Fie
ortodocşi sau uniţi, românii din comitatul Timiş, au susţinut material
şi moral şcolile, care, fiecare în parte, au reprezentat o „patrie”, în
spaţiul căreia limba şi valorile naţionale, au fost factori de unitate
şi continuitate etnică, de originalitate românească într-un areal
presărat cu interferenţe culturale. Tocmai pentru că bisericile şi şcolile
româneşti erau instituţiile cele mai rezistente, cele mai fortificate
din punct de vedere naţional, ele au stat mereu în centrul acţiunilor
oficiale de deznaţionalizare28. Protejate de autonomia bisericească,
şcolile confesionale au devenit simboluri ale rezistenţei şi afirmării
naţionale. Ele erau singurele forme de învăţământ organizat, în
cadrul cărora se puteau împlini obiectivele educaţiei naţionale, care
puteau oferi condiţii prielnice de afirmare şi perpetuare a limbii
române29. Sintagma „ ….şcolile confesionale sunt scutul, iară cele
comunale (de stat) mormântul nostru”30, exprimă cu claritate valoarea
capitală a şcolii confesionale, pentru românii bănăţeni. În concluzie,
„confesionalitatea şcolilor româneşti, nu trebuie interpretată ca
un fenomen negativ, de regres cultural, nici măcar din punctul de
vedere al modernizării şi laicizării procesului instructiv-educativ”31,
Ibidem, p. 276-277.
Ibidem, p. 288-289.
25
Ibidem, p. 306.
26
Ibidem, p. 320.
27
Ibidem, p. 338-339.
28
P. Oallde, op. cit., p. 98.
29
Ibidem, p. 100.
30
Foaia diecezană, Caransebeş, II, 1887, nr.10, din 7/20 martie, p. 4.
31
P. Oallde, op. cit., p. 101.
23
24
55
căci acţiunea de inovare şi de laicizare, s-a produs chiar la adăpostul
confesionalităţii.
Încheierea compromisului austro-ungar în anul 1867, a
inaugurat o perioadă complexă, în care deschiderile liberale ca formă,
se vor topi treptat în acţiuni şi măsuri restrictive, având ca suport o
legislaţie care fie se aplica într-un mod tendenţios, fie nu se respecta.
Această stare de fapt, a fost resimţită şi la nivelul instituţiilor şcolare
ale românilor şi ale celorlalte naţionalităţi ale statului ungar. Oficialii
maghiari şi-au dat seama că autonomia şcolară românească va genera
amplificarea sentimentului naţional şi a tendinţelor centrifuge şi
prin urmare, încercau să impună acelaşi ideal educaţional şi aceleaşi
mijloace de realizare ale acestuia, tuturor şcolilor de pe cuprinsul
coroanei ungare32.
Într-un cadru normativ care avea la temelia sa legislaţia şcolară
maghiară, şcoala românească confesională din comitatul Timiş a
dispus de forţe umane şi instituţionale, de resurse materiale şi
financiare care, deşi limitate, i-au asigurat dăinuirea într-un context
destul de neprielnic, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când politica
de centralizare, dusă de guvernanţii maghiari, afecta serios instituţiile
şcolare aflate sub jurisdicţie bisericească.
Aflată în centrul sistemului normativ al şcolilor româneşti,
legislaţia şcolară maghiară era completată de Statutul organic,
adoptat de Congresul Naţional Bisericesc, de norme şi regulamente,
elaborate atât la nivel mitropolitan, cât şi eparhial. Reglementările
realizate de corporaţiile bisericeşti, stabilesc mai concret modul de
funcţionare al şcolilor confesionale, în concordanţă cu prevederile
legislative maghiare.
Perioada inaugurată de compromisul dualist, a stat sub semnul
Legii şcolare XXXVIII din 1868, elaborată la iniţiativa ministrului
cultelor, baronul Iosif Eötvös, dintr-o perspectivă liberală33. Legea
introducea două principii care fundamentau activitatea şcolară:
obligativitatea învăţământului primar pentru toţi copiii de la 6 până
la 15 ani şi libertatea învăţământului, în sensul că părinţii aveau
posibilitatea de a alege pentru copiii lor, şcoala pe care o doresc34.
M. Bucătură, op. cit., p. 47.
N. Bocşan , V. Leu, op. cit., p. 31; G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria.
Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 18.
34
O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti,
1915, p. 106.
32
33
56
Instituţiile de învăţământ stabilite prin această lege erau: şcolile
poporale elementare şi superioare, şcolile civile şi preparandiile.
Dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli elementare, superioare, civile,
preparandiale, îl aveau confesiunile, asociaţiile, persoanele private,
comunele politice şi statul35. În cazul în care alţi factori nu se
preocupau de înfiinţarea şcolii elementare, cu această obligaţie era
investită comuna politică. Şcoala poporală (elementară) consta din
două cursuri: cursul de toate zilele (instrucţia cotidiană), frecventat
de copiii între 6 şi 12 ani şi cursul de repetiţie (instrucţia repetitorie),
frecventat de copiii între 12 şi 15 ani36.
Legea îi obliga pe părinţi să asigure frecvenţa şcolară a copiilor
lor, nerespectarea acestei prevederi fiind pedepsită. În paragraful 4
se arăta că părintele care nu-şi trimite copilul la şcoală, va fi în primul
rând făcut atent asupra acestei îndatoriri, iar dacă acest mijloc moral
nu-şi va fi atins scopul, părintele va fi pedepsit cu amendă: prima dată
cu 50 cruceri, a doua oară cu 1 florin, a treia oară cu 2 florini şi a patra
oară cu 4 florini. Dacă nici aceste mijloace coercitive nu-şi atingeau
scopul, atunci autoritatea comunală trebuia să încredinţeze copilul
unui tutore37. Durata anului şcolar, stabilită prin lege, era de cel puţin
8 luni la sate şi 9 luni la oraşe (par. 54)38.
Limba utilizată în activitatea didactică era stabilită de susţinătorii
şcolii şi trebuia să fie limba vorbită de elevi şi de părinţii acestora39.
Susţinătorul şcolii decidea şi planul de învăţământ, cu condiţia ca
acesta să cuprindă obiectele de învăţământ fixate de stat. Legea mai
stabilea că numărul maxim de elevi pe care putea să-i instruiască un
învăţător, nu trebuia să fie mai mare de 80. Băieţii şi fetele trebuiau
să primească conform legii, instrucţie separată şi din această cauză,
când numărul fetelor o permitea, se înfiinţau clase sau şcoli separate
pentru fete40.
Aspiranţii la un post învăţătoresc, trebuiau să fie absolvenţi de
preparandie cu diplomă de calificare. La şcoala poporală elementară,
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 673.
Ibidem, p. 676.
37
Ibidem, p. 673.
38
Ibidem, p. 676.
39
O. Ghibu, op.cit., p. 106.
40
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.43, din 26 noiembrie, p. 674-675.
35
36
57
trebuia să se asigure un salariu minim de 300 de florini pentru un
învăţător ordinar şi 200 de florini pentru un învăţător adjunct. La
şcoala poporală superioară, un învăţător ordinar trebuia să fie
remunerat cu un salariu minim de 500 de florini, iar un învăţător
adjunct, cu un salariu minim de 350 de florini. La veniturile salariale
se adăugau asigurarea unei locuinţe corespunzătoare şi a ¼ iugăr
de pământ pentru gradină. În caz de moarte a învăţătorului, văduva
şi orfanii beneficiau o jumătate de an, începând din ziua morţii, de
întreg salariul şi locuinţa învăţătorească (paragraful 140)41. Pe lângă
aceste înlesniri de ordin material, legea le mai acorda învăţătorilor
dreptul de a se constitui în asociaţii profesionale42. Pentru pregătirea
cadrelor necesare şcolilor poporale, legea şcolară prevedea înfiinţarea
unui număr de institute pedagogice pentru învăţători şi altele,
separat, pentru învăţătoare. Pe lângă fiecare preparandie, trebuia să
funcţioneze câte o şcoală de aplicaţie („şcoală exercitatoare”), în care
preparanzii să facă exerciţii practice de predare a lecţiilor43.
Actul normativ cuprindea şi prevederi referitoare la standardele
de calitate şi igienico-sanitare pe care localurile de şcoală trebuiau să
le îndeplinească: „să fie zidite în loc sănătos, să fie uscate şi amăsurat
numărului şcolarilor (computând pentru o şcoală 60 de prunci şi
pentru un prunc un loc de cel puţin 0.8-1.2 mp.), să fie prevăzute
cu sale de învăţământ în număr îndestulitor, spaţioase, luminoase şi
uşoare de ventilat” (par. 27)44.
Raportându-se la şcolile confesionale, legea preciza că
întreţinerea acestora se va face din contribuţia credincioşilor,
iar atribuţiile de conducere şi supraveghere vor fi îndeplinite de
autorităţile bisericeşti. Acestea stabileau planul de învăţământ şi
manualele şcolare, alegeau învăţătorii, le stabileau salarizarea, realizau
îndrumarea şi controlul şcolilor. Statul îşi rezerva dreptul de supremă
inspecţie prin organele sale, urmărind respectarea standardelor de
calitate pe care legea le impunea şcolilor elementare45. Totodată
statul era investit cu dreptul de a prescrie „planul pentru zidirea şi
regularea şcolilor confesionale”46.
I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912, p. 512.
43
Ibidem, p. 678-679.
44
Ibidem, p. 675.
45
Ibidem, p. 673-674.
46
L. Triteanu, Şcoala noastră ( 1850-1916 ) . Zona culturală, Sibiu, 1919, p. 13.
41
42
58
Legea XXXVIII din 1868, cu unele modificări aduse ulterior, a stat
la temelia organizării învăţământului românesc din comitatul Timiş şi
din Ungaria în genere, până în anul 1918. Prin introducerea în planul
de învăţământ obligatoriu a unor discipline precum: fizica, istoria
naturală, exerciţii practice din economia câmpului şi din grădinărit,
prin adaptarea învăţământului la specificul regional sau local, legea
promovează un demers didactic realist şi practic. Măsurile care vizau
limitarea numărului de elevi pentru un învăţător, fixarea unor dispoziţii
legale în legătură cu salarizarea învăţătorilor, acordarea dreptului de
asociere al cadrelor didactice, stabilirea unor cerinţe precise pentru
localurile de şcoală, se înscriau într-o linie liberală şi modernistă, care
caracteriza spiritul european la sfârşit de veac XIX .
Cu toate însuşirile pozitive care o caracterizau, Legea XXXVIII din
1868 era în multe privinţe „echivocă”, iar instrucţiunile de aplicare a
ei, făceau permisive acţiunile arbitrare ale statului, împotriva şcolilor
care se abăteau de la linia impusă de guvernanţi. Deschiderile pe
care le permitea legea, se intersectau deci cu scopuri politice care
urmăreau uniformizarea naţională. Se crea astfel o contradicţie între
liberalismul de formă şi centralismul de fond, care caracteriza acest
act normativ.
Un rol esenţial în apărarea şi afirmarea învăţământului
confesional românesc, îl avea Biserica naţională. Mitropolia
românilor ortodocşi, restaurată în anul 1864, a fost garantată în
formă constituţională printr-un alt act normativ, care stătea sub
semnul aceluiaşi an 1868, Articolul de Lege IX . În afară de dreptul de
supremă inspecţie rezervat monarhului, legea garanta competenţele
bisericii în organizarea şi administrarea autonomă a afacerilor sale
bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, cu menţiunea că utilizarea acestor
prevederi să nu depăşească limitele legii47. Având în vedere această
întocmire legală, votată de dieta ţării, Congresul Naţional Bisericesc
al Mitropoliei din Sibiu, a redactat şi votat în toamna anului 1868,
„Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi
Transilvania”. După modificarea unora din paragrafele sale, Statutul
organic a fost sancţionat de împărat la 28 mai 186948.
47
48
Ibidem, p. 11.
Ibidem.
59
Statutul organic-constituţie bisericească a românilor din
Transilvania şi Ungaria, era un document fundamental sub raport
legislativ, pe care se baza organizarea şcolilor confesionale. El stabilea
concret, modul de administrare al acestor şcoli, în concordanţă
cu prevederile legii din 1868. Conform Statutului organic, Biserica
Ortodoxă îşi reglementează, administrează şi conduce independent,
afacerile sale bisericeşti, şcolare şi fundaţionale în toate părţile
şi factorii ei constitutivi, după forma reprezentativă. Elementele
constitutive ale Bisericii Ortodoxe sunt: parohiile, protopresbiteratele,
mănăstirile şi eparhiile. Acţiunile în plan bisericesc, şcolar şi fundaţional
a părţilor constitutive, se îndeplineau prin sinoadele parohiale,
protopresbiterale, eparhiale şi prin congresul naţional-bisericesc
(sinodul mitropolitan). Administrarea şi conducerea afacerilor
bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, se realiza prin înfiinţarea a câte unui
comitet şi unei epitropii, în fiecare parohie şi protopresbiterat, iar în
eparhie şi mitropolie a câte unui consistoriu49. Consistoriul cuprindea
trei senate: bisericesc, şcolar şi epitropesc50. Statutul organic stabilea
atribuţiile fiecărei părţi constitutive a provinciei mitropolitane, în
care sunt incluse şi prevederi referitoare la edificarea, susţinerea şi
administrarea şcolilor, calificarea, alegerea şi numirea învăţătorilor.
În ce priveşte obiectele de învăţământ, cerinţele faţă de localurile
şcolare, structura anului şcolar, asigurarea frecvenţei, Statutul
respecta prevederile legii din 1868.
Dispoziţii congresuale ulterioare, au adus modificări sau
adăugiri Statutului organic, fără a-i ştirbi însă esenţa. De pildă la
paragraful 7, care stabilea ca atribuţie a sinodului parohial alegerea
parohului, capelanului, diaconului, epitropilor parohiali, profesorilor
si învăţătorilor, Congresul Naţional Bisericesc din anul 1878 a adăugat
următoarele: „Orice alegere de funcţionar bisericesc, şcolar sau
epitropesc, la care alesul s-a folosit direct sau indirect de mijloace
nemorale spre seducerea sau corumperea alegătorilor, e a se nulifica
din oficiu, respective a i se denega aprobarea”51. În acelaşi an se aducea
Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1910,
p. 7-8.
50
Ibidem, p. 39.
51
Suplement-Dispoziţiuni congresuale, care conţin explicări întregitoare la statutul organic, în
„Statutul organic….”, p. 61.
49
60
şi o suplimentare a paragrafului 17, referitor la comitetul parohial.
Se menţiona că în comunele bisericeşti româneşti ortodoxe, înseşi
comitetele parohiale formează scaunele şcolare pe care le cerea
legea52 (se face referire la legea şcolară din anul 1876).
Pe baza prevederilor legii din 1868 şi ale Statutului organic, din
dorinţa de a da o reglementare mai concretă organizării instituţiilor
de învăţământ de sub jurisdicţia sa, dar şi cu scopul de a proteja
şcolile româneşti de eventualele pericole ce ar putea decurge din
absenţa unor dispoziţii mai precise, Congresul Naţional Bisericesc din
anul 1870, în şedinţa a XIII-a din 15 octombrie, a aprobat „Organizarea
provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia grecoorientală a Românilor din Ungaria şi Transilvania”53. Acest act normativ
avea în atenţie trei elemente pe care le considera interdependente în
angrenajul funcţional şi organizaţional al învăţământului confesional:
şcoala, învăţătorii, autorităţile. În capitolul I, care se referea la şcoli, se
precizează că în Mitropolia română greco-orientală se înfiinţează: şcoli
poporale inferioare, şcoli poporale superioare (capitale, normale),
şcoli cetăţeneşti, institute pedagogice (preparandii). Fiecare comună
bisericească ortodoxă era îndatorată să înfiinţeze şi să susţină cel
puţin o şcoală poporală inferioară confesională. Comunele care nu
aveau mijloace suficiente pentru a înfiinţa şi susţine şcoli poporale,
dar se aflau la o distanţă mai mică de o jumătate de milă între ele, se
puteau asocia pentru a înfiinţa împreună o şcoală confesională. Cele
care nu aveau în vecinătate (la mai puţin de o jumătate de milă) o
localitate de aceeaşi categorie cu care să se poată asocia, trebuiau să
se afilieze celei mai apropiate comune bisericeşti, cu îndatorirea de a
contribui la cheltuielile învăţământului.
Paragrafele 6 şi 7 ale Regulamentului, statuau condiţiile pe
care trebuiau să le îndeplinească edificiile şcolare: să se clădească
pe locuri uscate, să fie spaţioase (60-80 şcolari într-un local, fiecărui
elev revenindu-i 8-12 urme pătrate), luminoase, uşor de aerisit. În
conformitate cu Legea XXXVIII din 1868, se stabilea că într-o şcoală
nu pot fi mai mult de 80 de elevi, iar acolo unde s-ar fi depăşit acest
Ibidem, p. 62.
Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală a
Românilor din Ungaria şi din Transilvania, Lugoj, 1872; N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 37-40.
52
53
61
număr, comunele bisericeşti erau îndatorate să înfiinţeze şcoli
paralele. Se prevedea de asemenea instruirea separată a fetelor de
băieţi şi dacă era posibil, chiar în localuri diferite.
Comitetele parohiale aveau datoria să doteze şcolile
confesionale cu materialul didactic necesar, până la începerea
fiecărui an de învăţământ. Regulamentul şcolar încuraja, în funcţie
de posibilităţile existente, acordarea gratuită a manualelor şcolare
pentru copiii săraci. Pentru susţinerea şcolilor confesionale, fiecare
comună bisericească era obligată să constituie un fond şcolar: în
bani, pământuri sau produse.
Paragrafele 15 şi 16 reglementau cele două tipuri de cursuri
pe care trebuiau să le frecventeze copiii intre 6 şi 15 ani: cursul de
toate zilele, cu frecventarea şcolii inferioare (între 6 şi 12 ani) şi cursul
de trei ani, în şcoala de repetiţie (între 12 şi 15 ani). Cursul de toate
zilele prevedea minim 20 şi maxim 25 de ore pe săptămână, fără
orele de gimnastică şi deprinderi agronomice. La şcoala de repetiţie,
programul de studii era constituit din 5 ore pe săptămână iarna şi 2
ore pe săptămână vara.
Paragraful 18 stipula că toţi părinţii (tutorii, meşterii, stăpânii),
erau obligaţi să-şi trimită copiii (pupilii, ucenicii, servitorii) la şcoală,
fiind scutiţi pentru o anumită perioadă de timp, doar cei care făceau
dovada că sunt bolnavi sau debili, prezentând un certificat medical.
Elevii din familii sărace care aveau 10 ani împliniţi, puteau fi dispensaţi
de frecvenţă cu permisiunea directorului local şi a comitetului parohial,
dar numai două luni, în perioada lucrărilor agricole din timpul verii,
când urmau să frecventeze doar şcoala de repetiţie. Părinţii (tutorii,
meşterii, stăpânii) care nu-şi trimiteau copiii (pupilii, ucenicii, servitorii)
la şcoală, erau într-o primă etapă pedepsiţi cu mustrarea comitetului
parohial, iar apoi dacă această măsură nu avea efectul scontat, erau
prevăzute amenzi care creşteau progresiv de la 50 cruceri, până la 4
florini. Dacă prevederile legale erau în continuare ignorate, comitetul
parohial, cu acordul directorului local, putea lua copilul de la părinţi
(meşteri, tutori) şi să-l încredinţeze unui curator.
Obiectele de învăţământ pentru şcolile confesionale poporale
inferioare erau următoarele: religia şi morala, citirea şi scrierea,
computul (aritmetica) de rost (mintal) şi cu cifre, cunoaşterea măsurilor
62
şi a banilor din ţară, gramatica, exerciţiile de limbă, geografia şi istoria
Ungariei cu privire la români, geografia şi istoria universală, elemente
de fizică şi istorie naturală, cu privire deosebită la modul de viaţă şi
la ţinutul în care locuiau părinţii şcolarilor, introducere practică în
agricultură şi grădinărit, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, cântul
bisericesc şi naţional, gimnastica cu privire la exerciţiile militare. Planul
de învăţământ era elaborat periodic de senatul şcolar, însă ţinând
cont de propunerile şi sugestiile conferinţelor învăţătoreşti. Limba de
predare în şcolile confesionale româneşti era limba română54.
Şcolile poporale superioare (capitale, normale), potrivit
regulamentului, trebuiau înfiinţate în comunele bisericeşti care
numărau peste 5.000 de suflete. O asemenea şcoală putea fi înfiinţată
şi prin contribuţia mai multor comune, dacă distanţa între ele nu
depăşea o jumătate de milă. Fiecare cerc şcolar era îndatorat să
susţină o şcoală poporală confesională superioară, în caz contrar
senatul şcolar trebuind să ia măsurile necesare, pentru ca mai
multe cercuri să înfiinţeze şi să susţină o şcoală. Cursurile la această
instituţie durau trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete, desfăşurate
separat, pe sexe. În şcolile poporale superioare funcţionau cel puţin
doi învăţători şi un ajutor. Numărul orelor nu putea fi mai mic de 18
ore pe săptămână şi mai mare de 24 de ore pe săptămână. Obiectele
de învăţământ exprimau o paletă mai largă de materii de studiu,
incluzând şi limba maghiară sau germană, geometria, contabilitatea
simplă, constituţia ţării şi a bisericii greco-orientale române, lucrul de
mână, existând sensibile diferenţe curriculare între clasele de băieţi
şi cele de fete55.
Comunele bisericeşti mai mari, care dispuneau de mijloace mai
însemnate, erau datoare să înfiinţeze şi să susţină şcoli cetăţeneşti.
Cursurile acestei şcoli erau de şase ani pentru băieţi şi patru ani
pentru fete, instruirea făcându-se separat, pe sexe. Într-o astfel de
instituţie funcţionau 4-6 învăţători sau cel puţin trei şi un ajutător.
Numărul de ore nu putea fi mai mic de 24, nici mai mare de 26 de
ore pe săptămână. Obiectele de învăţământ erau mai diversificate,
unele speciale, precum: statistica, chimia, elemente de drept public şi
54
55
Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional…..p. 3-8.
Ibidem, p. 8-10.
63
privat, deprinderea în arme. Erau prevăzute şi obiecte de învăţământ
facultative: limbile latină, italiană, franceză, muzica. Instrucţia se
desfăşura în limba română, iar planul de învăţământ, alcătuit de
senatul şcolar, trebuia să cuprindă în primii patru ani, toate obiectele
care se predau la gimnaziul inferior în afară de limba latină, sau
obiectele predate în şcoala reală inferioară, dar mai pe larg56.
Organizarea provizorie mai stabilea înfiinţarea în fiecare
eparhie, a câte unui institut pedagogic (preparandie), la care trebuia
să se alăture câte o şcoală poporală (inferioară sau superioară) de
aplicaţie. Preparandiile mai trebuiau să deţină câte o bibliotecă şi câte
o grădină pentru instruirea practică a elevilor. Personalul didactic al
acestor instituţii era alcătuit dintr-un profesor diriginte (director), un
catihet, cel puţin doi profesori ordinari, un profesor suplinitor, un
învăţător pentru şcoala practică.
La institutele pedagogice erau admişi candidaţi sănătoşi,
având 15 ani împliniţi şi cunoştinţe din limba maternă, aritmetică,
geografie, istorie, la nivelul celor patru clase inferioare ale gimnaziului
sau şcolii reale. Cursul pedagogic avea durata de trei ani. La sfârşitul
fiecărui semestru se desfăşura examen public, iar după cei trei ani de
studiu, elevul era supus examenului de absolvire, scris şi oral, în faţa
unei comisii numită de senatul şcolar. Absolvenţii de preparandie
trebuiau să susţină examenul de absolvire, la cel mult doi ani de la
terminarea studiilor, de promovarea acestuia depinzând obţinerea
diplomei de învăţător57.
Capitolul al doilea al Organizării provizorii a învăţământului
naţional confesional, se referea la un al doilea segment important
al sistemului educaţional, învăţătorii. Pentru această funcţie puteau
candida numai persoanele care au absolvit cursul pedagogic într-un
institut public şi aveau diplomă de învăţător. Învăţătorii care se aflau
în funcţie şi nu aveau calificarea prevăzută, trebuiau să o obţină în
decurs de doi ani.
Învăţătorul era ales de sinodul parohial, respectiv de sinodul
protopresbiteral, în cazul şcolilor tractuale, conform prevederilor
Statutului organic. Alegerea urma să fie apoi întărită de senatul şcolar.
56
57
Ibidem, p. 10-12.
Ibidem, p. 12-15.
64
Învăţătorul astfel ales devenea stabil şi nu mai putea fi înlăturat din
post, decât dacă în urma unui proces care avea loc în faţa consistoriului,
i se dovedea vreo vină. După moartea învăţătorului, văduva şi copiii
acestuia beneficiau de o jumătate din salariul defunctului şi de
locuinţa învăţătorească, timp de şase luni. Postul rămas vacant putea
fi ocupat definitiv numai după o jumătate de an, în acest interval
fiind desemnat un învăţător provizoriu. Învăţătorii puteau fi aleşi în
toate corporaţiile bisericeşti şi şcolare, cu condiţia ca acest fapt să nu
afecteze desfăşurarea optimă a activităţii de instrucţie.
Salariile învăţătorilor erau suportate de comunele bisericeşti,
care puteau să instituie în acest scop o dare specială pentru fiecare
membru al comunităţii, proporţională cu averea fiecăruia şi cu nevoile
şcolii. Pe lângă locuinţă gratuită şi ¼ iugăr de grădină, învăţătorul
ordinar de la şcoala poporală inferioară trebuia să fie retribuit cu cel
puţin 300 de florini, iar cel de la şcoala poporală superioară cu 550 de
florini. Învăţătorul ordinar de la şcolile cetăţeneşti din oraşe primea
800 de florini, iar cel dintr-o localitate mai mică, 700 de florini. Acolo
unde a existat practica achitării unei părţi a salariului în natură, aceasta
putea continua, preţul produselor fixându-se după un curs mediu pe
5 ani. Fiecare învăţător trebuia să trimită la senatul epitropesc 2% din
salariul anual, pentru constituirea unui fond de pensii al văduvelor
şi orfanilor. Învăţătorii şcolilor confesionale din fiecare cerc şcolar,
formau un corp învăţătoresc care era îndatorat să se întrunească în
conferinţă de două ori pe an. Toate corpurile învăţătoreşti dintr-o
dieceză, trebuiau să organizeze conferinţă o dată pe an58.
Finalul actului normativ făcea referire la autorităţile şcolare.
Toate şcolile confesionale se aflau sub jurisdicţia sinoadelor
parohiale, respectiv protopopeşti, în virtutea prevederilor Statutului
organic. Pentru a facilita inspectarea şcolilor, fiecare eparhie trebuia
împărţită în mai multe cercuri şcolare. Senatul şcolar eparhial
desemna inspectorii cercuali şi directorii locali. Inspecţia supremă şi
conducerea şcolilor confesionale, revenea senatului şcolar eparhial.
Senatul şcolar mitropolitan conducea afacerile şcolare comune, de pe
cuprinsul întregului teritoriu al Mitropoliei, pentru a asigura unitatea
şi uniformitatea învăţământului confesional românesc59.
58
59
Ibidem, p. 15-18.
Ibidem, p. 18-19.
65
Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional,
a reprezentat o importantă premisă pentru constituirea unui profil
instituţional original, al şcolii romaneşti.
Legile şcolare adoptate de parlamentul maghiar după anul
1868, au urmărit într-un mod liniar şi univoc limitarea autonomiei
şcolare, prin condiţionările tot mai restrictive pe care trebuiau să le
suporte şcolile confesionale.
Legea XXVIII din 1876, care se referea la autorităţile şcolilor
poporale, precizează că organele ministerului de culte şi instrucţie
publică sunt: inspectorul şcolar şi adjunctul lui. Inspectorul şcolar
regesc reprezenta suprema inspecţie de stat, asupra tuturor
institutelor de învăţământ poporale confesionale (paragraful 4). În
virtutea paragrafului 5 al legii, inspectorul şcolar regesc era îndreptăţit
să se pună în contact nu numai cu autorităţile bisericeşti superioare,
ci şi cu autorităţile confesionale locale, ca primă instanţă, putând să
le ceară înştiinţări imediate60. Legea restrânge unele din atribuţiile
acordate organelor bisericeşti în problemele şcolare. Daca legea
din 1868 permitea autorităţilor bisericeşti să stabilească planul de
învăţământ, programele şcolare, manualele după care se pregăteau
elevii, conform legii din 1876, autorităţile confesionale erau obligate
să comunice inspectorilor şcolari ai statului, planul de învăţământ şi
lista manualelor folosite în şcoli61. Paragraful 5 al legii, dădea dreptul
inspectorului şcolar regesc de a verifica cunoştinţele elevilor, fie
direct, fie prin intermediul învăţătorului, pentru a se convinge despre
calitatea şi eficienţa actului educaţional62. Inspectorii şcolari regeşti,
precum şi organele administrative, puteau propune ministerului de
instrucţiune să interzică utilizarea în şcolile româneşti a unor manuale
pe care autorităţile respective le considerau „necorespunzătoare”63.
Această prevedere a legii a inaugurat „politica manualelor interzise”,
care a provocat mari daune literaturii didactice româneşti. Punctul
I. Genţ, op.cit., p. 469-470.
V. Ţîrcovnicu , Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 159.
62
Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar în Şcolile Diecezei Lugojului,
Lugoj, 1880, p.78.
63
Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin
educaţie şi cultură ( 1784 -1918 ). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad,
1986, p. 195.
60
61
66
5, al paragrafului 7 al legii, subliniază: „Comitetul administrativ face
a se confisca fără amânare cărţile şi mediele de învăţământ oprite
de regimul statului …” Potrivit Legii XXVIII, întrebuinţarea unei cărţi
interzise de regim, constituia o faptă pedepsită cu amendă de până
la 300 de florini, sau cu închisoare până la trei luni, iar în ce-l priveşte
pe învăţător, acesta putea fi sancţionat cu pierderea oficiului. O astfel
de cauză, comitetul administrativ comitatens trebuia să o transpună
spre dezbatere tribunalului regesc. Acesta putea suspenda pe
învăţător din post, iar dacă învăţătorul era confesional, se informa
ministerul de culte şi învăţământ, care putea dispune prin autoritatea
supremă bisericească, suspendarea de la oficiu şi plată a învăţătorului
culpabil64.
Legea XVIII din 1879, elaborată la iniţiativa ministrului A. Trefort,
inaugura „politica de asimilare prin intermediul şcolii”65. Paragraful 4
al legii stabilea că limba maghiară va face parte dintre obiectele de
învăţământ obligatorii, în toate şcolile poporale publice. Acesta era
scopul esenţial al legii şi pentru atingerea lui, în toate preparandiile
în care limba de instrucţie nu era cea maghiară, această limbă trebuia
predată într-un astfel de număr de ore, încât fiecare candidat de
învăţător, să şi-o poată însuşi în viu grai şi în scris (paragraful 1). După
terminarea cursului preparandial de trei ani, care urma după intrarea
în vigoare a legii (începând din 30 iunie 1882), nimeni nu mai putea
dobândi diplomă şi nu mai putea fi numit învăţător, dacă nu-şi va fi
însuşit limba maghiară în viu grai şi în scris, astfel încât să o poată preda
în şcolile poporale (paragraful 2). Absolvenţii cursului preparandial
dintre anii 1872-1881, erau obligaţi-dacă nu cunoşteau limba
maghiară-ca în răstimp de 4 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi,
să şi-o însuşească în aşa fel încât să o poată preda în şcolile poporale.
Această calificare trebuia dovedită prin depunerea unui examen. Din
anul 1883, la şcolile comunale, confesionale sau alte şcoli poporale
publice, erau numiţi ca învăţători ordinari, adjuncţi sau suplinitori,
numai persoanele care cunoşteau limba maghiară (paragraful 3).
Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia
Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.
65
Ibidem, p. 45.
64
67
Dispoziţia de introducere a limbii maghiare ca obiect obligatoriu
de învăţământ, se punea în aplicare succesiv, în primul rând la şcolile
în care existau învăţători apţi pentru a o preda şi apoi şi la celelalte
şcoli, pe măsură ce creştea numărul învăţătorilor pregătiţi pentru
predarea limbii maghiare. Aplicarea dispoziţiilor legii urma să o
controleze ministrul de culte şi instrucţiune publică, prin inspectorii
de şcoli. În acest scop, la preparandiile în care limba de predare nu era
cea maghiară, atât examenele anuale, cât şi cele de calificare, urmau
să se desfăşoare în prezenţa inspectorului şcolar. Începând din 30
iunie 1882, atestatele de calificare, semnate şi de el, nu se eliberau,
decât acelor candidaţi de învăţător, care posedau îndeajuns limba
maghiară (paragraful 6)66.
Introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile
elementare, era motivată de considerente practice: cetăţenii
nemaghiari să poată avea prilejul de a cunoaşte limba statului. Predarea
acestei limbi începea în clasa a II-a şi conform planului de învăţământ
publicat mai târziu pe baza acestei legi, limbii maghiare urmau să i se
aloce 3 ½ ore pe săptămână la şcoala cu un învăţător67. Având în vedere
că majoritatea învăţătorilor români nu cunoşteau limba maghiară,
s-au luat masuri drastice pentru pregătirea cadrelor didactice apte
să predea această limbă. Învăţătorii de la şcolile confesionale care
nu cunoşteau limba maghiară, au fost obligaţi să urmeze cursuri de
vară pentru însuşirea acesteia. Calificarea candidaţilor de învăţători
ajunge la discreţia inspectorilor regeşti. Candidaţii erau datori ca
răspunsurile din diferite obiecte de învăţământ, să le reproducă şi
în limba maghiară, pentru a dovedi că sunt capabili să instruiască
elevii în această limbă. Valabilitatea diplomei învăţătoreşti a devenit
dependentă de iscălitura comisarului guvernamental68.
Necesară pentru funcţionarea mecanismului statului modern,
legea şcolară din 1879 a fost aplicată însă cu exces de zel de autorităţile
şcolare şi politice, care au urmărit respectarea prevederilor ei cu o
consecvenţă care întrece imaginaţia69.
Articolul de lege XVIII din 1879 despre învăţarea limbii maghiare în institutele pentru
învăţământul popular, Apud E. Hodoş, „Cercetări. Probleme şcolare confesionale”, Sibiu, 1944,
p.181-184.
67
G. Sima, op.cit, p. 23.
68
L. Triteanu, op.cit, p. 16.
69
L. Maior, Politica şcolară a guvernelor maghiare faţă de români, în „Anuarul Institutului de
Istorie Cluj-Napoca, XXX, 1990-1991, p. 123.
66
68
Preocupări importante pentru apărarea învăţământului
confesional românesc, au existat şi în cadrul Bisericii GrecoCatolice. În timpul păstoririi episcopului Victor Mihalyi de Apşa, în
anul 1879, s-a adoptat un important act normativ care reglementa
învăţământul confesional greco-catolic: „Statute pentru regularea
trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului”. În
rândurile sale de debut, sunt prezentate principalele argumente care
au făcut necesar şi posibil, acest regulament şcolar: pentru mai buna
organizare a autorităţilor şcolare diecezane şi pentru conducerea
tuturor treburilor şcolilor elementare greco-catolice, în consens cu
prevederile legilor şcolare maghiare70.
Conform Statutelor, comunele bisericeşti greco-catolice
erau îndreptăţite a înfiinţa şi susţine institute poporale publice şi a
pretinde pentru aceasta, concursul material al tuturor enoriaşilor.
Comuna bisericească îşi îndeplinea drepturile şi îndatoririle faţă de
şcoală, prin intermediul senatului şcolar, format din: preot, învăţător
şi membrii mireni aleşi în proporţie cu numărul locuitorilor parohiei71.
Preşedinte al senatului şcolar era din oficiu parohul local, iar notar
era din oficiu, învăţătorul72. Senatul şcolar avea următoarele atribuţii:
înfiinţarea şi conservarea edificiilor şcolare; administrarea averii
şcolare; constituirea fondului şcolar; alegerea învăţătorului; stabilirea
salariului învăţătoresc (minim 200 de florini şi locuinţă) şi asigurarea
achitării lui regulate73.
Conform acestui Regulament, personalul şcolar era format
din: director (care era din oficiu, parohul local), catihetul74 (care era
din oficiu, parohul local), învăţătorul ordinar, învăţătorul adjunct sau
suplinitor. Învăţătorii ordinari definitivi, erau aceia care absolveau
cursurile unei preparandii publice şi după cel puţin un an de practică,
depunând examenul de calificare, obţineau diploma de învăţător.
Statutele mai prevedeau şi îndeplinirea cerinţelor Legii XVIII din 1879,
cu privire la însuşirea limbii maghiare de către învăţători.
70
Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului, Lugoj,
1880, p. 35.
71
Ibidem, p. 36.
72
Ibidem, p. 38.
73
Ibidem, p. 39-44.
74
Preda doctrina religiei şi a moralei.
69
Alegerea învăţătorilor se realiza după criterii diferite, în funcţie
de tipurile de susţinători ai şcolilor. În cazul în care o şcoală era dotată
în cea mai mare măsură din fonduri publice, atunci consistoriul numea
dintre concurenţii calificaţi, pe acela mai apt şi mai competent, pentru
postul respectiv. Dacă o şcoală era susţinută în cea mai mare parte
de un patron al parohiei, atunci acesta trebuia să aleagă învăţătorul,
dintre trei candidaţi calificaţi, propuşi de consistoriu. Dacă „staţiunea
învăţătorească” era dotată în cea mai mare măsură de comunitatea
bisericească, atunci senatul şcolar local alegea învăţătorul prin vot,
dintre trei candidaţi calificaţi.
Dacă numărul de elevi dintr-o şcoală trecea de 80, trebuia angajat
un învăţător secundar, care putea fi şi un absolvent de preparandie
fără diplomă. Dacă un astfel de învăţător era salarizat cu minimum 200
de florini, aşa cum prevedea paragraful 43 al regulamentului, el era
considerat învăţător secundar ordinar. În caz contrar, învăţătorul era
suplinitor sau interimar. De regulă, un învăţător suplinitor era angajat
în următoarele situaţii: când învăţătorul ordinar era în concediu, era
suspendat din post, era bolnav, era foarte bătrân dar fără drept de
pensionare; când postul era vacant şi nu era solicitat de un învăţător
cu diplomă de calificare. În comunele mici, preotul putea suplini
postul de învăţător, în cazul în care acesta era vacant75.
O pondere importantă în cadrul Statutelor, o are prezentarea
planului de învăţământ al şcolilor elementare greco-catolice, care
acordă un rol primordial instruirii în limba maternă, alături de religie.
La sfârşitul fiecărui an şcolar, se desfăşurau examene publice, la
care erau invitaţi membrii antistei comunale, curatoratul bisericesc,
membrii senatului şcolar, părinţii şi binefăcătorii şcolii. La absolvirea
şcolii elementare, cotidiene şi de repetiţie, elevii primeau un
testimoniu şcolar (certificat de absolvire), semnat de preot, în calitate
de director şi de învăţător76.
Procedura disciplinară faţă de elevi, cuprindea mai multe
trepte de sancţionare: admonestarea privată, „cu iubire şi seriozitate”;
atenţionarea în public; înfruntarea între patru ochi; înfruntarea
1880, p. 52-56.
76
Ibidem, p. 57-71.
75
70
înaintea celorlalţi elevi; ridicarea în picioare în timpul cursurilor;
oprirea în şcoală după orele de prelegere; oprirea în şcoală în timpul
prânzului; înştiinţarea verbală sau în scris a părinţilor; informarea
directorului şi a senatului şcolar; apelul către consistoriu, pentru
eliminarea elevului din şcoală.
Fiind aleşi pe viaţă de senatele şcolare ale localităţilor,
învăţătorii nu puteau fi judecaţi şi pedepsiţi, decât pentru abateri
grave. Conform Statutelor, directorul local şi senatul şcolar puteau
doar să admonesteze sau să mustre învăţătorul, verbal ori în scris. Dacă
abaterile erau grave, cazul era semnalat protopopului, care realiza o
anchetă finalizată cu o declaraţie scrisă, înaintată apoi consistoriului.
Doar acest ultim organism, avea dreptul de a-l judeca pe învăţător
şi de a utiliza mai multe modalităţi progresive, de sancţionare a lui:
înfruntarea, reţinerea a 10 % din salariu, suspendarea pentru un
timp. Pentru neglijenţă gravă, tratare dură a şcolarilor, imoralitate,
crimă bisericească sau politică, sancţiunile erau mai aspre: pierderea
dreptului de pensionare, pierderea postului, interzicerea dreptului de
a mai profesa. În ce priveşte, întrebuinţarea de manuale sau rechizite
interzise de guvern, Statutele prevedeau aceleaşi pedepse prescrise
de Legea şcolară XXVIII din 187677.
Ultima parte a Statutelor, este dedicată inspecţiei şcolare.
Dreptul de inspecţie a şcolilor diecezane îi revenea consistoriului,
care îl înfăptuia în mod nemijlocit prin protopopii districtuali şi
mijlocit, prin intermediul unui inspector şcolar diecezan. Dreptul de
supracontrol, rezervat statului, era realizat nemijlocit, prin „cercetători
provizorii de şcoli”, iar mijlocit, prin intermediul inspectorului şcolar
regesc şi a organelor administrative politice78.
„Statutele pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar
în Şcolile Diecezei Lugojului”, reprezintă un important document
normativ, care a reglementat învăţământul confesional greco-catolic
din părţile timişene, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Aflându-se
în consonanţă cu legislaţia şcolară maghiară, regulamentul aducea
detalieri de conţinut, puse în slujba unui învăţământ cu specific
naţional.
77
78
Ibidem, p. 48-51.
Ibidem, p. 72-80.
71
După 1879, se accentuează presiunea organelor de stat asupra
instituţiei şcolare confesionale, se intensifică politica oficială de
„asimilare”prin intermediul procesului de învăţământ. Un act normativ
şcolar, care întăreşte aserţiunile de mai sus, referitoare la politica
statală, a fost Legea XXX din 1883, care prevedea obligativitatea
studierii limbii maghiare în şcolile medii, implicit în gimnaziile şi liceele
româneşti79. Legea urmărea extinderea controlului statului asupra
gimnaziilor şi şcolilor reale care nu erau organizate de stat. Gimnaziul
şi şcoala reală completă, aveau o durată a studiilor de opt ani. Limba
de predare în aceste instituţii era stabilită de susţinătorii şcolii, însă
conform noii legi, în şcolile medii confesionale, comunale, particulare,
limba şi literatura maghiară devenea obiect de studiu obligatoriu,
în clasele a VII-a şi a VIII-a80. Prin noul act legislativ, statul îşi rezerva
dreptul de inspecţie în şcolile medii, prin comisari numiţi de minister.
El putea să închidă instituţiile în care constata că educaţia tinerilor nu
se desfăşura în direcţiile care au fost stabilite prin lege. Examenele de
maturitate se susţineau în prezenţa unui reprezentant al guvernului,
care avea dreptul să intervină în examinarea candidaţilor. Certificatele
de absolvire se eliberau în limba maghiară81. Dacă o şcoală medie
confesională, comunală, particulară, nu se mai putea întreţine din
fondurile sale, putea cere subvenţie de la stat, dar în acest caz era
obligată să aplice planul de învăţământ elaborat de ministerul de
culte şi instrucţie publică. Profesorii plătiţi din fondul alocat de stat,
erau numiţi de ministerul respectiv. Dacă statul contribuia cu mai
mult de jumătate din suma necesară pentru întreţinerea şcolii, atunci
acea instituţie de învăţământ trecea sub conducerea ministerului
de culte şi instrucţie publică. Şcolile medii confesionale, comunale,
particulare, nu puteau cere şi primi subvenţii sau sprijin material de
la statele străine, de la domnitorii şi guvernele lor. Această prevedere
viza în primul rând şcolile româneşti ortodoxe, care primeau unele
subvenţii de la guvernele din România82.
I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994,
p. 86.
80
V. Ţîrcovnicu, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină
(1878-1918), în „Istoria învăţământului din România”, vol. II (1821-1918), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.347.
81
V. Popeangă , op.cit. , p. 11.
82
V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 347.
79
72
Pe aceeaşi linie a politicii de deznaţionalizare a etniilor
nemaghiare, se înscrie şi Legea XV, referitoare la organizarea
grădiniţelor de copii, elaborată de ministrul de culte Albin Csaky şi
votată de dietă în ianuarie 1891. Reglementarea normativă stabilea
că grădiniţele şi azilele de copii puteau fi înfiinţate şi susţinute de stat,
comune, confesiuni, persoane juridice şi particulari. Deosebirea între
grădiniţele de copii şi azile, consta în faptul că cele dintâi erau conduse
de învăţătoare cu pregătire specială, iar cele din urmă de „bone” cu o
pregătire mai sumară. Dacă comunele nu aveau venituri din care să
susţină grădiniţe de copii, puteau introduce un impozit de 3% asupra
populaţiei, după darea directă. Şi statul putea să înfiinţeze grădiniţe
de copii, în acest caz impunând el cele 3% locuitorilor comunelor.
Referitor la scopul şcolilor froebeliene, pe lângă acela de a
asigura o educaţie generală, legea mai prevedea în paragraful 8, că
ele au misiunea de a învăţa limba maghiară pe copiii nemaghiari.
Paragraful 61 al instrucţiunii de aplicare a legii, precizează că nu era
vorba doar de învăţarea unor cuvinte mai uşoare, ci copiii trebuiau
instruiţi să poată forma scurte propoziţii, chiar mai mult, să li se citească
în limba maghiară basme şi scurte povestiri. Punctul 6 al paragrafului
62, din instrucţia adresată inspectorilor regeşti, subliniază grija
deosebită pe care aceştia trebuiau să o aibă ca elevii nemaghiari ai
şcolilor froebeliene, să fie introduşi cu rezultat deplin în cunoaşterea
limbii maghiare. Pentru ca acest obiectiv să fie atins, atât legea cât
şi instrucţia, dispuneau ca învăţătoarele de azil şi bonele, să posede
temeinic, în scris şi în viu grai, limba maghiară83.
Administrarea grădiniţelor era exercitată de o comisie de
supraveghere, care era numită de comună sau de confesiunea care
susţinea instituţia. Dacă în comună funcţiona o şcoală, consiliul
şcolar comunal îndeplinea agendele comisiei de supraveghere.
Azilele de copii erau subordonate inspectorilor şcolari ai statului.
Dacă azilul primea o subvenţie din partea statului care depăşea ½
din suma necesară întreţinerii, instituţia trecea sub controlul direct al
statului84.
83
84
G. Sima, op.cit., p. 3-4.
I. Genţ, op.cit., p. 584.
73
Legea şcolară XV introducea un nou element pedagogic: copiii
între 3-6 ani intrau în sfera activităţii educative organizate. Ea a
produs îngrijorare printre români, deoarece satele româneşti erau
împovărate cu sarcini materiale şi multe dintre acestea nu puteau
suporta cheltuielile necesare înfiinţării noilor instituţii. Sensibilitatea
românilor fată de această lege era determinată şi de faptul că
reglementând desfăşurarea educaţiei în limba statului, acest act
normativ era interpretat ca o nouă modalitate de maghiarizare85.
Un moment important, cu consecinţe majore asupra
învăţământului confesional românesc, l-a reprezentat adoptarea
Legii şcolare XXVI. Sancţionată la 13 august 1893 şi publicată la 10
septembrie 1893, legea a fost opera aceluiaşi ministru de culte şi
instrucţie publică, Albin Csaky. Ea extindea dispoziţiile paragrafului
142 al Legii XXXVIII din 1868, care stabilea leafa învăţătorilor ordinari
şi adjuncţi, asupra învăţătorilor de la şcolile poporale susţinute de
confesiuni. De asemenea, se extind asupra şcolilor poporale susţinute
de confesiuni şi paragrafele 139 şi 140 ale Legii XXXVIII, în virtutea
cărora posturile de învăţători vacante, trebuiau întregite în cel mult
o jumătate de an, în acest răstimp postul fiind suplinit printr-un
învăţător adjunct (paragraful 1).
Ca element de noutate, legea din 1893 introducea adaosul
cvincvinal de vechime, adică un spor de salariu din cinci în cinci ani
cu câte 50 florini, care se repeta de cinci ori şi putea urca până la
suma de 250 de florini. Acest adaos de vechime, nu putea fi inclus în
cuantumul salariului, care trebuia să fie de minimum 300 de florini
(paragraful 2).
Salariul învăţătoresc putea să aibă o componentă în bani şi una
în natură (paragraful 3). Salariul în bani trebuia achitat anticipativ,
lunar sau o dată la patru luni (paragraful 4). Plata unei părţi din salariu,
în natură, era permisă numai cu condiţia ca susţinătorul de şcoală
să adune produsele fără intervenţia învăţătorului şi să le predea
acestuia, în intervalele şi cantităţile stabilite anterior, în aşa fel încât
ultima rată anuală să-i parvină învăţătorului, cel târziu la sfârşitul lunii
noiembrie. Dacă susţinătorul de şcoală nu achita salariul în natură
V. Popeangă, Aradul centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918),
Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 72.
85
74
aşa cum prescria legea, sau dacă acela nu ar fi corespuns calităţii
mijlocii a produselor, atunci el era obligat să convertească produsele,
într-o sumă de bani corespunzătoare valorii acestora (paragraful 5).
Veniturile rezultate din exploatarea pământului erau incluse în salariul
învăţătoresc, numai după ce erau scăzute cheltuielile ocazionate de
cultivarea acestuia (paragraful 6). Dacă învăţătorul confesional, în
sensul aliniatului 3 al paragrafului 141, din Legea XXXVIII, era prevăzut
şi cu atribuţii cantorale, veniturile învăţătoreşti şi cantorale intrau
împreună în calculul salariului învăţătoresc (paragraful 8).
Autorităţile şcolare erau obligate ca în decurs de nouă luni de la
intrarea în vigoare a legii, să asigure prin susţinătorii de şcoli, salariul
minim de 300 de florini pentru învăţătorii ordinari şi 200 de florini,
pentru învăţătorii ajutători. Dacă susţinătorii de şcoli, din cauza
sărăciei constatate în mod oficial, nu reuşeau să asigure învăţătorilor
salariul minim impus de lege, se puteau adresa în decurs de trei luni cu
o cerere motivată către ministrul de culte şi instrucţie publică, pentru
a primi un ajutor de stat. În cazul neachitării beneficiilor salariale,
legea prevedea posibilitatea încasării lor pe cale administrativă. În
caz de insolvabilitate, statul putea să desfiinţeze şcoala, cu omiterea
admonestării de trei ori la interval de şase luni (paragraful 9).
În cazul şcolilor subvenţionate, statul îşi aroga drepturi atât în
ce priveşte instituirea, cât şi disciplinarea învăţătorilor. La ocuparea
posturilor unde statul contribuia pentru întregirea salariului cu un
ajutor care trecea de 60 de florini, numirea învăţătorilor depindea de
încuviinţarea ministrului de culte şi instrucţie publică86. Dacă ministrul
făcea obiecţiuni la alegerea unui învăţător, susţinătorul şcolii trebuia
ca în termen de 30 de zile să aleagă un alt individ şi apoi să ceară din
nou încuviinţarea. Dacă şi faţă de a doua persoană existau obiecţiuni,
atunci numirea învăţătorului devenea atributul exclusiv al ministrului
de culte şi instrucţie (paragraful 11).
Un învăţător poporal confesional, ajutorat de stat cu peste 60
de florini, putea fi înlăturat din postul său numai printr-o sentinţă
disciplinară adusă de autoritatea confesională competentă. Înainte
de a fi executată, sentinţa trebuia prezentată ministrului de culte şi
Articolul de lege XXVI din 1893, în Adaos la „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39, din 30 septembrie,
p. 1.
86
75
instrucţie publică. Ea devenea valabilă, numai dacă în decurs de o
lună, ministrul nu cerea efectuarea unei noi cercetări, prin intermediul
unui membru al comisiei administrative. Autorităţile confesionale
erau obligate să realizeze cercetarea disciplinară împotriva unui
învăţător ajutorat de stat şi la cererea expresă a ministrului de culte şi
instrucţie publică. În astfel de cazuri, o dată cu provocarea adresată
autorităţilor confesionale pentru începerea cercetării disciplinare
sau în decursul acesteia, ministrul putea retrage ajutorul de stat.
Sentinţele adoptate de autorităţile confesionale, chiar dacă nu
hotărau amovarea învăţătorilor, trebuiau prezentate ministrului.
Dacă autorităţile confesionale nu începeau în răstimp de 14 zile de la
primirea ordinului, procedura disciplinară, dacă fără a se justifica nu
o terminau în trei luni, sau dacă în interval de 14 zile de la adoptarea
sentinţei, aceasta nu era prezentată ministrului, rezolvarea problemei
disciplinare era încredinţată comitetului administrativ.
La cererea ministrului, procedura disciplinară cădea direct
în sarcina comitetului administrativ, în situaţia când învăţătorul
de la o şcoală poporală confesională subvenţionată cu orice sumă,
era învinuit că urmăreşte o direcţie duşmănoasă statului (tendinţă
contra statului)87. Prin direcţie duşmănoasă statului se înţelegea orice
acţiune care era îndreptată împotriva constituţiei, a caracterului
naţional, a unităţii, independenţei sau integrităţii teritoriale a statului,
contra folosirii limbii de stat, întâmplându-se aceasta în şcoală sau în
afara ei, pe teritoriul ţării sau al unui stat străin, prin viu grai, în scris,
tipăritură, reproducere plastică, cărţi şcolare, sau prin alte mijloace de
instrucţie (paragraful 13). Dacă într-o cercetare disciplinară introdusă
la cererea ministrului, sentinţa pronunţată şi devenită valabilă, nu
s-ar fi executat de către autorităţile confesionale respective în decurs
de 14 zile socotite de la înmânarea sentinţei, sarcina de a o duce la
îndeplinire revenea oficiilor administrative.
Dacă susţinătorii de şcoli nu aveau resursele necesare pentru
a plăti adaosul cvincvinal de vechime, puteau să solicite ajutor de la
stat. Dacă subvenţia anuală pentru acoperirea adaosului de vechime
ajungea până la suma de 90 de florini, statul îşi aroga drepturile
prevăzute la paragraful 13, privitoare la disciplinarea învăţătorilor.
87
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 3, din 5/17 ianuarie, p. 1.
76
Dacă ajutorul primit pentru adaosul de vechime şi pentru întregirea
salariului, se ridicau împreună la suma de 90 de florini, statul se
implica nu numai la disciplinarea învăţătorilor, ci şi la instituirea
acestora, conform prevederilor de la paragraful 11. Dacă la vreo
şcoală comunală sau confesională erau destituiţi doi învăţători, unul
după celălalt, atunci în virtutea unei sentinţe disciplinare, ministrul de
instrucţie avea dreptul să închidă şcoala comunală sau confesională
şi în locul ei să înfiinţeze o şcoală de stat88.
În aparenţă, Legea şcolară XXVI urmărea îmbunătăţirea
salarizării învăţătorilor, însă intenţiile reale ale acesteia, se reduceau
la întărirea controlului statului asupra şcolilor confesionale, prin
mijloace de atragere materială a slujitorilor acesteia. După cum se
poate lesne observa, studiind textul legii, ajutorul de stat nu era
acordat dezinteresat, şcolile subvenţionate trebuind să suporte
ingerinţe din partea organelor administrative. Sintagma „direcţie
duşmănoasă statului”, introdusă in paragraful 13 al legii din 1893, a
generat numeroase abuzuri de interpretare discreţionară din partea
autorităţilor maghiare, care mai ales la nivelul comitatului Timiş au
perseverat în a acuza pe învăţătorii confesionali, de delicte de cele
mai multe ori imaginare.
În strădania de a conserva caracterul confesional al şcolilor
româneşti, Biserica ortodoxă intervine din nou. Regulamentul pentru
organizarea învăţământului din Mitropolie, adoptat în anul 1895,
reflectă întreaga evoluţie parcursă de legislaţia şcolară, de la mijlocul
secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul acestuia. Noul Regulament
se dorea exhaustiv, deoarece încearcă să reglementeze învăţământul
românesc ortodox, în toate compartimentele şi sub toate aspectele
lui: baza materială, frecvenţa şcolară, atribuţiile învăţătorilor,
ale autorităţilor şcolare, inspecţia şcolară, planul de învăţământ,
documentele şcolare, examenele şcolare.
Acordând o importanţă deosebită susţinerii materiale a şcolilor
româneşti, Regulamentul prezintă principalele surse de constituire
a fondului şcolar: donaţii de proprietăţi imobile şi mobile, făcute de
comune sau de particulari; aruncuri (contribuţii) puse pe membrii
Articolul de lege XXVI din 1893, în Adaos la „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39, din 30 septembrie,
p. 2.
88
77
comunelor bisericeşti; contribuiri benevole în bani sau bucate;
didactrele (taxele de înmatriculare) impuse elevilor ce urmau şcoala
confesională; sumele din pedepsele pentru absenţele nemotivate
ale şcolarilor; taxele percepute la cununii, boteze, înmormântări, în
favoarea şcolii. Pentru înfiinţarea şi susţinerea bibliotecilor şcolare, se
instituia o taxă de înscriere la şcoală, pentru copiii de clasa I.
Frecvenţa şcolară era obligatorie pentru copiii între 6 şi 12
ani, cu excepţia celor care după promovarea a patru ani de şcoală
elementară, se înscriau la o şcoală de nivel superior ( civilă, reală,
gimnazială ), unde învăţau cel puţin doi ani. Copiii între 12 şi 15 ani
care nu erau înscrişi la un alt tip de instituţie de învăţământ, trebuiau
să urmeze şcoala de repetiţie.
Înainte cu o lună de începerea fiecărui an şcolar, preotul local
trebuia să facă, conform Regulamentului, o consemnare exactă a
copiilor care erau obligaţi să frecventeze şcoala, după matricola
parohială, pe care o înainta comitetului parohial. Cu cel puţin două
săptămâni înainte de începerea anului şcolar, comitetul parohial
trebuia să aducă la cunoştinţa părinţilor, prin afişare în biserică,
sau pe altă cale, ziua începerii cursurilor şi a înmatriculării elevilor.
Totodată, trebuia să ceară primarului să-şi îndeplinească îndatoririle
legate de frecvenţa şcolară, conform prevederilor Legii XXXVIII din
1868. Cu trei zile înainte de începerea anului şcolar, părinţii care
aveau copii obligaţi să frecventeze şcoala, trebuiau să se prezinte la
învăţător şi la directorul local, pentru a-i înmatricula. Acei părinţi care
nu respectau cerinţele legii, referitoare la frecvenţă, erau într-o primă
fază admonestaţi, după care, comitetul parohial solicita primăriei
comunale pedepsirea lor, conform articolului 4 din Legea XXXVIII.
Dacă autoritatea locală nu lua nici o măsură, se apela la inspectorul
districtual al şcolilor confesionale.
Obligaţia de a frecventa şcoala, o aveau copiii care la
începutul anului şcolar aveau şase ani împliniţi. Comitetul parohial
putea aproba înscrierea unor copii sub şase ani, dacă aceştia erau
sănătoşi, îndeajuns de dezvoltaţi mintal şi dacă nu se depăşea
numărul de elevi normaţi pentru o clasă. Prin intermediul directorului
local, învăţătorul trebuia să înainteze la sfârşitul fiecărei săptămâni,
78
prezidiului comitetului parohial, conspectele cu absenţele. Comitetul
parohial solicita apoi autorităţilor comunale, constrângerea tuturor
elevilor cu absenţe nemotivate, să frecventeze cursurile. Unde vina
pentru absenţe o purtau elevii, aceştia erau pedepsiţi, apelânduse la mijloacele disciplinare şcolare. Acolo unde culpa aparţinea
părinţilor, aceştia erau supuşi pedepselor stabilite în paragraful 4 al
Legii XXXVIII. Un conspect pe scurt despre absenţe, trebuia trimis
în fiecare lună şi inspectorului districtual de şcoli, cu observaţii
referitoare la îndeplinirea datoriei referitoare la frecvenţa şcolară, din
partea autorităţilor comunale. Absenţele se motivau în următoarele
situaţii: îmbolnăvirea elevilor; îmbolnăvirea părinţilor sau a altor
membri ai familiei, dacă era necesară prezenţa elevilor pentru a-i
îngriji; decese în familie sau alte nenorociri; evenimente extraordinare
în familie (nunţi, botezuri); vremea rea, dacă prin aceasta s-ar fi
periclitat sănătatea elevilor; impracticabilitatea drumurilor; absenţa
îmbrăcămintei potrivite. Scutiţi de frecvenţă la şcolile poporale
erau acei elevi care: certificau faptul că frecventează o altă şcoală
elementară sau superioară; dovedeau că se instruiesc pe cale privată;
sufereau de o boală incurabilă.
Durata instrucţiei, prevăzută de acest Regulament, respecta
prevederile înscrise în legea din 1868: la sate de cel puţin opt luni pe
an, iar în oraşe, de cel puţin nouă luni pe an, anul şcolar fiind împărţit
în două semestre egale. Cursurile şcolii zilnice se desfăşurau atât
dimineaţa, cât şi după-amiaza. Numărul orelor, între minim şi maxim,
îl fixa, la propunerea învăţătorului, comitetul parohial89.
Prevederile Regulamentului, referitoare la învăţător, cuprind
îndatoririle acestuia, documentele pe care acesta era obligat să le
întocmească, modul de organizare şi desfăşurare a concursului pentru
ocuparea unui post învăţătoresc. Între îndatoririle învăţătorului
se numărau: educaţia şi instrucţia elevilor, menţinerea ordinii şi a
disciplinei în şcolile poporale; formarea morală şi spirituală a elevilor,
conform preceptelor pedagogice; respectarea planului de învăţământ,
a cărţilor şi mijloacelor didactice admise de consistoriu; menţinerea
în bună stare a localului şcolar, a mobilierului şcolar şi a mijloacelor
89
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 6, din 7/19 ianuarie, p. 6.
79
de învăţământ90. Învăţătorul trebuia să posede următoarele
documente: un catalog al elevilor înmatriculaţi şi înscrişi în clasa sa; o
consemnare a absenţelor; o consemnare a lecţiilor parcurse în fiecare
oră, la fiecare obiect de studiu; o cronică şcolară pentru menţionarea
evenimentelor mai importante din viaţa elevilor şi a clasei sale
(admonestări, pedepse, remuneraţii)91. Fiecare învăţător definitiv sau
provizoriu, trebuia să fie membru ordinar al reuniunii învăţătoreşti
cercuale, fiind obligat să participe la adunările ei generale. Pentru
participarea la această activitate, regulamentul prevedea alocarea
sumei de 50 de cruceri pe învăţător, inclusă în bugetul întocmit de
comitetul parohial. Pentru învăţătorul care absenta nemotivat de la
adunarea generală a reuniunii, regulamentul prevedea o pedeapsă
de cinci florini.
Instituirea învăţătorilor se realiza prin alegere definitivă sau
prin numire provizorie. Pentru întregirea unui post vacant, comitetul
parohial organiza concurs. Termenul acestuia era fixat de oficiul
protopopesc, între 15 iunie şi 15 august. De bază a alegerii, servea
lista candidaţilor, în care erau admişi doar concurenţi cu atestat de
calificare învăţătorească. Atestatul de calificare eliberat între anii
1872-1882, trebuia completat cu o diplomă specială pentru limba
maghiară, iar cel eliberat după 30 iunie 1882, trebuia să conţină şi
calificarea concurentului pentru predarea în limba maghiară. Poziţia
în lista de candidare, se făcea luându-se în considerare nivelul cel
mai înalt al studiilor premergătoare celor preparandiale. După
expirarea termenului de înscriere, sub conducerea protopopului,
sinodul parohial alegea învăţătorul prin votare nominală sau secretă.
Rezultatul concursului se înainta în termen de trei zile consistoriului,
care după expirarea termenului de recurs, numea învăţătorul ales pe
post92. Învăţătorii aleşi şi prevăzuţi cu decret din partea consistoriului,
erau definitivi şi nu mai puteau fi destituiţi decât prin sentinţă
disciplinară. Ei trebuiau să se prezinte la post în termen de 14 zile de
la întărire sau cu trei zile înainte de începerea anului şcolar93.
Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 8, din 10/22 ianuarie, p. 6.
Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 26, din 1/13 februarie, p. 6.
92
Idem, Timişoara, II, 1895, nr.10, din 12/24 ianuarie, p. 6.
93
90
91
80
Regulamentul adoptat în anul 1895, conţinea şi prevederi
referitoare la activitatea comitetului parohial, precum şi a protopopului,
în calitate de inspector districtual de şcoli. Reglementarea atribuţiilor
autorităţilor şcolare, răspundeau necesităţii unui învăţământ temeinic
organizat.
Obiectele de învăţământ corespunzătoare celor şase clase
ale şcolii elementare, sunt prezentate detaliat, definindu-se pentru
fiecare în parte, scopul predării lui în şcoala poporală. Limba maternă
este caracterizată ca fiind centrul întregului învăţământ poporal,
menţionându-se însă şi obligativitatea predării limbii maghiare-în
acord cu legea din 1879, dar numai după ce elevul îşi va fi câştigat o
oarecare îndemânare în folosirea limbii sale materne94.
Regulamentul conţine şi prevederi referitoare la organizarea şi
desfăşurarea examenelor şcolare, care aveau loc în fiecare an, după
încheierea cursurilor celui de-al doilea semestru. Elevilor care au
absolvit cursul zilnic de şase ani, li se elibera un atestat (absolutoriu)
care cuprindea: o caracterizare completă a elevului, durata
frecventării cursurilor, clasificarea acestuia la învăţătură, diligenţă şi
purtare morală. Elevii ale căror rezultate nu le permiteau dobândirea
atestatului, erau datori să continue frecventarea cursurilor şi peste
timpul de şase ani. Elevilor din şcolile de repetiţie, după terminarea
cursului de trei ani, li se elibera un simplu certificat în care se constata
purtarea lor morală, diligenţa şi progresul la învăţătură95.
Regulamentul şcolar din anul 1895, face dovada maturităţii, a
experienţei pe care factorii confesionali au acumulat-o de-a lungul
timpului, în ancorarea şcolii româneşti pe fundamente cât mai
temeinice. Este demn de remarcat, cum aceştia au reuşit armonizarea
între elemente aparent divergente şi incompatibile: învăţământul
religios cu învăţământul realist şi practic, învăţământul naţional cu
învăţământul care promova într-un trend ascendent, limba şi cultura
maghiară.
Evoluţia legislaţiei şcolare maghiare în perioada 1867-1900 este
marcată de contradicţia dintre tendinţa înnoitoare, modernizatoare,
Idem, Timişoara, II, 1895, nr.16, din 19/31 ianuarie, p. 6; Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 18, din
21 ianuarie/2 februarie, p. 6.
95
Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 26, din 1/13 februarie, p. 6.
94
81
caracteristică pedagogiei europene de la sfârşit de veac XIX şi
tendinţa de transformare a instituţiei de învăţământ într-un mijloc
eficace pentru atingerea unor scopuri politice, de utilizare a şcolii ca
instrument de nivelare etnică. Autorităţile confesionale româneşti
s-au străduit să respecte această legislaţie, acomodându-şi propriile
norme de drept-bisericeşti şi şcolare, la reglementările elaborate
de stat. Atunci când au perceput că autonomia confesională este
periclitată prin aplicarea tendenţioasă a unor prevederi legale,
organele bisericeşti au reacţionat cu decenţă, apelând la toate
mijloacele legale pentru a-şi susţine dreptatea. Deşi în multe situaţii,
justiţia maghiară a trecut cu vederea excesul de zel a unor slujbaşi ai
statului în aplicarea legilor şcolare, totuşi faptul că şcoala românească
din comitatul Timiş nu şi-a încetat existenţa în toată această perioadă,
poate fi considerat un succes al confesiunii, care şi-a îndeplinit într-un
mod benefic, misiunea de „pavăză a naţionalităţii”.
82
III.B. Reţeaua şcolară
B.1. Structura reţelei şcolare
În comitatul Timiş, singurele instituţii de învăţământ cu
predare în limba română, au fost în perioada dualistă şcolile poporale
confesionale, elementare şi superioare. Românii au recurs la şcoli
confesionale, pentru că prin intermediul acestora, valorile naţionale
deveneau bunuri culturale ale întregii societăţi româneşti.
Majoritatea şcolilor confesionale erau instituţii cu un singur
învăţător şi aveau două cursuri: de zi (pentru copiii între 6 şi 12 ani)
şi de repetiţie (pentru copiii între 12 şi 15 ani). Şcolile confesionale
româneşti, care au funcţionat în spaţiul comitatului Timiş, erau
ortodoxe şi greco-catolice. Şcolile româneşti ortodoxe din partea
nordică a comitatului, făceau parte din Dieceza Aradului, aflându-se
sub jurisdicţia Consistoriului arădean, cele din zonele centrală şi sudică
ale comitatului, făceau parte din Dieceza Caransebeşului, aflându-se
sub jurisdicţia Consistoriului de la Caransebeş, iar şcolile româneşti
greco-catolice, făceau parte din Dieceza Lugojului, aflându-se sub
jurisdicţia Consistoriului unit din Lugoj. Fiecare dieceză forma un
district şcolar, condus de câte un senat şcolar, care avea în fruntea
lui un asesor ordinar, cu atribuţii de inspector general. La rândul lui,
fiecare district şcolar era divizat în cercuri şcolare, care corespundeau
de regulă cu teritoriul protopopiatelor. Cercurile şcolare erau conduse
de protopopi care aveau şi calitatea de inspectori şcolari. Dacă luăm în
considerare apartenenţa districtuală, şcolile româneşti din comitatul
Timiş au făcut parte din trei reţele şcolare: două ortodoxe şi una
greco-catolică. Cele două reţele şcolare ortodoxe, conduse de la Arad
şi Caransebeş, aveau o unitate organizatorică asigurată de Statutul
83
organic, regulamentele şcolare elaborate la nivel mitropolitan, de
măsurile administrative luate în acest sens de Consistoriul de la
Sibiu. Reţeaua şcolară districtuală greco-catolică, chiar dacă avea
altă subordonare ierarhică, care mergea în plan superior până
la nivelul Mitropoliei din Blaj, nu se deosebea organizatoric întrun mod esenţial, de cele două reţele şcolare ortodoxe. Privite din
prisma idealului educaţiei naţionale, acelaşi pentru toate instituţiile
menţionate, şcolile româneşti timişene formau un singur sistem
instructiv-educativ.
În comunele mixte, româno-sârbe, ale comitatului Timiş,
au funcţionat şi şcoli confesionale care se aflau sub jurisdicţia
Consistoriului ortodox sârb din Timişoara. În urma proceselor de
despărţire ierarhică, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, românii din
majoritatea localităţilor mixte şi-au separat şcolile de cele sârbeşti şi
le-au trecut sub jurisdicţie consistorială românească.
Conform paragrafului 14 al Legii şcolare XXXVIII din 1868,
inspectorul şcolar regesc, ca reprezentant al ministrului de culte şi
instrucţie publică, asigura inspecţia supremă de stat, asupra tuturor
institutelor de învăţământ poporale confesionale96. Fiecare comitat
forma un cerc de învăţământ97, aflat sub controlul inspectorului
şcolar regesc. Acesta nu avea dreptul de a dispune direct asupra
şcolilor confesionale româneşti, ci trebuia să raporteze ministrului de
resort, observaţiile referitoare la activitatea acestora. Reprezentantul
guvernului comunica apoi consistoriului, deficienţele constatate, iar
acesta, prin organele sale, trebuia să ia măsuri pentru remedierea
lor98. Din unghiul de vedere al suprainspecţiei de stat, şcolile
româneşti timişene pot fi privite ca făcând parte şi din reţeaua şcolară
comitatensă.
În anii de început ai perioadei dualiste, în spaţiul comitatului
Timiş funcţionau numai şcoli elementare confesionale, ponderea cea
mai însemnată având-o şcolile ortodoxe, romano-catolice şi grecocatolice. În paralel cu şcolile confesionale, au apărut în perioada
următoare şcoli comunale, de stat şi particulare (ale societăţilor). Până
O. Ghibu, op.cit., p.126.
98
Ibidem, p. 116.
96
97
84
la 1868 însă, şcoli de stat n-au existat nici măcar pentru maghiari, iar
şcolile comunale aveau o pondere insignifiantă în peisajul instituţiilor
de învăţământ din Ungaria.
Şcolile comunale erau înfiinţate de consiliile locale şi erau
administrate de un scaun şcolar, compus din delegaţi ai reprezentanţei
consiliului comunal. Scaunul şcolar era compus din cel puţin nouă
membri, aleşi pe trei ani. Membrii de drept ai acestuia erau: preoţii
confesiunilor existente în localitate, directorul şcolii, medicul cercual
şi învăţătorul de economie. Nu puteau fi membri ai scaunului şcolar,
decât acei indivizi care cunoşteau limba maghiară. De la această
reglementare se putea face excepţie, doar dacă în comună nu existau
destui cunoscători ai acestei limbi, în măsură să poată forma scaunul
şcolar. Această autoritate de primă instanţă pentru şcolile comunale,
lua hotărâri cu caracter exclusiv administrativ, care deveneau valabile,
numai după ce le aproba inspectorul şcolar regesc. O atribuţie
importantă a scaunului şcolar era alegerea învăţătorilor, care era apoi
întărită de comisia administrativă. Majoritatea şcolilor comunale erau
subvenţionate de stat, care sprijinea financiar ridicarea şi întreţinerea
localurilor şcolare, spre deosebire de şcolile confesionale, care nu se
bucurau de aceeaşi atenţie din partea administraţiei.
Autoritatea de primă instanţă pentru şcolile de stat era
curatoratul, compus din cel puţin 4 şi cel mult 26 de membri, numiţi, la
recomandarea inspectorului şcolar, de către comitele suprem, pe timp
de şase ani. Membrii de drept ai curatoratului erau primarul comunei
şi preoţii confesiunilor ai căror credincioşi aveau o pondere de peste
5 % din numărul total al locuitorilor. Având atribuţii cu precădere
administrative, curatoratul se putea implica şi în inspectarea activităţii
didactice, evaluând calitatea acesteia şi progresul şcolar.
Legea şcolară XXXVIII stabilea ca în şcolile comunale şi de stat,
limba de predare să fie aceea a majorităţii locuitorilor. În realitate
însă, în aceste şcoli învăţământul s-a desfăşurat într-o proporţie
covârşitoare, în limba maghiară.
Hotărârile relative la şcoala comunală şi de stat se puteau
apela la comisia administrativă comitatensă, din care făcea parte şi
inspectorul şcolar. Atribuţiile acesteia erau administrative, disciplinare
85
şi judiciare. Comisia administrativă se îngrijea de inspectarea şcolilor
confesionale prin inspectorii regeşti, de ridicarea de noi şcoli în locul
celor necorespunzătoare, trebuind să raporteze despre activitatea sa,
congregaţiei comitatense99.
Întemeierea şcolilor comunale şi de stat era stimulată de
organele administrative, deoarece prin acţiunea de maghiarizare
la care se făceau părtaşe, ele satisfăceau idealul politic centralist, al
guvernului ungar. Beneficiind de atuul gratuităţii învăţământului,
şcolile de stat încercau să atragă cât mai mulţi copii români şi de alte
naţionalităţi. În unele localităţi, se înfiinţau instituţii de învăţământ
elementar, comunale sau de stat, în paralel cu şcolile confesionale
deja existente, invocându-se insuficienţa numărului de şcoli primare,
în raport cu numărul elevilor de vârstă şcolară. În alte localităţi, şcolile
comunale şi de stat erau întemeiate cu motivaţia de a realiza instrucţia
unor grupuri minoritare maghiare, colonizate în zone cu populaţie
compact românească. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea,
autorităţile cercuale şi-au intensificat presiunile asupra comunităţilor
săteşti, pentru a renunţa la şcolile confesionale şi a le transforma
în şcoli comunale sau de stat. Au existat destule situaţii când unele
comunităţi etnice, în special germane, au preferat să recurgă la şcoli
comunale sau de stat, pentru a scăpa de achitarea dării cultuale, care
asigura existenţa şcolilor confesionale.
În unele localităţi în care s-au înfiinţat şcoli comunale, românii
au fost obligaţi să contribuie la susţinerea acestora, în pofida
obligaţiilor materiale şi financiare pe care aceştia le aveau faţă de
şcoala lor confesională. Aşa s-a întâmplat în localitatea Satchinez,
unde în anul 1870 s-a edificat o şcoală comunală frecventată de
copii de naţionalitate germană şi pentru care populaţia românească
majoritară, a fost obligată să contribuie. Directorul şcolar local, preotul
Alexandru Crăciunescu, a protestat în mai multe rânduri la forurile
competente împotriva acestei situaţii nedrepte, dar fără rezultat100.
Românii ortodocşi din Hisiaş au fost şi ei constrânşi să contribuie
la susţinerea şcolii comunale, înfiinţată în anul 1872 pentru puţinii
greco-catolici care locuiau în comună. Chiar mai mult, în anul 1894
99
O. Ghibu, op.cit., p. 122-127.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Satchinez, nepag.
100
86
autorităţile cercuale au închis şcoala confesională, obligând copiii
români ortodocşi să frecventeze şcoala comunală101. În localitatea
Alioş s-au produs chiar tensiuni între locuitorii români şi autorităţile
locale, generate de faptul că acestea i-au obligat să presteze zile
de lucru public, cu carul şi cu mâinile, pentru construirea unei şcoli
comunale germane, în anul 1874102.
B.2. Evoluţia reţelei şcolare
Statisticile maghiare din anul 1869, consemnează existenţa
a 296 de şcoli elementare confesionale în comitatul Timiş. După
confesiunea căreia aparţineau, aceste şcoli erau structurate astfel:
153 de şcoli ortodoxe, 96 romano-catolice, 21 greco-catolice, 26 de
şcoli ale altor confesiuni103.
După limba de predare, cele 153 de şcoli ortodoxe erau
repartizate în felul următor: 114 cu limba de predare română, una
maghiaro-română, una germano-română, 7 maghiaro-germanoromână, 7 româno-sârbă, una maghiaro-româno-sârbă, 21 sârbă
şi una ruso-sârbă. Dintre cele 21 de şcoli greco-catolice, 20 erau cu
limba de predare română şi una maghiaro-germano-română.
În cele 296 de şcoli confesionale funcţionau 401 de învăţători,
distribuiţi astfel: 172 la şcolile catolice, 170 la şcolile ortodoxe, 21 la
şcolile greco-catolice şi 38 la celelalte şcoli104.
Şcolile ortodoxe aveau o pondere de 51,68 %, iar cele grecocatolice de 7,09 %, din totalul şcolilor elementare confesionale ale
comitatului. Şcolile cu limba de predare română, reprezentau 74,5 %
din numărul şcolilor ortodoxe şi 45,27 %, din numărul total al şcolilor
elementare ale comitatului105.
Dintre şcolile ortodoxe, 151 erau elementare inferioare: 40 de
băieţi, 3 de fete, 108 mixte, iar două erau elementare superioare: una
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13.
D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 75/1874, nepag.
103
Hivatalos Statistikai Közlemenyek , III Evfolyam , V Füzet, Magzarorszag nepiskolai 1869,
Budan, 1871, p. 138-139.
104
Ibidem, p. 140-141.
105
Procente calculate după datele din Hivatalos Statistikai Közlemenyek , III Evfolyam….p.
138-139.
101
102
87
de băieţi şi una de fete. Toate cele 21 de şcoli greco-catolice erau
elementare inferioare: 8 de băieţi şi 13 mixte. Din cele 153 de şcoli
ortodoxe, 145 se aflau în localuri proprii, dispunând de 168 de săli de
clasă şi 146 de locuinţe pentru învăţători. Din cele 21 de şcoli grecocatolice, 18 se aflau în localuri proprii, dispunând de 20 de săli de
învăţământ şi 20 de locuinţe pentru învăţători106.
Statistica nu menţionează existenţa şcolilor comunale sau de
stat, ele însă vor apărea în perioada imediat următoare, ca efect al
prevederilor Legii şcolare XXXVIII din 1868, care includea comunele
politice şi statul în rândul susţinătorilor de şcoli, alături de confesiuni,
particulari sau asociaţii.
Într-o reprezentare grafică, situaţia comparativă (în procente)
a şcolilor elementare din comitatul Timiş, în anul 1869, se prezintă în
felul următor:
1. După tipurile de şcoli poporale
45%
18%
4 %7 %
Ş co li în
lim b a
ro m â n ă
Ş co li în
lim b a
g e rm a n ă
Ş co li în
lim b a
sâ rb ă
Ş co li în
lim b a
m a g h ia ră
2. După limba de predare în şcolile poporale
Şc oli ortodox e
Şc oli romanoc atolic e
Şc oli grec oc atolic e
52%
A lte ş c oli
9%
32%
7%
26%
Înfiinţarea şcolilor elementare de stat pe teritoriul comitatului
Timiş, a cunoscut o evoluţie lentă în primii ani ai dualismului, pentru
ca apoi, spre sfârşitul veacului al XIX-lea procesul să se accelereze,
fără a avea însă ca rezultat schimbarea raportului numeric, favorabil
pe mai departe şcolilor elementare confesionale. Construirea şi
funcţionarea şcolilor de stat, implica fonduri guvernamentale, iar
statul maghiar a preferat mai degrabă să-şi subordoneze şcolile
susţinute de naţionalităţi, printr-o legislaţie şcolară din ce în ce mai
restrictivă, decât să investească în şcoli proprii.
106
Ibidem, p. 138-139.
88
Prima şcoală elementară de stat din comitatul Timiş, a luat
fiinţă la Biserica-Albă, în anul 1874. În anul următor, 1875, s-au
înfiinţat noi şcoli de stat în localităţile Iasenova şi Capăt, iar în 1876
în Dragşina, Ferendia, Clopodia şi Semlacul Mare107. Din anul 1877108,
este consemnată o şcoală de stat cu limba de predare maghiară şi în
localitatea Gătaia. Ea era gratuită şi oferea absolvenţilor posibilitatea
de a fi încadraţi în diferite servicii de stat sau comunale. Deşi oferta
era tentantă, majoritatea copiilor români din localitate au frecventat
în continuare cursurile şcolii confesionale ortodoxe, numărul elevilor
acesteia depăşindu-l pe cel al şcolii de stat, pe întreg parcursul celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea109. Edificiul şcolii de stat din
Capăt era impunător, din cărămidă arsă şi acoperit cu ţiglă, având o
sală de clasă încăpătoare, luminoasă şi o locuinţă modernă pentru
învăţător, cu mai multe camere. În contrast cu şcoala de stat, şcoala
confesională era o casă modestă din lemn, acoperită cu paie şi având
două camere. Pentru a atrage copiii români la instituţia de învăţământ
a statului, autorităţile şcolare superioare au angajat la această şcoală
învăţători români. Autorităţile urmăreau două scopuri: să desfiinţeze
şcoala confesională ortodoxă din Capăt şi să-i maghiarizeze pe români,
aşa cum reuşiseră cu slovacii colonizaţi aici. Primul scop a fost atins
în anul 1893, când şcoala confesională şi-a încetat existenţa. Al doilea
scop nu şi-a cunoscut finalizarea, deoarece învăţătorii români care au
funcţionat la şcoala de stat nu şi-au pierdut conştiinţa naţională. Ei
au rămas ataşaţi neamului şi Bisericii ortodoxe din comună, instruind
corul local şi organizând manifestări culturale cu tentă naţională110.
În anul şcolar 1879-1880, la mai bine de un deceniu de la
adoptarea Legii şcolare XXXVIII, în comitatul Timiş funcţionau 327
de şcoli, dintre care 223 erau confesionale, 89 comunale şi 8 de stat.
La aceste şcoli predau 466 de învăţători, dintre care doar 31 erau
necalificaţi111. Numărul total al şcolilor şi al învăţătorilor, cunoaşte
o sensibilă creştere numerică. Deşi rămân majoritare, şcolile
S. Borovszky, Temes Varmegye, Budapest, f.a., p.194.
Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Gătaia, nr. inv. 21823/318.
109
P. Tomescu-Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissmann, M. Brăteanu, I. Florea, I. Cireşan,
Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p. 245-246.
110
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Capăt, nepag.
111
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.6, din 21 ianuarie, p. 2.
107
108
89
confesionale se confruntă cu o involuţie, determinată de apariţia
şcolilor comunale şi de stat în reţeaua şcolară comitatensă.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, procesul de înfiinţare
a şcolilor comunale şi de stat cunoaşte noi dimensiuni. Într-un raport
al Senatului şcolar din Caransebeş, pe anul şcolar 1889-1890, este
menţionată existenţa unor şcoli elementare comunale, în localităţile
Biserica-Albă şi Vârşeţ şi a unei şcoli elementare de stat în Biserica
Albă112. În numărul său din 4/16 noiembrie 1894, ziarul Dreptatea îşi
informează cititorii că şcoala din localitatea Ficătar, fiind ruinată, a
fost închisă de oficiul comunal, în locul ei urmând să se înfiinţeze o
şcoală comunală113. Un rol eficient în acţiunea de închidere a şcolilor
confesionale româneşti şi de transformare a lor în şcoli comunale, l-a
jucat protopretorele cercului Recaş, Ioanovich Sandor. În anul 1894
el a reuşit prin presiuni şi intimidare, să obţină de la reprezentanţele
comunelor Bazoş114, Brestovăţ, Paniova, decizii de transformare a
şcolilor confesionale în şcoli comunale. Prin aceleaşi metode coercitive,
protopretorele a reuşit să stoarcă învoirea reprezentanţelor comunale
din Chizătău şi Topolovăţul Mare, ca pe lângă şcolile confesionale
existente, să se instituie şcoli comunale115. Într-un raport despre
examenele din Protopopiatul Buziaş este menţionată existenţa
şcolilor de stat în anul şcolar 1897-1898, în următoarele localităţi ale
acestui cerc: Buziaş, Capăt, Chevereşul Mare, Racoviţa, Şipet116. În anul
1899, şcoala confesională românească din Sinersig a fost închisă, sub
pretextul că e necorespunzătoare, iar în locul ei s-a deschis o şcoală
de stat, cu limba de predare maghiară117.
Statisticile maghiare din ultimul deceniu al secolului al XIXlea, reflectă mutaţiile survenite în reţeaua şcolară a comitatului
Timiş. Ponderea cea mai importantă în ansamblul şcolilor primare
ale comitatului, o aveau în continuare şcolile confesionale ortodoxe,
însă evoluţia numerică a şcolilor comunale şi de stat a fost mult
mai dinamică decât a celorlalte instituţii de învăţământ elementar.
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36 /1891, nepag.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.241, din 4/16 noiembrie, p. 5.
114
Idem, Timişoara, I, 1894, nr.192, din 3/15 septembrie, p. 3.
115
116
Foaia Diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.29, din 19 iulie, p. 4.
117
D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 3, p. 83.
112
113
90
În această perioadă, se produce un spor constant al numărului de
învăţători, ca urmare a creşterii numărului claselor de elevi, dar şi a
ofertei de institute care pregăteau învăţători: preparandiile de stat şi
confesionale.
Tabelul 1. Evoluţia şcolilor poporale elementare din comitatul Timiş118 după
tipurile de şcoli (1892-1900)119
Numărul total al
Anul şcolar
şcolilor
Şcoli de stat Şcoli comunale
Şcoli confesionale Şcoli confesionale Şcoli confesionale
romano-catolice
greco-catolice
ortodoxe
Alte şcoli
1892
380
28
102
57
18
159
16
1893
398
32
109
57
18
164
18
1893-1894
393
33
102
55
18
167
18
1894-1895
390
33
105
55
18
161
18
1895-1896
391
34
107
56
17
160
17
1897-1898
397
38
110
55
17
163
14
1898-1899
395
37
110
54
17
163
14
1899-1900
397
40
111
52
18
163
13
Inclusiv oraşele municipii: Timişoara şi Vârşeţ.
Magyar Statisztikai Evkönyv, I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309 (în continuare
M.St.E); M.St.E, II Evfolyam, 1894, Budapest 1895, p. 310-311; M.St.E., III Evfolyam, 1895,
Budapest, 1896, p. 392-393; p. 396-397; M.St.E., IV Evfolyam, 1896, Budapest, 1897, p. 412-413;
M.St.E., VI Evfolyam, 1898, Budapest, 1899, p. 298-299; M.St.E., VII Evfolyam, 1899, Budapest,
1900, p. 320-321; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.
118
119
91
În perioada 1892-1900, cea mai importantă creştere procentuală
au înregistrat-o şcolile elementare de stat, cu 42,85 %, urmate de
şcolile elementare comunale, care au crescut cu 8,82 %. În acelaşi
interval temporal, şcolile confesionale ortodoxe au înregistrat un spor
de doar 2,51 %, şcolile greco-catolice s-au cantonat la o cifră de 17-18
instituţii de învăţământ, iar şcolile romano-catolice au suferit chiar
un regres numeric. Şcolile confesionale ortodoxe erau în proporţie
covârşitoare româneşti. De pildă, în anul şcolar 1893-1894, din cele
167 de şcoli ortodoxe, 139 erau româneşti, la acestea funcţionând
157 de învăţători120. În Timişoara-oraş municipiu, au existat în această
perioadă 3 şcoli româneşti ortodoxe. Numărul învăţătorilor a cunoscut
în această perioadă o creştere lentă, dar constantă: de la 723 în anul
1892, până la 782 în anul şcolar 1899-1900121.
Tabelul 2. Evoluţia şcolilor poporale elementare din comitatul Timiş122
după limba de predare (1892-1900)123
Anul şcolar
Şcoli cu limba de
predare maghiară
1892
48
Şcoli cu limba de
predare română şi
maghiară
18
1893
61
19
149
1893-1894
84
83
82
1894-1895
89
84
75
1895-1896
90
84
75
1897-1898
82
84
64
1898-1899
80
84
64
1899-1900
99
127
22
Şcoli cu limba de
predare română
145
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.275, din 18/30 decembrie, p.6.
M.St.E., I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest,
1901, p. 332-333.
122
Inclusiv oraşele municipii.
123
M.St.E., I Evfolyam, 1893, Budapest, 1894, p. 308-309; M.St.E, II Evfolyam, 1894, Budapest
1895, p. 310-311; M.St.E., III Evfolyam, 1895, Budapest, 1896, p. 392-393; p. 396-397; M.St.E.,
IV Evfolyam, 1896, Budapest, 1897, p. 412-413; M.St.E., VI Evfolyam, 1898, Budapest, 1899, p.
298-299; M.St.E., VII Evfolyam, 1899, Budapest, 1900, p. 320-321; M.St.E., VIII Evfolyam, 1900,
Budapest, 1901, p. 332-333.
120
121
92
În perioada 1892-1900, şcolile cu limba de predare maghiară
au sporit cu 106,25 %, cele cu predare în limbile română şi maghiară
au cunoscut o creştere procentuală impetuoasă de 605,5 %, dar în
schimb, şcolile cu limba de predare română au avut un important
regres numeric, scăzând cu 559 %. Această discrepanţă între datele
celor două statistici care urmăreau evoluţia şcolilor elementare: după
tipurile de şcoli şi după limbile de predare, se explică prin faptul că în
urma ordinelor de guvern referitoare la intensificarea predării limbii
maghiare, care au succes Legii şcolare XVIII din 1879, învăţătorii
multor şcoli confesionale româneşti, pentru a evita admonestările
inspectorilor şcolari ai statului, legate de insuficienta însuşire a limbii
maghiare de către elevi, au preferat să predea mai multe obiecte de
învăţământ în limbile română şi maghiară (e posibil ca acest lucru să se
fi întâmplat doar cu ocazia vizitei inspectorilor şcolari comitatenşi)124,
statisticile consemnând aceste instituţii, ca şcoli cu predare în ambele
limbi.
Privit în ansamblul lui, din unghiul de vedere al reţelei şcolare
comitatense, învăţământul primar timişean avea următoarea
structură, în anul 1900:
124
93
Tabelul 3. Structura şcolilor primare zilnice din comitatul Timiş
(anul 1900)125
Total şcoli
364
1.
2.
Primare
Civile
360
4
1.
2.
3.
Mixte
De băieţi
De fete
303
28
33
1.
2.
3.
4.
5.
De stat
Comunale
Particulare
Confesionale
Ale asociaţiilor
40
98
1
224
1
Şcoli confesionale
1. Ortodoxe
2. Romano-catolice
3. Greco-catolice
4. Evanghelice
5. Reformate
6. Israelite
154
45
18
4
4
-
Limba de predare
1. Română
2. Germană
3. Maghiară
4. Sârbo-croată
5. Română-maghiară
6. Germană-maghiară
7. Sârbă-maghiară
8. Slovacă-maghiară
22
1
76
6
124
66
68
1
Cadre didactice
1.
2.
616
Femei
Bărbaţi
165
451
Capabile să predea limba maghiară
563
1.
2.
Calificate
Necalificate
592
24
Total număr de elevi
58.067
125
M.St.E., VIII Evfolyam, 1900, Budapest, 1901, p. 332-333.
94
Parcurgând datele statistice de mai sus, observăm că în
reţeaua şcolară a comitatului Timiş predominau şcolile elementare
mixte, ale confesiunii ortodoxe. În ce priveşte limba de predare în
şcoli, s-au produs mutaţii importante, subliniate anterior. Şcolile
cu predare în limbile naţionalităţilor nemaghiare au scăzut, iar în
schimb, a crescut semnificativ numărul şcolilor cu limbile de predare
maghiară, română-maghiară, germană-maghiară, sârbă-maghiară.
Decât să investească pentru a-şi spori în mod considerabil numărul
şcolilor de stat-pe care şi aşa copiii naţionalităţilor le frecventau mai
puţin-autorităţile maghiare au preferat să deznaţionalizeze elevii
nemaghiari menţinându-i în propriile instituţii, dar impunându-le
învăţarea într-un tempo din ce în ce mai crescut, a limbii maghiare.
La începutul epocii dualiste, datorită numărului insuficient de
elevi, în majoritatea şcolilor confesionale se desfăşura un învăţământ
simultan, învăţătorul instruind în acelaşi timp şi în aceeaşi încăpere,
elevii tuturor claselor. Până în anul 1868, în comitatul Timiş au existat
şcoli cu 2-3 clase doar în câteva localităţi mai mari şi cu tradiţie
şcolară: Lipova-3 clase, Alioş-2 clase (Protopopiatul Lipova); TimişoaraFabric, Secusigiu, Seceani, fiecare cu câte două clase (Protopopiatul
Timişoara)126; În acelaşi an şcolar, în Protopopiatul Hasiaş nu exista
nici o şcoală cu 2 clase127.
După adoptarea Statutului organic-care reglementa viaţa
bisericească şi şcolară a românilor transilvăneni şi bănăţeniorganizarea şi administrarea învăţământului poporal din Episcopii,
va fi încredinţată Senatelor şcolare, înfiinţate în anul 1870. Aceste
organe de conducere ale învăţământului, au fost preocupate de
înmulţirea numărului şcolilor şi al claselor de elevi, pentru a răspunde
prevederilor legale şi totodată pentru a ridica calitativ învăţământul
românesc confesional. Legea şcolară adoptată în anul 1868, prevedea
ca în localităţile unde numărul elevilor depăşea 80, să se înfiinţeze
încă o clasă şi să se angajeze încă un învăţător.
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976,
p. 224-226.
127
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act
140/1868, nepag.
126
95
Pentru a se respecta cerinţele legii, în localitatea Satchinez
sunt menţionate două puteri didactice, începând din anul 1873128. În
Belinţ, un important centru spiritual românesc, sediu de protopopiat
din anul 1787, se înfiinţează al doilea post învăţătoresc în anul 1874129.
Datorită creşterii populaţiei şcolare, în acelaşi an se înfiinţează a doua
clasă de elevi şi în comuna Giroc, localitate aflată în proximitatea
Timişoarei130. În anul 1875 s-a înfiinţat postul al doilea în Chişoda, din
bunăvoinţa învăţătorului Simion Moldovan, care a cedat o jumătate
din salariul în bani şi din veniturile în natură, punând mai presus
interesul şcolii decât cel personal131. Anul 1876 a fost unul de referinţă
pentru învăţământul românesc bănăţean, deoarece atunci s-a înfiinţat
în localitatea Izvin, prima şcoală românească de fete din Banat.
Dacă clasele de fete îşi făcuseră apariţia în peisajul învăţământului
confesional românesc bănăţean, încă din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, o instituţie de sine stătătoare, destinată educaţiei fetelor,
nu existase până atunci. Iniţiatoarea şcolii de fete din Izvin, care a
funcţionat la această instituţie între anii 1876-1878, a fost Emilia Lungu
Puhallo, prima învăţătoare româncă din Banat132. Drumul deschis în
cariera învăţătorească de Emilia Lungu, a fost urmat şi de alte femei,
iar prejudecata că doar bărbaţii pot îmbrăţişa această profesie, va fi
dată treptat uitării. În Secusigiu, comună cu veche tradiţie şcolară,
unde exista un al doilea post învăţătoresc încă din anul 1852, se
înfiinţează în 1878 o nouă clasă, de fete. Prima învăţătoare care îşi
începea activitatea în localitate, a fost Aurelia Belinţan133. În anul 1882,
s-a înfiinţat a doua clasă de elevi şi în localitatea Cerneteaz134.
În anul şcolar 1890-1891, în districtul Consistoriului din Arad
existau deja mai multe şcoli cu două sau trei clase în localităţile: Belinţ
- 2 clase (Inspectoratul Belinţ), Lipova - 3 clase (Inspectoratul Lipova),
Mănăştur şi Satchinez - câte 2 clase, Secusigiu - 3 clase ( Inspectoratul
Vinga), Timişoara, Giroc, Chişoda, Sânmihaiul Român, Beregsăul
Ibidem, dosar Belinţ, nepag.
130
Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Giroc, nr. inv. 21823/328.
131
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chişoda, nepag.
132
Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fondul familial
Lungu-Puhallo, act 39/1876, fila 1; act 46/1878, fila 1.
133
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Secusigiu, nepag.
134
Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Cerneteaz, nr. inv. 21823/171.
128
129
96
Mare-câte 2 clase (Inspectoratul Timişoara), Seceani, Cerneteaz, Izvin,
Ianova, Fibiş, Alioş, Chesinţ-câte două clase (Inspectoratul Seceani).
În acelaşi an şcolar, la cele 70 de şcoli timişene aparţinând Diecezei
Aradului, funcţionau 93 de învăţători, 6 preoţi, iar 5 posturi erau
vacante. Din corpul învăţătoresc făceau parte trei femei: Persida
Regep din Fabricul Timişoarei, Lucreţia Ambruş din Izvin şi Anastasia
Bărbulescu din Secusigiu135. Era o încadrare pe ansamblu bună, în care
se includeau deocamdată într-o proporţie foarte redusă şi învăţători
femei. De altfel, pe întreg parcursul secolului al XIX-lea, în numărul
total al învăţătorilor din comitatul Timiş, bărbaţii au avut o pondere
net majoritară. Din anul şcolar, 1890-1891, românii din Vinga nu mai
dispuneau de o şcoală proprie. Constituind o comunitate mică şi fiind
lipsiţi de sprijinul autorităţilor locale, românii din Vinga nu mai reuşesc
din eforturi proprii să susţină şcoala confesională136. În acelaşi timp,
în localităţi cu populaţie românească în creştere, iau fiinţă noi clase
de elevi, precum în Belinţ, unde a treia clasă, de fete se înfiinţează în
anul 1893, având-o ca titulară pe învăţătoarea Sofia Florescu137.
Pentru că numărul cercurilor şcolare timişene din Dieceza
Caransebeşului, a rămas constant, iar arondarea lor teritorială nu a
cunoscut modificări semnificative, evoluţia acestora poate fi mai bine
urmărită, pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea.
Tabelul 4. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar
al Ciacovei
Anul şcolar
Şcoli
Învăţători
Şcoli cu o
clasă
Şcoli cu două
clase
Şcoli cu trei
clase
Bărbaţi
Femei
1879-1880*
15
1
-
16
1
1889-1890**
14
2
-
16
2
1899-1900***
13
3
1
17
5
Luminătoriul, XIII, 1892, nr.11, din 8/20 februarie, p. 2-3.
Idem, XIII, 1892, nr.51, din 11/23 iulie, p. 3.
137
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belinţ, nepag.
*
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 401/1880, nepag.
**
Ibidem, act 67/1891, nepag.
***
135
136
97
Tabelul 5. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar al
Jebelului/Buziaşului
Anul şcolar
Şcoli
Învăţători
Şcoli cu o
clasă
Şcoli cu două
clase
Şcoli cu trei
clase
Bărbaţi
Femei
1879-1880*
31
-
-
31
-
1889-1890
**
30
1
-
31
1
***
23
3
1
27
5
1899-1900
Tabelul 6. Evoluţia şcolilor şi a învăţătorilor din cercul şcolar
al Vârşeţului
Anul şcolar
1889-1890****
1899-1900*****
Şcoli
Învăţători
Şcoli cu o
clasă
Şcoli cu
două clase
Şcoli cu
trei clase
18
2
-
12
2
2
Şcoli cu
patru clase
1
Bărbaţi
Femei
20
2
22
4
Trendul ascendent al înfiinţării de noi clase în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, se explică prin creşterea populaţiei şcolare şi a
numărului elevilor care frecventau cursurile şcolii elementare, dar în
special prin atragerea fetelor în sistemul instructiv organizat. Dacă la
începutul secolului al XIX-lea, numărul fetelor care frecventau cursurile
elementare era insignifiant, spre sfârşitul acestuia procentajul de
frecvenţă al fetelor cunoaşte un evident progres. Fenomenul este
un efect al „spiritului timpului”, care redescoperea relaţia dintre
educaţie, cultură şi progresul social, care acorda femeii un nou statut
în societate, dar era şi un efect al dezvoltării conştiinţei naţionale
româneşti şi al redefinirii educaţiei, ca educaţie naţională.
***
****
Ibidem, act 36/1891; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura
Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.
*****
Ibidem, act 49/1901, nepag.; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898,
Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1897, p. 50-51.
*
**
98
Această analiză pe verticală a şcolii româneşti din comitatul
Timiş, a surprins în jocul cifrelor enumerate, evoluţia ei instituţională
în perioada 1867-1900. Deşi majoritatea şcolilor au rămas cu un
singur învăţător, totuşi mutaţiile nu sunt de neluat în seamă. Numărul
învăţătorilor calificaţi a crescut, iar numărul preoţilor numiţi ca
învăţători a devenit insignifiant, ceea ce denotă sporirea gradului de
profesionalizare a acestei ocupaţii. Prejudecata învăţătorilor bărbaţi
începe să se stingă, pe măsură ce în rândurile corpului didactic
confesional, pătrund din ce în ce mai multe femei care îmbrăţişează
această nobilă profesie. Comunele româneşti nu sunt preocupate
doar de a-şi produce şi reproduce mijloacele de subzistenţă materială,
ci şi de a-şi produce şi reproduce mijloacele de subzistenţă naţională.
Pentru românii din comitatul Timiş, şcoala era un important mijloc de
supravieţuire etnică, iar acţiunea de a conserva şi perpetua această
instituţie, era pentru ei la fel de vitală ca aerul care întreţine viaţa.
Pentru a surprinde realitatea şcolară în întregul ei, se impune şi o
analiză pe orizontală, menită să dezvăluie modul cum erau distribuite
şcolile confesionale din comitatul Timiş pe dieceze, pe cercuri şcolare
şi cum erau acestea ocupate cu personalul didactic necesar.
99
Tabelul 7. Şcolile şi învăţătorii din localităţile timişene
care aparţineau districtului Consistoriului Caransebeş,
în anul şcolar 1889-1890
Nr.crt.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
Cercul şcolar
Jebel*
Ciacova**
37.
54.
Vârşeţ***
Învăţătorul
Vasile Ciuta
Sidonia Bărean
Trifon Şoşdean
Ioan Popoviciu
Petru Bulgea
Iancu Simu
Teofan Dobren
Corneliu Musta
Ioan Minda
Georgiu Franţ
Nicolau Laieş
Iancu Duda
Ioan Popoviciu
Iuliu Putcoviciu
Gregoriu Vatreş
Teodor Putcoviciu
Ioan Folea
Traian Unipan
Ioan Ciurciu
Valeriu Bălan
Petru Mircu
Gaitin Stoichescu
Nicolau Ciolac
Georgiu Codrean
Iosif Nanu
Ioan Pisat
Post vacant
Denta
Gaiul-Mic
Ghilad-clasa de băieţi
Ghilad-clasa de fete
Lighed
Obad
Omor
Petroman
Voiteg
Artemiu Iştvan
Damaschin Iacob
Petru Dalea-înv. suplinitor
Marta Diaconoviciu-înv. suplin.
Danil Cereguţiu
Longin Baba
Pavel Buza
Ştefan Demetroviciu
Trifon Ardelean
Butin
Şerban Stoilă-administrator parohial
şi învăţător
Ioan Alesandrescu-administrator
parohial şi învăţător
Georgiu Encea
Silvia Dona
Ioachim Miloia
Nicolae Popovici
Simeon Savul
Georgie Gerga
Petru Istvan
Eftimie Bugariu
Petru Borcan
Petru Meza
Alesandru Gerbaciu
Longin Bertea
Post vacant
Avram Grema
George Popovici-paroh şi învăţător
suplinitor
Iuliana Nastici, înv. suplinitoare
Clopodia
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
Localitatea
Jebel-clasa de băieţi
Jebel-clasa de fete
Folea
Opatiţa
Birda
Sculea
Şipet
Şoşdea
Cadar
Dubos
Silagiu
Vucova
Blajova
Cerna
Berini
Stamora Română
Sacoşul Turcesc
Chevereşul Mare
Buziaş
Capăt
Racoviţa
Sârbova
Dragşina
Uliuc
Unip
Hitiaş
Icloda
Coştei-clasa
de
băieţi
(Serbia)
Coştei-clasa de fete
Ferendia
Gătaia
Gherman
Gherteniş
Marcovăţ (Serbia)
Percosova
Reţişor-prima clasa
Reţişor-a doua clasă
Semlacul Mare
Srediştea Mică (Serbia)
Straja (Serbia)
Solciţa (Serbia)
Vlaicovăţ (Serbia)
Voivodinţ (Serbia)
Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei
Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 52-53.
*
**
***
100
Tabelul 8. Şcolile şi învăţătorii din localităţile timişene care aparţineau
districtului Consistoriului Arad, în anul şcolar 1890-1891*
Nr.crt.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
64.
65.
66.
67.
68.
69.
70.
71.
72.
73.
74.
75.
76.
77.
78.
79.
80.
81.
82.
83.
84.
85.
86.
87.
88.
89.
90.
Inspectoratul şcolar
Belinţ
Lipova
Timişoara
Seceani
Vinga
Localitatea
Babşa
Belinţ-prima clasă
Belinţ-a doua clasă
Budinţ
Chizătău
Dragoieşti
Ficatar
Hasiaş
Ictar
Ohaba-Forgaci
Paniova
Şuşanovăţ
Şuştra
Topolovăţ
Brestovăţ
Checheş
Crivobara
Hodoş
Secaş
Vizma
Teş
Belotinţ
Chisdia
Cuveşdia
Labaşinţ
Lipova-prima clasă
Lipova-a doua clasă
Lipova-clasa de fete
Petriş
Şiştarovăţ
Buzad
Chelmac
Comeat
Dorgoş
Ususău
Timişoara Fabric-clasa de băieţi
Timişoara Fabric-clasa de fete
Timişoara-Maiere
Moşniţa
Medveş
Giroc-prima clasă
Giroc-a doua clasă
Chişoda-prima clasă
Chişoda-a doua clasă
Şag
Parţa
Utvin
Sânmihai-prima clasă
Sânmihai-a doua clasă
Beregsău-prima clasă
Beregsău-a doua clasă
Mehala
Seceani-clasa de băieţi
Seceani-clasa de fete
Murani
Cerneteaz-prima clasă
Cerneteaz-a doua clasă
Ghiroda
Remetea
Bucovăţ
Bazoş
Izvin-clasa de băieţi
Izvin-clasa de fete
Ianova-prima clasă
Ianova-a doua clasă
Bencecul Român
Fibiş-clasa de băieţi
Fibiş-clasa de fete
Alioş-clasa de băieţi
Alioş-clasa de fete
Chesinţ-clasa de băieţi
Chesinţ-clasa de fete
Sânnicolau-Mic
Fiscut
Firiteaz
Bărăteaz
Jadani (Corneşti)
Mănăştur-prima clasă
Mănăştur-a doua clasă
Calacea
Hodoni
Secusigiu-prima clasă
Secusigiu-a doua clasă
Secusigiu-clasa de fete
Sânandrei
Vinga
Bodrogul Nou
Munar
Chinezu-prima clasă
Chinezu-a doua clasă
Învăţătorul
Damian Micu
Damaschin Gerga
Constantin Pava
Petru Aga
Simon Faur
Ioan Bulgia
Georgiu Gaescu
Dimitriu Morariu, preot
Virgiliu Amandia
Vasiliu Cimponeriu
Titu Popescu
Şcoala în proces
Vasiliu Cornea
Damaschin Cosma
Traian Vesa
Gregoriu Jucu
Trifon Cornea
Alexandru Iancovici
Duşan Isacovici
Teodor Stancu
Dimitriu Jurma
Vasile Bogoiu
Vacant
Georgiu Tomi
Parteniu Lazăr
Constantin Crăciun
Ioan Tuducescu
Dariu Putici
Vincent Biberca, preot
Georgiu Bocu
Melent Popoviciu
Teodor Popa
Georgiu Spânu
Georgiu Bota, preot
Aureliu Mircu
Traian Lungu
Persida Regep
Petru Muţiu
Emil George
Vasiliu Drăgan
Aureliu Craioveanu
Busuioc Miu
Corneliu Popovici
Paul Ivi
Ioan Doboşan
Iuliu Ţoţia
Vasiliu Voianţiu
Petru Drăgan
Sofroniu Racoviţan
Constantin Clecan
Emeric Andreescu
Ioan Nicolaevici
Nicolae Carabaş
Moise Grădinaru
Nicolae Ribariu
Traian Brătescu
Ignat Spânu preot
Ioachim Boncea
Damaschin Iacob
Ioan Surdu
Samson Tomescu
Ioan Mateica
Lucreţia Ambruş
Eutimiu Milosav
Ioan Stănescu
Ioan Hamsea
Eutimiu Vuia
Pavel Ludae
Nicolae Lepa
Toma Munteanu
Georgiu Iosif
Augustin Petcu
Blaj Codreanu
Ioan Cismaşu
Dimitriu Dimitrescu
Alexiu Turicu
Mihai Vulpe
Nicolae Luchin
Post vacant
Paul Trăilescu
Moise Pepa
Damian Sebeşan
Damaschin Mărgineanţu
Anastasia Bărbulescu
Savu Miescu
vacant
Nicolae Cusmanu
Emanuil Bărbulescu
Alexandru Sandu
George Barabaş
* Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.11, din 8/20 februarie, p. 2-3.
101
În perioada 1889-1891, au existat în comitatul Timiş 120 de
şcoli româneşti ortodoxe, dintre care 99 erau cu o clasă, 19 cu două
clase şi două cu trei clase. Din totalul şcolilor, 70 aparţineau unor
localităţi aflate în Dieceza Aradului138 şi 50 unor localităţi din Dieceza
Caransebeşului. Cele mai multe şcoli cu 2-3 clase, se aflau în cercurile
şcolare ale districtului Consistoriului Arad.
O năzuinţă exprimată de unii responsabili ai învăţământului
românesc timişean, a fost înfiinţarea unor şcoli de agricultură în
centrele mai importante ale cercurilor şcolare. O asemenea şcoală
recomanda şi Luca Călăceanu, inspector al cercului Alioş, care nota
într-un raport adresat Senatului şcolar în 1873, că poporul nostru
„vrea să vadă efectul de la învăţătură, adică un folos real”139.
Prin ordinul consistorial nr. 1115/244 şcol., din 4 iulie 1874,
Sinodul protopopesc a fost chemat să decidă în privinţa înfiinţării
unei şcoli tractuale de agricultură în Timişoara, propunându-se
iniţierea unui stipendiu de până la 500 de florini, pentru un tânăr
care ar fi fost trimis la studii câţiva ani, pentru a deveni profesor la
institutul menţionat. Întrunit la 10 septembrie 1875, Sinodul prezidat
de protopopul Meletie Drăghici, a hotărât ca pentru constituirea
stipendiului să se repartizeze pe fiecare comună din tract câte 18
florini anual, pe timp de trei ani, sumă ce trebuia inclusă în preliminarul
speselor de cult. În privinţa mijloacelor pentru înfiinţarea şi susţinerea
institutului amintit, Sinodul se pronunţa: „că aici nu se pretind şcoli
superioare şi academii de agricultură ca în Altenburg şi Debreţin, ci
numai după modestele noastre putinţe”140.
Unele şcoli poporale româneşti din comitatul Timiş, s-au aflat
sub jurisdicţia Consistoriului ortodox sârb din Timişoara, deoarece
acestea se aflau în comune mixte, româno-sârbe. În unele dintre
aceste localităţi, separarea bisericească şi şcolară a românilor de sârbi,
s-a realizat pe cale amiabilă, iar în altele, pe calea justiţiei. Ca urmare a
sentinţelor judecătoreşti, multe din şcolile comunelor mixte, au revenit
românilor. Primul proces de despărţire ierarhică, a fost cel al comunei
Şcoala românească din Vinga nu a mai fost luată în calcul, deoarece s-a desfiinţat, neavând
nici local şi nici învăţător.
139
140
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul
II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 926.
138
102
Chinezu, care s-a finalizat în anul 1889, în favoarea românilor141. În
numărul său din 18 mai 1897, „Foaia diecezană” anunţa că în urma
încheierii proceselor de despărţire, trei comune au fost primite în
sânul ierarhiei arădene. Una dintre acestea a fost localitatea Felnac,
unde se afla o şcoală cu două clase: de băieţi şi de fete142. În altă
parohie mixtă, Becicherecul Mic, şcoala românească a luat fiinţă la
18/30 noiembrie 1897, când a sosit actul oficial de numire a primului
învăţător, Eutimie Dărăbanţ143. Un fenomen întâlnit în comitatul Timiş
ca şi în întreg arealul bănăţean, l-a constituit coexistenţa în aceeaşi
localitate, a mai multor tipuri de şcoli confesionale, ca rezultat al
diversităţii etnice a populaţiei. Astfel, în Becicherecul Mic-comuna
de origine a iluministului român Dimitrie Ţichindeal-după anul 1898
au existat trei şcoli confesionale: romano-catolică, ortodoxă sârbă şi
ortodoxă română.
Şcolile greco-catolice care au funcţionat în spaţiul comitatului
Timiş, se aflau sub jurisdicţia Consistoriului din Lugoj. În perioada
păstoririi episcopului Victor Mihalyi de Apşa ( 1874-1895 ), şcoala
greco-catolică a cunoscut o perioadă de dezvoltare şi consolidare.
Sinodul diecezan din 1879, a adoptat Statutele şcolare diecezane,
care au servit de îndreptar bine determinat la ulterioara consolidare
a şcolii. Averile bisericeşti şi şcolare s-au înmulţit prin edificii noi şi
prin gospodărirea mai bună a veniturilor, care în totalitatea lor erau
restrânse. Corpul învăţătorilor s-a înnoit cu absolvenţi de preparandie,
care posedau calificarea cerută de exigenţele legilor şcolare144. La
22 noiembrie 1896, a fost numit episcop Demetriu Radu, pentru
care cauza şcolii poporale a rămas una dintre cele mai însemnate.
El a insistat pentru ridicarea unor localuri şcolare corespunzătoare,
în raport cu cerinţele timpului şi a organizat Inspectoratul Şcolar
General.
La fel ca şi şcolile poporale ortodoxe, şcolile greco-catolice erau
în marea lor majoritate instituţii cu un singur învăţător, având două
cursuri: de zi şi de repetiţie. Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş
erau repartizate în mai multe protopopiate: Lugoj, Buziaş, Timişoara,
Ciacova, Oraviţa, Bocşa, Vărădia.
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p. 2.
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.20, din 18 mai, p. 5.
143
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Becicherecul-Mic, nepag.
144
D. Radu, op.cit., p. 105-106.
141
142
103
În localităţile timişene cu populaţie greco-catolică mai
importantă numeric şi mai prosperă economic, s-au edificat noi clădiri
şcolare, asigurându-se condiţiile materiale şi financiare necesare
funcţionării şi dezvoltării instituţiilor şcolare. În comuna Budinţ, în
anul 1897 a fost edificată, pe spesele comunităţii greco-catolice,
o şcoală din piatră, în valoare de 4.244 de coroane145. În Belotinţ,
localitate care a trecut la „unire” în anul 1895, şcoala s-a edificat în
anul 1898, prin „jertfele şi stăruinţa de fier ale fostului administrator
parohial dr. Daniel Fireza”146. În aceeaşi perioadă a fost edificată noua
clădire şcolară din Chizdia, în valoare de 3.800 de coroane şi datorită
numărului mare de elevi, în anul 1898 s-a înfiinţat aici al doilea post
învăţătoresc147. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, au fost zidite noi localuri de învăţământ primar şi în alte
localităţi timişene în care fiinţau comunităţi greco-catolice: Petroman
(1890), Crivobara (1896), Folea (1899)148, Icloda (1899)149, Lighet
(1899)150, Silaş (1902)151.
O serie de comunităţi greco-catolice, ale căror resurse financiare
nu erau suficiente pentru a construi noi edificii şcolare, au asigurat
fiinţarea şi continuitatea învăţământului primar confesional, prin
închirierea unor localuri, pe care le-au transformat în săli de clasă,
sau prin utilizarea edificiilor bisericeşti în acelaşi scop. În pofida
eforturilor făcute de comunităţile româneşti greco-catolice, de a
construi şi susţine şcoli, au existat şi câteva localităţi în care instituţiile
de învăţământ elementar, greco-catolice, nu au dăinuit. În satul
Hisiaş, şcoala greco-catolică a fost închisă din motive financiare, în
anul 1871, în locul ei fiind înfiinţată o şcoală comunală152. În Racoviţa,
existase o şcoală greco-catolică încă din anul 1864, dar sistându-se
salariul învăţătoresc în 1868, s-a înfiinţat în locul ei o şcoală de stat153.
În localitatea Zăbrani, şcoala greco-catolică a funcţionat numai până
Ibidem, p. 233.
Ibidem, p. 258.
147
Ibidem, p. 258-259.
148
Ibidem, p. 280.
149
Ibidem, p. 282.
150
Ibidem, p. 285.
151
Ibidem, p. 239.
152
Ibidem, p. 234.
153
Ibidem, p. 236.
145
146
104
în anul 1865, când prin Ordinul Locotenenţial, s-a sistat adaosul
salariului învăţătoresc, din fondul studiilor154. Şcoala din Vărădia s-a
deschis în anul 1857, dar a funcţionat numai până în anul 1869, când
s-a transformat în şcoală comunală şi apoi de stat. Consistoriul din
Lugoj a făcut mari eforturi pentru a salva caracterul confesional al
acestei şcoli, dar neînţelegerile dintre credincioşi au zădărnicit aceste
intenţii155.
Tabelul 9. Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş
(anul şcolar 1901-1902)156
Nr.crt.
Protopopiatul
1.
Lugoj
Ohaba-Forgaci
Propriu
Teofil Crişanadministrator parohial
2.
3.
4.
5.
Buziaş
Budinţ
Hitiaş
Silaş
Belotinţ
Propriu
În edificiu bisericesc
Propriu
Propriu
6.
Chizdia-două clase
Propriu
7.
Crivobara
Propriu
8.
9.
Izvin
Parţa
Propriu
În Casa comunală
Olivia Stanciu
George Poenar
Iustin Văidean
Ioan Lepădat- adm.
parohial
Ioan Ignăţel, Lucreţia
Suciu
Vasile Bora-adm.
parohial
Victor Bacoş
George Suciu
Oraviţa
Folea
Ghilad
Icloda
Jebel
Lighed
Petroman
Marcoveţi
Propriu
Local închiriat
Propriu
Propriu
Propriu
Propriu
În edificiu de capelă
Ioan Musteţ
Ioan Durani
Simion Cisteian
George Ogherciu
Ştefan Anghel
George Vodă
Alesandru Giuca
17.
Bocşa
Gherman
În edificiul Casei parohiale
Longin Bertea
18.
19.
Vărădia
Clopodia
Lăţunaş
Local închiriat
Propriu
Nicolau Ciolac
Andrei Mureşan
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
Timişoara
Ciacova
Localitatea
Localul şcolar
Învăţătorul
Ibidem, p. 273.
Ibidem, p. 336.
156
Ibidem, p. 225, p. 240-241; p. 276-277; p. 288-289; p. 307; p. 320; p. 338-339.
154
155
105
Din parcurgerea datelor statistice, se poate concluziona că
deşi numărul şcolilor româneşti greco-catolice din comitatul Timiş
era destul de mic în comparaţie cu cel al şcolilor greco-orientale,
majoritatea acestora, prin eforturile materiale şi financiare ale
comunelor bisericeşti, aveau edificii proprii şi învăţători calificaţi. În
multe din localităţile timişene, şcolile greco-catolice coexistau cu
şcoli ortodoxe sau de alte confesiuni. Şcolile greco-catolice din centre
ortodoxe importante, precum: Jebel, Ghilad, Izvin, Petroman, erau
eclipsate ca număr de elevi şi frecvenţă, de şcolile greco-orientale.
În alte localităţi, precum Chizdia, credincioşii români ortodocşi fiind
puţini, s-au înţeles cu cei greco-catolici să susţină o şcoală confesională
greco-catolică, cu puteri unite157.
Indiferent de apartenenţa lor confesională şi de subordonarea
lor ierarhică, şcolile româneşti din comitatul Timiş au avut un liant care
le-a articulat într-un sistem bine închegat: educaţia de tip naţional. În
pofida sprijinului pe care autorităţile l-au acordat constant, înfiinţării
şcolilor comunale şi de stat, instituţiile româneşti de învăţământ
elementar erau prea numeroase şi cu fundamente prea trainicereprezentate de valorile naţionale-pentru a fi atât de uşor demolate.
În aceste condiţii, guvernanţii au încercat să producă fisuri în
edificiile şcolilor naţionale şi să le deturneze de la scopurile lor reale,
pătrunzând în interiorul acestora prin intermediul unor legi şcolare din
ce în ce mai restrictive şi tendenţioase. În pofida acestor împrejurări
nefavorabile, şcolile româneşti şi-au menţinut cea mai mare pondere
în rândul instituţiilor de învăţământ elementar din comitatul
Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Chiar dacă vitregia
condiţiilor istorice a impus în prim plan lupta pentru supravieţuire,
trimiţând în plan secund, lupta pentru proliferare a şcolilor, totuşi,
prin eforturile colectivităţilor româneşti, în această perioadă s-au
ridicat clădiri şcolare noi, s-au înfiinţat noi clase, pentru a răspunde
creşterii populaţiei şcolare, s-au făcut progrese în cuprinderea fetelor
în sistemul de învăţământ organizat. Numărul de învăţători calificaţi
a sporit, iar în rândurile acestei categorii profesionale, şi-au făcut
apariţia femeile.
157
Dreptatea, Timişoara, I, nr.240, din 3/15 noiembrie, p. 4.
106
III. C. Autorităţile şcolare confesionale
Structura organizatorică şi de conducere, a reprezentat
premisa unei evoluţii unitare, autonome şi originale a şcolii româneşti
timişene, în cadrul unei reţele şcolare comitatense eterogenă ca
tipologie şi apartenenţă a instituţiilor de învăţământ, însă cu o
tendinţă din ce în ce mai făţişă şi evidentă de uniformizare, de dizolvare
a autonomiei şcolare, în slujba unui proiect iluzoriu şi artificial: „statul
naţional ungar”158. Mobilizarea factorilor organizaţionali, dăruirea şi
implicarea lor profundă în împlinirea cauzei şcolare confesionale,
mobilitatea soluţiilor dar în acelaşi timp consecvenţa scopurilor, au
asigurat în pofida tuturor vicisitudinilor, fiinţarea şcolii româneşti din
comitatul Timiş, ca parte a unui „adevărat sistem naţional educativinstructiv”159.
C.1. Autorităţile şcolare ortodoxe
Şcolile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş, au cunoscut o
subordonare ierarhică pe patru nivele: 1. Consistoriul mitropolitanca organ al congresului naţional-bisericesc; 2. Consistoriul eparhialca organ al sinodului eparhial; 3. Sinodul protopopesc, comitetul
protopopesc-ca organ al sinodului, protopopul-ca exponent al
comitetului; 4. Sinodul parohial, comitetul parohial-ca organ al
sinodului, directorul şcolar-ca delegat al comitetului parohial160.
Consistoriul mitropolitan era organul suprem, administrativ şi
judecătoresc, pentru întreaga Mitropolie. El consta din mitropolit ca
preşedinte, episcopii sufragani şi 36 de membri numiţi asesori (1/3
preoţi şi 2/3 mireni). Era format din trei senate: bisericesc, şcolar,
epitropesc161. Senatul şcolar al Consistoriului mitropolitan avea
următoarele atribuţii: conducea treburile şcolare comune ale întregii
Ibidem, p. 92.
160
O. Ghibu, op.cit., p. 115-116.
161
Ibidem, p. 22.
158
159
107
provincii mitropolitane, susţinea unitatea şi uniformitatea pentru
institutele şcolare confesionale din Mitropolie, lua decizia finală a
cauzelor disciplinare ale învăţătorilor, apelate de la senatele şcolare
ale consistoriilor eparhiale162. Pentru şcolile româneşti timişene,
Consistoriul de la Sibiu a contat mai mult prin direcţia unitară pe
care a dat-o învăţământului confesional, pentru că din punct de
vedere administrativ, pedagogic şi metodic, Consistoriile de la
Arad şi Caransebeş, controlau efectiv învăţământul din aria lor de
competenţă.
Consistoriul eparhial era organul administrativ şi judecătoresc
permanent în problemele bisericeşti, şcolare şi fundaţionale la nivelul
fiecărei dieceze. Membrii acestuia se numeau „asesori consistoriali” şi
erau ordinari (salarizaţi) şi onorari (onorifici). Preşedintele „natural”
al consistoriului era episcopul diecezan. Consistoriul cuprindea
trei senate separate: bisericesc, şcolar şi epitropesc163. Chestiunile
şcolare foarte importante, care presupuneau dezbateri mai ample
şi conlucrarea mai multor forţe, le decidea consistoriul plenar.
Majoritatea problemelor referitoare la învăţământul confesional, le
rezolva Senatul şcolar, ale cărui şedinţe erau prezidate de episcop164.
Format din 1/3 asesori din cler şi 2/3 dintre mireni, senatul şcolar
conducea toate şcolile confesionale aflate într-o eparhie, precum şi
învăţământul religios al elevilor ortodocşi care frecventau alte şcoli165.
Reprezentanţi de seamă ai românilor timişeni-mireni şi clerici-au făcut
parte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din senatele şcolare
de la Arad şi Caransebeş, ca membrii onorari sau ordinari: Vincenţiu
Babeş, om politic şi de cultură care locuia la Budapesta; Meletie
Drăghici, protopop al Timişoarei; George Crăciunescu, referent
şcolar (asesor ordinar) şi apoi protopop al Belinţului; Iosif Grădinaru,
paroh în Seceani şi inspector şcolar; Ioan Damşia, paroh în Seceani;
Pavel Vasici, medic pensionar, inspector al cercului şcolar Timişoara;
Constantin Crăciun şi Ioan Tuducescu, învăţători în Lipova; Vicenţiu
Cerneţ, învăţător în Moşniţa; Pavel Rotariu şi George Ardelean, avocaţi
în Timişoara; Mihail Juica, paroh în Srediştea Mică şi administrator
Ibidem, p.116.
Statutul organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1910, p. 39.
164
165
Ibidem, p. 18.
162
163
108
protopopesc166. Atribuţiile senatului şcolar, stabilite prin Statutul
organic erau următoarele167:
1. Se preocupa ca în fiecare comună bisericească să se înfiinţeze
şi să se susţină şcoli confesionale; acestea să aibă dotarea materială
corespunzătoare şi să fie încadrate cu învăţători calificaţi şi salarizaţi
conform legii;
2. Se îngrijea de procurarea celor mai corespunzătoare manuale
şcolare, pe care le cenzura şi aproba;
3. Pregătea şi califica învăţătorii şi profesorii, instituia cateheţii
(profesorii de religie). Pentru calificarea învăţătorilor şi profesorilor,
numea comisii examinatoare.
4. Întărea în posturi pe învăţătorii aleşi, acorda concedii pe timp
mai lung de o săptămână;
5. Asigura inspecţia şcolilor primare şi secundare, precum
şi a învăţământului religios din şcolile neromâneşti, prin comisari
consistoriali;
6. Realiza perfecţionarea profesională a învăţătorilor, prin
organizarea de conferinţe conduse de comisari consistoriali;
7. Dezbătea şi decidea în cauzele disciplinare ale învăţătorilor şi
profesorilor;
8. Prezenta sinodului rapoarte, despre starea şcolilor şi a
învăţământului.
Asesorul ordinar (referentul şcolar), avea atribuţiile unui
inspector general. El conducea activitatea senatului şcolar şi rezolva
problemele de învăţământ curente ale districtului eparhial. Chiar dacă
deciziile importante le lua cu concursul celorlalţi membri ai senatului,
referentul şcolar avea o implicare destul de vie în organizarea,
controlarea şi perfecţionarea învăţământului confesional.
Primul referent şcolar al Senatului arădean, ales în anul 1870,
a fost George Crăciunescu (1837–1895), originar din Satchinez. El
a renunţat la postul de profesor de limba română la gimnaziul din
166
V. Popeangă, op.cit, p. 35; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar
1898-1899, Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 90-92; Calendarul
românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş,
1889, p. 43; Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1898, Editura Tipografiei şi
Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1897, p. 43.
167
Statutul organic… , p. 43-45 ; O. Ghibu, op.cit., p. 18-19.
109
Timişoara168, pentru a îndeplini noua funcţie. Ca referent şcolar, s-a
implicat cu dăruire în organizarea învăţământului confesional din
Dieceza Aradului şi a iniţiat acţiunile de educaţie a adulţilor. În anul
1872 fiind ales protopop al Belinţului, a părăsit Aradul169. La 12 mai
1872, a fost ales referent al Senatului şcolar din Arad, George Popa,
în slujba căruia a rămas până la moartea sa, în anul 1897. Pentru
George Popa, pedagogia şi politica naţională promovată de români,
se identificau. A apărat cu tact şi perseverenţă caracterul naţional al
şcolilor poporale170.
Şematismele Diecezei Caransebeşului, din ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea, îl menţionează ca asesor ordinar (referent şcolar)
al Senatului şcolar din Caransebeş, pe Ion Ionaş171.
Anual, senatul şcolar, prin referentul său, prezenta un raport
către sinodul eparhial, în care îşi evalua activitatea şi făcea eventuale
propuneri de eficientizare a acesteia, care dacă erau adoptate de
forul reprezentativ, deveneau reglementări obligatorii pentru şcoli
şi învăţători. Aceste rapoarte constituie un preţios izvor, pentru
reconstituirea tabloului vieţii şcolare româneşti din comitatul Timiş.
Primul raport al Senatului şcolar despre starea şcolilor şi a
învăţământului poporal din districtul Consistoriului Arad, pe anul
1870, alcătuit de referentul şcolar George Crăciunescu, reflectă
principalele obiective pe care această instituţie le urmărea într-o
primă etapă: colectarea datelor statistice şcolare, identificarea
„defectelor”şi neajunsurilor din activitatea şcolilor confesionale,
îmbunătăţirea organizării şi administrării învăţământului poporal.
Privind organizarea învăţământului ca o operă gigantică, în raport se
făcea apel la concentrarea tuturor puterilor morale, fizice şi spirituale
ale naţiunii, pentru realizarea acestui deziderat172.
Rapoartele Senatului şcolar din anii următori, evidenţiază
evoluţia acestui organism de îndrumare şi control a şcolilor româneşti,
V. Popeangă , op.cit., p. 35.
educaţie şi cultură ……….., p. 241.
170
171
Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890………., p. 43; Calendarul românului
pe anul comun de la Christos 1898……………., p. 43.
172
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului , 11-12/1871. Doc. Nr. 34 în „Mărturii privind
lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură
….” , p. 164-172.
168
169
110
atât în ce priveşte capacitatea sa organizatorică, cât şi natura
problemelor pe care era chemat să le soluţioneze.
Raportul din 1 aprilie 1877, conţine o multitudine de aspecte şi
priorităţi pentru învăţământul confesional şi autorităţile care îl dirijau:
activarea unui fond general de pensii învăţătoreşti, administrarea
fundaţiilor diecezane, mărirea duratei studiilor la trei ani, la Institutul
Pedagogico-Preparandial. Administrarea şcolilor confesionale este
reglementată şi consolidată, prin alăturarea la acest raport a
„Normelor pentru administrarea învăţământului”, care descriu în
detaliu sfera de activitate a comisiilor şcolare, a directorilor locali, a
inspectorilor de şcoli, a comisarilor consistoriali. Având convingerea
că progresul învăţământului porneşte de la didactică, Senatul şcolar
arădean alătură raportului şi „Planul de învăţământ pentru şcolile
poporale”, emis de Consistoriu173.
Raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1891, scoate la lumină
noile probleme pe care evoluţia societăţii, le punea în faţa şcolii
româneşti ortodoxe: necesitatea înfiinţării unei preparandii pentru
învăţătoare, a uneia pentru azile şi grădiniţe de băieţi, elaborarea
regulamentului pentru coruri, lista cărţilor recomandate de consistoriu
ca manuale şcolare, lista cărţilor recomandate pentru bibliotecile
şcolare, promovarea „caselor de păstrare” în şcolile poporale, măsuri
pentru împiedicarea bolilor epidemice în rândul elevilor. Este demn
de remarcat că Senatul arădean îşi formează o practică din a publica
lista cărţilor recomandate, pentru a-i feri pe învăţători de consecinţele
ce ar fi decurs, din utilizarea unor manuale şi cărţi interzise. Din
parcurgerea situaţiilor statistice prezentate în acest raport, se constată
evoluţia lor pozitivă în ce priveşte complexitatea şi exactitatea
datelor şcolare, remarcându-se şi interesul pentru colectarea datelor
statistice referitoare la tinerii români care frecventau alte şcoli decât
cele confesionale româneşti174.
Cele trei senate care alcătuiau consistoriul desfăşurau şedinţe
separate şi şedinţe plenare, pentru tranşarea chestiunilor de interes
general. Hotărârile consistoriului se luau cu majoritate de voturi175,
A.E.O.R.A , 11-15/ 1877. Doc. 810/229 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile
Aradului …” p. 196-199.
174
D.J.A.A.N, Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 1711/1892, nepag.
175
173
111
devenind ordine, dispoziţii sau instrucţiuni, care erau transmise în
teritoriu, de regulă prin intermediul circularelor.
Diversitatea şi complexitatea activităţii senatului şcolar,
aspectele mai concrete ale acesteia, pot fi mai bine surprinse
parcurgând protocoalele şedinţelor consistoriale şcolare. Şedinţele
ordinare ale senatului şcolar, aveau loc în prima zi a fiecărei luni.
Dacă data respectivă coincidea cu o sărbătoare, şedinţa era fixată
în ziua următoare. Senatul şcolar dezbătea probleme curente care
se refereau la administrarea învăţământului confesional, lua decizii
şi dispunea măsuri pentru bunul mers al activităţii şcolare. El primea
rapoarte de la referenţii şcolari, inspectorii districtuali şi comisarii
consistoriali, întărea în posturi pe învăţători, numea învăţătorii
suplinitori şi cateheţii, stabilea comisiile pentru examenele de
calificare, dispunea datele de desfăşurare a conferinţelor învăţătoreşti,
primea plângeri de la învăţători şi de la locuitorii satelor, decidea
în cauzele disciplinare ale învăţătorilor. Senatul şcolar colabora cu
autorităţile locale şi centrale ale statului, punea în aplicare ordine şi
dispoziţii ale acestora, în măsura în care ele nu încălcau autonomia
şcolară şi legile în vigoare.
În şedinţa din 13 august 1870, analizând raportul comisarului
Martin Ţapu despre examenele din Protopopiatul Vârşeţ, Senatul
şcolar diecezan de la Caransebeş, dispunea mai multe măsuri, menite
să îndrepte neajunsurile constatate şi să eficientizeze activitatea
didactică. Astfel, învăţătorii care au predat toate obiectele de
învăţământ obligatorii, după metoda intuitivă176 şi au obţinut rezultate
foarte bune la examenele şcolare, au primit „decret lăudătoriu drept
recunoştinţă şi îmbărbătare pe viitor”177. Învăţătorii care au obţinut
calificativul bine, au fost lăudaţi pentru sârguinţa şi sporul realizat
în pregătirea elevilor. În legătură cu învăţătorii care au obţinut
calificativul nesatisfăcător, Senatul şcolar dispune participarea lor la
un stagiu de pregătire, condus de comisarul şcolar. Acestor învăţători
li se permitea începerea cursurilor, numai după ce prezentau un
Metodă de învăţare care se sprijină pe intuiţie, adică pe prezentarea de către învăţător, în
mod nemijlocit a obiectelor şi fenomenelor lumii materiale, pentru a fi cunoscute de elevi.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea era considerată o metodă modernă, care aducea un suflu
înnoitor activităţii didactice.
177
A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870, nepag.
176
112
atestat eliberat de comisarul şcolar, din care să reiasă că şi-au însuşit
pe deplin metoda intuitivă, punându-li-se în vedere că pe viitor vor fi
chiar îndepărtaţi din posturi, dacă vor dovedi nepăsare şi neglijenţă
în pregătire. Constatându-se din experienţă, că o mare piedică a
înaintării învăţământului, o reprezentau neînţelegerile dintre preoţi
şi învăţători, Senatul şcolar îndatorează preoţii să dea tot sprijinul
învăţătorilor, să-şi folosească autoritatea morală pentru a convinge
credincioşii să-şi trimită copiii la şcoală. Activitatea fiecărui preot era
judecată şi după contribuţia adusă la dezvoltarea şi înflorirea şcolilor
poporale confesionale.
Luând în considerare că Senatul şcolar îşi începuse de curând
activitatea, deciziile lui dovedesc maturitate şi deplină înţelegere a
misiunii sale, care depăşea sfera strict administrativă, dobândind o
semnificaţie profundă, naţională178.
Senatul şcolar întărea învăţătorii aleşi de sinoadele parohiale, dar
au existat situaţii când nu a fost numit cel care a obţinut majoritatea
voturilor parohienilor. La şedinţa din 5 noiembrie 1870, Senatul şcolar
din Caransebeş a hotărât să-l întărească ca învăţător în Petroman pe
Ştefan Dimitrievici din Utvin, chiar dacă nu era candidatul majorităţii,
deoarece avea atestat de calificare, pe când celălalt candidat căzuse
de două ori la examen179. Senatul şcolar respecta în primul rând legea
şi competenţa profesională şi nu voinţa localnicilor, care dovedeau
uneori subiectivitate în alegerea făcută.
Senatul şcolar primea şi numeroase reclamaţii din partea
comunităţilor, împotriva învăţătorilor, pe care trebuia să le cerceteze
şi să le găsească o soluţionare. La şedinţa din 15 ianuarie 1870, este
prezentată plângerea locuitorilor din Şoşdea împotriva învăţătorului
Alesiu Mioc, solicitându-se îndepărtarea lui din comună. Senatul
însărcinează pe protopopul Jebelului, ca împreună cu Ilie Istvan,
comisarul şcolar al tractului, să se deplaseze la faţa locului pentru
a împăca cele două părţi şi dacă încercarea se dovedea nereuşită,
să facă o investigaţie care urma să fie înaintată spre judecare
Consistoriului. La 9 iulie 1870, se ia cunoştinţă de pâra comunei
Obad împotriva învăţătorului George Toţia, care era acuzat că nu-şi
178
179
Ibidem.
Registrul 9-1-321/1870, nepag.
113
îndeplineşte chemarea, că e leneş şi are ocupaţii contrare profesiei pe
care şi-a ales-o. Acuzele sunt reluate de încă două ori, învăţătorului
reproşându-i-se că neglijează activitatea instructivă şi, chiar mai
mult, că nu ştie să scrie şi să citească. Cazul acesta e mai complicat
însă. Învăţătorul răspunde Consistoriului, arătând că adevărata cauză
a acţiunilor denigratoare este dorinţa de răzbunare a preotului
local Miulescu. Protopopul era de partea învăţătorului, apreciindu-i
calităţile intelectuale şi morale180.
Informaţii despre cum se vor fi soluţionat aceste „cauze” nu
avem, însă exemplele sunt utile pentru a înţelege complexitatea
activităţii senatului şcolar, care trebuia să fie un abil mediator între
şcoală şi societatea românească.
Faptul că şcolile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş se aflau
sub conducerea şi inspecţia supremă a două senate şcolare, de la Arad
şi Caransebeş, nu a alterat unitatea organizatorică a învăţământului
românesc ortodox. Structura, funcţionarea şi scopurile celor două
senate şcolare fiind foarte asemănătoare, nuanţele care făceau
diferenţa nu reuşeau decât să potenţeze atributele uniformităţii lor
organizatorice.
Sinodul protopopesc, comitetul protopopesc, protopopul
Şcolile greco-orientale ale românilor din comitatul Timiş erau
situate în protopopiatele: Timişoara, Lipova, Belinţ (Dieceza Aradului),
Ciacova, Jebel, Vârşeţ (Dieceza Caransebeşului). Fiecare protopopiat
forma un cerc şcolar şi prin urmare, sinodul protopresbiteral era investit
şi cu atribuţii de autoritate şcolară. Pentru că sinoadele se întruneau
numai o dată pe an, rolul lor nu era totuşi prea însemnat. Ele luau act
de cele petrecute în decursul unui an, prin intermediul rapoartelor
primite de la inspectorii şcolari şi ofereau îndrumări mai mult de ordin
general, pentru anul următor181. Conform prevederilor Statutului
organic, sinodul protopopesc gestiona problemele economicobisericeşti, şcolare şi fundaţionale, privitoare la protopopiat, efectua
alegerea profesorilor şi învăţătorilor pentru şcolile tractuale şi trebuia
să se preocupe de progresul şcolilor din aria sa de răspundere.
180
181
Ibidem.
114
Organul sinodului era comitetul protopopesc. El trebuia să
ducă la îndeplinire hotărârile sinodului şi să conducă protopopiatul,
preocupându-se de problemele economico-bisericeşti, şcolare şi
fundaţionale182. Exponentul comitetului protopopesc era oficiul
protopopesc, respectiv protopopul însuşi, care era în acelaşi timp
şi inspector al şcolilor confesionale din tractul său. El decidea în
chestiunile ce priveau viaţa şcolară şi pe învăţători, cerând însă pentru
situaţiile mai complicate, aprobarea consistoriului eparhial183.
La nivelul protopopiatelor se percepea mai îndeaproape pulsul
şi problemele concrete ale învăţământului românesc confesional.
Sinoadele protopopeşti primeau rapoarte de la inspectorii şcolari,
dezbăteau probleme şi luau decizii, primeau propuneri, pe care
dacă le considerau benefice pentru progresul şcolii şi al comunităţii
româneşti, le transformau în reglementări de interes local.
În Sinodul din 13/25 februarie 1884, prezidat de protopopul
Timişoarei, Meletie Drăghici, au fost analizate rapoartele inspectorilor
şcolari. Raportul inspectorului zonal Ioan Munteanu, preot şi învăţător
în Bărăteaz, a fost apreciat de Sinod ca unul complet şi extins asupra
tuturor chestiunilor referitoare la cauza învăţământului: frecvenţa
şcolară, salariile învăţătorilor, starea edificiilor şcolare, a şcolilor de
pomi, existenţa fondurilor şi a bibliotecilor şcolare În schimb, raportul
inspectorului Iosif Grădinaru, preot în Seceani, a fost catalogat de
Sinod drept incomplet, lipsind mai multe rubrici şi date necesare
pentru conturarea unei imagini cât mai veridice asupra activităţii
şcolare. Sinodul a concluzionat că trebuie să intervină în sprijinul
inspectorului, pentru clarificarea situaţiei învăţământului din cercul
său şcolar184.
Sinodul protopopesc al Timişoarei, din 31 martie 1892, aduce
elemente de noutate, legate de activităţile extraşcolare, exprimânduşi satisfacţia faţă de contribuţia învăţătorilor la înfiinţarea corurilor
de plugari, în total zece la număr, nutrind speranţa ca o astfel de
formaţiune culturală să existe în fiecare comună a protopopiatului.
Învăţătorii cu rezultate bune şi foarte bune la examene sunt lăudaţi,
la fel şi cei care promovau grădinăritul, albinăritul, mătăsăritul185.
Statutul organic…, p. 22-25.
O. Ghibu, op.cit., 115 .
184
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 13, din 15/27 februarie, p. 3.
185
Idem, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.
182
183
115
În linia pozitivă a unui învăţământ practic, încurajat de autorităţi
şi de legile şcolare, se înscriu preocupările privind grădinăritul,
albinăritul, mătăsăritul, fiind publicate şi broşuri de popularizare a
acestor îndeletniciri. Înfiinţarea corurilor vocale s-a încadrat într-o
amplă mişcare de trezire spirituală a românilor bănăţeni, de la sfârşitul
veacului al XIX-lea, când mijloacele lor de manifestare politică fiind
tot mai limitate, lupta naţională a fost mutată pe terenul culturii şi al
promovării valorilor naţionale.
Protopopii, sinoadele protopopeşti, aveau în vedere nu numai
supervizarea activităţii strict şcolare, ci gestionau fonduri şi fundaţii,
prin intermediul cărora comunitatea românească se implica în
susţinerea materială şi morală a învăţământului. Astfel, în şedinţa
Sinodului timişorean din 3/15 aprilie 1894, s-a luat la cunoştinţă
raportul epitropiei despre fundaţiile înfiinţate în memoria lui Antoniu
Mocioni şi Mitra Ungureanu. Fundaţiile erau administrate de Comitetul
protopopesc al Protopopiatului Român Ortodox din Timişoara186.
În alte cazuri, sinoadele şi protopopii, trebuiau să reacţioneze
la atacuri care încercau să submineze autonomia bisericească şi
şcolară, venite din partea unor autorităţi locale. În şedinţa ordinară
a Sinodului Protopopiatului Ortodox al Belinţului, din 7/19 aprilie
1894, se exprima îngrijorarea acestei autorităţi bisericeşti, în legătură
cu persecutarea şcolilor confesionale şi stăruinţa diriguitorilor
politici de a elimina limba română, garantată prin lege şi Statutul
organic şi a o substitui prin cea maghiară, în documentele oficiale:
administrative, bisericeşti şi şcolare. Se solicita intervenţia Sinodului
eparhial pe lângă guvernul ţării, în această problemă187. Pentru că
situaţia nu se ameliora, protopopii George Crăciunescu al Belinţului şi
Traian Putici al Timişoarei, trimit memorii la ministerele de instrucţie
şi de interne, în care protestează faţă de această stare de lucruri188.
Cei doi protopopi acţionează sensibilizând în primul rând organele
bisericeşti superioare, dar se adresează şi unor înalte instituţii ale
statului. Acţiunile lor dovedesc implicare profundă şi devotament, nu
numai pentru misiunea bisericească şi şcolară pe care o îndeplineau,
ci şi pentru naţiunea căreia aparţineau.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 75, din 3/15 aprilie, p. 5.
Idem, Timişoara, I, 1894, nr.79, din 8/20 aprilie, p. 3. ; D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă
Română a Aradului, IV, act 61/1892, nepag.
188
D.J.A.A.N, Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 256/1894, nepag.
186
187
116
În intervalul dintre sinoade, protopopii erau chemaţi să ia
decizii pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii şcolare
din tractul lor. Atunci când trebuiau să dea soluţii unor chestiuni de
mare gravitate, solicitau consistoriului avizul necesar înainte de a lua
o hotărâre. Protopopii trebuiau să aplice ordinele date de consistoriu
şi să-i raporteze despre modul cum au fost duse la îndeplinire. Ei
primeau circulare de la episcopii diecezani în legătură cu punerea
în aplicare a unor măsuri referitoare la învăţământ şi la rândul lor
trimiteau circulare preoţilor şi învăţătorilor care se aflau în prima
linie a muncii didactice. Nu în ultimul rând, protopopii trebuiau să ia
măsuri pentru ca instituţiile şcolare să îndeplinească condiţiile legii.
Acolo unde se impunea, trebuiau să stăruiască pentru construirea
unor noi localuri de învăţământ.
Din studierea câtorva rapoarte înaintate de protopopul
Ciacovei, Ioan P. Săiman, către autorităţile şcolare superioare, putem
să ne creăm o imagine despre modul cum ocupanţii acestei funcţii
rezonau la cerinţele şcolii şi ale învăţătorilor. Într-un raport, din
17 noiembrie 1870, protopopul Săiman arată că în cele mai multe
comune elevii frecventează slab şcoala şi pentru a elimina această
deficienţă, a trimis la toţi solgabirăii (juzii) cercuali listele de frecvenţă,
împreună cu rugămintea de a porunci chinezilor (primarilor) şi
fruntaşilor comunali, ca prin orice metodă să convingă părinţii
să-şi trimită copiii la şcoală189. Într-un alt raport, trimis către episcop
la 4 decembrie 1870, I. P. Săiman constata că în unele comune şcolile
nu erau igienizate, cărţile şi mijloacele de învăţământ erau deficitare
şi chiar mai mult, lipseau paiele necesare pentru încălzirea şcolilor.
Ca exemplu negativ, este dat preotul Trifon Ţăranu din Petroman,
care în calitate de director local se îngrijea mai mult de interesele
sale personale, decât de şcoala care era neîncălzită în prag de iarnă,
aceasta fiind şi una din cauzele slabei frecvenţe a elevilor, în opinia
protopopului190.
Au existat cazuri când protopopii au fost nevoiţi să se implice
în procese civile, pentru a apăra interesele şcolii confesionale. La
10 aprilie 1880, protopopul Ciacovei relata Consistoriului de la
189
190
117
Caransebeş, că deşi a provocat pe primarul din Omor, Ştefan Deak,
să achite arenda pământului şcolar, în sumă de 57 fl. şi 75 cr., totuşi
acesta nu a plătit-o. Consistoriul decidea ca primarul să fie acţionat
în judecată pentru a se putea recupera aceşti bani, necesari fondului
şcolar191.
Protopopii trebuiau să monitorizeze starea localurilor de şcoală,
primind însărcinări în acest sens de la consistoriu. Şedinţa consistorială
din 17 octombrie 1880, decidea trimiterea protopopului Vârşeţului,
pentru a cerceta situaţia clădirilor şcolare, iar acolo unde acestea se aflau
într-o stare necorespunzătoare, împreună cu comitetele parohiale, el
trebuia să stabilească preliminarul cheltuielilor şi planurile necesare
zidirii de noi edificii. După ce acestea erau dezbătute în sinoadele
parohiale, actele trebuiau trimise Consistoriului spre aprobare192. Cu
privire la edificarea unor noi localuri şcolare, corespunzătoare legii,
Consistoriul din Caransebeş elaborase chiar un ordin, în anul 1879.
Protopopului Jebelului i se reproşa că nu a respectat ordinul şi că nu a
luat măsuri pentru renovarea sau reconstruirea şcolilor, în localităţile
în care acestea erau deteriorate193. Edificarea unor noi localuri şcolare,
crea şi un alt tip de probleme pentru protopopi. Având în vedere că
şcolile confesionale româneşti erau susţinute aproape exclusiv din
contribuţiile credincioşilor, au existat situaţii când unii dintre ei au
preferat să treacă la altă confesiune, pentru a scăpa de povara acestor
cheltuieli. Aşa s-a întâmplat la Buziaş, în anul 1890, când 11 români
ortodocşi au trecut la confesiunea greco-catolică, motivând că au
luat această decizie datorită speselor cultului şi a datoriei de 1.600 de
florini, făcută cu ocazia edificării noii şcoli. Protopopul Jebelului nu
s-a resemnat cu ideea pierderii unor credincioşi, făcând propunerea
ca datoria invocată pentru părăsirea bisericii ortodoxe, să se acopere
din chiria prăvăliei care se afla într-o clădire a parohiei din Buziaş194.
Implicarea a protopopilor în viaţa şcolii şi a comunităţii
româneşti din comitatul Timiş a fost destul de vie şi fructuoasă, în
a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Aceşti slujitori ai bisericii au
participat la efortul colectiv al românilor timişeni, de a-şi conserva
fiinţa etnică prin educaţie şi cultură în limba naţională.
193
194
191
192
118
Sinodul parohial, comitetul parohial, directorul şcolar
Şcolile româneşti greco-orientale, se aflau sub jurisdicţia
sinoadelor parohiale, din care făceau parte toţi credincioşii majori ai
unei comune bisericeşti195. Aflându-se într-o relaţie mai puţin mijlocită
cu instituţiile şcolare, sinoadele parohiale cunoşteau în cea mai mare
măsură resursele dar şi nevoile lor materiale, umane şi educaţionale.
Atribuţiile sinodului parohial, raportate la şcoală erau următoarele:
1. Alegea membrii comitetul parohial şi pe învăţători;
2. Aproba proiectele comitetului parohial pentru zidirea,
repararea sau înzestrarea şcolii;
3. Examina şi aproba mijloacele proiectate de comitet privitoare
la înfiinţarea de fonduri şcolare, precum şi cele referitoare la salarizarea
învăţătorului;
4. Veghea ca organul său, comitetul parohial, să-şi împlinească
datoria;
5. Prin oficiul protopopesc, înainta consistoriului spre
soluţionare, problemele mai însemnate;
Sinodul parohial se întrunea de regulă o dată pe an, în luna
ianuarie, dar se putea întruni şi extraordinar, când trebuia să rezolve
probleme urgente, ca de pildă alegerea învăţătorilor şi a profesorilor.
În acest caz, sinodul parohial era convocat şi prezidat de protopop.
Cei care aspirau la un post învăţătoresc, pentru a le fi acceptată
candidatura, trebuiau să posede atestatul de calificare, eliberat de
consistoriul eparhial196.
Comitetul parohial era organul sinodului, îi punea în aplicare
hotărârile şi conducea în numele acestuia toate problemele şcolare197.
Se întrunea în şedinţe de câte ori era necesar, însă regulat la sfârşitul
lunilor iulie şi decembrie ale fiecărui an, pentru că la sinodul parohial
convocat în luna ianuarie, trebuia să prezinte un raport general.
Comitetul parohial trebuia să inventarieze averea fixă şi mobilă
a şcolii, să ia măsuri pentru buna păstrare a edificiilor şi a tuturor
O. Ghibu, op.cit. , p. 115.
Statutul organic …., p. 10-13; O. Ghibu, op.cit., p. 6-7.
197
O. Ghibu , op.cit. , p. 115.
195
196
119
mijloacelor care aparţineau şcolii. Atunci când era necesar, trebuia
să se preocupe de dotarea şcolii cu mobilierul şi materialele care se
impuneau. Comitetul parohial publica concursul pentru ocuparea
posturilor de învăţător şi profesor, se consulta cu protopopul şi cu
direcţiunea şcolară, pentru a alcătui lista candidaţilor. Acest organism
local, trebuia să găsească mijloacele necesare pentru eventuala
edificare şi reparare a şcolii, pentru asigurarea dotaţiei profesorilor
şi învăţătorilor. O misiune deosebită pe care legea bisericească o
impunea comitetului parohial, era aceea de a sprijini copiii săraci
în frecventarea cursurilor şcolii confesionale, prin distribuirea de
manuale gratuite pentru elevii care constituiau cazuri sociale198. În
ce priveşte şcoala confesională, comitetul parohial avea şi atribuţiile
„scaunului şcolar”, cerut de legile civile199.
Pentru aplicarea prevederilor Legii şcolare XXVIII din 1876,
episcopul Ioan Popasu trimite o circulară, prin care cerea formarea
unui subcomitet şcolar în fiecare comună, care să cuprindă alături de
preot şi învăţător, persoanele cele mai competente şi mai devotate
şcolii, din rândul membrilor comitetului parohial. Totodată, episcopul
ţinea să reamintească şi în acelaşi timp să detalieze atribuţiile
comitetelor parohiale, legate de şcoala primară:
1. Aveau datoria de a se îngriji ca edificiile şcolare să se zidească
după planul dat de ministerul de culte şi învăţământ şi să se păstreze
în bună stare; dacă comitetele parohiale nu-şi îndeplineau această
datorie, atunci trebuiau constrânse prin autorităţile civile.
2. Trebuiau să înscrie copiii la şcoală, cu două luni înaintea
începerii fiecărui an şcolar. Conscrierea se făcea în trei exemplare:
unul pentru învăţător, al doilea pentru primăria comunală, iar al
treilea pentru protopop, care trebuia să-l înainteze consistoriului.
3. Să oblige pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală şi în fiecare
sâmbătă să-i raporteze la primărie pe aceia care nu îndeplinesc
această cerinţă, pentru a fi pedepsiţi potrivit legii. Totodată i se
impunea preşedintelui, de a se îngriji ca banii din amenzile pentru
nefrecventarea şcolii să se încaseze prin primăria comunală şi să se
predea epitropiei parohiale spre administrare.
198
199
Statutul organic ….., p. 13-16.
120
4. Acolo unde numărul elevilor era mai mare de 80, comitetul
parohial trebuia să suplimenteze numărul de clase, în acord cu
legea.
5. Aveau datoria de a înzestra şcolile cu mobilierul şi rechizitele
de învăţământ necesare, iar copiilor săraci să le distribuie gratuit
manuale şcolare.
6. Printr-un membru ales, trebuiau să viziteze şcolile cel puţin
o dată pe săptămână, pentru a observa dacă învăţătorul ţine regulat
orele, dacă predă obiectele de învăţământ după planul şi manualele
prescrise de consistoriu şi în fine, dacă are în ordine protocoalele
prescrise, îndeosebi acela despre absentările elevilor de la şcoală. Dacă
comitetul constata deficienţe în activitatea învăţătorului, trebuia să le
raporteze protopopului tractual. Comitetul trebuia să se preocupe în
mod deosebit, ca localurile de şcoală să fie în deplină curăţenie, atât
în interior, cât şi în exterior.
7. La fiecare două luni, preşedintele comitetului parohial
trebuia să înainteze protopopului şi acesta consistoriului, un raport
despre activitatea comitetului parohial şi despre frecvenţa elevilor.
8. Să se îngrijească ca fiecare şcoală să fie prevăzută de la
începutul anului şcolar, cu lemnele sau materialul necesar de încălzit.
De asemenea trebuiau să aibă în atenţie, salarizarea regulată a
învăţătorilor.
9. Să ia măsuri pentru cultivarea grădinilor de pomi, în înţelesul
ordonanţelor emise de consistoriu şi de guvern, oferind toate uneltele
necesare şi ajutorul pentru lucrarea lor.
10. Comitetul parohial, respectiv subcomitetul şcolar trebuiau
să ţină şedinţe de câte ori era necesar, dar regulat la două luni. La
începutul fiecărui an şcolar se făcea inventarul bunurilor şcolii în trei
exemplare: unul pentru epitropia parohială, al doilea pentru învăţător,
iar al treilea se trimitea la consistoriu, prin protopop.
11. Preşedintele comitetului parohial trebuia să trimită prin
protopop, la consistoriu, lista tuturor membrilor din comitetul şi
subcomitetul şcolar parohial200.
„Normele pentru administrarea învăţământului naţional
confesional în districtul Consistoriului Român Ortodox din Arad”,
200
N. Bocşan, V. Leu , op.cit., p. 343-345.
121
elaborate în 1876, pornesc de la teza că administrarea învăţământului
poporal se realizează prin: comisia şcolară locală, inspectoratul şcolar
şi comisarii consistoriali201. Se observă că şi Senatul şcolar arădean
respectă cerinţele legii. Aici organismul nou înfiinţat a fost denumit
comisie şcolară şi nu subcomitet şcolar, cum se preciza în instrucţiunile
de la Caransebeş, dar în realitate este una şi aceeaşi instituţie, care
potrivit legii, avea în sfera sa de activitate exclusiv probleme şcolare,
aşa cum la şcolile comunale exista scaunul şcolar, iar la cele de stat,
curatoratul. Potrivit normelor elaborate de Senatul şcolar din Arad,
comisia şcolară trebuia să se compună din preot, ca preşedinte,
învăţător, ca secretar şi din încă trei membri. Într-un act normativ
ulterior, „Manuducere la afacerile învăţământului poporan”, din 1890,
numărul membrilor comisiei şcolare era mărit la şapte. Comisia
şcolară era subordonată inspectorului şcolar şi trebuia să contribuie
la întărirea relaţiilor dintre părinţi şi învăţători, dintre comunitatea
locală şi şcoală202.
Delegatul comitetului parohial pentru afacerile interne ale
şcolii era preotul, care avea şi calitatea de director şcolar203. Această
funcţie era onorifică, numirea fiind făcută de senatul şcolar, la
propunerea inspectorului cercual. Paul Vasici, care îndeplinea
atribuţia de inspector al cercului Timişoara, a elaborat în 1870 un
proiect de instrucţiune pentru directorii locali ai şcolilor poporale.
Multe din atribuţiile fixate pentru directorii locali în acest proiect, se
regăsesc în Normele (Instrucţiunile) pentru directorii locali elaborate
de Senatul şcolar arădean la 15 mai 1873. Aceştia erau îndrumaţi
să ţină o strânsă legătură cu învăţătorii, pentru a cunoaşte situaţia
reală din şcoli în ce priveşte frecvenţa, starea de sănătate, conduita
şi progresele la învăţătură ale elevilor, înzestrarea instituţiei cu
materialul didactic necesar, constituirea fondului şcolar, necesitatea
măririi localului şcolar sau a construirii unui nou local204. Directorul
şcolar era conducătorul şcolii în problemele morale, spirituale,
disciplinare205. El trebuia să-l controleze pe învăţător, să se asigure că
V. Popeangă, op.cit., p. 33
Ibidem, p. 33 ; 44 .
203
204
V. Popeangă, op.cit., p. 32.
205
201
202
122
acesta respectă planul de învăţământ şi obţine rezultate lăudabile în
activitatea şcolară. Una dintre atribuţiile principale ale directorului
local, era cultivarea în rândul sătenilor a sentimentelor de dragoste
pentru şcoală. O particularitate a modului de organizare a şcolilor
poporale, era aceea că învăţătorului îi era limitat rolul la desfăşurarea
procesului de învăţământ, iar conducerea şcolii era încredinţată altei
persoane. Iniţial, directorii şcolari au fost selectaţi din rândul preoţilor,
însă în unele localităţi funcţia a fost atribuită şi unor ţărani care au
dovedit mult zel în sprijinirea învăţământului (în anul 1873, directorul
şcolar în localitatea Chelmac-Protopopiatul Lipova, era plugarul Ion
Ionescu206), sau unor intelectuali locali207.
În şcolile cu mai mulţi învăţători, unul dintre aceştia îndeplinea
şi atribuţia de director. Din protocolul şedinţelor Comitetului parohial
pe anul 1873, aflăm că în comuna Satchinez erau două puteri
didactice: învăţătorii Petru Augustin, care preda la clasele I-II (şcoala
mică) şi Iosif Gomboş care preda la clasele III-IV (şcoala mare), acesta
din urmă îndeplinind şi funcţia de director208. O altă şcoală cu mai
multe cadre didactice se afla şi în comuna Beregsău, unde în anul
1895 era director Emeric Andreescu209, învăţător cu state vechi de
serviciu în localitate.
În procesele verbale ale sinoadelor şi comitetelor parohiale,
deciziile şi hotărârile referitoare la şcoală şi la învăţători, aveau
o pondere însemnată. Cele mai numeroase sunt consemnările
referitoare la repararea sau reconstrucţia clădirilor şcolare, dotarea
acestora cu mobilier şi mijloace de învăţământ, constituirea şi mărirea
fondului şcolar, îmbunătăţirea frecvenţei şcolare, crearea şi întreţinerea
„şcolilor de pomi”, organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru
posturile învăţătoreşti, salarizarea învăţătorilor.
După adoptarea legii şcolare din 1868, corporaţiile şcolare
devin mult mai atente ca starea edificiilor de învăţământ, să
corespundă prescripţiilor legale. Astfel, la şedinţa din 20 decembrie
1870, Comitetul parohial din Babşa îşi asumă responsabilitatea de
a se îngriji ca şcoala să corespundă cerinţelor legii. Datorită unor
Ibidem, p. 43-44.
208
209
Controla, Timişoara, I, 1895, nr.2, din 6/18 aprilie, p. 2.
206
207
123
ani ploioşi, pământul nu s-a putut semăna îndeajuns şi sărăcirea
locuitorilor făcea ca un nou edificiu şcolar să nu poată fi construit,
decât după 3-4 ani mănoşi. Se iau totuşi măsuri pentru repararea lui,
alocându-se în acest scop 40 de florini210. Ridicarea unor noi edificii
şcolare cerea sacrificii din partea comunităţilor româneşti, ale căror
mijloace de subzistenţă depindeau într-o măsură covârşitoare de
cantitatea şi de calitatea produselor agricole. Într-o scrisoare din 25
noiembrie 1872, preşedintele Comitetului parohial din Izvin, preotul
Nicolae Darabanţ, încearcă să-i justifice inspectorului şcolar Pavel
Vasici, faptul că localnicii nu pot să ridice o nouă clădire şcolară în
termenul fixat, de un an. Sărăcia pe care sătenii o resimţeau în ultimii
5-6 ani, făcuse ca datoriile faţă de stat să crească într-atât, încât
vitele le erau rechiziţionate la casa comunală, pentru a fi vândute. Ei
promiteau că în termen de doi ani vor reuşi edificarea şcolii, dar mai
repede de această perioadă nu se pot învoi să o facă211.
Frecvenţa şcolară a constituit o problemă importantă a forurilor
locale care conduceau şcoala. Comitetul parohial din Babşa, în şedinţa
desfăşurată la 20 decembrie 1870, şi-a desemnat patru reprezentanţi,
care în fiecare sâmbătă după amiaza trebuiau să inspecteze şcoala
prin rotaţie. Ei erau obligaţi să prezinte antistei comunale numele
părinţilor care nu-şi trimit copiii la şcoală, pentru a fi pedepsiţi. La prima
abatere de acest gen, părinţii primeau doar admonestare, iar apoi, la
următoarele, erau sancţionaţi cu amendă care creştea succesiv, dacă
nu se arătau interesaţi să rezolve problema frecvenţei copiilor lor212. În
procesul-verbal al Sinodului parohial din Ohaba-Forgaci, desfăşurat
la 19 ianuarie 1875, punctul 3 al ordinii de zi, se referă la frecventarea
regulată a cursurilor de către toţi elevii şcolii greco-orientale, mai
ales în timpul primăverii şi al verii. Toamna şi iarna se cerea mai
multă indulgenţă din partea învăţătorilor, în legătură cu frecventarea
cursurilor, folosindu-se ca argumente frigul şi drumurile desfundate.
Pentru absenţele din timpul sezonului friguros, Sinodul decidea să
nu se încaseze amenzi de la părinţi. În acest caz avem o soluţie mai
permisivă dată de sinod problemei frecvenţei şcolare, luându-se în
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.
A.E.O.R.A., Fond şcolar, II, act 193/1871, nepag.
212
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.
210
211
124
considerare acţiunea perturbatoare a unor factori independenţi de
voinţa părinţilor şi a elevilor213.
Stabilirea salariilor învăţătoreşti era o problemă de care
comitetele parohiale trebuiau să se achite, respectând pe de o parte
prevederile legale referitoare la salarizarea învăţătorilor, iar pe de
altă parte, ţinând cont de resursele materiale şi financiare limitate,
de care dispuneau locuitorii aşezării. În şedinţa Sinodului parohiei
Ohaba-Forgaci, din 13 ianuarie 1880, la punctul 8 se iau măsuri
pentru încasarea salariului învăţătorului din localitate, stabilindu-se
contribuţia în bani şi natură, a fiecărei familii. Comisia şcolară trebuia
să fie atentă la încasarea salariului, pentru ca „învăţătorul să nu sufere”,
menţionează procesul-verbal al Sinodului214. După adoptarea legii
din 1893, care impunea un salariu minim de 300 florini pentru un
învăţător confesional, autorităţile şcolare locale au reuşit mobilizarea
comunităţilor româneşti, pentru ca minimul impus de lege să fie
respectat sau chiar depăşit. Aşa s-a întâmplat la Moşniţa, unde în
şedinţa Comitetului parohial din 10 mai 1898, salariul învăţătorului
este mărit la 400 de florini, chiar peste limita prevăzută de lege215.
Alegerea învăţătorilor era realizată de sinoadele parohiale
extraordinare. Publicarea concursului o făcea comitetul parohial
şi trebuia să cuprindă salariul prevăzut pentru postul respectiv şi
condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii. Alegerea
învăţătorilor de către sinoadele parohiale, avea dezavantajul că
prilejuia crearea unor grupuri de sprijinitori al unuia sau altuia dintre
candidaţi, generând o dependenţă a acestora faţă de membrii
sinodului. Alegerea de acest tip avea şi unele avantaje, căci stimula
perfecţionarea învăţătorilor în sectoare apreciate de comunitate:
instruirea corurilor şcolare, organizarea manifestărilor culturale,
desfăşurarea activităţii educative cu adulţii, formarea deprinderilor de
citire şi recitare, de scriere frumoasă216. Lista candidaţilor era alcătuită
de comitetele parohiale, care se consultau în acest sens cu protopopii
şi directorii locali. Ea era alcătuită ţinându-se cont de înaintarea la
timp a cererilor, de îndeplinirea condiţiilor privind calificarea pentru
Ibidem, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.
Ibidem.
215
Ibidem, dosar Moşniţa, nepag.
216
213
214
125
această profesie şi de respectarea altor cerinţe, impuse de comitetul
parohial.
În anul 1871, pentru postul învăţătoresc nou înfiinţat în comuna
Fibiş, şi-au depus cereri şase învăţători. Dintre cei şase petenţi, au fost
selectaţi pentru candidatură trei, care îndeplineau condiţiile de studii
şi calificare pentru această profesie: George Cioca, Nicolae Lepa,
Damaschin Cosma. La 28 februarie 1871, după terminarea serviciului
divin, a fost convocat Sinodul parohial din Fibiş, săvârşindu-se actul
alegerii. Dintre cei 79 de votanţi, 55 l-au ales pe Nicolae Lepa, 23 pe
George Cioca şi unul pe Damaschin Cosma. Senatul şcolar din Arad,
întrunit în şedinţă la 15 aprilie 1871, a întărit ca învăţător definitiv la
Şcoala de fete din Fibiş, pe Nicolae Lepa, care întrunise majoritatea
voturilor sinodului parohial217. O situaţie inedită s-a petrecut la
alegerea celui de-al doilea învăţător la Şcoala greco-orientală din
Mehala, descrisă în numărul din 10/22 august 1894 al ziarului
„Dreptatea”. După liturghia oficiată de parohul Ioan Istin, în prezenţa
protopopului Timişoarei, dr. Traian Putici, s-a deschis Sinodul electoral
extraordinar care trebuia să ducă la îndeplinire actul alegerii. După
citirea actelor anterioare şi a raportului Comitetului parohial despre
candidare, trebuia să se treacă la vot. De data aceasta, bucurânduse de o prezenţă covârşitoare, Sinodul a renunţat în unanimitate la
votare şi a aclamat pe candidatul Dimitrie Roman218, pe care apoi
preşedintele l-a declarat de învăţător ales. Protocolul a fost semnat
de toţi cei 113 membrii prezenţi. În opinia redactorului „Dreptăţii”, a
fost un frumos act de solidaritate dovedit de românii din Mehala219.
Comitetul parohial era ales dintre membrii sinodului şi de regulă
îl avea ca preşedinte, pe preotul local. Au existat cazuri în care au fost
aleşi ca preşedinţi ai comitetelor parohiale, personalităţi laice ale
comunităţii româneşti. Aşa s-a întâmplat la 13 februarie 1894, când
la şedinţa de constituire a Comitetului parohial de la biserica Sfântul
Ilie din Fabric, a fost ales preşedinte avocatul Pavel Rotariu220.
De regulă, între comitetele şi sinoadele parohiale, exista o
convergenţă a opiniilor în ce priveşte suportul material şi moral
N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, vol II, Timişoara, 1943, p. 178.
219
Dreptatea, Timişoara , I , 1894 , nr.173 , din 10/22 august , p. 5.
220
Idem, Timişoara, I, 1894, nr. 27, din 4/16 februarie, p. 3.
217
218
126
acordat şcolilor româneşti. Numărul din 16/28 septembrie 1894 al
„Dreptăţii”, informează despre construirea Şcolii româneşti grecoorientale din Mehala, evaluată la peste 4.000 de florini. Comitetul
parohial prezidat de Ioan Bandu şi Sinodul parohial condus de preotul
Ioan Istin, au aprobat rezultatul licitaţiei, fiind în consens deplin.
Articolul se încheie într-o notă optimistă şi moralizatoare, impregnată
cu accente de mândrie naţională: „Acest conclus este o nouă dovadă
a vitalităţii poporului român din Mehala şi a frăţeştii înţelegeri între
conducătorii şi povăţuitorii poporului. Fructele concordiei sunt dulci
şi nepieritoare”221. Au existat însă şi cazuri, când sinoadele parohiale
nu au aprobat deciziile comitetelor parohiale. Astfel, Comitetul
parohial din comuna Omor, în şedinţa din 9 decembrie 1891, cu
majoritate de 5 voturi contra 3, a decis a se lua măsurile necesare
pentru zidirea unui nou local şcolar. Decizia înaintându-se Sinodului
parohial, acesta, în şedinţa din 29 martie 1892, a hotărât că deoarece
comuna este mică şi „slabă materialiceşte”, să nu se zidească o nouă
sală de învăţământ. În opinia Sinodului, sala existentă fiind de curând
reparată, era corespunzătoare pentru desfăşurarea procesului de
învăţământ222.
Din parcurgerea atribuţiilor autorităţilor şcolare ortodoxe,
ilustrate cu exemplificări, se poate concluziona că aceste instituţii
formau un sistem ale cărui părţi constitutive se aflau într-un dublu
raport: de independenţă şi de interdependenţă. Indiferent de scara
ierarhică pe care se situau, autorităţile şcolare au cooperat pentru
a asigura resursele materiale, umane şi spirituale, necesare fiinţării
învăţământului naţional din spaţiul comitatului Timiş.
C.2. Autorităţile şcolare greco-catolice
Şcolile româneşti greco-catolice din comitatul Timiş, se aflau
sub jurisdicţia Episcopiei din Lugoj, care la rândul ei era parte
constitutivă a Mitropoliei greco-catolice de la Blaj. Instituţiile şcolare
româneşti cunoşteau următoarea subordonare ierarhică: Consistoriul
mitropolitan, Senatul şcolar al Consistoriului diecezan, protopopul,
senatul şcolar local şi directorul şcolar223.
Idem, Timişoara, I, 1894, nr.201, din 16/28 septembrie, p. 13.
223
221
222
127
Pentru că un consistoriu mitropolitan propriu-zis nu exista
(cu atribuţiile şi funcţiile consistoriului mitropolitan ortodox),
mitropolitul decidea singur în cauzele venite de la episcopii224. De
aceea, pentru şcolile greco-catolice timişene, autoritatea centrală cea
mai importantă era Senatul şcolar diecezan.
Senatul şcolar din Lugoj era o secţiune a Consistoriului
episcopesc, fiind prezidat nu de episcop, aşa cum era în cazul senatului
şcolar diecezan ortodox, ci de referentul şcolar. Acesta, împreună cu
membrii Senatului şcolar, luau decizii de mare însemnătate pentru
progresul învăţământului confesional greco-catolic: a) dezbăteau
chestiuni de principiu, referitoare la învăţământul poporal; b) făceau
proiecte pentru eventuala modificare a planului de învăţământ, ori a
împărţirii orelor săptămânale; c) stăruiau pentru compunerea unor
manuale şcolare sau recomandau introducerea manualelor şcolare
care erau aprobate de regim, sprijineau înfiinţarea bibliotecilor
şcolare; d) pregăteau şi propuneau în fiecare an, probleme teoretice
şi practice din sfera pedagogiei şi a didacticii, pentru formarea şi
perfecţionarea învăţătorilor.
Referentul şcolar avea şi atribuţii de inspector diecezan. În
această calitate, el efectua următoarele activităţi: a) realiza anual
un protocol de evidenţă despre starea fiecărei şcoli elementare din
dieceză, atât greco-catolică, cât şi de altă confesiune, comunală sau
de stat, la care studiau copiii credincioşilor greco-catolici; b) pregătea
anual un conspect general despre şcolile poporale diecezane şi
făcea Consistoriului propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii în
şcolile greco-catolice; c) veghea ca în toate institutele poporale
de pe teritoriul diecezei, la care învăţau şi copii greco-catolici,
doctrina religiei şi morala să fie studiate conform dispoziţiilor mai
înalte; d) vizita anual câteva şcoli ale diecezei şi controla activitatea
protopopilor, în calitate de inspectori districtuali; e) controla modul
de administrare a averilor şcolare. Inspectorul şcolar diecezan era
îndreptăţit să prezideze şi conferinţele învăţătoreşti districtuale, iar
între atribuţiile sale principale se număra înfiinţarea şi organizarea
unei reuniuni diecezane a învăţătorilor greco-catolici225.
Ibidem, p. 68.
I. Genţ, op.cit., p. 474-476; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar în
Şcolile Diecezei Lugojului…………….p. 75-76.
224
225
128
Protopopul era organul nemijlocit de care se servea Consistoriul,
pentru punerea în aplicare a statutelor referitoare la organizarea şcolilor
greco-catolice şi pentru inspectarea problemelor şcolare. Fiecare
protopopiat forma un district şcolar, iar autorităţile şcolare locale
din fiecare parohie a unui district, erau subordonate conducătorului
acestuia, protopopul226. Şcolile timişene greco-catolice făceau parte
din districtele şcolare corespunzătoare următoarelor protopopiate:
Lugoj, Buziaş, Timişoara, Ciacova, Oraviţa, Bocşa, Vărădia227. Protopopul
avea următoarele atribuţii: a) să dispună constituirea legală a
senatelor şcolare parohiale şi să controleze activitatea acestora; b)
să ia măsuri pentru înfiinţarea, conservarea şi înzestrarea edificiilor
şcolare; c) să urmărească modul de administrare a averii şcolare; d) să
stăruie pentru completarea posturilor vacante cu personal calificat,
să controleze purtarea morală şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu a
personalului şcolar; e) să observe planul de învăţământ şi de împărţire
a orelor săptămânale şi dacă se întrebuinţează manualele şcolare
recomandate de Consistoriu.
Ca să poată corespunde acestor însărcinări, protopopul era
dator să realizeze un protocol de evidenţă a şcolilor districtului său,
în care trebuia să menţioneze în fiecare an şi pentru fiecare şcoală,
schimbările, ameliorările, strămutările intervenite, bugetul aprobat,
precum şi inventarul mobil şi imobil. Protopopul era îndatorat să
viziteze cel puţin o dată pe an, fiecare şcoală greco-catolică din
districtul său. Pentru perfecţionarea profesională a învăţătorilor grecocatolici şi pentru uniformitatea predării obiectelor de învăţământ,
protopopul trebuia să stăruiască a se înfiinţa biblioteci şcolare şi în
fiecare an să convoace la conferinţă pe învăţătorii şcolilor districtuale.
La sfârşitul lunii iunie a fiecărui an, protopopul era obligat să înainteze
Consistoriului bugetul şcolilor şi un tabel în care să înfăţişeze starea
fiecărei şcoli din districtul său228.
Senatul şcolar local reprezenta comuna bisericească în
toate problemele şcolare, atât în relaţiile cu autorităţile bisericeşti
superioare, cât şi cu cele civile. El era constituit din paroh, capelan,
Ibidem, p. 476.
D. Radu, op.cit., p. 225, p. 240-241, p. 276-277, p. 288-289, p. 306, p. 320, p. 338-339.
228
I. Genţ, op.cit., p. 476-478; ; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar…,
p. 72-75.
226
227
129
învăţător-ca membri din oficiu-şi din membri mireni, aleşi în
proporţie cu numărul locuitorilor comunei bisericeşti. Dreptul de a
alege şi de a fi ales în acest organism, îl aveau toţi bărbaţii majori care
aparţineau comunei bisericeşti greco-catolice, care aveau purtare
morală nepătată şi contribuiau la susţinerea şcolii. Preşedintele
senatului şcolar era din oficiu însuşi preotul local, iar notar al acestuia
era din oficiu, învăţătorul. Preşedintele convoca şedinţele, stabilea
obiectul dezbaterilor, conducea consultările, enunţa deciziile, se
îngrijea de executarea acestora, reprezenta senatul şcolar şi mijlocit
întreaga comunitate bisericească, în cauzele şcolare. Notarul redacta
protocoalele şedinţelor şi semna actele senatului şcolar, împreună
cu preşedintele acestuia. Dintre membrii acestei autorităţi şcolare,
se alegeau un curator şi un vicecurator, care să administreze averea
şcolii. Deciziile senatului şcolar se luau cu majoritate de voturi, iar
dacă voturile erau egale, decidea votul preşedintelui. Deciziile erau
obligatorii pentru toţi credincioşii din comuna bisericească respectivă
şi trebuiau executate fără amânare. Senatul şcolar ţinea o şedinţă
ordinară pe an, pentru revizia bugetului de venituri şi cheltuieli şi câte
una în fiecare lună, în locul şi la timpul stabilit de paroh. Şedinţele
extraordinare se convocau de câte ori era necesar. La sfârşitul fiecărui
an, senatul şcolar prezenta un referat despre activitatea sa în adunarea
generală a alegătorilor (sinodul parohial)229.
Senatul şcolar greco-catolic alegea învăţătorul230, atribuţie pe
care în comunele cu şcoli ortodoxe, o avea sinodul parohial. La fel ca şi
comitetul parohial ortodox, senatul şcolar greco-catolic avea atribuţii
privind înfiinţarea, conservarea şi înzestrarea edificiilor şcolare. El
trebuia să vegheze ca aceste edificii să îndeplinească cerinţele legii,
pe timpul iernii să fie încălzite şi să fie asigurate contra focului. Senatul
şcolar avea atribuţii şi cu privire la administrarea averii şcolare. În
acest sens, el era dator să înfiinţeze un fond şcolar, să administreze
conştiincios averea şi veniturile de care dispuneau şcolile şi să asigure
sporirea acestora. Cel care ţinea evidenţa veniturilor şcolare şi care
realiza anual un proiect de buget, era curatorul senatului şcolar231.
Ibidem, p. 480-484; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar…., p.
36-39.
230
O. Ghibu, op.cit., p.63, 116.
231
I. Genţ, op.cit., p. 484-486.
229
130
Directorul şcolii elementare greco-catolice era din oficiu
preotul local. El conducea sub responsabilitate personală cauzele
învăţământului în şcoala poporală, veghea asupra disciplinei şcolare,
urmărea metodele folosite de învăţător în predarea obiectelor
prescrise în planul de învăţământ, comportamentul acestuia faţă de
şcolari, se îngrijea de toate aspectele ce ţineau de organismul intern
al şcolii. Pentru a îndeplini aceste atribuţii, directorul era dator: a) să
viziteze şcoala de cel puţin două ori pe săptămână şi să consemneze
acest lucru în protocolul de vizitare; b) să se convingă nemijlocit despre
ventilarea, curăţenia, încălzirea sălii de învăţământ, despre purtarea
morală a elevilor şi despre progresul făcut la obiectele predate; c) să
execute legile şi ordinele şcolare care ţineau de competenţa sa şi să
controleze executarea acelora care ţineau de atribuţiile personalului
şcolar; d) să mijlocească ca senatul şcolar să suplinească minusurile
ce s-ar observa în aspectul interior al edificiului şcolar şi în înzestrarea
şcolii cu rechizitele prescrise; e) să supravegheze purtarea morală
a învăţătorului şi împlinirea exactă a atribuţiilor sale. Cu privire la
învăţământ, disciplină şi la tot ce ţine de organizarea internă a şcolii,
directorul era îndreptăţit să emită toate dispoziţiile corespunzătoare
scopului propus, în conformitate cu legile şi statutele şcolare.
Învăţătorul era îndatorat să recunoască în director pe superiorul său
nemijlocit, să execute dispoziţiile acestuia şi să îndrepte minusurile
pe care directorul i le semnala. Relaţia dintre preot ca director şi
învăţător fiind mai mult „părintească”, directorul nu putea exercita
o autoritate de tip judecătoresc asupra învăţătorului. Mijloacele
prin care acesta putea influenţa purtarea morală şi îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu ale învăţătorului erau: învăţătura, îndemnarea,
admonestarea şi mustrarea, mai întâi între patru ochi, apoi în faţa
senatului şcolar, dar niciodată în faţa elevilor sau a părinţilor acestora.
În relaţiile de serviciu cu învăţătorul, directorul trebuia să dovedească
purtare blândă şi respectul cuvenit pentru oficiul învăţătoresc. În
cazul în care directorul constata că relaţia sa cu învăţătorul a intrat în
impas, avea posibilitatea să facă reclamaţie despre aceasta la oficiul
protopopesc. La sfârşitul fiecărui an şcolar, directorul înainta oficiului
protopopesc clasificarea elevilor şi raportul anual despre starea şcolii
şi a învăţământului elementar din parohie232.
232
Ibidem, p. 478-487; Statute pentru Regularea Trebilor Învăţământului Elementar......., p.
52-53.
131
Autorităţile care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au
răspuns de destinele şcolilor româneşti din comitatul Timiş, au
susţinut administrativ, organizatoric dar nu în ultimul rând şi moral,
învăţământul românesc din aceste ţinuturi. Ele au fost factori de
mediere, punţi de echilibru între şcoală şi comunitatea românească pe
de o parte, între şcoală şi autorităţile statului, pe de altă parte. Au trezit
şi întreţinut sentimentele pozitive pentru şcoala naţională, în rândul
comunităţilor româneşti, au promovat şi apărat dreptul la instruire
în limba naţională, în relaţiile cu statul maghiar. Înţelegerea modului
de organizare şi funcţionare a şcolii româneşti din comitatul Timiş,
în această perioadă istorică, nu se poate înfăptui decât ţinând cont
de triada Şcoală-Societate-Biserică. Unitatea acestor trei elemente a
fost aceea care a asigurat continuitatea etnicităţii româneşti, într-o
configuraţie politică care nu agrea diversitatea naţională.
III. D. Mijloacele materiale şi financiare ale instituţiei
şcolare
Legea XXXVIII din 1868, acorda bisericilor din Ungaria dreptul
de a-şi susţine institute de învăţământ în funcţie de necesităţi şi
pe măsura posibilităţilor materiale. În paragraful 11 al acestei legi,
se menţionează îndreptăţirea confesiunilor de a repartiza asupra
credincioşilor, o contribuţie specială, darea cultuală. Legea nu fixa
nici o limită pe care nu ar putea-o trece confesiunile, în legătură cu
asigurarea dării cultuale necesară susţinerii şcolilor lor233. Este de
reţinut faptul că promovarea şi susţinerea învăţământului poporal nu
ar fi trebuit să fie doar o sarcină exclusiv bisericească, ci şi o firească
îndatorire a statului.
În ce priveşte contribuţia comunelor politice pentru susţinerea
şcolilor poporale comunale, Legea XXXVIII fixa o limită a sarcinilor:
membrii comunei politice erau datori să contribuie numai cu
maximum 5%, după darea directă de stat. Această inegalitate în
faţa legii, a bisericilor şi comunelor politice, din punctul de vedere al
susţinerii şcolilor, a avut urmări nefaste asupra şcolilor confesionale şi
233
Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918, p. 6.
132
pozitive asupra şcolilor comunale şi de stat, a căror creştere numerică
a fost dinamizată234.
Paragraful 36 al legii din 1868, reglementează datoria
credincioşilor confesiunilor, de a contribui şi la susţinerea şcolilor
poporale comunale. Dacă românii nu susţineau o şcoală confesională,
ei trebuiau să contribuie întru totul şi în măsură egală cu ceilalţi
concetăţeni, la susţinerea şcolii comunale. Dacă credincioşii români
susţineau deja o şcoală confesională, atunci erau datori, conform
legii, să achite numai diferenţa dintre contribuţia confesională
(dacă era mai mică de 5%) şi cele cinci procente care reprezentau
contribuţia membrilor comunei politice. În practică însă, lucrurile
stăteau cu totul altfel. În foarte multe comune bisericeşti, credincioşii
români, pe lângă darea cultuală confesională mult mai mare de 5%,
erau constrânşi să contribuie şi la susţinerea şcolilor comunale ori
de stat235. Spre exemplificare, la sfârşitul secolului al XIX-lea taxa de
cult pentru susţinerea şcolii, stabilită pentru fiecare gospodărie a
localităţii Belotinţ, ajungea la 29% după darea directă236.
Paragraful 120 din Legea VIII din 1871, despre organizarea
comunelor, anula obligaţiile administraţiei comunale, incluse în
contractele încheiate între comună şi comitetul şcolar, pentru
susţinerea şcolii confesionale. Se realiza astfel o discriminare între
locuitorii comunelor, în legătură cu folosirea egală a veniturilor
comune pentru susţinerea şcolii. Aceste surse erau utilizate exclusiv,
pentru susţinerea şcolilor comunale237. Legea despre organizarea
comunelor intra în contradicţie cu Legea şcolară XXXVIII, care preciza
în paragraful 25, că şcolile confesionale care au fost susţinute din
averea şi veniturile comunei, pot beneficia şi în continuare de aceste
surse de întreţinere238.
Darea cultuală avea o componentă în bani şi una reprezentând
cel puţin ¼, în natură (produse agricole, lemne, uzufructul
pământului, drept de păşunat şi alte beneficii acordate în natură).
În sumele considerate spese cultuale, erau cuprinse şi cheltuieli care
Ibidem, p. 7.
Ibidem, p. 8.
236
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belotinţ, nepag.
237
238
234
235
133
într-un sens strict nu aparţineau salariilor învăţătoreşti, dar erau
necesare pentru susţinerea şcolii: contribuţia la fondul de pensii,
diurnele învăţătorilor pentru adunările lor, asigurarea edificiilor
şcolare, diurna inspectorilor şcolari, sumele pentru cumpărarea
manualelor şcolare, pentru bibliotecă şi pentru reparaţiile edificiului
şcolar. În preliminariile cultuale parohiale erau prevăzute sume de
bani, ca de exemplu convenţia episcopească, care nu erau în legătură
directă cu susţinerea şcolilor poporale. De asemenea, erau introduse
şi cheltuielile pentru construcţia de noi edificii şcolare, a locuinţelor
învăţătoreşti, spesele pentru procurarea rechizitelor şcolare. Aceste
cheltuieli însă, nu se repetau anual şi de aceea ori se includeau în
darea cultuală ca spese suplimentare, ori suma se împărţea în mai
multe tranşe, repartizate în bugetele pe câţiva ani239.
Statisticile maghiare referitoare la veniturile şcolilor
confesionale din comitatul Timiş, la începuturile perioadei dualiste,
suscită concluzii şi comparaţii între resursele materiale şi financiare
ale acestora. Pentru exemplificare, avem o situaţie statistică care se
referă la veniturile şcolilor confesionale în anul 1869. Am selectat
pentru un studiu comparativ şcolile confesionale catolice, grecocatolice şi ortodoxe din comitatul Timiş, celelalte (evanghelice,
unitariene, israelite) nefiind însemnate numeric.
Tabelul 7. Veniturile şcolilor confesionale din comitatul Timiş în anul
1869 (exprimate în florini)240
Nr.
crt.
Şcoli
confesionale
1.
2.
3.
Numărul
şcolilor
Venituri în
bani
Produse
agricole
Ajutoare de
stat
Ajutoare
comunale
Ajutoare
bisericeşti
Romanocatolice
96
45.927,49
25.102,53
498,20
67.623,75
243,02
Grecocatolice
Ortodoxe
21
2.292,45
937,88
766,48
1.390,45
734,40
153
37.143,09
23.919,92
--------
56.205,43
2.716,32
Şcoala noastră poporală şi darea cultuală………., p.12-13.
Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Magyarorszag nepiskolai 1869,
Budan, 1871, p. 138-139, p. 142-143.
239
240
134
O primă concluzie care se desprinde, este aceea că deşi şcolile
romano-catolice erau cu 21% mai puţin numeroase decât cele
ortodoxe, ele dispuneau de venituri în bani şi în produse cu 10% şi
respectiv 2,41% mai mari decât şcolile ortodoxe. Această stare de
lucruri poate fi explicată prin faptul că Biserica Ortodoxă Română
devenise de puţin timp autonomă, nedispunând de averi şi fonduri
însemnate, iar principalii ei contribuabili, credincioşii români, se aflau
într-o stare de pauperitate. Pentru a suplini absenţa fondurilor locale,
episcopiile ortodoxe încercau din bugetul propriu să subvenţioneze
şcolile sărace, aspect care se observă în tabelul de mai sus. Se
observă totodată, că şcoala ortodoxă nu primea subvenţii de la stat,
privilegiu de care se bucurau doar şcolile catolice şi greco-catolice.
De remarcat e faptul, că statul sprijinea mai consistent şcolile
greco-catolice, privite probabil ca un avanpost şcolar şi religios în
mijlocul comunităţii româneşti. În cazul Bisericii unite exista practica
patronatului, adică subvenţionarea unor parohii greco-catolice de
către felurite instituţii politice sau bisericeşti maghiare. Patronii
erau: Fondul religionar catolic, Ministerul Finanţelor, Căile Ferate de
Stat, comunele pe teritoriul cărora fiinţau parohiile. Prin patronarea
parohiilor în regiuni cu puţini credincioşi greco-catolici, se urmărea
întărirea uniaţiei în acele zone241.
Veniturile şcolilor confesionale erau divizate pe capitole de
cheltuieli în modul următor:
Tabelul 8. Categorii de cheltuieli ale şcolilor confesionale din
comitatul Timiş în anul 1869 (exprimate în florini)242
Categorii de cheltuieli
Nr.crt.
1.
Şcoli
confesionale
Romanocatolice
Total venituri
Rechizite
şcolare
Cărţi
pentru
copiii
săraci
Alte
cheltuieli
8.237,67
2.420,68
557,38
999,80
Încălzire
Salarii
curăţenie
reparaţii
71.030,02
58.814,49
2.
Grecocatolice
3.230,33
2.713,43
221,50
35,40
14
246
3.
Ortodoxe
61.063,01
51.456,88
6.672,21
1.345,77
600,60
987,55
242
Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Magyarorszag nepiskolai 1869,
Budan, 1871, p. 144-145.
241
135
După cum se observă, cea mai mare pondere în totalul
cheltuielilor la toate cele trei categorii de şcoli confesionale, o
reprezentau salariile învăţătorilor (peste 80 % din cheltuieli).
Apare practica elaborării de bugete, din a căror structură se
observă preocupările comisiei şcolare locale, pentru înzestrarea cu
material didactic, rechizite şcolare, salarizarea învăţătorilor, repararea
şcolii, preocuparea pentru mărirea fondului de cărţi al bibliotecii.
Spre exemplificare, în bugetul şcolii româneşti ortodoxe din
Gătaia (Protopopiatul Vârşeţ), alcătuit în anul 1877, erau prevăzute
următoarele cheltuieli243:
Convenţia Domnului Episcop………….30 florini
6 stânjeni de lemne …………………….45 fl.
Paie pentru şcoală ……………………...4 fl.
La servitorul bisericii ………………….10 fl.
La servitorul şcolii ……………………..6 fl.
Pentru foaia şcolară …………………… 5 fl.
Diurna învăţătorului la conferinţe …….. 6 fl.
Rechizite şcolare ( negreală şi pene )…...5 fl.
Repararea şcolii peste an ……………….5 fl.
La casier ………………………………..3 fl.
Darea anuală pe seama şcolii …………..1 fl. 50 cr.
Pentru curăţirea şcolii …………………..20 fl.
Salariul învăţătorului …………………...90 fl. 75 cr.
____________________________________________
TOTAL ……………………………………240 fl. 25 cr.
Bugetul şcolii greco-catolice din Hitiaş, pe anul 1894, cuprindea
venituri în cuantum de 168,89 florini şi cheltuieli în valoare de 141,94
florini, rămânând la dispoziţia şcolii doar 26,95 florini244. Având
în vedere că cea mai mare parte a sumelor cheltuite, erau alocate
salarizării învăţătorului, igienizării şi încălzirii localului şcolar, se poate
afirma că bugetul era de unul subzistenţă şi nu de dezvoltare. Au
existat chiar situaţii, când cheltuielile şcolare au depăşit veniturile. A
P. Tomescu–Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissman, M. Tcaciuc, I. Florea, I. Cireşan,
Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p. 254.
244
Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, act
219/1894, nepag.
243
136
fost cazul şcolii greco-catolice din Icloda, în anul 1889, când încasările
au fost în valoare de 140,82 de florini, iar cheltuielile de 145,42 de
florini, producându-se un deficit de 4,6 florini245. Au existat cu
siguranţă astfel de situaţii şi în comunele româneşti care susţineau
şcoli confesionale ortodoxe, fiind datorate condiţiei materiale precare
a populaţiei din anumite zone rurale.
Pentru întreţinerea şi funcţionarea şcolilor româneşti
confesionale, s-a creat în unele localităţi timişene, fondul şcolar.
Sursele de venituri pentru constituirea acestuia erau: contribuţia
repartizată pe membrii comunităţii bisericeşti, pentru susţinerea
şcolii; amenzile plătite de părinţii ai căror copii nu frecventau şcoala;
donaţii şi contribuţii benevole; venituri realizate din grădinile şcolare;
taxele de la cununii, boteze, înmormântări, în favoarea şcolii246. În
şedinţa Sinodului parohial din Ohaba-Forgaci, desfăşurată la 8 ianuarie
1878, s-a stabilit constituirea fondului şcolar, ale cărui venituri urmau
să provină din următoarele surse: donaţii benevole, un tas special
la sărbătorile mari, diferite amenzi, ¼ din veniturile şcolii de pomi,
contribuţii în produse agricole, 50% din capitalul bisericii247. Nivelul
scăzut de trai al locuitorilor, nu a permis existenţa unui fond şcolar în
fiecare localitate timişeană.
Până în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, conspectele
despre starea materială a şcolilor, realizate de protopopi şi comisarii
şcolari, conţin destule lacune, care nu fac posibilă o viziune unitară
asupra evoluţiei în timp a fondurilor şcolilor româneşti ortodoxe
din comitatul Timiş. Dacă nu se pot face la nivel global-la aceasta
contribuind şi apartenenţa diferită a şcolilor româneşti din acest
comitat-comparaţiile legate de devenirea în timp a fondurilor şcolare,
se pot face însă la nivelul unor cercuri şcolare, acolo unde datele de
care dispunem au fost mai generoase.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Icloda, nepag.
247
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fondul cronici parohiale, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.
245
246
137
Tabelul 9. Fondul şcolar în cercurile Ciacova şi Jebel
(anul şcolar 1879-1880)248
Cercul şcolar
Ciacova
Localitatea
(comitatul Timiş)
Gaiul-Mic
Lighed
Obad
Petroman
50 fl.
100 fl.
218 fl., 82.cr.
1004 fl., 55 cr.
Epitropia Parohială
-//-//-//-
Voiteg
90 fl., 50 cr.
-//-
Folea
Opatiţa
Birda
Blajova
Unip
5 iugăre
200 fl.
Sesie parohială
360 fl.
10 iugăre
9 iugăre-7 folosite de
comuna politică
Învăţătorul
Comitetul Parohial
-//-//-//-
4,5 iugăre
-//-
Stamora Română
Fondul şcolar
Cine îl administrează
-//-
Jebel
Şipet
Din această situaţie statistică, se poate concluziona că în
comunele cercului Ciacova, fondul şcolar avea o componenţă exclusiv
bănească, iar în comunele cercului Jebel, predomina caracterul funciar
al acestuia. În localitatea Stamora Română, aparţinând cercului
şcolar Jebel, cea mai mare parte a fondului şcolar, 7 iugăre din cele
9, erau folosite de primărie, neexistând însă precizări suplimentare,
referitoare la condiţiile în care primăria utiliza această suprafaţă de
pământ aparţinând şcolii. Este de reţinut faptul, că în cercul şcolar
al Ciacovei, din 8 localităţi aparţinând comitatului Timiş, 5 aveau
fond şcolar, pe când în cercul şcolar al Jebelului, din 26 de localităţi
aparţinând comitatului Timiş, doar 7 sunt înregistrate ca având fond
şcolar.
248
138
Tabelul 10. Evoluţia fondului şcolar în cercul Ciacova249
Anul şcolar
1879-1880
1889-1890
Localitatea
(comitatul Timiş)
Fondul şcolar
Gaiul Mic
Lighed
Obad
Petroman
50 fl.
100 fl.
218 fl., 82.cr.
1004 fl., 55 cr.
Epitropia Parohială
-//-//-//-
Voiteg
90 fl., 50 cr.
-//-
Gaiul Mic
Ghilad
Obad
Petroman
Voiteg
126 fl.
60 de iugăre
754 fl., 63 cr.
1.661 fl., 84 cr.
221 fl., 46 cr.
Comitetul parohial
-//Epitropia parohială
-//-//-
Cine îl administrează
Faţă de situaţia din anul şcolar 1879-1880, peste zece ani, în anul
şcolar 1889-1890, deşi numărul localităţilor cu fond şcolar din cercul
Ciacova a rămas constant, valoarea acestuia a crescut substanţial: mai
mult decât dublu, în localităţile Gaiul Mic şi Voiteg şi mai mult decât
triplu, în comuna Obad.
Localităţile timişene cu potenţial economic şi cu tradiţie şcolară,
aflate în Dieceza Aradului, au fost şi ele preocupate, de a înfiinţa fonduri
şcolare. În anul 1873, valoarea fondului şcolar era de 1.230 de florini
în Lipova250, 142 de florini şi 107 de meţi grâu în Alioş251, 38 de florini
şi 55 cruceri în Chesinţ252, 29 de florini în Seceani253. În inspectoratul
Vinga, condus de Ioan Munteanu-preot şi învăţător în Bărăteaz, în
1884 existau fonduri destul de consistente în fiecare localitate. Doar
în comuna Secusigiu fondul şcolar era mic în acea perioadă, ridicânduse la doar 13-14 florini254. În anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, prin
eforturile materiale ale comunităţilor româneşti, fondurile şcolare
sporesc. În anul 1895, fondurile şcolare din Protopopiatul Timişoara
totalizau 5.000 de florini în bani şi proprietăţi în valoare de 8.608
florini şi 44 de cruceri255.
V. Popeangă, op.cit., p.116.
251
Ibidem, p.100.
252
Ibidem, p.107.
253
Ibidem, p.127.
254
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr.13, din 15/27 februarie, p. 4.
255
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr.58, din 12/24 martie, p. 3.
249
250
139
Dacă până la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice a Lugojului
(1853), şcolile unite lipseau aproape cu desăvârşire în comitatul Timiş,
de la această dată şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul
lor sporeşte, iar autorităţile şcolare greco-catolice, au fost preocupate
să identifice resursele materiale şi financiare, pentru înfiinţarea
fondurilor şcolare.
Tabelul 11. Fondurile şcolilor greco-catolice din comitatul Timiş
în anul şcolar 1901-1902256
Protopopiatul
Buziaş
Localitatea
Fondul şcolar
Budinţ
215,45 cor.
Hitiaş
62,90 cor.
Silaş
4,800 iug.
Belotinţ
349,08 cor.
Crivobara
342 org.
Izvin
24,30 cor.
Parţa
46,20 cor.; 2 iug. 1344 org.
Folea
30,32 cor.; 5 iug.
Ghilad
96,18 cor.; 3 iug. 16 org.
Icloda
Jebel
Lighed
Petroman
5,20 cor.; 800 org.
540,51 cor.; 1 iug 280 org.
28,20 cor.
152,36 cor; 278 org.
Oraviţa
Marcovăţ
121,04 cor.
Bocşa
Gherman
256,18 cor.; 600 org.
Timişoara
Ciacova
Vărădia
Clopodia
600 cor.
Lăţunaş
638,08 cor.
După cum se observă, fondurile şcolilor greco-catolice au
atât o expresie bănească, cât şi funciară, cunoscând variaţii de la o
comună la alta, însă cu un nivel mediu destul de modest, în raport cu
necesităţile reale ale instituţiilor şcolare.
Cea mai mare provocare materială şi financiară pentru
comunităţile româneşti timişene, era construcţia de noi edificii
şcolare. Legea XXXVIII din 1868, stabilea o serie de cerinţe pentru
256
D. Radu, op.cit., p.240-241; p.276-277; 288-289; 307; 320; 338-339.
140
localurile de şcoală, pe care episcopii de la Arad şi Caransebeş le
aduc la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor. Prin circularele din 1 mai
1868257, episcopii Ivacicovici şi Popasu revin în problema respectării
legii şcolare, deoarece Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică, imputa
o serie de neajunsuri şcolilor româneşti: că localurile de şcoală erau în
multe localităţi mici, strâmte, întunecoase şi chiar mai mult, pe alocuri
stăteau să se dărâme. Circulara îi provoca pe protopopi ca în calitate
de inspectori districtuali de şcoli, să meargă la faţa locului şi împreună
cu comunele, să ia măsuri pentru repararea sau chiar edificarea unor
noi localuri de învăţământ, acolo unde se impunea. După anul 1868,
între guvernanţii locali şi comunităţile româneşti de pe cuprinsul
comitatului Timiş, a început o adevărată competiţie legată de
încadrarea sau neîncadrarea clădirilor şcolare, în standardele stabilite
de legea şcolară. Autorităţile se dovedeau de o exigenţă sporită atunci
când se raportau la şcolile româneşti şi mai indulgente, atunci când
controlau şcolile comunale sau de stat. Această competiţie inegală
nu i-a descurajat pe românii timişeni, ci chiar i-a stimulat pentru a-şi
construi localuri şcolare trainice, care să îndeplinească cerinţele legii.
Dacă înainte de anul 1868, majoritatea şcolilor confesionale româneşti
erau construite din lemn sau pământ bătut şi acoperite cu paie sau
trestie, după această dată creşte simţitor numărul şcolilor construite
din cărămidă şi acoperite cu ţiglă. O mare parte a acestor clădiri
şcolare imitau la o scară redusă forma bisericii, fiind prevăzute cu un
mic turn cu clopot, care servea chemării elevilor la şcoală. De regulă,
aceste edificii cuprindeau pe lângă sălile de învăţământ şi încăperi
care serveau drept locuinţă pentru învăţători. În vederea construirii
unei noi clădiri şcolare, comitetul parohial (senatul şcolar în cazul
comunelor greco-catolice) alcătuia un proiect de cheltuieli (care
trebuia să cuprindă şi sursele de finanţare) şi un plan de zidire, pe care
trebuia să le înainteze spre aprobare Consistoriului. După aprobarea
proiectului de cheltuieli, comitetul parohial (senatul şcolar) înainta
Consistoriului contractul de realizare a lucrării în trei exemplare
originale şi după ratificarea acestuia, se demara construirea noului
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869,
nepag.
257
141
edificiu şcolar258. După terminarea construcţiei avea loc recepţia
acesteia, numită în limbajul epocii „şedinţă de colăudare”, realizată de
un inginer constructor, angajat al Consistoriului259.
Preţul unei noi construcţii şcolare, varia de regulă între 700-4.000
de florini, în funcţie de mărime, materialul folosit şi de onorariul
perceput de constructor. La limita minimă a investiţiei într-un nou
edificiu şcolar, se situează localitatea Petroman, care în anul 1890
a cheltuit doar 700 florini pentru acest scop260. Un preţ apropiat de
medie, a fost negociat în anul 1891 de localitatea Voiteg, care plătea
suma de 2.600 de florini261, iar la o limită superioară a evaluării unei
construcţii, se situa comuna Mehala, care în anul 1894 cheltuia 4.000
de florini pentru edificarea şcolii262.
Maiştrii zidari angajaţi de comunele româneşti pentru ridicarea
edificiilor şcolare, erau în marea lor majoritate de naţionalitate
germană. La aceasta contribuia probabil profesionalismul şi
seriozitatea de care dădeau dovadă constructorii şvabi. Astfel în
anul 1890, şcoala din Petroman a fost ridicată de Iosif Witwer (din
Ciacova)263, în 1891 la Voiteg a fost angajat maistrul zidar Peter
Geml264, în 1892 la Bucovăţ, Iosef Friedrich265, iar în 1893 la Moşniţa,
Schneider Peter (din Giarmata).266
Cheltuielile pentru construcţia unei şcoli proveneau din
mai multe surse: darea cultuală, venituri din proprietăţi parohiale,
subvenţie de la consistoriu, ajutor împărătesc, donaţii de la persoane
fizice etc. Pentru edificarea şcolii din Bucovăţ, s-au cheltuit 1.711
de florini şi 49 cr., care cuprindeau pe lângă plata constructorului
Iosef Friedrich şi alte spese (contract, timbre, realizarea cuptoarelor).
Aceste cheltuieli au fost acoperite din: darea cultuală, subvenţie de la
Consistoriu, împrumuturi, vânzarea a 9 grinzi şi 2 cuptoare vechi, cât
şi din „mila împărătească”(13 florini)267.
Ibidem, act 59/1891, nepag.; I. Genţ, op.cit., p. 499.
Ibidem ; Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.
260
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.
261
262
263
264
265
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Bucovăţ, nepag.
266
I. Ilioviciu, Monografia comunei Moşniţa, Moşniţa, 1950, p. 52.
267
258
259
142
Prin eforturile colective ale populaţiei româneşti din localităţile
comitatului Timiş, stimulate de conducătorii întru spirit şi faptă ai
acesteia, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea
s-au ridicat mai multe şcoli, adevărate cetăţi protectoare ale limbii
şi valorilor româneşti. Situaţia edificării unor noi localuri şcolare
în perioada 1870-1900 este următoarea268: între anii 1870-1880, în
localităţile: Alioş, Dorgoş, Ghilad, Belinţ, Jadani (Corneşti), Chizătău,
Cerneteaz, Unip; în perioada 1880-1890, în localităţile: Belotinţ, Ghiroda,
Secusigiu, Fiscut, Felnac, Labaşinţ, Şuştra, Şoşdea, Birda, Topolovăţ,
Petroman; între anii 1890-1900, în comunele: Bucovăţ, Chişoda, Ictar,
Moşniţa, Ohaba-Forgaci, Mehala, Obad, Cerna, Becicherecul-Mic,
Sinersig, Remetea Mare, Crivobara, Babşa.
Desfăşurarea optimă a procesului de învăţământ, presupunea
nu numai existenţa unor săli de învăţământ corespunzătoare, ci
şi dotarea şcolilor cu mobilier şi mijloace didactice. În circularele
din 1 mai 1869, episcopii de la Caransebeş şi Arad, reaminteau
învăţătorilor mijloacele de învăţământ pe care legea le impunea
şcolilor elementare: tablă de socotit, tabele de perete pentru citire,
tabele cu forme geometrice (unghi, triunghi, pătrat, cilindru etc.),
tabele cu obiecte din istoria naturală (pietre, plante, animale), hărţi
geografice, globul pământesc269. Autorităţile şcolare confesionale
au insistat pe lângă comune, să procure materialul didactic necesar
pentru realizarea unui învăţământ intuitiv.
Din conspectele despre starea materială a şcolilor, realizate
de comisarii şcolari, putem să ne formăm o imagine despre dotarea
acestora cu mijloace de învăţământ. Cele 9 şcoli timişene din cercul
Ciacova, în anul şcolar 1879-1880 erau înzestrate în felul următor:
tabele pentru intuiţie în toate cele 9 şcoli, hărţi în 7 şcoli, maşina de
socotit în 7 şcoli, tabele pentru măsurile metrice în 8 şcoli şi aparatul
metric în 4 şcoli. Este de remarcat faptul, că şcoala de băieţi din
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale; Arhiva Muzeului Banatului Timişoara,
Fond Ioachim Miloia, nr. inv. 21823/53-396; D.J.T.A.N., Fond colecţia personală G. Cotoşman,
act 325/1943-1945, fila 2; Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 78, din 4/16 octombrie, p. 3;
Idem, Timişoara, VII, 1886, nr. 74, din 20 septembrie/2 octombrie, p. 3; Controla, Timişoara I,
1895, nr.12, din 2 iunie, p. 2; Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.108, din 15/27 mai, p. 4.
269
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 72/1869, nepag.; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869,
nepag.
268
143
Ghilad dispunea de toate rechizitele de învăţământ prescrise270. În
acelaşi an şcolar, în cercul Jebel, care cuprindea 26 de şcoli timişene,
situaţia dotării cu mijloace de învăţământ nu era la fel de bună:
tabele pentru intuiţie existau în 19 şcoli, maşina de socotit în 15 şcoli,
hărţi în 17 şcoli, tabele pentru măsurile metrice doar în 2 şcoli, iar
aparatul metric în nici o şcoală271. Precaritatea dotării unor şcoli cu
mijloace de învăţământ, se datora pe de o parte sărăciei locuitorilor
care contribuiau la susţinerea acestora, iar pe de altă parte indolenţei
directorilor şcolari sau învăţătorilor, care erau preocupaţi mai mult de
satisfacerea intereselor personale, decât de progresul învăţământului
local.
Conspectele despre starea materială a şcolilor pe anul şcolar
1889-1890, ne semnalează ca element de noutate în peisajul
mijloacelor de învăţământ, aparatele pentru fizică. Şcolile din
localităţile timişene: Denta, Gaiul-Mic, Ghilad, Omor, Petroman,
Voiteg272, au fost dotate în această perioadă cu aparatele necesare
pentru predarea intuitivă a fizicii.
Înzestrarea cu mijloace de învăţământ a şcolilor româneşti, se
îmbunătăţeşte treptat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului următor. Dacă în anul şcolar 1879-1880, şcolile din Cerna
şi Hitiaş (cercul şcolar Jebel), aveau ca rechizite doar câte o tablă de
socotit273, în anul şcolar 1900-1901, şcoala din Cerna era dotată cu
2 table de socotit, maşină de socotit, hărţile: Ungariei, a comitatelor
Timiş, Torontal, Caraş-Severin, iar şcoala din Hitiaş era înzestrată cu
2 table de socotit, maşină de socotit, tabele pentru citire, hărţile
comitatului Timiş şi Austro-Ungariei274.
Dotarea şcolilor româneşti timişene cu mobilier didactic,
cunoaşte o evoluţie lentă, dar pe ansamblu pozitivă. Comparând
situaţia din cercul şcolar Ciacova în anii şcolari 1879-1880 şi 1899-1900,
se constată progresul majorităţii şcolilor, în ce priveşte înzestrarea
cu mobilier. Dacă în anul şcolar 1879-1880, şcoala din Gaiul-Mic
dispunea doar de o catedră şi 6 bănci, în anul şcolar 1899-1900, ea
Ibidem.
272
273
274
270
271
144
era înzestrată cu 2 catedre, 2 scaune, 16 bănci, 6 icoane, un ciubăr
pentru apă. Şcoala din Petroman îşi sporeşte dotarea de la o catedră,
un scaun şi 7 bănci în anul şcolar 1879-1880, la o catedră, un scaun,
10 bănci, un dulap, 3 icoane şi 2 embleme ale statului, în anul şcolar
1899-1900275.
Pentru educaţia practică a elevilor, dar şi pentru constituirea
unei noi surse de venit pentru instituţiile de învăţământ, organele
şcolare au constrâns comunele administrative, să pună la dispoziţia
şcolii un loc potrivit pentru „grădina de pomi”276. Sesizat că în unele
comune grădinile şcolare nu sunt îngrijite conform legii, în data de 18
noiembrie 1876, Consistoriul de la Caransebeş dispune protopopilor,
să insiste pe lângă comitetele parohiale şi juzii comunali, să le menţină
în bună stare, recomandând spre abonare „foaia de grădinărit”,
„Economul”, editată de Ştefan Pop277.
În instrucţiunile elaborate în 1873 de Senatul şcolar din Arad,
pentru directorii şcolari, se fixează şi modalităţile de funcţionare
a „şcolilor de pomi”. Ele erau considerate surse de venituri pentru
instituţiile de învăţământ primar, deoarece ¼ din sumele realizate din
vânzarea pomilor altoiţi se depunea la fondul şcolar, 2/4 din venituri îi
reveneau învăţătorului, iar ¼ se alocau pentru îngrijirea grădinii278.
Pornind de la considerentul că „şcolile de pomărit” contribuie la
promovarea materială a poporului român, prin pregătirea temeinică
a tineretului în domeniile horticulturii, viticulturii, pomiculturii,
Senatul şcolar din Arad a elaborat în anul 1883, noi instrucţiuni pentru
organizarea activităţii practice în acest domeniu. Într-o circulară din
30 iunie 1883, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, atenţiona protopopii
şi inspectorii de şcoli, ca la concursurile pentru ocuparea posturilor
învăţătoreşti, pe lângă calificarea pedagogică, să se mai solicite
candidaţilor şi cunoştinţe din domeniul pomăritului şi grădinăritului,
fiind preferaţi candidaţii care posedau astfel de deprinderi. Episcopul
îndemna preoţii şi învăţătorii să înfiinţeze grădini de pomi, în
localităţile în care ele nu existau, oferind şi câteva soluţii pentru
amenajarea lor: prin obţinerea unui loc din intravilanul comunal, prin
Ibidem, act 401/1880, nepag.; Ibidem, act 62 /1901, nepag.
V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 179.
277
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 348-349.
278
275
276
145
cumpărarea unei grădini private, prin delimitarea unei suprafeţe din
curtea bisericii, a şcolii, ori chiar din terenul aparţinând cimitirului. Era
de dorit ca grădinile să fie situate în asemenea poziţii, încât locuitorii
satelor să le poată vedea servindu-le drept model şi îndemn pentru
ca aceştia să practice cu plăcere horticultura279.
Preocupările legate de grădinărit au devenit obiect de dezbatere
şi în adunările învăţătoreşti. Unii membri ai corpului didactic
timişean, pasionaţi de horticultură, şi-au consolidat şi completat
cunoştinţele practice despre grădinărit, cu informaţii cuprinse în
tratatele ştiinţifice care se refereau la această problemă. În anul 1883,
la adunarea generală a Reuniunii învăţătoreşti din Protopopiatul
Timişoara, învăţătorul Ioachim Boncea din Ghiroda a citit un referat
intitulat „Pomăritul în şcoala poporală”, în care se făcea o pledoarie
pentru această îndeletnicire, care constituia-potrivit studiului-nu
numai o ocupaţie recreativă şi generatoare de sănătate, ci şi un izvor
de câştig, aşa cum se întâmpla deja la alte popoare280.
Autorităţile şcolare confesionale, au încurajat în urma
recomandărilor Ministerului de Culte şi Învăţământ, introducerea
mătăsăritului şi albinăritului în şcolile poporale aflate sub jurisdicţia
lor. Printr-o circulară din 9 aprilie 1880, episcopul de la Caransebeş
impulsionează introducerea creşterii viermilor de mătase, în şcolile
din zonele favorabile plantării duzilor. El cere ca şcolarii să fie instruiţi
practic în această ocupaţie, iar protopopii şi comitetele parohiale să
acorde tot sprijinul, pentru răspândirea acestei îndeletniciri în rândul
românilor281. În raportul său din data de 10 aprilie 1892, Senatul şcolar
arădean informa Sinodul eparhial, că pentru răspândirea albinăritului
s-a emis o circulară către învăţători, iar direcţiunii Preparandiei i s-a
încredinţat procurarea de coşniţe şi alte ustensile, cu scopul ca viitorii
învăţători să-şi câştige cunoştinţele necesare acestei îndeletniciri,
atât în teorie, cât şi în practică282.
Un important mijloc material, dar în acelaşi timp cu valoare
culturală, care făcea parte din structura şcolii poporale, era biblioteca.
A.E.O.R.A., Circulara nr.1637, Presidială , în „Mărturii privind lupta românilor din părţile
Aradului …..”, p. 212; Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 6, din 19/31 ianuarie, p. 4.
280
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 74, din 17/29 septembrie, p. 3.
281
282
A.E.O.R.A. , Doc . 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului……”,
p. 229-230.
279
146
Normele de organizare a bibliotecilor şcolare, au fost elaborate de
Senatul şcolar din Arad în 1873, fiind cuprinse într-un document cu
caracter normativ: „Instrucţiune pentru directorii locali ai şcolilor
româneşti confesionale în districtul Consistoriului Arad”283.
Printr-o circulară din 30 decembrie 1877, episcopul
Caransebeşului, Ioan Popasu, a dispus ca în fiecare comună să se
înfiinţeze pe lângă şcoală, câte o bibliotecă, „ştiindu-se din experienţă
că mijlocul cel mai bun şi mai sigur pentru lăţirea şi înaintarea culturei
între poporeni este înfiinţarea de biblioteci populare, respectiv şcolare,
bine întocmite…”284. În acest scop, fiecare elev din şcoala primară
plătea anual o taxă de 20 cr., iar cei din şcolile poporale superioare,
de 40 cr. Aceşti bani constituiau fondul bibliotecii285. La 30 ianuarie
1879, Consistoriul din Caransebeş revine în această problemă,
dispunând ca „din banii incurşi pentru absentarea pruncilor de la
şcoală, jumătate să se întrebuinţeze pentru înfiinţarea şi înzestrarea
bibliotecilor şcolare populare cu cărţi folositoare pentru popor
iar cealaltă poate să se întrebuinţeze pentru rechizite de şcoală”286.
Datorită condiţiei materiale precare a locuitorilor, pedepsele pentru
absenţe se încasau cu dificultate, neconstituind o sursă importantă
de finanţare a bibliotecilor. La 18 martie 1880, protopopul Jebelului
raporta că doar în comuna Şipet a acestui cerc şcolar, s-au încasat
bani ca pedepse pentru absenţe. Din aceştia s-au cumpărat cărţi
de gramatică ungurească şi românească cu 2 florini, cărţi de citire
pentru copiii orfani, cu 4 florini şi de 51 cr., s-a cumpărat „Geografia
comitatului Timiş”287.
Biblioteca şcolară era o instituţie deschisă elevilor şi tinerilor
satului, cărora le împrumuta cărţi cu un conţinut accesibil şi prin a
căror lectură, ei îşi lărgeau orizontul cultural. Funcţionarea bibliotecii
şcolare a fost reglementată de unele comisii şcolare prin acte
normative, care făceau din aceasta o instituţie formală a şcolii. Faptul
că bibliotecile şcolare aveau bunuri, inventar, local, regulament de
funcţionare, constituiau motivaţia suficientă pentru definirea lor ca
elemente instituţionale ale şcolii288.
V. Popeangă, op.cit., p. 51-52.
N. Bocşan , V. Leu , op.cit., p. 354.
285
Ibidem, p. 354-355; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 933-934.
286
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 361-362; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 941.
287
288
V. Popeangă , op.cit., p. 51-52.
283
284
147
Rapoartele inspectorilor şcolari din ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea, conţin informaţii despre numărul şi situaţia bibliotecilor
şcolare, a grădinilor de pomi, despre practicarea mătăsăritului şi
albinăritului, în şcolile româneşti situate pe cuprinsul comitatului
Timiş. Inspectorul Ioan Munteanu, raporta în anul 1884, Sinodului din
Timişoara, că în fiecare comună a cercului pe care îl conduce (Vinga)
exista câte o bibliotecă şcolară289. În raportul său de activitate din
1887, denumeşte şi localităţile în care au funcţionat biblioteci în anul
şcolar precedent: Seceani, Secusigiu, Călacea, Mănăştur, Bodrogul
Nou, Corneşti, Hodoni290.
Raportul comisiei şcolare pe anul 1890, prezentat Sinodului
protopopesc din Timişoara, ne oferă date lapidare despre grădinile
de pomi, albinărit, mătăsărit. Despre şcolile de pomi se aminteşte în
raportul inspectoratului Vinga, susţinându-se că se află în stare bună,
iar date despre albinărit ne oferă rapoartele inspectoratelor Timişoara
şi Seceani, care informează că această îndeletnicire a fost introdusă
în localităţile: Utvin, Bazoş şi Ghiroda. Raportul inspectoratului
Timişoara se referă şi la mătăsărit, făcând doar precizarea că „este
binişor introdus în şcolile noastre”291.
„Conspectul” despre examenele în şcolile poporale la sfârşitul
semestrului al II-lea, din anul şcolar 1895-1896, ne oferă o imagine mai
clară asupra modului cum şcolile de pomi, bibliotecile şi albinăritul,
erau repartizate numeric pe inspectoratele şcolare.
Tabelul 12. Date despre şcolile de pomi, biblioteci şi albinărit, în
inspectoratele timişene ale Diecezei Aradului ( 1895-1896 )292
Inspectoratul
Belinţ
Lipova
Timişoara
Şcoli
25
27
50
Şcoli de pomi
20
22
21
Biblioteci
6
6
20
Albinărit
4
8
4
Dacă raportăm datele la numărul şcolilor, inspectoratele Lipova
şi Belinţ au o situaţie mai bună în ce priveşte numărul grădinilor
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 13, din 15/27 februarie, p. 3.
291
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.
292
289
290
148
şcolare, în timp ce inspectoratul Timişoara se remarcă prin cel mai mare
număr de biblioteci. Dacă privim datele în valoare absolută, grădinile
de pomi erau repartizate proporţional pe cele trei inspectorate
şcolare, în timp ce în cazul bibliotecilor existau disproporţii numerice,
iar albinăritul era încă slab reprezentat în şcolile timişene ale Diecezei
Aradului.
Din rapoartele comisarilor şcolari ai Diecezei Caransebeşului,
se desprind aceleaşi preocupări ale şcolilor timişene, pentru educaţia
practică a elevilor prin intermediul pomăritului şi mătăsăritului, dar şi
pentru lărgirea orizontului lor cultural, prin intermediul bibliotecilor
şcolare. Ei informează şi despre dificultăţile pe care le întâmpina
la nivel local, evoluţia acestor forme de învăţământ practic. Martin
Ţapu, comisar şcolar în Protopopiatul Vârşeţ, raportează că în anul
şcolar 1879-1880, în acest cerc şcolar se aflau grădini de pomi la 10
şcoli şi numai 4 erau cultivate293. La sfârşitul anului şcolar 1879-1880,
din 8 comune timişene ale cercului şcolar Ciacova şi 26 ale cercului
şcolar Jebel, 7 şi respectiv 20, aveau grădini de pomi, dar situaţia
lor nu era prea bună. Comisarul şcolar Aurel Drăgan, în raportul său
despre şcolile din cercul Ciacova, dă şi detalii lămuritoare în această
privinţă: în unele comune ca Denta, Gaiul-Mic, Omor, existau terenuri
pentru grădini, dar nu semănau a fi şcoli de pomărit. În majoritatea
localităţilor, grădinile erau revendicate de comunele politice, iar
comisarul şcolar propunea ca printr-un ordin consistorial, acestea să
fie introduse în cartea funduală, ca proprietăţi ale şcolilor confesionale.
În comuna Omor, grădina de pomi în loc să fie utilizată în scopul unui
învăţământ practic, era folosită de notarul comunal, pentru a cultiva
legume294.
Raportul comisarului Ioan Marcu pe anul şcolar 1889-1890,
semnalează introducerea pe scară largă a creşterii viermilor de
mătase, în şcolile din Protopopiatul Jebel295. În acelaşi an şcolar,
repartiţia grădinilor pe cercuri şcolare era următoarea: 25 în cercul
şcolar Jebel, 10 în cercul Ciacova şi 15 în cercul Vârşeţ, toate cultivate296,
constatându-se evoluţia într-un sens ascendent a acestora. În cercul
295
296
293
294
149
şcolar al Ciacovei, dimensiunile grădinilor nu erau prea mari: 70 m²
la Voiteg, 140 m² la Lighed, 400 m² la Denta şi Obad. Dimensiuni mai
importante aveau şcolile de pomi din Petroman, cu 842m² şi Ghilad,
cu 1246 m². Cea din Ghilad era apreciată ca fiind în stare foarte bună,
iar situaţia celorlalte a fost evaluată ca bună.
În grădinile şcolare erau plantate mai multe categorii de pomi
fructiferi, altoiţi şi nealtoiţi: cireşi, vişini, pruni, caişi, peri, meri, duzi, etc.
De pildă, grădina şcolii din Ghilad cuprindea în anul 1890, următorii
pomi fructiferi: a) nealtoiţi: 105 cireşi, 16 vişini, 124 de pruni, 7 caişi, 2
piersici, 95 de peri, 320 de meri, 9 nuci, 1.100 de duzi, 96 de butuci viţă
de vie, 60 de migdali; b) altoiţi: 20 de cireşi, 16 vişini, 50 de pruni, 10
caişi, 50 de peri, 4 duzi. Numărul pomilor era impresionant la Ghilad şi
probabil că aceştia vor fi constituit un util şi suficient material pentru
pregătirea practică a elevilor, dar şi o sursă de venit pentru şcoală
şi învăţător. La polul opus se afla grădina şcolii din Obad, care avea
doar pomi nealtoiţi, într-un număr care nu poate fi justificat, nici de
dimensiunile mai reduse ale acesteia: 38 de cireşi, 7 vişini, un păr, un
dud297.
La sfârşitul anului şcolar 1899-1900, existau biblioteci în nouă
şcoli din cercul Ciacova, în cinci şcoli din cercul Buziaş (fost Jebel)
şi patru din cercul Vârşeţ298. În fondurile de cărţi ale bibliotecilor,
se aflau volume apărute în edituri din toate provinciile româneşti.
Prin intermediul micilor biblioteci şcolare, elevii îşi puteau forma
o imagine unitară asupra culturii române. Dacă şcolile de pomi în
pofida sincopelor, au cunoscut un progres numeric şi calitativ, nu
acelaşi lucru se poate afirma despre bibliotecile şcolilor timişene care
aparţineau Diecezei Caransebeşului.
Pentru că necesităţile şcolilor şi ale elevilor, se situau deasupra
posibilităţilor lor materiale şi financiare, s-a căutat identificarea unor
noi surse de venit, care să vină în întâmpinarea acestora.
Casele şcolare de păstrare, au constituit o modalitate de a
dezvolta la elevi, spiritul de economisire. Încă din toamna anului
1866, D. Laurent, profesor de drept civil la Universitatea din Gand,
a întrunit pe câţiva directori şcolari ai oraşului, expunându-le ideea
297
298
Ibidem, act 69/1900, nepag.; act 49/1901, nepag.
150
înfiinţării caselor de economii şcolare, prin formarea deprinderii
de a economisi, în rândul elevilor. Pentru a fi mai sugestiv, Laurent
exemplifică: dacă un copil de şapte ani şi-ar forma obiceiul de a
economisi doi franci pe săptămână, din banii primiţi duminica de la
părinţi pentru dulciuri, la majorat el ar beneficia de o sumă care s-ar
apropia de 100 de franci. El conchide că economisirea e un exerciţiu
moral, care fortifică voinţa, care conduce la bogăţie pe cei săraci şi
conservă averea celor bogaţi299.
Ideea profesorului belgian a fost difuzată în anul 1884, când
Senatul şcolar arădean a tipărit într-o broşură cuvântarea acestuia,
adresată elevilor şcolii pedagogice din Gand. Ideea a prins în şcoli,
înfiinţându-se societăţi cu caracter mixt, cultural-economic sau pur
economic. Între primele case de păstrare din comitatul Timiş, se
numără cele din Lipova şi Secusigiu. În raportul său din anul 1887,
inspectorul cercului Vinga, Ioan Munteanu, nota că la şcolile din:
Bărăteaz, Călacea, Corneşti, Bodrogul Nou, existau case de păstrare.
Funcţionarea acestora a fost reglementată în anul 1890. În regulament
se prevedea înfiinţarea caselor de păstrare, mai ales la şcolile în care
funcţionau doi sau mai mulţi învăţători. Dacă raportul Senatului şcolar
arădean, pe anul 1890, înregistra 28 de case de păstrare la nivelul
diecezei300, raportul pe anul 1891, menţiona sporirea numărului
acestora, la 41301.
Pentru a sprijini copiii cu posibilităţi materiale reduse,
care frecventau cursurile, în unele şcoli au luat fiinţă societăţi de
întrajutorare, în care s-au implicat deopotrivă elevi, învăţători şi
membri ai comunităţii. În anul 1883, în cadrul şcolii din Lipova a fost
înfiinţată societatea „Maica bună”. Scopul societăţii era ajutorarea
şcolarilor săraci care frecventau clasa mare de băieţi din comuna
Lipova, iar membrii contribuabili erau chiar elevii acestei clase. Din
veniturile obţinute în urma participării elevilor la înmormântări,
parastase, cununii, fiecare trebuia să contribuie cu câte un crucer în
fondul societăţii. Când suma adunată atingea un florin, era depusă
spre fructificare la casa de păstrare din Lipova. Membrii contribuabili se
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 12, din 19/31 martie, p. 93.
301
A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului, pentru
păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură ….”, p. 234 .
299
300
151
obligau să colecteze fier vechi, hârtie, zdrenţe, banii obţinuţi din vânzarea
acestora, adăugându-se fondului societăţii. Învăţătorul conducător al
societăţii, avea îndatorirea de a oferi pentru mărirea fondului acesteia, 4-5
până la 10 altoi anual. El trebuia să organizeze serbări în folosul societăţii,
să facă colecte de bani, rechizite, veşminte şi alte daruri. La împărţirea
ajutoarelor, învăţătorul făcea propunerile, iar membrii contribuabili
votau. La voturi egale, decidea votul învăţătorului. Iniţiatorul societăţii
„Maica bună”, a fost inimosul învăţător Ion Tuducescu. Statutele acesteia
au fost aprobate de Consistoriul arădean, la 20 mai 1883302.
Şcolile româneşti din comitatul Timiş, au fost susţinute cu
precădere din darea cultuală, achitată de comunităţile în cadrul cărora
fiinţau. Prin cultivarea grădinilor şcolare, prin practicarea albinăritului
şi creşterea viermilor de mătase, prin înfiinţarea caselor de economii
şi a societăţilor de întrajutorare, unele şcoli au reuşit să-şi depăşească
bugetul de subzistenţă, asigurându-şi venituri suplimentare. Prin
eforturile colectivităţilor româneşti, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea s-a înregistrat un relativ progres, în ce priveşte ridicarea unor
construcţii şcolare trainice şi al dotării acestora cu mobilierul şi mijloacele
de învăţământ necesare.
Instituţia şcolară românească din comitatul Timiş, a avut în perioada
1867-1900 un caracter confesional şi în temeiul acestuia se bucura de o
oarecare autonomie, materializată în regulamentele proprii de organizare
şi funcţionare, autorităţi şcolare proprii, susţinere materială şi financiară
din partea comunităţii. Pe de altă parte însă, şcoala românească se afla sub
autoritatea supremă a statului, fiind nevoită să respecte legislaţia şcolară
maghiară şi să accepte controlul organelor administrative. Dreptul de
control al statului a fost utilizat adesea într-un mod abuziv, folosindu-se
unităţi de măsură diferite în evaluarea şcolilor confesionale româneşti şi a
celor comunale şi de stat, în favoarea celor din urmă. Resursele materiale
şi umane de care au beneficiat şcolile româneşti, au constituit suportul
activităţii didactice care avea ca ţel modelarea spiritului, formarea unui
mod de gândi şi de a fi naţional. De cele mai multe ori, mijloacele nu s-au
ridicat la înălţimea scopurilor, dar au fost excelent suplinite de imbolduri
sufleteşti. Golurile făcute de neajunsurile materiale, au fost estompate
de spiritul de sacrificiu al oamenilor şcolii, care rămâne dincolo de
timp şi dincolo de uitare, secretul atât de simplu şi atât de înălţător, al
supravieţuirii românilor ca neam în Timişul istoric.
302
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 30, din 24 iulie/6 august, p. 268-269.
152
Capitolul IV
Componente ale activităţii şcolare
IV. A. Structura anului şcolar
Activitatea didactică se derula pe parcursul unui an şcolar, a
cărui durată şi structură a evoluat de-a lungul timpului. Înainte de
apariţia Legii XXXVIII, structura anului şcolar pentru şcolile poporale
era normată prin Intimatul ministerial nr. 3441, din 5 martie 1855.
Conform acestuia, cursurile începeau la 1 octombrie şi se încheiau
la 6 august, când avea loc sărbătoarea religioasă „Schimbarea la
Faţă”. Anul şcolar era împărţit în două semestre: primul, între lunile
octombrie şi februarie şi al doilea, între lunile martie şi iulie. Fiecare
semestru se finaliza cu examene şcolare: primul, în luna martie şi al
doilea, în perioada dintre sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august.
Ordinul Consiliului Locumtenenţial nr. 68151, din 17 decembrie
1862, reglementa zilele libere şi vacanţele şcolare. Pe parcursul anului
şcolar, duminicile şi sărbătorile importante din timpul săptămânii,
erau zile în care nu se desfăşurau cursuri. În afară de acestea, se mai
prevedeau ca perioade de vacanţă: la Crăciun 3 zile, la Paşti 5 zile,
la Rusalii 3 zile. În fiecare săptămână, după obiceiul sau cerinţele
locului, elevii mai aveau o zi liberă, în afară de duminică şi sărbători.
Cursurile se desfăşurau zilnic, pe parcursul a 5 ore: 3 ore dimineaţa şi
2 ore după amiaza1.
Legea din 1868, preciza că durata anului şcolar va fi de cel
puţin 8 luni la sate şi cel puţin 9 luni la oraşe2. Prin dispoziţii ulterioare,
s-a stabilit ca şcoala primară să-şi înceapă cursurile la 1 octombrie şi
să le finalizeze la 31 mai. În iunie se desfăşurau examenele, iar lunile:
iulie, august şi septembrie erau de vacanţă3.
N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circularele şcolare bănăţene,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 29.
1
2
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr. 43, din 26 noiembrie, p. 676.
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat ( 1780-1918 ), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 171.
3
153
După ce Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică a imputat
şcolilor româneşti că nu respectă durata anului şcolar, stabilită prin
lege, Senatul şcolar din Caransebeş ia decizia, la 11 septembrie 1871,
ca în şcolile confesionale elementare de sub jurisdicţia sa, cursul şcolar
să fie de 9 luni (de la 1/13 septembrie, până la 31 mai/12 iunie) şi
dacă este nevoie, chiar de 10 luni. Pe parcursul celor 9 luni de cursuri,
se acordau 21 de zile libere, cu prilejul unor sărbători religioase: o zi
în septembrie (Naşterea Fecioarei Maria), o zi în octombrie (Sfânta
Paraschiva), două zile în noiembrie (Arhanghelii Mihail şi Gavril
şi Intrarea în Biserică), patru zile în decembrie (Naşterea Domnului),
patru zile în ianuarie (Anul Nou, Ajunul Botezului Domnului,
Sfântul Ioan), o zi în februarie (Sfântul Gheorghe), cinci zile de
Paşti (joi, vineri, sâmbătă, în Săptămâna Patimilor şi în prima şi a
doua zi de Paşti), o zi în luna mai (Sfinţii Constantin şi Elena). În afară
de duminici şi sărbători, nu mai existau alte zile libere, cu excepţia
perioadelor de vacanţă. Cursurile se finalizau cu un singur examen,
planificat în luna mai, la sfârşitul semestrului al II-lea. Vacanţa de vară
se întindea pe parcursul a trei luni, în perioada iunie-august. Catiheţii
aveau obligaţia să predea religia sâmbăta, între orele 10 şi 11, iar în
comunele unde erau mai multe clase, între orele 8 şi 114.
În urma Rescriptului ministerial nr. 27.007, din 9 noiembrie 1871,
luând în considerare particularităţile geografice şi climatice locale,
Consistoriul din Caransebeş reglementa la 8 februarie 1872, durata
anului şcolar la 9 luni în mediul rural şi 10 luni în cel urban. Anul şcolar
se desfăşura între 1 septembrie şi 31 mai în unele comitate, iar în altele,
între 1 octombrie şi 30 iunie. Vacanţa de vară dura trei luni în mediul
rural şi două în mediul urban. S-a revenit la practica a două examene,
după fiecare semestru câte unul. În protopopiatele timişene: Ciacova,
Jebel şi Vârşeţ, anul şcolar începea la 1 septembrie şi se sfârşea
la 31 mai (calendarul vechi), iar cele două examene se desfăşurau la
sfârşitul lunilor ianuarie şi mai. La sărbătorile enumerate în circulara
anterioară, se mai adăuga „Înălţarea Domnului”, care din greşeală nu
fusese amintită5. Sinodul eparhial de la Arad, din anul 1876, decidea
ca anul şcolar în această dieceză să înceapă la 1 septembrie şi să se
sfârşească la 30 iunie6.
N. Bocşan , V. Leu, op.cit, p. 309-310.
Ibidem, p. 316-317.
6
4
5
154
Statutele pentru organizarea învăţământului greco-catolic,
elaborate în anul 1879, stabileau o durată a anului şcolar de cel
puţin 8 luni la sate (între 1 octombrie-sfârşitul lunii mai) şi 9 luni la
oraşe (între 1 octombrie-sfârşitul lunii iunie). Erau prevăzute ca zile
de recreaţie: marţea şi vinerea după-amiaza, duminica, sărbătorile
legale, hramul bisericii, o zi în luna mai. Pe parcursul anului şcolar,
existau următoarele perioade de vacanţă: patru zile la Crăciun, şase
zile la Paşti şi patru zile la Rusalii7.
Regulamentul pentru organizarea învăţământului confesional
ortodox din Mitropolie, adoptat în anul 1895, decidea că perioada
de desfăşurare a cursurilor trebuie să fie de cel puţin 8 luni la sate (1
octombrie-31 mai) şi 9 luni la oraşe (1 octombrie-30 iunie). În afară
de vacanţa de la sfârşitul anului şcolar, regulamentul mai stabilea
următoarele zile în care nu se desfăşurau cursuri: duminica, cinci zile
între semestre (1-5 februarie), trei zile la Crăciun, şase zile la Paşti, trei
la Rusalii, două la Bobotează, câte o zi la sărbătorile mai însemnate.
Comitetul parohial putea cere încuviinţarea consistoriului eparhial, ca
jumătate din zilele de vacanţă, să se distribuie în alte zile ale anului8.
Unii copii români din comitatul Timiş, frecventau şcoli de stat
şi comunale. Printr-un ordin din anul 1896, Ministerul de Culte şi
Instrucţiune Publică de la Budapesta, stabilea zilele de vacanţă pentru
aceşti elevi. Acolo unde confesiunea greco-orientală avea biserică,
zilele libere erau următoarele: 1 Ianuarie, Anul Nou, Tăierea Împrejur;
6 ianuarie, Botezul Domnului; 2 februarie, Întâmpinarea Domnului;
25 martie, Bunavestire; 29 iunie, Sfinţii Petru şi Pavel; 8 septembrie,
Naşterea Preacuratei Fecioare; 21 noiembrie, Intrarea în Biserică; 25
decembrie, prima zi de Crăciun; 26 decembrie, a doua zi de Crăciun;
Vinerea Patimilor; perioada Paştelui; Înălţarea Domnului; perioada
Rusaliilor; hramul bisericii locale. Acolo unde confesiunea grecoorientală nu avea biserică, zilele libere se acordau în perioadele
următoare: prima şi a doua zi de Crăciun; Botezul Domnului; perioada
Paştelui; Înălţarea Domnului; perioada Rusaliilor9.
1880, p. 46.
8
9
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.38, din 21 septembrie, p.6.
7
155
IV. B. Conţinutul planurilor de învăţământ.
Manualele şcolare
Promovând valorile naţionale, dar în acelaşi timp spiritul
de toleranţă interetnică, şcoala românească din comitatul Timiş
a desfăşurat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, o rodnică
activitate didactică, materializată în multitudinea generaţiilor de elevi
absolvenţi, care au deprins de pe băncile ei să se integreze cu un bagaj
cultural şi atitudinal românesc, în mediul multicultural bănăţean.
Frecventând în marea lor majoritate şcolile primare confesionale,
copiii români au avut ocazia să se instruiască în limba maternă, să
cunoască principalele valori ale culturii naţionale. După absolvirea a
patru ani de şcoală elementară, elevii aveau posibilitatea de acces în
institute de nivel mai înalt (în şcoli civile sau medii), în care însă limba
de predare era maghiara.
Majoritatea şcolilor româneşti de pe teritoriul comitatului Timiş,
fiind şcoli elementare cu un singur învăţător, obiectele de învăţământ
erau predate simultan, la mai multe clase. Planul de învăţământ
elaborat după adoptarea Legii şcolare XXXVIII, prevedea în afară
de studierea limbii materne (scriere, citire, gramatică, ortografie), a
religiei, aritmeticii, cunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor civile–care
figuraseră în planul de învăţământ al şcolii poporale şi înainte de
această lege-unele studii noi: geografia ţării şi geografia generală,
istoria statului şi noţiuni de istorie universală, istoria naturală, fizica,
exerciţii economice şi de grădinărit, gimnastica10. Obiectele nou
introduse, contribuiau la lărgirea orizontului cultural al elevilor, la o
orientare practică şi realistă a procesului didactic. Conform planului
de învăţământ11, „scopul învăţăturii limbii materne nu este altul, decât
ca poporul să înveţe a vorbi corect şi scrie ortograficeşte bine şi să
priceapă curat şi sigur, vorbirea şi scrierea altora”12. În acord cu Legea
XXXVIII, ministerul de resort a elaborat planuri generale ale orelor în
Planul de învăţământ pentru şcolile poporale, în înţelesul art. XXXVIII al legii din 1868, în „Foaia
învăţătorilor poporului”, Budapesta, II, 1869, nr. 39, din 30 septembrie, p. 609.
11
Termenul avea o conotaţie largă, referindu-se la obiectele de învăţământ, scopul predării
acestora, conţinuturile învăţate, numărul de ore alocate fiecărei discipline.
12
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, II, 1869, nr. 39, din 30 septembrie,
p. 612.
10
156
şcoala poporală (adaptate la numărul de învăţători care funcţionau
într-o şcoală)13. Pe baza planurilor generale, învăţătorii îşi alcătuiau
planuri proprii, în care trebuiau să precizeze în care parte a orelor
de instrucţie (pătrar, jumătate de oră, etc.), la ce clasă şi ce obiecte
predau, în fiecare zi a săptămânii14.
Circulara din 27 martie 1869, a episcopului Ioan Popasu,
aducea la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor, obiectele de învăţământ
obligatorii, care trebuiau predate în şcolile confesionale poporale15.
Prin circulara din 1 mai 1869, Ioan Popasu revine în această problemă,
în urma Rescriptului ministerial din 17 martie 1869 care făcea o
serie de imputări şcolilor confesionale. Unul dintre minusurile cele
mai mari, constatate la aceste şcoli, era că din obiectele prescrise
prin lege, învăţătorii predau doar o mică parte. Episcopul ţine să
le reamintească învăţătorilor, obiectele obligatorii care trebuiau
predate în şcolile poporale, insistând asupra respectării planului de
învăţământ16. O circulară cu un conţinut asemănător, a fost emisă
la aceeaşi dată de episcopul Aradului, Procopie Ivacicovici. Şi ea
menţionează ca un defect esenţial al şcolilor confesionale, faptul că
obiectele de învăţământ prevăzute de lege, se predau doar într-o
mică măsură. Chiar mai mult, precizează că în afară de religie şi de
comput (aritmetică), nu se învaţă de regulă nimic altceva17.
În primii ani ai perioadei dualiste, şcolile româneşti
confesionale se bucurau de autonomie în planificarea şi desfăşurarea
procesului didactic, cu condiţia respectării prevederilor Legii XXXVIII.
Planurile de învăţământ elaborate de senatele şcolare, cuprinzând
numărul de ore pentru fiecare obiect de învăţământ şi pentru fiecare
clasă, trebuia defalcat pe zilele săptămânii şi pe cele cinci ore alocate
fiecărei zi: trei dimineaţa şi două după amiaza. A urmat o febrilă
activitate pe linie metodică a conferinţelor învăţătoreşti, pentru a
realiza planuri de împărţire a orelor pe săptămână (orare), care să
respecte ponderea fiecărui obiect de învăţământ la fiecare clasă şi
care să ţină seama de faptul că predarea era simultană. Din dorinţa
de uniformizare a învăţământului, planurile rezultate din gândirea
Idem, nr. 40, din 7 octombrie, p. 629-631.
Ibidem, p. 631.
15
16
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului (în contin. A.E.O.R.C.), Fond şcolar, IV,
act 72/1869, nepag.
17
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act 17/1869,
nepag.
13
14
157
colectivă a învăţătorilor întruniţi în conferinţă, au fost propuse pentru
a fi adoptate de toţi învăţătorii acelui cerc şcolar. Un astfel de plan
săptămânal de împărţire a orelor, a fost elaborat de învăţătorii din
inspectoratele Chizătăului şi Leucuşeştilor, întruniţi în conferinţă la
Balinţ, începând cu data de 21 august 1872.
Tabelul 1. Împărţirea orelor de învăţământ pe săptămână,
compusă de conferinţa învăţătorilor confesionali greco-orientali
din inspectoratele Leucuşeştiului şi Chizătăului (22august
1872)18
Zilele
săptămânii
8-9
9-10
10-11
Luni
Cl.I: explicaţii din
religie
Cl.II-III: religie şi
istorie biblică
Cl.I: citire din
abecedarul lui Popescu,
scrierea cu litere mobile
Cl.II-III: citirea din
legendar
Cl.I: socoata mentală
din maşina de comput
şi pe tablă
Cl.II-III: socoata pe
tablă patru specii cu
exemple diferite
Marţi
Cl.II-III: geografia
şi istoria universală
Cl.I: deprinderea în
citit şi scrierea cu litere
mobile
Cl.II-III: citirea şi
scrierea română
Cl.I: socoata mentală
cu globuri
Cl.II-III: socoata la
tablă cu exemple
diferite
Miercuri
Cl.I: socoata
mentală din maşină
şi la tablă
Cl.II-III: socoata pe
tablă patru specii
Cl.I: scrierea şi citirea
română cu litere mobile
Cl.II-III: scrierea corectă
la tablă
Cu toate trei clasele
agricultură în grădina
de pomi, practic şi cu
explicaţii
Cl.I: citirea şi
scrierea română
Cl.II-III: citirea
română din
legendare
Cl.I: citirea română
din abecedar
Cl.II-III: citirea din
legendar
Cl.I: socoata cu globuri
şi la tablă cu diferite
exemple
Cl.II-III: gramatica
română
Cl.I: socoata cu globuri
şi la tablă
Cl.II-III: gramatica
română
Cl.I: scrierea la tablă
cu ziceri mai mici
Cl.II-III: scrierea
română frumoasă
Joi
Vineri
Sâmbătă
18
Orarul de dimineaţă (orele 8-11)
Recreaţie
Lumina, Arad, I, 1872, nr.17, din 26 octombrie/7 noiembrie, p. 72.
158
Zilele
săptămânii
Orarul de după amiază (orele 14-16)
14-15
15-16
Luni
Cl.I: citirea română
Cl.II-III: cunoaşterea măsurilor
şi a banilor
Cl.I: deprinderea în citirea şi
scrierea cu ziceri mai mici
Cl.II-III: gramatica şi exerciţii de
limbă
Marţi
Cl.II-III: elemente de fizică şi
istorie naturală
Cl.I: religie cu explicaţii
Cl.II-III: religie şi istorie biblică
Miercuri
Cl.II-III: drepturile cetăţenilor
Cl.II-III: religie
Cu toate clasele cânt bisericesc şi
naţional
Recreaţie
Joi
Vineri
Cl.I: religie cu explicaţii, istorie
biblică
Cl.II-III: religie şi istorie biblică
Cu toate clasele gimnastică şi cânt
bisericesc
Sâmbătă
Cu toate clasele, catehizarea
Cu toate clasele, cântul bisericesc
ceremonial şi naţional
După cum se observă, elevii erau repartizaţi în trei clase sau
despărţăminte, pe vârste: între 6-8 ani în clasa I, între 8-10 ani în clasa
a II-a şi între 10-12 ani în clasa a III-a. Conform acestui plan de împărţire
a orelor, un învăţător avea în total 24 de ore pe săptămână, repartizate
pe obiecte de învăţământ în felul următor: 1. Religia şi istoria biblică:
3,5 ore; 2. Citirea română cu intonare şi semnele gramaticale: 7 ore;
3. Comput (aritmetică) cu diferite exemple: 4,5 ore; 4. Cunoaşterea
măsurilor şi a banilor din patrie: 0,5 ore; 5. Gramatica română: 2 ore;
6. Geografia şi istoria universală: 1 oră; 7. Elemente de fizică şi istorie
naturală: 1 oră; 8. Agricultura: 1 oră; 9. Drepturile cetăţenilor: 1 oră; 10.
Cântul bisericesc şi naţional: 2 ore; 11. Gimnastica: 0,5 ore19. Deşi acesta
era un plan de învăţământ pentru şcolile confesionale, nu acorda
religiei, ci limbii române cele mai multe ore de predare. Această
constatare nu poate decât să ne întărească convingerea, că şcolile
confesionale erau în primul rând şcoli naţionale.
Având ca model planul de învăţământ elaborat la nivelul
ministerului de resort, senatele şcolare confesionale, au elaborat
planuri de învăţământ pentru şcolile aflate sub jurisdicţia lor.
19
Ibidem.
159
Senatul şcolar de la Caransebeş a alcătuit un plan de învăţământ
în anul 1874, care s-a aplicat şi în şcolile timişene aflate sub jurisdicţia
sa. Şcoala poporală obişnuită a fost împărţită în trei clase, iar fiecare
clasă avea doi ani sau două despărţăminte. Materia de învăţământ era
împărţită pe clase şi despărţăminte în modul următor: clasa I: religia,
scrierea şi citirea, socoata (aritmetica), cântarea şi gimnastica; clasa a
II-a: religia, scrierea şi citirea, gramatica, socoata, geografia, cântarea
şi gimnastica; clasa a III-a: religia, scrierea şi citirea, gramatica, socoata,
istoria naturală, economia, geografia, istoria, fizica, drepturile şi
datoriile cetăţeneşti, cântarea şi gimnastica20.
O oră de curs era împărţită în patru sferturi, fiecărei clase (I şi II)
şi fiecărui despărţământ (I şi II) de la clasa a III-a, revenindu-le câte un
sfert de oră de predare efectivă. În celelalte trei sferturi de oră, elevii
desfăşurau muncă independentă. Cântarea bisericească era predată
tuturor claselor reunite, de două ori pe săptămână câte ½ oră, iar
cântarea naţională la fel, cu toate clasele deodată, dar numai ½ oră
pe săptămână. Pentru gimnastică, elevii erau împărţiţi în două grupe
şi se efectua în fiecare săptămână câte ½ oră.
Senatul şcolar din Arad a aprobat la 10 ianuarie 1877, un plan de
învăţământ elaborat de referentul şcolar George Popa. Obiectele de
învăţământ, stabilite conform planului din 1877, erau următoarele:
religia; limba română; aritmetica; geometria şi desenul; geografia
cu istoria şi cunoaşterea drepturilor şi datoriilor cetăţeneşti; istoria
naturală, fizica, introducere în economie şi exerciţii practice de
grădinărit; cântul bisericesc şi naţional; gimnastica; o limbă vecină;
lucrul de mână. În plan se preciza că predarea limbii maghiare, a celei
germane, sârbe sau slovace este de regulă facultativă. Obiectul central
al acestui plan de învăţământ era limba română, studiul acesteia
constând din: scriere, citire, exerciţii intuitive, gramatică, stilistică. Pe
lângă formarea deprinderilor ortografice, exerciţiile de scriere aveau
şi un scop practic: pregătirea elevilor pentru viaţa cetăţenească
prin iniţierea lor în modul de redactare a chitanţei, împuternicirii,
contractului, actului de donaţie, etc. Predarea geografiei şi istoriei
conţineau, conform planului, multiple resurse pentru o educaţie
naţională21.
V. Ţîrcovnicu, op.cit. , p. 176.
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p.
60-61; Plan de învăţământ pentru şcoalele poporali în districtul consistoriului român ortodox
din Arad, Arad, 1877, p. 10-50.
20
21
160
Din analiza acestui plan, se observă că un învăţător dispunea
pentru predarea lecţiilor, de 25 de ore pe săptămână. Primăvara şi
vara preda economia şi gimnastica, iar iarna numai muzica. Obiectele
de învăţământ şi numărul de ore sunt repartizate pe cele şase clase
ale şcolii cotidiene, iar ora de curs era împărţită în patru sferturi, la fel
ca în planul de învăţământ elaborat la Caransebeş.
Comparând cele două planuri de învăţământ-elaborate de
senatele şcolare din Caransebeş şi Arad-constatăm unele diferenţe
în ce priveşte numărul orelor alocate pe obiecte de studiu. Religiei
îi reveneau 21 de ore pe săptămână, conform planului elaborat la
Caransebeş şi 12 ore pe săptămână, conform planului elaborat la
Arad. În schimb, aritmeticii îi erau acordate doar 14 ore pe săptămână
la Caransebeş, faţă de 22 de ore pe săptămână la Arad. Ambele
planuri de învăţământ acordau o importanţă deosebită studiului
limbii române, acestui obiect fiindu-i alocate 39 de ore pe săptămână
la Caransebeş şi 37 de ore pe săptămână la Arad.
Legea şcolară XVIII din 1879, declara obligatoriu studiul
limbii maghiare în toate şcolile elementare. Conform planului de
învăţământ publicat pe baza acestei legi, limba maghiară trebuia să
se predea 3 ½ ore pe săptămână la şcoala cu un învăţător, 6 ore la
şcoala cu 2 învăţători, 8 ore la cea cu trei sau cu 4 învăţători. Studiul
limbii maghiare începea în clasa a II-a şi era motivat, conform legii,
de considerente de ordin practic şi anume ca cetăţenii nemaghiari
să poată avea prilejul de a învăţa limba statului22. Planurile de
învăţământ elaborate de senatele şcolare după adoptarea legii din
1879, au trebuit să ţină seama de noua realitate şcolară.
După adoptarea Legii XVIII, în acelaşi an, au fost elaborate
Statutele pentru organizarea învăţământului elementar în şcolile
greco-catolice din Dieceza Lugojului, care cuprindeau şi un plan de
învăţământ. Conform acestuia, religia şi limba maternă, aveau cea mai
mare pondere în ansamblul obiectelor de învăţământ. Se precizează
de asemenea, obligativitatea studierii limbii maghiare, dar în strânsă
legătură cu însuşirea limbii materne23. Introducerea orelor de limbă
maghiară în planul de învăţământ, a determinat creşterea normei
didactice de predare a învăţătorului, la 32 de ore pe săptămână. În plan
22
G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei
actuală, Bucureşti, 1915, p. 23.
23
Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului…,
p. 57-68.
161
se preciza, că orele de predare trebuie împărţite în câte două jumătăţi,
în fiecare dintre ele învăţătorul ocupându-se de instruirea unei clase
sau a unui grup de clase. În timp ce o parte din elevi desfăşurau
activităţi cu învăţătorul, ceilalţi lucrau independent. Învăţătorul era
sfătuit să-şi alcătuiască în aşa fel orarul, încât toţi elevii să fie ocupaţi
în acelaşi timp cu acelaşi obiect, sau cu obiecte înrudite24.
Planul de învăţământ, elaborat în anul 1888 de Senatul şcolar
arădean, prevedea ca studiul gramaticii, la clasa a V-a, să includă
şi literatura română25. Prin structura şi intenţiile sale, noul plan de
învăţământ îl continuă pe cel anterior, educaţia naţională a elevilor
români rămânând obiectiv prioritar, în pofida introducerii limbii
maghiare ca obiect de studiu obligatoriu în şcolile confesionale
româneşti. Conform Ordinului consistorial din 28 XII 1889, s-a introdus
şi în şcolile timişene aparţinând Diecezei Caransebeşului, un nou plan
de învăţământ26, care avea multe similitudini cu planul elaborat la
Arad, exprimând tendinţa din ce în ce mai constantă, de uniformizare
a învăţământului românesc ortodox.
Deşi aparţineau unor şcoli cu caracter confesional, planurile
de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare româneşti în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin structura şi conţinutul
lor, răspundeau necesităţilor unui învăţământ naţional. Şcoala
românească a fost o formatoare de conştiinţe devotate neamului, dar
totodată a implantat în cugetul elevilor săi, spiritul de toleranţă faţă
de alte naţiuni. Obiectele cuprinse în planurile de învăţământ, erau
menite să contribuie la formarea unei culturi generale temeinice, dar
şi a unor deprinderi practice. Lăsat financiar în seama comunităţilor
româneşti, învăţământul confesional timişean a cunoscut în perioada
dualistă ingerinţe din partea autorităţilor statale în ce priveşte
conţinutul său, prin introducerea limbii maghiare ca obiect obligatoriu
de studiu începând cu 1879 şi prin tendinţele din ce în ce mai făţişe
de limitare a autonomiei şcolare şi confesionale.
Conţinuturile propuse în planurile de învăţământ, trebuiau
să se materializeze în manuale şcolare corespunzătoare, menite să le
dea viaţă şi să le facă accesibile, pentru mintea şi sufletul elevilor.
Ibidem, p. 69.
V. Popeangă, op.cit., p. 61; Plan de învăţământ pentru şcolile populare, Arad, 1888,
p. 18-31.
24
25
26
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 435.
162
În primii ani ai dualismului austro-ungar, nu exista o literatură
didactică bănăţeană propriu-zisă. De aceea, autorităţile şcolare au
recomandat utilizarea în şcolile româneşti timişene, a manualelor
şcolare tipărite la Sibiu27. Circulara nr.1025, din 29 septembrie 1867,
adresată protopopilor ca inspectori districtuali de şcoli, de către
episcopul Aradului, Procopie Ivacicovici, anunţa că de la începutul
anului şcolar 1867-1868, în toate şcolile elementare săteşti şi
orăşeneşti de pe cuprinsul Eparhiei arădene, să se introducă cărţile
şcolare tipărite la Sibiu. Episcopul recomanda aceste manuale,
argumentând că erau „….lucrate de bărbaţi ai bisericii noastre
şi cenzurate prin superioritatea bisericească şcolară”. Folosirea
celorlalte tipuri de manuale, utilizate până atunci, era interzisă28. Era
o decizie importantă pentru asigurarea unităţii şcolilor româneşti
din Transilvania şi Ungaria, deoarece manualele tipărite la Sibiu, au
oglindit într-un mod mai adecvat specificul culturii române. Tipografia
arhidiecezană din Sibiu s-a înfiinţat în 1850, iar pentru românii grecocatolici exista o tipografie la Blaj, încă din secolul al XVIII-lea29. Peste
aproape două decenii, se înfiinţează tipografii diecezane, la Arad, în
1879 şi Caransebeş, în 188630, unde se vor tipări manuale pentru şcolile
confesionale româneşti. Principalii autori ai manualelor apărute la
Sibiu, care au fost utilizate şi în şcolile româneşti din comitatul Timiş,
au fost: Zaharia Boiu, Visarion Roman, Ioan Popescu, Vasile Petri, D.
Popovici-Barcianu, Ion Dariu31.
Printr-o circulară, datată cu 6 august 1869, în şcolile Diecezei
Caransebeşului sunt recomandate următoarele cărţi tipărite la
Sibiu: „A doua parte din cartea de citire” („Cartea de cetire pentru
şcoalele populare române” de Zaharia Boiu, partea a II-a, Sibiu, 1869),
„Geografia,” „Istoria patrii şi universale”, „Elemente fizice ale istoriei
naturale”. Învăţătorii sunt îndrumaţi să procure aceste manuale
direct de la Sibiu, atât pentru uzul lor, cât şi pentru cel al şcolarilor pe
care îi instruiau. Circulara se încheie pe un ton moralizator la adresa
28Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond Protopopiatul
Ortodox Român Timişoara, act 3/1833-1877, nepag.
29
30
p. 199; p. 202.
31
sfârşitul secolului al XIX-lea –începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p.
212-213; V. Ţîrcovnicu , op.cit., p. 181.
27
163
învăţătorilor, care se dorea în acelaşi timp convingător, în ce priveşte
importanţa manualelor şcolare: „….dacă nu veţi avea şi domniile
voastre şi şcolarii cărţile trebuincioase la mână, nu veţi putea produce
nici un spor şi atunci veţi cauza mare ruşine şi dumneavoastră şi
comunele şi urmările apoi vor fi grele pentru amândouă părţile” 32.
Problema manualelor şcolare, s-a situat multă vreme în centrul
preocupărilor autorităţilor şcolare confesionale. Deoarece Sinodul
eparhial arădean din 1871, a constatat insuficienţa manualelor şcolare
şi faptul că se utilizează în şcoli cărţi redactate cu sisteme ortografice
deosebite, a ales o comisie condusă de G. Popa, a cărei principală
atribuţie era să stimuleze elaborarea de manuale şcolare. Senatul
şcolar arădean dovedeşte flexibilitate în rezolvarea acestei probleme,
recomandând şi manuale elaborate de pedagogi care funcţionau la
şcolile unite33.
Constatând că cererea de manuale depăşea oferta, Senatul
şcolar arădean a instituit un concurs cu premii, pentru elaborarea de
manuale şcolare34. Concursul a fost publicat printr-o circulară adresată
inspectorilor şcolari şi semnată de episcopul I. Meţianu şi referentul
şcolar, G. Popa. Elaborarea de noi manuale, venea ca o consecinţă
a adoptării planului de învăţământ din 1877, fiind argumentată de
necesitatea aplicării acestuia. Erau solicitaţi să participe la concurs
toţi învăţătorii, preoţii şi acei bărbaţi care au avut sau au o ocupaţie
bisericească sau şcolară. Se preciza că e de dorit ca un manual să nu
depăşească 300 de pagini tipărite. Autorii erau sfătuiţi să-şi trimită
cărţile scrise lizibil, către Consistoriu, până la 22 iunie 1877, zi în care
ar începe cenzurarea şi s-ar premia cele pe deplin corespunzătoare35.
Manualele care făceau obiectul concursului şi premiile acordate erau
următoarele: 1. Pentru exerciţiile intuitive şi gramatică, 200 de florini;
2. Un manual de socoată, 100 de florini; 3. Un manual de fizică, 100 de
florini; 4. Un manual de istoria naturală, 100 de florini; 5. Un manual
de drepturile şi datoriile civile, 100 de florini36. În anii 1878 şi 1879
concursul a fost repetat, iar comisiei de recenzie a manualelor i s-a
cerut să studieze mijloacele micşorării preţurilor de vânzare a cărţilor
şcolare37.
34
Ibidem, p. 67.
35
36
A.E.O.R.A., Doc. Nr.1711/460 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului….”,
p. 204.
37
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 10, din 3/17 martie, p. 79.
32
33
164
Literatura didactică bănăţeană a luat fiinţă mai târziu38, după
anul 1870. Numărul redus al profesorilor români din comitatul
Timiş, remuneraţia lor insuficientă, care i-a mânat spre desfăşurarea
unor activităţi diverse, s-au constituit în motivaţii suficiente pentru
ca aceştia să fie mai puţin preocupaţi de alcătuirea manualelor
didactice. De aceea, principalii autori timişeni de manuale şcolare,
au fost învăţătorii şi preoţii. Stimulaţi de nevoia stringentă de cărţi
didactice, ori de concursurile cu premii, aceştia încep să alcătuiască şi
să tipărească manuale şcolare.
Emeric Andreescu, învăţător în Beregsău, a publicat:
„Deprinderi în computul din cap. Manual pentru învăţătorii români de
la şcoalele poporale”, Timişoara, 1874; „Fizica experimentală. Manual
pentru şcolarii despărţământului V-VI din şcoala poporală”, Timişoara,
1878; „Istoria naturală”, Timişoara, ed. I 1876 şi ed. a II-a, 1883; „Istoria
patriei” cu tipuri, Timişoara, 188639.
Ioan Tuducescu, învăţător în Lipova, a publicat: „Introducere
în economie”, 1876; „Istoria românilor”, Arad, 1876; „Socoata teoretică
şi practică, manual didactic pentru şcoalele poporale române”, Arad,
1877; „Limba românească, manual pentru şcoalele poporale române”,
Arad, 1878; „Exerciţii intuitive şi gimnastice”, Arad, 1885; „Micul
legendariu”, Arad, 1886; „Abecedar german-român”, Arad, 1886; „Micul
abecedariu” p. I-II, Arad, 188740.
Un prolific autor de manuale, a fost învăţătorul Iuliu Vuia
din Comloş. El a publicat cărţi de citire, aritmetică, geografie,
istorie naturală, fizică, istorie, constituţie, pentru toate clasele şcolii
elementare, răspândite şi în şcolile timişene, îndeosebi începând
cu anul 190041. Cărţile de citire ale lui I. Vuia erau printre cele mai
structurate şi cuprinzătoare manuale de acest fel, elaborate dincoace
de Carpaţi, contribuind la cultivarea limbii române literare în Banat42.
Ministerul Ungar de Culte şi Instrucţiune Publică, avea dreptul
să interzică utilizarea în şcoli, a manualelor considerate ostile „ideii
de stat unitar maghiar”. El a uzitat de acest drept, iar din anul 1875,
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara, pe anul 1942-1943,
Timişoara, 1943, p. 262; I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899,
Editura Autorului, Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 120; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.
40
Ibidem; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.
41
M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din
judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 75-77; V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 181.
42
P. Oallde, op.cit., p. 216-217.
38
39
165
a început seria manualelor interzise, pe care circularele autorităţilor
şcolare confesionale le prezintă cu promptitudine, pentru a se
evita închiderea şcolilor43. Deoarece numărul manualelor interzise
creştea an de an, în temeiul prevederilor Statutului organic şi ale
legii din 1876, potrivit cărora cărţile didactice le hotărăşte senatul
şcolar al consistoriului, se instituie practica publicării prin circulare
a manualelor admise în şcolile confesionale şi a mijloacelor de
învăţământ necesare44.
În aceeaşi proporţie cu zelul dovedit de organele statului de a
interzice cărţi şcolare, autorităţile şcolare confesionale îşi intensifică
acţiunile de informare a învăţătorilor, în legătură cu manualele
aprobate pentru şcolile subordonate şi care puteau fi folosite fără nici
o responsabilitate din partea învăţătorilor.
Printr-o circulară a episcopului Nicolae Popea al Caransebeşului,
din 14/26 august 189145, sunt consemnate cărţile aprobate pentru
a fi întrebuinţate ca manuale pentru şcolile confesionale ortodoxe.
Acestea erau următoarele:
Din religie :
1. „Istoria biblică” de G. Ludu şi I. Dariu, ilustrată, legată, 30 cr.
2. „Catechisul” de Moise Toma, legat, 33 cr.
3. „Religiunea creştină” de I. Popea, 12 cr.
Abecedare şi legendare :
4. „Întâia carte de citire” de I. Popescu, legată, 25 cr.
5. „A doua carte de citire” de I. Popescu, legată, 70 cr.
6. „Nou Abecedariu românesc” de V. Petri, legat, 25 cr.
7. „Legendariu” de V. Petri, legat, 50 cr.
8. „Abecedariu maghiar-român” de N. Putnoky, legat, 20 cr.
9. „Legendariu maghiar-român” de N. Putnoky, legat, 30 cr.
Din gramatică :
10. „Gramatica română în şcoalele poporale” de V. Mândreanu,
broşură, 40 cr.
11. „Gramatica română” de Manliu, Partea I. Etimologia, broşură, 40
cr.
12. „Gramatica română”, Partea a II-a. Sintaxa, broşură, 50 cr.
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 46; Arhiva Episcopiei Ortodoxe Sârbe a Timişoarei, Fond Eparhia
Ortodoxă Sârbă de Timişoara, act 162/1877.
44
Ibidem, p. 49.
45
43
166
Istoria patriei :
13. „Istoria Ungariei” de dr. N. Pop, ediţia a VIII-a, broşură, 25 cr.
14. „Elemente de constituţia patriei”, legată, 22 cr.
Geografie :
15. „Geografia Ungariei” de N. Pop, ediţia a VI-a, broşură, 35 cr.
16. „Geografia comitatului Caraş-Severin” de B. Szörenyi, legată, 36
cr.
Istoria naturală :
17. „Curs metodic de istoria naturală” de Ipolit Ilasieviciu, broş., 30 cr.
18. „Elemente de Istoria naturală” de dr. Daniel Barcianu, Partea I,
broş., 55 cr.
19 ………………………………………………… Partea a II-a, broş.,
65 cr.
Din aritmetică :
20. „Elemente de aritmetică” de P. Dima, broş., 30 cr.
21. „Aritmetica” de Dogariu, Partea I, 30 cr.
22. ………………… , Partea a II-a, 20 cr.
23………………….., Partea a III-a, 30 cr.
24………………….., Partea a IV-a, 45 cr.
Hărţi geografice :
1. Harta comitatului Caraş-Severin de Hatschek, 40 cr.
2. ………………………………….de Gönczy, 30 ,,
3……………………………… de Remekhazy, 3 fl.
4. Hărţile comitatelor Timiş şi Torontal, editate din partea acestor
comitate, apoi de Hatschek, 40 cr. şi Gönczy, 30 cr.
5. Harta Europei, 6 fl., 50 cr.
6. Harta Austro-Ungariei din Institutul grafic militar din Viena, constând
din 6 foi, întinsă pe pânză şi întocmită ca hartă de perete, 7 fl.
Chiar dacă se desfăşura o febrilă acţiune de scriere şi tipărire a
manualelor şcolare româneşti, spre sfârşitul secolului al XIX-lea ritmul
de interzicere a unor hărţi şi manuale şcolare devenise atât de alert,
încât învăţătorii ajunseseră ca la unele obiecte de învăţământ să nu
dispună de manuale, iar la alte obiecte, să li impună cărţi conforme mai
mult principiilor politice decât pedagogice, faţă de care aveau o reacţie
de respingere. Acţiunea de interzicere a cărţilor româneşti atinge
apogeul în anul 1896, când numărul lor ajunge la 80. Într-o circulară
trimisă de episcopul Ioan Meţianu către toate oficiile protopopeşti
167
şi parohiale, emisă la data de 6/18 mai 1896, sunt consemnate toate
aceste cărţi şi autorii lor. Între ele se numără şi manuale elaborate
de autorii timişeni Meletie Drăghici şi Ioan Tuducescu46. Majoritatea
cărţilor oprite erau de istorie, geografie sau limba română, al căror
conţinut, în opinia guvernanţilor, era anticonstituţional şi în opoziţie
cu ideea de stat unitar maghiar. Cărţile interzise proveneau din toate
ţinuturile locuite de români, iar autorii lor de asemenea.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, se constată o sărăcire treptată
a manualelor de valorile culturale naţionale, existând o tendinţă din
ce în ce mai accentuată de introducere a terminologiei maghiare, mai
ales în cazul disciplinelor: istorie, geografie, constituţie. Obiectul cel
mai periclitat a fost istoria naţională, această disciplină fiind din ce în
ce mai vitregită de prezentarea unor evenimente din istoria românilor.
Din această cauză, autorii de manuale au integrat fenomenele
istorice româneşti, în contextul istoriei universale. Imixtiunea tot
mai pronunţată a organelor guvernamentale în actul elaborării
manualelor româneşti şi interzicerea unui mare număr dintre ele, era
subordonată scopurilor politice care urmăreau ruperea tineretului
românesc de valorile sale naţionale şi integrarea lui în modul de
gândire şi simţire impus de statul maghiar.
IV. C. Frecvenţa elevilor. Examenele şcolare
Îmbunătăţirea frecvenţei elevilor, a fost una dintre problemele
fundamentale ale şcolii poporale româneşti. Mărirea loturilor şcolare
şi implicit a ştiutorilor de carte, avea o semnificaţie care depăşea
cadrul strict pedagogic, dobândind o însemnătate naţională. Şcoala
confesională avea pe lângă funcţia cultural-educativă şi una politică,
pentru că educaţia şi cultura nu erau scopuri în sine şi suficiente sieşi,
ci ele se justificau doar în măsura în care erau cultură şi educaţie,
naţionale. Creşterea numărului elevilor care frecventau şcoala
reprezenta un aport cantitativ dar şi calitativ, la pregătirea conştiinţelor
pentru mişcarea naţională. Tocmai de aceea preocupările privind
frecvenţa şcolară au fost constante în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi au animat autorităţile şcolare româneşti de la toate
nivelele.
A.E.O.R.A., Circulara nr. 2429/1896, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului
…”,
p. 249-252.
46
168
Frecvenţa şcolară a stat şi în centrul preocupărilor guvernului,
deoarece prezenţa elevilor la cursurile şcolii elementare, atingea pe
ansamblul ţării, valori scăzute, contravenind obiectivului oficialităţilor,
de a forma un cetăţean devotat statului maghiar. Legea XXXVIII din
anul 1868 prevedea măsuri destul de aspre împotriva părinţilor care
nu asigurau frecvenţa şcolară a copiilor lor47. După adoptarea acesteia,
Rescriptul ministerial din 27 martie 1869, semnala mai multe deficienţe
la adresa şcolilor româneşti, între care şi faptul că termenul de 8 luni
stabilit prin lege pentru frecventarea cursurilor nu se respectă, ci după
examenul de primăvară, din luna martie, elevii nu se mai prezintă la
şcoală. Episcopii de la Arad şi Caransebeş, Procopiu Ivacicovici şi Ioan
Popasu, trimit la 1 mai 1869, circulare către preoţi şi învăţători, prin
care impun o serie de măsuri pentru îndreptarea scăderilor semnalate
de minister. În privinţa părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală,
protopopii, preoţii, învăţătorii, inspectorii mireni, trebuiau să-şi dea
toată silinţa spre a-i îndupleca cu tot felul de îndemnuri morale. Dacă
acest mijloc nu se dovedea eficient, atunci învăţătorii în înţelegere
cu directorii şi inspectorii mireni, trebuiau să înainteze protopopilor
cercuali la sfârşitul fiecărei luni, lista cu absenţele elevilor şi cu părinţii
acestora. Protopopii la rândul lor erau îndatoraţi să ceară juzilor
cercuali pedepsirea părinţilor, potrivit rescriptului ministerial din 17
martie 1869 şi paragrafului 4 al Legii XXXVIII48.
Problema frecvenţei şcolare este importantă în definirea
raporturilor dintre Şcoală şi Societate. Prin frecvenţa şcolară, s-a
asigurat extinderea ştiinţei de carte în populaţia comitatului Timiş,
au fost deschise noi posibilităţi generaţiei tinere, de integrare în
structurile sociale şi în activităţile practice pretinse de civilizaţia
modernă.
În primii ani după adoptarea legii lui Eötvös, frecvenţa elevilor
şcolilor româneşti din comitatul Timiş se situa la nivele reduse. O
statistică maghiară din anul 1869, consemna un număr de 66.102 de
elevi obligaţi la şcoală în comitatul Timiş, dintre care au frecventat
cursurile 29.113 de elevi, adică un procent de 44.04 %. Între copiii
de vârstă şcolară se numărau 27.850 de români, adică un procent de
42,13 %. Au frecventat şcoala elementară 6.956 de români, adică un
47
48
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p.285-288; A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 17/1869, nepag.
169
procent de 24,97 %49. După cum se observă, prezenţa elevilor români
la şcoală se situa, conform acestei statistici, sub media frecvenţei
şcolare pe comitat. Una din explicaţii este slaba cuprindere a fetelor
în sistemul de învăţământ în primii ani ai epocii dualiste, ceea ce
făcea ca procentajul total al frecvenţei elevilor să fie diminuat. Dintrun „conspect sumar” despre şcolile greco-orientale din Protopopiatul
Hasiaş, pe anul 1867-1868, se pot observa diferenţele foarte mari de
frecvenţă şcolară, între fete şi băieţi.
Tabelul 2. Frecvenţa şcolară în localităţile timişene ale
Protopopiatul Hasiaş ( 1867-1868 )50
Nr. crt. Localitatea
Obligaţi la
şcoală
Au frecventat
Total
Băieţi
Fete
Băieţi
%
Fete
%
%
1.
Belinţ
144
150
60
41,66
6
4
22,44
2.
Chizătău
65
62
35
53,84
1
1,61
28,34
3.
Budinţ
34
27
32
94,11
4
14,81
59,01
4.
Ictar
33
44
16
48,48
3
6,81
24,67
5.
Topolovăţ
49
40
24
48,97
0
0
26,96
6.
Şuştra
56
49
25
44,64
1
2,04
25
7.
Şuşanovăţ
66
53
40
60,60
2
3,77
35,29
8.
Hasiaş
20
15
15
75
5
33,33
57,14
9.
Paneva
30
10
20
66,66
0
0
50
10.
Babşa
38
47
36
94,73
2
4,25
44,70
11.
Drăgoeşti
68
46
21
30,88
0
0
18,42
12.
Ficătar
57
59
20
35,08
0
0
17,24
13.
OhabaForgaci
90
80
46
51,11
0
0
27,05
În nu mai puţin de cinci localităţi, fetele nu au frecventat deloc
şcoala. În localităţile Budinţ şi Babşa frecvenţa băieţilor era foarte
mare, atingând 94,11 % şi respectiv 94,73 %, dar frecvenţa totală în
Hivatalos Statistikai Közlemenyek, III Evfolyam, V Füzet, Budan, 1871, p.134-135, 350-351,
362-363.
50
A.E.O.R.A., Fond şcolar, V, act 140/1868, nepag.
49
170
şcolile cele două comune era diminuată la 59 % şi respectiv 44,70 %,
din cauza procentelor reduse ale frecvenţei fetelor.
Într-un raport din 17 noiembrie 1870, referitor la frecvenţa
şcolară din cercul Ciacovei, protopopul Ion P. Săiman identifica ca
principală cauză a absenţelor nemotivate, ignoranţa părinţilor. Din
rândul autorităţilor locale care se implicau eficient în această problemă,
protopopul îl oferă Consistoriului ca exemplu pe primarul Lighedului,
Ion Stura. Acesta a folosit o metodă care stârneşte în zilele noastre
ilaritate, dar cu efect pozitiv asupra frecvenţei şcolare: a închis mamele
elevilor cu multe absenţe nemotivate în casa comunală ( primărie ),
timp de patru zile. Protopopul concluziona la finalul raportului său
că „numai aşa se poate aduce poporul nostru român la dorita scinţă,
altminteri nu”51. Într-un raport elaborat de comisarul şcolar Ilie Istvan,
în 28 august 1870, cu ocazia examenelor din cercul şcolar Jebel, se
menţionează că „cercetarea şcolii e foarte slabă”, căci numai jumătate
din elevii de vârstă şcolară, frecventau regulat cursurile52.
Pentru că juzii cercuali, dar mai ales cei comunali, nu luau nici
o măsură împotriva părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală,
Consistoriul de la Caransebeş apelează în ianuarie 1871, la conducerea
comitatului Timiş, pentru a îndemna organele politice subalterne să
respecte paragrafele 1-4 ale Legii XXXVIII, referitoare la frecvenţa
elevilor53.
Şi în inspectoratele timişene care aparţineau Diecezei
Aradului, frecvenţa şcolară nu se ridica la nivelul dorit de oficialităţile
confesionale, în anul şcolar 1873-1874. Doar în două inspectorate,
cu tradiţie şcolară mai îndelungată şi cu o situaţie materială mai
bună a locuitorilor, frecvenţa trecea cu puţin peste 50 % (Timişoara,
Lipova), celelalte nereuşind să aducă la cursuri nici măcar jumătate
din numărul elevilor de vârstă şcolară.
53
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p.305.
51
52
171
Tabelul 3. Situaţia frecvenţei pe inspectorate în anul şcolar
1873-187454
Nr.
crt.
Inspectoratul
şcolar
1.
Obligaţi la şcoală
( 6-12 ani )
Au frecventat cursurile
( 6-12 ani )
%
Băieţi
Fete
Total
Băieţi
Fete
Total
Vinga
971
845
1816
636
150
786
43,28
2.
Secaş
385
310
695
212
50
262
37,69
3.
Alioş
620
611
1231
373
225
598
48,58
4.
Chizătău
739
704
1443
401
40
441
30,56
5.
Timişoara
1314
1324
2638
932
470
1402
53,14
6.
Lipova
555
517
1072
389
230
619
57,74
Autorităţile şcolare confesionale au rămas consecvent
preocupate de creşterea frecvenţei elevilor din şcolile româneşti aflate
sub jurisdicţia lor, prin intermediul circularelor, dispunând măsuri în
acest sens. Într-o circulară a episcopului Ioan Popasu, datată cu 18
noiembrie 1876, sunt menţionate îndatoririle comitetelor parohiale
referitoare frecvenţa elevilor. La fiecare două luni, preşedintele
comitetului parohial trebuia să raporteze protopopului tractual şi
acesta consistoriului, despre situaţia frecvenţei elevilor de ambele
sexe55.
Constatând că în medie numai jumătate din copii sunt cuprinşi
în sistemul de învăţământ, că frecvenţa acestora e neregulată, iar
numărul fetelor prezente la cursuri e încă foarte redus, Consistoriul din
Caransebeş trimite în urma şedinţei din 20 mai 1880, noi instrucţiuni
în teritoriu, menite să îndrepte situaţia. Preoţimea era îndemnată
ca în toate ocaziile să arate poporului foloasele cele mai mari ale
învăţământului. Comitetele parohiale erau sfătuite să trimită din sânul
lor reprezentanţi, care la începutul anului şcolar să meargă din casă în
casă, îndemnând părinţii să-şi trimită copiii la şcoală. Învăţătorii prin
Anexa 2, Situaţia frecvenţei şcolare pe inspectorate în anul 1873-1874, Apud V. Popeangă,
op.cit., p. 227.
55
54
172
purtarea lor morală exemplară, atât în şcoală cât şi în afara ei, trebuiau
să atragă tinerimea la şcoală. Pe lângă pregătirea conştiincioasă
pentru lecţii, învăţătorii trebuiau să dovedească blândeţe şi dragoste
faţă de copiii încredinţaţi lor spre educare. Prin comportamentul lor
în şcoală şi în comunitate, trebuiau să-şi câştige stima şi aprecierea
părinţilor56.
Cu toate eforturile depuse de autorităţile şcolare, frecvenţa
elevilor în anul şcolar 1879-1880 rămânea scăzută, în special la şcoala
de repetiţie. În cercul şcolar Jebel erau obligaţi să frecventeze cursurile
şcolii cotidiene, un număr de 1.211 de băieţi şi 1.098 de fete între 6-12
ani. Dintre aceştia, au frecventat regulat şcoala 772 de băieţi şi 224 de
fete, adică un procent de 43,13 %57. În cercul şcolar Vârşeţ exista un
număr de 1.004 de băieţi şi 1.020 de fete de vârstă şcolară, dintre care
au frecventat cursurile şcolii zilnice 688 de băieţi şi 247 de fete, adică
un procent de 46,19 %58. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de
729 de băieţi şi 754 de fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile
557 de băieţi şi 307 de fete, deci un procent de 58,26 %59.
La şcoala de repetiţie frecvenţa se situa la cote şi mai reduse.
În cercul şcolar Jebel, dintr-un număr de 724 de băieţi şi 621 de fete
cu vârsta între 12-15 ani, au frecventat cursurile şcolii de repetiţie
un număr de 133 de băieţi şi 44 de fete, adică un procent de 13,15
%60. În cercul şcolar Vârşeţ, au existat 423 de băieţi şi 360 de fete cu
vârsta între 12-15 ani, dintre care au frecventat şcoala de repetiţie, 74
de băieţi şi 41 de fete, deci un procent de 14,68 %61. În cercul şcolar
Ciacova, situaţia frecvenţei la şcoala de repetiţie era ceva mai bună, în
comparaţie cu celelalte două cercuri şcolare. Din 403 de băieţi şi 313
fete, îndatoraţi a frecventa şcoala de repetiţie, 155 de băieţi şi 70 de
fete aveau o frecvenţă regulată, adică 31,42 %62.
Frecvenţa fetelor rămânea la fel de scăzută în raport cu cea a
băieţilor. La şcoala de toate zilele situaţia era următoarea: Jebel-20,40
% (faţă de 63,74 %, frecvenţa băieţilor), Vârşeţ-24,21 % (faţă de 68,52
%, frecvenţa băieţilor), Ciacova-40,71 % (faţă de 76,40 %, frecvenţa
băieţilor).
Ibidem, p. 368-369.
58
59
60
61
62
56
57
173
La şcoala de repetiţie frecvenţa fetelor avea următoarele
valori procentuale: Jebel-7,08 % (faţă de 18,37 %, frecvenţa băieţilor),
Vârşeţ-11,38 % (faţă de 17,49 %, frecvenţa băieţilor), Ciacova-22,36 %
(faţă de 38,46 %, frecvenţa băieţilor)63.
În cercul Ciacova frecvenţa şcolară avea valori mai ridicate,
în comparaţie cu cercurile Jebel şi Vârşeţ, iar la aceasta contribuiau
probabil implicarea mai eficientă a autorităţilor şcolare şi locale în
această problemă, calitatea inspecţiei şcolare şi nu în ultimă instanţă
abnegaţia învăţătorilor întru împlinirea misiunii lor. În cercul Jebel
frecvenţa şcolară era pe ansamblu mai scăzută şi pentru faptul că în
mai multe comune precum: Birda, Cerna, Icloda, Stamora-Română,
elevii au încetat să mai vină la şcoală după vacanţa de Paşti, fiind
opriţi de părinţi la muncile agricole64.
Principala cauză de care se izbea îmbunătăţirea frecvenţei
şcolare, era insuficienţa resurselor materiale de subzistenţă, ale
multor familii româneşti, care, datorită acestui fapt, îşi angrenau
copiii, de la vârste fragede, în activităţi fizice. Copiii participau la
muncile agricole, alături de părinţi, sau la păzitul vitelor, iar unii
dintre ei erau servitori pe domeniile marilor proprietari. Studiind
cataloagele de prezenţă ale elevilor şcolii confesionale româneşti
din Mehala, se pot contura principalele cauze ale abandonului şcolar
din a doua jumătate a veacului al XIX-lea: elevii erau angajaţi ca
servitori, ca porcari, ca lucrători necalificaţi la „Fabrica de ţigarete”
din Timişoara, ori erau opriţi de părinţi pentru a munci în gospodăria
familiei. În catalogul din anul 1878, în dreptul rubricilor de prezenţă
corespunzătoare elevilor Georgiu Zbeganu şi Ilie Magdu, din clasa a
III-a, se menţionează, „au rămas de slugă”, iar în cazul elevului Iancu
Dobrianu (cl. I), se precizează lapidar, „la porci”. În dreptul elevilor:
Lenca Mitarescu (clasa a II-a), Sosa Branutiu (clasa I) şi Tina Sviratiu
(clasa I), se menţionează, „au rămas la ţigări”. În dreptul elevilor: Costa
Pascu (clasa a III-a), Vasa Tincu (cl. a II-a), Petru Angiustiu (cl. a II-a),
Milosiu Doboşanu (cl. I), Arcadie Radu (cl. I), se găseşte menţiunea,
„au rămas acasă”65.
La absentarea elevilor de la cursuri, contribuia desigur şi
mentalitatea părinţilor acelor vremi, care nu înţelegeau rostul
Ibidem, act 562/1880, nepag; act 563/1880, nepag; act 401/1880, nepag.
65
D.J.T.A.N., Fond şcoala primară confesională ortodoxă-română Timişoara-Mehala, act
12/1878, filele 2-10.
63
64
174
educaţiei instituţionalizate, importanţa acesteia în devenirea copiilor
lor. Predominanţa ocupaţiilor agricole în rândul comunităţilor
româneşti timişene, a generat opinia că educaţia prin muncă e mai
eficientă decât cea, îndeosebi teoretică, pe care o oferea şcoala, în
măsura în care, copiii trebuiau să ducă mai departe tradiţia familiei,
orientată spre lucrarea pământului şi creşterea animalelor.
O altă cauză a frecvenţei şcolare scăzute, era aceea că
dispoziţiile referitoare la amendarea părinţilor care nu asigurau
frecvenţa şcolară a copiilor lor, nu se respectau întocmai. Autorităţile
comunale nu se arătau întotdeauna dispuse să încaseze de la părinţi
amenzile şcolare, pentru a nu-şi pierde electoratul de care atârna
alegerea în oficiul lor66. În majoritatea rapoartelor învăţătorilor
către protopopi, se afirmă că părinţii nu au fost pedepsiţi pentru
netrimiterea copiilor la şcoală. Învăţătorul Ilie Cocoş din Uliuc, îi scrie
protopopului, la 30 ianuarie 1880, că „nu s-a încasat nimic din cauza
stării mizere a credincioşilor”67, iar învăţătorul Ioan Radovan din Icloda,
raportează la 4 martie 1880, că „nu s-au pedepsit părinţii, dar nici
elevii nu cercetează şcoala, că părinţii lor zic că au de lucru acum”68.
La 18 martie 1880, protopopul Jebelului raporta Consistoriului că în
afară de comuna Şipet, unde s-au încasat 6 florini şi 51 de cruceri ca
pedepse pentru nefrecventarea şcolii, în celelalte localităţi ale acestui
cerc şcolar nu s-au pedepsit părinţii pentru absentarea copiilor de la
şcoală69.
Unii inspectori şcolari nu agreau amendarea părinţilor care
nu-şi trimiteau copiii la şcoală, ca soluţie pentru impulsionarea
frecvenţei şcolare. Referindu-se la frecvenţa redusă din cercul Alioş,
Luca Călăceanu nota în raportul său anual din 1874, că nu găseşte
potrivită utilizarea amenzilor şi a pedepselor administrative faţă de
părinţii care-şi opreau copiii acasă. Argumentul său era că aceste
măsuri loveau mai ales în părinţii foarte săraci, care nu aveau resursele
necesare pentru a plăti amenzile. Luca Călăceanu considera că pentru
rezolvarea acestei probleme, mai eficientă ar fi fost intensificarea
muncii educative dusă cu părinţii, pentru ca aceştia să perceapă rolul
esenţial al şcolii în educaţia copiilor70.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
66
67
175
Cu toate dificultăţile de natură economică, populaţia
românească din comitatul Timiş face progrese în ce priveşte
mentalitatea, înţelegând din ce în ce mai mult spre sfârşitul veacului al
XIX-lea, importanţa activităţii instructive. Schimbarea de mentalitate
privind Şcoala, devine manifestă în anul şcolar 1888-1889, îndeosebi
în cercul timişean Ciacova, care înregistrează cea mai bună frecvenţă
din Dieceza Caransebeşului, de 70,15 %, potrivit raportului Senatului
şcolar către Sinodul eparhial71.
În anul şcolar 1889-1890, cercul Ciacovei rămâne cu cea mai
mare frecvenţă şcolară din dieceză, 68,23 %, superioară mediei de
55,55 %72. În cercurile şcolare timişene, frecvenţa şcolară cunoaşte o
evoluţie pe ansamblu pozitivă în acest an şcolar, cu toate că frecvenţa
în şcolile de repetiţie şi cea a fetelor, rămân în continuare deficitare. În
cercul Jebel erau obligaţi să frecventeze cursurile şcolii cotidiene, un
număr de 1.625 de băieţi şi 1.493 de fete între 6-12 ani. Dintre aceştia,
au frecventat regulat şcoala 1.101 de băieţi şi 428 de fete, adică
un procent de 49,03 %. În cercul şcolar Vârşeţ, exista un număr de
1.030 de băieţi şi 984 fete de vârstă şcolară, dintre care au frecventat
cursurile şcolii zilnice, 730 de băieţi şi 450 de fete, reprezentând un
procent de 58,58 %. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de 1.026
băieţi şi 919 fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile 769 de
băieţi şi 558 de fete, deci un procent de 68,22 %.
Deşi frecvenţa la şcolile zilnice a cunoscut o sensibilă creştere,
frecvenţa elevilor la şcolile de repetiţie se menţine la o cotă redusă în
anul şcolar 1889-1890, fapt ce dovedeşte că numeroşi elevi între 12 şi
15 ani, erau angrenaţi în activităţi fizice, care nu le permiteau să aibă o
bună frecvenţă şcolară. În cercul şcolar Jebel, dintr-un număr de 668
de băieţi şi 607 de fete cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani, au frecventat
cursurile şcolii de repetiţie, doar un număr de 65 de băieţi şi 17 fete,
adică un procent de 6,43 %. În cercul şcolar Vârşeţ, au existat 450 de
băieţi şi 445 de fete cu vârsta între 12-15 ani, dintre care au frecventat
şcoala de repetiţie, 90 de băieţi şi 30 de fete, deci un procent de 13,40
%. În cercul şcolar Ciacova, situaţia frecvenţei la şcoala de repetiţie era
cu mult mai bună, în comparaţie cu celelalte două cercuri şcolare. Din
327 de băieţi şi 331 de fete, îndatoraţi a frecventa şcoala de repetiţie,
140 de băieţi şi 106 fete aveau o frecvenţă regulată, reprezentând
37,38 %73.
73
Ibidem.
71
72
176
Se constată menţinerea aceleiaşi ierarhii în privinţa frecvenţei
şcolare, în fruntea căreia se situează cercul Ciacova. Cercul şcolar
Jebel rămâne pe mai departe cu o frecvenţă sub 50 %. Într-o scrisoare
adresată Consistoriului, protopopul Jebelului, Alexandru Ioanovici,
justifică frecvenţa necorespunzătoare a acestui cerc, prin faptul că
antistiile comunale nu constrâng părinţii să-şi trimită copiii la şcoală,
cu toate că în fiecare săptămână primesc consemnarea elevilor
absenţi74.
Raportul comisiei şcolare a Protopopiatului Timişoara pe anul
1890, oferă datele statistice privind frecvenţa şcolară în inspectoratele
acestui tract. În inspectoratul Seceani, care cuprindea 10 comune,
din 1.391 de copii cu vârsta între 6-12 ani, 278 au frecventat cursurile
neregulat, iar 571 regulat, procentul acestora din urmă fiind de 41,04
%. În inspectoratul Timişoara, de care aparţineau 13 comune, din 2.087
de copii obligaţi la şcoala cotidiană, 183 au frecventat-o neregulat, iar
1.240 regulat, într-un procent de 59,41 %. În inspectoratul Vinga, din
1171 de copii obligaţi la şcoala de toate zilele, 178 au frecventat-o
neregulat şi 768 regulat, într-un procent de 65,58 %.
La şcolile de repetiţie, frecvenţa şcolară era mai redusă: în
inspectoratul Seceani, din 577 copii între 12-15 ani, au frecventat
şcoala 61, adică 10,57 %; în inspectoratul Vinga, din 454 de copii
obligaţi la şcoala de repetiţie, au frecventat-o regulat 118, deci 25,99
%; în inspectoratul Timişoara, din 772 copii de ambe sexe, cu vârsta
între 12-15 ani, au frecventat regulat şcoala de repetiţie 203 elevi,
reprezentând un procent de 26,29 %75.
Comparând situaţia frecvenţei şcolare în cele trei inspectorate
timişene aparţinând Diecezei Aradului, cu situaţia frecvenţei în
cele trei cercuri şcolare timişene din Dieceza Caransebeşului, cifrele
procentuale nu dezvăluie diferenţe semnificative, ci mai degrabă dau
o impresie de omogenitate.
Statisticile maghiare din anul şcolar 1892-1893, consemnează
faptul că pe teritoriul comitatului Timiş se aflau 30.812 copii români
obligaţi la frecventarea şcolii elementare (ortodoxe şi greco-catolice),
dintre care au avut o prezenţă regulată la cursuri 19.277, adică un
procent de 62,56 %. Acest procent era cu 18,04 % sub media pe ţară,
dar cu 2,50 % mai mare decât media frecvenţei copiilor români din
Ungaria76.
Ibidem.
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.25, din 28 martie/9 aprilie, p.2-3.
76
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.275, din 18/30 decembrie, p. 6.
74
75
177
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, frecvenţa elevilor din şcolile
româneşti confesionale, cunoaşte o creştere constantă, de la un an
şcolar la altul. Va fi contribuit la acest fapt şi evoluţia economică a
societăţii, care a generat o diversificare a ariei ocupaţionale. Construcţia
de căi ferate, de întreprinderi industriale, a determinat apariţia unor
noi meserii, care presupuneau ştiinţă de carte şi care prin avantajele
unei salarizări corespunzătoare, a determinat schimbarea opticii unor
familii româneşti, legate de orientarea profesională a copiilor lor.
În cele 50 de şcoli ale Protopopiatului Timişoara, în anul şcolar
1894-1895, frecvenţa medie a fost de 70-75 %, în unele comune
atingând chiar şi 95 %77. În acelaşi an şcolar, în Protopopiatul Buziaş,
care cuprindea 30 de şcoli, frecvenţa elevilor se situa aproape de 70 %78.
Studiind situaţia frecvenţei elevilor şcolilor româneşti de pe
teritoriul comitatului Timiş, în anul şcolar 1899-1900, se constată un
reviriment al prezenţei fetelor atât la cursurile zilnice, cât şi la cursurile
de repetiţie, cifrele procentuale ale frecvenţei fetelor, apropiindu-se
foarte mult de cele ale frecvenţei băieţilor. Este o dovadă certă a
schimbărilor de mentalitate în comunităţile timişene, o înţelegere
corectă a principiului modern privind rolul femeilor în societate.
Tabelul 4. Frecvenţa fetelor în anul şcolar 1899-1900 în cercurile
şcolare timişene ale Diecezei Caransebeşului79
Frecvenţa şcolară ( % )
Nr.crt.
Cercul şcolar
Cursurile zilnice
Cursurile de repetiţie
Total
Fete
Total
Fete
1.
Ciacova
83,67
80,08
65,54
64,19
2.
Buziaş
75,28
71,12
57,73
56,07
3.
Vârşeţ
49,03
48,70
50,04
50,46
Idem, III, 1896, nr.58, din 12/24 martie, p. 3.
Idem, III, 1896, nr. 64, din 19/31 martie, p. 3.
79
77
78
178
Analizând această situaţie statistică, pe lângă creşterea
importantă a frecvenţei fetelor, se remarcă creşterea impetuoasă a
frecvenţei şcolare în cercurile Buziaş şi Ciacova dar şi scăderea la fel
de spectaculoasă a acesteia în cercul Vârşeţ. În acest din urmă cerc
însă, frecvenţa la şcoala de repetiţie cunoaşte un uşor avans faţă de
cea din şcoala cotidiană.
În medie, frecvenţa şcolară a cunoscut o importantă creştere,
atât la şcolile zilnice, cât şi la şcolile de repetiţie, în raport cu deceniul
anterior. În cercul şcolar Vârşeţ, în anul şcolar 1899-1900, erau obligaţi
să frecventeze cursurile şcolii cotidiene un număr de 1.214 de băieţi
şi 1.162 de fete între 6-12 ani. Dintre aceştia, au frecventat regulat
şcoala 599 de băieţi şi 566 de fete, adică un procent de 49,03 %80. În
cercul şcolar Buziaş (fost Jebel), exista un număr de 1.613 de băieţi
şi 1.465 de fete de vârstă şcolară, dintre care au frecventat cursurile
şcolii zilnice, 1.269 de băieţi şi 1.101 de fete, reprezentând un procent
de 75,28 %. În cercul şcolar Ciacova, dintr-un număr de 962 de băieţi
şi 955 de fete, obligaţi la şcoală, au frecventat cursurile 832 de băieţi
şi 772 de fete, deci un procent de 83,67 %81.
Situaţia frecvenţei la şcolile de repetiţie cunoaşte o schimbare
radicală, într-un sens pozitiv, faţă de perioadele anterioare. În cercul
şcolar Vârşeţ, dintr-un număr de 585 de băieţi şi 642 de fete cu vârsta
cuprinsă între 12-15 ani, au frecventat cursurile şcolii de repetiţie, un
număr de 290 băieţi şi 324 de fete, adică un procent de 50,04 %82. În
cercul şcolar Buziaş, au existat 848 de băieţi şi 749 de fete cu vârsta
între 12-15 ani, dintre care au frecventat şcoala de repetiţie, 502
băieţi şi 420 de fete, adică un procent de 57,73 %. În cercul şcolar
Ciacova, din 480 de băieţi şi 472 de fete, îndatoraţi a frecventa şcoala
de repetiţie, 321 de băieţi şi 303 fete au avut o frecvenţă regulată,
reprezentând 65,54 %83.
82
83
80
81
179
Tabelul 5. Situaţia frecvenţei în şcolile româneşti ortodoxe din
comitatul Timiş (anul şcolar 1899-1900)84
Nr.crt.
Cercul şcolar
1.
Frecvenţa şcolară ( % )
Şcoli zilnice
Şcoli de repetiţie
Belinţ
82
52,5
2.
Lipova
76
63
3.
Timişoara
80
82
4.
Buziaş
75,28
57,73
5.
Ciacova
83,67
65,54
6.
Vârşeţ
49,03
50,04
Frecvenţa medie a cercurile şcolare timişene, era în anul şcolar
1899-1900, de 74,33 % la şcolile zilnice şi de 61,80 % la şcolile de
repetiţie. Dacă în anii anteriori frecvenţa şcolilor de repetiţie se situa
la mai puţin de jumătate din frecvenţa şcolilor zilnice, acum ea se
apropie, iar în cercurile Timişoara şi Vârşeţ chiar depăşeşte frecvenţa
şcolilor zilnice. Cele mai mari procente de frecvenţă la şcolile zilnice,
sunt întâlnite în cercurile şcolare: Ciacova, Belinţ, Timişoara, dar este
demn de remarcat saltul cercului Buziaş (fost Jebel), care de la o
frecvenţă de 49,03 % în anul şcolar 1889-1890, a ajuns la o frecvenţă
de 75,28 % în anul şcolar 1899-1900. Imaginea de omogenitate a
frecvenţei celor şase cercuri şcolare este perturbată doar de cercul
şcolar Vârşeţ, singurul în care frecvenţa a cunoscut un puternic recul
la şcolile zilnice. Frecvenţa şcolară a crescut, la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi chiar dacă nu era încă una ideală, este pentru prima dată
când la şcolile de repetiţie ea depăşeşte procentul de 50 %. Această
realitate statistică, reflectă începutul unei schimbări în atitudinea
comunităţilor româneşti faţă de instrucţia instituţionalizată.
Sistemul de învăţământ de care dispuneau românii din
comitatul Timiş era incomplet, în măsura în care nu exista nici măcar
o şcoală medie cu predare în limba română. Prin politica sa şcolară
84
Ibidem, 49/1901, nepag, act 69/1900, nepag.; V. Popeangă, op.cit., p.151.
180
statul maghiar a împiedicat dezvoltarea sistemului de învăţământ
românesc, a blocat iniţiativele românilor de înfiinţare a unor
gimnazii, a şcolilor economice şi civile. Aşa se explică faptul că unii
copii români au frecventat şcoli cu altă limbă de predare decât cea
maternă. În anul şcolar 1885-1886, la Gimnaziul Superior RomanoCatolic din Timişoara, din cei 489 de şcolari, 32 erau români85. În anul
şcolar 1891-1892, în Timişoara exista un număr de 98 de elevi români
care frecventau şcoli cu alte limbi de predare, repartizaţi astfel: 67 în
gimnaziu, 18 în şcoli reale, 6 în şcoli comerciale, 7 în şcoli industriale.
În şcolile comunale din Cetate erau 40 de elevi şi 18 eleve, în şcolile
comunale din Iosefin, 22 de elevi şi 18 eleve, deci în total 62 de elevi
şi 36 de eleve, de naţionalitate română. În Lipova existau 16 elevi
români în şcoala comercială şi 32 în şcoala civilă. În şcoala de fete a
călugăriţelor romano-catolice erau 22 de fete interne şi 6 externe86.
În anul şcolar 1899-1900, în cercurile timişene care aparţineau
Diecezei Caransebeş, exista următoarea situaţie a frecventării de către
elevii români a altor şcoli decât cele româneşti, aflate sub jurisdicţie
consistorială ortodoxă.
Tabelul 6. Numărul elevilor români din cercurile şcolare
Buziaş, Ciacova, Vârşeţ, care au frecventat alte şcoli decât cea
confesională (anul şcolar 1899-1900)87
Cercul
şcolar
Şcoli
poporale sub
jurisdicţia
statului
Şcoli
poporale
superioare
normale
Şcoli
economice
Şcoli
civile
Şcoli
comerciale
Gimnazii
şi şcoli
reale
Facult.
Buziaş
263
3
63
5
1
11
3
Ciacova
68
2
2
7
1
13
7
Vârşeţ
1728
10
-
2
-
7
1
Surprinde numărul mai mare al elevilor români din cercul
Vârşeţ, care frecventau şcolile poporale aflate sub jurisdicţia statului,
dar în acelaşi timp se poate constata numărul mic al românilor care
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.48, din 21 iunie/3 iulie, p.3.
A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului……”, p.
232-233.
87
85
86
181
frecventau şcoli medii şi superioare. Dacă prin natura împrejurărilor,
unii copii români între 6-15 ani frecventau alte şcoli decât cele poporale
româneşti, ponderea lor era destul de redusă în ansamblul elevilor
români de aceeaşi vârstă şcolară. Astfel în cercul şcolar Ciacova, elevii
români între 6 şi 12 ani care frecventau şcoli străine în anul şcolar
1899-1900, reprezentau doar un procent de 3 %, iar cei între 13 şi 15
ani, ocupau o pondere de 3,4 %88. În anul şcolar 1900-1901, în cercul
şcolar Buziaş, frecventau şcoli străine 5,76 % dintre copiii români între
6 şi 12 ani şi 5,81 %, dintre cei între 12 şi 15 ani89. Se poate afirma
că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea românii din comitatul
Timiş şi-au orientat cu precădere copiii spre şcolile elementare
confesionale ortodoxe şi greco-catolice, singurele care reprezentau
garanţia unui învăţământ naţional. Inexistenţa unor institute de
învăţământ mai înalt pentru români, au dat acestor şcoli semnificaţia
unor adevărate universităţi săteşti, care ofereau cu dărnicie limbă şi
cultură românească.
Dacă în primii ani ai perioadei dualiste, frecvenţa elevilor
şcolilor româneşti din comitatul Timiş se situa la nivele reduse, în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea, aceasta cunoaşte ritmuri consistente
de creştere. Vor fi contribuit la aceasta mai mulţi factori: schimbarea
progresivă a mentalităţii Societăţii româneşti, a atitudinii acesteia
faţă de Şcoală; dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti care
făcea posibilă înţelegerea rolului vital al învăţământului în limba
maternă; saltul calitativ în organizarea învăţământului elementar
prin eforturile depuse de autorităţile şcolare confesionale; sporul în
pregătirea profesională a învăţătorilor prin creşterea duratei studiilor
în preparandii de la trei la patru ani. Desigur că nu trebuie eludat
nici progresul general al societăţii, care integra învăţământul între
componentele motrice ale evoluţiei sociale. Asanarea materială a
populaţiei româneşti din comitatul Timiş, după criza economică
declanşată în anul 1873, şi-a adus şi ea o contribuţie importantă la
creşterea frecvenţei şcolare, dar se poate afirma totuşi, că românii
timişeni şi-au depăşit condiţia materială, în acţiunea nelipsită de
obstacole şi sacrificii, de conservare şi perpetuare a condiţiei lor
spirituale. Sporul evident, înregistrat de prezenţa elevilor în instituţiile
de învăţământ, demonstrează faptul că instruirea şcolară era înţeleasă
88
89
182
ca o necesitate, că Şcoala era major implicată în progresul general al
Societăţii.
O componentă importantă a activităţii şcolare, care era
influenţată de frecvenţa elevilor, erau examenele şcolare. Activitatea
didactică de pe parcursul unui an şcolar se finaliza cu examene
publice, care aveau loc în prezenţa inspectorilor şcolari, a comisarilor
consistoriali şi la care erau invitaţi să participe părinţii elevilor şi
autorităţile comunale. Inspectorii şcolari asistau la examene, puneau
întrebări şi se adresau apoi părinţilor, arătându-le importanţa şcolii
şi a examenelor în creşterea copiilor. Aprecierile făcute asupra
pregătirii elevilor şi evaluarea activităţii învăţătorilor, erau prezentate
în rapoartele înaintate senatelor şcolare.
În documentele elaborate de inspectorii şcolari, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, este consemnat numărul copiilor
prezenţi la examene în şcolile confesionale româneşti de pe teritoriul
comitatului Timiş. Dintr-un raport despre examenele desfăşurate în
cercul şcolar Jebel în anul 1872, aflăm că în trei comune şi anume:
Birda, Jebel, Şipet, nu a fost niciun elev prezent la şcoală cu ocazia
examenelor90. În acelaşi cerc şcolar, examenele din vara anului 1880
nu au putut fi organizate în localităţile: Birda, Cerna, Icloda, deoarece
frecvenţa la cursuri a elevilor acestor şcoli, a încetat după vacanţa
de Paşte. A existat chiar şi un caz de absenţă a învăţătorului de la
examene şi anume, Lazăr Drigu din Vucova. În urma verificării elevilor
pregătiţi de învăţătorul menţionat, comisarul şcolar a constatat că
aceştia posedă slabe cunoştinţe, necunoscând nici măcar rugăciunea
„Tatăl nostru”, fapt considerat impardonabil pentru un învăţământ
confesional. Comunitatea românească din Vucova era nemulţumită
de activitatea învăţătorului Lazăr Drigu şi îşi justifica dezinteresul
pentru ridicarea unui nou local de şcoală, prin atitudinea indolentă a
dascălului faţă de elevii pe care trebuia să-i instruiască91.
Între cauzele care au generat slaba prezenţă a elevilor la
examene, inspectorii şcolari enumeră: slaba frecvenţă a elevilor din
timpul anului şcolar şi nepăsarea unor învăţători, care, neprimindu-şi
regulat salariile, nu se interesau de cauza şcolii, fiind siliţi să-şi câştige
existenţa şi prin alte mijloace.
Prezenţa elevilor la examene creşte în proporţie redusă în
perioada următoare, întâlnindu-se încă localităţi unde evaluările de
90
91
183
sfârşit de an şcolar nu au putut avea loc, datorită absenţei şcolarilor.
Comisarul şcolar Ioan Marcu menţiona în raportul său din 19
noiembrie 1890, că în comunele Sculea şi Silagiu din Protopopiatul
Jebel, desfăşurarea examenelor nu a fost posibilă, deoarece nu a
fost prezent nici măcar un elev. El atribuie această neglijenţă tuturor
factorilor chemaţi a se îngriji de şcoală92.
În raportul despre examenele şcolare din cercul Ciacova,
datat cu 25 iunie 1900, comisarul Procopiu Şimianu menţionează
ca principal impediment al prezenţei elevilor la examene, sărăcia
poporului, care în sezonul agricol solicită sprijinul copiilor la muncile
câmpului. Soluţia pe care el o propune pentru remedierea acestei
probleme, era de fapt un compromis, favorabil-în opinia comisarului
şcolar-ambelor părţi, atât şcolii, cât şi familiei: „Să se facă posibil
economilor ca să se folosească la economia câmpului de ajutorul ce-l
oferă pruncii şi în caz când aceştia ar trebui să cerceteze prelegerile,
învăţământul întru nimic n-ar suferi, căci prin participarea elevilor
la lucrul câmpului, ar practica sub conducerea tatălui învăţătura
teoretică câştigată în şcoală din obiectul economiei, ceea ce ar facilita
progresul învăţământului ulterior în şcoală; şi stârnind în ei interesul
către avantajele economiei raţionale, ar primi un impuls la o intensivă
lucrare a pământului. Dar totodată se va înconjura resentimentul
ce se va naşte în inima copilului, când ştie că tatăl său e indignat în
lipsa ajutorului ce-l poate avea de la dânsul”93. Această tendinţă de a
ajuta poporul s-ar putea înfăptui, în opinia lui Procopiu Şimianu, dacă
examenele anuale s-ar încheia la sfârşitul lunii aprilie, până atunci
neexistând nimic care să perturbe frecventarea regulată a şcolii.
Apoi cursurile s-ar fi putut continua până în timpul legal, cu elevii
care nu ar fi fost opriţi la munca câmpului. Concluziile comisarului
şcolar sunt optimiste: „Astfel cu ajutorul şcolii sădim în tineret porniri
bune, iar pe de altă parte procentul celor prezenţi la examene se va
arăta cu mult mai favorabil. Şi în fine şi poporul se va putea convinge
despre bunăvoinţa învăţătorului faţă de dânsul”94. Nu ştim dacă
această propunere va fi fost luată în dezbaterea Consistoriului, însă
ea reflectă preocuparea constantă a comisarilor şcolari, pe de o parte,
de a asigura devenirea calitativă a actului educaţional, iar pe de altă
parte, de a cultiva o stare de armonie, de reciprocă rezonanţă între
Şcoală şi Comunitatea românească.
94
Ibidem.
92
93
184
Discrepanţa între prezenţa elevilor la cursuri şi cea de la
examene, semnalată de comisarul şcolar Procopiu Şimianu, poate fi
ilustrată cu mijloacele statisticii. În anul şcolar 1899-1900, în cercul
Ciacova, au fost obligaţi să frecventeze cursurile şcolii elementare, un
număr total de 1.908 copii între 6 şi 12 ani şi 971 de copii între 12 şi
15 ani. Au frecventat cursurile şcolii zilnice, un număr de 1.536 de
elevi, adică un procent de 80,5 % şi cursurile şcolii de repetiţie, un
număr de 585 de elevi, adică un procent de 60,24 %. Au fost prezenţi
la examene, un număr de 1.051 de elevi între 6 şi 12 ani, adică 55,08
% din numărul celor obligaţi la şcoală şi 68,42 % din numărul celor
care au frecventat cursurile şcolii zilnice. Elevi între 12 şi 15 ani, au fost
prezenţi la examene 24, adică 2,4 % din totalul celor obligaţi la şcoală
şi 4,10 % dintre cei care au frecventat şcoala de repetiţie95.
În anul şcolar 1900-1901, în cercul şcolar Buziaş, au fost obligaţi
să frecventeze cursurile şcolii elementare, un număr de 3.155 de copii
între 6 şi 12 ani şi 1.497 de copii între 12 şi 15 ani. Au frecventat şcoala
zilnică un număr de 2.243 de elevi, reprezentând un procent de 71,09
% şi şcoala de repetiţie, 691 de elevi, adică un procent de 46,15 %. La
examene, au fost prezenţi 1.660 de elevi între 6 şi 12 ani, adică 52,61
% din numărul celor obligaţi la şcoală şi 74 % din numărul celor care
au frecventat şcoala zilnică. Elevi între 12 şi 15 ani, au fost prezenţi la
examene 37, adică 2,47 % din totalul celor obligaţi la şcoală şi 5,35 %
dintre cei care au frecventat şcoala de repetiţie96. Din aceste situaţii
statistice, este facilă de observat diferenţa între frecvenţa elevilor din
cele două cercuri şcolare şi prezenţa lor la examene, care cunoaşte o
scădere importantă la şcoala de repetiţie.
Dintr-o statistică comparativă, pe localităţi, fenomenul poate
fi observat într-un mod şi mai coerent.
95
96
Ibidem.
Ibidem, 171/1901, nepag.
185
Tabelul 7. Situaţie statistică comparativă între frecvenţa şcolară
şi prezenţa la examene în şcolile timişene ale cercului şcolar
Ciacova (anul şcolar 1899-1900)97
Nr.crt.
Elevi care au frecventat
cursurile
Elevi prezenţi la examene
Localitatea
6-12
ani
%
12-15
ani
%
6-12 ani
%
12-15
ani
%
1.
Ciacova
59
81,7
26
65
-
-
-
-
2.
Denta
115
95
24
82,7
96
79
-
-
3.
Gaiul-Mic
49
56,3
-
-
22
25,2
-
-
4.
Ghiladşcoala de
băieţi
109
89,3
56
81,9
71
58,2
-
-
5.
Ghiladşcoala de
fete
105
82,6
45
81,8
79
62,2
-
-
6.
Lighed
98
80,3
57
76
60
49
-
-
7.
Obad
55
79,6
14
29,1
40
57,8
-
-
8.
Omor
25
67
8
57
16
42,3
1
7
9.
Petroman
112
100
34
100
71
63
-
-
10.
Voiteg
83
92,2
54
92
52
57,7
-
-
Din parcurgerea acestei situaţii statistice, se poate constata
o bună frecvenţă a elevilor la cursuri, evidenţiindu-se în acest sens
comunele: Petroman, Voiteg, Denta, Ghilad, Lighed. Este de remarcat
frecvenţa de 100% a elevilor din Petroman, atât la şcoala de toate
zilele, cât şi la şcoala de repetiţie. Din compararea frecvenţei elevilor
la cursuri, cu prezenţa lor la examene, se poate evidenţia cu lejeritate
discrepanţa semnalată de comisarul şcolar al Ciacovei. Astfel la
97
186
Petroman, de la o frecvenţă de 100%, se ajunge la o prezenţă la
examene de 63%, la Voiteg de la 92,2% se scade la 57,7%, iar la Lighed,
de la un procent al frecvenţei, de 80,3%, se ajunge la o prezenţă la
examene de doar 49 %. Şi în celelalte localităţi se pot constata reduceri
procentuale ale prezenţei la examene, faţă de frecvenţa la cursuri, iar
în cazul Ciacovei se observă că aici nici măcar nu s-a organizat examen,
probabil din cauza absenţei elevilor. Situaţia prezenţei la examene
a elevilor şcolilor de repetiţie, este cea mai deficitară: la examen s-a
prezentat un singur elev, în localitatea Omor. La şcoala de toate zilele,
de la o frecvenţă medie de 82,4 %, se ajunge la o prezenţă la examene
de doar 49,44 %, iar la şcoala de repetiţie situaţia e dramatică: de la o
frecvenţă de 66,55 %, pe parcursul anului şcolar, se ajunge la un procent
de 0,7 %, reprezentând prezenţa elevilor la examene. Concluzia nu
poate fi decât aceea trasă de comisarul şcolar Procopiu Şimianu: în
perioada examenelor fiind sezonul agricol în plină desfăşurare, elevii
erau reţinuţi de părinţi pentru a-i sprijini la muncile din gospodărie
şi din câmp. Elevii şcolilor de repetiţie ( 12-15 ani ) fiind mai mari şi
mai apţi pentru activitatea fizică, erauopriţi în marea lor majoritate
de părinţi, pentru a-i ajuta la campania agricolă.
În inspectoratele timişene care aparţineau districtului şcolar
Arad, situaţia prezenţei elevilor la examene e asemănătoare. Aceasta
poate fi ilustrată prin datele extrase dintr-un „Conspect despre
examene în şcolile poporane”, la sfârşitul semestrului al II-lea din anul
şcolar 1895-1896.
Tabelul 8. Prezenţa la examene în inspectoratele Belinţ, Lipova,
Timişoara, în anul şcolar 1895-189698
Inspectoratul şcolar
Numărul de şcoli
Copii între 6-12 ani recenzaţi
Prezenţi la examene
1. Belinţ
25
1916
1022
2. Lipova
27
2517
1201
3. Timişoara
50
4548
2464
Raportată la numărul copiilor recenzaţi, prezenţa procentuală
la examene a elevilor între 6-12 ani era următoarea: Timişoara, 54,17
%; Belinţ, 53,34 %; Lipova, 47,71 %.
98
187
Chiar dacă prezenţa elevilor la examene a rămas o problemă
deschisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest fapt nu a
impietat asupra caracterului solemn al acestora, menit să afirme
şi să sporească autoritatea şi prestigiul şcolii în viaţa comunităţilor
româneşti. Desfăşurat în prezenţa părinţilor şi a oficialităţilor locale,
examenul avea menirea de a etala progresele obţinute de elevi pe
parcursul unui an şcolar şi de a-i convinge pe părinţi, de necesitatea
şcolii ca instituţie educativă. Caracterul public şi sărbătoresc al
examenelor, sporea responsabilitatea învăţătorilor în pregătirea cât
mai temeinică a elevilor. Cu timpul, în fiecare şcoală s-a încetăţenit
obiceiul de a invita la această activitate de evaluare, câte un învăţător
dintr-o localitate învecinată, realizându-se cu acest prilej şi un util
schimb de experienţă.
Examenele au devenit în viaţa şcolii poporale şi un prilej
de manifestare culturală cu caracter naţional. Elevii recitau în faţa
asistenţei poezii patriotice şi intonau cântece naţionale. Examenul
devenea astfel un prilej de întărire a coeziunii sufleteşti în rândul
comunităţilor româneşti, de realizare a unei educaţii continue de tip
naţional.
Atmosfera sărbătorească pe care o prilejuiau examenele este
surprinsă plastic în numărul periodicului „Luminătoriul”, din 14/26
iunie 1886. Informaţia despre desfăşurarea examenului semestrial
de vară din Voiteg, a parvenit gazetei timişorene prin intermediul
judelui comunal (primarului) Nicolae Iacob şi a membrilor comitetului
parohial, care au ţinut să facă public în întreg ţinutul, evenimentul
special petrecut în viaţa localităţii lor. Ziua de 31 mai, când a avut
loc examenul, este descrisă ca fiind o adevărată sărbătoare pentru
comunitatea locală. Elevii erau îmbrăcaţi într-o ţinută deosebită,
sărbătorească, fiind „curaţi ca zăpada”, iar elevele aveau flori şi cununi
de flori. Comisia examinatoare a fost formată din protopopul Paul
Miulescu, ca inspector tractual de şcoli, Aurel Drăgan, în calitate de
comisar consistorial de şcoli, Arthemie Istvan, învăţător în Denta, ca
oaspete. „La întrebările puse cu mare precizie, elevii au răspuns exact
şi nimerit, cu francheţe neforţată. La fiecare întrebare se insinuau cu
răspunsuri mai toţi elevii şi elevele, de unde se poate bine deduce
disciplina şi instrucţia bună şi cu efect”99. Era munca de un an de
zile a învăţătorului Simion Ţăran, care cu această ocazie îşi arăta
99
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 46, din 14/26 iunie, p. 3.
188
roadele. Intonarea unor cântece naţionale, a încheiat examenul. A
urmat apoi cuvântul protopopului, care exprimându-şi mulţumirea
faţă de rezultatele elevilor, a distribuit elevilor merituoşi cărticele de
lectură pentru tineret, iar celorlalţi diferite rechizite şcolare donate de
episcopul Ioan Popasu100.
Calendarul „vizitaţiei” şcolilor cu prilejul examenelor, era
anunţat în fiecare an prin circulară, indicându-se ziua şi orele de
desfăşurare a acestora, pentru fiecare localitate din districtul şcolar.
În activitatea de inspecţie, ocazionată de examenele şcolare, în
Dieceza Caransebeşului, alături de protopopi, ca inspectori şcolari,
au fost cooptaţi şi cei mai destoinici învăţători, care formau corpul
comisarilor şcolari101. Inspectorii şcolari din Dieceza Aradului erau
în mare parte selectaţi din rândul preoţilor, dar au existat şi laici
care au îndeplinit această atribuţie onorifică, deci neremunerată:
funcţionari de stat, avocaţi, medici, însă nu şi învăţători102. Cu ocazia
examenelor, învăţătorii trebuiau să prezinte un set de documente
pe baza cărora erau evaluaţi: conspectul cu elevii care au frecventat
şcoala, în ordinea alfabetică şi a anilor de studiu; lista cu materiile
predate; clasificarea elevilor şi frecvenţa acestora; conscrierea
copiilor de vârstă şcolară după protocolul botezaţilor; conspectul
copiilor obligaţi să frecventeze şcoala, menţionându-se cei de vârstă
apropiată de 12 ani; consemnarea tinerilor îndatoraţi a urma şcoala
de repetiţie; scrierile caligrafice şi dictările de peste an; conspectul
materiei predate; catalogul zilnic; consemnarea manualelor şcolare
şi evidenţa numărului acestora, în raport cu numărul elevilor care
frecventează cursurile. La toate acestea se adăuga raportul zilnic
sau săptămânal despre elevii care nu au frecventat cursurile şi la
intervenţia căror autorităţi s-a făcut apel, pentru a obliga părinţii să-şi
trimită copiii la şcoală103.
Clasificarea elevilor cuprindea calificativele acestora la purtare,
diligenţă şi un calificativ general. Purtarea elevilor avea următoarele
trepte de evaluare: deplin corespunzătoare, corespunzătoare, puţin
corespunzătoare, necorespunzătoare, iar diligenţa: foarte diligent,
Ibidem.
F. Zamfir, Inspecţia şcolilor româneşti din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în „Şcoală şi societate în Banat”, III, Timişoara, 2006, p. 125.
102
Ibidem, p. 130.
103
100
101
189
diligent, puţin diligent, nediligent104. Calificativul general avea cinci
gradaţii: eminent, foarte bun, bun, suficient, nesuficient105. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, evaluarea elevilor devine mai complexă,
cuprinzând mai multe tipuri de calificative: a) în progres: 1. lăudabil,
2. foarte bun, 3. bun, 4. suficient, 5. insuficient; b) în purtarea morală:
1. lăudabilă, 2. bună, 3. corespunzătoare; c) în diligenţă: 1. durabilă,
2. lăudabilă, 3. schimbătoare, 4. neglijent; d) în atenţie: 1. încordată,
2. îndeajunsă, 3. schimbătoare, 4. distrasă; e) în facultăţi: 1. foarte
bune, 2. bune; f ) în cercetarea şcolii: 1. neîntreruptă, 2. întreruptă106.
Învăţătorii erau şi ei la rândul lor evaluaţi de inspectorii şcolari.
Documentele de inspecţie şcolară, cuprind patru trepte de evaluare
a personalului didactic: foarte bun, bun, suficient (de mijloc), slab
(„neîndestulătoriu”)107.
Pentru a se impulsiona activitatea didactică, rezultatele
învăţătorilor erau făcute publice. Renumitul învăţător Traian Lungu
din Timişoara-Fabric, a primit în mai multe rânduri aprecieri publice,
pentru rezultatele foarte bune obţinute cu elevii săi: 1. Adresa
protopopului Meletie Drăghici în care exprimă laude oficiale pentru
activitatea pedagogică a lui Traian Lungu, desfăşurată în anul şcolar
1869-1870 (24 octombrie 1870)108; 2. Certificatul dat de I. E. Tieranu,
preşedintele comitetului şcolar al şcolii din Timişoara-Fabric, lui
Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică (7/19 august
1871)109; 3. Adresa Consistoriului diecezan al Episcopiei din Arad,
referitoare la recunoaşterea de cei mai buni învăţători, a lui Traian
Lungu din Timişoara şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu (10/22
ianuarie 1875)110; 4. Certificat dat de dr. P. Vasici, inspector şcolar
greco-ortodox român, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea
lui pedagogică (17 ianuarie 1875)111.
În acelaşi scop, al stimulării concurenţei didactice, a existat
practica publicării în presă a calificativelor obţinute de învăţători
I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, anul I-1898-1899,
Reşiţa-Montană-Caransebeş, Editura Autorului, 1898, p. 74 şi 85 ; A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV,
act 36/1891, nepag.
106
D.J.T.A.N., Fond şcoala confesională greco-orientală româno-elementară Buziaş, dosar
1/1895-1896, fila 1.
107
108
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 141/1870, nepag.
109
110
111
104
105
190
în urma examenelor şcolare. Într-un număr al „Luminătoriului”, din
anul 1886, calificativele învăţătorilor sunt publicate într-un material
purtând un titlu sugestiv pentru intenţia gazetarilor: „Învăţătorilor
buni se cuvine lauda, iar celor neglijenţi, o dezaprobare”. Învăţătorii
evaluaţi cu „calcul distins” erau următorii: 1. Ilie Baia, Brestovăţ; 2. Titu
Popescu, Paniova; 3. Constantin Crăciun, Lipova; 4. Ioan Tuducescu,
Lipova; 5. Dariu Putici, Lipova; 6. George Bocu, Şiştarovăţ; 7. Vicenţiu
Cerneţ, Moşniţa; 8. Vasile Voianţu, Utvin, 9. Emeric Andreescu,
Beregsău; 10. Iuliu Vuia, Chesinţ; 11. Ioachim Boncea, Ghiroda;
12. Ioan Munteanu, Bărăteaz; 13. Moise Avramescu, Secusigiu.
Următorii învăţători au primit „calcul nesuficient”: Amelia Putici, Izvin;
Ioan Miloş, Hodoni; Damascen Adam, Pădureni112.
Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIXlea, rezultatele obţinute de şcolile confesionale timişene cu ocazia
evaluărilor anuale, cunosc o evoluţie pozitivă. În anul şcolar
1873-1874, rezultatele la examene în şcolile cercurilor timişene ale
Diecezei Caransebeşului, au ca dominantă calificativul „satisfăcător”.
Rezultatele pe cercuri sunt următoarele: Jebel: 4 foarte bine, 7 bine,
12 satisfăcător şi 1 slab; Ciacova: 2 bine, satisfăcător, 7 slab; Vârşeţ:
7 foarte bine, 5 bine, 8 satisfăcător, 1 slab113.
În anii şcolari următori, rezultatele se îmbunătăţesc în toate
cercurile şcolare, devenind dominante calificativele „foarte bine” şi
„bine”. Astfel, în anul şcolar 1889-1890, rezultatele pe cercuri sunt
următoarele: Jebel: 10 foarte bine, 11 bine, 7 suficient, 1 slab; Ciacova:
9 foarte bine, 4 bine, 2 suficient, 3 slab; Vârşeţ: 9 foarte bine, 11 bine,
2 suficient114.
Faţă de anii de început ai perioadei dualiste, rezultatele la
examene, obţinute în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea,
marchează o evoluţie ascendentă, în toate şcolile româneşti de pe
cuprinsul comitatului Timiş, constatându-se o creştere constantă, de
la un interval la altul, a calificativelor pozitive şi o scădere pe măsură,
a celor negative. Evoluţia pozitivă a rezultatelor la examenele şcolare,
se explică în primul rând prin creşterea calităţii pregătirii profesionale
a învăţătorilor. Faţă de perioadele anterioare, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea s-au făcut progrese însemnate în formarea iniţială şi continuă
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 30, din 12/24 aprilie, p. 2.
F. Zamfir, Şcoala românească din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Examenele şcolare, în „Şcoală şi societate în Banat”, IV, Timişoara, 2007, p. 76.
114
A.E.O.R.C. , Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.
112
113
191
a personalului didactic, prin sporirea numărului anilor de şcolarizare
în institutele pedagogice, prin introducerea unor noi obiecte de
învăţământ în aceste şcoli, prin organizarea practicii pedagogice în
şcolile de aplicaţie, prin activităţile de perfecţionare organizate cu
ocazia conferinţelor şi reuniunilor învăţătoreşti sau al consfătuirilor
desfăşurate după examenele de sfârşit de an şcolar.
Examenele şcolare au fost în esenţă activităţi care aveau ca
scop evaluarea muncii didactice desfăşurate de învăţători cu elevii, pe
întreg parcursul unui an şcolar, dar totodată, acestea s-au constituit
în adevărate manifestări culturale cu tentă naţională, primind aura
solemnă de evenimente marcante din viaţa comunităţilor româneşti
timişene. Dacă din punct de vedere cantitativ, al creşterii numărului
elevilor prezenţi la examene, nu s-a produs un reviriment, sub aspect
calitativ, al rezultatelor obţinute de şcoli cu prilejul evaluărilor,
progresul este evident şi se datorează în primul rând învăţătorilor,
a căror conştiinţă profesională şi naţională a evoluat într-un sens
pozitiv, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
IV. D. Instituţiile de pregătire profesională
a cadrelor didactice
Instituţiile cu rol decisiv în crearea profilului profesional şi
moral al învăţătorilor români ortodocşi din comitatul Timiş, au fost
preparandiile din Arad şi Caransebeş. În epoca dualistă, acestea s-au
bucurat de un deosebit prestigiu115. Succesul instrucţiei şi educaţiei
din Banat, a fost determinat de nivelul profesional ridicat, dobândit
de absolvenţii instituţiilor pedagogice menţionate116. Un rol similar
l-a jucat pentru învăţătorii greco-catolici timişeni, Preparandia din
Oradea117. În timp ce institutele pedagogice ortodoxe se interferau
cu cele teologice, preparandiile greco-catolice au fost independente
115
P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983,
p. 196.
116
V. Dobrescu, Patru sute de ani de învăţământ pedagogic la Caransebeş, în „Revista de
pedagogie”, nr. 2, februarie, Bucureşti, 1983, p. 53-56.
117
G. Pârnuţă, V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic, în „Istoria învăţământului
din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 308-309;
V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic pentru învăţământul elementar şi mediu, în
„op.cit.", p. 405-407.
192
de seminarii, dar acest aparent atu s-a constituit cu timpul în pretext
pentru maghiarizarea lor parţială118.
Preparandiile româneşti au îndeplinit funcţii naţionale.
Învăţătorul pe care ele l-au format, a fost un luptător pentru şcoală
şi drepturile naţiunii sale. Aceste instituţii au contribuit totodată
la modernizarea învăţământului românesc şi la racordarea lui la
exigenţele ştiinţifice şi culturale ale epocii.
D.1. Preparandia din Arad
În anul 1812 s-a întemeiat la Arad, „Şcoala Preparandială”, din
îndrumarea „cezaro-regească”, pentru ridicarea culturală a populaţiei
„valahe” de rit „greco-neunit”. La ordinul Cancelariei Domneşti din
Ungaria, episcopul Aradului, Pavel Avacumovici, a luat toate măsurile
pentru punerea în fiinţă a acestei instituţii şcolare. Şcoala a fost
deschisă în clădirea donată de comerciantul arădean, căpitan şi
senator orăşenesc, Sava Arsici, care a devenit şi cel dintâi director119.
La debutul epocii dualiste, în anul 1867, institutul arădean
se afla sub jurisdicţia ministrului ungar de culte şi instrucţiune
publică, dar această subordonare a fost de scurtă durată. Ca urmare
a sancţionării „Statutului organic al Bisericii greco-orientale române
din Ungaria şi Transilvania”, în anul 1869, Preparandia îşi schimbă
caracterul de institut regesc şi devine institut greco-oriental român,
intrând sub jurisdicţia Consistoriului eparhial din Arad. După
confesionalizarea institutului, se iau iniţiative pentru organizarea şi
dezvoltarea lui, în conformitate cu cerinţele învăţământului de tip
confesional, dar şi cu imperativele pedagogice ale epocii. Baza şi
normativul acestei organizări, l-a format Legea XXXVIII din 1868, la
care s-au adăugat dispoziţiile referitoare la învăţământ, din Statutul
organic120. În această perioadă cursurile preparandiale aveau o
durată de doi ani, iar corpul didactic era format din trei profesori: I. Rusu,
actuală, Bucureşti, 1915, p. 70.
119
L. Cerović, Sârbii din România, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005, p. 168-169;
C. Lepa, Şcoala Normală Ortodoxă Română de Băieţi „Dimitrie Ţichindeal” Arad, în „Anuarul
învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit de
Inspectoratul şcolar regional”, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 355.
120
dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din
Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 75-79.
118
193
A. Şandor şi A. Gavra, ultimul îndeplinind şi atribuţiile de director121.
Preocupat de progresul şcolii pe care o conducea, Alexandru Gavra se
străduieşte să asigure o bună selecţie a candidaţilor care se orientau
spre preparandie. La 4 iulie 1868, el anunţă publicul şcolar că înainte
de înscrierea în anul I, din toamna aceluiaşi an, tânărul solicitant va
fi supus unui examen, pentru a se constata calităţile care se pretind
de la un viitor învăţător: pronunţarea curată şi corectă, „nimerita
desfăşurare a ideilor”, cunoştinţe de limba română şi aritmetică. A.
Gavra solicita candidaţilor „ca româneşte tocmai bine să vorbească,
pentru că învăţăturile se propun în limba aceasta”122. După intrarea în
vigoare a Legii şcolare XXXVIII din 1868, erau acceptaţi în preparandie
doar absolvenţii a patru clase gimnaziale sau trei reale. Ca efect al
acestei prevederi legale, la sfârşitul anului şcolar 1871-1872, cursul
al II-lea al Preparandiei din Arad avea 22 elevi, iar la cursul I, au fost
admişi doar 8123. Pentru a se îndrepta această situaţie nefavorabilă,
din anul şcolar următor sunt acceptaţi în Institut şi elevi fără studiile
impuse de lege, dar care erau supuşi în prealabil, unui examen de
primire124. Sunt admişi în Preparandie, tinerii care dovedesc că sunt
deplin sănătoşi, au trecut de 15 ani şi posedă cunoştinţe din limba
maternă, aritmetică, geografie şi istorie, cel puţin atât cât se învaţă
în gimnaziul inferior sau în cele trei clase reale inferioare. Pentru
examinarea candidaţilor, Consistoriul deleagă o comisie din trei
asesori consistoriali şi un membru al corpului profesoral. Absolvenţii
a patru clase gimnaziale sau trei reale, nu erau examinaţi125.
După pensionarea veteranului profesor şi director Alexandru
Gavra, Teologia şi Preparandia au fost îmbinate, la începutul anului
şcolar 1876-1877, într-un singur institut pedagogico-teologic,
cu acelaşi corp profesoral şi sub aceeaşi direcţiune, care a fost
încredinţată catihetului Ioan Russu. Institutele au fost plasate într-un
edificiu comun, iar cursurile preparandiale au fost ridicate la trei ani.
Inaugurarea cursului al treilea a adus cu sine şi sporirea personalului
didactic, instituirea de profesori cu pregătiri academice, structurarea
catedrelor şi gruparea materiilor de învăţământ după specialităţi.
121
156.
122
123
Lumina, Arad, I, 1872, nr. 1, din 1/13 august, p. 2.
Idem, nr. 7, din 16/28 septembrie, p. 1.
125
dr. T. Botiş, op.cit., p. 303.
124
194
Absenţa unei preparandii pentru pregătirea învăţătoarelor, a fost
suplinită prin admiterea fetelor la cursurile preparandiale, ca eleve
particulare, începând cu anul şcolar 1875-1876126. În edificiul vechi
al Preparandiei s-a întemeiat un alumneu (internat), în care urmau să
fie primiţi elevii săraci, pe cheltuiala eparhiei şi cu ajutorul parohiilor
interesate, pentru că episcopul Ioan Meţianu urmărea recrutarea
viitorilor învăţători din familiile sărace de la sate, oameni pe care
îi considera mai docili şi mai uşor de modelat. La preparandie se
adunaseră în acest chip, adulţi de la sate, cântăreţi bisericeşti, între
care se aflau chiar şi oameni căsătoriţi, între 30-40 de ani, fără studiile
reclamate de lege127.
După adoptarea Legii şcolare XVIII, la examenele de calificare
învăţătorească au început să participe şi inspectorii regeşti, care
puneau întrebări candidaţilor şi puteau refuza semnarea diplomei,
dacă considerau că aceştia nu stăpânesc corespunzător limba
maghiară. Consecinţa acestei legi, a fost că limba maghiară a devenit
cu timpul, obiect principal la examenele de calificare învăţătorească,
de la Institutul Pedagogico-Teologic din Arad. S-a ajuns ca reuşita la
examenul de calificare, să fie decisă de examenul din limba maghiară
şi de aceea elevii se pregăteau temeinic numai la acest obiect, care le
asigura apoi succesul garantat şi la celelalte128.
În toamna anului 1881, s-a pensionat directorul I. Russu129
şi odată cu el a dispărut de pe arena vieţii institutului, ultimul
reprezentant al generaţiei vechi de profesori. Începând de la 1 martie
1882, directoratul a fost preluat de profesorul de teologie Vasile
Mangra. Pentru a suplini insuficienţa profesorilor, Consistoriul eparhial
a instituit cu începerea anului şcolar 1881-1882 la catedra de ştiinţe
pedagogice, pe dr. Petru Pipoş130, care şi-a adus apoi o însemnată
contribuţie la evoluţia pedagogiei româneşti, prin fundamentarea
conceptului de „educaţie naţională”131.
Cu scopul de a asigura necesarul de profesori cu studii
universitare, pentru Institutul Pedagogic şi Teologic, Consistoriul
Ibidem, p. 85-87.
I. Moldovan, Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale din dieceza
Aradului, Editura revistei „Şcoala bănăţeană”, Timişoara, 1940, p. 9.
128
Ibidem, p. 249-255.
129
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 18, din 3/15 martie, p. 3.
130
dr. T. Botiş, op.cit., p. 90-91.
126
127
V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului
(1867-1918), Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 74.
131
195
arădean conferea stipendii tinerilor interesaţi de această carieră. Astfel,
în anul 1883 este scos la concurs un stipendiu de 350 de florini anual,
pentru un tânăr care ar fi studiat la vreo universitate specialităţile
pedagogie sau teologie. Petenţii trebuiau să dovedească că sunt
români greco-orientali din Dieceza Aradului, absolvenţi de gimnaziu,
cu certificat de maturitate132.
Cu începerea anului şcolar 1883-1884, Consistoriul l-a numit
director pe protopopul Butenilor, Constantin Gurban133. În primul
său an de directorat, a fost inaugurat cursul pregătitor, pentru elevii
veniţi la preparandie fără clase secundare134. În cursul aceluiaşi an
şcolar, la 1 februarie 1884, a fost numit ca profesor la catedra de
muzică, învăţătorul din Seleuş-Cigărel, Ioan Vidu, viitorul compozitor
şi maestru al doinelor bănăţene. El rămâne la Arad până în august
1888, când a fost chemat la Lugoj, pentru a ocupa postul de învăţător
la Şcoala capitală greco-orientală română135. Noul director, Constantin
Gurban, nu s-a putut însă bucura prea mult de sprijinul superiorităţii
diecezane şi întâmpinând greutăţi şi opoziţii din partea colegiului
profesoral, la 24 decembrie 1886 şi-a prezentat demisia136. În acelaşi
an, ca urmare a stăruinţelor episcopului Meţianu, care iniţiase o
colectă publică, a fost inaugurată în duminica Tomii, noua clădire a
Institutului Teologic şi Pedagogic137.
Cu începerea anului şcolar 1887-1888 e numit director,
asesorul consistorial şi referent al Senatului bisericesc, fostul profesor
Augustin Hamsea, care a ocupat această funcţie până în anul 1901.
Prin această instituire se punea capăt deselor schimbări în conducerea
şcolii. Stabilitatea în directorat dădu posibilitatea continuării cu
succes a organizării şi dezvoltării ei, în conformitate cu cerinţele legii
şi ale timpului. Un mare neajuns al institutului era însă absenţa unei
„şcoli de aplicaţie” (şcoala de practică pedagogică) şi prin urmare,
Sinodul eparhial decretează înfiinţarea acesteia, în anul 1892138. Pusă
sub conducerea profesorului P. Pipoş, „şcoala de aplicaţie” va deveni
un puternic centru metodic.
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.30, din 24 iulie/6 august, p. 270.
134
I. Moldovan, op.cit., p. 12.
135
dr. A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 78-79.
136
137
p. 202; Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 14, din 6 aprilie, p. 1.
132
133
138
dr. T. Botiş, op.cit., p. 93-94.
196
Conţinuturile studiate în preparandii, devenind în decursul
timpului tot mai vaste şi fiind repartizate doar pe trei ani, au
determinat suprasolicitarea fizică şi psihică a elevilor. Pentru
înlăturarea acestor neajunsuri şi ca urmare a nenumăratelor apeluri
ale corpului profesoral, Sinodul eparhial hotărî majorarea duratei
cursurilor pedagogice la patru ani (preparandiile de stat măriseră
numărul anilor de studiu la patru, încă din anul şcolar 1881-1882),
începând din anul şcolar 1894-1895. Cursul pregătitor a dăinuit şi
după înmulţirea cursurilor preparandiale, din motivul că puţinii elevi
care veneau la institut cu patru clase secundare, nu puteau acoperi
necesarul de învăţători pentru şcolile poporale.
Din dorinţa de unitate a învăţământului pedagogic românesc,
în anul 1897, Congresul Naţional Bisericesc a decis elaborarea unui
plan de învăţământ unic pentru preparandiile din Arad, Sibiu şi
Caransebeş. El a fost dezbătut şi votat în şedinţa din 8/21 octombrie
a Congresului Naţional Bisericesc din anul 1903139. Acest plan, cu
orientare predominant umanistă, acordă un rolul major studiului
limbii maghiare. În cei patru ani de învăţământ, pentru predarea
acestei limbi erau afectate 12 ore, cu 1/3 peste numărul orelor alocate
studiului limbii române.
Până la înfiinţarea Institutului Pedagogic din Caransebeş,
în anul 1876, Preparandia din Arad a fost principala instituţie care
a pregătit învăţători pentru şcolile confesionale ortodoxe din
comitatul Timiş. În pofida ponderii din ce în ce mai mari pe care a
trebuit să o acorde limbii maghiare în planurile sale de învăţământ,
Institutul arădean s-a străduit să-şi adapteze conţinuturile predate la
necesităţile şi aspiraţiile româneşti, oferind o educaţie de tip naţional.
El nu a fost doar un centru pur pedagogic, ci şi unul care iradia cultură
românească în întreg spaţiul timişean, formând învăţători, dar în
acelaşi timp şi conştiinţe devotate Naţiunii şi Bisericii ortodoxe.
139
Ibidem, p. 199.
197
D.2. Institutul Pedagogic din Caransebeş
Din deceniul trei al veacului al XIX-lea, funcţiona la Caransebeş
un curs preparandial iniţiat de C. Diaconovici-Loga, cu o durată de
şase luni, în trei ani consecutivi. Datorită lipsei de cadre didactice,
mai ales în graniţa militară, acest curs a funcţionat până în anul 1872,
când graniţa s-a desfiinţat140.
După reînfiinţarea Episcopiei Caransebeşului şi după mutarea
cursului teologic de la Vârşeţ la Caransebeş, în anul 1865, Consistoriul
şi-a manifestat intenţia de a pune bazele unui institut pedagogic, în
oraşul de reşedinţă a episcopiei141.
În anul 1876, episcopul Ioan Popasu reuşeşte să obţină
consimţământul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică, pentru
înfiinţarea Institutului Pedagogic Diecezan142. Acesta şi-a început
activitatea la 13 septembrie, cu patru profesori care funcţionau şi la
Institutul Teologic, având ca elevi 12 băieţi şi 3 fete la cursurile obişnuite
şi 13 băieţi la cursul fără frecvenţă („elevi extraordinari”)143. Sinodul
eparhial din 1877, „salută cu vie plăcere înfiinţarea şi deschiderea
Institutului Pedagogic, luând la plăcută cunoştinţă progresul dovedit
de şcolari”144. Prin rescriptul din 30 septembrie 1877, numărul 33.363,
Ministerul de Culte şi Instrucţie aproba înfiinţarea institutului şi planul
de învăţământ al acestuia, propus de episcop145. În anii următori,
preparandia din Caransebeş se completează cu clasele a II-a şi a
III-a, ajungând la o durată a studiilor de trei ani, la fel ca institutele
pedagogice ale statului.
Pentru a pregăti profesorii necesari aşezământului pedagogic
bănăţean, începând din 1872, Consistoriul diecezan a trimis la studii,
la Viena şi apoi la Gotha, pe Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina,
aceştia beneficiind de stipendii oferite prin fundaţia Gojdu. După
înapoierea de la studii, cei doi au fost angajaţi ca profesori la
Institutului Pedagogic din Caransebeş. Prin pregătirea lor temeinică,
ei au contribuit la ridicarea prestigiului acestui institut şi au imprimat
o atmosferă de muncă şi seriozitate în şcoală146.
V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, p. 188; M. Bucătură, op.cit., p. 28.
141
142
I. D. Suciu, op.cit., p. 199.
143
M. Bordeianu, P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Junimea, Iaşi, 1979, p. 239.
144
Apud N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Editura Autorului, Caransebeş,
1940, p. 85.
145
Ibidem.
146
V. Ţîrcovnicu, op.cit., p. 188-189.
140
198
În primul an şcolar de activitate, 1876-1877, corpul didactic
al institutului era compus din profesorii: Ioan Ionaş, Filip Adam,
George Petrescu, Emanuel V. Nejedly şi Ioan Nemoian, cel din urmă
fiind şi director147. Din anul 1877 şi până în anul 1893, când a trecut în
România, a funcţionat ca director Ştefan Velovan, iar succesorul său a
fost Patriciu Dragalina (până în anul 1908)148.
Ştefan Velovan149 a fost unul dintre reprezentanţii
herbartianismului din România, care a adus însă şi contribuţii
originale la dezvoltarea acestui curent pedagogic. El atrăgea atenţia
pedagogilor români, să preia critic doctrina pedagogică herbartiană
şi să o adapteze la modul de gândire românesc. Velovan şi-a expus
concepţia pedagogică, în lucrările ştiinţifice şi articolele publicate în
revistele din acea vreme150.
Patriciu Dragalina a fost de asemenea un profesor de elită
al institutului. Pe lângă activitatea didactică, s-a distins şi pe teren
ştiinţific, publicând în trei volume „Istoria Banatului Severin”, care deşi
n-a putut fi terminată, dezvăluie cunoştinţe istorice profunde şi multă
dragoste de neam.
Şi alţi profesori şi-au pus amprenta asupra nivelului calitativ
al instrucţiei şi educaţiei desfăşurate în Institutul Pedagogic din
Caransebeş. Nicolae Popovici a fost numit în 1882 profesor de muzică
instrumentală şi vocală pentru ambele institute, teologic şi pedagogic.
Din 1888, această catedră e ocupată de Antoniu Sequens, originar
din Cehia, din oraşul Chotebor, care căsătorindu-se în Caransebeş, s-a
identificat pe deplin cu mediul românesc bănăţean. Dr. Constantin
Popasu, nepotul episcopului Ioan Popasu, va ocupa catedra de igienă
a ambelor institute, din anul 1895. Ioan Paul, doctor în filozofie la Viena,
profesor iubit de elevi, apreciat de colegi şi episcop, funcţionează la
institutul bănăţean doar trei ani, între 1883-1886. Viitorul om politic
Vasile Goldiş, a activat şi el trei ani în această preparandie, din 1886,
până în 1889. Enea Hodoş, licenţiat în filozofie şi litere la Budapesta
N. Cornean, op.cit., p. 85.
„Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993, p. 407.
149
Dr. V. Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865-1927), Editura
Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2005, p. 75, 77.
150
V. Ţîrcovnicu, Organizatori ai învăţământului şi reprezentanţi ai gândirii pedagogice. Ştefan
Velovan, în „Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993, p. 451-452.
147
148
199
şi Viena, a fost numit profesor la institut în 1889. Pentru bogata sa
activitate literară, Academia Română l-a ales în martie 1904, membru
corespondent. A fost iubit de elevii săi, cărora le-a dezvoltat simţul
realităţii şi al unei judecăţi sănătoase151.
Pentru asigurarea necesarului de profesori pentru preparandie,
se acordau stipendii pentru aspiranţii la aceste posturi. În anul 1886,
Consistoriul scoate la concurs două stipendii de câte 500 de florini,
pe doi ani, pentru doi tineri care urmau să se pregătească pentru
specialitatea pedagogie, într-un institut pedagogic din Germania.
Cei care obţineau stipendiile, trebuiau să dea o declaraţie că vor
funcţiona timp de zece ani la institutul din Caransebeş152. În şedinţa
a V-a, din 10 aprilie 1890 a comisiei şcolare a Sinodului, raportorul
acesteia, Ştefan Velovan, prezintă propunerea deputatului Coriolan
Brediceanu, ca stipendiile diecezane pentru candidaţii de profesori
la Institutul Pedagogic şi Teologic, să se confere pe calea concursului,
cu prioritate fiilor Diecezei Caransebeşului. Sinodul a acceptat
această propunere153. Se încuraja astfel selecţia viitorilor profesori
preparandiali, din zona de cuprindere a diecezei, care reprezenta mai
mult decât o simplă arie geografică şi administrativă, fiind în primul
rând o arie de spiritualitate românească, cu un profil distinct.
Legea prevedea că la cursurile institutului se pot înscrie tineri
cu 15 ani împliniţi, absolvenţi a patru clase gimnaziale sau trei reale.
Cei care nu posedau aceste studii, erau supuşi unui examen de
primire154, la fel cum se proceda şi la Arad. Spre deosebire însă, de
instituţia arădeană, Preparandia din Caransebeş nu dispunea de un
an pregătitor. Acest fapt a îngreunat misiunea profesorilor, de a aduce
elevii absolvenţi de şcoli elementare, admişi la Institutul pedagogic,
la nivelul de cunoştinţe cerut de primul an preparandial.
Caracterul confesional al institutului din Caransebeş, făcea ca
planul său de învăţământ să fie suplimentat, faţă de cel al preparandiilor
de stat, cu obiecte precum cântarea bisericească sau tipicul, fapt ce
determina supraîncărcarea elevilor. Deşi acest plan era al unei şcoli
cu limba de predare română, el aloca cele mai multe ore predării
limbii maghiare, cu 1/3 peste numărul orelor alocate limbii române.
Planul era foarte încărcat, având în vedere că se desfăşurau cursuri
N. Cornean, op.cit., p. 86-88.
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.59, din 30 iulie/11 august, p. 4.
153
154
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 65, din 17/29 august, p. 4.
151
152
200
doar cinci zile pe săptămână. Activitatea didactică era eşalonată în
modul următor: dimineaţa, între orele 8-12 şi după amiaza, între orele
14-19. În anii următori s-au adăugat şi alte obiecte de învăţământ:
contabilitatea, istoria pedagogiei, chimia, fapt ce a contribuit şi mai
mult la supraîncărcarea elevilor şi a profesorilor155. Creşterea duratei
cursurilor preparandiale, la patru ani, ar fi rezolvat aceste probleme.
În pofida numeroaselor cereri, înaintate de membrii corpului
didactic, probabil că din considerente financiare, cursul al IV-lea
preparandial nu a putut fi inaugurat decât în anul şcolar 1896-1897156.
După creşterea numărului anilor de studii, materia de învăţământ a
putut fi descongestionată şi repartizată mai uniform, iar calitatea
actului instructiv a crescut.
Din rapoartele Senatului şcolar către Sinodul eparhial, se
poate urmări evoluţia situaţiei şcolare la Institutul Pedagogic din
Caransebeş.
Tabel 9. Evoluţia situaţiei şcolare la Institutul Pedagogic din
Caransebeş157
Anul şcolar
Elevi înscrişi
Elevi rămaşi
Băieţi
Fete
Total
1889-1890
47
4
51
1898-1899
53
17
1899-1900
49
21
Băieţi
Promovaţi
Fete
Total
45
3
48
70
51
15
70
47
20
Băieţi
Fete
Total
33
3
36
66
48
15
63
67
44
18
62
Din anul 1896, numărul claselor sporind cu încă una şi
numărul total al elevilor a crescut. Faţă de perioada anterioară (anul
şcolar 1889-1890), în anii de sfârşit ai veacului al XIX-lea (anii şcolari
1898-1899 şi 1899-1900) se constată o creştere a numărului fetelor
care absolveau preparandia şi totodată o creştere a procentelor de
promovabilitate, în instituţia pedagogică din Caransebeş.
Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr.16, din 14 aprilie, p. 4.
157
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 36/1891, nepag.; Ibidem, act 49/1901, nepag.
155
156
201
Elevii erau evaluaţi la învăţătură, diligenţă (sârguinţă), purtare
morală. „Lucrarea scripturistică” (lucrarea scrisă) era evaluată: foarte
curată, curată şi puţin curată. Diligenţa era: multă, corespunzătoare,
suficientă, iar purtarea morală era: exemplară, bună, corespunzătoare.
Elevii primeau în cele din urmă un calificativ general care putea fi:
„eminenţă”, „prima”, „secunda”158.
Un loc aparte în pregătirea învăţătorilor l-a avut organizarea
practicii pedagogice. Institutul Pedagogic din Caransebeş a avut
„şcoală de aplicaţie” de-abia din anul şcolar 1896-1897, dar practica
pedagogică a fost însă organizată încă de la începutul activităţii
Institutului, la şcoala elementară din localitate. Ştefan Velovan,
directorul Preparandiei, avea o temeinică pregătire în organizarea
practicii pedagogice, deoarece în timpul studiilor pe care le-a urmat la
Gotha, a îndeplinit câtva timp funcţia de director al „şcolii de aplicaţie”
şi a făcut multe exerciţii practice în acea şcoală. Această experienţă
i-a fost utilă, în organizarea practicii la Institutul Pedagogic din
Caransebeş. În condiţiile şcolii din acea vreme, practica pedagogică
era bine organizată. Mulţi dintre absolvenţii Institutului Pedagogic din
Caransebeş, s-au distins ca buni învăţători şi pricepuţi metodişti159.
Pentru românii timişeni care aspirau la o carieră învăţătorească,
Institutul Pedagogic din Caransebeş a reprezentat o nouă alternativă,
în special pentru cei din partea sudică a comitatului, care se aflau
mai aproape de acest oraş de reşedinţă al diecezei. Beneficiind de
seriozitatea şi rigoarea unor profesori ca Ştefan Velovan sau Patriciu
Dragalina, pregătiţi în centre universitare importante din Austria
şi Germania, Institutul din Caransebeş a pus un accent deosebit
pe pregătirea pedagogică şi metodică a viitorilor învăţători. La fel
ca institutul similar arădean, Institutul Pedagogic din Caransebeş
nu a fost doar o pepinieră care a asigurat contingentul necesar de
învăţători pentru şcolile româneşti confesionale, ci a reprezentat şi
un centru românesc spiritual, cu un puternic potenţial cultural şi
civilizatoric, apărător dar şi creator de valori naţionale.
158
159
202
IV. E. Perfecţionarea corpului didactic confesional
Un rol important în perfecţionarea profesională a învăţătorilor,
l-au avut conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti. Ele nu s-au limitat
la schimbul de experienţă şi idei pedagogice între învăţători, ci
s-au constituit în mijloace de inovare şi modernizare a demersului
didactic în şcolile româneşti timişene. Atât conferinţele, cât şi
reuniunile învăţătoreşti, au contribuit la cristalizarea conştiinţei de
sine a acestei categorii profesionale. Sesizând paradoxul existent între
latura confesională, conservatoare şi cea modernistă, inovatoare, a
învăţământului românesc, dascălii timişeni au reuşit să armonizeze
cele două elemente, conştienţi de faptul că numai astfel putea
subzista şcoala de tip naţional.
E.1. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza
Caransebeşului
Deşi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bănăţenii
dispuneau de două preparandii, la Arad şi Caransebeş, mai existau
totuşi învăţători fără studii pedagogice. Din acest considerent dar
şi pentru a stimula creşterea calităţii activităţii didactice din şcolile
elementare, au fost organizate conferinţe învăţătoreşti. Iniţiativa
convocării şi organizării acestor activităţi, au avut-o autorităţile
bisericeşti, cărora statul le încredinţase dreptul de a înfiinţa, organiza
şi controla şcolile poporale160.
În comitatul Timiş, cele dintâi conferinţe învăţătoreşti au fost
organizate de învăţătorii germani de religie catolică, în anul 1857161.
După ce a fost aşezat în fruntea Episcopiei Caransebeşului,
în anul 1865, episcopul Ioan Popasu, între marile sale iniţiative
culturale, se înscrie organizarea conferinţelor învăţătoreşti, începând
din anul 1866162. Prin Intimatul nr.11888, din 31 martie 1866, Consiliul
Regesc din Budapesta aprobă organizarea conferinţelor învăţătoreşti
„Istoria învăţământului din România”, volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993, p. 407.
161
162
160
203
din Dieceza Caransebeşului163. Conferinţele învăţătorilor din această
dieceză au avut cea mai îndelungată existenţă (între anii 1866-1888,
fiind reactivate în 1896) şi au dat cele mai bune rezultate.
Conferinţele erau organizate pe protopopiate, într-o localitate
stabilită de comun acord de către învăţători. Ele erau conduse de
protopopul respectiv şi de un comisar şcolar, care era numit de
consistoriu, dintre învăţătorii cei mai destoinici din eparhie. De obicei
conferinţele învăţătoreşti dintr-un protopopiat, erau conduse de un
comisar şcolar care avea postul în alt protopopiat164.
Primele conferinţe învăţătoreşti, din anul 1866, au fost
conduse pe teritoriul comitatului Timiş de următorii comisari şcolari:
Ilie Istvan, învăţător în Şipet, pentru Protopopiatul Ciacova, cu locul
de conferinţă Petroman; Pavel Gaitovici, învăţător în Mircovăţ,
pentru Protopopiatul Jebel, cu locul de conferinţă Buziaş; Antoniu
Musteţiu, învăţător în Făget, pentru Protopopiatul Vârşeţ, cu locul de
conferinţă Coştei165.
Învăţătorii participanţi la conferinţe, erau cazaţi la săteni,
fapt de care se îngrijeau protopopul, preoţii şi învăţătorii locali. La
început, învăţătorii suportau din propriul lor salariu toate cheltuielile
provocate de participarea la conferinţe (transport, masă)166. Mai mult
chiar, fiecare învăţător titular sau suplinitor trebuia să plătească 2
florini şi 50 de cr., pentru a acoperi cheltuielile făcute cu transportul
şi întreţinerea comisarilor şcolari, în timpul cât aceştia se aflau la
Caransebeş, la instruire şi apoi la locul unde conduceau conferinţele.
Tot din aceşti bani se plătea şi costul instrucţiunilor167. În urma
insistenţelor învăţătorilor, aceste cheltuieli s-au inclus în bugetul
comunelor.
Problemele principale care se dezbăteau în cadrul conferinţelor,
erau cuprinse într-o instrucţiune, pe care consistoriul o multiplica şi
o trimitea tuturor învăţătorilor, încă din lunile aprilie şi mai, pentru ca
aceştia să aibă suficient timp, pentru a o parcurge. Învăţătorii trebuiau
să se prezinte la conferinţe cu instrucţiunea studiată şi cu cărţile
de şcoală. Primele instrucţiuni au îmbrăţişat probleme metodice
diverse, referitoare la predarea mai multor obiecte de învăţământ. Cu
165
166
167
163
164
204
timpul însă, instrucţiunile elaborate pentru conferinţele învăţătoreşti,
au început să se refere la metodica predării unui singur obiect
de învăţământ. Aşa au fost instrucţiunile elaborate de profesorii
Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina, de la Institutul Pedagogic din
Caransebeş, care au fost primele metodici speciale din pedagogia
românească.
Conferinţele erau publice şi aveau loc în biserică. Se desfăşurau
două şedinţe pe zi, una de dimineaţă şi cealaltă după masă, însumând
7-8 ore de muncă. De obicei, la conferinţele învăţătoreşti asistau
preoţi, avocaţi, negustori, învăţători, pensionari, profesori, studenţi,
preparanzi168, fapt ce reflectă deschiderea şcolii spre comunitate,
precum şi implicarea intelectualităţii locale, în problemele
educative.
Comisarul şcolar întocmea un protocol amănunţit, pe care se
străduia să-l scrie cât mai obiectiv, în legătură cu toate problemele
dezbătute în cadrul conferinţelor. La sfârşitul acestora, comisarii
înaintau episcopului protocoalele, precum şi tabelul cuprinzând
învăţătorii prezenţi şi absenţi, în care comisarul făcea şi o scurtă
caracterizare fiecărui învăţător, care trebuia să se refere la următoarele
aspecte: „…dacă atare învăţător au dat semne că este cu luare aminte,
atent, lesne pătrunzător, ager, bun în teorie sau deprins şi în teorie şi
în praxă, propune învăţătura după metoda cea nouă, intuitivă, aşa ca
pruncii să se dea pre lângă învăţarea de rost aşa şi a gândi şi a judeca
sau că propunerea lui este numai mehanică, adică numai îndoapă
pre prunci cu învăţătura de rost şi aşa rămân pruncii cu capetele
seci, pentru că nu ştiu să gândească şi să judece, de unde urmează
că apoi rămân ca o maşină în toată viaţa lor, este îndemânatic în
propunere, tipiari şi cântăreţ bun şi alte asemenea…”169. Comisarul
era îndatorat să semnaleze învăţătorii care s-au distins şi merită să
fie lăudaţi prin circulară în întreaga dieceză şi cei care nu se ridică la
nivelul aşteptărilor, din punct de vedere pedagogic şi metodic.
Problemele care se discutau cu predilecţie în conferinţe, erau
cele metodice. Învăţătorii aveau posibilitatea să-şi exprime punctele
de vedere personale, dar trebuiau să se mărginească „…numai la
afacerile şcolare, la teoria şi practica ştiinţelor pedagogiei…”. În
cuvântările lor nu aveau voie să se „sloboadă în politică”170.
170
Ibidem, p. 256.
168
169
205
Conferinţa învăţătorească din Protopopiatul Ciacovei, care
s-a desfăşurat între 17-21 septembrie 1872, în comuna Ghilad, a
fost condusă de învăţătorul Iosif Olariu, în calitate de comisar şcolar
şi a avut ca obiect gramatica, existând şi o instrucţiune referitoare
la predarea acestui obiect, care le-a parvenit învăţătorilor din timp,
pentru a o studia. Învăţătorul din Voiteg, Ioan Bercea, a ilustrat practic
instrucţiunea, susţinând o lecţie demonstrativă cu elevii171. La finalul
activităţii, comisarul şcolar alcătuieşte trei protocoale, datate cu 21
septembrie 1872, în care realizează o monitorizare destul de complexă
a învăţământului din protopopiatul de care răspundea, nelimitânduse doar la probleme de natură strict didactică, ci gestionând date
despre resursele materiale, umane şi educaţionale existente. Unul
din protocoale, conţine calificativele învăţătorilor participanţi la
conferinţă şi o scurtă caracterizare a fiecăruia. Spre exemplificare,
învăţătorul Ioan Bercea din Voiteg obţine calificativul „foarte bun”
şi e caracterizat de comisarul şcolar ca „atent, foarte bun în teorie şi
praxă”. Învăţătorul Iosif Băcanu din Partoş a primit calificativul bine şi
e caracterizat ca „atent, dar ca începător îi lipseşte praxa”. Pavel Buza
din Omor a obţinut de asemenea calificativul bine şi e caracterizat ca
„atent, bun în teorie şi praxă”172.
În pofida influenţei faste, pe care au avut-o asupra eficientizării
demersului didactic din şcolile româneşti timişene, conferinţele
învăţătoreşti n-au fost scutite de deficienţe organizatorice. Încă de
la început, din anul 1866, învăţătorii suportau cu greu cheltuielile
ocazionate de participarea la aceste activităţi metodice. Prin grija
protopopilor li se asigura locuinţa gratuit, dar costul mesei şi
al transportului de la comunele de reşedinţă şi până la locul de
desfăşurare a conferinţelor, trebuia suportat din salariul lor. Învăţătorii
cheltuiau pentru întreţinerea pe timpul conferinţelor 8-10 florini,
sumă deloc insignifiantă, având în vedere veniturile lor salariale
modeste.
Dezbaterile cele mai intense, cu caracter contradictoriu, din
cadrul conferinţelor învăţătoreşti, le-au stârnit examinările. După
primii trei ani de existenţă, conferinţele au fost transformate din
schimburi de experienţă între dascăli, în instruiri metodice, învăţătorii
fiind examinaţi şi notaţi de comisarii şcolari, pentru răspunsurile
171
172
206
teoretice şi priceperile practice. Faptul de a fi examinaţi de colegi de-ai
lor, de a li se da calificative asemenea şcolarilor, de a se face cunoscute
rezultatele examenelor în întreaga dieceză, au fost întâmpinate cu
ostilitate de învăţători173. Faptul că învăţătorii au luat atitudine faţă de
aceste aspecte, care considerau că le lezează demnitatea profesională,
este un semn al maturizării conştiinţei lor de breaslă.
În anul 1888 conferinţele învăţătoreşti din Dieceza
Caransebeşului au fost sistate, deoarece ele se intersectau tot mai mult
cu adunările generale ale despărţămintelor Reuniunii învăţătorilor
români, care dezbăteau şi ele teme pedagogice ori metodice.
După o perioadă de întrerupere a acestor forme de
perfecţionare profesională, în anul 1894, comisia şcolară a Sinodului
eparhial din Caransebeş, propune în raportul său, reactivarea
conferinţelor învăţătoreşti174. De-abia peste doi ani, Sinodul eparhial
din 31 martie 1896, aprobă propunerea Consistoriului, de reactivare
a conferinţelor învăţătoreşti din Dieceza Caransebeşului175. După
opt ani de întrerupere, utilitatea conferinţelor învăţătoreşti este
redescoperită de autorităţile şcolare şi de învăţători, timpul trecut
fiind probabil suficient pentru evaluări comparative şi reflecţii asupra
acestor importante forme de pregătire şi perfecţionare profesională
a învăţătorilor.
Conferinţele învăţătoreşti din anul 1896, au tratat „Metodica
specială a geografiei şcolii poporale cu lecţii practice”176, iar în anul
următor, conferinţele au avut ca obiect religia, desfăşurându-se
după o instrucţiune metodică prelucrată de profesori de la Institutul
Teologic şi Pedagogic din Caransebeş. Conferinţele din anul 1897
s-au desfăşurat în comitatul Timiş la Ciacova, între 21 şi 22 iunie şi la
Buziaş, între 4 şi 5 august177.
După anul 1896, când s-au reactivat, a început o nouă etapă
în existenţa conferinţelor învăţătoreşti. De această dată, conferinţele
potenţează mai ales activitatea reuniunilor învăţătoreşti şi chiar până
la un punct se identifică cu acestea178. Din ce în ce mai mult spre sfârşitul
veacului al XIX-lea, se încetăţeneşte obiceiul întrunirii învăţătorilor în
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 94, din 27 aprilie/9 mai, p. 5.
175
Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 16, din 14 aprilie, p. 4.
176
I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899 , Editura Autorului,
Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 105.
177
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.29, din 20 iulie, p. 4.
178
P. Oallde, op.cit., p. 236.
173
174
207
conferinţe şi după examenele şcolare, pentru a analiza rezultatele
acestora. O astfel de conferinţă, avut loc la Buziaş, în 13 septembrie
1897, unde Ioan Marcu, învăţător în
Bocşa-Montană, în calitate
de comisar şcolar, face o serie de „reflexiuni” asupra examenelor,
asupra scăderilor constatate cu această ocazie, fără a numi şcoli sau
învăţători. El enumeră greşelile constatate în predarea fiecărui obiect
de învăţământ şi oferă soluţii pentru evitarea lor179.
Se remarcă faptul că spre sfârşitul secolului al XIX-lea,
în concluziile pe care le emit, comisarii şcolari se mărginesc la
prezentarea unor situaţii şi fenomene educaţionale cu încărcătură
negativă, dar evită să numească şi persoanele care le-au determinat
nemijlocit. Orgoliul profesional al învăţătorilor este de astă dată
menajat, comisarii şcolari dând impresia că evaluează situaţii şi nu
persoane. Ei se situează acum mai mult pe o poziţie de îndrumători
ai colegilor lor învăţători, decât aceea pe care o avuseseră în prima
etapă a conferinţelor, de controlori şi evaluatori.
Conferinţele învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului
nu s-au redus la simple schimburi de experienţă între membrii
corpului didactic, ci au oferit învăţătorilor cele mai moderne metode
didactice, cuprinse în instrucţiunile metodice elaborate de profesori
de la Institutul Pedagogic din Caransebeş. Având un caracter public,
conferinţele învăţătoreşti au oferit membrilor comunităţii româneşti,
posibilitatea de a cunoaşte problemele şcolii şi de a se implica în
soluţionarea lor.
179
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 38, din 21 septembrie, p. 3.
208
E.2. Conferinţele învăţătoreşti din Dieceza Aradului
În Dieceza Aradului s-au desfăşurat conferinţe învăţătoreşti în
mod sporadic şi înainte de apariţia Legii şcolare XXXVIII din 1868180.
În data de 20 august 1870, Senatul şcolar arădean a luat decizia
organizării de conferinţe învăţătoreşti cu problematică metodică, în
toate protopopiatele diecezei, pe timpul vacanţelor şcolare181.
În anul 1871 s-a elaborat un regulament, care stabilea modul
de organizare şi desfăşurare a conferinţelor. Acesta a fost completat
şi definitivat de referentul şcolar G. Popa, la 12 iulie 1873. În primul
punct al regulamentului, se precizează că scopul conferinţelor era
instruirea metodică reciprocă a învăţătorilor, consultarea acestora în
legătură cu mijloacele de învăţământ şi manualele şcolare utilizate,
schimbul de idei în legătură cu orice problemă referitoare la şcolile
populare şi la învăţătorii acestora. Conferinţele urmau să se desfăşoare
o dată pe an, în timpul vacanţelor de vară şi erau publice. Inspectorii
şcolari trebuiau să desemneze pe cei mai buni învăţători din fiecare
cerc, pentru a susţine dizertaţii metodice, în cadrul conferinţelor.
Pentru ca aceste forme de perfecţionare să fie cât mai complete, se
efectuau şi lecţii practice cu elevii din localitatea în care se organiza
activitatea.
Conform regulamentului, prezenţa la conferinţele învăţătoreşti
era obligatorie pentru toţi învăţătorii, titulari sau suplinitori. Cei care
absentau nemotivat, trebuiau să suporte o amendă între 5-10 florini,
în folosul fondului şcolar eparhial. Inspectorii şcolari trebuiau să
raporteze consistoriului despre modul de organizare şi desfăşurare
a conferinţelor, înaintându-i un protocol care cuprindea: numele şi
prenumele învăţătorilor prezenţi şi absenţi, problemele dezbătute,
dizertaţiile ţinute şi alte observaţii pe care le considerau necesare182.
Până în anul 1873, conferinţele învăţătoreşti din Dieceza
Aradului s-au desfăşurat într-un mod sporadic, nu au cuprins toate
cercurile şcolare, nu deveniseră încă un fenomen de masă, dar în
sesiunea sinodală a anului 1874, se iau dispoziţii pentru inaugurarea
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 160.
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Fond şcolar, act 11-12/1871 în „Mărturii
privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie
şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la Episcopia Ortodoxă a Aradului”, Arad, 1986, p.168.
182
180
181
209
oficială a acestora183. De acum înainte, conferinţele învăţătoreşti
cunosc amplitudinea şi evoluţia statuată în actele normative elaborate
de autorităţile bisericeşti şi şcolare.
Pe ordinea de zi a conferinţelor se aflau lecţii practice, expuneri
metodice, dezbateri privind didactica, organizarea activităţii şcolare,
elaborarea manualelor şcolare, corelarea muncii educative cu cerinţele
vieţii, înlăturarea învăţării mecanice etc. Pe lângă problemele metodice,
în conferinţe erau analizate şi probleme de organizare a activităţii
şcolare. De pildă, în anul 1875 învăţătorii au fost solicitaţi să dezbată
problema înfiinţării „caselor şcolare de economie”184.
Conferinţele din anul 1876 au fost organizate pe centre,
unul dintre acestea fiind şi Timişoara185. Activitatea a fost condusă
de protopopul Meletie Drăghici, iar asupra problemelor metodice
au făcut expuneri învăţătorii Emeric Andreescu din Beregsău şi
Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu186. Conferinţele din anul
1877, s-au desfăşurat pe teritoriul comitatului Timiş, în două centre:
Lipova, sub conducerea învăţătorului Ioan Tuducescu şi Timişoara,
sub conducerea învăţătorului Traian Lungu. Participarea învăţătorilor
la conferinţe era obligatorie, dar li se oferea libertatea de a-şi alege
centrul în care doreau să-şi desfăşoare pregătirea. Ei primeau o
adeverinţă de participare, pe care trebuiau să o prezinte inspectorului
cercual187.
În lunile octombrie şi noiembrie ale anului 1878, au fost
organizate conferinţe mixte, ale învăţătorilor şi preoţilor. Acest tip
de activităţi nu au fost apreciate de învăţători, din considerentul
că nu sunt practice şi nu le oferă prea multe în sensul dezvoltării
profesionale. De pildă, conferinţa mixtă din 17 (30 august) 1882,
desfăşurată la Timişoara, în locuinţa protopopului Meletie Drăghici,
a ţinut două ore în loc de două zile şi a avut un subiect considerat
de învăţători banal: „Cine să susţină catehizarea cu elevii, preotul sau
învăţătorul?”188.
I. Moldovan, op.cit., p. 9; P. Oallde, op.cit., p. 237.
V. Popeangă, op.cit, p. 161.
185
A.E.O.R.A., 11-15-1877. Doc. 810/229 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile
Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 198.
186
187
A.E.O.R.A., Doc. Nr. 1711/460 şcol., în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului
pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 204-205.
188
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 67, din 21 august/2 septembrie, p. 3.
183
184
210
În anul 1880, conferinţele au fost organizate pe inspectorate
şcolare şi se constată o deplasare mai pronunţată a accentului
de la problemele de metodică, la cele de pedagogie socială189. În
anul următor, învăţătorul Ioan Tuducescu a propus transformarea
conferinţelor învăţătoreşti în cursuri didactice cu o durată de 3-6
săptămâni, la care să fie obligaţi să participe, toţi învăţătorii care
au avut rezultate slabe la examenele şcolare190. Astfel de cursuri de
pregătire, au fost organizate în anul 1884 la Timişoara, sub conducerea
învăţătorului Emeric Andreescu191, dar această formă de perfecţionare
nu a avut audienţă printre învăţători, care aveau o reacţie adversă
faţă de activităţi care îi punea în postura de elevi, faţă de colegi cu
aceeaşi pregătire ca şi ei.
Conferinţele din anii 1888 şi 1889, aduc o schimbare
fundamentală în modul de organizare şi desfăşurare a acestor
activităţi, căci pentru prima dată s-a dezbătut problema predării unui
singur obiect de învăţământ, pe baza unei instrucţiuni elaborată
special în acest scop. Recunoaştem cu uşurinţă tipul de conferinţă
învăţătorească uzitată în Dieceza Caransebeşului, încă din anul 1868.
Aceste conferinţe au fost organizate pe inspectorate şcolare şi au
dezbătut problema predării limbii române. Învăţătorii care le-au
condus, au participat în prealabil la un curs pregătitor organizat în
cadrul Preparandiei din Arad. Pentru aceste conferinţe au fost editate
totodată metodici pentru predarea limbii române192.
În pofida transformării lor în instruiri metodice, conferinţele
din Dieceza Aradului au cedat treptat locul reuniunilor învăţătoreşti,
care au jucat un rol mai activ în viaţa şcolilor poporale.
Deşi au beneficiat de învăţători metodişti renumiţi, precum
Ioan Tuducescu sau Emeric Andreescu, conferinţele învăţătoreşti
la care au participat învăţătorii timişeni din Dieceza Aradului, nu
au avut totuşi rigoarea şi constanţa celor desfăşurate în Dieceza
Caransebeşului. Dincolo de diferenţele şi inerentele note particulare,
care au caracterizat organizarea şi desfăşurarea conferinţelor din
cele două dieceze româneşti, ele au avut în ultimă instanţă o esenţă
comună: realizarea unităţii şi uniformităţii învăţământului românesc,
menţinerea şi amplificarea caracterului naţional al acestuia.
191
192
Instrucţiune pentru conferinţele învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe
române din Dieceza Aradului, pe anul 1888, Arad, 1888; Idem, pe anul 1889, Arad, 1889.
189
190
211
E.3. Reuniunea învăţătorilor români
de la şcolile confesionale greco-ortodoxe
din Dieceza Caransebeşului
Legea XXXVIII din 1868 şi Statutul organic al Bisericii ortodoxe,
prevedeau înfiinţarea unor asociaţii care să sprijine perfecţionarea
învăţătorilor şi ridicarea calităţii actului educativ. Ele au dat o bază
legală constituirii de asociaţii învăţătoreşti, care au contribuit la
creşterea coeziunii şi a conştiinţei de breaslă, ale acestei categorii
profesionale.
Prima reuniune învăţătorească din Banat, a fost înfiinţată
la Timişoara, în anul 1867 şi a aparţinut învăţătorilor germani.
Denumirea asociaţiei era „Reuniunea învăţătorilor din Banat” (Banater
Lehrerverein), iar ca a preşedinte al acesteia, a fost ales Karol Kakujai
din Kikinda. În comitetul asociaţiei, a fost ales şi învăţătorul român din
Timişoara, Traian Lungu193.
Iniţiativa înfiinţării unei asociaţii a învăţătorilor români din
Dieceza Caransebeşului, a aparţinut episcopului Ioan Popasu194.
Pentru punerea în aplicare a acestei idei, în fiecare cerc şcolar,
învăţătorii şi-au ales reprezentanţi meniţi să alcătuiască şi să dezbată
statutele noii organizaţii. La 1 septembrie 1868, Ioan Oprea, comisarul
şcolar din Protopopiatul Vârşeţ, informa că în acel district a fost ales
Martin Ţapu, învăţător în Fizeş, ca să compună, iar Simeon Savu,
învăţător în Srediştea Mică, ca să ia parte la dezbaterea statutelor
viitoarei reuniuni învăţătoreşti. La 15 noiembrie 1868, în districtul
Ciacova au fost aleşi învăţătorii Aurel Drăgan din Ghilad, în comisia
de compunere a statutelor şi Ioan Bercea din Voiteg, în comisia de
dezbatere a acestora195.
Vasile Nicolescu, comisar şcolar şi învăţător în Lugoj,
sprijinit şi de alţi colegi întru profesie, îşi asumă misiunea de a
pune fundamentele Reuniunii şi de a formula proiectul de statute,
bazându-se pe propunerile venite de la învăţători. Episcopul Popasu
se interesează îndeaproape de mersul lucrărilor, scriindu-i lui
Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.1, din 6 februarie, p. 8-9.
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcoalele confesionale greco-ortodoxe din
dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899, p. 43-44.
195
A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale-şcolare, Registrul 5, 1-235/1868.
193
194
212
Nicolescu ca: „fără întârziere să arăţi coace ce aţi făcut până acum, de
câte ori v-aţi adunat….ca nu cumva prin amânare să se nimicească
acest lucru însemnat, în sâmburele său, ci să ia capăt mai curând”196.
La
9 aprilie 1869, statutele au fost aprobate de Consistoriul din
Caransebeş, iar la 17 iulie 1869, de Ministerul de Culte şi Instrucţiune
Publică, prin rezoluţia nr.11.821197.
Denumirea asociaţiei, conform statutelor, era „Reuniunea
învăţătorilor români de la şcoalele capitale şi elementare populare
din dieceza dreptmăritoare răsăriteană a Caransebeşului”. Reuniunea
avea următorul scop: a) promovarea împrumutată a culturii recerute
pentru membrii participanţi; b) prevederea cu o pensie potrivită a
învăţătorilor deficienţi sau a familiilor lor orfane.
Membrii Reuniunii erau ordinari (actuali) şi onorari sau
protectori. Membru ordinar putea fi oricare învăţător de şcoală capitală
şi elementară din provincia bisericească a Mitropoliei dreptmăritoare
răsăritene române pentru Ungaria şi Transilvania, dacă dovedea o
purtare morală bună şi plătea o contribuţie de 3 % din salariul său
anual. Membrii onorari sau protectori puteau fi acele persoane care
şi-au câştigat merite însemnate pentru Biserica şi Şcoala grecoorientală română şi vor fi contribuit cu o sumă mai însemnată la
fondul Reuniunii. Membrii se înscriau de bunăvoie, fiind obligaţi să
rămână timp de trei ani în asociaţie198. Conducerea Reuniunii o aveau
adunarea generală şi comitetul.
Prima adunare generală a Reuniunii, desfăşurată la Lugoj, în
27 septembrie 1869, l-a ales ca preşedinte pe învăţătorul V. Nicolescu
din Lugoj. Toţi funcţionarii Reuniunii erau învăţători din Protopopiatul
Lugoj, la care se adăugau 12 învăţători din celelalte protopopiate,
care alcătuiau comitetul. La înfiinţare, Reuniunea avea 197 membri
ordinari şi 25 onorari, în total 222 de membri. Din cercurile şcolare
timişene, numărul învăţătorilor care s-au înscris ca membrii ordinari
era următorul: Jebel-28, Ciacova-11, Vârşeţ-18199.
Încă de la adunarea de constituire, s-au ales ca membri onorari,
o seamă de personalităţi ale vieţii bisericeşti, în frunte cu mitropolitul
196
Apud Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943,
întocmit de Inspectoratul şcolar regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p.214.
197
Almanah editat de Reuniunea Învăţătorilor…., p. 44.
198
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara......., p.215.
199
Almanah editat de Reuniunea Învăţătorilor…., p. 44-45.
213
Andrei Şaguna şi ctitorul Reuniunii, episcopul Ioan Popasu200. Primul a
donat 100 de florini fondului Reuniunii, iar al doilea, ca prim fondator,
200 de florini.
Între anii 1873-1874, activitatea Reuniunii a cunoscut o
stagnare, dar se revigorează din anul 1875, când se produce un
eveniment important în viaţa acesteia: mutarea sediului Reuniunii de
la Lugoj, la Bocşa Montană201.
În adunarea generală din anul 1877, desfăşurată la Bocşa
Montană, se modifică statutele Reuniunii, fiind admişi ca membri
fondatori toţi fruntaşii vieţii sociale româneşti de religie ortodoxă,
aceştia având dreptul să fie aleşi atât ca funcţionari (în biroul de
conducere), cât şi în comitet202. Conform noilor statute, puteau fi
membri ordinari ai Reuniunii şi profesorii de la şcolile pedagogice,
teologice, gimnaziale şi reale greco-ortodoxe, precum şi asesorii
referenţi ai Senatului şcolar din Dieceza Caransebeşului. Faptul acesta
era important, deoarece se concentrau într-un mănunchi toate
forţele didactice din eparhie. Dar cea mai importantă modificare
survenită, a fost crearea despărţămintelor, cu scopul de a face posibilă
întrunirea membrilor Reuniunii în adunări mai dese, stimulându-le şi
amplificându-le astfel activitatea203. S-au înfiinţat 12 despărţăminte,
dintre care trei se aflau pe teritoriul comitatului Timiş: Ciacova, Buziaş,
Vârşeţ204.
După adoptarea noilor statute, Reuniunea a pus accentul pe
perfecţionarea metodică a învăţătorilor. Pe această linie se plasează
şi iniţiativa luată de profesorul Ştefan Velovan, ales ca preşedinte
al Reuniunii în 1883205, de a introduce lecţiile practice în adunările
generale şi în cele ale despărţămintelor206.
Anul 1895, a fost pentru Reuniunea învăţătorilor din Dieceza
Caransebeşului, un moment al bilanţului, deoarece se împlineau 25
de ani de la înfiinţarea ei. Atunci s-a ridicat monumentul de mult
proiectat, a lui C.D. Loga, realizat cu concursul Reuniunii „surori”
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara…, p. 215.
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 45-46.
202
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara......., p.215.
203
F. Zamfir, Activitatea învăţătorilor români din comitatul Timiş în cadrul Reuniunii învăţătoreşti
din Dieceza Caransebeşului (1869-1900), în„Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”,
Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 161.
204
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 48.
205
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.35, din 28 august/ 9 septembrie, p. 320.
206
F. Zamfir, op.cit., p. 162.
200
201
214
din Dieceza Aradului şi s-au organizat serbările adunării jubiliare207,
care s-au desfăşurat în zilele de 22 şi 23 septembrie 1895, la
Caransebeş208.
În anul jubiliar, Reuniunea număra 391 de membri, dintre care:
240 erau ordinari, 68 fondatori, 72 ajutători şi 11 onorari. Membrii
Reuniunii erau repartizaţi pe categorii profesionale în felul următor:
5 profesori; 346 învăţători şi învăţătoare; 56 de preoţi; 6 protopopi;
2 protosinceli-arhimandriţi; un mitropolit; un episcop; 54 dregători;
29 proprietari-economi; 16 avocaţi; 9 negustori; 6 meşteri; 3 jurişti;
un inginer; un librar; 2 artişti; un oficiant de bancă; un medic; un
militar; 13 literaţi. Fondul Reuniunii se ridica în anul 1895, la 5.237
fl. şi 78 cr., depuşi la mai multe institute de credit. Averea efectivă, în
bani, bibliotecă, mobilier, etc., ajungea la 6.000 de florini (12.000 de
coroane).
Între funcţionarii centrali ai Reuniunii de la Caransebeş s-a
numărat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doar unul singur
din comitatul Timiş, învăţătorul-preot, Aurel Drăgan din Ghilad. El a
ocupat pe rând, funcţiile de bibliotecar, vicepreşedinte şi casier. Din
comitetul Reuniunii, au făcut parte în ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea, învăţătorii timişeni Vasile Ciuta din Jebel şi Ioan Biruescu din
Ghilad209.
De la înfiinţare şi până în anul 1900, următoarele adunări
generale ale Reuniunii s-au desfăşurat în localităţi din comitatul Timiş:
VI. Buziaş, 1875; VII. Vârşeţ, 1876; IX. Biserica Albă, 1878; XIII. Ciacova,
1882; XVIII. Buziaş, 1887; XXII. Biserica Albă, 1891; XXIII. Ciacova,
1892210.
Adunările generale ale Reuniunii, desfăşurate în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, în mai multe localităţi de pe cuprinsul
Banatului, s-au constituit în manifestări culturale cu tentă naţională,
cunoscând o largă adeziune în rândul comunităţilor româneşti.
Atmosfera sărbătorească care a acompaniat adunarea generală a
Reuniunii, desfăşurată în zilele de 5 şi 6 septembrie 1886, în localitatea
Bocşa Română, este ilustrată în paginile periodicului„Luminătoriul”. La
sfârşitul primei zile a adunării generale, corul local a oferit un frumos
spectacol în cinstea învăţătorilor participanţi. Coriştii au cântat arii
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 57.
Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 43, din 26 septembrie, p. 2.
209
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor…, p. 57-62.
210
Ibidem, p. 79.
207
208
215
naţionale, au recitat poezii de Vasile Alexandri şi Ioan Grozescu şi
au jucat apoi „bătuta”, în costum de căluşari. La final a urmat dansul,
unde s-au etalat frumoasele şi „eclatantele” costume populare din
zonă. După cum afirmă articolul de presă, câştigul a fost moral, dar şi
material, pentru fondul Reuniunii învăţătoreşti211.
Reuniunea le-a cultivat învăţătorilor simţul demnităţii şi al
onoarei. Adesea, în adunările ei generale, învăţătorii nu ezitau să-şi
manifeste opiniile personale, chiar dacă acestea le afectau relaţiile
cu preoţii. În anul 1881, adunarea generală a Reuniunii, desfăşurată
în Bocşa Montană, la propunerea despărţământului Ciacova, solicită
Consistoriului să ia măsuri ca preoţimea parohială să-şi facă datoria
faţă de învăţământul religios212. La adunarea generală organizată la
Bocşa Montană, în anul 1886, devin manifeste nemulţumirile unor
învăţători, legate de preponderenţa elementului clerical, în cadrul
acesteia213. Susţinătorii acestui curent de opinie, considerau că
Reuniunea ar fi trebuit condusă numai de învăţători214.
Deşi tensiunile preexistente între învăţători şi preoţi, devin
vizibile, ele nu se acutizează într-atât încât să destabilizeze Reuniunea.
Era o firească tendinţă spre independenţă a corpului învăţătoresc, ca
urmare a amplificării conştiinţei acestei categorii profesionale.
În întreaga sa existenţă, Reuniunea a rezonat cu promptitudine
la doleanţele învăţătorilor, fiind consecvent preocupată de ameliorarea
stării materiale şi sociale, a acestei categorii profesionale. Adunarea
generală din 29-30 august 1891, desfăşurată la Biserica Albă, propune
să se facă un memoriu la Dietă şi la Ministerul de Culte şi Instrucţie
Publică, care să ceară reducerea anilor de serviciu a învăţătorilor, de la
40 la 30 de ani215. La 27 aprilie 1899, Prezidiul Reuniunii, a înaintat un
memoriu către Consistoriul Diecezan din Caransebeş, în care se cereau
următoarele: 1. Sistarea formulei concursului care cerea candidatului
la un post învăţătoresc, să se prezinte în biserică pentru a-şi arăta
dexteritatea în muzica religioasă; 2. Dacă ameliorarea stării materiale
nu se poate face în alt mod, măcar să se normeze taxe corespunzătoare
pentru prestaţiile învăţătorilor la înmormântări, cununii, parastase
şi alte activităţi care reclamă cooperarea învăţătorului; 3. Salariul
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 69, din 3/15 septembrie, p. 2.
Idem, Timişoara, II, 1881, nr. 78, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 3.
213
Idem, nr.71, din 10/22 septembrie, p. 3.
214
Idem, nr.81, din 15/27 octombrie, p. 2-3.
215
211
212
216
învăţătoresc să se achite regulat şi anticipat din partea comunelor
bisericeşti şi pentru control să se introducă conspecte lunare; 4. Să se
reformeze instituţia comisariatului şcolar, denumindu-se doi comisari
stabili, dintre învăţătorii pensionari sau alte persoane care au servit
cel puţin cinci ani ca învăţători elementari216. Aceste cereri erau
pertinente şi nu se referau exclusiv la ameliorarea condiţiei materiale
a învăţătorilor, ci şi la ameliorarea calităţii învăţământului. Văzând în
Reuniune un apărător real al drepturilor lor, învăţătorii au dobândit
treptat un ataşament deosebit faţă de asociaţia lor. Aşa se explică
faptul, că deşi cheltuielile ocazionate de participarea la adunările ei
generale erau suportate în mare parte de învăţători217, totuşi ei au
luat parte destul de regulat la aceste activităţi, în care îşi regăseau
propriile aspiraţii profesionale.
Reuniunea învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului a sprijinit
nu doar iniţiativele care vizau îmbunătăţirea condiţiei materiale
şi sociale a învăţătorilor, ci şi iniţiativele culturale care aparţineau
învăţătorilor. În anul 1895, în scopul editării „Istoriei şcolii bănăţene”,
Reuniunea i-a acordat învăţătorului Iuliu Vuia din Comloşul Mare
un sprijin bănesc în valoare de 114 florini şi 10 cruceri218. Chiar
dacă învăţătorul comloşean făcea parte din altă reuniune şi din altă
dieceză, prin acest gest învăţătorii din Dieceza Caransebeşului şi-au
manifestat un dublu spirit de solidaritate: profesională şi naţională.
Avansul în maturitate al asociaţiei învăţătorilor din dieceza
Caransebeşului, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, reflectă în esenţă
adâncirea conştiinţei acestei categorii profesionale. Învăţătorii acceptă
şi înţeleg tutela administrativă a Bisericii ca o condiţie a existenţei unui
învăţământ naţional, dar îşi revendică tot mai mult independenţa
în problemele pedagogice, de formare şi afirmare profesională.
Reuniunea din Dieceza Caransebeşului a avut aceeaşi constanţă şi
bună organizare, precum conferinţele învăţătorilor desfăşurate în
aceeaşi dieceză. Ea a fost o tribună de apărare şi afirmare a intereselor
profesionale ale învăţătorilor şi totodată, prin activităţile culturale
pe care le-a desfăşurat, a fost o tribună de promovare a valorilor şi
dezideratelor naţionale.
I. Velcean, Almanahul învăţătorului român pe anul şcolar 1898-1899, Editura Autorului,
Reşiţa-Montană-Caransebeş, 1898, p. 105.
218
Ibidem.
216
217
217
E.4. Reuniunile învăţătoreşti din Dieceza Aradului
Învăţătorii români din Dieceza ortodoxă a Aradului, au activat
în asociaţiile învăţătoreşti care s-au înfiinţat pe teritoriul acesteia.
În anul 1870, învăţătorul Ioan Tuducescu din Lipova pune
bazele „Reuniunii învăţătorilor români greco-orientali din tractul
protopopesc al Lipovei”. În acelaşi an, învăţătorul Gheorghe Gătăianţu
din Checea Română, încerca să înfiinţeze o reuniune a învăţătorilor din
Torontal, iar în anul 1871, învăţătorul Emeric Andreescu din Beregsău,
vroia să întemeieze o reuniune a învăţătorilor din Protopopiatul
Timişoara. Aceste încercări nu au dat rezultatele dorite, fie pentru că
nu au fost sprijinite de persoane cu autoritate politică şi culturală, fie
pentru că aveau un scop prea îngust de acţiune219.
Episcopul Aradului, P. Ivacicovici, a avut o colaborare mai
restrânsă cu Şaguna, spre deosebire de episcopul Caransebeşului,
Ioan Popasu. Episcopul arădean nu a sprijinit eforturile învăţătorilor
de a-şi constitui o asociaţie profesională. În aceste condiţii, cel care
a rezonat cu promptitudine la doleanţele învăţătorilor din Dieceza
Aradului, a fost Vincenţiu Babeş, fostul director al şcolilor româneşti
din cele trei districte ale Banatului şi fost profesor preparandial la
Arad220. La 19 aprilie 1872, învăţătorii din cele patru protopopiate
bănăţene ale Episcopiei Aradului, s-au întrunit la Timişoara pentru a
hotărî organizarea lor. Ei l-au ales cu aclamaţii ca preşedinte al adunării,
pe Vincenţiu Babeş. Acesta a cerut celor prezenţi, să reflecteze la o
asociaţie care să cuprindă pe toţi învăţătorii din Dieceza Aradului, cu
centrul la Arad. După o îndelungată dezbatere, s-a decis constituirea
unei reuniuni care să cuprindă numai învăţătorii din părţile banatice.
În aceeaşi zi, Adunarea generală a aprobat în unanimitate statutele
Reuniunii, prezentate de învăţătorul Emeric Andreescu din Beregsău.
Conform statutelor, asociaţia se numea „Reuniunea învăţătorilor
români greco-ortodocşi din protopopiatele Timişoarei, Lipovei,
Banat-Comloşului şi Belinţului”. Scopul Reuniunii era: a. Promovarea
culturii poporale precum şi a membrilor săi, în sfera chemării lor;
b. Îmbunătăţirea stării materiale a învăţătorilor care vor participa
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943, întocmit
de Inspectoratul şcolar regional, Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 214.
220
Ibidem, p. 216.
219
218
la această reuniune, prin înfiinţarea de fonduri pensionale pe
seama învăţătorilor neputincioşi, precum şi a văduvelor şi orfanilor
de învăţători. Modul de organizare şi funcţionare a asociaţiei era
asemănător cu cel al Reuniunii din Dieceza Caransebeşului. În primii
trei ani, conducerea acesteia a avut-o învăţătorul Emeric Andreescu
(Vincenţiu Babeş locuia la Budapesta)221. În anul 1876, a fost ales
preşedinte al Reuniunii, avocatul Pavel Rotariu, care a rămas în această
funcţie 23 de ani. După propriile afirmaţii, această activitate onorifică
l-a costat multă osteneală, timp, şi chiar bani. Sacrificiile n-au fost însă
în zadar, deoarece el a reuşit să păstreze un echilibru între învăţători
şi preoţi, aplanând orice sursă de conflict care s-ar fi ivit între cele
două părţi222.
La 20 aprilie 1872, Vincenţiu Babeş a convocat la Arad învăţătorii
din această dieceză, într-o adunare generală de constituire. În baza
unui proiect de statute dinainte pregătit, a organizat şi aici învăţătorii
într-o reuniune, primind funcţia de preşedinte. „Reuniunea generală
a învăţătorilor români confesionali greco-ortodocşi din Dieceza
Aradului”, cuprindea pe toţi învăţătorii din eparhie, care se întindea în
comitatele: Arad, Bihor, Timiş, Torontal, Cenad, Bichiş-Ciaba, o parte
din Hunedoara şi Caraş-Severin223.
Vincenţiu Babeş s-a îngrijit pentru aducerea la Arad a lui
George Popa, referentul şcolar din Oradea, care în calitate de redactor
al ziarului „Albina” din Viena, prin scrierile lui înflăcărate, a dat dovadă
de atitudini alese şi competenţă în chestiuni de cultură generală.
Licenţiat al facultăţii juridice din Budapesta şi al celei filosofice din
Viena, din anul 1872, G. Popa devine referent şcolar al Consistoriului
din Arad, luând sub conducerea sa şi Reuniunea învăţătorilor, în
calitate de vicepreşedinte.
Om erudit, G. Popa urmărea punerea unei baze solide
învăţământului, prin şcoli bine organizate, cu învăţători luminaţi şi
scutiţi de orice griji. În acest scop, a întocmit un „Normativ pentru
organizarea învăţământului”, aprobat la 10 noiembrie 1875. Aplicarea
lui a rămas însă problematică, pentru că episcopul Ioan Meţianu, avea
vederi opuse cu privire la organizarea învăţământului, considerându-l
pe G. Popa, idealist.
În adunarea generală a Reuniunii, din 12 aprilie 1877, G. Popa
V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 99.
223
I. Moldovan, Monografia Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale din Dieceza
Aradului, Editura Revistei Şcoala Bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 7.
221
222
219
a propus, în conformitate cu prevederile statutului, întemeierea unui
organ de propagandă al Reuniunii, în care să fie discutate problemele
şcolare şi să se trateze lecţii practice, în baza normativului alcătuit de
el. În sesiunea sinodală din acel an, a prezentat un proiect privitor la
înfiinţarea a cinci gimnazii româneşti în diferite centre ale eparhiei,
care aveau să pregătească elevi pentru Preparandie şi Teologie.
Proiectul lui G. Popa, referitor la această problemă, a fost respins cu
24 de voturi contra 22. În organul Reuniunii, „Minte şi inimă”, apărut
la 22 mai 1877, G. Popa a deschis o discuţie aprinsă, referitoare la
proiectul său asupra celor cinci gimnazii.
În adunarea generală, a V-a, a Reuniunii învăţătorilor, din 20-21
aprilie 1878, desfăşurată sub conducerea lui G. Popa, s-a discutat
şi stabilit un memoriu către Sinodul eparhial, în care se cereau
următoarele: înfiinţarea unui fond de pensii pentru învăţători; stabilirea
retribuţiei învăţătorilor în conformitate cu normativul alcătuit în
1875; crearea unui fond şcolar în fiecare parohie şi a unui fond şcolar
diecezan, pentru salarizarea şi ajutorarea învăţătorilor; învăţătorii să
nu fie împiedicaţi în predarea lecţiilor de atribuţii bisericeşti, ci să li se
lase independenţă în cursul exercitării profesiei lor; predarea religiei
să o facă preoţii, iar de şcoala de repetiţie să se ocupe tot ei; precum
învăţătorul e ajutorul preotului în probleme bisericeşti, aşa şi preotul
să-i fie de ajutor învăţătorului în activitatea didactică; Consistoriul să
procedeze cu toată rigoarea la pedepsirea preoţilor şi învăţătorilor
care conturbă armonioasa conlucrare, atacându-se unul pe altul în
public.
Memoriul Reuniunii către Sinodul eparhial, a fost transpus
Consistoriului, fără să primească însă vreo soluţionare. După aceste
evenimente, Reuniunea stagnează, iar G. Popa dezamăgit că nu
şi-a putut îndeplini visele, intră într-o stare de apatie şi izolare de
societate224.
Deşi învăţătorii bănăţeni organizaseră la Timişoara o asociaţie
distinctă, ea de facto nu a funcţionat, învăţătorii preferând să activeze
fie în reuniuni separate, pe protopopiate, fie în reuniunea diecezană,
cu sediul la Arad. Ideea unei asociaţii unice a învăţătorilor bănăţeni
din Dieceza Aradului, nu şi-a pierdut însă actualitatea şi aderenţii.
Constatând stagnarea Reuniunii învăţătorilor bănăţeni,
învăţătorii din Protopopiatul Timişoara îşi consolidează reuniunea
224
I. Moldovan, op.cit., p. 8-13.
220
tractuală cu noi statute, în anul 1897. Conform acestora, asociaţia se
numea „Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din tractul
protopresbiteral al Timişorii” şi îşi avea reşedinţa în oraşul Timişoara.
„Scopul Reuniunii era în general, progresul culturii poporului şi în
special: a. Progresul corpului învăţătoresc pe terenul pedagogicdidactic, în agonisirea ştiinţelor mai noi pedagogice-didactice
şi prin comunicarea reciprocă a experienţelor culese pe terenul
învăţământului; b. Conlucrarea spre ameliorarea stării materiale a
învăţătorilor şi a şcolilor confesionale româneşti, precum şi pentru
susţinerea şi ridicarea demnităţii lor”225. Mijloacele pentru atingerea
scopului erau: adunările generale, fondurile materiale şi biblioteca
Reuniunii.
Membrii Reuniunii erau de patru tipuri: ordinari, fondatori,
ajutători, onorari. Membrii ordinari puteau fi toţi învăţătorii şi
învăţătoarele de la şcolile româneşti greco-ortodoxe din tract.
Membrii fondatori erau aceia care contribuiau o dată pentru totdeauna
cu 20 de florini, în folosul fondului Reuniunii. Membrii ajutători erau
aceia care achitau o taxă anuală de 50 de cruceri, în folosul fondului
Reuniunii. Membrii onorari erau persoanele care s-au distins pe
tărâmul culturii naţionale şi care erau alese de adunarea generală.
Membrii ordinari aveau datoria de a achita la fondul reuniunii taxa
anuală de un florin, de a lua parte la toate adunările generale, de a
contribui fiecare după posibilităţi la progresul spiritual al Reuniunii,
prin lucrări făcute în scris, prin dizertaţii ştiinţifice verbale, sau prin
împărtăşirea vederilor şi experienţei lor în domeniul învăţământului
şi al educaţiei. Aceste statute au fost aprobate în şedinţa consistorială
a Senatului şcolar din Arad, desfăşurată la 14/26 august 1880, prin
rezoluţia nr.1918/418 şcolare. Preşedinte al Reuniunii era avocatul
Pavel Rotariu, iar notar, învăţătorul Emeric Andreescu226.
Reuniunea învăţătorilor din protopopiatul Timişoara, a
desfăşurat o activitate fructuoasă. Adunările ei generale, au fost
momente de omagiere a misiunii sociale a dascălului, de deschidere
a corpului didactic către comunitatea românească, prin organizarea
unor manifestări culturale cu semnificaţie naţională. În deschiderea
adunării generale a Reuniunii din Protopopiatul Timişoara,
desfăşurată la 12 octombrie 1881, preşedintele ei, Pavel Rotariu
Statutele Reuniunii învăţătorilor de la şcolile greco-ortodoxe române din tractul protopresviteral
al Timişorii, în „Luminătoriul”, Timişoara, II, 1881, nr. 72, din 9/21 septembrie, p. 2.
226
Ibidem, p. 2-3.
225
221
adresează învăţătorilor cuvinte încurajatoare şi înălţătoare pentru
nobila lor misiune: „Aţi venit ca din lumină, lumină să faceţi, pentru
că lumina voastră e lumina tuturor, iar lumina dă viaţă şi corpului şi
minţii. Aţi venit să mijlociţi ca lumina voastră să atragă vederea şi
asupra domniilor voastre, căci sunteţi fiii unei naţiuni ai cărei membrii
secoli întregi au pribegit prin întuneric….aţi venit să concentraţi cu
toţii luminile domniilor voastre la unica flacără şi prin aceasta s-o
măriţi şi s-o potenţaţi la un foc mare, intensiv, care să străbată în cele
mai adânci întunecimi, să străbată la inima care e aşezată în cea mai
misterioasă parte a corpului, să se lăţească în asemenea măsură peste
întreg orizontul ce vă înconjoară, peste tot orizontul patriei, precum
se lăţeşte şi învederează fulgerul electric în întunericul nopţii”227.
Cu ocazia acestei adunări generale a Reuniunii, în seara zilei de
12 octombrie s-a organizat la Timişoara un concert urmat de petrecere
cu joc, într-o atmosferă de entuziasm naţional. „Reuniunea română de
cântări şi muzică” din Lugoj, a excelat în executarea pieselor muzicale,
iar tinerele învăţătoare Maria Bocean şi Aurelia Belinţan, îmbrăcate în
costume naţionale, au provocat o deosebită plăcere publicului prin
recitările lor. Articolul din periodicul „Luminătoriul” care descrie acest
eveniment, se încheie prin cuvinte laudative la adresa Reuniunii şi a
împlinirii misiunii sale: „Brava Reuniune a învăţătorilor, jertfeşte multă
osteneală şi mijloace materiale pentru organizarea acestor concerte,
dar judecând din punct de vedere moral ea triumfă, căci inima de
român fie cât de îngheţată şi pălită pentru scopurile naţionale-şcolare,
când aude şi vede astfel de petreceri, ea învie, regenerează…şi astfel
Reuniunea noastră prin aceste întreprinderi îşi ajunge scopul sublim:
A deştepta şi lumina întotdeauna şi în toate locurile”228.
Aspiraţia spre o reuniune unică a învăţătorilor bănăţeni,
nu dispare cu trecerea timpului. La iniţiativa Reuniunii din tractul
Timişoarei, învăţătorii din protopopiatele Banat-Comloş şi Hasiaş
(Belinţ), şi-au dat acordul, în iulie 1883, pentru alăturarea lor la
asociaţia timişoreană. De la învăţătorii din Protopopiatul Lipova nu
s-a primit nici un răspuns, prin urmare aceştia hotărâseră să rămână
independenţi229. Adunarea generală a învăţătorilor din protopopiatele:
Timişoara, Banat-Comloş şi Hasiaş, a fost convocată în august 1883,
în biserica ortodoxă din cartierul timişorean Maiere (Elisabetin),
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr.79, din 3/15 octombrie, p. 3.
Ibidem.
229
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 58, din 23 iulie/4 august, p. 3.
227
228
222
participanţii exprimându-şi voinţa de unire într-o singură asociaţie
învăţătorească230. După această dată „Reuniunea învăţătorilor grecoortodocşi români din Protopopiatele Timişoara, Belinţ, Banat-Comloş”
a început să funcţioneze, membrii ei întrunindu-se în adunări
generale, unde s-au susţinut dizertaţii şi s-au dezbătut probleme de
interes din domeniul lor de activitate. Învăţătorii din Protopopiatul
Lipovei, au continuat însă să activeze în reuniunea lor tractuală dar şi
în cadrul Reuniunii generale diecezane, cu sediul la Arad231.
Între timp, după o perioadă de stagnare, Reuniunea generală
a învăţătorilor din Dieceza Aradului îşi reia activitatea, adunarea
generală din anul 1884 alegându-i pe George Popa, ca preşedinte şi
pe Teodor Ceontea, ca vicepreşedinte. Pentru că animozităţile dintre
preşedintele G. Popa şi episcopul I. Meţianu, s-au perpetuat, fapt care
periclita existenţa Reuniunii, generaţia tânără de învăţători s-a grupat
în jurul profesorului T. Ceontea, pe care l-au ales preşedinte în anul 1887.
Acţiunea radicală a tinerilor, a jignit demnitatea celor bătrâni, care au
refuzat conlucrarea cu noua conducere. În acest fel, Reuniunea a ajuns
dintr-un impas în altul. Retrăgându-se bătrânii, practic Reuniunea
a încetat de a mai exista, pentru că întreaga arhivă, cu jurnalele,
casa şi toate evidenţele, se aflau în posesia lor. Preşedintele nu avea
posibilitatea de a întruni comitetul în numărul reclamat de statute şi a
face demersuri pentru continuarea activităţii, deoarece constrângerea
membrilor de a respecta hotărârile adunărilor generale o putea face
numai Consistoriul, al cărui referent şcolar era G. Popa, cel înlăturat
de la conducerea asociaţiei. În special învăţătorii din Banat, grupaţi
în jurul fostului prim secretar al Reuniunii, Ioan Tuducescu, au rămas
intransigenţi, lipsind ostentativ de la toate întrunirile convocate de
noul preşedinte, cu scopul de a aplana divergenţele dintre cele două
grupări adverse. Soluţia era reorganizarea Reuniunii cu învăţătorii
din protopopiatele aflate în partea dreaptă a Mureşului,
lăsându-i pe cei din Banat să se organizeze separat232. Astfel
că începând din anul 1890, îşi începe activitatea „Reuniunea
districtuală a învăţătorilor din Banat”, avându-l ca preşedinte
pe Pavel Rotariu şi care cuprindea acum învăţătorii din toate
cele patru protopopiate banatice233. Reuniunea districtuală
Idem, IV, nr. 67, din 24 august/5 septembrie, p. 3.
Idem,VII, 1886, nr.66, din 23 august/4 septembrie, p. 4.
232
I. Moldovan, op.cit., p. 13-14.
233
Ibidem, p. 18.
230
231
223
din stânga Mureşului, a fost împărţită în patru despărţăminte, care
corespundeau protopopiatelor aflate în zona bănăţeană a Diecezei
Aradului. Fiecare despărţământ era condus de protopopul local, în
afară de cel al Timişoarei, care îl avea ca preşedinte pe învăţătorul
Emeric Andreescu. De acum înainte, învăţătorii din Protopopiatul
Lipova vor activa în Reuniunea districtuală bănăţeană, care între
21-24 august 1892 şi-a desfăşurat adunarea generală, chiar în Lipova,
localitatea de reşedinţă a acestui tract234.
Reuniunea districtuală bănăţeană îşi desfăşura activitatea fără
statute aprobate de guvern, existând astfel pericolul de a fi interzisă
de forţele poliţieneşti. De altfel cercurile guvernante, făceau presiuni
crescânde asupra asociaţiei, legate de problema statutelor235. Aceasta
a constituit probabil motivaţia principală care a determinat starea de
inactivitate în care a intrat Reuniunea, începând cu anul 1892.
Pentru a ieşi din acest impas, un grup de învăţători din
cele patru protopopiate bănăţene, se întrunesc într-o conferinţă
desfăşurată la data de 7 iulie 1895, în sala hotelului timişorean
„Principele de coroană”. Conferinţa a fost prezidată de Ioan Tuducescu,
care în deschidere, rezumă scopul întrunirii învăţătorilor din cele patru
protopopiate bănăţene. Apoi, învăţătorul Iuliu Vuia a prezentat un
raport asupra stării Reuniunii, în care îl acuză de stagnarea activităţii
acesteia, pe preşedintele ei, Pavel Rotariu. Vuia propune să se aleagă
un comitet, format din câte doi învăţători din fiecare protopopiat,
care să convoace adunarea generală de reconstituire a Reuniunii236.
La 20 august 1895, în Biserica românească din Fabric s-au
întrunit mai mulţi învăţători din cele patru protopopiate bănăţene,
care au dezbătut şi aprobat statutele Reuniunii districtuale, pe care
intenţionau să o reactiveze. Biroul de conducere provizoriu, în care
Iuliu Vuia îndeplinea calitatea de preşedinte, iar V. Ghilezan, aceea
de vicepreşedinte, trebuia să înainteze statutele spre aprobare,
guvernului din Budapesta237.
Frământările prin care trecea Reuniunea nu s-au încheiat însă
prea curând, deoarece seriile de statute înaintate Ministerului de
Culte şi Instrucţie Publică spre aprobare, erau respinse pentru motive
neesenţiale. În anul 1900, Consistoriul diecezan din Arad, predă
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 59, din 15/27 august, p. 2.
V. Dudaş, op.cit., p. 99.
236
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 141, din 26 iunie/8 iulie, p. 1; Controla, Timişoara, I, 1895,
nr. 23, din 11 iulie, p. 3.
237
Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 33, din 22 august, p. 3.
234
235
224
dosarul acestei cauze nerezolvate timp de un deceniu, avocatului
Emanuil Ungureanu, pentru ca acesta să găsească modalitatea de
obţinere a aprobării. Luând drept model statutele învăţătorilor unguri
din Banat, aprobate de guvern, E. Ungureanu elaborează noi statute,
care după ce au fost votate de învăţătorii întruniţi la Timişoara, au
obţinut şi mult aşteptata aprobare ministerială.
„Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din
Protopopiatele Timişoara, Belinţ, Lipova şi Banat-Comloş”, cu statute
aprobate şi înregistrată ca persoană juridică, se constituie, alegând
pe E. Ungureanu ca preşedinte. Cugetând profund asupra scopului
asociaţiei, E. Ungureanu pune în atenţia învăţătorilor trei imperative
necesare care trebuiau să guverneze activitatea Reuniunii: a)
Învăţământul poporal trebuie să cuprindă întotdeauna şi instrucţia
şi educaţia; b) Ridicarea nivelului cultural al membrilor Reuniunii;
c) Asigurarea stării materiale a membrilor Reuniunii238. Unul dintre cei
mai credincioşi colaboratori ai lui Ungureanu şi demn urmaş al său la
conducere, a fost învăţătorul Iuliu Vuia din Comloşul Bănăţean239.
Din considerente de ordin geografic, dar şi datorită neimplicării
suficiente a autorităţilor confesionale, pe teritoriul Diecezei Aradului
nu a putut fiinţa o reuniune învăţătorească unitară. Învăţătorii timişeni
au activat fie în reuniuni formate pe protopopiate, fie în Reuniunea
districtuală a învăţătorilor bănăţeni, aceasta din urmă confruntându-se
până în anul 1900 cu dificultăţi generate de absenţa statutelor de
funcţionare. Din punct de vedere material şi financiar, organizatoric
şi al numărului de membri, reuniunile în care au activat învăţătorii
români timişeni din Dieceza Aradului, nu s-au ridicat la nivelul celei care
funcţiona în Dieceza Caransebeşului. Privite din prisma activităţii lor
ştiinţifico-metodice şi culturale, al susţinerii intereselor învăţătorimii
şi al deschiderii spre comunitate se poate afirma că reuniunile care au
fiinţat în spaţiul Diecezei Aradului şi-au îndeplinit menirea.
238
L. Ciobanu, E. Ungureanu. Omul şcolii şi pedagogul social, Timişoara, 1932, p. 13-14; M.
Bucătură, op.cit. p. 89-92.
239
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara…, p. 210.
225
E.5. Reuniunea învăţătorilor greco-catolici
din ţinutul Lugojului
Învăţătorii români greco-catolici din comitatul Timiş, au
activat într-o reuniune proprie, care s-a întemeiat în data de 21 iunie
1888, la Lugoj, cu sprijinul episcopului Victor Mihaly de Apşa şi sub
conducerea inspectorului şcolar al eparhiei, Andrei Liviu.
La adunarea de constituire, au participat un mare număr de
preoţi şi 34 de învăţători. În primul comitet au fost aleşi: canonicul
Andrei Liviu, ca preşedinte, Simion Gaiţă, vicepreşedinte şi Petru
Popescu, învăţător în Lugoj, ca notar.
În anul 1894, în adunarea de la Oraviţa, canonicul Andrei Liviu
cere să fie scutit de sarcina de a mai conduce Reuniunea şi locul său
a fost luat, din însufleţita încredere a învăţătorilor, de canonicul Ioan
Boroş, care a condus timp de 17 ani destinele asociaţiei, ridicând-o la
nivelul cerut de vremi şi îndatoririle sale naţionale240.
Adunările generale ale Reuniunii învăţătorilor grecocatolici, se desfăşurau aproximativ după acelaşi tipic, ca şi cele
ale reuniunilor învăţătorilor ortodocşi, îmbinând activităţile
organizatorice şi metodico-ştiinţifice, cu cele culturale, de destindere
şi intercunoaştere.
Din rapoartele adunării generale, care a avut loc la 25 august
1896, în localul bisericii greco-catolice din Fabricul Timişoarei, aflăm
că Reuniunea număra în acel moment 68 de membri, dintre care:
17 fondatori, 48 ordinari, 3 onorari. Fondul Reuniunii se ridica la
sfârşitul anului 1895, la 664 de florini şi 51 cr., din care 120 de florini
reprezentau restanţe de la membri241.
La fel ca şi învăţătorii ortodocşi, cei greco-catolici au încercat
prin intermediul asociaţiei lor, să-şi lărgească autonomia de decizie
în chestiuni profesionale. La adunarea generală din anul 1896,
învăţătorii au cerut ca la examenele şcolare, alături de protopopul
districtual să fie şi un reprezentant al corpului învăţătoresc.
Ordinariatul (Consistoriul) greco-catolic nu a acceptat însă această
propunere justificată, venită din partea învăţătorilor242. Respingerea
propunerii de cooptare a învăţătorilor în activitatea de inspecţie
Ibidem, p. 220.
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 185, din 22 august/3 septembrie, p. 3.
242
I. Velcean, op.cit., p. 112-113.
240
241
226
şcolară (fapt realizat în Dieceza ortodoxă a Caransebeşului, încă
din 1866, prin înfiinţarea instituţiei comisarilor şcolari), deţinerea
preşedinţiei Reuniunii de către un canonic şi nu de către o persoană
laică, aşa cum se proceda de regulă în celelalte asociaţii învăţătoreşti
bănăţene, denotă caracterul confesional mai pronunţat al „Reuniunii
învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Lugojului”.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, asociaţia învăţătorilor greco-catolici şi-a sporit numărul de
membri şi şi-a îmbunătăţit situaţia financiară. În anul 1901 Reuniunea
număra 96 de membri: 47 ordinari, 46 fondatori, 3 onorari. Averea ei
atingea valoarea de 2.511 de cor. şi 80 de fil., iar biblioteca cuprindea
157 de cărţi în 169 de volume, 181 de broşuri şi ziare periodice. De
la înfiinţare, se organizaseră 13 adunări generale, în care membrii
Reuniunii au susţinut 18 dizertaţii şi 25 de lecţii model243.
Principalele instituţii de pregătire profesională a învăţătorilor
timişeni, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost preparandiile
de la Arad şi Caransebeş. În condiţiile în care românii bănăţeni nu
dispuneau nici măcar de un gimnaziu cu predare în limba maternă,
instituţiile mai sus menţionate nu se limitau la exercitarea unei misiuni
strict pedagogice, ci reprezentau în acelaşi timp centre spirituale, care
emanau cultură naţională în întreg arealul bănăţean. Conferinţele şi
reuniunile învăţătoreşti au jucat un important rol în perfecţionarea
corpului didactic confesional, dar totodată au constituit prilejuri de
deschidere a şcolii spre comunitate. Caracterul public al conferinţelor
învăţătoreşti, a făcut posibilă participarea la aceste activităţi şi a
altor categorii profesionale, iar adunările reuniunilor învăţătoreşti, se
transformau cel mai adesea, în manifestări culturale cu semnificaţie
naţională, beneficiind de o largă participare a comunităţilor româneşti
timişene. Activitatea în cadrul reuniunilor a maturizat învăţătorimea
română din comitatul Timiş, adâncindu-i conştiinţa de sine şi făcându-i
posibilă susţinerea intereselor ei profesionale şi naţionale.
243
227
228
Capitolul V
Şcoala şi societatea românească
din comitatul Timiş
V. A. Condiţia materială a învăţătorilor
Condiţia materială a învăţătorilor a reprezentat o importantă
zonă de intersecţie a Şcolii cu Societatea românească. Veniturile
salariale şi produsele agricole obţinute din grădina primită în folosinţă,
au constituit principalele mijloace de subzistenţă ale învăţătorilor
români din comitatul Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Salariul anual avea o componentă în bani şi una în natură. Cuantumul
acestuia era stabilit de comitetul parohial, care realiza un proiect de
buget anual, pe care îl supunea spre aprobare sinodului parohial1.
Sursa care asigura achitarea salariilor învăţătoreşti era darea
cultuală, contribuţia specială pe care trebuiau să o plătească
credincioşii dintr-o parohie2.
În multe localităţi timişene a existat practica includerii dării
cultuale în bugetul comunal, dar treptat, autorităţile administrative
evită să se mai implice în colectarea acesteia3. Astfel că încasarea
salariilor învăţătoreşti a fost îngreunată, fie datorită faptului că
autorităţile administrative interziceau încasarea speselor de cult prin
antistiile comunale, fie pentru că antistiile comunale nu doreau să
sprijine încasarea dării pentru şcolile confesionale4.
Contribuţia fiecărei familii la susţinerea şcolii era, conform legii,
în proporţie cu impozitul plătit către stat şi cu numărul iugărelor de
pământ aflate în proprietatea acesteia. În localităţile comitatului Timiş
existau însă şi alte criterii pentru stabilirea cuantumului dării cultuale:
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.11, din 13/25 ianuarie, p.6.
Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918, p. 6-7.
3
Direcţia Judeţeană Arad a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.A.A.N.), Fond Episcopia Ortodoxă
Română a Aradului, IV, act 130/1872, nepag.
4
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5.
1
2
229
după numărul caselor (fără să se ţină seama de nivelul diferenţiat al
veniturilor familiale); stabilirea unor trepte de contribuire, pe tranşe
de venituri; repartizarea contribuţiei doar asupra familiilor care aveau
copii la şcoală5.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru susţinerea şcolii din
Dorgoş, fiecare casă contribuia anual cu 12 kg. de grâu şi 12 kg. de
porumb6, iar pentru susţinerea şcolii din Ohaba-Forgaci (prin decizia
Sinodului parohial din 13 ianuarie 1880 ), de la fiecare număr de casă
se cereau 3 ½ litre de grâu şi 3 ½ litre de porumb7. Contribuţia anuală,
în bani, pentru şcoală, era de un florin pe fiecare număr de casă în
localitatea Crivobara8 şi de un florin şi 32 cr., în Ohaba-Forgaci ( prin
hotărârea Consiliului parohial din 3 mai 1881, în sat fiind 304 numere
de casă sau „fumuri”)9.
Colectarea dării cultuale, care asigura achitarea salariilor
învăţătoreşti, se realiza cu dificultate, în special în comunităţile
rurale. Într-un raport către Consistoriul din Caransebeş, datat cu 3
septembrie 1870, protopopul Ciacovei, Ioan Seiman, menţiona că
cea mai mare parte a comunelor din acest cerc şcolar, au restanţe de
mai mulţi ani la plata învăţătorilor. Aceştia, în opinia protopopului,
numai pentru onoarea numelui şi împlinirea datoriei, nu-şi părăseau
posturile. Protopopul îi făcea responsabili de această situaţie pe
fruntaşii comunelor şi pe părinţii elevilor10. Încasarea cu dificultate
a salariilor, s-a perpetuat în acest cerc şcolar. În raportul comisarului
şcolar Aurel Drăgan, cu ocazia examenelor de la sfârşitul anului şcolar
1879-1880, se precizează că în majoritatea localităţilor învăţătorii îşi
primesc salariile neregulat, unii dintre ei având de recuperat restanţe
din anii trecuţi11. Aceeaşi situaţie o semnalează comisarii şcolari
Ioan Marcu12 şi Martin Ţapu13, în Protopopiatele Buziaş şi Vârşeţ,
F. Zamfir, Condiţia materială a învăţătorului român confesional din comitatul Timiş, 1867-1900,
în „Anuarul Asociaţiei culturale Concordia Cenad”, Nr. 3, Editura Marineasa, Timişoara, 2007,
p. 18-19.
6
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Dorgoş, nepag.
7
8
Ibidem, dosar Crivobara, nepag.
9
10
IV, act 170/1870, nepag.
11
12
13
5
230
prin intermediul rapoartelor pe care le încheie la 19 noiembrie 1890
şi respectiv 20 aprilie 1891. Ioan Marcu adaugă şi consecinţele ce
decurg de aici: „Această împrejurare deplorabilă face ca nu numai
învăţătorii să sufere dimpreună cu familiile lor, ci şi învăţământul şi
peste tot educaţiunea tinerimii noastre şcolare”14.
O cauză importantă care determina achitarea neregulată a
salariilor învăţătoreşti era sărăcia poporului, întâlnită cu precădere
în zonele rurale. Unii intelectuali români întrevedeau soluţiile pentru
ieşirea din acest impas şi le expuneau prin intermediul gazetelor
vremii. Într-un articol publicat pe parcursul a câteva numere ale
periodicului „Biserica şi şcoala”, din anul 1878, se analizează situaţia
financiară precară a şcolilor confesionale româneşti, oferindu-se
modalităţi şi mijloace pentru îmbunătăţirea ei. Un prim remediu ar
fi fost administrarea mai eficientă a puţinilor bani de care dispuneau
comunele bisericeşti. Al doilea remediu l-ar fi reprezentat creşterea
capacităţii de contribuire a membrilor comunităţii. Pentru a realiza
acest lucru, trebuiau îndreptate câteva defecte ale ţăranului român:
cultivarea pământului într-un sistem primitiv, ancorarea în datini şi
reticenţa la reforme, absenţa spiritului de economie şi cumpătare.
Intelectualitatea, muncind în regie proprie şi într-un mod raţional
pământurile pe care le avea în folosinţă, ar fi reprezentat un model
demn de imitat pentru popor. Pentru sporirea veniturilor, ţăranilor
trebuiau să li se ofere alternative la culturile clasice de grâu şi porumb:
cultivarea rapiţei, a tutunului, a legumelor sau a pomilor fructiferi. O
altă sursă de venit, mai ales în perioadele când recoltele erau mai slabe,
era creşterea vitelor. Promovarea „industriei de mână”, ar fi asigurat
un izvor de câştig pe timp de iarnă, valorificându-se astfel timpul
neutilizat în agricultură. Autorul articolului constata de asemenea, că
un mare număr de români se calificau în acea perioadă ca avocaţi şi
funcţionari, dar prea puţini ca industriaşi, comercianţi sau agricultori.
Asigurarea stabilităţii materiale, era o condiţie necesară dar nu şi
suficientă a progresului economic, pentru că poporul trebuia deprins
în ultimă instanţă să consume în mod productiv, ce a câştigat prin
sudoarea muncii sale15.
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.14, din 2/14 aprilie, p. 105-106; Idem, nr.15, din 9/21
aprilie, p. 114; Idem, nr.16, din 16/28 aprilie, p. 124;
14
15
231
Observaţiile şi concluziile articolului de presă sunt pertinente,
dar starea economică a ţărănimii timişene depindea şi de factori
care ţineau de politica statală. În condiţiile preponderenţei politice
a moşierimii şi burgheziei maghiare, preocupate să realizeze „statul
naţional unitar” ungar, de o repartiţie corectă, naturală, a proprietăţii
agrare, nu putea fi vorba. Raportată la structura naţională a populaţiei,
inechitatea era evidentă, căci marea masă a populaţiei româneşti
era formată din ţărănimea săracă, în timp ce marea moşierime era
alcătuită în proporţie de peste 2/3 din maghiari16. Întrucât un mare
număr de gospodării ţărăneşti posedau loturi de pământ insuficiente
acoperirii nevoilor proprii şi nici industria nu absorbea decât în mică
măsură forţa de muncă excedentară de la sate, numeroase familii
de ţărani săraci recurgeau la sistemul muncii în dijmă şi arendă, în
condiţii semifeudale. Povara impozitelor, aflate într-o repartiţie invers
proporţională cu mărimea proprietăţilor agricole, constituia o altă
cauză a sărăcirii unei părţi din ţărănime. De multe ori, cuantumul
datoriilor micilor gospodării, depăşea valoarea averii lor, fiind una din
sursele principale ale pauperizării ţărănimii sărace17.
Salariul învăţătorilor era dependent de starea economică a
localităţilor în care funcţionau, de capacitatea comunităţilor de
a contribui în natură şi bani. Procesul verbal al şedinţei Sinodului
parohial din localitatea timişeană Ohaba Forgaci, desfăşurată la 13
ianuarie 1880, menţionează la punctul 8, o serie de măsuri pentru
încasarea salariului învăţătoresc. Pentru achitarea componentei lui
în natură, s-a stabilit o contribuţie de 3 ½ litre18 de grâu şi 3 ½ litre
de porumb, de fiecare număr de casă. Produsele trebuiau predate
învăţătorului în prezenţa casierului şcolar, în zilele de joi şi duminică, în
lunile iulie, august, septembrie şi octombrie. Comisia şcolară trebuia
să fie foarte atentă la încasarea salariului, pentru ca „învăţătorul să nu
sufere”, menţionează procesul-verbal. Componenta în bani a salariului
se plătea o dată la trei luni, fiecare număr de casă contribuind cu 1
p. 30-32.
17
Ibidem, p. 40-42.
18
Litra era o măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram,
Apud Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (în contin. DEXI), Editura Arc. Gunivas
(Tipogr. Italia), 2007, p. 1056.
16
232
florin şi 32 cr. anual, conform hotărârii Comitetului parohial din 3 mai
1881. În Ohaba Forgaci existau în acel moment, 304 numere de casă
sau fumuri19.
Salariul învăţătorilor era fixat înainte de organizarea concursului
pentru un post vacant sau în timpul funcţionării acestora, în caz
de majorare. Concursul era o modalitate de stimulare a pregătirii
pedagogice a învăţătorilor, întrucât dotaţia acestora era diferită de la
o localitate la alta şi chiar în aceeaşi localitate, de la un post la altul.
În formularul de concurs erau specificate veniturile asigurate de
comunitate pentru postul declarat liber şi ca atare fiecare învăţător
avea date de referinţă despre cuantumul şi structura salariului oferit.
Criteriile decisive în alegerea învăţătorilor erau pregătirea pedagogică,
conduita morală şi capacitatea de organizare a activităţilor culturale
(cor, formaţie teatrală, organizarea bibliotecii)20.
Concursurile pentru posturile învăţătoreşti vacante, erau
publicate în ziarele vremii. Indiferent de modul cum era formulat
anunţul, el trebuia să conţină oferta salarială pe care localitatea
respectivă o făcea pentru postul respectiv. Un astfel de anunţ a fost
publicat în numărul din 17/29 august 1877, al organului oficial al
Episcopiei Aradului, „Biserica şi şcoala”: „Pentru deplinirea postului
învăţătoresc de la şcoala română greco-ortodoxă din comuna Ictar,
comitatul Timiş, se scrie concurs cu termen până la 29 august stil
vechi în care se ţine şi alegerea.
Emolumintele: 100 fl. şi 20 cr. în numerar, 20 meti21 grâu, 20 meti
cucuruz în boabe, 8 orgii lemne din care se încălzeşte şi şcoala, 4 lanţe
pământ.
Recursurile lor, instruate conform articolului 13 din Statutul
organic, adresate Comitetului parohial, să le suştearnă părintelui
protopop tractual şi inspector cercual de şcoli, George Crăciunescu
în Belinţ.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.
educaţie şi cultură ( 1784 -1918 ). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad,
1986, p. 151.
21
Măsură veche pentru cereale, egală cu 1-2 ocale, Apud DEXI…., p. 1142.
19
20
233
Să se înfăţişeze într-una din duminici ori sărbători în biserică,
pentru a-şi arăta dexteritatea în tipic şi cântări.
Ictar, 31 iulie 1877
Comitetul parohial,
în coînţelegere cu G. Crăciunescu,
protopop şi inspector de şcoli”22
La propunerea Consistoriului din Arad, Sinodul eparhial din 1883
clasifică şcolile în trei clase valorice, în funcţie de forţa economică a
localităţii, dotarea materială a şcolii, numărul de elevi, etc., stabilind
pentru fiecare clasă şi salariul aferent. Astfel, „staţiunile învăţătoreşti”
de clasa a III-a trebuiau să fixeze un salariu anual de 300 de florini,
cele de clasa a II-a, de 400 de florini şi cele de clasa I, de peste 400 de
florini23.
Dintr-un alt anunţ apărut în presă, aflăm că în anul 1883
localitatea Chesinţ din comitatul Timiş, scotea la concurs un post
învăţătoresc de clasa I, oferind un salariu de 300 de florini, 24 meti
de bucate (jumătate grâu şi jumătate porumb boabe), 8 orgii de
lemne. Se mai acordau 10 florini pentru participarea învăţătorului
la conferinţe şi 5 florini pauşal scripturistic (bani pentru instrumente
de scris şi maculatură). Învăţătorul mai beneficia de cortel liber
(locuinţă gratuită) şi grădină de legume24. Pentru acest post de clasa
I, componentele în bani şi în natură ale salariului, depăşeau împreună
400 de florini, aşa cum prevedea decizia sinodală.
Salariile învăţătoreşti din comitatul Timiş, au cunoscut în
perioada 1867-1900 o evoluţie sensibil ascendentă, care se datora mai
multor factori: reglementarea nivelului salarizării prin legislaţia şcolară;
amplificarea conştiinţei naţionale a comunităţilor româneşti, care
înţelegeau să facă sacrificii materiale crescânde, pentru conservarea
şi perpetuarea învăţământului în limba maternă; creşterea conştiinţei
profesionale a învăţătorilor, care prin intermediul asociaţiilor lor au
luptat pentru îmbunătăţirea salarizării; evoluţia economică a unor
Biserica şi şcoala, Arad, I, 1877, nr.30, din 17/29 august, p. 237.
Idem, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 174.
24
Idem, VII, 1883, nr.35, din 28 august/9 septembrie, p. 321.
22
23
234
comunităţi româneşti; evoluţia generală a societăţii în plan economic,
cultural, educaţional.
La începutul perioadei dualiste, nivelul de salarizare a
învăţătorilor era destul de modest. În anul şcolar 1867-1868, în
Protopopiatul Hasiaş, localitatea Belinţ oferea salariul cel mai tentant,
în bani 200 de florini şi în natură: 50 meti de grâu, 50 meti de porumb,
200 pfunzi25 de clisă, 100 pfunzi de sare, 25 pfunzi de lumânări, 12
orgii de lemne şi 3 iugăre de livadă. La polul opus se afla localitatea
Budinţ, care oferea învăţătorului doar 25 de florini şi 20 cr. în bani,
la care se adăugau: 10 meti de grâu, 10 meti de porumb, 8 orgii de
lemne şi 3 iugăre de livadă26.
Raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1870, considera
că una dintre cele mai mari piedici ale progresului învăţământului
poporal era dotaţia cu totul necorespunzătoare a învăţătorilor27.
Pentru îmbunătăţirea acesteia, Senatul şcolar propunea ca doar
acele comune care se învoiesc să mărească salariul învăţătoresc cu
50 %, să poată pretinde organizarea concursului pentru alegerea
unui învăţător mai apt şi demn de noul salariu. Dacă învăţătorul de
până atunci n-ar fi fost reales, comuna avea obligaţia de a-i achita
o dată pentru totdeauna, jumătate din salariul anual. Propunerea
merita luată în considerare, deoarece stimula învăţătorii neglijenţi
să-şi îndeplinească conştiincios îndatoririle, pentru a nu pierde
posturile în care se aflau28.
Din parcurgerea conscripţiilor şcolare din anul 1873, se poate
constata o creştere în medie a salariilor învăţătoreşti. Localităţile de
câmpie, ai căror locuitori dispuneau de produse cerealiere în măsură
mai mare decât cei din zona montană, alocau o pondere importantă
componentei în natură a salariului învăţătoresc. În localitatea
Alioş, sediu de inspectorat şcolar, existau doi învăţători: Veniamin
Martini, la clasa de băieţi, cu un salariu în bani de 168 fl. şi bunuri
în natură în valoare de 294 fl. şi Toma Munteanu, la clasa de fete, cu
Unitate de măsură a greutăţii, egală cu circa 0,5 kg, Apud DEXI…., p. 1441.
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A.), Fond şcolar, V, act
140/1868, nepag.
27
A.E.O.R.A., 11-12-1871. Doc nr.34, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului
pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 169.
28
Ibidem, p. 171.
25
26
235
un salariu de 105 fl. şi bunuri în natură în valoare de 167 fl.29 După
cum se observă, la ambele salarii componenta în natură o depăşea
pe cea în bani. Deşi erau plătiţi de aceeaşi comună, cei doi învăţători
aveau salarii diferite, la aceasta contribuind probabil vechimea,
performanţele profesionale, implicarea în problemele comunităţii. În
localitatea Petroman, salariul învăţătoresc era de 300 de florini şi 6
orgii de lemne. Având în vedere că învăţătorul avea un venit lunar
de 25 de florini, iar 100 kg. de grâu se vindeau cu 5 florini, cu salariul
de pe o lună învăţătorul putea să-şi cumpere 500 kg. de grâu30. Un
centru românesc important, Lipova, sediu de inspectorat şcolar şi
de protopopiat, avea trei învăţători români: Constantin Crăciun la
clasa I, Ion Tuducescu la clasa a II-a şi Dariu Putici la clasa de fete. În
această localitate salariile erau egale şi în acelaşi timp substanţiale,
fiecare învăţător fiind remunerat cu 500 de florini şi bunuri în natură
în valoare de 600 de florini31. De o retribuţie la fel de consistentă, în
raport cu alţi slujitori ai şcolii confesionale, beneficiază şi învăţătorul
Traian Lungu din Timişoara. Începând cu data de 12/24 aprilie 1876,
comitetul parohial din Timişoara-Fabric îi aprobă un salariu de 500
de florini, la care se adaugă: 150 de florini pentru chiria locuinţei, 19
florini pentru rechizite, 11 metri şi 40 centimetri de lemne de foc, din
care trebuia să se încălzească şi şcoala32.
Deşi multe dintre localităţile timişene, ofereau salarii în bani
şi în natură care depăşeau 300 de florini, existau şi localităţi a căror
situaţie economică nu le permitea o remunerare corespunzătoare a
învăţătorilor. De pildă în localitatea Susani, retribuţia învăţătorului
era de doar 80 de florini în numerar şi bunuri în natură în valoare de
110 florini33.
În unele localităţi, salariile învăţătorilor cresc vizibil în perioada
de după adoptarea Legii XXXVIII. În comuna Ohaba Forgaci, în anul
1868 salariul învăţătoresc era de 90 de florini în numerar şi următoarele
bunuri în natură: 15 meti de grâu, 15 meti de porumb, 50 pfunzi de
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 100.
31
V. Popeangă, op. cit, p. 116.
32
Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond familial LunguPuhallo, act 160/1876, fila 1.
33
V. Popeangă, op. cit, p. 135.
29
30
236
sare, 100 pfunzi de clisă, 12 pfunzi de lumânări, 8 orgii de lemne, 2
iugăre de livadă34. După aproape un deceniu, la sfârşitul anului şcolar
1876-1877, în aceeaşi localitate, salariul în bani al învăţătorului creştea
cu mai mult de 3 ori, ajungând la 300 de florini, la care se adăugau în
natură: 921 litri de grâu, 921 litri de porumb, venitul de pe 2 iugăre
de pământ extravilan şi 8 metri cubi de lemne, 129 de florini pentru
locuinţă35.
În anul şcolar 1879-1880, deşi dotaţia medie a învăţătorilor
cunoaşte o uşoară creştere, existau variaţii importante de la o localitate
la alta. Salariul în bani din localităţile timişene, varia între 60-450
florini în Protopopiatul Ciacova şi între 30-400 florini în Protopopiatul
Buziaş. În Protopopiatul Ciacova, învăţătorul de la clasa de băieţi din
Ghilad avea un salariu de 450 de florini, la care se adăugau 32 metri
de lemne şi 4 iugăre de pământ. Localitatea Omor oferea învăţătorului
doar 60 de florini şi 25 meti de grâu, 20 meti de porumb, 2 orgii de
lemne, 4 orgii de paie. În Protopopiatul Buziaş, învăţătorul din Jebel
beneficia de un salariu de 400 de florini şi 6 orgii de lemne, în timp ce
învăţătorul din Icloda, avea un venit de doar 30 de florini, la care se
adăugau 30 meti de bucate şi un stânjen de lemne36.
Cu unele excepţii, localităţile care asigurau venituri salariale
substanţiale, beneficiau şi de învăţători mai bine pregătiţi, deoarece
concurenţa pentru aceste posturi era mai mare. Din rapoartele
comisarilor şcolari realizate cu ocazia examenelor, se poate constata
că învăţătorii retribuiţi mai bine, aveau şi rezultate pe măsură cu elevii,
pe când la cei cu dotaţie slabă, rezultatele erau aşişderea. Învăţătorii
din Ghilad, Petroman, Voiteg (Protopopiatul Ciacova), Jebel, Buziaş
(Protopopiatul Jebel), care aveau un salariu corespunzător, în urma
examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, au obţinut
calificativul foarte bine. Învăţătorul din comuna Omor (Protopopiatul
Ciacova), care era retribuit mai slab, a obţinut calificativul de mijloc
(satisfăcător) cu ocazia examenului. În rubrica „observaţii”, din dreptul
acestei localităţi, comisarul şcolar menţionează că în perioada iernii
nu s-au ţinut cursuri, deoarece a lipsit combustibilul necesar pentru
36
34
35
237
încălzirea sălii de clasă. În localitatea Icloda (Protopopiatul Jebel),
unde învăţătorul era foarte slab remunerat, nici activitatea didactică
nu se desfăşura în condiţii corespunzătoare din moment ce la sfârşitul
anului şcolar 1879-1880, aici n-a avut loc examen, deoarece copiii au
frecventat cursurile numai până la Paşti37.
Autorităţile şcolare erau conştiente de pericolele la care se
expuneau şcolile care nu îndeplineau prevederile legale referitoare la
salarizarea învăţătorilor sau la starea localului. Ele acţionau în sensul
menţinerii caracterului confesional al şcolilor româneşti. Sinodul
eparhial arădean din 1883, votează o subvenţie de 2.000 de florini
pentru ajutorarea învăţătorilor mai slab remuneraţi şi a şcolilor din
comunele sărace38, tocmai pentru a le proteja de eventuale ingerinţe
ale autorităţilor politice în viaţa lor internă.
Salariile învăţătoreşti erau dependente de capacitatea de
contribuire a comunităţilor româneşti şi cum veniturile acestora
proveneau în măsură covârşitoare din agricultură, existenţa unor
ani nemănoşi făcea dificilă retribuirea învăţătorilor. Aceasta era
probabil una din cauzele restanţelor pe care învăţătorii timişeni
din Protopopiatul Ciacova, le aveau la salariile în bani şi în natură,
la sfârşitul anului şcolar 1879-1880. Cuantumul restanţelor era
următorul: Denta, 83 de florini; Gaiul-Mic, 63 de florini, 9,75 meti de
grâu şi 8,5 meti de porumb; Lighed, 190 de florini şi 23 cr., 22,76 hl. de
grâu; Omor, 72 de florini, 18 meti grâu şi 18 meti porumb; Petroman,
280 de florini şi 5 orgii de lemne39.
Salarizarea învăţătorilor putea fi influenţată într-un sens
negativ şi de neînţelegerile existente la nivel local, între conducătorii
localităţilor şi personalul didactic. Această situaţie se întâlnea în
anul 1883, în localitatea timişeană Dragşina. Aici, judele comunal
(primarul) nu se afla în relaţii amiabile cu preotul şi învăţătorul şi nu-i
sprijinea la încasarea cultului. Învăţătorul era nevoit să meargă din
casă în casă, pentru a-şi aduna măcar o parte din salariul şi aşa destul
de modest40.
În anul şcolar 1889-1890, salariul învăţătoresc mediu în Dieceza
Caransebeşului era în bani de 230 de florini şi 30 cr. şi în natură: 3,70
Ibidem.
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 174.
39
40
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.
37
38
238
hl de grâu, 4,35 hl de porumb, 8,98 kg de slănină, 7,22 kg de sare,
1,71 kg de lumânări, 15,81 m³ lemne de foc, 0,50 m³ paie de foc, 2,768
iugăre de pământ.
Salariul mediu în Protopopiatul Jebel era în bani de 156 de
florini şi 93 cr. şi în natură: 8,53 hl de grâu, 8,27 hl de porumb, 19,70
kg de slănină, 14,49 kg de sare, 3,78 kg de lumânări, 15 m³ lemne de
foc, 1,10 m³ paie de foc, 3,331 iugăre de pământ.
În Protopopiatul Ciacova, salariul mediu era în bani de 205
florini şi 38 cr. şi în natură: 15,24 hl de grâu, 3,81 hl de porumb, 8,11
kg de slănină, 5,88 kg de sare, 1,88 kg de lumânări, 12,55 m³ lemne de
foc, 5,44 m³ paie de foc, 3,735 iugăre de pământ.
În Protopopiatul Vârşeţ, salariul mediu era în bani de 238 de
florini şi 20 cr. şi în natură: 4,28 hl de grâu, 4,03 hl de porumb, 6,28 kg
de slănină, 4,59 kg de sare, 1,38 kg de lumânări, 10,35 m³ lemne de
foc, 0,16 m³ paie de foc, 3,05 iugăre de pământ41.
Această selecţie, cuprinzând valorile medii ale retribuţiei
învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului şi din protopopiatele
timişene ale eparhiei, suscită o serie de comparaţii şi concluzii. Se
observă că doar în Protopopiatul Vârşeţ, componenta în bani a
salariului învăţătoresc, depăşea media pe dieceză. În schimb, în acest
protopopiat componenta în natură a salariului, avea în general valori
sub cele medii pe eparhie. Dacă salariul în bani din Protopopiatul Jebel
era sub media pe dieceză, în schimb componenta acestuia în natură
surclasa valorile medii pe eparhie. Salariul în bani din Protopopiatul
Ciacovei nu depăşea media pe eparhie, dar avea o valoare mai
apropiată de aceasta. Studiind însă componenta în natură a salariului
învăţătoresc din acest protopopiat, nu poate decât să ne surprindă
cantitatea mare de grâu care intra în remuneraţia învăţătorilor,
aproape de patru ori mai mare decât media pe dieceză. Concluzia
este că localităţile din protopopiatele Jebel şi Ciacova, fiind în marea
lor majoritate de câmpie, acordau produselor cerealiere o pondere
importantă în alcătuirea salariilor învăţătoreşti.
La 13 august 1893 a fost sancţionată Legea şcolară XXVI, care
reglementa salarizarea învăţătorilor. Noul act normativ menţinea
prevederile referitoare la salarizare, existente în Legea XXXVIII, dar
41
239
pe lângă acestea introducea adaosul cvincvinal de vechime de 50 de
florini, care se acorda de cinci ori, din cinci în cinci ani, ajungând până
la 250 de florini42.
Această lege urmărea în aparenţă îmbunătăţirea salariilor
învăţătoreşti, dar în esenţă avea ca scop accentuarea dependenţei
faţă de stat, a şcolilor şi învăţătorilor confesionali. Pentru a atenua
consecinţele negative ale legii, Senatul şcolar din Caransebeş face
un apel la populaţia Banatului să depună toate eforturile în vederea
susţinerii şcolilor româneşti. Răspunzând chemării, locuitorii comunei
Sculea trimit în februarie 1896 redacţiei ziarului „Foaia de duminică”, o
înştiinţare în care-şi făceau cunoscută hotărârea de a înfiinţa un fond
bisericesc-şcolar, care să contribuie atât la susţinerea învăţătorului,
cât şi a organelor confesionale43.
În perioada care a urmat adoptării legii, presa naţională s-a
adresat în repetate rânduri intelectualităţii, pentru a conştientiza
comunităţile româneşti, despre însemnătatea naţională a Şcolii
confesionale şi necesitatea susţinerii ei materiale: „…Datori suntem
în fiecare comună unde vedem primejdia să lucrăm cu cuvântul
şi fapta, să arătăm sătenilor noştri marea importanţă a şcolilor
confesionale pentru întărirea noastră naţională, datori suntem să le
luminăm mintea….să contribuie….ca să asigure învăţătorilor salariul
şi cuincuinalele cerute de lege…”44.
Susţinute prin sacrificiile comunităţilor, şcolile româneşti
din comitatul Timiş şi-au păstrat în cea mai mare parte caracterul
confesional, reuşind să asigure veniturile salariale impuse de lege.
În anul 1896, în Protopopiatul Timişoara, suma salariilor celor 50 de
învăţători însuma 10.896 de florini şi 91 de cruceri în bani şi 8.763 de
florini şi 61 de cruceri în natură. Prin urmare, salariul mediu era de 393
de florini şi 21 de cruceri, încadrându-se în limitele cerute de lege.
Salariile individuale variau în acest protopopiat, între 300 şi 700 de
florini45.
42
Adaos la nr.39 al Unirii. Articolul de lege XXVI din 1893 despre regularea salariilor învăţătorilor
şi învăţătoarelor aplicate la şcolile elementare susţinute de comunele politice şi de confesiuni
sancţionată în august 1893 şi publicată în 10 septembrie 1893, în „Unirea”, Blaj, III, 1893, nr.39,
din 30 septembrie, p.1-2.
43
I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul veacului
al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba-Iulia, 1981, p. 321.
44
Drapelul, Lugoj, I, 1901, nr. 31, din 18 aprilie/1 mai, p. 1.
45
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 58, din 12/24 martie, p. 3.
240
În anul şcolar 1899-1900, salariul învăţătoresc mediu (în bani
şi natură) în protopopiatele timişene ale Diecezei Caransebeşului,
depăşea 600 de coroane (300 de florini).
În Protopopiatul Buziaş, componenta în bani a salariului era de
515 cor. şi 91 fil.; valoarea naturaliilor era de 150 cor., 59 fil.; venitul
pământului era de 69 cor., 50 fil.; iar valoarea totală a salariului (bani,
naturalii, venitul pământului) era de 736 cor. şi 2 fil.
În Protopopiatul Ciacova, salariul în bani era de 697 cor., 9 fil.;
valoarea naturaliilor era de 82 cor., 45 fil.; venitul pământului era de
81 cor., 59 fil.; iar valoarea totală a salariului era de 861 cor., 13 fil.
În Protopopiatul Vârşeţ, salariul în bani era de 703 cor., 71 fil.;
valoarea naturaliilor era de 27 cor., 28 fil.; venitul pământului era de
41 cor., 14 fil.; iar valoarea totală a salariului era de 772 cor., 13 fil.46
Cea mai mare valoare medie a salariului învăţătoresc se întâlnea
în Protopopiatul Ciacova, iar cea mai mare pondere a componentei
în bani a acestuia, se înregistra în Protopopiatul Vârşeţ, de 91,13 %,
pe când în protopopiatele Ciacova şi Buziaş, salariul în bani avea
o pondere de 80,95 % şi respectiv 70,09 %. Dacă în primii ani ai
perioadei dualiste, componenta în natură a salariului învăţătoresc o
depăşea în multe localităţi pe cea în bani, spre sfârşitul veacului al
XIX-lea, situaţia se inversează.
Dintre localităţile timişene ale Protopopiatului Ciacova, cele
mai mari salarii învăţătoreşti se înregistrau în: Ciacova, Denta, Ghilad,
Petroman şi cele mai mici, în Gaiul-Mic şi Omor. Situaţia salarizării
învăţătorilor din Protopopiatul Buziaş, care cuprindea exclusiv
localităţi din comitatul Timiş, o vom prezenta detaliat.
46
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, 69/1900, nepag.
241
Tabelul 1. Salariile învăţătoreşti în Protopopiatul Buziaş
(1899-1900)47
Nr.crt.
Localitatea
Salariul în
bani
Salariul
în natură
Venitul
pământului
Salariul
total
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
Berini
Birda
Blajova
Buziaş
Cadar
Cerna
Chevereş
Dragşina
Duboz
Folea
Hitiaş
Icloda
Jebel
Opatiţa
Racoviţa
Sacoşul Turcesc
Sacoşul Unguresc
Sculea
Silagiu
Sinersig
Şipet
Sârbova
Şoşdea
Stamora Română
Uliuc
Unip
Vucova
321,80
600
300
570,80
280
320
1200
530
600
200
294,22
500
2100
700
400
356
1200
600
600
350
760
600
684
421,80
344
780
380,80
387,50
----264
----308,40
384
100
--------112,50
288,08
--------120
280
568
256
20
----150
504
24
----502
200
----200
180
80
66
30
23,40
21,34
80
70
----375,04
29,70
100
60
140
80
100
60
----7
100
100
56
96
102
100
62,24
36
889,30
680
630
600,80
611,80
725,34
1380
600
600
687,54
612
600
2160
960
760
1024
1516
620
607
600
1364
680
780
1025,80
644
842,24
616,80
Salariile în bani şi natură, venitul pământului, precum şi salariul
total, sunt exprimate în coroane. Cele mai mari salarii (peste 1000
de coroane), se înregistrau în localităţile: Chevereş, Jebel, Sacoşul
Turcesc, Sacoşul Unguresc, Şipet, Stamora Română. Cele mai mici
47
Ibidem.
242
salarii, aflate la limita stabilită de lege, se înregistrau în localităţile:
Dragşina, Duboz, Icloda, Hitiaş, Silagiu. Deşi în Protopopiatul Buziaş,
componenta în natură a salariului învăţătoresc se menţine în proporţie
de aproape 30 %, din tabel se observă că nouă comune au renunţat la
modalitatea de remunerare în natură, preferând-o pe cea în bani.
Salarizarea învăţătorilor români de la şcolile greco-catolice
de pe cuprinsul comitatului Timiş, era modestă la sfârşitul secolului
al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, deşi în cazul parohiilor
unite exista practica patronatului, adică a subvenţionării acestora
de felurite instituţii politice sau bisericeşti maghiare. Patronii erau:
„Fondul religionar catolic”, Ministerul Finanţelor, Căile Ferate de Stat,
comunele pe teritoriul cărora se aflau parohiile48.
Salariul învăţătorului din Silaş, stabilit în anul 1892, era de 635
de coroane din care: 474 de coroane de la comuna bisericească, 126
de coroane din „Fundaţia Secheny-Koloniciană” şi lemne în valoare
de 35 de coroane49. Salariul învăţătorului greco-catolic din Hitiaş,
„sistemizat” în 1896, avea următoarea structură: 160 de coroane din
„Fondul religionar”, 640 de coroane ajutor de stat, 400 de coroane în
natură50.
Dotaţia învăţătorilor greco-catolici a cunoscut şi ea o evoluţie
ascendentă în timp. Astfel în comuna Chizdia, salariul învăţătoresc a
fost în anul 1852 de 52 de florini şi 50 cr., în 1868 s-a ridicat la 80 de
florini, iar în 1874 s-a regulat la 108 florini în bani şi 2400 litri de bucate.
În anul 1898, când s-a înfiinţat şi al doilea post învăţătoresc, salarizarea
era următoarea: postul I: 266 de coroane de la comuna bisericească,
5,66 iugăre pământ, 2400 litri de grâu, 2400 litri de porumb, 50 m
lemne de foc; postul II: 10 cor. de la comuna bisericească, 310 cor.
ajutor de stat, 2400 l de grâu şi 2400 l de porumb, 58 m lemne de
foc51.
49
50
Ibidem, p. 236.
51
Ibidem, p. 259.
48
243
Tabelul 2. Salariile învăţătorilor de la şcolile greco-catolice din
comitatul Timiş (1901-1902)52
Nr.crt.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
Protopopiatul
Localitatea
Lugoj
Ohaba-Forgaci
Budinţ
Hitiaş
Silaş
Belotinţ
Chizdia
Buziaş
Timişoara
Ciacova
Oraviţa
Bocşa
Vărădia
Crivobara
Izvin
Parţa
Folea
Ghilad
Icloda
Jebel
Lighed
Petroman
Marcovăţ
Gherman
Clopodia
Lăţunaş
Salariul învăţătoresc
(componenta în bani
exprimată în coroane)
600
684
1200
635
600
586; 9600 litri naturalii,
5,66 iug.
300
474; 5 iug.
600
528; 5 iug.
686
700
215,28; 1,280 iug.
600
600
600
606,56
590
443; 4,1459 iug.
Din parcurgerea acestei situaţii statistice, se poate concluziona
că veniturile salariale ale învăţătorilor greco-catolici erau modeste,
depăşind 1.000 de coroane doar în comuna Hitiaş, în celelalte localităţi
fiind la limita cerută de legea şcolară sau chiar sub această limită (în
comunele Crivobara, Clopodia, Jebel). Comunităţile greco-catolice
erau puţin numeroase în comitatul Timiş şi cu o forţă economică
redusă, fapt ce nu le permitea să aloce sume importante pentru
susţinerea şcolilor şi a învăţătorilor.
Funcţionând la şcoli confesionale, majoritatea învăţătorilor
români din comitatul Timiş aveau şi atribuţii cantorale, venitul realizat
în această calitate fiind inclus în salariul lor anual. Ei îi sprijineau pe
preoţii locali la înmormântări, cununii şi parastase.
Pe lângă salariu, comunitatea îi asigura învăţătorului şi o
locuinţă gratuită, care se situa de regulă lângă clădirea şcolii sau
52
Ibidem, p. 225, p. 240-241, p. 276-277, p. 288-289, p. 307, p. 320, p. 338-339.
244
chiar făcea corp comun cu aceasta. Dacă în localitate nu exista
locuinţă pentru învăţător, atunci la salariu se adăuga o sumă de
bani suficientă pentru închirierea uneia. Locuinţele învăţătoreşti se
compuneau de obicei din bucătărie, 1-2 camere şi dependinţe. În
anul 1890, când s-a dat în folosinţă noua clădire a şcolii confesionale
ortodoxe din Petroman, aceasta conţinea pe lângă sala de clasă şi
locuinţa învăţătorului cu o bucătărie, două camere, cămară, şopron
şi coteţe pentru păsări53. Constatând că unii învăţători nu locuiesc
în spaţiul amenajat special pentru ei în cadrul şcolii, Consistoriul din
Caransebeş a hotărât în şedinţa din 8 aprilie 1872, să le impună acest
loc de reşedinţă. În acest mod învăţătorul s-ar fi putut îngriji atât de
curăţenia edificiului, cât şi de purtarea cuviincioasă a elevilor înainte
şi după cursuri54.
Raportate la salariile medii din alte domenii, remuneraţiile
învăţătoreşti erau mici şi plătite neregulat. Chiar dacă aveau mai
mult timp liber, condiţiile materiale nu le permiteau învăţătorilor
să călătorească. Cei de la ţară erau ocupaţi şi cu munca câmpului,
dar cei din oraşe trăiau cu precădere din salariu. Chiar şi în vacanţe,
învăţătorii nu erau liberi, deoarece erau solicitaţi să participe la diverse
cursuri metodice, pentru învăţarea limbii maghiare sau la adunări
învăţătoreşti. Toate acestea reclamau timp şi cheltuieli. Unui jurat de
la sat dacă făcea parte dintr-o comisie în localitate, i se plăteau 50 cr.
şi în afara localităţii un florin, indiferent dacă rezolva problema într-o
oră sau într-un sfert de oră. În schimb învăţătorii trimişi la cursurile
pentru învăţarea limbii maghiare, trebuiau să se mulţumească cu 70
cr. pe zi, stând departe de casă şi familie, timp de şase săptămâni55.
Pentru a îmbunătăţi situaţia materială a învăţătorilor, autorităţile
şcolare i-au încurajat să desfăşoare şi alte activităţi pe lângă acelea
legate strict de profesie. Pentru a-i stimula pe învăţători să cultive
grădinile de pomi, Consistoriul din Arad a elaborat o instrucţiune
în 15 noiembrie 1873, care prevedea ca din suma rezultată în urma
vânzării altoilor, jumătate să revină învăţătorului, ¼ să fie alocată
N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 319.
55
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr.63, din 8/20 august, p. 1-3.
53
54
245
pentru îngrijirea grădinii, iar ¼ să se depună în fondul şcolar56. În anul
1883, Consistoriul arădean a decis ca la concursurile pentru posturile
vacante, să fie preferaţi acei învăţători care au avut bune rezultate
pe terenul pomăritului şi horticulturii57. În şedinţa din 9 aprilie 1880,
Consistoriul din Caransebeş dezbate problemele stupăritului şi
mătăsăritului şi decide să îndrume învăţătorii spre aceste ocupaţii,
pentru a-şi spori veniturile58.
De obicei, învăţătorii îndeplineau şi calitatea de notari ai
comitetelor parohiale, pentru această activitate fiind şi remuneraţi.
Astfel, prin hotărârea Comitetului parohial Ohaba-Forgaci, din 12
decembrie 1876, învăţătorul Vasile Cimponeriu, ca notar al Sinodului şi
Comitetului parohial, este recompensat cu 8 florini pentru calcularea
speselor şi veniturilor bisericeşti59.
Unii învăţători îşi suplimentau veniturile, îndeplinind funcţiile
de contabili sau directori ai unor bănci populare. În anul 1898,
aflându-se în al nouălea an de directorat la institutul de credit
„Chişodana”, adunarea acestuia i-a votat învăţătorului Paul Ivi din
Chişoda, un salariu de 200 de florini pe an60.
Învăţătorii confesionali puteau fi numiţi ca „magiştri” la oficiile
poştale mai mici, dar numai cu aprobarea prealabilă a autorităţilor
şcolare. Ei erau datori să participe şi la recensămintele populaţiei, în
calitate de comisari de numerotare61.
Unii învăţători aveau prin urmare şi alte izvoare de venit,
diversificându-şi sfera ocupaţională: scriitori la primării sau alte
oficii, funcţionari la institute de credit mărunte, conducerea stranei
şi respectiv a corului bisericesc, stupari, comercianţi, producători
de altoi, legumicultori. Cei mai mulţi însă, se ocupau cu agricultura,
muncind alături de ţărani în timpul liber. Cei harnici, care dispuneau
de mult pământ, s-au înavuţit. Cei mai numeroşi erau aceia care aveau
la dispoziţie puţine vite şi 3-8 iugăre de pământ, care le aduceau
un venit neînsemnat. Existau învăţători care nu aveau decât casa
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.6, din 19/31 ianuarie, p. 4.
58
N. Bocşan, V. Leu, op.cit., p. 367-368; A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 152/1880, nepag.
59
60
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.14, din 24 februarie, p. 2.
61
I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912, p. 502.
56
57
246
de locuit şi o grădină, sau o bucată de vie ori un fânaţ. Unii ştiau să
tragă folos şi din puţinul care-l aveau, în schimb alţii n-aveau spirit de
întreprindere şi erau delăsători62.
Fie că funcţionau în localităţi prospere, care le ofereau o
remunerare consistentă, fie că deţineau şi alte slujbe ori că proveneau
din familii înstărite, unii învăţători aveau o situaţie materială şi un nivel
de trai care depăşea media veniturilor acestei categorii profesionale.
De pildă, învăţătorul timişorean Traian Lungu, avea o situaţie prosperă,
de burghez înstărit63.
Existau totodată şi învăţători, a căror situaţie materială se afla sub
nivelul subzistenţei. Aşa a fost învăţătorul Ilie Amandia din Bucovăţ, a
cărui moarte o anunţă preotul Gheorghe Bălan, într-o şedinţă specială
a Comitetului parohial, din 10 martie 1879. Din expunerea sa, reiese
că acest învăţător a fost foarte sărac şi cu familie numeroasă, astfel
încât nu a avut nici măcar o haină pentru îngropăciune. La 16 martie
1879, protopopul Meletie Drăghici recomanda pe institutorul Nicolae
Grofşorean ca învăţător provizoriu în Bucovăţ. Comitetul parohial nu
a acceptat această propunere, ci l-a rugat pe părintele G. Bălan să
suplinească postul de învăţător, cu speranţa că până la deschiderea
concursului, se va găsi un preparand care s-ar învoi să ia în căsătorie
pe fiica răposatului învăţător Ilie Amandia (Protocolul şedinţei
Comitetului parohial din 29 aprilie 1879). În spirit de solidaritate cu
familia celui dispărut, preotul se obligă să-i cedeze întreg venitul
obţinut din suplinirea postului învăţătoresc64.
Învăţătorii aveau dreptul să beneficieze de pensie, de asemenea
puteau primi ajutor văduvele sau orfanii acestora. Pensionarea
învăţătorilor se baza pe articolele de lege XXXII din 1875 şi XLIII din
1891. Erau îndreptăţiţi la pensie toţi învăţătorii (învăţătoarele) ordinari
şi ajutători, prevăzuţi cu diplomă de calificare. De pensie integrală,
beneficiau învăţătorii care treceau de 40 de ani de serviciu. După 10
ani de slujbă (în care se socoteau şi timpul serviciului militar, precum
şi cel petrecut ca prizonier de război), învăţătorii se puteau pensiona
cu 40 % din salariul propriu-zis. Pentru fiecare an care trecea peste 10,
Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.3, din 18 ianuarie, p. 3-4.
I. D. Suciu, Emilia Lungu-Puhallo, Timişoara, 1939, p. 7.
64
62
63
247
se adăugau 2 %. Înainte de 40 de ani de serviciu, se puteau pensiona
numai cei consideraţi bolnavi sau incapabili. Învăţătorii puteau fi
pensionaţi din oficiu, în cazul în care se constata incapacitatea lor65.
Dintr-un conspect datat cu 24 aprilie 1891, despre învăţătorii
pensionaţi, văduvele şi orfanii ajutoraţi, ne putem crea o imagine
despre sumele de bani alocate pentru fiecare din aceste trei categorii
sociale. Astfel, în Protopopiatul Jebel erau doi învăţători pensionaţi
cu câte 100 de florini şi două văduve ajutorate cu câte 84 de florini. În
Protopopiatul Ciacova exista un învăţător pensionat cu 100 de florini,
o văduvă ajutorată cu 84 de florini şi trei orfani sprijiniţi cu câte 25
de florini. În Protopopiatul Vârşeţ au fost pensionaţi doi învăţători cu
câte 120 de florini, două văduve au primit câte 84 de florini şi trei
orfani au fost ajutoraţi, dintre care doi cu câte 50 de florini şi unul cu
25 de florini66.
Veniturile salariale ale învăţătorilor români timişeni au fost pe
ansamblu modeste în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ele variau
de la o localitate la alta în funcţie de potenţialul economic al fiecăreia,
dar au cunoscut o sensibilă creştere spre sfârşitul aceluiaşi secol, ca
urmare a eforturilor făcute de comunităţile româneşti de a se acomoda
prevederilor salariale înscrise în legislaţia şcolară. Învăţătorii care şi-au
diversificat aria ocupaţională sau care făceau parte din familii potente
economic, dispuneau de venituri suplimentare. În marea lor majoritate
însă, pătrunşi de frumuseţea şi nobleţea profesiei, învăţătorii români
din comitatul Timiş s-au aflat în serviciul limbii şi culturii naţionale,
fără ca să pretindă o remuneraţie pe măsura sacrificiilor făcute. Ei au
preferat să slujească şcolile confesionale cu un salariu mai mic, decât
şcolile comunale şi de stat, care deşi le ofereau o dotaţie mai bună, îi
înregimentau unui învăţământ străin de nevoile şi aspiraţiile societăţii
româneşti.
O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915,
p. 121; C. Petrescu, Condiţia învăţătorului în şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al
XIX-lea - începutul secolului XX, în „Studii de istorie a Banatului (1997-1998)”, Timişoara, 2000,
p. 296.
66
65
248
V. B. Statutul social al învăţătorilor şi integrarea lor în
viaţa comunităţilor
Numărul intelectualităţii româneşti din comitatul Timiş era
redus în raport cu numărul populaţiei româneşti, majoritară în
această unitate administrativă a Ungariei. În anul 1900, ocupaţiile
intelectuale erau distribuite astfel în rândul locuitorilor timişeni de
origine română: funcţionari de stat superiori, 11 (5 în Timişoara);
funcţionari de stat inferiori, 2 în Timişoara; funcţionari judeţeni,
7 (2 în Timişoara); funcţionari orăşeneşti, 9 (8 în Timişoara); funcţionari
de plasă şi comune, 47 (2 în Timişoara); judecători, 5 (unu în Timişoara);
avocaţi, 24 (12 în Timişoara); preoţi, 200 (6 în Timişoara); învăţători,
178 (2 în Timişoara); învăţătoare, 21; profesori de liceu, 2; medici,
5 (unu în Timişoara)67. Se poate lesne observa din această statistică,
nu numai faptul că preoţii şi învăţătorii se aflau într-un număr
aproape egal, ci şi că ei formau grosul intelectualităţii româneşti din
comitatul Timiş, ocupând o pondere de 78 % din totalul acesteia. Aşa
se explică complexitatea şi multilateralitatea domeniilor de implicare
a învăţătorilor în viaţa comunităţii româneşti din comitatul Timiş.
Activitatea de bază a învăţătorilor era cea didactică şi prin
urmare comunitatea nu putea să rămână insensibilă faţă de
aptitudinile pedagogice ale dascălilor. Cum examenele erau publice,
membrii comunităţii aveau posibilitatea în fiecare an să perceapă şi
să evalueze într-un mod nemijlocit calităţile pedagogice şi metodice
ale învăţătorilor. Nu de puţine ori, la examene, adulţii satelor
profitau de măiestria didactică a învăţătorilor, reamintindu-şi sau
consolidându-şi cunoştinţe dobândite cu mulţi ani în urmă. Aşa
s-a întâmplat la Bărăteaz, unde la 26 ianuarie 1883, s-a desfăşurat
examenul semestrial în şcoala românească ortodoxă din localitate.
Preotul-învăţător Ioan Munteanu, a reuşit cu această ocazie să convingă
şi pe ţăranii care asistau la examinare, despre utilitatea gramaticii în
şcoală. Instruind pe şcolari să facă paralele între limba cultă şi cea
vulgară, el a reuşit să le dezvolte şi adulţilor prezenţi, gustul estetic,
M. Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat, secolul al XIX-lea, Editura Brumar, Timişoara,
2000, p. 151.
67
249
cultul pentru limba literară şi totodată să le inducă aversiunea faţă
de „corupţiunile limbii”. Apreciind calităţile de „dester gramatist” ale
preotului-învăţător, locuitorii din Bărăteaz care au asistat la examen
au exprimat aprecieri laudative la adresa dascălului, concluzionând
prin cuvintele: „acum înţelegem de ce foloseşte gramatica în şcoală
!”68.
Învăţătorii şcolilor poporale erau educatori ai elevilor, dar în
acelaşi timp şi îndrumători moral-civici ai comunităţii. Cum majoritatea
aşezărilor aveau un singur învăţător, el era intelectualul localităţii, la
care sătenii alergau după un sfat în momentele premergătoare luării
unei decizii, ca să le citească şi să le tălmăcească citaţiile de judecată,
chitanţele de bir, hotărârile, poliţele şi toate actele ungureşti pe care
ei nu le înţelegeau, fiindcă nu cunoşteau limba oficială. Alături de
preot, învăţătorul era un confident de nădejde al sătenilor. Ei apelau
la notar, numai după ce erau lămuriţi de „domnul învăţător”. Când se
votau legi noi, când se dădeau circulare care priveau viaţa satelor,
ţăranii apelau la preoţi şi învăţători ca să le traducă şi să le explice.
Nevoia de a fi informaţi despre evenimentele interne şi internaţionale,
de a afla ce ordine mai vin de la stăpânire, frica de amenzile pe care le
suportau din pricina necunoaşterii legilor, îi făceau pe săteni să fie tot
mai solidari în jurul învăţătorilor69. Urmând îndemnurile învăţătorilor,
ţăranii cu „ştiinţă de carte” se informau şi prin intermediul gazetelor.
Un ziar naţional de largă circulaţie în comunităţile româneşti timişene,
era „Luminătoriul”, la care în anul 1886 s-au abonat mai mulţi plugari
din localitatea Şag, urmând sfaturile primite de la învăţătorul Ioan
Doboşan70.
Misiunea moral-civică a învăţătorilor este bine sintetizată într-un
articol scris în numărul din 16/28 aprilie 1878, al revistei arădene
„Biserica şi şcoala”: „Învăţătorii noştri au datoria de a se îngriji de
creşterea poporului şi după ce respectivii elevi au părăsit şcoala.
Dânşii trebuie să fie în comunele româneşti santinelele moralităţii
şi ajutătorii spirituali, consulii poporului în orice afacere”71. În spiritul
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 11, din 5/17 februarie, p. 3-4.
F. Cristescu, Însemnări asupra învăţământului popular românesc din Transilvania şi Ungaria,
Bucureşti, 1912, p. 29.
70
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 16, din 22 februarie/6 martie, p. 4.
71
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.16, din 16/28 aprilie, p. 124.
68
69
250
afirmaţiilor din revista arădeană şi folosind un limbaj contemporan,
am putea să-i definim pe învăţători ca lideri informali ai comunităţii.
Şi înaintaşii i-au perceput la fel, din moment ce la finalul unui articol
de presă care îi elogia activitatea cultural-caritabilă, se afirmă despre
Nicolae Stoia din Şipet, că nu este doar preot şi învăţător, ci şi un „bun
conducător al poporului”72.
Fiind cea care îl alegea pe învăţător, comunitatea îi preţuia
nu numai pregătirea pedagogică, ci şi calitatea de a fi îndrumător
cultural al sătenilor. Dexteritatea muzicală era apreciată în epocă, în
aceeaşi măsură ca şi celelalte calităţi pedagogice: exprimarea elevată
şi cultivată, spiritul organizatoric în cadrul şcolii, dragostea faţă de
elevi. Dacă în anunţurile de concurs pentru posturile învăţătoreşti,
publicate în presă pe parcursul secolului al XIX-lea, se menţiona că
una dintre probe este „dexteritatea în cântare şi tipic”, spre sfârşitul
acestui veac, anunţurile conţin şi o precizare suplimentară: aceea că
sunt preferaţi candidaţii care au aptitudinea de a conduce şi instrui
un cor vocal. Astfel, candidaţii pentru postul învăţătoresc din comuna
Reţişor (Protopopiatul Vârşeţ), din anul 1896, trebuiau să se prezinte în
prealabil la biserică, pentru a-şi dovedi dexteritatea în muzică şi tipic.
Preferaţi erau însă candidaţii care pe lângă certificatul de absolvire cu
calificativul general „bine”, erau capabili să conducă un cor vocal73.
Activitatea învăţătorilor pe tărâm cultural, de înfiinţare şi
dirijare a corurilor vocale, era mult apreciată de membrii comunităţilor
româneşti timişene, deoarece fiinţarea unui cor într-o localitate,
echivala cu o pecete culturală atribuită acesteia, generatoare a unui
sentiment de mândrie colectivă.
După primul spectacol al corului românesc din Ciacova, din 6/18
ianuarie 1883, care s-a bucurat de aplauze frenetice, învăţătorul Traian
Brătescu din localitate, este omagiat în paginile „Luminătoriului”
timişorean. Se menţionează în această gazetă, că după numai şapte
săptămâni de repetiţii, prin zelul învăţătorului sus menţionat, corul
românesc ajunsese la un aşa nivel, încât se putea măsura cu celelalte
două coruri locale: german şi sârbesc, chiar dacă acestea aveau deja
ani buni de experienţă artistică74.
Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr. 15, din 12 aprilie, p. 7.
Idem, Caransebeş, XI, 1896, nr.1, din 1 ianuarie, p. 8.
74
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 5, din 15/27 ianuarie, p. 4.
72
73
251
Sătenii din Beregsău ţin să aprecieze şi ei prin intermediul
aceluiaşi periodic, eforturile fizice pe care învăţătorul Emeric
Andreescu le-a făcut atât pentru instruirea corului vocal, nou înfiinţat
în comună, dar şi pentru propria sa instruire în arta dirijatului. Timp
de mai multe luni, între noiembrie1882-februarie 1883, după ce pe
parcursul zilei învăţătorul era ocupat cu educaţia elevilor săi, al căror
număr depăşea 100, începând de la orele şase seara şi până la orele
10-12 noaptea, Emeric Andreescu s-a aflat tot în slujba comunităţii,
desfăşurând activitate culturală75. Acest fapt este pilduitor şi edificator
în explicitarea succesului mişcării culturale de masă din arealul
bănăţean, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Într-o altă localitate timişeană, Ianova, în deschiderea
spectacolului prezentat de corul vocal în „Duminica lăsatului de
brânză”, din anul 1892, plugarul George Uroşiu a ţinut să-l evoce pe
învăţătorul Eutimiu Milosavu, care cu doi ani înainte înfiinţase corul
şi care a fost apoi nevoit să plece din comună. „El a lucrat şi asudat
pentru noi mult”, se menţionează în discursul plin de recunoştinţă la
adresa învăţătorului, subliniindu-se apoi năzuinţa membrilor corului
de a-i continua opera, prin perfecţionarea acestora atât în cântece
bisericeşti, cât şi naţionale76.
Chiar dacă în unele localităţi corurile au fost înfiinţate de ţărani
cu iniţiativă culturală, până la urmă conducerea şi dirijarea acestora
a fost preluată de învăţători. Aşa s-a întâmplat la Izvin, unde după ce
a fost înfiinţat la iniţiativa unui ţăran, corul a fost condus începând
cu anul 1876, de învăţătorul Ioan Mateica77. Dacă iniţial corul din
Beregsău a fost instruit de plugarul din Chizătău, Demetriu Gherda,
din anul 1883 conducerea acestuia a fost preluată de învăţătorul
Emeric Andreescu78. Corul din localitatea Ictar a fost iniţiat de un
grup de săteni, dar din anul 1883, conducerea lui a fost preluată de
învăţătorul Virghil Amandia79. Exemplele de implicare a învăţătorilor
în conducerea şi instruirea corurilor vocale sunt numeroase şi nu fac
decât să le consolideze statutul de promotori culturali ai comunităţilor
româneşti.
Idem, Timişoara, IV, 1883, nr. 16, din 23 februarie/7 martie, p. 3.
Idem, XIII, 1892, nr. 17, din 29 februarie/12 martie, p. 4.
77
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Izvin, nepag.
78
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.16, din 23 februarie/7 martie, p. 3.
79
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ictar, nepag.
75
76
252
Prin abordările culturale diverse, învăţătorul român confesional
şi-a dobândit în percepţia comunităţii, imaginea intelectualului
complet. Membrii corpului didactic s-au remarcat atât pe terenul
publicisticii, ca proprietari, editori, redactori de gazete cât şi în
domeniile pedagogic, ştiinţific sau literar, ca autori de manuale
şcolare, de studii şi lucrări ştiinţifice ori literare.
În domeniul gazetăriei s-au remarcat doi reprezentanţi ai
învăţământului românesc timişean: doctorul Pavel Vasici, inspector
şcolar al cercului Timişoara şi învăţătorul din Beregsău, Emeric
Andreescu. În ianuarie 1877, Pavel Vasici îşi aduce de la Gherla la
Timişoara, foaia sa„pentru sănătate, morbi, educaţiune şi instrucţiune”,
„Higiena şi şcoala”. Această publicaţie a apărut o dată pe săptămână,
până în februarie 1880, abonamentul anual fiind de 4 florini80. Revista
se adresa unui cerc larg de cititori: învăţători, părinţi, persoane care
erau interesate de probleme şcolare.
Învăţătorul Emeric Andreescu a fost redactorul, proprietarul şi
editorul publicaţiei„Junimea română”,„foaie pentru cultivarea junimei
şi a tinerimei sătene”, care a apărut între anii 1890-1891 în localitatea
Beregsău. Un exemplar apărea o dată la două săptămâni şi iarna doar
o dată pe săptămână. După sistarea acestei publicaţii, învăţătorul
timişean a editat „Săteanul”, „foaie pentru trebuinţele noastre”, care
a apărut de la 15/27 august 1891, până la 25 decembrie/6 ianuarie
1892, o dată pe săptămână. Emeric Andreescu a fost redactorul
gazetei până la 18/25 octombrie 1891, când a cedat această atribuţie
soţiei sale, Emilia Andreescu81. Tot la stăruinţele învăţătorului Emeric
Andreescu, s-a întemeiat şi ziarul „Dreptatea şi lumina poporului” din
Timişoara, a cărui proprietar a fost Nicolae Mitru. Gazeta a funcţionat
între anii 1904-1906, în primul an de apariţie avându-l ca redactor pe
învăţătorul Andreescu82.
Prin lucrările şi articolele pedagogice, ştiinţifice şi literare,
învăţătorii şi-au câştigat aprecierea societăţii româneşti timişene,
şi-au obiectivat forţa spirituală şi şi-au certificat valoarea profesională
şi intelectuală.
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943,
Imprimeria Editurii „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 243.
81
Ibidem, p. 249-250.
82
Ibidem, p. 262.
80
253
Un demn reprezentant al corpului didactic timişean, ale cărui
preocupări intelectuale au depăşit sfera activităţii strict didactice,
a fost Traian Lungu (1830-1917), învăţător în Fabricul Timişoarei.
Absolvent al Preparandiei din Arad în anul 185083, dascălul timişorean
a fost numit învăţător la şcoala confesională din Timişoara-Fabric,
începând cu anul 185584. În anul 1859 a susţinut examenul de
definitivare în învăţământ, obţinând calificativul excepţional85.
Având o cultură temeinică şi cunoscând la perfecţie, pe lângă limba
română, limbile germană şi maghiară86, Traian Lungu a fost un dascăl
apreciat de comunitate şi de autorităţile şcolare superioare. Pentru
activitatea închinată şcolii şi societăţii româneşti, el a fost răsplătit
în nenumărate rânduri cu elogii şi laude oficiale, atât de protopopul
Meletie Drăghici, cât şi de inspectorii şcolari şi preşedinţii comitetelor
şcolare care s-au succedat în Timişoara-Fabric87. Pe lângă relevanta
activitate desfăşurată cu elevii, la clasă, acesta şi-a manifestat şi
veleităţile de scriitor pedagogic, publicând o mulţime de manuale
didactice pentru uzul şcolilor primare. Ca publicist, a scris numeroase
articole în „Gazeta Transilvaniei”, dintre care cele mai multe erau
semnate cu pseudonimul „Învăţătorul”. A mai colaborat de asemenea
şi la revista arădeană, „Biserica şi şcoala”88.
Un alt învăţător care s-a făcut remarcat în peisajul social timişean
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost Damaschin Cosma
(1844-1915), tatăl lui Aurel Cosma, primul prefect român al Timişului
după unirea Banatului cu România. Născut în comuna Moşniţa
Veche, la 27 august/8 septembrie 1844, a absolvit clasele primare în
comuna natală unde era învăţător Vicenţiu Cerneţ, unul dintre cei mai
destoinici dascăli timişeni. Clasele gimnaziale le urmează la Timişoara
şi Arad, după care se înscrie la Preparandia din Arad89, la absolvirea
căreia obţine diploma de învăţător, eliberată la data de 13/25 august
1864 şi purtând semnăturile profesorilor: Alexandru Gavra,
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 112/1850.
Ibidem, act 115/1855.
85
86
A. Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977, p. 111.
87
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, acte: 117/1861, 129/1862, 130/1862, 135/1864,
137/1866, 141/1870, 142/1870, 143/1871, 155/1875, 157/1875, 159/1875, 160/1876.
88
A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 57-59.
89
D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 8, fila 4.
83
84
254
dr. Atanasie Şandor, Ioan Russu, precum şi a comisarului guvernamental
Constantin Ioanovici. La 8/21 decembrie 1864, Consistoriul din
Timişoara l-a numit pe Damaschin Cosma, învăţător suplinitor definitiv
în satul Fărăseşti, populat numai cu români ortodocşi şi situat într-o
zonă deluroasă din apropierea Făgetului, în comitatul Caraş-Severin.
Aici a funcţionat între anii 1865-186690. Prin decretul nr. 130, din
martie 1866, semnat în absenţa episcopului, de protosinghelul Miron
Romanul, Damaschin Cosma a fost numit la şcoala românească din
Beregsăul Mare, unde a funcţionat până la 22 decembrie 1871, când
s-a mutat la şcoala din Ghiroda, aici fiind ales de Sinodul parohial, aşa
cum prevedea noul Statut organic al Mitropoliei din Sibiu91. Trecând cu
succes în faţa comisiei consistoriale din Arad, examenul de calificare
pedagogică, la 28 iulie 1872, Consistoriul l-a întărit cu data de 12 iulie
1873, ca învăţător definitiv la Topolovăţ, unde a funcţionat până în
anul 1894, când s-a pensionat92.
Damaschin Cosma a făcut o bună impresie în localităţile în care
a activat ca învăţător. A fost un excelent cantor de biserică şi cunoştea
la perfecţie tipicul şi toate cântecele de strană. Figura distinsă,
comportamentul popular, sobru dar sincer, i-au atras simpatia şi
încrederea membrilor comunităţii, care vedeau în învăţător pe unul
de-al lor: un ţăran ajuns cărturar şi dascăl93.
Damaschin Cosma a încercat să-şi depăşească condiţia de
simplu învăţător de ţară, lărgindu-şi sfera preocupărilor intelectuale.
În timpul când era învăţător la Ghiroda, în anul 1872, el scrie un mic
studiu „Despre educaţie”, apărut într-o gazetă românească din Arad,
care a provocat atenţia cercurilor conducătoare ale învăţământului
românesc din acea vreme. Însuşi Miron Romanul a ţinut să-l felicite
pe dascălul din Ghiroda într-o scrisoare elogioasă, trimiţându-i în
acelaşi timp şi un premiu de un galben. Damaschin Cosma a mai scris
şi „Cântări bisericeşti”, o carte întocmită pentru uzul cântăreţilor de
strană94.
Ibidem, fila 5.
Ibidem, fila 6.
92
Ibidem, fila 8.
93
Ibidem, fila 7.
94
A. Cosma jr., op.cit., p. 99-100.
90
91
255
Învăţătorul Ioan Tuducescu a fost o figură impozantă a şcolii
româneşti din Lipova şi din întreg Banatul. El s-a născut în anul
1841, la Câmpenii de Jos (Bihor) şi a absolvit Preparandia din Arad,
în anul 1857. Între anii 1857-1867, a funcţionat ca învăţător la Băiţa
Montană, iar din 1867 şi până în 1897, anul pensionării sale, la
Lipova. Ioan Tuducesu a fost un prolific autor de manuale şcolare95,
prin intermediul acestora făcându-se cunoscut dincolo de hotarele
comitatului Timiş şi chiar ale Banatului. În Lipova, contemporani cu
Ioan Tuducescu erau învăţătorii Darie Putici şi Constantin Crăciun,
ambii profesionişti de calitate şi cu o înaltă conştiinţă a datoriei.
Dintre ei însă, Ioan Tuducescu era înconjurat de o mai mare aureolă,
poate şi pentru faptul că era autor de cărţi iar una dintre ele, „Istoria
românilor”, fusese interzisă şi confiscată de organele statului. De la
acea carte „periculoasă”, în accepţiunea autorităţilor maghiare, şi-au
luat lipovenii din acea perioadă prima scânteie a iubirii de neam, iar
Ioan Tuducescu a apărut în ochii lor ca un mare român. Se pare că
învăţătorul din Lipova a mai scris şi o lucrare monografică, cu ocazia
jubileului de 25 de ani al „Casinei”, care din păcate s-a pierdut96.
Un pedagog remarcabil, care s-a bucurat de o largă apreciere
a comunităţii, a fost şi învăţătorul Emeric Andreescu. Născut în anul
1844 în Fabricul Timişoarei, a absolvit şcoala elementară şi gimnaziul
inferior în oraşul natal, după care a fost admis la Preparandia din
Arad, pe care a absolvit-o cu succes lăudabil în anul 1862. Între anii
1863-1864, Emeric Andreescu a fost învăţător suplinitor în Beregsău,
Făget şi Cuveşti, în 1865 a fost ales ca definitiv în Chesinţ, iar în anul
1870 a fost ales pentru a doua oară în Beregsău, unde a şi rămas
până la sfârşitul carierei, în anul 1896, când s-a pensionat după o
lungă şi rodnică activitate de 33 de ani în aceeaşi profesie97. Activând
pe mai multe terenuri ale vieţii sociale şi culturale, învăţătorul
Andreescu şi-a încununat bogata experienţă didactică ca autor de
manuale şcolare în diverse domenii, ca de pildă : fizică, botanică,
zoologie, mineralogie, istorie naturală, tipărite la Timişoara, şi unul
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943……,
p. 261-263.
96
S. Bocu, Un veac al XIX-lea din istoria Lipovei, Timişoara, f.a., p. 12.
97
Reşiţa Montană-Caransebeş, 1898, p. 119.
95
256
la Graz, calitate care i-a conferit prestigiu şi autoritate, atât în rândul
categoriei sale profesionale, cât şi în întreaga societate românească
bănăţeană. Emeric Andreescu a desfăşurat o vastă activitate
publicistică, întocmind studii pedagogice şi colaborând cu articole şi
reportaje la numeroase reviste şi ziare româneşti din Transilvania şi de
la Budapesta, printre care în special la ziarul „Albina” al lui Vincenţiu
Babeş, şi apoi la „Luminătoriul” lui Pavel Rotariu din Timişoara98.
Învăţătorul Gheorghe Bocu (1850-1893) şi-a câştigat renumele
în epocă ca autor al „Doinei lui Lucaci”-ale cărei prime versuri sunt:
„Plânge mierla prin păduri, robu-i Lucaci la unguri”-care se cânta
în timpul procesului „Memorandumului”, în anul 1892 şi în anii
ce-au urmat în toate satele şi oraşele româneşti din Banat şi Ardeal.
Originar din ţinutul Hălmagiului, Gheorghe Bocu a fost învăţător în
Munţii Apuseni, apoi din 1872, a activat în comuna Şiştarovăţ din
comitatul Timiş. Învăţătorul timişean s-a remarcat în plan spiritual
şi prin publicarea următoarelor articole şi studii pedagogice:
1. „Remuneraţiile şi pedepsele în şcoala poporală”, Minte şi inimă, Arad,
1877; 2. „La pensionarea lui Alexandru Gavra”; 3. „Un cuvânt serios la
începutul anului scolastic, rostit în adunarea învăţătorilor români
greco-orientali din Tractul Lipovei”, Biserica şi şcoala, Arad, 1885;
4. „Necazuri învăţătoreşti”, Biserica şi şcoala, Arad, 188599.
Emilia Lungu Puhallo (1853-1932), fiica învăţătorului Traian
Lungu, a fost o deschizătoare de drumuri pentru învăţământul
românesc din arealul bănăţean. Născută în anul 1853 în localitatea
Sânnicolau-Mare, a copilărit şi a trăit cea mai mare parte a vieţii în
Timişoara, oraş care la acea vreme nu era un centru românesc, căci
instituţiile culturale erau dominate de sârbi, cele de stat de unguri,
iar cele comerciale şi industriale de germani şi evrei. Viaţa spirituală
românească pulsa atunci în cartierul Fabric, unde intelectualii erau
grupaţi în jurul Bisericii şi al protopopului Meletie Drăghici, care era
secondat de învăţătorul Traian Lungu, om cu vederi largi, cu metodă
pedagogică, cititor şi colaborator al ziarelor de la Braşov. Emilia
Lungu s-a născut într-un mediu intelectual: tatăl ei era învăţător cu
A. Cosma, op.cit., p. 112.
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…, p.
264.
98
99
257
o reputaţie bine stabilită, iar mama, fiică de preot din Mănăşturul
Vingăi, înrudită cu poetul Iulian Grozescu. De la vârsta de doi ani,
Emilia Lungu a intrat în şcoala tatălui său, iar când avea cinci ani, ştia
deja să scrie şi să citească. După terminarea studiilor elementare,
dascălul Lungu, pentru a-i oferi o educaţie cât mai aleasă, a înscris-o
la Claustrul „Notre Dame” din Timişoara-Fabric (Lampel-Gasse), unde
timp de patru ani, în spirit profund catolic şi german, a primit o solidă
cultură religioasă, câteva elemente de cultură generală şi a studiat
pianul100. În urma studiilor secundare urmate la şcoala de pe lângă
mănăstirea Notre Dame din Fabric, Emilia Lungu a învăţat la perfecţie
să scrie şi să vorbească limba germană şi aşa se explică uşurinţa cu
care ea a făcut ulterior traduceri în această limbă101.
Pătrunsă de idealuri feministe, Emilia Lungu iniţiază înfiinţarea
primei şcoli româneşti de fete din Banat, care s-a deschis în
localitatea Izvin din vecinătatea Timişoarei102. În urma decretului
de numire ca învăţătoare, semnat de episcopul Ioan Meţianu şi
purtând data de 13 noiembrie 1875103, Emilia Lungu devenea cea
dintâi învăţătoare româncă din Banat. Pentru a-şi legaliza noul statut,
între anii 1875-1877 Emilia Lungu a urmat cursurile preparandiale
la Arad, ca elevă particulară, obţinând diploma de învăţătoare104. A
funcţionat doar doi ani în comuna Izvin (1876-1878)105, după care a
părăsit cariera învăţătorească, ocupându-se de ziaristică şi literatură.
Dintr-o scrisoare a episcopului Meţianu către Emilia Lungu, datată cu
22 decembrie 1878, aflăm că învăţătoarea a renunţat la postul din
Izvin începând cu 19 decembrie 1878, având o motivaţie nu foarte
clar delimitată şi care se reduce la expresia: „atacurile celor fără de
cultură”106. Putem presupune că invidia faţă de lupta Emiliei Lungu
pentru emanciparea femeii şi pentru ridicarea ei culturală, ar fi stat
I. D. Suciu, Emilia Lungu Puhallo, Timişoara, 1939, p. 5-7; A. Cosma jr., op.cit., p. 60.
A. Cosma, op.cit., p. 111.
102
D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 7/1875; A. Cosma jr., op.cit., p. 61; I. D. Suciu,
op.cit., p. 8.
103
104
105
Documentele de arhivă îi contrazic pe A. Cosma jr. şi pe I. D. Suciu, care afirmă că şcoala
din Izvin s-ar fi înfiinţat în 1874, iar Emilia Lungu ar fi activat aici ca învăţătoare între anii
1874-1876. A se vedea în acest sens Fondul familial Lungu-Puhallo, actele: 7/1875; 36/1875;
38/1875; 39/1876; 41/1876; 42/1876-1877, 1877-1878; 46/1878; 17/1887.
106
100
101
258
la baza clevetirilor răutăcioase pe care ea le-a întâmpinat la Izvin. La
aceste presupoziţii s-ar mai putea adăuga încă una: faptul că Emilia
Lungu nu era încă căsătorită, deşi depăşise 20 de ani, contravenea
convenienţelor sociale din acea vreme. Oricum, prin activitatea pe
care a desfăşurat-o la Izvin, ea a vrut să se constituie într-un model de
urmat pentru fetele românce din acea vreme, care aveau reţineri în a
se dedica unei profesii în general şi celei de învăţătoare, în special.
În anul 1887, Emilia Lungu s-a căsătorit cu locotenentul Isac
Puhallo, de origine nobiliară croată şi s-a mutat la Sarajevo, unde
soţul ei îşi făcea serviciul ca ofiţer în armata austro-ungară. Aici a
colaborat la ziarul „Die Post”, editat de Milena Mrazevatz. După ce
se mută cu serviciul la Mostar, soţul îi moare subit, în anul 1891, iar
după cinci săptămâni de la această tragedie îi moare şi unicul copil,
Eugeniu, care se afla doar la o lună şi cinci zile de la naştere. Lovită de
aceste pierderi irecuperabile, Emilia Lungu se întoarce în Timişoara, la
părinţii ei, unde se dedică total scrisului şi literaturii.
Scrierile Emiliei Lungu şi-au găsit cititori, au avut ecou şi prin
urmare au îndeplinit un rol social. Toate articolele şi scrierile ei sunt
semnate, în afară de acelea care se referă la probleme de învăţământ şi
pe care le-a semnat cu pseudonimele: „Bănăţeanul Moş”, „Bănăţeanul
Călător”, „Bănăţeanul June”107.
Emilia Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista
„Familia” din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A scris 24 de nuvele
publicate în: „Familia”, „Amicul familiei”, „Noua bibliotecă română”,
„Dreptatea”, „Dreptatea poporului”, „Drapelul” (Lugoj), „Drapelul”
(Chicago-S.U.A.). Dintre acestea amintim: „Duminica”, studiu social
(premiat), „Fiica învăţătorului”, nuvelă istorică cu subiect din anul
1848108. Cea mai profundă scriere literară a Emiliei Lungu este nuvela
„Nicolae Ţârcovnicu”, în care descrie viaţa zbuciumată a scriitorului
Nicolae Filimon, literatul ei preferat şi autor al romanului „Ciocoii
vechi şi noi”109. Emilia Lungu a scris peste 30 de articole şi studii asupra
problemelor de educaţie, sociale şi naţionale. Dintre ele amintim:
„Educaţia naţională”, Educaţia femeii române”, „Instrucţiunea femeii
A. Cosma jr., op.cit., p. 62; A. Cosma, op.cit., p. 108.
Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1942-1943…,
p. 263.
109
A. Cosma jr., op.cit., p. 62.
107
108
259
române”, „Femeia şi influenţa ei”, „Bănăţenii”, „Noi românii”, „Graiul
bătrânesc”, „Şcoalele noastre”110.
Emilia Lungu a fost şi autoarea unui roman, „Elmira”, care a făcut
senzaţie în epocă, fiind publicat în foileton în revista „Familia”. Numele
ei apare în toate revistele ardelene mai însemnate, iar renumele
îi ajunge la maturitate. Regina Elisabeta a României s-a interesat
îndeaproape de prima femeie româncă care s-a încumetat să scrie
un roman. Mai târziu i-a dat ca răsplată „Steaua României” pentru
meritele ei literare111.
La scurt timp după ce editase în anul 1905, la Timişoara,
„Dreptatea poporului”, învăţătorul Emeric Andreescu renunţă la
conducerea ziarului în favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel
şi prima ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, îndeamnă
tineretul la păstrarea limbii străbune, militează pentru înfiinţarea
unei mitropolii la Timişoara, critică intransigenţa sârbilor care nu
se puteau împăca cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi
şi fixează programul gazetei, a cărui ţel principal era lupta pentru
apărarea drepturilor şi intereselor poporului român112.
Emilia Lungu a fost o figură complexă, care şi-a pus profund
amprenta asupra vieţii sociale şi culturale a principalei urbe bănăţene,
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului
al XX-lea, care prin spiritul său activ şi angajat şi-a câştigat un loc de
seamă în conştiinţa colectivă a contemporanilor săi.
Un învăţător apreciat de comunitate pentru ţinuta sa
profesională şi morală, a fost Iuliu Vuia (1865-1933). El s-a născut la 11
martie 1865, în comuna Felnac din comitatul Timiş, avându-l ca tată
pe învăţătorul Eftimiu Vuia, iar ca mamă pe Ecaterina născută Loga,
fiica marelui director al şcolilor naţionale din graniţă. Studiile liceale
începute la Timişoara, a fost nevoit să le întrerupă, înscriindu-se la
Preparandia din Arad a căror cursuri le absolvă cu succes „lăudabil”
în anul 1881, iar anul următor şi-a dat examenul de capacitate cu
„distincţie unică”. În anul 1882, Iuliu Vuia funcţiona ca învăţător
suplinitor în Timişoara, iar în orele de după amiază, era secretar în
p. 264.
111
112
Ibidem, p. 25-26.
110
260
cancelaria protopopului Meletie Drăghici şi colaborator intern al
„Luminătoriului”, redactat de avocatul Pavel Rotariu. În anul 1883 este
titular la şcoala din Remetea, între 1883-1884 la şcoala din Belinţ, în
anul şcolar 1885-1886 la şcoala din Chesinţ, iar în perioada 1886-1910
a funcţionat ca învăţător şi director în cel mai specific centru rural
românesc din comitatul Torontal, Comloşul Bănăţean113. Iuliu Vuia a
urmat şi cursul de profesor, la Cluj, în vara anului 1919. A fost profesor
şi pentru scurt timp, director al Şcolii normale din Caransebeş114.
Animat de o înaltă conştiinţă profesională, Iuliu Vuia publică
în anul 1883, în revista arădeană „Biserica şi şcoala”, un număr de 15
adevărate „porunci” pedagogice-valabile chiar şi în zilele noastre-pe
care învăţătorul trebuia să le respecte cu sfinţenie, pentru a-şi împlini
cu adevărat menirea: „1. Iubeşte-ţi religia; 2. Iubeşte-ţi limba străbună,
sădeşte în inima pruncilor tăi, iubirea de limbă şi naţiune; 3. Sădeşte
în pruncii tăi iubirea de patrie, stima, supunerea şi iubirea către înalta
dinastie domnitoare; 4. Iubeşte chemarea ta sublimă, împlineşte-ţi
datoria cu scumpătate; 5. Iubeşte tinerimea, pentru că numai iubirea
va câştiga iubire reciprocă; 6. Pregăteşte-te conştiincios pentru fiecare
oră de prelegere; 7. De vrei să ţii pas cu lumea progresului, foloseşte
fiecare minut pentru completarea cunoştinţelor tale; 8. Iubeşte
adevărul şi îl sădeşte adânc în inimile elevilor tăi, căci adevărul e
baza dreptăţii; 9. Fii învăţat cu răbdare în momentele rele, pentru că
iritarea te va învenina; 10. Fii cu pacienţă, nu te supăra dacă nu vei
vedea realizate toate dorinţele tale; 11. Dacă doreşti prosperitatea
şcolii, năzuieşte să trăieşti cu toţi în amiciţie; 12. Iubeşte ordinea şi
curăţenia în şcoală şi în casa ta; 13. Foloseşte umorul, pentru că acesta
e nutrimentul cel mai bun al copiilor. Nu fi cu faţa noroasă; 14. Fii cu
copiii tăi adevărat copil, să vadă că nu eşti fălos faţă de ei. Ai grijă de
individualul lor; 15. Fii model întru toate, exemplu viu în tot ce e bun
şi folositor”115.
Iuliu Vuia a avut preocupări din toate domeniile şi a scris atât
manuale didactice, cât şi cărţi de pedagogie şi de istorie a învăţământului.
113
M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor
din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 75-76.
114
p.265.
115
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 39, din 25 septembrie/7 octombrie, p. 351-352.
261
Principalele lucrări publicate ale învăţătorului comloşean, care i-au
consolidat prestigiul social dobândit prin activitatea la catedră, sunt
următoarele: „Fragmente din istoricul Pedagogicului confesional
greco-ortodox român din Arad”, 1887; „Şcoalele româneşti bănăţene
în veacul al XVIII-lea”, Orăştie, 1896; „Anuarul Reuniunii învăţătorilor
şi potopresbiteratele greco-orientale: Timişoara, Belinţ, Lipova şi
Banat-Comloş, pe anul societar 1908-1909”; „Contribuţiuni la istoria
şcoalelor bănăţene: activitatea culturală a protopresbiterului Ioan
Tomiciu”, Caransebeş, 1923; „Districtus Walachorum”, Timişoara, 1930;
„Carte de învăţătură pentru şcolile de repetiţie economică”116.
Cu o activitate publicistică mai restrânsă, dar bun profesionist,
învăţătorul Blaj Codreanu din Sânnicolaul Mic, localitate limitrofă
Aradului, are meritul de a fi publicat în anul 1893, la Arad, „Legea de
pensiune învăţătorească”, tradusă şi explicată117.
Învăţătorii români timişeni nu s-au remarcat doar printr-o
activitate pur spirituală: pedagogică, ştiinţifică sau literară, ci au
îngemănat activitatea teoretică cu acţiunea practică, în beneficiul
societăţii româneşti. Ei au stat la baza înfiinţării şi construirii unor şcoli
şi a altor instituţii de cultură, reuşind cu diplomaţie şi tact să convingă
comunitatea ca să-i susţină în demersul lor.
Învăţătorul timişorean Traian Lungu nu s-a afirmat doar în plan
spiritual, ci a fost deopotrivă un om de acţiune, care s-a implicat
cu dăruire şi devotament în asigurarea şi perpetuarea condiţiei
materiale a şcolii pe care o slujea. După absolvirea Preparandiei
din Arad, învăţătorul Traian Lungu a trecut cu succes examenul de
învăţător, care era foarte riguros, comisia examinatoare fiind formată
din consilierul regesc Ritter von Schmittburg şi inspectorul şcolar
Constantin Ioanovici118. Prin hotărârea comisiei de stat cezarocrăiască pentru şcoli, Traian Lungu este numit cu data de 28 aprilie
1855, ca învăţător la clasele româneşti de la şcoala greco-orientală
„Sfântul Gheorghe” din Timişoara-Fabric119. La acea vreme, şcolile
greco-orientale erau supuse ierarhiei sârbeşti, iar un învăţător român
p. 265.
117
Ibidem, p. 270.
118
A. Cosma jr., op.cit., p. 58.
119
116
262
pătrundea cu greu într-o asemenea instituţie, controlată de sârbi,
deşi ea era destinată ambelor confesiuni ortodoxe. Datorită calităţilor
sale pedagogice, Traian Lungu a impus respectul forurilor şcolare de
conducere, iar după obţinerea definitivatului în învăţământ cu nota
excepţional, la 27 august 1859120, a fost susţinut chiar şi de sârbii care
făcuseră opoziţie la aducerea lui în această şcoală.
Aspirând spre independenţă şcolară şi bisericească, românii
în frunte cu protopopul Meletie Drăghici ies de sub jurisdicţia
confesională sârbă, începând din anul 1863, acest fapt având drept
consecinţă, îndepărtarea lor treptată din biserica şi şcoala „Sfântul
Gheorghe”121. Prin adresa Consiliului şcolar din 13 februarie 1875,
Traian Lungu a fost destituit de la şcoala „Sfântul Gheorghe”, postul lui
fiind repartizat învăţătorului Dimitrie Petrovici122. El nu s-a resemnat
cu această situaţie şi cu ajutorul unei fundaţii, la care a contribuit
cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu întreaga populaţie românească
din Fabric, a construit o nouă şcoală românească în acest cartier, în
apropierea bisericii Sfântul Ilie, la care a funcţionat până când anii
îndelungaţi de activitate neîntreruptă la catedră, l-au obligat să se
pensioneze, la 28 aprilie 1899123.
Emilia Lungu-Puhallo, la vârsta de 19 ani ia iniţiativa înfiinţării
unei şcoli româneşti pentru fete. Pentru a obţine fondurile necesare
acestui scop nobil, Emilia Lungu a iniţiat în anul 1872, la Timişoara,
prima reuniune de femei din Banat, numită „Reuniunea damelor”.
Tânără, dar foarte activă şi pricepută, la şedinţa de constituire a ţinut
o lungă expunere, dezvoltându-şi planul de a se întemeia în cel mai
scurt timp o şcoală de fete în Fabric. După discursul Emiliei Lungu
a urmat o amplă dezbatere, ajungându-se la concluzia adoptării
propunerilor. S-a ales şi comisia pentru redactarea statutelor,
compusă din: Emilia Lungu, Terezia Ungureanu şi Budinca Zahariciu.
S-a hotărât convocarea adunării generale de constituire, pe data de
22 octombrie 1872124.
A. Cosma jr., op.cit., p. 58; dr. N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia a III-a revăzută
şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006, p. 147.
122
123
A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, op.cit., p. 111.
124
A. Cosma, op.cit., p. 111-112.
120
121
263
După ce „Reuniunea damelor” a devenit un fapt împlinit,
aceasta a desfăşurat şedinţe regulate în localul şcolii româneşti din
Fabric şi a organizat cursuri de dansuri româneşti la care se învăţa
îndeosebi „romana”. În acelaşi an, comitetul „damelor” a organizat un
mare bal românesc cu concursul elevilor şi studenţilor din „Alumneul
român”, cu scopul de a obţine banii necesari constituirii fondului
pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti de fete. Această acţiune
culturală a fost cea dintâi manifestare publică a femeilor românce
din Banat şi a avut un succes extraordinar, remarcându-se prezenţa
la eveniment, a întregii elite româneşti din Timişoara. Petrecerea şi
balul au avut loc la Berăria din Fabric, iar succesul a fost deopotrivă
pecuniar şi moral.
După obţinerea fondurilor necesare, problema cea mai
importantă era obţinerea aprobării din partea Consistoriului din
Arad, care nu agrea ideea înfiinţării unei şcoli de fete în Timişoara.
La intervenţia inspectorului şcolar dr. Pavel Vasici pe lângă
episcopul Ioan Meţianu, s-a hotărât ca această şcoală să se deschidă
deocamdată într-un sat din apropierea Timişoarei. Prin urmare, prima
şcoală românească de fete din Banat, s-a înfiinţat în comuna Izvin125.
Din studierea „Prospectului” şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu,
se poate observa că instituţia de învăţământ urma să fie împărţită
în trei secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala
normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de industrie şi economie
casnică126. Deşi decretul de numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la
această şcoală, a fost datat cu 13 noiembrie 1875, cursurile au început
cu un an mai târziu, la 3 octombrie 1876, când a fost finalizată clădirea
instituţiei de învăţământ127.
Consecventă în susţinerea idealurilor sale feministe, Emilia
Lungu încearcă să convingă autorităţile bisericeşti din Arad, de
necesitatea înfiinţării unei preparandii pentru învăţătoare. Ea îşi
susţine această cerere cu argumentul că femeile românce reprezintă
o jumătate din naţiune, care trebuie să fie la fel de cultă ca şi cealaltă
jumătate, constituită din soţii lor128. Se părea că visul Emiliei Lungu
A. Cosma jr., op.cit., p.61; I. D. Suciu, op.cit., p. 8.
127
128
I. D. Suciu, op.cit., p. 10-11.
125
126
264
ar fi putut deveni realitate, când în scrisoarea de răspuns la cererea
ei de demisie din postul de la Izvin, datată cu 22 decembrie 1878,
episcopul Ioan Meţianu o sfătuia părinteşte să renunţe la demersul
său, promiţându-i că se va preocupa într-un mod serios, de înfiinţarea
unei preparandii pentru învăţătoare, la care ar fi avut nevoie de
serviciile ei129. Emilia Lungu a părăsit totuşi postul de la Izvin, revenind
în Timişoara, iar înfiinţarea unei preparandii pentru învăţătoare a
rămas doar la stadiul de intenţie, care a fost pusă în practică nu în
Banat, ci la Sibiu, unde în anul 1883 s-a înfiinţat un institut românesc
pentru instruirea fetelor130.
Şi alţi învăţători timişeni au reuşit să mobilizeze comunităţile
în mijlocul cărora au trăit, pentru a ridica zidiri trainice, ca adăpost
pentru instituţiile culturale locale. Învăţătorul Paul Ivi din Chişoda, a
avut merite recunoscute de comunitate în construirea localului şcolii
confesionale, în anul 1892131, la fel ca şi învăţătorul din Ictar, Virghil
Amandia, care a contribuit material şi moral la ridicarea principalelor
clădiri culturale ale localităţii în care a activat cu devotament timp de
27 de ani (între 1882-1909): şcoala, biserica, casa culturală132.
În anul 1892, „Reuniunea română de cânt” din Izvin şi-a propus
edificarea unei case culturale, care urma să servească ca local şi
pentru o eventuală reuniune de lectură. Învăţătorul Ioan Mateica,
în calitate de vicepreşedinte al Reuniunii, s-a ocupat de colectarea
ofertelor benevole pentru sprijinirea acestei iniţiative. În spirit de
solidaritate cu întocmirea culturală care se prefigura, mulţi învăţători
au răspuns chemării colegului lor, contribuind cu sume de bani: M.
Vulpe, învăţător în Jadani, a colectat de la corul vocal din localitate, doi
florini; Simeon Faur, învăţător în Chizătău, un florin; Ioachim Boncea,
învăţător în Ghiroda, un florin şi 10 cruceri; Iuliu Vuia, învăţător în
Banat-Comloş, 2 florini şi 50 de cruceri; dr. Traian Putici, profesor la
„Teologia” din Arad, 2 florini, etc.133 În 7/19 aprilie 1893, s-a pus piatra
de temelie pentru casa „Reuniunii de cânt”, fiind prezenţi: parohul
local, George Piglea, membrii Reuniunii, elevii şcolii din localitate.
131
132
Ibidem, dosar Ictar, nepag.
133
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.20, din 11/23 martie, p. 4.
129
130
265
Învăţătorul Ioan Mateica a ţinut un discurs acomodat evenimentului,
după care a urmat o slujbă religioasă. La apelul învăţătorului, s-au
înregistrat şi de data aceasta contribuţii băneşti pentru ridicarea
localului: elevii şcolii locale, 5 florini; Serafim Jurca, învăţător în
Vasiova, 10 cr.; Vasile Bojinca, învăţător în Biniş, 20 cr.; Păun Muntean,
învăţător în Vermeş, 10 cr.; Emeric Andreescu, învăţător în Beregsău,
2 florini; Alexandru Mocioni, 10 florini134. Construită pe intravilanul
bisericii, prin sacrificiile credincioşilor şi din ofertele benevole iniţiate
de învăţătorul Ioan Mateica, casa culturală a fost inaugurată în anul
următor, 1894135.
O nouă dovadă de solidaritate profesională şi comunitară, vine
de la membrii Reuniunii învăţătoreşti din protopopiatele bănăţene,
care la 8/20 august 1896, organizează un concert cu dans în localul
Berăriei din Fabric, al cărui venit era destinat a contribui la edificarea
unui nou local pentru şcoala confesională românească din acest
cartier, deoarece cel vechi era într-o stare avansată de degradare136.
Oamenii şcolii din comitatul Timiş s-au identificat cu nevoile
şi aspiraţiile comunităţii româneşti şi prin organizarea de colecte
publice, realizarea de donaţii şi înfiinţarea de fonduri şi fundaţii
şcolare. Ei nu şi-au cruţat timpul şi nici banii, ori de câte ori au avut
prilejul să-şi manifeste solidaritatea comunitară şi chiar mai mult,
naţională.
În anul 1877, când România era angajată în războiul pentru
obţinerea independenţei, în comitatul Timiş începe o amplă acţiune
de colectare a unor sume de bani sau obiecte, pentru a veni în sprijinul
armatei române, în care se implică în special soţiile preoţilor şi ale
învăţătorilor. Iulia Rotariu din Timişoara (fiica protopopului Meletie
Drăghici şi soţia avocatului Pavel Rotariu) şi Elena Ţăranu din Lipova
(soţia protopopului Ioan Ţăranu) au lansat apeluri pentru ajutorarea
răniţilor. În listele de subscripţie apar toţi fruntaşii din acea vreme,
alături de ţărani, meseriaşi şi elevi de la şcolile confesionale. În unele
oraşe precum Timişoara sau Lipova, s-au făcut mai multe colecte. La
Timişoara au fost lansate două colecte: una a Iuliei Rotariu, în care apar
Idem, XIV, 1893, nr.35, din 12/24 mai, p. 4.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Izvin, nepag.
136
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 171, din 2/14 august, p. 3.
134
135
266
ca donatori protopopul Meletie Drăghici al Timişoarei şi inspectorul
şcolar al cercului Alioş, Luca Călăceanu. A doua listă a fost lansată de
Victoria Maxim, soţia protopopului greco-catolic, Avram Maxim. La
Beregsău, pe colecta soţiei învăţătorului Emeric Andreescu, se înscrie
epitropia bisericii din comună. La Moşniţa, lista de subscripţie a fost
întocmită de Elisa Cerneţiu, soţia învăţătorului Vicenţiu Cerneţiu,
iar la Jebel, învăţătorul Vasile Ciuta a colectat bani de la elevii şcolii
confesionale, între donatori fiind prezent şi protopopul Alexandru
Ioanovici. La Chizătău, colecta a fost organizată de Emilia Cădariu, soţia
învăţătorului Nicodim Cădariu137, iar la Timişoara, învăţătoarea Ana
Mărgineanu, a reuşit să adune suma de 150 de florini138. Învăţătorii,
alături de preoţi, şi-au manifestat cu această ocazie solidaritatea cu
fraţii români de peste munţi, susţinând material şi moral războiul
eliberator.
Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoştea independenţa
României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei. Guvernul de la
Bucureşti a încurajat stabilirea românilor din Transilvania şi Banat, pe
acest teritoriu mai puţin populat. În anul 1881, din satele timişene
au plecat în pribegie spre Dobrogea, români mânaţi de sărăcie şi
de speranţa unei vieţi mai bune. Nu peste mult timp însă, ruinaţi
material şi cu amărăciune în suflet, ei au fost nevoiţi să se întoarcă la
vetrele strămoşeşti, deoarece Consulatul austro-ungar din Bucureşti
a pus piedici aşezării românilor bănăţeni în Dobrogea. Sensibili la
suferinţele acestor oameni, învăţătorii timişeni au iniţiat colecte
băneşti, menite să le aline situaţia aflată la limita supravieţuirii.
Învăţătorul Ioan Doboşan din Şag, reuşeşte să colecteze în a doua zi
de Crăciun a anului 1881, pentru românii din comunele Sân Ianoş şi
Sân Mihai, întorşi din pribegie, 3 florini de la credincioşii ortodocşi şi
2 florini din partea bisericii din localitate139. Mulţi învăţători se înscriu
în zilele ce urmează pe listele de subscripţie, cu sume de bani pentru
ajutorarea acestor oameni sărmani: Ioan Minda din Cadar cu 20 cr.,140
p. 210-212 ; V. Dudaş, Pavel Rotariu, Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 50.
138
G. Pârnuţă, Rolul şcolii în războiul pentru independenţă din 1877-1878, în „Istoria
învăţământului din România”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 318.
139
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.2, din 6/18 ianuarie, p. 4.
140
Idem, III, 1882, nr.3, din 9/21 ianuarie, p. 3.
137
267
Ioan Surdu din Bucovăţ, cu 50 cr., Bosoioc Miu şi Aurel Craiovan din
Giroc, cu 1 florin şi respectiv 50 cr.141
De câte ori a fost cazul, învăţătorii şi-au manifestat solidaritatea
şi cu confraţii întru profesie. Aşa s-a întâmplat la 25 iulie (6 august)
1883, când preotul-învăţător şi inspector şcolar Ioan Munteanu din
Bărăteaz, face apel la învăţătorii din zonă să-l sprijine pe colegul lor
din Munar, Voltezar Vasilievici, aflat în grea suferinţă. În noaptea de
10/22 iulie clădirea şcolii fusese trăznită şi fiind acoperită cu stuf a ars
toată, iar învăţătorul având grave arsuri se afla la pat, sub îngrijirea
medicului cercual. Pentru ca apelul lui să fie convingător, Ioan
Munteanu deschide lista de subscripţie, trimiţându-i învăţătorului
din Munar, un florin142.
Oamenii şcolii au sprijinit prin donaţii, fonduri sau fundaţii
şi instituţiile de care erau legaţi profesional dar şi sentimental. Din
parcurgerea testamentului inspectorului şcolar al cercului Alioş, Luca
Călăceanu, observăm că cele mai mari sume de bani, acesta le-a
direcţionat către şcolile confesionale. Iată dispoziţiile testamentare ale
lui Luca Călăceanu: 1. Pentru spitalul oraşului, 100 de florini; 2. Pentru
societatea pompierilor din Fabric, 50 de florini; 3. Pentru societatea
pompierilor din Iosefin, 50 de florini; 4. Pentru parcul din Timişoara,
50 de florini; 5. Pentru parcul din Iosefin, 50 de florini; 6. Pentru şcoala
greco-orientală română din Mehala, 400 de florini; 7. Pentru şcoala
greco-orientală română din Fabric (de la Sf. Ilie), 200 de florini; 8.
Pentru şcoala greco-orientală română din Maiere, 20 de florini; 9.
Alumneului din Timişoara, o acţiune de la „Transilvania”143. Învăţătorul
din Utvin, Vasile Voianţu, care cu ocazia examenelor de vară din anul
1883 a fost invitat la Medveş (Urseni), observând absenţa hărţilor
din această şcoală, îi donează două exemplare: primul, cuprinzând
teritoriul Ungariei şi celălalt, teritoriul comitatului Timiş144. Învăţătorul
Emeric Andreescu, care a activat în localitatea Beregsău din anul
1870 şi până în anul 1896, când s-a pensionat, are merite deosebite
Idem, III, 1882, nr.7, din 23 ianuarie/4 februarie, p. 4.
Idem, IV, 1883, nr.61, din 3/15 august, p. 3.
143
Idem, Timişoara, III, 1882, nr.51, din 26 iunie/8 iulie, p. 4; I. Traia, Luca P. Călăceanu
(1810-1882), în „Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie”, vol. II, Editura Brumar,
Timişoara, 2008, p. 19-20.
144
Idem, IV, 1883, nr.69, din 31 august/22 septembrie, p. 4.
141
142
268
atât în propăşirea spirituală, cât şi materială a şcolii româneşti. Pentru
Seminarul din Arad a donat 100 de florini, în Timişoara a întemeiat
un fond pentru „învăţăceii de meserie”, iar la Beregsău a întemeiat
fundaţia „Emeric Andreescu”. Ca epitrop al fondului şcolar din
localitate, a reuşit prin propriile eforturi şi stăruinţe, să facă şcolii o
fundaţie de 16 iugăre145.
Învăţătorii români din comitatul Timiş au contribuit la
înfiinţarea unor bănci populare, pe le-au condus ca directori sau
le-au gestionat ca contabili. Câmpul principal de activitate al acestor
instituţii de credit, l-au constituit împrumuturile cu ipotecă date
ţăranilor, meseriaşilor şi burgheziei rurale. Obiectivul urmărit cu
stăruinţă, a fost consolidarea păturii mijlocii şi înstărite de ţărani
români, solvabilă pentru creditele primite, promotoare a dezideratelor
naţionale. Întărirea acestor pături ţărăneşti avea menirea şi să asigure
o bază materială acţiunilor de apărare a Şcolii şi Bisericii naţionale, a
instituţiilor de cultură româneşti146.
Adunarea de constituire a societăţii „Beregsana”, casă de
păstrare, societate pe acţiuni, a avut loc la 3 decembrie 1894.
Capitalul fundaţional al instituţiei de credit din Beregsău, a fost
stabilit la 20.000 de florini (40.000 de coroane), împărţite în 500 de
acţiuni a câte 40 de florini fiecare. Prin hotărârea adunării generale,
capitalul fundaţional se putea mări, prin emiterea de noi acţiuni147.
Fondatorul instituţiei de credit din Beregsău a fost învăţătorul Emeric
Andreescu, care timp de aproape şase ani a îndeplinit şi funcţia de
director148. Din bilanţul pe 1897, al „Beregsanei”, se poate observa că
instituţia avea la sfârşitul acelui an, un profit de 1.158,80 de florini.
Contabilul societăţii era atunci învăţătorul Constantin Clecan149.
Într-un articol apărut în gazeta timişoreană„Controla”, în urma adunării
generale a „Beregsanei”, desfăşurată la 15 februarie 1898, învăţătorul
primeşte cuvinte de laudă pentru modul cum a gestionat banii casei
de păstrare: „Onoare domnului contabil Constantin Clecan, care cu
Reşiţa Montană-Caransebeş, 1898, p.119-120.
146
I. Munteanu, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 67.
147
D.J.T.A.N., Fond casa de păstrare „Beregsana”, dosar 1/1895, fila 2-3.
148
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 7, din 30 ianuarie, p. 7.
149
Idem, IV, 1898, nr. 6, din 27 ianuarie, p. 4.
145
269
dibăcie a arătat la toţi socoţile din poziţie în poziţie, fiind toate în cea
mai bună exactitate, în armonie, spre binele institutului, aflându-se
un profit frumuşel”150.
Un alt învăţător, Paul Ivi din Chişoda, a fost fondatorul instituţiei
săteşti de credit, „Chişodana”, în anul 1889. La 1 decembrie 1895, la
şcoala confesională din localitate, în prezenţa a 200 de membri, avea
loc adunarea generală a „Chişodanei”, care a hotărât transformarea
ei din Reuniune de păstrare şi anticipare, în Instituţie de credit şi
economii, societate pe acţiuni. Fondul de întemeiere se ridica la
50.000 de coroane, divizate în 500 de acţiuni a câte 100 de coroane
fiecare. În articolul de presă care prezintă evenimentul se afirmă că:
„…de director s-a aclamat cu unanimă însufleţire domnul învăţător
Paul Ivi, care a plămădit această bună idee în satul nostru şi a dezvoltat
cea mai mare osteneală şi jertfă pentru realizarea şi înrădăcinarea
ei.”151 Peste trei ani, la 21 februarie 1898, când avea loc o altă adunare
generală a „Chişodanei”, învăţătorul Paul Ivi se afla la al nouălea an
de directorat. Deşi statutul cerea prezenţa la adunare a doar zece
acţionari, au participat peste 60 de acţionari, cu peste 200 de acţiuni
fiecare, fapt care dovedeşte că ţăranii plugari erau conştienţi de rostul
acestei instituţii şi se interesau de bunul ei mers152.
Învăţătorul Simeon Faur din Chizătău, a fost contabilul Reuniunii
de păstrare şi anticipare„Chizătăiana”. La adunarea generală a societăţii,
desfăşurată la 28 februarie 1898, au participat 70 de membri acţionari,
din Chizătău şi din localităţile învecinate. S-a constatat că instituţia
avea un profit de 10 %, care întrecea aşteptările. În articolul de presă
care descrie evenimentul, sunt aduse mulţumiri directorului executiv,
preotul Lucian Şepeţian şi contabilului, învăţătorul Simeon Faur,
pentru: „ostenelile şi jertfele aduse întru înaintarea institutului.”153
O altă instituţie de credit sătească, a fost Reuniunea de păstrare
şi anticipare, „Jebeliana”, din localitatea Jebel, la care învăţătorul local,
Vasile Ciuta, se număra printre membrii direcţiunii. Bilanţul pe anul
1897 al societăţii, ne arată că aceasta avea un capital fundaţional de
Idem, IV, 1898, nr. 14, din 24 februarie, p. 1-2.
Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 63, din 5 decembrie, p. 2.
152
Idem, IV, 1898, nr. 14, din 24 februarie, p. 2.
153
Idem, Timişoara, IV, 1898, nr. 17, din 10 martie, p. 2.
150
151
270
3.458, 20 de florini, iar profitul era de 192,73 de florini154. În anul 1897,
la iniţiativa învăţătorului Atanasie Baicu, se înfiinţează în comuna
Giroc, localitate limitrofă Timişoarei, o altă instituţie românească de
credit, „Banca populară Ghiroceană”155.
Instituţiile de credit de tipul „Beregsanei”, „Chişodanei”,
„Chizătăianei”, „Jebelianei” etc., erau organizate după modelul
cooperaţiei sau al „caselor de păstrare. La 12 august 1885, la Timişoara,
se puseseră bazele „Timişianei”, cea mai importantă instituţie de credit
românesc din Banat, care îndeplinea atributele care îi confereau
titlul de bancă. „Timişiana” şi-a început activitatea cu un numerar de
17.046 de florini, depus de 52 de acţionari fondatori. Între aceştia
figurează protopopii Meletie Drăghici, George Crăciunescu şi preotul
din Satchinez, Alexandru Crăciunescu. Preşedintele băncii era
fruntaşul român bănăţean, Emanuil Ungureanu156. Din comitetul de
supraveghere al „Timişianei”, a făcut parte şi preotul-învăţător din
Ghilad, Aurel Drăgan157.
Încă de la începutul activităţii băncii, s-a urmărit „câştigarea
încrederii publicului”, prin asigurarea unui profit modest, dar sigur,
acţionarilor şi acordarea de credite în condiţii avantajoase. Ca urmare,
valoarea depunerilor şi sumele împrumutate au crescut an de an158,
ajungându-se ca în anul 1895 banca să dispună de un capital
fundamental de 100.000 de florini şi de fonduri de rezervă care treceau
de 160.000 de florini159. Treptat, „Timişiana” şi-a extins activitatea, lucru
care a determinat întemeierea a cinci filiale la începutul secolului
al XX-lea, în localităţile: Buziaş, Ciacova, Deta, Recaş şi Vinga. Va
susţine financiar şi operaţiunile de credit ale unor bănci mai mici din
comitatul Timiş. În anul 1900, spre exemplu, au beneficiat de ajutorul
său instituţiile de credit: „Chizătăiana”, „Lipovana”, „Chişodana”,
„Beregsana”, „Jebeleana”, „Lighezana”. Rolul deosebit de important al
Institutului de Credit şi Economii „Timişiana”, rezultă în primul rând din
sprijinul financiar acordat mai cu seamă populaţiei rurale româneşti,
Idem, IV, 1898, nr. 7, din 30 ianuarie, p. 4.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Giroc, nepag.
156
157
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.40, din 18 februarie/2 martie, p. 3.
158
159
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.40, din 18 februarie/2 martie, p. 3.
154
155
271
contribuind astfel la consolidarea multor gospodării ţărăneşti prin
finanţarea cumpărării de pământ, de inventar agricol şi animale de
muncă160.
La instituţiile de credit româneşti, în special la cele din mediul
rural, beneficiul de pe urma afacerilor de credit era redus. Profitul
obţinut de acţionarii lor, de depunătorii sumelor care le-au asigurat
dăinuirea în spaţiul concurenţial austr-ungar, nu erau substanţiale,
dar asigurau un anumit profit anual, care era plasat mai rentabil
spre alte sectoare economice. Activitatea băncilor româneşti nu
poate fi apreciată numai după cifrele incluse în contul bilanţului, ci
după serviciile pe care acestea le-au adus la susţinerea organizaţiilor
culturale, a şcolilor şi Bisericii naţionale161.
Reprezentanţi ai corpului învăţătoresc, datorită calităţilor şi
meritelor personale pe teren didactic şi extradidactic, au făcut parte
din instituţiile decizionale: bisericeşti, şcolare şi comunale, contribuind
la elaborarea hotărârilor referitoare la viaţa şcolară, bisericească şi
comunitară bănăţeană.
Învăţătorul Emeric Andreescu a fost membru în Sinodul
protopopesc al Timişoarei, iar din anul 1882 a fost ales deputat
în Sinodul Eparhial. În această calitate a propus instituirea şi în
Dieceza Aradului a sistemului comisarilor şcolari, chiar el fiind
numit între 1884-1887, „comisar propunător” la diferite conferinţe
învăţătoreşti162.
În anul 1872, învăţătorii Ioan Tuducescu din Lipova şi Vicenţiu
Cerneţ din Moşniţa, au fost aleşi în Senatul şcolar al Consistoriului
din Arad163. Vicenţiu Cerneţ s-a străduit să fie un model pentru tinerii
învăţători. Pentru a-i stimula să se înscrie la examenul de calificare,
Vincenţiu Cerneţ s-a mai prezentat încă o dată la acest examen
(deşi îl mai susţinuse în anul 1849), în anul 1872, după 40 de ani
de activitate, obţinând calificative cât se poate de bune164. În anul
1898 un alt învăţător din Lipova, Constantin Crăciun, era membru
I. Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918, vol. II., Ocupaţii. Economia, Editura Excelsior Art,
162
I. Velcean, op.cit., p. 120.
163
164
I. Ilioviciu, Monografia comunei Moşniţa cu cronica parohiei, Moşniţa, 1950, p. 50-51.
160
161
272
al Senatului şcolar din Arad165. În acelaşi an învăţătorul din Ferendia,
Ioachim Miloia, era deputat în Sinodul eparhial din Caransebeş166.
Aurel Drăgan a fost învăţător în Ghilad, iar din anul 1888
s-a hirotonit ca preot pentru o parohie din localitate. Învăţător
distins, a făcut parte în permanenţă din instituţiile diriguitoare ale
Protopopiatului Ciacova, fiind numit comisar şcolar în acest tract. A
îndeplinit şi funcţia de administrator protopopesc la Ciacova şi Buziaş,
atunci când posturile de conducere ale acestor protopopiate au fost
vacante. Aurel Drăgan a fost un autodidact şi a avut o cultură aleasă.
O dovedesc numeroasele cărţi şi reviste care i-au aparţinut şi pe care
le-a donat bibliotecii Protopopiatului Ciacova167. De aceeaşi imagine
socială pozitivă s-a bucurat probabil şi învăţătorul Nicolae Şoşdean
din Obad, care pensionar fiind, în anul 1893 îndeplinea funcţia de
jude comunal168.
Numărându-se printre puţinii intelectuali ai comunelor,
învăţătorii erau oameni reprezentativi pentru comunitate, cu un
prestigiu dat nu numai de cultura ce o posedau, ci şi de modul
cum aceasta se materializa în atitudini şi comportamente civilizate.
Datorită rolului important, jucat de învăţător în societate, el era
prezent în viaţa publică, participând la toate momentele importante
din viaţa comunităţii. Aproape că nu exista un eveniment local, la care
să nu fie simţită prezenţa învăţătorului, ca organizator sau ca actor
principal al acestuia. O însemnare de pe o carte bisericească, vine să
întărească afirmaţiile de mai sus, consemnând faptul că învăţătorului
Veniamin Martini din Alioş, i-a revenit onoarea deosebită de a-l
întâmpina pe însuşi împăratul Francisc Iosif I, care a vizitat localitatea
la 1 septembrie 1884169.
Un alt eveniment important din viaţa comunităţii, la care
învăţătorii au avut o implicare directă, s-a petrecut la 13/25 iunie
1882, la Lipova, când s-au distribuit premiile votate la expoziţia
naţională din Sibiu. La festivitatea la care s-au împărţit 21 de diplome
I. Velcean, op.cit., p. 90.
Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr.13, din 29 martie, p. 7.
167
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ciacova, nepag.
168
Ibidem, dosar Obad, nepag.
169
I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura „Societăţii
de Mâine”, Bucureşti, 1940, p. 28.
165
166
273
şi medalii de bronz, industriaşilor şi „damelor române” din localitate,
au luat parte aproape 100 de persoane, între care se aflau şi învăţătorii
D. Putici şi I. Tuducescu. Elevii pregătiţi de învăţătorul D. Putici, au
încântat cu recitările lor, după care au intonat „Cântecul gintei latine”.
Învăţătorul Ioan Tuducescu a ţinut cu această ocazie un frumos cuvânt
de mulţumire către protopop şi ceilalţi invitaţi la manifestare. La final,
tinerimea şcolară a intonat „Mulţi ani trăiască”170.
La alegerea protopopului Ciacovei, desfăşurată în biserica
din Ghilad, la 8 mai 1892, prezenţa învăţătorilor s-a făcut iarăşi
simţită, deoarece cântecele rituale au fost executate de corul mixt al
plugarilor din Ghilad, condus şi instruit de învăţătorul Bireescu, iar
notar al adunării electorale, a fost ales învăţătorul din Cebza, Ioan
Gruescu. Candidaţii la funcţia bisericească au fost I. Pinciu şi I. Pocan,
primul întrunind toate cele 41 de voturi ale alegătorilor. Între invitaţii
la banchetul care a urmat actului alegerii, desfăşurat în „hotelul
mare” din Ciacova, s-au numărat şi învăţătorii de vază ai acestui
protopopiat171.
Au existat situaţii când învăţătorii rămâneau în spatele
evenimentului, ca organizatori, aşa cum învăţătorul Traian Lungu, an
de an, în luna februarie, se afla în comitetul de organizare al balurilor
care aveau ca scop strângerea de fonduri pentru şcolile confesionale
româneşti din Timişoara-Fabric172. În alte situaţii, învăţătorii erau actorii
principali ai actului cultural, aşa cum a fost învăţătorul Ioan Marcu
din Bocşa Montană, care la balul românilor din Fabric, desfăşurat în
anul 1883, a urcat pe scenă, ca vătaf al celor 12 tineri căluşari, jucând
„Căluşeriul” şi „Bătuta”173.
Din aceste exemple se poate concluziona că învăţătorul se afla
în prim-planul vieţii sociale, era o persoană urmărită, apreciată sau
criticată de comunitate. El era educator dar şi cetăţean, purtător al
informaţiilor necesare comunităţii. Misiunea învăţătorului era dificilă,
pentru că era nevoit să se confrunte cu o multitudine de probleme:
materiale, financiare, de ordin legislativ şi nu în ultimul rând cu
probleme de mentalitate. El era inevitabil şi agent al schimbării,
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p. 4.
Idem, XIII, 1892, nr. 34, din 2/14 mai, p. 1.
172
Idem, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 4.
173
Idem, IV, 1883, nr. 12, din 9/21 februarie, p. 4.
170
171
274
purtătorul noului, care se lovea de conservatorismul din societate.
Pentru ca misiunea învăţătorului să fie eficientă, el trebuia să fie
apropiat de comunitate. În acest sens, autorităţile şcolare au încercat
să determine învăţătorii să nu se mai mute dintr-o localitate în alta,
deoarece de multe ori învăţătorii părăseau şcoala chiar în timpul
anului şcolar174.
Între dascăl şi membrii comunităţii se închega o relaţie a cărei
calitate era dependentă de capacitatea învăţătorului de a se integra
în comunitate, de a răspunde aşteptărilor şi năzuinţelor ei, de a reuşi
să-şi impună propriile valori şi aspiraţii în spaţiul social în care-şi
desfăşura activitatea.
Un învăţător de succes în relaţia cu comunitatea, a fost
Damaschin Cosma. Perioada pe care acesta a petrecut-o la Ghiroda,
după ce la data de 24 decembrie 1871 fusese ales ca învăţător în
această localitate, deşi zbuciumată şi plină de obstacole, a evidenţiat
simpatia şi încrederea de care s-a bucurat Damaschin Cosma în rândul
poporului din această comună limitrofă Timişoarei.
La stăruinţa preotului local Petru Anca, care susţinea candidatura
altui dascăl, alegerea lui D. Cosma a fost anulată şi a fost fixată o
altă dată, pentru o nouă alegere de învăţător. Afectat de rea voinţa
parohului local, D. Cosma a refuzat să părăsească postul pe care l-a
obţinut printr-o alegere corectă şi legală. S-a creat o polemică la
care a luat parte şi ziarul românesc „Albina” din Budapesta175, unde
chiar şi deputatul Vincenţiu Babeş a publicat o serie de articole
prin intermediul cărora a încercat să lămurească problema ivită la
Ghiroda. La polemica desfăşurată în paginile gazetei „Albina”, a luat
parte şi învăţătorul Emeric Andreescu, care şi-a manifestat indignarea
faţă de „cei ce se ating duşmănos de rolul educativ şi demnitatea
învăţătorimii”176. La 10/22 septembrie 1872, apărea în„Albina” articolul
cu titlul: „Un învăţător şi cu familia sa, tratat chiar de către ai noştri spre
cel mai mare scandal public, ca un vagabond”177. Într-un alt număr
al ziarului, 70 de plugari îşi exprimă indignarea despre modul cum a
C. Petrescu, Condiţia învăţătorului din şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al
XIX-lea–începutul secolului XX, în „Studii de istorie a Banatului XXI-XXII (1997-1998)”, Timişoara,
2000, p. 297-298.
175
D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 74.
176
Ibidem, fila 75.
177
Albina, Budapesta, 1872, nr. 72, din 10/22 septembrie, apud D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma,
dosar 18, fila 75.
174
275
decurs noua alegere de învăţător, desfăşurată la 18 septembrie 1872,
când au ajuns: „…să stea pandurii pretorului cercual în biserică, cu
sabia şi corbaciul în mână, pentru a ne împiedica să cerem pe cine
noi vrem”178. În acelaşi articol de presă se menţionează: „Mai putem
zice că avem şcoli confesionale, ale noastre, când ai noştri cheamă
pe străini ca să ne facă silă? Ba, scandal şi ruşine.”179 Finalul articolului
scris de redacţie (adică de Vincenţiu Babeş, n.n.), se doreşte a fi
moralizator: „Mărturisim că astfel de cazuri şi conflicte între ai noştri
ne pun la uimire şi adesea stăm încremeniţi. Mai pretutindeni furia
se descarcă în capul preoţilor, despre care se zice că pentru cutare
rudenie sau protejat pun toate fărădelegile în mişcare şi nimic nu le
este sfânt. Dar pentru Dumnezeu, ajunge necazurile şi nedreptăţile ce
ni le fac nemiloşii domni străini, şi noi între noi să ne mai sfârşim?”180.
La închiderea ediţiei, ziarul primeşte o corespondenţă din Timişoara,
care vine să sublinieze încă o dată gravitatea situaţiei din Ghiroda şi
acutizarea stării de nemulţumire a locuitorilor faţă de preotul local:
„Pe când publicam mult moderatu şi prescurtatu articol de mai sus,
din Timişoara ne sosi subscrisă de mai mulţi cetăţeni o corespondenţă
înfierătoare tot în această cauză, unde ni se spune că o mulţime de
săteni amar vătămaţi, precaseră să-şi schimbe legea, pentru a scăpa
de volniciile d-lui preot Anca, pe care noi atât de mult îl stimăm. Ce mai
ştim să credem şi să zicem şi să facem în astfel de împrejurări?!”181.
Din conţinutul articolelor de presă de mai sus, se poate
cu uşurinţă observa că sătenii din Ghiroda apreciau calităţile
pedagogice şi umane ale lui Damaschin Cosma. Îndemnaţi şi
sprijiniţi de intelectualitatea românească din cartierul Fabric, ei
luptau cu înverşunare pentru menţinerea pe post a învăţătorului care
întrunise alegerea majorităţii. D. Cosma era un om demn, cu mândrie
personală, energic şi neiertător când ştia că dreptatea e de partea lui.
Având adeziunea mulţimii, el nu a vrut să cedeze, în ciuda faptului
că parohul Petru Anca, de altfel un om învăţat şi cult, se bucura de
încrederea şi prietenia lui Pavel Vasici, inspector şcolar onorific în
Albina, Budapesta, 1872, nr. 76, din 24 septembrie/6 octombrie, apud D.J.T.A.N., Fond
Aurel Cosma, dosar 18, fila 75.
179
Ibidem.
180
Ibidem, fila 76-77.
181
Ibidem, fila 77.
178
276
cercul Timişoara. Trecerea timpului, a dus până la urmă la aplanarea
conflictului şi raţiunea a triumfat, ajungându-se la o înţelegere:
D. Cosma să-şi termine anul şcolar, iar în vara anului următor să fie
mutat de Consistoriul arădean în altă comună. Cu decizia nr. 926, din
12 iulie 1873, a fost confirmată numirea sa ca învăţător confesional la
Topolovăţ, localitate în care a rămas până la pensie182.
Între învăţători şi membrii comunităţii au existat şi momente
de dizarmonie şi conflict, care inevitabil, au afectat procesul de
învăţământ. Consistoriile diecezane şi ziarele vremii primeau plângeri,
uneori justificate, alteori nejustificate, ale comunităţii împotriva
învăţătorilor. Învăţătorii erau acuzaţi fie de neîndeplinirea îndatoririlor
de serviciu, fie de beţie sau imoralitate. Este adevărat că atunci
când dascălii cereau mărirea dotaţiei, unele comunităţi reacţionau,
înfierându-i cu acuze imaginare, pentru a justifica respingerea
solicitării.
La 9 iulie 1870, Senatul şcolar din Caransebeş ia la cunoştinţă
reclamaţia comunei Obad împotriva învăţătorului Georgiu Toţia, pe
care îl acuza că e leneş, nu-şi îndeplineşte îndatoririle de serviciu,
petrece zile în şir la Ciacova, în cafenele, ocupându-se cu alte probleme,
contrare profesiei sale183. Un alt învăţător acuzat de comunitate că nu
corespunde chemării sale, a fost Lazăr Drigu din Vucova. Cu ocazia
examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, acesta a părăsit
localitatea fără vreo justificare, iar elevii săi erau total nepregătiţi,
conform constatării comisiei examinatoare. Datorită atitudinii lui
faţă de şcoală şi faţă de elevi, învăţătorul şi-a atras dezaprobarea
comunităţii, care-şi justifica astfel dezinteresul pentru ridicarea unui
nou local şcolar: „N-avem pentru ce să ridicăm şcoală, căci învăţător
avem cu numele, iar în faptă el nu învaţă pe copii nimic, căci singur
nu voie nimic”184. O altă „plânsoare”, publicată în numărul din 9/21
aprilie 1883 al Luminătoriului, vine din Susani care îl acuză pe preotulînvăţător din localitate că înjură şi insultă poporul şi e mereu beat185.
Un alt gen de situaţii conflictuale, au fost acelea dintre
învăţători şi preoţi. Prin actele normative şcolare preoţii erau statuaţi
D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma, dosar 18, fila 78-79.
A.E.O.R.C., Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870, nepag.
184
Idem, Fond şcolar, IV, act 562/1880, nepag.
185
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.
182
183
277
ca directori locali, fapt pe care unii învăţători nu îl acceptau cu plăcere,
mai ales dacă relaţiile între cele două părţi nu erau de conlucrare. Aşa
cum existau învăţători lipsiţi de simţul datoriei, existau şi preoţi care
în calitate de directori, nu se preocupau de rezolvarea problemelor de
ordin administrativ şi didactic, de apropierea relaţiilor dintre şcoală şi
comunitate.
Cu ocazia vizitei în comuna Petroman, în decembrie 1870,
protopopul Ioan P. Săiman constata că şcoala este neîncălzită şi
de aceea nefrecventată de elevi. Învăţătorul Trifon Micu reclamă
comportamentul lipsit de interes pentru şcoală al directorului local,
preotul Trifon Ţăranu. Fiind preocupat doar de prosperitatea personală,
acesta se implica activ în alegerile de chinez (primar), sprijinind pe
acel candidat de la care ar fi putut obţine avantaje materiale186.
Într-o scrisoare trimisă periodicului „Luminătoriul”, cu data de
3 octombrie 1886, preotul din Ianova, Ioan Dogariu, îl reclamă pe
învăţătorul Milosav că se opune înfiinţării unui nou post, de teamă că
îi va scădea salariul. În calitate de director şcolar, preotul o adusese ca
învăţătoare la clasa a II-a pe Persida Regep, dar agitaţi de Milosav, unii
membri ai comitetului parohial ar fi refuzat accesul în şcoală al noii
învăţătoare187.
Învăţământul local avea şi mai mult de suferit, atunci
când primarul localităţii rămânea nepăsător la nevoile şcolii şi ale
învăţătorului. Aşa s-a întâmplat la Dragşina, unde după ce a ajuns
jude comunal, în ianuarie 1883, I. Jurca nu s-a implicat cu nimic în
sprijinirea şcolii şi a bisericii. Consecinţa a fost că localurile şcolare s-au
degradat, au rămas nevăruite şi cu ferestrele sparte. Chiar mai mult,
primarul nu a fost preocupat nici de încasarea cultului, învăţătorul
fiind nevoit să meargă singur prin comună, din casă în casă, pentru
a-şi încasa măcar o parte din leafa sa, care şi aşa era insuficientă pentru
a-i asigura un trai decent188.
Am prezentat aceste exemple, de disfuncţionalitate a relaţiei
dintre principalele instituţii ale satului bănăţean din secolul al
XIX-lea: Şcoala, Biserica, Primăria, nu din dorinţa de a le supralicita,
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.78, din 4/16 octombrie, p. 3.
188
Idem, IV, 1883, nr. 30, din 13/25 aprilie, p. 4.
186
187
278
de a le transforma într-o normă a relaţiilor intracomunitare din acea
vreme, ci din dorinţa de a face o prezentare obiectivă şi impregnată
de realism a contextului social în care au fiinţat şcoala şi învăţătorul
timişean. Desigur, există şi multe exemple de conlucrare ideală a celor
trei instituţii sus menţionate. În anul 1886, când construirea unui nou
local şcolar devenise o problemă stringentă, învăţătorul Corneliu
Musta, preotul Vichentiu Prohab şi judele Martin Mioc, din satul
Şoşdea, au dat comunităţii un exemplu de mobilizare şi conlucrare
exemplară, care a asigurat atingerea în scurt timp a obiectivului
propus189.
Alături de preot şi de primar, învăţătorul era un factor important
al comunităţii româneşti timişene. El putea deopotrivă să adune
oamenii în jurul unui ideal sau să creeze tensiune şi dezbinare190,
însă situaţiile în care învăţătorul nu a fost conştient de menirea sa, în
care s-a evidenţiat ca sursă de dizarmonie şi conflict, nu sunt acelea
care dau nota caracteristică a acestei categorii profesionale. Şcoala şi
societatea românească din comitatul Timiş, au fost într-un echilibru
stabil în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, iar învăţătorul a fost
unul dintre pilonii care au asigurat acest echilibru. Într-un mediu statal
ostil afirmării naţionale, învăţătorii români timişeni au fost factori de
unitate, de continuitate etnică şi culturală, asumându-şi şi în acelaşi
timp depăşindu-şi condiţia modestă material, prin deplina afirmare
în plan spiritual.
Multilateralitatea domeniilor de implicare culturală şi
economico-socială, îi creează învăţătorului imaginea intelectualului
angajat în viaţa comunităţii şi preocupat de destinele ei. Rolul
social al învăţătorului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este
foarte greu de înţeles dacă îl judecăm după criterii contemporane.
Învăţătorul confesional era un intelectual aflat permanent în serviciul
localităţii, pentru că fiind ales şi plătit de aceasta, era dependent de
natura relaţiei pe care o avea cu membrii comunităţii. Tocmai de aceea,
studiul oricărui aspect referitor la şcoala românească bănăţeană
din această perioadă istorică, nu poate fi obiectiv şi eficient, fără
încadrarea instituţiei de învăţământ în contextul social în care ea a
fiinţat.
189
190
Idem, VII, 1886, nr. 37, din 10/22 mai, p. 3.
C. Petrescu, op.cit., p.300.
279
V. C. Rolul corpului didactic în instruirea adulţilor.
Cursurile cu adulţii
Şcolile poporale aveau un caracter deschis, întreţinând
puternice legături cu comunităţile săteşti, care în virtutea tradiţiei
susţineau material şi moral învăţământul în limba română. Învăţătorul
era îndrumătorul comunităţii dar şi propagatorul cărţii şi al valorilor
culturale în rândul membrilor acesteia.
După anul 1867 afirmarea culturală a comunităţilor româneşti
dobândeşte o semnificaţie politică şi devine un obiectiv spre care
converg eforturile învăţătorilor şi ale altor categorii de intelectuali.
Încă din primii ani ai dualismului, se înregistrează tot mai frecvente
chemări adresate învăţătorilor, pentru întărirea funcţiei culturale a
şcolii. Se considera că şcoala îşi exercită funcţia culturală nu numai
în actul formării tineretului, ci şi în educaţia adulţilor, care intrau tot
mai insistent în sfera de activitate a şcolii. Apar acţiuni care vizau
afirmarea adulţilor în plan cultural: difuzarea de cărţi şi reviste printre
săteni, întruniri în serile de iarnă şi în zilele de sărbătoare, pentru
comunicarea de informaţii politice şi culturale, conferinţe populare
etc.
Profesorul de la Preparandia din Arad, Petru Pipoş, a fundamentat
pedagogic funcţia culturală a şcolii. El definea şcoala populară ca pe
un institut de educaţie public şi general, care împrumută fiecărui
individ cultura generală ce e absolut necesară pentru ca individul
să-şi poată împlini îndatoririle faţă de societate. Prin şcoală se pune
baza culturii generale a individului şi se cultivă poporul. Difuzarea
culturii elementare în comunitate, era considerată de Pipoş ca un
factor principal al progresului social. Influenţat probabil de Rousseau,
Pipoş afirma că faţă de şcoală toţi oamenii sunt egali, aceasta
implicând datoria învăţătorilor să deschidă larg porţile instituţiei
unde îşi desfăşurau activitatea.
Pornindu-se de la exemplul Franţei unde în anul 1867 au
participat la cursurile cu adulţii 829.555 de persoane, în anul 1870 au
280
fost înfiinţate în Ungaria reuniuni pentru instrucţia poporală.
Adunarea generală a districtului şcolar al Timişoarei, desfăşurată
la 30 iunie 1870, a luat hotărârea să înfiinţeze „Însoţirea pentru cultura
poporală din districtul Timişului.” Scopul reuniunii era de a contribui
la culturalizarea poporului prin sprijinul acordat învăţământului şi
prin organizarea de cursuri serale191.
Senatul şcolar arădean şi-a fundamentat activitatea în
domeniul învăţământului, pe principiile unei pedagogii culturale.
În această perioadă relevabilă a fost activitatea referentului şcolar
George Crăciunescu (între 1870-1872), care a renunţat la catedra
de limba română de la gimnaziul din Timişoara asumându-şi
responsabilitatea organizării învăţământului poporal din Dieceza
Aradului. Deşi a îndeplinit numai doi ani atribuţiile de conducător al
Senatului şcolar, G. Crăciunescu s-a remarcat prin preocuparea de a
extinde rolul instituţiilor educative în viaţa satului. El a iniţiat cursurile
cu adulţii, în serile de iarnă şi datorită consecvenţei cu care a acţionat
în acest domeniu educativ şi ideilor pe care le-a promovat, pedagogia
adulţilor din ţara noastră îl poate considera ca precursor192.
Ministrul regesc de culte şi instrucţie publică, prin Ordinul
nr.21.555 din 24 septembrie 1870, a dispus ca în întreaga ţară să se
înceapă învăţătura adulţilor. Conform ordinului, fiecare preot sau
învăţător primea din partea statului, pentru fiecare persoană adultă
pe care o învăţa să citească şi să scrie, o remuneraţie de 3 florini, iar
pentru o persoană care ştia să citească şi o învăţa doar să scrie, primea
2 florini193.
La 15 octombrie 1870, referentul şcolar G. Crăciunescu a trimis
inspectorilor şcolari o circulară prin care dispunea să se organizeze
cursuri cu adulţii care au depăşit 15 ani şi să se predea scrisul, cititul
şi aritmetica. Desfăşurate între 15 octombrie-15 iulie 1870, aceste
cursuri au atras un număr mare de participanţi în localităţile: Lipova,
Alioş, Hasiaş. La 2 decembrie 1871 G. Crăciunescu intervine din nou,
V. Popeangă, op.cit., p.172-175.
Idem, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Editura
Facla, Timişoara, 1978, p. 86.
193
P. Tomescu-Măţău, G. Fodor, V. Craiu, H. Weissman, M. Brăteanu, I. Florea, I. Cireşan,
Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, Timişoara, 1972, p.252-253; A.E.O.R.C.,
Protocolul şedinţelor consistoriale şcolare, Registrul 9-1-321/1870.
191
192
281
solicitând tuturor inspectorilor şcolari ca în toate comunele, cursurile
cu adulţii să devină o realitate pedagogică. Referentul şcolar insistă
asupra caracterului politic al cursurilor, întrucât un cetăţean care
nu avea pregătire culturală, nu-şi putea exercita drepturile politice.
Învăţătorilor li se cereau rapoarte despre progresul înregistrat la
aceste cursuri194.
Din rapoartele inspectorilor şcolari reţinem informaţii despre
organizarea şi desfăşurarea cursurilor cu adulţii. Astfel, inspectorul
cercului şcolar Timişoara, Pavel Vasici, semnalează activitatea
fructuoasă a învăţătorilor Vasile Voianţu din Utvin şi Bosoioc Miu din
Giroc, care au avut câte 76 şi respectiv 50 de ţărani la cursurile serale.
Parcurgerea rapoartelor generează constatarea că aceste cursuri
dobândiseră un caracter instituţional. Elevii erau recrutaţi dintre
tinerii sau maturii aflaţi între 25 şi 40 de ani, între aceste limite de
vârstă eficienţa socială a activităţii fiind sporită. Programa minimă
a cursurilor fusese depăşită prin introducerea unor obiecte cu mari
resurse pentru educaţia naţională: recitarea de poezii, cântul naţional,
geografia195.
La 4 august 1877 a avut loc la Arad conferinţa inspectorilor
cercuali de şcoli, în cadrul căreia referentul şcolar G. Popa (care îi
succedase lui G. Crăciunescu la conducerea Senatului şcolar) a făcut
o prezentare a situaţiei învăţământului poporal din Dieceza Aradului.
Pe baza deciziilor adoptate în cadrul acestei conferinţe, Senatul
şcolar arădean a solicitat la 8 august 1877, inspectoratelor şcolare,
ca până la 1 decembrie 1877 să organizeze conferinţe învăţătoreşti
în care să se dezbată probleme referitoare la întreţinerea edificiilor
şcolare, frecventarea şcolii de către elevi şi perfecţionarea activităţii
învăţătorilor. Se recomanda ca în conferinţe să se dezbată şi problema:
cum să se procedeze pentru introducerea unor prelegeri de iarnă
pentru adulţi?196 Luând în dezbatere aceste probleme, conferinţa
din Lipova a cerut învăţătorilor să se îngrijească ca după terminarea
semănăturilor de toamnă, să introducă prelegerile cu adulţii. În
alte conferinţe, propunerile privind activitatea culturală au vizat
176-177.
196
194
195
282
înfiinţarea unor biblioteci pentru popor şi învăţători. Senatul şcolar
arădean ia act de iniţiativele care veneau din rândurile învăţătorilor şi
la 29 decembrie 1877, G. Popa solicită directorilor şcolari să înfiinţeze
biblioteci locale197.
Circulara episcopului Ioan Meţianu din 9/12 noiembrie 1878,
are ca obiect Ordinul ministrului de culte şi învăţământ nr.27.909
din 29 octombrie 1878, care susţinea cauza bibliotecilor poporale,
respectiv şcolare, care se afla în strânsă legătură cu aceea a instruirii
adulţilor. Cu privire la instruirea adulţilor, circulara precizează că sunt
consideraţi adulţi, acei indivizi care au depăşit vârsta de 15 ani şi nu
mai puteau fi obligaţi să urmeze nici măcar şcoala de repetiţie. Se
cerea instruirea lor în aritmetică, citire şi scriere. Prelegerile se puteau
realiza în serile lungi de iarnă, în 2-3 sau mai multe zile pe săptămână,
după un program ce urma să-l facă comisia şcolară împreună cu
învăţătorul şi după numărul adulţilor care ar fi dorit să dobândească
cunoştinţe. Pentru a-i convinge pe adulţii satelor să urmeze astfel
de cursuri, directorii locali din fiecare parohie erau îndatoraţi să ţină
cuvântări în biserică, prin care să sublinieze foloasele pe care le-ar
avea pentru cei trecuţi de 15 ani, cunoştinţele dobândite. Apoi,
învăţătorii cu metodele lor, puteau să facă ca învăţarea citirii, scrierii
şi aritmeticii, să nu coste nici osteneală şi nici timp, având în vedere
că adulţii puteau să asimileze mai repede decât copiii, cunoştinţele
predate. Se recomanda ca învăţătorii să înceapă cursurile cu predarea
aritmeticii, iar pentru eforturile făcute să li se dea o remuneraţie,
plătită fie de adulţii instruiţi, fie din fondurile parohiei.
În ce priveşte biblioteca şcolară sau poporală, în circulară
se precizează că din experienţă se ştie că în serile lungi de iarnă,
poporul e tentat să se întrunească cât mai des, fiind o perioadă
când diminuarea muncilor agricole îi oferă mai mult timp liber.
Se recomandă ca aceste întruniri să fie transformate în tot atâtea
societăţi de lectură, a căror activitate să se desfăşoare în biblioteci.
Acolo unde învăţătorul era ocupat cu instrucţia adulţilor, societăţile
de lectură, respectiv bibliotecile, trebuiau puse sub conducerea şi
îngrijirea directorului local. Acolo unde ambele sarcini reveneau
învăţătorului, trebuia împărţit timpul în aşa fel, încât cele două
197
283
activităţi să alterneze. Consistoriul aştepta rapoarte despre modul
cum se aduceau la îndeplinire prevederile circularei198.
Inspectând şcolile din localităţile cercului Timişoara, Meletie
Drăghici informează Senatul şcolar, în 4 ianuarie 1879, că funcţionau
cursuri cu adulţii în localităţile: Firiteaz, Bodrogul Nou, Secusigiu,
Seceani, Călacea.
În 1881, conferinţele învăţătoreşti reiau în discuţie problemele
privind progresul cultural al poporului român. Învăţătorii au propus să
se înfiinţeze biblioteci poporale, coruri locale, să se asigure instrucţia
adulţilor, să fie stimulată pomicultura. Pe agendele conferinţelor
învăţătoreşti din anul 1882, a fost inclusă problema iubirii şi preţuirii
şcolii de către tineri şi adulţi şi cum ar putea să devină şcoala un
adevărat izvor de lumină pentru tinerime199. În raportul din anul 1882
al Senatului şcolar arădean, se găsesc şi preocupări privind educaţia
adulţilor. Dezvoltarea culturală şi formarea morală erau obiectivele
urmărite prin instruirea acestora200.
În unele localităţi, cursurile cu adulţii au fost încadrate în
activitatea desfăşurată de societăţile de lectură sau corurile locale.
Astfel, corul din Beregsău, înfiinţat în anul 1882, avea ca scop
dezvoltarea culturală şi morală a poporului. Pentru atingerea acestui
scop, în anul 1884, preşedintele corului, parohul Ioan Baltă, le preda
coriştilor în serile de luni şi miercuri, religia şi igiena poporală. În
celelalte seri, învăţătorul Emeric Andreescu le preda citirea şi scrierea
română, aritmetica, drepturile şi datoriile cetăţeneşti201. În anul 1886,
corul din Seceani îşi fixează printre obiectivele urmărite şi instruirea
tineretului care depăşise vârsta şcolară, în citire şi scriere202. În alte
localităţi, cursurile cu adulţii primesc denumirea de şcoli de seară.
Un rol deloc de neglijat în educaţia adulţilor l-au avut şi
examenele şcolare, care având un caracter public, ofereau locuitorilor
satelor trecuţi de vârsta şcolară, un prilej de a-şi consolida vechi
Arhivele Statului Arad, Fondul parohiei Arad-Centru, Dosar 15, fila 18, în „Mărturii privind
lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi
cultură….”, p. 207-208.
199
200
201
202
198
284
cunoştinţe sau chiar de a-şi însuşi altele noi. Nu e de mirare că acolo
unde existau învăţători bine pregătiţi şi cu chemare pentru profesia
lor, numărul celor care asistau la examene era impresionant. Aşa
s-a întâmplat la Bazoş, unde la examenul susţinut de învăţătorul A.
Bădescu cu elevii săi, au asistat cel puţin 150 de oameni, care au fost
foarte atenţi şi preocupaţi de conţinutul examinărilor203. Senatul şcolar arădean recomanda în anul 1892, manualul
elaborat de Ion Pop Reteganul pentru şcolile de repetiţie şi cursurile
cu adulţii204, care cuprindea lecturi din autori români consacraţi205.
Textele din cărţile de citire, prin conţinutul lor, contribuiau la
amplificarea culturii generale a cursanţilor adulţi, la formarea lor în
spiritul marilor valori ale culturii naţionale.
Preocupările de educaţie a adulţilor nu încetează nici spre
sfârşitul secolului al XIX-lea. Într-o circulară din 15/27 decembrie
1897, episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea, informează că
Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică a emis Ordinul cu numărul
68643, din 25 noiembrie 1897, prin care a dispus ca pe timpul iernii,
învăţători ambulanţi să ţină prelegeri poporale din economia rurală,
în comitatele Caraş-Severin, Timiş şi Torontal. Pentru reuşita acestora,
preoţii şi învăţătorii erau îndatoraţi să dea tot sprijinul moral,
îndemnând poporul să frecventeze prelegerile şi punând la dispoziţia
învăţătorilor ambulanţi sălile de clasă206.
Ca urmare a dezvoltării învăţământului poporal şi a organizării
cursurilor cu adulţii, între anii 1880-1900, numărul ştiutorilor de carte
români din Ungaria a crescut. Situaţia procentuală a ştiutorilor de
carte din rândul populaţiei româneşti din Ungaria a evoluat în felul
următor: 9,2 % în 1880, 14,1 % în 1890 şi 20,4 % în 1900. În comitatele
bănăţene situaţia era diferenţiată în raport cu starea economică şi
culturală a populaţiei, cu reţeaua şcolară de care dispunea.
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.44, din 26 iunie, p. 1.
I. P. Reteganul, Cartea poporului, carte de citire pentru anii din urmă ai şcoalelor poporale,
şcoalelor de repetiţie, cursurile de adulţi şi pentru poporul nostru, Braşov, 1892.
205
206
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.51, din 21 decembrie, p. 1.
203
204
285
Tabelul 3. Evoluţia procentuală a ştiutorilor de carte din rândul
populaţiei româneşti, în comitatele bănăţene207
Nr.crt.
Comitatul
1880
1890
1900
1.
Caraş-Severin
24,1
32,4
42,9
2.
Timiş
35,8
45,9
54,8
3.
Torontal
38,1
48,1
57,2
Procentul ştiutorilor de carte evoluează pozitiv în perioada
1880-1900 în toate cele trei comitate bănăţene. Comitatul Timiş se
situa între celelalte două comitate bănăţene ca procentaj al ştiutorilor
de carte. În Torontal, ponderea populaţiei româneşti raportată
la numărul total al populaţiei era cea mai scăzută în anul 1900, de
14,9 %, faţă de Timiş, 41 % şi Caraş-Severin 74,2 %.208 Fiind mai puţin
numeroşi, izolaţi între sârbi, germani şi unguri, dar aflându-se într-o
zonă dominată de câmpie şi mai evoluată economic, românii din
Torontal au avut condiţia economică dar probabil şi o preocupare
mai pronunţată pentru conservarea şi perpetuarea etno-culturală
şi lingvistică. Românii cărăşeni, aşezaţi în grupuri mari şi compacte,
locuiau în mare parte în zone montane şi datorită situaţiei economice şi
geografice, nu reuşeau să asigure o şcolarizare uniformă a locuitorilor,
iar motivaţia generată de pericolul unei iminente deznaţionalizări
nu era aşa de pronunţat. Românii timişeni se aflau la intersecţia
condiţiilor geografice, economice şi demografice, menţionate
pentru celelalte două comitate bănăţene. Chiar şi aşa, procentele
ştiutorilor de carte români din comitatele bănăţene, sunt la un nivel
mai mult decât dublu faţă de procentajul ştiutorilor de carte români
din întreaga Ungarie. Această realitate statistică nu poate decât să
confirme tradiţia şi calitatea învăţământului românesc bănăţean.
207
208
I. Russu Şirianu, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Bucureşti, 1904, p. 276.
286
Desfăşurată într-o formă oficială, instituţionalizată,
reglementată de autorităţile şcolare, sau integrată în activităţile
organizate de coruri, societăţile de lectură şi bibliotecile rurale,
educaţia adulţilor a reprezentat pentru comunităţile româneşti din
comitatul Timiş, o formă de educaţie continuă de tip naţional. Ea şi-a
adus aportul la sporirea numărului ştiutorilor de carte şi implicit la
avansul în cultură şi civilizaţie, al românilor din comitatele bănăţene.
287
V. D. Rolul corpului didactic în afirmarea culturală a
comunităţilor rurale şi urbane
În condiţiile regimului politic dualist, fiind marginalizaţi în
plan economic, social şi politico-administrativ, românii din Banat
au văzut în activitatea culturală o modalitate de a întări coeziunea
naţiunii, de a potenţa acele valori care să asigure mersul înainte al
societăţii româneşti, în pofida conjuncturii statale nefavorabile.
Reuniunile de lectură, corurile ţărăneşti, reuniunile de cântări şi
muzică, reuniunile teatrale, fanfarele, au fost adevărate instituţii
de cultură, pe care românii din acest colţ de ţară, le-au sprijinit cu
dăruire209. Prin intermediul societăţilor culturale, conducătorii politici
şi culturali ai românilor s-au apropiat mai mult de comunitate şi
au interacţionat cu ea, această atitudine nefiind întâlnită atât de
pregnant la conducătorii celorlalte naţionalităţi din Imperiul AustroUngar. Activitatea culturală dobândea astfel un sens activist210, mai
ales după ce pasivismul politic s-a extins şi în Banat, începând cu anul
1887211.
Şcoala poporală timişeană, care conform concepţiei
pedagogilor vremii îndeplinea şi o funcţie culturală, a fost angajată
în această impetuoasă afirmare spirituală românească din a doua
jumătate a veacului al XIX-lea. Oamenii şcolii, alături de cei ai bisericii,
au contribuit la realizarea unui spaţiu românesc unitar al valorilor.
Acest sistem cultural nu a fost autarhic, ci şi-a manifestat deschiderea
spre valorile altor popoare, inclusiv spre creaţiile fundamentale ale
culturii maghiare212.
Învăţătorii şi preoţii şi-au manifestat veleităţile organizatorice
şi culturale, activând în mai multe tipuri de reuniuni: de lectură,
învăţătoreşti-preoţeşti, corale. În aceste societăţi culturale, învăţătorii
alături de alţi intelectuali, de ţărani şi meseriaşi, deveneau în acelaşi
p. 151.
210
F. Zamfir, Rolul şcolii în afirmarea culturală a comunităţii româneşti din comitatul Timiş,
1867-1900, în „Şcoală şi societate în Banat”, V, Timişoara, 2008, p.32.
211
212
F. Zamfir, op.cit., p. 32.
209
288
timp parteneri şi beneficiari ai unui act cultural cu semnificaţie
naţională.
Fiind propagatori ai cărţii şi ai valorilor culturale în comunitate,
învăţătorii se implicau activ în reuniunile de lectură. În urma
stăruinţelor învăţătorului Ioan Tuducescu, în anul 1868 s-a inaugurat
la Lipova, „Societatea română de lectură”, pentru a cărei înfiinţare
notarul pensionar G. Cojocariu depusese mult zel. Prin implicarea
protopopului Ioan Ţăranu, a învăţătorului Ioan Tuducescu şi a lui
David P. Simion, preşedintele Societăţii, care în 1874 a fost ales primar
al Lipovei, această instituţie s-a afirmat printr-o activitate prodigioasă.
În jurul ei s-au adunat forţele creatoare ale Lipovei şi din această
cauză, Societatea a devenit o ameninţare pentru autorităţi, care au
încercat să-i stânjenească activitatea213.
Învăţătorul Ioan Tuducescu a fost primul secretar al Societăţii,
implicându-se în toate activităţile ei. Majoritatea membrilor o formau
„maistorii”, care au fost ataşaţi de această instituţie, unde veneau în
contact zilnic cu preoţii, învăţătorii şi alţi intelectuali de vază din oraş,
al căror sfat îl preţuiau şi de care erau mândri. Ţăranii plugari erau mai
puţin reprezentaţi în asociaţia culturală lipoveană, numărând doar
4-5 membri.
În anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea, preşedinte al Societăţii
a fost învăţătorul Constantin Crăciun, coleg şi colaborator al lui Ioan
Tuducescu. „Societatea de lectură din Lipova” dispunea de o dotată
bibliotecă, iar toate ziarele şi revistele importante care apăreau la
acea vreme, erau abonate şi citite de membrii ei. Societatea a reuşit să
organizeze şi un cor, ale cărui statute au fost aprobate în 1883 şi care
îl avea ca preşedinte pe parohul Iosif Suciu. De instruirea coriştilor,
s-a ocupat la început profesorul de muzică Teofil Dostel, care primea
câte un florin pentru fiecare oră de instrucţie, până când învăţătorul
Constantin Crăciun şi-a câştigat dexteritatea în a-l conduce şi dirija
mai departe214.
În şirul societăţilor culturale care au activat în Timişoara
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „Reuniunea
V.Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918),
Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 98-99.
214
213
289
română de lectură” ocupă un loc important, stimulând viaţa culturală
românească a oraşului215. Constituită la 1 martie 1873, la iniţiativa
cetăţeanului Belitz, sub denumirea „Societatea cercului de lectură
română din Timişoara”, asociaţia culturală număra 59 de membri, care
achitau o taxă lunară de 50 de cruceri. Primele şedinţe ale comitetului
provizoriu, s-au desfăşurat în casa omului de afaceri Fogarassy, care
a găzduit Societatea până în anul 1874. Adunarea generală din 26
iunie 1873, prezidată de I. E. Ţieranu, a aprobat statutele Societăţii,
care la 25 august 1873, au fost aprobate şi de Ministerul maghiar de
interne.
La sfârşitul primului an de activitate, Reuniunea întâmpina
deja dificultăţi materiale. Banii pentru ziare, local, încălzire, iluminat,
curăţenie, chirie, însumau 117 florini şi 60 de cruceri, iar casieria
Societăţii nu putea să acopere această sumă. În aceste condiţii vitrege,
la 7/19 ianuarie 1874 a avut loc prima adunare generală statutară,
prezidată de Fogarassy, care l-a ales ca preşedinte al societăţii pe
învăţătorul Traian Lungu, iar ca vicepreşedinte pe G. Alexandru. După
adunarea generală, în aceeaşi zi, comitetul Reuniunii hotărăşte să
organizeze un bal în beneficiul Societăţii de lectură, care a avut loc în
ziua de 2/14 februarie 1874, în sala de la „Trei Crai”. Venitul acestuia a
fost de 153 de florini şi 29 de cruceri, din care au fost achitate datoriile
Societăţii, în valoare de 117,60 de florini, s-au acordat ajutoare în
valoare de 25 de florini, unor familii de orfani, bolnave de holeră sau
năpăstuite de alte suferinţe fizice, în casieria reuniunii rămânând doar
10 florini şi 69 de cruceri.
Din acest moment, Reuniunea intră într-o perioadă frământată
a existenţei sale, fiind confruntată cu greutăţi materiale şi cu
dezinteresul membrilor acesteia de a continua activitatea începută.
În aceste condiţii, la adunarea generală extraordinară din mai 1874,
învăţătorul Traian Lungu renunţă la postul de preşedinte, iar şedinţele
comitetului vor fi conduse de vicepreşedintele G. Alexandru.
Confruntată cu o situaţie financiară deplorabilă, cu adunarea generală
din 16/28 august 1874, „Societatea cercului de lectură română din
Timişoara” şi-a sistat activitatea, nemaidând semne de existenţă până
în anul 1882216.
215
216
N. Ilieşiu, Istoricul Reuniunii Române de Lectură din Timişoara, Timişoara, 1925, p. 5-7.
290
Pretextul pentru reînfiinţarea Reuniunii l-a constituit circulara
nr. 287, din 1882, a episcopului Aradului, Ioan Meţianu, prin care
arhiereul cerea înfiinţarea în fiecare comună, a câte unei „societăţi
de lectură, cântare şi moderaţiune”. La 28 mai/11 iunie 1882, preotul
român din Fabric, Vichente Schelegianu, convoacă pe românii din
Timişoara la o şedinţă consultativă, la care pe baza vechilor statute,
aprobate în anul 1873, se hotărăşte reînfiinţarea vechii Reuniuni
culturale.
Adunarea generală din 27 iunie/9 iulie 1882, decide reînfiinţarea
Reuniunii, la care se înscriseseră deja peste 50 de membri. A fost
ales preşedinte avocatul Ştefan Adam, iar vicepreşedinte, preotul
din Fabric, Vichente Schelegianu. Punându-se în discuţie ofertele
pentru local, s-a decis ca Reuniunea să se mute în clădirea care
adăpostea restaurantul „Împăratul turcesc” şi al cărui proprietar era
Dragovanovici217. Intrarea solemnă în noul local s-a făcut la 6 august
(25 iulie) 1882, când deschizând adunarea generală, avocatul Ştefan
Adam a mulţumit pentru onoarea de a fi ales preşedinte. Cu această
ocazie, avocatul Pavel Rotariu a ţinut o disertaţie cu tema „Despre
industrie şi lucru”. După încheierea şedinţei s-a desfăşurat o cină
comună la care au participat mai mult de 50 de persoane: funcţionari,
avocaţi, preoţi, meseriaşi, alături de care se aflau şi mulţi învăţători.
Corul din Fabric a încântat atunci audienţa cu arii naţionale218.
Reuniunea dispunea de o sală de lectură şi o bibliotecă în care
se găseau majoritatea publicaţiilor periodice româneşti ale vremii:
„Luminătoriul”, „Observatorul”, „Familia”, „Naţiunea”. Pavel Rotariu a
oferit spre citire, ziarele: „Transilvania”, „Telegraful”, „Noua bibliotecă”,
„Calicul”, „Amicul familiei”. Reuniunea a mai comandat: „Morgen Post”
din Viena, „Hon” din Budapesta, „Convorbiri literare”, „Şezătoarea” din
Oradea. În şedinţa comitetului, din 7/20 august 1882, s-a mai hotărât
abonarea „Gazetei Transilvaniei” şi a „Telegrafului român”219.
În timp, sub patronajul Societăţii au fost organizate numeroase
manifestări culturale în care poezia, muzica, dansul şi portul popular
se îngemănau, creând momente artistice înălţătoare. Serbările
Ibidem, p.8-9; Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.53, din 3/15 iulie, p. 4.
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.60, din 28 iulie/9 august, p.4.
219
N. Ilieşiu, op.cit., p. 9.
217
218
291
culturale, desfăşurate mai ales cu prilejul Anului Nou sau al unor
sărbători tradiţionale, deveneau adevărate manifestări de solidaritate
naţională220. La serata din 11 martie 1883, cântecul „Deşteaptă-te
române” s-a executat cu atâta acurateţe şi vivacitate, încât publicul
a cerut repetarea lui. În acea seară, două absolvente de preparandie,
Emilia Milosav şi Persida Regep, au recitat cu multă măiestrie poeziile,
„Moartea lui Mihai eroul” de Bolintineanu şi respectiv „Moş Martin” de
Grozescu221. În acelaşi an, la şedinţa din 10 septembrie 1883, comitetul
Reuniunii a decis organizarea unui concert de toamnă cu dans şi joc
de căluşari. Animate de un frumos spirit de solidaritate cu iniţiativa
comitetului, mai multe doamne şi domnişoare românce şi-au oferit
serviciile gratuit, pentru confecţionarea costumelor de căluşari222.
Încă de la reînfiinţare, „Reuniunea română de lectură” din
Timişoara a dispus şi de un cor pentru cultivarea muzicii vocale şi
pentru delectarea membrilor ei. El a fost reorganizat la data de 29
martie 1885, sub conducerea profesorului de muzică Francisc Adam
şi a debutat la 23 aprilie în acelaşi an, cu ocazia „Maialului” organizat
în grădina ospătăriei „Câmpul ciocârliei”223.
În programul serbărilor culturale desfăşurate sub egida
Reuniunii, erau incluse şi conferinţe care abordau o tematică variată,
cu tentă naţională: frumuseţea limbii române, momentele importante
ale istoriei românilor, literatura, geografia, economia României.
Prin activitatea desfăşurată de-a lungul vremii, aşezământul de
cultură timişorean şi-a depăşit cadrul stabilit prin statutele aprobate
de Ministerul de interne, contribuind la dezvoltarea conştiinţei
naţionale224. Nefiind scutită de animozităţi interne şi dezbinare,
alternând perioadele de stagnare cu cele de activitate intensă,
reuniunea culturală timişoreană a reuşit să-şi asigure continuitatea,
exercitând o puternică înrâurire asupra românilor din Timişoara şi
împrejurimi.
Cu toate măsurile restrictive întreprinse de autorităţi, care
făceau tot mai dificilă aprobarea statutelor, reuniuni asemănătoare
V. Dudaş, op.cit., p.106.
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.18, din 2/14 martie, p.4.
222
N. Ilieşiu, op.cit., p.11.
223
Ibidem, p.15.
224
V. Dudaş, op.cit., p.106-107.
220
221
292
au proliferat în comitatul Timiş. Astfel în comuna Babşa, la iniţiativa
părintelui Demetriu Morariu, în anul 1882 s-a înfiinţat „Societatea de
lectură”, cuprinzând 45 de membri225.
Din iniţiativa inspectorului şcolar Ioan Munteanu, în cercul
Vinga a luat fiinţă o „Reuniune a învăţătorilor şi preoţilor”. În proiectul
de statute, transmis în 26 octombrie 1882, Senatului şcolar din Arad,
Ioan Munteanu fixa ca scop al Reuniunii promovarea educaţiei şi
instrucţiei poporului. Ea îşi propunea să înfiinţeze societăţi de lectură
şi coruri în comunele din inspectorat. Pentru educaţia poporului,
Reuniunea îşi propunea să convoace adunări publice în care să
dezbată teme ştiinţifice, literare, pedagogice, economice226.
Şi în alte localităţi ale comitatului Timiş au funcţionat reuniuni
de lectură, cu o bogată activitate pe altarul culturii naţionale:
Chizătău, 1857; Izvin, 1894227; Satchinez, 1900 (preotul Alexandru
Crăciunescu)228 ; Opatiţa, 1902 (învăţător Damaschin Marian); Jebel,
1905 (preot Ioan Surlaşiu)229.
Oamenii şcolii s-au implicat cu dăruire şi în alte organizaţii
de tip cultural, una dintre acestea fiind „Societatea pentru fond de
teatru naţional român”. Constituită la Deva, cu ocazia unei întruniri
desfăşurate în zilele de 4-5 octombrie 1870, aceasta îşi propunea,
conform statutelor aprobate în anul următor, să constituie un capital
din care cu timpul să se facă posibilă înfiinţarea unui teatru naţional
românesc.
Încă de la început, membrii ei militau pentru constituirea
unui grup de actori care să colinde satele şi oraşele Transilvaniei şi ale
Banatului. Pentru atingerea obiectivelor, Societatea a organizat un
număr mare de activităţi, răsunetul cel mai larg avându-l adunările
generale anuale care erau programate în diferite localităţi. Cea de-a
treia întrunire a avut loc în zilele de 11-12 noiembrie 1872, la Timişoara.
Lucrările au fost prezidate de inspectorul şcolar al Timişoarei, dr. Pavel
Vasici. Cu acest prilej a fost prezentată expunerea „Limba şi scena”. În
cadrul tradiţionalei serbări şi-a dat concursul şi orchestra filarmonică
a oraşului230. Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.26, din 30 martie/11 aprilie, p.4.
227
228
229
230
225
226
293
În zilele de 6-7 august 1883, adunarea generală a „Societăţii
pentru fond de teatru român” s-a desfăşurat la Lipova. Preşedintele
comitetului central de primire a fost protopopul Ioan Ţăranu, iar
notar, învăţătorul Ioan Tuducescu231. În data de 6 august s-a organizat
un program de cântece vocale, acompaniate la pian şi recitări de
poezii, iar în data de 7 august un bal, ale cărei venituri au fost donate
Societăţii232.
O dezvoltare nemaiîntâlnită în alte părţi au cunoscut în aceşti
ani corurile săteşti. Ele n-au îndeplinit numai un rol muzical, ci şi unul
educativ, mult mai larg, pentru că instituţionalizarea lor era făcută
sub forma unor aşezăminte culturale care dispuneau de bibliotecă,
spaţiu de lectură, formaţie de dansuri româneşti şi chiar echipe de
teatru233. Corurile plugarilor s-au născut din corurile bisericeşti, care
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au început să includă în
repertoriile lor cântece laice de compozitori străini, cu text adaptat în
limba română. În anii ‘80 ai aceluiaşi secol, din dorinţa de afirmare a
spiritualităţii româneşti, tot mai multe cântece naţionale se vor auzi
cu prilejul concertelor susţinute de aceste formaţii corale234.
Cel mai vechi cor românesc de ţărani, care a generat un
adevărat fenomen cultural de masă bănăţean, s-a înfiinţat pe teritoriul
comitatului Timiş, la Chizătău. Începuturile acestuia datează din anul
1840, când în parohia Chizătău este numit preot Trifu Şepeţian. Anul
declarat al înfiinţării „Corului vocal al plugarilor din Chizătău” este
însă 1857, când preotul menţionat întruneşte tinerimea adultă din
Chizătău, în număr de 40 de persoane, pe care o instruieşte cântece
naţionale şi bisericeşti. Deoarece preotul Trifu Şepeţian nu cunoştea
notele, dirijarea corului o limita la acompanierea melodiei cu o voce
„secundă” şi alta „terţă”, adaptată după auz.
Din 1866, fiul său, Ioniţă, un excelent violonist, s-a ocupat cu
instruirea coriştilor şi a pregătit după note patru piese: „Deşteaptă-te
române”, Iancu merge la Abrud”, „Acum e miezul nopţii”, „Eu aveam
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.28, din 10/22 iulie, p. 248.
Idem, nr.29, din 17/29 iulie, p. 259.
233
234
A. Florea, Evoluţia muzicii bănăţene de la primele manifestări ale mişcării corale la perioada
interbelică, în „Societate şi civilizaţie în Banatul istoric”, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p.
257-258.
231
232
294
odată dreaptă avuţie”. În iarna aceluiaşi an, coriştii au fost invitaţi să
cânte într-un concert organizat de intelectuali la Timişoara. Succesul a
fost atât de evident, încât în anul 1868 corul a fost poftit să concerteze
a doua oară în reduta cetăţii Timişoara, iar în anul 1869 şi la Arad,
în sala „Crucea albă”. Moartea prematură a lui Ioniţă, a determinat
stagnarea corului pentru o scurtă perioadă.
Din anul 1872, un alt fiu al preotului Şepeţian, Lucian-pe atunci
doar elev în clasa a VII-a gimnazială-a preluat conducerea corului, de
care s-a ocupat, în special în vacanţele şcolare. Până în anul 1880,
când Lucian Şepeţian a devenit paroh în Chizătău, sub îndrumarea
sa corul a susţinut numeroase spectacole în comună, dar şi în alte
localităţi unde a fost invitat: în 19 ianuarie 1877 la Coşteiul Mare; în
anul 1878 la Lipova; în 23 aprilie 1879 la Secusigiu, cu prilejul rugii
(localitatea de origine a lui Trifu Şepeţian); în 1880 la Semlac.
Numirea ca preot, alături de tatăl său, a fost o şansă pentru
această formaţie, pe care a reorganizat-o pe bază de statute, aprobate
de Consistoriul eparhial din Arad, cu nr. 1134/267 şcol., din anul 1881,
sub numele de „Corul vocal de plugari al comunei bisericeşti grecoortodoxă română din Chizătău”.
Pentru mişcarea corală din Banat a fost un moment deosebit de
important, căci prin Lucian Şepeţian, comuna Chizătău a devenit un
adevărat centru de cultură muzicală. Încă din 1880, acesta a deschis
un curs teoretic de trei luni pentru învăţarea notelor, un curs practic
pentru învăţarea muzicii instrumentale şi anume a flautului, necesar
instruirii dirijorilor de coruri, precum şi prelegeri despre muzică. De
asemenea, a iniţiat un curs teoretic la şcoala din localitate, pentru
instruirea copiilor-băieţi şi fete-în domeniul notaţiei muzicale, fapt
care a avut ca urmare formarea în rândul copiilor a unor viitori corişti.
În acest fel, noul dirijor a pus bazele unui cor mixt.
În anul 1882, cu prilejul jubileului de 100 de ani de la declararea
Timişoarei oraş liber regesc, au fost organizate serbări care au cuprins
şi un concurs coral la care a participat şi corul din Chizătău. A fost
un adevărat triumf, despre care au scris deopotrivă ziarele româneşti
şi de alte limbi. În costumele populare, cu partiturile în faţă, coriştii
din Chizătău au avut o prestaţie, considerată de un ziar maghiar
295
drept excelentă, lucru ce a atras chemarea lor de trei ori la „bină”235.
Dintre corurile româneşti, la eveniment au participat doar două: al
Chizătăului şi al Lugojului. În formaţie de 24 de cântăreţi, corul din
Chizătău s-a prezentat cu cvartetul „Junimea pariziană” de Genée,
obţinând premiul al patrulea, o cupă de argint. Popularitatea corului
timişean este expresiv redată în paginile „Luminătorului” timişorean:
„Deja la apariţia lor (a coriştilor din Chizătău n.n.), în sală au început
aplauzele frenetice, transpunând publicul într-un entuziasm nespus.
La începutul producţiunii lor, mai mult de cinci minute au fost
necesitaţi să stea, aşteptând potolirea aplauzelor”236. În ce priveşte
rezultatul, în ziar se afirmă că „însuşi măestrul societăţii de cântări
de aici a mărturisit într-un toast public, că plugarii din Chizătău au
meritat premiul al doilea”237.
În acelaşi an, 1882, când corul împlinea 25 de ani de existenţă,
au fost organizate serbări jubiliare, mediatizate în presa română şi
străină din Banat şi nu numai. A fost una dintre cele mai însemnate
manifestări muzicale organizate în această zonă a ţării, la care au
participat şi reprezentanţi ai mişcării corale din România. Ele au
debutat la 8 septembrie, de sărbătoarea „Sfânta Maria Mică”. După
alegerea juriului, din care a făcut parte şi Ciprian Porumbescu, corurile
reunite au cântat „Deşteaptă-te române” şi s-au îndreptat spre locul
concursului, cântând felurite „marşuri naţionale”238.
La concurs au participat următoarele corurile din următoarele
localităţi timişene: Belinţ, cu „Paza Dunării”, Budinţ, cu „Hora mare”,
Ictar, cu „Arcaşul”, Paniova, cu „Spiritul”239. Corurile participante, având
fiecare 20-30 de membri, au fost dirijate de învăţători, preoţi şi chiar
de ţărani240. Corul din Coşteiul Mare a luat premiul I, care a constat din
70 de franci de aur, donaţi de dr. Iosif Gall, deputat dietal241. La finalul
concursului, corurile reunite, inclusiv cel din Chizătău, au intonat
A. Florea, op.cit., p. 260-262; Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar
Chizătău, nepag.
236
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.72, apud Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici
parohiale, dosar Chizătău, nepag.
237
Ibidem.
238
A. Florea, op.cit., p.262-263.
239
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.67, din 21 august/2 septembrie, p. 3.
240
A. Florea, op.cit., p.263.
241
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.67., din 21 august/2 septembrie, p.3.
235
296
cântecul „Deşteaptă-te române”, care a provocat aplauze frenetice şi
a fost bisat. Jubileul a cuprins în programul său şi o piesă de teatru,
„Nunta ţărănească”, jucată chiar de membrii corului din Chizătău, fapt
nemaivăzut până atunci, considerat inedit şi de ziariştii prezenţi242.
Ecoul manifestării jubiliare, a determinat Sinodul eparhial arădean din
anul următor, să-l trimită pe protopopul tractual la Chizătău, pentru
a felicita parohia, corul şi pe dirijorul lui, pentru frumoasele rezultate
obţinute pe altarul culturii.
Faima pe care şi-a câştigat-o corul timişean, a determinat
invitarea lui şi în anii următori, pentru a susţine concerte. În anul
1883, corul a fost prezent la adunarea generală a învăţătorilor de la
Ţela (pe Mureş), iar în 1884 la adunarea generală a „Societăţii pentru
fond de teatru român”, care s-a desfăşurat la Arad şi unde corul a fost
pentru prima dată în formaţie mixtă: 8 femei şi 28 de bărbaţi. Despre
participarea de succes a corului la această manifestare culturală, au
scris gazetele: „Luminătoriul”, „Biserica şi şcoala”, „Familia” din Oradea,
„Tribuna”din Sibiu. În anul 1885, la un recital susţinut în Timişoara, corul
a fost aplaudat şi elogiat de Emanuil Ungureanu. Cu prilejul adunării
generale a „Societăţii pentru fond de teatru român” din anul 1888,
desfăşurată la Lugoj, coriştii din Chizătău au repurtat un nou succes,
obţinând premiul I, un pocal de argint. În anul următor au concertat la
Ciacova şi apoi la Caransebeş, cu prilejul adunării generale a„Societăţii
pentru fond de teatru român”, unde au interpretat şi piesa „Ruga de
la Chizătău”, de Iosif Vulcan. Cu ocazia concertului de la Caransebeş,
seriozitatea şi respectul pentru actul interpretativ şi pentru publicul
ascultător, de care dădeau dovadă coriştii din Chizătău, s-a manifestat
şi mai pregnant, atunci când în timpul spectacolului, deşi o parte
a podiumului s-a rupt sub greutatea coriştilor, ei nu şi-au întrerupt
recitalul. În anul 1890 corul e invitat la Orşova, unde coriştilor li s-a
făcut plăcuta surpriză-pusă la cale de comitetul de organizare-de a
vizita insula Ada-Kaleh243.
Un eveniment important pentru mişcarea corală bănăţeană, a
fost turneul din august 1892, din Transilvania, al Corului din Chizătău,
comparabil ca semnificaţie cu cel al Corului Mitropolitan din Iaşi,
242
243
A. Florea, op.cit., p.263.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.
297
în Banat şi Transilvania. Aceste turnee au contribuit la consolidarea
unităţii spirituale a bănăţenilor, ardelenilor şi moldovenilor. Cu
această ocazie, drumurile celor două coruri de renume naţional,
intersectându-se pentru o scurtă perioadă, ele au făcut schimb de
fotografii, iar Muzicescu a făcut cadou corului bănăţean, volumul său
de cântece, o parte dintre acestea fiind incluse ulterior în repertoriul
formaţiunii din Chizătău. Prin concertele de la Sibiu, prilejuite de
serbările „Astrei”, de la Selişte şi Blaj, coriştii din Chizătău au îndeplinit
rolul de mesageri ai culturii româneşti, în slujba unităţii spirituale a
tuturor românilor. Momentul culminant al concertului susţinut de
coriştii din Chizătău la Sibiu, l-a constituit interpretarea cântecului
naţional „Deşteaptă-te române”, piesa fiind întreruptă de aplauze
furtunoase şi producând atât de mari emoţii publicului, încât a
trebuit repetată. În urma prestaţiei profesioniste a corului timişean,
mai multe ziare din Ardeal, între care şi unul săsesc, „Siebenbürgisch
Deutsches Tageblatt”, ţin să sublinieze superioritatea artei muzicale
bănăţene. Ultima mare manifestare corală bănăţeană a secolului al
XIX-lea, a fost emularea celor 20 de coruri la Lugoj, cu prilejul adunării
generale a „Astrei” din 1896. Fiind deja consacrat, corul din Chizătău a
cântat în afara concursului244.
Adunările generale ale „Societăţii pentru fond de teatru român”
şi ale „Astrei”, au fost prilejuri de sărbătoare, de afirmare a identităţii
naţionale şi a culturii româneşti, la care au fost întotdeauna invitate
corurile bănăţene, în frunte cu cel din Chizătău.
Cursurile iniţiate de Lucian Şepeţian la Chizătău, au avut ca efect
formarea de corişti disciplinaţi şi mândri de condiţia lor. A fi corist, crea
în rândul comunităţii un avantaj moral şi chiar social. Studiul flautului
şi pregătirea muzicală sistematică, a avut ca rezultat, formarea unor
dirijori ţărani, care în perioada 1880-1903, au pus bazele a 76 de
formaţii corale în Banat şi Transilvania245. În următoarele localităţi
timişene, corurile au fost înfiinţate cu sprijinul unor dirijori din
Chizătău: Babşa, Belinţ, Beregsău, Bucovăţ, Budinţ, Buzad, Cerneteaz,
Chevereş, Ciacova, Fibiş, Ficătar, Ghilad, Hisiaş, Ictar, Izvin, Jebel,
Moşniţa, Murani, Nadăş, Paniova, Petroman, Petrovaselo, Racoviţa,
244
245
A. Florea, op.cit., p. 265.
Ibidem, p. 262.
298
Sacoşul Unguresc, Sânmihaiul Român, Sânnicolaul Mic, Secaş, Seceani,
Secusigiu, Şuştra, Topolovăţ, Vărădia, Vlaicovăţ, Voivodinţ246.
Succesele corului din Chizătău şi renumele de care acesta s-a
bucurat în Banat şi Transilvania, au dat impuls înfiinţării de formaţiuni
corale şi în alte localităţi ale comitatului Timiş. Astfel în anul 1874,
preotul local Alexandru Crăciunescu a înfiinţat corul din Satchinez,
fiind şi cel dintâi dirijor al acestuia247.
Bazele corului vocal din Ictar s-au pus în anul 1875, la îndemnul
tinerilor din comuna Chizătău, meritele înfiinţării lui revenind
cântăreţilor de strană Constantin Popovici zis „Mare”, Constantin
Popovici, zis „Mic” şi Constantin Lazăr. În anul 1878, după alegerea sa
ca învăţător la şcoala confesională din localitate, Traian Brătescu preia
conducerea corului, până în anul 1881, când a părăsit localitatea. Din
anul 1883, conducerea corului a trecut asupra noului învăţător, Virghil
Amandia, care a desfăşurat în această calitate o activitate laborioasă
întinsă pe parcursul a 27 de ani şi încununată cu şapte diplome de
recunoaştere a meritelor formaţiunii artistice din Ictar, pe terenul
muzicii corale. Încă înainte de instalarea învăţătorului V. Amandia în
localitate, în anul 1882 au fost întocmite cele dintâi statute ale corului,
care au fost aprobate de Consistoriul din Arad. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului următor, corul din Ictar a fost prezent
la câteva importante evenimente cu caracter cultural şi naţional:
1. Jubileul de 25 de ani al corului din Chizătău, la 8 septembrie 1882;
2. Adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru naţional
român”, Lugoj, 1888; 3. Adunarea generală a „Astrei”, Lugoj, 1896;
4. Adunarea generală a „Astrei”, Timişoara, 1904248.
Corul din Moşniţa a fost înfiinţat în anul 1879, sub denumirea
„Reuniunea de cântări”. Comitetul parohial l-a angajat în această
perioadă pe Dimitrie Gherda din Chizătău, care i-a instruit în arta
muzicală şi a dirijatului pe câţiva agricultori din localitate, interesaţi
de muzica corală: Vasile Crâşmariu, zis „Moş Cicu”, Iosif Ciosa, Vichentie
Crâşmariu a lui Jica, Vichentie Gruiţa. Toţi cei menţionaţi, au contribuit
la înfiinţarea corului din Moşniţa, dar conducerea şi dirijarea lui a fost
Arhiva Mitropoliei Banatului., Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.
Ibidem, dosar Satchinez, nepag.
248
Ibidem, dosar Ictar, nepag.
246
247
299
preluată pentru o perioadă de peste 50 de ani, de Vasile Crâşmariu249.
Tradiţia orală menţionează faptul că „Moş Cicu” ar fi fost întemniţat
de autorităţile maghiare, pentru că a instruit cântecul „Ştefan, Ştefan,
Domn cel Mare”250. La închegarea şi instruirea corului din Moşniţa, o
preţioasă contribuţie şi-a adus-o şi învăţătorul George Caba251.
Corul din Budinţ a fost înfiinţat în anul 1879, din iniţiativa
zelosului preot George Petrovici. Pentru instruirea noului cor, el îl
aduce pe ţăranul din Chizătău, Dimitrie Gârda252, care rămâne în
Budinţ timp de şase săptămâni. Apoi, corul trece sub conducerea
învăţătorului Petru Aga, până în anul 1885, când preşedintele lui,
preotul G. Petrovici, aduce pentru încă şase săptămâni pe Ioan Suman
din Chizătău, pentru a-l reorganiza. După această perioadă, corul s-a
revigorat şi a făcut progrese evidente, avându-i conducători până în
anul 1902, pe Dimitrie Micu şi George Ştefan253.
Înfiinţarea de coruri în localităţile comitatului Timiş, se amplifică
începând cu anii 80’ ai secolului al XIX-lea, când autorităţile bisericeşti
şi şcolare impresionate de efectele culturale, sociale şi naţionale,
produse de prestaţiile corului din Chizătău, impulsionează şi sprijină
crearea formaţiunilor corale. Prin decizia 106 din 1882, Sinodul
eparhial arădean ia hotărârea înfiinţării de coruri pe întreg teritoriul
acestei dieceze254. Prin circulara 1293 din 26 mai 1882, Consistoriul
din Arad solicită inspectorilor şcolari şi învăţătorilor, să acţioneze cu
toată energia pentru înfiinţarea reuniunilor culturale255. Activitatea
de înfiinţare a corurilor a fost dinamizată în perioada 1881-1886, prin
sprijinul acordat de Consistoriu învăţătorilor şi preoţilor, la elaborarea
statutelor acestora. Sinodul eparhial arădean din anul 1883, lua act
de înfiinţarea a cinci coruri în Protopopiatul Timişoara şi două în
Protopopiatul Lipova. El însărcinează Consistoriul cu crearea a trei
regulamente: unul pentru coruri, altul pentru bibliotecile poporale şi
al treilea pentru propagarea „temperanţei”256.
Ibidem, dosar Moşniţa, nepag.
251
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Moşniţa, nepag.
252
În unele documente este numit Dimitrie Gherda.
253
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Budinţ, nepag.
254
Ibidem, dosar Chizătău, nepag.
255
F. Zamfir, Corurile ţărăneşti din comitatul Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
„Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, Editura Brumar, Timişoara, 2007, p. 90.
256
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.20, din 15/27 mai, p. 173.
249
250
300
În acest context favorabil emulaţiei culturale, „inteligenţia”
locală din Beregsău, în frunte cu învăţătorul Emeric Andreescu,
înfiinţează în noiembrie 1882 un cor vocal, format din 40 de membri
„juni plugari români”257. Preşedintele acestuia era preotul Ion Baltă,
iar notar, învăţătorul Emeric Andreescu. Având statute aprobate
de Consistoriul din Arad, corul dispunea de o casă culturală şi de o
societate de lectură258. Pentru instruirea acestui cor, a fost adus din
Chizătău, Demetriu Gherda. Dorind să se califice în arta dirijatului,
învăţătorul Andreescu a depus eforturi deosebite, trebuind să-şi
însuşească cunoştinţe suplimentare faţă de ceilalţi corişti. După ce
ziua era ocupat cu educaţia şi instrucţia elevilor, seara, începând
cu orele 6 şi până la 10, 11 şi chiar 12 noaptea, învăţătorul devenea
elev al ţăranului din Chizătău. O situaţie inedită pentru alte zone
ale ţării, dar obişnuită pentru Banatul acelor vremi, când cultura de
masă bănăţeană, a căror fundamente trainice s-au pus la Chizătău, a
transformat pe ţărani în agenţi şi instructori culturali.
La 3 februarie 1883, corul plugarilor din Beregsău a dat primul
său concert, dirijat cu succes de învăţătorul Emeric Andreescu. Din
program nu puteau să lipsească ariile naţionale precum: „Latina
gintă”, „Junimea pariziană”, „Steaua României”, „Deşteaptă-te române”.
Între cântece, coriştii plugari au recitat poezii care au completat şi
potenţat mesajul muzical: „Moş Martin” de Grozescu, recitată de
coristul I. Voina; „Românul” de Ghetie, recitată de coristul P. Ghilezan;
„Deşteaptă-te române” de D. Bolintineanu, recitată de Ş. Ciulan259.
Iniţiatorul acţiunii de înfiinţare a corului din Lipova, a fost
învăţătorul Ioan Tuducescu. Avându-l ca preşedinte pe parohul Iosif
Suciu şi notar pe învăţătorul Ioan Tuducescu, acesta a fost condus la
început de profesorul de muzică Teofil Dostel, până când învăţătorul
Constantin Crăciun şi-a câştigat dexteritatea în a-l dirija. Din anul
1898, conducerea corului a fost preluată de învăţătorul Iuliu Putici260.
Statutele corului au fost aprobate de Consistoriul din Arad, la 24
martie 1883. Conform acestora, formaţiunea artistică se numea „Corul
vocal al comunei bisericeşti greco-ortodoxe române din Lipova” şi
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.90, din 10/22 noiembrie, p. 4.
259
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.16, din 23 februarie/7 martie, p. 3-4.
260
257
258
301
avea ca scop: „cultivarea junimii în cântecul vocal, citire, scriere şi
alte cunoştinţe folositoare”. Atingerea acestui scop se realiza prin:
prelegeri de instruire în muzica bisericească şi lumească, prelegeri
de învăţământ în localurile societăţii, înfiinţarea unei biblioteci
corespunzătoare cerinţelor. Corul cuprindea următoarele tipuri de
membri: a. cântăreţi sau corişti: tineri trecuţi de 16 ani, care trebuiau
să achite anual o taxă de 60 cr.; b. ascultători: tineri trecuţi de 16
ani care participau la prelegerile de învăţământ, cu timpul puteau
deveni corişti şi trebuiau să achite o taxă de 60 cr.; c. „bineprimiţi”:
tineri mai mici de 16 ani, sopranişti în cor, fără taxă de participare;
d. fondatori: care achitau la fondul societăţii cel puţin 10 florini, o dată
pentru totdeauna; e. ajutători: care achitau o dată pentru totdeauna
o taxă de 2 florini; f. onorari: aleşi de societatea corală. Membrii corişti
aveau obligaţia să cânte în biserica locală duminica şi la sărbătorile
mai importante. Cel puţin o dată pe an, în ziua patronului bisericii,
trebuiau să susţină un concert public gratuit261.
După cum se observă din statute, corul din Lipova avea
obiective mai largi decât cântarea vocală propriuzisă, contribuind la
educaţia continuă a membrilor săi care nu se mai aflau pe băncile
şcolii. Acest cor a dezvoltat o frumoasă activitate pe teren naţional,
prin organizarea de concerte, teatre şi alte serbări culturale.
Primele informaţii despre corul din Babşa, se găsesc în protocolul
şedinţei Comitetului parohial din 31 decembrie 1882. La propunerea
preşedintelui acestuia, preotul Demetriu Morariu, comitetul
preliminează pe anul 1883 o sumă de 60 de florini pentru înfiinţarea
corului vocal local. Din suma bugetată s-a plătit instructorul de cor
Demetriu Voichescu din Coştei, care a fost angajat pe sezonul de
iarnă al anilor 1883 şi 1884, pe timp de câte trei luni. El a pus bazele
corului, formându-i un repertoriu muzical şi dirijori care să-l conducă
mai departe. Cântecele erau executate după partituri individuale,
scrise de dirijor cu mâna. După înfiinţarea corului, fiecare membru
a contribuit cu câte un florin pentru plata dirijorului. Între corişti, a
cântat la bas şi învăţătorul Damaschin Micu, care deşi n-a fost dirijor, a
fost un bun cântăreţ de strană şi a ştiut să le insufle elanul şi dragostea
pentru muzica vocală. Corul s-a remarcat atât pe terenul muzicii
261
Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr.31, din 31 iulie/12 august, p. 278-280.
302
bisericeşti cât şi naţionale, cântând: „Hora Griviţei”, „Marşul armatei
române”, „Vânătorul român”, „Junimea pariziană”, „Răsunetul” etc.,
toate aceste melodii fiind cântate pe patru voci. După moartea lui
D. Micu, în 1897, noul învăţător Nicolae Hanza, cu aptitudini muzicale
şi foarte bun violonist, a reorganizat corul dându-i un suflu nou262.
„Reuniunea română de cânt” din localitatea Izvin, a fost înfiinţată
în anul 1883 la iniţiativa ţăranului Toma Gherga din Belinţ şi avea 32
de membri. Din 1876, când a fost ales ca învăţător în localitate şi până
în 1903, când s-a pensionat, conducerea corului a deţinut-o Ioan
Mateica. În timpul lui, corul şi-a sporit numărul membrilor la 48263.
În anul 1885 s-au pus bazele corului bisericesc din Jadani
(Corneşti). De-a lungul timpului, la conducerea lui s-au perindat
Constantin Roşu, Valeriu Iacob264 şi învăţătorul Mihai Vulpe265.
Un cor cu obiective culturale mai ample, funcţiona la Seceani.
Din relatările inspectorului cercual de şcoli, Iosif Grădinaru, reţinem
că la 31 decembrie 1886, societatea corală îşi fixa ca scop: „cultivarea
tineretului ieşit din şcoală în cântarea vocală, citire, scriere, horticultură,
agronomie, albinărit şi alte ştiinţe necesare agronomilor”. Pentru
realizarea acestor scopuri, societatea corală îşi propunea să înfiinţeze
o bibliotecă, să organizeze manifestări culturale şi prelegeri de
difuzare a cunoştinţelor ştiinţifice în rândul sătenilor266.
Corul din Belinţ a fost înfiinţat în anul 1887, de Constantin
Micu, un ţăran cu vocaţie muzicală, cantor al bisericii ortodoxe din
localitate. El era organizat pe patru voci şi compus numai din bărbaţi.
Din anul 1888, corul este organizat formal avându-l ca preşedinte pe
preotul Petru Căprariu, notar pe învăţătorul Constantin Pava şi casier
pe Ioan Moise.
În anul 1892 a fost adus pentru instruirea corului şi formarea
unui dirijor local, unul din corifeii instructorilor de cor din zonă, ţăranul
Ioan Stoicănescu-Creţu din Sâlha. Acesta iubea atât de mult muzica,
încât toată viaţa nu s-a despărţit de flaut, pe care îl purta continuu în
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.; Luminătoriul,
Timişoara, IV, 1883, nr.26, din 30 martie/11 aprilie, p. 4.
263
Ibidem, dosar Izvin, nepag.
264
D.J.T.A.N., Fondul colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act.1, p. 105.
265
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.45, din 17/29 iunie, p. 3.
266
262
303
buzunarul hainei. Timp de trei luni el a pregătit coriştii şi l-a instruit
pe învăţătorul Constantin Pava, în arta dirijatului. Stoicănescu a
organizat la Belinţ şi un cor mixt, pe care l-a predat învăţătorului şi
sub conducerea căruia, acesta a învăţat mai multe cântece naţionale
între care se număra şi cel al lui Tudor Vladimirescu.
În şedinţa din 25 martie 1894, prezidată de protopopul George
Crăciunescu, acesta cere organizarea formaţiunii corale cu statute,
fiind delegaţi preotul Petru Căprariu şi învăţătorul Constantin Pava,
cu compunerea acestora. În aceeaşi zi sunt aleşi funcţionarii corului
pe trei ani: preşedinte, preotul Petru Căprariu; notar, învăţătorul
Constantin Pava; casier, Toma Jucu; controlori, Dimitrie Hoban şi
Dimitrie Cimponeriu; membri aranjatori: Nicolae Cimponeriu, Ştefan
Micu, Toma Moise, Ioan Mioc; bibliotecar şi dirijor Constantin Pava.
La 2/14 februarie 1895, se citesc şi se aprobă statutele, de către
autorităţile bisericeşti superioare. Numele reuniunii corale era
conform statutelor: „Chorul vocal bisericesc greco-oriental român al
plugarilor din Belinţu”.
După moartea lui G. Crăciunescu, în anul 1894, este ales
protopop al Belinţului Iosif Grădinariu, care se implică şi mai mult
decât antecesorul lui, în viaţa şi activitatea corului. În şedinţa din 10/22
martie 1897, corul l-a ales pe I. Grădinariu ca preşedinte de onoare, iar
P. Căprariu a rămas preşedinte răspunzător. Între timp preotul Căprariu
a fost înlocuit de la conducerea corului, pleacă şi din parohie, fiind
probabil amovat. Drept urmare, corul a ajuns sub conducerea directă
a protopopului Iosif Grădinariu. În anul 1899 moare Iosif Grădinariu şi
la 4/16 aprilie a fost ales ca preşedinte al corului Constantin Marcu, un
credincios cu vază din parohie. Din anul 1900, preotul Petru Căprariu
revine în parohie şi la preşedinţia corului.
Un eveniment important din viaţa corului din Belinţ, a fost
participarea acestuia la emularea de la Lugoj, cu ocazia adunării
generale a „Astrei” din 1896, unde a luat premiul al II-lea.
Un om care s-a identificat cu destinele corului din Belinţ, pe
întreg parcursul vieţii sale, fiind un fiu al localităţii, a fost învăţătorul
Constantin Pava. Născut în Belinţ, la 19 septembrie 1865, Constantin
Pava a fost ales învăţător în comuna natală, în anul 1888. Deşi a fost un
304
educator aspru şi pretenţios, care aplica pedepse drastice şcolarilor, a
fost apreciat şi lăudat de elevii săi. Încă din primul an de învăţământ,
s-a ocupat cu instruirea corului şi apoi, treptat a preluat conducerea
şi dirijarea lui. În anul 1893 a urmat un curs de muzică vocală în Lugoj,
predat printre alţii şi de Ioan Vidu. Sub conducerea lui Constantin
Pava, corul din Belinţ a participat la diferite serbări şi concursuri,
aducând trofee în localitate. În afară de corul vocal al adulţilor, Pava
a mai instruit şi corul elevilor şcolii, mai ales în răspunsurile liturgice
şi funebrale. Pe întreg parcursul activităţii sale ca învăţător şi până
la moarte, în 1935, el a fost cantorul oficial al bisericii ortodoxe din
Belinţ.
Originar din Mehadica (Caraş-Severin), învăţătorul Gheorghe
Baderca, a fost ales şi întărit definitiv în Belinţ, în anul 1895. Alături
de Constantin Pava, a fost un promotor al muzicii corale în localitate.
A instruit şi condus în numeroase rânduri corul şcolar şi a fost până
la bătrâneţe, cântăreţ în strana bisericii. A căutat de asemenea să
lumineze ţăranii, prin diferite conferinţe populare267.
În anul 1887, a fost înfiinţat în localitatea Topolovăţ un cor
mixt, la conducerea căruia era învăţătorul Damaschin Cosma, urmat
apoi de succesorul său la catedră, învăţătorul Alexiu Putici268. Corul
de plugari din Cuveşdia, a fost înfiinţat în 1888, fiind condus de
învăţătorul George Tomi. Potrivit statutelor, obiectivele lui culturale
depăşeau sfera educaţiei muzicale. Scopul societăţii corale era
„cultivarea junimei în cântare vocală, în citire, scriere şi alte cunoştinţe
folositoare agronomului”. Pentru a-şi atinge scopul, corul îşi propunea
înfiinţarea unei biblioteci şi a unei societăţi de lectură269.
Corul vocal din comuna Secusigiu, datează din anul 1897.
Relatarea coristului Iosa Albota în paginile „Tribunei poporului” din
Arad, surprinde în primele ei rânduri, motivaţia care a stat la baza
înfiinţării formaţiunii corale: „Văzând noi că în fiecare comună unde
sunt coruri de plugari, poporul se deşteaptă şi înaintează în toate cele
bune şi folositoare, noi, 60 de tineri, în frunte cu preoţii C. Isfănescu
şi A. Popovici şi învăţătorul D. Sebeşan, ne-am hotărât şi am înfiinţat
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Belinţ, nepag.
Ibidem, dosar Topolovăţ, nepag.
269
267
268
305
în comuna Secusigiu, un cor vocal bisericesc.”270 Pentru instruirea
coriştilor a fost adus în localitate, Ioan Drăghici din Chizătău, care a
început prelegerile în data de 10/22 decembrie 1897, în localul şcolii
învăţătorului Sebeşan, care l-a sprijinit pe instructor în demersul său
educativ şi cultural. După două luni de instruire, la 9/21 februarie
1898, corul a cântat în biserică întreaga Liturghie. Instructorul de
la Chizătău a mai învăţat pe corişti cântece naţionale, în cor mixt,
precum şi dansul Căluşarul.
Ca efect al prezenţei corului în fiecare duminică la serviciul divin,
numărul credincioşilor atraşi spre biserică a crescut. În scurt timp,
corul devine un model social şi moral pentru membrii comunităţii,
din moment ce cuminecarea celor 60 de corişti, în corpore, în prima
duminică din postul Paştelui, a determinat prin puterea exemplului,
cuminecarea a peste 200 de bărbaţi şi femei din localitate271.
În afară de corurile menţionate, în spaţiul comitatului Timiş s-au
înfiinţat şi alte formaţiuni corale, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea: 1870, Vărădia, P. Forga272; 1878, Cerneteaz, Axentie Giuchiciu273;
1879, Biserica Albă, Costa Novăcescu; 1879, Sâlha, Ioan Stoicănescu274;
1885, Capăt, învăţător Ioan Popovici275; 1890, Ianova, învăţător
Eutimie Milosavu276; 1890, Giroc, Axente din Cerneteaz, învăţător
Bosioc Miu277; 1890, Chişoda278, învăţător Paul Ivi, reorganizat de
învăţătorul Iosif Ciorogariu279; 1890, Jebel, preot Teodor Pocan280;
1891, Murani, Axente din Cerneteaz281; 1891, Petroman, Constantin
Manea din Chizătău, Dimitrie Popovici din Petroman282; 1891, Hisiaş,
preot Demetrie Morariu283; 1891, Murani, I. Axente din Cerneteaz284;
Tribuna poporului, Arad, I, 1897, nr. 50, din 15/27 martie, p. 237.
Ibidem.
272
I. Munteanu, Mişcarea naţională….., p. 155.
273
D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p.27.
274
275
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Capăt, nepag.
276
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.17, din 29 februarie/12 martie, p.4.
277
D.J.T.A.N., Fondul colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 425.
278
Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Chişoda, nr.inv. 21823/191.
279
280
281
Ibidem, p. 154.
282
283
284
Ibidem, p. 154.
270
271
306
1892, Sânmihaiul Român285; 1892, Voivodinţ, Simion Moisă286;
1892, Belotinţ, preot Valeriu Maleş, învăţător Vasile Bogoiu287; 1893,
Timişoara-Maiere, profesor Rudolf Karasz288; 1893, Felnac, N. Suman
din Sânmihaiul Român289; 1893, Bacova, învăţător Iosif Micu, învăţător
Ioan Cotârlă290; 1893, Parţa, învăţător Avram Blaşiu291; 1893, Vucova,
Avram Ciocoi292; 1893, Bazoş, preot Gheorghe Petcu, învăţător Aurel
Bădescu293; 1895, Timişoara-Fabric, învăţător Nicolae Nicorescu294;
1895, Fizeş, învăţător Ioan Cotârlă295; 1895, Ghilad, învăţător Ioan
Biruescu296; 1896, Hodoş, învăţător George Crăciun297; 1896, Racoviţa,
Pavel Dragomirescu298; 1897, Deliblata, învăţător George Bujigan299;
1897, Secaş, preot Dimitrie Morariu, dirijor Ioan Şuman din Chizătău300;
1898, Birda, preot Ioan Mărgineanţu301; 1899, Ghiroda, învăţător
Constantin Micu302; 1900, Chevereşul Mare, învăţător Gheorghe
Pârvu303; 1900, Hitiaş, învăţător Nicolae Cotuia304; 1900, Berini305; 1900,
Drăgoeşti, preot Aurel Petcu306; 1900, Lighed (Pădureni), învăţător
Petru Arnăutu307; 1901, Remetea Mare, învăţător Vasile Vlădica308; 1902,
Ferendia, învăţător A. Crăciun309; 1902, Opatiţa, învăţător Damaschin
Ibidem, p. 161.
287
D.J.T.A.N., Fond colecţia personală Nicolae Ilieşiu, act 1, p. 351; Arhiva Muzeului Banatului,
Fond Ioachim Miloia, Belotinţ, nr.inv. 21823/55.
288
289
Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Felnac, nr.inv. 21823/297.
290
291
Ibidem.
292
Ibidem, p. 156.
293
294
Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Timişoara-Fabric, nr.inv. 21823/742.
295
296
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.
297
298
Ibidem, p. 155.
299
Ibidem, p. 154.
300
Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 49, din 3/15 martie, p. 3.
301
302
303
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chevereş, nepag.
304
305
Ibidem, p. 316.
306
307
Ibidem, p. 155.
308
Ibidem.
309
Ibidem, p. 154.
285
286
307
Marian310; 1904, Vlaicovăţ311; 1905, Ohaba Forgaci, învăţător Constantin
Mihaiu312.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, autorităţile bisericeşti şi şcolare
au continuat să sprijine înfiinţarea şi funcţionarea corurilor ţărăneşti
şi să le monitorizeze activitatea prin intermediul inspectorilor şcolari.
Raportul comisei şcolare pe anul 1890, către Sinodul protopopesc
al Timişoarei, cuprinde date despre corurile şi bibliotecile existente
în localităţile acestui tract. În inspectoratul Timişoarei se aflau 6
coruri şi 5 biblioteci, iar în cel al Seceanilor, 5 coruri şi 5 biblioteci.
Sinodul lua cu plăcere la cunoştinţă de existenţa corurilor de plugari,
exprimându-şi dorinţa ca în fiecare comună să se înfiinţeze câte unul.
El le solicită inspectorilor şcolari, ca pe viitor să cuprindă în rapoartele
lor cât mai multe date despre corurile vocale313.
În raportul său către Sinodul eparhial arădean pe anul
1891, Senatul şcolar prezintă rezultatele unui chestionar adresat
inspectorilor şcolari, prin intermediul căruia, aceştia trebuiau să-şi
exprime opinia despre regulamentul pentru coruri, elaborat între
timp şi despre rolul social şi cultural al acestor instituţii. Majoritatea
inspectorilor şcolari au împărtăşit convingerea că prin intermediul
formaţiunilor corale înaintează învăţământul, religiozitatea şi cultura,
că poporul le îmbrăţişează cu căldură şi prin urmare, susţinerea
dezvoltarea şi extinderea acestora, se impunea de la sine.
Fără să nege rolul pozitiv al corurilor în viaţa comunităţilor
româneşti, unii inspectori şcolari au semnalat şi aspecte negative
legate de aceste instituţii, care în opinia lor s-ar fi constituit în motivaţii
pentru modificarea şi completarea regulamentului pentru coruri.
Inspectorul şcolar al Timişoarei, arăta că unii corişti şi conducători de
coruri, uitând de chemarea pe care o au, se amestecau în alegerile
antistei comunale, a membrilor comitetului parohial, în alegeri de
preoţi, învăţători, notari comunali, că luau parte la acuzele unora contra
altora şi chiar mai mult, subminau autoritatea preoţilor şi complotau
la micşorarea veniturilor acestora. Inspectorul şcolar al Seceanilor,
opina şi el că instituţiile corale s-ar ocupa şi cu alte chestiuni, prin care
Ibidem, p. 155.
Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ioachim Miloia, Vlaicovăţ, nr.inv. 21823/798.
312
313
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.
310
311
308
s-ar provoca neînţelegeri. Ţinând cont de aceste observaţii, Senatul
şcolar dă dovadă de înţelepciune când concluzionează că aspectele
semnalate erau doar abateri particulare, care nu puteau să afecteze
corul ca instituţie şi regulamentul care îi reglementa funcţionarea314.
Repertoriul corurilor timişene, având în vedere originea lor
bisericească, a fost alcătuit iniţial din muzică religioasă, din „cântări
sfinte”. Treptat, corurile vor aborda şi un repertoriu laic, dar care până
în anii 90’ ai secolului al XIX-lea, a fost tributar pieselor străine. Acest
fapt e firesc, având în vedere că proliferarea corurilor româneşti a fost
cu un pas înaintea creaţiilor autohtone. Totuşi, încă din 1866, corul
din Chizătău avea deja în repertoriu, piesele: „Deşteaptă-te române”
şi „Iancu merge la Abrud”, executate pe patru voci bărbăteşti. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, tot mai multe lucrări ale compozitorilor
români, au fost cântate în Banat. Între compozitorii români ale căror
creaţii au fost introduse de corurile timişene în repertoriul lor, se
numără: Vorobchievici, Costescu, Ciprian Porumbescu, Mandicevschi,
Dima, Flondor, Ventura, Ştefănescu, Dimitrescu, etc. După turneul
corului Mitropolitan din Iaşi în Banat, Muzicescu a fost cel mai cântat
compozitor român. După anul 1890, repertoriile corurilor bănăţene au
fost alcătuite în primul rând, din creaţii ale compozitorilor bănăţeni: Ion
Vidu, Antoniu Sequens, Timotei Popovici. Creaţiile corale au circulat
de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, sfidând graniţele existente
între români şi întărind credinţa în reîntregirea neamului. Cântecele
lui Muzicescu, Porumbescu, Vidu, Timotei Popovici, erau incluse
în repertoriile a numeroase formaţii corale de pe întreg cuprinsul
spaţiului locuit de români şi se făceau auzite cu prilejul concertelor şi
al turneelor.
Un loc aparte în repertoriul corurilor îl ocupau moto-urile embleme muzicale sau„devize”ale formaţiunilor corale-care, de obicei
erau cusute cu fire de aur pe steagurile lor. Moto-ul corului din Vărădia
(lângă Vârşeţ), cuprindea versuri care exprimau sentimentul mândriei
de a fi român şi credinţa în potenţa creatoare şi perenitatea neamului
românesc: „Cântul vrem să-l cultivăm// Prin el lumii s-arătăm// Că şi
românii sunt vii// Şi în veci nu vor pieri”315.
A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru
păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”, p. 226-228.
315
A. Florea, op.cit., p.270-273.
314
309
Personalitatea fiecărui cor era exprimată simbolic, prin steagul
pe care acesta îl etala de fiecare dată când participa la un eveniment
deosebit. Sfinţirea steagului era un moment solemn pentru întreaga
comunitate, prilej de sărbătoare românească, la care participau
societăţi corale în concerte comune, urmate de spectacole de teatru.
O astfel de festivitate a avut loc la Şuştra, în ziua de Ispas a anului
1893. Steagul corului local avea formă triunghiulară, era din mătase
galbenă şi era împodobit cu panglici tricolore româneşti. Cuiele le-au
bătut parohul local Pompeiu Dorca, învăţătorul Vasile Cornea şi D.
Cota, om de vază al satului. Fiecare dintre aceştia au rostit câte un
vers acomodat evenimentului şi au donat câte 5 florini pentru fondul
corului316. La sfinţirea steagului corului din Vărădia, din 10 iunie 1895,
au participat şi corurile din Cacova (Grădinari) şi Mercina. Atunci, sub
conducerea dirijorului ţăran Pau Farca, au fost interpretate piesele:
„Imnul înfrăţirii” (Pe-al nostru steag), şi „Azi e bucurie”. Un an mai
târziu, aceeaşi formaţie a montat piesa de teatru „Niţă pedagogul”,
sub îndrumarea unui alt dirijor ţăran, Treică Oreşian317.
Cu ocazia concertelor şi a altor evenimente importante, coriştii
se decorau cu tricolorul românesc: roşu, galben şi albastru, unele
coruri oficializându-şi acest drept, prin includerea lui în statutele de
funcţionare318. Ele deveneau astfel mesagerele simbolice ale unităţii
româneşti, pregătind terenul spiritual al unificării politice viitoare.
La evenimentele religioase şi laice din viaţa comunităţilor,
corurile plugarilor erau nelipsite, pe lângă cântecele naţionale, coriştii
prezentând adesea şi piese de teatru. Aceste seri culturale se finalizau
de obicei prin dans, prilej de etalare a frumoaselor costume populare
româneşti.
Corul plugarilor din Ciacova, condus de învăţătorul Traian
Brătescu, a dat primul său concert acompaniat de dans, în ajunul
sărbătorii de „Sfântul Ion”, în data de 6/18 ianuarie a anului 1883.
Aşa cum relata periodicul „Luminătoriul”, cele cinci piese executate
de corişti au generat aplauze frenetice, deşteptând şi pe cel mai
adormit spirit. Jocul a început cu ardeleana, ungurii, sârbii şi germanii
Luminătoriul, Timişoara, XIV, 1893, nr.35, din 12/24 mai, p.4.
A. Florea, op.cit., p. 267.
318
316
317
310
prezenţi, fiind prinşi într-o horă românească a înfrăţirii319. Aşa îşi
asigurau românii din această localitate conservarea şi perpetuarea
etno-culturală, nu prin izolare, ci prin schimbul de valori cu celelalte
popoare conlocuitoare.
Ruga din Belinţ, sărbătorită a doua zi de Paşti a anului 1894, a
prilejuit manifestarea corului vocal al plugarilor, condus de învăţătorul
Constantin Pava, care a cântat la serviciul divin, iar seara a susţinut un
concert şi o piesă de teatru: „Cuiul din casă” de Vasile Alecsandri. La
acest eveniment deosebit din viaţa comunităţii, au participat invitaţi
din alte localităţi, între ei aflându-se învăţătorii Liviu Dorca din Coştei
şi Ioan Mateica din Izvin320.
Corurile săteşti obişnuiau să facă turnee în alte localităţi,
contribuind astfel la unitatea culturală a comunităţilor româneşti
timişene, la crearea unor relaţii interpersonale între membrii
acestora. Începutul l-a făcut corul din Chizătău, tradiţia fiind preluată
apoi şi de altele. Astfel în februarie 1896, corul din Chinezu, condus
de învăţătorul Traian Brătescu, a efectuat şase concerte, primul în
comuna de reşedinţă şi următoarele cinci în localităţile: Hodoni,
Pesac, Bărăteaz, Sânandrei şi Becicherecul-Mic. Corul a avut o primire
mai mult decât frăţească din partea populaţiei comunelor amintite.
Intelectualii fără deosebire de naţionalitate, au sprijinit atât moral cât
şi material, ciclul de concerte. Au excelat în acest sens, comitetele de
organizare din Pesac şi Becicherecul Mic321.
Corurile dădeau măsura măiestriei lor în arta cântului, mai
ales cu ocazia unor serbări de anvergură regională şi chiar naţională,
aşa cum a fost emularea de la Lugoj, organizată cu prilejul adunării
generale a „Astrei” din anul 1896. Înainte de această manifestare,
„Astra” face prin intermediul presei un apel către toate corurile din
Banat, să participe activ la această sărbătoare naţională. Se face
precizarea că fiecare cor înscris la concurs, trebuie să cânte o piesă
originală românească, excluzând cât se poate traducerile. A doua
precizare importantă era că dreptul la premii îl au numai corurile de
plugari. Toţi coriştii urmau să primească notele cântecului „Deşteaptă-te
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.5, din 15/27 ianuarie 1883.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.88, din 21 aprilie/3 mai, p. 5.
321
Idem, Timişoara, III, 1896, nr.40, din 20 februarie/3 martie, p. 3.
319
320
311
române”, care se preconiza a fi cântat de corurile reunite, la finalul
manifestării. Articolul de presă se încheie cu o menţiune foarte
importantă pentru cei care doreau să participe la emulare: fiecare
corist, pe timpul şederii la Lugoj, avea cazare gratuită322.
La adunarea de la Lugoj, din 15/27 august 1896, au participat
20 de coruri, însumând 740 de persoane, ţărani plugari în costume
populare, încinşi cu brâul tricolor şi având la piept Lyra, simbolul
muzicii. Corurile timişene, conduse în marea lor majoritate de
învăţători, au avut o comportare meritorie. Corul mixt din Belinţ,
format din 30 de persoane şi dirijat de învăţătorul Constantin Pava,
a executat piesa lui I. Vidu, „Taci bărbate”, obţinând locul al II-lea, o
colecţie de compoziţii muzicale româneşti. Corul mixt din Ictar, dirijat
de învăţătorul Amandia şi compus din 42 de persoane, a cântat piesa
„Lelea vitează”, fiind distins cu premiul al III-lea, o violină frumoasă.
Corul mixt din Topolovăţul Mare, dirijat de un plugar şi format din
60 de persoane, a cântat frumos: „Oltul geme, Tisa plânge // Mureşul
suspină greu”, de C. Cordonean şi„Toaca” de Ionescu, obţinând premiul
al III-lea, un flaut. Corul bărbătesc din Ghilad, compus din 16 persoane,
a executat „Moţul la drum” şi „Boboace şi inele” de I. Vidu. Fiecare cor
participant a primit diploma „Litere comemorative”, culegerea de
compoziţii muzicale „Crestomaţia muzicală” de I. Costescu şi câte
5 exemplare din „Poveştile pentru popor”, ale lui Ioan Pop Reteganul.
Corul de fală al bănăţenilor şi al neamului românesc, cel din
Chizătău, compus din 100 de persoane, a cântat în afară de concurs
„Fii ai României” pe opt voci. Acesta era superior tuturor, mai toţi
membrii săi, consacraţi ca dirijori şi instructori, fiind invitaţi din sat în
sat, pentru a pune bazele unor noi coruri.
Manifestarea de rezonanţă naţională de la Lugoj, s-a încheiat
într-un mod apoteotic, când în noaptea luminată de un foc bengalic,
din 740 de piepturi întrunite a răsunat imnul regenerării româneşti,
„Deşteaptă-te române”. Când s-a intonat strofa: „Preoţi cu crucea-n
frunte”, ilustrul prelat, episcopul Nicolae Popea, s-a ridicat în picioare
de pe scaun. În fine, marele om politic bănăţean, Alexandru Mocioni,
impresionat de atmosfera de solidaritate naţională, urcându-se pe un
scaun a străfulgerat mulţimea cu cuvintele: „Cine vrea să vadă români,
aici să vină !”323.
Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 28, din 6 iulie, p. 4.
Tribuna poporului, Arad, I, 1897, nr. 26, din 9/21 februarie, p. 122; Foaia diecezană,
Caransebeş, XI, 1896, nr. 34, din 18 august, p. 5; C. Petroman, Astra în Banat până la Marea
Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p. 197.
322
323
312
Întrunind într-o deplină comuniune spirituală, ţărani,
intelectuali, meseriaşi şi muncitori români, corurile şi reuniunile
culturale au generat o impresionantă mişcare de masă, culturală în
formă, dar pregnant politică în conţinut324.
Aflându-se în plină epocă de afirmare a naţiunilor, în condiţiile
în care muntenii şi moldovenii se uniseră într-un stat naţional, românii
bănăţeni invocau spiritul timpului şi încercau sa-şi facă din cultură
un mijloc de supravieţuire şi de afirmare naţională. Într-un articol
din anul 1892, al „Luminătoriului”, se afirmă: „…Azi toată lumea ştie
şi o simte, că în emulaţia statelor şi a popoarelor, numai acea naţiune
are dreptul la existenţă, numai acea naţiune întruneşte condiţiile
de vitalitate, care posedă tare expresia caracteristică şi conştiinţa
naţională, care în lupta sa are de proptă propriile sale virtuţi naţionale
şi tari aspiraţii naţionale… Cultura şi creşterea au să fie naţionale, căci
fără ele nu este existenţă naţională”325.
În condiţiile în care folosirea limbii române în raporturile cu
instituţiile statului, întâmpina tot mai multe restricţii, cultura a devenit
o a doua limbă în care românii s-au putut exprima. Corurile săteşti, în
care prezenţa învăţătorilor era nelipsită, s-au constituit în adevărate
instituţii de educaţie naţională, care promovau limba, cultura şi
valorile româneşti. Alături de şcoală, instituţiile culturale româneşti
din comitatul Timiş, au devenit în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, fundamente solide ale edificării conştiinţei naţionale în acest
colţ de ţară.
324
325
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 62, din 7 septembrie/26 august, p. 1.
313
V. E. Comunitatea şi susţinerea materială a şcolilor
Fiind susţinută material şi financiar de comunitate, şcoala
confesională determina sporirea dărilor pe care membrii acesteia le
plăteau la casa comunală. În perspectivă istorică se poate vorbi de
un adevărat eroism asumat al populaţiei româneşti timişene, pentru
susţinerea şcolilor. În anul 1872, locuitorii din Murani solicitau numirea
unui învăţător care să se îngrijească de educaţia celor 160 de copii ai
localităţii, subliniind în cererea lor că ei „se vor nisui din răsputeri a
folosi mijloacele necesare pentru înmulţirea şi promovarea acestui
tezaur ce se zice cultură”326. Exemplele de acest fel sunt numeroase
şi atestă existenţa unei mentalităţi generale de sprijinire şi întărire a
capacităţii educative a şcolii.
Pentru că darea cultuală se dovedea de cele mai multe ori
insuficientă pentru a răspunde necesităţilor şcolii, colectivitatea
căuta surse alternative de finanţare şi de creare a unor fonduri şcolare.
Prin organizarea de baluri, concerte corale, serbări, colecte publice,
comunitatea contribuia la sporirea veniturilor şcolilor, la construcţia
unor noi aşezăminte şcolare sau la ajutorarea elevilor lipsiţi de resurse
materiale.
Balurile organizate în beneficiul şcolilor, erau în acelaşi timp
manifestări culturale cu tentă naţională, unde cei prezenţi se puteau
delecta cu jocurile: „Ardeleana”, „Căluşarul”, „Bătuta”, sau puteau
admira portul popular bănăţean. Nefiind evenimente cu un caracter
exclusiv, ci deschis, la acestea erau invitate oficialităţi locale, precum
şi reprezentanţi ai altor etnii. De organizarea balului se ocupa un
„comitet aranjator”, care de regulă coincidea cu comitetul parohial
sau şcolar. Biletul de intrare costa în cele mai multe cazuri 50 cruceri
de persoană şi 1 florin de familie, dar se făceau şi donaţii băneşti
suplimentare.
Pentru a surprinde mai bine dublul aspect: pecuniar şi cultural,
al balurilor organizate în favoarea şcolilor confesionale, prezentăm
câteva astfel de manifestări, care au avut loc în Timişoara în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. La 21 februarie 1881, a avut loc un
bal în favoarea ambelor şcoli româneşti din Fabricul Timişoarei. După
326
314
scăderea cheltuielilor, venitul net a fost de 352 florini şi 11 cruceri,
la care s-au adăugat 10 florini primiţi de la I. Gall, jude la curia, deci
în total 362 florini şi 11 cruceri. Această sumă s-a împărţit şi predat
ambelor şcoli. Preşedinte al comitetului de organizare era dr. Pavel
Vasici, inspector şcolar al cercului Timişoara327.
Balul din anul 1883, desfăşurat în sala berăriei din Fabric în
favoarea şcolilor româneşti, s-a bucurat de prezenţa vicecomitelui
Racz şi a primarului Timişoarei Török, care au avut ocazia să admire
dansul celor 12 căluşari, conduşi de învăţătorul Ioan Marcu din Bocşa
Montană328.
La 1 martie (stil nou) 1884, intelectualitatea românească din
Timişoara, a organizat un bal în sala hotelului „Principele de coroană
Rudolf”, la care au participat 500-600 de persoane şi al cărui venit
de 600 de florini a fost destinat în proporţie de 2/3 pentru şcolile
româneşti din Fabric şi 1/3 pentru „Alumneul Naţional Român” din
Timişoara. Din rândul autorităţilor locale au participat: primarul
oraşului, Török, directorul financiar Tüzkövy, inspectorul şcolar regesc
Marx şi vicecomitele Ormos junior. Câştigul manifestării nu a fost
doar material, ci şi naţional, deoarece oaspeţii de „gintă neromână”
au fost încântaţi de jocul elegant, precis şi voinicesc al căluşarilor, de
costumul pitoresc al româncelor. Printr-un act cultural, românii au
reuşit să cucerească simpatia, lauda şi stima privitorilor de alte etnii,
depăşindu-se astfel bariera reprezentată de diferenţele lingvistice329.
În aceeaşi perioadă, comitetul parohial din Maierele Timişoarei
organiza un bal în localul „Porumbul Alb”, al cărui venit era destinat
şcolii româneşti din acest cartier330.
Tradiţia balurilor organizate la sfârşitul lunii februarieînceputul lunii martie, în favoarea şcolilor româneşti din Timişoara,
a continuat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. Prin intermediul
lor, comunitatea românească contribuia atât la susţinerea materială
şi morală a acestor focare de limbă şi cultură naţională, cât şi la
întreţinerea atmosferei interculturale care caracteriza acest oraş.
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 36, din 6/18 mai, p. 4.
Idem, Timişoara, IV, 1883, nr. 12, din 9/21 februarie, p. 4.
329
Idem, V, 1884, nr. 5, din 18/30 ianuarie, p.4; Idem, nr. 15, din 22 februarie/5 martie, p.4.
330
Ibidem.
327
328
315
Fiind conduse în mare parte de învăţători, corurile plugarilor
au organizat adeseori concerte în favoarea şcolilor sau a bibliotecilor
şcolare. Coriştii plugari din Ciacova, dirijaţi de învăţătorul Nicolau
Mircea, au susţinut la 2/14 februarie 1884, în sala hotelului „Rössl”,
un concert urmat de dans, al cărui venit de 100 florini şi 20 cruceri, a
fost destinat fondului şcolii greco-orientale din localitate331. La 9/21
februarie 1884, corul plugarilor din Beregsău, concerta în ospătăria
mare a comunei, în favoarea bibliotecii şcolare şi a societăţii de lectură
a plugarilor332.
La 1 ianuarie 1892 corul vocal din Jadani condus de învăţătorul
M. Vulpe, a concertat la Felnac, venitul de 48 de florini şi 35 de cruceri,
revenind şcolilor româneşti din localitate333. În seara zilei de Rusalii
ale aceluiaşi an, coriştii din Jadani au cântat în comuna natală şi din
venitul net de 14 florini, 9 au oprit pentru fondul corului şi 5 i-au donat
fondului şcolar334.
Pentru ajutorarea elevilor orfani sau de condiţie materială
precară, învăţătorii organizau serbări cu scop filantropic şi umanitar.
La venitul încasat din biletele de intrare, se adăugau donaţiile făcute
de diferite personalităţi locale sau regionale, invitate să ia parte
la aceste activităţi. O astfel de manifestare culturală a organizat
învăţătorul Gregoriu Laţa din Şipet, la 24 februarie 1895. Venitul
obţinut a fost de 21 de florini şi 94 de cruceri, la care s-au adăugat
donaţiile făcute de fruntaşi ai românilor bănăţeni: Alexandru şi Eugen
Mocioni, 6 florini; Vincenţiu Babeş 2, florini; Emil Babeş, 2 florini; Titu
Babeş, un florin. Aceşti bani au fost destinaţi cumpărării de cărţi şi
încălţăminte pentru copiii orfani335. Tradiţia unor manifestări culturale
cu scop filantropic s-a menţinut la Şipet. La 15/27 februarie 1898,
a avut loc o reprezentaţie teatrală, „Săpătoriul de bani”, a elevilor
şcolii din localitate, instruiţi de preotul-învăţător Nicolae Stoia şi de
învăţătorul de la clasa de fete, Teofan Dobren. Din venitul încasat au
fost cumpărate cărţi şi încălţăminte pentru 38 de elevi, care au primit
aceste daruri în sâmbăta dinaintea Floriilor (28 martie 1898)336.
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 9, din 1/13 februarie, p.4.; Idem, nr. 13, din 15/27
februarie, p.4.
332
Idem, nr. 8, din 28 ianuarie/9 februarie, p. 4.
333
Idem, Timişoara, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p.4.
334
Idem, nr. 45, din 17/29 iunie, p. 3.
335
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 45, din 24 februarie/8 martie, p.4; Idem, nr. 48, din 28
februarie/12 martie, p.6.
336
Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr. 15, din 12 aprilie, p. 6-7.
331
316
O petrecere publică cu scop filantropic, în favoarea copiilor
săraci şi orfani, a organizat în seara a doua de Crăciun a anului 1898,
învăţătorul A. Bădescu din Bazoş, câştigul fiind de 35 de florini.
Prin stăruinţele învăţătorului s-a iniţiat şi o colectă publică, suma
suplimentându-se cu încă 18 florini şi 30 de cruceri. În urma acestei
acţiuni caritabile, şapte băieţi săraci şi orfani au întâmpinat noul an în
veşminte noi337.
Un alt gen de serbări organizate pentru colectarea de fonduri
băneşti destinate şcolilor sau bibliotecilor şcolare erau „Maialele” şi
„Iunialele”. Desfăşurate în lunile mai şi respectiv iunie, acestea erau
manifestări culturale în aer liber, care aveau loc de regulă în afara
localităţilor.
În a doua zi de Rusalii a anului 1886, în păduricea din apropierea
comunei Beregsău, corul plugarilor şi elevii şcolii locale au organizat
un „Iunial”. Preţul intrării la acest eveniment era după voinţă, iar
venitul era oferit bibliotecii şcolare338. La 15 mai 1898, elevii de la
şcoala greco-ortodoxă din Şuştra au organizat un „Maial” în pădurea
erarială (de stat), sub îndrumarea învăţătorului George Caba.
Programul consta în jocuri populare şi cântece interpretate de corul
elevilor. Biletul de intrare costa 30 de cruceri, iar venitul era destinat
bibliotecii şcolare339.
Adevărata măsură a capacităţii de mobilizare şi organizare
a comunităţilor româneşti pentru atingerea unui scop comun, a
reprezentat-o construcţia unor noi localuri şcolare. Românii timişeni
au făcut din şcolile lor cetăţi ale culturii şi simţirii româneşti şi au
căutat să le asigure condiţiile de existenţă şi perpetuare. Conştienţi
de faptul că o clădire şcolară necorespunzătoare, poate da prilej
autorităţilor politice să intervină transformând instituţia românească
într-una străină de aspiraţiile poporului nostru, românii din localităţile
timişene au fost consecvenţi în întreţinerea şi repararea localurilor
şcolare, iar atunci când a fost cazul, au ridicat clădiri şcolare noi.
În sprijinul ilustrării afirmaţiilor de mai sus, vin nenumărate
exemple de implicare a comunităţii în ridicarea de noi clădiri şcolare,
în localităţile de pe cuprinsul comitatului Timiş. În luna mai a anului
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 4, din 16 ianuarie, p. 2; Idem, nr. 12, din 17 februarie, p. 3.
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr. 43, din 31 mai/12 iunie, p. 4.
339
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 32, din 8 mai, p. 3.
337
338
317
1886, preotul Vichentiu Prohab din Şoşdea, se lupta pentru ridicarea
unui nou local şcolar, deoarece vechea clădire era neîngrijită şi
mizeră. Pentru a aduna banii necesari a ridicat cultul, dar anii nefiind
mănoşi, a rămas o restanţă de peste 1.000 de florini la încasarea
acestuia. Pentru acoperirea sumei deficitare, fiecare număr de casă
a mai trebuit să contribuie cu un lanţ de grâu, de la acest sacrificiu
comunitar nedându-se la o parte nici preotul. Armonia, unitatea de
voinţă şi acţiune dintre preotul Vichentiu Prohab, judele comunal
Martin Mioc şi învăţătorul Corneliu Musta, au dat roade. Şoşdenii
au răspuns favorabil efortului constructiv şi până la 1 octombrie,
noua clădire şcolară a fost terminată340. Sfinţirea edificiului a avut
loc la 3 octombrie 1886 şi a prilejuit o petrecere cu jocuri populare
româneşti, alternate cu producţiile muzicale oferite de corul vocal al
localităţii341.
În Birda, o comună majoritar germană în secolul al XIX-lea, deşi
numărau doar 300 de suflete, românii au ridicat trei zidiri frumoase:
biserica, casa parohială şi şcoala, ultima dintre ele fiind sfinţită la 8
septembrie 1886342.
În anul 1892, şcoala greco-ortodoxa din Şuştra era ameninţată
din partea superiorităţii politice cercuale cu închiderea, datorită stării
deteriorate a clădirii în care se desfăşurau cursurile. Inimosul paroh
Pompei Dorca, puse numaidecât la dispoziţia comunei bisericeşti
una din casele sale, fără nici o remuneraţie şi începu apoi mobilizarea
populaţiei, pentru zidirea unui nou edificiu şcolar343. Locuitorii din
Şuştra au reuşit să ridice pe cheltuiala lor o clădire nouă pentru şcoala
românească, potrivit cerinţelor legii, evitând astfel înfiinţarea unei şcoli
de stat. Gazeta „Foaia de duminică” le adresează cuvinte deosebite,
de apreciere a efortului lor: „Poporul, lucrătoriu şi cruţătoriu, în râvna
sa curată a făcut toate şi este gata şi la mai multă jertfă pentru cultura
şi luminarea copiilor săi şi pentru asigurarea Bisericii şi a Şcoalei sale
române“344.
Pentru a atenua consecinţele negative ale legii şcolare din
1893, Senatul şcolar din Caransebeş făcea apel la populaţia Banatului
Luminătoriul, Timişoara VII, 1886, nr. 37, din 10/22 mai, p. 3.
Idem, nr. 78, din 4/16 octombrie, p. 3.
342
Idem, nr. 74, din 20 septembrie/2 octombrie, p. 3.
343
Idem, XIII, 1892, nr. 1, din 1/13 ianuarie, p. 4.
344
Foaia de duminică, Timisoara, I, 1896, nr. 37, din 10/22 septembrie, p. 3.
340
341
318
să depună toate eforturile în vederea susţinerii şcolilor româneşti.
Pornind de la realitatea că existau localităţi care nu reuşeau din
mijloace proprii să finanţeze existenţa şcolilor confesionale în condiţiile
prevăzute de lege, Senatul şcolar a decis constituirea unui fond
bănesc din care să fie ajutate comunele cu o situaţie dificilă. Iniţiativa
subscrierii unor sume de bani pentru sprijinirea învăţământului
naţional a dat rezultate în numeroase localităţi timişene, între acestea
numărându-se şi satul Sculea345.
Trecând peste greutăţile materiale, românii din Mehala au
început în anul 1894 zidirea unui edificiu şcolar a cărui valoare atingea
4.000 de florini. Aşa cum concluziona gazeta „Dreptatea”, mobilizarea
pentru această întreprindere reflecta „vitalitatea poporului român din
Mehala”, precum şi frăţeasca înţelegere şi conlucrare între conducători
şi comunitate346.
În anul 1899, autorităţile decid închiderea şcolii confesionale
române şi inaugurează o şcoală de stat, cu limba de predare maghiară,
în localitatea Sinersig. Sătenii refuză categoric să-şi trimită copiii la
şcoala de stat şi construiesc o clădire nouă pentru şcoala confesională
românească347. Este o atitudine cu valoare de exemplu a comunităţii,
întru susţinerea învăţământului în limba maternă. La fel de conştienţi
de importanţa învăţământului în limba română, au fost şi sătenii din
localitatea Omor, care în anul 1900 se ofereau să contribuie cu 300 de
coroane şi cu forţa de muncă necesară la ridicarea unui nou local de
şcoală348.
Pentru construcţia localurilor unor instituţii cu un grad mai
mare de reprezentativitate, precum erau preparandiile, se îngemănau
contribuţiile şi eforturile unor colectivităţi mai mari. De pildă, pentru
ridicarea localurilor Institutului teologico-pedagogic din Arad, primul
în anul 1875 şi al doilea în 1885, s-au făcut colecte în întreaga dieceză349,
din care făceau parte şi localităţi rurale şi urbane timişene.
I. Munteanu, Lupta bănăţenilor pentru apărarea învăţământului românesc la sfârşitul
veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba-Iulia, 1981, p. 321.
346
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 201, din 16/28 septembrie, p.13.
347
I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului
în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia
Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 104.
348
veacului al XIX-lea.............., p. 324.
349
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 14, din 6 aprilie, p. 2.
345
319
Toate aceste exemple demonstrează că şcoala românească din
comitatul Timiş a devenit în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, un
puternic factor de coeziune a comunităţilor româneşti, de polarizare
a energiilor naţionale, înmănunchind strădaniile tuturor categoriilor
sociale, de la meseriaşi, muncitori, ţărani, până la reprezentanţi
proeminenţi ai intelectualităţii şi burgheziei române350.
În sprijinul eforturilor colective de susţinere a învăţământului
românesc timişean, au venit şi instituţiile cu scop filantropic, cultural
sau economic, care au valorificat şi potenţat spiritul comunitar deja
existent.
Ideea înfiinţării „Alumneului român” din Timişoara, a aparţinut
protopopului Meletie Drăghici, care într-un apel lansat la 15 noiembrie
1855, menţiona: „Să ne îngrijim a da mână de ajutor acelor ageri tineri
care, aflându-se în stare scăpătată, n-au mijloace de a cerceta şcoli mai
înalte. Până ce românul nu va avea clasă socială de mijloc cultivată,
până ce nu va avea maistori cultivaţi, fabricanţi şi artişti, până atunci
nu poate zice că a pus fundamentul culturii naţionale. Să întemeiem
dar în Timişoara un alumneu, o casă nutritoare, unde învăţăceii români
de la şcoli reale şi gimnaziuri, fără de a se îngriji ce vor mânca şi unde
se vor culca, să poată cu zel îmbrăţişa studiul ştiinţelor folositoare. De
ar da tot plugarul român avut numai un pătrar de grâu sau cucuruz,
în câţiva ani, minuni s-ar putea face”351.
Deşi a întâmpinat o serie de dificultăţi, protopopul Drăghici
a urmărit cu consecvenţă împlinirea demersului său. La stăruinţa
sa şi a şi a profesorului de limba română, George Crăciunescu352, în
anul 1866 s-au pus bazele „Alumneului”. Gazeta „Familia” consemna
că în perioada 1 septembrie 1866-30 martie 1867, au fost încasaţi
în folosul noii instituţii, 1.720 de florini şi 88 de cruceri. La început
conducerea a fost asigurată de un comitet provizoriu, după modelul
altor societăţi asemănătoare. Fruntaşii vieţii politice din Banat care
sprijineau „Alumneul”, dându-şi seama de importanţa pe care acesta
o avea pentru viitorul neamului, s-au întrunit la 16 aprilie 1868 sub
350
A. Cosma jr., Protopopul Meletie Drăghici (1814-1891), în „Mitropolia Banatului”, XXII, nr.4-6,
1972, p. 252.
352
Viitorul referent al Senatului şcolar din Arad şi apoi protopop al Belinţului.
351
320
preşedinţia lui Alexandru Mocioni şi l-au constituit pe bază statutară
şi legală, într-o societate de binefacere denumită „Alumneul român
naţional din Timişoara” 353.
Motivaţia înfiinţării acestui „institut filantropic naţional”,
expusă în preambulul Statutelor, era următoarea: „Intelighenţia
română timişană luând în consideraţiune lipsa de destui bărbaţi
învăţaţi, şi că o naţiune fără intelighenţie destulă nu se poate propăşi
în cultură amăsurat recerinţelor timpului, iar mai departe, considerând
talentele excelente ale junimei române, precum şi zelul acesteia de a
înainta chiar şi cu sacrificii pe calea culturii, cari talente rămân adeseori
îngropate şi împiedicate spre scăderea dezvoltării naţionale, numai
din lipsa mijloacelor de sprijinire şi încurajare, a aflat de bine a înfiinţa
un institut alumneal în Timişoara spre a creşte bărbaţi culţi naţiunei
şi cetăţeni buni patriei şi aşa a crea un fonte nesecabil de încurajare şi
sprijinire pentru talentele mai excelente, după următoarele statute.”354
Scopul institutului era, conform Statutelor, susţinerea materială a unui
număr de tineri români talentaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, care
ar fi dorit să studieze la gimnaziu sau la vreun institut real sau industrial
din Timişoara. Numărul tinerilor stipendiaţi, se stabilea în fiecare an,
în raport cu veniturile „Alumneului”. Mijloacele sau resursele pe care
institutul filantropic urma să le folosească pentru atingerea scopului,
erau următoarele: veniturile din fundaţii, contribuţiile anuale sau o
dată pentru totdeauna de la membri, balurile şi loteriile organizate
în folosul institutului. „Alumneul” stătea sub patronajul episcopului
Aradului şi al familiei Mocioni355. Cu data de 26 mai 1868, nr. 77719,
Ministerul ungar de Culte şi Instrucţiune Publică, a aprobat Statutele
Societăţii. Printr-o circulară din 21 octombrie 1871, episcopul Ioan
Popasu recomandă parohiilor aflate pe teritoriul diecezei sale,
să sprijine prin colecte în bani şi în natură, „Alumneul”, pe care
recunoscându-i meritele, îl numeşte: „acest institut naţional român,
atât de folositor”356.
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol II,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 896.
355
Ibidem.
356
Ibidem, p. 912-913.
353
354
321
Preşedinte al „Alumneului” era protopopul Meletie Drăghici,
iar administrarea sa era asigurată de un comitet alcătuit din
12 membri, aleşi de adunarea generală, care urma să se desfăşoare în
cursul lunii august a fiecărui an. Conform hotărârilor luate, Societatea
avea membri ordinari, care urmau să plătească o taxă anuală de cinci
florini şi membri fondatori, care achitau o taxă unică de 100 de florini.
Pentru completarea fondurilor urmau să fie întreprinse colecte şi să
se organizeze manifestări culturale, ale căror încasări trebuiau virate
casierului. Printre semnăturile ataşate procesului-verbal încheiat cu
ocazia adunării generale din 16 aprilie 1868, reţin atenţia numele
unor personalităţi locale: Vincenţiu Babeş, Alexandru Mocioni, Petru
Cermena, Meletie Drăghici, George Crăciunescu.
Deşi a existat intenţia de a se construi o clădire proprie care
să cuprindă un internat şi o cantină, lipsa mijloacelor financiare nu a
făcut posibil acest lucru. Totuşi, de-a lungul anilor, mulţi tineri lipsiţi
de posibilităţi materiale şi recomandaţi de dascălii lor, au fost sprijiniţi
în finalizarea cu succes a studiilor. Elevii care primeau aprobarea
conducerii „Alumneului”, erau plasaţi la diferite familii de români din
oraş care se oferiseră să-i găzduiască, primind pentru întreaga lor
întreţinere câte 15 florini lunar, de fiecare bursier357.
Printr-o scrisoare din septembrie 1868, adresată primului
ministru al României, Ion Brătianu, Vincenţiu Babeş îi propunea
sprijinirea „Alumneului” timişorean printr-o donaţie de câteva sute
de galbeni o dată pentru totdeauna, sau prin acordarea unei sume
anuale mai mici358.
La adunarea generală a „Alumneului” din 1882, prezidată de
G. Crăciunescu, a fost ales vicepreşedinte, avocatul Emanuil
Ungureanu. Averea societăţii se ridica la 9.200 de florini, iar comitetul
urma să organizeze concurs pentru a primi ca alumnişti, doi tineri
români359. În anul 1883, institutul număra 30 de membri fondatori şi
35 ordinari, iar averea lui sporise la 10.369 florini şi 28 cruceri360. Între
V. Dudaş, op.cit., p.101.
Arhivele Statului Bucureşti, Fond casa regală, dosar 20/1868, în „Mărturii privind lupta
românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură….”,
p. 158.
359
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 67, din 21 august/2 septembrie, p. 4.
360
Idem, IV, 1883, nr. 65, din 17/29 august, p. 4; Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 34, din 21
august/2 septembrie, p. 312.
357
358
322
cei care au colectat în acest an contribuţii benevole pentru Alumneu,
se număra şi Ioan Munteanu, preot-învăţător în Bărăteaz şi inspector
şcolar al cercului Vinga, care reuşise să verse în fondul institutului,
8 florini şi 40 de cruceri361.
Cu ocazia adunării generale desfăşurată la 6 august 1884,
raportul casierului constată o sporire a fondului „Alumneului” cu
1.689 de florini şi 88 de cruceri, în ultimii trei ani. Adunarea a luat
în dezbatere două propuneri ale comitetului: înmulţirea tinerilor
ajutoraţi de la doi la patru, extinderea activităţii „Alumneului” în
direcţia de a creşte meseriaşi şi industriaşi şi de a înfiinţa un internat
românesc pentru fete. Propunerile fiind acceptate, din anul şcolar
1884-1885, erau primiţi în „Alumneu” patru tineri români. Candidaţii
trebuiau să prezinte următoarele documente: atestat de botez,
certificat original despre studiile absolvite, atestat de pauperitate.
La adunarea generală din 1884 s-a reconstituit comitetul
„Alumneului”, fiind ales Meletie Drăghici preşedinte, Emanuil
Ungureanu vicepreşedinte, Marcu Barbu casier, Pavel Rotariu controlor,
T. V. Păcăţian notar. Între membrii comitetului se numărau învăţătorii
I. Boncea din Ghiroda şi V. Vaianţu din Utvin. După încheierea actului
alegerii, M. Drăghici informa comitetul că Antoniu Mocioni a donat
suma de 50 de florini pentru fondul alumneal362.
Cu ocazia întrunirii din anul 1885, au fost prezenţi alături de
reprezentanţii din conducere şi 30 de membri ordinari. La această
dată, Societatea dispunea de 8.056 de florini, la această sumă
adăugându-se donaţiile imobiliare. Se menţiona că familia Lazăr şi
Eva Bouleanţiu, locuitori ai comunei Sânmihaiul Român, lăsaseră prin
testament întreaga lor avere pe seama Alumneului363. Raportul casierului la adunarea generală din 23 august 1886,
constata că fondul „Alumneului” se ridica la suma de 10.700 florini,
dintre care 5.000 de florini erau restanţe care urmau să se încaseze364.
La această adunare generală s-a făcut propunerea de amplificare a
statutelor Societăţii, în aşa fel încât organizarea sa să fie mai ramificată,
în despărţăminte, subcomitete, sfera sa de activitate să se lărgească şi
Idem, nr. 19, din 5/17 martie, p. 2-3.
Idem, V, 1884, nr.60, din 28 iulie/9 august, p.1; Idem, nr.61, din 1/13 august, p. 4.
363
364
Luminătoriul, Timişoara, VII, 1886, nr.63, din 13/25 august, p. 2.
361
362
323
să se adâncească în mijlocul poporului, iar adunările generale anuale
să fie ambulante. Se spera că aceste măsuri vor determina revigorarea
instituţiei timişorene, iar „Alumneul” va ajunge să însemne pentru
românii bănăţeni, la fel ce semnifica atunci „Astra” pentru românii
ardeleni365.
Cu toate că fruntaşii bănăţeni, în frunte cu protopopul
Meletie Drăghici au avut permanent în atenţie creşterea fondurilor
„Alumneului”, ei nu puteau face faţă nici pe departe solicitărilor. Cu
ocazia adunării generale din 9 august 1888, prezidată de episcopul
Ioan Meţianu al Aradului, cei prezenţi au hotărât transformarea
„Alumneului” timişorean într-un institut naţional confesional, având
aceeaşi menire. Consistoriul arădean se angaja să contribuie anual cu
o donaţie de o mie de florini.
La adunarea din 24 august 1890, protopopul Meletie Drăghici,
care între timp se pensionase, se retrage de la conducerea Societăţii,
în locul său fiind ales avocatul Emanuil Ungureanu, care va conduce
destinele acestui aşezământ până în anul 1897366. Noul preşedinte,
se adresează printr-o circulară tuturor elevilor care locuiseră în
„Alumneu”, cerându-le să participe printr-o contribuţie benevolă,
la asigurarea existenţei acestui cămin. Este de remarcat că oameni
de seamă din istoria Banatului, precum Patriciu Dragalina şi Ştefan
Velovan, şi-au găsit adăpost în „Alumneul” din Timişoara, atunci
când erau la studii în acest oraş. Din contribuţia lor şi a altor români
inimoşi, s-a adunat un fond, pe care Ungureanu l-a sporit continuu.
La venirea lui la conducerea administraţiei „Alumneului”, fondul de
întreţinere era de 200 de florini, iar la plecarea sa, fondul ajunsese la
22.000. Personal a cotizat până la 1.000 de coroane, pentru ridicarea
unei clădiri şi datorită insistenţelor lui, au fost urgentate formalităţile
pentru cumpărarea terenului necesar367.
Între instituţiile cu rol filantropic, care au funcţionat în spaţiul
comitatului Timiş, s-au numărat şi reuniunile de femei. Pentru
sprijinirea şcolilor şi a elevilor lipsiţi de posibilităţi materiale, aceste
societăţi organizau activităţi culturale cu scop caritabil.
Idem, Timişoara, VII, 1886, nr.70, din 6/18 septembrie, p. 1.
367
N. Trâpcea, Din viaţa şi activitatea lui Emanuil Ungurianu, în „Studii de istorie a Banatului”,
vol. II, Timişoara, 1970, p. 206.
365
366
324
Prima reuniune de femei din Banat, numită„Reuniunea Damelor”,
s-a întemeiat în anul 1872 în Timişoara-Fabric, din iniţiativa Emiliei
Lungu, care preocupată fiind de înfiinţarea unei şcoli româneşti de
fete, dorea în prealabil să procure fondurile necesare368.
După ce obiectivul Reuniunii a fost atins, prin înfiinţarea unei
şcoli de fete la Izvin, acţiunile culturale ale „Reuniunii damelor” au
continuat şi în anii următori, multe dintre acestea fiind realizate în
folosul şcolilor şi al elevilor. Astfel că la 22 noiembrie 1894, sub
preşedinţia Mariei Putici (soţia protopopului Traian Putici) „damele
române” au organizat în berăria din Fabric, un „concert împreunat cu
joc”, pentru ajutorarea copiilor săraci de la şcolile româneşti din Fabric.
Jocurile„Hora”şi„Ardeleana”au însufleţit tinerimea, iar în timpul pauzei,
corul vocal din Fabric a delectat publicul cu hore şi doine naţionale.
Cântecele „Deşteaptă-te române” şi „Doina lui Lucaciu” au impresionat
atât de mult, încât publicul s-a ridicat în picioare. Între participanţii la
manifestare, care au făcut şi donaţii, se numărau fruntaşi ai românilor
din Timişoara şi împrejurimi: dr. Traian Putici, protopopul Timişoarei,
Pavel Rotariu, George Ardeleanu, Emanuil Ungureanu, Vasile Mangra
din Arad, Voicu Hamsea, protopopul Lipovei, George Lazaru, avocat în
Vinga, Ioan Istin, paroh în Mehala, Ioan Văianţu, învăţător în Mehala,
Eutimiu Milosav, învăţător în Murani, Ioan Milencovici, învăţător în
Ghiroda369.
Fiind consecvente în urmărirea unor scopuri umanitare, la
14/26 noiembrie 1896, „damele române” din Timişoara au organizat
un bal al cărui venit net, după scăderea cheltuielilor, a fost de 366
de florini şi 69 de cruceri. Acest fond a fost completat de donaţii:
din partea institutului „Timişiana”, 20 de florini şi de la Emanuel
Ungureanu, 14 florini. Suma de bani colectată a fost utilizată pentru
procurarea de îmbrăcăminte, care s-a distribuit la Sărbătoarea Naşterii
Domnului, unui număr de 20 de elevi ai şcolii confesionale române
din Timişoara-Fabric: 12 băieţi şi 8 fete. Banii rămaşi au fost depuşi
pentru fructificare, la banca „Timişiana”370.
A. Cosma jr, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 61.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.247, din 12/24 noiembrie, p. 3; Idem, nr.248, din 13/25
noiembrie, p. 5.
370
Idem, Timişoara, IV, 1896, nr. 40, din 20 februarie/4 martie, p. 3.
368
369
325
O reuniune de femei asemănătoare exista şi în Maiere, un alt
cartier timişorean locuit de români. La 2 februarie 1895, un „comitet
de dame române”, în frunte cu Floare Mihailovici, ajutat de mai
mulţi membri ai comitetului parohial, a organizat o petrecere în
folosul bisericii şi şcolii româneşti din Maiere, desfăşurată în sala
hotelului „Novotny”. Jocurile naţionale „Hora”, „Ardeleana”, „Lugojana”,
au însufleţit pe cei prezenţi, iar în pauză corul mixt din Maiere,
condus de dirijorul Karrasz, a cântat mai multe piese româneşti. În
încheiere, întreg publicul ridicat în picioare, a cântat imnul naţional
„Deşteaptă-te române”. Venitul obţinut pentru şcoala şi biserica
românească, a fost de 200 florini371.
În anul 1889, la iniţiativa Elenei Hamsea (soţia protopopului
Voicu Hamsea) femeile din Lipova şi împrejurimi s-au întrunit
într-o conferinţă, luând hotărârea de a forma o reuniune pentru
ajutorarea copiilor săraci de la şcolile româneşti din Lipova şi satele
înconjurătoare. Ele s-au constituit sub preşedinţia Ecaterinei Scala şi
şi-au compus statute, care însă de trei ori au fost respinse se autorităţile
maghiare. Împiedicate de a lucra ca reuniune, femeile din Lipova au
dezvoltat o activitate socială ca persoane individuale, făcând colecte,
organizând petreceri filantropice şi împărţind veşminte şi rechizite
şcolare copiilor săraci, în fiecare an în duminica de dinaintea Naşterii
Domnului372.
Încă din primul an de existenţă,„Societatea de femei”din Lipova
a procurat şi împărţit elevilor săraci veşminte în valoare de peste 150
de florini, efectul fiind benefic asupra frecvenţei lor şcolare373.
În anul 1894, femeile din Lipova au colectat 75 de florini, pe
care i-au valorificat cumpărând încălţăminte şi materiale din care au
confecţionat veşminte pentru 12 elevi. La iniţiativa lor, s-a desfăşurat
apoi o petrecere cu dans, în favoarea şcolarilor săraci. Folosind deviza:
„Dacă voiţi naţiune, creşteţi mame naţiunii!”, „Societatea femeilor
din Lipova” îndemna comunitatea să susţină scopurile ei nobile,
participând la activitatea culturală pe care urma să o organizeze374.
Din darea de seamă realizată cu ocazia petrecerii cu dans,
organizată de femeile din Lipova la 8/20 ianuarie 1895, în favoarea
Idem, II, 1895, nr.11, din 13/25 ianuarie, p. 4; Idem, nr.20, din 24 ianuarie/5 februarie, p. 5.
Idem, III, 1896, nr.8, din 11/23 ianuarie, p. 3.
373
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.52, din 15/27 iulie, p. 3.
374
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.265, din 4/16 decembrie, p. 6.
371
372
326
copiilor săraci de la şcolile româneşti din localitate, spicuim câteva
dintre donaţiile făcute cu această ocazie: dr. Iosif Gall, F. Faurianu
(Turnu - Severin), câte 10 florini; T. Speranţă (Bucureşti) 10 volume
din cartea sa „Omer întinerit” de 10 florini; Aurora Perlea (Brăila),
M. Moisescu (Bucureşti), câte 20 de franci (9 florini şi 86 cruceri);
dr. T. Putici, E. Ungureanu, P. Rotariu, câte un florin. La casă s-au
încasat 215 florini şi 50 de cruceri, la care adăugându-se donaţiile,
venitul brut a devenit 323 de florini şi 68 de cruceri. După scăderea
cheltuielilor de 78 de florini şi 97 cruceri, venitul net a fost de 244
de florini şi 71 de cruceri. Această dare de seamă a fost semnată de
Ecaterina Scala în calitate de preşedintă a Societăţii şi Elena Hamsea,
în calitate de casieră375.
Parcurgerea numelor şi a localităţilor de unde proveneau
donatorii, suscită concluzia că iniţiativele pentru sprijinirea
învăţământului românesc din comitatul Timiş, au generat cu timpul
nu numai manifestarea unei solidarităţi locale sau regionale, ci şi
naţionale.
Alături de societăţile filantropice, instituţiile bancare şi-au
adus o contribuţie importantă la susţinerea instituţiilor de cultură
naţională, între care şcolile ocupau un loc privilegiat. Contribuţia
băncilor româneşti, în fruntea cărora se afla „Timişiana”, la susţinerea
instituţiilor de cultură naţională, a fost destul de importantă. Între
5-8 % din profiturile lor anuale au fost destinate ca subvenţii pentru
şcolile confesionale, Biserica ortodoxă, reuniunile culturale, ca burse
pentru elevii şi studenţii români.
La 3 martie 1894, a avut loc la Timişoara o importantă întrunire
a conducătorilor Băncii „Timişiana”, cu fruntaşi ai românilor bănăţeni,
la care au participat: Alexandru Mocioni, Coriolan Brediceanu, Traian
Putici, dr. George Crăciunescu etc. şi numeroşi intelectuali, ţărani,
meseriaşi români. Adunarea a hotărât ca o parte din profitul băncii
să fie destinat susţinerii activităţilor cultural-naţionale. Câte 200
de florini anual au fost destinaţi „Alumneului român din Timişoara”,
fondului „Antoniu Mocioni”, fondului şcolar mitropolitan din Sibiu376.
Adunarea generală din anul 1895 a „Timişianei”, a votat câte 30 de
375
376
Idem, II, 1895, nr.38, din 16/28 februarie, p. 5.
327
florini pentru şcolile greco-ortodoxe din Vinga şi Hisiaş377. În toamna
anului 1896, după ce învăţătorul Ioan Tuducescu realizase o nouă
ediţie a tabelelor de perete ilustrate, Banca „Timişiana” a abonat 10
exemplare şi „Lipovana” 6 exemplare, pe care le-au donat şcolilor cu
posibilităţi materiale reduse378.
Creşterea puterii financiare a Băncii „Timişiana”, s-a datorat şi
faptului că pe lângă numeroşii acţionari particulari, între depunători
se aflau un număr impresionant de organizaţii şcolare, culturale,
bisericeşti. Din cele 596 depuneri ale anului 1899, aşezămintele
culturale erau reprezentate astfel: 65 fonduri bisericeşti, 15 fonduri
şcolare
(Vinga, Cebza, Cerna, Secusigiu, Brestovăţ, Bucovăţ,
Sânandrei, Ianova, etc.), opt fonduri personale cu destinaţie culturală,
trei fonduri ale reuniunilor învăţătoreşti (Caransebeş, Comloşul Mare,
Vinga), cinci fonduri ale corurilor româneşti (Parţa, Mehala, TimişoaraFabric, etc.), fondul Alumneului român din Timişoara, Fondul pentru
zidirea Şcolii de fete Timişoara, etc.379
Numeroase scrisori de mulţumire, pentru sprijinul financiar
acordat, au răsplătit moral conducerea băncii bănăţene. Preotul
Simeon Blajovan şi învăţătorul George Micşa din Sinersig, îşi manifestau
recunoştinţa pentru ajutorul acordat şcolii confesionale române din
localitate, în anul 1896. Episcopul greco-catolic al Lugojului, Demetriu
Radu, aducea mulţumiri direcţiunii Băncii „Timişiana”, pentru suma
donată în vederea creării unui fond diecezan380. Învăţătorul Miletiu
Suciu din Teşiu, aducea prin intermediul presei mulţumiri publice
institutului de credit „Timişiana”, pentru ajutorul acordat şcolii
confesionale din localitate: câte 30 de florini în anii 1895 şi 1896 şi 40
de florini, în anul 1897381.
La conducerea „Timişianei” au fost de-a lungul anilor oameni
cu un larg orizont spiritual, angajaţi în mişcarea de emancipare
naţională: Emanuil Ungureanu, Vincenţiu Babeş, Aurel Cosma, Pavel
Rotariu, Constantin Rădulescu, Meletie Drăghici etc. Aşa se explică
încrederea cu care, anual, numeroase asociaţii culturale, şcoli, parohii,
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.54, din 7/19 martie, p. 6; Idem, nr.57, din 10/22 martie, p. 6.
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.49, din 7 decembrie, p. 7.
379
I. Munteanu, Banatul istoric, vol. II, Excelsior Art, 2007, Timişoara, p. 452.
380
Idem, Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 72.
381
Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 74, din 2/14 aprilie, p. 3.
377
378
328
se adresau Direcţiunii Băncii, pentru a primi ajutoare financiare. La 2
februarie 1899, conducerea „Astrei” îi solicita sprijinul pentru editarea
Enciclopediei Române. Propunea în acest scop, achitarea anticipată a
costului mai multor exemplare, care să fie destinate fie trebuinţelor
proprii, fie pentru bibliotecile şcolilor româneşti fără mijloace
materiale. Preotul Ioan Gherga şi membrii Comitetului Parohial din
comuna Icloda solicitau în decembrie 1898 un ajutor în bani, pentru
susţinerea şcolii confesionale, întrucât comuna se confrunta cu o
stare materială precară382.
La 8 august 1902, „Timişiana” dă răspuns adresei nr. 3938/1902,
din 2 iunie, prin care Consistoriul eparhial din Arad îi cerea instituţiei
bancare să contribuie la sporirea fondului central diecezan pentru
ajutorarea şcolilor sărace. Prin preşedintele ei, Pavel Rotariu, banca
îi aduce la cunoştinţă Consistoriului că an de an au fost votate
subvenţii pentru diverse şcoli confesionale, iar partea cea mai mare
din ajutoarele sale băneşti a fost direcţionată pentru şcoli şi pentru
cultură. Cererea Consistoriului nu putea fi luată în considerare decât
la sfârşitul anului, când cu ocazia încheierii bilanţului, se putea
propune adunării generale o contribuţie în favoarea fondului central
al diecezei383.
Aceste câteva exemple sunt destul de sugestive pentru a
dovedi rolul însemnat al instituţiilor bancare româneşti în susţinerea
financiară a actului educaţional şi cultural din spaţiul timişean.
Eforturile comunitare sau ale unor instituţii culturale, economice
sau filantropice, în sprijinirea şcoli româneşti din comitatul Timiş, s-au
întrepătruns cu iniţiativa caritabilă individuală, reprezentată de o
paletă socială largă: de la personalităţi ale vieţii publice româneşti,
până la oameni simpli, dar cu vocaţie filantropică.
În anul 1883 avea loc în biserica „Sfântul Ilie” din Fabric, un
parastas în amintirea Angelinei Lazarevici, care lăsase prin testament
o casă pentru şcoala de fete din cartierul timişorean384. Peste mai
mulţi ani, în 1894, binefăcătoarea din Fabric este amintită din nou
la un parastas care a avut loc în ziua Floriilor, alături de alte două
donatoare: Lepaici şi Stefanovici, care-şi donaseră şi ele averile
comunei bisericeşti şi şcolare385.
384
Luminătoriul, IV, 1883, nr.29, din 9/21 aprilie, p. 4.
385
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.82, din 12/24 aprilie, p. 3.
382
383
329
Pilduitoare au fost pentru comunitatea românească a acelor
vremi şi alte gesturi filantropice, expresii ale ataşamentului pentru
şcoala străbună. Este demn de menţionat în acest sens, sprijinul pe
care proprietarul Iosif Rosa din Sacoşul Turcesc l-a acordat construirii
unui nou edificiu şcolar în anul 1883, prin donarea a 14.000 de cărămizi
arse386. Cunoscutul filantrop şi fruntaş al mişcării naţionale româneşti
din Banat, Emanuil Ungureanu, decidea în anul 1894 să doneze Şcolii
confesionale din Timişoara-Fabric, salariul său de director al Băncii
Timişiana, în valoare de 600 de florini anual387. Pavel Jurma, avocat în
Buziaş, a donat în anul 1897 o maşină de socotit în valoare de 20 de
florini, şcolii din Vucova388.
Examenele şcolare erau un alt prilej de manifestare a solidarităţii
în jurul şcolii confesionale. Ele aveau un caracter public şi festiv, iar
elevilor merituoşi li se ofereau premii în cărţi, obiecte sau chiar bani.
Premierea nu ar fi fost posibilă, fără ofertele generoase ale unor
oameni cu spirit de întrajutorare. Cu ocazia examenelor care s-au
desfăşurat în şcoala românească din Lipova la sfârşitul anului şcolar
1881-1882, elevii din cele trei clase au fost premiaţi de comerciantul
David P. Simon şi de primarul oraşului, Alexandru Ciordan. Primul a
donat 120 de tăbliţe de scris, 12 exemplare din cartea „Steaua Magilor”
şi cinci medalii de argint. Al doilea a alocat din casieria primăriei 12
florini pentru procurarea cărţilor de premii şi din resurse proprii a
oferit sume de bani, mai multor elevi care s-au distins la învăţătură şi
purtare.389
Deşi pare surprinzător, şcoala românească timişeană nu a fost
sprijinită numai de români, fapt ce dovedeşte că vocaţia filantropică
transcende barierele etnice şi confesionale. „Luminătoriul” consemna
în numărul său din 10/22 martie 1882, implicarea solidară a notarului
comunal Stolnicky din Utvin, în viaţa comunităţii aflată într-un impas
generat de precaritatea condiţiei materiale a locuitorilor săi. Deşi
neromân, notarul a făcut eforturi pentru a obţine de la comitat ajutorul
necesar pentru ameliorarea vieţii celor „lipsiţi şi săraci din comună“.
Pentru a le distribui ajutorul, el le-a pus o condiţia să-şi trimită copiii la
şcoală, contribuind astfel la bunul mers al învăţământului confesional
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr.38, din 14/26 mai, p. 4.
388
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.20, din 18 mai, p. 5.
389
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr.55, din 10/22 iulie, p. 4.
386
387
330
românesc. Datorită lui, edificiul şcolar era corespunzător în toate
privinţele, iar învăţătorii îşi primeau regulat şi punctual salariile390.
Şi alţi neromâni au dat dovadă de omenie şi solidaritate
comunitară, sprijinind cauza şcolară românească. Astfel, la sfinţirea
noului edificiu şcolar din Şoşdea, desfăşurată la 3 octombrie 1886,
după terminarea ritualului religios preotul V. Prohab a ţinut o
cuvântare în care a adus mulţumiri generoşilor binefăcători, domnii
Baiersdorf et Biach, proprietari ai pădurilor din localitate, care au
donat lemnul necesar construirii clădirii. Seara, la petrecerea dată
pentru sărbătorirea evenimentului, contesa Iosefina de Bethlen a
donat 20 de florini, contribuind la formarea fondului şcolar391.
Fie că a fost individuală sau colectivă, instituţionalizată sau
informală, iniţiativa de sprijinire a şcolii cu mijloace materiale sau
financiare, a constituit o alternativă la darea cultuală, al cărei cuantum
nu reuşea de cele mai multe ori să acopere achitarea salariilor
învăţătoreşti. Comunitatea românească din comitatul Timiş percepea
şcoala confesională ca pe o instituţie intrinsecă ei şi reprezentativă
din punct de vedere cultural şi naţional. În şcoală, comunitatea se
regăsea pe sine, cu aspiraţiile şi imboldurile ei de viitor şi tocmai
de aceea, susţinerea instituţiei de învăţământ era în cele mai
multe cazuri o chestiune vitală, de instinct naţional. Aşa se explică
multitudinea faptelor şi iniţiativelor filantropice la adresa şcolii,
care înmănunchiate, ar putea alcătui piedestalul unui monument al
conservării şi perpetuării fiinţei româneşti prin educaţie şi cultură.
390
391
Idem,III, 1882, nr.20, din 10/22 martie, p. 4.
Idem, Timişoara, VII, 1886, din 4/16 octombrie, p. 3.
331
V. F. Contribuţiile „Astrei” în planul învăţământului
„Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura
poporului român”, înfiinţată în anul 1861, la Sibiu, era o societate
culturală regională, care avea ca scop progresul literaturii române
şi al culturii poporului român în toate domeniile, utilizând ca
mijloace pentru atingerea lui: studiul, elaborarea şi editarea de cărţi,
acordarea de premii şi stipendii pentru a impulsiona activitatea în
diferitele ramuri ale ştiinţei şi artei. În viziunea conducătorilor „Astrei”,
dezvoltarea culturală a poporului român trebuia să se întrepătrundă
cu sporirea prosperităţii materiale a acestuia.
Relaţiile „Astrei” cu spaţiul timişean datează încă de la
înfiinţarea asociaţiei, din moment ce în primul comitet al ei a fost ales
timişoreanul Pavel Vasici392. În această calitate, P. Vasici întocmeşte
în 1864 lista de propuneri cu tinerii care urmau să obţină aprobarea
pentru a primi stipendii de la Asociaţiune şi specializările pe care le
urmează. Când au fost constituite cele trei secţii ştiinţifice ale „Astrei”:
filologică, istorică şi de ştiinţe fizico-naturale, doctorul Pavel Vasici a
fost ales preşedintele celei din urmă393.
De numele lui Pavel Vasici, se leagă şi prima colaborare a
unui bănăţean la revista Asociaţiunii, „Transilvania”, prin publicarea în
mai multe numere ale acesteia, între anii 1868-1869, a unui studiu
alcătuit din mai multe părţi, intitulat „Despre medicina cu respect la
poporul român” şi a scrisorilor către George Bariţiu, pe aceeaşi temă,
a educaţiei sanitare la români394.
Între colaboratorii la revista „Transilvania” trebuie amintit, întrun alt context şi Pavel Rotariu, redactorul periodicului timişorean
„Luminătoriul”. În 1886 el înfiinţa foaia bilunară „Avocatul poporului”,
care oferea explicaţii juridice, pe înţelesul publicului cititor. Prin
intermediul revistei Asociaţiunii el îşi populariza gazeta, care, în
opinia sa, se adresa nu numai ţăranilor, ci şi învăţătorilor, industriaşilor
şi chiar oamenilor de litere fără pregătire juridică395.
C. Petroman, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p.
20-21.
393
Ibidem, p. 26.
394
Ibidem, p. 30.
395
Ibidem, p. 36.
392
332
Un alt timişorean, avocatul Emanuil Ungureanu, ia parte la
adunarea generală a Asociaţiunii, desfăşurată în anul 1887 la Sibiu şi
cu această ocazie devine membru ordinar al„Astrei”, achitând cotizaţia
pe trei ani, de 15 florini şi taxa pentru diplomă, de un florin396.
Legăturile „Astrei” cu societăţi de lectură din spaţiul
comitatului Timiş, sunt dovedite de documentele de arhivă şi
menţionate în procesele verbale ale comitetului central al „Astrei”.
Astfel, „Reuniunea de lectură” din Timişoara publică în 1884 pe
cheltuiala sa o piesă pentru pian, Ilustraţiune română”, de Karrasz şi
roagă „Transilvania” să-i publice o „invitare la prenumeraţiune”. Petru
Oprişiu din Timişoara, adresează comitetului de la Sibiu, o scrisoare
prin care solicită trimiterea gratuită a colecţiei revistei Asociaţiunii, de
la apariţie, pentru aceeaşi societate. Cererea este aprobată în şedinţa
din 18 mai 1886, iar „Raportul de activitate” prezentat adunării de la
Alba Iulia, din august 1886, consemnează donarea unui exemplar
din „Transilvania”, de la începutul apariţiei sale, „Societăţii române
de lectură” din Timişoara. Acelaşi document menţionează intrarea în
biblioteca Asociaţiunii, a colecţiei ziarului timişorean „Luminătoriul”.
Pentru aceeaşi bibliotecă, Emilian Micu, preotul bibliofil din Chişoda,
trimitea o lucrare de A. Ilia, cerând şi primind în schimb, colecţia
revistei „Transilvania”, din perioada 1888-1891.
„Casina română” (Societatea română de lectură) din Lipova
se adresează şi ea conducerii „Astrei”, la 10 decembrie 1895, cu
rugămintea de a-i trimite în dar eventuale cărţi disponibile din
biblioteca de la Sibiu. Chiar dacă cererea nu a fost satisfăcută, deoarece
biblioteca nu făcea donaţii din fondul său de carte, ea dovedeşte că
asociaţiile româneşti de lectură percepeau „Astra” ca pe o asociaţie
protectoare, capabilă a le sprijini, întrucât în mare măsură, obiectivele
lor se intersectau.
O corespondenţă mai îndelungată cu „Astra”, poartă
învăţătorul Iuliu Vuia din Comloşul Mare. El se adresează mai întâi
adunării generale ce se desfăşura în Sebeş, în 1894, pentru acordarea
unui sprijin financiar în vederea publicării unei cărţi, bazate pe
documente istorice referitoare la geneza şcolilor româneşti din Banat
şi Transilvania şi cere colecţia revistei „Transilvania”. Conducerea
396
Ibidem, p. 27.
333
adunării transmite comitetului central cererea, iar acesta îi sugerează
lui Vuia să transmită manuscrisul, care dacă va fi găsit valoros în urma
recenzării, va primi un ajutor pentru tipărire. Alături de acest răspuns,
învăţătorul primeşte colecţia revistei „Transilvania”, de la apariţie.
Lucrarea lui Iuliu Vuia, „Istoria şcolilor noastre dincoace de Carpaţi”,
este tipărită pe cheltuiala comitetului „Astrei”. Prin scrisoarea din 16
noiembrie 1894 el mulţumeşte comitetului pentru sprijin şi cere să
i se împrumute anumite cărţi din biblioteca Asociaţiunii, neştiind
probabil că regulamentul nu permitea împrumutarea cărţilor în afara
bibliotecii397.
De la începuturile sale, „Astra” a venit în sprijinul şcolii
româneşti şi al tinerilor dornici de a se instrui. Încă din primul an de
existenţă al Asociaţiunii, conducătorii acesteia sunt preocupaţi de
constituirea unor fonduri destinate ajutorării unor elevi şi studenţi
lipsiţi de posibilităţi materiale. Prin crearea unor stipendii, o seamă
de elevi şi studenţi au beneficiat de anumite sume, pe un an sau pe
toată durata şcolarizării, iar prin ajutoare ocazionale au fost sprijiniţi
periodic elevii şi studenţii cu rezultate foarte bune. De sprijinul „Astrei”
s-au bucurat şi tineri din comitatul Timiş, chiar înainte de extinderea
activităţii acesteia în Banat. Primul bănăţean, pe care documentele
îl menţionează ca stipendiat al Asociaţiunii este Nicolae Titelaţiu
din Lipova. În anul 1875, el se număra printre cei 20 de „învăţăcei de
meserie”, ajutaţi din fondurile „Astrei” cu câte 16 florini. Fiind orfan,
învăţătorul Darie Putici făcuse toate demersurile pentru obţinerea
bursei şi tot el o încasase. De soarta viitorului pălărier se interesează
şi epitropul George Barna, care printr-o scrisoare, întreabă dacă
ajutorul a fost trimis. Alt tânăr din Banat care a beneficiat de sprijin
financiar din partea „Astrei”, a fost Nicolae Proştean, student la drept,
la o universitate din Ungaria. Conform tabelului cu stipendiaţii
Asociaţiunii, între anii 1861-1862 şi 1874-1875, el beneficia de un
stipendiu de 50 de florini, apoi de 100 de florini şi în final de 150 de
florini398.
Bănăţenii resimţeau tot mai mult nevoia unei organizaţii de
tipul „Astrei”, care să fie un liant al realizărilor asociaţiilor culturale
locale, care să traseze direcţiile dezvoltării unitare ale culturii române.
În anul 1895, învăţătorul Iuliu Vuia publică în „Dreptatea” un articol
397
398
Ibidem, p. 37-38.
Ibidem, p. 40.
334
intitulat „Bănăţenii şi Asociaţiunea”, în care argumentând afinitatea
bănăţenilor pentru cultură, dând ca exemplu corurile bănăţene,
lansează chemarea la întrunirea unei conferinţe pentru înfiinţarea
unei societăţi culturale bănăţene, care să coordoneze activitatea
micilor asociaţii şi reuniuni culturale locale şi să promoveze interesele
culturale ale românilor bănăţeni399. Tributar unui particularism
regional în cultură, Iuliu Vuia scăpa din vedere că dezideratul unităţii
culturale româneşti nu putea fi atins printr-o nouă asociaţie de tipul
„Astrei”, ci prin extinderea activităţii acestei organizaţii în Banat.
Adunarea generală a „Astrei”, desfăşurată la Lugoj în 15/27
august 1896, a marcat extinderea despărţămintelor sale în Banat,
generalizarea activităţii sale în rândul tuturor românilor din Ungaria.
În antiteză cu „serbările mileniului”, Adunarea de la Lugoj s-a constituit
într-o sărbătoare naţională românească. Comitetul de organizare,
alcătuit din intelectuali lugojeni, în frunte cu Titu Haţeg, a obţinut
un necondiţionat şi entuziast sprijin din partea întregii comunităţi
româneşti, pentru ca această manifestare cultural-naţională să se
desfăşoare în cele mai bune condiţii.
În ziua Adunării, străzile Lugojului au fost împânzite de o mare
de oameni: ţărani, muncitori, meseriaşi şi intelectuali români, veniţi
din cele mai îndepărtate localităţi bănăţene. Un banderiu de o sută
de călăreţi, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, au întâmpinat
şi însoţit pe străzile oraşului pe fruntaşii mişcării naţionale: dr. Ioan
Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român, Alexandru Mocioni,
Vincenţiu Babeş, George Pop de Băseşti, Partenie Cosma, Eugen
Mocioni, Ilarion Puşcariu, Hossu-Longin, A. Bunea, Traian Putici
(protopopul Timişoarei), Patriciu Barbu etc.400
Impresionantă este cuvântarea lui Alexandru Mocioni la
adunarea „Astrei”, care percepe acest eveniment, ca pe un act de
unire a românilor sub semnul culturii: „Simţit-am cu toţii că adunarea
aceasta are să fie un eveniment de mare importanţă pentru
năzuinţele şi interesele noastre culturale. Prin aceasta se dărâmă un
zid de despărţire între fraţii de acelaşi neam, setoşi de aceeaşi cultură.
Asociaţiunea noastră în această adunare se dezbracă de caracterul
399
400
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 161, din 21 iulie/2 august, p. 1.
I. Munteanu, Mişcarea naţională….., p. 143-144.
335
ei provincial, se proclamă principiul solidarităţii naţionale pe teren
cultural”401. Aprecierea lui A. Mocioni că prin această manifestare
s-a desfiinţat un zid între „fraţii de acelaşi neam” e cu atât mai mult
adevărată, cu cât la adunarea de la Lugoj au fost prezenţi o serie
de reprezentanţi de seamă ai studenţimii şi vieţii culturale din
România: A. Străjan, V. Vlădescu, vicepreşedintele „Ligii culturale”;
V. Popovici, preşedintele „Asociaţiei generale a studenţilor din
România”; Amedeu Rădulescu, delegatul studenţilor de la Şcoala
de Poduri şi Şosele Bucureşti; V. Cogălniceanu, Manolescu, Neamţu,
Bozocean, reprezentanţii Societăţii „Tinerimea română” din Bucureşti;
dr. D. Spinean, preşedintele Comitetului naţional, etc.402
Extinderea activităţii „Astrei” în Banat, a legalizat şi consolidat
unitatea spirituală românească, care era cu mult timp înainte o stare
de fapt. Întemeierea despărţămintelor bănăţene, a integrat cultura
acestor locuri într-un sistem cultural naţional, la adăpostul căruia, a
dobândit mai multă forţă şi expresivitate. Venirea „Astrei” în Banat, a
mutat de fapt Banatul, prin valorile sale culturale perene, dincolo de
hotarele lui.
Aprobarea statutului modificat al „Astrei” de către autorităţile
statului ungar şi adoptarea noului nume-pentru a răspunde unei noi
realităţi-„Asociaţiune pentru literatura română şi cultura poporului
român”, din care a fost înlăturat atributul „transivană”, face posibilă
realizarea hotărârii luate de adunarea generală de la Mediaş, din
27-28 august 1897, ce preconiza extinderea activităţii acestei
asociaţii în teritoriile locuite de românii din afara Transilvaniei istorice:
Banatul, Crişana, Maramureşul. Până în toamna anului 1898, fuseseră
constituite pe teritoriul Banatului despărţămintele: Lugoj (11 iulie
1898), Bocşa (11 septembrie 1898), Torontal (20 septembrie 1898) şi
Oraviţa (29 octombrie 1898).
Conducerea centrală a „Astrei” preconiza accelerarea
procesului de constituire a despărţămintelor în toate zonele locuite
majoritar de români, având în vedere faptul că numărul mare de
instituţii culturale româneşti făcea posibilă sporirea dimensiunilor şi
intensităţii activităţilor de culturalizare a maselor ţărăneşti. Înfiinţarea
401
402
Dreptatea, III, 1896, nr. 180, din 16/28 august, p. 1.
336
acestor filiale facilita, totodată, implementarea politicii culturale
a „Astrei” în toate teritoriile locuite de români. Instituţionalizarea
culturii româneşti pe baze naţionale, în condiţiile interzicerii activităţii
Partidului Naţional Român, constituia o reacţie faţă de politica de
maghiarizare, promovată de guvernele de la Budapesta, o replică
la intensa propagandă oficială prilejuită de sărbătoarea mileniului
maghiar. Prin asumarea de către „Astra” a coordonării acţiunilor
culturale româneşti de pe cuprinsul monarhiei dualiste, se urmărea
întărirea solidarităţii naţionale, peste graniţele politice existente.
Pentru realizarea acestor obiective, conducerea „Astrei” a acordat o
deosebită importanţă înfiinţării despărţămintelor, dincolo de hotarele
Transilvaniei istorice.
Pentru constituirea despărţămintelor „Astrei” în Banat,
Comitetul Central solicitase lui Coriolan Brediceanu, avocat în
Lugoj şi cunoscut fruntaş al mişcării naţionale româneşti din zonă,
propuneri privind localităţile adecvate a fi centre ale acestora şi să
indice persoanele cele mai potrivite cărora li s-ar putea încredinţa
înfiinţarea lor. Protopopul Timişoarei, Traian Putici, recomandat de
C. Brediceanu, propune să fie numit delegat al Comitetului Central,
avocatul timişorean Emanuil Ungureanu, iar comitetul, prin scrisoarea
din 13 octombrie 1898, îi încredinţează acestuia din urmă organizarea
şi conducerea adunării de constituire a despărţământului Timişoara.
Cu prilejul adunării de constituire a despărţământului
Timişoara al „Astrei”, desfăşurată în localul Fabricii de bere, la 6
noiembrie 1898, Emanuil Ungureanu rosteşte un memorabil discurs,
în care subliniază dublul rol al Asociaţiunii: dezvoltarea culturală şi
economică a poporului român, deoarece în concepţia vorbitoruluicare dealtfel era şi aceea a conducerii „Astrei”-puterea şi viitorul unui
popor erau date de cultură şi avere.
În cuvântul său, Emanuil Ungureanu a prezentat apoi
principalele realizări ale Asociaţiunii, căile şi mijloacele de acţiune,
schiţând şi un veritabil program al despărţământului, din care nu
lipseau acţiunile care vizau sprijinirea şcolilor confesionale româneşti:
desfăşurarea adunărilor cercuale şi a prelegerilor poporale, acordarea
de sprijin financiar şcolilor confesionale româneşti, premierea
învăţătorilor care au instruit un număr cât mai mare de copii,
337
distribuirea gratuită de cărţi pentru premii şi pentru copiii săraci,
procurarea cărţilor pentru bibliotecile poporale şi şcolare ce urmau a
fi înfiinţate, achitarea abonamentelor pentru ziarele româneşti trimise
gratuit comunelor etc. Acoperirea acestor cheltuieli făcea necesară
crearea unui fond propriu al despărţământului, pentru constituirea
căruia, Emanuil Ungureanu lansează o vibrantă chemare.
La aceeaşi adunare, a fost ales director al despărţământului
Timişoara al „Astrei”, Emanuil Ungureanu, iar membri în comitetul
cercual: dr. Lazăr Simeon, Ioan Pinciu, dr. Iuliu Grecu, şi dr. Aurel
Cosma.
Despărţământul Timişoara al „Astrei”, cuprindea întreg teritoriul
comitatului Timiş (cu cercurile administrative: Timişoara, Ciacova,
Buziaş, Recaş, Vinga şi Aradul Nou) şi o parte din comitatul Torontal
(comunele: Cebza, Macedonia, Giulvăz, Foeni, din cercul administrativ
Cenei). În anii următori, aceste comune, ca de altfel şi unele din
comitatul Timiş, vor fi incluse în noile despărţăminte ce se vor înfiinţa:
Vârşeţ, Torac, Buziaş, Lipova, Ciacova, Biserica Albă403.
În prima sa şedinţă, din 24 decembrie 1898, comitetul cercual
alege vicepreşedinte pe Ioan Pinciu, casier pe dr. Aurel Cosma şi
notar-controlor pe dr. Valeriu Mezin. Tot acum, s-au luat câteva
măsuri pentru punerea în fapt a obiectivelor stabilite în adunarea de
constituire: s-a decis înfiinţarea unei biblioteci poporale ambulante şi
abonarea a 22 de exemplare din numerele de duminică ale „Gazetei
Transilvaniei”, pentru 19 comune, dintre care trei comune urmau să
primească câte două exemplare, iar 16 comune, câte un exemplar404.
Pentru a împlini unul din dezideratele importante ale
despărţământului timişorean, de propagare a culturii la sate, cele mai
utilizate căi au fost: familiarizarea sătenilor cu lectura instructivă şi
introducerea cărţii folositoare în mediul ţărănesc; lărgirea accesului la
învăţătură a copiilor de ţărani, prin stimularea acestora şi ajutorarea
şcolilor sărace; prelegerile populare, prin intermediul cărora se
transmiteau direct, într-un limbaj accesibil, cunoştinţe utile, aplicabile
în îndeletnicirile rurale, sfaturi şi învăţături pentru viaţa de zi cu zi,
C. Petroman, Despărţământul Timişoara al Astrei (1898-1918), în „Biserică şi societate în
Banat”, Editura „Învierea”, Timişoara, 2005, p. 190-193.
404
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, f. 1.
403
338
pilde morale etc.; adunările cercuale, cu activităţile culturale pe care
acestea le includeau, generatoare ale unor momente de înălţare
spirituală405.
Prima acţiune întreprinsă de comitetul despărţământului
pentru familiarizarea sătenilor cu lectura, a fost abonarea a 22 de
exemplare din numărul de duminică al „Gazetei Transilvania”. În
circulara adresată persoanelor desemnate a primi ziarul, este motivată
alegerea „numerilor de duminică” ai gazetei transilvănene pentru
că: „…sunt mai potrivit redactaţi priceperii şi trebuinţelor ţăranilor
noştri, pentru că totdeauna conţin materia despre economie, higienă
şi multe alte lucruri folositoare”406. Persoanele pe adresa cărora sosea
ziarul, trebuiau să-l distribuie ştiutorilor de carte ori să-l citească ei
înşişi, acelora care nu aveau ştiinţă de carte. După finalizarea acţiunii,
ei trebuiau să adune şi să păstreze numerele gazetei, pentru ca şi pe
viitor să poată fi citite şi adăugate unei biblioteci populare.
La finalul ei, circulara împărtăşeşte ţelul urmărit de comitetul
despărţământului timişorean, aflat la început de drum: „Acum, la
început, scopul nostru e să dezvoltăm în poporul nostru gustul de citit,
ca prin citit să se mai deştepte şi să înveţe lucruri bune şi folositoare.
Noi sperăm, că dacă poporul nostru de la sate se va convinge despre
marele folos ce se cuprinde în citirea de cărţi şi jurnale, mulţi oameni
de-ai noştri, cei mai deştepţi şi luminaţi, ei singuri vor prenumera
(abona n.n.) câte un jurnal pentru ei şi pentru familiile lor, căci
cetitul de cărţi şi jurnale e cea mai bună şcoală pentru cei ieşiţi din
şcoală”407.
„Gazeta Transilvania” s-a trimis în următoarele localităţi timişene,
pe adresa unor persoane între care recunoaştem învăţători şi preoţi: 1.
Utvin, două exemplare la adresele lui Alexandru Catina şi Petru Jurma;
2. Berini, două exemplare la adresele lui Petru Matzu şi Petru Marincu;
3. Cerna, două exemplare la adresele lui Iuliu Pucovici şi George
Sfetcu; 4. Icloda, Ioan Gerga; 5. Stamora Română, Teodor Putcoviciu;
6. Capăt, Nicolae Iancoviciu; 7. Hitiaş, George Ciocoi; 8. Unip, Iosif
Nanu; 9. Sinersig, Nicolae Crăciun; 10. Medveş (Urseni), Vasile Drăgan;
C. Petroman, op.cit., p. 193.
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, fila 1.
407
Ibidem, fila 2.
405
406
339
11. Topolovăţul Mare, Ştefan Gerga; 12. Becicherecul Mic, Eutimiu
Dărăbanţ; 13. Voiteg, Trifu Ardelean; 14. Checheş, Sofronie Racoviţan;
15. Hisiaş, George Mustaţă; 16. Paniova, Ilie Mircu; 17. Hodoş, Emil
Brânda; 18. Petroman, Achim Popovici; 19. Gaiul Mic, Traian Radu408.
Preocuparea comitetului cercual de abonare a ziarelor pentru
ţărani rămâne constantă, de-a lungul timpului numărul abonamentelor
sporind. Astfel că pe parcursul anului 1900, lista comunelor care au
primit numerele de duminică ale „Gazetei Transilvaniei”, s-a îmbogăţit
nume noi: Sacoşul Turcesc, Macedonia, Cebza, Foeni, Bărăteaz, Bobda,
Pustiniş, Lucareţ409 .
Stimularea interesului pentru lectură a fost urmărit şi prin
înfiinţarea bibliotecilor poporale. Datorită insuficienţei mijloacelor
financiare, iniţial s-au înfiinţat biblioteci ambulante. Prima a funcţionat
la Utvin, unde existând şase membri ai Asociaţiunii, comitetul a
înfiinţat în această comună o „agentură” şi a însărcinat cu organizarea
ei pe preotul Victor Russu. Biblioteca din Utvin a fost înzestrată cu
30 de cărţi, donate de Emanuil Ungureanu, dintre care: patru scrieri
despre igienă, cinci pe teme economice, trei de istorie şi geografie,
cinci despre instrucţiune, patru cu scrieri dramatice, patru cu poezii şi
cinci cu nuvele, poveşti şi scrieri umoristice410. Până la sfârşitul anului
1899, în despărţământul Timişoara al „Astrei” se mai înfiinţează încă
o bibliotecă poporală, în Becicherecul Mic411, iar în anul următor,
despărţământul avea deja şase biblioteci poporale: 1. Şag, cu 57 de
volume, administrată de preotul George Russu; 2. Becicherecul Mic, cu
52 de volume, administrată de preotul Eutimie Darabanţ; 3. Ghiroda,
cu 49 de volume, administrată de învăţătorul Constantin Micu;
4. Medveş, cu 52 de volume, administrată de învăţătorul Vasilie Drăgan;
5. Sânmihaiul Român, cu 52 de volume, administrată de învăţătorul
Petru Drăgan; 6. Cerneteaz, cu 47 de volume, administrată de preotul
Nicolae Micluţa.
Raportul comitetului, prezentat în adunarea cercuală
desfăşurată în Buziaş, la 19 mai 1901, evidenţiază existenţa a zece
biblioteci pe teritoriul despărţământului. Celor şase, deja menţionate,
Ibidem, filele 1-2.
Ibidem, act 11/1900-1901, fila 2.
410
Ibidem, act 2/1898, filele 3-4.
411
408
409
340
li s-au adăugat încă patru, în localităţile: Călacea, cu 68 de volume;
Hodoni, cu 65 de volume; Bărăteaz, cu 59 de volume; Mănăştur, cu 56
de volume412.
Înzestrarea bibliotecilor poporale s-a realizat prin donaţii de
cărţi şi din fondurile proprii ale despărţământului, din care s-au
făcut achiziţii de cărţi nou apărute. După prima donaţie pentru
întâia bibliotecă ambulantă a despărţământului, făcută de Emanuil
Ungureanu, au urmat şi altele, făcute de alţi intelectuali bănăţeni
precum: Pavel Rotariu, Vincenţiu Babeş, Alexandru Sever, Petru
Barbu, Petru Ţegle şi Coriolan Brediceanu413. În raportul comitetului,
prezentat la adunarea de la Buziaş, se menţiona că despărţământul
Timişoara a procurat din mijloacele sale pecuniare, cărţi în valoare de
379 coroane şi 79 de fileri414. Pentru îmbogăţirea bibliotecilor astfel
constituite şi pentru procurarea fondului de carte necesar înfiinţării
altora, despărţământul a făcut comenzi la librăriile diecezane din
Caransebeş, Arad, precum şi la alte librării.
Comitetul era convins de importanţa bibliotecilor în „luminarea”
membrilor comunităţii, dar a înţeles că nevoile reale în acest domeniu
depăşeau resursele potenţiale ale despărţământului, făcând
imposibilă înfiinţarea unei biblioteci în fiecare sat, aşa cum ceruse
conducerea centrală a „Astrei”. De aceea, îşi îndreaptă atenţia spre
întărirea bibliotecilor poporale existente şi se adresează către fruntaşii
localităţilor, să sprijine înfiinţarea de biblioteci pe seama comunelor
bisericeşti. Ca urmare, comitetul e informat că în localităţile: Mehala,
Bucovăţ, Secusigiu, Beregsău, Jebel, au început lucrările pentru
înfiinţarea bibliotecilor poporale, iar Sinodul protopopesc din
Belinţ a hotărât ca în fiecare comună a acestui tract, să se înfiinţeze
biblioteci poporale ca proprietate a comunelor bisericeşti. În anii de
început ai secolului al XX-lea, existau deja şi alte biblioteci care nu
erau proprietatea despărţământului, la: Ghilad, Satchinez, Moşniţa şi
Parţa.
Nu este lipsit de importanţă impactul pe care l-au avut cărţile în
lumea rurală, care depindea şi de măiestria învăţătorilor şi preoţilorcare gestionau bibliotecile poporale-în a atrage şi forma cititori.
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, filele 1-2.
414
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, fila 2.
412
413
341
Vichentie Pintea, preot în Sinersig, raporta la 26 decembrie 1902, că
existau gospodari aşa de avizi de carte, încât citiseră deja întreaga
bibliotecă.
Din rapoartele anuale ale bibliotecarilor, se pot constata şi
preferinţele cititorilor. Preotul Iosif Ciorogariu din Chişoda, scria că
cititorii sunt atraşi de naraţiunile istorice, îndeosebi despre Războiul
românilor pentru neatîrnare şi „Povestea coroanei de oţel”. El se
angaja să-şi orienteze cititorii şi spre lucrări de natură economică şi
de igienă, pentru a obţine un folos practic din lecturile făcute. Şi în
alte localităţi, preferinţele cititorilor se îndreptau spre lucrări istorice,
precum: „Istoria lui Mihai Viteazul”, „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, „Istoria
bisericii creştine”, „Istoria universală”, „Răspuns la cartea neagră”,
„Românii din Ungaria”. Mulţi săteni citesc operele unor scriitori
români cu consacrare regională şi chiar naţională: V. Alecsandri,
A. Baclabaşa, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, I. Creangă, O. Goga, M. Sadoveanu,
C. Brediceanu, P. Dragalina, E. Hodoş, I. Lupaş, M. Gaşpar. Desigur
că au existat oameni ai satelor care au fost interesaţi şi de cărţi cu
valoare practică, utile pentru viaţă şi îndeletnicirilor lor: „Cunoştinţe
igienice”, de I. Stoica; „Economia vitelor”, de Fortuna; „Vieritul”, de
P. Vancu;„Buna chiverniseală”; „Deprinderi păgubitoare”, de V. Branişte;
„Cărticica sănătăţii”, de I. Beu etc. Comitetul despărţământului
Timişoara a fost preocupat să doteze bibliotecile săteşti şi cu volume
de cărţi referitoare la procedurile judiciare („Judecătoriile cu juraţi”),
la exercitarea unor drepturi constituţionale („Dreptul de alegător la
alegerea deputaţilor dietali”), şi, nu în ultimul rând, la scrierea corectă
(„Regulile ortografice”)415.
De la înfiinţarea despărţământului Timişoara, una din
principalele sale direcţii de acţiune a constituit-o sprijinirea şcolilor
confesionale româneşti, a învăţătorilor, atragerea copiilor la şcoală şi
dezvoltarea dragostei acestora faţă de învăţătură. La sfârşitul secolului
al XIX-lea existau în comitatul Timiş destule localităţi româneşti care
nu aveau potenţialul economico-finaciar, pentru a satisface cerinţele
legilor şcolare şi, prin urmare, multe şcoli confesionale româneşti erau
în pericol de a fi transformate în şcoli de stat. În măsura resurselor
financiare de care dispunea, despărţământul Timişoara al „Astrei” a
415
C. Petroman, op.cit., p. 195-196.
342
contribuit la acţiunea colectivă a societăţii româneşti timişene, de
apărare a şcolilor confesionale şi a învăţământului în limba maternă.
În anul 1900, comitetul a acordat câte 100 de coroane şcolilor
confesionale din localităţile: Paniova, Foeni, Medveş, Icloda, ajutor
care se repetă şi în anul 1901, cu menţiunea expresă ca acesta să
fie folosit numai pentru achitarea salariilor învăţătoreşti416. Anual,
beneficiază de ajutor, în acelaşi scop, câteva şcoli de pe teritoriul
despărţământului, sumele fiind adunate exclusiv prin donaţii
benevole, din care s-a constituit un fond pentru ajutorarea şcolilor.
Un număr impresionant de cărţi a fost achiziţionat de
despărţământ, pentru a fi distribuit ca premii elevilor la sfârşitul
anului şcolar. Rapoartele anuale de activitate, prezentate adunărilor
cercuale şi înaintate Comitetului Central, menţionează achiziţii de sute
de exemplare şi, deseori, peste o mie, împărţite la oficiile parohiale
pentru ca, la sfârşitul fiecărui an şcolar, să fie premiaţi elevii merituoşi.
Comitetul a procurat în primăvara anului 1900, 100 de exemplare din
„Cartea plugarilor” de Ion Georgescu şi a trimis câte zece exemplare în
localităţile: Foeni, Obad, Bărăteaz, Hodoni, Belinţ, Topolovăţ, Sacoşul
Turcesc, Cerna, Şag şi Chişoda417. Raportul din anul 1901 arată că au
fost cumpărate 200 de exemplare din „Biblioteca poporală”, editată
de Comitetul Central al Asociaţiunii şi acestea au fost trimise în
număr de câte zece, la următoarele 20 de comune: Sânandrei, Ianova,
Ghiroda, Becicherecul Mic, Mănăştur, Bărăteaz, Hodoni, Chişoda,
Mely-Nadaş, Paniova, Brestovăţ, Hodoş, Macedonia, Foeni, Giulvăz,
Cebza, Berini, Dragşina, Icloda, Sacoşul Turcesc. Oficiile parohiale erau
rugate să predea aceste cărţi inspectorilor şcolari, pentru ca aceştia,
la examenele finale, să premieze copiii fără deosebire de sex, care au
frecventat regulat şcoala şi au arătat progres bun la învăţătură418.
Pe lângă atragerea copiilor la frecventarea şcolii şi sprijinirea
comunelor bisericeşti în susţinerea şcolilor confesionale româneşti,
despărţământul Timişoara al „Astrei” a stimulat prin premii învăţătorii
care instruiau cu bune rezultate, un număr cât mai mare de copii419.
În şedinţa din 24 aprilie 1899, comitetul cercual a hotărât să acorde
două premii a câte 25 de florini (50 de coroane), pentru un învăţător
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, fila 3.
Ibidem, act 8/1900.
418
Ibidem, act 11/1900-1901, fila 3.
419
416
417
343
şi o învăţătoare de la şcolile româneşti confesionale de pe teritoriul
despărţământului Timişoara (adică din cercurile administrative:
al Timişoarei-central, al Ciacovei, Buziaşului, Recaşului, Vingăi şi
Aradului Nou), care ar fi dovedit că au avut cele mai bune rezultate
pe terenul instrucţiei şi al educaţiei şi cei mai mulţi elevi prezenţi la
cursuri, în decursul întregului an şcolar420. Concursul a fost publicat
în presa vremii, unde se preciza că cererile trebuiau să fie înaintate
preşedintelui despărţământului, Emanuil Ungureanu, până la 15
iunie 1899. Progresul în educaţie şi instrucţie trebuia dovedit cu
atestat de la inspectorul şcolar confesional, iar frecvenţa şcolară, cu
conspectul lunar de prezenţă, primit de la preşedintele comitetului
parohial, respectiv de la parohul local421. Cu ocazia adunării cercuale
din anul 1899 s-a anunţat şi rezultatul concursului: a fost acordat doar
un singur premiu, de 25 de florini, învăţătorului Ştefan Gherga de la
şcoala confesională din Topolovăţ422.
Comitetul cercual a manifestat o preocupare continuă
pentru atragerea de noi membri, nu doar pentru că fiecare
membru achita o cotizaţie anuală din care 20 % rămânea pentru
nevoile despărţământului, ci pentru câştigurile aşteptate în plan
moral şi concretizate în sporirea interesului maselor ţărăneşti
pentru asociaţie, conştientizarea de către acestea a rosturilor ei
pentru progresul românilor în plan cultural şi material. Numărul
membrilor despărţământului a rămas totuşi destul de mic, având în
vedere numeroasa populaţie românească a celor 100 de localităţi
componente: în anul 1898 existau 65 de membri (3 fondatori, 4 pe
viaţă, 46 ordinari şi 12 ajutători), iar în anul 1900 numărul acestora a
sporit la 80.
Activităţile organizate de despărţământul Timişoara al
„Astrei”, inclusiv cele venite în sprijinul învăţământului confesional,
au necesitat cheltuieli ce nu au putut fi acoperite din procentul de
20 % din cotizaţiile membrilor, reţinut de comitetul cercual. Încă
din primul an de activitate, s-a decis constituirea unui fond cultural
separat pentru acest despărţământ, din ale cărui venituri, să-şi poată
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, filele 4-5.
Tribuna poporului, Arad, III, 1899, numărul de duminică, nr. 20, din 15/27 mai, p. 6.
422
C. Petroman, ASTRA în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, p.
115.
420
421
344
acoperi trebuinţele. Iniţiativă a timişorenilor, mai puţin întâlnită în
alte despărţăminte, acest fond a fost constituit din donaţii, contribuţii
benevole adunate prin colecte publice, veniturile nete ale petrecerilor,
spectacolelor şi manifestărilor artistice organizate de conducerea
despărţământului, din răscumpărarea felicitărilor de anul nou şi
chiar din cutia aşezată la masa românilor în cafeneaua „Prinţul de
coroană”423.
În primul an de la înfiinţare, fondul despărţământului Timişoara
ajungea la 320 de florini şi era format din următoarele donaţii: de la
institutul de credit„Timişiana”, 100 de florini, de la Emanuil Ungureanu,
100 de florini, de la Ioan Teodorovici, 100 de florini şi de la dr. Petru
Ţegle, 20 de florini. Suma a fost depusă la Banca „Timişiana”, pe libretul
nr. 1750424. La 25 iunie 1900, fondul cultural al despărţământului
ajungea la cuantumul de 1.769 de coroane şi 38 de fileri425.
În raportul comitetului despărţământului Timişoara al
„Astrei”, către adunarea generală desfăşurată în Buziaş, la 19 mai
1901, sunt menţionate mai multe contribuţii la fondul cultural al
despărţământului, însumând 1.259 de coroane şi 86 de fileri: 1. Ioan
Teodorovici, Timişoara, 100 de coroane; 2. dr. Iosif Gall Lucatz, 200 de
coroane; 3. dr. Petru Ţegle, Timişoara, 140 de coroane; 4. Institutul de
credit „Timişiana”, 200 de coroane; 5. Emanuil Ungureanu, Timişoara,
400 de coroane; 6. Răscumpărarea felicitărilor de anul nou, 76 de
coroane şi 90 de fileri; 7. Venitul net de la petrecerea organizată de
tinerimea română din Timişoara, la 9 ianuarie 1901, 25 de coroane şi
96 de fileri; 8. dr. Aurel Cosma, Timişoara, 20 de coroane; 9. dr. Valeriu
Mezin, Timişoara, 10 coroane; 10. Vasile Vaianţu, Mehala, 10 coroane;
11. dr. Paul Jurma, Buziaş, 10 coroane; 12. Romulus Cărăbaş, Timişoara,
5 coroane; 13. Ioan Lenger, Timişoara, 2 coroane; 14. Alexandru
Buibaş, Timişoara, 4 coroane; 15. Ioan Miculescu, Timişoara, 4 coroane;
16. Francisc Buzariu, Timişoara, 3 coroane; 17. Nicolae Gherdan,
Timişoara, 4 coroane; 18. Petru Ionaşiu, Timişoara, 10 coroane; 19.
Costa Mihailovici, Timişoara, 10 coroane; 20. dr. Lazăr Simon, Ciacova,
15 coroane; dr. Ioan Damian, Deta, 10 coroane.
Ibidem, p. 117-118.
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 2/1898, filele 5-6.
425
Ibidem, act 11/1900-1901, fila 5.
423
424
345
Din această sumă, s-au adăugat 538 de coroane şi 58 de fileri la
fondul cultural al despărţământului, iar restul la fondul bibliotecilor şi
la fondul pentru ajutorarea şcolarilor. La casieria centrală a Asociaţiei,
comitetul a trimis 642 de coroane şi 40 de fileri. Cu banii proveniţi din
anul anterior, în anul 1901 fondul despărţământului Timişoara a ajuns
la 2.307 de coroane şi 96 de fileri. Cu 2.000 de coroane din aceşti bani,
s-au cumpărat obligaţiuni ale institutului „Albina”, care s-au depus
spre administrare şi păstrare la casieria centrală a Asociaţiei. Suma
de 307 de coroane şi 96 de fileri a fost depusă la institutul „Timişiana”
şi a fost administrată de comitetul despărţământului. În anul 1901,
la fondul şcolilor au rămas 14 coroane şi 53 de fileri, iar la fondul
bibliotecilor, 48 de coroane şi 82 de fileri426.
Sumele de bani care alcătuiau acel fond separat al
despărţământului „Timişoara”, proveneau în cea mai mare parte,
din donaţiile unui nucleu de intelectuali români, profund legaţi de
destinele Asociaţiunii, dintre care îi amintim pe Emanuil Ungureanuale cărui contribuţii au fost întotdeauna cele mai consistente-Pavel
Rotariu, Romulus Cărăbaşiu, Valeriu Mezin, Lazăr Simon, Petru
Ţegle, Ioan Teodorovici, Aurel Cosma, George Adam, Pompil Cioban.
Acestora li s-au adăugat contribuţiile unor mari proprietari ca dr.
Iosif Gall din Lucaretz sau Ioan Darabant din Vinga şi mai modestele
donaţii ale unor ţărani şi meseriaşi. Institutele româneşti de credit, în
frunte cu „Timişiana”, au contribuit de asemenea, în mod constant, cu
sume importante de bani pentru fondul amintit.
Cel care a stat în spatele acestei strategii de susţinere financiară a
operei de culturalizare, sufletul acţiunilor despărţământului Timişoara,
a fost directorul acestuia, Emanuil Ungureanu. Perioada sa de directorat
(între 1898-1906), a fost una extrem de fertilă, cu atât mai mult cu cât el
a ştiut să depăşească dificultăţile începutului şi să atragă colaborarea
unei pleiade de intelectuali din Timişoara şi împrejurimi427. Pentru a
putea duce la îndeplinire strategia despărţământului de sprijinire a
învăţământului confesional şi a mişcării culturale româneşti, Emanuil
Ungureanu a monitorizat atent instituţiile şcolare şi de cultură din
aria sa se interes. În anul şcolar 1900-1901, despărţământul Timişoara
426
427
Ibidem, f. 3-5.
C. Petroman, op.cit., p. 118
346
cuprindea 94 de comune, în care funcţionau 91 de şcoli confesionale,
cu 122 de învăţători, 9 învăţătoare şi 7 preoţi-învăţători. În localităţile
despărţământului, activau 35 de coruri vocale428. Preocupat de
desfăşurarea unei munci eficiente, deja după primul an de activitate
a despărţământului Timişoara, Emanuil Ungureanu îşi dă seama că
acesta are un teritoriu prea întins, neputând lucra cu efectul scontat.
În urma şedinţei din 24 aprilie 1899, comitetul cercual şi directorul
Emanuil Ungureanu sugerau diminuarea despărţământului Timişoara,
astfel încât el să cuprindă doar cercurile: Timişoara-central, Ciacova,
Buziaş, Recaş, Vinga şi Aradul Nou. Se cerea înfiinţarea în cel mai scurt
timp a despărţământului Lipova, care să includă cercul administrativ
al Lipovei şi din comitatul Caraş, cercul Mureşului. Se recomanda ca
organizarea noii subdiviziuni a„Astrei” să fie încredinţată protopopului
Lipovei, Voicu Hamsea. Alt despărţământ care se dorea a fi înfiinţat
era Vârşeţul, care trebuia să cuprindă cercurile administrative Vârşeţ
şi Deta, iar cu organizarea acestuia era propus dr. Petru Zepeneag
(Ţepeneag), avocat. Al treilea despărţământ care s-a propus spre
înfiinţare a fost Biserica Albă, care urma să cuprindă cercurile
administrative Biserica Albă şi Cubin şi cu organizarea căruia a fost
propus Ioan M. Roşu, avocat429.
Un rol important în organizarea despărţământului Lipova
al „Astrei”, i-a revenit învăţătorului pensionar, Ioan Tuducescu. În
urma adunării generale a „Astrei”, desfăşurată la Băile Herculane, în
anul 1900, Comitetul Central l-a numit delegat pentru organizarea
despărţământului pe Ioan Tuducescu, fiind rugat ca până la 31 martie
1901, să ducă misiunea la bun sfârşit. Învăţătorului i se trimit statute şi
actele necesare, iar protopopului Hamsea i se cere să-l sprijine pe Ioan
Tuducescu în demersul său. Pentru reuşita adunării, delegatul a făcut
publicitate prin presă şi a emis un mare număr de liste de subscripţie
în favoarea „Astrei”. Adunarea de constituire a despărţământului
a avut loc în 16 martie 1901, la Lipova, sub preşedinţia delegatului
comitetului central, Ioan Tuducescu, care a rostit un discurs în care,
subliniind însemnătatea Asociaţiunii, chema publicul să se adune în
jurul ei. La adunare a participat un număr mare de intelectuali şi alţi
428
429
D.J.T.A.N., Fond Astra Timişoara, act 11/1900-1901, f. 5.
Ibidem, act 2/1898, f. 6-7.
347
oameni de variate categorii sociale. Cu această ocazie, în Asociaţie
s-au înscris, pe lângă cei 10 membri deja existenţi: 4 fondatori şi 6
ordinari, încă 86 de membri: unu pe viaţă, 28 ordinari şi 57 ajutători.
Din procesul verbal al adunării reiese că a fost ales director al
despărţământului Lipova, dr. Aurel Halic, cu 43 de voturi, faţă de 16
câte a primit Ioan Tuducescu. Cu prilejul adunării s-au realizat încasări
consistente, astfel că delegatul Ioan Tuducescu trimite Comitetului
Central, o dată cu raportul despre constituirea despărţământului şi
618 coroane, provenite din taxele plătite de membri430.
Aflat la vârsta senectuţii, Ioan Tuducescu era încă un om activ
în plan social: s-a implicat în organizarea despărţământului Lipova al
„Astrei”, dar totodată ocupa şi funcţia de director al băncii din Radna.
Dinamismul imprimat de conducerea „Astrei” procesului de
extindere a activităţii sale, a avut drept consecinţă întemeierea în
Banat a zece despărţăminte între anii 1898-1901. Faptul că întemeierea
despărţămintelor din afara Transilvaniei a avut loc tocmai în perioada
imediat următoare interzicerii activităţii Partidului Naţional Român de
către guvernanţii maghiari, dovedeşte că absenţa acestui for politic
reprezentativ a generat nevoia suplinirii lui cu un organism cultural,
singurul care mai putea reuni pe români sub semnul solidarităţii
naţionale431.
Deşi legăturile „Astrei” cu spaţiul bănăţean datează încă de la
înfiinţarea Asociaţiei, acţiunile ei în favoarea culturii şi învăţământului
românesc din comitatul Timiş, dobândesc un caracter sistematic şi
programatic, de abia după înfiinţarea despărţământului Timişoara.
Dezvoltarea atracţiei faţă de lectură, creşterea frecvenţei elevilor,
sprijinirea şcolilor confesionale, au fost câteva direcţii importante de
acţiune ale despărţământului Timişoara, materializate prin ajutoare
financiare pentru achitarea salariilor învăţătoreşti în localităţile cu
populaţie aflată la limita subzistenţei, distribuirea de cărţi pentru
premierea elevilor merituoşi, acordarea de premii pentru învăţătorii
cu cele mai bune rezultate pe terenul educaţiei şi al atragerii
elevilor spre frecventarea cursurilor. Bazate pe resurse materiale şi
financiare modeste, acţiunile despărţământului Timişoara al „Astrei”,
430
431
Ibidem, p. 296.
348
au reprezentat un câştig moral inestimabil pentru învăţământul
confesional, cu un impact pozitiv asupra conştiinţei comunităţilor
româneşti din spaţiul timişean, care, stimulate de aceste gesturi
caritabile, s-au solidarizat tot mai mult în jurul şcolii străbune.
V.G. Fundaţiile şcolare. Semnificaţia lor în susţinerea
învăţământului naţional
Iniţiativa privată, îngemănată adeseori cu acţiunea organizată a
colectivităţii, s-a materializat în constituirea unor „fundaţii şcolare” de
reală însemnătate în eforturile românilor pentru sprijinirea instituţiilor
de învăţământ naţional, considerate „moşii cu vecinică trăinicie”432.
Menirea lor era de a acorda burse sau ajutoare elevilor şi studenţilor
români lipsiţi de mijloace materiale, de a contribui la întregirea
salariului învăţătoresc, de a sprijini construirea unor şcoli, dotarea lor
cu materialul didactic necesar etc. După amplitudinea fondurilor şi a
destinaţiilor acestora, fundaţiile şcolare funcţionau şi se administrau
la diferite nivele: mitropolie, eparhie, protopopiat, parohie. Era
obligatorie respectarea „literelor fundaţionale”433 sau statutelor, care
îi confereau fiecărei fundaţii, personalitate juridică şi fără de care
aceasta nu ar fi fost recunoscută. Şcolile, elevii şi învăţătorii români
din comitatul Timiş, au beneficiat după confesiunea din care făceau
parte, de două categorii de fundaţii: ortodoxe şi greco-catolice.
1. Fundaţii şcolare ortodoxe
„Fundaţia Gojdu” s-a instituit prin testamentul pe care juristul
şi omul politic Emanuil Gojdu (1802-1870), l-a autentificat la
Budapesta, în 4 noiembrie 1869, cu trei luni înainte de moarte. Prin
I. Munteanu, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al
XIX-lea, în „Revista de pedagogie”, XXXVI, nr.6, iunie, Bucureşti, 1987, p. 61.
433
C. Clepea, Fundaţii şcolare ale Episcopiei Aradului, în „Ziridava”, Arad, XVIII/1993, p. 419.
432
349
acest act redactat impecabil din punct de vedere juridic, semnatarul
îşi „testa averea întreagă acelei părţi a naţiunii române din Ungaria
şi Transilvania, care se ţine de religia răsăriteană ortodoxă. Acest
legat, voind a-l constitui în o fundaţiune perpetuă, să poarte numele
Fundaţiunea lui Gojdu”434. Din fondurile existente urmau să se acorde
burse tinerilor români din cuprinsul Ungariei şi Transilvaniei „distinşi
prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu
averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor
lor”435.
Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de macedoromâni din
Imperiul Habsburgic. S-a născut la Oradea, în 9 februarie 1802 şi a
urmat studiile liceale şi universitare la Oradea, Bratislava şi Pesta, unde
a obţinut licenţa în drept (1842) şi a început să practice avocatura.
În timpul revoluţiei din 1848, a participat la adunarea românilor din
Pesta, care a stabilit un Program politic prin care se prevedea, printre
altele, folosirea neîngrădită a limbii române în şcoli, fiind unul din
semnatarii acestuia. După mijlocul secolului al XIX-lea, Gojdu a avut
o contribuţie consistentă la formarea jurisprudenţei statului ungar
modern. Pentru acţiunile întreprinse şi prestanţa sa profesională
deosebită, a fost numit comite suprem de Lugoj şi a fost ales deputat
de Tinca-Bihor, fiind totodată membru în Casa Magnaţilor din
Ungaria, forul legislativ superior al ţării la acea vreme. Din exercitarea
profesiunii sale şi fructificarea bunurilor materiale deţinute (mori,
spaţii comerciale, apartamente şi altele), a reuşit să acumuleze o
importantă avere, pe care a lăsat-o moştenire naţiunii române, fiind
una dintre cele mai mari fundaţii din fosta Monarhie Austro-Ungară.
S-a stins din viaţă la 3 februarie 1870, la Budapesta, fiind înmormântat
în cimitirul Kerepesi, unde i s-a aşezat un frumos monument.
În temeiul prevederilor testamentare, în aprilie 1870, s-a
constituit Reprezentanţa „Fundaţiei Gojdu”, care urma să administreze
bunurile lăsate. Averea era constituită din bunuri imobile (un complex
arhitectonic compus din opt edificii cu câte patru nivele, şapte dintre
ele situate în lanţ continuu, legate între ele printr-un lung pasaj,
toate situate în centrul Budapestei-străzile Kiraly, Dob şi Hollo-pe
434
435
Ziua, Bucureşti, XIII, 2006, nr. 3560, din 27 februarie, p. 1.
Ibidem.
350
frontispiciul clădirii principale fiind postată inscripţia „Gozsdu udvar”,
adică „Curtea Gojdu”), din valori bancare (sume de bani depuse în
bănci, 2306 acţiuni diverse şi titluri de împrumuturi publice, acţiuni
la băncile: „Pesti Hazai Elso Takarekpenztar” şi „Hazai Bank”, din
Budapesta), obiecte etc. Valoarea iniţială a patrimoniului „Fundaţiei
Gojdu” a fost de 178.000 de florini, ea sporind până la aproximativ
8.000.000 de coroane după estimarea din 1917.
Încă de la început, pentru ca valoarea patrimoniului testat să nu
se diminueze, Emanuil Gojdu a stipulat condiţia capitalizării anuale a
unei părţi a dobânzilor cuvenite şi a stabilit o proporţie între existent
şi rata anuală a dobânzilor destinate cheltuielilor pentru burse şi alte
ajutoare destinate tineretului studios, care să conducă la creşterea
patrimoniului Fundaţiei. A stabilit pentru aceasta perioade de câte
50 de ani în privinţa proporţiei dintre capitalizarea dobânzilor şi
cheltuielile pentru burse, după cum urmează: 1870-1920, 1920-1970,
1970-2020, 2020-2070, exprimându-şi astfel valabilitatea obligatorie
a testamentului său cel puţin până în anul 2070, fără a prevedea
lichidarea lui în acel an. Era prevăzută interzicerea vânzării surselor
productive ale bunurilor Fundaţiei precum şi a transpunerii în bani
a Patrimoniului, până în anul 2070, pentru a fi conservat ca sursă
productivă, care să-i sporească valoarea pe durata celor 200 de ani
care urmau436. În perioada 1871-1921, din venitul fundaţiei urmau
să se capitalizeze două treimi, iar a treia să fie distribuită ca burse
„acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă distinşi prin
purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea
lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”;
pentru perioada 1921-1971, se prevedea ca o jumătate din venit
să fie folosit pentru burse şi ajutorarea după principiile de mai sus,
menţionându-se şi posibilitatea acordării de ajutoare unor învăţători şi
preoţi, eminenţi săraci, cu familie numeroasă ori bătrâni; pe perioada
1971-2001, din jumătatea capitalului la care urmează să se adauge
şi dobânda adunată, trebuia să se acorde burse; pentru perioada
2021-2071, trebuia să se constituie un fond de rezervă din 1/10 a
venitului, iar restul veniturilor să se utilizeze în afară de burse: „pentru
oricare alte scopuri ale românilor de religie ortodoxă, având în vedere
436
Ibidem.
351
prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii şi poporului de
religie ortodoxă română”437.
În perioada 14-19 august 1880, s-au adoptat Statutele„Fundaţiei
Gojdu”, care, împreună cu testamentul din 4 noiembrie 1869, constituie
textele juridice fundamentale după care s-a condus Reprezentanţa
fundaţiei. Pentru administrarea Patrimoniului Fundaţiei, au fost
împuterniciţi prin testament, ca din Reprezentanţă să facă parte
mitropolitul ortodox român al Ardealului, toţi episcopii ortodocşi
români din Ungaria şi Transilvania, aflaţi în funcţie şi pe lângă aceştia
încă trei bărbaţi mireni438. Asupra tuturor treburilor fundaţiei, exercita
suprainspecţia în primul rând această Reprezentanţă, în al doilea rând
Congresul Naţional Bisericesc şi în cele din urmă, Ministerul de Culte
şi Instrucţiune Publică439.
Conform articolului 35 din Statutul„Fundaţiei Gojdu”, stipendiile
s-au divizat în cinci categorii, valoarea lor oscilând între 100 şi 500 de
florini. Ordinea conferirii burselor era următoarea:
1. Concurenţii din familia Poynar din comitatul Bihor, în sensul
prevederilor testamentare;
2. Cei de la facultăţi sau alte şcoli superioare;
3. Candidaţii la stipendii din învăţământul gimnazial „dintre cei
mai buni la învăţătură”;
4. Categoria concurenţilor lipsiţi de mijloace materiale;
5. Cei de la şcoli elementare;
Stipendiile se confereau de regulă pe întreaga durată a studiilor
respectivului bursier, iar ajutoarele se acordau numai pentru cazuri
speciale, pentru o perioadă nedeterminată. Bursele se acordau pentru
orice specialitate de studii, exceptându-i pe cei care îmbrăţişau
cariera artistică, învăţătorească, preoţească, pentru aceste domenii,
conferirea stipendiilor începând doar după anul 1920. Obţinerea de
stipendii era condiţionată atât de apartenenţa candidaţilor la religia
ortodoxă, cât şi de absolvirea cu bune rezultate, atât la învăţătură,
cât şi la purtare, a cel puţin trei clase elementare. Bursierii trebuiau să
cunoască limba română şi maghiară, în caz contrar fiind obligaţi să le
înveţe.
R. Păiuşan, I. Cionchin, O istorie a românilor din Ungaria, Editura Eurostampa, Timişoara,
2003, p. 199-200.
438
Ibidem.
439
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 23, din 31 martie, p.1.
437
352
În baza prevederilor Regulamentului pentru afacerile interne
ale „Fundaţiei Gojdu”, ale Testamentului şi Literelor fundaţionale,
stipendiile se împărţeau în următoarele categorii:
a) pentru şcolile elementare până la 60 de florini;
b) pentru gimnaziile inferioare şi şcolile reale şi comerciale,
până la 120 de florini;
c) pentru gimnaziile superioare şi pentru şcolile reale şi
comerciale de grad superior până la 180 de florini;
d) pentru academiile din provincie, până la 300 de florini;
e) pentru universităţile din Europa şi pentru institutele de
învăţământ superior europene, până la 500 de florini440.
Ca urmare a bunei administrări a Patrimoniului „Fundaţiei
Gojdu”, au putut fi acordate patru burse în primul an de funcţionare,
peste 100 în fiecare an după aceea, iar în anul şcolar 1898-1899, s-au
acordat 127 de burse. Pe parcursul a 48 de ani, Fundaţia a acordat
4.455 de burse de studii şi 928 de ajutoare financiare tinerilor studioşi
din Ungaria şi Transilvania. În perioada 1870-1900, Fundaţia a acordat
1492 de burse, 358 de ajutoare pentru studenţi şi 455 de burse pentru
elevi441.
Valoarea stipendiilor acordate de „Fundaţia Gojdu” în anul 1882,
era între 100 şi 500 de florini, fiind oferite cu preferinţă concurenţilor
de la specialitatea silvicultură. Tinerii care beneficiau deja de stipendii,
trebuiau să înainteze către cancelaria Fundaţiei, care se afla la
Budapesta, documente despre rezultatele la învăţătură în anul şcolar
1881-1882, de acestea depinzând menţinerea burselor acordate442.
Pentru anul şcolar 1886-1887, „Fundaţia Gojdu” a organizat
concurs în vederea obţinerii unor stipendii în valoare de 300, 400,
500 de florini, pentru studii superioare şi stipendii de 60, 120, 180
de florini, pentru şcoli medii şi inferioare. Concurenţii trebuiau să
îndeplinească următoarele condiţii: 1. Să dovedească cu documente
că sunt fii de cetăţeni unguri şi că în plan confesional aparţin de
Biserica Ortodoxă Română; că studiază la vreun institut public din
Ungaria cu rezultate bune şi nu sunt în stare să se susţină la studii din
averea proprie sau a părinţilor lor (trebuiau să prezinte un certificat
S. I. Boia, Fundaţia „Emanuil Gozsdu” (1870-1952), Arad, 2006, p. 45-46.
Ziua, Bucureşti, XIII, 2006, nr. 3560, din 27 februarie, p. 1.
442
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p. 4.
440
441
353
de pauperitate); 2. La conferirea stipendiilor erau preferaţi cei din
anii de studii mai mari, care aveau calificative bune la învăţătură şi de
asemenea cei care urmau studii comerciale şi agronomice; 3. Tinerii
care doreau să înveţe la vreun institut din afara Ungariei, trebuiau săşi motiveze pe deplin această necesitate; 4. Termenul de depunere a
cererilor era 1/13 august443.
Pentru conferirea stipendiilor pe anul 1886-1887, din cei nouă
membri ai reprezentanţei s-au prezentat şapte: mitropolitul Miron
Romanul, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, Bologa, cavaler Puşcariu,
Cimponeriu, Berlogia şi Poenar (lipseau episcopul Caransebeşului, Ioan
Popasu şi dr. Gall). După cum se observă, membrii Reprezentanţei
erau nouă: trei clerici şi şase mireni. Se depăşiseră astfel prevederile
testamentare, care indicau participarea a numai trei mireni în
Reprezentanţa Fundaţiei, dar totodată se respecta Statutul organic,
care prevedea ca adunările bisericeşti să se constituie din o treime
cler şi două treimi mireni. Fundaţia ajunsese în anul 1886 la un milion
de florini şi se acordau între 70-80 stipendii pe an, însumând 15.000
de florini. S-au depus 120 de cereri, dar fiind disponibili doar 3.000
de florini, de această dată s-au conferit numai opt stipendii noi: cinci
mai mari, pentru clasele speciale superioare şi trei mai mici, pentru
începători444.
În anul şcolar 1896-1897, s-au acordat 118 stipendii pentru
studenţii de la specialităţile: medicină, drept, filozofie, ştiinţe tehnice,
comerţ, silvicultură şi pentru elevi de gimnaziu. Suma totală conferită
pentru acest an şcolar, a fost de 30.821 de florini şi 55 de cruceri445.
În anul 1898, reprezentanţa Fundaţiei Gojdu se compunea
din următoarele persoane: mitropolitul Miron Romanul, episcopul
Aradului, Ioan Meţianu, episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea, dr.
Iosif Gall, membru al Casei Magnaţilor, Georgiu Serb, deputat dietal,
Dionisiu Poenar, jude de tablă regească, Parteniu Cosma, directorul
Institutului economic „Albina”, Avram Berlogia, jude de curia
regească, Ioan cavaler Puşcariu, jude de curia regească. Secretarul
reprezentanţei era Georgiu Bogoeviciu. Adunarea generală din anul
1898, a stabilit înfiinţarea a şase locuri fundaţionale pentru tinerii
443
444
445
Idem, VII, 1886, nr. 42, din 28 mai/9 iunie, p. 4.
Idem, VII, 1886, nr. 64, din 16/28 august, p. 1.
Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr.36, din 1 septembrie, p.4.
354
români lipsiţi de mijloace materiale şi anume: trei la armata regească
ungară de honvezi şi trei la armata cezaro-regească. A doua hotărâre
era de a înfiinţa la Budapesta un internat pentru universitarii români.
Fundaţia ajunsese în 1898 la 1.700.000 de florini şi ajuta cu stipendii
un număr de 120 de tineri români ortodocşi. Studenţilor bursieri li se
punea însă o condiţie pentru a putea beneficia de acest ajutor: să nu
se implice în politică446.
Prin stipendiile acordate elevilor şi studenţilor români ortodocşi,
„Fundaţia Emanuil Gojdu” şi-a adus un aport important la cristalizarea
intelectualităţii româneşti din comitatul Timiş, contribuind astfel
la evoluţia generală a societăţii româneşti în planul culturii şi
civilizaţiei.
446
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr.23, din 31 martie, p.1.
355
Tabelul 4. Stipendiştii Fundaţiei Gojdu din comitatul Timiş
(1870-1900)447
N r.
crt.
Numele şi
prenumele
stipendiatului
Locul naşterii
Instituţia de învăţământ frecventată
Anii de
bursă
Mediul
social
1.
Cimponeriu
Alfred
Timişoara
Şcoala primară Pesta
Gimnaziul Superior de Stat
Timişoara
1879-1880
1880-1888
Consilier
Curtea
de Apel
Oradea
2.
Missici
Constantin
Lipova
Şcoala civilă-Lipova
Gimnaziu-Lipova
1887-1891
1891-1895
Funcţionari
3.
Diaconovici
Adolf
Giroc
Şcoala civilă Grac
1873-1875
Agricultori
4.
Adam
Georgiu
Belinţ
Timişoara
1892-1897
Agricultori
5.
Avramescu
Vasile
Cuveşsdia
Timişoara
1887-1891
Agricultori
6.
Ciuta Mihail
Jebel
Timişoara
1887-1889
Agricultori
7.
Gliga Ioan
Jam
Timişoara
1895-1898
Agricultori
8.
Lenger Ioan
Lighet
Gimnaziul Superior Ortodox Braşov
1892-1897
Agricultori
9.
Missits Victor
Lipova
Gimnaziu Kaposvar
1885-1886
Judecător
10.
Sălăgeanu
Victor
Alioş
Timişoara
1883-1884
Agricultori
Agricultori
11.
Todan
Gheorghe
Fibiş
Timişoara
1898-1899
1900-1901
1905-1906
12.
Lenger Ioan
Lighet
Şcoala comercială Braşov
1895-1897
Agricultori
13.
Adam
Alexandru
Timişoara
Gimnaziul Superior Romano-Catolic
Oradea
Academia de drept Oradea
Universitatea „Ferencz Iozsef ” ClujFacultatea de Drept şi Ştiinţe Politice
1891-1892
( sem. 2 )
1892-1893
( sem. 2 )
1894-1895
Agricultori
14.
Adam
Gheorghe
Belinţ
Arnăut
Nicolae
Lighet
15.
16.
Avramesu
Vasile
Cuveşdia
Universitatea Regală Maghiară
Budapesta-Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Politice
Doctorat în ştiinţe juridice
Gimnaziul Superior Romano-Catolic
Odorheiul Secuiesc
Academia de Minerit şi Silvicultură
Schemnitz-Secţia de silvicultură
BudapestaFacultatea de Drept şi Ştiinţe Politice
Doctorand în ştiinţe juridice
BudapestaFacultatea de Medicină şi Farmacie
Doctorat în medicină generală
1893-1898
Agricultori
14.10.1899
1895-1898
Agricultori
1891-1896
1896-1900
Agricultori
3.03.1900
1888-1893
Brădean
Athanasiu
Lipova
18.
Chisan
Nicolae
Lipova
Academia de Minerit şi Silvicultură
Schemnitz- Secţia silvicultură
1899-1902
19.
Cimponeriu
Alfred
Timişoara
Universitatea Tehnică Regală
Maghiară Budapesta-Secţia
inginerie generală
1879-1881
1884-1885
Meseriaş
inginerie generală
1894-1896
Meseriaş
17.
20.
447
Ciobanu Virgil
Timişoara
S. I. Boia, op.cit., p. 222-342.
356
Agricultori
26.10.1895
Agricultori
21.
Ciuta Mihai
Jebel
22.
Cozma Aurel
Beregsău
Mare
Academia Reformată de Drept
Debreţin
22.
Cosma Aurel
23.
Crăciunescu
Alexandru
24.
Georgevici
Lucian
Topolovăţu
Mare
Satchinez
Ictar
Universitatea Viena- Facultatea de
Medicină
Doctorat în Medicina generală
Gimnaziul Superior Greco-Catolic
Beiuş
Academia Regală de Drept Oradea
1887-1893
1888-1890
Agricultori
Învăţător
1890-1893
1893-1894
Învăţători
28.04.1894
1894-1899
1899
Agricultori
1897-1899
1899-1900
Agricultori
26.09.1903
25.
Horvath
Demetriu
Denta
26.
Lenger Ioan
Lighet
27.
Manea
Constantin
Topolovăţu
Mare
28.
29.
30.
31.
32.
33.
Mărcuş
Pompeius
Missits
Constantin
Penţia Petru
Putici
Octavian
Sălăgean
Victor
Secoşian
Romulus
Cireşu
BudapestaFacultatea de Litere şi Filosofie
BudapestaFacultatea de Litere şi Filosofie
Gimnaziul Superior Ortodox Braşov
Doctorat în ştiinţe juridiceUniversitatea Regală Maghiară
Budapesta
Academia Regală de Drept
Sarospatak
Lipova
Petrovaselo
Lipova
Alioş
Sânmihaiul
Român
Gimnaziul Superior Greco-Catolic
Beiuş
arhitectură
Doctorat în ştiinţe politice
1880-1885
Agricultori
1896-1898
Agricultori
1894-1897
Agricultori
14.06.1902
1890-1891
1891-1894
Agricultori
1894-1898
31.03.1898
1895-1903
Agricultori
1891-1894
Agricultori
1897
1887-1892
Învăţător
1884-1886
Agricultori
1898-1900
1901-1902
1902-1903
( sem. 1 )
1902-1903
( sem. 2 )
Agricultori
24.06.1905
34.
Stoia Nicolae
Racoviţa
Gimnaziul Superior de Stat Lugoj
Universitatea „Ferencz Iozsef ” ClujFacultatea de Filozofie Limbi şi
Istorie
35.
Văsâi Vasiliu
Şag
Politehnica Zürich
1892-1895
Agricultori
36.
Vuia Vasile
Şag
inginerie generală
1892-1894
Agricultori
357
1895-1900
Agricultori
După cum se observă, majoritatea bursierilor „Fundaţiei Gojdu”
proveneau din familii de agricultori, care fără suportul acestei
societăţi caritabile nu ar fi avut posibilitatea să-şi întreţină fiii la studii.
Între stipendiaţii enumeraţi în tabel, îl întâlnim şi pe Aurel Cosma,
personalitate marcantă a Banatului. Fiu al învăţătorului Damaschin
Cosma, Aurel Cosma a fost primul prefect român al judeţului TimişTorontal (din 27 iulie 1919), ministru al lucrărilor publice în Guvernul
României (din ianuarie 1922), condus de Ion I. C. Brătianu, senator
şi deputat, fondatorul şi preşedintele organizaţiei din Banat, a
Partidului Naţional Liberal, cetăţean de onoare al oraşului Timişoara
(în 1927, la vârsta de 60 de ani)448. Evoluţia profesională, politică şi
umană a lui Aurel Cosma, care a beneficiat de stipendiile oferite de
„Fundaţia Gojdu” pentru a urma studiile superioare şi doctorale, este
un exemplu concludent al modului cum şi-a servit naţiunea sa şi după
moarte, Emanuil Gojdu.
În afară de „Fundaţia Gojdu”, care dispunea de venituri
considerabile şi era administrată de o Reprezentanţă care îl avea în
frunte pe Mitropolitul Sibiului, nu sunt de neglijat nici fundaţiile care
erau administrate de episcopii, care deşi nu manipulau sume atât de
importante, au fost de un real sprijin pentru elevi, studenţi şi şcolile
româneşti. Episcopia Aradului a dispus în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, de câteva fundaţii şcolare care au ajutat absolvenţi ai
gimnaziului, să-şi continue studiile universitare. După ce s-au înlăturat
unele obstacole de tip birocratic, în anul 1877 „Fundaţia Birta”, de
48.000 de florini, a fost primită în administrarea Episcopiei Aradului.
De atunci, 12 tineri au beneficiat anual de stipendii de câte 200 de
florini pentru continuarea studiilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în
anul 1895, această fundaţie şi-a sporit capitalul, ajungând la 60.000
de florini449.
Sinodul Eparhial arădean din anul 1878, constata existenţa
următoarelor fundaţii: 1.„Patriciu Popescu” cu 200 florini şi 38 cruceri;
2. „Paffy”, 12.210 florini şi 19 cruceri; 3. „Gavril Faur”, 6.965 florini şi
11 cruceri; 4. „Almassy”, 1.934 florini şi 14 cruceri; 5. „Forray”, 522 florini
şi 97 cruceri; 6. „Ghiba Birta”, 48.935 florini şi 2 cruceri. Sinodul mai lua
448
449
Vezi D.J.T.A.N., Fond Aurel Cosma.
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p.2.
358
la cunoştinţă despre existenţa „Fundaţiei Lazaru Scarlat” din Timişoara,
pentru ajutorarea tinerilor români şi sârbi450. Sinodul Eparhial arădean
din anul 1883, era informat despre înfiinţarea unei noi fundaţii: „Gavril
şi Veronica Faur” din Lipova, cu un capital de 1.576 florini şi 65 de
cruceri.451
În ultimii ani ai veacului al XIX-lea, numărul fundaţiilor şcolare
şi a celor stipendiaţi cunoaşte o creştere importantă. Dacă înainte cu
20 de ani Dieceza Aradului nu dispunea decât de un singur stipendiu,
din fundaţia Paffy, în anul 1895 dispunea deja de 45 de stipendii: trei
de 400 de florini, 12 de câte 200 de florini şi de alte 30, între 50-300
de florini452.
În anul 1897, în administrarea Consistoriului Eparhial din Arad
se aflau următoarele fundaţii, ale căror capitaluri au cunoscut în
majoritatea cazurilor, o sensibilă creştere faţă de deceniul anterior:
1. Elena Ghiba Birta, 59.951 florini şi 54 cruceri; 2. Popoviciu-Paffy,
14.500 florini şi 98 cruceri; 3. Gavril Faur, 7.357 florini şi 65 de cruceri;
4. Ana Iorgoviciu-Ebesfalvay, 5.547 florini şi 55 de cruceri; 5. Teodor
Papp, 65.883 florini şi 71 cruceri453.
În cealaltă dieceză ortodoxă a Banatului, Dieceza Caransebeşului,
potrivit unui „sumariu”, existau la sfârşitul veacului al XIX-lea,
următoarele fonduri şi fundaţii şcolare aflate sub administrarea
Consistoriului diecezan: 1) Trei fonduri create de Dieceză (şcolar, al
internatului, bisericesc-cultural), cu un capital de peste 85.000 de
florini; 2) 12 fundaţii ale privaţilor: Dimitrie Haţegan, Dimitrie Peţa şi
fiul Ioan, Constantin Nicolaeviciu, Ioan Popasu, Pepa Seracin, Nicolae
Stoina, Toma Curiac, Costa Tismănariu, Elisabeta Peţa, Mihail cavaler
de Trapşa, Iancu Temeş, Trăilă Stroescu, Antoniu Mocioni. Valoarea
capitalului acestora depăşea 120.000 de florini; 3) Opt depozite de
capitaluri pentru întemeierea de fundaţii şcolare, însumând peste
30.000 de florini454.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au existat şi următoarele
fundaţii, create pentru a contribui la ameliorarea condiţiei materiale
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 21, din 21 mai/2 iunie, p. 161-163.
Idem, Arad, VII, 1883, nr.22, din 29 mai/10 iunie, p.190.
452
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr.79, din 10/22 aprilie, p.2.
453
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr.14, din 6 aprilie, p.2.
454
I. Munteanu, Şcoala-temelie a vieţii naţionale româneşti din Banat la sfârşitul veacului al XIXlea, în „Revista de pedagogie”, Bucureşti, XXXVI, 1987, nr. 6, iunie, p. 61.
450
451
359
a învăţătorilor: „Simeon Sina”, „Catarina Lepaici”, „Coloman Almasay”455.
Fundaţia „Simeon Sina” a fost înfiinţată de baronul Simeon Sina
spre eternizarea zilei de 22 aprilie 1868, când împărăteasa şi regina
Elisabeta, a născut-o la Buda, pe principesa Maria. Capitalul fundaţiei
era de 10.000 de florini şi avea ca scop ajutorarea învăţătorilor săraci
şi în incapacitate de muncă, care în perioada cât au fost activi, s-au
implicat cu zel şi devotament în activitatea educativă. Unui astfel de
învăţător, fundaţia îi acorda un ajutor anual de 100 de florini. Orfanii
de învăţători, care erau singuri la părinţi, primeau un ajutor de câte
36 de florini anual, până la 18 ani băieţii şi până la 15 ani fetele. La doi
orfani, se acordau 72 de florini, iar la mai mulţi fraţi, până la 100 de
florini anual456.
În afara acestor fundaţii de anvergură teritorială, au existat
aşezăminte caritabile care prin dispoziţiile statutare limitau acordarea
stipendiilor la o arie teritorială mai restrânsă, care se referea doar la
teritoriul Banatului, sau la anumite localităţi din această provincie.
Având un caracter local mai pronunţat, administrarea acestor fundaţii
a fost încredinţată în majoritatea cazurilor, comitetelor protopopiale
sau parohiale.
După moartea lui Antoniu Mocioni de Foeni, survenită la
6 decembrie 1890, un comitet executiv din care făceau parte:
E. Ungureanu, P. Rotariu, G. Lazaru, I. Istin, a luat iniţiativa, ca în semn de
recunoştinţă pentru ostenelile şi sacrificiile făcute de ilustrul defunct
pe terenul politico-naţional, bisericesc şi cultural, faţă de românii din
Ungaria şi în special faţă de cei din părţile banatice, să-i eternizeze
memoria prin crearea unei fundaţii şcolare cu numele „Fundaţiunea
Antoniu Mocioni de Foen”.
Scopul aşezământului era ajutorarea tinerilor români de religie
ortodoxă, cu preferinţă pe cei din părţile Banatului, pentru cariera de
meserii şi industrie:
a) prin acordarea de stipendii anuale pentru învăţătură şi
perfecţionare;
b) prin acordarea unui ajutor bănesc la începerea unei meserii
A.E.O.R.A., 11-12/1871, doc. Nr.34, în„Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului…”,
p. 167.
456
D.J.T.A.N., Fond Protopopiatul Ortodox Român Timişoara, act 3/ 1833-1877.
455
360
sau industrii, pentru instalare şi pentru procurarea instrumentelor
necesare.
Fundaţia era administrată de Comitetul protopopial al
Protopopiatului Ortodox Român din Timişoara, prin Epitropia
protopopiatului, sub controlul Sinodului protopopial şi al
Consistoriului diecezan de la Arad. Comitetul alegea din sânul său
două comisii: una din doi membri, care de cel puţin două ori pe an
controla actele şi registrele Epitropiei, starea financiară a fundaţiei;
a doua din trei membri, se îngrijea de buna creştere şi instruire a
tinerilor stipendiaţi457.
La apelul comitetului executiv a răspuns un număr însemnat
de români, prin contribuţii băneşti menite constituirii fondului
acestui aşezământ filantropic. Între donatorii din anul 1892 s-au
numărat: Emanuil Ungureanu, 10 florini; Petru Anca, administrator
protopopesc în Timişoara, 5 florini; Nicolae Popa, paroh în Foeni,
5 florini; Traian Barzu, asesor consistorial în Caransebeş, 5 florini; Vlad
Spătaru, avocat în Vârşeţ, 4 florini; Comuna bisericească din Foeni,
3 florini; Augustin Hamsea, directorul Institutului Pedagogico-Teologic
din Arad şi Ignaţiu Pap, asesor consistorial, câte 2 florini; Costa Maniu,
meseriaş în Timişoara, 2 florini; dr. Atanasie Şandor, dr. Traian Putici,
Ioan Petran, profesori la Institutul Pedagogico-Teologic din Arad, câte
un florin; Jiva Ungureanu, econom în Chinezu, un florin etc.458
Fundaţia dispunea în anul 1892 de 936 florini şi 37 de cruceri,
această sumă de bani fiind depusă la Institutul de credit şi economii
„Timişiana”, pe libretele nr.596 şi 696, care se aflau sub îngrijirea
Consistoriului diecezan459.
Semnificativ pentru spiritul de solidaritate care anima societatea
românească a acelor vremi, este faptul că peste un an, la 1 iulie 1893,
fundaţia dispunea deja de o sumă mai mult decât dublă: 2.518 florini
şi 28 de cruceri, bani depuşi spre fructificare.
Din venitul fundaţiei, 50 % era alocat ajutoarelor şi stipendiilor,
iar 45 % se adăuga la capital, până când fondul atingea 10.000 de
florini. Pe măsură ce venitul fundaţiei creştea, un procent mai mare
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.59, din 15/27 august, p. 2-3; I. Munteanu, op.cit., p. 61.
Idem, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 4.
459
Idem, nr. 59, din 15/27 august, p. 2-3.
457
458
361
din acesta era alocat stipendiilor: între 10.000-30.000 de florini,
60 % se aloca pentru stipendii şi 35 % se adăugau la capital; între
30.000-50.000 de florini, 70 % pentru stipendii şi 25 % se adăugau
la capital; peste 50.000, 85 % pentru stipendii şi 10 % se adăugau
la capital. Din venitul total, 5 % se alocau speselor de administrare.
Comitetul protopopesc, trebuia să facă un raport anual către Sinodul
protopopesc şi prin acesta către Consistoriu, despre administrarea
averii din anul anterior şi despre progresul şi purtarea bursierilor460.
În anul 1892, avocatul George Lazaru din Vinga pune bazele
unei fundaţii de stipendii pentru tinerii români săraci, studioşi şi
morali, în valoare de 1.000 de florini, bani depuşi spre fructificare la
Banca „Victoria” din Arad şi administraţi prin Consistoriul diecezan din
acelaşi oraş. Când acest capital ajungea la 4.000 de florini, conform
dispoziţiei fondatorului, urmau să se dea stipendii tinerilor români,
dintre care doi trebuiau să fie din districtul Vingăi, iar ceilalţi din
oricare alt ţinut al Ungariei locuit de români. Numele aşezământului
filantropic, era conform „literelor fundaţionale” aprobate de
Consistoriul din Arad, „Fundaţia Georgiu Lazaru şi soţia Ermina”. Este
demn de remarcat că avocatul George Lazaru îşi manifesta spiritul
comunitar de întrajutorare, în puterea vârstei, în condiţiile în care
avea trei descendenţi aflaţi încă la o vârstă fragedă, iar averea sa nu
era încă atât de mare461.
În anul 1894, Sinodul protopopesc al Timişoarei a fost
informat despre existenţa fundaţiei „Mitra Ungureanu”, înfiinţată de
avocatul Emanuil Ungureanu pentru ajutorarea elevilor români din
Fabric462. La îndemnul acestui mare om politic şi filantrop bănăţean,
în anul 1897 s-au pus bazele „Fondului de ajutorare al elevilor de la
seminarul diecezan greco-ortodox român din Arad”. În acel an, la 25
mai, Ungureanu trimitea pe adresa directorului Institutului, Augustin
Hamsea, suma de 200 de florini şi o scrisoare prin care argumenta
necesitatea înfiinţării acestui fond. Se pare că argumentaţia lui
Ungureanu a fost convingătoare din moment ce conferinţa profesorală
din 16-28 mai 1897, a decretat înfiinţarea fondului463.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 72, din 31 martie/12 aprilie, p. 5-6.
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 91, din 9/21 decembrie, p. 2; Dreptatea, Timişoara, I,
1894, nr. 58, din 12/24 martie, p. 3; I. Munteanu, op.cit., p. 61.
462
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 75, din 3/15 aprilie, p. 5.
463
dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox Român din
Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922, p. 375-376.
460
461
362
David P. Simon, fruntaş al oraşului Lipova, în decursul vieţii a
dezvoltat o rodnică activitate pe teren bisericesc, şcolar şi naţional. În
anul 1895 a lăsat prin testament trei fundaţii: 1.000 de florini pentru
biserica şi şcoala din Lipova; 200 de florini pentru corul bisericesc;
100 de florini pentru societatea de lectură din oraş464.
În comuna timişeană Ghilad s-au întemeiat în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea trei fundaţii: „Fundaţia Septemvirului Simeon
Popovici”, „Fundaţia Ecaterina Iancu” şi „Fundaţia Ioan Breban”.
Simeon Popovici a fost fiul preotului Adam Popovici. El a fost un
distins jurist, care prin merite personale, român fiind, a reuşit să ajungă
la o treaptă înaltă în justiţia maghiară. Conform testamentului cu nr.
civil 804/1883, Simeon Popovici a dispus ca pământurile comasate
sub nr. 161 şi nr. cadastral 164, care constau în 71 de iugăre şi 432
de stânjeni, să fie destinate drept fundaţie pentru creşterea copiilor
săraci, cu purtare bună şi cu „talent deosebit”, de lege greco-orientală
din Ghilad. Administrarea ei era încredinţată Comitetului şcolar grecoortodox român din Ghilad, sub controlul executorilor testamentari
şi cu aprobarea Consistoriului de la Caransebeş. Un stipendiu nu
putea fi mai mare de 50 de florini pe an şi aveau dreptul să-l obţină
băieţi de credinţă ortodoxă din Ghilad, care urmau şcoala ori învăţau
vreo meserie. De executori testamentari au fost numiţi A. Racz,
vicecomitele Timişului, Muntyan Gyula, pretore în Ciacova şi Adam
Ţăran, doctor în drept, de origine din Ghilad. În testament se preciza
că nepoţii lui S. Popovici, dacă corespundeau calităţilor amintite mai
sus, aveau întâietate la dobândirea stipendiilor465. Pentru a obţine
banii necesari acordării de burse, în anul 1896 Comitetul parohial din
Ghilad alegea soluţia arendării pe trei ani a pământului „Fundaţiei
Septemvirului Popovici”, preţul de pornire fiind de 600 de florini466.
Ecaterina Iancu a fost fiica preotului Ioan Pavici, care a păstorit
între anii 1832-1845 în Ghilad. Prin testamentul încheiat la 14 august
1884, aceasta stabilea ca moştenitori ai averii sale pe slujnica Iuliana
Dobrovotsky şi Şcoala greco-orientală română din Ghilad. Slujnicei îi
reveneau casele de la nr. 260 din Ghilad şi 20 de iugăre din extravilanul
Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 1, p. 7.
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.; Luminătoriul,
Timişoara, IV, 1883, nr. 26, din 30 martie/11 aprilie, p. 4.
466
Foaia diecezană, Caransebeş, XI, 1896, nr. 13, din 24 martie, p. 7.
464
465
363
de 80 de iugăre, iar şcolii, cele 60 de iugăre din extravilan rămase. Dacă
slujitoarea părăsea serviciul, se mărita înainte de moartea Ecaterinei
Iancu, sau nu îi supravieţuia, bunurile mobile şi imobile destinate
ei, reveneau şcolii. Câtă vreme şcoala rămânea confesională, averea
testată pe seama ei nu se putea vinde, iar veniturile trebuiau utilizate
pentru acoperirea salariilor învăţătoreşti, în scopul uşurării sarcinilor
comunei. Dacă şcoala din Ghilad ar fi fost transformată în şcoală
comunală sau de stat, ori s-ar fi desfiinţat, „Fundaţia Ecaterina Iancu”
se încredinţa spre administrare Consistoriului de la Caransebeş, cu
scopul ca din veniturile ei să se dea stipendii anuale unuia sau mai
multor elevi săraci, români ortodocşi.
În anul 1896, Ioan Breban lăsa pe seama fondului şcolar grecoortodox român din Ghilad, 6 iugăre de pământ din „Gaiul Oacheş”.
Condiţia era ca acesta să fie intabulat pe numele comunei bisericeşti
ortodoxe, venitul lui să fie destinat întregirii salariului învăţătoresc,
iar administrarea averii lăsate prin testament să fie încredinţată
Comitetului parohial sub numele de „Fundaţiunea Ioan Breban”. Dacă
şcoala şi-ar fi pierdut caracterul confesional, atunci cele 6 iugăre de
pământ urmau să treacă în posesia comunei bisericeşti ortodoxe467.
2.Fundaţii greco-catolice
„Fundaţia Rudolfiană”a fost întemeiată de episcopul Alexandru
Dobra în anul 1854. Începând de la suma de 4.000 de florini, prin desele
contribuiri ale fondatorului, s-a ajuns la suma de 12.383 de florini, iar
după moartea sa, prin testament, el a lăsat fundaţiei încă 19.566 de
florini şi 66 de cruceri. Capitatul fundaţional a ajuns până la 30.324
de florini şi 66 de cruceri. An de an, începând din 1870, o mulţime de
tineri au primit ajutoare din această fundaţie (elevi gimnazişti, români
greco-catolici). Mărimea stipendiilor varia între 50 şi 130 de coroane
(între 25 şi 65 de florini). În anul 1903, numărul stipendiaţilor ajungea
la 45, iar ajutoarele acordate însumau 4.110 coroane.
„Fundaţia Iova şi Ecaterina Popovici” a fost întemeiată de
comerciantul din Lugoj, Ioan Iova Popovici. Mort în anul 1870, acesta
a lăsat prin testament sub numele său şi al soţiei sale Ecaterina o
fundaţie, din care a dispus ca 2/3 să se folosească pentru înfiinţarea unui
institut de educaţie a fetelor greco-catolice şi 1/3 pentru stipendierea
467
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ghilad, nepag.
364
elevilor români greco-catolici. Până în anul 1898, capitalul fundaţiei a
ajuns la valoarea de 15.455 de florini şi 93 de cruceri.
Canonicul Mateiu Kiss a lăsat prin testamentul său din 20
februarie 1876, suma de 1.000 de florini pentru constituirea „Fundaţiei
Mateiu Kiss”, cu scopul ca din veniturile ei să se împartă stipendii
tinerilor români greco-catolici de pe teritoriul Diecezei Lugojului.
Fundaţia dispunea la finele anului 1901, de 3.817 de coroane şi 44 de
fileri.
Preotul greco-catolic din Ghilad, Pavel Breca şi soţia sa Maria,
prin testamentul lor din 30 aprilie 1872 şi-au lăsat proprietatea de la
nr. 241 din localitate, pentru formarea „Fundaţiei Pavel Breca”, din al
cărei venit-în afară de 1/5 parte care era destinată capitalizării-să se
împartă stipendii elevilor români săraci, greco-catolici, de pe teritoriul
Diecezei Lugojului. După moartea fondatorilor, capitalul fundaţiei era
de 5.404 de florini. La sfârşitul anului 1901, venitul acesteia se ridica la
10.626 de coroane şi 62 de fileri.
Fundaţia Sofroniu Popa s-a format prin aplicarea dispoziţiilor
testamentare din 29 februarie 1892, ale lui Sofroniu Popa din
Ticvaniul Mare, care a lăsat Ordinariatului episcopesc (Consistoriului)
din Lugoj, suma de 10.000 de florini pentru acordarea de stipendii
elevilor greco-catolici români de la gimnazii, şcoli comerciale şi de
ucenici, cu precizarea că acestea să se pună în aplicare numai după ce
capitalul fructificat avea să atingă suma de 20.000 de florini. În anul
1901, venitul fundaţiei ajungea la 31.879 de coroane şi 47 de fileri.
Canonicul Andrei Pop Liviu, a depus la 15 noiembrie 1890,
suma de 3.000 de florini, întemeind aşezământul caritabil cu numele,
„Fundaţia de stipendii creată de Prelatul pontificiu, Abate, Canonic
lector, Andreiu Pop Liviu”. Din această sumă urmau să se împartă
stipendii tinerilor universitari români, greco-catolici, de pe teritoriul
Diecezei Lugojului, sau celor care ar fi frecventat vreo academie din
Ungaria, însă numai după ce suma capitalizată ar fi atins valoarea
de 5.000 de florini. Atunci, 2/3 din sumă putea fi utilizată pentru
acordarea unor stipendii, iar 1/3 s-ar fi capitalizat, până când fundaţia
ajungea la 20.000 de florini. La această valoare, întreg venitul urma
să fie împărţit ca stipendii. În anul 1901, suma aflată la dispoziţia
fundaţiei era de 10.537 de coroane şi 34 de fileri.
365
Prin actul încheiat la 13 mai 1895, Nicolae Braia din Ticvaniul
Mare a pus o parte din averea sa mobilă şi imobilă, sub administrarea
Ordinariatului din Lugoj, înfiinţând aşezământul filantropic numit,
„Fundaţia de stipendii Nicolae Braia din Ticvaniul Mare”. Acest act,
fondatorul l-a întregit prin testamentul său din 3 septembrie 1897,
lăsând fundaţiei şi restul averii sale. În anul 1901, averea totală a
aşezământului filantropic era de 65.588 de coroane şi 42 de fileri în
bani şi acţiuni la diferite institute de credit şi economii.
În calitate de curator primar al bisericii parohiale din Lugoj,
răposat la 2 august 1896, Nicolau Munteanu a lăsat prin testamentul
din 4 iulie 1896, ca fundaţie de stipendii şcolare, sub numele „Fundaţia
Nicolau Munteanu”, averea sa preţuită la 12.407 de florini, precum
şi jumătate din casele cu etaj din piaţa Lugojului. La sfârşitul anului
1901, fundaţia dispunea de 27.207 de coroane şi 94 de fileri. Ştefan Moldovan, prin „literele fundaţionale” din 16 iulie 1900,
depunea la Ordinariatul episcopesc suma de 2.000 de coroane,
destinate întemeierii aşezământului caritabil cu numele „Fundaţia
Prepozitului Ştefan Moldovan”, care îşi propunea acordarea de
stipendii pentru elevii români greco-catolici din Dieceza Lugojului468.
Moştenitorii fostului protopop greco-catolic al Timişoarei,
Avram Maxim, împlinind dorinţa acestuia, prin „literele fundaţionale”
din 19 august 1875, au întemeiat „Fundaţia Avram Maxim”, în valoare
de 3.000 de florini, sumă destinată acordării de stipendii pentru elevii
români de confesiune greco-catolică. Aceşti bani s-au depus pe un
libret, la o casă de păstrare din Timişoara469.
Marea majoritate a fundaţiilor şcolare care au funcţionat
în spaţiul comitatului Timiş sau care şi-au recrutat beneficiarii din
acest areal, s-au format din iniţiativa privată a unor persoane cu
vocaţie filantropică, care au lăsat prin testament mijloace financiare
sau materiale drept surse de acordare a unor stipendii. Faptul că
prin dispoziţiile testamentare, numai o parte din sumă era alocată
burselor, iar cealaltă se capitaliza, a făcut posibilă dăinuirea şi
creşterea în timp a veniturilor deţinute de fundaţii. Prin bursele
acordate elevilor şi studenţilor români, fundaţiile şcolare au menţinut
468
469
D. Radu, Dieceza Lugojului.Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 154-162.
Ibidem, p. 165.
366
făclia spiritualităţii nestinsă în comunităţile româneşti timişene,
contribuind la emanciparea lor culturală şi socială şi implicit, la
pregătirea conştiinţelor pentru mişcarea naţională.
Între şcoala şi societatea românească din comitatul Timiş
a existat o relaţie organică în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi două sunt motivaţiile care argumentează această aserţiune:
susţinerea nemijlocită-materială şi financiară-a şcolii, i-a impregnat
comunităţii un acut sentiment al proprietăţii faţă de această instituţie,
iar predarea în limba maternă, i-a creat comunităţii româneşti
sentimentul apartenenţei spirituale faţă de instituţia confesională
de învăţământ. Prin urmare, fiind în serviciul şcolii, învăţătorul
confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii. Pentru a
suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul populaţiei
româneşti, învăţătorii, alături de preoţi, s-au implicat profund în viaţa
economico-socială şi culturală a societăţii româneşti, aceasta fiind şi o
condiţie a dobândirii prestigiului social. Dacă nu am fi cunoscut notele
de atipic şi originalitate care au caracterizat Banatul acelor vremi, am
fi fost tentaţi să atribuim societăţii exclusiv sprijinul material şi moral
acordat şcolii, iar şcolii exclusiv contribuţia la progresul spiritual,
cultural al comunităţii. Însă lucrurile nu au stat chiar aşa. Fenomenul
cultural de masă care a caracterizat Banatul în întregul lui, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, a format ţărani-cărturari, cu iniţiative
cultural-artistice şi publicistice şi ţărani-conducători de coruri, care
au instruit chiar şi pe învăţători în arta dirijatului. Pe de altă parte,
învăţătorii timişeni au avut importante iniţiative social-caritabile, prin
care au venit atât în sprijinul instituţiei şcolare, cât şi al comunităţii în
care vieţuiau şi îşi desfăşurau activitatea. Prin implicaţiile reciproce pe
care le presupuneau, şcoala şi societatea românească din comitatul
Timiş, alături de Biserică, au format în această perioadă un sistem
funcţional, în care învăţătorul şi preotul erau mediatori şi factori de
echilibru.
367
368
Capitolul VI
Şcoala şi mişcarea naţională din
comitatul Timiş
VI. A. Consecinţele politicii şcolare a statului maghiar,
asupra învăţământului românesc din comitatul Timiş
Dualismul austro-ungar, inaugurat în anul 1867, a fost şansa
salvării de la dispariţie a micii nobilimi ungare pauperizate, care a
renăscut prin pătrunderea masivă în aparatul birocratic al noului stat.
Dacă în mod tradiţional se opusese statului centralizat, acum mica
nobilime se identifica cu el. În Ungaria acestei perioade, problema
naţională a luat aspectul luptei pentru funcţiile în birocraţie.
Confruntată cu pericolul concurenţei naţionale, mica nobilime
maghiară nu a îndrăznit să aplice Legea naţionalităţilor din 1868, ci
chiar mai mult, a cerut ca toţi locuitorii statului să cunoască limba
maghiară. Nicio minoritate naţională nu a avut vreodată parte de o
şcoală de stat, elementară sau secundară, în limba ei. În paralel, mica
nobilime maghiară, a atacat orice manifestare naţionalistă, alungând
pe reprezentanţii celorlalte grupuri naţionale din parlament şi
condamnându-le organizaţiile. Prin aceste metode, ea şi-a câştigat şi
păstrat monopolul asupra funcţiilor în administraţia de stat şi asupra
profesiilor liberale. Pe de altă parte, în scop de asimilare, maghiarii
au fost permisivi la pătrunderea reprezentanţilor altor naţionalităţi,
în aparatul administrativ1.
Ţelul politic al guvernelor maghiare de după 1867, făurirea
„statului naţional maghiar”, se confrunta cu o reală problemă
demografică, aceea că ungurii formau doar o majoritate relativă în
ţara pe care o guvernau. Conform recensământului din anul 1890,
după 23 de ani de regim dualist, maghiarii reprezentau doar 42,82 %
1
A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică. 1809-1918, Editura Allfa, 2000, p. 159-160.
369
din populaţia Ungariei, iar celelalte naţionalităţi (români, sârbo-croaţi,
germani, slovaci, ruteni, sloveni şi alţii) aveau o pondere de 57,18 %2,
deci Ungaria era un stat multinaţional şi poliglot3. Pentru a rezolva
această situaţie demografică nefavorabilă, guvernele maghiare au
întrevăzut ca soluţie nu atât creşterea numerică a etniei maghiare, ci
asimilarea naţionalităţilor nemaghiare, iar şcoala a devenit unul din
mijloacele pentru realizarea acestui scop4.
Deşi avea o autonomie protejată prin acte normative, instituţia
şcolară românească a fost dependentă în evoluţia ei de politica şcolară
dusă de autorităţile maghiare, care prin legi şi reglementări din ce în
ce mai restrictive, dar mai ales prin modul cum ele au fost aplicate,
au reuşit să fisureze pas cu pas, învelişul protector al edificiului şcolii
naţionale.
„Aplicanţii de primă linie” ai politicii de stat, erau funcţionarii
comunali. În timpul regimului dualist, populaţia nu a avut cele mai
pozitive sentimente faţă de primărie.„Comanda”, cum o numeau sătenii,
era percepută, mai ales în comunele cu majoritate românească, ca un
instrument al statului centralist, iar reprezentanţii ei nu erau priviţi
cu atâta încredere precum învăţătorul, care le lumina odraslele, sau
preotul, care îi boteza, cununa şi îngropa. Primarului sau „chinezului”,
care era reprezentantul populaţiei autohtone, i s-au limitat treptat
atribuţiile, în schimb, notarul, care era reprezentantul autorităţii
centraliste, a dobândit un rol din ce în ce mai important în administraţia
locală5. Deşi funcţiile administrative din comitat trebuiau să reflecte
votul populaţiei, ocuparea lor era influenţată de voinţa comitelui
suprem, care era organul guvernului. În comune, alegerea notarilor
sau primarilor era influenţată de fibirăi (protopretori). Se ajungea ca
în localităţi româneşti să fie aleşi notari de altă naţionalitate, care nu
cunoşteau limba localnicilor. Puterea de stat încredinţa posturi de
funcţionari comunali unor oameni în care numai ea avea perfectă
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.234, din 26 octombrie/7 noiembrie, p. 6.
Idem, III, 1896, nr. 197, din 6/18 septembrie, p. 1.
4
V. Ţîrcovnicu, I. Goraş, Politica şi legislaţia şcolară în provinciile aflate sub dominaţia străină, în
„Istoria învăţământului din România”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993,
p. 226.
5
I. D. Suciu, Comuna Alioş din punct de vedere istoric, demografic şi cultural, Editura Societăţii
de Mâine, Bucureşti, 1940, p. 37-40.
2
3
370
încredere, chiar dacă remunerarea acestora nu se realiza din fondurile
centrale, ci tot din cele comunale6. O altă categorie de slujbaşi
ai statului, care s-au implicat, nu de puţine ori cu exces de zel în
aplicarea politicii şcolare oficiale, au fost protopretorii (föszolgabiro),
cei care se aflau în fruntea cercurilor sau preturilor, organisme
administrative formate din mai multe comune. Cel care avea dreptul
de supracontrol asupra şcolilor confesionale, dar îşi depăşea de multe
ori atribuţiile stabilite prin lege, era inspectorul comitatens. Alături
de comitele suprem, vicecomite, procuror, inspectorul de dări şi alţi
dregători, inspectorul şcolar comitatens făcea parte din comitetul
administrativ, instituţie centrală a comitatului, care s-a remarcat şi ea
prin decizii arbitrare la adresa instituţiilor şcolare confesionale.
Dispunând de slujbaşi devotaţi, conştienţi de avantajele
exercitării unei funcţii publice, statul maghiar a încercat şi pe teritoriul
comitatului Timiş, să-şi pună în aplicare planurile de subminare
materială şi spirituală a şcolilor elementare româneşti. Dezvoltarea
învăţământului devenea pentru românii timişeni o problemă politică,
din cauza acţiunilor cu caracter restrictiv de care dădeau dovadă
inspectorii şcolari regeşti, pretorii cercuali şi administraţia comunelor,
în relaţia lor cu şcolile româneşti. După 1868 se promova tot mai
insistent ideea şcolii comunale, în care, trecându-se peste prevederile
legale, s-a impus predarea în limba maghiară.
În anul următor adoptării legii şcolare din 1868, Ministerul de
Culte şi Instrucţiune Publică, a trimis antistiilor comunale, tabele în
care trebuiau înscrise tipurile de şcoli existente în fiecare localitate.
Unii notari de pe cuprinsul comitatului Timiş, au trecut intenţionat
în tabele şcolile confesionale româneşti, drept şcoli comunale.
Aşa s-a întâmplat la Berini şi Stamora Română, unde prin intrigile
şi îndemnurile notarilor comunali, antistiile au declarat şcolile
confesionale, drept comunale. Judele comunal din Cerna, nepricepând
diferenţa confesional-comunal, a semnat conspectul alcătuit de notar,
din care rezulta caracterul comunal al şcolii ortodoxe. Mobilizaţi
de preoţi şi învăţători, sătenii au trimis ministerului, declaraţii de
susţinere a şcolilor confesionale străbune, înfierând acţiunea perfidă
a notarilor7.
6
7
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 37, din 16/28 februarie, p. 1.
A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 213/1869, nepag.; Ibidem, act 249/1869, nepag.
371
Organele administrative erau atente ca şcolile româneşti să
îndeplinească prevederile Legii XXXVIII privind dimensiunile şi starea
localului, dotarea materială, frecvenţa şcolară, ameninţându-le cu
închiderea sau transformarea lor în şcoli comunale. În anul 1872 au
fost admonestate şcolile din Lipova, Ususău, Chesinţ, Belotinţ, Alioş,
Fibiş, pentru frecvenţă scăzută şi săli de clasă care nu îndeplineau
condiţiile legii. Aparatul administrativ urmărea să trezească în
rândul comunităţilor săteşti, antipatie faţă de şcoala poporală, să le
îndepărteze de această instituţie în care învăţământul se desfăşura în
limba maternă şi să le apropie de şcoala comunală8. Pentru atingerea
acestui scop, mijloacele erau diverse. De pildă, unii notari încercau
să convingă comunitatea că situaţia ei materială şi financiară s-ar
îmbunătăţi, dacă nu ar exista darea cultuală9.
Autorităţile administrative nu sprijineau înfiinţarea de şcoli
confesionale, în schimb făceau o intensă propagandă în favoarea
şcolilor comunale şi chiar finanţau construcţia acestora. În anul 1874
guvernul acordase fonduri localităţii timişene Alioş, pentru ridicarea
unei şcoli comunale. Printr-un memoriu, datat cu 1 mai 1874, locuitorii
români din Alioş informau Consistoriul din Arad, că puseseră deja
piatra fundamentală la o clădire şcolară confesională, când pretorul
din Lipova le-a cerut să contribuie la construirea unei şcoli comunale,
fapt ce însemna, în opinia lor, renunţarea la limba română ca limbă de
predare în şcoală. În alt memoriu, din 3 august 1874, românii din Alioş
se plângeau că în urma mandatului verbal al pretorului comitatens
din Lipova, Ion Palfy, judele comunal a pus în arest 19 locuitori de
religie ortodoxă română, voind prin aceasta să facă presiuni şi asupra
celorlalţi săteni, ca să împlinească zilele de lucru public cu carul şi cu
mâinile, în favoarea edificiului plănuit pentru şcoala comunală.
Aceste acţiuni în forţă nu se justificau, în condiţiile în care
reprezentanţa legală a comunei Alioş, în care românii aveau
majoritatea, nu se obligase să ridice şi să susţină pe spesele sale o
şcoală comunală şi nu se angajase la efectuarea unor zile de lucru
public pentru respectiva construcţie. Autorii memoriului subliniau
faptul că locuitorii români ortodocşi, aveau o şcoală corespunzătoare
8
9
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 6-7.
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 9, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 2.
372
legii, pentru care contribuiau cu 17 % şi nu cu 5 % după darea
directă, cum se impunea oficial şi prin urmare nu puteau fi îndatoraţi
şi constrânşi după lege la vreo contribuţie sau sarcină în favoarea şi
spre scopul şcolii comunale10.
Organele comitatense au încercat să limiteze orice tip de
implicare administrativă a comunelor politice, în beneficiul şcolilor
confesionale. La 30 august 1872, inspectorul cercului şcolar
Timişoara, Pavel Vasici, raporta Consistoriului arădean că în şedinţa
desfăşurată în luna august a aceluiaşi an, Comitetul administrativ al
comitatului Timiş, cu majoritate de voturi, a decis ca spesele cultului
şi ale instrucţiunii diferitelor confesiuni, să nu mai facă parte din
bugetul comunal11. Această hotărâre avea implicaţii negative asupra
susţinerii materiale a şcolilor româneşti, a achitării regulate a salariilor
învăţătoreşti. Decizia Comitetului administrativ al comitatului Timiş
era în contradicţie cu paragrafele 11 şi 25 ale Legii XXXVIII din 1868,
care prevedea menţinerea uzului de până atunci, în comunele în care
exista practica susţinerii şcolilor comunale din averea şi veniturile
comunale. În baza raportului alcătuit de Pavel Vasici, referentul
şcolar George Popa a înaintat un memoriu din partea Consistoriului
arădean, către Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică de la Budapesta.
În numele cauzei învăţământului poporal, ministrul este rugat cu
„umilinţă” să „nimicească acea hotărâre a comitatului Timiş”, care
dăuna şcolilor româneşti12.
Inspectorul şcolar al Lipovei, Ioan Ţăranu şi învăţătorul Veniamin
Martini din Alioş, informau în data de 7 februarie 1874, Senatul şcolar
arădean, că învăţătorii din cerc nu-şi primesc salariile, invocând aceeaşi
dispoziţie emisă de administraţia comitatului Timiş, prin care se anula
plata salariilor învăţătoreşti din bugetul comunal. Se pare că memoriul
trimis de G. Popa la minister nu avusese efect. Autorităţile şcolare
confesionale din Lipova, solicitau Senatului şcolar să intervină pentru
a apăra şcolile şi învăţătorii faţă de acţiunile întreprinse împotriva
lor de către autorităţile comitatense13. Ministerul însă sprijinea tacit
11
12
13
10
373
politica dusă de autorităţile locale faţă de şcolile româneşti. La 16
iulie 1874, Senatul şcolar s-a adresat din nou ministrului, cu referire la
hotărârea comitatului Timiş de a nu permite ca în bugetele comunale
să se introducă prevederi pentru achitarea salariilor învăţătorilor.
Ministerul a respins cererea, încurajând astfel autorităţile comitatului
în demersurile lor14.
O decizie comitatensă mai târzie, din 29 ianuarie /10 februarie
1883, stabilea că parohiile trebuiau să-şi facă singure bugetul şi
repartiţia cultului după darea directă, care trebuiau aprobate apoi de
Consistoriu şi numai după aceea notarul putea să dispună încasarea
sumei. Banii încasaţi reveneau epitropiilor parohiale, care efectuau apoi
plata salariilor învăţătoreşti15. Procedura era birocratică şi intenţionat
obstructivă pentru bunul mers al şcolilor româneşti. Această situaţie
se va perpetua în timp, încasarea salariilor învăţătoreşti având de
suferit fie datorită intervenţiei autorităţilor de la nivelul comitatului,
care interziceau încasarea speselor de cult prin antistiile locale, fie
datorită refuzului notarilor de a se implica în încasarea contribuţiei
pentru şcoli16.
După adoptarea Legii XXVIII din 1876, inspectorii şcolari regeşti
precum şi organele administrative, puteau propune Ministerului de
Culte şi Instrucţiune interzicerea utilizării în şcoli a manualelor pe
care autorităţile respective le considerau „necorespunzătoare”. În
baza acestui drept, Ministerul a interzis în mai multe rânduri folosirea
în şcolile confesionale româneşti, a unor valoroase manuale şcolare.
Rolul cărţilor în educaţia de tip naţional a elevilor, nu scăpa astfel, de
vigilenţa autorităţilor.
Acţiunea de interzicere a manualelor şcolare, a început pe
o scară mai redusă încă din anul 1875. Cu data de 3 aprilie 1875,
cartea intitulată „Elemente de istoria Transilvaniei pentru învăţători şi
şcoalele noastre poporale române”, de I. Rusu, tipărită la Sibiu în 1865,
se interzicea deoarece era împotriva constituţiei Ungariei17. La 4 iulie
1875 era interzis şi „Abecedarul” lui Vasile Petri, tipărit la Sibiu în 1874,
deoarece conţinea doctrine anticonstituţionale18.
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 9, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 2-3.
16
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5.
17
N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circularele şcolare bănăţene,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 332.
18
Ibidem, p. 333.
14
15
374
Între primele manuale româneşti interzise după adoptarea
Legii XXVIII, a fost cel de „Istoria românilor”, al învăţătorului timişean
Ioan Tuducescu, tipărit la Arad în 1876 şi oprit începând cu data de
13 decembrie a aceluiaşi an, cu motivarea: „…conţine date neexacte,
dar care stau totodată în acută contrazicere cu starea faptică a poliţiei
statului”19.
După anul 1876, acţiunea de interzicere a manualelor
„anticonstituţionale” ia amploare, devenind politică de stat. Prin
Ordinul nr. 14011, din 6 iunie 1877, Ministerul de Culte şi Instrucţiune
Publică, cerea ca în nici o şcoală sau institut mediu să nu se
întrebuinţeze cărţile:
1. Vasile Petri, Elementariu sau Abecedariu pentru şcoalele
româneşti compus după principiile scriptolegiei pure, Sibiu, 1874.
2. Aron Pumnul, Lepturariu românesc, Viena, 1862-1865.
3. Ioan Tuducescu, Istoria românilor. Manual didactic pentru
şcoalele poporale române, Arad, 1876.
4. G. Vlădescu, Elemente de geografie pentru clasele II şi III primare,
Ediţia a XIII-a, Bucureşti, 1868.
5. M. Michăescu, Elemente de geografie fizică şi politică, Ediţia a
III-a Bucureşti, 1873.
6. Treboniu Laurian, Istoria românilor din timpurile cele mai vechi
până în zilele noastre, Bucureşti, 1873.
7. Treboniu Laurian, Atlante geografic după L. Bonnefont,
adaptat pentru şcoalele române, Paris şi Bucureşti, 1868.
8. Silviu Selăgianu, Manual de geografie pentru tinerimea română,
Viena, 1871.
9. Ioan M. Moldovan, Istoria patriei pentru şcoalele poporali
române din Ardeal, Blaj, 1875, cu aprobarea comisiunii şcolare
arhidiecezane.
10. I. V. Russu, Elemente de istoria Transilvaniei pentru învăţători şi
şcoalele populare române, Sibiu, 1865.
11. Meletie Dreghici, Istoria Ungariei în compendiu, Timişoara,
1874.
12. Dem. Varna, Geografia ţărilor de sub coroana Ungariei, Sibiu,
1875.
19
Ibidem, p. 347.
375
13. V. Roman, Carte de lectură românească pentru şcoalele
române, Sibiu, 1873.
14. Ştefan Pop, Legendar şi exerciţii de limbă pentru clasa a II-a a
şcoalelor poporale, Blaj, 187220.
În anul 1878 a fost interzisă utilizarea în şcoli a manualului de
geografie elaborat de I. M. Moldovan, „Geografia Ardealului pentru
şcoalele poporale”, tipărită la Blaj în anul 1870. La 28 mai 1879 era
interzis şi manualul lui Beniamin Pap, „Istoria Transilvaniei şi a ţărilor
din jur pentru adulţi şi clasele gimnaziale superioare”, tipărit la Blaj în
187221.
Prigoana împotriva cărţilor „necorespunzătoare” ia amploare
spre sfârşitul veacului al XIX-lea, ajungându-se ca la 6 mai 1896,
Ministerul să comunice Senatelor şcolare de la Arad şi Caransebeş
o listă cu 80 de titluri de lucrări a căror întrebuinţare în şcoli era
interzisă şi pedepsită. Între cărţile interzise se numărau: Dimitrie
Bolintineanu, Viaţa lui Ştefan vodă cel Mare, Bucureşti, 1863; Teodor
Ceontea, Compendiu de geografie universală , Ediţia a II-a, 1884;
I. Manliu, Gramatica română, Bucureşti, 1892; Dr. Georgiu Popa, Istoria
universală alias istoria naţiunii româneşti şi a regatului Ungaria, Arad,
1882; Ioan Slavici, Istoria universală, Partea a II-a, Bucureşti, 1893;
M. Străjan, Principii de literatură, Craiova, 1892; Ioan Tuducescu,
Introducere în geografie, Arad, 1881; A. D. Xenopol, Istoria românilor
pentru clasele primare de ambele sexe, Bucureşti, 1879. Cartea lui
V. A., Urechia, „Legende române”, tipărită la Bucureşti în 1891, fusese
interzisă pentru că „poartă chipurile lui Traian şi Decebal”. În această
listă se aflau şi cărţi editate în centre culturale de dincolo de Carpaţi:
Bucureşti, Craiova, Bârlad22. Circulaţia cărţilor şi a publicaţiilor din
vechea Românie spre Banat, a accentuat sincronismul preocupărilor
culturale ale românilor din toate provinciile româneşti, contribuind
la consolidarea conştiinţei lor naţionale. Cu toate opreliştile oficiale,
D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.;
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Sârbe a Timişoarei, Fond Eparhia Ortodoxă Sârbă de
Timişoara, act 162/1877.
20
Ibidem, act 24/1878 şi 26/1878, nepag.
Circulara nr. 2429/1896, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru
păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la
Episcopia Ortodoxă a Aradului”, Arad, 1986, p. 249-252; Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr.
115, din 25 mai/6 iunie, p. 3.
21
22
376
circulaţia cărţilor şi a valorilor culturale de o parte şi de alta a Carpaţilor,
a continuat.
Consistoriul greco-catolic din Lugoj era şi el preocupat să
difuzeze în şcolile aflate sub jurisdicţia sa, manualele interzise de
regim, pentru ca prin utilizarea lor la clasă, învăţătorii să nu fie
periclitaţi. Prin circulara din 16/28 iunie 1894, Consistoriul informa că
din 8 iunie 1894, „Compendiul de geografie universală”, al profesorului
arădean Teodor Ceontea, era interzis în toate şcolile diecezei.
Motivarea opririi acestui manual, conform ordinului ministerial, era:
„…cuprinde greşeli de drept public, apoi aserţiuni false şi pentru că
românizează numele topografice maghiare”23. Consistoriul lugojean
monitoriza atent tipurile de manuale întrebuinţate în şcolile grecocatolice şi informa învăţătorii asupra pericolelor la care se expun
dacă deţin cărţi interzise. Pentru a fi ferit de sancţiunile prevăzute de
Legea XXVIII, învăţătorul din Jebel a fost atenţionat pentru că folosea
manualul interzis a lui N. Pop, „Istoria Ungariei şi elemente din istoria
generală pentru şcoalele poporale”, editat în 189424.
Ministerul Instrucţiunii recurgea la anchete disciplinare, amenzi
şi închisoare faţă de autorii manualelor incriminate şi faţă de învăţătorii
care utilizau cărţi interzise. Intimatul ministerial din 13 decembrie
1876, nr.28324, interzicea manualul de „Istoria românilor”, editat de
învăţătorul Ioan Tuducescu şi cerea suspendarea acestuia „de la oficiu
şi beneficiu”, arătând totodată că împotriva autorului, din partea
Comitetului administrativ al comitatului Timiş, s-a început procedura
ordinară penală la Tribunalul Regesc din Timişoara25. Ministerul de
Culte şi Instrucţiune Publică, cu data de 25 ianuarie 1877, nr. 2137,
transpunea decizia Comitetului administrativ al comitatului Timiş, de
începere a procedurii penale împotriva învăţătorului Blaj Codreanu
din Sânnicolaul Mic, pentru întrebuinţarea cărţii „Istoria românilor” a
lui Ioan Tuducescu şi cerea aceeaşi pedeapsă: suspendarea din post a
învăţătorului şi retragerea drepturilor salariale26.
Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, Pachet
documente 1101-1300/1894, document nr. 1286, nepag.
24
Ibidem, Pachet documente 301-450/1895, document nr.443, nepag.
25
D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 194/1876, nepag.; N. Roşuţ,
Ioan Tuducescu ( 1841-1923), în „Anuarul Liceului Pedagogic Arad”, Arad, 1973, p. 157.
26
23
377
Doar posedarea unei cărţi interzise, era suficientă pentru
a genera reacţia adversă a autorităţilor. La 15 decembrie 1876,
protopopul Timişoarei, Meletie Drăghici, înainta Senatului şcolar
arădean, raportul învăţătorului Damaschin Mărgineanţu din
Secusigiu, în care acesta reclama că pretorul cercual din Aradul Nou,
Ioan Iogma, i-a confiscat din arhivă o carte de „Istoria patriei” de
I. M. Moldovan, care era proprietate personală şi pe care nu a folosit-o
în predare27. În acelaşi an, 1876, judeţul regesc din Lipova îi ancheta
pe învăţătorii şi elevii din Alioş, pentru utilizarea „Istoriei patriei”,
editată de I. M. Moldovan şi a „Abecedarului” lui V. Petri28.
Prigoana împotriva manualelor şcolare româneşti a continuat,
autorităţile fiind consecvente în confiscarea cărţilor şi manualelor
şcolare interzise. În raportul său din 30 iunie 1886, despre examenele
finale din acel an, inspectorul confesional Iosif Grădinariu, arăta că
organele statului „încă confiscă în fiecare an mape, cărţi didactice
după putinţă”29. În anul menţionat, inspectorul regesc al comitatului
Timiş confiscase de la învăţătorii români mai multe exemplare din
manualul de istorie universală a lui George Popa, sub pretext că în
acesta se aminteşte despre revoluţionarii Horea şi Cloşca30.
Între prevederile importante ale Legii XVIII din 1879, s-a
numărat şi obligaţia învăţătorilor care absolviseră preparandia între
anii 1872-1881, să-şi însuşească limba maghiară în răstimp de patru
ani. Drept consecinţă, Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică a
iniţiat organizarea unor cursuri de limba maghiară, care durau şase
săptămâni şi se desfăşurau în vacanţa de vară. Un astfel de curs se
organiza în anul 1883, în oraşele: Arad, Baia, Seghedin. Până la 3/15
iunie, acelaşi an, învăţătorii din comitatul Timiş trebuiau să anunţe
inspectorul şcolar regesc, în care din cele trei oraşe doreau să efectueze
pregătirea31. Anul următor, la 6 iunie 1884, inspectorul şcolar regesc
al comitatului Timiş, înştiinţa autorităţile şcolare confesionale, că în
vacanţa de vară avea loc un curs suplimentar de şase săptămâni,
pentru limba maghiară, în oraşul Arad. Învăţătorii care până atunci
29
30
Ibidem.
31
27
28
378
nu susţinuseră examenul din această limbă, trebuiau să informeze
inspectorul despre intenţia lor de a participa la pregătire. Celor primiţi
la curs, li se aloca o diurnă de 70 de cruceri pe zi, promiţându-li-se
cazare cu preţ redus sau chiar gratuită32.
Între problemele referitoare la şcoală, dezbătute în periodicul
timişorean „Luminătoriul”, s-a numărat şi impactul cursurilor de limba
maghiară asupra situaţiei materiale şi sociale a învăţătorului român.
În numărul său din 8/20 august 1884, ziarul timişorean sublinia că în
pofida situaţiei sale materiale precare, învăţătorul român trebuia să
participe în vacanţe la cursuri de economie, de metodică, de limba
maghiară, la adunări învăţătoreşti, toate acestea reclamând timp şi
cheltuieli. Unui jurat, dacă făcea parte dintr-o comisie care rezolva o
problemă în interiorul satului, i se plăteau 50 de cruceri, iar în afara
satului, dar înlăuntrul hotarului, i se plătea un florin, indiferent de
timpul consumat pentru această activitate. În schimb, învăţătorii
plecaţi la cursul pentru învăţarea limbii maghiare, trebuiau să se
mulţumească cu 70 de cruceri pe zi, fără a-şi putea vedea familia
în decurs de şase săptămâni. „Cursurile pentru lăţirea ramurilor
din industrie şi economie se ţin azi mai puţine pe la noi”, constata
mai departe articolul de presă, care oferea totodată, uşor ironic şi
justificarea acestui fapt: „La noi pare că industria cea mai importantă
e limba maghiară, pentru care se ţin cursuri speciale din partea
Înaltului Minister de Culte Ungar”33.
Termenul pentru învăţarea limbii maghiare, stabilit iniţial,
a fost prelungit, astfel că din gazeta „Dreptatea”, aflăm că în vara
anului 1894, avusese loc un nou curs cu durata de şase săptămâni,
desfăşurat la „Hodmezö-Vasarhely, de unde învăţătorii s-au întors cu
„Hivatalos bizonytvany” (certificat oficial). Învăţătorii români relatau
prin intermediul presei, că pregătirea nu le-a fost utilă, deoarece
instructorii erau învăţători slovaci din zonele rurale, care nu se exprimau
corect în limba maghiară, iar în probleme metodice şi didactice, nu
posedau cunoştinţe nici măcar la nivelul celor pe care îi instruiau34.
La aceste impedimente s-a adăugat faptul că directorul cursului nu
Ibidem, p. 404-405.
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 63, din 8/20 august, p. 1.
34
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 173, din 10/22 august, p. 2.
32
33
379
oferise diurna promisă şi în aceste condiţii, unii învăţători fără resurse
financiare, au plecat acasă înainte de încheierea pregătirii35.
Legea XVIII din 1879, a afectat şi activitatea preparandiilor
din Arad şi Caransebeş. Diplomele de învăţători care s-au eliberat,
începând cu 30 iulie 1882, în preparandiile nemaghiare, nu erau
valide, fără semnătura inspectorului comitatens sau a substitutului
său. De asemenea erau considerate ilegale şi diplomele eliberate după
termenul amintit, candidaţilor consideraţi incapabili de a preda limba
maghiară. Inspectorii şcolari ai statului refuzau iscălirea diplomelor
candidaţilor care, în opinia lor, nu atingeau măsura cerută de lege
în cunoaşterea limbii statului. Astfel că această limbă a devenit cu
timpul, obiectul principal la examenele de calificare învăţătorească,
fiind considerat un fapt firesc, ca acel candidat care a trecut la limba
maghiară, să se considere trecut la examenul de calificare. Prin
urmare, elevii şi-au intensificat pregătirea numai pentru examenul la
limba maghiară, neglijându-le pe celelalte36.
Într-un memoriu către ministrul de culte, din anul 1894,
episcopul Ioan Meţianu reclama faptul că inspectorul şcolar
regesc se ingerează în examinarea preparanzilor din toate studiile,
nelimitându-se doar la examinarea din limba maghiară. El intervenea
şi în clasificarea elevilor, atribuind votului său aceeaşi valoare cu a
voturilor celorlalţi examinatori la un loc. Şi fiindcă atât cunoaşterea
limbii maghiare, cât şi a altor obiecte de învăţământ este un concept
foarte vast, inspectorul regesc cădea la examen de regulă pe jumătate
din candidaţi, după criterii pur personale. Rezultatele se publicau apoi
în jurnalele locale, cu felurite comentarii negative, cauzând prejudicii
de imagine intelectualităţii şi întregii societăţi româneşti. Consecinţa
cea mai dureroasă a acestei stări de lucruri era, în opinia episcopului
român, faptul că cererea de învăţători calificaţi era mare, iar numărul
absolvenţilor era drastic diminuat, de intervenţiile arbitrarii ale
inspectorului şcolar al statului, la examenele de absolvire37.
Pentru a exemplifica importanţa examenului de limba
maghiară, redăm rezultatele examenului de calificare din anul 1896,
Idem, nr. 176, din 13/25 august, p .3.
dr. T. Botiş, Istoria Şcolii Normale şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Editura
Consistoriului, Arad, 1922, p. 254-255.
37
35
36
380
de la Preparandia din Arad. Din cei 45 de învăţători şi absolvenţi de
cursuri pedagogice înscrişi la examen, 40 trebuiau să-l susţină la toate
obiectele, iar cinci numai la limba maghiară. Nu au promovat la câte
un studiu zece inşi, dintre care opt la limba maghiară38.
După 1879 vigilenţa organelor statului asupra şcolilor
româneşti, nu mai avea ca obiect doar starea şi dimensiunile localului
de învăţământ sau frecvenţa şcolară, ci şi „predarea cu bune rezultate”
a limbii maghiare, cerinţă destul de vagă şi interpretabilă. La începutul
anului 1892, Senatul şcolar din Arad lua la cunoştinţă un raport despre
starea şcolilor din comitatul Timiş, realizat de inspectorul comitatens
Martonfy. Pe baza constatărilor inspectorului şcolar, la 11 martie 1892,
Comitetul administrativ al comitatului Timiş a trimis în mod oficial,
pe adresa Consistoriului din Arad, o serie de „reflexiuni” (atenţionări
asupra deficienţelor) pentru mai multe şcoli şi pentru mai multe
scăderi de câte amintise raportul inspectoresc. Şcolile „reflectate” de
comisia administrativă comitatensă erau: Medveş, Ficătar, Chesinţ,
Moşniţa, Drăgoieşti, Chelmac, Ususău, Brestovăţ, Belinţ, Budinţ, Chizătău,
Topolovăţ şi Utvin. Cauzele atenţionărilor erau următoarele: localurile
şcolare nu corespundeau cerinţelor legii, sălile de învăţământ erau
insuficiente în raport cu numărul elevilor obligaţi să frecventeze
cursul zilnic, învăţătorii nu predau cu rezultatul dorit limba maghiară.
Importanţa unei reflexiuni comitatense, consta în aceea că preceda
admonestările ministeriale ce erau prevăzute în Legea XXXVIII şi care
puteau periclita caracterul confesional şi naţional al învăţământului
poporal românesc39.
În periodicul „Luminătoriul”, din 19 februarie/2 martie 1892, se
considera că inspectorul regesc de şcoli a făcut un raport părtinitor,
despre starea şcolilor confesionale româneşti din comitatul Timiş. În
privinţa respectării regulilor, a disciplinei, a curăţeniei, a predării cu
exactitate a materiilor prescrise, şcolile confesionale erau superioare
celor comunale. „….Învăţătorii noştri, prin priceperea şi rutina lor
specială sunt adevăraţi profesori, demni de catedre cu mult mai
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 153, din 11/23 iulie, p. 5.
Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, doc. 1711/1892, în „Mărturii privind lupta românilor
din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură……”,
p. 230-231.
38
39
381
înalte”40, se arăta în articolul de presă. Inspectorul Martonfy, susţinea
publicaţia, nu a fost preocupat de partea „reală”, „serioasă”, a şcolilor
confesionale româneşti, ci „a căutat doar limba maghiară”. În opinia
autorului articolului de presă, inspectorul nu era mulţumit cu
rezultatul predării acestei limbi şi nici cu învăţătorii, deoarece nu ştiau
să converseze ori să ţină „discursuri patriotice” în limba maghiară, iar
competenţa învăţătorilor era judecată doar cu „riful patriotismului”.
Raportul arăta că în Bazoş şi în Belinţ, doar 180 şi respectiv 360 de
copii ortodocşi, frecventau şcoala. În opinia jurnalistului, în şcolile
comunale frecvenţa era mai redusă, însă inspectorul şcolar atenţiona
în legătură cu acest aspect, doar şcolile confesionale româneşti41.
După ce delegaţia românească înaintase la 28 mai 1892, Curţii
de la Viena, „Memorandul”-document „de excepţională însemnătate
în lupta poporului nostru pentru libertate şi unitate naţională”-42
autorităţile au iniţiat o campanie susţinută împotriva şcolilor şi Bisericii
naţionale. Sub pretextul aplicării legii pentru salarizarea învăţătorilor,
adoptată în 1893, s-a urmărit punerea şcolilor confesionale româneşti
sub controlul organelor statale43.
În acţiunea de limitare a învăţământului românesc din
comitatul Timiş, desfăşurată în ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea şi orchestrată de la nivel central, un trist renume şi l-a câştigat
protopretorul (fibirăul) cercului Recaş, Ioanovich Sandor (sârb
maghiarizat). Creând o stare de spirit negativă în rândul românilor
din cercul său, caracterizată prin nesiguranţă, nelinişte şi iritare,
protopretorul, prin abuz de putere, şantaj şi presiuni, a reuşit fie să
deschidă şcoli comunale în paralel şi pentru a face concurenţă şcolilor
confesionale deja existente, fie chiar să transforme, invocând adesea
motive imaginare, unele şcolile confesionale în şcoli comunale.
Atitudinea ostilă faţă de învăţământul în limba română,
şi-a manifestat-o, pentru început, Ioanovich Sandor, la Hodoş, în
anul 1892. Populaţia localităţii era formată din români ortodocşi, ai
căror copii frecventau şcoala confesională. Cu câţiva ani înainte, pe
pământul statului din vecinătatea comunei, fuseseră colonizate 18
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 1.
Ibidem.
42
43
Ibidem, p. 134.
40
41
382
familii de unguri care aveau în jur de 40 de copii de şcoală. Pentru
ca aceşti copii să nu frecventeze şcoala confesională, cu predare
în limba română, cu complicitatea notarului Starkenberg Iozsef,
protopretorul a încercat să transforme şcoala confesională existentă
în şcoală comunală, unde învăţământul în limba maghiară s-ar fi
putut impune mai uşor. Pentru atragerea sătenilor de partea şcolii
comunale, protopretorul promitea reducerea speselor cultuale la 5 %
şi dobândirea de subvenţii din partea statului. Cunoscând experienţa
nefastă a altor comune, unde acceptarea şcolii comunale a însemnat
doar învăţământ în limba maghiară şi nicidecum cheltuieli diminuate,
locuitorii Hodoşului, sfătuiţi de preotul Filip Vuia, s-au manifestat
deschis împotriva intenţiilor susţinute de notar. Convocând la
10/22 noiembrie 1892, Reprezentanţa comunală, notarul a propus
înfiinţarea şcolii comunale, încercând să convingă membrii acesteia
de beneficiile noii instituţii. Fiind decisă să apare fiinţa şcolii
confesionale, Reprezentanţa a respins propunerea cu majoritate de
voturi, nouă contra unu (cel al notarului)44.
Învăţând din această experienţă, nereuşită pentru el, Ioanovich
Sandor şi-a dezlănţuit pe viitor tot potenţialul agresiv, pentru
a-şi atinge scopurile distructive legate de şcoala confesională. În
comuna Chizătău, românii aveau o proporţie numerică covârşitoare.
Existau în jur de 20-30 de romano-catolici şi evrei, deci puţini copii
de altă confesiune pentru care s-ar fi reclamat înfiinţarea unei şcoli
comunale. Însă protopretorul Ioanovich, dorea cu orice preţ să ridice
în localitate o şcoală comunală, care să reprezinte o contrapondere
la şcoala confesională deja existentă şi cu o considerabilă vechime.
Pentru a-şi pune planul în aplicare şi pentru a-i intimida pe localnici,
protopretorul a adus o mulţime de jandarmi în comună. Deoarece
adepţii ideii şcolii comunale erau minoritari în Reprezentanţa
localităţii, prin abuz de putere, Ioanovich a reuşit să micşoreze
numărul membrilor „partidei adverse”. Juratului Dionisie Văcărescu,
protopretorul i-a încredinţat o sarcină al cărei termen de rezolvare
îi împiedica participarea la şedinţă. Al doilea jurat, Romul Bucovan,
a fost suspendat din oficiu, fiind acuzat că intenţionează să voteze
împotriva şcolii comunale. Pe Nicolae Pava, jandarmii l-au închis cu
44
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 86, din 21 noiembrie/3 decembrie, p. 1-2.
383
o seară înainte, pe motiv că face planuri împotriva şcolii comunale,
iar pe judele secundar, George Pava, l-au scos sub baionetă din Casa
comunală, din acelaşi considerent.
Şedinţa în care se hotăra soarta şcolii comunale, s-a desfăşurat
la 30 august 1894, într-o atmosferă tensionată, cu clădirea Primăriei
înconjurată de jandarmi, care aveau armele îndreptate în faţa unei
mulţimi de protestatari, care strigau la unison că nu doresc şcoală
comunală. Prezidând şedinţa, protopretorul a dispus votarea,
rezultând opt voturi împotrivă şi opt pentru şcoala comunală, la care
s-a adăugat votul judelui Genda, care a fost decisiv pentru înfiinţarea
şcolii comunale în Chizătău. De menţionat că Ioanovich Sandor, cu
câtva timp înainte, îl făcuse să demisioneze pe fostul primar Dionisie
Manea, care vota întotdeauna împotriva planurilor sale şi influenţase
alegerea unui primar supus, a cărui vot a fost hotărâtor pentru
traducerea în fapt a intenţiilor lui45.
În septembrie 1894, fibirăul cercului Recaş a reuşit, cu aceleaşi
mijloace nelegale, să smulgă Reprezentanţei comunei Bazoş, votul
de înfiinţare a şcolii comunale46. În acelaşi an, Ioanovich a încercat
fără succes să obţină transformarea şcolii confesionale din Babşa,
în şcoală comunală47. Urmărindu-şi cu habotnicie scopurile, fibirăul
a convocat din nou, peste un an, la 13 mai 1895, Reprezentanţa
comunei Babşa. Pentru că nu avea nici de data aceasta majoritatea
necesară, Ioanovich a suspendat înainte de şedinţă doi juraţi, fără nici
un alt motiv decât că aceştia ar fi votat împotriva şcolii comunale.
Astfel a reuşit să obţină cu majoritate de un vot, transformarea şcolii
confesionale din Babşa, în şcoală comunală. Judele Petru Curescu,
copleşit de fărădelegi şi abuzuri şi din aceste motive, uşor de şantajat,
a votat în favoarea şcolii comunale48.
Acţiunile abuzive ale protopretorului, îndreptate împotriva
şcolii confesionale româneşti, au continuat în localitatea Hisiaş. Încă
din anul 1872, fostul solgabirău Muntyan Gyula (de fapt românul
Munteanu Iuliu), pe lângă şcoala ortodoxă existentă în comună,
45
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 181, din 20 august/1 septembrie, p. 1; Idem, nr.192, din
3/15 septembrie, p. 1-2.
46
47
48
Idem, Timişoara, II, 1895, nr. 106, din 12/24 mai, p. 5.
384
împotriva voinţei majorităţii locuitorilor, a construit, cu aprobare de la
comitat, o şcoală comunală,49 amăgind populaţia că această instituţie
va fi susţinută de „împărăţie” pe seama uniţilor, care fiind foarte puţini
şi săraci, nu erau în stare să-şi construiască un edificiu şcolar propriu.
Peste puţin timp, locuitorilor din Hisiaş li s-au luat pământurile erariale,
pe care le deţineau în arendă şi care constituiau pentru ei cel mai
important izvor de subzistenţă. Chiar mai mult, pe acele pământuri
statul a înfiinţat colonia „Gizellfalva” (Ghizela). După ce au fost ruinaţi
material, românilor din Hisiaş li s-a impus o contribuţie suplimentară,
în favoarea şcolii comunale. S-a ajuns astfel, ca o comună mică, cu
locuitori pauperi, să susţină două şcoli. Scopul era evident: renunţarea
la şcoala confesională, cu limba de predare română. În zadar sătenii
au făcut nenumărate plângeri, bazate pe respectarea paragrafului 36
din Legea XXXVIII, căci factorii politici nu le-a luat în seamă.
În mai 1894, protopretorul Ioanovich, a dispus închiderea
şcolii confesionale, pe motiv că localul e necorespunzător, deşi
edificiul şcolii comunale, abandonat financiar de autorităţi, se afla şi
el într-o stare deplorabilă. Din dorinţa de a păstra şcoala confesională
şi învăţământul în limba maternă, sătenii s-au trudit şi au renovat
edificiul considerat necorespunzător, dar fără să ţină seama de
sacrificiul lor, pretorul a trimis în 9/21 septembrie doi jandarmi în
comună, cu ordinul de a închide şi sigila uşa sălii de învăţământ,
îndrumându-l pe primar să-i constrângă pe credincioşii ortodocşi,
să-şi trimită copiii la şcoala comunală50.
Acţiunile protopretorului cercului Recaş, desfăşurate în anul
1894 şi îndreptate împotriva şcolilor confesionale româneşti, au
continuat. În comuna Aga (Brestovăţ), cu ajutorul reprezentanţilor
de altă naţionalitate şi confesiune, fără învoirea românilor ortodocşi,
el a reuşit să obţină transformarea şcolii confesionale româneşti în
şcoală comunală. În comuna Topolovăţul Mare, cu ajutorul viriliştilor51
neromâni, a obţinut acceptul Reprezentanţei comunale, ca pe lângă
şcoala românească confesională, să se instituie şi o şcoală comunală,
deşi edificiul şcolii confesionale era îndeajuns de spaţios pentru a
Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ioachim Miloia, Hisiaş, nr. inventar 21823/357.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 201, din 16/28 septembrie, p. 13.
51
Contribuabili care plăteau un impozit mare şi care, datorită acestui fapt, erau membri de
drept ai consiliului comunal.
49
50
385
cuprinde chiar mai mult de 80 de elevi, aşa cum cerea legea52. Şcoala
comunală a fost improvizată în spitalul comunal din Topolovăţ. Ea a
fost finanţată de stat cu 800 de florini, din care deja din primul an
s-au retras 300, din cauză că organele comunale au repartizat ilegal 5
% (circa 300 de florini) şi pe susţinătorii şcolii confesionale. Împotriva
acestei ilegalităţi, preotul român, ca membru al Reprezentanţei
comunale a făcut recurs cu bun rezultat la comitat53.
În comuna Belinţ, protopretorele ţintea să instituie un
„kisdedov” (grădiniţă de copii), instituţie de învăţământ preşcolar
cu predare în limba maghiară. Pentru a evita punerea în aplicare a
intenţiei lui Ioanovich Sandor, românii din Belinţ susţineau că în
localitate nu se află copii lipsiţi de îngrijire părintească, ca să justifice
înfiinţarea unui „kisdedov”. De asemenea, argumentau ei, nu existau
nici resurse pentru susţinerea acestei instituţii, în măsura în care
datorită insuficienţei fondului funciar, comuna era nevoită să întreţină
trei şcoli confesionale numai din produsele grădinăritului54.
Între „grozăviile” lui Ioanovich Sandor, s-a înscris şi oprirea cu
ajutorul jandarmilor, a corului din Chizătău, care se întrunea seara,
pregătindu-se pentru hramul bisericii din 8/20 septembrie 1894.
Cu această ocazie, pretorul a confiscat steagul corului şi o parte din
notele muzicale, restituite de abia după intervenţia episcopului Ioan
Meţianu pe lângă prefectul Molnar55.
Împotriva abuzurilor lui Ioanovich Sandor, satele prejudiciate
au făcut plângeri la comitat, fără a fi luate în seamă, iar protopopii
Traian Putici al Timişoarei şi George Crăciunescu al Belinţului, au făcut
memorii la miniştrii de interne şi culte, fără a avea efectul scontat56. Între
autorităţile statului de la toate nivelele ierarhice exista o solidaritate
tacită. În loc să fie pedepsit pentru abuzurile sale, Ioanovich Sandor,
a fost înaintat peste câţiva ani în funcţia de protonotar al comitatului
Timiş57, probabil pentru „faptele patriotice” de care a dat dovadă.
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 80, din 10/22 aprilie, p. 3.
54
55
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chizătău, nepag.
56
57
52
53
386
Au existat cazuri când în spatele acţiunilor restrictive ale
autorităţilor locale, faţă de şcolile confesionale, au stat motivaţii de
ordin politic. De pildă la Ciacova, în anul 1892 autoritatea politică
cercuală a dispus închiderea şcolii greco-orientale la care se instruiau
tineri români şi sârbi, invocând starea defectuoasă a clădirii. Se pare
însă că la atitudinea autorităţilor politice, a contribuit mai de grabă
ţinuta opoziţională a românilor şi sârbilor, dovedită cu ocazia alegerii
de deputat dietal. De asemenea, la scrutinul pentru funcţia de
primar, românii au fost de partea germanului Wagner, câştigător cu
majoritate de voturi, iar acest rezultat nu a fost agreat de autorităţile
comitatense58.
Prigoana declanşată de autorităţile administrative la adresa
şcolilor confesionale, ia amploare, extinzându-se şi în zone mai
îndepărtate de centrul comitatului. În numărul său din 31 martie/12
aprilie 1894, gazeta „Dreptatea“ publica o corespondenţă din Coştei
(localitate lângă Vârşeţ), de unde se semnalau încercările de răpire a
şcolii confesionale româneşti, susţinându-se că edificiul ei ar aparţine
comunei politice, deşi comuna bisericească se considera de drept şi
de fapt, adevăratul proprietar al clădirii şcolare, invocând vechimea
actului de proprietate pe care îl deţinea. Vicecomitele Timişului ordonă
Reprezentanţei comunale să pretindă chirie comunei bisericeşti,
aceasta fiind stabilită la suma de 40 de florini anual. Comitetul
parohial s-a pronunţat asupra hotărârii Reprezentanţei comunale,
declarând-o nelegală şi necompetentă. Preşedintele Comitetului
parohial, preotul Avram Corcea, a fost citat înaintea protopreturei din
Vârşeţ şi pedepsit cu 50 de florini amendă, pentru că a vătămat prin
scrisoarea sa oficială antistia comunală, folosind expresia „ilegală“59.
Acţiunile discriminatorii îndreptate împotriva şcolilor, s-au
repercutat în aceeaşi măsură asupra învăţătorilor confesionali. Legea
XVIII din 1879, prin ordinele ministeriale ulterioare de aplicare a ei,
şi-a întins tentaculele ameninţătoare asupra destinelor învăţătorilor
români, până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
În urma unui raport, prezentat în ianuarie 1894, de către
inspectorul şcolar Szebesztha Karoly, Comitetul administrativ al
58
59
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 30, din 18/30 aprilie, p. 3.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 72, din 31 martie/12 aprilie, p. 5.
387
comitatului Timiş a suspendat 68 de învăţători: români, sârbi şi
germani, cu motivaţia că nu cunosc limba maghiară şi nu ştiu să o
predea cu rezultatul dorit de organele statului60.
Conform raportului, în anul 1882 au primit diplomă fără să fie
capabili de a predea limba maghiară, şase învăţători: Traian Gerla din
Vucovar, Simon Musta din Sacoşul Maghiar, George Goescu din Ficătar,
Anastasia Bărbulescu din Secusigiu, Alexandru Iancovici din Hodoş,
Milan Milencovici din Bavanişte. Un număr de 16 învăţători care
obţinuseră diploma între anii 1872-1881, nu şi-au însuşit în timpul
prescris de lege, limba maghiară. Între aceştia se numărau următorii
învăţători români: Ioan Petrucă din Şuşanovăţ, Silvia Dona din Coştei,
Traian Brătescu din Chinezu, Ioan Surdu din Bucovăţ, Petru Aga din
Budinţ, Damaschin Cosma din Topolovăţul Mare, Vasile Cornea din
Şuştra. Comitetul administrativ a destituit pe toţi aceşti învăţători şi
a provocat autorităţile şcolare confesionale, să instituie în decurs de
60 de zile, alţi învăţători care să posede pe deplin limba maghiară. În
afară de aceştia, mai existau 32 de învăţători care obţinuseră diploma
înainte de 1872 şi nu cunoşteau limba maghiară, pentru a fi în măsură
să o predea. Între aceşti învăţători se numărau: Pavel Putnic din Resaţ,
Vasile Roşculeţ din Parţa, Maria Dămian-Opriu din Grebenaţ, Toma
Constantin din Ghilad, Vicentie Duică din Iclodul, Moise Stoin din Vatina,
Pavel Bunu din Omor, Traian Unipan din Chevereşul Mare, Nicolae
Ciolac din Icloda, Ioan Niculaevici din Mehala, Bosoioc Miu din Giroc,
Ioan Pisar din Hitiaş. Referitor la aceşti învăţători, care nu mai puteau
fi obligaţi să înveţe limba maghiară, s-au propus două alternative: fie
să se pensioneze, fie să li se alăture în înţelesul Ordinului ministerial
nr.20301/1885, câte un învăţător suplinitor, care să cunoască perfect
limba maghiară61.
Intervenţia energică a autorităţilor şcolare bisericeşti, care
au invocat autonomia confesională şi legile existente, a reuşit să
stăvilească punerea în aplicare a destituirii celor 68 de învăţători.
Ministrul a revocat ordinul de destituire a învăţătorilor şi a dispus
două măsuri: 1. A dat ordin inspectorilor şcolari ca în înţelegere cu
comitetele administrative să constate cazurile de învăţători care nu
60
61
Idem, nr. 4, din 6/18 ianuarie, p. 4.
Idem, nr. 6, din 9/21 ianuarie, p. 6.
388
ştiu ungureşte şi să le raporteze ministrului, rămânând ca el să decidă
suspendarea învăţătorilor; 2. A dispus ca în mai multe localităţi din
ţară să se desfăşoare în vacanţe, cursuri de limba maghiară.
Drept urmare, cursurile de vară, pentru însuşirea limbii maghiare,
urmate de învăţătorii naţionalităţilor nemaghiare, au continuat.
Conducătorii acestora şi-au depăşit atribuţiile, transformând
comisiile de verificare a cunoştinţelor de limba maghiară în comisii
examinatoare, care au eliberat diplome de calificare învăţătorească,
atât celor care n-au avut, cât şi celor care le aveau deja (încălcând
ordinul de aplicare a legii din 1879)62.
Măsurile punitive faţă de şcolile româneşti au continuat şi în anii
de sfârşit ai secolului al XIX-lea, trimiţându-se directorilor şcolari şi
învăţătorilor admonestări pentru predarea limbii maghiare şi situaţia
localului. În anul 1896 au fost admonestaţi învăţătorii Anastasia
Bărbulescu din Secusigiu, Nicolae Lepa din Alioş, Uros Totoreanu din
Ficătar, Alexandru Iancovici din Hodoş, Nicolae Cuzman din Bodrogul
Nou, pentru că, în opinia autorităţilor, nu cunoşteau suficient limba
maghiară63. Ordinul de comunicare a pedepsei a fost semnat de
ministrul de culte şi instrucţie, Wlassics. Între învăţătorii sancţionaţi,
pot fi recunoscuţi unii care făcuseră obiectul acţiunii de destituire,
iniţiată de Comitetul administrativ al comitatului Timiş, în ianuarie
1894. Unii dintre învăţătorii admonestaţi, susţinuseră examenul
public de calificare în limba maghiară. Astfel, învăţătoarea Anastasia
Bărbulescu depusese în anul 1889 examen la limba maghiară, în
faţa inspectorului Arpad Varjassy şi obţinuse certificatul oficial de
calificare în predarea acestei limbi, iar peste câţiva ani, ministrul
o sancţiona considerând-o necalificată pentru predarea limbii
maghiare, în spiritul legii din 1879. Examene de calificare în limba
maghiară depuseseră şi învăţătorii: George Găiescu din Ficătar, Petru
Belgea din Vizma, Alexandru Iancovici din Hodoş, Persida Regep din
Timişoara, care au fost şi ei sancţionaţi. Mai mult, învăţătorul Iancovici
din Hodoş a fost silit să demisioneze din cauza presiunilor politice
făcute de pretorul local64. Sancţionarea învăţătorilor era unul dintre
Idem, II, 1895, nr. 8, din 10/22 ianuarie, p. 3.
64
62
63
389
primii paşi, în acţiunea de transformare a şcolii confesionale în şcoală
comunală sau de stat.
Şcolile şi învăţătorii greco-catolici din comitatul Timiş, s-au
confruntat cu aceleaşi probleme, legate de politica de asimilare,
pusă în aplicare de autorităţile locale. Legea XVIII din 1879, a impus
şi învăţătorilor greco-catolici învăţarea limbii maghiare, ca o condiţie
pentru exercitarea pe mai departe a profesiunii. Din protocolul
şedinţei consistoriale desfăşurată în 7/19 iunie 1879, aflăm că
învăţătorul Georgiu Vodă din Petroman era nevoit să plece la cursul
de limba maghiară, organizat în acel an la Arad. În absenţa lui,
atribuţiile cantorale sunt preluate de Vichentie Popoviciu, un sătean
greco-catolic65. Inspectorul şcolar comitatens era la fel de vigilent cu
învăţătorii greco-catolici care nu cunoşteau limba maghiară sau nu o
predau conform standardelor oficiale. Într-un raport din anul 1898,
erau admonestaţi învăţătorii din Lighed, German şi Folia, pentru că
nu cunoşteau limba maghiară66. Deoarece nu susţinuse examenul
de limba maghiară, învăţătorul Ilie Jumanca din Folia a fost demis de
ministrul cultelor, însă la intervenţia Ordinariatului (Consistoriului),
prin Ordinul ministrului nr.42849 a fost tolerat, dar cu condiţia ca în
jumătate de an să înveţe limba statului67.
Un rol important în evoluţia ascendentă a învăţământului
românesc din comitatul Timiş, l-au avut conferinţele şi reuniunile
învăţătoreşti. Create în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, reuniunile
aveau ca scop promovarea educaţiei naţionale în rândul tineretului,
apărarea intereselor învăţătorimii, stimularea şi modernizarea
activităţii educaţionale, prin schimburile de experienţă şi de idei
didactice. În afara laturii profesionale, activitatea lor avea şi un
pronunţat caracter politic, înscriindu-se organic în mişcarea naţională
românească. Conferinţele învăţătoreşti, organizate anual în diferite
localităţi, au devenit prilejuri de manifestare publică a sentimentelor
naţionale, de strângere a legăturilor între învăţători şi comunitatea
românească, de mobilizare a acesteia pentru păstrarea caracterului
Arhiva Episcopiei Române Unite Lugoj, Protocol Consistoriale din 1879, nr. inventar 2,
Şedinţa consistorială din 7/19 iunie 1879, nr.751.
66
Idem, Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, pachet documente 1-100/1898, document
49, nepag.
67
Ibidem, pachet Episcopia Lugojului 1934, Referate, Tema: Istoricul parohiilor, Folia.
65
390
naţional al şcolii. Tocmai de aceea, autorităţile au încercat mereu să
stânjenească sau să împiedice activitatea reuniunilor şi conferinţelor
învăţătoreşti68.
Pentru că nu s-a permis folosirea limbii române în cadrul
lucrărilor ei, adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor din Dieceza
Caransebeşului, convocată la Ciacova în zilele de 11-12 septembrie
1892, nu a mai avut loc. Conducerea Reuniunii îndeplinise toate
formalităţile cerute pentru organizarea adunării generale, adică
avizase pretura locală din Ciacova, stabilise locul şi data adunării etc.
Primpretorul cercului Ciacova, Iuliu Somogyi, a refuzat însă să ia la
cunoştinţă de aceste acte, sub pretext că el nu cunoaşte limba română
şi nici un slujbaş al preturii nu cunoaşte această limbă. În consecinţă,
el cerea conducerii Reuniunii să-i trimită actele respective traduse
în limba maghiară. Conducerea Reuniunii a refuzat să folosească în
agendele sale altă limbă decât cea română. Învăţătorii se adunaseră
în sala destinată adunării generale, iar când preşedintele Reuniunii,
profesorul Ştefan Velovan, dorind să deschidă şedinţa a rostit
cuvintele: „Onorată adunare generală”, primpretorul pătrunzând
în sală cu un detaşament de jandarmi, l-a întrerupt imediat, oprind
desfăşurarea întrunirii69. Declarând răspicat că scopul şi năzuinţa
statutară a acestei Reuniuni e culturală şi nu politică, că Reuniunea
şi-a îndeplinit datoria prescrisă de lege, precum peste tot românii, ca
un element de ordine şi civilizaţie respectă toate legile sancţionate,
preşedintele Ştefan Velovan a protestat împotriva acestei violări a
legii şi a vătămării statutelor Reuniunii. Apoi i-a invitat pe cei prezenţi
să se îndepărteze. Ţinuta demnă şi corectă a preşedintelui, a fost
aprobată de întreaga adunare. Detaşamentul de jandarmi, având
puştile cu glonţul pe ţeavă, a somat pe cei prezenţi să părăsească
sala în cinci minute. În piaţă se aflau alţi jandarmi, care au ordonat
mulţimii să se îndepărteze şi să se răsfire, pentru că în caz contrar,
vor folosi armele. Populaţia românească nu a ripostat, purtându-se
cu tact şi demnitate.
Almanah editat de Reuniunea învăţătorilor de la şcolile confesionale greco-ortodoxe din
Dieceza Caransebeşului, Editura Comitetului Reuniunii, Caransebeş, 1899, p. 55; V. Ţîrcovnicu,
Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Studii de istorie
a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 166-167.
68
69
391
Chiar dacă adunarea învăţătorească nu s-a putut desfăşura, la
concertul care trebuia să aibă loc în seara aceleiaşi zile, nu s-a renunţat.
Şi în acest caz, primpretorul şi-a îndeplinit rolul poliţial, venind însoţit
de un pluton de jandarmi, în curtea hotelului unde s-a desfăşurat
spectacolul. Prin rezoluţia dată în scris, el a cenzurat programul
manifestării culturale, interzicând cântarea piesei de joc „Hai în horă”,
deoarece conţinea cuvântul „horă”. După concert, a urmat jocul.
Fibirăul şi jandarmii au rămas până la sfârşitul programului, urmărind
să nu se ţină vreun toast, deoarece pe acestea le-a interzis. A doua
zi, în 11 septembrie, la prânzul comun, învăţătorii s-au delectat cu
cântece şi jocuri naţionale, fără însă a ţine toasturi. Şi de data aceasta,
primpretorul a sosit neinvitat, iar pe la ferestrele clădirii patrulau
jandarmii. Fibirăul a rămas în sală până a plecat ultimul om şi chiar
mai mult, a însoţit învăţătorii până la gara din Jebel, de unde trebuiau
să ia trenul spre casele lor70.
La o asemenea mobilizare de forţe, a recurs primpretorul
Iuliu Somogyi împotriva unei paşnice adunări învăţătoreşti. Forţa
spirituală emanată de reunirea învăţătorilor sub semnul solidarităţii
profesionale şi cultural-naţionale, nu a putut fi contracarată decât
aparent de forţa fizică la care a recurs reprezentantul autorităţii locale.
Din această confruntare, învăţătorii români timişeni au ieşit mai
fortificaţi, mai hotărâţi în a-şi apăra dreptul la asociere şi la utilizarea
limbii române în adunările lor, drepturi consfinţite de altfel prin lege.
Împotriva lui Iuliu Somogyi, Reuniunea învăţătorilor români
greco-ortodocşi din Dieceza Caransebeşului, a înaintat o „acuză
disciplinară” la vicecomitele comitatului Timiş, prin avocatul ei,
Coriolan Brediceanu din Lugoj71. Solidar cu subordonatul său,
vicecomitele Achil Deschan înapoiază actul de acuzare, preşedintelui
Reuniunii, motivând că nu poate delibera asupra lui decât dacă va fi
tradus în limba maghiară. Văzând că vicecomitele procedează la fel
ca şi primpretorele, Reuniunea a înaintat o acuză şi împotriva lui, la
Ministerul de Interne72, fără a primi însă vreun răspuns73.
Reuniunea învăţătorilor din protopopiatele bănăţene ale
Diecezei Aradului, a fost obstrucţionată şi ea în repetate rânduri de
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 64, din 2/14 septembrie, p. 1-3.
Idem, nr. 81, din 4/16 noiembrie, p. 1.
72
Idem, nr. 91, din 9/21 decembrie, p. 1-2.
73
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 64, din 20 martie/1 aprilie, p. 2.
70
71
392
autorităţi, imputându-i-se că nu are statute aprobate de Ministerul
Cultelor şi al Instrucţiunii Publice. Consistoriul din Arad şi Sinodul
eparhial, au făcut un memoriu la guvern şi au rugat pe ministrul
cultelor să înţeleagă că această instituţie izvorăşte din drepturile
autonome ale Bisericii, garantate prin legile ţării, că Reuniunea nu e o
corporaţie juridică de sine-stătătoare, care ar avea nevoie de statute, ci
e o corporaţie didactic-învăţătorească, care funcţionează la comanda
autorităţilor bisericeşti-şcolare. Ministrul nu a fost lămurit cu aceste
explicaţii, rămânând neclintit în hotărârea de a solicita statute74.
Datorită absenţei statutelor aprobate de guvern, autorităţile
locale au găsit motivaţia necesară pentru a interveni discreţionar, ori
de câte ori doreau să impieteze, asupra bunei desfăşurări a adunărilor
generale ale Reuniunii învăţătorilor români. Astfel, adunarea generală
a Reuniunii învăţătorilor români greco-ortodocşi din Protopopiatul
Timişoara, desfăşurată în anul 1884, în cartierul timişorean Maiere
(Elisabetin), a fost supusă controlului poliţiei75, iar o altă adunare
generală, a aceleiaşi Reuniuni, care a avut loc în 15 septembrie 1892,
la Secusigiu, s-a desfăşurat sub paza poliţiei76.
În anul 1894, Poliţia din Timişoara a interzis desfăşurarea
adunării generale a Reuniunii învăţătorilor din Protopopiatul
Timişoara, sub acelaşi pretext, că nu are statute aprobate de guvern.
În zadar, învăţătorul Emeric Andreescu, preşedintele Reuniunii, i-a
explicat şefului poliţiei că există statute aprobate de Consistoriul
din Arad, acesta nu s-a lăsat înduplecat şi a dizolvat adunarea77. La
fel s-a întâmplat şi la 13 august 1895, când căpitanul orăşenesc din
Timişoara a oprit adunarea Reuniunii apelând la aceeaşi motivaţie:
absenţa statutelor aprobate de guvern78.
Nici conferinţele învăţătoreşti, întruniri cu un caracter
pur pedagogic şi metodic, nu au scăpat vigilenţei autorităţilor. În
dimineaţa zilei de 7/19 august 1896, învăţătorii din Protopopiatul
Vârşeţ se aflau la Coştei (lângă Vârşeţ), unde urma să înceapă
conferinţa învăţătorească. Zvonindu-se că întrunirea învăţătorilor va
Idem, II, 1895, nr. 131, din 12/24 iunie, p. 3.
Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 70, din 1/13 septembrie, p.4.
76
Idem, XIII, 1892, nr. 70, din 26 septembrie/8 octombrie, p. 3.
77
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 213, din 30 septembrie/12 octombrie, p. 5.
78
Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 31, din 15 august, p. 3.
74
75
393
fi oprită de autorităţi, preotul local, Avram Corcea, s-a înfăţişat la Casa
comunală ca să se convingă. Aici i s-a confirmat interzicerea activităţii
învăţătoreşti, datorită faptului că desfăşurarea ei nu a fost anunţată
Primăriei. Deşi conferinţa nu se putea califica drept adunare care
trebuia anunţată, având un caracter pur didactic şi fiind ordonată prin
autorităţile bisericeşti, preotul Corcea a făcut totuşi o cerere scrisă, pe
care a înaintat-o Primăriei. Imediat după începerea activităţii, în şcoală
au sosit trei jandarmi care i-au somat pe învăţători să părăsească
clădirea. Explicaţia dată a fost că de la anunţarea conferinţei şi până la
desfăşurarea ei, trebuiau să treacă 24 de ore. Dând dovadă de o înaltă
conştiinţă profesională, ca să nu piardă o zi de pregătire, învăţătorii
au plecat în corpore la Iam, participând la conferinţa colegilor lor
din Protopopiatul Bisericii Albe. A doua zi, în 8/20 august, învăţătorii
întruniţi la Iam au întors vizita celor de la Coştei şi se părea că de data
aceasta lucrările conferinţei vor decurge fără probleme. Dar nu s-a
întâmplat aşa, pentru că în după-amiaza aceleiaşi zile jandarmii au
sosit din nou cu o telegramă de la vicecomite, în care se condiţiona
desfăşurarea conferinţei de prezentarea către Protopretura cercuală
din Vârşeţ, a statutelor aprobate, ale reuniunii! Era un act tendenţios
şi arbitrar al autorităţilor locale, deoarece reuniunea şi conferinţa
învăţătorească erau două organizaţii diferite, iar în acel moment se
desfăşura o conferinţă şi nu o adunare a reuniunii învăţătoreşti, care
ar fi necesitat statute.
Conştienţi că alte arme decât cele spirituale nu au, pentru a
se opune acţiunilor discreţionare ale autorităţilor statului, adunaţi
în sala ospătăriei din Coştei, cei peste 30 de învăţători, cu capetele
descoperite, au intonat cu toţii cântecul „Deşteaptă-te române”, care
în liniştea serii, după cum relata ziarul „Dreptatea”, „părea o rugăciune
şi o protestare puternică în contra volniciei asupritorilor”79.
Reprezentanţii statului de pe teritoriul comitatului Timiş, au
aplicat politica şcolară de asimilare prin intermediul şcolii dusă de
guvernanţii de la Budapesta, prin măsuri restrictive şi discriminatorii
la adresa şcolilor, a învăţătorilor români, a reuniunilor şi conferinţelor
învăţătoreşti. Unii dintre ei au dat dovadă de exces de zel în
Dreptatea, Timişoara, III, 1896, nr. 177, din 12/24 august, p. 2; Idem, nr. 178, din 13/25
august, p. 2; I. Munteanu, op.cit., p. 147.
79
394
aplicarea legislaţiei şcolare, a instrucţiunilor şi ordinelor ministeriale,
remarcându-se în acest sens protopretorii cercurilor Recaş şi Ciacova,
Ioanovich Sandor şi Iuliu Somogyi, inspectorii şcolari comitatenşi
Martonfy şi Szebesztha Karoly. Invocând legea, aceştia de cele
mai multe ori au încălcat-o într-un mod machiavelic, urmărind cu
perseverenţă transformarea şcolilor confesionale în şcoli comunale
sau de stat, a învăţătorilor români în instrumente ale puterii politice.
Aceste acţiuni ostile nu şi-au atins decât parţial scopul. Chiar dacă
numărul şcolilor comunale şi de stat, a cunoscut o creştere însemnată
în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, ea nu s-a realizat pe seama
şcolilor confesionale româneşti, care au rămas ca pondere, cele
mai importante instituţii de învăţământ elementar de pe cuprinsul
comitatului Timiş. Cele câteva bătălii pierdute de şcolile confesionale
în lupta pentru supravieţuire, nu au dezarmat, ci dimpotrivă au
unit în şi mai mare măsură, comunitatea românească în jurul şcolii
naţionale.
VI. B. Reacţia societăţii româneşti faţă de politica
şcolară a statului maghiar. Strategii de apărare a
caracterului confesional şi naţional al şcolii
În centrul politicii oficiale de deznaţionalizare, promovată de
guvernele de la Budapesta, se aflau mai cu seamă Biserica şi Şcoala
românească. Prin autonomia lor, aceste instituţii erau cele mai
rezistente, cele mai fortificate din punct de vedere naţional80. „Înţelesau şi ei (autorităţile centrale n.n.) şi priceput-au că biserica şi şcoala
sunt stâlpii cei mai puternici ai existenţei noastre naţionale”81, se afirma
într-un număr al „Dreptăţii” din anul 1897. „Au înţeles şi priceput că,
dacă voiesc să ne deznaţionalizeze, aceste cetăţui de refugiu trebuie
luate mai întâi în posesiune, acestea trebuie mai întâi uzurpate…”82,
concluziona acelaşi articol de presă. Comparativ cu bisericile, şcolile,
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 98.
81
Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 140, din 1/13 iulie, p. 1.
82
Ibidem.
80
395
care erau supuse şi legislaţiei statului în domeniul învăţământului,
erau mai expuse pericolului deznaţionalizării, această temere
reflectându-se în presa vremii: „….cauza noastră şcolară a devenit
cestiune de viaţă pentru noi,….şi dacă vom cădea, vom cădea nu pe
pământ, ci în mormânt…”.83
Reacţia autorităţilor şcolare şi bisericeşti, a întregii societăţi
româneşti, de apărare a caracterului confesional al şcolii, a devenit
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea un important comandament
politic, în condiţiile sporirii agresivităţii cercurilor conducătoare din
monarhia austro-ungară, faţă de cultura şi fiinţa naţională a românilor
din Banat şi Transilvania. Prin însuşi rostul activităţii sale, şcoala
transmitea tinerelor generaţii valorile perene ale culturii române,
contribuind astfel la afirmarea conştiinţei naţionale, la cristalizarea
condiţiilor pentru desăvârşirea unităţii de stat a poporului nostru. De
aceea, acţiunea de apărare a învăţământului românesc se înscrie ca o
componentă majoră a mişcării naţionale din această perioadă84.
Pentru a înţelege esenţa politicii şcolare promovate de guvernele
maghiare după 1867, precum şi reacţia de apărare faţă de prevederile
ei care atentau la autonomia confesională şi şcolară, se impune a face
o scurtă referire la „Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”,
care a încercat să împace liberalismul cu centralismul în cadrul
sistemului dualist de guvernare. Proiectul acestei legi, a fost adus în
discuţia Dietei la 24 noiembrie 1868. Naţionalităţile nemaghiare au
încercat să-şi impună propriul proiect, prin intermediul căruia cereau
recunoaşterea lor ca naţiuni politice, egal îndreptăţite cu naţiunea
maghiară. Însă cu totul altul era proiectul comisiei Dietei, care afirma
că toţi cetăţenii Ungariei formează o singură naţiune politică ungară,
ai cărei membri sunt cetăţenii de orice naţionalitate. Cât despre limbile
naţionalităţilor, în articolul 2 se arăta că acestea se vor întrebuinţa,
dacă e necesar, în practica guvernării şi administraţiei, iar în articolul
3 se preciza că având în vedere unitatea naţiunii politice, limba de
stat a Ungariei e limba maghiară.
Între susţinătorii celor două proiecte, s-a dat una dintre cele mai
mari bătălii din istoria parlamentarismului maghiar. Atât la dezbaterea
83
84
Foaia diecezană, Caransebeş, I, 1886, nr. 36, din 7/19 septembrie, p. 2.
396
generală, cât şi la discuţia pe articole, n-au învins însă argumentele,
logica, bunul simţ şi adevăratul patriotism, ci exclusiv maşina de vot
dirijată de membrii guvernului în frunte cu contele Iuliu Andrassy şi de
liderii majorităţii. Ba mai mult, textul iniţial al proiectului, s-a înăsprit,
statuându-se că naţiunea maghiară este „unitară şi indivizibilă” şi
că limba naţionalităţilor se va întrebuinţa în administraţie numai
„întrucât e cu putinţă”. La 29 noiembrie 1868 discuţiile fiind încheiate,
la 1 decembrie Legea naţionalităţilor (Articolul de lege XLIV) a fost
votată cu o majoritate de 267 voturi faţă de cele 24 ale opoziţiei.85
Singurele prevederi liberale admise de lege, care nici ele nu
au fost respectate întocmai au fost: dreptul pentru naţionalităţi de a
lua cuvântul în adunările unităţilor administrative în limba maternă;
de a se apăra în justiţie, la instanţele inferioare, în aceeaşi limbă; de
a o întrebuinţa în biserică; de a susţine şi înfiinţa, în limitele legii
învăţământului, şcoli confesionale cu limba de predare proprie.
Referitor la şcolile de stat legea afirmă în paragraful 17 al ei, următoarele:
„Determinarea limbii de predare în institutele de învăţământ deja
înfiinţate de stat şi respectiv de către guvern, cum şi acelea pe care,
cerând necesitatea, le va înfiinţa, aparţine-întrucât relativ la aceasta
nu dispune nici o lege-agendelor ministrului de instrucţie publică. De
vreme ce însă rezultatul pe terenul instrucţiei publice, e din punctul
de vedere al culturii generale şi al binelui obştesc, scopul cel mai înalt
al statului, ministrul instrucţiunii publice e dator a îngriji ca instituţiile
de învăţământ ale statului, cetăţenii fiecărei naţionalităţi din ţară, care
vieţuiesc împreună în mase mai mari, să se poată cultiva în limba lor
maternă, până la punctul unde începe cultura academică”86. Oferta
era generoasă, dar ea nu s-a respectat: şcolile de stat au avut aproape
în totalitate, limba de predare maghiară.
Ceea ce atunci şi nici mai târziu n-au înţeles Francisc Deak, Iuliu
Andrassy şi mai ales Kalman Tisza, care avea să guverneze 15 ani în
decursul cărora, pentru politica urmată faţă de naţionalităţi, urma
să primească supranumele de „zdrobitorul naţionalităţilor”, a înţeles
însă un alt contemporan al lor, politicianul, publicistul, sociologul şi
V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională ( 1848-1881 ), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 361-363.
86
actuală, Bucureşti, 1915, p. 19-20.
85
397
istoricul Ludovic Mocsary (1826-1916). La scurtă vreme după votarea
Legii naţionalităţilor, în 1869 Mocsary recunoştea în coloanele ziarului
„Magyar Ujsag”, caracterul vital al problemei naţionale. El menţiona
ca premisă pentru rezolvarea acesteia, recunoaşterea caracterului
poliglot al statului maghiar şi întrevedea ca soluţie, libera dezvoltare
a fiecărei limbi şi naţionalităţi87.
Legea naţionalităţilor nu prevedea nici un fel de garanţie
privind respectarea drepturilor şi a limbilor naţionale, lăsându-le la
discreţia şi arbitrariul autorităţilor. Ea a făcut posibilă o politică şcolară
care a devenit din ce în ce mai restrictivă la adresa învăţământului
confesional, desfăşurat în limba maternă a elevilor.
La 7 decembrie 1868, parlamentul maghiar votează Legea şcolară
XXXVIII, elaborată la iniţiativa ministrului cultelor şi instrucţiunii,
baronul Iosif Eötvös, dintr-o perspectivă liberală88. În dezbaterea
de către Dietă a proiectului acestei legi, a intervenit şi omul politic
bănăţean Vincenţiu Babeş, care a adus unele amendamente menite
să întărească rolul educativ şi naţional al şcolii elementare. El a
propus ca în planul de învăţământ să se introducă istoria şi geografia
naţională, pe lângă istoria şi geografia statului maghiar. Vincenţiu
Babeş îşi însoţea propunerea cu următoarele argumente: „Deşi în
zadar se neagă, au şi celelalte naţiuni sau naţionalităţi, istoria lor
proprie naţională şi dacă vrem să fim drepţi trebuie să recunoaştem
că e necesar ca pe lângă istoria patriei, în care se cuprinde istoria
naţiunii maghiare, să se propună şi istoria celorlalte naţiuni, precum
şi geografia referitoare la ele, ca obiecte speciale de studiu”89.
După adoptarea Legii şcolare XXXVIII, Episcopia Caransebeşului
a reacţionat la prevederile acestui act normativ, elaborând o strategie
menită să apere şi să întărească autonomia confesională în domeniul
învăţământului. Prin circulara nr. 68 din 28 martie 1869, episcopul
Ioan Popasu aducea la cunoştinţa învăţătorilor şi preoţilor, conţinutul
noii legi şcolare. El sublinia dreptul Bisericii de „a întemeia şcoale
pretutindeni pe unde a răsărit soarele religiunii Mântuitorului
V. Netea, op.cit., p. 364-365.
89
T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana
ungară, vol. IV, Sibiu, 1906, p. 421-422.
87
88
398
Christos….”90, de a se îngriji de susţinerea şi dotarea lor, de a prescrie
planul de învăţământ, de a numi şi destitui pe învăţători, de a se
preocupa deci de toate problemele referitoare la învăţământul
confesional.
Episcopul Ioan Popasu declară fără echivoc că „şcoalele noastre
au fost, sunt şi vor rămânea pentru totdeauna şcoale confesionale”91,
motivându-şi afirmaţia prin relaţia specială pe care considera că
şcoala confesională o are cu Biserica, din moment ce ea garanta
păstrarea limbii bisericeşti şi asigura creşterea religioasă şi morală a
copiilor, care constituia fundamentul întregii societăţi.
Episcopul Popasu se adresează preoţilor în calitate de catiheţi
şi directori locali, protopopilor ca inspectori de şcoli şi învăţătorilor ca
„instructori ai cunoştinţelor lumeşti” cu următoarele cerinţe: „….să vă
împliniţi cu toată scumpătatea şi cu cea mai mare îngrijire datorinţele
ce sunt legate de chemarea voastră, să vă împliniţi datorinţele cu
mai mare înfocare şi zel ca până acum şi să depărtaţi din mijlocul
vostru lenea, tândălirea, şi neîngrijirea, căci aceste slăbiciuni faţă
cu condiţiunile ce le pune legea dietală mai sus amintită pot trage
după sine urmările cele mai triste, pot adică ataca, paraliza sau de tot
nimici dreptul bisericii noastre asupra şcoalelor.....şi dreptul de a avea
şcoale confesionale…”92. Episcopul ameninţă cu îndepărtarea din
post a preoţilor sau învăţătorilor care nu îşi fac datoria faţă de şcoală,
făcându-i responsabili în faţa Naţiunii şi a Bisericii.
Episcopul Popasu se adresează şi credincioşilor români
din eparhie, cerându-le să fie ascultători faţă de protopopi, preoţi
şi învăţători, să îndeplinească exigenţele legii, prin asigurarea
frecvenţei şcolare a copiilor lor şi prin contribuţia la susţinerea
materială şi financiară a instituţiilor de învăţământ. Pentru a fi mai
convingător, episcopul face o pledoarie pentru învăţătură, privită ca
un important mijloc de supravieţuire etnică şi lingvistică: „Lăsaţi-vă
dar să vă povăţuiască învăţătura, că astăzi numai prin învăţătură vă
puteţi apăra şi păstra nobila sămânţă din care vă trageţi şi dulcea
limbă românească ce o vorbiţi….”93.
Ibidem.
92
Ibidem, p.280.
93
Ibidem, p. 280-281.
90
91
399
Circulara difuza mai departe în traducere românească,
„paragrafii” din Legea XXXVIII, prin care se hotărau condiţiile privitoare
la şcolile confesionale. Circulara episcopului Popasu, inaugura astfel o
politică a Eparhiei Caransebeşului, de a menţine nealterat caracterul
confesional al şcolilor româneşti, de a satisface integral prevederile
legii, pentru a evita desfiinţarea şcolilor confesionale şi transformarea
lor în şcoli de stat sau comunale.
Cu acelaşi scop, printr-o nouă circulară, din 1 mai 1869, a
fost difuzat pe larg Rescriptul Ministerului de Culte şi Instrucţiune
Publică din 17 martie 1869, prin care se imputau şcolilor confesionale
româneşti o serie de neajunsuri: că localurile de şcoală „în cele mai
multe locuri sunt mici, strâmte, întunecoase şi nesănătoase”, mai
mult, „pe alocurea stau să se dărâme de tot”; că nu se respectă
termenul de opt luni fixat prin lege ca durată a anului şcolar; că elevii
nu frecventează regulat şcoala şi despre această situaţie nu au fost
informate autorităţile comunale sau comitatense; că şcolile nu au
mijloacele de învăţământ prevăzute de lege şi mai ales că din materiile
cuprinse în planul de învăţământ se predau „numai o parte foarte
mică”. Episcopul avertizează că în caz de nerespectare a condiţiilor
prevăzute în paragrafele 11-13 ale legii şcolare din 1868, „mai întâi se
vor pofti de trei ori diregătoriile bisericeşti ale şcoalelor confesionale
ca să depărteze scăderile de la şcoală şi dacă nici după aceste trei
admoniţiuni şcoalele confesionale nu se vor întocmi după cerinţele
legii, atunci statul pe lângă şcoala confesională va mai înfiinţa în sat
a doua şcoală pe cheltuiala comunei şi aşa comuna în loc de a purta
cheltuielile numai ale şcoalei sale confesionale, va fi silită a mai cheltui
şi pentru a doua şcoală comunală”94.
O circulară purtând aceeaşi dată, şi având un conţinut
asemănător, a emis şi episcopul Aradului, Procopiu Ivacicovici. Ea se
constituia într-un îndemn adresat tuturor factorilor responsabili de
învăţământul confesional, de a elimina neajunsurile constatate de
autorităţi, pentru a nu se periclita caracterul confesional al şcolilor
din Dieceza arădeană95.
IV, act 72/1869, nepag.
95
Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (în contin. A.E.O.R.A), Fond şcolar, V, act
17/1869, nepag.
94
400
În acelaşi an, când la completarea tabelelor şcolare, profitând
de faptul că primarii comunelor româneşti nu au sesizat diferenţa
confesional-comunal, mai mulţi notari au trecut intenţionat şcolile
confesionale drept comunale în rubrica în care trebuia înscris
caracterul şcolii, fiind mobilizaţi de preoţi şi învăţători, locuitorii
comunelor timişene: Berini96, Dubos, Dubova, Cerna, Stamora
Română97, Babşa98, au dat declaraţii de susţinere pentru şcolile
confesionale. Declaraţia comunei Dubos, din Protopopiatul Jebelului
avea următorul conţinut:
„Declaraţiune,
Prin care noi subscrişii în numele întregii comune grecoorientale române din Dubos, ne declarăm cum că rămânem şi în viitor
credincioşi şcolii noastre confesionale şi nu voim nici într-un chip a
rămânea şcoala noastră comunală, precum s-a dat o declaraţiune
care numai prin neînţelegerea cuvintelor comunal şi confesional s-a
făcut. Aşa dar aceasta cu totul o nulificăm şi rămânem cu toţii la şcoala
confesională ce prin punerea şi a sigiliului comunal o întărim”99.
Declaraţia avea data de 29 septembrie 1869 şi era semnată de
mai mulţi locuitori ai comunei, inclusiv de jude.
Cu data de 6 octombrie 1869, Protopopul Ciacovei I. P. Săiman
înainta Consistoriului din Caransebeş, declaraţii de susţinere a şcolilor
confesionale, din partea mai multor localităţi, semnate de preoţi,
membrii comitetelor, epitropiilor parohiale şi întărite cu sigiliile
comunelor şi ale parohiilor100.
Pe aceeaşi linie a apărării autonomiei şcolare, se înscrie şi decizia
Sinodului eparhial din Caransebeş, desfăşurat la 19 aprilie 1870, de
a nu alege reprezentanţi confesionali în Senatul şcolar comitatens.
Se justifica această opţiune prin faptul că Senatul comitatens se
îngrijea de afacerile şcolilor comunale, iar în Eparhia Caransebeşului
comunităţile îşi declaraseră şcolile drept confesionale, aflate deci sub
jurisdicţia propriului Senat şcolar confesional101.
98
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fondul cronici parohiale, dosar Babşa, nepag.
99
100
101
96
97
401
Autorităţile şcolare confesionale din Dieceza Aradului, au
acţionat în aceeaşi direcţie a conservării autonomiei confesionale.
Conferinţa inspectorilor cercuali de şcoli, desfăşurată la Arad, în
3 aprilie 1871, punea bazele organizatorice ale inspecţiei şcolilor
confesionale, dar în acelaşi timp stabilea şi măsuri de contracarare
a ingerinţelor statului în problemele interne ale învăţământului
naţional: recunoştea dreptul de suprainspecţie al inspectorilor
statului, dar atenţiona că aceştia nu aveau voie să se amestece în
problemele interne ale şcolilor confesionale; se declara împotriva
acceptării în şcolile confesionale a mijloacelor de învăţământ
inscripţionate în limba maghiară, având în vedere limba de predare
română a acestor şcoli; li se cerea învăţătorilor să corespondeze doar
cu autorităţile confesionale, cărora li se subordonau102. Problema
acceptării hărţilor, globurilor şi tabelelor de perete ungureşti, primite
din partea organelor statului în mai multe comune în care funcţionau
şcoli româneşti, s-a pus şi în raportul pe anul 1870 al Senatului şcolar
arădean, către Sinodul eparhial. Acestea erau considerate drept „…
încercare de amestec străin în cultura noastră poporală”103.
În aceeaşi notă, a apărării autonomiei şcolare, se înscrie şi
răspunsul negativ dat de Sinodul eparhial din Caransebeş, inspectorilor
şcolari ai comitatelor Timiş, Torontal şi Caraş, care solicitau participarea
învăţătorilor confesionali la cursurile de perfecţionare organizate la
Lugoj, Timişoara şi Becicherecul Mare, în perioada august-septembrie
1871104.
Teza promovării şcolilor poporale româneşti, a apărării
caracterului lor confesional şi naţional, a fost inclusă şi în documente
cu caracter programatic. Astfel, la conferinţa politico-naţională
desfăşurată la Arad, în ziua de 9 mai 1872, la care au participat şi
reprezentanţi ai cercurilor politice româneşti din Banat, s-a statuat
că dezvoltarea învăţământului românesc din monarhie, e o condiţie
esenţială a progresului naţiunii române105.
În anul 1873, când Ministerul de Culte şi Instrucţiune a emis
ideea convocării unei comisii de anchetă, care să elaboreze propuneri
A.E.O.R.A., 11-12-1871. Doc. Nr. 34, în „Mărturii privind lupta românilor din părţile
Aradului….”, p. 170.
104
105
T. V. Păcăţian, Cartea de aur, vol. VI, Sibiu, 1910, p. 372.
102
103
402
de modificare a legii din 1868, Sinodul eparhial arădean a hotărât să
se adreseze Ministerului, pentru a expune punctul său de vedere
asupra modificărilor ce urmau să se aducă legii. Memoriul elaborat de
referentul şcolar George Popa, în numele Senatului şcolar, identifica
ca importantă deficienţă al Legii XXXVIII, inexistenţa vreunei dispoziţii
prin care organele administrative să fie obligate să sprijine instituţiile
şcolare aparţinând naţionalităţilor. Consecinţa imediată a acestei
deficienţe a legii, a fost dezinteresul autorităţilor statale faţă de cauza
învăţământului confesional. Memoriul elaborat de G. Popa, surprinde
contradicţia existentă între unele paragrafe ale Legii XXXVIII şi
prevederile Legii VIII din 1871, despre organizarea comunelor. Legea
XXXVIII permitea comunelor care au susţinut din averea şi veniturile
lor şcoli confesionale, să le susţină şi pe mai departe, în schimb, Legea
VIII anula obligaţiile administraţiei comunale, incluse în contractele
încheiate între comună şi comitetul şcolar, pentru susţinerea şcolii.
Locuitorii comunelor erau astfel înlăturaţi de la folosirea egală a
veniturilor comune pentru susţinerea şcolii. Aceste venituri aveau ca
unic destinatar, şcoala comunală.
Prin referentul său, Senatul şcolar arădean solicita să se pună
în dezbatere serioasă revizuirea legii şcolare, precum şi schimbarea
atitudinii autorităţilor administrative faţă de şcolile poporale
româneşti. Se remarca faptul că, în special, în comitatele Timiş şi
Caraş, şcolile decad datorită piedicilor multiple pe care le puneau
autorităţile administrative106.
În acelaşi an, Sinodul eparhial l-a însărcinat pe episcopul
Aradului să înainteze un memoriu la ministerul de resort pentru a arăta
piedicile care se pun învăţământului naţional. În „memorandum” se
arată că autorităţile privesc cu duşmănie învăţământul românesc107.
Prin conţinutul şi ideile vehiculate, memoriile din anul 1873 sunt
expresia unei atitudini politice active în care românii se angajaseră
pentru afirmarea lor şcolară şi culturală.
Pentru a curma abuzul pretorului cercual din Lipova, care
în 1874 a închis nejustificat în temniţă pe locuitorii români care au
D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 30/1873.
V. Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918),
Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 70.
106
107
403
refuzat să presteze zile de muncă pentru edificiul şcolii comunale,
referentul şcolar G. Popa intervine în acelaşi spirit al respectării
autonomiei şcolare, adresându-se oficiului de vicecomite din
Timişoara. Prin scrisoarea din 9 august 1874, acesta îl încunoştiinţa
pe referentul şcolar, că pretorul nega că ar fi închis în arest pe unii
locuitori din Alioş, pentru a-i constrânge la lucru în favoarea şcolii
comunale108. Având în vedere că autorităţile confesionale au făcut
propriile cercetări la faţa locului, iar locuitorii prejudiciaţi erau gata
să-şi întărească cu jurământ declaraţiile, răspunsul vicecomitelui se
constituie într-un nou exemplu de solidaritate tacită a autorităţilor
statului de la diferite nivele ierarhice, în acţiunea de sprijinire a şcolilor
comunale, în detrimentul celor cu predare în limba română.
Legea învăţământului din 1868, a introdus în circulaţie
termenul de autonomie confesională şi şcolară, întrucât confesiunile
dobândiseră oficial, dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli. În fapt, politica
promovată de guvern s-a constituit într-o activitate de limitare a
acestei autonomii. Inspectorii şcolari ai statului aveau drepturi largi
în inspectarea şcolilor româneşti, putând propune ministerului
admonestarea instituţiilor şcolare unde au constatat deficienţe.
Acesta era primul pas în direcţia transformării şcolilor confesionale în
şcoli comunale, cu limba de predare maghiară. Dreptul statului de a
înfiinţa şi susţine şcoli elementare, conferit prin Legea XXXVIII, a fost
folosit abuziv şi în detrimentul şcolilor confesionale. S-au ridicat şcoli
de stat în zone compact româneşti, cu scopul de paraliza acţiunea
şcolilor confesionale. Deşi paragraful 58 al legii sublinia că fiecare
elev se va instrui în limba maternă, în măsura în care „această limbă
este una dintre limbile folosită în comună” 109, majoritatea şcolilor
comunale şi de stat, au avut ca limbă de predare, limba maghiară.
Prevederile liberale ale legii din 1868, au fost făţiş desconsiderate
din partea organelor statului, pentru că ele nu se aflau în rezonanţă
cu obiectivul cardinal al guvernelor maghiare de după 1867: făurirea
statului naţional unitar maghiar. Această constatare este întărită de
cuvintele rostite cu toată sinceritatea în anul 1914, de contele Tisza,
în parlamentul maghiar: „Ar fi fost o nebunie şi un act de sinucidere
108
109
404
naţională din partea statului maghiar, din partea naţiunii maghiare,
executarea legilor din 1868, create pe bază de premise false”110.
Legea XXVIII, sancţionată la 10 iulie 1876, a reprezentat o
nouă provocare pentru autorităţile şcolare confesionale, deoarece
lărgea considerabil drepturile inspectorilor şcolari ai statului, făcând
inoperante conceptele de autonomie confesională şi şcolară, puse în
circulaţie de legea învăţământului din 1868. Inspectorii şcolari regeşti,
ca şi organele administrative, puteau propune Ministerului de Culte
şi Instrucţiune interzicerea unor manuale care nu satisfăceau „ideea
de stat maghiar”. Legea nu se limita doar la a permite interzicerea
unor manuale şcolare, dar prevedea şi pedepsirea acelora care le
întrebuinţează, cu amendă sau chiar închisoare.
Interzicerea manualului de „Istoria românilor”, al învăţătorului
Ioan Tuducescu din Lipova, la 13 decembrie 1876, a avut drept
consecinţă începerea acţiunii penale atât împotriva autorului111, cât
şi împotriva învăţătorului Blaj Codreanu din Sânnicolaul Mic, pentru
întrebuinţarea cărţii la clasă112.
Întrunit în şedinţă, începând cu data de 27 ianuarie 1877, Senatul
şcolar din Arad formulează un răspuns către ministerul de resort,
care-l punea în postura de apărător al învăţătorilor români. Se arăta
că cele mai multe date din manualul învăţătorului Tuducescu, existau
şi în alte cărţi editate în tipografia de la Buda, iar manualul în discuţie
a fost întrebuinţat înainte de a fi publicată dispoziţia ministerială
care îl interzicea. Senatul şcolar lăsa să se înţeleagă că organele
administrative au făcut un exces de zel prin măsurile luate împotriva
învăţătorilor români şi cerea Ministerului ca în cazul interzicerii unei
cărţi, nimeni să nu fie tras la răspundere pentru întrebuinţări înainte
de oprirea acesteia şi să nu se caute, invocându-se aceste motive, să
se micşoreze autoritatea învăţătorilor113.
În acelaşi an, Senatul şcolar arădean se adresa judeţului
regesc din Aradul Nou cu rugămintea de a i se înapoia învăţătorului
Damaschin Mărgineanţu cartea confiscată „Istoria patriei” de
I. M. Moldovan, deoarece era proprietatea lui şi nu o utilizase niciodată
în activitatea didactică114.
L. Triteanu, Şcoala noastră (1850-1916). Zona culturală, Sibiu, 1919, p. 15.
112
113
114
110
111
405
Pentru a-i feri pe învăţători de repercursiunile pe care le-ar
fi putut avea asupra lor folosirea unor manuale interzise, episcopul
Ioan Meţianu, inaugurează începând din 1877, practica publicării prin
circulare a manualelor interzise de minister. El ţine să-i informeze pe
învăţători şi despre pedepsele prevăzute de legea şcolară din 1876,
pentru întrebuinţarea unei cărţi interzise. De asemenea, îi sfătuieşte
să-şi păstreze la domiciliu cărţile care sunt proprietatea lor privată,
deoarece oprirea ministerială a unei cărţi, oficialii politici puteau s-o
primească mai repede pe calea comitatului, decât învăţătorii pe calea
inspectoratelor şcolare. Se ajungea astfel la situaţia ca învăţătorii să
fie acţionaţi în instanţă pentru utilizarea unui manual, înainte de a fi
informaţi despre interzicerea acestuia115.
După publicarea noului plan de învăţământ, elaborat în 1877,
constatând că numărul manualelor care îndeplineau „exigenţele”
autorităţilor era destul de redus, Consistoriul arădean a iniţiat un
concurs cu premii pentru elaborarea de manuale şcolare, la care
puteau să participe toţi învăţătorii, preoţii „şi acei bărbaţi care au avut
sau au o ocupaţiune bisericească sau şcolară”116.
Consistoriul din Caransebeş a publicat cu aceeaşi consecvenţă,
manualele căzute în dizgraţia autorităţilor117. Cu trecerea anilor,
circularele au ajuns să cuprindă liste din ce în ce mai lungi de cărţi
interzise, pentru ca în cele din urmă, în anii de sfârşit ai secolului
al XIX-lea, simplificându-se lucrurile, s-a ajuns ca Senatul şcolar să
aprobe lista cărţilor „admise”, pentru ca să se elimine orice neclaritate.
Ca o măsură de siguranţă în plus, toate manualele acceptate erau
recomandate şi în „Foaia diecezană” şi trebuiau procurate doar de la
„Librăria diecezană”118.
Într-o perioadă în care se inaugura o politică restrictivă la
adresa învăţământului românesc, episcopul Ioan Meţianu al Aradului,
a analizat modalităţile de întărire a şcolii confesionale româneşti
într-o broşură intitulată: „O voce serioasă în ora supremă. Către clerurile
117
Vezi circularele care au publicat cărţile interzise, în N. Bocşan, V. Leu, „op.cit.”, p. 82-93.
118
C. Albert, Problema manualelor şcolare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în
„Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Editura Diecezană, Caransebeş, 2008,
p. 46-47.
115
116
406
române şi fruntaşii poporului român în cauza instrucţiunei populare. De
un arhipresbiter”, publicată la Budapesta în anul 1878. Valoarea acestei
lucrări, a fost relevată de pedagogul ardelean Onisifor Ghibu („O voce
sinceră în ora supremă. Cu prilejul broşurii mitropolitului I. Meţianu”,
în „Românul”, nr. 71-72, din 1914).
Episcop al Aradului între 1875-1898, Ioan Meţianu cunoştea
dificultăţile pe care le întâmpina şcoala confesională. Spirit
întreprinzător în conducerea vieţii bisericeşti şi şcolare, Ioan Meţianu
a căutat soluţii constructive pentru întărirea capacităţii pedagogice a
şcolilor româneşti şi a Preparandiei arădene. Acţiunile sale se înscriu
pe linia unei atitudini hotărâte de apărare a caracterului naţional
al şcolii româneşti. I. Meţianu căuta să îmbunătăţească situaţia ei
materială, considerând că e bine ca „din partea bisericilor să trecem
ceva mai mult în cumpăna şcolilor” 119. El îşi argumenta aserţiunea
arătând că pe viitor rolul şcolii în plan naţional şi cultural va creşte
şi prin urmare va fi nevoie de mai mulţi învăţători. Dacă se asigura
o organizare judicioasă a senatului şcolar, se elaborau manuale
corespunzătoare, iar activitatea şcolară era îndrumată competent,
prestigiul şcolii poporale ar fi crescut, iar funcţia ei culturală ar fi fost
întărită120. Ioan Meţianu demonstra înţelegerea profundă a rolului
şcolii în menţinerea fiinţei naţionale când în broşura amintită făcea
afirmaţii aparent paradoxale în raport cu statutul său ecleziastic: „Să
facem mai mici biserici dar mai multe şi mai mari şcoli; mai mulţi
învăţători şi mai puţini preoţi. Să înfiinţăm mai multe pedagogii”121.
În aceeaşi broşură, episcopul arădean îşi etala virtuţile naţionale,
punând interesele româneşti deasupra celor confesionale, când
făcea următorul îndemn: „Să apelăm la sentimentele noastre frăţeşti,
românii greco-ortodocşi şi catolici, să fim una şi solidari, căci unul e
scopul nostru şi nedespărţită e soarta noastră”122.
În timp ce episcopul Meţianu, încerca să creeze o mentalitate
şi o opinie publică favorabilă susţinerii învăţământului naţional,
V. Popeangă, Activitatea cultural-naţională a românilor din Eparhia Aradului între 1784-1918,
în „Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale
prin educaţie şi cultură……”, p. 16.
120
Ibidem.
121
Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr.20, din 14/26 mai 1878, p. 157.
122
Ibidem.
119
407
inspectorii şcolari confesionali desfăşurau în cercurile de care
răspundeau, acţiuni preventive, de apărare a caracterului confesional
al şcolilor, în faţa eventualelor acţiuni destabilizatoare ale organelor
administrative. Cu ocazia examenelor de la sfârşitul anului şcolar
1876-1877, protopopul G. Crăciunescu, inspectorul şcolar al tractului
Hasiaş, observând că edificiul şcolar din localitatea Ohaba-Forgaci e
prea mic pentru a mai cuprinde 183 de elevi, din dorinţa de a preveni
pierderea caracterului confesional al şcolii, i-a convins pe localnici că
„este neînconjuratu de lipsă deocamdată a se zidi cel puţin un edificiu
de şcoală pentru clasa a II-a, iar edificiul de şcoală cel de până acum,
să rămână pentru clasa primă”123.
Experimentele în procedura complicată a maghiarizării
naţionalităţilor din statul maghiar, se concentrează în proiectul
de lege din anul 1879, al ministrului de culte Trefort. Tendinţa
deznaţionalizării prin intermediul şcolii, se punea la iveală cu destulă
sinceritate în declaraţiile verbale ale oamenilor politici maghiari,
dar proiectul căuta să fie discret în formularea paragrafelor sale.124
Intenţia proiectului de lege, de a introduce limba maghiară ca obiect
obligatoriu de studiu în toate institutele de învăţământ poporal şi
îndatorarea învăţătorilor confesionali de a-şi însuşi limba maghiară,
a stârnit îngrijorarea prelaţilor bisericilor româneşti, care au solicitat
audienţe la împărat.
Deşi mitropolitul Sibiului, Miron Romanul, a propus omologului
său de la Blaj, Ioan Vancea, ca audienţa, spre a-i mări importanţa,
să fie comună şi deşi acesta a acceptat propunerea făcută, totuşi a
plecat la Viena fără mitropolitul ortodox şi a cerut audienţă numai
pentru sine. Audienţa a fost acordată în ziua de 10 februarie 1879,
Vancea prezentând lui Francisc Iosif I numai protestul bisericii sale125,
în care se menţiona că pentru ierarhia greco-catolică, limba română
e o chestiune de viaţă, o condiţie sine qua non şi prin urmare tot ce
ameninţă şi periclitează limba acestei biserici, ameninţă şi periclitează
însăşi Biserica126.
Sosit la Viena după plecarea lui Vancea, Miron Romanul s-a
văzut astfel silit să ceară şi el o audienţă separată în numele Bisericii
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba-Forgaci, nepag.
E. Hodoş, Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944, p. 79.
125
V. Netea, op.cit., p. 414.
126
E. Hodoş, op.cit., p. 87-88.
123
124
408
ortodoxe, prin procedura lor ambii mitropoliţi coborând protestul
de pe piedestalul lui naţional, la treapta minoră de problemă
confesională127. La 13 februarie 1879, delegaţia ortodoxă, alcătuită
din Mitropolitul Miron Romanul, episcopii Ioan Meţianu al Aradului
şi Ioan Popasu al Caransebeşului, a înaintat împăratului un memoriu
în problema şcolilor poporale româneşti, grav ameninţate de acest
proiect de lege, care avea ca scop de a de „a duce la îndeplinire cu
orice preţ maghiarizarea”128.
În memoriu se sublinia că însuşirea obligatorie a limbii maghiare
de către învăţătorii confesionali aflaţi sub 50 de ani, probată prin
susţinerea unui examen, lovea în autonomia bisericii. Semnatarii
memoriului reproşează ministrului Trefort că nu a consultat şi
autorităţile bisericeşti atunci când a alcătuit proiectul de lege, aşa
cum procedase fostul ministru Eötvös, în compunerea proiectul Legii
XXXVIII din 1868. La predarea memoriului, mitropolitul i-a explicat
împăratului Francisc Iosif, utilizând limba maghiară, că eventuala
executare a legii pregătite de guvern, pe lângă alte neajunsuri, ar
tulbura liniştea internă a credincioşilor români ortodocşi care ţin
cu tărie la limba şi naţionalitatea lor. Deputăţia ruga pe monarh să
nu acorde proiectului de lege, prealabila încuviinţare. Răspunsul
împăratului venit tot în limba maghiară, nu lăsa nici o undă de
speranţă soluţionării favorabile a cererilor petiţionarilor. El s-a limitat
să afirme că guvernul şi corpul legislativ, stau departe de intenţia de
a aduce hotărâri ce ar putea pricinui îngrijorări temeinice şi ar tulbura
pacea şi armonia între diferitele naţionalităţi ale ţării.
Proiectul de lege a fost prezentat camerei deputaţilor în şedinţa
din 13 martie 1879. Ministrul Trefort, credincios regulii constituţionale,
a ţinut să-şi motiveze în faţa Dietei proiectul de lege, folosind
următoarele argumente: locuitorii maghiari sunt în minoritate faţă
de nemaghiari, dar cu toate că nu au majoritatea absolută, o au pe
cea relativă; prin urmare guvernul cerea ca limba ungurească, care
era limba majorităţii relative, să fie limba de comunicare şi „înţelegere
împrumutată” între locuitorii care vorbesc diferite limbi în Ungaria129.
Editura Facla, Timişoara, 1978, 71-72; L. Triteanu, op.cit., p. 71.
129
127
128
409
La 29 aprilie proiectul a fost adus în dezbaterea camerei fiind
combătut cu înverşunare de deputaţii românilor: N. Străvoiu, P.
Mihaly, Alexandru Roman, Partenie Cosma şi George Pop de Băseşti130.
O cuvântare remarcabilă a ţinut profesorul Alexandru Roman, în
şedinţa camerei de la 1 mai 1879. El surprindea faptul că proiectul
de lege şcolară supus dezbaterii, era în contradicţie cu „Legea
naţionalităţilor”, adoptată în 1868, care la rândul ei fusese încălcată
începând de la pretori şi până la cel din urmă notar sătesc. Privitor la
cultura naţionalităţilor, era indiscutabil că din milioanele contribuite,
nu li se acorda nici un singur procent. Românii nu aveau nicio şcoală
căreia statul să-i dea vreun ban şi cu toate acestea, guvernul vroia
să introducă limba maghiară în institute ce le susţineau confesiunile,
exclusiv din mijloace proprii. Profesorul Roman se alătura acelora
care nu vedeau nici un folos practic, ce ar rezulta din învăţarea limbii
maghiare în şcolile primare, iar în ce-i priveşte pe învăţători şi soarta
ce-i aşteaptă, era de părere că proiectul aducea o adevărată confiscare
de drepturi131.
Pe lângă români, proiectul a fost combătut şi de deputaţii
celorlalte naţionalităţi, în frunte cu deputatul sârb Mihail Polit, precum
şi de deputatul ungur Ludovic Mocsary, care în şedinţa din 30 aprilie a
ţinut un nou discurs pentru apărarea dreptului naţionalităţilor la limba
şi cultura lor132. Supranumit „corbul alb”, datorită atitudinii diferite de
a celorlalţi oameni politici maghiari faţă de naţionalităţi şi faţă de
soluţionarea problemei naţionale, L. Mocsary a combătut proiectul
de lege Trefort, pe care îl socotea nesincer iar lipsa de sinceritate o
considera nedemnă pentru „rasa maghiară”. În intenţia proiectului, de
„răspândire a limbii maghiare”, omul politic nu vedea decât o încercare
de vindecare cât mai rapidă a „răului” că 15 milioane de oameni
care locuiesc în Ungaria, nu sunt cu toţii de origine maghiară. Dacă
numărul maghiarilor nu se putea spori decât pe socoteala numărului
celorlalte naţionalităţi, era firesc, în opinia lui Mocsary, ca nemaghiarii
să vadă în această tendinţă, un atac la temeliile propriei existenţe.
În consecinţă, maghiarii trebuiau să se împace cu situaţia că Ungaria
132
130
131
410
e un stat poliglot, în care diferitele popoare ţin cu tărie la etnia lor.
La finalul cuvântării sale, Mocsary făcea apel la o vorbă înţeleaptă
a fostului ministru Eötvös, care spunea că problema supremaţiei
naţionale nu poate fi decât o problemă de cultură133.
În Casa Magnaţilor, proiectul a fost atacat de cei doi mitropoliţi,
cât şi de episcopii Ioan Meţianu de la Arad şi Victor Mihaly de la
Lugoj.
Susţinut personal de primul ministru Kalman Tisza, proiectul a
fost votat cu o zdrobitoare majoritate de ambele corpuri legiuitoare
în zilele de 24 şi 25 mai 1879 şi apoi pus imediat în aplicare. Prin Legea
Trefort (Articolul de lege XVIII) s-a dat învăţământului românesc una
din cele mai grele lovituri, ea oferind guvernului posibilitatea unei
largi şi permanente imixtiuni în viaţa tuturor şcolilor şi totodată a
unei politici de maghiarizare din ce în ce mai accentuată134.
Dacă legea s-ar fi executat întocmai, primejdia nu ar fi fost atât
de mare. Aplicarea ei tendenţioasă însă, a dus la ruinarea şcolilor unor
naţionalităţi care trăiau sub coroana maghiară. Şcolile româneşti,
susţinute prin sudoarea poporului, nu au suferit o înfrângere atât
de mare, dar au trebuit să fie puse în lucrare, o mare cantitate de
energie şi multe sacrificii, pentru a rezista şi a învinge acest curent
potrivnic învăţământului naţional135. Obligativitatea învăţătorilor de
a cunoaşte limba maghiară pentru a o putea preda, s-a constituit
într-un pretext suplimentar de ingerinţă cu mijloace abuzive, a
inspectorilor şcolari comitatenşi în viaţa internă a şcolilor româneşti.
Pe măsura accentuării presiunii asupra învăţământului naţional,
autorităţile şcolare confesionale, comunităţile româneşti, au trebuit
să-şi dezvolte şi să-şi diversifice strategiile de apărare a instituţiei
şcolare româneşti.
După înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania
şi Ungaria, în anul 1881, problema învăţământului, ca problemă de
importanţă naţională, intră în atenţia acestui for politic românesc.
În programul de acţiune al partidului, la punctul 5, există prevederi
care se referă la susţinerea Bisericii şi Şcolii româneşti: „Cestiunea
135
Ibidem, p. 23-24.
133
134
411
autonomiei bisericilor şi a şcolilor confesionale fiind curate cestiuni
de naţionalitate, partida naţională îşi va ţine de datorinţă a se lupta
pentru susţinerea acestora, stăruind ca naţionalitatea română să fie
sprijinită şi pentru şcolile române, precum şi pentru alte institute de
cultură naţională, din visteria statului, în proporţie cu jertfele de sânge
şi bani ce le aduce naţionalitatea română pentru patrie. Totodată va
năzui a se delătura legile şi ordinaţiunile, care se contrariază dezvoltării
naţionale”136.
O luptă susţinută pentru apărarea funcţiei naţionale şi culturale
a şcolii a fost dusă în 1883, când a fost adoptată a doua lege Trefort,
Legea XXX, prin care se introducea în mod obligatoriu studiul limbii
maghiare în şcolile medii. Noile măsuri legislative afectau activitatea
preparandiilor de la Arad şi Caransebeş, deoarece conform legii,
diplomele eliberate de preparandiile cu altă limbă decât cea maghiară,
trebuiau să fie semnate de inspectorii comitatenşi. Atribuţiile
inspectorilor şcolari ai statului, sunt extinse şi asupra examenelor de
calificare a învăţătorilor137.
Prevederile legii n-au rămas fără ecou în opinia publică din
comitatul Timiş. Periodicul „Luminătoriul” din Timişoara a întreprins
acţiuni energice de clarificare a opiniei publice, arătând tendinţele de
deznaţionalizare pe care le promova legea. Pavel Rotariu, redactorul
ziarului timişorean, scria într-un articol că românii nu pot întreprinde
o luptă fizică deschisă cu statul asupritor, dar au în schimb putere
morală care rezidă în „iubire şi aderenţă neclintită către limba şi
naţiunea noastră” 138. „Luminătoriul” îi îndemna pe români să participe
la adunări de protest împotriva legii din 1883139.
Încă de la apariţia sa, în anul 1880, periodicul „Luminătoriul”
s-a dovedit a fi un fervent apărător al învăţământului în limba
maternă, combătând intenţiile guvernanţilor de transformare a
şcolilor confesionale româneşti în şcoli comunale. Ori de câte ori avea
prilejul, „Luminătoriul” publica în paginile sale informaţii pozitive
despre activitatea desfăşurată în şcolile confesionale, din dorinţa
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 37, din 9/21 mai, p. 2.
V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976,
p. 11; I. Munteanu, op.cit., p. 86.
138
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 5, din 15/27 ianuarie, p. 1.
139
Ibidem.
136
137
412
de a demonstra opiniei publice că acestea sunt în toate privinţele
superioare şcolilor comunale. După examenele din anul 1883, în
periodicul timişorean se afirmă:„Mi-ar fi plăcut dacă inspectorul regesc
al Timişorii ne-ar fi onorat la examene cu prezenţa sa şi ar fi participat
în vreo câteva comune; nu trebuia domnia sa să se ostenească cale
departe, ci numai până la Ghiroda, care e în nemijlocită apropiere
de Timişoara. Apoi să se convingă ce poate să facă o comună mică,
cu o populaţiune puţină la număr. Cum şi-a ridicat din propriile
puteri o şcoală şi ce progres ştie să facă un învăţător confesional cu
pruncuţii abia de 7-8 ani; şi într-adevăr, atât poporul din Ghiroda,
cât şi învăţătorul lor, domnul Ioachim Boncea, merită toată lauda”140.
Aceste informaţii erau aduse redactorului la cunoştinţă, pe de o parte,
pentru a înfrunta atacurile ziarelor străine, care adeseori îi acuzau pe
români că sunt „neapţi pentru cultură”, iar pe de altă parte, pentru a
se constitui într-un exemplu pozitiv oferit altor comune141.
De câte ori aveau prilejul, autorităţile statale, locale şi centrale,
încercau să producă breşe în comunicarea dintre învăţători şi
autorităţile lor legitime, confesionale. În acest fel, s-ar fi creat o
criză de autoritate, care ar fi făcut mai fragil sistemul de învăţământ
confesional. La 22 iunie 1883, Ministerul Finanţelor a emanat o
circulară prin care făcea cunoscut faptul că petiţiile învăţătorilor
poporali adresate către pretură, către inspectorul şcolar regesc sau
către comitetul administrativ comitatens, referitoare la încasarea
salariilor, erau scutite de timbru. Dându-şi seama de intenţiile urmărite
prin circulara Ministerului de Finanţe, episcopul Ioan Popasu a trimis
la rându-i o circulară, prin care înştiinţa învăţătorii confesionali că
petiţiile lor pentru încasarea salariilor trebuie întotdeauna adresate
către protopopiate, către inspectorii şcolari confesionali şi nicidecum
către autorităţile politice142. Pentru că unii învăţători au continuat să
se adreseze autorităţilor politice pentru încasarea salariilor, episcopul
revine în această problemă printr-o nouă circulară, din anul 1887,
cerându-le încă o dată învăţătorilor să apeleze la oficiul protopopesc
şi acesta să facă demersuri pe lângă pretura cercuală, pentru
Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 47, din 15/27 iunie, p. 2-3.
Ibidem.
142
140
141
413
încasarea salariului învăţătoresc de la comunele restante143. Episcopia
Caransebeşului îşi păstra astfel cu perseverenţă poziţia de apărare a
autonomiei confesionale în domeniul învăţământului.
În anii premergători mişcării memorandiste, românii au fost
confruntaţi cu o nouă lege menită să dea amploare procesului
de deznaţionalizare prin intermediul şcolii. Legea XV din 1891,
referitoare la grădiniţele de copii (şcoli fröbeliene), opera ministrului
de culte şi instrucţie, Albin Csaky, a produs îngrijorare printre români,
din cauză că satele româneşti erau împovărate cu sarcini materiale
şi unele nu puteau suporta cheltuielile de înfiinţare a noilor instituţii
educative. Românii erau sensibili şi la faptul că actul educaţional se
desfăşura în limba statului, iar această lege apărea ca un nou mijloc
de maghiarizare144.
Episcopul Ioan Meţianu, în cuvântul său din Casa Magnaţilor, a
arătat că această lege încalcă dreptul natural al părinţilor de a asigura
educaţia în limba maternă a copiilor lor. Revista „Biserica şi şcoala”
a luat şi ea atitudine faţă de prevederile actului normativ, a căror
executare contribuia la sporirea substanţială a impozitelor şi taxelor.
Protestele împotriva legii din 1891 au dobândit în Timişoara, un
caracter popular145. La chemarea lui Pavel Rotariu, mai mulţi locuitori
ai satelor bănăţene, în frunte cu învăţătorii şi preoţii, s-au întrunit la
Timişoara într-o adunare naţională de protest împotriva legii pentru
înfiinţarea grădiniţelor de copii. La manifestarea desfăşurată în 19
februarie 1891, ţăranii din localitatea Chişoda au venit avându-i în
frunte pe învăţătorii Paul Ivi şi Cornel Popovici, care datorită ţinutei
lor ireproşabile pe teren naţional, reprezentau un model demn de
urmat pentru comunitate146.
Frecventarea obligatorie a grădiniţelor de copii, care în
ungureşte se numeau „ovoda” sau „ovodău” cum îi spuneau ţăranii,
a produs la români firească şi mare nemulţumire, dar în acelaşi timp
şi un sentiment al ridicolului. Acesta din urmă şi-a găsit interpretare
în versuri glumeţe, apărute în gazetele vremii şi referitoare la copilul
care s-ar codi să meargă la grădiniţă: „De nu vii cu binişorul, // Vine-un
Ibidem, p. 423-424.
145
Luminătoriul, Timişoara, XII, 1891, nr. 26, din 22 februarie/6 martie, p. 1.
146
143
144
414
domn solgabirău // Fără forme te ridică // Şi te-nfundă-n ovodău”147.
În ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, inspectorii şcolari
comitatenşi au devenit mai insistenţi în identificarea învăţătorilor
care nu predau limba maghiară sau nu o predau la nivelul exigenţelor
ministeriale. Fără să se informeze suficient despre fiecare caz în parte,
inspectorii cereau sancţionarea învăţătorilor, chiar dacă uneori
acest lucru contravenea legii. Din aceste considerente, vigilenţa
autorităţilor şcolare confesionale a crescut, iar acţiunea lor de
apărare a învăţătorilor, s-a fundamentat întotdeauna pe respectarea
autonomiei confesionale şi a legilor în vigoare.
La 29 noiembrie 1890, inspectorul regesc al comitatului Timiş
îl reclama pe învăţătorul Grigore Vatreş din Berini, că nu predă
limba maghiară şi cerea pensionarea acestuia. Informându-se
prin intermediul protopopului local în legătură cu această situaţie,
Consistoriul din Caransebeş îi răspunde inspectorului şcolar că
învăţătorul din Berini, absolvind studiile pedagogice în anul 1861,
conform Legii XVIII din 1879, nu putea fi constrâns la susţinerea
examenului de limba maghiară, deoarece în virtutea paragrafului 3 al
citatei legi, erau obligaţi să predea limba maghiară doar acei învăţători
care au absolvit studiile pedagogice începând cu anul 1872. La finalul
adresei de răspuns, se menţionează că învăţătorul Grigore Vatreş preda
totuşi limba maghiară, chiar dacă nu avea obligaţia legală să o facă148.
În anul următor, Consistoriul din Caransebeş i-a dat acelaşi răspuns
inspectorului şcolar comitatens, cu referire la alt învăţător, Dănilă
Cereguţ din Lighed, care absolvind cursurile pedagogice înainte de
1872, nu era obligat să predea limba maghiară149. Pe baza constatării
inspectorului şcolar regesc că învăţătorul din Belinţ, Damaschin Gerga,
nu cunoaşte limba maghiară în măsura să o poată preda elevilor din
şcoala poporală, Comitetul administrativ al comitatului Timiş a cerut
în 1891 pensionarea acestuia. Protopopul, care în calitate de inspector
şcolar îl cunoştea foarte bine pe învăţător, raporta Consistoriului din
Arad că acesta cunoaşte limba maghiară în limitele prescrise de Legea
XVIII, obţinuse calificative bune la examene, era încă în putere, deplin
149
147
148
415
sănătos şi recomanda ca procedura de pensionare să nu se pună în
aplicare150.
În acţiunea de apărare a şcolii naţionale, s-au angajat nu
numai factorii confesionali, care răspundeau oficial de destinele
învăţământului românesc, ci şi personalităţi laice, profund implicate
în aspectele spirituale ale vieţii comunităţilor româneşti. O astfel de
personalitate a fost avocatul George Lazaru din Vinga, care în anul
1892 făcea un emoţionant apel la„caritatea inimilor româneşti”, pentru
înfiinţarea şi susţinerea unei şcoli româneşti în această localitate. Până
în 1890, învăţătorul român preda într-una din sălile şcolilor bulgăreşti
şi era plătit din venitul averii orăşeneşti. În anul menţionat, Senatul
orăşenesc sistând salariul şi prin aceasta însuşi postul de învăţător, iar
populaţia română care număra doar 200 de suflete neavând mijloace
pentru a susţine o şcoală, copiii acesteia erau constrânşi să frecventeze
şcolile bulgăreşti, cu limbile de predare bulgară şi maghiară. În apelul
său, G. Lazaru încerca să sensibilizeze opinia publică românească,
menţionând: „…copiii români nu mai au de la cine învăţa nici carte
românească, nici a se ruga lui Dumnezeu în limba maicii lor, dulcea
şi sonora limbă românească, ba ce e mai mult, neavând învăţător,
e împiedicat şi serviciul divin”151. Avocatul îşi exprima temerile, că
populaţia română a localităţii era ameninţată cu deznaţionalizarea,
dacă această situaţie s-ar fi perpetuat. Deşi problema şcolii româneşti
din Vinga nu-şi va fi găsit rezolvarea în timpul sperat de autorul
apelului, ea a intrat şi în atenţia autorităţilor confesionale, inspectorul
şcolar Archip Munteanu scriind Consistoriului arădean că deţine
o informaţie potrivit căreia patenta oraşului Vinga, emisă de Maria
Tereza, ar conţine înscrisă egala îndreptăţire a românilor şi bulgarilor,
cuprinzând între altele şi îndatorirea ajutorării şcolii româneşti din
localitate. În această problemă se implică şi episcopul Ioan Meţianu,
care îl angajează pe avocatul timişorean Aurel Muntean, cu misiunea
de a căuta şi studia acea patentă, aflată se pare, alături de alte obiecte
cu valoare istorică, într-o expoziţie deschisă la Timişoara152.
În 1892, anul mişcării memorandiste, presiunile autorităţilor
administrative asupra şcolii confesionale, se înteţesc, dar primesc o
152
Ibidem.
150
151
416
ripostă pe măsură din partea factorilor responsabili de învăţământul
românesc, din partea presei naţionale şi a societăţii româneşti în
ansamblul ei. Raportul nefavorabil la adresa şcolilor româneşti
din comitatul Timiş, al inspectorului şcolar regesc Martonfy, care
a atras şi atenţia Dietei, a primit o replică hotărâtă în numărul
„Luminătoriului” din 19 februarie/2 martie 1892. În articolul intitulat
„Maghiarizarea şcolilor noastre”, se demontează concluziile acestui
raport, considerându-le exagerate şi pornite din pasiuni şovine.
Se susţine superioritatea şcolilor confesionale: „În ale noastre şcoli
româneşti confesionale este regulă, este controlă, este curăţenie,
studiile prescrise se propun cu toată exactitatea…”153. În antiteză,
„la şcolile comunale însă-nici vorbă de toate astea! Nu-i regulă, nu-i
controlă, frecvenţa şcolară e o chestiune de libertate, iar propunerile
şi învăţătorii lor dacă ar fi sub controlul şi sub autorităţile noastre-nu
ar fi suferiţi nici trei zile”154.
Desigur că şi atitudinea periodicului „Luminătoriul” poate
fi considerată partinică, dar nu este departe de adevăr şi faptul că
aflându-se sub controlul direct al inspectorilor comitatenşi, şcolile
comunale se bucurau probabil de o inspecţie mai îngăduitoare,
iar situaţia lor reală nu corespundea întru totul cu cea reflectată de
documentele oficiale. Articolul de presă menţionat, îi reproşează
inspectorului regesc că a controlat procesul de învăţământ din şcolile
confesionale româneşti, urmărind în mod obsesiv doar eficienţa
rezultatelor predării limbii maghiare. Finalul articolului de presă
se constituie într-un reproş la adresa autorităţilor, care manifestau
pretenţii exagerate faţă de şcolile confesionale, fără a le sprijini în
vreun fel: „Daţi-ne mijloace, daţi-ne partea ce ni se cuvine din bugetul
statului pentru instrucţiunea şi cultura poporului român, nu cereţi de
la şcolile noastre utopii şi lucruri nerealizabile şi atunci veţi vedea
rezultate şi mai bune”155.
Autorităţile şcolare confesionale sunt preocupate deopotrivă
de această problemă. Sinodul protopopesc al Timişoarei, din 31
martie 1892, confirma, în urma rapoartelor primite de la inspectorii
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 14, din 19 februarie/2 martie, p. 1.
Ibidem.
155
Ibidem.
153
154
417
şcolari confesionali, caracterul îndoielnic al raportului, din moment ce
el a semnalat deficienţe şi la şcoli pe care inspectorul nu le-a vizitat156.
Probabil inspectorul comitatens a scris acel raport la comanda politică
a superiorilor săi, care erau interesaţi în a se demonstra ineficienţa
învăţământului confesional.
Legea XXVI, privind „Regularea salarelor învăţătorilor şi
învăţătoarelor aplicate la şcoalele elementare susţinute de comunele
politice şi de confesiuni”, sancţionată la 13 august 1893157, a fost încă
un moment important de solidarizare a românilor timişeni în jurul
şcolii naţionale. Legea avea în vedere cerinţa asigurării unor condiţii
decente de viaţă pentru învăţătorii confesionali şi comunali, deci
principial era justificată, dar condiţiile stabilite pentru traducerea în
fapt a acestei cerinţe, scot la iveală interese străine de nivelul de viaţă
al corpului didactic158. Într-un articol din anul 1892, intitulat sugestiv
„Pericol serios”, „Luminătoriul” atenţiona că proiectul de lege, care
atunci se prefigura, urmărea „…de-a confisca pe cale scurtă, brusc şi
încă şi cu ajutorul mijloacelor confesiunilor şcoala confesională spre
scopuri de maghiarizare şi a o pune apoi în exclusivul serviciu de
frunte al maghiarismului”159. Ziarul făcea un apel la spiritul de unitate
şi de mobilizare al românilor, pentru a contracara intenţiile negative
ale proiectului de lege, faţă de şcoala confesională: „În această
chestiune cardinală între noi românii nu poate fi, nu este şi nu-i iertat
să fie deosebire; toţi trebuie să fim una, solidari şi activi fără deosebire
de conştiinţă religioasă sau politică”160.
Proiectul de lege menţionat, a fost combătut într-un discurs ferm,
pertinent şi încărcat de demnitate, pe care episcopul Nicolae Popea
l-a ţinut în Casa Magnaţilor, la 17/29 mai 1893. El priveşte proiectul
noii legi ca pe un atac împotriva autonomiei Bisericii ortodoxe şi a
dezvoltării culturale a românilor din statul ungar. Legile care aparent
au fost drepte faţă de naţionalităţile nemaghiare, precum „Legea
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.35, din 6/18 mai, p.1.
158
Ibidem.
159
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr.32, din 25 aprilie/7 mai, p.1.
160
Ibidem.
156
157
418
naţionalităţilor” sau Legea IX, care acorda autonomie Bisericii grecoortodoxe române, au fost votate, în opinia episcopului, ca să nu fie
aplicate, să devină iluzorii sau anulate prin legi ulterioare. Referindu-se
la Legea şcolară XXXVIII, Nicolae Popea afirmă că drepturile garantate
confesiunilor prin acest act normativ, au fost restrânse prin ordinele
de guvern ulterioare.
Abordând conţinutul şi intenţiile politice preconizate prin legea
din 1893, prelatul român ţine să sublinieze că sintagma „direcţiuni
contrare statului”, oferă statului maghiar, posibilitatea să desfiinţeze
discreţionar orice şcoală confesională. Susţine de asemenea că statul
nu are dreptul să impună salariile, deoarece nu acestea, ci rezultatele
şcolare hotărăsc valoarea internă a instruirii. El argumentează faptul că
îmbunătăţirea lefilor învăţătoreşti, nu este dorită de nimeni mai mult
decât de confesiunea română ortodoxă. Dovadă sunt jertfele aduse
de confesiune pentru instruirea şcolară, în pofida atâtor greutăţi pe
care trebuie să le suporte161. Cu demnitate şi curaj, Nicolae Popea
îşi exprimă în plenul Casei Magnaţilor, convingerea sa fermă că: „nu
atâta instrucţia sau îmbunătăţirea salariilor învăţătoreşti, ci altceva
este la mijloc, anume, acel obiectiv politic care nu poate fi altul
decât asimilarea sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare”162. În
secolul al XIX-lea, când popoarele au dobândit conştiinţa naţională, a
propriei lor identităţi, acest obiectiv e imposibil de realizat. De aceea,
conchide episcopul, rezultatul practic al adoptării proiectului de lege
aflat în dezbatere, nu poate fi altul decât tulburarea opiniei publice,
provocarea de duşmănie în locul păcii şi iubirii creştine. În finalul
acestei cuvântări, eruditul prelat Nicolae Popea le cerea participanţilor
să nu uite că începând din anul 1848, lumea europeană era pătrunsă
de principiul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, iar statul modern este
un construct menit să servească popoarele şi nu altminteri. Convins
de justeţea cauzei pe care o servea, în concluzia discursului său,
episcopul Nicolae Popea se pronunţa împotriva adoptării proiectului
de lege supus dezbaterii în Casa Magnaţilor163. Noul proiect normativ
a fost combătut în acelaşi for legislativ maghiar, de episcopul Aradului,
I. Munteanu, Apărarea învăţământului confesional românesc din Eparhia Caransebeşului…….,
p. 98-99.
162
Foaia diecezană, Caransebeş, VIII, 1893, nr. din 30 mai/11 iunie, p. 2.
163
161
419
Ioan Meţianu şi de mitropolitul de la Sibiu, Miron Romanul.
Reacţia românească la proiectul de lege referitor la salarizarea
învăţătorilor, nu s-a oprit aici. La îndemnul şi sub îndrumarea lui
Nicolae Popea, Senatul şcolar al Diecezei Caransebeşului a elaborat
un Memorand pe care l-a înaintat Casei Magnaţilor şi Dietei maghiare
în luna mai a anului 1893. Prin proiectul de Lege XXVI-arată autorii
memoriului-se urmărea în realitate „nu atât ameliorarea stării
materiale a învăţătorilor, cât mai ales aducerea la starea dependentă
de guvernul ţării şi eventual întrebuinţarea lor spre alte scopuri cu
totul streine de învăţământ, ceea ce ar fi numai spre dauna apriotă
a interesului bineînţeles al poporului cu privire la instrucţiunea şi
cultura generală. Nu era necesară o astfel de lege deoarece autorităţile
bisericeşti româneşti au stăruit şi stăruie după puteri pentru
ameliorarea dotaţiunilor învăţătoreşti. În dieceza Caransebeşului,
salariile învăţătorilor, doar cu puţine excepţii, ajung şi chiar trec de
suma de 300 de florini, iar în unele comune se ridică la dublul sumei
stabilite prin legile existente. Proiectul nu corespunde nici principiului
de dreptate, întrucât Bisericii Ortodoxe Române îi sunt suprimate
drepturi recunoscute prin lege şi prevăzute în statutul organic”164.
Autorii „Memorandului” subliniau că proiectul de lege nu
este motivat nici de cerinţele reale ale învăţământului şi nici nu
corespundea principiului de dreptate. Erau avute în vedere de
asemenea, ingerinţele pe care noua lege le făcea posibile în activitatea
şcolilor confesionale româneşti. Ministerul de Culte şi Instrucţiune
Publică dobândea dreptul de a interzice numirea învăţătorilor
sau înlăturarea lor din post dacă se considera că nu corespund din
punctul de vedere al intereselor de stat. Această prevedere vagă
făcea loc posibilelor abuzuri faţă de şcolile şi învăţătorii confesionali.
Dispoziţia desfiinţării şcolilor confesionale în cazul neacoperirii
salariului minimal, genera alte posibile acţiuni arbitrarii. Salariul
învăţătorilor-sublinia memoriul-nu se va putea achita dacă organele
administrative nu doreau să sprijine încasarea dării cultuale. Nu este
nevoie de anularea caracterului confesional al şcolilor, ci de asigurarea
sprijinului autorităţilor pentru încasarea regulată a salariilor. Autorii
„Memorandului”, consideră că Legea XXVI nu reprezintă altceva
164
Ibidem, p. 100-101.
420
decât o încălcare brutală a drepturilor autorităţii şcolare româneşti
de a administra averile şcolilor confesionale, de a decide asupra
cauzelor disciplinare şi de a fixa salariile învăţătoreşti. Dispoziţiile
acestei legi vizau un singur scop: „impunerea controlului statului
asupra problemelor esenţiale ale învăţământului în limba maternă şi
subordonarea instituţiei şcolare româneşti”165.
Reprezentând un act de demnitate naţională şi de ataşament faţă
de idealul afirmării culturii şi spiritualităţii româneşti, „Memorandul”
a fost înaintat forurilor legislative maghiare personal de episcopul
Nicolae Popea. Fără să ţină seama de argumentele logice şi pertinente,
aduse de reprezentanţii Şcolii şi Bisericii româneşti, Legea a fost
adoptată în mai 1893. Adoptarea Legii XXVI, fără a se ţine seama
de protestele îndreptăţite ale populaţiei româneşti, a marcat un
nou pas al guvernului maghiar spre accentuarea controlului asupra
învăţământului românesc şi îngrădirea caracterului său naţional.
După adoptarea legii, revista „Foaia diecezană”, organul de
presă al Episcopiei Caransebeşului, publică articolul „Şcoalele noastre
confesionale”, unde cu noi argumente, se iau în dezbatere conţinutul
Legii XXVI şi consecinţele ei asupra învăţământului în limba română.
Creşterea salariilor era doar aparent o măsură pozitivă, deoarece Legea
nu ţinea seama de greutăţile materiale ale populaţiei româneşti, care,
în Eparhia Caransebeşului deţinea puţine terenuri agricole, iar cea mai
mare parte a veniturilor comunale era destinată salariilor notarilor şi
dregătorilor locali. Ajutorul de 60 de florini pe care statul putea să-l
acorde pentru întregirea salariului învăţătoresc, presupunea condiţii
greu de acceptat pentru şcoala confesională. Era nedrept, în opinia
autorului articolului de presă, ca statul, care acoperă doar o pătrime
din salariul învăţătorului ce solicită ajutor, să deţină dreptul numirii şi
chiar al îndepărtării sale din post, în timp ce confesiunea, care acoperă
trei pătrimi din salariu, să nu fie consultată.
Aplicarea articolului 12 din Lege, care se referă la dreptul
Ministerului de resort de a cere „cercetare disciplinară” împotriva
unui învăţător care primeşte ajutor financiar de la stat, echivalează
cu o încălcare a prerogativelor Bisericii privind şcoala confesională.
Dreptul ministerului de a îndepărta din post pe învăţătorul învinuit
165
Ibidem, p. 101.
421
de „lucrarea contra intereselor statului”, lasă şcoala-se precizează
în articolul de presă-la discreţia autorităţilor, deoarece dispoziţiile
referitoare la acţiunile contrare statului erau cu o conotaţie destul de
largă şi interpretabilă166.
Pentru a limita ingerinţele autorităţilor politice în problemele
şcolare, episcopul Nicolae Popea intervine din nou printr-o circulară,
datată cu 5 iulie 1893 şi adresată oficiilor protopopiale, prin care
interzice învăţătorilor de la şcolile din Dieceza Caransebeşului: „să se
mai adreseze de-a dreptul la diregătoriile politice administrative, ci
totdeauna, în orice cauză oficioasă şcolară să se adreseze cu rugarea
sau cu relaţia la autorităţile noastre bisericeşti…”167.
Pentru a atenua consecinţele negative ale legii din 1893,
Senatul şcolar din Caransebeş făcea apel la comunităţile româneşti să
susţină pe mai departe şcolile confesionale. Pornind de la realitatea
că existau localităţi care nu puteau să-şi susţină din mijloace proprii
şcolile confesionale, în condiţiile cerute de lege, Senatul şcolar a decis
constituirea unui fond bănesc din care să fie finanţate comunele
cu o situaţie materială dificilă, încercându-se astfel să se renunţe la
solicitarea ajutorului de stat pentru întregirea salariului învăţătoresc.
Au fost întocmite liste de subscripţie, care au fost împărţite preoţilor
şi învăţătorilor, această iniţiativă dând rezultate şi în numeroase
localităţi timişene. Pe lângă donaţiile făcute pe listele alcătuite de
Senatul şcolar, la sate s-au constituit fonduri aparte, din iniţiativa unor
fruntaşi ai românilor, aşa cum s-a întâmplat în localitatea timişeană
Sculea. Numit „fond bisericesc-şcolar” şi menit ajutorării învăţătorului
confesional şi a altor organe confesionale, fondul constituit la Sculea
era alcătuit din donaţiile sătenilor şi încasările realizate cu prilejul
serbărilor naţionale168.
În cealaltă dieceză bănăţeană, încă cu un an înainte de
adoptarea Legii XXVI, Senatul şcolar din Arad a desfăşurat o acţiune
preventivă, de informare asupra numărului comunelor care nu
reuşeau să asigure un salariu învăţătoresc minim de 300 de florini.
În protopopiatele Lipovei şi al Belinţului existau 6 şi respectiv 16
Ibidem, p. 102.
168
166
167
422
comune, care nu aveau posibilităţi financiare pentru a achita salariul
învăţătoresc la cuantumul pe care îl intenţiona proiectul de lege. Din
dorinţa păstrării nealterate a caracterului confesional al şcolilor fără
posibilităţi materiale, Senatul şcolar propunea acordarea unui ajutor
financiar anual din partea diecezei169.
Pentru a se proteja de consecinţele legii din 1893 şi din dorinţa
de a menţine învăţământul în limba română, locuitorii din Chizdia au
reuşit să depăşească barierele confesionale în favoarea solidarităţii
naţionale, ortodocşii şi greco-catolicii luând hotărârea de a susţine o
şcoală cu puteri unite170.
În anul 1894, când aplicarea noii legi şcolare îşi arăta deja
efectele, Consistoriul din Arad a înaintat un memoriu la minister,
redactat de episcopul Ioan Meţianu, în care se menţiona: „..dacă
astăzi se vede o aşa mare nemulţumire la poporul român din patrie,
la aceasta a contribuit şi contribuie fără îndoială şi modul executării
legilor bisericeşti şi şcolare din partea acelui înalt Minister.”171 Modul de
aplicare a prevederilor legilor şcolare, dovedea fără echivoc intenţia
reală a autorităţilor guvernamentale şi comitatense. Aceea de a utiliza
Şcoala şi învăţătorii confesionali, ca factori de deznaţionalizare.
O nouă încercare de limitare a autonomiei confesionale, au
reprezentat-o acţiunile administrative menite să împiedice utilizarea
limbii române în viaţa şcolară şi în relaţiile cu administraţia locală,
iniţiate de organele de conducere ale comitatului Timiş. Episcopia
Caransebeşului semnala printr-o scrisoare, Senatului şcolar din Arad,
relaţiile încordate pe care le avea cu autorităţile administrative ale
comitatului Timiş, în privinţa dreptului românilor de a comunica în
limba maternă. Sinodul protopopesc din Belinţ, desfăşurat la 7/19
aprilie 1894, lua la cunoştinţă cu indignare de faptul că organele
politice comitatense şi de stat, refuzau să primească corespondenţa
în limba română, din partea autorităţilor confesionale, deşi
aceasta era decretată ca limbă protocolară a comitatului Timiş.
Adresându-se Consistoriului arădean, protopopul George
Crăciunescu cerea înaintarea unui memoriu de protest către guvernul
169
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 42, din 3/15 iunie, p. 2; D.J.A.A.N., Fond Episcopia
170
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.240, din 3/15 noiembrie, p.4.
171
D.J.A.A.N., Fondul Episcopia Ortodoxă Română a Aradului., IV, act 61/1892, nepag.
423
ţării, împotriva procedurii organelor comitatense şi de stat în această
problemă172. În anul 1894, Consistoriul din Caransebeş a înaintat
un astfel de memoriu la ministrul de culte şi instrucţiune publică,
apărându-şi dreptul de a purta corespondenţa în limba română
cu autorităţile comitatului Timiş. El invoca „legea naţionalităţilor” şi
decizia comitatensă nr.141/1869, prin care limba română era declarată
ca limbă protocolară a comitatului Timiş173.
Sărbătoarea „Mileniului”, din 1896, care marca o mie de ani
de la venirea ungurilor în Pannonia, trebuia să reprezinte pentru
guvernanţi un moment al bilanţului în toate domeniile, inclusiv în cel
al învăţământului. De aceea, în anii premergători acestui eveniment,
autorităţile comitatense, orăşeneşti şi comunale şi-au intensificat
controalele în şcolile confesionale, pentru a evalua eficienţa predării
limbii maghiare în aceste instituţii, şi-au accentuat iniţiativele de
înfiinţare a grădiniţelor de copii, a şcolilor comunale şi de stat, cu
limba de predare maghiară.
Ministrul învăţământului, Csaky, a dat un ordin prin care toţi
învăţătorii care nu stăpânesc limba maghiară, să fie destituiţi. Ca urmare,
inspectorii şcolari regeşti şi comitetele administrative comitatense,
au început o atentă monitorizare a învăţătorilor confesionali,
atât a acelora care prin lege erau dispensaţi de cunoaşterea limbii
maghiare, cât şi a acelora care susţinuseră examenul din această
limbă, dar erau suspectaţi că nu o predau cu efectul dorit de
autorităţile statului. În urma acţiunii de monitorizare, la propunerea
inspectorului şcolar Szebezha Karoly, Comitetul administrativ al
comitatului Timiş a destituit la începutul anului 1894, 68 de învăţători
români, sârbi, germani, sub pretextul că nu cunosc limba maghiară174.
Autoritatea locală a făcut în acest caz un abuz de putere, deoarece
ordinele ministeriale nu permiteau inspectorilor şcolari şi comitetelor
administrative decât să atragă atenţia autorităţilor confesionale
asupra deficienţelor din şcolile respective şi să raporteze ministrului
despre rezultatul intervenţiei lor. În conformitate cu legea, ministrul
avea dreptul să facă admonestări şcolilor confesionale în trei rânduri,
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 240, din 3/15 noiembrie, p. 1.
174
Idem, I, 1894, nr. 4, din 6/18 ianuarie, p.4; Idem, nr. 6, din 9/21 ianuarie, p. 6.
172
173
424
din şase în şase luni şi numai dacă după trecerea acestui termen
legal nu se îndreptau minusurile constatate, se lua măsura înfiinţării
unor şcoli de stat în comunele respective175. Acţiunea energică a
autorităţilor confesionale, care au invocat legile şcolare în vigoare, l-a
determinat pe ministru să revoce ordinul de destituire a celor 68 de
învăţători176.
Prin atitudinea ostilă la dresa şcolilor româneşti confesionale,
prin agresivitatea şi mijloacele abuzive la care a apelat, s-a remarcat
în această perioadă protopretorul Recaşului, Ioanovich Sandor.
Îndrumaţi de învăţători, preoţi şi alţi intelectuali, românii timişeni
au rezistat la presiunile morale, la ademenirile de ordin material,
şi-au strâns rândurile şi şi-au unit forţele pentru a asigura dăinuirea
instituţiei de învăţământ în limba română. Eforturi deosebite au
depus românii timişeni pentru a împiedica autorităţile comitatense
să întemeieze şcoli comunale în localităţile unde existau şcoli
confesionale româneşti. Pentru cercurile guvernamentale maghiare,
şcoala comunală reprezenta instituţia care putea îndeplini rolul de
deznaţionalizare a românilor din monarhia austro-ungară. De aceea,
autorităţile politice au acţionat pe toate căile şi s-au folosit de toate
mijloacele pentru a crea în localităţile româneşti bănăţene, şcoli
comunale, urmând apoi înlăturarea treptată a şcolilor confesionale, a
căror activitate servea interesele primordiale ale naţiunii române177.
În luna mai 1894, pretorul din Recaş a hotărât închiderea şcolii
româneşti din Hitiaş, pe motiv că localul era necorespunzător. Deşi
reacţia sătenilor a fost promptă, contribuind cu sume de bani pentru
renovarea edificiului şcolar, în septembrie 1894, şcoala confesională a
fost închisă. Locuitorii din Hitiaş au refuzat să-şi înscrie copiii la şcoala
comunală şi au trimis imediat o deputăţie la comitele suprem al
Timişului, pentru a protesta faţă de această acţiune abuzivă şi pentru
a cere redeschiderea şcolii confesionale178.
În ziua de 30 august 1894, când prin abuz şi încălcarea legii,
protopretorul Ioanovich a obţinut de la antistia locală decizia de
înfiinţare a şcolii comunale, locuitorii Chizătăului, întruniţi într-o
Idem, I, 1894, nr. 13, din 18/30 ianuarie, p. 3.
177
veacului al XIX-lea, în „Apulum”, vol. XIX, Alba Iulia, 1981, p. 323.
178
175
176
425
adunare populară, trimit un protest vicecomitelui de Timiş. Ei
cereau pedepsirea pretorului care „voieşte cu orice preţ să ridice o
şcoală comunală şi prin aceasta a nimici şcoala greco-ortodoxă
confesională existentă”179. De şcoala confesională îşi legau românii
din Chizătău, speranţele supravieţuirii lor ca neam şi tocmai de
aceea ţineau să sublinieze în memoriul lor de protest că poporul,
de la „fire ţine la naţionalitatea sa”180 şi prin urmare aceasta era
explicaţia pentru respingerea şcolii comunale, privită ca instrument
de deznaţionalizare.
În toamna aceluiaşi an, intenţia protopretorului din Recaş de
a transforma şcoala confesională din Babşa, în şcoală comunală,
a determinat hotărârea locuitorilor de a apăra instituţia şcolară
naţională. Sinodul bisericesc convocat de preotul Vasile Craşovan, a
hotărât solidarizarea cu şcoala lăsată din moşi-strămoşi. Se menţiona
că „oricare reprezentant comunal politic de legea noastră care va
vota în contra acestei hotărâri, va primi vot de neîncredere din partea
acestui sinod”181.
Protopopii Traian Putici al Timişoarei şi George Crăciunescu
al Belinţului, după ce au protestat la comitele suprem împotriva
abuzurilor protopretorului Ioanovich Sandor, fără a obţine însă un
răspuns favorabil, la 1/13 octombrie 1894, ei au înaintat memorii
la Ministerul de Culte şi Instrucţiune Publică şi la cel de Interne. În
memoriul elaborat de G. Crăciunescu, starea de spirit tensionată,
creată de protopretorul Ioanovich în cercul Recaş e caracterizată în
formulări sugestive: „…ţine în continuă nelinişte, agitaţie şi chiar
iritaţiune spiritele credincioşilor noştri români greco-ortodocşi
din cercul de sub conducerea sa prin presiunile ce le face asupra
reprezentanţilor şi deschilinit asupra antistiilor comunale, parte pentru
a decreta fără necesitate urgentă instituirea de şcoale comunale,
neţinând dânsul cont de deplorabila stare materială a credincioşilor
noştri, din contră, mai cauzându-le, pe lângă amărăciune, încă şi
considerabile spese netrebnice cu continuele protestări şi apelaţiuni
contra volniciilor sale revoltătoare”182. În opinia autorului memoriului,
Idem, I, 1894, nr. 192, din 3/15 septembrie, p. 2.
Ibidem.
181
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 198, din 11/23 septembrie, p. 6.
182
179
180
426
acţiunile pretorului îndreptate împotriva învăţământului românesc,
denaturau adevărata misiune a şcolii:„..şcoala de astăzi nu mai este loc
de luminat mintea, de cultivat morala religioasă şi de nobilitat inima,
ci teren de luptă între asupriţi şi asupritori, între drept şi putere”183. În
finalul memoriului, se solicita o tratare mai umană, mai justă şi mai
dreaptă a românilor, din partea dregătorilor publici, aşa cum ar fi fost
normal într-un stat civilizat. Se cerea ca pretorul Recaşului „să nu ne
mai şicaneze, asuprească, batjocorească, defaime şi persecuteze fără
nici o cauză decât numai că suntem români”184.
Intensificarea presiunilor autorităţilor administrative, care
atentau la autonomia bisericească şi şcolară a românilor, la limba şi
cultura naţională, precum şi noile cerinţe politice afirmate o dată cu
acţiunea memorandistă, au impus editarea unei noi gazete naţionale,
mai combative, mai energice, în susţinerea dezideratelor românilor
din monarhia austro-ungară185. Încă din primul an de apariţie, 1894,
noul ziar naţional, „Dreptatea”, apărut în Timişoara, semnala deja
pericolele la adresa şcolilor româneşti, venite din partea puterii de stat.
În articolul intitulat „Şcoalele noastre confesionale”, din 1 noiembrie
1894, se arăta că şcolile naţionale româneşti, care s-au susţinut şi
dezvoltat sub egida autonomiei confesionale, se aflau într-un pericol
serios, deoarece cu complicitatea tuturor partidelor politice guvernul
maghiar „lucra” la trecerea acestor şcoli din proprietatea confesiunilor,
în proprietatea statului. În urma acestei acţiuni, şcolile şi-ar fi pierdut
nu numai caracterul confesional, ci şi cel naţional. Pentru că nu
se mai putea conta pe niciun factor constituţional care să apere
interesele culturale şi naţionale româneşti, ziarul timişorean încuraja
solidaritatea naţională în jurul superiorităţilor bisericeşti, cărora li
se cerea cea mai energică acţiune de apărare. „Cestiunea culturii
româneşti pe acest pământ e şi cestiunea existenţei poporului român
pe acest pământ”186, concluziona articolul de presă.
Fermitatea demonstrată de ziarul „Dreptatea” în apărarea cauzei
româneşti, solidaritatea naţională pe care a manifestat-o în diferite
Ibidem.
Ibidem.
185
p. 129; I. Mureşanu, Istoriografia românească din Banat şi realizarea unităţii politico-statale
(1780-1918), Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 120.
186
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 230, din 21 octombrie/2 noiembrie, p. 1.
183
184
427
împrejurări şi nu în ultimul rând demascarea acţiunilor discriminatorii
ale autorităţilor faţă de şcolile româneşti, i-au atras un proces de
presă intentat editorului şi redactorului responsabil Valeriu Branişte,
început în decembrie 1894. Erau incriminate trei categorii de articole
care în opinia procurorului atacau ordinea de drept: „1. Care aţâţă
naţionalitatea română la ură contra naţiunii maghiare; 2. Care agită
contra constituţiei maghiare; 3. Care agită naţionalitatea română
contra autorităţilor”187.
În discursul de apărare, V. Branişte afirmă că baza activităţii lui
e programul naţional din 1881, iar deviza sa, „solidaritatea naţională”.
Referindu-se la instituţia şcolară românească, V. Branişte susţinea în
faţa instanţei de judecată că nu interesul culturii noastre naţionale
îi conduc pe inspectorii regeşti când ne vizitează şcolile, ci ideea
utopică de stat naţional maghiar. Inspecţiile şcolare evaluau doar
progresul elevilor în limba maghiară şi nu erau interesate de modul
cum sunt aplicate principiile pedagogiei moderne în şcolile noastre
confesionale. Aprecierea pozitivă a învăţătorului de către inspectorul
de stat, era legată exclusiv doar de progresele elevilor în asimilarea
limbii maghiare, iar dacă însuşirea acestei limbi nu se ridica la nivelul
cerinţelor inspectoriale, dascălul era catalogat nepatriot şi trădător, iar
inspectorul cerea destituirea lui. Mai departe, Branişte justifică oroarea
pe care o au românii faţă de şcolile comunale prin faptul că acestea
ajung sub controlul solgabirăilor, care n-au pricepere pedagogică şi
interes pentru cultura noastră naţională. Editorul „Dreptăţii” defineşte
şcolile de stat, ca fiind cele mai veritabile „maşini de maghiarizare”.
Se înfiinţează astfel de şcoli în regiuni „curat româneşti”, cu limba de
predare „curat maghiară”, însă nicio singură şcoală de stat cu limba de
predare română, slovacă, sârbă, nu există sub coroana maghiară. În
opinia redactorului „Dreptăţii”, combaterea politicii de maghiarizare
nu avea ca suport teama că românii ar fi maghiarizaţi, căci de 17
secole ei supravieţuiau naţional. Contracararea acestei politici, în
opinia lui Branişte, se datora faptului că ea împiedica dezvoltarea
culturală, politică şi economică a românilor. Politica de stat prigonea
limba română nu numai pe toate palierele vieţii publice, ci şi în şcolile
susţinute exclusiv din sudoarea românilor, nemaiţinând cont că în
187
Idem, nr. 275, din 18/30 decembrie, p. 3.
428
şcolile de stat, care şi din contribuţia românilor se susţineau, nici
nu putea fi vorba de limba noastră naţională. Redactorul „Dreptăţii”
concluziona că politica oficială ne-a răpit autonomia bisericească,
„încât din organismul atât de frumos înscris în legile Ungariei, a rămas
numai un schelet spart şi istovit, a cărui viaţă de mult a încetat”188.
În pofida magistralului său discurs de apărare, Valeriu Branişte a fost
condamnat la doi ani închisoare şi la plata unei mari amenzi189.
În aceeaşi perioadă, ampla acţiune de înfiinţare a grădiniţelor
de copii, demarată de autorităţi în spiritul Legii XV, nu a fost susţinută
de comunităţile româneşti, deoarece în aceste instituţii, copiii români
erau obligaţi să asimileze limba maghiară de la frageda vârstă de trei
ani, instrucţia desfăşurându-se exclusiv în această limbă. În 1894,
la Moşniţa, preotul Dimitrie Adam a protestat de pe amvon faţă de
intenţia antistei comunale, de a înfiinţa un „kisdedovo”. El i-a îndemnat
pe locuitorii români ai comunei, să zădărnicească chiar şi cu forţa
instituirea unei astfel de instituţii străine de aspiraţiile lor naţionale190,
iar pentru actul său de curaj, autorităţile i-au intentat „proces de
agitaţie”191. În aceeaşi perioadă, în comunele Chinezu, Călacea,
Hodoni, se pregătea înfiinţarea de „kisdedove”, deşi comunităţile
româneşti şi reprezentanţele comunale nu erau de acord cu astfel de
„institute străine”192. În localitatea Chesinţ, în anul 1895 autorităţile
maghiare intenţionau să înfiinţeze un azil de copii pe timp de vară.
Reprezentanţa comunală, la propunerea preotului A. Popovici, a
respins planul guvernului, motivând că această comună nu se încadra
în cuantumul dării către stat, stabilit de Legea XV din 1891, cu privire
la condiţiile de înfiinţare a azilelor de copii. Şi în anul următor, 1896,
autorităţile administrative au insistat pentru înfiinţarea unui azil
de copii, iar Reprezentanţa comunală s-a opus din nou, motivând
că impozitul de stat pe care-l plătea localitatea Chesinţ se afla sub
10.000 de florini, iar în comună nu ar fi existat pe timpul verii, copii
fără îngrijire părintească193.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ingerinţele autorităţilor
administrative în problemele şcolilor confesionale s-au amplificat,
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 277, din 21 decembrie/2 ianuarie, p. 1-3.
I. Mureşanu, op.cit., p. 120.
190
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr.56, din 10/22 martie, p. 2.
191
Controla, Timişoara, I, 1895, nr. 19, din 30 iunie, p. 3.
192
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 62, din 18/30 martie, p. 4.
193
Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Chesinţ, nepag.
188
189
429
având ca scop evident, trecerea lor în proprietatea statului. Într-o
circulară din 3/25 decembrie 1898, episcopul Caransebeşului Nicolae
Popea semnala că inspectoratul şcolar regesc din comitatul Timiş,
încerca să intre în tratative cu comitetele parohiale din diferite
localităţi, pentru a răpi caracterul confesional al şcolilor, promiţândule în schimb sprijinul statului în susţinerea materială şi financiară
a acestora. Episcopul lua atitudine faţă de imixtiunile statului în
probleme confesionale, precizând că inspectoratele comitatense
nu erau îndreptăţite să intre în nici un fel de tratative cu comitetele
parohiale, iar pe de altă parte, nici comitetele parohiale nu erau nici
obligate şi nici îndreptăţite de a intra în astfel de tratative. De altfel, fără
ştirea Consistoriului diecezan comitetele parohiale nu puteau vinde,
cumpăra, dona sau primi nici un fel de avere bisericească. Pe temeiul
autonomiei confesionale, episcopul interzicea tuturor corporaţiilor şi
organelor bisericeşti, de a intra în vreo „pertractare” cu vreun dregător
sau corporaţie, care nu era supusă autorităţii bisericeşti194. Episcopul
Nicolae Popea continua astfel tradiţia antecesorului său Ioan Popasu,
de apărare a caracterului confesional şi naţional, al instituţiei şcolare
româneşti.
Îndemnurile episcopului au avut un mare ecou în rândurile
comunităţilor româneşti din comitatul Timiş, întărindu-le hotărârea
de a face sacrificii pentru a păstra nealterat caracterul confesional al
şcolilor. În anul 1899 autorităţile decid închiderea şcolii confesionale
române şi deschid o şcoală de stat, cu limba de predare maghiară,
în localitatea Sinersig. Sătenii refuză să-şi înscrie copiii la şcoala
de stat şi construiesc o clădire nouă pentru şcoala confesională
românească195.
Sinodul eparhial arădean din anul 1898, se arăta şi el îngrijorat
de încercările de înfiinţare a unor şcoli de stat în localităţi timişene
precum: Odvoş, Dumbrăviţa, Munar. Consistoriul era îndrumat să
procedeze cu toată energia pentru construirea de noi edificii şcolare,
angajarea unor învăţători competenţi, afilierea comunităţilor mai
mici, la comune mai mari şi mai prospere, pentru a susţine împreună
o şcoală196.
196
Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 32, din 8 mai, p. 2.
194
195
430
Politica de transformare a şcolilor poporale româneşti în şcoli
comunale sau de stat, a fost dusă pe plan local şi cu ajutorul marilor
proprietari şi al notarilor, care îndemnau populaţia să nu mai achite
spesele cultului şi să susţină ideea şcolii de stat, pentru a scăpa de
plata dării cultuale. Comunităţile româneşti nu s-au lăsat ademenite
de promisiuni şi nu au cedat la presiuni, pentru că erau ataşate prea
mult de şcolile naţionale, de care se simţeau organic legaţi, la fel cum
se simţeau legaţi de pământul pe care-l moşteniseră din strămoşi.
În raportul Senatului şcolar arădean pe anul 1900, referentul
şcolar R. Ciorogariu constata că „statul, povăţuit de principiul politic
pentru hegemonia asupra învăţământului, de un şir de ani, putem
zice decenii, şi-a edificat prin legi şi ordonanţe ministeriale sistemul
educaţiei de stat. În acest sistem sunt asigurate toate avantajele
posibile pentru şcolile de stat şi comunale, iar faţă de şcolile noastre
se impun numeroase obligamente sub care se clatină forţele noastre
materiale”197.
Organele de control semnalau tot felul de defecţiuni care se
datorau bazei materiale sărace. Ele ţinteau ca prin constrângere
economică, să impună obştii româneşti să renunţe la şcoală. Faţă
de acest obiectiv, pentru români apărea clar că mărirea numărului
şcolilor şi susţinerea lor, devenea un comandament naţional. De
aceea, la 16 februarie 1900, R. Ciorogariu adresa o circulară către
toţi inspectorii şcolari, solicitându-le să acţioneze cu energie pentru
înfiinţarea de noi şcoli poporale. Apărarea şcolii confesionale, se
traducea într-o viguroasă acţiune românească la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Constatându-se că în multe localităţi se întâmpină greutăţi în
susţinerea materială a şcolilor, Sinodul eparhial arădean din 1900, a
decis constituirea de fonduri pentru sprijinirea şcolilor198.
Politica şcolară dusă de autorităţile maghiare în perioada
1867-1900, s-a circumscris obiectivului fundamental al cercurilor
guvernante de la Budapesta: făurirea statului naţional ungar. Prin
prevederi normative din ce în ce mai restrictive şi prin aplicarea
tendenţioasă a legilor şcolare şi a ordinelor ministeriale, autorităţile
maghiare au încercat să-şi subordoneze instituţia şcolară românească,
197
198
431
protejată de autonomia confesională şi să o transforme într-un
instrument pus în slujba ideii de stat naţional maghiar. În acţiunea
de apărare a caracterului confesional şi naţional al instituţiei şcolare
româneşti, s-a solidarizat societatea românească din comitatul Timiş
în ansamblul ei. Eforturile conjugate ale autorităţilor confesionale,
ale fruntaşilor politici şi intelectualilor patrioţi, ale presei naţionale,
instituţiilor culturale şi caritabile şi nu în ultimul rând spiritul
de sacrificiu al comunităţilor româneşti, au zădărnicit planurile
conducătorilor politici maghiari, sugestiv exprimate în cuvintele
deputatului dietal Albert Kovacs: „…ar trebui să dezlegăm radical şi
definitiv cestiunea noastră valahică. Spre aceasta numai o cale avem:
prefacerea şcoalelor în şcoale de stat pe întreagă linia”199. Şcolile
confesionale româneşti nu numai că nu au fost desfiinţate, dar au
cunoscut chiar o sensibilă creştere numerică în zonele timişene, în
a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Această izbândă se datorează
solidarităţii de care au fost animaţi românii timişeni, care eliminând
barierele confesionale şi interesele de grup, au realizat această unire
„avant la lettre”, unirea în jurul şcolii naţionale.
VI. C. Rolul şcolii în educaţia naţională a elevilor
În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, învăţământul naţional
s-a dezvoltat sub stindard confesional, suprapunând educaţia moralcreştină cu cea naţională. Predarea în limba maternă şi propagarea
valorilor culturale româneşti, au imprimat şcolii confesionale o
funcţie naţională. Protejate de autonomia bisericească, şcolile
confesionale au devenit factori puternici de rezistenţă şi afirmare
naţională. „Ne retragem în şcolile noastre confesionale, unde încă
putem cultiva, deşi nu în măsura în care am dori-o, limba strămoşilor
noştri”, se afirma în ziarul „Dreptatea”200. Modernizarea şi laicizarea
procesului de învăţământ s-a realizat cu puţine excepţii, chiar în
cadrul confesionalităţii, căci fiind covârşit de răspunderea deosebită
ce o avea faţă de fiinţa etnică şi nu numai faţă de cea creştină,
confesionalul şi-a întregit misiunea demiurgică cu una naţională201.
Dreptatea, Timişoara, I, 1894, nr. 31, din 9/21 februarie, p. 3.
Idem, Timişoara, IV, 1897, nr.273, din 15/27 decembrie, p. 1.
201
199
200
432
Menirea naţională a şcolii confesionale a fost periclitată mai
ales în comunele mixte, de comuniunea şcolară româno-sârbă, care
în condiţiile dependenţei românilor de ierarhia străină, a frânat
dezvoltarea învăţământului în limba maternă. Separarea ierarhică,
decretată în anul 1864, nu a însemnat revenirea instantanee la un
învăţământ românesc în aceste comune, căci şi traducerea ei în fapt
a fost o adevărată luptă pentru Biserică şi Şcoală naţională, care s-a
întins până în anii de început ai secolului al XX-lea.
Pe de altă parte, în perioada dualismului, prin finalităţile ei
naţionale şi culturale, şcoala românească s-a aflat într-o contradicţie
fundamentală cu principiile politicii oficiale, care-şi propunea să facă
din ea o instituţie de integrare politică a tineretului în specificul vieţii
de stat. În concepţia legislatorilor epocii, instituţia şcolară era un
instrument politic menit să contribuie la unitatea conglomeratului
naţional stăpânit de Curtea de la Viena. Acestei concepţii străine de
aspiraţiile românilor, i se opunea o concepţie pedagogică înaintată,
care îi atribuia şcolii o funcţie naţională prin contribuţia pe care era
chemată să o aducă la asimilarea de către tânăra generaţie a valorilor
fundamentale ale culturii şi prin rolul ei în integrarea tineretului
în modul de simţire şi gândire al naţiunii române. Şcoala poporală
românească a fost un factor de realizare a identităţii şi continuităţii
noastre culturale. Contradicţia dintre instituţiile de învăţământ şi
factorul politic care a elaborat legislaţia şi a supus-o unui control
insistent şi riguros se înscrie în frontul amplu al luptei de emancipare
naţională pe care au dus-o românii202.
Marius Bucătură, dascăl timişorean de la începutul secolului
al XX-lea, a surprins foarte bine esenţa naţională a şcolii româneşti
bănăţene, în afirmaţia: „pedagogia românească din toate timpurile,
n-a fost decât (…) o pedagogie de conservatorism de rasă,
păstrătoarea fiinţei noastre româneşti integre şi deci, evoluţia ei
s-a brodat pe această cerinţă a nevoilor noastre naţionale”203. El
delimita trei faze ale pedagogiei româneşti de dinainte de 1918:
1. Faza pedagogiei şcolilor din tinda bisericii şi a şcolilor mănăstireşti;
202
Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 68-69.
203
M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor
din judeţul Timiş-Torontal, Timişoara, 1938, p. 7.
433
2. Faza pedagogiei afirmării naţionale; 3. Faza pedagogiei de apărare
naţională204. În ultima fază, care în opinia lui Bucătură începea de la
mijlocul secolului al XIX-lea, s-a căutat asimilarea a tot ceea ce era nou
în pedagogia străină, pentru a putea ţine trează conştiinţa naţională.
Autorităţile maghiare şi-au dat seama că oferindu-le românilor
conducerea şi supravegherea şcolilor, sentimentul lor naţional se va
amplifica, formându-se o comunitate de gândire şi simţire între ei,
prielnică pentru încolţirea ideii de libertate. De aceea au trebuit să
ia măsuri, impunând acelaşi tip de învăţământ şi aceleaşi metode de
educaţie, tuturor naţionalităţilor de pe cuprinsul Ungariei, încercând
să realizeze o uniformitate mentală, necesară menţinerii unui stat
fragil clădit. M. Bucătură aprecia că românii deşi au fost nevoiţi să
asimileze aceste influenţe străine, au ştiut să le valorifice în beneficiul
propriu, formând din ele „un piedestal şi mai puternic întru tăria
afirmării sufletului românesc pe aceste meleaguri”205.
Într-un număr al periodicului „Luminătoriul” din anul 1892,
se afirma postulatul educaţiei de tip naţional, care anima Europa
„secolului naţionalităţilor” şi care era în contradicţie cu încercarea de
nivelare etnică, practicată de sistemul educaţional al statului dualist:
„Azi vremea cosmopolitismului a trecut…. Azi toată lumea ştie şi
o simte că în emulaţia statelor şi a popoarelor numai acea naţiune
are dreptul la existenţă, numai acea naţiune întruneşte condiţii
de vitalitate, care posedă tare expresia caracteristică şi conştiinţa
naţională, care în lupta sa are de proptă propriile sale virtuţi naţionale
şi tari aspiraţii naţionale…. Cultura şi creşterea au să fie naţionale, căci
fără ele nu este existenţă naţională”206.
În perioada dualistă se resimţea tot mai puternic tendinţa de
educare a tinerei generaţii în spiritul aspiraţiilor naţionale, de a da
şcolii o orientare şi o organizare corespunzătoare specificului naţional,
nevoilor comunităţii româneşti. Stabilirea unei corelaţii fireşti între
naţiune şi şcoală, a dus la elaborarea conceptului de educaţie
naţională, care se conturează tot mai clar după 1868. La elaborarea
acestui concept, şi-au adus contribuţia o serie de gânditori, pedagogi
şi oameni de cultură ardeleni şi bănăţeni.
Ibidem, p. 8.
Ibidem, p. 47.
206
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 62, din 26 august/7 septembrie, p. 1.
204
205
434
Ion Slavici afirma că una din căile de dezvoltare a trăsăturilor
naţionale ale poporului este educaţia. Metodele educative utilizate
în şcoală nu se aleg întâmplător, ci în funcţie de firea poporului şi de
condiţiile lui de viaţă207. În concepţia lui Slavici, educaţia naţională
„are ca scop menţinerea şi întărirea a ceea ce este specific poporului
român”208. Mijloacele folosite pentru realizarea acestui scop sunt
studiul limbii române şi al valorilor culturale create de popor şi
trebuie să fie în corelaţie organică cu necesităţile de dezvoltare ale
poporului. Slavici a sesizat raportul dintre educaţie ca fenomen social
şi viaţa comunităţii naţionale. Corelaţia firească a învăţământului
poporal cu firea, aspiraţiile şi cultura poporului, însemna un mijloc de
luptă împotriva puternicelor tendinţe de maghiarizare, promovate
de legiuirile epocii209.
Pedagogul Petru Pipoş de la Preparandia din Arad, considera
că educaţia naţională este un proces de cultivare intelectuală şi
morală, întocmit în aşa fel încât „generaţia tânără să se introducă în
modul de cugetare, simţire şi voinţă a întregii naţiuni”210. Prin şcoală
se dezvoltă ataşamentul faţă de valorile culturii naţionale şi se pune
temelia solidarităţii naţionale. În cadrul procesului de învăţământ, se
pot descoperi tradiţiile trecutului şi se pot pregăti în linişte aspiraţiile
viitorului. Şcoala devine astfel un factor de continuitate istorică
între generaţii. Educând tineretul în spiritul tradiţiilor şi aspiraţiilor
naţionale, facem din el un element valoros al umanităţii. Progresul
umanităţii solicită valorificarea în procesul educativ a tradiţiilor şi
culturii naţionale. Aceasta este una din tezele fundamentale ale
concepţiei lui Pipoş211.
Pedagogul bănăţean G. Joandrea considera că o educaţie în
sens cosmopolit era o utopie. Printr-o educaţie naţională, organizată
şi condusă după principii pedagogice, se formează caracterul tinerei
generaţii. Educatorului îi revenea sarcina ca în cadrul procesului
V. Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru
unire, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1974, p. 28-29.
208
T. Gal, Ion Slavici despre educaţie şi învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,
1967, p. 70.
209
210
P. Pipoş, Elementul naţional în educaţie, în „Asociaţia naţională arădeană - Conferinţe
publice”, Arad, 1892, p. 45.
211
207
435
amplu de formare a caracterului elevilor, să le cultive dragostea de
limbă, port, datini strămoşeşti, care erau elementele specificului
naţional212.
Un pedagog caracterizat de un mare rafinament intelectual, a
fost Ştefan Velovan, de la Institutul Pedagogic din Caransebeş. Adept
al pedagogului german Herbarth, Velovan a fost animat deopotrivă şi
de tendinţa de a explora fiinţa etnică românească, reuşind să creeze o
pedagogie adaptabilă sufletului românesc213.
Analiza ideilor pedagogice despre educaţia naţională,
promovate de pedagogii bănăţeni şi ardeleni în perioada dualistă,
ne permite să remarcăm spiritul umanist şi democratic care a stat la
baza acestor idei. Pedagogii români din această epocă, s-au situat
pe poziţiile iluminismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Integrate într-o luptă tenace de emancipare naţională şi socială, ideile
lor pedagogice au devenit un factor de unitate naţională, în condiţiile
în care prin şcoală se urmărea cu tenacitate maghiarizarea. Ca o
notă comună şi definitorie pentru gândirea pedagogică a dascălilor
bănăţeni şi ardeleni, a fost şi condamnarea urii între popoare, a
şovinismului şi exclusivismului naţional. Ei considerau că progresul
omenirii nu se poate realiza, decât prin apropierea dintre naţiuni, prin
promovarea spiritului de înţelegere şi prin aportul specific al fiecărei
naţiuni la dezvoltarea ştiinţei, artei, literaturii214.
Conceptul de educaţie naţională şi-a găsit consacrarea practică,
în primul rând în activitatea preparandiilor. Acestea s-au afirmat ca
instituţii culturale active, în configuraţia culturală a epocii şi au privit
cultura română în unitatea ei axiologică şi naţională. Prin difuzarea
manualelor şcolare, a literaturii şi valorilor culturale de peste Carpaţi,
ca şi prin relaţiile pedagogice stabilite cu instituţii educative din
România, preparandiile s-au afirmat ca factori activi de realizare a
unităţii culturale a românilor şi de pregătire a învăţătorului ataşat
comunităţii şi aspiraţiilor ei215.
Învăţătorii români din comitatul Timiş, au fost pregătiţi în
institutele pedagogice de la Arad şi Caransebeş. Profesorul arădean
Ibidem, p. 40.
M. Bucătură, op.cit., p. 56.
214
215
G. Pârnuţă, V. Popeangă, Pregătirea personalului didactic, în „Istoria învăţământului din
România, vol. II (1821-1918)”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1993, p. 310.
212
213
436
Teodor Ceontea afirma: „Spre avea şcoale bune, trebuie să avem
învăţători buni”216. Factorul determinant al succesului educaţiei
şcolare din Banat, a fost nivelul calitativ ridicat al instruirii absolvenţilor
institutelor pedagogice din Arad şi Caransebeş217. În epoca dualistă
cele două preparandii aveau un renume, datorat învăţământului de
calitate pe care l-au promovat. Despre instituţia din Arad, în anul 1881
în revista „Familia” se putea citi: „Sunt aproape 70 de ani de când s-a
deschis poporului român institutul preparandial din Arad. Sute şi mii
de bărbaţi vrednici au primit naţiunea din acest focular de cultură.
O spun aceasta bătrânii noştri, o spun analele cele voluminoase ale
institutului, dar mai ales o spune starea culturală a poporului român
din aceste ţinuturi asuprite de soarte !”218.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condiţiile accentuării
fenomenului de asimilare prin intermediul şcolii, Preparandia din Arad
făcea eforturi pentru realizarea unei educaţii care să valorifice filonul
naţional. În 1879, comisia numită de Senatul şcolar pentru elaborarea
unui nou plan de învăţământ, pornea în stabilirea numărului de ore
destinat obiectelor de studiu de la teza că „dezvoltarea simţului
naţionalităţii româneşti este unul din obiectivele fundamentale ale
învăţământului pedagogic”219. Pornind de la această teză, comisia
propunea ca la istorie în anul II să se predea istoria naţiunii române, iar
în anul III, în cadrul predării istoriei universale, să se ia în considerare
şi istoria naţiunii române220. Integrarea istoriei naţionale în cea
universală, oferea profesorilor posibilitatea de a privi pe români ca
o naţiune unitară prin origine, limbă şi aspiraţii, deşi erau divizaţi din
punct de vedere politic.
În studiul muzicii s-a făcut o deplasare de la predarea cântului
bisericesc spre studiul cântecului popular şi naţional. Ion Vidu a făcut
această schimbare de direcţie pedagogică şi a dat studiului muzicii
vocale şi instrumentale amploarea pe care o solicitau nevoile culturale
ale comunităţilor româneşti.
Protocolul adunării generale a XII-a a Reuniunii învăţătorilor de la şcolile poporale confesionale
din Dieceza Aradului, Arad, 1902, p. 23.
217
218
Apud P. Oallde, op.cit., p. 196.
219
220
Ibidem.
216
437
Adevărate deplasări de accent pedagogic şi ştiinţific se
înregistrează şi în studiul pedagogiei şi al literaturii române. P. Pipoş a
considerat că la baza actului educativ nu trebuie situat numai principiul
respectării individualităţii copilului, ci şi cel naţional, în sensul corelării
organice a şcolii cu viaţa şi aspiraţiile naţiunii române.
Procesul de învăţământ desfăşurat în cadrul Preparandiei din
Caransebeş, a fost organizat într-o viziune pedagogică modernă,
datorită spiritului creator pe care i l-au imprimat profesorii Ştefan
Velovan şi Patriciu Dragalina. Ei au cunoscut modul de organizare
a activităţii pedagogice din Seminarul de la Gotha, ca şi din alte
centre şcolare ale Austro-Ungariei şi Germaniei şi s-au străduit să
asigure formarea învăţătorilor la înălţimea exigenţelor epocii221. În
1891, despre institutul din Caransebeş, „Foaia diecezană” afirma
următoarele: „Răspunsurile elevilor de la acest institut au fost pe
deplin satisfăcătoare şi au dovedit că deşi institutul nostru e cel mai
tânăr între pedagogiile noastre confesionale, deşi corpul profesoral
are să se lupte cu greutăţi de tot felul, institutul nostru totuşi stă pe
nivelul pedagogiei moderne”222. Revista „Familia” nota constatarea că
la Caransebeş, „auzi în amintitul institut şi în conversare cu profesorii
lui, numai limba natală a lui Alecsandri”223.
De la înfiinţarea lor, în institutele de la Arad şi Caransebeş
s-a acţionat cu intensitate deosebită pentru cunoaşterea limbii şi
literaturii române. Ele s-au impus ca centre principale de răspândire
a limbii literare, a literaturii şi culturii române. Nimic din ce a fost
esenţial, valoros în literatura noastră, nu a rămas nevalorificat în
aceste două institute. Din lista cuprinzătoare a poeziilor memorizate
de elevii preparanzi, viitori învăţători în satele româneşti timişene,
redăm doar câteva. Poezii populare: „Mioriţa”, „Mănăstirea Argeşului”;
Ienăchiţă Văcărescu: „Amărâtă turturea”, „Într-o grădină”, „Testament”;
D. Bolintineanu, „Muma lui Ştefan cel Mare”, G. Alexandrescu, „Umbra
lui Mircea la Cozia”, A. Mureşan, „Deşteaptă-te române”; V. Alecsandri:
„Sfârşit de toamnă”, „Iarna”, „Latina gintă”; M. Eminescu: „Doina”, „Ce te
„Istoria învăţământului din România, vol. II ( 1821-1918 )”, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1993, p. 405-406.
222
Foaia diecezană, Caransebeş, VI, 1891, nr.27, din 7/19 iulie, p. 5.
223
Apud P. Oallde, op.cit., p.197.
221
438
legeni”, „O mamă”, „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a”; G. Coşbuc: „Mama”,
La Paşti”, „Nunta Zamfirei”.
Prin aceste poezii, elevii erau conectaţi la circuitul naţional
de valori literare. Activând şi în cadrul unor societăţi de lectură ale
elevilor, preparanzii au dezvoltat o activitate de mare amplitudine,
pusă sub semnul luptei naţionale, în slujba afirmării şi apărării limbii,
literaturii şi culturii româneşti. Pe băncile institutelor pedagogice de
la Arad şi Caransebeş, s-au format numeroşi luptători naţionali224.
După adoptarea Legii şcolare XVIII din 1879, studiul limbii
maghiare a fost intensificat în preparandii, pentru a pregăti învăţători
apţi să predea această limbă şi în şcolile primare româneşti. În 1897,
Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei de la Sibiu, a decis
elaborarea unui plan de învăţământ unificat pentru preparandiile de
la Arad, Sibiu şi Caransebeş. Din analiza acestuia, se poate deduce
rolul major acordat studiului limbii maghiare. În cei patru ani de
învăţământ, se afectau predării limbii maghiare 12 ore, cu o treime
peste numărul orelor dedicate studiului limbii şi literaturii române225.
În pofida acestei situaţiei nefireşti, a ingerinţelor tot mai adânci a
autorităţilor statale în viaţa lor internă, institutele pedagogice din
Arad şi Caransebeş nu au abdicat de la menirea lor de „foculare” de
cultură românească, îndeplinind şi în noile condiţii, funcţii naţionale.
Beneficiind de educaţia naţională primită în preparandii,
învăţătorii români din comitatul Timiş, au contribuit la afirmarea
culturală a comunităţilor în care au activat, formând generaţiile
de elevi în spiritul ataşamentului faţă de limba maternă, faţă de
valorile româneşti şi de istoria poporului căruia aparţineau. Şcoala
românească confesională a constituit teritoriul principal de luptă
pentru apărarea şi afirmarea limbii române: „….în şcoală şi prin şcoală
se susţine şi cultivă dulcea noastră limbă de care e legată existenţa
noastră ca popor şi în şcoală se seamănă în inima copilului sămânţa,
care cu timpul încolţeşte formându-l bărbat brav şi cu tragere de
inimă în lupta de existenţă a poporului din sânul căruia face parte”226.
Limba română ca obiect de învăţământ, a ocupat un loc principal în
226
Dreptatea, IV, 1897, nr. 140, din 1/13 iunie, p. 1.
224
225
439
procesul de instrucţie şi educaţie, desfăşurat în şcolile româneşti din
comitatul Timiş. „Limba maternă formează în şcolile populare, centrul
învăţământului elementar”, afirma în 1893 învăţătorul Ioan Marcu,
comisar şcolar al cercului Buziaş227.
Nu numai prin gramatică, scriere, citire, etc., s-a acţionat pentru
apărarea şi afirmarea limbii române, ci şi prin toate celelalte obiecte de
învăţământ, urmărindu-se finalmente acelaşi scop: „Deprinderile de
vorbire şi cugetare trebuie să se facă în toate ramurile de învăţământ;
întrînsele să se înceapă şi să se îmbine religiunea, limba maternă,
matematica, ştiinţele istorice şi naturale, ca într-o tulpină comună,
dând elevului ansă a vorbi corect determinat şi precis despre toate
aceste”228. Constatările aparţinând lui Procopiu Şimianu, comisar
şcolar al cercului Ciacovei, nu făceau decât să întărească ideea că
limba română reprezenta fundamentul pe care se clădea educaţia
naţională a elevilor din şcolile elementare româneşti.
Planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare
confesionale, au încercat să îmbine armonios laturile moralcreştină, realist-practică şi umanistă a conţinuturilor, toate acestea
armonizându-se într-o educaţie de tip naţional. Între obiectele de
învăţământ pentru şcolile poporale, stabilite în„Organizarea provizorie
a învăţământului naţional confesional”, reglementare şcolară elaborată
la nivelul Mitropoliei în anul 1870, limba română, „geografia şi istoria
ţării cu privire la români”, ocupau un loc important229.
La 10 ianuarie 1877, Senatul şcolar din Arad a aprobat un plan
de învăţământ elaborat de referentul şcolar George Popa. Obiectul
central al acestuia era limba română, a cărei predare trebuia să se facă
într-o extensiune mai mare decât oricare alt obiect de învăţământ.
Scopul predării geografiei era cunoaşterea locurilor natale şi a
pământului pe care-l locuiau românii. În studiul istoriei era mai clar
formulată orientarea naţională a acestui obiect. Conceptul de naţiune
ocupa locul central în explicaţiile metodologice date învăţătorilor. În
studiul istoriei trebuia să se aibă în atenţie „viaţa naţiunii româneşti”,
explicându-se elevilor cum s-a format România, ilustrându-se lupta
I. Marcu, Reflexiuni asupra examenelor din Protopresbiteratul Buziaşului”, Caransebeş, 1899, p. 17.
Foaia diecezană, Caransebeş, XII, 1897, nr. 34, din 24 august, p. 2.
229
Organizarea provizorie a învăţământului naţional confesional în Mitropolia greco-orientală
a românilor din Ungaria şi Transilvania , Lugoj , 1872 , p. 7.
227
228
440
dusă pentru unirea românilor. „Cea mai mare interesare arată tânărul
pentru istoria naţiunii sale, el simte că viaţa lui e legată de această
naţiune, interesul lui este interesul ei, presimţeşte cum că o dată în
naţiunea sa va să-şi aibă şi el un rol cu dorinţele şi aspiraţiile sale”230.
Din aceste explicaţii, transpare ideea valorificării resurselor educative
ale istoriei, pentru integrarea elevilor în mentalitatea colectivă a
naţiunii române, cu aspiraţiile şi idealurile ei de viitor.
Prin Legea XVIII din 1879, se declara obligativitatea învăţării limbii
maghiare în toate şcolile primare din Ungaria. La şcoala cu un învăţător,
conform planului de învăţământ publicat ulterior, limba maghiară se
preda în 3 ½ ore pe săptămână231. Funcţia naţională a şcolii româneşti
primea în urma acestei legi, o importantă lovitură. Pătrunzând
în şcolile naţionalităţilor la început discret, argumentându-se
necesitatea cunoaşterii limbii statului, limba maghiară s-a impus apoi
cu brutalitate în peisajul obiectelor obligatorii de învăţământ. Prin
simple ordine ministeriale, numărul orelor de limba maghiară a fost
sporit, ajungându-se la şapte ore pe săptămână în anul 1903232.
Noile condiţii au periclitat, dar nu au anulat învăţământul în
limba maternă şi hotărârea de susţinere a lui din partea comunităţii
româneşti. În 1879, anul adoptării Legii XVIII, în timpul păstoririi
episcopului Victor Mihalyi de Apşa, au fost elaborate „Statutele pentru
regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului”.
În Statute se menţiona că limba maternă are ponderea principală în
rândul obiectelor de învăţământ. Scopul limbii române era să-l înveţe
pe elev să-şi exprime în viu grai şi în scris gândurile, într-un mod limpede,
precis şi logic. Învăţătorul trebuia să întrebuinţeze toate obiectele de
învăţământ, pentru a le forma elevilor o exprimare corectă. Învăţarea
limbii maghiare era pusă în legătură cu limba maternă233. Deşi nu
poate ignora predarea limbii maghiare, actul normativ acordă limbii
materne un statut privilegiat. În ce priveşte studiul istoriei, Statutele,
din motive tactice nu-i menţionează pe români dar îi presupune în
230
Plan de învăţământ pentru şcolile poporale în districtul Consistoriului român ortodox din Arad,
Arad, 1877, p. 50; V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918,
Arad, 1976, p. 60-61.
231
232
Ibidem, p. 26.
233
Statute pentru regularea trebilor învăţământului elementar în şcolile Diecezei Lugojului,
Lugoj, 1880, p. 59.
441
formulările referitoare la scopul şi conţinutul acestui obiect. Astfel,
scopul istoriei era cunoaşterea persoanelor celor mai ilustre şi
reprezentative pentru Naţiune, Biserică şi Stat. Studiul istoriei avea
menirea să nobiliteze simţurile şi să întărească voinţa. Predarea acestui
obiect începea cu elemente din istoria popoarelor care au locuit pe
acest teritoriu, înainte de venirea ungurilor. Se studia apoi istoria
Ungariei în relaţie cu istoria popoarelor care au avut şi mai au relaţii
cu maghiarii234. După cum se observă, această plan de învăţământ nu
precizează, dar nici nu interzice studierea istoriei românilor.
Parcă mai sugestiv în formulări era planul de învăţământ
pentru şcolile ortodoxe din Dieceza Aradului, elaborat în anul 1888.
El sublinia că „limba maternă este centrul în jurul căruia se învârte
întreg învăţământul în şcolile elementare”235. În studiul gramaticii, în
clasa a V-a, se introducea studiul literaturii române: „ce este literatura
peste tot”; „ce numim literatură naţională”; „ceva despre începutul şi
starea de azi a literaturii româneşti”236.
Deşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea, autonomia şcolară
devenea tot mai limitată, iar politica de maghiarizare prin intermediul
şcolii se înteţea, „Regulamentul pentru organizarea învăţământului în
Mitropolia ortodoxă”, încerca să-i conserve învăţământului românesc,
funcţia naţională. Limba maternă era considerată centrul întregului
învăţământ poporal. Scopul învăţării limbii materne era de a-l „pune
pe elev în poziţia să-şi poată împărtăşi altora clar şi precis cugetările
sale prin viu grai şi scris, să înţeleagă uşor împărtăşirile altora făcute
cu vorbe sau cu scrierea şi să dobândească dexteritatea necesară
în citirea la înţeles şi cu accentuarea exactă a materiilor tipărite sau
scrise”237.
Scopul limbii maghiare era cunoaşterea acesteia pe bază
gramaticală şi facultatea de a înţelege această limbă în vorbire şi
scriere. Predarea ei trebuia făcută pe bază şi în comparaţie cu limba
maternă238. După cum se observă, limba maghiară rămânea încă
într-o postură subordonată limbii materne.
Ibidem, p. 65.
Plan de învăţământ pentru şcolile populare, Arad, 1888, p. 18.
236
Ibidem, p. 31; V. Popeangă, op.cit., p. 61.
237
238
Idem, nr. 18, din 21 ianuarie/2 februarie, p. 6.
234
235
442
Învăţarea geografiei şi istoriei, aveau ca scop să le facă cunoscute
elevilor pământul Ungariei şi al ţărilor mai însemnate, precum şi
soarta popoarelor care locuiau în acestea. Studiul istoriei le oferea
elevilor „cunoaşterea trăsăturilor generale despre soarta popoarelor
din patria lor şi cu deosebire a poporului român”239. Acest regulament
accentua importanţa care trebuia să i se acorde în predarea istoriei,
trecutului poporului român.
Ca o contrapondere la legislaţia şcolară oficială, care încerca
să transforme şcolile naţionalităţilor în instrumente ale puterii de
stat, autorităţile şcolare confesionale au emis acte normative care
menţineau funcţia naţională a şcolii româneşti, rolul ei în integrarea
tineretului în modul de a gândi şi simţi al naţiunii române. Aceste
planuri de învăţământ erau documente oficiale, care cuprindeau totuşi
puţine cunoştinţe despre istoria românilor şi geografia pământului
românesc. Aceste informaţii insuficiente sub raport cantitativ, erau
valorificate deosebit de fructuos de învăţători, sub raport educativ.
Intenţiile exprimate în reglementările şcolare confesionale, nu
au corespuns întru totul cu evoluţia în conţinut, a manualelor şcolare.
După anul 1870, pe motiv că se primejduieşte ideea de stat maghiar,
uitând de libertatea garantată prin legile din 1868, Ministerul
Instrucţiunii impunea şcolilor româneşti manuale ungureşti,
deocamdată ungureşti nu ca limbă, ci doar ca spirit.
În 1870 a apărut o„Instrucţiune la propunerea exerciţiilor verbali
şi memoriali pentru clasa I şi II a şcoalelor poporali, prelucrată după
Vasiliu Nagy, inspector şcolar, de Toma Roşiescu. Opu premiatu prin
ministerul regescu ungurescu”. După un an, acelaşi Toma Roşiescu
a elaborat un „Indegetariu la propunerea desemnului elementariu”,
după Hugo Maszak şi un „Legendariu românesc” pentru clasa a III-a
şi altul pentru clasa a IV-a după Ioan Gaspar. În 1872, P. Roşiescu a
publicat un „Manualu de conducere în instrucţiunea limbei materne”
pentru clasa I şi a II-a a şcolilor poporale scrisă din însărcinarea
ministrului cultelor, după Ladislau Nagy şi un „Manualu de exerciţie
gramaticali” pentru clasa a II-a a şcolilor poporale, după Vasiliu Nagy.
În 1875 s-a publicat în limba română o carte a lui Pavel Gönczy:
„Îndrumaţiune spre a învăţa şi propune sistemul măsurilor metrice”.
239
Idem, nr.20, din 24 ianuarie/5 februarie, p. 6.
443
În 1877 a apărut o voluminoasă (452 pagini) „Carte conducătoare la
propunerea geografiei”, tradusă după Dr. Victor Emericzy şi Andrei
Karpati.
Scrise într-o limbă română aproximativă, aceste cărţi apăreau
într-o epocă de înflorire fără precedent, a literaturii didactice
naţionale. Cărţile ardelenilor Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Vasile Petri,
I. M. Moldovan, se întrebuinţau pe scară largă în comitatul Timiş,
dar chiar şi în România, datorită calităţilor lor. Bănăţenii din
părţile timişene, îşi aveau şi ei autori valoroşi de manuale: P. Vasici,
I. Tuducescu, M. Drăghici, E. Andreescu240.
Manualele şcolare româneşti, ca una din principalele surse de
cunoştinţe pentru elevi, contribuiau, prin valorile gândirii umane şi
naţionale pe care le conţineau, la formarea conştiinţei naţionale a
tineretului. Prin intermediul acestora, generaţiile de elevi au primit
informaţii despre unitatea de origine, limbă, cultură şi aspiraţii a
românilor.
Manualele elaborate de Ioan Tuducescu din Lipova, în special
cele de istorie şi limba română, au contribuit la menţinerea nestinsă
a făcliei dragostei de neam, în rândurile elevilor de pe meleagurile
timişene şi nu numai. Manualul de „Istoria românilor”, tipărit la Arad în
anul 1876 şi-a câştigat notorietatea prin conţinutul generos în resurse
pentru educaţia în spirit naţional a elevilor. Adresându-se învăţăceilor,
Ioan Tuducescu preciza în prefaţă: „Fiilor! Am scris pentru voi această
carte ca să învăţaţi şi să cunoaşteţi viţa cea mare şi strălucită din care se
trag românii!”. Prima lecţie începea cu o expresie semnificativă pentru
educaţia naţională a elevilor: „Noi suntem români!”. În continuare se
menţiona: „Astăzi Dacia e desfăcută în mai multe provincii anume:
România şi Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, Maramureş,
Crişana şi Temişania”241.
Continuitatea românilor pe teritoriul în care s-au format ca
popor, este prezentată cu accente lirice: „Venit-au peste ei hunii şi nu
s-au făcut huni, venit-au peste ei avarii şi nu s-au făcut avari, nici goţi,
nici vandali, nici slovaci, nici nemţi, nici maghiari, ci au rămas români,
curaţi ca aurul lămurit prin foc”242. Momentele cele mai importante
I. Tuducescu, Istoria românilor, manual didactic pentru şcoalele poporale române, Arad,
1876, p. 8.
242
Ibidem, p. 11.
240
241
444
ale istoriei românilor, sunt prezentate într-un limbaj accesibil şi cu
acelaşi sentiment de mândrie faţă de trecutul nostru istoric. Lupta
antiotomană este ilustrată prin prezentarea figurilor măreţe ale lui
Ioan Corvin, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. I. Tuducescu prezintă
evenimentele istorice dintr-o perspectivă optimistă: după răscoala
lui Horea, Cloşca şi Crişan, în viaţa românilor a început o epocă de
trezire a conştiinţei naţionale. În ultimele lecţii, autorul creează o
perspectivă unitară asupra întregii naţiuni române, prezentând
numărul populaţiei româneşti din fiecare provincie istorică.
Conţinutul ştiinţific al manualului este îmbrăcat într-un limbaj
care se adresează deopotrivă minţii şi sufletului, iar poeziile de
la sfârşitul lui: „Patria română”, „Răsunet”, „Deşteaptă-te române”,
„Hora unirii”, „Limba românească”, încununează prin accentele lirice,
eforturile autorului de a exalta sentimentele de mândrie naţională ale
elevilor. Aceste poezii se recitau la serbările şcolare, înflăcărând inimile
părinţilor şi întărindu-i în credinţa realizării unităţii naţionale243.
Pe cât a fost de valoros pentru educaţia naţională a elevilor
români, pe atât a fost de periculos pentru „ideea de stat maghiar”,
manualul de istorie a lui Tuducescu. El nu a scăpat vigilenţei
autorităţilor, dăinuind mai puţin de un an de la apariţia sa, după care
a fost definitiv interzis.
În prefaţa primei ediţii a manualului de limba română244, editat
în anul 1878, Ioan Tuducescu sensibiliza elevii asupra importanţei
studierii limbii materne: „Fiilor! Limba este visteria cea mai scumpă a
omului. Această visterie trebuie preţuită, trebuie cultivată. Cunoscând
eu adevărurile zise, v-am scris cartea aceasta, care dacă o veţi învăţa
cu diligenţă, veţi fi în stare a vorbi şi a scrie bine româneşte, limba
ce aţi supt-o din pieptul mamei voastre iubitoare”245. În manual se
întâlneşte conceptul de literatură naţională. Partea cea mai valoroasă
a ediţiei a III-a, din 1886, o constituie adaosul final în care se prezintă
regulile ortografice stabilite de Academia Română în anii 1880 şi
1881, fapt care atestă preocuparea autorului de a respecta hotărârile
celui mai înalt for ştiinţific al românilor246.
V. Popeangă, op.cit., p. 81; N. Roşuţ, Ioan Tuducescu ( 1841-1923 ) în „Anuarul Liceului
Pedagogic Arad pe anul şcolar 1972-1973”, Arad, 1973, p. 156.
244
I. Tuducescu, Limba românească. Manual pentru şcoalele primare, Arad, 1878.
245
Apud V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad,
1976, p. 78.
246
Ibidem.
243
445
După adoptarea Legii XVIII din 1879, urmarea cea mai firească a
ei, a fost apariţia în şcolile româneşti a literaturii didactice maghiare.
Apar cărţi de limba maghiară la Sibiu (de N. Putnoky), la Caransebeş
(de I. Nemoian), dar adevăratul centru de tipărire a unor astfel de
cărţi se afla la Budapesta, unde autorul preferat era inspectorul şcolar
Vilhelm Groo. În ce priveşte cărţile româneşti, ministrul instrucţiei ori
de câte ori considera că vreun manual şcolar periclitează „ideea de
stat maghiar”, îl interzicea, trecând peste dreptul garantat de lege
pe care-l aveau susţinătorii de şcoli de a-şi stabili singuri manualele.
Consecinţa a fost decăderea literaturii didactice româneşti, atât
de bine reprezentată în perioada 1860-1880. Cărţile de istorie
scrise în spirit românesc, ale lui Z. Boiu, dr. G. Popa, I. M. Moldovan,
I. Tuducescu, au fost pe rând interzise. În locul lor a apărut în 1885, la
Buda, „Istoria Ungariei” de A. Kiss, tradusă în româneşte de Artemie
Feneşan şi tot atunci o „Manuducere pentru instrucţiunea istoriei” de
A. Kiss şi M. Mayer, tradusă tot de Feneşan. În ambele cărţi era tratată
exclusiv istoria ungurilor, fără nici referire la poporul român. Istoria
era denaturată în beneficiul poporului maghiar, iar manualele care
aminteau totuşi de români, susţineau ideea imigraţiei acestora în
spaţiul locuit deja de unguri247.
Conţinuturile manualelor româneşti, au trebuit an de an să fie
modificate, în aşa fel încât să nu mai răspundă principiilor unei educaţii
naţionale. De pildă, „Abecedarul” lui Zaharia Boiu din 1862, conţinea
în textele de citire şi cuvintele: „Roma” şi „romanii eroi”. Pentru că
aceste expresii dăunau „ideii de stat maghiar”, după 1879 au trebuit
înlocuite cu altele: în locul Romei, a fost introdus „râma” şi în locul
romanilor eroi, „râmă mereu”. În geografia sa, editată în anul 1869,
Boiu avea capitole speciale, frumos scrise, despre Viena, Bucureşti,
Iaşi, Roma, Paris, Londra, iar pe lângă textul geografic în proză, dădea
şi poezii menite să dezvolte ataşamentul elevilor faţă de frumuseţile
pământului românesc: „Limba românească”, „La Basarabia”, „Adio
Moldovei”, „Dulce Bucovină” şi „Macedoneanul”. Această carte a fost
interzisă şi nu a mai apărut în alte ediţii. Au fost interzise şi istoria lui
Boiu, apoi a lui A. Marienescu sau cea a lui I. Tuducescu, deja amintită.
În locul lor a fost introdusă o istorie a lui M. Drăghici, tradusă din
247
446
ungureşte şi apărută la Timişoara în anul 1875, precum şi cea a lui
A. Kiss, deja menţionată248.
Prin astfel de manuale se încerca introducerea unui spirit străin
în şcolile noastre, opus aspiraţiilor comunităţilor româneşti. Manualele
au fost sărăcite treptat de valorile culturii naţionale, introducându-se
terminologia maghiară la mai multe discipline: istorie, geografie,
constituţie. Obiectul cel mai vitregit a fost istoria naţională. Din
istoria românilor au început să pătrundă elemente din ce în ce mai
puţine în manualele şcolare şi din această cauză, autorii au integrat
fenomenele istorice româneşti în contextul istoriei universale.
Un astfel de manual a fost „Istoria universală alesu istoria naţiunii
româneşti şi a regatului Ungariei”, a lui Georgiu Popa, tipărit la Arad
în anul 1879. Deşi autorul a elaborat un manual de istoria universală,
în cuprinsul lui a introdus şi fapte din trecutul naţiunii române. În
paginile periodicului „Luminătoriul”, ediţiei a doua a manualului i se
face o bună propagandă: „În puţine pagini, descrie întreaga istorie
universală, într-un limbaj şi stil într-adevăr poporal. Punctul de vedere
religios e observat şi susţinut. Tot cu atâta scumpete e conservată şi
ideea ori spiritul naţional român, precum şi cel adevărat patriotic, fără
a se ciocni cu şovinismul patriotismului modern. Opul în chestiune
e demn de poporul nostru, merită a fi studiat şi lăţit, iar autorul e
demn de toată lauda”249. Integrarea istoriei românilor într-un manual
de istorie universală, se pare că n-a fost agreată de autorităţi, din
moment ce în anul 1886 manualul lui G. Popa se afla pe o listă de
cărţi interzise250.
Campania de interzicere a manualelor şcolare româneşti, a
generat insuficienţa cărţilor necesare acoperirii tuturor obiectelor de
învăţământ. Pentru a nu-i pune pe învăţători în situaţia de a preda
după un manual interzis, episcopul Ioan Meţianu a publicat prin
circulara din 6 august 1877, toate cărţile interzise şi i-a îndrumat
pe învăţători să suplinească lipsa manualelor prin cunoştinţele
câştigate de aceştia în preparandie251. Cu timpul au apărut manuale
noi, dar conţinuturile acestora nu mai răspundeau necesităţilor unui
Ibidem, p. 54-55.
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 3, din 10/22 ianuarie, p. 3.
250
251
D.J.A,A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.
248
249
447
învăţământ naţional. La 21 noiembrie 1889, ministerul de resort
constata că în şcolile româneşti în locul cărţilor şi a hărţilor aprobate
de autorităţi, învăţătorii dictează şcolarilor notiţe şi folosesc în
şcoală hărţi geografice desenate de ei înşişi. Pentru a-i proteja de
consecinţele negative ale acestui fapt, Consistoriul din Caransebeş le
cerea învăţătorilor să respecte listele difuzate cu manualele admise
în şcolile confesionale, să nu întrebuinţeze alte cărţi sau mijloace de
învăţământ ori manuscrise şi hărţi desenate de ei înşişi252.
Dincolo de cortegiul măsurilor restrictive care caracterizau
politica şcolară statală, în intimitatea actului educaţional, al clasei de
elevi, funcţia naţională a şcolii a dăinuit datorită muncii de apostolat a
învăţătorului român confesional. Rezultatele cuantificabile ale acesteia,
se concretizau cu ocazia examenelor şcolare, a căror caracter public
şi festiv le oferea aura unor sărbători naţionale. Pe măsura înăspririi
politicii de asimilare prin şcoală, organismul naţional a reacţionat pe
măsură, amplificând funcţia naţională a şcolii româneşti. Examenele
şcolare, a căror desfăşurare este ilustrată în gazetele vremii, sunt
expresia cea mai vie a ataşamentului organic al şcolii cu comunitatea
românească.
Într-un articol din ziarul „Dreptatea”, este încurajată atitudinea
populaţiei adulte de la sate de a participa la examenele şcolare,
acestea fiind şi o modalitate de „educaţie continuă” a celor trecuţi de
vârsta şcolară: „Prima recoltă a anului, de care se îndulceşte poporul
de la sate, este recolta şcolii. Această recoltă e sufletească. Bine fac
plugarii că se interesează de examene, căci cel care are copil în şcoală,
învaţă şi el deodată cu copilul multe lucruri bune şi folositoare care se
propun şcolarilor şi pe care şcolarii le repetă acasă în auzul părinţilor,
a fraţilor şi surorilor mai mari”253.
Participarea comunităţii la examenul din Şipet, desfăşurat în 4
iunie 1897, a fost atât de numeroasă, încât unii nemaiavând loc în
sala de clasă, au urmărit desfăşurarea lui prin ferestre. Răspunsurile
elevilor au fost clare, precise şi libere. Verificarea cunoştinţelor
din obiectele de învăţământ, a fost alternată cu poezii şi cântece.
Datinile, luptele, suferinţele poporului român, martirajul strămoşilor
252
253
Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 123, din 10/22 iunie, p. 1.
448
pentru credinţă şi naţiune erau cuprinse în poezii, pe care auditoriul
le asculta cu plăcere şi emoţie. Poezia „Constantin Brâncoveanu”,
recitată de elevul din clasa a III-a, Ilie Curuţa, a stors lacrimi din ochii
ascultătorilor. „Românul la bătrâneţe”, „Marcu şi turcul”, „Movila lui
Burcel” 254, sunt poezii care au menţinut trează conştiinţa de neam,
într-o epocă bântuită de „ideea de stat naţional maghiar”.
Modul cum s-a prezentat o elevă israelită, care a frecventat
şcoala confesională ortodoxă din Remetea, la examenul de sfârşit de
an şcolar, în 1897, este elocvent în a demonstra menţinerea funcţiei
naţionale a instituţiei şcolare româneşti, în ciuda tuturor vicisitudinilor.
Această fetiţă a încântat audienţa prin răspunsurile peste aşteptări
din Vechiul şi Noul Testament, prin analiza gramaticală corectă şi prin
recitarea unei poezii dificile: „Frumos e omul Doamne, când mintea-i
e regină”, fără nici o greşeală255. Faptul că o elevă israelită a ajuns să
stăpânească atât de bine limba română într-o şcoală de pe teritoriul
Ungariei, e dovada cea mai vie că factorilor politici le-a reuşit doar
maghiarizarea în formă, dar nu şi în conţinut, a şcolilor româneşti din
comitatul Timiş. Introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale, a
manualelor care nu răspundeau aspiraţiilor comunităţilor româneşti,
au reprezentat doar „forme fără fond”, nefiind în măsură să altereze
substanţa naţională a instituţiei şcolare confesionale.
Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti au constituit de asemenea
un cadru propice, pentru întărirea funcţiei naţionale a şcolii. Ele au
îndeplinit rolul de unificator al învăţământului popular românesc şi
au contribuit la întărirea spiritului de corp al învăţătorilor. În cadrul
conferinţelor învăţătoreşti au fost aduse în dezbatere probleme de
metodică a limbii române şi au fost căutate modalităţile de întărire a
statutului limbii române în procesul de învăţământ, pentru a face din ea
un obiect central în viaţa şcolii poporale. Treptat, conferinţele au cedat
locul reuniunilor învăţătoreşti, care au reprezentat veritabile societăţi
culturale, prin gama mai largă de activităţi desfăşurate sub egida lor.
În cadrul despărţămintelor acestora, au fost dezbătute probleme
legate de predarea obiectelor de învăţământ, pentru fiecare dintre
acestea, fiind fixat şi scopul urmărit. În studiul istoriei, scopul moral
254
255
Idem, nr. 117, din 31 mai/12 iunie, p. 4.
Idem, nr. 113, din 27 mai/ 8 iunie, p. 3.
449
era predominant. Un loc central în dezbaterile metodice, l-a ocupat
predarea limbii române. Lucrările cu caracter metodic ale învăţătorilor,
erau străbătute de fiorul dragostei faţă de limba maternă, considerată
nu numai ca un semn distinctiv al individualităţii naţionale, ci şi ca un
tezaur care a fost păstrat de popor în toate vremurile de restrişte256.
Deşi aparţineau unui învăţământ confesional, învăţătorii au
abordat în adunările lor într-o măsură covârşitoare, teme legate
de predarea limbii române. Adunarea cercuală a învăţătorilor din
inspectoratul Timişoarei, a hotărât în şedinţa sa din 9/21 aprilie 1892,
ca în lecţii „învăţătorul să se folosească totdeauna de un limbaj corect
românesc, iar pronunţarea şcolarilor să fie cât se poate de frumoasă
şi într-un ton moderat”257.
Reuniunile învăţătoreşti care au activat pe teritoriul comitatului
Timiş, nu au fost doar organizaţii pur profesionale, ci tribune de
afirmare a intereselor culturale şi naţionale româneşti. Adunările
generale erau momente sărbătoreşti, la care participau membrii
comunităţilor româneşti ai localităţilor care le găzduiau. În zilele
adunărilor generale se organizau şezători culturale sau festivaluri
artistice, pregătite de elevii şcolii din localitatea respectivă sau
prezentate de corurile şi asociaţiile culturale din Banat. Învăţătorii
talentaţi recitau din versurile scrise de poeţii români din România,
cântau bucăţi muzicale vocal sau instrumental, iar formaţiile artistice
prezentau piese de teatru de autori români sau adaptări după autori
străini, ceea ce a contribuit la lărgirea orizontului cultural şi artistic al
maselor, la cunoaşterea culturii româneşti, la consolidarea conştiinţei
naţionale258.
Adunarea generală a „Reuniunii învăţătorilor români grecoortodocşi din Protopopiatul Timişoara”, desfăşurată la 12 octombrie
1881, s-a încheiat printr-un concert desfăşurat într-o atmosferă
de „entuziasm extraordinar”, aşa cum o caracterizează periodicul
Luminătoriul259. „Reuniunea română de cântări şi muzică din Lugoj
D.J.A.A.N., Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 184/1891, nepag.; P. Oallde,
op.cit., p. 249.
258
V. Ţîrcovnicu, Asociaţiile învăţătoreşti din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
„Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p. 164-165.
259
Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 79, din 3/15 octombrie, p. 4.
256
257
450
a fost bravă în executarea pieselor. Domnişoarele învăţătoare Maria
Bocean şi Aurelia Belinţan au cauzat o deosebită plăcere publicului
prin apariţia lor în costume naţionale poporale pe scenă şi prin
recitările lor. Un talent extraordinar, o gesticulare, o intonare a poeziei
precum a produs-o domnişoara A. Belinţan, se poate auzi şi vedea
numai la o româncă pătrunsă de spirit naţional, înflăcărată de ideea
sublimă naţională ce se cuprindea în poezie”260. În finalul articolului
de presă, se subliniază că efortul material făcut de Reuniune pentru
organizarea unor astfel de activităţi, era compensat de triumful moral:
„…căci inima de român, fie cât de îngheţată şi pălită pentru scopurile
naţionale-şcolare, când aude şi vede astfel de petreceri, ea învie,
regenerează….şi astfel reuniunea noastră prin aceste întreprinderi îşi
ajunge scopul sublim: a deştepta şi lumina întotdeauna şi în toate
locurile”261.
Dacă temele dizertaţiilor prezentate la adunările generale ale
reuniunii, trebuiau să fie atent alese, pentru a se evita suspiciunea
autorităţilor administrative, spectacolele organizate cu aceste prilejuri
erau adevărate manifestări culturale cu tentă naţională şi în acelaşi
timp modalităţi de prelungire a funcţiei naţionale a şcolii şi dincolo
de activitatea didactică propriu-zisă.
Manifestarea funcţiei naţionale a şcolii în relaţie nemijlocită cu
comunitatea, se realiza şi prin participarea învăţătorului, alături de
elevii săi, la momentele importante din viaţa acesteia. Programele
prezentate cu aceste prilejuri, întăreau comuniunea afectivă şi de
aspiraţii între şcoală şi comunitatea de care era organic legată.
La festivitatea ocazionată de distribuirea premiilor votate
la expoziţia naţională de la Sibiu, desfăşurată la 13/25 iunie 1882
în Lipova, elevii învăţătorului D. Putici au intonat „Cântecul gintei
latine” şi au încântat audienţa prin recitările lor262. La sfinţirea bisericii
ortodoxe din Şipet, la 26 decembrie 1891, cântecele au fost executate
de şcolarii dirijaţi de învăţătorul Teofan Dobrin263. Cu ocazia hramului
bisericii din Bazoş, la 5 mai 1897, învăţătorul Aurel Bădescu a pregătit
cu elevii săi un program complex care cuprindea dansuri, cântece
Ibidem.
Ibidem.
262
Luminătoriul, Timişoara, III, 1882, nr. 50, din 23 iunie/5 iulie, p .3.
263
Idem, XIII, 1892, nr. 8, din 29 ianuarie/10 februarie, p. 4.
260
261
451
populare şi naţionale, recitări de poezii, precum şi dizertaţii. Prin
conţinutul său variat, programul manifestării se constituia într-un
veritabil mijloc de educaţie naţională a comunităţii aflată într-un
moment sărbătoresc. Prezenţa redactorului „Dreptăţii”, D. Voniga, a
încununat ruga din Bazoş cu aura naţională pe care acest ziar o purta
cu mândrie 264.
O fericită izbândă a funcţiei şcolii, de educaţie naţională a
elevilor, a fost crearea sentimentului mândriei de a fi român. O scenă
emoţionantă, petrecută în anul 1892, la şcoala confesională ortodoxă
română din Ghilad, demonstrează cu elocinţă această afirmaţie.
Aflându-se în control la această şcoală, fibirăul Somogyi, din Ciacova,
a avut următorul dialog cu elevul Dionisie Muţiu, în vârstă de 12 ani:
„- Ştii tu mă ce e patria ?
- Ştiu.
- Care e dară patria ta ?
- Ungaria.
- Tu ce eşti ?
- Eu sunt român !
- Cine ţi-a spus ?
- Tata, mama şi domnul învăţător.
- Nu e adevărat, învăţătorul ţi-a spus rău, tu eşti ungur. Spunemi acum dară, ce eşti tu ?
- Eu sunt român !”
Astfel a întrebat fibirăul şi a doua şi a treia oară pe micuţul Muţiu
şi el de fiecare dată a răspuns: „Eu sunt român!”265.
Aflându-se într-o relaţie organică cu comunitatea şi fiind
protejată de autonomia confesională, şcoala românească din
comitatul Timiş, prin limba de predare, valorile culturale transmise
şi aspiraţiile pe care le-a cultivat, a oferit elevilor o educaţie de
tip naţional. Pedagogi şi oameni de cultură bănăţeni şi ardeleni,
au definit conceptul de educaţie naţională, pentru a contracara
încercările de nivelare etnică prin educaţie, promovate de cercurile
conducătoare maghiare. Educaţia naţională a primit concretitudine
în primul rând în activitatea preparandiilor de la Arad şi Caransebeş,
264
265
Dreptatea, Timişoara, IV, 1897, nr. 90, 26 aprilie/8 mai, p. 2.
Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 79, din 28 octombrie/9 noiembrie, p. 1-2.
452
care au format învăţători devotaţi comunităţii şi valorilor culturale
româneşti. Planurile de învăţământ elaborate de autorităţile şcolare
confesionale, manualele româneşti, precum şi activităţile didactică,
extradidactică şi de perfecţionare profesională, ale învăţătorilor,
au reuşit să conserve funcţia naţională a şcolii, în ciuda măsurilor
restrictive ale autorităţilor administrative, la adresa instituţiilor
confesionale de învăţământ elementar, care s-au intensificat în anii
de sfârşit ai veacului al XIX-lea.
VI. D. Şcoala în procesul de separare de ierarhia
ortodoxă de la Carlovitz
Până la intensificarea politicii de asimilare dusă de guvernele
de la Budapesta, mai ales după instaurarea statului dualist, românii
din spaţiul comitatului Timiş s-au confruntat mai bine de un secol, cu
fenomenul sârbizării prin intermediul Bisericii şi al Şcolii, care a lăsat
urme adânci în memoria şi mentalitatea colectivă, mult timp după ce
despărţirea ierarhică a românilor de sârbi, devenise o realitate.
Dacă maghiarizarea în localităţile timişene a afectat mai mult
aspectele formale ale existenţei naţionale româneşti, neavând o
implicare religioasă şi un suport demografic semnificativ, procesul de
sârbizare a românilor a atins aspectele vitale ale fiinţei lor naţionale,
disipată o vreme în constructul artificial de naţiune confesională
ilirică, bazat pe un aport demografic sârbesc mai consistent şi pe
convieţuirea celor două etnii în localităţi mixte.
Originile acestui proces se află la sfârşitul secolului al XVII-lea,
când în faţa ofensivei otomane, patriarhul de la Ipek, Arsenie al III-lea
Cernoevici, trece de partea împăratului austriac Leopold I, care prin
Diploma imperială (leopoldină) din 21 august 1690, acordă sârbilor
„privilegiile ilirice” şi extinde jurisdicţia canonică a patriarhului sârb,
asupra tuturor credincioşilor ortodocşi din monarhia habsburgică.
Populaţia sârbă era scutită de dijmele datorate clerului catolic,
acestea trebuind să fie folosite pentru întreţinerea şi consolidarea
453
bisericii ortodoxe266. De teama represaliilor otomane, Arsenie al IIIlea Cernoievici a fugit de la Ipek în teritoriul controlat de austrieci,
întemeind Mitropolia de la Carlovitz (în sârbeşte Karlovci). După
încorporarea Banatului la Imperiul Habsburgic, în anul 1718, Biserica
ortodoxă de aici, potrivit Diplomei menţionate, este pusă sub
conducerea înalţilor ierarhi sârbi de la Carlovitz, situaţie care se va
perpetua până în anii 1864-1865267.
De prevederile Diplomei imperiale din 1690, numite şi„privilegii
ilirice”, au beneficiat şi românii ortodocşi din Banat, a căror Biserică
fusese pusă sub autoritate sârbă. Regimul de toleranţă al privilegiilor
a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia
românească din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în
oraşe, accesul la meserii şi chiar unele funcţii în administraţia locală
până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite
burgheze şi birocratice268.
Absolutismul therezian a întreprins o acţiune de raţionalizare
şi etatizare a bisericii ortodoxe, fenomen materializat în constructul
„naţiunii ilire”, definită ca o naţiune confesională polietnică. Prin
conţinutul său, conceptul de „naţiune iliră” tindea să estompeze
afirmarea individualităţilor etnico-naţionale în curs de cristalizare,
topindu-le într-o entitate confesională, subordonată dezideratelor
integratoare şi centralizatoare ale absolutismului269. Tendinţa
nivelatoare a Vienei, exprimată în concepţia „naţiunii ilire”, a extins
avantajele culturale şi asupra românilor. Deşi exclusivismul ierarhiei
îi menţinea pe români într-o situaţie de inferioritate faţă de sârbi,
perioada 1765-1792 a fost decisivă pentru demarajul cultural
al acestora în spirit iluminist, exprimat îndeosebi prin opera de
şcolarizare-alfabetizare (constituirea de şcoli primare, accesul la
şcolile clericale, normale sau preparandiale, la liceele catolice sau
reformate, treptat, la şcolile superioare din imperiu) şi prin activitatea
editorială, principalele canale de difuzare a Luminilor în cea dintâi
etapă a iluminismului românesc270.
P. Bona, Istorie, etnie şi confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 46-47.
I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p. 310;
268
N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 136.
269
Ibidem, p. 137.
270
Ibidem, p. 141.
266
267
454
Pe fundalul reformismului luminat din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, conştiinţa de sine a românilor, ce a fost formulată
succesiv pe plan confesional, cultural şi apoi politic, a fost rezultatul
unui îndelung proces istoric, care a dus la destrămarea solidarităţii
confesionale în favoarea solidarităţii naţionale, care a început să ia
avânt deosebit, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea271.
Legăturile confesionale au fost afectate de principiile liberale, de
impactul ideii moderne de naţiune, ce reclamau instituţionalizarea
societăţii pe baze naţionale şi evoluţia bisericilor spre Biserici naţionale.
Legătura bisericească româno-sârbă, care a funcţionat în ortodoxia
din Austria în tot cursul secolului al XVIII-lea, sub semnul „privilegiilor
ilirice”, a fost puternic afectată de aceste tendinţe, evoluând de la
confruntare până la separaţie ierarhică, proces complex şi de durată,
jalonat de o serie de evenimente, dintre care cel mai important a fost
Revoluţia de la 1848, când românii din Banat au proclamat pentru
prima dată separaţia de ierarhia sârbă272. Adunarea Populară de
la Lugoj care a avut loc la 15/27 iunie 1848, a fost transformată de
Eftimie Murgu într-o demonstraţie pentru independenţă ierarhică,
proclamând înlăturarea patriarhului Raiacici şi a episcopilor sârbi din
Vârşeţ şi Timişoara. Pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, Murgu a promis
poporului adunat, crearea unei forţe armate care va realiza eliberarea
religioasă şi naţională273. În condiţiile înfrângerii mişcării revoluţionare,
dependenţa bisericească a românilor din Banat faţă de Patriarhia de
la Carlovitz s-a menţinut.
În toată această perioadă, şcoala românească s-a interferat
cu cea sârbească, a evoluat alături de aceasta, dar nu şi-a trădat
misiunea de pavăză a naţionalităţii româneşti. Au existat episcopi şi
diriguitori ai învăţământului, care deşi erau de naţionalitate sârbă,
s-au implicat în egală măsură în devenirea calitativă a şcolilor sârbeşti
şi româneşti. Această atitudine pozitivă este elocvent ilustrată prin
Teodor Iancovici, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi-a
dobândit merite incontestabile, prin competenţa şi devotamentul
P. Bona, op.cit., p. 57.
N. Bocşan, Separaţia ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de Biserica Ortodoxă Sârbă,
1864-1868, în „Revista istorică”, s.n., nr. 3-4, Bucureşti, 1996, p. 155-156.
273
L. Cerović, Sârbii din România, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2005, p. 139.
271
272
455
dovedit în calitate de organizator al învăţământului din partea civilă
a Banatului. A existat totuşi şi reversul acestei situaţii: episcopi şi
directori districtuali de învăţământ sârbi, care au neglijat naţiunea
română şi nu au încurajat existenţa şi propăşirea şcolilor româneşti274.
Cum episcopii din Timişoara şi preoţii din parohiile mixte, aproape
toţi erau sârbi sau sârbizaţi, se străduiau să-şi sârbizeze credincioşii,
atât prin intermediul bisericii, cât şi prin intermediul şcolii, unde limba
sârbă era dominantă275.
Aflaţi sub ierarhie străină, românii nu s-au bucurat deci, numai
de beneficii, deoarece în biseric

Florin Zamfir ŞCOALA ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

Transcription

Similar documents

A început plombarea drumurilor distruse