Vânătoare Rasa Pointer Finalul Goanei

Transcription

Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv
www.agvps.ro
Vânătorul şi Pescarul Român
Nr. 2/FEBRUARIE 2012
Vânătoare
rațională
Finalul Goanei
Rasa Pointer
www.agvps.ro
Revista NaŢională de Vânătoare şi Pescuit Sportiv
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi
Pescarilor Sportivi din România
Vânătorul şi Pescarul Român
Nr. 2/FEBRUARIE 2012
Vânătoare
rațională
Finalul Goanei
Rasa Pointer
Fondată în anul 1919
Serie nouă
Anul MMXII nr. 2 / 2012
Redacţia şi administraţia:
Bucureşti – Calea Moşilor 128
Sector 2, Cod 020882,
Tel : 021 313 33 63
E mail: [email protected]
Consiliul ştiinţific
Acad. dr. Dan Munteanu
Acad. dr. Atilla Kelemen
Dr. ing. Nicolae Goicea
Dr. ing. Vladimir Talpeş
Colectivul de redacţie
Dr. ing. Neculai Şelaru - director general
Prof. Bianca Botezat – redactor revistă
Arh. Mugurel Ionescu – redactor
Pictor Dragoş Botezat – machetare şi
prelucrare foto
Ing. Mariana Cristache– difuzare
Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de
preferinţă, în format digital. Publicate sau nu,
ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele
publicate nu angajează decât responsabilitatea
autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia
redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără
acordul redacţiei este interzisă.
ISSN 1582 – 9650
Sumar
MANAGEMENT CINEGETIC
Iancu BRAICU
Vânătoare rațională ………………………………. 3
N. ŞELARU
Simțul proprietății poate naște monștri (I)………… 6
Nicolae GOICEA
Gânduri despre iepure la început de an (II)…………………..18
N. STROESCU
La noi ca la nimeni …………………..24
CULTURĂ VÂNĂTOREASCĂ
VPR
Interviu cu dl. deputat Florin Iordache…………… 4
M. GEORGESCU, G.C.GEORGESCU
Europa și lupii (II) ................................. 10
C-tin RĂDAN
Safari în țara Marelui Zid ................ 14
Grigore RIBACU
Recorduri românești ............... 17
CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂ
Nic. STRĂVOIU
Rasa Pointer …………………… 20
Alexandru CODRIN
Vrei câine de vânătoare ? …………………… 21
ÎNSEMNĂRI DE SEZON
Maria SĂVULESCU
Vulpea, șireata roșcată ………………… 9
MAC
Finalul goanei …………………12
Ioan Cristian MITRIC
Nu credem că e bine ......................…. 23
Casian BALABASCIUC
În stand..................... 25
TIR ŞI BALISTICĂ
Matei TĂLPEANU
Nu toți vânătorii cu glonț sunt entuziasmați de calibrele Magnum…… 14
PESCUIT SPORTIV
Mugurel IONESCU
Campionatul Mondial, oficial în România………… 26
MAC
Iarna nu-i ca vara …….. 27
Mugurel IONESCU
Știuci timide…………………… 28
Fănica-Voinea ENE
În mare pericol ……………… 30
Doru dinea
Câteva tehnici de pescuit cu muștele ude………… 32
Titus PINTEA
O zi cu Iron Blue ……………………… 32
MAGAZIN
Ce putem vâna ●Reţeta lunii ●Solunare ● Zodiac Totemic ● Rebus
● Mica publicitate …….. 12, 19, 33, 34
Foto coperta I - Raluca Mastahac
Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintă
Preşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița,
Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş,
Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ,
Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu
(Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița),
Gheorghe Iaciu (Ilfov)
Editorial|
Vânătoare rațională
|Iancu Braicu
D
espre începuturile vânătorii, care
vine din cele mai vechi timpuri,
am mai scris în câteva rânduri.
Ea a apărut odată cu omul, pe care l-a
ajutat să supraviețuiască în condițiile
extrem de nefavorabile din paleolitic.
Conștientizând că această îndeletnicire
este vitală pentru el, încă de la început
s-a stabilit o relație specială între vânător
și vânat. Astfel, există dovezi că homo
habilis și urmașii săi au avut încercări
de ocrotire a vânatului, explicate numai
din punctul de vedere al asigurării continue și pentru o perioadă cât mai lungă
de timp a hranei pentru familia și tribul
său. Odată cu trecerea erelor, protejarea
faunei a devenit tot mai evidentă, motivele diversificându-se continuu. Dar
numai începând cu secolul XIX, odată
cu dezvoltarea științelor și gradului de
instrucție a oamenilor, opinia publică
s-a convins cu adevărat de necesitatea
ocrotirii naturii și conservării faunei
sălbatice amenințate tot mai mult cu
dispariția. Vânătorii ar trebui să fie
primii care să protejeze natura, fiind cei
care cunosc cel mai mult biodiversitatea,
chiar dacă luăm în considerare numai
faptul că sunt mereu în mijlocul ei și pot
observa nemijlocit toate fenomenele.
Astăzi se știe, cu precizie, că cele mai
multe dintre speciile care au trăit cândva
pe pământ au dispărut, dispariția fiind o
parte firească a evoluției și a fluctuației
speciilor. Modificările climei, sursele de
hrană și rivalitatea speciilor, dintre care
unele se adaptează și prosperă, iar altele
pier, accentuează acest fenomen. După
ultimele cercetări, de-a lungul istoriei
planetei, au apărut brusc unele schimbări
majore, care au determinat cinci momente de extincție în masă. Cel mai grav
moment a fost “catastrofa planetară” de
acum circa 252 milioane de ani, când
au dispărut 75% din speciile terestre și
peste 90% dintre speciile acvatice. Ultima extincție în masă a avut loc acum
65 milioane de ani. Între aceste două
momente, rata normală a dispariției organismelor este estimată la circa o specie în fiecare secol. Dar de când oamenii
s-au răspândit pe suprafața Terrei și au
modificat-o în funcție de propriile nevoi,
această rată a înregistrat un salt enorm.
În prezent are loc cea de a șasea extincție
în masă, în care se estimează că dispare
câte o specie pe zi.
Din cele arătate mai sus, cred că oricine își poate da seama ce catastrofă
ecologică ne așteaptă, dacă omenirea
nu ia din timp toate măsurile necesare
întârzierii acestor fenomene.
Comunitatea vânătorilor, fiind o entitate
relativ mică, dar mare din punct de vedere al posibilităților ei, poate influența
pozitiv problema diminuării declinului
actual al biodiversității.
În continuare ar fi de remarcat că, printre
factorii antropici, care au dus la dispariția
drastică a stocului de vânat, au fost și
fenomenele politico-sociale din trecutul
nu prea îndepărtat. Astfel, este cunoscut
faptul că, după cele două războaie mondiale, numărul mare de arme cu care
militarii s-au întors de pe front a dus la
distrugerea fără precedent a vânatului
mare. Este însă mai puțin cunoscut ceea
ce s-a petrecut imediat după revoluția
din 1989, când legile au scăpat complet
de sub control, miliția și celelalte organe
erau speriate și în disoluție, iar braconierii, precum și vânătorii-braconieri,
au acționat fără teamă. În acea perioadă
fondurile de vânătoare, în special cele
silvice, au cunoscut un adevărat jaf, în
care s-a împușcat vânatul mare fără nici
o opreliște. În acest ultim caz, au fost
implicați cel mai mult vânătorii, dar și
reprezentanții “organelor”, pe când după
cele două războaie mondiale distrugerile
au fost făcute în special de populația
rurală, care își procurase arme și
muniție de pe front.
Alți factori care influențează diminuarea stocurilor de vânat țin de pasiunea pentru vânătoare, provenită din
genele transmise de strămoșii noștri mai
apropiați sau mai îndepărtați, care se
declanșează atunci când nu ne așteptăm.
Această explozie a pasiunii se manifestă
întotdeauna printr-o poftă atavică de a
împușca cât mai mult și, dacă este posibil, cât mai des. Am urmărit de multe
ori evoluția tinerilor vânători, luând-o
în considerare și pe a mea. La toți, fără
Vânătorul și Pescarul Român
excepție, această goană continuă după
cât mai multe piese împușcate a fost o
regulă. Mai târziu, după 3 până la 5 ani,
acest fenomen se calmează, începi să
gândești că nu e chiar bine ce faci. Ucizi
vânat cu care nu ai ce face, consumi o
groază de cartușe, începe să te preocupe
viața acestor animale, faptul că nimic nu
poate fi veșnic, că e bine să te gândești
la durabilitatea faunei și, nu în ultimul
rând, la faptul că și copiii și nepoții tăi
trebuie să se poată bucura de această
pasiune. Dacă între timp tânărul vânător
are norocul de a avea pe lângă el un
confrate mai în vârstă, care să-i explice,
practic, ce este vânătoarea și să-l facă să
citească revistele și literatura de specialitate, această perioadă va trece mult
mai repede. Se va trezi deodată gândind
și acționând ca un vânător adevărat și va
realiza că, de fapt, el iubește natura cu
fauna și flora ei neprețuită. Va înțelege că
sunt mai prețioase câteva focuri frumos
plasate și două trei piese curate, decât
o cutie de cartușe trase aiurea, cu doar
câteva piese chinuite. La vânatul mare,
după ce va împușca câteva exemplare,
se va dumiri că este mult mai înțelept
să asiste, ca simplu spectator, la
boncănitul cerbilor, la salturile grațioase
ale caprelor negre sau să admire dansurile fantastice ale cocoșului de munte, iar
pușca să rămână mută, “trăgând” eventual doar cu aparatul fotografic. Este
adevărat că, până să ajungi să vezi astfel
lucrurile, vor trece mulți ani; părul îți va
fi deja nins, vei simți că respiri mai greu,
iar picioarele, care au stăbătut atâtea coclauri, au început să-ți obosească.
Abia de acum putem vorbi de o
vânătoare durabilă, concepție prin care
se urmărește conservarea faunei de interes vânătoresc, în contextul conservării
biodiversității generale.
Astfel se limitează vânarea unor specii pe cale de dispariție, iar altele, care
nu sunt amenințate, se vor vâna numai
strict în limitele sporului natural. Dar
și în acest caz este necesar să se aibă
în vedere, în primul rând, exemplarele
degenerate, bolnave, accidentate sau
semi-domesticite. Numai în acest fel
vânatul se va putea considera de acum
o “resursă regenerabilă”, iar vânătoarea
se va practica numai respectând principiul durabilității, care va duce sigur la
prezervarea în limite normale a faunei
cinegetice dn țara noastră.
Cele arătate mai sus nu sunt însă su-
3|
ficiente, dacă aceste măsuri nu vor
fi suplimentate cu munca serioasă
și responsabilă a fiecărui vânător, în
ceea ce privește protejarea vânatului,
combaterea braconajului, precum și a
dăunătorilor, la limita normalității. Este
necesară de asemenea ținerea sub control
a problemelor ecologice, o intervenție
efectivă în cazurile de poluare, precum
și diminuarea fenomenelor devastatoare
de distrugere a echilibrului natural. Deci
vânătoarea trebuie înțeleasă în viitor ca o
acțiune rațională, de bun simț, eliminând
toate excesele. De aici este necesar să
înțelegem că vânătorul trebuie să se concentreze mai mult asupra observării cu
ochii larg deschiși a fenomenelor naturii
care ne înconjoară, precum și a etologiei
vânatului, în loc de a ucide cât mai multe
animale.
Vânătoarea despre care vorbesc trebuie
să devină în viitor o îndeletnicire absolut
rațională, încercând să atenuăm acea pasiune de nestăvilit cu care ne naștem, dar
care acum nu mai este în concordanță cu
situația ecologică actuală. Să insistăm
mai mult în a admira minunile naturii, pe
care apoi să încercăm să le imortalizăm
pe peliculă.
Noi, vânătorii, trebuie să fim în stare
să conștientizăm că, dacă nu se vor lua
măsuri radicale, cum sunt cele arătate
mai sus, precum și altele, din apărători
ai biodiversității vom deveni complici
cu cei ce distrug, intenționat sau nu, întregul ecosistem. Iar dacă dorim ca și
copiii și nepoții noștri să mai vâneze, în
perioadele următoare, cu aceeași plăcere
și satisfacții ca și noi, trebuie să acționăm
rațional și întotdeauna în cunoștință de
cauză, ținând cont permanent de principiul durabilității.
Deta, 23.01.2010
Interviu cu dl. deputat
Florin Iordache
Vânătorii au adeseori impresia că nu sunt îndeajuns ascultaţi de forurile competente în
profil, mai ales atunci când vine vorba de drepturi. De asemenea, aceştia cred că o serie de aşa
– zise organizaţii de protecţie a mediului, chiar
organizaţii cu evidentă tentă anti-vânătoare,
se bucură de prea multă înţelegere şi chiar de
finanţare ineficientă din partea autorităţilor.
De aceea, lumea vânătorilor are sentimentul de
a nu fi recunoscută la justa sa valoare, în primul
rând de către ministerul care o tutelează,
chiar dacă este competent şi convingător
reprezentată în relaţiile cu acesta şi cu terţi. Şi
chiar dacă îşi aduce o contribuţie eficientă, de
necontestat, la gestionarea durabilă a faunei denumite generic „vânat” şi la
protecţia mediului sălbatic de viaţă al acesteia.
Sunt persoane care îndrăznesc să susţină că asociaţiile de vânători nu sunt
practic primele protectoare ale biodiversităţii şi faunei sălbatice de interes,
direct sau indirect, cinegetic. Altele neagă faptul că asociaţiile de vânătoare
sunt deocamdată principalele, dacă nu singurele, contribuabile la plata
ocrotirii şi îngrijirii vânatului, la plata pagubelor produse de populaţiile locale de vânat mare, la îmbunătăţirea mediului de viaţă al faunei de interes
vânătoresc etc.
În aceste condiţii, vânătorii sunt totuşi ultimii invitaţi la dezbaterile care
interesează viitorul faunei sălbatice şi al mediului natural de viaţă al acesteia.
În contextul arătat, trebuie să admitem realitatea că, de-a lungul timpului,
vânătorii au avut, au şi cu certitudine vor avea alături oameni deosebiţi,
înţelepţi şi combativi care să le reprezinte cu ştiinţă şi demnitate interesele şi
care să lupte pentru drepturile lor. În momente de tranziţie, precum cele actuale, aceştia pot schimba percepţia greşit prezentată, dacă sunt bineînţeles
susţinuţi de marea masă a vânătorilor corecţi, cu un comportament etic pe
care ştiu să-l evidenţieze.
Avem plăcerea de a-l avea invitat, în cadrul unui interviu acordat revistei
noastre, pe unul dintre vicepreşedinţii AGVPS – domnul deputat, inginer
şi jurist, Florin Iordache. Într-o perioada extrem de agitată şi deloc uşoară
pentru gestionarii terenurilor de vânătoare, dânsul a fost aproape de aceştia
şi de conducerea executivă a AGVPS, reprezentându-le şi susţinândule necondiţionat interesele, printr-un permanent vot de încredere şi prin
intervenţii repetate în comisiile de lucru şi în plenul Camerei Deputaţilor.
VPR: Sunteţi deputat. Politica în ochii
marelui public nu pare, momentan, o
activitate foarte utilă societăţii. Este
mai degrabă un statut pe care oamenii îl asimilează puterii. De aceea, vă
rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte
despre preocupările dvs., modul concret în care vă desfăşuraţi activitatea
şi, în acest context, cum aţi înţeles să
veniţi în sprijinul vânătorilor.
Florin Iordache: Sunt deputat din anul
2000. De asemenea, sunt membru şi
vicepreşedinte al Comisiei Juridice,
de Disciplină şi Imunităţi din acelaşi
an, iar, de curând, vicepreşedinte al
Camerei Deputaţilor. Fac parte, deci,
din forul legislativ şi din comisia Camerei Deputaţilor care se străduieşte
|4
să impună respectarea prevederilor
Constituţiei, Directivelor Europene
şi prevederilor celorlalte legi din
ţara noastră, cu ocazia analizei prevederilor proiectelor de lege aflate
în dezbatere. Noi analizăm, aşadar,
constituţionalitatea şi legalitatea
proiectelor de lege, situaţie în care
apartenenţa politică are mai puţină
importanţă. Sunt însă social-democrat dintotdeauna şi din acest motiv
mă gândesc în primul rând la binele
tuturor şi la condiţii de viaţă acceptabile pentru toată lumea.
Fiind şi vânător, fost pescar, şi
având o funcţie în Consiliul AGVPS
din România, cunosc bine problemele actuale ale vânătorilor şi pescarilor, precum şi cele specifice de
interes halieutic şi vânătoresc şi ale
mediului natural ale acestora de
viaţă. Cunoştinţele despre vânat şi
vânătoare mi-au folosit din plin, cu
ocazia nenumăratelor prilejuri de
analiză, în scop de promovare ori
modificare şi completare a legilor
din domeniul acvaculturii, cinegeticii şi armelor de foc. Dar trebuie să
fiu bine înţeles. Comisia din care fac
parte eliberează un referat, de avizare
sau nu a prevederilor proiectelor de
lege în dezbatere. Votul pentru aceste
prevederi, dintre care unele criticabile, îl dă plenul Camerei Deputaţilor
care este cameră decizională. Aici,
din păcate, intervine adeseori, după
cum aţi putut constata, interesul factorului politic. De aceea, oricât m-aş
strădui, eu şi alţi vânători şi pescari
din parlament, legile nu ies perfecte.
VPR: Faptul că sunteţi vânător vă
ajută în munca pe care o depuneţi în
interesul breslei vânătorii?
Florin Iordache: V-am răspuns deja
la această întrebare. Aş mai adăuga
însă ceva: colegialitatea şi egalitatea
manifestate cu ocazia întrunirilor
vânătorilor, fie la vânătoare, fie la
adunări în care dezbat interesele comune, mă fac să mă simt în mijlocul
social-democraţilor, care au interese
generale mai presus decât cele personale. Apreciez deci democraţia
care există şi se manifestă din plin
în cadrul organizaţiilor vânătorilor
şi pescarilor sportivi. Acest climat
mă ajută şi mă determină să le susţin
sincer şi cât se poate de eficient interesele.
VPR: Cum reacţionează lumea
politică la impactul cu lumea
cinegetică ? Aţi avut adversităţi
de la colegii dvs. din acest punct
de vedere ?
Florin Iordache: Este regretabil
faptul că politicul s-a amestecat în vânătoarea şi pescuitul
sportiv din România. Schimbarea
legilor şi modificarea şi completarea lor continuă, care creează
o atmosferă de nesiguranţă în
viitor, s-au făcut, de prea multe
ori, din interese politice şi de
grup, prin care s-au nesocotit interesele vânătorilor, pescarilor
şi societăţii româneşti până la
urmă, fiindcă legile noastre actuale nu sunt apreciate ca cele
anterioare. Şi nici aplicarea lor
nu este la fel de eficientă pentru
fauna denumită generic „vânat”
şi „peşte”.
VPR:
Cum
vânătoarea ?
Florin
aţi
Iordache:
de natură, într-o zonă apropiată de
vărsarea Oltului în Dunăre, mi-a
făcut plăcere să pescuiesc cu undiţa.
Mult mai târziu, de la prieteni buni,
am descoperit vânătoarea. A contribuit din plin la aceasta şi literatura
cinegetică care mi-a căzut în mână.
Dar cel mai mult m-a atras atmosfera de la prima vânătoare colectivă
la care am participat, poveştile de la
sfârşit şi masa vânătorească comună
cu care s-a încheiat o zi obositoare,
pe zăpadă, în frig şi în mijlocul naturii, departe de preocupările zilnice
care ne rup, de prea multe ori, de mediul sănătos în care ar trebui să revenim mai des pentru reculegere.
Din cauza susţinerilor personale, ca
vânător şi fost pescar, am avut dispute de principiu cu unii colegi, dar
nu pot crede că am devenit, din acest
motiv, adversari.
a-mi bea cafeaua de dimineaţă. În
continuare, plec de regulă cu 10-15
minute mai devreme decât trebuie şi
ajung printre primii la locul de întâlnire. În ziua de vânătoare mă rup de
absolut toate problemele cotidiene
şi mă dedic efortului fizic, aerului
curat şi regulilor scrise şi nescrise
ale vânătorii. Îmi place să întârzii la
ceremonialul de împărţire a vânatului şi la masa comună de după acestea, furat uneori de povestirile zilei
care devin uneori mai comentate şi
greu verosimile. Noaptea ce urmează
dorm întotdeauna foarte bine şi mă
trezesc reconfortat pe deplin şi dornic de lucru de la primele ore ale
dimineţii ce urmează.
VPR: Ce tip de vânătoare preferaţi ?
Florin Iordache: Viitorul vânătorii
poate fi durabil, ca şi al pescuitului
sportiv, dacă se va reuşi să se păstreze
cât mai puţin poluat mediul de viaţă,
din ce în ce mai atins de civilizaţie,
al speciilor de interes vânătoresc şi
de peşte. Dacă vânătorii vor înţelege
că indiferent de eforturile, din ce
în ce mai mari, pe care le fac pentru ocrotirea şi îngrijirea vânatului
şi peştelui, vor trebui să-şi limiteze
intervenţiile cu arma şi undiţa la surplusul populaţional dimensionat de
administratorii fondului cinegetic şi
resursei acvatice vii, în condiţiile în
care sporul natural înregistrat anual
de aceste resurse naturale este din
ce în ce mai redus, iar aceasta, nu
din cauza vânătorilor şi pescarilor,
ci din cauza nevoilor societăţii care
se implică, vrând-nevrând, în deteriorarea mediului. A sosit deci
momentul ca vânătorii şi pescarii sportivi să devină mai
înţelegători din acest punct de
vedere, mai bine selecţionaţi
şi instruiţi de breaslă, mai
conştienţi că vânătoarea şi pescuitul pot fi durabile doar vânând
şi pescuind numai când, unde şi
cum trebuie, adică sportiv şi etic.
Fără interesul vânătorilor şi pescarilor sportivi, fără aportul lor,
inclusiv material, la protecţia,
ocrotirea şi îngrijirea speciilor
de interes vânătoresc şi halieutic, deci fără vânătoare şi pescuit sportiv, raţional practicate,
totul se poate prăbuşi în materie
de echilibru în natură şi mediu
sănătos de viaţă.
Sper să nu ajungem, niciodată,
la un astfel de dezinteres din
partea foştilor vânători şi pescari sportivi.
Florin Iordache: Am timp limitat
şi din acest motiv particip mai rar,
acum, la vânătoare. Dar dacă trebuie
să aleg, prefer vânătoarea colectivă
la iepuri sau mistreţi, vânătoarea în
grup de prieteni la gâşte şi fazani, iar
vara dibuitul la căprior şi, câteodată,
o partidă de dimineaţă la pescuit.
VPR: Cum arată o zi tipică de
vânătoare din viaţa dvs. ?
Florin Iordache: Mă puneţi în situaţia
de a-mi reaminti că mă culc târziu
după ce-mi verific şi pregătesc echipamentul de vânătoare, că nu dorm
deloc cu gândul la ziua de mâine
şi că mă scol prea devreme, pentru
descoperit
Fiind
VPR: Cum vedeţi dvs. viitorul
vânătorii şi care este după dvs. cel
mai bun argument pentru a o apăra ?
|VPR
atras
5|
|Management cinegetic
SIMÅUL PROPRIETÃÅII POATE
NAÆTE MONÆTRI ! (I) |N.ȘELARU
Trăim vremuri uluitoare. Vremuri în care nevoiaşii de ieri au ajuns bogătaşi ai
zilei, unii fuduli nevoie mare, cu pantalonii rupţi în spate. Adică datornici în aşa
măsură la statul român încât toată chiverniseala lor păleşte pe lângă debitele
pentru care ar trebui executaţi imediat, precum toţi micii datornici.
S-au trezit peste noapte propulsaţi economico-politic în această postură, iar
saltul de la nimic la ceea ce neam de neamul lor nu a visat să fie le-a luat
raţiunea.
Avem exemplul viu al marilor latifundiari autohtoni sau veniţi de aiurea, cu
„proprietăţi” enorme – concesionate, luate în arendă sau în asociere - care se
cred stăpâni pe tot ce mişcă la suprafaţa, în subsolul şi deasupra pământului
pe care şi-l arogă a fi al lor. Pe toate aceste terenuri ei vor, fără nici un fel de
concesii, să facă legea. Precum în „vestul” barbar de altă dată. Ei pun bariere
pentru ceilalţi pământeni pe drumurile altă dată comune, ei vor să vâneze ultimul iepure şi ultima gâscă poposită temporar pe „proprietatea” lor, ei nu mai
suportă vieţuitoarele care le-ar dijmui recolta, ei reclamă încălcarea dreptului
lor sacru asupra „proprietăţii” etc.
Deşi ignoranţi în genere, se cred atotştiutori, iar puterea banului şi orgoliul
nemăsurat indus de acesta îi face să persifleze şi să dispreţuiască pe orice alt
utilizator de mediu, cu preocupări apreciate de ei ca insignifiante comparativ
cu producţia lor agricolă. Ei par a fi totul, iar ceilalţi nimic.
Ceea ce-i foarte grav este că, din lipsă elementară de măsură, distrug biodiversitatea, prin otrăvirea vieţuitoarelor şi în cele din urmă a OMUL-lui situat la
finele lanţului trofic. Dar acest aspect nu se observă deocamdată în România
contemporană, în care produsele modificate genetic şi risipa condamnabilă de
pesticide fac deja victime, direct şi indirect, printre animale şi oameni. Astfel
de aspecte, deşi cercetate şi recunoscute, sunt mai puţin popularizate, din motive de grijă faţă de o posibilă reacţie în masă a oamenilor conştienţi şi afectaţi.
Fiindcă animalele, care nu-şi pot striga condamnarea prin intoxicare perpetuă
la moarte, nu prezintă nici un pericol de deconspirare a monstruozităţii.
În numele animalelor denumite generic „vânat”, al vânătorilor şi al
concetăţenilor care suportă până la urmă capriciile şi nesăbuinţa unor mari
„latifundiari” fără măsură şi responsabilitate, aducem în discuţie câteva „mici”
catastrofe ecologice, petrecute în ultima vreme, cum nu se poate mai exemplificative pentru afirmaţiile făcute.
MOARTEA
CÃPRIOARELOR DE LA ARAD
În peregrinările lor prin fondurile cinegetice - cu ocazia acţiunilor de pază,
de hrănire complementară a vânatului
şi de vânătoare - personalul şi vânătorii
AJVPS Arad au constatat moartea,
aparent inexplicabilă, a unui număr
|6
îngrijorător de mare de căprioare, iepuri, fazani şi ulii. Alertat fiind de această
primă constatare, personalul asociaţiei,
ajutat de vânători, a început scotocirea
sistematică şi atentă a fondurilor cinegetice preluate în gestionare. Reali-
tatea a devenit pe zi ce trece mai
alarmantă, dar numai în două fonduri
cinegetice, circumscrise „proprietăţii”
Combinatului Agroindustrial Curtici.
Zeci de cadavre de căprioare, dar şi de
iepuri, fazani şi ulii, au fost descoperite,
în diverse stadii de descompunere, iar
mortalitatea la acestea, cele mai vizibile
şi uşor de găsit, continuă. S-a ajuns, până
la căderea zăpezii, să fie strânse şi transmise la analiză peste o sute de cadavre de
căprioare din zonele Iratoş, Dorobanţi,
Nadab şi cele învecinate. Paznicii de
vânătoare şi vânătorii au descoperit însă
şi seminţe otrăvite cu raticide drastice,
dar nu numai, folosite în exces şi cu
încălcarea celor mai elementare reguli de
utilizare şi de protecţie cu ocazia utilizării
acestora.
Reprezentanţii AJVPS Arad au sesizat
imediat presa, Inspectoratul de Poliţie Arad
(IPJ Arad), Inspectoratul Teritorial de Regim
Silvic şi de Vânătoare (ITRSV), Agenţia de
Mediu Arad (APM Arad), Garda de Mediu
şi Agenţia Naţională Sanitar Veterinară
şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVA). IPJ Arad, prin Serviciul A.E.T.S.,
a reacţionat cel dintâi şi a demarat
cercetări împreună cu reprezentanţii
DSVSA Arad şi Timişoara. După câteva
zile şi insistenţe din partea vânătorilor, o
comisie mixtă formată din reprezentanţi
ai Gărzii Naţionale de Mediu, IPJ Arad
– Serviciul AETS şi Serviciul Criminalistic, APM Arad şi ITRSV Oradea,
în prezenţa reprezentanţilor AJVPS
Arad, au făcut primă constatare oficială,
din care rezultă că pe lângă animalele
sălbatice găsite moarte (căpriori, iepuri,
fazani şi ulii) au fost strânse şi pliculeţe
cu substanţe toxice diverse, ştiuleţi de
porumb bănuiţi a fi otrăviţi, grâu tratat cu
otravă la suprafaţa solului etc. Produsele
La ordinea zilei|
culese au fost sigilate şi trimise, la rândul
lor, spre competenţă analizei.
Din presă s-a luat cunoştinţă despre
faptul că animalele moarte aveau leziuni interne foarte severe, provocate de
substanţe chimice anticoagulante, folosite în combaterea „dăunătorilor” animali ai culturilor agricole, în special a
rozătoarelor.
Substanţa activă, care în fapt a otrăvit şi
animalele din fauna de interes vânătoresc,
parţial remanentă în carnea celor ce
supravieţuiesc, s-ar găsi în mai multe
produse oxicumarinice comercializate
în România. Folosirea lor raţională
doar pentru combaterea şoarecilor,
cu luarea măsurilor de protecţie necesare în scopul evitării ingerării de către
alte animale, este într-adevăr benefică
producţiei agricole. Utilizarea acestor otrăvuri fără respectarea riguroasă a
instrucţiunilor de folosire conduce însă la
astfel de „mini”catastrofe ecologice, precum cea semnalată. De-a lungul lanţului
trofic, substanţele remanente ajung să fie
ingerate chiar şi de OM, din carnea
vânatului comestibil care supravieţuieşte
otrăvirii.
De ultimă oră s-a aflat, deşi se întârzie deliberat prezentarea rezultatelor analizelor
toxicologice, că s-a folosit, în plus, şi
substanţe extrem de otrăvitoare, din grupa
carbofuranului. Rămâne de văzut exact
despre ce fel de substanţe este vorba,
cine le-a procurat, cine avea interesul să le
folosească şi, în fapt, cine le-a folosit ? Cine
ar putea fi autorul moral, conştient sau
inconştient, al acestei „mini” catastrofe ecologice? Chiar dacă se cunoaşte
autorul, fiindcă nu poate fi vorba de
bănuială, va trebui şi dovedit. Eventuala
recunoaştere a faptei din partea muncitorilor folosiţi şi eventualele reziduuri din
depozite, precum şi evidenţele tehnicooperative şi economico-financiare ale
marelui „proprietar” de terenuri agricole din zonă, ar fi putut constitui probe
de necontestat în cauză. Dar aceste
cercetări par să nu fi fost întreprinse,
iar „pisica cu clopoţei în coadă nu mai
poate prinde şoareci”.
Desigur că vinovat de „mini” catastrofa
ecologică prezentată nu poate fi decât
cel care a procurat conştient substanţele
otrăvitoare, dintre cele mai severe şi diverse, pentru a trata seminţele de grâu şi
probabil ştiuleţii de porumb răspândiţi
pe câmp, nicidecum pentru a introduce
doar momelile otrăvite cu raticide în
găurile şoarecilor (în scopul combaterii
celor puţini rămaşi în urma tratamentelor intensive repetate an de an, cu diverse
pesticide, pe întreaga suprafaţă de teren,
pe care se face într-adevăr agricultură
ultra-modernă, dar cu preţul arătat pentru
oameni şi animale).
Omorârea, chiar din culpă, a atâtor exemplare de faună de interes cinegetic reprezintă totuşi o
faptă penală, iar autorul trebuie să
despăgubească păgubitul, în cazul nostru
Ilustrația AJVPS Arad
7|
AJVPS Arad, cel care a ocrotit şi îngrijit
căpriorii pe cheltuiala sa şi care ani de zile
nu va mai putea extrage, în compensaţie,
nici un fel de surplus de vânat. AJVPS
Arad va trebui să investească bani, în
continuare, pentru paza, ocrotirea şi îngrijirea vânatului rămas şi eventual pentru popularea altor exemplare, până la
atingerea şi depăşirea efectivelor optime
stabilite de administratorul statului, aşa
încât să fie posibilă, din nou, vânătoarea.
În condiţiile prezentate, cererea ITRSV
Oradea de a fi ea despăgubită cu contravaloarea căprioarelor moarte, pentru
care nu a făcut absolut nimic până acum,
pare o glumă nefondată sau, mult mai
neplăcut, excluderea AJVPS Arad dintrun proces la care aceasta nu are de gând
să cedeze.
Din experienţa unui proces absolut
similar, care a urmat otrăvirii în masă a
vânatului la Timişoara (în anul 2009), ne
putem aştepta ca reprezentanţii ITRSV
să nu susţină foarte consecvent cauza
şi să contribuie, prin omisiune, la închiderea dosarului cu autor necunoscut.
Intenţiile ITRSV Oradea, de a exclude
AJVPS Arad de la masa pretenţiilor, este
cu atât mai discutabilă cu cât acest inspectorat nu a cheltuit nimic până acum,
pentru analize, pentru recuperarea cadavrelor şi incinerarea acestora etc.
Reîntorcându-ne la fapta penală
prezentată şi la disensiunile anterioare
pe seama căprioarelor dintre directorul
general al Combinatului Agroindustrial
Curtici şi conducerea AJVPS Arad, nu
putem să nu bănuim legitim ca faptă
conştientă otrăvirea acestora şi a celorlalte specii de vânat. Aversiunea omului
de ştiinţă faţă de căpriori este de notorietate. Susţinerile din intervenţia sa, datată
15 ianuarie 2012, pe postul Viaţa Satului,
în discuţia avută cu dl. Ministru Valeriu
Tabără, ne face să credem acest lucru.
Ne face să credem acelaşi lucru şi notificarea redată în facsimil mai sus. Din care
rezultă hăituirea continuă a căprioarelor
de pe culturile sale cu ogari „cu botniţă”,
după cum susţine sub proprie semnătură.
Vă lăsăm dvs. libertatea de a analiza în
amănunt conţinutul acuzator al propriilor
afirmaţii şi lipsa de sancţionare legală a
faptei contravenţionale săvârşită cu continuitate (tulburarea liniştii vânatului)
sau a faptei sale penale (hăituirea vânatului cu ogari).
Dincolo de „mini” catastrofa ecologică
prezentată, ne punem firesc întrebarea:
ce a făcut şi ce face administratorul
statului în domeniul cinegetic, respectiv
Ministrul Mediului şi Pădurilor, structurile locale din coordonarea sa (ITRSV,
APM) şi alte structuri de protecţia mediului şi a sănătăţii publice (Garda
Naţională de Mediu şi ANSVSA), care
ar trebui să acţioneze în mod permanent
pentru protecţia şi integritatea acestui
bun public denumit generic vânat, în
interesul conservării biodiversităţii şi al
sănătăţii concetăţenilor ?
|8
Culmea
indolenţei
din
partea
reprezentanţilor unora dintre aceste structuri de stat, retribuite din bani publici, este
că vor să impună cheltuielile de cercetare
şi de probare a situaţiei exclusiv în sarcina AJVPS Arad. De exemplu solicită,
de la AJVPS Arad, plata tuturor analizelor anatomo-toxicologice cerute
de organele de cercetare penală, absolut
necesare pentru demonstrarea cauzei
mortalităţii, precum şi plata transportului şi incinerării cadavrelor. AJVPS
Arad, care a fost nevoită să accepte plata
primelor analize în scopul evidenţierii
cauzelor mortalităţii, nu înţelege însă
să plătească toate analizele cerute de
cei ce urmăresc soluţionarea cazului,
în valoare de sute de milioane de lei,
în condiţiile în care vânatul este bun
public şi există temerea legitimă că şi
acest caz se va muşamaliza, precum cel
din anul 2009, de la Timişoara. Nu se
poate angaja nici la plata transportului
şi incinerării cadavrelor, în condiţiile în
care ITRSV Oradea doreşte să obţină, el,
despăgubirile. AJVPS Arad ar rămâne
şi cu paguba produsă şi cu banii daţi, în
previzibila soluţionare a cazului cu autor
necunoscut sau a încasării despăgubirilor
de către ITRSV Oradea.
În contextul prezentat, ne intrigă tăcerea
aşternută în jurul acestui caz şi lipsa de
reacţie a reprezentanţilor autorităţilor faţă
de lâncezeala cercetărilor. Chiar şi tăcerea
conducerii AJVPS Arad ni se pare, din
prea multă prudenţă sau „diplomaţie”,
forţată.
Vânătorii în primul rând, toate organizaţiile
de protecţia mediului şi concetăţenii noştri
au dreptul şi trebuie să cunoască realitatea,
vinovaţii şi modul de sancţionare al acestora. Dacă nimeni nu plăteşte în România
pentru fapte de acest gen şi pentru fapte şi
mai grave, unde vom ajunge ?
Iertaţi-mi francheţea, dar nu pot accepta
ideea „băieţilor deştepţi”, propulsaţi economico – politic în postura de mari latifundiari, care-şi permit orice abuz în numele producţiei agricole, fără nici un fel
de teamă de repercusiuni, într-o ţară cu
oameni educaţi şi conştienţi, dar mult
prea îndurători.
Foto: F.B.Dragomir
Vulpea,
Cum a reuşit vulpea să fie cunoscută
ca una din cele mai şirete dintre jivine?
Cu siguranţă înfăţişarea i-a fost de
mare ajutor, căci capul gros cu nasul
subţire, mustăţile stufoase şi buzele
îngustate, pupilele eliptice şi privirea
şireată îi dau un aer de şmecher şiret şi
alunecos. Poate că fizionomia ei a inspirat scriitorii în alegerea subiectelor
anecdotelor. Mirosul, auzul, văzul sunt
la fel de agere, lucru pe care vânătorul
îl experimentează la fiecare întâlnire.
În ciuda şireteniei şi dibăciei acestui
animal, cel ce o urmăreşte în habitatul
ei va observa cum vulpea îşi păstrează
cu consecvenţă potecile. Când este
surprinsă, la goanele vânătorilor de
iepuri, aceasta sare prima la mare
distanţă de gonaci, venind către linia
vânătorilor, pe drumurile ei obişnuite.
Este fidelă locului, o mare parte din
timp petrecându-l în tufărişuri şi
lăstărişuri, iar cealaltă parte în vizuinile pe care şi le păstrează chiar şi
zeci de ani. Curioase sunt şi locurile pe
care le alege câteodată ca şi culcuşuri:
sălciile bătrâne, scorburile spaţioase
din arborii bătrâni.
Faţă de aceste sălbăticiuni atitudinea oamenilor este schimbătoare:
prietenoasă atunci când le omoară
şoarecii de pe câmpuri, ostilă când
vine vorba de păsările din grădină,
admirativă şi chiar jinduitoare când
Ilustrația : D.Todosiuc
Æireata roÆcatÃ
vine vorba de blană. Aş putea încerca
să descriu podoaba blănii, dar nu cred
că ar fi la fel de reuşită ca descrierea
zugrăvită de Ionel Pop: “Vulpea este
roşie (…) roşul de pe spate este învrîstat iarna şi estompat de perii lungi
cu vîrf sur sau alb, parcă ar fi brumat.
Cu penel de cerneală neagră i-au fost
vopsite picioarele în partea dinainte şi
dinafară, dosul urechilor, şi i s-a picurat câte o pată neagră şi în colţurile
gurii. Pe pântece, sub bărbie, sub gît
este albă, alburii îi sunt şi buzele; vârful cozii are de asemenea un ciucure
alb.” Există exemplare cunoscute sub
denumirea de “vulpe cărbunăreasă”
(având pe pântece, sub bărbie, sub gât
blană de culoare negru-cenuşiu) sau
sub cea de “vulpe cu cruce” (având
pe spate o bandă neagră ce trece peste
greabăn şi se coboară pe picioarele din
faţă). Chiar dacă în mare parte hrana
sa se compune din şoarecii câmpului, ea se hrăneşte cu orice animal pe
care îl poate prinde, de la puii vânatului mic până la iezii căprioarei. Iarna,
când hrana este mai greu de găsit, se
mulţumeşte şi cu hoiturile animalelor.
Deşi este un animal carnivor, nu refuză
fructele oferite de livezi şi poamele
pădurii, iar în lunile de primăvară
cărăbuşii şi lăcustele îi întregesc festinul.
Vulpea a fost şi este răspândită pre-
tutindeni, în toate zonele
ţării, şi a fost căutată de
vânători pentru frumoasa-i blană întrebuinţată
la
împodobirea
şi
croirea veşmintelor. În
secolele trecute hainele
toboşarilor şi corniştilor
din armată erau garnisite cu blană de vulpe.
În unele zone erau la mare căutare părţile
albe de sub gât şi pântec, care se numeau
“bărbii”. Comerţul cu blănuri, între
care la loc de cinste erau cele de vulpe,
este atestat încă din secolul al XV-lea,
printre veşmintele boierilor şi oamenilor cu stare numărându-se şi cele din
blană de vulpe.
Pentru a ajunge să folosească blana-i
roşcovană, sau doar pentru a ţine sub
control numărul de exemplare din
zonă, şiretele vulpi trebuiesc vânate.
Binecunoscute sunt vânătoarea la
goană sau la pândă, prin apropiat (dibuit), sau vânătoarea cu chemătoare.
Goana la vulpe se poate face cu
bătăiaşi.
Ţinând cont că cele mai ascuţite
simţuri sunt mirosul şi auzul, vânătorii
trebuie să aleagă cu atenţie locurile de
aşteptare, în funcţie de direcţia vântului, deplasându-se fără a face prea
mult zgomot. Atenţia este aliatul principal al vânătorului. În cazul goanei,
vânătoarea este dinamică şi plină de
neprevăzut.
În cazul terenurilor grele acoperite de
stuf, de mărăcinişuri şi tufe dese este
recomandată vânătoarea cu câine,
căci altfel şireata are mult mai multe
şanse să se strecoare neobservată
printre vânători. Vânătoarea la dibuite este folosită mai ales iarna în lunile ianuarie-februarie în perioada de
împerechere a vulpilor, când acestea
circulă mult, fiind mai puţin precaute.
Pânda la hoit sau la trecătoare, dar şi
chematul la care vânătorul ademeneşte
vulpea, prin imitarea ţâţâitului de
şoarece sau a vaietului de iepure, pot fi
modalităţi prin care vânătorul să prindă
şireata sălbăticiune. Oricare ar fi modalitatea aleasă funcţie de anotimp, de
teren şi de conjunctura momentului,
ea poate aduce satisfacţii şi întâmplări
inedite pentru cei ce o practică şi, cu
siguranţă, fiecare vânător îşi aminteşte
cu plăcere de întâlnirile cu vulpea.
Maria Săvulescu
9|
Ilustrația : B.Botezat
EUROPA ŞI LUPII
acţiuni pro şi contra (II)
Continuăm periplul, început în numărul
trecut, privind statutul lupului în țările Europei
GEORGIA. Deşi este situată pe linia de demarcaţie
dintre Europa şi Asia, unele statistici despre « lupul european » (Canis lupus lupus) menţionează
populaţiile de lup din Georgia, care aparţin de fapt
subspeciei Canis lupus campestris (lupul de stepă).
Din acest motiv nu îl vom include în prezentul material.
GERMANIA. Este una din ţările – model în privinţa
abordării problematicii lupului. În anul 1904 a fost
vânat ultimul lup în această ţară. A urmat o serie se apariţii de lupi singulare şi discontinue, cu
provenienţă din ţările nord-estice vecine. Acestea
fiind de cele mai multe ori scurte, păreau neinteresante şi nu atrăgeau prea mult atenţia, decât ca
ştire de noutate. De exemplu, în anul 1998 era citată
apariţia unui lup provenind din Polonia.
Anul 2000 marchează începutul unei etape de revenire sigură a lupului în Germania, prin apariţia unui
cuplu – după 150 de ani – în landul Saxonia. După
aceasta, au fost semnalate şi înregistrate apariţii de
lupi în numeroase alte zone din ţară. După ce a fost
găsită o lupoaică braconată de un autor necunoscut
oficialităţile, convinse de iminenţa revenirii natu-
|10
rale a lupului, au produs elaborarea unui plan de
management al speciei, prin Ministerul Mediului, mai ales că Germania aderase la Convenţia
de la Berna prin care lupul se bucura de protecţie.
Prima dovadă de reproducere a lupului pe teritoriul
german şi de existenţa unei haite sedentarizate a
fost înregistrată în anul 2000, tot în landul Saxonia, lângă oraşul Muskau, aproape de frontiera cu
Polonia. Ca dovadă a unei atente şi susţinute supravegheri, haitele, care au fost ulterior identificate,
au primit denumiri după localităţile lângă care se
stabilizaseră. Astfel, se citează haitele Daubitz,
Nochten, Milkel, Dauben şi Leenland, toate în landul Saxonia, confirmând astfel provenienţa lor din
Polonia. Cea de a şasea haită stabilită între anii 2000
şi 2010, a fost numită haita Anhalt, la 90 km S-E de
Berlin. În afara acestor haite, au mai fost identificate
cupluri de lupi – fără pui – denumite şi ele după
localităţile lângă care au fost găsite (Zschorno, Juteborg, Lehnin şi Lieberose).
Dar, lupii s-au stabilizat şi în landurile MaklenburgPomerania, Saxa de Jos, Renania de Nord - Westfalia
şi Bavaria, lângă frontiera austriacă. Experimente
cu lupi, purtând emiţătoare-gps, au furnizat date
importante privind posibilitatea lupului de a se deplasa rapid, traversând bariere naturale şi artificiale.
Astfel, un lup, în vârstă de un an, a parcurs în două
luni un traseu de 1500 km din Saxonia în Belorusia,
traversând înot Vistula şi Oderul şi trecând chiar prin
împrejmuirea electrificată de la graniţa germanopoloneză. În baza acestor constatări, Oficiul Federal
pentru Protecţia Naturii de la Bonn a publicat un raport în premieră din Europa Centrală, prin care după
prezentarea situaţiei revenirii lupului şi a unui prim
plan de gestionare a populaţiilor de lupi, aprecia că
Germania întruneşte condiţii favorabile pentru instalarea în viitorul apropiat a cca. 440 haite, adică a
cca. 6.000 lupi. Evident, planul a stârnit mari controverse şi neliniştea crescătorilor de vite, mai ales că
în N.- E. Germaniei fuseseră găsite resturile a 21 de
oi şi 10 cerbi. Dar, pentru combaterea psihozei, care
începuse să se facă simţită în regiune, a fost iniţiată
o adevărată campanie de demonizare a lupului şi
chiar un program şcolar de prezentare a animalului în adevărata sa faţă. În timp ce organizaţia
World Wildlife Fund (WWF) aprecia cu prudenţă
chestiunea revenirii lupului, considerând-o ca fiind
un proces natural, vânătorii germani şi paznicii de
vânătoare se presupune că ştiau că revenirea lupilor
s-ar fi făcut... pe roţi, deci pe cale artificială. Concluzia finală, adoptată în majoritate, este cea a revenirii naturale ca şi în alte ţări. Esenţial este însă faptul
că, şi într-o ipoteză şi în cealaltă, atitudinea oficială
faţă de lup este pozitivă. Efectivul actual şi stabil de
lupi în Germania este apreciat la 100 exemplare, cu
evidentă tendinţă de creştere. Ocrotit.
GRECIA. Efectivul oficial de lupi este evaluat la 700
exemplare, fiind considerat stabil. Este protejat din
anul 1991, iar anual sunt vânaţi 5 – 6 lupi, pe baza
unei autorizaţii emise de prefectura zonei respective. A fost luată şi măsura interzicerii de a se
deţine lupi în captivitate. Statul decontează
80% din valoarea daunelor produse de lupi. Ceea
ce este defavorabil lupului în această ţară este fragmentarea biotopului, prin construcţii de drumuri şi
de aşezăminte turistice. În acest sens au şi fost luate
măsuri, ca de exemplu pe segmente rutiere Grecia
– Turcia au fost incluse şi construite tunele pentru circulaţia transversală a sălbăticiunilor. Comisia
Europeană recomandă Greciei scoaterea lupului de
pe lista animalelor dăunătoare.
ITALIA. În anul 1970, efectivul italian de lupi însuma 100 exemplare răspândite în câteva nuclee în
peninsulă, la est de Roma. Încet şi sigur, s-a cristalizat o populaţie stabilă în P. N. Abruzzo, iar prin
acel efect al dinamicii populaţiei de autoreglare, prin
dispersia în teritoriu, lupii au evoluat spre nord. Una
din finalizările acestei deplasări a fost pătrunderea
în Franţa prin P. N. Mercantour, marcând începutul
revenirii lupului în Franţa. Un al doilea efect a fost
pătrunderea în Elveţia. Lupul este protejat din anul
1976, într-o evoluţie în creştere, ajungând la efectivul actual de 500 exemlare. Cu toată atitudinea
pozitivă exemplară a autorităţilor faţă de lup, au fost
înregistrate anual cca. 50 – 70 cazuri de braconaj.
LETONIA. După mai multe comunicări de efective contradictorii şi de un număr de lupi vânaţi
anual disproporţionat, fără comunicarea anului de
referinţă, cităm efectivul de 900 lupi (anul 2009, dr.
ing. N. Şelaru).
Adăugăm comentariul că în Letonia lupul este vânat
în tot cursul anului şi deci nu se bucură de protecţie.
Tendinţa de „staţionar” este probabil datorată – ca
şi în cazul Estoniei – procentului de pădure de cca.
33% din totalul suprafeţei ţării.
LITUANIA. Acelaşi comentariu ca şi pentru Letonia şi aceeaşi citare a sursei pentru efectivul anului
2009, de 600 exemplare, cu menţiunea că întâmpină
Mapamond cinegetic|
o mare intoleranţă din partea crescătorilor de animale. Este de luat în consideraţie şi problema unui
intens braconaj. Afirmaţia că anual se vânează 150
de lupi este exagerată ori nedocumentată, dacă se
raportează la efectivul de 600 exemplare.
MACEDONIA. Efectivul anului 2009 este estimat
la 800 -1000 lupi. Până în anul 2007 lupul era considerat dăunător şi pentru fiecare lup ucis statul plătea o
primă de 50 euro. Între anul 1999 şi 2007, au fost vânaţi
2000 de lupi. Dar, în anii 2001 şi 2002 nu au mai fost
acordate de către stat prime pentru lupii ucişi şi ca
urmare, în acel interval de timp, din cei 2000 de
lupi, au fost ucise doar câteva zeci de exemplare. În
anul 2007 a fost oprită vânătoarea la lup, Macedonia
încercând astfel să se conformeze directivelor europene. Dar, la presiunea crescătorilor de vite, care
reclamau o creştere a populaţiei de lupi, guvernul a
redeschis vânarea lupului. Acest fapt a fost primit cu
satisfacţie de către vânători şi ţărani, care mizau pe
o revigorare a turismului cinegetic. Protejat.
NORVEGIA şi SUEDIA, le vom prezenta
împreună, din punctul de vedere al situaţiei lupului în peninsula scandinavă. Se apreciază că în
anul 2007, populaţia de lupi de 8 – 15 exemplare
era redusă cam la jumătate, din cauza braconajului
din anul precedent care a dus la o reducere drastică
a numărului de fătări. Un plan de gestionare a
lupului prevedea că, pentru a se asigura existenţa
acestuia în Norvegia, era necesar să existe cel puţin
3 cupluri de lupi reproducători în zonele specifice,
plan împotriva căruia se opuneau fermierii.
În Suedia, la finele anilor 70, a fost instituită o
interdicţie privind vânătoarea de lupi, datorită
pericolului de extincţie a speciei. Însă, la începutul
anului 2010, s-a revenit asupra acestei măsuri. Astfel, la 15.02.2010, a început o foarte amplă acţiune
de vânătoare pe întreg cuprinsul ţării, care a angajat cca. 10.000 de vânători, dornici să vâneze lupi
după atâţia ani de interdicţie. Obiectivul era să fie
vânate 27 exemplare, astfel încât populaţia să fie
limitată la 210 lupi, ceea ce însemna că în preziua
vânătorii Suedia avea 237 lupi. În numai două zile,
au fost vânaţi 23 de lupi, iar întreaga acţiune a fost
contestată şi controversată.
În încercarea de a desfăşura un management comun
în privinţa lupului pe teritoriul scandinav, Suedia a
atras Norvegia în acest sens, printr-un acord încheiat în anul 1998. Dar, în anul 2001 acordul a fost
anulat printr-o acţiune pe care Suedia a considerato „barbară”, când guvernul norvegian a autorizat exterminarea haitei numită „Atendale”. În urma acestui fapt, un număr de 60 vânători, dotaţi cu arme
moderne şi sănii cu motor, ajutaţi de elicoptere, au
ucis cei 10 lupi ai haitei, aflaţi de altfel într-o zonă
cu puţine aşezări omeneşti. În anul 2007 a fost
reluată colaborarea dintre cele două ţări prin ideea
exercitării unui monitoring suedez-norvegian, bazat pe stabilirea corectă a efectivului de lupi. Au fost
depistate urmele pe zăpadă, urmărite terestru şi cu
elicoptere. Au fost găsiţi 169 lupi în 17 haite (139
lupi) şi 15 cupluri (30 lupi). Din aceştia, majoritatea
erau în Suedia (16 haite şi 12 cupluri), în total 146
lupi, iar în Norvegia 23 (12 într-o haită, 2 în cuplu şi
9 solitari). În Norvegia ocrotit, în Suedia preotejat.
POLONIA. Efectivul actual al lupilor este apreciat
la 900 exemplare, cea mai mare densitate fiind în
complexul forestier Bury Dobrostakie din Silezia Inf.
Protecţia lupului a început în anul 1995. Total ocrotit
în districtul Gorzow. În zona Bieszczady lupul este
vânat anual în cadrul unui sezon de vânătoare în
baza unei cote aprobate de guvernul local. Protejat.
PORTUGALIA. Grupul de acţiune „LOBO”, o O.N.G.
înfiinţată în anul 1985, a depus eforturi susţinute
pentru promovarea lupului. Dacă la începutul secolului al XIX-lea lupul era prezent pe întreg teritoriul Portugaliei, efectivul actual de cca.
O noapte pe Boga
În iarna lui '74 ieșeam în luna lui Făurar, pe vreme cu soare cu dinți, să botezăm
locul unei case de vacanță, prima zidită apoi pe acele locuri. Căutam locul,
mergând greu pe crusta de zăpadă ce se rupea sub noi, apoi, la căderea serii,
ne-am cerut în gazdă la singurul vecin ce locuia într-o casă de bârne, aflată
lângă drumul ce cotea spre Padiș. Noaptea se lăsă rece și omătul înghețat învelea în pătura groasă coasta muntelui, strălucind argintiu sub luna mare, parcă
nemișcată pe cer. La o zvârlitură de piatră, dintr-o râpă întunecată porniră urlete și vaiere prelungi ce ajungeau până la noi. Nu-mi venea să cred că-s lupi,
deși știam că-s destui în munte, dar nu lângă casă. Cu gazda, priveam prin
500 exemplare, estimat de grupul „LOBO”, ocupă
doar 20% din arealul care îi este prielnic, fiind cantonat în zona muntoasă frontalieră din N.E. Cauzele
reducerii numărului de lupi au fost fragmentarea
continuă a teritoriului, braconajul cu toate mijloacele posibile, vânarea insistentă la presiunea
crescătorilor de vite şi reducerea evidentă a ungulatelor sălbatice care formau hrana principală a lupului. Grupul „LOBO” a calculat însă, pentru o perioadă
mai recentă, date despre mortalitatea lupilor astfel:
40% prin accidente rutiere, 30% prin vânare şi capcane, 10% prin otravă, 20% prin diverse alte cauze.
Dacă până la mijlocul secolului trecut autorităţile
încurajau utilizarea otrăvii, redactând şi broşuri cu
instrucţiuni privind utilizarea acesteia şi cu diverse
alte procedee, începând cu anul 1988 a fost instituită
ocrotirea lupului printr-o lege. Prin activitatea grupului „LOBO”, a fost desfăşurată o amplă campanie
de educare a populaţiei şi mai ales a crescătorilor
de vite, care în final au fost convinşi să folosească
metode de speriere şi îndepărtare a lupilor din jurul
ţarcurilor de oi, prin împrejmuiri suplimentare, prin
instalarea de linii cu steguleţe colorate, prin producerea de zgomote puternice şi prin folosirea
pe scară largă a câinilor specializaţi în paza turmelor. Toate acestea par amănunte nesemnificative, dar le-am prezentat ca pe un exemplu pozitiv
de insistenţă în favoarea lupului.
(va continua)
dr. ing. Mitică GEORGESCU
dr. George Cristian GEORGESCU
geamul aburit, dar nu deslușeam nimc. Urletele și vaierele încetară
în noapte. Soția gazdei învârti încă o dată cheia mare, făurită cândva de vreun fierar al satului, apoi, până-n zori, ținu focul în vatră.
Dimineața, la primele sclipiri de lumină, eram la marginea râpei.
În fundul pârâului un cap de cerb cu coarne mândre ce numarau 12
raze și resturi de trup ciopârțit zăceau pe zăpada înroșită, ca martor
al tragediei din noapte. În jur, zăpada purta urmele făptașilor, erau
vreo 5-6 lupi, un haitic pribeag și flămând. Chem pădurarul din vale,
ne înțelegem și plec iute acasă după armă. A doua noapte, la ivirea
lunii, eram pitiți sub malul cel mai asuns, acoperiți de-o pocladă de
fân, păzind resturile cerbului. Fără zgomot, fără urlete, în șir indian,
lupii se apropiau prudent de locul fărădelegii. Auzeam bine fâșâitul
crustei de zapadă de sub tălpanele haiticului. În față cei mari, opriți
să adulmece, cu botul spre noi, parcă ceva era nou pentru ei. N-au
mai ajuns la pradă. Tunetul armei se prelungi în noapte și se pierdu
în lărgimea muntelui. Din spatele celor mari ce se tăvăleau, zvâcniră
spre coasta muntelui patru lupani de două veri. Arma gornicului sfărmă iarăși
liniștea nopții oprind doi fugari. În acei ani stârpirea lupilor era răsplătită.
Pădurarul, fericit c-a scăpat muntele de un haitic își luă tributul. Eu nu eram
de-al locului, doar ortac de trudă. După focurile de armă, de la căsuța din deal,
fugeau sub clarul lunii gazdele, înarmate cu furci și topoare, crezând că suntem
la mare ananghie. Apoi, dulgherul din sat fu chemat de consoarta nevricoasă a
gazdei să mai pună un rând de uși din lemn de gorun pentru liniștea casei. Și-n
ani, au ieșit vorbe despre doi pușcași ce au stat o noapte înconjurați de lupi,
scăpați teferi doar prin vitejia gazdelor ... Și am aflat apoi că vândură căsuța pe
care noapte de noapte o-nconjurau haite de lupi…
Titus Pintea
11|
Finalul goanei ...
|MAC
De mult timp zilele lui Făurar nu mai aduseseră
așa o vreme, exact după litera scrierilor calendarelor din vechime. Zăpada, viscolul și gerul
puseseră stăpânire peste fire, iar sălbăticiunile se
trăseseră cu siguranță spre pădure, căutând cât de
cât adăpost și liniște.
Ilustrația autorului
|12
Într-o zi cu cer senin dar și cu ger și vânt aspru,
am ieșit la mistreți undeva în lunca Dunării. Dacă
nu ar fi fost trăirile inerente dinaintea partidei de
vânătoare, cu siguranță frumusețea peisajului hibernal ar fi furat în totalitate gândul, făcându-l să
uite de gerul și vântul de afară.
Tractorul cu remorca cu gonași deschidea calea
prin zăpada troienită din belșug pe drumurile
pădurii, urmat deaproape de mașinile de teren.
Urmele adânci lăsate în albul imaculat erau
dovada elocventă a celor mai bine de 30 de centimetri de zăpadă așternuți de ninsoarea darnică
din ultimile zile. În contrast, albastrul cerului
promitea o vreme senină pentru ziua de vânătoare
pe care o începeam.
După instructajul din deschidere și explicațiile de
rigoare ale organizatorului, am pornit spre standuri deschizând cu fiecare pas poteca prin zăpada
neatinsă. Undeva în spate, portocaliul vestelor
gonașilor din remorcă dispăruse după coturile
drumului, iar liniștea lua din nou în stăpânire
trupul de pădure și păpurișurile din margine. Urmele găsite în ajun de paznic arătau că mistreții
intraseră nu demult la adăpostul desișului. “Să
tot fi fost vreo cinci, șase exemplare, dacă nu
chiar mai multe, între care și unul măricel ...”
auzisem în trecăt vorbele. A urmat goana cu glasuri și focuri de armă, iar prin dreptul meu au ieșit
două căprioare și un iepure furișat printre rugii
spinoși de mure. Undeva în stânga o carabină a
frânt repetat liniștea liniei de vânători. Apoi au
apărut gonașii printre trunchiuri și ramuri de
arbuști, luptând din greu cu zăpada. Când ne-am
adunat din nou, am aflat povestea focurilor de
carabină. Mistreții ieșiseră undeva spre flanc dar
șansa fusese de partea lor. Vestea bună era că
intraseră din nou în pădure în direcția în care
aveam să facem goanele următoare. Tot era bine.
Ne-am deplasat din nou și am instalat iarăși standurile. Au urmat alte trei gone fără ca mistreții săși mai facă apariția. Au ieșit alte căprioare, două
vulpi și câțiva iepuri. Armele au rămas tăcute, iar
comentariile nu au întârziat să apară. Oare unde
erau mistreții? După spusele paznicului nu aveau
unde altundeva să se ducă, iar să fi trecut apa era
puțin probabil. Timpul trecuse repede, ziua trecea spre după-amiază. La ultima goană, standul
vânătorilor a fost așezat de partea opusă a unui
canal fără apă, destul de larg și adânc pentru a
oferi spațiu și vizibilitate bună, chiar la marginea pădurii. În spate se deschidea o parcelă
cu plopi printre care puteai vedea bine până la
douăzeci, chiar treizeci de metri. După momente
de așteptare am auzit în sfârșit gonașii. Gândul
derula scenarii spectaculoase, mistreții trebuiau
să iasă. Caprele s-au mișcat aproape imediat după
începerea goanei și la puțin timp am auzit focuri
de armă spre capătul flancului stâng. Cel puțin
două arme diferite rupseseră tăcerea standurilor.
Cu siguranță erau mistreții. Ieșiseră în sfârșit din
desișul troienit să treacă probabil înapoi de unde
veniseră în prima goană. Gonașii înaintau greu,
iar dinspre vânători era din nou liniște. La un moment dat un căprior a apărut pe neașteptate venind
dinspre flancul unde se trăsese și a dispărut în două
salturi spre linia gonașilor. Curioasă mișcare și
destul de târzie față de ce spuneau experiențele
anterioare. Să fi fost un semn? Nu putea fi, era
prea târziu, gonașii erau tot mai aproape și în
dreapta auzeam și vedeam deja vânătorii venind
pe potecă odată cu flancul, semn că goana era pe
sfârșite. Atunci s-au scuturat tufele din marginea
pădurii de peste canal. De sub rugii de mure a
apărut un mistreț în goană, s-a năpustit spre vale
undeva între mine și colegul din dreapta, a traversat canalul și a dispărut printre plopii din spate.
Se rupsese probabil de grupul celor care ieșiseră
pe flanc și trecuseră de linia vânătorilor, așteptase
ascultând gălăgia goanei, și pornise direct împotriva ei, alegând în final o ieșire pe diagonala
dintre noi. Focurile au răsunat fără folos, surpriza fiind mai mult decât neașteptată. Sau poate
căpriorul întors dinspre vânători să fi fost semnul
ce ar fi trebuit să ne atragă atenția... Nu zărisem
nici o mișcare și nu auzisem nici un zgomot... Și
cine s-ar fi așteptat să iasă tocmai acolo și tocmai
la finalul goanei...
Rețeta lunii|
MUȘCHIULEȚ
DE MISTREŢ
CU LEGUME LA TAVĂ
Secretul unui preparat delicios din carne de mistreț constă,
pe lângă rețeta în sine, în marinarea pe îndelete a cărnii.
Pentru circa un kilogram de mușchiuleț puteți folosi doi,
trei căței de usturoi tăiați mărunt, o linguriță de piper negru măcinat, două linguri de ulei de măsline, un pahar
și jumătate de vin alb şi sare după gust. Puneți carnea în
amestecul marinat și lăsați-o în frigider cel puțin două
zile !
Ingrediente: 1 kg mușchiuleț de mistreț marinat, o
jumătate pahar de ulei de măsline, două cepe, trei căței
de usturoi, o țelină cu cozile frunzelor, doi morcovi, cimbru, măghiran și rozmarin, sare și piper după gust.
Preparare: Puneți carnea de mistreț într-o tavă cu puțin
ulei, la foc mic și rotiți-o pe toate părțile până se rumenește
ușor. Într-o altă tavă faceți un pat din vegetalele tăiate
bucăți, adăugați uleiul rămas și o jumătate de pahar de
apă. Luați carnea rumenită de pe foc și dați-o pe toate
părțile prin amestecul de cimbru, măghiran și rozmarin,
apoi așezați-o pe patul de vegetale. Adăugați sare și piper
după gust și apoi sucul din prima tavă. Dați preparatul
la cuptorul preîncălzit la 200 o C circa o jumătate de oră
sau până se pătrunde şi se rumenește bine carnea, iar
vegetalele sunt uşor rumenite. Scoateți de la cuptor și
lăsați carnea câteva minute înainte de a o tăia felii.
Se servește cu garnitură de vegetale și, după gust,
stropit cu sucul de carne și vegetale. Un pahar de vin
roșu, sec-demisec, pinot-noir sau shiraz, va adăuga
un plus de savoare bucatelor.
Poftă bună !
Nana NINA
13|
|Tir și balistică
NU TOÅI VÂNÃTORII CU GLONÅ SUNT ENTUZIASMAÅI
DE
R
CALIBRELE MAGNUM
7 Rem Mag
7x64 Brenneke
ăsfoind reviste mai vechi de vânătoare din Germania, am găsit destule puncte de vedere, susţinute
prin argumente serioase, care contrazic moda unor
cartuşe cu glonţ de calibre Magnum.
Când un asemenea punct de vedere este adoptat chiar de
Norbert
Klups,
autorul mai multor cărţi de bază în
materie de carabine
şi de gloanţe de
vânătoare, credem
că el merită toată
atenţia.
Într-un
articol apărut în
Deutsche Jagd Zeitung (Nr. 2/1993)
el atrage atenţia
tinerilor vânători
germani, atraşi de
existenţa termenului Magnum legat
de un anumit calibru, când îşi aleg o
primă
carabină,
fără a cunoaşte realele plusuri şi minusuri ale acestuia.
Fig. 1
N. Klups arată că
primele calibre Magnum au fost produse de firma engleză
Holland & Holland, puţin înainte de Primul Război Mondial, pentru doborârea vânatului din colonii, mai ales în savana africană. Ştafeta a fost preluată abia după cel de-Al
Doilea Război Mondial de firmele americane, care au lansat
calibre Magnum potrivite pentru tirul la 300 m, la munte. În
aceste cazuri se vânează pe terenuri de mare suprafaţă, pe
când în Europa, şi mai ales în Germania, cu revirurile aren-
date pe suprafeţe mici, unde tragi rar peste 200 m, ce să faci
cu un glonţ atât de razant ? Dacă nu ţi-a ieşit azi mistreţul
sau lopătarul, revii mâine şi aştepţi să poţi trage în condiţii
bune...
Pentru exemplificare, Norbert Klups a ales calibrul 7 mm
Remington Magnum, lansat în anul 1962, pe care îl compară
cu clasicul calibru german 7 x 64 mm, creat încă din anul
1917 de Wilhelm Brenneke. El a tras gloanţe de acelaşi
model şi greutate (Brenneke Original TIG de 11,5 g),
cartuşele fiind încărcate de firma germană RWS.
Teoretic (după tabelele de tir R.W.S.), cal. 7 x 64 mm avea
Vo 865 m/sec şi Eo 4307 Joule, iar cal. 7 mm Remington
Magnum avea Vo 910 m/sec şi Eo 4793 Joule.
Norbert Klups s-a hotărât să verifice practic (în poligon)
performanţele celor două calibre, trăgând cartuşele RWS
din două carabine Steyr-Mannlicher: cea de cal.7 x 64 mm
cu ţeava lungă de 60 cm şi greutatea de 3,15 kg, iar cea de
cal. 7 mm Rem. Mag. cu ţeava de 65 cm şi greutatea de 3,8
kg. Viteza gloanţelor, măsurată la 5 m şi la 200 m, a fost
destul de diferită de cea teoretică, rezultatele medii fiind
cele din Tabelul 1.
Tabel 1
Cartuş/
calibru
V5
E5
V200
E200
DRO
7 mm
Rem.
Mag.
878 m/
sec
4434 J
747 m/
sec
3209 J
185 m
7 x 64
mm
835 m/
sec
4012 J
705 m/
sec
2855 J
175 m
Datele reale, obţinute în poligon cu gloanţele TIG de 11,5 g,
arată că la 5 m de la gura ţevii glonţul cal.7 mm Rem.Mag.
are o viteză mai mare cu 43 m/sec., deci cu 5% în plus, faţă
SAFARI
C
ÎN ȚARA
MARELUI ZID
ele relatate mai jos sunt reale, imaginile
sunt naturale, imortalizate pe viu, într-un
habitat de invidiat! Într-un astfel de parc,
“vânând” printre superbele sălbăticiuni, îţi
cam iese adrenalina… prin pălărie. Merită însă !
|14
Intri cu aprobare pe teritoriul unei lumi a
sălbăticiunilor fioroase. Esenţialul este să fii deosebit de atent, să dovedeşti mult calm şi să
cunoşti comportamentul acestora. Pentru un
vânător par condiţii care nu ies din sfera de nor-
malitate, dar pentru un novice dornic de teribilism
orice imprudenţă îl poate costa mutilarea pe viaţă,
dacă nu... şi mai rău!
Foşnetul vântului semăna cu limbajul localnicilor,
numai umezeala ceţii citadine din acea zi era asemenea celei europene, un aer rece, contribuind la
accentuarea fiorilor care alergau pe şira spinării.
Deocamdată erau fiori de climă ! Încă puţin de
mers şi aveai să cunoşti şi altfel de fiori.
Indicatoarele îţi marcau atât paşii cât şi impresia
că te apropii de locul cu pricina: 50 de metri, 30 de
metri, 10 metri, 1 metru şi STOP! Crezi că ţi spune:
“pe aici nu se trece!”, dar, din contră, eşti poftit cu
multă amabilitate, izvorâtă din impusa dar necesara educaţie comercială, fie ea chiar şi asiatică, în
nişte simple autoturisme, deloc blindate, uşor de
atacat de către sălbăticiuni dacă ai îndrăzni să faci
mişcări greşite.
Ghidul, acelaşi cu şoferul, are însă multă
experienţă. O acţionare neaprobată a lunetei
laterale a maşinii în care te afli şi tigrul sau lupul, din câteva mişcări acrobatice, îţi prezintă,
ca la dentist, colţii şi chiar ghearele sfâşietoare.
Contra unei taxe suportabile periplul pe aceste
meleaguri începe.
Priveşti direct în ochii tigrului sau ai leului şi te
întrebi, cu firească senzaţie de teamă, care ţi-
de glonţul cal. 7 x 64 mm, la care ar fi putut contribui şi
ţeava mai lungă cu 5 cm.
Energia la distanţa de 200 m, ce corespunde acestor viteze,
este cu 12% mai mare la cal. 7 mm Remington Magnum
faţă de cea a cal. 7 x 64. Un plus de circa 350 Joule la 200 m
poate conta ! Distanţa de reglare optimă (DRO) este însă
numai cu 10 m mai mare la cal. 7 mm Remington Magnum faţă de cal. 7 x 64 mm, avantajul rezultat din razanţa
superioară (pe care contează mult adepţii calibrelor Magnum) fiind neglijabil la distanţa de 200 m.
În schimb, muniţia şi carabinele Magnum costau în Germania în anul 1993 cu circa 10% mai mult, presiunea gazelor în ţeavă este cu 200 de Bari mai mare, uzând-o mai
rapid şi aproape dublând viteza şi energia reculului resimţite
de trăgător.
Un alt expert german în domeniu, Roland Zeitler, autorul
multor cărţi de specialitate, scrie şi el în anul 200l, în volumul Wiederladen für Jagd und Sport (ed.Hubertus, Wien),
că adesea cal. 7 x 64 mm este subestimat, căci în practică el
nu este deloc - sau aproape deloc - inferior faţă de cal.7 mm
Rem. Mag., dacă se trage în cerb sau mistreţ în distanţe ce nu
depăşesc 150-180 m, cu gloanţe de modele potrivite şi grele
de 9-10 grame. La cal. 7 mm Rem. Mag. scrie în acelaşi
volum că este uneori supraestimat, căci abia îl depăşeşte.
Verificând în Catalogul Frankonia pe sezonul 2010-2011,
am găsit datele din Tab. 2 privind cartuşele încărcate de
Sellier & Bellot cu gloanţe Nosler Partition grele de 11,4 g
la calibrele discutate mai sus (RWS nu oferea cartuşe de cal.
7 mm Rem.Mag.).
Tabel 2
Cartuş/
calibru
V0
E0
V200
E200
DRO
7 mm
Rem.
Mag.
890 m/
sec
4555 J
722 m/
sec
2997 J
183 m
7 x 64
mm
880 m/
sec
4066 J
700 m/
sec
2573 J
175 m
energia aproape egale, dar la 200 m cel de cal.7 x 64 mm l-a
depăşit cu 30 m/sec în viteză şi cu 226 J în energie pe cel de
7 mm Rem.Mag. Distanţa de reglare optimă a opticii a fost
şi ea aproape egală.
Presiunea maximă în ţeavă a fost de 4300 Bari la 7 mm
Rem. Magnum şi de 4150 Bari la 7 x 64, iar preţul unei cutii
cu 20 de cartuşe este de 59,00 euro la 7 mm Rem.Mag. - pe
când la 7 x 64 mm este de 51,50 euro. Argumentele lui Norbert Klups se confirmă !
În catalogul Brenneke 2008 ambele calibre au gloanţe TIG
de 10,5 g (Fig.1 şi Tab.3)
Tabel 3
Cartuş/
calibru
V0
E0
V200
E200
DRO
7 mm
Rem.
Mag.
784 m/
sec
3473 J
660 m/
sec
2461 J
162 m
7 x 64
mm
783 m/
sec
3464 J
690 m/
sec
2687 J
164 m
Ce motive ar avea vânătorii germani să tragă în vânatul copitat de talie medie şi mare din terenurile lor folosind cartuşe
Magnum ? De altfel, într-un articol publicat de noi în V.P.R.
nr.7/2009, menţionam faptul că vânătorii germani folosesc
la vânatul nobil mai mare decât căpriorul în 41% din cazuri
cal.30-06 şi în 24 % cal. 7 x 64 mm, pe când 3 calibre Magnum luate la un loc totalizează numai 3% ! Desigur că cei ce
vânează în Africa, sau în munţii din Asia, vor fi însă obligaţi
să se înarmeze cu "medicamente" mai puternice....
Matei TĂLPEANU
Gloanţele similare ca model şi greutate au pornit cu viteza şi
ar fi reacţia atunci când te-ai afla la o astfel de
vânătoare, protejat doar de naturalele-ţi simţuri şi
de o armă cu calibru pe măsura rezistenţei acestora? Aici, ca tine sunt mulţi turişti cutezători, acolo
însă în realul lor habitat...
Afacerea este deosebit de productivă, financiar şi
aici şi acolo.
Turnul Babel al limbajului celor cu sânge de
vânător aflaţi în acest provocator safari capătă dintr-o dată o conduită singulară, disciplinată, etică;
uşor de înţeles de către toţi gustătorii de senzaţii
tari şi mai chinezeşte explicată de către gazde oameni de altfel deosebiţi, cu iniţiativă şi Slavă
Domnului sunt mulţi, mulţi şi omogeni. Credeţi
că responsabilii acestor “jungle în miniatură” uită
vreo poartă deschisă pe unde un splendid tigru
bengalez, sau un leu, sau un lup, sau mai cine ştie
ce îngrijită vieţuitoare, cum sunt cele din imaginile
prezentate, să poată scăpa în afara habitatului lor?
Nici gând!
Simţul răspunderii este deja meserie aici, iar fişa
postului un contract. Aici, aceste animale au o
mare valoare. Ai posibilitatea de a studia de la
mică distanţă anatomia felinelor, iar valoarea lor
cinegetică nu poţi să spui că este “îngrădită”, mai
degrabă expusă pe viu, într-un tablou de autentică
sălbăticie.
Priviţi-le! Sunt în raiul lor, ştiinţific organizate de
mintea pricepută a omului, adunate precum în
Arca lui Noe, autoare a multor poveşti fie chiar
şi vânătoreşti, unele pozitive, altele ca pildă atât
pentru cei mici cât şi pentru cei mari. Fiecare
animal are teritoriul lui vast, nimic fals, nimic
supărător. De aceea autenticul are oricând valoare.
Ing. Constantin RĂDAN
15|
Foto: D.Todosiuc
|Însemnări de sezon
Trecute amintiri vânătoreşti
din luna lui Mărţişor
Î
|Claudiu Oprescu
mi aduc aminte cu plăcere şi nostalgie în acelaşi timp de
minunatele partide de vânătoare din luna lui Mărţişor,
atunci când natura reînvie şi ne invită în sânul ei pentru
a ne delecta cu peisajele mirifice de început de primăvară.
Covoarele de ghiocei şi toporaşi cu miresmele lor îmbătătoare,
leurda de un verde care îţi spală privirea şi multe alte minunăţii
ale darnicei noastre naturi, mă însoţeau la fiecare pas pe care
îl făceam pe parcursul unei zile de vânătoare. Nu voi uita
niciodată pasajele de raţe mici desfăşurate în mijlocul unei
naturi atât de darnice în frumuseţe cu noi toţi, precum tot
la fel nu voi uita nici vânătorile de sitari din mijlocul unei
păduri care vibra de veselia micuţelor zburătoare din specii
care nu prezintă niciun fel de interes cinegetic, dar care prin
frumuseţea şi gingăşia lor ne bucură întotdeauna sufletul
atunci când le întâlnim.
Frumoase şi pline de acţiune erau şi vânătorile de becaţine, pe
care le găseam într-un număr foarte mare pe malurile bălţilor
şi râurilor, sau cele de porumbei guleraţi şi de scorbură. Dar,
din păcate, datorită minţii luminate a legiuitorului, de câţiva
ani, toate aceste frumuseţi cinegetice din luna lui Mărţişor
sunt de domeniul trecutului. I-a fost foarte uşor legiuitorului
să scoată dintr-un condei luna lui Mărţişor din calendarul
vânătoresc, fără a avea, fie vorba între noi vânătorii, nicio
logică în această aiuristică întreprindere a lui, dar acelaşi
legiuitor devine brusc amnezic şi cum se spune „nici usturoi
nu a mâncat şi nici gura nu-i miroase”, atunci când întreaga
societate vânătorească, şi nu numai, îi solicită elaborarea
unei legi care să scoată definitiv fondul forestier naţional de
sub permanenta ameninţare a drujbelor, gaterelor şi grupurilor mafiote care, de zeci de ani, distrug ce au clădit generaţii
întregi de oameni dăruiţi în totalitate propăşirii aurului
verde al ţării.
Concluzionând şi extrapolând puţin, vizavi de calendarul
vânătoresc, afirm că nu trebuie să ne mire pe niciunul dintre noi
vânătorii, ţinând cont de sclipitoarea intelighenţie a legiuitorului
atunci când vine vorba de realitatea cinegetică de la noi din ţară,
că într-un timp relativ apropiat, vom vorbi chiar şi despre luna
lui Făurar tot ca şi despre cea a lui Mărţişor, la timpul trecut al
frumoaselor amintiri vânătoreşti.
|16
Completare necesară
şi în luna lui Făurar, vânătoarea la păsări de pasaj este
DCriticaindepăcate
domeniul trecutului.
necruţătoare la adresa „minţii luminate a legiuitorului”, care
a scos „dintr-un condei” luna Mărţişor din calendarul vânătoresc,
fără „nicio logică în această aiuristică întreprindere a lui”, este însă
exagerată şi nedreaptă. Trăim într-o Uniune Europeană cu legi
obligatorii pentru ţările membre. Printre aceste legi cu caracter
internaţional se numără două directive, anume: Directiva 79/409
denumită Păsări şi Directiva 92/43 denumită Habitate. Ambele
prevăd, printre altele, interzicerea împuşcării păsărilor migratoare pe
drumul de întoarcere către locurile de nidificare (cuibărit).
Prevederile directivelor europene sunt obligatorii de preluat în legile naţionale, care pot fi mai restrictive, în nici un caz mai permisive, decât primele. Neîndeplinirea acestei obligaţii de către
statele membre conduce la situaţia de infringement, adică de
atenţionare (ameninţare) a ţării, care nu îndeplineşte obligaţia ce
decurge din directive, de către Comisia Europeană. În continuare,
dacă legile naţionale nu sunt corectate Comisia Europeană recurge
la amendarea statului membru în cauză. De aceea, parlamentarii
noştri au fost nevoiţi să scurteze sezoanele de vânătoare, aliniind
legea naţională la prevederile directivelor europene precizate. Până
aici, totul este logic şi de nediscutat, indiferent de părerea noastră
subiectivă.
Exagerările, cu ocazia saltului dintr-o extremă în alta, sunt însă mult
prea frecvente în România. Avem şi noi „cozile noastre de topor”, în
cazul de faţă anumiţi ornitologi, care au susţinut şi susţin că raţa
mare şi gârliţa migrează deja spre nord începând din 20 ianuarie.
Scuza legislativului nostru - care adoptă legile concepute, susţinute şi
impuse până la urmă de executiv - este ignoranţa. Altfel nu ar fi putut
fi de acord cu susţinerile ornitologilor din cadrul autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură şi nu ar fi scurtat sezoanele de
vânătoare mai mult decât în Bulgaria, Ungaria şi alte ţări vecine, în
contradictoriu şi cu nesocotirea susţinerilor reprezentanţilor AGVPS
din România. S-a simţit nevoia acestor clarificări, pentru o înţelegere
cât se poate de corectă a problemei abordate.
|N.Șelaru
File de istorie|
RECORDURI ROMÂNEȘTI (II)
Aceste
rânduri constituie
continuarea unui articol
publicat în nr. 9/2010 al
revistei « Vânătorul și Pescarul Român ».
Ieronim StoichițiaJoseni -1924-382 pct.
CIC
Dr. Ieronim Stoichiția, tovarăș de
vânătoare și prieten cu Ionel Pop, a
fost Inspector General al Vânătorii
(cu titlu onorific) în perioada
1933-1937, apoi membru în Consiliul Permanent al Vânătorii.
La expoziția de la Berlin, din 1937,
România a cucerit locul I la blana
de urs cu trofeul de 353 pct. CIC
al contelui Carol Kornis. Mai puțin
cunoscut este faptul că, la aceeași
expoziție, țara noastră a prezentat
un urs și mai mare, evaluat la 382
puncte, dar împăiat! Este “Ursul de
la Joseni”, cum apare în scrierile lui
Ionel Pop.
Venit la muget de cerbi, în septembrie
1924, în Munții JoseFoto:B.Botezat
nilor, nu departe de Gheorghieni,
Ieronim Stoichiția a dat peste un
urs enorm, care se înfrupta din
coacăzele roșii îndulcite de brumă.
A tras, ursul a răcnit, s-a ridicat în
două labe, s-a trântit la pământ,
s-a zvârcolit și dus a fost! Fiind
seară, era periculos de urmărit
ursul rănit. Ieronim Stoichiția și
Ionel Pop au plecat a doua zi pe
urmă. Sângele spumos dovedea
că ursul a fost lovit în plămâni.
De altfel, Ieronim Stoichiția era
un țintaș foarte bun. Mergeau
atenți la orice semn care ar fi trădat
fiara rănită, așezată la pândă. Ursul
zăcuse în două locuri, lăsând bălți
de sânge. Apoi stropii au devenit
tot mai rari. Vânătorii înaintau cu
maximă prudență. Tocmai când au
ajuns într-o vâlcea cu vegetație
rară și respirau ușurați, iată ursul!
La 30 de pași, pe jumătate ridicat
cu pieptul pe o buturugă, părea că
privește spre vânători. Era mort!
Avea brumă pe ceafă și pe spinare. Vânătorii și-au descoperit
capetele, s-au mirat de mărimea
ursului și mai apoi de puterea lui.
În durerea morții făcuse țăndari o
buturugă de lemn tare. Avea așchii
între dinți și între ghiare!
Ursul împăiat a devenit exponat
al Muzeului de Vânătoare din
București, în anul 1931. Din
nefericire, a ars împreună cu alte
Foto: B.Botezat
Urs brun
exponate de o valoare inestimabilă
în incendiul care a mistuit acest
muzeu, în anul 1946.
Ieronim Stoichiția a avut o soartă
tragică. Deși era țăran la origine,
ridicat pe scara socială prin muncă
și datorită meritelor sale, în 1948 a
fost urmărit de autoritățile comuniste. Pe punctul de a fi arestat, s-a
sinucis cu otravă pentru lupi!
Xavier de MontbelMunții Bârgăului
(Colibița) - 1994 - 69,47
pct CIC
Contele Xavier “Sacha” de Montbel (1926-2007) a fost un jurnalist
francez, fabricant de țigarete, mare
vânător pe toate meridianele planetei
și vicepreședinte al CIC.
În luna aprilie 1994 a venit în țara
noastră să vâneze ursul carpatin.
La început, vânătoarea s-a făcut cu
goană, dar au aparut doar urși mediocri, bătrânii și experimentații
solitari evitând vânătorii. Ori se
dorea împușcarea unui urs cu
adevărat mare. În mod evident,
acest lucru se putea realiza doar
la pândă sau dibuit. Era deja de o
săptămână în Carpați, însoțit de
un prieten neamț, Kurt.
Au plecat cu mașina pe drumuri
încețoșate spre o zonă cu altitudinea mai mare decât cea în care
fuseseră. Munții înalți îți tăiau
răsuflarea, iar brazii și fagii deși
lăsau să pătrundă prea puțină
lumină. Zăpada încă nu se topise
pe ramurile brazilor. Drumul a
sfârșit pe un platou, de unde au
continuat cu piciorul. Urcau o
pantă ușoară, evitând ramurile
uscate, având în dreapta un pârâu,
ale cărui ape se amestecau cu
zăpada. Vedeau numeroase urme
de animale, mai ales de urși și
mistreți. Într-un luminiș au dat
peste niște urme de urs enorme.
Erau din acea dimineață, rotunde,
adânc imprimate în pământul negru și de dimensiunile unei farfurii!
“N-am mai vazut urme de urs de
asemenea mărime!”, a spus silvicul
cu venerație. Vorbitor de limba
franceză, era un bărbat solid,
greu de impresionat. Îngenuncheat, masura urma cu palmele.
“Niciodată!”, a repetat. Diametrul
era de 30 cm, iar distanța dintre
urme impresiona. “Enorm!”, a spus
și Kurt. Urmele erau ca ale unui
urs Kodiak mare, poate puțin mai
scurte, dar mai late.
“Un monstru!”, murmura silvicul.
“Oh! el a trecut pârâul, iar
pământul umed a mărit urmele”, a
spus Montbel indiferent, pentru a
calma lucrurile.
“Da, poate…”, a venit replica.
Vânătorii au luat-o pe urma ursului, spre creastă. Părea a se îndreapta spre bârlog, dar nu au mai
putut înainta din cauza încâlcelii
desișului.
Acum rămăsese doar varianta
pândei. S-au întors la luminișul
de unde începuse urmărirea. Au
ajuns la ora 18; mai era timp destul până când întunericul avea să
devină de nepătruns. Poziția era
puțin sub creasta unei pante accidentate, în vârful căreia era o
poiană lată de 50 m și lungă de 80
m. În dreapta, curgea în josul pantei pârâul în care găsiseră urmele.
Erau înconjurați de pădurea deasă
de brazi, care cufunda totul întro beznă adâncă. Nici o suflare de
vânt, nici un ciripit de pasăre, doar
susurul pârâului de la picioarele lor.
Vânătorul era înarmat cu un dublu
express cal. 9,3x74 R. Au trecut,
pe rând, doi urși tineri. Soarele a
dispărut în spatele liniei de brazi
în afară de mica poieniță, totul s-a
cufundat în întuneric.
Apoi a apărut un urs mare și a
coborât agale panta muntelui.
Vânătorul se pregătea să tragă, dar
ursul s-a oprit brusc, a întors capul
și a început să se legene. Vânătorul
a așteptat să vadă ce se întamplă.
A apărut un al doilea urs, pe lângă
care primul venit părea un pigmeu. Era mare cât un pian și atât
de gros încât burta părea că atinge
pământul !
Primul urs dispăruse. Gigantul
traversa luminișul, spre dreapta.
Reticulul lunetei s-a așezat pe
umărul ursului și glontele a pornit. Ursul s-a întors, dar a primit al
doilea foc în mijlocul pieptului și a
lunecat la vale, până în pârâu.
Opt oameni au cărat ursul, a
cărui greutate a fost apreciată la
aproape 700 kg ! Lungimea era de
2,66 metri. Blana a fost evaluată
la 560,20 pct. CIC. Ursul a fost
împăiat artistic, în două labe, întro postură înfricoșătoare. Craniul a
fost evaluat la 69,47 pct. CIC, doar
cel din colecția Rothschild, din
1891, fiind mai mare. Numai că
acesta provine din Kamceatka, nu
din Siberia, cum eronat apare în
ultimele ediții Rowland Ward.
|grigore ribacu
17|
|Management cinegetic
A
Gânduri despre iepure,
la început de an (II)
lt factor important de
presiune asupra efectivului de iepuri este
braconajul.
Efectuat din motive de
subzistenţă o lungă perioadă
de timp, mai ales braconajul
cu laţul, contribuie în mod
decisiv la reducerea efectivului de iepure. Laţul fiind
cea mai simplă şi mai ieftină
dintre capcane se foloseşte
disimulat de către tăietori de
lemn, păstori, culegători de
ciuperci, fructe de pădure,
etc., braconierul cu laţul fiind
extrem de dificil de depistat
sau de probat.
Pe lângă braconajul tradiţional
pentru subzistenţă, în ultimii
ani s-a dezvoltat în multe
zone din ţară alte tipuri de
braconaj.
În zona sudică a ţării, şi nu
numai, s-au format diverse
reţele de braconieri cu ogari
sau metişi ai acestora.
Nu mai puţin păgubos este
braconajul “de senzaţie”,
efectuat de cele mai multe ori
de odraslele unor personaje
bine încadrate social, cu
maşini de teren performante, cu lunete performante şi
dispozitive de ochire pe timp
de noapte.
Din nefericire, acest tip nou
de braconaj este cel mai greu
de depistat şi probat.
Despre ce se întâmplă cu
faptele de braconaj depistat,
instrumentate corect şi
ajunse în instanţe, s-a mai
scris de nenumărate ori.
Din păcate atitudinea organelor de coerciţie ale
autorităţii statului nu s-a
modificat spre mai bine,
pedepsele aplicate fiind, de
cele mai multe ori, derizorii.
Tot din categoria braconierilor “legali” pot face parte
şi deţinătorii de titluri de
“membru vânător” la unele
asociaţii mai nou înfiinţate cu
binecuvântarea autorităţilor
publice competente.
|18
Exemplificăm găselniţe ale
unor aşa-zişi gestionari
de fonduri cinegetice care
şi-au adjudecat la licitaţie
suprafeţe imense de fonduri cinegetice în scopul
dezvoltării de acţiuni profitabile.
Probabil că un statut care cuprinde asemenea prevederi
a fost avizat, aprobat şi legiferat, de vreme ce asociaţia
funcţionează legal.
„Membru vânător:
a) activ (cotizaţie 100%
vânătoare la toate speciile
de vânat mic)
b) parţial activ (cotizaţie
70%, vânătoare numai la
iepure)
c) activitate redusă (cotizaţie
10%, vânătoare cu ziua)
d) activitate foarte redusă
(cotizaţie 1%)”.
Când am citit un asemenea statut primul impuls
a fost să adaug la punctul
d) în firească completare,
“vânătoare cu noaptea”.
La ce-i foloseşte cetăţeanului
calitatea
respectivă
de
vânător cu 1 % cotizaţie altfel
decât de a deveni un braconier cu acte în regulă?
Pe de altă parte, una din
obligaţiile
principale
ale administratorului legal al fondului cinegetic
stabilită de lege în sensul
că “organizează direct şi
coordonează activitatea de
combatere a braconajului” nu a fost realizată deşi
legea o prevede încă din
anul 2006. Consecinţele
nerespectării legii îşi spun
cuvântul şi a venit vremea
culegerii roadelor.
Păşunatul
semi-nomad,
practicat în ultimii ani pe
terenurile agricole rămase
pârloagă, este un alt factor
important în reducerea efectivului de iepure.
El se manifestă în primul
rând prin deranjul permanent
şi lipsirea de resurse de hrană
|Dr. ing. Nicolae Goicea
a iepurilor şi în al doilea
rând prin prezenţa la turmele respective a unui
număr exagerat de câini,
majoritatea fără jujeu regulamentar.
Sistemul
actual
de
subvenţionare a activităţilor
din domeniul zootehnic
“per capita” cu favorizarea
evidentă a creşterii numărului
de ovine şi caprine nu este de
natură să inducă o speranţă
de mai bine cu atât mai mult
cu cât cei îndrituiţi să acorde
subvenţiile pentru creşterea
ovinelor şi caprinelor nu şiau pus niciodată problema
dacă respectivii crescători de
vite dispun şi de resursele de
nutreţ necesare.
Faptul că pe suprafeţele
pârlogite se păşunează tot
timpul anului este de natură
să distrugă în primul rând tineretul, frânând în acest mod
capacitatea de regenerare a
speciei.
Deşi este relativ mic, comparativ cu efectivele de iepure evaluate anual, planul
legal de recoltă a avut şi are
în continuare o influenţă în
situaţia actuală a efectivelor.
Nu este un secret pentru ni-
meni că suprafeţele productive ale fondurilor cinegetice
au scăzut în mod semnificativ în ultimii 10-15 ani.
Din
păcate
autoritatea
publică competentă nu şi-a
respectat obligaţia legală de
a actualiza suprafeţele fondurilor cinegetice.
În acest mod, efectivele medii determinate prin metoda
de evaluare oficială, aceea
a suprafeţelor de probă, au
fost extrapolate ani de-a
rândul la nişte suprafeţe
productive fictive, extracţia
reală raportată la suprafaţa
productivă rămasă în mod
real fiind în mod evident mai
mare decât cea normală.
Creşterea
progresivă
a
cheltuielilor de gestionare
a fondurilor cinegetice
determinată pe de o parte
prin creşterea tarifului de
gestiune, iar pe de altă
parte prin creşterea efortului de pază a determinat pe
mulţi dintre gestionari, cu
preponderenţă pe cei pentru
care exportul de iepuri vii
constituia o sursă importantă
de venituri în buget, să
minimalizeze sesizările sau
observaţiile privind scăderea
efectivului real de iepuri.
Un factor cu influenţă
deosebită în reducerea efectivului de iepuri îl constituie
mecanizarea şi chimizarea
agriculturii.
Exploataţiile agricole mari
care câştigă tot mai mult teren
în agricultură promovează un
nou sistem de maşini agricole de mare capacitate şi de
mare viteză care nu mai permit vânatului să se refugieze.
Prevederea legală privind
obligativitatea ataşării la
maşinile agricole a dispozitivelor pentru speriat vânatul,
în cele mai multe cazuri nu
se respectă.
Tocarea paielor şi a strujenilor de porumb, arderea
miriştilor sunt alte cauze care
limitează dezvoltarea efectivelor de iepure.
Folosirea
tratamentelor
succesive de combatere a
dăunătorilor agricoli cu pesticide nu are cum să nu dăuneze
dezvoltării populaţiilor de
iepure. Nu trebuie neglijată
nici influenţa unui număr
succesiv de primăveri şi veri
ploioase care au putut favoriza evoluţia mai agresivă
a unor maladii specifice cu
deosebire a celor determinate
de agenţi bacterieni (pseudotuberculoza, pasteureloza,
tularemia etc.).
Nu în ultimul rând trebuie
analizată atitudinea gestionarilor fondurilor cinegetice
în raport cu iniţiativele
autorităţii publice de resort şi organelor legiuitoare
de a anula dreptul de
preempţiune ca gestionari
consacraţi ai fondurilor cinegetice stabilit iniţial prin
lege.
Bâjbâiala produsă prin numeroasele modificări ale legii vânătorii i-a determinat
pe gestionarii fondurilor cinegetice pe de o parte să concentreze efortul de pază pe
fondurile ce urmau să le gestioneze, iar pe de altă parte
să dirijeze efortul de recoltă
către fondurile cinegetice ce
urmau să fi preluate de alţi
gestionari.
La o analiză sumară a factorilor care au produs scăderea
efectivelor populaţiei de
iepuri, constatăm că, din
păcate, majoritatea dintre
cauze au acţionat şi sunt capabile să acţioneze şi pe viitor indiferent de atitudinea
sau de eforturile gestionarilor
de fonduri cinegetice.
În condiţiile legislative actuale, perspectiva revigorării
la nivel macro a efectivului
de iepure stă sub semnul
întrebării.
Proprietarii de fond funciar,
favorizaţi de prevederile Legii
nr. 407 / 2006 cu completările
şi modificările ulterioare,
prin prioritatea de a stabili
gestionarul fondului cinegetic, mai curând sau mai
târziu vor căuta să valorifice
această oportunitate pe diverse căi.
Acolo unde actualii gestionari vor cheltui fonduri
importante în revigorarea
efectivelor de vânat incluzând pe cele de iepure,
la momentul când fondurile
cinegetice respective vor
deveni atractive au toate
premizele să rămână fără ele.
Modul actual de atribuire a
gestiunii fondurilor cinegetice nu este de natură
să genereze o perspectivă
încurajatoare în vederea
dezvoltării în perspectivă a
efectivelor de iepure.
În lipsa unei strategii privind fondurile cinegetice
ale României, strategie
scadentă de 6 ani, nici nu este
de mirare că lucrurile tind să
evolueze haotic, iar efectivul
populaţiilor de iepure tinde
să se diminueze în continuare.
SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației
europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată
în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat
producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA
VÂNĂTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte
pe termen lung.
Detalii la numerele de telefon
0752 525 142 sau 021 411 62 30
E-mail: [email protected] sau
[email protected]
www.suraki.ro
Ce putem vâna
Februarie
Mamifere: bizam, câine enot, dihor comun, hermelină, jder,
nevăstuică, şacal, viezure, vulpe; până la 15.02. – căprior
(femelă), cerb comun (femelă şi viţel), cerb lopătar (femelă şi
viţel), mistreţ.
Păsări: becaţină comună, becaţină mică, cioară grivă, cioară
grivă sudică, cioară neagră, cocoşar, coţofană, fazan, gaiţă,
găinuşă-de-baltă, gâscă-de-semănătură, graur, graur dobrogean, lişiţă, porumbel-de-scorbură, porumbel gulerat, raţă
mică, raţă fluierătoare, raţă-cu-cap-castaniu, raţă moţată, raţă
pestriţă, raţă sunătoare, raţă lingurar, raţă suliţar, raţă cârâitoare,
raţă-cu-cap-negru, sitar-de-pădure, sturzul-viilor, turturică; până
la 15 februarie: guguştiuc, stăncuţă.
Martie
Mamifere: bizam, câine enot, dihor comun, hermelină, jder,
nevăstuică, şacal, viezure, vulpe.
Păsări: cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară neagră, coţofană.
Foto: S. Mastahac
19|
|Chinologie Vânătorească
În final, sugerez ca vânătorul, înainte
de a-și procura un cățel din această
rasă, să cugete cât mai prelung asupra
problemei.
RASA POINTER
Standard nr. 1
Delia și Cevin di CA FABBRI
Origine. Formare.
Descriere.
ointerul este o rasă de câine prepelicar pontator, fiind reprezentantul principal al așa numiților
„mari pontatori”, creat în Anglia.
Prima descriere a pointerului spaniol din
Anglia, în revista „Cynography Britanica”,
în 1805, înfățișează un câine greoi și nearmonios, cu un cap lat, păr de culoare
neagră sau maro. În aceeași revistă se
arată că acest câine a fost adus în Anglia
de comercianții portughezi și că a fost
folosit de baronul Bickell de Norfolk, la
vânătoare la zbor, fiind apreciat pentru
nasul lui fin, ușurința acestuia la dresaj
și capacitatea unui câine de aret. După
Frechon, câinele care a ajuns în Anglia
era asemănător cu bracul francez, pe
care probabil îl avea în ascendență.
Vânătorii englezi ameliorează în timp
rasa, asigurând armonie formelor
de exterior, viteză și pasiune pentru vânătoare, caracteristici pe care nu
le avea înainte de a ajunge în insulă.
Thornton metisează aceste exemplare
spaniole cu foxhound și obține animale
cu bună viteză și docile, păstrându-se
nasul bun și psihicul solid al pointerului
vechi. Elzear Blaze vorbește într-o lucrare
publicată în 1883 de infuzarea pointerului cu rasa levrier. Pointerul de culoare
albă a fost cel mai răspândit și apreciat
de marii vânători insulari. Conform noilor
informații ale lui Pastore Hiulio Colombo,
publicate în 1963, pointerul este rezultatul metisării bracului spaniol cu un
câine de viteză, foxhound sau levrier.
După autori necunoscuți este probabil ca
la formarea rasei pointer să se fi folosit și
exemplare de buldog.
Printr-o îndelungată și riguroasă
selecție s-a ajuns la obținerea unor
P
|20
exemplare agreabile, cu forme corporale armonioase, foarte buni galopari,
cu nasul excelent și ușor de dresat
pentru vânătoare.
Aptitudini. Utilizare.
Pointerul, acest lider în ierarhia „marilor
pontatori”, dispune de o dotă genetică
puțin mai specifică, caracterizată prin
sistem nervos echilibrat, temperament
extrem de vioi, comportament ferm,
mobilitate foarte mare, viteză, chetă
largă executată în plin galop. Nasul este
excelent, aret de mare spectaculozitate.
Pointerul prezintă o mare maleabilitate și docilitate, astfel încât răspunde
bine dresajului necesar. De asemenea,
dispune de o rezistență deosebită la
căldură și efort fizic, fiind capabil să
caute ore în șir vânatul în terenurile
din câmp deschis, dar potențialul lui
scade la lucrul pe zăpadă și temperaturi
scăzute: dovedește rezerve la munca la
baltă, stufărișuri și mărăcinișuri.
Pointerul, asemănător majorității prepelicarilor pontatori insulari, manifestă
o mare pasiune pentru vânatul mărunt
viu și un total dezinteres față de cel
doborât. Totuși, în urma unor exerciții
insistente, poate fi deprins să aporteze
vânatul mic de șes, în special cel cu
pene, cu prioritate la câmp deschis, fiind
un prepelicar unilateral specializat. Este
tipul clasic de câine de vânătoare prepelicar utilizat pentru șesuri întinse, cu o
densitate nu prea mare de vânat. Poate
fi folosit atât la pădure, cât și la baltă,
dar cu randament sensibil redus.
Este un câine de vânătoare util în
condițiile țării noastre, dar numai
pentru vânătorul sportiv amator,
cu preponderență în terenurile de
vânătoare specifice aptitudinilor lui.
Dea și Cara di CA FABBRI
Standard.Caracteristici principale.
Animal tipic „pur sânge englez”,
de o eleganță specifică, câine
cu adevărat nobil, înfățișare
generală deosebit de plăcută,
după cum se poate vedea în
fotografii, robust și puternic,
vioi, cu conformație corporală
excelentă, linii corporale fine,
musculatură evidentă, care
exprimă rezistență și viteză.
Capul, în ansamblu pătrățos.
Stop evident, osul occipital
pronunțat. Nasul cu nările largi,
de culoare închisă, ca și conturul
pleoapelor sau de culoare mai
deschisă la exemplarele cu părul
alb-oranj. Botul ușor concav în
partea superioară, cu nasul în
vânt, până la nivelul nasului.
Ochii așezați la distanță egală de
osul occipital, sunt mari și ușor
bulbucați. Sunt vioi, strălucitori,
prietenoși.
Urechile. Prinse destul de sus pe
craniu, atârnă și aderă la cap,
de lungime mijlocie, se termină
puțin ascuțite.
Gât lung, musculos, ușor
arcuit, pornește din umeri, fără
salbă.
Trunchiul cu coaste bine
arcuite care se scurtează în mod
treptat spre șale, musculoase.
Pieptul adânc coboară până la
nivelul coastelor. Oasele șoldului
sunt înalte. Spinare dreaptă,
leger înclinată de la greabăn.
Membrele anterioare au
umeri lungi și oblici, plasați spre
înapoia trunchiului. Membrele
sunt drepte și solide, cu o
structură osoasă și musculară
puternică.
Membrele posterioare formează
un aplomb corect. Jaret lăsat,
situat aproape de sol. Pulpe late,
bine muscularizate. Membrele
asigură un mers uniform, de
înaintare lină, nesăltăreață.
Coada de lungime medie,
mai groasă la bază, se subțiază
treptat, de la jumătate spre vârf,
acoperită cu păr scurt, purtată în
continuarea liniei spinării, fără a
se îndoi în sus. Nu se amputează.
Culoarea mai obișnuită alb
cu pete galben-lămâie, alb cu
pete galben-portocaliu, alb cu
pete culoarea ficatului, alb cu
pete negre. Se admite și câinele
monocolor sau tricolor.
Talia : mascul 62,5-67,5 cm,
femelă 60-65 cm.
Nic. STRĂVOIU
bracul german cu păr scurt şi cu păr sârmos, viszla
maghiară şi brittany spanielul, o rasă care câştigă tot
mai mulţi adepţi în ultima vreme. Toate pontează şi fac
aport şi, cu unele mici excepţii datorate condiţiilor de
vreme rece, toate se vor duce să aducă o raţă căzută în
apa de la marginea stufului. Dacă însă, spre exemplu,
dorim să beneficiem de o imagine impecabilă a esteticii vânătoreşti va trebui să alegem o rasă specializată
prin definiţie pentru vânatul preferat. Nimic nu va
putea înlocui imaginea unui pointer “îngheţat” sub impulsul simţurilor la mai puţin de un metru de fazanul
camuflat în iarbă! Acelaşi tablou perfect îl poate oferi
pe malul apei un labrador retreiver care nu se va da la o
parte nici din faţa sloiurilor pentru a aduce raţa căzută
în mijlocul bălţii pe jumătate îngheţate!
Vrei câine de vânătoare?
TREI întrebări obligatorii la care
trebuie să răspunzi înainte de a alege
|Alexandru Codrin
răspunsuri clare ce ne vor ajuta în luarea hotărârii. Trebuie doar să fim oneşti cu noi înşine şi să răspundem
corect.
De câte ori nu am ieşit la vânătoare la picior şi neam umplut de ciulinii din canale încercând să săltăm
fazanii, sau ne-am aşezat în papura de la marginea
bălţii sperând ca raţele să zboare spre uscat...? De
fiecare dată ideea de a avea un câine de vânătoare
ne-a încântat gândul şi de fiecare dată am jurat că
data viitoare vom avea un câine cu noi...
Când, în sfârşit, ne-am decis şi vine timpul să-l luăm,
este bine să ne mai gândim încă odată şi să hotărâm
clar ce rasă vom alege. Sunt mai multe întrebări
care ne frământă dar trei dintre ele chiar necesită
Prima întrebare ar fi care este vânatul nostru preferat? Cel care cu adevărat ne pasionează
şi pentru care suntem gata de plecare în orice clipă.
Suntem primii pe teren când se deschide la prepeliţe
şi apoi aşteptăm cu înfrigurare deschiderea la fazani,
sau prima zi permisă ne găseşte pe malul bălţii cu
atrapele gata aşezate în formaţie? Sau poate preferăm
vânatul mare, fiind gata oricând să înfruntăm rigorile
unei vânători la mistreţi indiferent dacă trebuie să
luăm în bocanci noroiul şleaurilor de la şes sau să
urcăm obositoarele pante la deal. Este o întrebare
care va face clar delimitarea între alegerea unui câine
pontator, retreiver sau unul dedicat vânatului mare.
De cele mai multe ori însă răspunsul corect şi onest
este undeva la mijloc, mulţi dintre noi preferând câte
puţin din fiecare gen de vânat, mai ales când e vorba
de vânătoarea la pasaj şi cea la fazani, prepeliţe şi
potârnichi. Şansa face ca unele rase să fie relativ plurivalente, dacă le putem numi aşa. Aici putem include
A doua întrebare importantă este legată de
temperamentul personal. Eşti sau nu un tip care
controlează totul până la cel mai mic amănunt? Sau
eşti un tip mai înţelegător, care acceptă şi refuzuri din
partea unui partener ce poate fi adesea pur şi simplu
încăpăţânat, fără un motiv anume? Este foarte important deoarece personalitatea vânătorului trebuie să fie
complementară celei a câinelui cu care iese pe teren.
Doi încăpăţânaţi nu vor face niciodată o echipă, şi nici
doi delăsători, permanent neatenţi unul la problemele
celuilalt. La fel ca şi oamenii, câinii de vânătoare au
personalităţi şi temperamente distincte de care trebuie ţinut seama atunci când alegem viitorul partener
de vânătoare. Aşa spre exemplu, bracii, în special
masculii, sunt cunoscuţi pentru independenţa dar şi
încăpăţânarea de care pot da dovadă. Viszla poate fi
o alegere mai adecvată fiind mai docilă şi cu un temperament mai domol decât bracul. Labradorii sunt, la
rândul lor, recunoscuţi pentru căldura şi înţelegerea cu
care îşi înconjoară stăpânul, putând fi şi exemplul unui
pet perfect pentru întreaga familie.
A treia întrebare se referă la timpul liber de
care dispui şi la cât din acesta vei fi dispus
să acorzi câinelui tău de vânătoare în afara
sezonului. Dacă serviciul nu-ţi permite şi dacă după
închiderea vânătorii ai de gând să uiţi complet de
partenerul patruped, mai bine te mai gândeşti înainte
de a-ţi lua unul. Câinii în general şi cei de vânătoare în
special au nevoie de exerciţiu fizic permanent. Ei nu
ştiu că sezonul s-a închis şi de-acum până la toamnă
trebuie să stea “pachet”, uitat undeva prin casă... Este
drept, din nou, sunt rase şi rase, unele mai active, altele
care suportă relativ bine şi perioadele de inactivitate. Şi
aici alegerea trebuie făcută corect.
Ar fi ele şi alte lucruri de luat în considerare, unele
chiar delicate, părerea familiei, spaţiul disponibil, cheltuielile cu mâncarea şi nu în ultimul rând cu sănătatea
prietenului patruped. Toate sunt aspecte importante
ce nu pot fi ignorate şi mai ales trebuie privite cu
răspundere. Este răspunderea pe care decideţi să v-o
luaţi în numele
“măriei
sale”,
pasiunea pentru
vânătoare. Toate
eforturile au însă
şi o răsplată, şi
ce
satisfacţie
poate fi mai mare
decât trăirile şi clipele de neuitat, pe
care le veţi petrece
cu câinele la
vânătoare...!
21|
|Însemnări
Întâlnire la înălţime
Noiembrie. Zăpada proaspăt
căzută, care până atunci nu a vrut
să se arate, acoperă ca o căciulă
acoperişurile caselor de sub
munte. Și-a ales o zi de noiembrie
pentru a-și face apariția și pentru a
ne îngreuna vânătoarea. Doar cu o
zi înainte temperatura nu coborâse
sub 10 grade.
“- Mâine vom avea ceva de mers” ne
spune Emil, paznicul de vânătoare,
cu înflăcărare, deschizându-ne
larg ușa și poftindu-ne înăuntru.
Servim o cină vânătorească
prelungită cu poveşti şi planuri
pentru a doua zi. Afară zăpada,
într-o continuă mișcare, se
adună. Privesc pe fereastră fără
să îndrăznesc să mă gândesc la
stratul care se aşază sus, pe creste.
Un lucru e sigur, vânătoarea
noastră la capre negre începe să
prindă forma unei expediții polare.
În ochii celor care caută acest gen
de vânătoare, aventura noastră ar
căpăta și mai multă valoare. Întradevăr, fără modestie, muntele
este un amestec ciudat de fascinație
și de teamă. La munte, vânătoarea
este o provocare, istovitoare, uneori ingrată, dar cu toate acestea
atât de frumoasă încât obstacolele
nu mai contează. Fauna, de o
frumusețe și o sălbăticiune extreme, are acea aură pe care doar
oamenii munților o percep.
Noapte încă adâncă, de carbune,
când Emil ne trezește. Încărcați ca
niște soldați ne căutăm locurile în
autoturismul 4x4 care ne va purta
cât mai aproape de culme. Un ul-
|22
tim viraj, o ultimă casă lăsată în
urmă și suntem aproape de refugiul ciobanilor. Neliniștea ce ne
învăluise până atunci din cauza
zăpezii își ia zborul făcând loc
speranțelor și viselor. Emil, ghidul
nostru, este însuflețit de pasiunea
sacră a vânătorii, se vede acest lucru în ochii lui, ori de câte ori ne
comunică un detaliu legat de program.
Drumul dificil, înzăpezit pe alocuri, pune la încercare caii putere
ai maşinii. Dar, nu-i aşa ? la
vânătoare nimic nu trebuie să fie
ușor. La punctul terminus al drumului forestier descoperim un
platou izolat, grandios și imaculat,
cum numai muntele este capabil
să-l ofere. Soarele, matinal, împunge cu razele sale crestele, în
timp ce vântul spulberă zăpada de
pe vârfuri, trimițând pulberea albă
spre cerul albastru. Mantia largă
de zăpadă acoperă denivelările
reliefului, îndulcind peisajul. În șir
indian, grupul nostru - alcătuit din
3 persoane - începe ascensiunea,
cu opriri scurte, răstimp în care
Emil interpretează urmele lăsate
de fantasmele nopții trecute.
La capătul unei ore de mers,
urcușul devine dur, ajungem la o
răscruce. De aici liniștea trebuie
să fie deplină, pentru că în orice
moment șansa ne poate lua prin
surprindere.
Unghiul pantei și cei 40 de cm ai
stratului de zăpadă afânată nu ne
ușurează deloc înaintarea. Pe cer, o
acvilă solitară înviorează deșertul
tiva de a descoperi altă capră.
Așa cum se întâmplă la acest tip
de vânătoare, este necesar să
găsim un loc degajat de unde să
ne lansăm într-o atentă ședință
de scrutare a văii, cu binoclu, în
vederea reperării vreunei pete de
culoare închisă. Emil, pe care îl
bănuiesc că are sânge de prădător
și strămoși care i-au inoculat în
sânge spiritul muntelui, îmi face
semn cu un gest al mâinii să iau
o poziție cât mai aproape de sol.
“- Acolo, pe stânci !”, îmi șoptește.
Un ţap, culcat, cu capul ridicat, stă
drept în fața noastră. Chiar dacă
ne aflăm destul de departe pare un
exemplar frumos. Emil, care a văzut o
grămadă de capre îmi mărturisește
că este vorba de un trofeu mare. La
aceste cuvinte pulsul începe să-mi
crească, adrenalina mă învăluie.
Cine nu a trăit la un moment dat
Foto: S.Mastahac
alb. De acolo, din înălțimi, pare o
zeitate care așteaptă să se întâmple ceva.
Cu un chip de ascet, cu vorbă rară
și mers sigur, sub căciula militară
înfundată pe cap, ghidul nostru
sfidează dificultatea drumului. Ne
oprim cu toţii la un semnal al său.
Un ciopor de capre a apărut pe
versantul opus. Drumul în direcţia
lor este foarte accidentat; căutăm
o cale de apropiere, dar renunțăm
repede pentru că suntem închiși
între două culoare uriașe de
avalanșe. Știm că în fața muntelui înțelepciunea și umilința sunt
primordiale. Am risca prea mult
și, în plus, în eventualitatea unui
tir reușit recuperarea caprei negre
de pe acele stânci ar fi imposibilă.
Așadar ne repliem repede și
recuperăm poteca abandonată.
Panorama
excepțională
ne
însoțește la fiecare pas. Ne
angajăm spre o cornișă în tenta-
acest sentiment greu de controlat,
amestec de emoție puternică și de
teama de a nu fi la înălțimea momentului ? La o asemenea distanță
tirul ar fi nejustificat. Trebuie să
ne apropiem, dar nu prin zona
degajată, de unde am fi imediat
reperați. Nu avem altă alegere
decât să facem un ocol destul
de mare care să ne poziţioneze
într-un vânt bun şi să îmi permită
tirul. După o jumătate de zi de
escaladare, acest lucru nu este
deloc ușor. Oboseala se amestecă
cu neîncrederea. Carabina pare
mai grea, chiar stânjenitoare, iar
zăpada se înfiltrează în bocanci.
Bățul de montaniard își dovedește
acum întreaga eficiență. Ochim
nişte jnepeni care ne servesc
drept paravan pentru a ne continua apropierea. Este încă acolo, la
circa 200 m. Pregătesc destul de
precipitat asaltul: locul este accidentat, panta înclinată, zăpada,
nimic nu mă ajută. Îngenunchez
în spatele unui colț de stâncă.
Țapul s-a ridicat și se oferă vederii
noastre în toată splendoarea. Gâtul
greu, așezat pe un corp robust, de
culoare neagră cu reflexe cenușii îi
trădează vârsta. Coarnele înalte îi
completează frumusețea. Ziua este
departe de a fi terminată.
Mărturisesc că până acum nu am
mai vânat nicio capră neagră. Am
văzut multe însă nu am avut parte
de o confruntare directă.
Prea multă ezitare și prea multe
emoții. Acum s-a întors, stă cu
spatele la noi, iar Emil îmi spune
să nu trag dacă rămâne în această
poziție. Nu vreau să o rănesc și mă
resemnez, iar animalul dispare. În
fața acestei situații simt neputinţă şi
dezamăgire. Ziua coboară, începe să
se facă frig pentru că ultimele raze
de soare strălucesc stinse. Coborâm,
eu merg în față, parcă dorind ca
ziua să se încheie cât mai repede.
Am avut toate șansele și din cauza
lipsei de experiență am eșuat. Doar
o singură idee mă bucură: aceea de
a fi avut în fața ochilor un trofeu
frumos.
Suntem pe drumul ce ne poartă
spre mașină. Amintirea proaspătă
a ţapului, expus în fața mea, mă
urmărește obsesiv. Dintr-un salt,
Emil mă ajunge din urmă și, fără
cuvinte, îmi arată ţapul nostru
care, după ce se făcuse nevăzut,
ne apăru iar, de această dată ceva
mai jos, în dreapta drumului. Mă
precipit și caut o poziție de tir.
“- Calm, ai timp, nu ne-a văzut
încă”, îmi șoptește Emil. „230 de
metri” - estimează el. Chiar dacă
distanța este acceptabilă pentru o
astfel de vânătoare, ținta îmi pare
totuși departe. Simt cum bătăile
inimii mă copleșesc, cu greu controlez emoția și tremurul țevii.
Degetul atinge trăgaciul și în ecoul
detunăturii, trimis de munte, îmi
dau seama că glonțul a trecut
pe deasupra coamei ţapului care
o ia din loc în josul pantei. E pe
cale să-mi scape. Reînarmez cu
un gest disperat și ochesc. Ratez
din nou. Pentru câteva minute
regretul mă învăluie. Mă întreb
cum m-aș fi simțit dacă l-aș fi
vânat. Ca un campion. Acum, în
încheierea povestirii, mă gândesc că așa a vrut muntele să fie.
Poate că acum nu aș mai fi visat
într-atât la viitoarea vânătoare. Cu
siguranță, ţapul va mai petrece o
iarnă, o primavară și, cine știe, ne
vom întâlni iar pe aceleași creste
mângâiate de soare.
A.I.
Nu credem că e bine
Ing. Ioan Cristian
Mitric
D
e ce începem cu acest titlu, deloc optimist, când trebuie să ne referim la
vânătoare, fonduri de vânătoare, faună
cinegetică şi reglementări după care
este condusă activitatea în domeniu? Pentru
că avem motive de îngrijorare. Ne vom ocupa
doar de unul singur, cel mai important de fapt,
legea, care nu poate fi la mâna schimbărilor
ce intervin la fiecare patru ani şi la mâna
unor personaje pe care le alegem ca fiind de
bună credinţă, dar care, în urma negocierilor
politice, ne reprezintă cu totul altfel interesele. Din astfel de combinaţii parlamentare,
mai puţin democratice, nu doar pădurea şi
vânatul au de suferit, ci, după cum am văzut,
chiar şi vânătorii rămaşi acum fără fonduri de
vânătoare.
Este foarte grav că democraţia noastră, în care
ar fi trebuit să primeze legea, a avut atât de
mult de suferit în ultima perioadă, aşa încât
aplicarea legii, în materie de atribuire în gestionare a faunei de interes cinegetic, din punct
de vedere cinegetic, a constituit mai degrabă
un act de injustiţie, decât de justiţie.
Legea, care trebuie să fie suverană într-un stat
de drept şi ale cărei prevederi nu se negociază
în funcţie de culori, relaţii sau afinităţi politice, a fost interpretată şi aplicată urmărind
în mod categoric diferite interese de grup.
Dictonul de bază din Constituţia României „Nimeni nu este mai presus de lege” a fost evident
nesocotit şi sfidat de ministerul puterii.
Nu credem că e bine să dăm dovadă,
potrivit tradiţiei din istoria românilor, de
toleranţă excesivă sau de indiferenţă, care
proverbial sună cam aşa: „lasă că e bine şi aşa
rău” sau „ce nu poţi face azi lasă pe mâine că
poate mâine nu mai trebuie”…, ci, din contră,
ar trebui să privim la urmările nefaste, pe care
această delăsare ni le-a adus uneori, fiindcă
proverbial vorbind „azi te calcă teleguţa,
mâine sigur căruţa”.
Nu credem că e bine ca banii noştri, pe
care am fi dorit să îi cheltuim pentru îngrijirea
şi gestionarea durabilă a faunei de interes cinegetic, care este bun public de interes naţional
şi internaţional, să fie dirijaţi spre retribuirea
unor funcţionari ai statului, organizaţi în
prea multe direcţii şi agenţii opresive, care
acţionează tendenţios, la comandă, mai ales
când sunt asmuţiţi de ministeriabili. ONG-urile,
cum au fost şi sunt asociaţiile vânătoreşti, nu
au făcut altceva decât să aducă, de zeci de ani,
din fondurile financiare proprii, numai foloase
statului român, dar şi funcţionarilor pomeniţi
mai sus, care şi-au tras salarii şi tot felul de
privilegii, în funcţie de postul ierarhic dobândit, in-
clusiv din creşterea tarifelor de gestionare ale fondurilor de vânătoare şi pescuit. Aici este marele
paradox pe care ar trebui să-l conştientizeze cei
60.000 de vânători şi cei 200.000 de pescari.
De aceea ne trebuie „unitate în cuget şi simţiri”.
Aşa cum am realizat de curând, primul vânt al
dezbinării s-a făcut simţit, destul de aspru, cu
ocazia atribuirii în gestionare a fondurilor de
vânătoare la sfârşit de an 2011.
Nu credem că este bine să fim indulgenţi
cu cei care au dobândit de pe urma asociaţiilor
noastre foloase pe criterii clientelare, aşa cum nu
credem că inventata taxă de „garanţie bancară”,
pe care am fost obligaţi să o depunem la bănci,
pe zece ani, cu comisioane foarte mari, a fost sau
este corectă şi nu are un suport profitabil pentru
cei care au legiferat-o. În mod sigur nu au impus-o întâmplător sau ca anexă la un contract cu
clauze juridice nediscutabile şi inechitabile. Oare
ce valori derulează băncile folosind valuta de la
asociaţiile din România fără să plătească nici un
cent dobândă, ba încasând comisioane de administrare
de ele stabilite, nenegociabile, datorită scadenţei termenelor de încheiere a contractelor de gestionare?
Nu credem că e bine să fim luaţi de
proşti, fiindcă dacă cedăm, ne merităm soarta.
Ar trebui să vedem dacă băncile la care am depus
„garanţiile de bună execuţie”, ce au devenit stat
în stat, nu se revanşează cumva faţă de cei ce,
fără justificare, le îmbogăţesc. Dau sau nu dau
comisioane, în condiţiile în care au autonomie
proprie, sunt private şi fac ce vor ?
Citeam zilele trecute articolul introductiv al Almanahului VPR 2012 cu titlul „Las că-i bine şiaşa rău”. Recunosc, realitatea, trăită şi cunoscută
de altfel de noi, din acesta mi-a lăsat un gust
deloc plăcut, de unde şi denumirea prezentului
articol. Într-adevăr, nu credem că e bine.
Noi am respectat şi acţionat conform legilor
statului român, dar ministeriabilii puterii, nu.
Democraţia se traduce prin ordine, disciplină şi
aplicarea corectă a legilor de toţi nu doar de unii.
Aşadar, că este pace sau război, suntem pentru lege şi aplicarea acesteia, fără nici un fel
de interpretări. Cine o încalcă şi nu o respectă
să suporte consecinţele şi rigorile ei, indiferent
de ce funcţie deţine sau de ce culoare poartă.
În consecinţă, ne dorim legi clare, care să fie întocmai respectate, nicidecum interpretate după
bunul plac al celor care guvernează temporar şi
credem că cel mai bine ar fi ca legile organice
aprobate de parlament să nu fie îmbunătăţite cu
ordonanţe de urgenţă adaptate intereselor celor
ce vremelnic ne conduc.
23|
LA NOI CA LA NIMENI
|N. STORESCU
La noi ca la bezmetici am vrut să
spun, după lecturarea legii vânătorii şi
a ordinelor în aplicarea ei, pe linie de
evaluare a efectivelor speciilor de interes vânătoresc. Nimic de adăugat sau
de nuanţat la această concluzie, dacă
cugetăm doar la administrarea, în două
mâini, a faunei de interes vânătoresc.
Apoi la momentele şi modalităţile de
recenzare anuală a populaţiilor acesteia. Aici am vrut s-ajung, analizând
instrucţiunile sofisticate şi adresele
simpliste, dar de o naivitate colosală,
concepute pentru evaluarea speciilor interzise la vânătoare, la nivelul autorităţii publice care a fost şi
rămâne un acoperământ călduţ pentru
I.T.R.S.V.- işti şi A.P.M.- işti, precum şi
peste inepţiile ce pot ieşi din gândirea
neîngrădită şi distractivă până la urmă,
foarte puţin responsabilă, a acestora.
A.P.M. Călăraşi, prin adresa nr.
659/25.01.2012, a solicitat de exemplu,
asociaţiilor de vânători, să-i fie transmis
„graficul de deplasare în teren pentru a
participa la acţiunea de evaluare a speciilor” de „urs brun, lup, râs şi pisică
sălbatică”, în „vederea elaborării
studiilor speciale de evaluare a stării
resursei biologice”.Mai adaugă că
„Ghidul de Evaluare Carnivore Mari
poate fi descărcat de pe site-ul MMP”.
De când o fi pisica sălbatică carnivoră
mare ? Poate doar mare carnivoră, care
este cu totul altceva.
Trecând peste nivelul priceperii şi
conştientizării inepţiilor birocratice cuprinse în ghid şi, mai ales, în solicitările
primite oficial, orice vânător, oricât
neinstruit ar părea, cunoaşte mai bine
decât noianul de specialişti din MMP,
ITRSV şi APM, că :
|24
• viaţa pisicii sălbatice, animal cu activitate preponderent nocturnă, este
extrem de discretă, arareori putând
fi surprinsă şi văzută ziua; cum pot
crede ministeriabilii şi APM- iştii
că vor putea participa, în grup de
bulevardişti, la evaluarea efectivelor
de pisici sălbatice şi cam cât timp lear trebui lor să numere pisicile dintrun teren de vânătoare ?; le-ar putea
deosebi, la prima vedere, de metişii
acestora cu pisica de casa?
• existenţa pisicii sălbatice într-un
teren de vânătoare se poate constata
în principal după urmele lăsate pe
zăpadă proaspătă sau pe pământ
moale, iar în secundar, după exemplarele văzute cu ocazia deplasărilor
în teren şi a vânătorilor organizate,
când, cu totul întâmplător, se mai
observă câte una;
• evaluarea efectivelor speciilor de
interes vânătoresc nu este recenzare exactă, ci numai o aproximare
a ceea ce se găseşte într-un teren
de vânătoare, făcută de către buni
cunoscători ai terenului şi vânatului.
Nu mai adăugăm nimic în referite
la adresa oficială a A.P.M. Călăraşi,
concepută şi solicitată de pretinşi
specialişti, care au însă puterea să
decidă, indirect, soarta pisicii sălbatice.
Cât despre urs, lup şi râs în judeţul
Călăraşi îi vom lăsa să-i caute singuri,
fără nici un grafic din partea noastră,
fiindcă nu ne putem pune la mintea lor.
Mai deschişi participării tuturor celor interesaţi la responsabila acţiune
de numărare a urşilor, lupilor, râşilor
şi pisicilor sălbatice din fondurile cinegetice s-au dovedit, totuşi, A.P.M.iştii din Braşov. Ei ai recurs la „Bună
ziua Braşov” pentru a chema public
la acţiune, începând din 15 februarie,
„reprezentanţii institutelor de cercetare,
universităţi, ONG-uri şi custozi/administratori ai ariilor naturale protejate”.
Realizăm că reprezentanţii A.P.M.
Braşov ori n-au fost foarte atenţi la ceea
ce au susţinut, emoţionaţi fiind în faţa
reporterilor, ori nu sunt deloc realişti sau
sunt, din contră, foarte realişti, atunci
când, dintr-un birou călduţ, cheamă
la scotocit terenurile de vânătoare, în
scopul numărării carnivorelor interzise la
vânătoare, tocmai pe cei care şi-au adus
docta contribuţie la conceperea „Ghidului de Evaluare Carnivore Mari”. Nici
unii, nici alţii nu se vor fi gândit, la
momentul conceperii ghidului, că în
15 februarie pot exista sau veni zăpezi
precum în acest an, când orice încercare de aplicare a prevederilor ghidului
este sortită eşecului, şi că urşii nu sunt
nebuni să-şi părăsească, aşa devreme,
bârlogurile. Ei vor întârzia la adăpost,
precum le este străvechiul obicei, până
prin 10-15 martie, în funcţie de mersul
vremii. Nu trebuie să fii specialist în
cinegetică, pentru a cunoaşte măcar cât
ştie un vânător foarte amator.
De abia din 15 martie ar putea fi văzuţi,
depistaţi după urme şi apreciaţi ca
număr. Dar nu toţi în condiţiile în care
ursoaicele cu pui mai întârzie câteva
zile la adăpost de capriciile vremii. În
plus, la evaluarea efectivelor de urs nu
se poate merge ca la nuntă. Acţiunea de
evaluare cere discreţia ei, iar liniştea
muntelui trebuie şi ea respectată, inclusiv de A.P.M.-iştii şi invitaţii lor.
După afirmaţiile şi exemplificările de
mai sus, ce ne-ar mai rămâne de făcut?
Să zâmbim cu îngăduinţă sau să ne îngrozim de mâna pe care a ajuns soarta
speciilor declarativ interzise la vânătoare
în România? Lăsăm pe fiecare dintre
cititori să cugete, ţinând seama că doar
sălbăticia Carpaţilor noştri şi interesul vânătorilor autohtoni, care până de
curând nu au extras mai mult vânat decât
le-a făcut trebuinţa, i-a salvat.
Acum civilizaţia, pseudospecialiştii şi
pseudovânătorii, promovaţi şi favorizaţi
de MMP, le pot însemna şi declinul.
Să dea Domnul ca prorocirea să fie
pesimistă.
Î
armei mă doare cât o fărâmă de clipă, căci uit imediat de toate privind neîncrezător mistreţul ce sare
înainte speriat de bubuitură. La al treilea salt se
poticneşte şi cade între două mormane de zăpadă.
Cu un efort, poate ultimul, încearcă să se ridice, dar
renunţă, prea obosit de viaţă şi se culcă resemnat pe
o parte, ca pentru un somn adânc şi lipsit de grija
duşmanilor. Pentru a doua oară lumea se întoarce
din nou acasă, alegând să poposească blajină lângă
mistreţul întins deasupra iernii. Descătuşate dintro vrajă sunetele devin clare. Hămăitul câinilor se
însoţeşte cu răcnetele hăitaşilor. O gaiţă vociferează
scandalizată de gălăgie pe undeva pe aproape. Printre molizii bătrâni începe să susure glasul şoptit al
vântului. O rază de soare îndrăzneşte să se strecoare
în mijlocul pădurii înzăpezite, ca un reazem pe care
să poată urca împreună spre cer, într-o întrecere
jucăuşă, bucuria şi tristeţea.
ÎN STAND
i auzeam clar gâfâiala pripită, pufniturile care
se repetau la nesfârşit, ca nişte revărsări de
nemulţumire şi ciudă, pe deasupra tăcerii
îngheţate în albul scorţos al zăpezilor din jur.
Sunetele deveniseră mai puternice decât era firesc,
sau poate că doar mi se părea din cauza încordării
chinuitoare cu care încercam să desluşesc locul în
care trebuia să se ivească fiara. Atâta neclintire în
jur, în lumea aceea înţepenită de frig, de tăcere, de
singurătate. Părea că se închegase până şi văzduhul
părăsit de neastâmpărul vântului şi fără urme de
mirosuri. Mi se năzărea că urcă încet către mine
lătrat îndepărtat de câine şi chiote stăruitoare. Dar
nu puteau fi adevărate, ci mărgineau un vis plăpând
iscat la margine de lume. Doar gâfâiala neîntreruptă
a sălbăticiunii putea fi adevărată. O auzeam atât de
bine apropiindu-se continuu, fără sfială, fără tihnă,
zdrobind tăcerea în fărâme ce deveneau brusc largi
şi enorme bucăţi de lumină, de tărâm alb şi necunoscut, adunat în jurul meu. Ca iuţi vedenii neîntrupate mi se năzăriră nedumerirea şi îndoiala, iar
în suflet mi se cuibări degerată teama. Îmboldit de
vlaga dorinţei de izbândă, de siguranţa înfruntării,
încolţit de haita frământărilor ce caută izvorul de
răspunsuri la nişte întrebări ce se furişează nesătule
în sinele neliniştit, simţeam clipele rupându-se din
gânduri în cercul tot mai necuprins al timpului.
De ce nu-l văd? De unde vine? Pe unde îşi alege
calea? E mare? Oare vine singur? Spre ce desiş sămi port cătarea? Şi nu aud decât gâfâitul acela care
anunţă că vine pe un drum care nu se mai termină,
că este atât de aproape…Întreaga pădure a devenit
un trup imens de sălbăticiune hăituită, năvălind în
iureş peste un prezent ipotetic, din care realitatea se
scurge cu o iuţeală incredibilă într-o altă dimensiune, într-un alt timp, într-un alt adevăr. Clipele se
dilată halucinant, una după alta, de parcă un spirit
malefic izbucnit din tainice ascunzişuri ar sorbi cu
nesaţ chinul omului rătăcit în aşteptare incertă,
ori chinul fiarei sufocate de efortul alergării prin
zăpada adâncă. Iar zgomotul nestăpânit al şuvoiului
de aer sorbit cu nesaţ şi azvârlit înapoi cu putere, în
vălătuci de aburi înflorind văzduhul, devine tot mai
greu, mai obsedant, gata să înghită imobilitatea
unor clipe dilatate, până când…
Iată-l! Cu botul larg deschis, din care atârnă ca nişte
lame lucitoare colţii prelungi, cu grumazul masiv,
care îi susţine greabănul enorm sub coama înspicată,
apare nefiresc de negru printre mormanele de
alb. Un monument pe care l-a imaginat natura să
proslăvească crunt vigoarea vieţii, înţelepciunea
forţei neînfrânte de toate cele ce i-ar sta în cale,
oricând dispus ca să răstoarne lumea doar cu un
Casian Balabasciuc
rât ce răvăşeşte brazde. Vier solitar, care înfruntă
foamea, clădit cu râvnă de strămoşi sălbatici, ce i-au
lăsat ca moştenire sfântă puterea şi instincte ce să-i
păzească viaţa atâta cât o vrea natura, sau cât poate
neamul să se opună celor ce duc la nefiinţă.
Omătul i se adună în cale în troiene pe care le
împinge în lături cu pieptul ca să lase în urmă dâra
unui şanţ adânc printre zăpezi. Şi, Doamne, cum
pufneşte, de parcă nu-i convine să lupte cu duşmanul
acela pufos şi îngheţat, pe care nici cu colţii, nici cu
copita lată nu poate să-l supună, să-l biruie odată.
Grăbeşte spre desişul crescut pe povârniş, în care,
dacă intră, zăpada e mai mică. Acolo îşi găseşte şi
acoperământ, ca nimeni să nu vadă spre ce cotlon
se duce. Ba chiar îşi poate trage şi sufletul o vreme,
să poată să aleagă pe unde s-o apuce. Scăparea e
aproape. Spre ea nădăjduieşte. Se înfige iar cu pieptul în marea de omăt. Gâfâie şi caută scurtătură către
desiş. Abia acum lumea se adună iar în formele ei
fireşti. Dimensiunile îşi recapătă înţelesul, pădurea
se reîntrupează, gândurile se întretaie cu iuţeală de
păstrăvi pierduţi în şuvoi. Cătarea armei s-a lipit de
namila ce învălmăşeşte neîncetat omătul în mersul
ei grăbit şi toată liniştea explodează aruncândumi în faţă iz de pulbere arsă. Umărul lovit de patul
Ilustrația D.Todosiuc
25|
|Competiții
CAMPIONATUL MONDIAL,
OFICIAL ÎN ROMÂNIA !
Foto:C. Roșioru
C
a urmare a demersurilor
fundamentate susţinute de
reprezentanţii AGVPS din cadrul
forurilor internaţionale, începute
în anul 2005, când a fost nominalizată,
România a apărut, la sfârşitul anului
2011,în calendarul competiţional oficial al
FIPS-ed, cu acreditarea organizării celui
de-ai 15-lea Campionat Mondial de Pescuit la Crap – 2012.
În contextul escaladării presiunilor şi a
campaniei de dezinformare iniţiate de autointitulatele „federaţii naţionale” de pescari sportivi care, în ultimul timp, apar ca
ciupercile după ploaie şi au, ca unic scop,
destabilizarea sistemului competiţional
tradiţional, ni se confirmă, încă o dată,
recunoaşterea şi reprezentativitatea
internaţională a AGVPS din România.
Pentru alegerea locaţiei în care se va organiza şi desfăşura competiţia au fost
consultate toate entităţile implicate în
competiţiile oficiale de pescuit la crap
din România, campioni naţionali şi
internaţionali cu rezultate şi palmares.
În urma dezbaterilor s-au evidenţiat trei
variante posibile de atribuire, oferte care
au fost analizate în şedinţa Consiliului
AGVPS din data de 28.11.2011.
Varianta Tâncăbeşti – SC Mufi SRL a fost
considerată necorespunzătoare din cauza
lipsei spaţiului suficient pentru ampla-
|26
sarea a min. 75 standuri pentru 25 de
naţiuni care ar putea participa – regulament FIPS – ed.
Variantele Corbu – SC Rig Service
SA Constanţa şi Săruleşti – RĂDUŢĂ
SPORTING TOUR, similare din punct de
vedere al ofertei tehnice şi financiare, au
fost prezentate şi evaluate, evidenţiinduse avantajele şi dezavantajele fiecăreia.
Pentru Săruleşti, dezavantajele erau
reprezentate de neuniformitatea pistei
de concurs şi, implicit, a repartizării
populaţiei piscicole, datorate structurilor
submerse existente în bazinul format prin
inundarea unor localităţi, distanţa relativ
mare între pista de concurs şi locul de
cazare al celorlalţi participanţi, distanţa
relativ mare între locaţia deschiderii şi
închiderii oficiale a campionatului faţă de
pista de concurs şi lipsa unei căi de acces
auto perimetrale pe toată lungimea şi în
imediata vecinătate a pistei. Nu s-au luat,
în nici un fel, în considerare zvonurile privind împuţinarea cantităţilor de peşte, din
bazinul Săruleşti, care s-ar datora pescuitului industrial practicat în ultimii ani.
Avantajele constau în renumele cucerit
de-a lungul a peste un deceniu de
găzduire a numeroase competiţii interne şi
internaţionale de amploare şi a experienţei
acumulate în acest timp pentru organizarea unor astfel de competiţii.
Pentru oferta Corbu au pledat omogenitatea pistei de concurs şi uniformitatea repartizării populaţiei piscicole,
accesul auto perimetral pistei de concurs şi distanţele mici faţă de posibilele
şi variatele locuri de cazare a celorlalţi
participanţi, posibilităţile de cazare a arbitrilor în imediata apropiere a pistei de
concurs, posibilitatea organizării reuniunilor tehnice lângă pista de concurs, toate
puse la dispoziţie gratuit de organizatori.
Ca ofertă suplimentară s-a prezentat disponibilitatea tehnică şi financiară a firmei
ofertante, susţinută de autorităţile locale,
de a găzdui şi organiza concomitent, o
serie de evenimente colaterale, cu specific
cinegetic, halieutic şi turistic, cum ar fi:
• organizarea unui târg de produse
în domeniul pescuitului sportiv şi
vânătorii;
• organizarea unei expoziţii naţionale
sau internaţionale de trofee de
vânătoare, cu evaluarea şi catalogarea
trofeelor neomologate încă, recoltate
în ultimii ani în România;
• sărbătorirea zilei vânătorilor cu produse culinare specifice, în cadrul unei
locaţii puse la dispoziţie de SC Rig
Service SA Constanţa,;
• găzduirea campionatelor naţionale
de tir vânătoresc şi chinologie
vânătorească, a căror festivitate de premiere va avea loc de ziua vânătorilor;
• organizarea şi găzduirea Congresului
A.G.V.P.S. din România în chiar ziua
vânătorilor;
• reuniunea, în acest cadru festiv, a
delegaţiilor ţărilor vecine cu care
avem relaţii de colaborare şi a unor
personalităţi din cadrul confederaţiilor
şi federaţiilor internaţionale din care
face parte A.G.V.P.S.: C.I.P.S., F.I.P.S.,
C.I.C., F.A.C.E.;
• organizarea de programe alternative
pentru delegaţi şi însoţitori, precum
vizitarea litoralului, a Deltei Dunării,
a monumentelor istorice din zonă,
degustări de vinuri în cramele dobrogene etc.;
• organizarea unor partide de vânătoare
şi pescuit pe fondurile dobrogene sau
din Delta Dunării pentru eventualii
doritori de astfel de acţiuni în profil.
Dezavantajele constau în originalitatea
ofertei, datorită necunoaşterii locaţiei pe
plan internaţional, precum şi a experienţei
mai reduse în organizarea şi găzduirea
unor evenimente de acest gen.
(continuare în pag.33)
IARNA NU-I
CA VARA
Soluţii pentru crapi hibernali
|Tehnica pescuitului
să se hrănească, este drept, la un ritm mult mai lent. Aceştia
sunt cei pe care vom încerca să îi găsim şi să-i ademenim în
partidele de pescuit pe timp de iarnă.
Locul, locul şi iar locul
A
şa cum arătam, găsirea şi alegerea locului unde vom
pescui este primul şi poate cel mai important pas în
deschiderea partidei. Cu un pic de efort, ne putem interesa
din timp despre aceste locuri, de regulă gropane sau căderi
bruşte ale fundului apei, unele cu structuri ce oferă adăpost
peştilor, zone cunoscute destul de bine de pescarii obişnuiţi
ai locurilor încă din perioada sezonului cald. Dacă nu putem
beneficia de aceste informaţii, va trebui să căutăm singuri
aceste locuri, sondând apa şi schimbând locul dacă nu vom
avea nici un rezultat după câteva ore de după ce am întins
lansetele.
Nada şi momeala pentru sezonul
hibernal
S
P
escuitul crapului pe timp de iarnă poate fi la fel de
provocator ca şi în perioada sezonului cald, şi poate
chiar mai mult de atât, având în vedere condiţiile
mult mai restrictive datorate temperaturilor scăzute.
Iar dacă o mare parte din ape îngheaţă, sunt suficient de
multe altele care rămân libere sau parţial acoperite de gheaţă
şi permit desfăşurarea unor partide atractive de pescuit, chiar
dacă malurile sunt acoperite de albul zăpezii.
Sunt însă câteva elemente pe care trbuie să le avem în vedere atunci când ne pregătim pentru o partidă de pescuit la
crap pe timp de iarnă. Pe scurt acestea se referă la locul unde
vom căuta crapii, nada şi momeala oferită şi, nu în ultimul
rând, la echipamentul călduros de protecţie pe care trebuie
să îl avem, având în vedere anotimpul rece în care ieşim pe
malul apei.
Un pic de biologie
P
ractica şi studiile au demonstrat că, odată cu scăderea
temperaturii apei, crapii îşi încetinesc activitatea. Se
pare că exemplarele mai mici, ciortanii şi, în general, exemplarele sub 8-10 kg, încetează complet hrănirea atunci
cănd apa ajunge în jurul valorii de 4oC. Exemplarele mai
mari îşi reduc şi ele simţitor activiatea dar continuă să se
hrănească la aceste temperaturi scăzute. Cum temperatura
apei rămâne constantă de la o anumită adâncime în jos, fără
a coborâ sub 4oC, este normal ca în gropanele ce depăşesc
6-7 metri adâncime să găsim crapi mărişori care continuă
pre deosebire de nada şi momelile specifice sezonului cald, cele pentru apă rece trebuie să aibă o serie de
calităţi şi caracteristici bine definite. Solubilitatea sporită
este una dintre ele. Pentru aceasta trebuie evitate componentele cu exces de ulei, deoarece acesta coagulează şi
formează o peliculă înmprejurul boilisurilor spre exemplu, peliculă ce împiedică sau întârzie excesiv dizolvarea
şi răspândirea ingredientelor. Având un metabolism mult
încetinit, crapii caută hrană ce poater fi uşor digerată şi uşor
de înghiţit, drămuindu-şi foarte bine efortul fizic necesar
pentru a o procura. De aceea nada şi momeala din cârlig trebuie să se desfacă uşor în apa rece, devenind uşor accesibilă
peştilor. În acest sens boilisurile solubile sunt cele mai recomandate. În acelaşi sens funcţionează şi aromele adăugate
în nadă şi momeală, fiind recomndate cele pe bază de
solvenţi solubili în apă cum sunt alcoolul şi esterii. Dacă
peştii se deplasează mult mai puţin, aromele trebuie să se
dizolve uşor şi rapid şi să circule, ajungând ele la peşti. Pentru nadă, compoziţiile pe bază de bird feed şi peletele cu
adaos substanţial de atractanţi cum ar fi de exemplu CSL
–ul, dau rezultate bune, iar ca momeală pe cârlig boilisurile
solubile cu arome de fructe, cum ar fi ananasul, sau cele cu
aromă de ciocolată, pot stârni atenţia mustăcioşilor. Dacă
vom “ciopli” puţin boiliesurile de jur împrejur, vom spori
solubilitatea lor, grăbindu-le dizolvarea în apă. O menţiune
specială pentru momeala vie. Viermuşii şi larvele de chironomide sunt mereu de actualitate. Larvele se pot adăuga
în nadă, iar viermuşii pot fi combinaţi, pe firul de păr sau pe
inel, cu boabe de porumb. Nădirea moderată trebuie făcută
cu atenţie, nu pentru a sătura peştii, ci pentru a le menţine
viu interesul. Şi nu în ultimul rând, să menţionăm culoarea
momelii din cârlig. Un pop-up viu colorat, galben fluorescent sau roz, poate stârni în orice moment curiozitatea crapilor hibernali, schimbând miraculos sorţii unei partide de
iarnă. Merită încercat!
MAC
27|
|Amintirile toamnei
ŞTIUCI TIMIDE
|Mugurel Ionescu
2011… Un an atipic în ceea ce priveşte regimul pluviometric. Primăvara călduroasă, cu explozia fără precedent
a vegetaţiei subacvatice, este urmată de o vară secetoasă
excesivă. Apele se evaporă, canalele se colmatează, izvoarele seacă, gârlele rămân pe uscat. Dunărea scade vertiginos, barajele eşuează, iar peştii se aglomerează, uşurând
misiunea „plasărilor”, pescari profesionişti sau braconieri.
Acolo unde a mai rămas, apa caldă scade apetitul peştilor,
care aproape că nu se mai hrănesc.
Extrem de greu să plănuieşti o partidă de pescuit sportiv, în
care să mai prinzi şi peşte.
În acest context derutant, în care reperele tradiţionale şi-au
pierdut valabilitatea, ne este greu să programăm expediţia
anuală în Delta Dunării.
Informaţiile primite sunt contradictorii: ghiolurile sunt
scăzute, peştele s-a retras în Dunăre sau în canale, dar nici
acolo nu „mănâncă” etc.
Oricum, trebuie să spălăm ruşinea unui sezon de pescuit neproductiv şi oricum, nu putem rezista tentaţiilor Deltei, cu
oferta sa piscicolă diversificată, aşa că, la drum.
|28
Deruta continuă la Tulcea, unde cu greu poţi obţine informaţii
despre vapoarele „normale” cu care poţi ajunge la Mila 23,
printre „corsarii” cu ambarcaţiuni rapide, dispuşi să-ţi ia şi
pielea de pe tine pentru serviciile pe care le oferă. „Nu mai
circulă vaporul, este orar de iarnă, dar ştiu eu pe cineva care
vă va duce repede !” este refrenul pe care îl auzi la tot pasul.
Cu permisul de pescuit, altă distracţie ! Este un document
special, pe care îl poţi obţine numai de la ARBDD, împreună
cu autorizaţia de acces în rezervaţie. „Cine mă verifică dacă
am aceste documente ? Mă controlează la vapor ?” „Nu vă
controlează agenţii noştri!” În ultimii 20 de ani, cel puţin,
nu m-a întrebat nimeni nimic, cu excepţia unui reprezentant
al unei asociaţii de pescari nou înfiinţate care încearcă să-şi
exercite, cică, autoritatea, deşi nu avea nici un drept legal de
control şi constatare de contravenţii şi infracţiuni.
Ne îmbarcăm în ultimul moment şi urmează croaziera, cu
trecerea în revistă a efectelor provocate de secetă.
Ajungem la Crişan, facem transbordarea şi seara ne găseşte
în camera caldă şi ospitalieră de la Mama Paşa.
Planuri, calcule, informaţii actualizate, pregătirea echipamentului şi odihna dinaintea expediţiilor.
Dunărea Veche şi canalul paralel nu „produc” aproape
nimic. Apa este destul de opacă şi nu păcălim decât câteva
mârliţe. Nici ghiolurile nu corespund. Nici cel mai apropiat,
nici cel mai îndepărtat, în care am avut „recitaluri” în anul
precedent.
Cel mai îngrijorător semnal era însă lipsa aproape desăvârşită
a bărcilor cu „lansetişti” sau „fixişti” din toate locaţiile pe
care le încercăm, semn clar că nu se prindea peşte.
Din conversaţiile legate cu localnicii aflăm că vara s-a
prins bine, atât ştiucă, cât şi crap, că peştii şi-au modificat
comportamentul şi obiceiurile şi nu mai respectă sezoanele
tradiţionale. Observăm şi noi că nivelul Dunării fluctuează
aproape zilnic, iar vremea se răceşte sub vântul puternic
care bate dinspre nord-est.
Aflăm de la un vechi prieten, pescar profesionist, despre o
gârlă pe care o ştiam, dar nu o cercetasem încă, şi care ar
avea un braţ în care apa este limpede.
Aceasta fiind una dintre condiţiile esenţiale, ne decidem să
încercăm şi această variantă.
Ajunşi în zonă găsim, într-adevăr, apă limpede, dar
configuraţia profilului transversal ne derutează.
Braţul se prezintă ca un canal dragat, cu adâncimea, începând din apropierea stufului, de 2,5-3 m. Aici era apa
limpede, cu transparenţa acceptabilă, dar adâncimea destul
de mare nu era prielnică localizării mărunţişului, deci nici
a răpitorilor. Braţul era destul de lung, având alternativ, pe
o parte şi pe cealaltă, japşe cu nuferi şi vegetaţie submersă,
dar aici apa era foarte scăzută şi tulbure. Ne incomoda şi
vântul foarte puternic şi rece, care ne obliga să căutăm
adăpostul unei perdele de stuf.
După sistematizarea observaţiilor preliminare nu ajungem
la nicio concluzie şi începem să pescuim la inspiraţie, tatonând atât malurile, dar şi şenalul, cu linguri de 10-12 g şi
voblere scufundătoare. Bineînţeles, după un cot al canalului, care să ne protejeze de vânt, dar să asigure şi o zonă cu
apă liniştită, fără valuri şi curenţi.
Atacul s-a produs prin surprindere (ca de obicei!), tovarăşul
meu rămânând perplex, cu lanseta îndoită,
câteva zecimi de secundă. A urmat drilul,
destul de viguros, desfacerea minciogului, întotdeauna nepregătit şi, ghinion, ruperea acestuia în momentul în care ştiuca, ameţită, se
eliberase din ancoră, dar rămăsese agăţată de
el, cu operculele, prin exterior. Ştiuca se dezmeticeşte prima
şi se eliberează ! Bătrânul minciog, vechi de aproape 35 de
ani, Germina cu coadă telescopică, o bijuterie la vremea lui,
mă trădase.
Depăşim momentul şi, după câteva lansări, amicul meu agaţă
aceeaşi ştiucă, refugiată aproape, în malul din apropierea
bărcii. De data aceasta, recuperată cu un minciog mai „tânăr”.
Nu a mai trebuit decât să agăţăm, de câteva ori, lingurile
relativ grele în stuf sau în rizomii din vecinătatea acestuia,
pentru a ne lămuri asupra situaţiei.
Deplasându-ne pentru a recupera nălucile până lângă
perdeaua verticală de stuf, am observat, prin apa limpede,
configuraţia profilului. Din dreptul bazei stufului, substratul
pornea în pantă, ca un mic taluz, care se rupea brusc după
1-2 m, apa adâncindu-se până aproape de nivelul maxim
al canalului. În acea porţiune cu apă mică stăteau ştiucile,
pândind eventualii peştişori care căutau căldură şi hrană.
După observaţii, presupunem să stăteau imobile, poziţionate
perpendicular pe mal, cu capul îndreptat către acesta, prada
venind mai degrabă din perdeaua de stuf, decât din adâncimile canalului. Degeaba plimbam nou lingurile de-a lungul malului, la distanţă mai mare de 2 m sau la adâncime.
Reevaluăm situaţia şi refacem strategia. Cu linguri uşoare,
6-8 g, care evoluează pe recuperare, lansări perpendiculare
spre mal, la buza stufului, cu stop pe fir şi recuperare, astfel ca lingura să înceapă evoluţia
imediat ce atingea apa, la maximum 5 cm de stuf. Dacă după 1,5
– 2 m nu aveam nicio prezentare,
înseamnă că nu era acolo şi trebuia să schimbăm locul.
Nu am prins prea multe şi nici
prea mari dar, în condiţiile date,
era o izbândă. Ştiucile, practic, nu
vânau, aşteptau, pândind perdeaua
de stuf cum pândesc păstrăvii
după pietre. Nu se deplasau şi nu
urmăreau năluca. Dacă nu le-o puneai la nas, degeaba.
Din păcate, nici nu erau prea
multe, aşa că le-am „epuizat” întro singură partidă. Am revenit şi în
zilele următoare, însă rezultatele
au fost submediocre
O explicaţie complementară a
slabelor rezultate din acest an,
care s-ar putea acutiza în anii
următori, ar putea fi şi pescuitul
ilegal cu plase monofilament. În
timpul recuperărilor am „agăţat”
cel puţin 10 pase de acest tip, invizibile, nesemnalizate în nici un
fel, ancorate la adâncime, cu repere bine ştiute pe mal, dar
nedetectabile pentru noi.
Şi în zilele următoare am remarcat utilizare masivă a monofilamentelor de către localnici, dar am întâlnit şi oameni
corecţi, profesionişti de clasă, cu scule tradiţionale, marcate şi înseriate. Aşa i-am cunoscut pe Romică şi echipa
lui, tineri destoinici, muncitori, continuatori ai pescuitului
tradiţional, ecologist şi protecţionist.
Acţionau în program de foc continuu, aproape 24 de ore pe
zi, făcându-şi planuri de viitor, gândite pentru a se putea
realiza din această străveche meserie.
Vrăjiţi de monofilamentele scoase din Dunăre, pline ciorchine
cu caraşi de peste jumătate de kilogram, am făcut şi o partidă
memorabilă de staţionar, unde s-au evidenţiat râmele roşii,
aduse de la Bucureşti pentru orice eventualitate.
Am părăsit Delta cu aceeaşi nostalgie, îngrijoraţi faţă de
perspectivele care se conturează, cu speranţa că se va face
ceva şi pentru salvarea a ceea ce a mai rămas, dar convinşi
că, în orice situaţie, experienţa acumulată în atâţia ani de
pescuit ne va ajuta să ne adaptă.
Romică și echipa lui
29|
|Pescar pe mapamond
În mare pericol
|Fănică-Voinea ENE
Î
n ritmurile unei simfonii pline de
poezie şi mister, Oceanul Indian
săruta drăgăstos litoralul somalez. Tocmai răsărise soarele,
poleind în aur şi purpură talazurile
leneşe.
Purtând în cumpănă mult încercata
mea lansetă cu mulinetă de pescuit
greu, am poposit, dornic de o nouă
aventură halieutică, pe cheiul portului Mogadiscio. După cum aflasem
încă din ajun, trebuia adus pe mesele
musulmanilor ţării cămilelor peştelună, un soi de răpitor cu corpul oval,
albastru-argintiu – de aici probabil şi
denumirea sa de peşte-lună –, mai
mult înalt decât lat, având ochi mari
şi înotătoare purpurii – o delicatesă
de zile mari; şi, într-adevăr, în acea
zi era o importantă festivitate a consumului de peşte în religia islamică.
Renumita victimă gastronomică de
pe altarul lui Allah mai e denumită şi
opah şi nu depăşeşte 60 de kilograme
greutate şi doi metri lungime.
Însoţitorul şi translatorul meu, Mohamed, mă aştepta ca de obicei amabil
şi surâzător.
– Azi pescuim departe, m-a informat
el după bineţea de rigoare.
– Cât de departe?
– Două ore.
Calculez în minte în raport de viteza bărcii
cu motor ce ne aştepta în apropiere cam
cât ne-am fi aventurat în larg: circa treizeci
de kilometri.
– Nu ne distanţăm prea mult de port?
l-am întrebat eu cu oarecare nelinişte,
judecând că, dacă apar semen de
furtună, n-am fi putut ajunge la timp
în doc.
– No. Numai departe găseam opah,
a conchis el hotărât, invitându-mă să
urc la bordul ambarcaţiunii.
Aici ne-a întâmpinat aceeaşi echipă
de pescari cu care cotrobăisem în
zilele ce trecuseră ungherele tainice
ale barierei de corali din apropierea
litoralului, în căutarea rechinilor de
recif: Kongole, proprietarul bărcii şi
Lomali, ajutorul său.
Ca unelte de pescuit, coechipierii mei
rânduiseră pe punte câte un pripon de
fiecare, inclusiv pentru mine, legat
de balustrada bărcii şi aşezat colac
în câte o găleată de material plastic;
le-am mulţumit pentru grijă, însă leam spus că rămân fidel lansetei mele;
alături aşezaseră la îndemână câte un
harpon şi câte o gafă. Într-un bidon
|30
aproape plin cu apă, închis cu capac
transparent găurit din loc în loc pentru
aerisire, se afla momeala – numeroşi
peştişori multicolori. M-am instalat la prova pe un colac de salvare,
pentru a avea o perspectivă cât mai
largă asupra oceanului. Mohamed şi
Lomali s-au aşezat molatici direct pe
punte, rezemându-se de balustradă.
Curând motorul a hârâit puternic
şi îndată barca a prins a tăia brazde
adânci pe ogorul azuriu.
Treptat, pe măsura înaintării noastre
spre împărăţia peştelui-lună, ţărmul
s-a depărtat tot mai mult, devenind o
dungă cenuşie ştearsă, apoi a dispărut
cu totul. Jur-împrejur, oceanul se
unise cu cerul într-o îmbrăţişare
enigmatică. În bătaia soarelui toropitor, care se înălţase bine deasupra orizontului, scânteieri fascinante fulgerau talazurile blânde. Motorul torcea
monoton a drum lung. O atmosferă
de tihnă şi relaxare se aşternuse
peste întreaga fire. Singurul care nu
făcea parte din ea era Kongole. Cu
privirile aţintite în larg ca un vultur de
mare, el ţinea cârma pe cap-compasul
speranţelor noastre de “fir întins”.
Tocmai admiram jocul unor delfini ce
săreau sincronizat în siajul bărcii, ca
echipele de o sută metri garduri, când
simt deodată cum ambarcaţia virează
brusc spre stânga, aruncându-mă de
pe colac pe puntea dogoritoare. Instinctiv am privit către Kongole,
ridicându-mă pentru a-mi reocupa
locul. Părea speriat din cale afară.
Ceilalţi doi coechipieri n-au avut
de suferit prea mult de pe urma
manevrei, fiindcă s-au prins la timp
de balustradă. Şi ei păreau la fel de
speriaţi. Oare ce se întâmplase? mă
întrebam intrigat. Şi de ce somalezii
erau atât de înfricoşaţi? Răspunsul
aveam să-l văd imediat, nu departe,
în apa translucidă. O namilă de peştespadă se apropia în goană nebună
de barcă. Corpul său hidrodinamic,
semănând cu un uriaş fus, deschidea pe spinarea netedă a oceanului o
undă ascuţită ca o săgeată, semn că
înainta cu o iuţeală teribilă. De altfel,
ihtiologii spun că acest răpitor feroce, care-şi ciopârţeşte victimile cu
sabia ca un sângeros gladiator – nu
întâmplător se numeşte Xiphias gladius în limba latină – poate atinge incredibila viteză de o sută de kilometri
pe oră; este considerat cel mai rapid
peşte din lume.
Speriaţi de moarte, delfinii jucăuşi se
mistuiseră-n adâncuri. Iniţial am crezut
că ei erau ţinta atacului periculosului
spadasin; dar m-am convins imediat
că, de fapt, ambarcaţiunea noastră era
urmărită de agresor. Altfel, răpitorul ar
fi trebuit să dispară în căutarea lor. Am
realizat imediat că somalezul făcuse
manevra pentru a feri bordul lateral –
cel mai vulnerabil – din calea atacatorului. Acum peştele înainta în siajul
bărcii.
Primejdiosul atac nu era un eveniment întâmplător. Mi-am adus aminte
că istoria navigaţiei consemnează
cazuri în care acest d’Artagnan al
apelor a străpuns cu sabia copastia
unor ambarcaţiuni mici, chiar şi a
unora învelite, pentru protecţie, în
tablă de aramă. Motivul unor astfel de agresiuni e nelămurit; unii
ihtiologi consideră că spadasinul
priveşte ambarcaţiunile mici ca pe
un concurent în agonisirea hranei;
alţii aduc ca argument instinctul de
apărare teritorială al animalului, mai
ales în perioada depunerii icrelor; or
noi ne aflam într-un asemenea interval de timp. Există şi cercetători
care contestă un astfel de comportament, socotindu-l de domeniul
fabulaţiei. Gândindu-mă şi la această
variantă, am privit mai atent peştele.
Nu încăpea nicio îndoială că venea,
ca o torpilă, asupra bărcii. Apoi, îmi
cunosc bine însoţitorii, socoteam eu.
Sunt oameni raţionali. Au motive temeinice să creadă cu convingere în
apucăturile agresive ale temutului
răpitor. Aşadar suntem în mare pericol, am conchis, tot mai îngrijorat.
Străpunsă de rostrul osos al animalului, ambarcaţiunea noastră din fibră
de sticlă se putea duce la fund cât ai
zice peşte, lăsându-ne pradă rechinilor.
Mi-a întrerupt acest solilocviu comenzile ferme ale lui Kongole către
cei doi compatrioţi ai săi; executarea
lor promptă nu s-a lăsat aşteptată:
Lomali a luat un harpon, pregătinduse să respingă uluitorul asalt; Mohamed şi-a dezbrăcat cămaşa şi pantalonii şi le-a făcut mototol pentru
a astupa eventuala spărtură a bărcii;
mi-a făcut semn să procedez la fel
şi m-am supus îndată; împuşcăturile
de foc ale soarelui ardeau acum pe
pielea mea, neobişnuită cu arşiţa, ca
tăciunii aprinşi. Fără a lua în seamă
în vreun fel chinul meu, translatorul mi-a arătat una din găleţile cu
pripoane şi mi-a spus s-o pregătesc
pentru golirea apei. N-am mai stat pe
gânduri. Eram cu toţii în acelaşi carusel al apropiatului dezastru şi fiecare
trebuia să ne dăm obolul la atenuarea
efectelor lui.
Între timp, atacatorul părăsise brazdele siajului, postându-se spre
babord; îşi dăduse seama probabil că
nu putea ataca barca din spate, fiindcă
s-ar fi lovit de elicea motorului. S-a
întors apoi fulgerător şi s-a repezit
din nou năvală spre noi. Kongole a
cârmit iar brusc barca, pentru a-i
oferi pupa, dar n-a reuşit să termine
manevra la timp; a întârziat câteva
secunde; doar câteva secunde; a fost
de ajuns ca peştele să-şi împlânte rostrul osos în copastia ambarcaţiunii.
Singura parare a loviturii era contraatacul lui Lomali, dar acesta nu
s-a putut desfăşura cu eficienţă, căci
somalezul se dezechilibrase în momentul virajului, căzând pe punte;
aşa că harponul său a trecut pe lângă
ţintă. Pentru o clipă am văzut rostrul
osos al peştelui străbătând bordajul
ambarcaţiunii, pe lângă picioarele
lui Lomali, apoi retrăgându-se imediat. Îndată apa a ţâşnit în barcă prin
gaura largă cât să bagi doi pumni în
ea. Mohamed s-a repezit cu hainele
şomoiog pentru a o astupa, însă, până
să ajungă la spărtură, compartimentul
de la pupa era aproape plin cu apă.
– Dumnezeule mare, ne scufundăm!
am exclamat îngrozit, şi m-am târât
spre spatele bărcii cu găleata-n mână,
unde şi am început să arunc apa peste
bord.
Probabil arătam tare înspăimântat,
căci somalezul mi-a cerut mustrător
să fiu mai calm; m-am conformat
ruşinat.
În vâltoarea intervenţiei nu văzusem
ce s-a întâmplat cu peştele, dar am
dedus, după pregătirile lui Lomali
pentru un nou contraatac cu harponul,
că înspăimântătorul coşmar nu se terminase. Am şi văzut, de altfel, apa,
învolburându-se undeva, spre tribord
de data aceasta. Gladiatorul tocmai
se întorcea pentru un nou asalt. Dar
curând şi-a schimbat tactica; în loc
să-şi continue atacul început, s-a
mistuit în adâncuri. Aha! mi-am zis
înfricoşat. Şi-a dat seama că lovitura
din lateral n-a avut rezultatul scontat şi acum va ataca de jos în sus: o
direcţie mult mai primejdioasă, chiar dacă chila ambarcaţiei are pereţi
dubli. Rostrul de peste un metru lungime al animalului l-ar fi străpuns la
fel de uşor. O astfel de spărtură ar fi
dus la scufundarea bărcii, căci ar fi
fost aproape imposibil de astupat cu
hainele noastre făcute mototol; nu am
fi putut contracara cu ele presiunea
apei. Şi cum Oceanul Indian e bântuit de cei mai periculoşi rechini din
lume, ne aştepta un sfârşit groaznic.
Tocmai făceam cutremurat reflecţiile
acestea, când am zărit pe chipul albastru de spaimă al
lui Lomali o uşoară
rază de uşurare. A
lăsat apoi harponul
jos şi a început să
ţopăie ca un apucat,
rostind încântaţii.
Îndată l-a imitat şi
Kongole, nelăsând
totuşi cârma din
mână. Iniţial am
crezut că şi-au pierdut minţile. M-am
uitat contrariat spre
Mohamed. Era la
fel de bucuros, dar
nu se putea manifesta atât de frenetic ca prietenii lui,
căci trebuia să ţină
bine şomoiogul de
haine-n spărtură.
Mi-am dat seama
că ceva fericit
se petrecuse în
desfăşurarea evenimentelor, însă nu
pricepeam nici în
ruptul capului ce.
Aşa că l-am întrebat pe translator ce
se-ntâmplase.
– Venit rechin!
mi-a spus el, făcând
semn cu capul undeva, spre dreapta,
în larg.
Într-adevăr, privind într-acolo, am
zărit un rechin albastru care se
depărta. E duşmanul de moarte al
peştelui-spadă;. Acesta, văzându-l, se
făcuse nevăzut.
Nu mi-am închipuit vreodată că
apariţia unui rechin poate provoca atâta bucurie ca pe mica
noastră ambarcaţie. M-am considerat îndreptăţit să mă alătur
şi eu manifestărilor celor doi somalezi, făcând să se clatine barca
cu greutatea mea de aproape chintalul. Acum, când derulez la rece firul
întâmplării, îmi dau seama că arătam
ca nişte sceleraţi. Relaxarea de după
un pericol poate semăna cu nebunia.
Gestul era însă îndreptăţit. Scăpasem
de primejdie. De fapt, scăpasem de
moarte. Graţie unui rechin.
De-atunci privesc cu mare simpatie
aceste animale. Trăiască rechinii!
31|
|Pagina muscarului
Câteva tehnici de pescuit
cu muştele ude
L
a ieşirile mele pe Jiu cu echipamentul de pescuit cu muştele
artificiale, am observat câteva
particularităţi la pescuitul cu
muştele ude. Sunt constatări din practica pe malul apei şi nu reprezintă, nici
pe departe, nişte reguli.
O primă tehnică aplicată a fost ca, după
lansarea şnurului în amonte sau perpendicular cu direcţia de curgere a apei, să
las musca să se scufunde puţin, după
care să o “ciup” uşor din şnur, aducândo alene către mine, executând şi opriri
ale mişcărilor, timp în care musca era
dusă liberă de curentul apei. Astfel,
musca pulsa şi era mai atractivă pentru
peşti. Bineînţeles că, din când în când,
efectuam alinierea şnurului, ca să elimin burta ce se crea datorită curentului
apei. Cu această tehnică am reuşit să
O
prind cleni, obleţi şi puiet de avaţi.
Pentru că observam că uneori peştii
nu mai erau interesaţi de momeală, cu
toate că muscăreau în aceeaşi zonă, am
încercat şi alte tehnici. După
ce lansam şnurul în amonte
sau perpendicular pe direcţia
de curgere a apei, recuperam şnurul,aducându-l către
mine cu mişcări sacadate,
dar mai rapide. La acest stil,
de cele mai multe ori, nu
mai eram nevoit să execut
alinierea liniei. Cu această
tehnică, cel mai des înhăţau
momeala avăţeii şi, uneori,
obleţii.
Cea mai simplă tehnică mi
s-a părut cea în care lansam
şnurul în stilul cunoscut sub
zi cu Iron Blue
Pescuiam cu vreo doi ani în urmă pe Crişul Pietros, stabilindu-mi statul major,
consoarta plus maşina pe-o fâneaţă de lângă cariera de granodiorite Pietroasa.
Apa, curată lacrimă, poate prea curată pentru un pescuit apropiat de mal, aşa
că, tupilat pe sub arinii malului, lansez pe şuvoaie şi dulbine, dar fără atacuri
ferme. La ora prânzului nu aveam nici un peşte, fac o mică siestă şi urc tatonând
cu musca toate cotloanele râului. Mersul pe lespezile umede, uneori mâzgoase, necesită prudenţă şi ajung aproape de locul numit groapa lui Tiba, unde
cândva, alunecând pe-o lespede ticăloasă, mi-am fracturat brânca, cum îmi
zicea atunci chirurgul de la spitalul din Beiuş, dar asta-i altă poveste. În drum,
un pădurar îmi dă bineţe şi-mi cere autorizaţia, evident fără să se legitimeze,
dar totu-i în regulă şi pescuiesc liniştit, fără peşti. Spre seară, când soarele
cădea peste creasta Bohodeiului, observ zburând deasupra apei nişte minuscule musculiţe ce-mi păreau în lumina crepusculară a soarelui, albăstrui. Am
|32
|Doru Dinea
denumirea de „trei sferturi la vale”,
după care “ciupeam” momeala din
şnur, ţinând-o aproximativ în acelaşi
loc. Executam astfel mici pulsaţii ademenitoare pentru peşti. Dacă nu aveam
nici o prezentare în acel loc, aduceam
momeala din şnur către mine 1-2 m, iar
în noul loc executam din nou pulsaţii
ale muştei “ciupind”de şnur. Cu acest
stil am prins în special cleni şi obleţi.
Trebuie să menţionez faptul că aceste
partide de pescuit le-am efectuat toamna, pe vreme însorită şi cu temperaturi
de peste 18oC, iar apa a fost limpede.
De multe ori vedeam clar cum peştii
înhaţă musca mincinoasă.
Pentru cei din zonele de câmpie, care
bineînţeles au posibilitatea, dar şi
pornirea sufletească, le recomand acest
stil de pescuit dinamic, interesant şi
care necesită cel mai uşor bagaj. De
asemenea, cel puţin aşa consider eu,
după ce se învaţă cât de cât tehnica
lansării, zborul lin al şnurului şi implicit
al muştei e ca o melodie ce mângâie întreaga fiinţă.
inspiraţia şi leg la capătul forfacului, lung de vreo trei metri,din silon de 0,12,
o singură muscă albastră, un IRON BLUE, testată cândva cu succes pe Finiş.
Silvicul, curios, mă urmărea atent să vadă efectul muştei albastre. Plasez uşor
musca în mijlocul dulbinei adânci, curentul o poartă lângă un pieptar de piatra,
și văd un lipan desprins parcă din peretele stâncii cum zvâcneşte cu musca, dar,
junior fiind, pleacă în undele reci. Repet aruncarea şi-n aceeaşi dulbină mai
prind 4 juniori. Schimb musca, dar şi locul, şi încerc cu o muscă Grizly, apoi cu
un White Mouse că se-nsera, dar nu am atacuri. Încet, cobor pe vale şi remontez musca albastră. Aproape de consoartă, care îmi făcea disperate semne de
nerăbdare, la musca IRON BLUE prind încă trei lipani juniori. Pădurarul cobora
în spatele meu atent să nu-mi deranjeze vadul, văzând rezultatul îmi zice: „Nu
bănuiam c-or sări la musca albastră dom Titus. Rămân ruşinat că nu l-am recunoscut şi-l întreb unde-s lipanii cei mari. „Apoi i-au brăcuit, că azi nu-i lege ca-n
anii când, cu brigadierul, tăiam chitanţe pe vale, măsuram peştii prinşi şi întocmeam contravenţia”. Azi, prietene, apele plâng fără lacrimi, călcate de oameni
fără credinţă şi nesătui. La despărţire, i-am dat musca albastră, şi-n oglinda
retrovizoare a maşinii vedeam un prieten trist, care, ani de zile, cu mulţi alţi
pădurari, şi-au slujit ţara cu demnitate.
Titus Pintea
CAMPIONATUL MONDIAL,
OFICIAL ÎN ROMÂNIA !
ZIUA
(urmare din pag.26)
În urma analizării variantelor propuse, Consiliul
A.G.V.P.S. a decis, prin vot, ca locaţia în care se va
desfăşura Campionatul Mondial de Pescuit la Crap –
România 2012 să fie Lacul Corbu, administrat de S.C. Rig
Service S.A. Constanţa.
Au urmat o serie de acţiuni şi demersuri, conform procedurii, cum ar fi : întocmirea programului de organizare
şi desfăşurare, redactarea acestuia în limbile franceză şi
engleză şi transmiterea acestora, în termen regulamentar,
Comitetului Director FIPS-ed; corespondenţă cu secretariatul FIPS – ed, în completarea şi detalierea materialelor transmise; afişarea pe site-ul oficial al FIPS-ed a
programului competiţional internaţional pentru anul 2012,
unde a fost nominalizată locaţia Corbu II – Constanţa;
primirea adresei oficiale din partea secretariatului FIPS
– ed cu aprobarea locaţiei propuse Corbu II, cu omologarea pistei de concurs, după amenajarea acesteia, de către
vicepreşedintele FIPS –ed, în cursul lunii aprilie.
Pentru începerea pregătirilor de organizare şi amenajare a
pistei d concurs şi a activităţii complementare, dl. Teodor
Bentu, vicepreşedinte la AGVPS din România, a întocmit şi promovat „Caietul de sarcini pentru organizarea
Campionatului Mondial de Pescuit la Crap – România
2012” şi „Proiectul de Program privind managementul
organizării Campionatului Mondial de Pescuit la Crap –
România 2012”.
Pe aceeaşi locaţie se vor desfăşura şi cele trei etape ale
campionatului naţional de profil, în urma căruia se va califica lotul naţional care va reprezenta AGVPS din România la campionatul mondial.
M.I.
februarie 2012
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
m
J
V
S
D
L
m
m
j
V
s
d
l
m
m
j
v
s
d
l
m
m
j
v
s
d
l
m
m
ÎNCEPUTUL PERIOADEI
FAVORABILE PESCUITULUI
6.21
0.08
0.45
1.31
2.18
3.05
3.54
4.49
0.10
0.43
1.35
2.26
3.18
4.11
5.08
0.19
1.16
2.17
3.14
4.09
5.12
6.08
6.44
0.17
1.21
2.16
3.14
4.12
5.09
11.19
6.34
7.28
8.11
8.57
9.42
10.33
11.24
5.34
6.26
7.18
8.07
8.49
9.51
10.44
6.02
7.00
7.49
8.44
9.37
10.24
11.29
12.31
7.02
8.05
9.01
10.06
10.49
11.44
17.48
12.19
13.02
13.48
14.37
15.24
16.19
17.14
12.16
13.07
14.02
14.49
15.41
16.33
17.41
11.42
12.41
13.45
14.44
15.51
16.53
17.55
18.57
12.43
13.46
14.49
15.51
16.53
17.58
FAZA
LUNII
18.56
19.42
20.30
21.18
22.07
23.05 L.P.
18.02
18.54
19.43
20.35
21.24
22.16 U.P.
17.26
18.15
18.49
19.32
20.16
21.19
22.21 L.N.
19.08
20.05
20.49
21.26
22.05
22.51
SOARE
R
A
7.34
17.31
7.25
17.40
7.11
17.53
MARTie 2012
ZIUA
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
j
V
s
d
l
m
m
j
v
s
d
l
m
m
j
v
s
d
l
m
m
j
v
s
d
l
m
m
j
v
s
ÎNCEPUTUL PERIOADEI
FAVORABILE PESCUITULUI
6.11
7.13
0.23
1.02
1.44
2.27
3.06
3.49
4.31
0.24
1.32
2.36
3.29
4.21
5.16
6.14
0.01
1.05
2.03
2.49
3.37
4.35
5.41
0.19
0.56
2.02
3.01
4.00
5.05
6.04
7.01
12.41
13.37
5.56
6.44
7.28
8.05
8.49
9.26
9.57
5.56
6.42
7.31
8.25
9.16
10.11
11.05
5.14
6.08
6.54
7.41
8.33
9.21
10.15
5.31
6.34
7.42
8.45
9.44
10.42
11.39
12.35
18.46
19.53
12.39
13.27
14.09
14.44
15.24
16.03
16.49
11.35
12.21
13.11
14.04
14.49
15.56
16.49
11.56
12.52
13.39
14.25
15.14
16.05
17.02
11.16
12.21
13.24
14.29
15.31
16.26
17.34
18.18
FAZA
LUNII
23.31 P.P.
18.25
19.09
19.47
20.26
21.05
22.15 L.P.
18.16
19.02
19.53
20.49
21.41
22.56 U.P.
17.42
18.33
19.22
20.08
20.57
21.59 L.N.
18.02
19.04
20.10
20.49
21.35
22.19
23.21 P.P.
-
SOARE
R
A
6.53
18.04
6.40
18.22
6.28
18.22
6.15
18.31
5.58
18.42
33|
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1
2
Farmecul ...vânătorii
ORIZONTAL: 1) Vrăjile iubitei – 14 versuri! 2) 3, 4 cartuşe! – Rememorat. 3) Vântul care ia
cu totul – Una care face farmece. 4) Pescari ...de cursă lungă. 5) Desprins din schelet –
Casa pustie! – Saci deşertaţi! 6) Ceremonie oficiată de şamani (adj.). 7) Rezultate în urma
adunării – A se lipi. 8) Conţinutul lui zero! – Nuci fără miez! – Suport pentru ...miopi. 9) Foc
fără flacără – Urmă de vânat! 10) Urmaşi – Vânător ...de note bune.
VERTICAL: 1) Unele care ...au farmec. 2) Prins de vrajă – Vânat masiv. 3) 2, 3 carabine! –
Încărcătura armei! – 14 la trei! 4) Vrăjitori. 5) Degajat în atmosferă – Unul oarecare. 6)
Masa de seară – Au pe dos! – Din capul scării! 7) Sens interior! – Se culeg toamna. 8) Trei
de la sat! – Efectul magiei negre. 9) Animată (fig.) – A fermeca ...din buze. 10) Momente
sufleteşti – 13 alice!
Ion MIHAIU
3
4
5
6
7
8
Dezlegare nr. 1/2012: ACCELERARI-UR-COPILOT-TOBA-O-ETA-OS-RAPIZI-M-STRESATA-OSTASI-TOP-BLAMA-REAL-IUTE-VE-RA-LT-NOI-GEN-ACTIUNE-A
9
10
CANISA
CERNICA
Mica publicitate
VÂND armă de vânătoare cal.12/70, ţevi juxtapuse, Bohler antinit.
Tel. 0723.300.609.
VÂND colecţia reviste vânătoare şi pescuit, legată pe ani, din
perioada 1949-1975. Literatură vânătorească şi chinologică. Albume cu imagini vânătoreşti de excepţie. Tablouri vânătoreşti
color şi alb-negru înrămate. Preţuri rezonabile. Nic. Străvoiu. Tel.
021.315.05.48
ZODIAC TOTEMIC
(III)
Gâsca (22 decembrie - 19 ianuarie). Nu există adâncimi de
neînţeles în caracterul persoanelor născute sub acest semn. În
personalitatea acestora totul este simplu şi uşor de observat. Au
o sinceritate în care li se citeşte sufletul. Sunt iubitoare de artă şi
cultură şi sunt nişte persoane generoase şi amabile. În relaţiile cu
această zodie, cei din jur se vor lovi de o mare problemă: nu ştiu
cum să le abordeze. Poate că sunt sincere, însă nu se lasă atât de
uşor influenţate de către cei din jur.
Vidra (20 Ianuarie - 18 Februarie). Vidra reprezintă un semn
al contrariilor. Când agresivă şi hotărâtă, când schimbătoare şi
influenţabilă, când realistă şi practică, când romantică şi naivă.
Dacă ai ca partener de viaţă o persoană născută sub acest semn,
pregăteşte-te pentru mari surprize.
Atunci când crezi că nu mai ai nimic de aflat despre ea, atunci te
va surprinde prin ceva nou.
Lupul (19 Februarie - 20 Martie). Nu există zodie în tot
horoscopul mai doritoare de senzaţii tari şi care să aibă mai mult
curaj decât Lupul. Dinamici şi veşnic în căutare de "victime", nativii acestui semn nu prea au simţul măsurii. Tot ceea ce fac fac
cu intensitate: iubesc intens, urăsc şi duşmănesc la fel de intens.
Le place să domine şi să preia controlul. Iau decizii pripite, sub
influenţa momentului, pe care mai apoi le regretă. Dacă ai însă
ca prieten un nativ Lup, fii sigur că îl ai pentru viaţă. Lupul este
genul de persoană care ar fi dispus să facă orice pentru persoanele
la care ţine cu adevărat.
|34
Vă pune la dispoziţie căţei din următoarele categorii:
• doi masculi şi o femelă din rasa brac german cu păr
scurt, în vârstă de 3 luni;
• un mascul şi o femelă din rasa copoi slovac în vârstă de
5 ½ luni;
În perioada următoare va avea disponibile 2 femele din
rasa jagd terrier.
Căţeii se valorifică după împlinirea vârstei de 8 săptămâni,
dehelmintizaţi de două ori şi vaccinaţi împotriva parvovirozei, la preţul de 500 lei cu T.V.A. inclus.
Căţeii provin din părinţi selecţionaţi, folosiţi cu rezultate excelente la vânătoare.
Doritorii se pot adresa pentru achiziţii sau eventuale
prenotări, precum şi pentru alte informaţii, d-lui Dumitru
Teodor, la tel. 021.270.80.60 sau 0767.817.908.

Vânătoare Rasa Pointer Finalul Goanei

Transcription

Similar documents

Istorii cu scriitori

meniu conacul trandafirilor.cdr

265_manual de utilizare motofierastrau Stihl