C U P R I N S - Universitatea Spiru Haret

C U P R I N S - Universitatea Spiru Haret

Prof. univ. dr. GHEORGHE BICĂ
Prof. univ. dr. GHEORGHE MIHAIL
Asistent univ. dr. IONEL SANDU
INTRODUCERE ÎN ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE
Curs în tehnologie IDIFR
 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (COD 171)
Editura Fundaţiei România de Mâine este membră a
Societăţii Editorilor din România
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BICĂ, GHEORGHE
MIHAIL, GHEORGHE
SANDU, IONEL
Introducere în economie şi politici economice: curs în tehnologie IDIFR/ Bică Gheorghe, Mihail
Gheorghe, Sandu Ionel - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
Bibliogr.
ISBN
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă
şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Magdalena ILIE
Coperta: Magdalena ILIE
Bun de tipar: 2014
Editura Fundaţiei România de Mâine
Str. Fabricii; nr. 46 G, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: [email protected]
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CRAIOVA
GHEORGHE BICĂ
GHEORGHE MIHAIL
IONEL SANDU
INTRODUCERE
ÎN ECONOMIE ŞI POLITICI
ECONOMICE
– Curs în tehnologie IDIFR –
Realizator curs în tehnologie IDIFR
Asist.univ.dr. IONEL SANDU
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2014
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………8
Unitatea de învăţare 1
NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE
1.1.Raritatea şi alegerea..........................................................................................................................11
1.1.1. Trebuinţele economice............................................................................................................11
1.1.2. Resursele economice: definire, clasificare.:............................................................................14
1.1.3. Raritatea şi alegerea.................................................................................................................15
1.1.4 Interesele economice................................................................................................................16
1.2. Activitatea economică şi structurile ei. ...........................................................................................17
1.2.1. Repartiţia, schimbul şi consumul...........................................................................................19
1.2.2. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică.........................................................................20
1.2.3. Alte structuri ale activităţii economice...................................................................................20
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………………...........21
Unitatea de învăţare 2
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
2.1. Obiectul de studiu al economiei politice..........................................................................................25
2.2. Metoda în ştiinţa economică............................................................................................................28
2.2.1. Metoda comparării:................................................................................................................28
2.2.2. Analiza şi sinteza....................................................................................................................29
2.2.3. Inducţia şi deducţia...................................……………………………………………..……29
2.2.4. Metoda analogiei....................................................................................................................30
2.2.5. Ipoteza...........................................……………………………………………………….…30
2.2.6. Metoda ridicării de la abstract la concret...............................................................................30
2.2.7. Logic şi istoric în cunoaşterea economică................................................……………….…31
2.2.8. Folosirea metodelor matematice............................................................................................31
2.2.9. Folosirea metodelor statistice........................................……………………………………32
2.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………………..........33
Unitatea de învăţare 3
CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ
3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri..............................................................................................37
3.2. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia...........................................40
3.3. Proprietatea şi libertatea economică.................................................................................................48
3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme.....................................................52
3.4.1. Agenţii economici..................................................................................................................52
3.4.2. Organizarea afacerilor............................................................................................................55
3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic..........................................................................………60
3.6. Rezultatele microeconomice.........…………………………………………………………...……62
3.7.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………………............63
Unitatea de învăţare 4
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
4.1.Piaţa: tipologie şi rol. Sistemul de pieţe.....................................................................……...………68
4.2.Cererea. Funcţia cererii. Elasticitatea cererii.....................................................................…...……74
4.2.1.Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum..........................................................................79
5
4.2.2.Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii..............................................................................79
4.2.3.Elasticitatea cererii..................................................................................................................80
4.2.4.Efectul de venit şi efectul de substituţie. Elasticitatea încrucişată..........................................84
4.2.5.Cererea atipică.........................................................................................................................85
4.3.Oferta. Funcţia ofertei. Elasticitatea ofertei .....................................................................................86
4.3.1.Factori de dependenţă ai ofertei..............................................................................................87
4.3.2.Elasticitatea ofertei în raport cu preţul....................................................................................91
4.4.Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii........................................................................92
4.5.Îndrumar pentru verificare/autoverificare………………………………………….........................94
Unitatea de învăţare 5
SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE PRODUCŢIE.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
5.1.Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de producţie........................98
5.2.Eficienţa utilizării factorilor de producţie ......................................................................................106
5.3.Funcţia de producţie........................................................................................................................107
5.4.Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de producţie......................................................109
5.4.1.Productivitatea muncii...........................................................................................................112
5.4.2.Randamentul capitalului.........................................................................................................115
5.4.3.Creşterea productivităţii.........................................................................................................117
5.5.Costul de producţie: definire, tipologie. Relaţia dintre cost şi productivitate.................................119
5.5.1.Definirea costului..................................................................................................................119
5.5.2.Delimitări conceptuale..........................................................................................................119
5.5.3.Importanţa costului................................................................................................................120
5.5.4.Mărimea şi tipologia costului................................................................................................121
5.5.5.Tipuri de cost.........................................................................................................................123
5.5.6.Relaţia dintre cost şi productivitate.......................................................................................126
5.5.7.Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal.................................127
5.6.Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Opţiunea producătorului..........................127
5.6.1.Echilibrul producătorului pe termen scurt..............................................................................128
5.6.2.Pragul de rentabilitate............................................................................................................130
5.7.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………………..........131
Unitatea de învăţare 6
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR
6.1.Concurenţa: conţinutul, formele şi funcţiile acesteia......................................................................136
6.1.1.Piaţa cu concurenţă perfectă şi pură........................................................................................141
6.1.2.Piaţa cu concurenţă imperfectă................................................................................................142
6.1.2.1.Caracteristicile pieţei cu concurenţă de monopol ......................................................143
6.1.2.2.Duopoluri şi oligopoluri..............................................................................................146
6.1.2.3.Piaţa monopolistică.....................................................................................................150
6.1.2.4.Piaţa de tip monopson.................................................................................................150
6.2.Formarea preţurilor pe diverse pieţe...............................................................................................152
6.2.1.Formarea preţului de echilibru................................................................................................152
6.2.1.1.Preţul de echilibru.......................................................................................................152
6.2.1.2.Mecanismul de formare al preţului de echilibru.........................................................153
6.2.1.3.Variaţii ale preţului de echilibru.................................................................................153
6.2.1.4.Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă......................................................154
6.2.1.5.Preţul şi optimizarea producţiei .................................................................................155
6.2.2.Formarea preţului de monopol................................................................................................158
6.2.2.1.Preţul de monopol al producătorului...........................................................................158
6.2.2.2.Preţul în condiţiile monopsonului.......................................................………………160
6.2.2.3.Preţul în condiţiile combinării dintre monopol şi monopson şi ale monopolului
bilateral..................................................................................................................................................160
6.2.3.Formarea preţurilor oligopoliste..............................................................................................161
6.3.Intervenţia statului în domeniul preţurilor......................................................................................165
6
6.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………....................167
Unitatea de învăţare 7
POLITICI ECONOMICE
7.Cadrul macroeconomic al politicii economice...................................................................................173
7.1 Politici macroeconomice...........................................................................................................173
7.1.1.Clasificarea politicilor economice………………………………………………............174
7.2. Politici economice privind creşterea economică. Teorii, tipuri şi modele de creştere
economică…………………………………………………………………………………………….175
7.3. Politica fiscală. Caracteristici ale politicii fiscale……………………………………..……...179
7.4. Politica monetară şi instrumentele acesteia. Echilibrul pieţei monetare……………….……180
7.5. Politici economice ce privesc venitul, consumul şi investiţiile. Multiplicatorul şi
acceleratorul…………………………………………………………………………………………..184
7.6. Politici economice privind fluctuaţiile activităţii economice. Ciclul afacerilor şi politicile
anticiclice………………………………………………………………………..……………………185
7.7. Măsuri şi politici de diminuare a şomajului…………………………………………..……...186
7.8. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei in România………………………………….……….189
7.8.1. Politici antiinflaţioniste………………………………………………………….…….192
7.9.Îndrumar pentru verificare/autoverificare……………………………………………………194
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare..........................................................................….197
7
PREFAŢĂ
În zilele noastre, la nivel global, indiferent de nivelul de dezvoltare al unei ţări, regiuni, sau
continent, se manifestă tot mai pregnant, sub diverse forme, un adevărat proces de modificare a
sferelor de putere, influenţă şi interese politice, economice dar în special financiare.
Pentru înţelegerea acestui tip de evoluţie (sau involuţie) a societăţii moderne, autorii au
conceput şi elaborat cursul de faţă, cu dorinţa de a aborda şi a explica problemele teoretice şi practice
ale dezvoltării bazate pe economie şi politicile economice, la nivel micro, macro şi mondo, dar şi prin
prisma realităţilor economico-sociale din România şi din economia internaţională.
În acest sens, cursul se adresează studenţilor de la Facultatea de Drept şi Administraţie
Publică - Craiova, pe care îi direcţionează spre cunoaşterea riguroasă a fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul fiecărui agent economic, al economiei naţionale, în ansamblul său şi într-o
anumită măsură, la nivelul economiei mondiale.
Disciplina INTRODUCERE ÎN ECONOMIE ŞI POLITICI ECONOMICE, tratează
aspectele vieţii economice la nivel naţional şi internaţional, ţinând seama de locul său în planul de
învăţământ, punând accent pe relaţiile dintre agenţii economici în cadrul economiei naţionale şi pe
plan internaţional, pe fenomenele şi politicile economice naţionale în interferenţa lor cu cele
internaţionale.
În elaborarea cursului, am evidenţiat cunoştinţele şi experienţa unor economişti contemporani
de talie internaţională şi naţională, inclusiv unele tratate şi cursuri de prestigiu din lumea dezvoltată,
tradiţiile gândirii româneşti, lucrările apărute în ţara noastră, precum şi experienţa colegilor noştri de la
Universitatea “Spiru Haret”.
Cursul de faţă, constituie un nou pas în cercetare, în condiţiile actuale de dezvoltare a ştiinţei
economice, adresându-se în primul rând studenţilor Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Craiova a Universităţii “Spiru Haret”, pe care dorim să-i îndrumăm în formarea unei gândiri
economice avansate şi dinamice.
Cercetarea ştiinţifică a vieţii economice la nivel microeconomic şi macroeconomic se află, în
ţara noastră în plin proces, iar cursul de INTRODUCERE ÎN ECONOMIE ŞI POLITICI
ECONOMICE reprezintă o modestă încercare, în această direcţie.
Iar demersul nostru a avut la bază o provocare evidentă, al cărei sens este de netăgăduit:
Căci ce rost mai are economicul dacă acesta nu stă în slujba socialului?
Autorii
4
Unitatea de învăţare 5
SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE PRODUCŢIE. COMBINAREA
FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Cuprins:
Unitatea de învăţare 5. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Combinarea factorilor
de producţie (4 ore)
5.1.Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de producţie
5.2.Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5.3.Funcţia de producţie
5.4.Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de producţie
5.4.1.Productivitatea muncii
5.4.2.Randamentul capitalului
5.4.3.Creşterea productivităţii
5.5.Costul de producţie: definire, tipologie. Relaţia dintre cost şi productivitate
5.5.1.Definirea costului
5.5.2.Delimitări conceptuale
5.5.3.Importanţa costului
5.5.4.Mărimea şi tipologia costului
5.5.5.Tipuri de cost
5.5.6.Relaţia dintre cost şi productivitate
5.5.7.Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
5.6.Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Opţiunea producătorului
5.6.1. Echilibrul producătorului pe termen scurt
5.6.2. Pragul de rentabilitate
5.7. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Introducere
Fundamentarea şi înţelegerea conceptului de factori de producţie
nu poate avea loc decât în relaţia sa directă cu cel de resurse, care se
compun din ansamblul acelor elemente ce pot fi atrase şi utilizate în
producerea de bunuri şi servicii, şi constituie o componentă de bază a
avuţiei naţionale.
Dimensiunea resurselor, diferă atât la nivelul fiecărei naţiuni, cât şi
la cel global, atât în spaţiu, cât şi în timp. În timp ce unele sunt
regenerabile, altele sunt neregenerabile, acestea din urmă putând
21
Orio, Giarini; Stahel, R.,Walter - Limitele certitudinii, Editura Edimpress - Camro,
Bucureşti, 1996, p.159
22 King, Alexander; Schneider, Bertrand - Prima revoluţie globală, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993, p.19.
23 Abraham - Frois, Gilbert - Economie politique, Edition Economica, Paris,
1988, p. 104-111.
97
constitui obstacole în planul dezvoltării economice.
În acelaşi timp, în conţinutul prezentei unităţi de învăţare, se
impune analiza factorilor de producţie din punct de vedere istoric, în
dinamică, respectiv calitativ, cantitativ şi structural. Din punct de vedere
istoric, de exemplu, pot fi împărţiţi în factori primari - munca şi natura
şi derivaţi - capitalul. La rândul lor, fiecare este structurat pe mai multe
componente. Multiplicarea, diversificarea lor, este o altă trăsătură, de
unde şi necesitatea analizei din punct de vedere istoric, de spaţiu şi timp.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– însuşirea noţiunilor privind sistemul factorilor de producţie şi
definirea acestora;
– dobândirea de noi cunoştinţe legate de funcţia de producţie şi
eficienţa utilizării factorilor de producţie;
– înţelegerea modului de creştere a productivităţii şi
randamentului prin utilizarea factorilor de producţie;
– cunoaşterea definirii şi tipologiei costului de producţie, dar şi a
relaţiilor ce se stabilesc între cost şi productivitate
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor înţelege modul de creare a sistemului factorilor
de producţie şi definirea acestora;
– se vor familiariza cu noţiunile de bază ale factorilor de
producţie şi funcţia de producţie;
– vor înţelegere mecanismele de determinare a costului de
producţie, definirea şi tipologiea acestuia, precum şi relaţia
dintre cost şi productivitate;
– formarea unor deprinderi privind formarea curbelor
productivităţii;
24 Barre, Raymond – Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris,
1970, p. 495.
25 Blaug, Mark - Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.
26 Blaug, Mark - op. cit., p. 507-520.
27 Novojilov, V - Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1969, p. 66-67.
28 Wonnacott, Paul; Wonnacott, Ronald - Economics, Third Edition, McGrowHill Book Company, 1986, p. 367-373.
29 Amani, Mokhtar - Microeconomie, Edition Gaeton Morin, Quebec, 1981, p.
103-105
30 Manoilescu, Mihail - Forţele naţionale productive şi comerţul exterior,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 81
31 Keynes, J. M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 159-167.
32 Constantinescu, N.N. - Reforma economică în folosul cui?, Editura
Economică, Bucureşti, 1993, p. 7.
98
– dezvoltarea unor abilitaţi de identificare a comportamentului
producătorului, dar şi opţiunea acestuia privind reducerea
costurilor de producţie;
Timpul alocat unităţii: 4 ore
Conţinutul unităţii de învăţare
5.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie.
Definirea factorilor de producţie
Activităţile care se desfăşoară în economie au ca premisă
resursele productive, adică totalitatea mijloacelor disponibile şi
susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi
servicii.
Faptul că unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri
începe a fi analizat şi gândit teoretic odată cu economia modernă, cu
apariţia Economiei Politice. William Petty observă că în procesul creării
avuţiei un rol important îl constituie populaţia şi pământul. Metaforic el
spune că munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce
pământul îi este mama.
Adam Smith şi David Ricardo aduc noi contribuţii privind rolul
capitalului. Mai mult, Adam Smith consideră că în ceea ce priveşte
munca, importantă este şi îndemânarea muncitorilor, ce creşte odată cu
adâncirea diviziunii muncii . Pentru a produce bunuri destinate
consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele
economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri,
constituie factori de producţie.
J. B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia că la producerea
bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. J.
B. Say are meritul de a fundamenta o teorie a factorilor de producţie,
teorie cu largă circulaţie până în zilele noastre, dar modificată, adaptată,
reformulată ca teorie a neofactorilor de producţie. Contribuţia lui Say
este cunoscută îndeosebi prin teoria trinitară a factorilor de producţie şi
legea debuşeelor, el formulând pentru prima dată în gândirea economică
şi teza despre rolul întreprinzătorului, respectiv ca figură centrală, ca
principal agent al producţiei.
Evoluţiile economice ulterioare au permis înţelegerea clară a
faptului că deţinerea de factori de producţie este premiza şi condiţia
principală a desfăşurării producţiei materiale, a deciziei ce, cât şi cum să
se producă.
Resursele cunosc mai multe clasificări. În general ele sunt de
natură materială, financiară şi umană. La aceasta se adaugă, în mod
99
obiectiv, aparatul tehnic de producţie, (sub aspect cantitativ, fizic, dar
mai ales calitativ, în concordanţă cu nivelul existent la un moment dat
pe plan internaţional), inclusiv resursele spirituale, nivelul şi structura
educaţiei, care diferă şi ele în raport de nivelul de dezvoltare economică,
de gradul de civilizaţie.
În timp, s-a trecut de la concepţia existenţei unor resurse nelimitate
la cea de azi marcată de recunoaşterea unor limite ale lor, mai ales în
cadrul celor naturale.
Am mai sublinia şi o altă trăsătură, respectiv cea a perisabilităţii
unora, fie legate de informaţie, de cunoaştere sau ale unor tehnici,
tehnologii depăşite din punct de vedere moral. În ce condiţii resursele
devin factori de producţie? Poate fi pusă această întrebare, deoarece
există şi păreri ce pun semnul egalităţii între resurse şi factori. Totuşi nu
poate fi împărtăşită această, ipostază, cel puţin pentru faptul că orice
dimensiune şi structură a resurselor regăsim la un moment dat,
neutilizate, rămân simplu potenţial. Unele dintre ele, cazul forţei de
muncă, nu pot fi păstrate, conservate timp îndelungat. Într-o lucrare de
referinţă se arată că “forţa de muncă este cea mai perisabilă dintre toate
resursele, dat fiind faptul că aptitudinile nefolosite se pierd uşor sau se
demodează din cauza noilor tehnici, iar motivaţia mentală necesară
muncii odată pierdută nu mai poate fi niciodată pe deplin recuperată. În
timp ce majoritatea resurselor... nu se deteriorează ... nu ne putem
permite să irosim oferta de muncă şi să privăm oamenii... de efectuarea
unei munci cu rost pentru perioade lungi de timp 21 .
Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura
atragerii, utilizării şi consumării acestora.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată
spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile,
experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie
fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al
producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii.
Înţelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociată de
ansamblul factorului demografic care este structurat după o serie de
criterii. Din unghiul capacităţii de muncă se impune a distinge
următoarele categorii: populaţie totală, activă, aptă de muncă, ocupată,
aptă salariată. Cererea şi oferta de muncă vizează populaţia aptă de
muncă în general.
Potenţialul uman este important atât din punct de vedere cantitativ
dar mai ales calitativ O muncă calitativ superioară ţine atât de factorul
educaţional, de calificarea obţinută, dar şi de modul de îndeplinire a
conţinutului muncii. În acest timp, tot atât de importantă este
dimensiunea calitativă a celorlalţi factori de producţie utilizaţi.
Întrunirea tuturor acestor cerinţe, nu poate fi însoţită decât de rezultate
pozitive, eficiente. Totodată eficienţa muncii este direct proporţională cu
nivelul dezvoltării economice. 22
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii
demografice.
Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a
mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă
importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă,
100
repartizarea populaţiei pe mediu urban şi rural.
Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea
fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi
vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara
noastră sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de
ani).
Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi
profesionale, elevii, studenţii, tinerii care satisfac stagiul militar, precum
şi persoanele în curs de schimbare a locurilor de muncă. Populaţia activă
este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe
grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia
activă este determinată de factori economici şi socio-culturali:
capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un
echilibru stabil şi de durată între cererea şi oferta de muncă; durata de
şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate
profesională.
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale
în evoluţia factorului muncă:
a) Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe
ţări şi pe zone geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire,
ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară
scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin
demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvoltare,
îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic
(progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor,
creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială,
valorizarea diplomei).
b) Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare
de activitate. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în
cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se
remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi
de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de
o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar
pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui
fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe
termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în
ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de
civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în
ţara noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu,
ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare - ca urmare a
restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar
pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi
tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă
prin capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.
c) Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de
dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în
general. Perfecţionarea pregătirii profesionale - realizată prin sistemul
de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul
educaţiei permanente - se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului
101
muncă.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale
primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru
dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El
prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi
silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport
de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică
cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri
forestiere, luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a
unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa
oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa
productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a
aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure
practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de
hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea
şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia
demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe
locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se
limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi, ci sunt
profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa
de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice
limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.
Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea
calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai importantă valoarea
economică a pământului, aceasta prezentându-se ca “pământ capital”.
Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere
cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în
pământul - materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe
de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi, în general,
factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care
îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi
pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol
important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare
desfăşurării întregii activităţi economice).
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate
ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale
şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui
profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri
instrumentale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic.
Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii,
clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de
reproducere, materii prime, materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din
toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani,
creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.
102
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital
fizic, productiv sau net, este constituit din două mari componente:
a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai
multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la
intervale mai mari de timp;
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil,
semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau
asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi
se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini,
utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi
de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai
dinamică a avuţiei naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită
specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi
economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă
sub două forme:
a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor,
echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea
economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi
b) uzura morală, deprecierea morală sau “involuntară”- cum o
numea J. M. Keynes, determinată de progresul tehnic, care favorizează
fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor
aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent.
Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate
printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.
Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic şi orice
întreprinzător trebuie să ţină cont de acest fapt. Pentru a se evita unele
pierderi, legislaţia economică, în majoritatea statelor, permite
amortizarea accelerată. Se calculează şi se includ în costurile de
producţie cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale,
curente, recuperându-se astfel valoarea iniţială înainte ca deprecierea să
aibă loc (atât fizică cât şi morală).
Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru
înlocuirea capitalului fix scos din uz, şi este în acelaşi timp şi sursă
pentru procurarea unor mijloace suplimentare, în anumite cantităţi date.
Stocul de capital, de această dată a celui fix, se cere permanent
reevaluat, ţinând cont de starea lui fizică cât şi valorică. Realizările pe
plan tehnic (la nivel naţional şi internaţional), concurenţa şi gradul de
competitivitate al produselor, impun atât o utilizare optimă a înzestrării
la un moment dat, cât şi modernizarea şi reutilarea cu capital fix.
Trebuie evitată deprecierea capitalului fix peste un anumit grad, ce
ar avea efecte negative asupra rezultatelor, iar pentru aceasta se
calculează coeficientul uzurii capitalului fix ca raport între uzura
capitalului fix şi stocul de capital fix (folosind preţurile iniţiale de
achiziţie).
Modul de utilizare al capitalului fix depinde de mulţi factori. Noi am
reţine aici numai rolul pe care îl au calitatea, experienţa şi cunoştinţele
103
forţei de muncă. Mulţi economişti consideră experienţa şi cunoştinţele
acumulate tot o formă a capitalului. Stocul de informaţie, de cunoaştere,
este o componentă de bază a resurselor în ansamblul lor. Deja este
formulat principiul că azi ţările bogate nu vor mai fi cele ce deţin capital
şi resurse naturale, ci acelea ce deţin informaţie, cunoaştere şi pe care le
utilizează rapid.
Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori, aşa
cum reiese din cele arătate mai sus, astfel:
 coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între
uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K);
 coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului
fix, care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi
capitalul fix (Kr/K);
 coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix,
care se determină ea raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi
stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix,
hotărâtoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile
cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor
astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care
întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor scoase din
funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi investiţii. Potrivit
sursei de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea
de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, şi
b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de
amortizare.
Datele statistice demonstrează că, în unele ţări dezvoltate,
contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din
suma lor totală. Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru
mărirea capitalului fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul
amortizării anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune, care trebuie
înlocuit.
Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul
dezvoltării economice; sistemul amortizării practicat în economie şi
destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de
organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta
decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el
îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine
venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important
în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a
întreprinzătorului.
În categoria factorilor de producţie “clasici” o serie de economişti
includ şi întreprinzătorul, antreprenorul. El întruneşte deopotrivă
calitatea de proprietar (nu în toate cazurile), iniţiator de activitate,
conducător şi organizator.
Cerinţele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale şi
104
spirituale ale oamenilor, impun în mod obiectiv creşterea şi
diversificarea producţiei de bunuri şi servicii.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de
producţie primari munca şi natura -, ca şi în cadrul factorului derivat capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori,
care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre
aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale.
Aceştia nu pot fi separaţi de factorii “clasici”, întrucât ei acţionează
practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i,
îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie
sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator
a omului.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a
schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi structura trebuinţelor
umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică
permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare,
de sporire a calităţii lor.
Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al
multiplicării şi diversificării lor. Între cei mai importanţi şi care modifică
substanţial conţinutul, locul şi rolul factorilor de producţie reţinem, după
cum am subliniat şi progresul tehnic, în contextul noilor sale direcţii,
tehnologiile moderne, informaţia, cunoaşterea. Progresul tehnic
(tehnologiile) se interferează cu realizările în domeniul ştiinţei. Acest
lucru pentru faptul că cea mai mare parte a preocupărilor ştiinţifice au
avut caracter aplicativ, venind în sprijinul încercărilor de a rezolva
probleme la nivelul agenţilor economici sau altele de interes naţional
(cum ar fi cele legate de securitatea naţională).
De altfel evoluţiile statelor avansate din punct de vedere economic
în ultimele decenii sunt legate în cea mai mare parte de procesul
realizărilor ştiinţifice şi tehnice, de rapiditatea folosirii lor. Într-o
legătură directă trebuie concepută şi informaţia, cunoaşterea, ce au
căpătat la rândul lor un loc esenţial în cadrul factorilor de producţie, al
utilizării resurselor în general. Este un proces foarte vizibil încă din
deceniul opt. “Un aspect cheie, se spune într-un articol - al acestei
evoluţii tehnologice îl constituie apariţia informaţiei sau a cunoştinţelor
sistematizate ca principală resursă economică”. În acest context,
informaţiile sunt în ultimă instanţă factorul care determină modul de
utilizare a tuturor celorlalte resurse.
Azi, importanţa informaţiei şi cunoaşterii, conduce la susţinerea
tezei privind perspectiva societăţii umane sub forma societăţii
informaţionale.
Creşterea rolului noilor factori, alături de diminuarea altora, trebuie
asociată după părerea noastră cu necesitatea creşterii calităţii tuturor
factorilor de producţie şi în primul rând a celui uman, care rămâne
creator, utilizator de idei, tehnici şi tehnologii ş.a.
Reţinând deja faptul că sub aspect cantitativ factorii de producţie
sunt limitaţi şi reprezintă deci un obstacol în creşterea consumului lor,
rămâne ca alternativă ameliorarea lor din punct de vedere calitativ.
Nici latura cantitativă nu trebuie înţeleasă în mod simplist.
Progresul tehnic, mai ales în ultimele decenii, a permis descoperirea şi
punerea în valoare a noi surse, chiar dacă explorarea şi exploatarea este
105
mult mai costisitoare.
Cauzele ce au concurat. şi concură în continuare la ameliorarea
factorilor de producţie sunt: limitele naturale ale unor resurse, caracterul
neregenerabil al unora, costul ridicat şi randamentul scăzut în unele
cazuri, creşterea preţurilor de vânzare, efectele negative asupra
mediului, ş.a. La acestea poate fi adăugat şi utilizarea a unor tehnici de
producţie mari consumatoare de resurse, energie, şi poluante în acelaşi
timp.
În ameliorarea factorilor de producţie mai ales în zilele noastre
sunt chemaţi a contribui: realizările tehnice pe fondul desfăşurării noii
revoluţii tehnico-ştiinţifice (robotizare, microprocesoare, inteligenţă
artificială, biotehnologiile, industria materiilor materialelor noi) care
printre altele conduce şi la multiplicarea factorilor de producţie mai ales
ale capitalului fix; educaţia; schimbări structurale în producţia de
mijloace de producţie şi bunuri de consum; cunoştinţele umane;
orientarea producţiei, a activităţii preponderent către servicii “care devin
indispensabile în procesul de disponibilizare a produselor de bază şi a
serviciilor care îndeplinesc nevoi de bază”. Ele devin unelte de
producţie (O. Giarini, W. R. Stahel), reducerea rolului factorilor
tradiţionali şi creşterea ponderii altora cum este cazul informaţiei, şi
cunoaşterii. Importanţa crescândă a acestora conduce la un nou mod de
creare a avuţiei, şi rezolvă în mare măsură şi aspectul cantitativ al
factorilor de producţie.
Toate aceste mijloace şi căi nu pot fi materializate în toate
cazurile. Motivaţia principală este nivelul diferit atins în dezvoltare de
către o ţară sau alta. Şi chiar dacă avem în vedere tendinţele din
economia mondială - creşterea interdependenţelor, integrarea
economică, mondializarea vieţii economice, participarea statelor la
aceste procese este inegală.
5.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
Utilizarea raţională, eficientă a factorilor de producţie este
obiectivul şi rezultatul competenţei şt abilităţii întreprizătorului
preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a
căror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. În funcţie de
natura activităţii economice şi, implicit, de valenţele bunurilor noi faţă
de trebuinţele pe care urmează să le satisfacă, întreprinzătorul iniţiază
procesul economic prin combinarea factorilor de producţie disponibili şi
transformarea lor în alte bunuri şi servicii.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor
mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le
permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile
economice vizează adaptarea aparatului productiv fie prin anticipaţie, fie
prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie
utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori;
modificarea combinării factorilor de producţie.
Operaţiunea tehnico-economică inerentă oricărei activităţi de
producţie, în funcţie de natura sa, o constituie combinarea factorilor de
producţie, care desemnează modul specific de unire a factorilor de
106
producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de
unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din
perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi
economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie
este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun
presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură
şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii
prime, materiale) specifice domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie
înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de
producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă,
fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor
productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei
combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă
acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în
condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de
producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să
obţină un profit maxim.
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de
la următoarele premise:
a)
caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu
ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;
b)
caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor
cu specificul activităţii;
c)
conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de
producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se
împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată
calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate
divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o
anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de
suprafaţă. 23 Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de
exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident,
problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută
de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale
unor tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi
dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de
producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un
număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate
lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc
raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la
producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită
cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită
107
cantitate
determinată
din
ceilalţi
factori
de
producţie.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului
tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de
producţie, deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o
cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintrun alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se
întemeiază pe criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă
cum sunt: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata
marginală de substituire a factorilor, coeficienţii de elasticitate a
producţiei în raport cu factorii.
5.3. Funcţia de producţie
Mărimea, structura şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii sunt
rezultatul comportamentului de piaţă al producătorului. Acesta doreşte
să câştige tot mai mulţi bani, să-şi maximizeze profitul. Managerii unei
firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de
combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un anumit nivel al
producţiei şi să le permită maximizarea profitului.
Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare
pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele
tehnologice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor
permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea
bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim
posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse.
După ce şi-a fixat obiectul activităţii, întreprinzătorul elaborează
un ghid al acţiunii sale raţionale, prin care se determină:
 modalităţile sau metodele de fabricaţie;
 volumul sau nivelul producţiei.
Aşadar, la baza ofertei de bunuri şi servicii se află funcţia de
producţie. Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori
de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia
scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi
cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea
acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.
În general, aceasta este o relaţie de tipul Q  f x 1 , x 2 ,..., x n  , în
care Q – volumul producţiei, iar x 1 , x 2 ,..., x n sunt factorii de producţie
utilizaţi.
Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi
factori de tipul Q  f K, L  ,
unde :
K - factorul capital;
L - factorul muncă.
Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero.
Factorii de producţia K şi L se combină şi substituie între ei, iar fiecărei
combinaţii în cantităţi diferite din cei doi factori îi corespunde un număr
108
Q, care reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută întrun timp determinat (un an). Raţionamentul nostru porneşte, de asemenea
de la ipoteza că există posibilităţi aproape nelimitate de înlocuire a unei
cantităţi date dintr-un factor cu o altă cantitate mai mare din celălalt
factor, păstrând acelaşi volum al producţiei.
În analiza comportamentului producătorului este folosită, de
regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul:
Q  f a , b  este omogenă de gradul n dacă
f xa , xb   x n f a , b 
unde:
n =constantă;
x = număr real pozitiv.
O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia
Cobb-Douglas, după numele celor care au folosit-o pentru analiza
producţiei.
Q  AK  L
unde:
A - constantă specifică fiecărei economii naţionale;
α şi β - coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare
din factorii de producţie utilizaţi.
Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură
ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să se
manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile
întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine
considerabilă, când începe să se manifeste rigiditate în funcţionarea
structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă.
Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară
sau dezeconomii de scară.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un
element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia
minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.
5.4. Randamentul, productivitatea utilizării factorilor de
producţie
Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile
făcute în acest scop poartă denumirea de productivitate, randament sau
eficienţă. Prin urmare, eficienţa economică exprimă acea calitate a
activităţii umane concretizată în efectele utile, atât din punctul de vedere
al producătorului cât şi din cel al consumatorului, în raport cu eforturile
depuse pentru obţinerea rezultatelor economice care satisfac trebuinţele
oamenilor.
În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi
comensurată relaţia complexă dintre efecte, respectiv rezultatele
activităţilor economice şi eforturile (cheltuielile) depuse pentru
109
obţinerea lor. Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi cantitate
de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai
mare, sau când o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum
minim de factori de producţie.
Conţinutul complex al conceptului de eficienţă economică îşi
găseşte expresia în forme diferite.
O primă modalitate de exprimare a eficienţei economice o
constituie randamentul factorilor de producţie utilizaţi determinat baza
raportului dintre valoarea producţiei obţinute şi consumul de factori de
producţie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul firmei, valoarea
producţiei se exprimă prin cifra de a afaceri, adică volumul total al
încasărilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de producţie
se poate exprima în unităţi naturale sau în formă bănească.
Randamentul factorilor de producţie măsoară valoarea producţiei
obţinute la o unitate de factori de producţie utilizaţi şi, în acest caz,
sporirea eficienţei presupune maximizarea volumului rezultatelor cu un
consum dat de factori, ceea ce este posibil în economie atunci când
cererea este în expansiune sau capacitatea de absorbţie a pieţei este
suficientă pentru ca întreprinderea să poată mări oferta.
Ca alternativă, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma
consumului specific de factori de producţie determinat prin raportul
dintre consumul de factori (CFP) şi volumul rezultatelor obţinute (Q).
Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori) necesare pentru a
obţine o unitate de producţie sau de venit. În cazul acestei variante de
determinare, sporirea eficienţei economice presupune minimizarea
consumului de factori pentru obţinerea unui volum dat de producţie şi se
întâlneşte în economie atunci când cererea pe piaţă nu mai creşte, sau în
situaţia când oferta de factori de producţie este limitată.
Expresia specifică a eficienţei utilizării factorilor de producţie este
productivitatea (W) care stabileşte o relaţie cantitativă între producţia
obţinută (Q) şi factorii de producţie (FP) utilizaţi pentru obţinerea
acesteia.
W
Raportul
date de loc şi timp.
Q
FP desemnează nivelul productivităţii în condiţii
Modificarea în timp a nivelului productivităţii, exprimă dinamica
acesteia şi se măsoară prin indicele de creştere a productivităţii

 W
W
 I t / 0  t  100 
W0
 . Dinamica productivităţii reflectă progresul calitativ

al factorilor de producţie ca şi mai buna combinare şi utilizare a
acestora.
Deci, în esenţă, noţiunea de productivitate desemnează rodnicia
sau eficienţa cu care sunt folosiţi factorii de producţie într-un cadru dat
(firmă, întreprindere, economie) şi într-un orizont de timp determinat,
dinamica sa fiind expresia creşterii acestei eficienţe în timp.
Astfel concepută, productivitatea, rezultatele producţiei pot fi
raportate la fiecare factor ca şi la toţi factorii de producţie utilizaţi.
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre
110
obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se
exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.
În sens larg, productivitatea se defineşte ca “raport între cantitatea
de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii
ei”. 24
Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute
(producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie
utilizaţi).
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel,
după maniera de măsurare a rezultatelor, evidenţiem:
a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale
utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice
(naturale sau natural - convenţionale);
b) productivitatea (măsurată) valorică, care permite măsura-rea în
termeni financiari-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în
gestiunea întreprinderilor moderne.
O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:
c) productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în
raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia
este privită ca o “producţie finală”, deci, ca sumă a valorilor adăugate de
diferitele activităţi de producţie;
d) productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din
producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării
capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze
ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.
În conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea
muncii şi cea a capitalului se utilizează şi noţiunea de productivitate
aparentă, prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu este
întotdeauna cunoscută corect, căci producţia nu se obţine cu
echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicită noi tipuri de
maşini şi utilaje, implicit, şi o nouă organizare a muncii.
În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în
special, pe cele două tipuri consacrate, şi anume:
a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării
tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de
ansamblu a acestora;
b) productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care
exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie
consumat (muncă, capital etc.).
Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o
serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care,
în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe
determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de
producţie.
Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este
folosit un factor de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o
mărime medie.
Productivitatea medie (W i ) a unui factor de producţie este
111
expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (X i )
utilizată din factorul respectiv:
Wi 
Q
Xi
unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie.
Acest indicator reflectă deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect
util (producţie) revine la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de
producţiei).
Productivitatea marginală (W m ) reprezintă sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i,
ceilalţi factori rămânând constanţi 25 , şi se determină potrivit formulei de
calcul:
Wm 
Q
dQ

X i dX i
Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în
raport cu unul dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării
clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui
factor şi a relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi
productivitatea marginală
Dacă avem, însă, în vedere analiza pe termen lung şi foarte lung,
atunci toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia
trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de
producţie.
Va trebui, deci, să analizăm randamentul global al factorilor de
producţie, care va putea fi crescător, constant sau descrescător. Factorul
care îşi pune amprenta în mod semnificativ, pe termen lung şi foarte
lung, este progresul tehnic. 26
Rezultă că, în afara randamentelor medii şi marginale, în teoria
microeconomică modernă o importanţă deosebită are abordarea din
perspectiva randamentelor globale şi factoriale. În cazul analizei
randamentelor globale se pun în evidenţă consecinţele modificării
simultane a tuturor factorilor de producţie, în timp ce, în cel al analogiei
randamentelor factoriale interesează doar consecinţele variaţiei unui
singur factor de producţie.
Considerăm, în acest sens, că este utilă prezentarea, în continuare,
a diferitelor randamente factoriale, cu accent pe productivitatea muncii
şi, respectiv, pe randamentul capitalului.
5.4.1. Productivitatea muncii
Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai
important al oricărei activităţi economice, productivitatea muncii este
cel mai mult utilizată în procesul de evaluare a eficienţei economice.
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată
munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adică sub
forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă
112
de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.
De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea
muncii. Dacă avem în vedere că productivitatea muncii reprezintă
eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile au la
originea lor munca, atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa muncii,
iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele două noţiuni pare să fie
corectă. Sunt situaţii, totuşi, când efectul muncii este mult mai
cuprinzător decât produsul muncii, el nefiind dat numai de producţie. Cu
cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie, cu atât mai mare
devine sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii atât a elementelor
care se pot măsura, cât şi a celor nemăsurabile. În aprecierea
productivităţii muncii se iau în considerare doar acele efecte care se pot
măsura. Literatura de specialitate formulează, însă, şi opinia conform
căreia productivitatea muncii se deosebeşte de eficienţa muncii, chiar
dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Astfel,
pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o
cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul
producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că
sporirea “producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea
muncii, dar reduce eficienţa ei” 27 . Dar piaţa nu ia în considerare decât
acele produse utile, care corespund unor trebuinţe reale ale omului.
Deci, din acest punct de vedere, nu este posibil ca într-o întreprindere să
crească productivitatea muncii şi să scadă eficienţa ei.
De asemenea, privind această eficienţă nu numai din punctul de
vedere al efectelor utile măsurabile, ci şi sub aspectul implicaţiilor
ecologice, 28 este posibil ca într-o întreprindere productivitatea muncii să
crească, dar, prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în
general a problemelor mediului, eficienţa activităţii să nu răspundă unui
criteriu de bază, acela al calităţii.
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi
calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce
revine pe o unitate de bun economic. Productivitatea muncii se poate
determina ca o mărime medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.
Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre
muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (W L ).
WL 
Q
L
; WL 
L
Q
Productivitatea marginală a muncii (W mL ) reprezintă suplimentul
de producţie ( Q ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi
suplimentare de muncă ( L ), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt
presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:
WmL 
Q
L
sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul
muncă:
WmL 
dQ
dL
Comparându-se cu evoluţia producţiei ca urmare a modificării
113
factorului muncă, se vor stabili limitele productivităţii medii şi
marginale între care se poate obţine producţia optimă. Se elimină
situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă,
alegându-se cele în care productivitatea medie şi marginală sunt
descrescătoare, dar rămân pozitive. 29
În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare
a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se exprimă în
unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de
muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce
înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice
(naturale), natural-convenţionale şi valorice.
Munca depusă în activităţile economice se prezintă ca muncă
individuală şi muncă socială, ceea ce face ca şi productivitatea muncii să
apară în dublă ipostază: individuală şi socială.
Productivitatea muncii individuale reprezintă randamentul sau
eficienţa cu care este utilizat factorul uman la nivelul fiecărui agent
economic în funcţie de condiţiile specifice de înzestrare tehnică,
organizare, calificare şi intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin
cantitatea de bunuri sau servicii obţinute în unitatea de timp (W) fie
invers prin timpul consumat (t) pentru obţinerea unei unităţi de produs.
W = Q sau t = Q = W
unde:
W - productivitatea muncii; ,
Q - cantitatea totală de produse obţinute;
L - timpul de muncă total cheltuit pentru obţinerea lui Q;
t - timpul de muncă cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de
produs.
În aceste relaţii, producţia (Q) se exprimă în unităţi naturale fizice,
natural-convenţionale sau valorice, iar cheltuiala de muncă în unităţi de
timp (om-ore) sau număr de salariaţi.
Productivitatea muncii sociale (naţionale) exprimă eficacitatea
cheltuielii totale de muncă prin producţia de bunuri materiale şi servicii
la nivelul economiei naţionale. Productivitatea muncii sociale nu se
determină ca o medie a productivităţilor individuale, ci ca un raport între
indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale cum sunt venitul
naţional (VN), produsul intern brut (PIB) etc., şi populaţia ocupată sau
activă (L).
Creşterea productivităţii muncii înseamnă procesul prin care
acelaşi volum de muncă se concretizează într-o cantitate mai mare de
bunuri, sau, invers, aceeaşi cantitate de bunuri se realizează cu un volum
mai mic de muncă. Acest proces presupune schimbări esenţiale în
întregul proces de muncă, în modul de îmbinare şi utilizare a factorilor
de producţie, schimbări datorită cărora timpul de muncă pentru
producerea unui bun se reduce, astfel încât aceeaşi cantitate de muncă
dobândeşte proprietatea de a produce o cantitate mai mare de bunuri.
Tendinţa obiectivă de a economisi munca socială îşi găseşte expresia în
legea creşterii productivităţii muncii, care reflectă raportul de cauzalitate
între nivelul dezvoltării factorilor materiali de producţie şi randamentul
factorului uman.
114
Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă exact gradul de
eficienţă al muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi
folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile
producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelaşi
tip, pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda unităţilor
natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de măsurare pentru
toate produsele de acelaşi tip. Exprimarea productivităţii muncii în
unităţi valorice are avantajul că permite o apreciere unitară a nivelului
acesteia pentru toate genurile de produse şi, implicit, compatibilitatea
între ramuri şi la nivelul economiei naţionale. Există şi o serie de
inconveniente ce decurg din faptul că preţul se modifică în raport cu
cererea şi oferta; sortimentele produse (care au preţuri diferite) se
schimbă, ceea ce modifică nivelul real şi dinamica productivităţii
muncii. Productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună,
trimestru, an, pe un lucrător, la nivelul unităţii economice, ramură sau la
nivelul economiei naţionale, utilizându-se corespunzător diferiţi
indicatori prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste niveluri.
Prin raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină
productivitatea muncii la nivel naţional şi se exprimă “gradul de
utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional”. 30
De altfel, productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a
folosirii factorilor de producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul
muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind, în
opinia noastră, expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului
de producţie.
5.4.2. Randamentul capitalului
Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în
evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu care
este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort-efect, randamentul
capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă
necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.
Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei
obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină coeficientul mediu al
capitalului (k):
k
K
Q
Dacă se raportează creşterea capitalului ( K ) la creşterea
producţiei ( Q ) într-un interval de timp se determină coeficientul
marginal al capitalului:
km 
K
Q
Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt
presupuşi constanţi. Potrivit relaţiei efect-efort; randamentul capitalului
se prezintă ca productivitate a capitalului.
Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se
115
determină productivitatea medie a capitalului:
Wk 
Q
K
Wk 
1
k , deci inversul coeficientului mediu
Se poate deduce că
al capitalului. Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea
capitalului se determină productivitatea marginală a capitalului:
Wmk 
Q
K
Wk 
1
k m , deci inversul coeficientului
Se poate deduce că
marginal al capitalului. Productivitatea marginală a capitalului reflectă
suplimentul de producţie antrenat de creştere cu o unitate a capitalului
(în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus).
Totodată, se poate calcula randamentul viitor al capitalului 31 ca
raport între sporul de producţie şi capital Q / K  Aceasta se apreciază
pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către un
întreprinzător de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de
funcţionare. Productivitatea marginală a capitalului apare, astfel, sub
forma unui raport între randamentul viitor al bunurilor de capital şi
preţul lor de ofertă, iar evoluţia ei va influenţa noile investiţii.
Randamentul capitalului, atât sub forma coeficientului, cât şi a
productivităţii capitalului se poate calcula la nivel naţional, la nivelul
unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic.
Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special
pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi
cantitativă depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea economică.
Studiind problema productivităţii factorilor de producţie, Mihail
Manoilescu aprecia că “între productivitatea muncii şi productivitatea
capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind ... semnul
real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea
capitalului, ea este ... de natură secundară, capitalul nefiind la rândul lui
decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti”. În mod asemănător se
poate analiza randamentul tuturor celorlalţi factori de producţie. În ceea
ce priveşte factorul natural, este necesar să se ţină seama de
particularităţile acestuia, în sensul că el este un dar al naturii şi mai puţin
un rezultat al muncii acumulate şi are un puternic caracter limitat, fapt
ce impune necesitatea protejării, conservării şi utilizării lui raţionale.
Analiza eficienţei factorului natural vizează, deci, atât efectele sub
forma sporului de producţie, cât şi pe cele privind gospodărirea şi
protejarea resurselor, păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de
sănătate a populaţiei, astfel încât să se poată asigura o gospodărire
durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi social.
5.4.3. Creşterea productivităţii
116
Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al
productivităţii factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi
efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort
mai mic. Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul
productivităţii muncii.
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care
acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de
bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un
volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o
schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci,
în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate dată de
muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri.
Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea aceleiaşi producţii, dar de
calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe
unitatea de produs sau chiar ale scăderii lui. În condiţiile contemporane,
nevoia de a economisi timpul de muncă se accentuează datorită
amplificării şi diversificării necesităţilor, măririi timpului destinat
ştiinţei şi culturii, ridicării nivelului de pregătire profesională a forţei de
muncă etc.
Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar
situaţii specifice de scădere a acesteia, în condiţiile existenţei unor
disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, un anume stadiu pe care îl
parcurge evoluţia ciclică a dezvoltării economice, accentuarea
caracterului deficitar al unor resurse etc.
Productivitatea este influenţată de 32 :
 factori naturali ca, de exemplu: condiţiile de climă, de
fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.;
 factori tehnici, care se referă la nivelul de ştiinţă şi tehnică la
un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.;
 factori economici, cum sunt: nivelul de organizare a producţiei
şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială;
 factori sociali, care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă,
responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice;
 factori psihologici, care influenţează comportamentul şi
rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în
raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii
(motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul
relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt
satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
 factori structurali, care influenţează productivitatea muncii
prin modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a
producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale;
 factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale
în economia mondială în cadrul cărora includem: tipurile de specializare
tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivitatea
produselor pe piaţa mondială etc.
Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul factorilor,
se poate obţine o creştere a productivităţii muncii.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a
117
capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Se perfecţionează
tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile vechi cu
cele performante, se modifică structura forţei de muncă şi, prin toate
acestea, se realizează economisirea muncii pe ansamblul economic. În
acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca, asigurând condiţiile
pentru sporirea eficacităţii ei. Perfecţionarea proceselor tehnologice,
fiind un element important al progresului tehnic, duce şi ea la creşterea
productivităţii mucii, fie prin reducerea consumului de muncă pe
unitatea de produs, fie prin economisirea factorului material al
producţiei.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte
capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a
utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai
multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Forţa de muncă
calificată este mai productivă, deoarece cunoştinţele şi îndemânarea pe
care le posedă lucrătorul permit acestuia să folosească mai raţional
timpul de muncă şi să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic,
să producă bunuri de calitate superioară etc.
Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor
calificate existente în întreaga economie, cât şi de modul cum acestea se
distribuie în profil de ramură şi teritorial, de modul cum se asigură
folosirea lor la locurile de muncă în întreprindere, de posibilitatea
adaptării lor la caracterul mobil al producţiei moderne, la modificările
din diviziunea socială a muncii etc.
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială,
prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii
economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de
producţie etc. Productivitatea este, înainte de toate, o problemă de
organizare, care presupune o combinaţie, în cea mai eficace manieră, a
cantităţilor disponibile de diverse categorii de muncă, de capital şi
resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale şi servicii cât
mai utile, mai multe şi de calitate mai bună.
M. Didier, reflectând legătura randamentului muncii cu
randamentul celorlalţi factori de producţie, apreciază, pe baza datelor, că
acesta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de muncă, unei mai
bune organizări a muncii, unei mai accentuate automatizări a producţiei,
unor utilaje mai bune, unui efort de echipare fără precedent. În prezent,
se investeşte în fiecare an de trei-patru ori mai mult decât în anii ‘50 şi
mai mult de nouă ori decât la începutul secolului al XX - lea. Maşinile şi
utilajele sunt mai performante ceea ce conduce la creşterea
productivităţii şi, deci, la obţinerea unei producţii mai mari. În medie,
munca este astăzi de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani.
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie
are o serie de efecte economice şi sociale atât pentru activitatea de
producţie propriu-zisă, pentru condiţia omului în producţie, cât şi pentru
condiţia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea factorilor de
producţie consumaţi; reducerea costului de producţie; creşterea
producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a
salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului
liber.
5.5. Costul de producţie: definire, tipologie. Relaţia dintre cost şi
118
productivitate
În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul
constituie un indicator economic de o mare însemnătate; înainte de a
întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă, cât costă?
Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în
alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de
materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în
cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării de
excursii, vizionării de spectacole etc.
În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc
consumul de factori de producţie - muncă, natură şi capital -, care, în
expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.
5.5.1. Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea
cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru
producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe
concluzii:
a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de
factori -material şi uman, atât în domeniul bunurilor materiale-industrie,
agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilortransport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie
comunală etc.;
b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru
producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea
(vânzarea lor);
c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de
mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor
comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază,
devin posibile măsurarea şi compararea lor.
5.5.2. Delimitări conceptuale
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de
către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil;
pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune
plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu:
consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole,
magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa,
costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de
către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul
contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului
economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de
119
acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii
economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i
s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor
clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul
implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu
implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept forme de remunerare
a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse
sacrificate, costul sacrificiului sau costul renunţării în procesul de
alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Concret, aceste
sinonime exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce renunţă
acesta când face o alegere, adică valoarea ce corespunde celei mai bune
alternative care nu este aleasă. Orice cost concurenţial presupune costuri
de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative
presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai
puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de
alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea
producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost
implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri
efective ale întreprinderii.
5.5.3. Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument
economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind
alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau
restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când
efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de
alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai
diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de
producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei
(împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei
economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei,
costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în
care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre
agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al
produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie
achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect
propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe
principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de
vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul
(C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume
cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului
(peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. Astfel,
pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile:
P = C + pr;
120
C = P - pr.
În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului
exercită presiune asupra preţului.
5.5.4. Mărimea şi tipologia costului
Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a
costurilor, considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţurilor,
în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea
eficienţei şi în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse, a
cheltuielilor de producţie etc.
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor
efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un
moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de
producţie şi cheltuielile salariale. corespunzătoare consumului de resurse
materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a
cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul
acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele
elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii
auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului
fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere, de iluminat, încălzit, de
administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu
caracter accidental - amenzi, penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o
tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşinăunealtă etc.);
alta;
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către
întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de
consumul de factori pe care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în
dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în
dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a
lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o
problematică importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile
economiei de piaţă, stă la baza deciziei întreprinzătorului pentru
producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii. Costul este un
parametru hotărâtor pentru comportamentul producătorului care
urmăreşte ca obiectiv primordial obţinerea unui profit cât mai mare şi
mai sigur. De aceea, problemele privind conţinutul, structura, tipologia
121
costurilor şi posibilităţile de reducere a lor constituie o tematică
permanentă a cercetării economice.
În condiţiile economiei concurenţiale, obiectivul fiecărui agent
economic întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină
ca încă înainte de declanşarea activităţii să evalueze consumul necesar
de factori de producţie şi să calculeze cât îl costă obţinerea unui bun sau
serviciu.
În procesul utilizării lor productive factorii de producţie capitalul, munca, resursele naturale - prezintă aspecte particulare ale
consumării lor.
Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de
muncă al lucrătorilor direct sau indirect productivi, potrivit specializării
şi nivelului de calificare al fiecăruia. Acest factor se regăseşte în noul
produs doar în expresia bănească prin salarii.
Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în
care este utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, utilaje, instalaţii, etc.) se
consumă în timp, în mod treptat, în decursul mai multor acte de
producţie şi se regăseşte în bunurile care se obţin sau serviciile prestate
doar în expresie bănească sub forma amortizării. Capitalul circulant
(materii prime, materiale, combustibili, energie, etc.) se consumă
integral în fiecare act de producţie şi se regăseşte în bunurile ce se obţin
în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale şi sub aspect
material natural.
Consumul resurselor naturale (pământul) ca factor de producţie
primar, originar, presupune întrebuinţarea acestora la producerea de
bunuri sau prestarea de servicii. Consumul resurselor naturale se reflectă
în rezultatele obţinute în agricultură prin preţul pământului iar pentru
celelalte resurse naturale atrase în circuitul economic - minereuri, petrol,
gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât
bănească precum şi materială.
Consumul factorilor de producţie poate fi privit atât pe întreaga
producţie de un anumit fel fiind denumit şi consum global, cât şi pe
unitatea de produs fiind denumit şi consum unitar.
În condiţiile economiei de piaţă, gestionarea consumului factorilor
de producţie implică:
a) în primul rând, evaluarea în bani a tuturor factorilor de
producţie consumaţi pentru producerea bunurilor, ţinând seama de
preţurile la care au fost procuraţi aceşti factori de către întreprindere;
b) în al doilea rând, stabilirea cât mai corectă a preţului la care
se vând produsele create prin consumarea factorilor de producţie. Doar
în condiţiile în care costurile de producţie pe unitatea de produs sunt mai
mici permit obţinerea unor profituri mai mari de către fiecare agent
economic.
Având în vedere elementele menţionate se poate da o definiţie a
costului de producţie ca fiind expresia bănească a consumului de factori
de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea unui bun sau
prestarea unui serviciu.
Costul de producţie mai poate fi definit şi ca acea parte a preţului
de vânzare a unui bun economic care compensează cheltuielile suportate
122
de unităţile economice pentru producerea şi vânzarea acelui bun.
Caracterizarea costurilor are la bază doi parametrii: structura şi
nivelul.
Structura costurilor evidenţiază elementele componente ale
acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul
cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei
categorii de cheltuieli.
Cea mai generală structură a costului în funcţie de natura
economică a cheltuielilor cuprinde următoarele componente:
a) cheltuielile cu factorii materiali de producţie care mai sunt
denumite şi costuri materiale. Acestea reprezintă expresia bănească a
consumurilor de capital fix şi circulant, respectiv cheltuielile cu
amortizarea, materiile prime, materialele, combustibilul, energia, etc.;
b) cheltuielile cu forţa de muncă sau costul forţei de muncă care
au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor,
contribuţiilor pentru asigurările sociale, contribuţii la fondul pentru
ajutor de şomaj;
c) la cele două categorii mari de cheltuieli se mai adaugă cele cu
iluminatul, încălzitul, chiriile, transporturile, etc., denumite cheltuieli de
regie.
Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie
reprezintă costul factorilor de producţie.
5.5.5. Tipuri de cost
În literatura şi practica economică din ţările cu economie de piaţă
modernă sunt utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de
elementele de cheltuieli pe care le cuprind. A fost elaborată o tipologie a
costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost: costul global, costul
marginal şi costul mediu (unitar).
A) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare
obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit:
şi
a)
structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil
b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor
cheltuielilor suportate de către întreprindere.
Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe
termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute:
amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste
cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei creşterea,
descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă independent
de evoluţia producţiei. Când volumul producţiei se schimbă, costul fix,
pe termen scurt, nu afectează variaţia costului global total şi nici costul
marginal.
Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii.
Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie
123
crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită
investiţiilor.
Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii
care se modifică în funcţie de volumul producţiei.
CV = f (Q)
Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de
materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc.
Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când
randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu
producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este
descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult
decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul.
Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional
cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materiile prime).
scurt.
Costul variabil determină variaţia costului global total, pe termen
Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil. Astfel,
CT = CF + CV
Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total
mediu (CTM) şi producţie (Q): CT  CTM  Q sau ca produs între
producţie (Q) şi costul marginal (C mg ) când acesta din urmă este egal cu
costul total mediu:
CT  Q  Cmg
când
C mg  CTM
.
Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de
evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil,
când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în
aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele
constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de
la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul
costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului
total, la un moment dat, este determinată de: consumul tehnologic de
factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare
a factorilor de producţie.
B) Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale
pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe
termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting:
costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile
medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când
productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această
particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale,
conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un
maxim, apoi descresc.
Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de
produs:
CMF 
CF
Q
Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia
volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul
mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul
124
mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF),
pe termen scurt, la una variabilă - crescătoare sau descrescătoare.
Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de
produs; el se determină prin relaţia:
CMV 
CV
Q
La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se
micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte
costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale
devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei.
Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea
de produs şi se determină prin relaţiile:
CMT  Q
sau:
CMT  CMF  CMV
În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o
mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de
volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă;
costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă;
costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe
unitatea de sunet etc.
Curba costului mediu total este tot în formă de "U", însă mai
deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul şi
costul fix:
C) Costul marginal (C mg ) exprimă sporul de cost total ( CT )
necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul
marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică
a cantităţii de produse. Epitetul “marginal” este, în economie, sinonim
cu “suplimentar”:
C mg 
CT
Q
Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu
variaţia costului variabil, rezultă că:
C mg 
CV
Q
Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal
Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia costului
variabil, ca urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:
C mg 
CT
CV

Q sau
Q
În cazul în care Q  1 ; costul marginal este egal cu CT ,
125
respectiv cu CV .
Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i,
este independent de volumul producţiei.
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi
servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mărirea
ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor
de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul
decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de
producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.
Analizând evoluţia diferitelor categorii de cost pe produs în
strânsă legătură cu cea a volumului producţiei (restricţie de resurse şi
necesităţi) putem evidenţia o serie de corelaţii şi tendinţe. Astfel,
costurile fixe pe produs se pot diminua sistematic pe măsura creşterii
producţiei şi vor spori prin reducerea acesteia. Deci, costurile fixe pentru
întreaga producţie sunt variabile pe produs.
Costurile variabile proporţionale cu volumul producţiei sunt fixe
pe produs (în condiţiile în care nu se realizează modificări de structură a
factorilor care le generează în sensul substituirii acestora).
Costul marginal, în evoluţia sa, influenţează costul total mediu pe
produs. Micşorarea costului pe unitatea de produs constituie condiţia
hotărâtoare a creşterii profitabilităţii; ea nu trebuie să afecteze calitatea
bunurilor, ci presupune realizarea unor produse şi servicii de calitate,
care să încorporeze ştiinţă şi tehnică avansate. Orice nerespectare a
calităţii echivalează cu o risipă de costuri.
5.5.6. Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi
costul marginal (C mg ) se află în raport invers proporţional faţă de
productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci
când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se
reduce când productivitatea marginală (P mg ) creşte şi, invers, se măreşte
când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul
marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a
producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară
asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu
dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de
productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport
invers faţă de productivitatea marginală a muncii.
5.5.7. Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi
costului marginal
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea
costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde
creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde
scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde
126
creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în
punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum
curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează
în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim
al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi
corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
5.6. Comportamentul producătorului şi reducerea costului.
Opţiunea producătorului
Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de
importantă a activităţii de conducere economică eficientă, cu rol
determinant în maximizarea profitului. Mărimea acestuia se stabileşte ca
diferenţă între preţul de vânzare şi costul total al producţiei.
Reducerea costului de producţie constituie un proces complex,
care implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit
de competiţie, cunoaşterea bazată pe calcul economic, măsurarea şi
drămuirea în alocarea resurselor lor.
Reducerea costului de producţie necesită anumite acţiuni concrete
de reducere pe unitatea de efect util.
 Utilizarea cu eficienţă sporită a factorului material al
producţiei înseamnă obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri cu
acelaşi consum de mijloace de producţie şi, deci, reducerea cheltuielilor
materiale pe unitatea de produs. Urmarea directă a diminuării
cheltuielilor materiale, pe produs este creşterea valorii nou create
(valoarea adăugată netă).
 Creşterea productivităţii muncii sau a eficienţei folosirii forţei
de muncă. Presupunând sporirea cantităţii de bunuri obţinute cu aceeaşi
cheltuială de muncă vie, creşterea productivităţii duce la micşorarea
consumului de forţă de muncă şi deci, a cheltuielilor cu salariile pe
unitatea de produs. Creşterea randamentului factorului muncă, în
procesul utilizării lui, înseamnă totodată, scăderea costului acestui factor
pe unitatea de efect util, care se reflectă în reducerea costului mediu.
În activitatea nemijlocită de reducere a costului o mare
însemnătate are respectarea corelaţiei dintre creşterea productivităţii
muncii şi creşterea salariului mediu nominal, în sensul că,
productivitatea muncii să sporească mai accentuat decât se măresc
salariile. În orice întreprindere, atunci când creşte randamentul muncii
lucrătorilor în mod firesc, aceştia trebuie să obţină salarii mai mari decât
anterior. În acest caz, însă, micşorarea costului pe unitatea de produs
presupune ca sporirea salariului să fie devansată de creşterea
productivităţii muncii. Această corelaţie este normală şi justifică
economia întrucât creşterea productivităţii muncii presupune în mod
necesar efortul suplimentar al întreprinzătorului pentru productivitate,
creşterea înzestrării tehnice.
 Reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativgospodăreşti constituie o altă cale a raţionalizării costurilor de producţie.
Creşterea în ritmuri inferioare a cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
în raport cu creşterea volumului producţiei determină micşorarea
127
cheltuielilor pe unitatea de produs.
Un aspect de ordin principial constă în aceea că în epoca
contemporană, perfecţionările factorilor de producţie au loc în condiţiile
în care ştiinţa devine tot mai scumpă. Introducerea rezultatelor creaţiei
ştiinţifice în producţie necesită luarea în calcul nu numai a efectelor, ci
şi a costului ştiinţei. În general, însă, pe măsura progresului ştiinţificotehnic, se creează condiţii favorabile reducerii costului pe unitatea de
produs. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea creşterii costului
mediu la unul şi acelaşi produs. O asemenea situaţie poate avea loc
atunci când, pe piaţă creşte preţul noilor factori de producţie.
Reducerea sistematică a costului de producţie necesită luarea în
considerare a tuturor factorilor, în dinamica lor complexă.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament,
de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un
cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să
producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă). Se are
în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât
maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu
prin suplimentarea consumului de factori.
În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri
economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală
presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor
alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul
producătorului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în
acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.
5.6.1. Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea
variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al
producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de
acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă
între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie
optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal
cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este
minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp
economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea
volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul
marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în
care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se
intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total.
Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic
al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi
pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi
tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea
nivelului calitativ al bunurilor.
În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume
128
încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.
Încasarea totală (I t ) reprezintă suma totală obţinută în urma
vânzării producţiei respective. Ea se determină ca produs între cantităţile
totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p):
It  Q  p
Încasarea medie (I m ) exprimă mărimea încasării pe unitatea de
produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar:
Im 
It Q  p

Q
Q
Încasarea marginală (I mg ) reprezintă variaţia încasării totale,
antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate
exprima ca spor de încasare (
de volum-desfacere ( M ):
I mg 
I t ) pe unitatea suplimentară (adiţională)
I t
M
Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există
aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale; sporirea încasării
medii decurge din creşterea încasării marginale; când încasarea medie se
micşorează, aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere;
când încasarea medie este constantă, ea reflectă menţinerea la acelaşi
nivel a încasării marginale.
Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a
costului total global, cât şi a încasării totale.
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau,
dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului
marginal şi a încasării marginale. Astfel, când mărirea încasării
marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea
mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se ameliorează şi,
ca urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă, costul
marginal este în creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui este
superioară încasării marginale, o unitate suplimentară de producţie
măreşte costul global mai mult decât încasarea totală, micşorând profitul
şi impunând reducerea volumului producţiei.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării
profitului, trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi
venitul marginal (încasarea marginală). Profitul obţinut este maxim
atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în
acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul
cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază explicaţia
ce urmează:
Profitul întreprinderii ( Pr ) se determină ca diferenţă între totalul
încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor:
Pr  I t  CT
Aceste mărimi depind de volumul producţiei fizice. Volumul
producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită
129
x
condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei ( Q ), prima
derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
dPr dVt dCT


0
dQ dQ
dQ
Luând în calcul faptul că
dCT / dQ  C mg
condiţia
de
Vmg  C mg
dVT / dQ  Vmg
(venitul marginal), iar
(costul marginal), se ajunge la următoarea concluzie:
maximizare
a
profitului
devine:
Vmg  C mg  0
sau
5.6.2. Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este
utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de
rentabilitate sau punctul “mort” al întreprinderii. Acesta indică volumul
de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate
I
să obţină profit. În acest “punct“, încasările totale ( t ) ale întreprinderii,
obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total
( CT ), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi
exprimat prin relaţia:
I t  CT iar, Pr  0 .
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca
întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri. Pragul de
rentabilitate este un concept pe termen scurt.
Grafic, într-o reprezentare mai generală, pragul de rentabilitate
este redat în figura nr. 4.1.
Figura nr. 5.1. Pragul de rentabilitate
Se observă că în intervalul în care costurile totale depăşesc
încasările totale se înregistrează pierderi; intersecţia celor două drepte a încasărilor şi cea a costurilor totale - marchează pragul de rentabilitate
(când profitul este nul); de la punctul în care încasările depăşesc
cheltuielile, întreprinderea obţine profit.
În practică, mişcarea în timp a activităţii unei întreprinderi nu
130
exclude situaţia în care, după o anumită perioadă de redresare, să aibă
loc, din nou, punctul “mort” sau pragul de rentabilitate, la alt nivel.
5.7. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 5
- În ameliorarea factorilor de producţie mai ales în zilele noastre sunt chemaţi a contribui:
realizările tehnice pe fondul desfăşurării noii revoluţii tehnico-ştiinţifice (robotizare, microprocesoare,
inteligenţă artificială, biotehnologiile, industria materiilor materialelor noi) care printre altele conduce
şi la multiplicarea factorilor de producţie mai ales ale capitalului fix; educaţia; schimbări structurale în
producţia de mijloace de producţie şi bunuri de consum; cunoştinţele umane; orientarea producţiei, a
activităţii preponderent către servicii .
- Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari munca şi natura -,
ca şi în cadrul factorului derivat - capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori,
care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic,
inovaţia, resursele informaţionale.
- Utilizarea raţională, eficientă a factorilor de producţie este obiectivul şi rezultatul competenţei
şt abilităţii întreprizătorului preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a
căror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. În funcţie de natura activităţii economice
şi, implicit, de valenţele bunurilor noi faţă de trebuinţele pe care urmează să le satisfacă,
întreprinzătorul iniţiază procesul economic prin combinarea factorilor de producţie disponibili şi
transformarea lor în alte bunuri şi servicii.
- Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest scop poartă
denumirea de productivitate, randament sau eficienţă. Prin urmare, eficienţa economică exprimă acea
calitate a activităţii umane concretizată în efectele utile, atât din punctul de vedere al producătorului
cât şi din cel al consumatorului, în raport cu eforturile depuse pentru obţinerea rezultatelor economice
care satisfac trebuinţele oamenilor.
- Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi
ca forţă productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o
perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.
- Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul
capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort-efect,
randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital
pentru obţinerea unei unităţi de producţie.
131
- Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se
caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se
realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic.
- Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate
de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. În economia
de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi
adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau
restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc.
- costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele
dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare
al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă,
variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
- Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi
desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile
materiale de producţie şi cheltuielile salariale. corespunzătoare consumului de resurse materiale şi de
forţă de muncă.
- Minimizarea costului de producţie constituie o latură deosebit de importantă a activităţii de
conducere economică eficientă, cu rol determinant în maximizarea profitului. Mărimea acestuia se
stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul total al producţiei. Reducerea costului de
producţie constituie un proces complex, care implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea
eforturilor, spirit de competiţie, cunoaşterea bazată pe calcul economic, măsurarea şi drămuirea în
alocarea resurselor lor.
Concepte şi termeni de reţinut:
factor de producţie, factor de producţie primar, factor de producţie derivat , factor natural,
combinare a factorilor de producţie, randament al factorilor de producţie, eficienţă economică,
productivitate, lege a creşterii a productivităţii muncii, cost de producţie, curbă a productivităţii,
echilibru al producătorului, program de rentabilitate, prag de rentabilitate
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Din cine este constituită populaţia activă a unei societăţi ?
2. Care sunt factorii care influenţează productivitatea ?
3. Precizaţi componentele capitalului tehnic, folosit în activitatea economică ?
4. Cum se calculează coeficientul uzurii capitalului fix ?
5. Enumeraţi factorii de producţie sunt consideraţi neofactori de producţie ?
132
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!
a.
b.
c.
d.
întreprinzătorul se situează printre factorii de producţie primari;
factorii demografici nu influenţează productivitatea
uzura morală constă în diminuarea treptată a calităţilor economice ale utilajelor;
cheltuielile cu factorii materiali de producţie denumite şi costuri materiale, nu includ
contribuţiile la fondul pentru ajutorul de şomaj;
e. caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de politicile în domeniul
macroeconomic;
 Alegeţi varianta corectă!
1.Care din următorii factori de producţie sunt consideraţi neofactori de producţie
a) munca;
b) progresul tehnic
c) inovaţia
2.În cadrul funcţiei de producţie, în cazul în care unul dintre factori se anulează, producţia
este:
a) subunitară
b) supraunitară
c) egală cu zero
Bibliografie obligatorie





Gheorghe Bică, Elena Bică, ,,Introducere în ştiinţe economice” Ed. Sitech, Craiova, 2005;
Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu, ,,Economie
Politică” Manual universitar pentru jurişti, Ed. Sitech, Craiova, 2004;
Constantin Enache, Constantin Mecu, ,,Economie politică” Ed. Fundaţiei România de Mâine, vol.
I şi vol. II, 2009;
Mihail Gheorghe, ,,Piaţa muncii în România” Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin Popescu,
,,Macroeconomie. Economie II.” Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
133
Unitatea de învăţare 3
CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ
Cuprins:
Unitatea de învăţare 3. Caracterizarea economiei de piaţă(4 ore)
3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri
3.2. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia
3.3. Proprietatea şi libertatea economică
3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme
3.4.1. Agenţii economici
3.4.2. Organizarea afacerilor
3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic
3.6. Rezultatele microeconomice
3.7. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Introducere
La începuturile existenţei sale, producţia socială a luat
forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului
propriu al producătorului.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac
5
18.
Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-
6
Heyne, Paul – Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.
7
Vezi Lipsey, R. G.; Chrystal, K. A – Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 37-41
8
Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 185-186.
9
Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.
10
Vezi şi Sava, Sorica - Economia de piaţă, Institutul Naţional de Cercetări
Economice, Bucureşti, 1990, p. 38.
11
Dobrotă, Niţă (coord.) - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p. 60.
36
necesităţile de consum din producţia proprie, pe bază de autoconsum,
fără a apela la schimb.Această formă a producţiei sociale a existat în
comuna primitivă, fiind predominantă în sclavagism şi în feudalism,
când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la
obţinerea materiilor prime până la producerea diferitelor bunuri
pentru consum.
De-a lungul timpului, s-au conturat câteva sisteme economice,
care în principal, au fost: economia naturală; economia de schimb;
economia de piaţă, concurenţială; economia centralizată sau de
comandă şi economia mixtă.În diferitele etape ale evoluţiei
sistemului economic, mecanismul de funcţionare îşi schimbă
structurile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcarea
acestuia.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– inţelegerea specificului economiei de schimb şi a
economiei de piaţă contemporană ;
– cunoaşterea importanţei aspectelor care clarifică proprietatea
şi libertatea economică;
–cunoaşterea mecanismului de funcţionare a fluxurilor
economice şi circuitul economic
– identificarea şi importanţa rezultatelor microeconomice;
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu noţiunile de bază ale economiei
de schimb şi ale economiei de piaţă;
– înţelegerea aspectelor privind proprietatea şi libertatea
economică;
– aprofundarea activităţilor desfăşurate de agenţii economici dar
şi cele legate de organizarea afacerilor
– înţelegerea funcţionării fluxurilor economice şi a circuitul
economic;
– dezvoltarea unor abilitaţi de anticipare a rezultatelor
microeconomice şi a beneficiilor acestora;
Timpul alocat unităţii: 4 ore
37
Conţinutul unităţii de învăţare
3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri
Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează
prin intermediul bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării
societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se
diversifică. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea
căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de
desfăşurare a activităţii economice. În evoluţia istorică a societăţii, sau manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii
economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a
resurselor pentru satisfacerea nevoilor.
Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării
producătorilor, a amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi
serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de
cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se
produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.
Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în
reglarea economiei, s-a dovedit a fi în practică un sistem performant,
prezent în toate societăţile moderne; el reprezintă forma universală de
organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce
pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă
determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor
materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,
activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele
pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale
concordanţei producţiei cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a obţine
beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să aibă
o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social,
să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi
modernizarea produselor, a formelor de distribuţie.
Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piaţă liberă
(“mâna invizibilă a pieţei”, aşa cum o denumea sugestiv Adam Smith),
fără obstacole, în epoca contemporană, viziunile despre piaţă s-au
schimbat şi diversificat. Pentru funcţionarea economiei de piaţă
contemporane se impune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
specializarea producătorilor; schimbul de bunuri şi servicii; moneda;
libertatea economică; proprietatea privată şi pluralismul formelor de
proprietate; concurenţa; profitul, ca mobil al agenţilor economici;
formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor pieţei; statul
democrat care veghează la respectarea regulilor pieţei;
Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a
cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, deoarece condiţiile concrete
38
în care funcţionează acest tip de economie îşi pun amprenta asupra
modalităţilor ei de manifestare, caracteristicile ei generale, le mai
putem sintetiza şi astfel: specializarea producătorilor, a agenţilor
economici în general, autonomia, independenţa agenţilor economici,
producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către
bani, concurenţa.
 Specializarea.
Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii,
proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor
genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine
stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi
specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai
important factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând
perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin
folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi
tehnologiei moderne 5 .
Diviziunea socială a muncii, specializarea, reprezintă un factor
de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un
avantaj absolut sau relativ.
Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut
când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în
raport cu oricare alt producător.
Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ
într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de
oportunitate, în raport cu ceilalţi.
Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea
acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă
producătorul atunci când face o alegere 6 .
Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria
avantajului relativ, respectiv comparativ, permit creşterea producţiei şi
resurselor existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării
agenţilor economici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt
interdependente.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent
economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea
producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale
mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o
condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a
progresului economic.
 Autonomia, independenţa producătorilor presupune ca
agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, dreptul de
decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate.
Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a
autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de
proprietate, cum ar fi: proprietatea particular-asociativă (societăţi pe
acţiuni, cooperative), proprietatea publică (de stat) şi proprietatea
mixtă.
Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii
private prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor
atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda
bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le
înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin
39
folosinţa bunurilor deţinute.
Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu
economie de piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce
aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul
acestei forme de proprietate agentul economic nemijlocit, cel care
exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai
restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor
se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agenţii
economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de
reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.
 Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea
schimbului de către bani. Spre deosebire de perioada în care
economia naturală era dominantă, şi în care bunurile se creau
majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă)
creează bunuri prioritar pentru vânzare. În această economie, devine
marfă, ca fenomen de masă, şi forţa de muncă. Producţia este astfel
separată de consum, impunându-se deplasarea bunurilor de la locul
de producţie la locul de folosire al lor, printr-o reţea tot mai
ramificată de mijloace de transport.
Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea
socială a muncii foarte largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este
deservit în mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic
s-ar bloca şi economia nu ar putea funcţiona normal.
 Economia de piaţă este prin excelenţă a economie
monetară.
În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare
producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme
fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile
cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se
produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare
dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi
asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit;
pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa
factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de
care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.
3.2. Economia de piaţă contemporană –
caracteristici şi tipuri ale acesteia
Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi
adoptate deciziile în economia contemporană, întâlnim două sisteme
economice 7 de organizare şi funcţionare ale economiei de schimb:
a) sistemul economiei de piaţă;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două mari sisteme, se realizează
luându-se în considerare următoarele criterii: gradul de libertate al
agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi
luarea deciziilor îl au agenţii economici individuali.
Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza
unor premise economice şi social-politice care statuează proprietatea ca
fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi primordialitatea intereselor
personale.
40
Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de
piaţă 8 sunt: economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem
de pieţe interdependente; proprietatea particulară şi interesul personal
sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor;
fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat
al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de
proprietate; toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află
în raporturi de concurenţă loială; preţurile se formează liber; sunt
excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de
forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern
echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare,
distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnicoeconomică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte
eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi
cetăţenii.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în
diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile
modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia.
În esenţă, este vorba de următoarele:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora
proprietatea privată deţine ponderea dominantă; pe această bază,
agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom,
asumându-şi riscul în afaceri;
b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în
condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea
activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi
utilizarea resurselor;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie
maximizarea profitului, consumatorii au drept impuls, sau mobil, al
comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin
cumpărarea de bunuri sau servicii;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea
progresului, în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor de alegere din
partea cumpărătorilor;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe piaţa
forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile
se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia
statului;
f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne,
care asigură o eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă ca agent economic,
acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea
cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
În economia centralizată, de comandă alocarea şi utilizarea
resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe
ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către
aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de
ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele
reprezentând tipuri ideale. Diversitatea şi complexitatea economică
determină existenţa unei extrem de variate complementarităţi în
sensul manifestării – cu diferite grade de extindere şi intensitate – a
41
unor elemente ale acestora în cadrul unui tip predominant.
În realitate, orice economie este o economie mixtă, în care se
întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în
Statele Unite ale Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică,
cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor
aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele
care exercită controlul economic.
Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite
identificarea câtorva modele de economii, care au fost capabile să
genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătăţiri
substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o
eficienţă ridicată. Cea mai mare parte a acestor economii sunt
membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările
industrializate din Asia de Sud-Est.
Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi
anume: economiile sociale de piaţă (din Europa de Vest),
economiile de piaţă direcţionate de consum (SUA) şi economiile
de piaţă ghidate administrativ (Japonia) 9 .
În continuare vom enunţa principalele caracteristici ale
acestor tipuri de economii de piaţă.
a) Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în
mai multe ţări ale Europei occidentale, în special în Germania, se
caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu
numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale
corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în
realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie deosebită este
acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a educaţiei,
ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuiri unor
programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a
oamenilor, a săracilor în general.
În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special,
în cele nordice atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt
evoluate, iar categoria celor care “nu au” este puţin numeroasă. După
aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un
slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil reflectând
pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.
b) Economia de piaţă direcţionată de consum, care poate fi
considerată modelul Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte
mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii
economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare
mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul acestui
model se promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei,
îndeosebi pe termen scurt, după schemele “îmbogăţirii rapide”, fără a
se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a
condus în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii
sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul
acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.
c) Economia de piaţă ghidată administrativ (modelul
economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de
trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este
considerată o economie de piaţă ghidată (condusă administrativ),
întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri
imediate, ci pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai
42
multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la
conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii
muncii, a eficienţei economice în general.
Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie
promovarea în comportamentul agenţilor economici şi a politicilor
guvernamentale a unui nivel înalt de economisire şi investiţii. Rata
ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea
relativ redusă a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri înalte
de dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă
la cerinţele pieţei, la o creştere spectaculoasă a exportului. Pe plan
social, firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia
salariaţilor, iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat
prin sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.
Viabilitatea acestui sistem economic a fost de-a lungul
timpului evidenţiată prin rezultatele obţinute de economiile naţionale
care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de
piaţă fapt evidenţiat prin rezultatele obţinute. Acesta este însă departe
de a fi un sistem perfect. Sistemului de piaţă i se impută faptul că nuşi asigură stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni
diferite, însoţitorii săi inevitabili; generează tendinţa de concentrare
anormală a puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi
centre de forţă; repartizarea venitului naţional se face, în unele
situaţii, în opoziţie cu normele elementare de justiţie socială, ceea ce
impune prezenţa unor instrumente de corecţie şi protecţie socială.
În practică, economia de piaţă se manifestă în forme specifice
din fiecare ţară. Ea nu apare, în cea mai mare măsură, în
determinările sale ideale. Astfel, prezenţa unor elemente comune în
multitudinea de forme specifice, pun în evidenţă pe de o parte
primele modele teoretice ale economiei de piaţă, iar pe de altă parte
unele tipuri practice de manifestare ale economiei de piaţă.
Tipologia economiei de piaţă se face, în general, după criteriul
mecanismului de stabilizare a echilibrului economic, adică, modul
în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru atunci când
se produce o dezechilibrare. După acest criteriu, există două mari
modele ale economiei de piaţă:
a) modelul neoclasic;
b) modelul Keynesian.
a) Modelul neoclasic, presupune că sistemul economic se
autoreglează, statul trebuie să aibă o intervenţie minimă în economie.
Forţele pieţei asigură corecţia necesară sistemului economic, care,
datorită raportului cerere şi ofertă, acest sistem va gravita de la sine
în jurul punctului de echilibru. Echilibrul pieţei, pe termen lung, se
produce în punctul de ocupare deplină a forţei de muncă, deci nu
există şomaj, mai precis, există rată naturală a şomajului, în jur de
6%. Aceasta se bazează pe teoria neoclasică privind flexibilitatea
preţurilor şi salariilor. Singurul rol al statului ar consta în asigurarea
unei mase monetare în concordanţă cu nivelul producţiei şi cu
necesităţile circulaţiei. Variabila de comandă a sistemului economic
este considerată a fi oferta. Acest model vizează în special, nivelul
microeconomic, extrapolând funcţionarea acestuia la nivel
macroeconomic.
b) Modelul Keynesian, presupune că sistemul economic nu
poate fi în echilibru la ocupare deplină, ci poate exista un punct de
43
echilibru la o anumită rată a şomajului. De aceea, statul trebuie să
aibă un rol activ în administrarea echilibrului aşa încât între şomaj şi
inflaţie să existe un raport optim în diferite momente. Principala
pârghie pe care trebuie să o folosească statul este politica fiscală
(manevrarea cheltuielilor guvernamentale şi a ratei de impozitare) şi
nu politica monetară (ca în cadrul neoclasic). Variabila de comandă
în economie nu mai este oferta ci cererea agregată. Prin acest model
se arată că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic şi trebuie ca acesta din urmă
să fie modelat conform propriilor sale legităţi. Spre deosebire de
modelul neoclasic, care priveşte echilibrul pe termen lung, modelul
Keynesian abordează acest echilibru pe termen scurt. De aceea, se
arată, în acest model, că, pe termen scurt, principala condiţie a
modelului neoclasic (flexibilitatea preţurilor şi salariilor) nu se
verifică. Modelul Keynesian pune bazele studierii echilibrului
macroeconomic (echilibrul general) datorită noii sale viziuni asupra
monedei (considerată o marfă ca oricare alta, deci cu anumite
trăsături) şi ipotezelor privind înclinaţia marginală spre consum şi
spre investiţii (sau economii).
Pe lângă cele două modele analizate mai pot fi amintite:
a) modelul dezechilibrelor inerente;
b) modelul instituţionalist;
c) modelul libertarian etc., precum şi o serie de tipuri
practice, concrete de economii de piaţă.
În literatura economică întâlnim aprecierea că în sistemul
capitalist s-au diferenţiat două mari modele (tipuri) ale economiei
de piaţă: modelul neoamerican şi cel renan.
Modelul neoamerican ar fi specific pentru S.U.A., Marea Britanie,
Australia, Noua Zeelandă, ţările industrializate din Asia etc., iar cel
renan pentru: Germania, Elveţia, Olanda, Suedia, Finlanda, Norvegia,
Danemarca, Austria şi Japonia. Deşi ambele modele sunt o creaţie a
sistemului capitalist şi a liberalismului economic, au însă la bază
elemente diferite10 în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere,
locul pieţei în societate şi importanţa pe care trebuie să o aibă ordinea
legală în economia instituţională.
a) Modelul (tipul) neoamerican cuprinde economiile de piaţă
care se caracterizează prin următoarele trăsături: sectorul public
producător de bunuri noncomerciale este neglijabil şi are tendinţe de
reducere; piaţa are rolul hotărâtor în circulaţia bunurilor de la
producător la consumator; preţurile bunurilor economice şi salariile
depind în cea mai mare măsură de condiţiile pieţei; fiscalitatea este
redusă iar implicarea statului în economie este neglijabilă:
întreprinderea, privită ca centru al deciziilor economice, este
considerată ca fiind un bun comercial; piaţa financiară (în special
bursa) are un rol decisiv în viaţa economică, pe termen scurt se
realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-socială; clasa
mijlocie (familii care deţin venituri în jurul mediei sociale) relativ
redusă (50% în S.U.A.); învăţământ elitist, care caută să se adapteze
la regulile pieţei; gradul redus de securitate economică faţă de riscuri
(şomaj, boală, sărăcie) protecţia fiind o problemă individuală.
b) Tipul renan se întemeiază pe următoarele principii: piaţa
are un rol hotărâtor în viaţa economică însă, singură nu poate să
asigure funcţionarea ansamblului vieţii sociale ceea ce impune
44
intervenţia statului, care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi
al liberei negocieri între partenerii sociali. Acest tip de economie se
caracterizează prin următoarele trăsături: cea mai mare parte din
bunurile economice îmbracă forma de marfă, însă consumul unei
părţi importante nu se realizează după regulile pieţei; fiscalitatea
directă ridicată - fiind impozitate atât veniturile, cât şi capitalul; se
realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări; sistemul bancar este puternic
ancorat cu firmele, asigurând finanţarea acestora pe termen lung;
întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului social iar nivelul
salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori, fiind
asigurată stabilitatea salariaţilor; sistemul de învăţământ este mai
egalitar iar mişcarea sindicală este deosebit de puternică având un rol
important în mersul vieţii economice.
Totodată, la baza relaţiilor sociale dintre indivizi sunt acceptate
următoarele valori: egalitate şi echitate socială corelate cu criteriile de
eficienţă; comunitatea din care face parte individul are o importanţă
deosebită, aceasta asumându-şi responsabilitatea în rezolvarea unor
probleme ale acestuia; gradul ridicat de securitate economică a
populaţiei faţă de riscuri (boală, şomaj, accidente); clasă mijlocie
numeroasă (75% în Germania, 80% în Elveţia); un sistem avantajos de
pensii şi alocaţii familiale care asigură un grad ridicat de protecţie
socială prin grija autorităţilor publice.
În lume există mai multe tipuri concrete ale economiei de
piaţă cum ar fi:
a) economia socială de piaţă;
b) tipul nordic al economiei de piaţă;
c) economia paternalistă de piaţă;
d) tipul anglo-saxon;
e) tipul vest-european;
f) economia orientată puternic spre exterior (dependentă de
exterior). 11
Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul
economic de comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie.
Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări
radicale în structurile economice şi de proprietate, ce se produc în
fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării
proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în
reglarea activităţii agenţilor economici.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex
de transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale:
 privatizarea;
 retehnologizarea;
 restructurarea producţiei după criterii de eficienţă
economică;
 liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare
şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care
să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor
economici.Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine,
ci pe baza unor modificări de natură instituţională, financiară,
juridică etc. Dată fiind complexitatea acestui proces, generată
de dificultatea problemelor ce se cer soluţionate şi de
inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare, faptul că nici
45
teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii generalvalabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o
activitate bine coordonată a statului.
Economia de piaţă nu se confundă cu piaţa însăşi (ansamblul
operaţiunilor de vânzare/cumpărare a unui bun sau serviciu într-o
anumită perioadă de timp). Orice economie reprezintă un spaţiu
geografic, politic şi economic, în care funcţionează piaţa imperfectă,
cu oligopoluri care tind să fixeze preţurile şi salariile, cu mari
discrepanţe în accesul indivizilor la informaţii şi pieţe.
Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de
organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care
întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber,
autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul
satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse
economice limitate.
Începuturile economiei de piaţă au fost marcate de apariţia
capitalismului în Europa Occidentală. În prezent, doar un sfert din
populaţia globului trăieşte în ţări cu economie modernă de piaţă.
Economia de piaţă, de-a lungul evoluţiei societăţii, a dobândit
anumite caracteristici, care în ansamblul lor relevă dimensiunile şi
virtuţile acestui fenomen complex al lumii contemporane. Astfel, cele
mai importante dintre acestea sunt considerate a fi:
 instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de
piaţă;
 se întemeiază pe tehnologiile moderne de fabricaţie;
 obţinerea de către agenţii economici a unor profituri tot mai
ridicate;
 apariţia şi creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare
şi de asigurări în calitatea lor de agenţi economici autonomi.
a) Instituţionalizarea juridică se referă la consacrarea prin
lege a dreptului de proprietate particulară şi a inviolabilităţii acestuia,
în condiţiile respectării egalităţii între indivizi. Comparativ cu epocile
anterioare, dreptul de proprietate particulară nu mai reprezintă un
privilegiu pentru unele clase şi categorii sociale.
b) Instituţiile economice au în vedere existenţa întreprinderii
private (individuală sau colectivă) ca celulă a activităţii economice,
iar a pieţei, ca instituţie de optimizare a cererii şi ofertei de bunuri
economice. În cadrul acestor instituţii funcţionează şi statul ca agent
economic autonom.
c) Promovarea tehnologiilor de fabricaţie asigură o
producţie de serie mare şi de mare productivitate, ca urmare a noilor
cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Datorită asimilării
progresului tehnic, oferta de mărfuri şi servicii a sporit continuu,
menţinându-se înaintea cererii, ca o condiţie de bază a funcţionării
optime şi raţionale a economiei de piaţă.
d) Obţinerea de către agenţii economici a unui profit cât
mai mare reprezintă scopul major al activităţii în economia de piaţă
şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia.
e) Creşterea rolului băncilor şi a altor instituţii financiare,
vizează funcţia economică a acestora, care constă în atragerea
resurselor monetare disponibile ale agenţilor economici şi plasarea
lor întreprinzătorilor care au nevoie la un anumit moment de astfel de
46
resurse băneşti.
Elementele funcţionale ale mecanismului economiei de piaţă:
libera iniţiativă, concurenţa, competiţia pentru raţionalitate
economică, impun agenţilor economici un anumit risc, dar şi
producţie managerială în efortul lor investiţional şi de utilizare
eficientă a factorilor de producţie.
În concluzie, economiile moderne sunt structurate şi
funcţionează ca economii de piaţă, întemeiate, în special, pe
proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile de stabilire
a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar
preţul este cel mai important instrument de reglare a accesului
diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice.
Fiind ca o componentă a mecanismului de funcţionare a
economiei de piaţă, statul asigură cadrul prielnic concurenţei loiale şi
funcţionării pieţei şi intervine fie pe piaţa cererii, fie pe piaţa ofertei,
completând piaţa, evitând sau corectându-i disfuncţiile. De asemenea,
el intervine în crearea şi dezvoltarea infrastructurii, în transformarea
informaţiei într-un important factor economic, în mecanismele de
formare şi redistribuire a veniturilor, în organizarea tehnică şi
tehnologiei şi promovarea cercetării fundamentale, în asigurarea
formării profesionale etc.
Economia de piaţă este:
a) o economie multipolară pentru că reprezintă o multitudine
de centre de activitate economică (agenţi economici, factori de
producţie) legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb;
b) o economie subordonată prioritar consumatorului,
producătorul, dimensionându-şi activitatea ca nivel, structură şi
calitate potrivit cerinţelor consumatorului;
c) o economie descentralizată, întrucât deciziile agenţilor
economici sunt luate independent, acţiunile acestora fiind coordonate
spontan şi automat prin intermediul pieţei;
d) o economie de întreprindere deoarece întreprinderea
este unitatea economică de bază care asigură legătura între diferitele
categorii de pieţe, între cererea şi oferta finală;
e) o economie de calcul în expresie monetară, deoarece
moneda serveşte ca numitor comun al activităţii agenţilor economici,
venind în întâmpinarea cerinţei de estimare şi cuantificare a costurilor
şi rezultatelor;
f) o economie în care profitul este mobilul agenţilor
economici şi motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic;
g) o economie în care rolul statului se manifestă indirect,
şi global intervenţia este indirectă întrucât statul respectă libertatea de
decizie a agenţilor economici şi cea de formare a preţurilor, dar
influenţează economia prin politica financiară, monetară sau socială.
Deopotrivă, este globală pentru că nu pătrunde în mecanismul
economic la nivel micro ci acţionează asupra direcţiilor majore ale
activităţii economice, ca repartiţia veniturilor, nivelul cererii globale,
ocuparea forţei de muncă, regulile concurenţei, etc.
3.3. Proprietatea şi libertatea economică
Una dintre problemele majore ale ştiinţei economice o
reprezintă definirea proprietăţii ca relaţie socială completă,
multifuncţională, fundamentală, determinată istoric. În acest context,
47
explicarea economiei de piaţă presupune o analiză aprofundată a
conţinutului diferitelor forme de proprietate în unitatea şi
compatibilitatea lor, a avantajelor şi limitelor social-economice ale
acestora în raport de funcţionarea optimă a mecanismului economic.
Dar, premisa teoretică a abordării unei asemenea problematici o
constituie definirea în sens general a conceptului de proprietate, în
multidimensionalitea sa, şi nu a de a explica acest concept într-o
manieră reducţionistă, economicistă.
Conţinutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat
numai din perspectiva următoarelor aspecte: juridic, social-filosofic şi
economic.
a) Dimensiunea juridică are în vedere tratarea proprietăţii ca
expresie a unor raporturi juridice privind posesiunea unui anumit bun
economic de către o persoană fizică sau juridică ca unitate a dreptului
titlurilor de proprietate de a dispune şi de a folosi obiectul
proprietăţii.
b) Dimensiunea social-filosofică a proprietăţii se bazează pe
explicaţia că realizarea personalităţii umane şi manifestarea
conştientă a responsabilităţii sociale a individului are loc în cadrul
relaţiilor de proprietate statornicite în societatea respectivă. Dar, în
acelaşi timp, şi societatea prin statul de drept trebuie să-şi manifeste
responsabilitatea faţă de individ şi producţia social-juridică a
acestuia.
c) Dimensiunea economică, reflectă relaţiile materialobiective dintre indivizi, socio-grupuri şi organizaţii în legătură cu
modul de însuşire a bunurilor economice.
În concluzie, categoria de proprietate reflectă ansamblul
relaţiilor sociale statornicite istoric şi reglementate juridic în
legătură cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor
economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a
personalităţii umane.
Aceste relaţii socio-economice exprimă în mod concret şi
efectiv exercitarea unuia, mai multora sau tuturor atributelor
proprietăţii de către titularul acesteia (indivizi, socio-grupuri şi
organizaţii), după cum urmează:
 dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de
bunurile economice. În virtutea acestui drept, obiectul proprietăţii
poate fi înstrăinat prin acte de vânzare/cumpărare, donaţie sau
moştenire;
 dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor. Proprietarul
poate să-şi exercite acest drept în mod autonom sau poate să-l
transfere pe bază de contract unei alte persoane fizice sau juridice;
 dreptul de dispoziţie sau de apropiere al bunurilor se
concretizează şi în dreptul de gestionare şi administrare al acestora;
 dreptul de însuşire a rezultatelor funcţionării economice a
proprietăţii, adică dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de
dreptul unui bun, de venitul unei moşteniri, de dobânda unui
împrumut, etc.).
În funcţionarea ei socio-economică, proprietatea se prezintă
sub forma unităţii şi intercondiţionării a două componente: obiectul
şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice care au
o dublă determinare şi anume, latura utilitară concretizată în
capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum şi
latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul
48
preţurilor. În sfera obiectului de proprietate intră şi forţa de muncă a
producătorului direct ca persoană fizică, liberă din punct de vedere
economic (nu dispune de mijloace de producţie) şi juridic (îşi pune la
dispoziţie forţa de muncă pe o anumită perioadă de timp).
Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice (sau
agenţii vieţii economico-sociale) care deţin anumite bunuri în
proprietatea lor exclusivă (de exemplu: indivizi, socio-grupuri,
organizaţii, statul). Calitatea de subiecţi ai proprietăţii, o exercită şi
diferite organizaţii. În toate formele de proprietate, indivizii ca
subiecţi ai acesteia acţionează într-un cadru istoriceşte constituit pe
baza normelor juridice adoptate de statul de drept.
În cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai
multe forme de proprietate:
a) proprietatea particulară, se caracterizează, în primul
rând, prin autonomizarea deplină a unităţilor economice de bază,
ceea ce permite o funcţionare eficientă a acestora, dezvoltarea ei,
precum şi manifestarea neîngrădită a liberei iniţiative a agenţilor
economici.
În al doilea rând, în unităţile economice din sectorul
particular, se realizează o cointeresare materială sporită şi o motivaţie
superioară de muncă, ceea ce stimulează manifestarea spiritului de
gospodărire şi economicitate în rândul salariaţilor.
În al treilea rând, proprietatea particulară are capacitatea
unei mai bune adaptabilităţi economice la cerinţele fluctuante ale
pieţei, cu efecte pozitive pentru diminuarea riscului întreprinzătorului.
În al patrulea rând, această formă de proprietate este
condiţia economică a libertăţii individului şi a democraţiei
economice, sociale şi politice proprii statului de drept.
Pe lângă aceste virtuţi economico-sociale ale proprietăţii
particulare, în condiţiile concentrării şi centralizării capitalului,
această formă de proprietate poate să conducă la apariţia
monopolurilor private. Ele impun preţuri ridicate de monopol care
contravin cerinţelor legii cererii şi ofertei, afectând totodată,
interesele cetăţenilor în calitate de consumatori. De asemenea, prin
creşterea proporţiilor proprietăţii particulare se măreşte decalajul
dintre cei bogaţi deţinători ai unei părţi însemnate a obiectului
proprietăţii şi cei săraci. Drept consecinţă, pe plan social, se
manifestă o stare de nesiguranţă materială în rândul producătorilor
salariaţi, a proprietarilor mici şi mijlocii, ameninţaţi de falimente în
procesul concurenţei.
Sub aspectul însuşirii factorilor de producţie, proprietatea
particulară, ca formă fundamentală a proprietăţii, se manifestă în
următoarele forme: proprietatea individuală, proprietatea privatăindividuală, proprietatea privat-asociativă.
Proprietatea individuală se manifestă în cazul în care
proprietarul utilizează nemijlocit factorii de producţie (ateliere
meşteşugăreşti, mici unităţi comerciale şi familiale de servicii,
gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii etc.)
Proprietatea privată individuală se manifestă atunci când
proprietarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în
calitate de salariaţi.
Proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul
că factorii de producţie ce sunt utilizaţi într-o unitate de producţie
aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea
unitate.
49
Formele de manifestare ale proprietăţii private asociative sunt:
cooperative, asociaţii, societăţi de persoane, societăţi de capitaluri
etc.
b) proprietatea publică, de stat, se regăseşte în structura
proprietăţii în proporţii diferite, în economia tuturor statelor lumii,
fiind predominantă în anumite ramuri economice (transporturi,
telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, industria de armament,
siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).
Sectorul public se manifestă printr-un grad mai ridicat de
socializare a producţiei, ceea ce permite realizarea unor economii
mult mai mari şi a unei eficienţe economice sporite. Proprietatea
publică este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru
întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu
(cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi
ferate, drumuri, poduri, canale, metrou etc.). De asemenea, sectorul
de stat, permite o mai bună satisfacere a nevoilor sociale de
învăţământ, sport, asistenţă şi protecţie socială etc. Dar, proprietatea
publică, sub aspect economico-social, prezintă o serie de limite, care
îşi găsesc concretizarea în faptul că poate frâna concurenţa prin
utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile
consumatorilor. Totodată, poate să menţină unităţi economice cu un
grad redus de rentabilitate, care beneficiază de subvenţii bugetare de
la stat.
c) proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor
private cu cele ale unităţilor de stat. Ea poate funcţiona şi prin
participarea capitalului privat sau de stat din mai multe ţări,
constituindu-se în acest fel, proprietatea mixtă, multinaţională.
Funcţionarea acestei forme presupune luarea de măsuri de protecţie a
resurselor, de asigurare a independenţei economice a ţărilor pe
teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea societăţile multinaţionale.
Prezentarea formelor de proprietate demonstrează că
pluralismul acestora este nu numai posibil, dar şi necesar, deoarece
între ele există o relaţie de interdependenţă, de influenţare reciprocă
completându-se în planul valorificării eficiente a resurselor
economice limitate.
Ele coexistă în funcţionalitatea lor ca sistem al proprietăţii
economice moderne. O formă de proprietate nu se opune celeilalte, ci
se constituie ca un tot unitar, adică într-un sistem complex al
proprietăţii ce susţine mecanismul economiei de piaţă.
Compatibilitatea formelor de proprietate, mutaţiile care au loc
în structura sistemului de proprietate sunt expresia unei necesităţi
istorice, a posibilităţii încadrării formelor de proprietate în regulile
funcţionării economiei de piaţă. Astfel, unităţile economice private
trebuie să fie susţinute de către stat prin pârghii economice şi un
cadru legislativ adecvat manifestării liberei iniţiative şi creativităţii
întreprinzătorilor, iar la rândul său, sectorul public trebuie să se
bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele plătite îi asigură o
importantă sursă bugetară, ce poate fi redistribuită în interesul public
sau pentru satisfacerea unor nevoi sociale crescânde în domeniul
instrucţiei şi culturii, ocrotirii sociale şi a sănătăţii, apărării ţării şi a
ordinii de drept.
Exercitarea efectivă a atributelor proprietăţii de către titularul
acesteia reprezintă temelia manifestării reale a libertăţii economice.
Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea
acţiunii economice creatoare bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin
50
care individul ca subiect de proprietate îşi realizează interesele
economice şi îşi satisface trebuinţele mereu sporite.
Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea
iniţiativei agenţilor economici în calitate de proprietari şi
întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi servicii prin angajarea
în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi comerciale.
Libera iniţiativă, ca fundament al libertăţii economice,
cunoaşte adevărata ei împlinire şi manifestare numai în condiţiile
proprietăţii particulare, care dă şanse egale tuturor indivizilor pentru
a deveni agenţi economici competitivi, dar, care în acelaşi timp, poate
genera, datorită concurenţei, un acces inegal în procesul însuşirii
rezultatelor economice. Şansele egale ale indivizilor în cadrul
raporturilor de proprietate creează premisele exercitării democraţiei
economice protejată şi reglementată prin legislaţia statului de drept.
Această iniţiativă asigură cadrul instituţionalizat al participării
agenţilor economici în sistemul democraţiei economice la toate
nivelele de organizare economico-socială.
În condiţiile economiei de piaţă, datorită concurenţei şi
raportului dinamic al cererii şi ofertei, eficienţa fiecărui întreprinzător
este condiţionată de o serie de parametrii care definesc personalitatea
agentului economic.
În primul rând, este vorba de capacitatea de valorizare a
noilor date şi achiziţii ale ştiinţelor economice în practica curentă a
acţiunii sale, prin promovarea permanentă a elementelor raţionale şi
înlăturarea celor iraţionale care influenţează negativ eficienţa
activităţii economice.
În al doilea rând, această capacitate trebuie însoţită şi de
disponibilitatea asimilării în producţie sau în activitatea ce o
desfăşoară a noilor tehnologii, metode şi procedee ce-i asigură o
competitivitate sporită faţă de ceilalţi agenţi economici similari.
În al treilea rând, intrarea în competiţie cu agenţi economici
ce au acelaşi subiect, presupune cunoaşterea profundă a standardului
de exigenţe calitative existente în domeniul său de activitate. Situarea
sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea economică a
agentului economic în cauză şi la irosirea de resurse economice.
În concluzie, prin competiţia economică, în condiţii de
concurenţă, se stimulează afirmarea competitivităţii şi a progresului
economic, dar, în acelaşi timp, poate să conducă, în unele cazuri, şi la
marginalizarea sau ieşirea din competiţie a acelor agenţi economici
necompetitivi sau ineficienţi din punct de vedere economic şi
managerial.
Relaţia de interdependenţă dintre libertatea şi democraţia
economică, trebuie înţeleasă într-un sens larg, acţional, al posibilităţii
reale a fiecărui agent economic de a participa la actul de decizie
economică, de a beneficia echitabil de rezultatele activităţii
corespunzător efortului său de investitor. Sub aspectul manifestării
neîngrădite de personalităţi umane, a satisfacţiilor ce le oferă
individului desfăşurarea unei activităţi eficiente, această relaţie are
implicaţii profunde de ordin psihosocial.
În practica socială pot apărea şi fenomene care aduc atingere
libertăţii şi democraţiei economice, în sensul existenţei
monopolurilor private sau etatiste, care prin politica lor dictatorială
îngrădesc sau exclud libera iniţiativă a agenţilor economici pe piaţă.
Asemenea elemente şi disfuncţii ce pot apare, în anumite
perioade, în viaţa economică (criză, şomaj, inflaţie), determină, în
51
planul condiţiei umane, pentru unii indivizi, deteriorarea statutului lor
socio-economic, pierderea încrederii în valorile societăţii respective,
lipsa unui ideal în viaţă, ceea ce pentru unii indivizi echivalează cu
deznădejdea şi resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism
social, înstrăinarea etc.
3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme
3.4.1. Agenţii economici
Sunt entităţi sociale, cu o existenţă recunoscută, eventual
oficializată, prin care anumiţi subiecţi (indivizi sau grupuri) concep şi
promovează acţiuni ce decurg din interesele lor. Din procesul de
exercitare a funcţiilor lor specifice de către agenţii economici, într-un
context spaţio-temporal dat, rezultă activitatea economică sau
economia unei ţări.
Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un
grup de persoane fizice şi/sau juridice îndeplinind funcţii şi roluri
bine determinate în viaţa economică şi având comportamente
economice similare.
Clasificarea agenţilor economici, cât şi delimitarea lor se poate
face din mai multe puncte de vedere, însă cel mai utilizat criteriu este
criteriul instituţional, care prezintă importanţă pentru evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare.
Acest criteriu determină o tipologie a agenţilor economici care
cunoaşte cea mai largă utilizare pe plan mondial şi care stă la baza
sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale. În cadrul
acestei tipologii se disting:
a) firmele ca agenţi producători de bunuri şi servicii;
b) menajele (sau gospodăriile) ca agenţi consumatori;
c) instituţiile financiare şi de credit ca agenţi financiari;
d) administraţiile publice şi private;
e) străinătatea (sau “restul lumii”), reprezentând agenţii
aparţinând altor economii naţionale.
Agenţii producători împreună cu agenţii consumatori
constituie categoria agenţilor non-financiari. Ei se identifică ca
purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzacţiile pe care le efectuează.
Complementara categoriei agenţilor non-financiari o constituie
categoria agenţilor financiari a căror existenţă reflectă separarea şi
autonomizarea relativă a proceselor din sfera financiar-monetară faţă
de cele din economia reală. Băncile, instituţiile financiare şi de credit
desfăşoară o activitate strict specializată, funcţiile lor fiind, în
economia contemporană, de extremă importanţă în formarea şi
utilizarea resurselor monetare, valutare şi financiare.
În afară de primele trei categorii de agenţi economici
prezentate, care funcţionează pe baze strict comerciale, în economiile
contemporane se manifestă necesitatea existenţei unui agent de sinestătător, respectiv administraţiile care se ocupă cu furnizarea unor
bunuri şi servicii de utilitate publică: învăţământ, sănătate, apărare,
etc. prin colectare şi redistribuire de resurse de la celelalte categorii
de agenţi şi alocarea lor conform interesului public.
“Restul lumii” sau străinătatea reprezintă corespondentul
extern al agenţilor economici naţionali cu care aceştia din urmă intră
în relaţii economice.
52
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi
respectiv ca agenţi agregaţi.
Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul
de studiu al microeconomiei. Economiile contemporane se
caracterizează prin creşterea numărului şi diversificării tipologice a
agenţilor elementari, precum şi prin multiplicarea interacţiunilor
dintre aceştia.
Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de
trăsături distinctive:
a) este subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de
persoană sau grup de persoane fizice, fie în calitate de persoană
juridică;
b) este purtătorul unor interese proprii, ireductibile care devin
scopurile acţiunilor sale;
c) dispune de capacităţi proprii care îi permit să-şi promoveze
comportamentul adoptat;
d) are capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici
elementari, de a-şi exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi
de a recepta la rândul său influenţele acestuia.
În acţiunile pe care le întreprind şi în deciziile pe care le
adoptă, agenţii economici elementari se supun principiului
raţionalităţii. Acest principiu se referă la faptul că orice agent
economic îşi desfăşoară acţiunile pentru promovarea scopurilor sale
într-un cadru de restricţii (în primul rând, limitarea resurselor
disponibile). Raţionalitatea constă tocmai în capacitatea agentului de
a-şi realiza scopurile urmărite în condiţiile încadrării în restricţiile
date.
Agentul economic agregat reprezintă clase de agenţi
economici elementari care îndeplinesc funcţii similare. De subliniat
este faptul că agenţii agregaţi, care formează obiectul de studiu al
macroeconomiei, au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor
elementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe
similitudinea comportamentelor agenţilor elementari, fără a echivala
cu o pierdere a identităţii sau cu limitarea autonomiei acestora. În
cadrul acestora distingem firmele, menajele, instituţiile financiare,
administraţiile publice, administraţiile private, străinătatea sau “restul
lumii”.
Agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a
căror funcţie principală constă în producerea de bunuri şi servicii
(non- financiare) destinate pieţei. Scopul activităţii acestor unităţi îl
constituie obţinerea de profit. Ele formează sectorul afacerilor
(business) care există în cadrul fiecărei economii naţionale. Firmele
sunt de tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu
personalitate juridică, întreprinderilor publice sau individuale. Aceste
firme îşi obţin veniturile din realizarea pe piaţă a bunurilor şi
serviciilor pe care le produc şi le prestează.
În cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa în
funcţie de mai multe criterii: forma de proprietate, forma juridică de
organizare, criteriul de ramură, dimensiunea întreprinderii etc.
Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură
(respectiv pe tipuri de activităţi) prezintă o deosebită importanţă
pentru caracterizarea fluxurilor care intervin în procesele de
producţie şi de utilizare a factorilor de producţie. Ansamblul
activităţilor agenţilor economici în cadrul unei ramuri se bazează pe
realizarea unei producţii omogene.
53
Clasificarea firmelor în funcţie de dimensiune are la bază
utilizarea a trei criterii: numărul angajaţilor unei firme, valoarea
cifrei de afaceri realizate, mărimea capitalului. După dimensiune,
firmele din sectorul productiv se clasifică în întreprinderi: mari,
mijlocii şi mici.
Încadrarea firmelor conform celor trei criterii într-unul dintre
cele trei sectoare diferă în funcţie de perioada istorică şi nivelul de
dezvoltare al fiecărei ţări. De exemplu, la noi în ţară, actualmente o
întreprindere este clasificată ca mică dacă are sub 250 de angajaţi. În
acelaşi timp, în SUA o firmă cu 250 de angajaţi este deja o
întreprindere mare.
Întreprinderile mici şi mijlocii constituie sectorul cel mai
dinamic al oricărei economii naţionale. Ele dispun de adaptabilitate,
care este o trăsătură a inteligenţei, ceea ce le face să deţină o pondere
importantă în cadrul economiilor naţionale. Întreprinderile mici şi
mijlocii comportă o serie de avantaje şi dezavantaje în comparaţie cu
marile companii.
Agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul
economic care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale
(satisfactori). Acest agent înglobează toate entităţile care obţin
venituri pe care le utilizează pentru a achiziţiona şi consuma bunurile
de care au nevoie, pentru a economisi etc. şi anume: familii,
celibatari, diferite comunităţi consumatoare precum şi întreprinderile
individuale care nu se delimitează de gospodăriile din cadrul cărora
s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea
salariaţilor, din titluri de proprietate precum şi din transferurile
efectuate de celelalte sectoare.
Pentru clasificarea menajelor, cel mai adesea se utilizează
criteriul ocupaţiei capului de familie care pot fi: salariaţi, liber
profesionişti, fermieri, mici întreprinzători, proprietari de valori
mobiliare şi imobiliare, pensionari etc.
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de
asigurări reuneşte unităţile instituţionale (private, publice, mixte) a
căror funcţie principală este aceea de intermediar financiar între
ceilalţi agenţi economici.
Instituţiile financiare şi de credit colectează, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare, iar societăţile de asigurări
transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această
categorie de agenţi economici fac parte toate băncile, inclusiv banca
centrală sau de emisiune, societăţile de asigurări, fondurile mutuale,
etc.
Resursele acestor agenţi economici se constituie din fondurile
provenite din angajamente contractate (depuneri la vedere şi la
termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.), dobânzi primite, prime de
asigurare etc.
Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent
economic care, în principal, exercită funcţia de redistribuire a venitului
şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate, în cazul în
care firmele (adică sectorul business) nu oferă pe piaţă astfel de servicii
sau le oferă în cantităţi insuficiente în comparaţie cu cererea
manifestată. Această categorie de agenţi economici grupează
administraţiile centrale şi locale de stat şi toate celelalte instituţii
publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivitate cum
sunt cele din cadrul învăţământului public, sănătăţii, justiţiei, poliţiei,
54
apărării, infrastructurii rutiere, portuare etc. Veniturile principale pe
care le realizează acest sector se constituie din vărsămintele obligatorii
pe care le efectuează celelalte categorii ale agenţilor economici.
Administraţiile private ca agent agregat grupează
organismele private cu scop nelucrativ: organizaţii, asociaţii, fundaţii
etc.). Funcţia principală a acestui tip de agenţi economici este
prestarea de servicii non-marfare pentru anumite categorii de
persoane sau colectivităţi. Veniturile lor se constituie în principal din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.
Străinătatea sau “restul lumii” ca agent agregat desemnează
generic celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome
(nerezidente cu care agenţii economici naţionali intră în tranzacţii
economice. Deci, străinătatea reprezintă un agent economic specific,
fiind unicul agent economic care nu îndeplineşte o funcţie anume. El
grupează unităţile nerezidente în măsura în care ele intră în relaţii
economice cu unităţile rezidente. Tot în această categorie se includ şi
reprezentanţele unor organizaţii străine sau internaţionale aflate pe
teritoriul ţării de reşedinţă.
Evidenţierea operaţiilor efectuate de străinătate cu unităţile
(agenţii) rezidenţi presupune detalierea lor pe feluri distincte: operaţii
de export şi de import, operaţii referitoare la creanţe asupra
străinătăţii, angajamente ale ţării respective etc. Toate acestea oferă o
imagine de ansamblu asupra tuturor tranzacţiilor economice ce se
dezvoltă între economia naţională şi străinătate.
3.4.2. Organizarea afacerilor
Firma reprezintă o entitate care angajează factori de producţie
(resurse) şi produce bunuri şi servicii pentru a le vinde
consumatorilor, altor firme sau instituţiilor guvernamentale. În lume
există sute de milioane de firme.
Piaţa ghidează şi coordonează impersonal activitatea firmelor
individuale, de exemplu să renunţe la producţia unui bun care nu se
vinde şi să înceapă producţia altuia. Economistul Adam Smith
observă că pe piaţă firmele sunt conduse de o “mână invizibilă“ spre
un scop care nu a făcut parte din intenţiile lor. În contrast cu “mâna
invizibilă” a pieţei este mâna vizibilă, a managerului de firmă,
care, de asemenea, îi coordonează activitatea.
Atât “mâna invizibilă a pieţei”, cât şi “mâna vizibilă a
managerului” ghidează şi coordonează acţiunile individuale. Cu alte
cuvinte, există coordonare de piaţă şi managerială.
Obiectivul firmelor, după opinia celor mai mulţi economişti,
este să obţină un profit cât mai mare. Alţi economişti consideră, însă,
că firmele au alte obiective principale, cum ar fi dezvoltarea firmei,
creşterea numărului de angajaţi, trecând pe plan secundar
maximizarea profitului. Realitatea este că dezvoltarea activităţii şi
creşterea numărului de angajaţi depinde de nivelul profitului, astfel
că acesta continuă să rămână obiectivul fundamental al firmei.
Firmele diferă între ele din foarte multe puncte de vedere: ce
produc, câţi angajaţi au, ce venit au, cu ce costuri realizează
produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce relaţii au cu guvernul,
câte impozite plătesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de
vedere. Alte patru diferenţe între firme sunt, însă, majore:
a) statutul juridic al firmei;
b) modul de integrare al firmelor;
55
c) organizare internă şi
d) modul de luare a deciziilor.
a) Din punct de vedere al statutului (legal) de organizare,
firmele pot fi categorisite în: firme patronale (familiale), firme
parteneriale (asociaţii) şi corporaţii (societăţi comerciale).
Firma patronală (familială) este deţinută de un individ care
îşi investeşte capitalul, ia toate deciziile, încasează întregul profit şi
este legal responsabil pentru toate datoriile firmei. Fiind unic
responsabil pentru toate obligaţiile faţă de terţi, firma patronală are
răspundere nelimitată. Pentru a-şi achita datoriile, firma îşi pune în
joc proprietatea personală (casă, automobil, pământ etc.) Această
formă de organizare a afacerilor este cea mai răspândită ca număr de
firme în toate ţările lumii (circa 50% în totalul firmelor), mai puţin în
ţara noastră, unde sunt cunoscute sub denumirea de societăţi
familiale.
Parteneriatul sau asocierea este o formă de realizare a
afacerii care este deţinută fie de doi sau mai mulţi coproprietari,
denumiţi parteneri, care împart între ei profitul, fiecare din parteneri
fiind legal responsabil pentru toate obligaţiile şi datoriile firmei.
Partenerii pun împreună capitalul necesar, iau decizii împreună,
împart profitul între ei şi răspund împreună faţă de datoriile asocierii.
Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat având
mai mult decât un proprietar. Partenerii pot contribui în mod
neproporţional la constituirea capitalului de înfiinţare a firmei, pot
cădea de acord să aibă responsabilităţi diferite în luarea deciziilor şi
pot conveni cote diferite de participare la împărţirea profitului.
Asocierile sunt de asemenea larg răspândite în viaţa economică
a lumii (circa 10% din totalul firmelor), dar nu sunt atât de
numeroase ca patronatele (deţinătorii unici de capital). În România,
parteneriatele, cunoscute ca societăţi în nume colectiv (şi cele în
comandită simplă) reprezintă aproximativ 5% din totalul firmelor
înregistrate.
O formă hibridă de organizare a parteneriatului este societatea
în comandită simplă (parteneriat limitat). În cadrul acestei forme,
asociaţii sunt diferenţiaţi în ceea ce priveşte drepturile şi
responsabilitatea lor, în funcţie de cota de capital investit. În timp ce
participanţii majoritari au răspunderea nelimitată, partenerii
minoritari o au limitată, nu participă la managementul firmei şi nu
intră în raporturi contractuale cu terţii în numele firmei. Asemenea
parteneriate în ţările lumii sunt destul de răspândite, în ţara noastră se
numesc societăţi în comandită simplă. Ele reprezintă aproximativ 2%
din firmele înregistrate în România.
Corporaţia (societatea comercială pe acţiuni) este o entitate
care poate să facă în numele său afaceri ca şi o firmă cu un singur
patron sau sub forma unui parteneriat. Capitalul corporaţiei este
deţinut de mai multe persoane, care au faţă de creditori răspundere
limitată la suma investită. Acţionarii participă la luarea deciziilor şi
împărţirea profitului în firmă în funcţie de cota de participare la
capitalul social, respectiv de numărul de acţiuni deţinute.
Corporaţiile reprezintă ca număr circa 20% din totalul firmelor
existente în lume, dar au o putere economică determinantă. În
România, societăţile pe acţiuni (SA), împreună cu societăţile cu
răspundere limitată (SRL) şi societăţile în comandită pe acţiuni
(SCA) reprezintă peste 80% din totalul firmelor, dintre care peste
30% sunt societăţi pe acţiuni (cu peste 5 acţionari), cele mai multe cu
56
capital majoritar de stat şi cu mulţi acţionari.
Societăţile cu răspundere limitată (SRL), foarte răspândite în
România şi în alte ţări europene, precum şi cele în comandită pe
acţiuni sunt forme specifice ale parteneriatului. Deosebirea esenţială
între un SRL şi o societate pe acţiuni este aceea că ultima poate fi
înfiinţată cu un număr de acţionari minim precizat de reglementările
naţionale.
O particularitate a economiei româneşti este existenţa unui mare
număr aproape 1200 - de regii autonome (existente în număr restrâns
şi în alte state), care au, de regulă, poziţie de monopol, sunt
proprietate de stat şi pot fi privatizate. Autorităţile au în vedere
reducerea la strictul necesar a numărului acestor regii, prin
transformarea acestora în companii naţionale şi societăţi comerciale
privatizabile.
În multe cazuri, firmele se unesc prin fuziuni sau prin
absorbţie (preluare). Fuziunea societăţilor este procedeul de
concentrare prin care două sau mai multe societăţi, de regulă de
importanţă echivalentă, dispar din punct de vedere juridic pentru a se
uni într-o singură şi nouă întreprindere. Absorbţia are loc în
momentul în care o singură întreprindere de mai mari dimensiuni
încorporează o alta mai mică. Fuziunea internaţională a societăţilor
comerciale este modul de concentrare a societăţilor comerciale din
ţări diferite de natură să dea naştere la conflicte de legi foarte
complexe.
b) Structurile organizaţionale şi dimensionale, sunt
determinate de modalităţile integrării diferitelor firme. Dintre
formele mai importante de integrare fac parte: integrarea pe
orizontală, care constă în asocierea unor firme în aceleaşi domenii de
activitate, în stadii de producţie sau de comercializare identice ori
similare, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii,
creşterii eficienţei economice, rezultatul fiind de regulă apariţia unui
cartel; integrarea pe verticală constă în combinarea ori fuzionarea
unor firme care operează în diferite stadii ale producţiei, fie în
calitate de ofertant, fie ea cea de client, inclusiv prin cumpărarea
acţiunilor unor firme, rezultatul în acest caz fiind un holding.
Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai mare
parte (sau totalitatea) acţiunilor a două sau mai multe companii
subsidiare (filiale), ceea ce îi conferă posibilitatea de a controla
activitatea acestora, fiecare filială îşi păstrează identitatea şi forma de
organizare precum şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, legăturile
dintre compania principală şi cele subsidiare derulându-se numai în
domeniul financiar şi investiţional. Prin dreptul de control poate
influenţa în conformitate cu interesele sale speciale, strategia şi
tactica celorlalte societăţi. Constituirea unei societăţi de tip holding îi
dă posibilitatea acesteia să controleze mai multe societăţi cu capital
total mult mai mare decât cel propriu.
Prin intermediul constituirii de societăţi holding este facilitată
în final achiziţionarea de firme mici şi mijlocii controlate. Pentru
limitarea abuzurilor, în unele ţări au fost adoptate reglementări
speciale (antitrust).
Din punct de vedere al asumării responsabilităţilor, întâlnim
holding industrial şi holding financiar. Holdingul industrial
răspunde nevoilor marilor grupuri industriale de a încredinţa unui
stat major redus ca dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare
(ex. Peugeot S.A., Michelin etc.). Holdingul financiar (se mai
57
numeşte şi grup financiar) grupează, în general, un mare număr de
firme din sectoare învecinate sau diferite, al căror punct comun
principal îl constituie apartenenţa la aceeaşi direcţie financiară.
Societăţile transnaţionale se constituie din unirea a două sau
mai multe societăţi pe acţiuni, cu sediile în ţări diferite şi de
naţionalităţi diferite. Ele sunt entităţi economice formate din unităţi
legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care
operează în două sau mai multe ţări, după un sistem coerent de luare
a deciziilor (într-unul sau mai multe centre), permiţând elaborarea
unor politici şi a unor strategii comune, în cadrul cărora una sau mai
multe din respectivele unităţi exercită o influenţă importantă asupra
activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizării resurselor, asumării
responsabilităţilor, folosirii informaţiilor.
Prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de
portofoliu, prin zonele de comerţ liber, care sunt, totodată, zone
investiţionale, societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea pe
mari spaţii, intensificând procesul de internaţionalizare a
capitalurilor.
Acţionând în cele mai diverse domenii, societăţile
transnaţionale îşi concentrează în ultimul timp tot mai mult atenţia
asupra sferei financiar-valutare (îndeosebi în domeniul creditelor
private, mai ales al acelora cu dobânzi variabile), asupra programelor
spaţiale, a cercetării ştiinţifice şi tehnice, în general, asupra
sectoarelor de vârf. O consecinţă directă a acestei orientări o
constituie intensificarea fluxurilor economice internaţionale în
interiorul societăţilor transnaţionale.
c) Din punctul de vedere al organizării interne a firmelor, toate
afacerile au componente structurale şi operaţionale, fiecare având
un rost specific. Modul în care toate componentele arată şi sunt
asamblate diferă de la o firmă la alta.
Structura organizatorică a unei firme reprezintă specificarea
activităţilor care trebuie realizate şi modul în care aceste activităţi se
corelează între ele.
Fiecare firmă îşi elaborează structura ei organizatorică în
funcţie de situaţia ei particulară. O structură funcţională pentru Texas
Instruments din SUA nu ar putea fi valabilă pentru Romcim din
România. Diferenţele rezultă din obiectul de activitate, dimensiunea,
tehnologia, strategia, climatul de afaceri şi multe alte elemente
proprii fiecărei firme.
Indiferent de domeniu, mărime etc., procesul de elaborare a
organizării firmei începe (pasul unu) cu determinarea „cine ce
face şi cum“, persoanele având anumite însărcinări, pot fi
grupate împreună. Specializarea pe funcţii şi sectorizarea
reprezintă fundamentul de bază al construcţiei oricărei afaceri.
Specializarea pe o anumită sarcină de muncă are o serie de avantaje:
munca individuală poate fi realizată mai eficient; este mai uşor de
pregătit personal pe o descompunere foarte detaliată a muncii; este
mai uşor de înlocuit personalul care părăseşte firma. Pe de altă parte,
dacă descompunerea este dusă la extrem oamenii se rutinează, au o
mai mică satisfacţie din munca lor şi deseori nu îşi mai dau seama
cum se corelează munca lor cu alte segmente şi organizarea firmei în
ansamblu.
După ce sarcinile au fost în mod corespunzător determinate
urmează pasul doi în organizare şi anume departamentarea sau
sectorizarea. Aceasta se poate face pe criteriul produs, proces de
58
producţie, clienţi, zone geografice.
Multe firme stabilesc şi dezvoltă structuri bazate pe
departamentarea funcţională, grupând funcţiile sau activităţile. Tipic,
astfel de firme au departamente pentru: producţie, marketing şi
vânzări, financiar-contabilitate şi resurse umane. La rândul lor, astfel
de departamente pot fi subdivizate.
Departamentarea facilitează coordonarea activităţilor şi
controlul lor. Managerii pot să vadă mai simplu performanţele
diferitelor componente ale organizării. De exemplu, departamentarea
permite firmei să trateze fiecare sector ca pe un centru de profit, adică
o unitate responsabilă pentru cheltuielile ei proprii.
Multe firme utilizează criterii multiple de departamentare.
Unele utilizează, de exemplu, sectorizarea funcţională, pe produs şi
geografică.
d) Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea
ierarhiei de luare a deciziilor.
Procesul de stabilire a acestei structuri presupune înţelegerea
responsabilităţii şi autorităţii, delegare şi raportare, centralizare şi
descentralizare.
În toate firmele cu mai mult de o persoană, indivizii implicaţi
trebuie să ajungă la un acord referitor la responsabilitate şi autoritate.
Responsabilitatea este obligaţia de a îndeplini sarcina stabilită.
Autoritatea este puterea de a lua decizii necesare îndeplinirii
sarcinii. Achizitorul de grâu pentru moara M este responsabil cu
cumpărarea grâului care va fi utilizat la moară şi fabrica de pâine şi
are autoritatea de a efectua cumpărarea grâului. Dacă
responsabilitatea şi autoritatea nu sunt definite riguros pot să apară
multe probleme în firmă.
Exceptând situaţia în care toate persoanele implicate într-o
firmă sunt parteneri egali din punct de vedere al proprietăţii, în
cealaltă situaţie, de inegalitate, se pune inevitabil problema delegării
de responsabilitate şi raportării. Delegarea începe cu desemnarea
unui manager (director), sau a unui consiliu de administrare a firmei
care la rândul său are un preşedinte ce poate fi şi director general.
Delegarea continuă atunci când directorul stabileşte o anumită
sarcină pentru subordonat, care la rându-i, pe lângă responsabilitatea
de a o îndeplini are şi obligaţia de a raporta executarea. Se înţelege
că, odată cu responsabilitatea, se delegă şi autoritatea necesară.
Neîndeplinirea responsabilităţii dotată cu autoritate corespunzătoare
reprezintă un motiv rezonabil pentru eventuala penalizare.
Firmele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al
delegării responsabilităţii şi autorităţii. Din acest punct de vedere
există structuri centralizate şi descentralizate.
În cadrul organizării centralizate a afacerilor, cea mai mare
parte a autorităţii de decizie este concentrată la nivelul
managementului superior. Cele mai multe decizii luate la nivel
inferior trebuie să fie aprobate, înainte de a fi puse în aplicare, de
managementul superior. Pe măsură ce firma devine mai mare, trebuie
luate tot mai multe decizii. Astfel, apare tendinţa firmelor de a
descentraliza luarea deciziilor pe măsură ce ele se dezvoltă. Drept
rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea responsabilităţii
spre nivelele inferioare de management. Se înţelege că delegarea
responsabilităţii este cuplată cu delegarea autorităţii şi obligaţia de
raportare.
O evoluţie recentă în structurarea organizării afacerilor o
59
reprezintă intraprenoriatul. Aceasta înseamnă crearea şi menţinerea
climatului inovativ şi flexibilităţii specifice întreprinderilor mici şi
mijlocii în cadrul unei structuri organizatorice mari, birocratice. Cele
mai multe inovaţii provin de la indivizi din firme mici şi mijlocii. Pe
măsură ce firma se dezvoltă, inovaţia şi creativitatea se pot pierde în
preocupările pentru mai multe vânzări şi pentru un profit mai mare.
Pentru a menţine inovarea, unele companii adoptă o structură
organizatorică descentralizată, cu puţine nivele de luare a deciziilor,
alocă un procent adecvat din buget pentru cheltuielile de cercetaredezvoltare, recompensează profesional şi financiar personalul care
dezvoltă produse noi.
3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic
În vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii, în
cadrul unei economii naţionale, cât şi în relaţiile pe care aceasta le
stabileşte cu străinătatea, se derulează un sistem complex, integrat de
activităţi, operaţii şi tranzacţii care formează circuitul economic.
Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:
a) activităţile economice prin care se urmăreşte satisfacerea
directă sau indirectă a trebuinţelor de bunuri şi servicii;
b) subiecţii economici care sunt agenţii economici;
tranzacţiile economice care pot fi diferenţiate de activităţile şi
operaţiile la care se referă, de obiectul acestora, de modalităţile de
realizare;
c) obiectul tranzacţiilor economice reprezentat de bunurile
produse (corporale şi necorporale, serviciile factorilor de producţie),
moneda.
Activităţile economice reprezintă premisa tranzacţiilor şi se
referă la totalitatea operaţiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de
bunuri economice.
Într-o economie de piaţă majoritatea tranzacţiilor se realizează
prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă. Dar unele activităţi
nu dau naştere la tranzacţii de piaţă, şi anume: bunurile produse şi
nevândute de firme în perioada respectivă, serviciile gratuite prestate
de sectorul public, bunurile produse şi consumate în gospodării etc.
Tranzacţiile pe piaţă sunt tranzacţii bilaterale în care oricărui
transfer al unui bun îi corespunde o contrapartidă, concretizată întrun alt bun, serviciu sau echivalentul în monedă. Într-o economie,
însă, au loc şi tranzacţii care nu generează o contraprestaţie. Aceste
tranzacţii pot fi de două feluri: transferuri curente, care sunt
efectuate sistematic (plăţi de impozite, subvenţii, contribuţii pentru
asiguri sociale etc.); transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar
şi care determină, la unul dintre agenţii economici implicaţi, o
modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor firmelor de
către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri
de sens contrar: fluxurile de bunuri (de bunuri şi servicii ale
factorilor de producţie) şi fluxurile monetare (de venituri şi
cheltuieli).
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un
circuit economic, este necesară studierea locului fiecărui tip de agent
economic (prezentat anterior) în circuitul economic şi a fluxurilor pe
60
care aceşti agenţi economici le generează.
Activitatea firmelor presupune cumpărări de factori de
producţie (intrările) şi vânzări de bunuri şi prestări de servicii (ieşirile).
Intrările şi ieşirile pe care le antrenează firmele în activitatea lor
generează două categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circulă
elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii (munca, capitalul,
natura, abilitatea întreprinzătorului etc.) Pentru firme, aceste intrări
antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor pe care le
prestează factorii de producţie cumpăraţi. De asemenea, în cheltuielile
firmelor se cuprind şi impozitele şi taxele plătite de acestea la bugetul
statului. De la firme spre menaje şi administraţiile publice circulă
bunurile şi serviciile care sunt destinate să satisfacă trebuinţele
acestora. Pentru firme aceste ieşiri antrenează venituri care sunt
expresia monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate
de menaje şi guvern (administraţiile publice) la care se mai adaugă şi
subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma
transferurilor.
În raport de finalizarea scopului propus - maximizarea
profitului - firmele îşi autoreglează intrările şi activitatea conform
principiului conexiunii inverse. Conexiunea inversă exprimă
acţiunea output-urilor (ieşirilor) asupra input-urilor (intrărilor).
În calitatea lor de subiect economic, menajele furnizează
elementele de bază pentru activitatea firmelor, dar şi pentru guvern.
Pentru ele, acest flux antrenează obţinerea de venituri care pentru
firme devin cheltuieli. Totodată, menajele sunt principalul
cumpărător de produse oferite de firme efectuând pentru acestea
cheltuieli, care, pentru firme, constituie venituri. În acelaşi timp,
menajele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii,
ajutoare de şomaj, şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe
patrimoniu etc.
Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului
economic: sunt furnizorul de bază al tuturor factorilor de producţie
pentru desfăşurarea activităţii economice şi sunt, totodată, grupul
majoritar de cumpărători din cadrul unei economii.
Guvernul (administraţiile publice) produce bunuri publice
colective, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici fără
o contraprestaţie şi îndeplinesc funcţia de redistribuire a venitului
naţional cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind însoţite de o
contraprestaţie, pentru a fi realizate, statul are nevoie de resurse care
se constituie mai ales din impozite, contribuţii sociale etc. Pentru a
putea pune a dispoziţia societăţii bunurile publice necesare, guvernul
cumpără de la menaje şi firme factori de producţie şi bunuri
economice, ceea ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt
determinate şi de o serie de transferuri pe care guvernul le face către
firme şi menaje. Pentru a se realiza aceste fluxuri de cheltuieli,
guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de impozite directe
şi indirecte de la firme şi impozite personale de la menaje.
În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri
de factori de producţie, de bunuri şi servicii pentru activitatea internă
a fiecărei economii naţionale în virtutea interdependenţelor tot mai
accentuate manifestate în economia mondială.
Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi cheltuieli,
ca şi fluxuri financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt
generate de activitatea pe care o desfăşoară agenţii naţionali în
străinătate şi agenţii străini pe teritoriul ţării, de operaţiunile de
61
exporturi şi de import, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi,
etc.
Instituţiile financiare şi de asigurări, ca actor economic,
generează fluxuri aparte dar care se constituie şi ele ca fluxuri de
intrări şi de ieşiri.
Fluxurile de intrări sunt reprezentate de factorii de producţie
achiziţionaţi de la menaje şi bunurile şi serviciile cumpărate de la
firmele non-financiare, precum şi de venituri din “vânzarea”
serviciilor pe care acest gen de agenţi economici le prestează pentru
menaje şi alţi agenţi economici (dobânzi la împrumuturile acordate
de aceste instituţii, comisioane încasate, prime de asigurare încasate
etc.) şi venituri de la guvern sub forma investiţiilor.
Fluxurile de ieşiri se constituie pe de o parte din serviciile pe
care acest tip de instituţii le realizează pentru ceilalţi agenţi
economici contra cost şi din cheltuielile pe care instituţiile financiare
şi de credit şi societăţile de asigurări le efectuează pentru serviciile
factorilor de producţie către menaje şi pentru produsele furnizate de
firme precum şi din cheltuielile privind impozitele şi taxele plătite la
bugetul statului.
În concluzie, în cadrul sistemului economic, pe baza
interdependenţelor ce se creează între agenţii economici, totalitatea
fluxurilor economice formează circuitul economic.
3.6. Rezultatele microeconomice
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în
cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza
investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca
efecte primare şi directe, se materializează în bunuri materiale şi
servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele
microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi nete.
Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii
bunurilor economice realizate, iar indicatorul principal de măsurare a
lor este cifra de afaceri.
Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse
în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci,
consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor
rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă
a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de
două feluri: valoarea adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor
de producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea
adăugată netă şi amortizarea capitalului fix.
Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul
net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar cel de al doilea,
profitul încasat minus impozitul pe profit.
62
3.7. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 3
- Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale,
umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi
sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei
producţiei cu nevoile efective ale societăţii.
- Economia de piaţă se manifestă în forme specifice în fiecare ţară. Ea nu apare, în cea mai mare
măsură, în determinările sale ideale. Prezenţa unor elemente comune în multitudinea de forme
specifice, pun în evidenţă pe de o parte primele modele teoretice ale economiei de piaţă, iar pe de altă
parte unele tipuri practice de manifestare ale economiei de piaţă.
- Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de organizare şi funcţionare a economiei de
schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional,
corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse
economice limitate.
- Economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă, întemeiate, în
special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor
economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul este cel mai important instrument de
reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice.
- Definirea proprietăţii poate fi prezentată în cadrul relaţiilor sociale ca fiind completă,
multifuncţională, fundamentală şi determinată istoric. Explicarea economiei de piaţă presupune o
analiză aprofundată a conţinutului diferitelor forme de proprietate în unitatea şi compatibilitatea lor, a
avantajelor şi limitelor social-economice ale acestora în raport de funcţionarea optimă a mecanismului
economic.
- Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice creatoare bazate
pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect de proprietate îşi realizează interesele
economice şi îşi satisface trebuinţele mereu sporite.
- Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice ce
îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică şi are comportamente economice
similare cu alţi agenţi economici.
- Circuitul economic reprezintă un sistem complex, integrat de activităţi, operaţii şi tranzacţii ce
se derulează în cadrul unei economii naţionale, cât şi în relaţiile pe care aceasta le stabileşte cu
străinătatea, în vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii.
- Circuitul economic constă în totalitatea fluxurilor economice ce se creează în cadrul sistemului
economic, pe baza interdependenţelor dintre agenţii economici.
Concepte şi termeni de reţinut:
economie naturală, economie de schimb, specializare a agenţilor economici, economie de piaţă,
economie de comandă (centralizată), proprietate privată, proprietate publică, economie orientată
puternic spre exterior, reformă economică, privatizare, liberalizare, societate transnaţională, flux
economic, subiect economic, agent economic non-financiar ,agent economic financiar, agent
economic agregat.
63
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt principalele sisteme economice care s-au conturat de-a lungul timpului ?
2. Precizaţi caracteristicile economiei de schimb ?
3. Ce implică pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă ?
4. Ce reprezintă dreptul de posesiune, ca atribut al proprietăţii ?
5. Care sunt marile modele ale economiei de piaţă, după criteriul mecanismului de stabilizare a
echilibrului economic ?
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!
a. în cadrul economiei naturale, bunurile create serveau doar consumului propriu al
producătorului;
b. un producător deţine avantaj absolut, atunci când, într-o activitate, realizează bunul cu cel
mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi;
c. pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi
existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;
d. printre atributele proprietăţii nu se regăsesc dreptul de posesiune şi dreptul de înstrăinare
prin vânzare
e. economia de piaţă este prin excelenţă o economie a calculului tehnic;
 Alegeţi varianta corectă!
1.Economia de piaţă este prin excelenţă o economie:
a) în care predomină proprietatea privată
b) financiară
c) centralizată, de comandă
64
2.Clasificarea firmelor în funcţie de dimensiune are la bază:, realizate, mărimea capitalului.
a) valoarea cifrei de afaceri
b) ocuparea mai multor areale geografice
c) numărul angajaţilor unei firme
Bibliografie obligatorie





Gheorghe Bică, Elena Bică, ,,Introducere în ştiinţe economice” Ed. Sitech, Craiova, 2005;
Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu, ,,Economie
Politică” Manual universitar pentru jurişti, Ed. Sitech, Craiova, 2004;
Constantin Enache, Constantin Mecu, ,,Economie politică” Ed. Fundaţiei România de Mâine, vol.
I şi vol. II, 2009;
Mihail Gheorghe, ,,Piaţa muncii în România” Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin Popescu,
,,Macroeconomie. Economie II.” Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
65
Unitatea de învăţare 2
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
Cuprins:
Unitatea de învăţare 2. Ştiinţa economică(4 ore)
2.1.Obiectul de studiu al economiei politice
2.2.Metoda în ştiinţa economică
2.2.1. Metoda comparării
2.2.2. Analiza şi sinteza
2.2.3. Inducţia şi deducţia
2.2.4. Metoda analogiei
2.2.5. Ipoteza
2.2.6. Metoda ridicării de la abstract la concret
2.2.7. Logic şi istoric în cunoaşterea economică
2.2.8. Folosirea metodelor matematice
2.2.9. Folosirea metodelor statistice
2.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Introducere
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis,
îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului
ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă
economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică
generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei,
economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi
obţinute de celelalte ştiinţe economice.
Economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci,
dimpotrivă, are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor
contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare
faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în
acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul
uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea
nu numai a fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci
şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor
economice.
24
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– inţelegerea obiectului de studiu al economiei politice
– specificul domeniului economic şi cel al politicilor economice;
– cunoaşterea importanţei aplicării metodei în ştiinţa economică
– identificarea diferenţierii dintre metoda comparării, analiză şi
sinteză, inclusiv inducţie şi deducţie;
– cunoaşterea contribuţiilor aduse de gândirea logică şi istorică
în cunoaşterea economică
– utilitatea folosirii metodelor matematice şi statistice în
dezvoltarea economică a unei unităţi sociale.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu noţiunile de bază ale economiei
politice;
– înţelegerea unor mecanisme de utilizare a metodelor în ştiinţa
economică;
– formarea unor deprinderi privind folosirea metodelor bazate pe
analogie şi construirea unor ipoteze;
– dezvoltarea unor abilitaţi de aplicare eficientă a metodelor
matematice şi statistice ;
Timpul alocat unităţii: 4 ore
Conţinutul unităţii de învăţare
2.1. Ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice
Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de
Economie (oikonomie), expresie de provenienţă grecească, de la
cuvintele oikos - casă, gospodărie şi nomos - lege, regulă etc. La
acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia - organizare socială
(de la polis - oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de
Montchrestien foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie
25
Politică. Termenul de Economie politică a fost acceptat şi folosit cu
înţelesul modem mai târziu, din 1755 prin punerea în circulaţie de
către J. J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi de către clasici
inclusiv de Marx.
Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca
ştiinţă, în cadrul confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se
poate exprima, într-o formă concisă, obiectul ei de studiu şi poate fi
pus în relief rolul acestei ştiinţe.
Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie
studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor
economice care au loc, în domeniul producţiei, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a legilor
şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii,
oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere
de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea
nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Rezultă de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă,
nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol deosebit de important în
sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie
să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica economică, în
comportamentul uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod
special.
Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a
investiţiilor, a preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc.,
este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice;
formularea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor, mijloacelor şi
măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe
cunoştinţe ştiinţifice.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea
nu numai a fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci
şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor
economice.
De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie
atrage după sine creşterea randamentului sau eficienţei utilizării lor,
în sensul că, în mod obiectiv, un nivel calitativ superior al factorilor
de producţie atrage după sine creşterea randamentului sau eficienţei
folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia,
atunci când cererea este mai mare decât oferta are loc creşterea
preţurilor, care la rându-i, duce la scăderea puterii de cumpărare şi a
nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile familiale de
consum şi veniturile băneşti ale familiilor etc. O altă relaţie de
cauzalitate este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia
determină noi structuri ale producţiei, care, la rândul lor, duc la noi
structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere unor noi structuri ale
pieţei etc.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe
ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau noţiuni fundamentale,
de concepte, legi economice, de analiză şi interpretare care servesc ca
instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De exemplu,
folosirea categoriilor, conceptelor economice - marfă, bani, piaţă,
concurenţă, cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă,
26
avuţie naţională, muncă, resurse naturale, capital, productivitatea
factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum,
economii, investiţii, produsul naţional brut, creşterea economică,
echilibrul economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în
procesul cunoaşterii ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În
prezent, sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin
introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte şi
noţiuni noi, cum sunt: protecţia mediului natural, costul ecologic,
costul informaţiei, costul ştiinţei, integrarea economică internaţională
şi altele.
În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a
intereselor economice (private şi publice, curente şi de perspectivă,
periodice şi accidentale, regionale şi naţionale etc.), care, odată
cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia stimulării dezvoltării
economice, cu ajutorul pârghiilor economice - salariu, profit,
dobândă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale, de
regulă a ratei de impunere, atrage după sine mărirea veniturilor
agenţilor economici încurajarea lor în realizarea de investiţii şi
creşterea gradului de ocupare etc.
În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei
economice; ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura
acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);
b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing,
finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc.;
c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în
industrie, agricultură, construcţii comerţ, transporturi etc.), ştiinţa
unităţilor economice;
d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;
e) economia mondială, care include relaţii economice
internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale etc.;
f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica
economică, informatica economică, psihologia economică, sociologia
economică etc.
De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi
cum sunt: economia mediului înconjurător, economia regională,
economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a
întreprinderilor multinaţionale etc.
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis,
îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului
ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă
economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică
generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei,
economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi
obţinute de celelalte ştiinţe economice.
Celelalte discipline economice presupun în abordarea lor
probleme teoretice generale deja cunoscute, care fac obiectul de
studiu al economiei politice. Este, deci, o situaţie similară cu cea a
ştiinţei fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi
fiziologia omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic industrial, teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în
domeniul artei sunetelor etc.
27
2.2. Metoda în ştiinţa economică
Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti
methodos (drum, cale de urmat în cunoaştere, expunere şi acţiune) şi
logos (studiu, ştiinţă, cuvânt).
În accepţiunea restrânsă a noţiunii, metoda este înţeleasă în
prezent ca reprezentând calea urmată în vederea cunoaşterii unui
obiect, ca mod de a proceda, ca procedeu sau ca ansamblu de
procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect (metoda de
cunoaştere).
În sens larg, termenul este înţeles ca fiind calea (mod,
procedeu, ansamblu sau succesiune de procedee) urmată sau folosită
pentru obţinerea unui rezultat. În acest sens, se vorbeşte de metoda de
cercetare, metoda de cunoaştere, metoda de învăţare, metoda de
expunere, metoda de transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei
realităţi obiective etc.
Noi vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică în
cadrul cursului de faţă, calea de urmat şi ansamblul de operaţiuni
şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor, raporturilor
şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi
demonstrarea adevărurilor economice împreună cu mijloacele de
investigare a fenomenelor şi proceselor economice.
Ea mai este definită şi ca totalitatea metodelor de cercetare sau
ca teorie a metodelor.
Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în
obiect al analizei şi cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină
ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii economice
ştiinţifice.
Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate,
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele
metode sau procedee ştiinţifice: metoda comparativă; analiza şi
sinteza; inducţia şi deducţia; analogia, ipoteza, ridicarea de la abstract
la concret, metoda logică şi istorică etc.
2.2.1. Metoda comparării
Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul
de elaborare a conceptelor (categoriilor) ştiinţifice este compararea.
După cum se cunoaşte, nimic nu se poate aprecia numai prin sine
însuşi: orice fenomen, raport sau proces general, orice obiect se
cunoaşte în şi prin comparare. Pentru a cunoaşte necunoscutul este
întotdeauna necesar un criteriu. În această calitate apare cunoscutul.
Deci, aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul
comparaţiei.
Fără a compara mărimile economice unele cu altele nu se poate
realiza nici cea mai elementară analiză, şi nu se pot face nici cele mai
simple generalizări.
Pe comparaţie se bazează de altfel cel mai important şi cel mai
răspândit procedeu utilizat de economişti - procesul măsurării.
Practic, comparaţiile străbat toate metodele şi procedeele de cercetare
şi cunoaştere a realităţii economice.
28
În sfârşit, comparaţia în calitate de cel mai general procedeu
logic şi primul pas de cunoaştere, creează condiţii pentru
aprofundarea studierii vieţii economice.
2.2.2. Analiza şi sinteza
Fenomenele şi procesele realităţii economice sunt percepute de
către om ca un ansamblu, ca un tot, distingerea deosebirilor dintre
părţile constitutive având loc fără distingerea semnelor lor specifice.
Acest tablou general însă nu este nici pe departe suficient pentru
cunoaşterea fenomenului respectiv.
Pentru a studia şi cunoaşte procesele şi fenomenele economice
acestea trebuie descompuse, divizate mental uneori şi fizic în părţile
din care se constituie.
Divizarea, descompunerea mentală (logică, imaginară) şi/sau
fizică a obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea
fiecărei părţi separat şi dezvăluirea (identificarea) trăsăturilor
caracteristice se numeşte analiză.
Părţile obţinute în procesul analizei nu se examinează numai
prin ele însele, în mod izolat, ci şi ca elemente ale unui întreg unitar.
Pentru a înţelege însă mai bine acest întreg, analiza îl priveşte, îl
examinează în forma sa pură, în forma sa ideală făcând abstracţie de
împrejurările întâmplătoare şi de influenţele exterioare. Economistul
trebuie să refacă, să reconstituie logic obiectul în unitatea sa. Prin
urmare, procesul analizei logice trebuie continuat şi întregit cu un
proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică pe care îl
numim sinteză.
Privit astfel, procesul cunoaşterii prezintă o unitate a două
subprocese opuse - analiza şi sinteza. Analiza începe cunoaşterea şi o
duce până la un anumit punct; sinteza continuă acest proces şi într-un
anumit sens îl include şi îl desăvârşeşte. În acest fel, analiza
pregăteşte declanşarea ştiinţei iar sinteza mută analiza în faza sa
finală.
2.2.3. Inducţia şi deducţia
În cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor vieţii economice un
rol important revine inducţiei şi deducţiei.
Prima metodă - inducţia - constă în desprinderea concluziilor
generale, a principiilor din analiza cazurilor particulare. Altfel spus,
mişcarea gândirii înaintează de la particular spre general de la
cunoaşterea într-o măsură mai mică a generalului spre cunoaşterea
într-un grad din ce în ce mai mare a acestuia.
Cea de a doua metodă - deducţia - prezintă tocmai inversul
inducţiei. Ea constă în aplicarea tezelor generale, a principiilor la
analiza diferitelor fapte, fenomene, procese, particulare. Deducţia
constă în mişcarea gândirii de la cunoaşterea într-un grad mai mare a
generalului spre cunoaşterea unui grad mai mic a generalului, spre
particular.
29
2.2.4. Metoda analogiei
Istoria ştiinţei arată că analogia constituie o altă metodă de
cunoaştere şi aprofundare a cunoaşterii, în general.
Analogia înseamnă asemănare între obiecte, relaţii, procese,
noţiuni. Metoda analogiei constă în “mutarea”, “transferul” unei
însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al
cunoaşterii la un alt obiect care este supus cercetării. Concluziile
obţinute prin analogie nu sunt certe; ele sunt într-o măsură sau alta
probabile. Ele se sprijină pe legăturile şi relaţiile necesare existente în
realitate între trăsăturile fenomenelor.
2.2.5. Ipoteza
Ştiinţa economică apelează într-o măsură însemnată la ipoteză ca
instrument în metoda de cunoaştere ştiinţifică şi de aprofundare a
cunoaşterii.
Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific despre
legăturile, relaţiile, cauzele posibile ale fenomenelor. Desigur,
concluzia bazată pe ipoteză nu are caracter cert, ci probabilist. De
aceea, este absolut necesar ca ea să fie verificată cu ajutorul altor
metode folosite în domeniul economic, mai ales pentru confruntarea
cu realitatea faptelor şi proceselor economice. Ipoteza poate să apară
în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau ca
rezultat parţial sau final.
Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un
material real, să fie verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă
şi uşor de formulat.
2.2.6. Metoda ridicării de la abstract la concret
Una dintre metodele care are un rol deosebit în generalizarea
teoretică a faptelor concrete este ridicarea de la abstract la concret.
Punctul de plecare al cunoaşterii economice, ca şi al oricărei
cunoaşteri ştiinţifice, îl constituie concretul, mai exact concretul
senzorial, iar punctul final al ei îl constituie concretul - gândit, adică
acel concret care apare după cunoaşterea sa profundă, în totalitatea
legăturilor sale reciproce şi în unanimitatea diversităţii
(multilateralităţii) sale.
Prin urmare, cunoaşterea economică parcurge drumul de la
concretul senzorial la abstract şi de la acesta la concretul logic, deci
de la concretul real la concretul gândit. Metoda ridicării de la abstract
la concret nu cuprinde întregul drum menţionat ci, aşa cum arată
denumirea, numai partea a doua a acestui drum. Ţelul final al acestei
metode în Economia Politică este refacerea (reconstituirea) într-o
formă teoretic consecventă a tabloului de ansamblu al realităţii
economice.
30
2.2.7. Logic şi istoric în cunoaşterea economică
Obiectul Economiei politice are un caracter istoric.
Fenomenele, relaţiile şi procesele economice se află într-o
permanentă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Pentru a reflecta veridic
obiectul său, Metoda istorică îşi găseşte expresia, în urmărirea
fenomenelor economice de la elementele cele mai simple la cele mai
complexe în modul în care acesta are loc pretutindeni, cu toate zigzagurile şi ocolişurile sale.
Metoda logică îşi găseşte expresia în cercetarea proceselor
economice în evoluţia lor de la simplu la complex, fără a lua în
considerare multitudinea faptelor întâmplătoare cu semnificaţii
minore, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă.
Prin urmare, metoda logică nu ignoră şi nu subapreciază istoricul, ci
dimpotrivă, îl presupune ca pe un moment al său.
2.2.8. Folosirea metodelor matematice
În arsenalul metodelor utilizate de Economia Politică,
metodele şi procedeele matematice reprezintă o necesitate de ordin
practic şi teoretic care acţionează cu o intensitate deosebită.
Accentuarea complexităţii vieţii economice, amplificarea
interrelaţiilor dintre fenomenele economice măresc necesitatea de a
apela la calculul matematic. În economie, ca şi în ale domenii pe
lângă relaţiile substanţiale şi cauzale există şi relaţii sau raporturi
funcţionale. Funcţiile au venit în câmpul ştiinţei economice din
arsenalul matematicii.
Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a
fost şi este privită cu ochi diferiţi de către diferiţi cercetători. Potrivit
unor opinii, matematica ar avea doar un rol ilustrativ şi de calcul în
gândirea şi ştiinţa economică. Adepţii acestei viziuni consideră că
matematica este pentru economie un fel de “aritmeticometrie
perfecţionată”. Potrivit altor viziuni, matematica nu îndeplineşte
numai rolul de a examina şi descrie parametrii cantitativi ai
fenomenelor economice, ci un rol mai important deoarece permite să
se pătrundă în substraturile mai adânci ale conţinutului şi esenţei
proceselor şi fenomenelor economice, să se dezvăluie
interdependenţele şi dependenţele funcţionale existente între
diferitele componente ale structurii şi mecanismului de desfăşurare a
proceselor economice.
Pentru ilustrare, menţionăm rolul deosebit ce revine cercetărilor
operaţionale care sunt utilizate cu prioritate în conducerea producţiei, în
domeniul investiţiilor, în domeniul bancar-financiar şi al asigurărilor,
teoria firelor de aşteptare, programarea matematică - lineară, dinamică şi
stohastică - care oferă numeroase posibilităţi atât pentru aprofundarea
cunoaşterii, cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor
dezvoltării economico-sociale.
Dacă se face abstracţie de folosirea matematicii elementare în
scopul de măsurare pură, se poate spune că utilizarea matematicii în
economie se înfăptuieşte prin construirea de modele economicomatematice. În sensul cel mai general al termenului, modelul reprezintă o construcţie ideală (imaginară) sau materială reală a
procesului, fenomenului sau obiectului studiat care reflectă trăsăturile
cele mai importante ale acestuia. Modelul este un obiect specific care
înlocuieşte obiectul corectat şi care prin aceasta îi uşurează
31
cunoaşterea. Modelele materiale apar sub forma machetelor. Cele
ideale (imaginare) se prezintă sub formă de hărţi, scheme, formule
chimice şi matematice. În teoria practico-economică se folosesc cel
mai frecvent modelele logico-matematice, deci cele ideale. Ele se
numesc în mod obişnuit modele economico-matematice.
Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi
grupate, clasificate în funcţie de diferite criterii. Astfel, din punctul
de vedere al relaţiilor pe care le reflectă, se disting modele
deterministe şi modele probabilistice; sub aspectul luării în
considerare a dezvoltării obiectului se disting modele statice şi
modele dinamice; din punctul de vedere al sferei de cuprindere se
disting modele microeconomice şi modele macroeconomice; din
punctul de vedere al construcţiei lor ele pot fi modele numerice,
modele grafice, modele analitice.
2.2.9. Folosirea metodelor statistice
Ştiinţa economică, deci şi Economia politică, se sprijină pe
demersurile sale pentru aprofundarea cunoaşterii obiectului său de
studiu, pe metodele statisticii economice. Faptele economice sunt
adunate şi prelucrate de către statistică. Principalele ei metode, sau
procedee sunt observarea fenomenelor economice şi înregistrarea
datelor şi informaţiilor necesare, compararea, gruparea (clasificarea),
indicatorii economici, tabelele statistice şi graficele statistice.
Procesul cunoaşterii economice apelează în continuare la
indicatorii statistico-economici. Ei reprezintă numere care
caracterizează particularităţile (trăsăturile specifice) ale totalităţii
fenomenelor economice.
Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub
forma tabelelor şi a graficelor statistice. Unul din modurile cele mai
izbutite de prezentare a tabelelor statistice şi graficelor statistice se
găsesc în anuarele statistice şi în alte publicaţii statistice.
32
2.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 2
- Ca ştiinţă, economia politică are ca obiect studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi
proceselor economice care au loc, în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de
bunuri materiale şi servicii, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei
societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
- Economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol deosebit de
important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare
faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica
economică, în comportamentul uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.
- Disciplina economie politică este în strânsă corelare cu politica economică, de exemplu, politica
industrială, agricolă, a investiţiilor, a preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc. şi este
condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice, de formularea de scopuri ale politicii,
stabilirea căilor, mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuind să se întemeieze pe
cunoştinţe ştiinţifice.
- Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a fenomenelor şi
proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a procesului determinat de relaţiile de cauzalitate, care ţin
de esenţa lucrurilor, a legilor economice.
- Acest proces cuprinde două genuri de relaţii: relaţii dintre om şi natură relaţiile, dar şi relaţii
care se statornicesc între oameni.
- Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii
economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi interpretare care
servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică.
- În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice care alcătuiesc
sistemul ştiinţelor economice.
- Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o perioadă la alta,
pe măsura progresului ştiinţei.
- În cadrul sistemului ştiinţelor economice, economia politică constituie o ştiinţă economică
fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul
lor.
- La rândul ei, economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de
celelalte ştiinţe economice.
Concepte şi termeni de reţinut:
repartiţie, distribuţie, schimb forţă de muncă, schimb direct, schimb indirect, economie politică,
metodă în ştiinţa economică.
33
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce metode sau procedee ştiinţifice foloseşte economia politică în procesul cunoaşterii ?
2. Care sunt diferenţierile dintre inducţie şi deducţie ?
3. Explicaţi metoda ridicării de la abstract la concret ?
4. Ce înseamnă analiza, ca metodă folosită în procesul cunoaşterii ştiinţifice economice ?
5. Ce presupune folosirea metodelor matematice şi statistice ?
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!
a. analiza şi sinteza sunt metode folosite de ştiinţa economică;
b. metoda logică exprimă punctul de plecare al cunoaşterii economice care are un rol
deosebit în generalizarea teoretică a faptelor concrete;
c Economia politică foloseşte în procesul cunoaşterii metoda grafică
 Alegeţi varianta corectă!
1.Analiza, ca metodă folosită în procesul cunoaşterii ştiinţifice economice, înseamnă:
a) Divizarea, descompunerea mentală
a obiectului de studiu în părţile sale
constitutive, examinarea fiecărei părţi
separat şi dezvăluirea trăsăturilor
caracteristice
b) cercetarea proceselor economice în
evoluţia
lor
de
la
simplu
la complex, fără a lua în considerare
multitudinea faptelor întâmplătoare;
c) o presupunere fundamentată ştiinţific
despre legăturile, relaţiile şi cauzele
posibile ale fenomenelor
34
2.Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie:
a) fenomenele direct sesizabile de către
oameni, adică ceea ce se află la
suprafaţa activităţii economice
b) studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice
care au loc, în domeniul producţiei,
schimbului, repartiţiei şi consumului;
c) modul ştiinţific de gândire şi acţiune,
putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinând cont de confruntarea nevoilor
nelimitate cu resursele limitate;
Bibliografie obligatorie





Gheorghe Bică, Elena Bică, ,,Introducere în ştiinţe economice” Ed. Sitech, Craiova, 2005;
Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu, ,,Economie
Politică” Manual universitar pentru jurişti, Ed. Sitech, Craiova, 2004;
Constantin Enache, Constantin Mecu, ,,Economie politică” Ed. Fundaţiei România de Mâine, vol.
I şi vol. II, 2009;
Mihail Gheorghe, ,,Piaţa muncii în România” Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin Popescu,
,,Macroeconomie. Economie II.” Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
35
INTRODUCERE
Economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de piaţă, întemeiate, în
special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile de stabilire a priorităţilor
economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul este cel mai important instrument de
reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice.
În sens general, nevoile umane reprezintă nevoi de consum ale populaţiei (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); nevoi de producţie, prin a căror
acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.
În sens economic, reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu
ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi
asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea
în ansamblul ei.
Obiectivele cursului
Cursul ,,Introducere în economie şi politici economice” îşi propune drept obiective principale:

Formarea la studenţi a unei concepţii ştiinţifice necesare pentru o corectă înţelegere a
fenomenelor, proceselor economice cât şi a politicilor economice cu aplicabilitate directă;

Formarea unei imagini sistematice asupra fenomenelor economice, indiferent de natura şi
practicitatea acestora, inclusiv a modului în care sunt elaborate şi aplicate politicile economice.
Competenţe conferite
La finalizarea cursului studenţii vor fi capabili să:
 folosească adecvat conceptele specifice disciplinei ,,Introducere în economie şi politici
economice”;
 valorifice cunoştinţele dobândite în analizarea fenomenelor economice;
 conştientizeze ce potenţial de aplicabilitate au politicile economice în echilibrul economic al unei
organizaţii
 înţeleagă şi să explice organizarea şi funcţionarea sistemelor economice specifice fiecărei societăţi,
raportat la nivelul acesteia de evoluţie
 să poată explica modul în care organizaţiile identifică pârghiile de politică economică ce pot
conduce implicit la o evoluţie pe termen scurt sau în perspectivă a potenţialului uman, logistic sau
financiar
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite
echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura
după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online
la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor:
8
1. Evoluţia politicilor economice şi modul de influenţare asupra economiei naţionale şi regionale.
Impactul exercitat de mediul economic şi politicile economice asupra dezvoltării sociale şi
culturale. (2 ore)
2. Modele de implementare a politicilor economice în cadrul societăţii slab dezvoltate în contrast cu
manifestările identificate caracteristice societăţilor mediu sau puternic dezvoltate. (2 ore)
Structura cursului în tehnologie IFR
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1.
Unitatea de învăţare 2.
Unitatea de învăţare 3.
Unitatea de învăţare 4.
Unitatea de învăţare 5.
Unitatea de învăţare 6.
Unitatea de învăţare 7.
NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE. (4 ore)
ŞTIINŢA ECONOMICĂ(4 ore)
CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ(4 ore)
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA(4 ore)
SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE
PRODUCŢIE. COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE(4 ore)
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR(4 ore)
CADRUL
MACROECONOMIC
AL
POLITICII
ECONOMICE(4 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi
dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz,
simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Identificarea şi detalierea unor interdependenţele dintre ştiinţa economică, raportat la resursele
economice şi nevoile umane, rezultate din studiul de caz prezentat în platforma blackboard(5
ore)
2. Realizarea unei analize a influenţei politicilor economice, asupra sistemului macroeconomic al
unei societăţi aflată într-o etapă de dezvoltare durabilă, în contrast cu influenţele manifestate de
aceleaşi politici economice, aplicabile însă unei societăţi aflate în curs de dezvoltare. (5 ore)
Bibliografie:
1. Gheorghe Bică, Elena Bică, Introducere în ştiinţe economice, Ed. Sitech, Craiova,
2005;
2. Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu,
Economie Politică, Manual universitar pentru jurişti, Ed. Sitech, Craiova, 2004;
3. Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie politică, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, vol. I şi vol. II, 2009;
4. Mihail Gheorghe, Piaţa muncii în România, Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
5. Gheorghe Pîrvu, Macroeconomie, , Editura Sitech, Craiova, 2007
5. Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin
Popescu, Macroeconomie. Economie II, Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea
şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.
9
Unitatea de învăţare 1
NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE
Cuprins:
Unitatea de învăţare 1. Nevoile umane şi resursele economice. (4 ore)
1.1.Raritatea şi alegerea
1.1.1.Trebuinţele economice
1.1.2.Resursele economice: definire, clasificare
1.1.3.Raritatea şi alegerea
1.1.4.Interesele economice
1.2. Activitatea economică şi structurile ei
1.2.1. Repartiţia, schimbul şi consumul
1.2.2. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică
1.2.3. Alte structuri ale activităţii economice
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Introducere
Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o asociaţie
de fiinţe umane este supravieţuirea prin convieţuire. Aceasta
presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte şi căldură. Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor
trebuie să fie mereu mai înalt; calitatea hranei, modul de hrănire,
calitatea îmbrăcămintei, gradul de confort personal, calitatea
serviciilor etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi
socială din fiecare ţară. Natura diferită a intereselor generează o
adevărată luptă de concurenţă. Furnizorii de mărfuri vor să vândă cât
mai repede şi cât mai eficient mărfurile lor. Pentru aceasta, ei
manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii, cumpărătorii
doresc în schimb să obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici.
Deosebirile dintre interese pot îmbrăca şi îmbracă forma
1
Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii serviciilor sau a bunurilor
“superioare”, cum sunt acestea denumite, uneori.
2
Dobrotă, Niţă (coordonator) - Dicţionar de economie, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 324-325; Dobrotă, Niţă - Tratat de economie contemporană, vol.
2, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.
3
Hayek, Friedrich - Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993, p. 158.
4
Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie politică, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, p. 408-409.
10
contradicţiilor, a opoziţiei dintre purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a
agravării lor, contradicţiile dintre interese se transformă în conflicte
între diferiţii lor purtători.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– inţelegerea specificului domeniului economic şi cel al
politicilor economice;
– cunoaşterea importanţei domeniului în care se elaborează
politicile economice şi aplicabilitatea acestora în cadrul
economiilor ;
– identificarea metodelor şi tehnicilor de studiere a economiei în
cadrul unei societăţi;
– cunoaşterea contribuţiilor aduse de politicile economice la
dezvoltarea economică a unei unităţi sociale.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu noţiunile de bază ale economiei;
– crearea şi înţelegerea unor mecanisme de utilizare a metodelor
şi tehnicilor de dezvoltare economică;
– formarea unor deprinderi privind identificarea pârghiilor de
evaluare economică a unei organizaţii sociale;
– dezvoltarea unor abilitaţi de identificare a politicilor
economice cu aplicabilitate imediată şi eficientă asupra
economiilor ;
Timpul alocat unităţii: 4 ore
Conţinutul unităţii de învăţare
NE
NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE
1.1.Raritatea şi alegerea
11
1.1.1. Trebuinţele economice
Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o asociaţie
de fiinţe umane este supravieţuirea prin convieţuire. Aceasta presupune,
în primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte
şi căldură.
În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective
ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii,
grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei. Cu alte
cuvinte, trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii obiective în
universul social. În universul economic, trebuinţele reprezintă formele de
manifestare ale necesităţilor economice. În fapt, fiecare manifestare a
individului, fiecare însuşire a lui, fiecare instinct vital al său, devine
necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp cât trebuinţele omului nu sunt
satisfăcute, el este şi rămâne în dezacord cu trebuinţele lui, adică în
dezacord cu sine însuşi. Dintr-o asemenea înţelegere rezultă că
trebuinţele umane reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă
iminentă indivizilor şi colectivităţii umane.
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale
şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi
activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi
servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei.
În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei
(alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire,
cultură etc.); nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură
producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.
Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită
autonomie şi independenţă. Concomitent, ele ocupă un anumit loc
în structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în cadrul
sistemului economic.
În clasificarea nevoilor umane pot fi luate în considerare
diferite criterii.
Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume:
fiinţă biologică, produs al societăţii şi fiinţă raţională, nevoile pot fi
grupate în:
a) nevoi naturale sau fiziologice;
b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în
societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o
desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca
membri ai diferitelor socio-grupuri;
c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel
ridicat de instruire şi gândire, menit să asigure un
comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul
oricărei activităţi umane.
Din punctul de vedere al rolului lor în existenţa şi
dezvoltarea oamenilor, nevoile se clasifică astfel:
a)
nevoi primare (fundamentale sau de
bază): alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă,
odihnă, sănătate etc.;
b)
nevoi superioare (complexe sau elevate):
cunoştinţe ştiinţifice, educaţie, cultură, artă, informaţie
12
etc., a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea
profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară,
cu efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a
societăţii.
Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. Spre exemplu,
din punct de vedere al subiecţilor purtători, se disting:
a) nevoi individuale;
b) nevoi de grup;
c) nevoi generale ale societăţii.
Din punct de vedere al factorului timp, există:
a) nevoi zilnice sau curente;
b) nevoi periodice;
c) nevoi temporare;
d) nevoi permanente;
e) nevoi tradiţionale.
Nevoile umane au o multitudine de caracteristici. Printre
acestea, mai importante sunt:
a) Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă
la alta a progresului societăţii, apar noi nevoi sau trebuinţe, au loc
modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; se
dezvoltă, totodată, mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor.
Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi 1 , ale oamenilor se includ,
pe lângă alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate şi
numeroase alte nevoi privind transportul, comunicaţiile, comerţul,
turismul, instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia mediului,
informaţia, organizarea socială, protecţia socială, sau nevoi de turism,
de televizor, de calculator electronic etc.
Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu
mai înalt; calitatea hranei, modul de hrănire, calitatea îmbrăcămintei,
gradul de confort personal, calitatea serviciilor etc. se află în
dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară.
De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte
mijloace, cu alte instrumente. Nevoile sau trebuinţele umane trebuie
privite ca sistem 2 , adică în interrelaţie, ţinând seama de locul şi
importanţa fiecăreia, de legăturile şi influenţele reciproce;
satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisfacerea unora se reflectă,
direct sau indirect, în calitatea şi comportamentul factorului uman, în
randamentul muncii, în desfăşurarea activităţii economice. În
ansamblul acestora, pe primul loc se află trebuinţele de bază sau
fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt legate de
funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură
menţinerea individului în condiţii normale de forţă fizică şi
intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a se ocupa de ştiinţă, cultură,
artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se îmbrace şi
să se încalţe, să aibă o locuinţă.
Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor,
diferă de la un individ la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de
gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de
instruire şi educaţie etc.
a) Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura
nevoilor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat de
pregătire; educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată,
cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de
specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la
13
categoriile sociale cu grad scăzut de instruire şi cultură predomină
masiv trebuinţele primare. “În general, cu cât nivelul inteligenţei şi al
educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate
gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde intelectuale şi
morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune»
predomină..., găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate
în viziuni” 3 .
b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că
starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un
anumit timp, după care se manifestă din nou, adică se reproduce;
corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii
trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de
producţie, a activităţii economice.
c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea
uneia generează o alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată
satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină, de ulei, de loc de parcare
sau de garaj etc.;
d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar
altele se restrâng, având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă,
nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la
metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi restrânsă
sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.
Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment
dat, este necesară, adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi
activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. Există,
însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror
satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare
(de exemplu, dorinţa de a călători în Cosmos).
1.1.2. Resursele economice: definire, clasificare
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care
pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii
destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente,
şi anume:
a) resursele umane - potenţialul de muncă, de creaţie
ştiinţifică şi tehnică existent: populaţia aptă de muncă, structura ei de
calificare, nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie;
b) resursele materiale - resursele naturale: aerul, apa, solul,
bogăţiile subsolului, fondul forestier şi cinegetic şi resursele
derivate (obţinute prin activitatea oamenilor) cum sunt: mijloacele
de producţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje,
instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul
producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi
nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea economică.
În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi
potenţialul financiar informaţional existent, care mijloceşte
desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.
La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai
multe feluri.
Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor
disponibile, resursele naturale se împart în:
a)
neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte
14
de combustibili fosili, minereurile metalifere şi minereurile
nemetalifere);
b) regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea oamenilor).
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de
reutilizare în procesele de producţie şi de consum, resursele
naturale pot fi grupate în:
a) recuperabile;
b) parţial recuperabile;
c) nerecuperabile.
Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens:
 ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat;
 ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic
(factori de producţie).
Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea,
structura şi calitatea, ci şi prin eficienţa utilizării lor.
Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest
sens, progresul ştiinţifico-tehnic duce la:
a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării
resurselor naturale (de exemplu, atragerea în circuitul economic a
unor zăcăminte de ţiţei în platforme continentale ale mărilor şi
oceanelor, folosirea energiei solare, eoliene, geotermale şi a valurilor
etc.);
b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor
naturale, făcând rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la
mari adâncimi sau/şi cu un conţinut mai redus în substanţă utilă;
c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.
Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse
naturale şi a suportului material al producţiei.
1.1.3. Raritatea şi alegerea
Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un
moment dat, fapt care acţionează restrictiv asupra activităţii
economice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se
loveşte de limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o
însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică
obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială; cu alte
cuvinte, mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii,
corespunzător trebuinţelor, trebuie să apeleze preponderent nu la
sporirea volumului de resurse, ci la creşterea randamentului folosirii
lor.
Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile
economice, care se compun din bunuri materiale, ce au o existenţă
fizică, şi servicii, al căror consum are loc concomitent cu producerea
lor.
Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor
în raport cu nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc
îmbunătăţiri de structură şi calitate, resursele sunt rare, în comparaţie
cu
nevoile.
Astfel, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi
utilizare a resurselor.
Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte
15
şanse potenţiale sau sacrificarea acestora.
Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative
de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate
antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria
economică, se consideră că orice activitate are un “cost de
oportunitate”.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul
(estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă),
atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în
alocarea resurselor.
1.1.4. Interesele economice
Nevoile oamenilor, devenite mobiluri ale acestora, reprezintă
interese economice, care pot fi:
a) personale sau individuale;
b) de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie,
firmă, domeniu de activitate);
c) generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc.
Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea
mijloacelor sau instrumentelor economice de punere în mişcare, de
stimulare a comportamentului raţional în activitate, de cointeresare
materială.
Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de
interesele economice. Ele se manifestă prin interesele economice.
Potrivit unor opinii, interesul - în general - este o categorie
morală aplicabilă la tot ceea ce poate produce omului plăcere şi îl
poate feri de neplăcere şi suferinţă. În această viziune, interesul
constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fericirea lor.
Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai
forme de manifestare a trebuinţelor obiective. Potrivit acestei
înţelegeri interesele sunt obiective atât sub aspectul conţinutului, cât
şi sub aspectul formei. Cu alte cuvinte, conţinutul intereselor se
compune din trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale
existentei umane.
Interesele economice pot fi definite în modul cel mai general,
drept forma de manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în
cazul trebuinţelor economice, purtătorii intereselor economice sunt
indivizii, diferitele lor micro-grupuri, macro-grupurile şi structurile
lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.
Interesele economice sunt influenţate de:
a) factorii materiali ai producţiei;
b) starea trebuinţelor economice;
c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese
d) relaţiile economice constante în societate, care se
manifestă ca interese şi prin interese.
Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt
omogene, ci eterogene. Ştiinţa economică a descoperit şi formulat
diferite criterii de grupare, de clasificare a intereselor economice. În
cadrul acestora se cuprind: purtătorii intereselor; rolul pe care ele îl
îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor în
timp şi alte criterii.
Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting:
16
a) interese economice individuale denumite personale,
particulare, private;
e)
interese economice ale micro-grupurilor
sociale-familiale, ale întreprinderilor (firmelor) sau ale
subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter
local;
f)
interesele economice naţionale, statale care
se mai numesc şi interese generale;
g) interese economice internaţionale şi
h) interese economice mondiale sau planetare.
Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în
viaţa economică a societăţii se disting:
a) interese economice fundamentale şi
b) interese economice nefundamentale (derivate) secundare,
terţiare etc.
Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii
purtători, se deosebesc:
a) interese economice directe (nemijlocite) şi
b) interese economice indirecte (mijlocite).
Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele
economice pot fi grupate în:
a) interese permanente;
b) interese periodice;
c) interese rare.
Din acelaşi punct de vedere ele mai pot fi grupate în:
a) interese permanente şi
b) interese nepermanente,
precum şi în interese:
a) interese trecute;
b) interese prezente şi
c) interese viitoare.
Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice
acţionează pentru realizarea propriilor sale interese.
Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de
concurenţă. Furnizorii de mărfuri vor să vândă cât mai repede şi cât
mai eficient mărfurile lor. Pentru aceasta, ei manifestă tendinţa să
mărească preţurile. Clienţii, cumpărătorii doresc în schimb să obţină
mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici. Deosebirile dintre interese
pot îmbrăca şi îmbracă forma contradicţiilor, a opoziţiei dintre
purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a agravării lor, contradicţiile
dintre interese se transformă în conflicte între diferiţii lor purtători.
1.2. Activitatea economică şi structurile ei
Activitatea economică este o componentă fundamentală a
acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor
economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi
consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii
trebuinţelor.
Structura activităţii economiei cuprinde următoarele
componente sau acte fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie
şi consum.
17
Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la
scara unei colectivităţi de sine stătătoare, poate fi segmentată în
producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia veniturilor pentru a
se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe
piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi
consumaţia, în calitate de scop final al activităţii economice.
Alături de conceptul de “activitate economică” în vorbirea
obişnuită, ca şi în literatura de specialitate, au o largă circulaţie
conceptele “muncă” şi “producţie”.
Potrivit unor opinii, activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor
vii, deci lumii organice în general, în timp ce munca, chiar dacă
unele forme primitive, instinctive ale ei se observă şi la unele
animale, constituie un efort esenţialmente omenesc.
Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi
activitatea, sau mai exact munca propriu-zisă reprezintă activitatea
îndreptată spre un anumit scop şi deci, ele exprimă acelaşi lucru. Nu
este mai puţin adevărat însă, că partizanii acestui punct de vedere fac
o deosebire între procesul de muncă şi munca propriu-zisă. După
opinia lor primul, adică procesul de muncă are o sferă de cuprindere
mult mai largă. El include în structura sa în calitate de elemente
simple şi abstracte:
a) activitatea îndreptată spre un anumit scop sau munca
propriu-zisă;
b) obiectele asupra cărora omul acţionează;
c) mijloacele şi instrumentele cu care acţionează asupra
obiectelor muncii.
Nu este lipsit de importanţă să se ştie că munca a reprezentat
unul din conceptele fundamentale ale gândirii economice clasice.
Atenţia şi importanţa acordate muncii nu sunt întâmplătoare.
Prin esenţa sa, munca este un fenomen omenesc, un proces între om
şi natură, proces prin intermediul căruia omul transformă obiectele şi
substanţa naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a crea bunuri
necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde
două genuri de relaţii:
a) relaţii dintre om şi natură şi
b) relaţiile care se statornicesc între oameni.
Multiplele aptitudini fizice, educaţionale şi de comportament,
profesionale şi de experienţă de viaţă ce există în organismul viu al
omului apt să muncească, reprezintă forţa de muncă. Munca în
calitate de factor producţie primar, îşi are premisa naturală în
populaţie - în care se află atât scopul acţiunii, cât şi mijlocul prin
care se realizează acţiunea.
Aşa cum s-a mai arătat, primul izvor de satisfacere a
trebuinţelor umane îl constituie natura. Ea oferă atât obiecte care pot
consuma direct, cât şi obiecte care înainte de a intra în consumul
propriu-zis sunt supuse unor procese de transformare şi adaptare.
Pentru obţinerea primelor obiecte, omul efectuează munci de
culegere, iar în cazul că nu le consumă imediat, el efectuează muncă
de depozitare şi de păstrare. Obiectele furnizate însă de natură direct
pentru consum sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru a asigura
subzistenţa, supravieţuirea societăţii. Omul găseşte în natură obiecte
şi substanţe care prin transformare şi adaptare dobândesc calitatea de
a satisface diferite trebuinţe ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie
18
să muncească, să producă bunurile de care are trebuinţă.
1.2.1. Repartiţia, schimbul şi consumul
Între producător şi produs se interpune repartiţia (distribuţia)
care, prin intermediul unor norme sociale determină partea care
revine fiecăruia din volumul bunurilor create. Prin intermediul
activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi redistribuie
participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel
încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile
pentru care au fost create.
Omul nu poate - mai ales pe o treaptă mai înaltă de evoluţie - să
producă singur toate bunurile economice de care are nevoie. Pe o
anumită treaptă de dezvoltare a societăţii el a descoperit şi a înţeles că
este mai eficient atât pentru el cât şi pentru ceilalţi indivizi să se
specializeze în confecţionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze
la schimb pentru a obţine bunurile necesare care nu le produce oferind
în loc bunurile produse de el. Orice individ este în acelaşi timp
producător de bunuri şi servicii şi consumator de bunuri şi servicii.
Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au amplificat,
s-au diversificat şi complicat pe măsura adâncirii şi diviziunii sociale a
muncii şi a autonomiei şi independenţei producătorilor. Pentru a le
asigura desfăşurarea lor normală omenirea a inventat banii care au
înlocuit schimbul direct de bunuri economice - mărfuri, contra bunuri
economice - mărfuri cu schimbul indirect, efectuat prin mijlocirea
banilor - echivalentul general al lumii mărfurilor, al bogăţiei naţionale.
Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul.
În cadrul acestui proces, şi prin intermediul lui, au loc numeroase
acte şi subprocese cum sunt:
a) satisfacerea propriu-zisă a trebuinţelor umane;
b)
atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea
acestora ca bunuri economice reale, ca factori de satisfacţie reali;
c) dispariţia, indiferent dacă aceasta are loc într-un singur act
de consum sau în mai multe acte, a majorităţii covârşitoare a
bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci distrugerea, acestora.
Aici este locul să notăm că unele bunuri economice se
consumă şi transformă într-un singur act de consum de pildă
alimentele; altele au caracter durabil şi sunt folosite într-un număr
mai mare sau mai mic de acte de consum, de pildă un aparat de radio,
un televizor, un costum, încălţămintea etc. Pe lângă actele
menţionate, consumul înţeles ca proces de satisfacere a trebuinţelor
creează necesitatea unei producţii noi, a bunurilor economice
consumate şi prin aceasta acţionează ca un mobil ideal, lăuntric al
producţiei. Consumul fixează în mod ideal obiectul producţiei ca
imagine interioară, ca trebuinţă, ca impuls, ca scop. De aceea,
procesul de consum încheie drumul, circuitul pe care bunurile
economice îl parcurg, creează impulsul pentru un nou drum pe care îl
deschide.
1.2.2. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică.
19
Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul
activităţii economice; prin volumul, structura şi nivelul lor calitativ,
nevoile determină activitatea economică, prin care ar trebui să se
producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc în
sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi
continuitatea activităţii economice.
La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin
bunurile noi create şi oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele,
preferinţele consumatorilor, făcându-şi noi elemente de noutate şi
performanţă.
1.2.3. Alte structuri ale activităţii economice
Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:
A. Structuri verticale:
a) microeconomia - activitatea economică la nivelul unităţii
economice, firmei sau întreprinderii;
b) mezoeconomia - activitatea la nivel de ramură economică şi
zonă economică;
c) macroeconomia - activitatea economică la nivelul
economiei naţionale; ansamblul formelor de economie din cadrul
unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă, dintre întreprinderi,
ramuri, zone teritoriale;
d) mondoeconomia sau economia mondială - ansamblul
economiilor naţionale în interdependenţa lor.
B. Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief
nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie.
C. Structura de ramură a economiei naţionale (industrie,
agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ,
învăţământ, sănătate etc.). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi
grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.
D. Structura pe sectoare de activitate economică: primar
(agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar (industria
prelucrătoare, construcţiile); terţiar (restul activităţilor - sfera serviciilor).
Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin informatică.
E. Structura teritorială a economiei naţionale pe zone
teritorial - administrative, în interdependenţa lor.
În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul
de risc economic. 4 În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor
rezultate nedorite, care se concretizează în pierdere sau pagubă într-o
activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara situaţiilor de
risc legate de calamităţi naturale - secetă, inundaţii, fenomene
seismice etc. - ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai
restrânsă a unor consecinţe economice nedorite este dependentă de
calitatea activităţii economice.
20
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
- Trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii obiective în universul social însă în universul
economic, trebuinţele reprezintă formele de manifestare ale necesităţilor economice.
- Fiecare manifestare a individului, fiecare însuşire a lui, fiecare instinct vital al său, devine
necesitate, trebuinţă, nevoie.Atâta timp cât trebuinţele omului nu sunt satisfăcute, el este şi rămâne în
dezacord cu trebuinţele lui, adică în dezacord cu sine însuşi.
- Trebuinţele umane reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi
colectivităţii umane. Ele dobândesc o anumită autonomie şi independenţă, ocupă un anumit loc în
structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în cadrul sistemului economic.
- Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, fiinţă biologică, produs al societăţii şi
fiinţă raţională, nevoile pot fi naturale sau fiziologice, sociale (care izvorăsc din convieţuirea oamenilor
în societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de
aceştia ca membri ai diferitelor socio-grupuri) şi nevoi raţionale( care decurg din necesitatea unui nivel
ridicat de instruire şi gândire, menit să asigure un comportament superior, raţionalitate, eficienţă în
cadrul oricărei activităţi umane).
- Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară, adică se
statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum.
- Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în
funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de
instruire şi educaţie.
- Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea
de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor şi includ în sfera lor de cuprindere şi
potenţialul financiar informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile
economice ce au loc.
- Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care acţionează
restrictiv asupra activităţii economice, ceea ce determină utilizarea raţională a resurselor, adică
obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială.
- Interesele economice reprezintă forma de manifestare a trebuinţelor economice iar
purtătorii intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor micro-grupuri, macro-grupurile şi
structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.
- Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin
alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi
consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor.
- Prin esenţa sa, munca este un fenomen omenesc, un proces între om şi natură, proces prin
intermediul căruia omul transformă obiectele şi substanţa naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a
crea bunuri necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe.
Concepte şi termeni de reţinut:
21
ştiinţă economică, nevoie umană, resursă economică, trebuinţă economică, cost de oportunitate,
interes economic, activitate economică, producţie.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se împart nevoile din punctul de vedere al rolului lor în existenţa oamenilor ?
2. De cine sunt influenţate interesele economice ?
3. Ce constituie activitatea economică ?
4. Cum se poate defini relaţia dintre activitatea economică şi nevoi ?
5. Ce componente sau acte fundamentale cuprinde structura activităţii economice ?
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!
a. trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice;
b. fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru realizarea
intereselor socio-grupurilor;
c resursele au caracter nelimitat;
 Alegeţi varianta corectă!
1.Nevoile se caracterizează prin faptul că sunt:
a) limitate
b) dinamice
c) concurente
2.Resursele se pot caracteriza prin:
a) au caracter nelimitat
22
b) faptul că pot fi regenerabile şi
inepuizabile
c) faptul că sunt limitate, cel puţin la
potenţialul pe care îl are planeta
noastră
Bibliografie obligatorie





Gheorghe Bică, Elena Bică, ,,Introducere în ştiinţe economice” Ed. Sitech, Craiova, 2005;
Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu, ,,Economie
Politică” Manual universitar pentru jurişti, Ed. Sitech, Craiova, 2004;
Constantin Enache, Constantin Mecu, ,,Economie politică” Ed. Fundaţiei România de Mâine, vol.
I şi vol. II, 2009;
Mihail Gheorghe, ,,Piaţa muncii în România” Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin Popescu,
,,Macroeconomie. Economie II.” Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
23
Unitatea de învăţare 7
CADRUL MACROECONOMIC AL POLITICII ECONOMICE
Cuprins:
Unitatea de învăţare 7. Cadrul macroeconomic al politicii economice (4 ore)
7.1. Politici macroeconomice
7.1.1. Clasificarea politicilor economice
7.2. Politici economice privind creşterea economică.Teorii, tipuri şi modele de creştere economică
7.3. Politica fiscală.Caracteristici ale politicii fiscale
7.4. Politica monetară şi instrumentele acesteia.Echilibrul pieţei monetare
7.5. Politici economice ce privesc venitul, consumul şi investiţiile. Multiplicatorul şi acceleratorul
7.6. Politici economice privind fluctuaţiile activităţii economice. Ciclul afacerilor şi politicile
anticiclice
7.7. Măsuri şi politici de diminuare a şomajului
7.8. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei in România
7.8.1. Politici antiinflaţioniste
7.9.Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Introducere
Politicile economice, mai puţin sau mai mult ample, cu intensităţi
diferite, de la nivel naţional la nivel mondial, decurg din dezvoltarea
inegală a unor ţări sau grupuri de ţări, care îşi găsesc oportunităţile de
rezolvare în unele strategii şi politici comune, cum ar fi Politica agricolă,
Politica comercială, Politica privind transporturile, Politica fiscală etc., în
sensul înlocuirii complete a politicilor naţionale cu cele continentale (ale
UE, de exemplu), sau ale unor alianţe de state, mai mici, sau mai mari, în
raport de interesele şi scopurile pe care acestea le deservesc.
De exemplu, în plan regional, Politica de dezvoltare regională sau
42
Macroeconomie, Ghe. Pîrvu, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.15-16
Creşterea economică şi dezvoltarea economică durabilă, V.Pârvu,, Editura
Universitaria, Craiova, 2002
43
44
Economie, Ediţia a V-a, ASE Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti,2000, p.327330;Gh. Creţoiu, Economie, Editura ALL-Beck,Bucureşti, 2003,p. 256-259
45
Macroeconomie, Ghe. Pîrvu, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198-200
46
Macroeconomie, Ghe. Pîrvu, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.269-273
171
Politica socială regională s-au dezvoltat în ultimele trei decenii, în timp ce
Politica culturală sau Politica protecţiei consumatorului au apărut recent
şi nu sunt suficient de dezvoltate, dar toate acestea fac parte din categoria
politicilor “comune”, definite, în primul rând, după tipul de implicare al
ţărilor respective. În cadrul Uniunii Europene, au existat politici care nici
măcar nu au fost menţionate în tratate, dar care s-au dezvoltat şi au
evoluat progresiv (de exemplu, politica privind mediul), în timp ce altele,
cu toate că au fost stabilite în detaliu prin tratate, nu s-au aplicat deloc.
În toate şituaţiile, diversitatea priorităţilor în stabilirea şi aplicarea
politicilor comune, rezidă în interesele promovate şi, cel mai adesea,
impuse de fiecare ţară în parte în cadrul alianţelor respective.
Marea Britanie, de exemplu, în momentul intrării în UE, a fost
interesată de dezvoltarea politicii comerciale comune, deoarece aceasta îi
putea oferi posibilitatea de a valorifica potenţialul productiv cu eficienţă
crescută, întrucât ţara albionului dispunea de o economie prosperă, cu o
creştere economică constantă şi cu o rată a şomajului sub media
comunitară.
Alte state membre, care se aflau în faza de reconstrucţie de după
război erau interesate în dezvoltarea aparatului productiv şi deci a
politicilor care au facilitat acest demers.
În contextul actual, se insistă cu precădere pe politicile
macroeconomice fiscale, a veniturilor salariale, pe politica monetara şi a
cursului de schimb; pe politica anti-inflationista, pe cea privind libera
circulaţie a capitalurilor, comercială, dar se creionează şi perspectivele
macroeconomice şi sectoriale pe termen mediu pentru sectorul real.
De asemenea, în zilele noastre sunt reliefate tot mai pregnant
politicile economice orientate către creşterea economică şi ocuparea
fortei de munca, inflaţie, comerţul exterior şi balanţa de plăţi externe la
nivel naţional.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- înţelegerea noţiunii de politică economică, în context naţional şi
internaţional;
- deprinderea oportunităţilor de rezolvare în unele strategii şi
politici comune - Politica agricolă, Politica comercială, Politica
privind Transporturile, Politica fiscală etc., în sensul adaptărilor
politicilor naţionale cu cele continentale (ale UE, de exemplu);
– aprofundarea mecanismelor de elaborare şi funcţionare a
politicilor economice dar şi a obiectivelor acestora;
– înţelegerea importanţei politicilor economice şi a influenţei
acestora asupa economiei unei societăţi;
Competenţele unităţii de învăţare:
172
– studenţii îşi vor însuşi noţiunile de bază ale politicilor
economice;
– prin studiu vor conştientiza cu privire la necesitatea şi beneficiile
adoptării unor politici economice viabile şi eficiente;
– vor dobândi deprinderi privind implicaţiile şi efectele politicilor
economice din domeniile supuse atenţiei în prezentul curs
(politici de dezvoltare economică, fiscale, monetare,
antiinflaţioniste sau de combatere a şomajului);
– dezvoltarea unor abilitaţi de identificare a mecanismelor de
elaborare şi aplicare a politicilor economice;
Timpul alocat unităţii: 4 ore
Conţinutul unităţii de învăţare
CADRUL MACROECONOMIC AL POLITICII ECONOMICE
7.1. Politici macroeconomice
Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului
democratic în direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice
de atins pentru o anumită perioadă, într-o ţară, precum şi a
mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică
a acestora.
Obiectivele politicii economice se ierarhizează la toate
nivelurile de agregare economică, având ca premisă şi, totodată, ca
scop final interesul general al naţiunii, într-un anumit orizont de
timp.
Politicile sunt rezultatul activităţii instituţiilor comune, însă
implementarea lor cade în sarcina statelor membre.
După scopurile pe care le urmăresc, politicile comunitare sunt:
- de reglementare, prin care se crează şi se pun în aplicare legi şi
alte tipuri de reglementări juridice; un exemplu îl reprezintă politica
privind concurenţa;
- redistributive, prin care se urmăreşte minimizarea pierderilor
legate de alocarea resurselor datorate barierelor de orice tip, cum ar fi
Politica agricolă comună sau Politica bugetară.
- de promovare a coeziunii şi convergenţei în spaţiul comunitar,
categorie în care intră Politica de dezvoltare regională sau Politica
socială;
- de stabilizare macroeconomică, cum ar fi politica monetară şi
173
cea fiscală;
- externe, care reglementează relaţiile Uniunii Europene cu restul
lumii (de exemplu, Politica externă şi de securitate comună);
- privind drepturile legislative ale cetăţeanului, categorie in care
intră justiţia şi afacerile interne;
- privind guvernarea UE;
- în sensul stabilirii şi dezvoltării valorilor, structurilor şi
normelor Uniunii Europene.
7.1.1. Clasificarea politicilor economice
Există mai multe categorii de politici economice fapt ce
impune clasificarea acestora după anumite criterii:
1. în funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare,
politicile economice pot fi:
 de creştere şi dezvoltare;
 de ocupare a forţei de muncă (antişomaj);
 de stabilizare a preţurilor;
 antiinflaţioniste;
 de subvenţionare a exporturilor;
 de limitare a importurilor;
 politici sociale,
 politici agricole etc.
2. în raport de mijloacele (instrumentele) utilizate pentru
promovarea diferitelor politici există:
 politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (politici
monetare şi bugetare);
 politici în care se folosesc acţiuni directe asupra
mecanismelor economice (politici de preţuri, de venituri);
 politici care se bazează pe legislaţia economică
3. în funcţie de durata de extindere în timp a
obiectivelor
politicii economice, acestea pot fi:
 politici conjuncturale (anticiclice, deflaţioniste, de relansare
a activitatilor economice);
 politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor
funcţionării economiei.
4. în funcţie de maniera de influenţare a agenţilor
economiei de către administraţiile publice, politicile economice pot
fi:
 politici de limitare (spre exemplu, de încadrare a creditului
în anumite limite),
 politici de incintare a subiecţilor economiei (de formare a
comportamentului acestora în schimbul unor avantaje),
 politici de concertare (vizează încheierea de acorduri şi
convenţii între partenerii la viaţa economică şi socială)
174
5. având în vedere amploarea domeniului afectat, politica
economică a unui stat poate fi: globală, sectorială sau selectivă (spre
exemplu, politica economică externă, care se poate extinde la toate
tranzacţiile cu alte ţări sau numai la unele din ele).
6. în raport de orientarea doctrinară, se disting
 politici liberale şi
 politici dirijiste.
Politicile liberale acordă toata încrederea mecanismelor libere
de piaţă, fiind cunoscute ca politici ale ofertei, pe când politicile
dirijiste, keynesiene, preconizează intervenţia activă a puterii publice
şi pune accentul pe rolul cererii globale 42 .
Pentru înţelegerea modului de concepere şi funcţionare a
politicilor economice ce prezintă o importanţă majoră în sistemul
economic specific unei societăţi, vom trata în continuare câteva din
politicile economice de interes major.
7.2. Politici economice privind creşterea economică.
Teorii, tipuri şi modele de creştere economică
Teoriile, tipurile şi modelele de creştere economică evidenţiază
diferitele modalităţi cu ajutorul cărora prin activitatea prezentă o
putem influenţa pe cea viitoare, precum şi sursele pe care le putem
aloca pentru a asigura o creştere continuă.
Evoluţia în timp a activităţii economice a făcut posibilă şi
evoluţia teoriilor care au susţinut creşterea şi dezvoltarea economică,
de la teoriile clasice la cele keynesiste şi postkeynesiste şi mai departe
la teoriile neoclasice până în prezent la noua teorie a creşterii
economice.
În viziunea clasică dezvoltarea economică nu făcea necesară
intervenţia directă a statului, oferta (producţia) putea să regleze
automat cererea prin mecanismul preţurilor libere iar dacă era
necesară intervenţia statului, aceasta avea loc indirect la nivel
microeconomic şi numai în sensul creşterii ofertei prin stimularea
acumulării şi investiţiilor.
La începutul secolului XX, pe fondul unor numeroase
dezechilibre economice şi sociale cu care s-au confruntat economiile
multor state şi care au atins apogeul în timpul crizei economice din
1929-1933, s-a făcut şimţită nevoia restructurării teoriei economice şi
elaborarea unor noi concepte care să fundamenteze noile sensuri ale
dezvoltării şi creşterii economice. Are loc afirmarea gândirii
economice keynesiste care susţine teoretic necesitatea intervenţiei
statului în economie pentru a dinamiza, prin măsuri de politică
economică cererea agregată.
După cel de-al doilea război mondial are loc cu adevărat
conturarea teoriei creşterii economice ca o componentă de seamă a
ştiinţei economice şi au fost elaborate modelele neoclasice de creştere
care au în centrul lor creşterea economică prin ocuparea deplină a
forţei de muncă, acumularea de capital şi introducerea noilor
tehnologii
In ultimele decenii ale secolului XX s-a conturat o nouă teorie a
creşterii economice a cărei premisă o constituie acumularea de
capital asociată cu o acumulare de cunoştinţe.
Această nouă teorie a creşterii economice se detaşează prin
175
următoarele modificări:
- consideră progresul tehnic ca fiind produs al activităţii
economice validat de piaţă pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
- în noile condiţii cunoaşterea şi tehnologia se
caracterizează prin randamente superioare, prin aceasta fiind
certificată trecerea de la economia bazată pe resurse, la economia
bazată pe cunoaştere;
- apariţia de noi cunoştinţe constituie o sursă pentru
impulsionarea creşterii economice, admiţându-se că şi descoperirile de
mai mică amploare, dar la momentul potrivit pot veni în sprijinul
creşterii economice.
Evoluţia fenomenelor şi proceselor economice în cadrul fiecărei
economii naţionale, a economiei mondiale în general la începutul
mileniului trei relevă, anumite tendinţe în planul creşterii şi dezvoltării
economice 43 :
1. au fost elaborate noi strategii, noi viziuni asupra evoluţiei
vieţii economice, cu sunt: creşterea durabilă, creşterea
adecvată, curată şi înţeleaptă care situează pe prim plan
laturile calitative în defavoarea celor cantitative
2. în procesul dezvoltării economiei mondiale se intensifică
competiţia, concurenţa dintre state, motivaţiile fiind atât
de natură economică, dar şi politică;
3. se produc mutaţii rapide şi profunde în planul progresului
tehnic care aduc pe prim plan în procesul creşterii
economice neofactorii de producţie, în principal
informaţia şi cunoaşterea
4. creşterea şi adâncirea interdependenţelor economice
internaţionale, a generat o creştere a dependenţei în
dezvoltare faţă de exterior, atât a statelor mai puţin
dezvoltate, dar şi a celor dezvoltate;
5. intensificarea procesului de integrare economică pe plan
mondial amplifică şi mai mult resursele dezvoltării şi
creşterii economice necesare fiecărei ţări;
6. globalizarea şi mondializarea vieţii economice atrage
după sine o serie de consecinţe pozitive generate de
adoptarea unor noi strategii de creştere economică;
7. astăzi, mai mult ca oricând, elaborarea startegiilor privind
dezvoltarea şi creşterea economică se face în funcţie de
cerinţele de mediu, ecodezvoltarea reprezentând o nouă
prioritate;
8. dezvoltarea şi creşterea economică în fiecare ţară, dar şi la
nivel mondial, întâmpină noi obstacole cunoscute generic
sub numele de economie subterană
9. în procesul creşterii economice se observă interferenţa tot
mai puternică dintre economie şi politică, deciziile
economice au din ce în ce mai mult o încărcătură politică,
de multe ori cu consecinţe neprevăzute;
10. în noile condiţii se impune regândirea şi reevaluarea rolului
statului în viaţa economică, nu în direcţia intervenţiei
directe ci a supravegherii respectării principiilor generale
ale vieţii economice, a funcţionării corecte a mecanismului
economic.
În cadrul fiecărei ţări, în funcţie de posibilităţile de combinare a
176
diferitelor laturi ale factorilor atraşi şi utilizaţi în procesele economice
vom întâlni mai multe variante ale creşterii economice definite drept
tipuri de creştere economică, a căror clasificare şi structurare se poate
realiza în funcţie de anumite criterii:
a. În raport de ponderea laturilor cantitative sau calitative la
rezultatele obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv,
intermediar, intensiv.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei
contribuţii majoritare ale laturilor cantitative ale factorilor participanţi
la producţie, aceasta însemnând utilizarea unui volum însemnat de
investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum de o
eficientă ridicată.
Acest tip este specific ţărilor care, în trecut sau în prezent,
înregistrează un nivel economic incapabil să asigure satisfacerea
cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior resursele naţionale. Se
bazează prioritar pe acumulări susţinute, pe ample eforturi
investiţionale prin atragerea de capitaluri interne sau externe. Un
asemenea mod de dezvoltare, bazat pe o rată înaltă a acumulării, pe
lângă unele efecte pozitive în planul dezvoltării, au afectat consumul
populaţiei, limitându-1.
Tipul intermediar presupune participarea la rezultatele
economice în ponderi egale a factorilor cantitativi şi calitativi. Este
întâlnit în multe ţări aflate în tranziţie către o economie modernă
avansată. Tipul intermediar de creştere economică poate predomina
într-o economie mai mult sau mai puţin, în funcţie de bogăţia sau lipsa
factorilor interni, dar şi de conjunctura economiei mondiale.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor
avansate, care produc şi consumă noul, care sunt capabile să genereze
şi, în acelaşi timp, să absoarbă progres tehnologic, utilizând factorii în
care laturile calitative sunt preponderente, eficienţa economică
ridicată fiind elementul definitoriu al oricărei activităţi.
Economiile caracterizate prin tipul intensiv de creştere
economică sunt capabile să se autoîntreţină şi să-şi accelereze
dezvoltarea bazându-se pe progresul tehnic, inovare, noile tehnologii
şi cunoştinţele favorizate de societatea informaţională, dar şi pe
utilizarea unei forţe de muncă educată, înalt calificată şi un
management receptiv la nou, care îmbină eficient opţiunile şi
priorităţile microeconomice cu cele macroeconomice.
b. În funcţie de prioritatea factorilor interni sau externi ai
dezvoltării, dar şi de finalitatea acţiunilor întreprinse deosebim:
 tipul de creştere economică orientat spre interior
urmăreşte să limiteze influenţa pieţei mondiale asupra
dezvoltării interne, să creeze o economie internă
funcţională, cu mecanisme şi structuri proprii, care în final,
preponderent, urmăreşte satisfacerea nevoilor interne. Acest
tip de creştere economică, prin structurile industriale create,
este un mare consumator de materii prime şi, în acelaşi
timp, exportator de materii prime pentru acoperirea
necesarului de valută pentru dezvoltarea internă. Prin
politica economică promovată s-a accentuat dependenţa
dezvoltării interne de exportul materiilor prime, a crescut
datoria externă şi a dezechilibrat balanţa de plăţi externe. În
acest context, finanţarea dezvoltării interne din resurse
177
proprii a devenit tot mai dificilă astfel încât, în multe ţări
această cale de dezvoltare nu a dat rezultatele scontate.
 tipul de creştere economică orientat spre exterior
concepe o structură economică internă ce vizează pe lângă
satisfacerea propriilor cerinţe, încadrarea eficientă în
circuitul economic mondial, realizarea unei mari părţi a
producţiei naţionale pe piaţa mondială. Un asemenea tip de
creştere economică impune liberalizarea preţurilor interne,
apariţia de noi ramuri, întreprinderi şi activităţi, restrângerea
rolului statului în viaţa economică, extinderea sectorului
privat în economie şi crearea sistemului financiar capabil să
mobilizeze resursele necesare finanţării dezvoltării
economice.
 În raport de măsurile de politică utilizate deosebim tipul de
dezvoltare economică, inflaţionistă şi tipul de dezvoltare
neinflaţionistă.
 Adândirea diviziunii mondiale a muncii, progresul fără
precedent al ştiinţei şi tehnologiei, extinderea schimburilor
internaţionale a făcut posibilă apariţia unui tip naţional al
dezvoltării economice şi tipului global al dezvoltării, ca
rezultat al accentuării interdependenţelor la scară planetară.
În strânsă legătură cu definirea tipurilor şi modelelor de creştere
economică se află şi problemele modelării proceselor de creştere şi
dezvoltare economică.
Datorită complexităţii proceselor creşterii economice, pentru o
mai bună gestionare a factorilor şi finalizare a scopurilor urmărite s-a
recurs la utilizarea aparatului statistic şi matematic. Din îmbinarea
teoriei economice cu statistica şi matematica economică a apărut o
nouă disciplină, econometria şi, odată cu aceasta s-a trecut la
elaborarea de modele matematice ale creşterii economice.
Modelarea creşterii economice presupune elaborarea şi
utilizarea de modele economico-matematice în dublu scop: teoretic, de
descriere şi explicare, şi pragmatic, de previzionare şi dirijare a
procesului creşterii economice.
Modelarea economică presupune utilizarea unor instrumente, a
unor variabile care corelate direcţionează o anumită evoluţie dorită, în
timp, a vieţii economice.
Modelul economic reprezintă formalizarea, în expresie
matematică, prin funcţii variabile şi parametri specifici, a relaţiilor
dintre factorii creşterii economice şi rezultatele procesului
decreştere economică, punândîn evidenţă mecanismele, intensitatea şi
tendinţele acestuia.
Complexitatea desfăşurării vieţii economice a impus elaborarea
mai multor categorii de modele economice, în raport de scopul
urmărit, ceea ce face necesară o clasificare şi structurare a acestora în
funcţie de anumite criterii.
În raport de sfera de cuprindere a fenomenelor şi proceselor
economice există:
 modele microeconomice, acoperind spaţiul economic
restrâns al unui agent economic, grupe de agenţi
economici sau activitatea unei ramuri
 modele macroeconomice, acoperind spaţiul economic
naţional, operând cu indicatori macroeconomici de efort şi
178
de rezultate;
modele de creştere mondoeconomică impuse de aparaţia
unor probleme globale, planetare ce influenţează procesul
creşterii şi dezvoltării la scară naţională, zonală şi globală.
În funcţie de caracterul informaţiilor pe care le poate cuprinde,
modelele creşterii economice pot fi:
 modele statice, sunt o oglindă a stării economice a unei
ţări la un moment dat al evoluţiei sale şi,
 modele dinamice care reflectă modificarea în timp a
valorilor parametrilor specifici creşterii economice,
formulând traiectoria creşterii economice optime, din mai
multe posibile.
Din punctul de vedere al gradului de agregare a componentelor
economiei naţionale există:
 modele monosectoriale care nu diferenţiază pe ramuri
economice intrările de factori şi ieşirile de rezultate având
un înalt grad de abstractizare;
 modele multisectoriale, diferenţiază pe ramuri factorii şi
rezultatele, contribuţia fiecărei ramuri la obţinerea
indicatorilor sintetici.
În raport de scopul urmărit prin elaborarea modelelor întâlnim:
 modele descriptive, fiind utilizate pentru simularea
unui fenomen sau proces eonomic şi,
 modele normative utilizate în scop de optimizare a
proceselor de creştere economică.
Pentru ca modelele creşterii economice să fie viabile, să reflecte
corect traiectoria mişcării vieţii economice, este necesar ca acestea să
îndeplinească cumulativ o serie de condiţii: să aibă corespondent în
realitate, su fie izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă, să fie
operaţionale, adică să facă apel la indicatori utilizaţi în mod curent în
statistică şi previzionare; să fie calculabile, adică să poată fi transpus
într-un algoritm rezolvabil cu calculatorul electronic. Îndeplinând
aceste cerinţe, modelele pot fi folosite pentru a genera mai multe
variante de creştere economică din care avem posibilitatea de a le
selecta pe cele optime scopului urmărit.

7.3. Politica fiscală.Caracteristici ale politicii fiscale
Politica fiscală este concentrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi
nediscriminatoriu al impozitelor şi taxelor, în scopul promovarii unei
cresteri economice sustenabile, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi
întăririi clasei de mijloc. În domeniul bugetar se urmăreşte îmbunătăţirea
eficienţei alocărilor bugetare pe bază de priorităţi şi creşterea transparenţei
cheltuielilor publice.
În acelaşi timp, politica fiscal- bugetară are de înfruntat două mari
provocări: menţinerea caracterului prudent pentru a se asigura
sustenabilitatea externă şi continuarea procesului dezinflationist şi,
totodată, asigurarea surselor de finanţare a angajamentelor ce decurg din
asumarea obligaţiilor rezultate din acordurile cu UE,.
Nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi mărimea deficitului
bugetar sunt stabilite la un nivel corelat cu obiectivele majore de politică
economică pe care le avem de atins cu scopul accelerării procesului de
convergenţă reală, susţinerii procesului de scădere a inflaţiei şi menţinerii
179
deficitului de cont curent în limite sustenabile din punct de vedere al
finanţării.
Ţinând cont de orientarea politicii monetare şi de curs de schimb, se
are în vedere o corelaţie îmbunătăţită în cadrul ansamblului de politici
macroeconomice. Dacă în cadrul mixului de politici macroeconomice,
politica monetară şi de curs va da prioritate obiectivului de reducere a
inflaţiei, asigurarea competitivităţii externe va reveni într-o masură
preponderentă politicii fiscal bugetare, alături de politica de venituri şi a
pieţei muncii.
O parte din caracteristicile politicii fiscal-bugetare sunt:
• stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel
corelat cu obiectivele macroeconomice precum şi diminuarea deficitelor
cvasi-fiscale, în vederea susţinerii eforturilor de reducere a inflaţiei în acord
cu criteriile nominale de convergenţă;
• continuarea reformei administraţiei fiscale în vederea
îmbunătăţirii colectării obligaţiilor bugetare;
• îmbunătăţirea managementului cheltuielilor bugetare prin:
- Prioritizarea mai bună a cheltuielilor, în special a proiectelor de
investiţii;
- Îmbunătăţirea capacităţii de programare bugetară pe termen
mediu
- Creşterea transparenţei cheltuielilor publice;
- Creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de dezvoltare şi a
fondurilor structurale şi integrarea deplină a acestora în cadrul bugetar
general;
• accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul
implicării mai active a comunităţilor locale în procesul de colectare şi
alocare a resurselor publice;
• continuarea diminuării contribuţiilor la asigurările sociale cu
scopul încurajării procesului de creare de noi locuri de muncă;
7.4. Politica monetară şi instrumentele acesteia.
Echilibrul pieţei monetare
În cadrul politicii economice de ansamblu practicată de
autoritatea publică dintr-o ţară, un rol important îl deţine politica
monetară, având ca obiectiv adapotarea mijloacelor de plată la
nevoile economiei.
Politica monetară, este o componentă a politicii economice, ea
nu poate fi elaborată şi urmărită independent de celelalte acţiuni ale
puterii publice şi poate fi definită, ca reprezentând ansamblul de
acţiuni şi decizii exercitate de autorităţile monetare dintr-o ţară
(Banca Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi a altor
active financiare, având ca efect modificarea masei monetare şi a
ratelor dobânzii, în vederea orientării economiei pe termen scurt şi
mediu 44 .
În general, în toate ţările, politica monetară mai amplă şi profundă
sau mai restrânsă este promovată de Banca Centrală, care acţionează
aproape în majoritatea cazurilor în conclucrare şi coordonare cu autorităţile
guvernamentale. Legătura şi conlucrarea autorităţilor monetare cu puterea
publică în elaborarea politicii economice (în general), a politicii monetare
(în special) depinde de gradul de autonomie de care beneficiază autoritatea
monetară (Banca Centrală).
180
Obiectivele politicii monetare pot fi grupate şi analizate în raport de
anumite criterii:
1. în raport de sfera
(spaţiul)
de cuprindere a acţiunii
autoritătţii monetare deosebim:
a. obiective interne: reglarea cererii de monedă ca mijloc de
schimb şi de plată în vederea realizării stabilităţii preţurilor, deplina
ocupare a forţei de muncă, expansiunea economică etc;
b. obiective externe: încurajarea intrărilor şi ieşirilor de capitaluri
pentru reechilibrarea balanţei de plăţi, pe de o parte,, sau găsirea de
modalităţi de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când
mişcările de capitaluri se derulează în scopuri speculative, pe de altă
parte;
2. în raport de motivaţiile politicii monetare promovate de
autoritatea monetară deosebim:
a. politica monetară care urmăreşte organizarea profesiunii
bancare de aşa manieră încât să asigure protecţia deponenţilor şi să
evite riscurile;
b. prin politica monetară se urmăreşte realizarea obiectivelor
economice fundamentale prin modificarea masei monetare şi a ratei
dobânzii;
3. în raport de ţintele operaţionale ale politicii monetare
deosebim:
a. obiective care urmăresc controlul dimensiunilor masei
monetare;
b. obiective
care
urmăresc
determinarea
şi
evoluţia
nivelului ratei dobânzii;
Trebuie precizat, în acest context, ca Banca Centrală nu poate să
îndeplinească simultan aceste două obiective deoarece:
- dacă se urmăreste stabilirea unui anumit nivel al ratei
dobânzii, atunci va trebui să se modifice oferta de bani (a mărimii
masei monetare), astfel ca rata dobanzii să coincidă cu scopul
propus;
- dacă se urmăreste un anumit nivel al masei monetare,
atunci se va acţiona asupra ratei dobanzii majorând sau micşorând
nivelul acestuia.
4. în raport de durata în timp a obiectivelor urmărite prin
politica monetară deosebim:
a. obiective pe termen scurt (controlul nivelului ratelor
dobanzii practicate);
b. obiective pe termen lung (controlul ratelor de creştere a
masei monetare).
5. în raport de caracterul intermediar (sectorial) al acestor
obiective deosebim:
a. obiective cantitative: referitoare la evoluţia agregatelor
monetare aflate în circulaţie într-o economie;
b. obiectivul ratei dobânzii: mărirea sau reducerea nivelului
acesteia;
c. obiectivul ratei de schimb - prin care se urmăreşte atingerea unui
anumit nivel al cursului de schimb al monedei nationale pe piaţa valutară.
În Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României se precizează:
obiectivul fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilităţii monetare,
pentru a contribui la stabilitatea preţurilor, iar pentru atingerea acestuia
B.N.R. elaborează politica monetară, valutară şi de credit, organizează şi
181
supraveghează sistemul bancar şi profesiunea bancară.
Atingerea obiectivului fundamental impune:
- orientarea consistentă a politicii monetare către obiectul fundamental
al stabilităţii preţurilor;
- crearea şi dezvoltarea pieţelor financiare;
- realizarea convertibilităţii de cont a monedei naţionale;
- creşterea rezervelor internaţionale;
- consolidarea independenţei sale funcţionale.
Un prim obiectiv al politicii monetare îl reprezintă
realizarea, în dinamică, a echilibrului pe piaţa monetară.
Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când,
la o anumită mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu
cererea de monedă.
Punctul de echilibru pe piaţa monetară care determină
cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru (rata dobânzii), este dat
de punctul de intersecţie a curbei cererii de monedă şi curbei ofertei
de monedă.
Echilibrul pe piaţa monetară are caracter dinamic, se
realizează spontan şi se poate modifica fie ca rezultat al variaţiei
cererii sau a ofertei de bani, fie ca rezultat al modificarii simultane a
cererii, ofertei şi ratei dobânzii, rezultând urmatoarele situaţii:
a. modificarea cererii de monedă în condiţiile unei oferte de
monedă constantă are ca rezultat creşterea ratei dobânzii la o cerere
de monedă crescândă, sau reducerea ratei dobânzii la o cerere de
monedă mai redusă modificând poziţia de echilibru pe piaţa
monetară şi mărimea masei monetare;
b. modificarea ofertei de monedă în condiţiile unei cereri de monedă
constantă are ca rezultat creşterea dobânzii la o ofertă de monedă în
scădere, şi reducerea ratei dobânzii la o ofertă de monedă în creştere,
modificându-se punctul de echilibru pe piata monetară şi mărimea masei
monetare;
c. modificarea simultană şi în aceeaşi proporţie a cererii şi ofertei de
monedă pe piaţa monetară are ca efect menţinerea la acelaşi nivel a ratei
dobânzii, însă are loc o majorare a masei monetare în situatia expansiunii
cererii şi ofertei de monedă, sau diminuarea masei monetare în situaţia
reducerii simultane a cererii şi ofertei de monedă.
Principalele instrumente ale politicii monetare prin care se urmăreşte
realizarea echilibrului pe piaţa monetară sunt:
1. Manevrarea taxei scontului şi rescontului.
Scontarea este operaţiunea specifică prin care o bancă comercială
achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, efecte de
comerţ, (cambii, bilete la ordin), plătind deţinătorului suma înscrisă pe titlul
respectiv, mai puţin comisionul (dobanda aferentă pentru perioada de timp
cuprinsă între momentul achiziţionării titlului şi scadenţa sa).
Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare, de către banca
de emisiune, de la băncile comerciale, a efectelor de comert deja scontate
de acestea din urmă, înainte de scadenţă, plătind băncilor comerciale suma
înscrisă pe titlu, mai puţin comisionul. Prin operaţiunea de rescontare
Banca Natională creează rezerve monetare excedentare (numerar) pentru
băncile comerciale.
Evoluţia taxei scontului (rescontului) este condiţionată de
conjunctura economică internă şi internaţională. O majorare a taxei
scontului şi rescontului de către banca centrală conduce la creşterea
182
costului creditelor şi, în consecinţă, la reducerea lichidităţilor pe piaţa
monetară şi la frânarea activităţii economice. Dimpotrivă, o reducere a
taxei scontului (rescontului) are ca efect creşterea lichidităţilor din
economic, reducerea costurilor băncilor cu acordarea de credite, o cerere
crescândă de bani şi ca rezultat o relansare a activităţii economice.
2. Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de catre banca
centrală (de emisiune) de pe piaţa deschisă (open market). Într-o economie
naţională există un anumit volum necesar al masei monetare, care
evoluează odată cu ansamblul activităţilor economice. De asemenea, pe
piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă cererea agregată şi
oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie
un excedent global, fie un deficit global de lichidităţi. Banca Naţională
intervine în acest mecanism pentru a reechilibra piaţa monetară, "retezând"
excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa (deficitul) de
lichidităţi. În primul caz, când trebuie redus excedentul de lichidităţi, Banca
Naţională vinde pe piaţa monetară liberă o parte din efectele publice sau
private pe care le deţine în portofoliul său (bonuri de tezaur, obligaţiuni
s.a.), atrăgând şi anihilând excedentul de lichidităţi de pe piaţa monetară. În
cel de-al doilea caz, când trebuie completat deficitul de lichidităţi, Banca
Naţională cumpără (achiziţionează) o parte din efectele publice sau private
deţinute de băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate,
acoperind deficitul de lichidităţi al acestora.
3.Politica cotelor obligatorii de rezervă.
În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor fonduri
de rezervă ale fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau
rezerva păstrată de banca respectivă şi disponibilul băncii în contul său
curent la Banca Naţională. Sporirea cotelor obligatorii de rezervă
diminuează disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează
masa monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezervă sporeşte
masa creditului bancar şi masa monetară din economie.
4. Refinanţarea societaţilor bancare de catre Banca
Naţională.
Baza procesului de refinanţare a societăţilor bancare este
reprezentată de creditul pe termen scurt acordat de Banca Naţională
celorlalte bănci. În acest scop se utilizează ca instrumente:
a. linia de credit, prin care Banca Naţională deschide un cont unei
societăţi bancare, pe care îl alimentează la un nivel convenit şi pentru un
interval de timp stabilit (de regula 90 de zile). Rata dobânzii pentru acest
credit se stabileşte de către creditor. Reducerea ratei dobânzii la linia de
credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare debitoare
şi asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte
refinanţarea băncilor comerciale şi micşorează masa monetară de care
acestea dispun;
b. creditul de licitaţie se utilizează atunci când Banca
Naţională disponibilizează anumite resurse financiare, care sunt licite
între societăţile bancare potenţial debitoare. Societatea bancară care
oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea licitaţiei;
c. creditul pe termen fix constă într-un credit special cu o
scadenţă de 30 de zile pe care Banca Naţională îl acordă societăţilor
bancare aflate în dificultăţi de plată. După această perioadă, prin
neredresarea financiară a societăţii bancare debitoare, începe
procesul de supraveghere din partea Băncii Naţionale, care poate
culmina cu propunerea de reorganizare sau lichidare financiară a
183
băncii respective.
7.5. Politici economice ce privesc venitul, consumul şi investiţiile.
Multiplicatorul şi acceleratorul
Viaţa economică trebuie înţeleasă ca un proces permanent de
adaptare a cererii şi ofertei agregate aflate sub influenţa continuă a
numeroşi factori. Dacă cererea globală efectivă determină agenţii
economici să producii bunurile materiale şi serviciile, oferta globală susţine
cererea globală asigurându-i bunurile şi serviciile, dar şi mijloacele băneşti
necesare pentru efectuarea tranzacţiilor economice.
Dar într-o economie naţională veniturile obţinute au ca destinaţie
finală consumul şi investiţiile. La rândul lor, investiţiile influenţează
producţia, venitul şi consumul. De aceea repartizarea veniturilor pentru
consum şi investiţii are la bază principiile multiplicatorului şi
acceleratorului.
Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea dintre investiţii
şi venit. Astfe, ceşterea investiţiilor determină creşterea producţiei şi a
venitului, iar creşterii venitului în perioada curentă îi corespunde un nivel
de creştere a cheltuielilor de consum şi a investiţiilor în perioada viitoare.
În fiecare nouă etapă a dezvoltării economice sporul investiţiilor va
genera un nou spor al venitului determinabil cu ajutorul multiplicatorului şi
evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama investiţiilor.
Într-o economie naţională orice spor de venit se scindează în
creşterea consumului şi creşterea investiţiilor.
Astfel, rezultă că multiplicatorul va fi cu atât mai mare cu cât
înclinaţia marginală spre consum va fi mai mare, sau cu cât înclinaţia
marginală spre economii va fi mai mică, punând în evidenţă impulsul
stimulativ al consumului asupra relaţiei dintre venit şi investiţii.
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată, în anul
1931, de către R.F.Fahn, pentru ca ulterior, în anul 1936, J.M.Keynes să
generalizeze folosirea multiplicatorului în cadrul interacţiunii dintre
investiţii şi venit în lucrarea "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor", demonstrând că investiţiile sunt cele care produc
efecte de antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta,
asupra venitului şi consumului.
Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra
investiţiilor în sensul că sporirea cererii de bunuri de consum antrenează o
cerere mai mare de bunuri de capital (de investiţii). Ca urmare , între
cererea de bunuri de consum şi investiţii există o relaţie de accelerare, de
următoarea manieră: o creştere a venitului va genera o creştere a părţii
destinate consumului care va antrena o sporire a cererii de bunuri de
consum adresată producătorilor; producătorii doresc să adapteze producţia
la nivelul cererii sporite făcând investiţii în noi capacităţi de producţie.
Rezultă că principiul acceleratorului consideră investiţia ca o
variabilă dependentă de creşterea cererii.
Calculat ca raport între volumul investiţiei într-un an şi variaţia
venitului în perioada anterioară, acceleratorul furnizează explicaţii
teoretice referitoare la variaţia acumulării de capital de la o perioadă la alta.
Din această relaţie rezultă că mărimea investiţiilor este egală cu
acceleratorul înmulţit cu creşterea venitului.
184
Acţiunea principiului acceleratorului este valabilă numai în situaţia
în care capitalul necesar investiţiilor este mai mare decât capitalul
disponibil. Dacă diferenţa este negativă atunci înseamnă că în economie se
petrece fenomenul de dezinvestiţie (nu se fac investiţii). Aceasta înseamnă
că în faza de avânt a ciclului economic investiţiile nete cresc, iar în
perioadele de criză pot să apară dezinvestiţii nete, fiind frânat sau stopat
procesul investiţional45 .
7.6. Politici economice privind fluctuaţiile activităţii economice.
Ciclul afacerilor şi politicile anticiclice
Urmărind asigurarea unei cât mai mari stabilităţi a proceselor
economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice, diferiţi
agenţi economici şi în general statul, adoptă o serie de măsuri. Surprinzând
modalităţi fundamental diferite de percepere a cauzelor fluctuaţiilor ciclice,
politicile anticriză pot fi structurate în două mari categorii:
a. politici anticiclice având ca obiect influenţarea cererii
agregate
b. politici anticiclice bazate pe ofertă.
a. Politici bazate pe cerere. Punctul de reper al adaptării unor
asemenea modalităţi de depăşire a situaţiei create îl constituie marea
depreciere economică din anii 1930, iar teoreticianul de marcă este
J.M.Keynes, care a demonstrat necesitatea acţiunii asupra cererii globale,
care poate stimula şi redresa producţia. În această viziune, problema
centrală este găsirea modalităţii optime de control din partea guvernului
asupra cererii agregate, pe această cale obţinându-se niveluri ridicate de
utilizare a forţei de muncă, concomitent cu rate acceptabile a inflaţiei.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, se
folosesc mai multe instrumente de politică economică: cheltuielile publice,
sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, sistemul
asigurărilor sociale etc. Fundamentate de către economistul englez Keynes,
politicile anticriză se constiutie într-o componentă a politicii economice pe
termen scurt şi pot fi grupate în trei mari categorii : politica cheltuielilor
publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui
deficit bugetar cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată
(pentru a stimula producţia, în vederea trecerii la faza de expansiune).
Cheltuielile publice implică transferuri de venituri şi acţiunea asupra
cererii globale prin achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi
investiţii în întreprinderi publice. Un mare rol revine majorării prestaţiilor
şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de
reciclare profesională etc), care permit în faza de recesiune să fie atenuate
fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale
populaţiei.
Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de
starea conjuncturii. Astfel, pentru stimularea creşterii economice, în fazele
de stagnare sau recesiune se aplică dobânzi mai reduse care stimulează pe
investitori şi creditul iar în fazele de avânt, când preţurile au tendinţă de
185
creştere, se acţionează în direcţia restrângerii masei monetare prin creşterea
dobânzii şi promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite.
Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în
scopuri anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea
frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei Astfel, în condiţiile de
recesiune se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare
directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând la dispoziţia
agenţilor economici particulari, o cotă mai mare din profit.
b. Politicile bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa
evoluţia ciclică, esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători,
pentru a-şi spori oferta. În vederea atingerii acestui scop, pot fi adoptate
două categorii de măsuri: efectuarea unor reforme structurale orientate spre
extinderea concurenţei şi a preţurilor libere prin eliminarea centrelor de
forţă economică (oligopoluri, centrale sindicate); folosirea unor pârghii
economice care să îmbunătăţescă perspectivele de profit ale producătorilor
(ex.reducerea fiscalităţii).
Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei au fost aplicate în
mod coerent pentru prima dală în SUA, în vederea depăşirii marii
depresiuni din anii 1930, program cunoscut sub numele de New Deal.
După al doilea război mondial, asemenea măsuri, cu accente specifice, au
devenit o practică curentă în ţări din Europa Occidentală, Canada şi
Japonia. Atenuarea fluctuaţiilor ciclice, din economiile ţărilor dezvoltate
până la jumătatea anilor '70 au sădit încredere în viabilitatea politicilor
anticiclice care vizează influenţarea cererii agregate în raport cu starea
concretă a economiei.
7.7. Măsuri şi politici de diminuare a şomajului
Ocuparea raţională a forţei de muncă reprezintă unul din obiectivele
esenţiale ale politicii economice desfăşurată la nivel naţional, fără a afecta
deciziile microagenţilor economici vânzători şi utilizatori de forţă de
muncă.
Necesitatea implicării statului în gestionarea pieţei muncii derivă din
funcţiile economice pe care le îndeplineşte. Implicarea se realizează prin
acţiuni directe şi indirecte şi are ca scop imediat stimularea creării de noi
locuri de muncă. Limitarea intervenţiei statului pe piaţa muncii rezultă din
faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietate privată,
conţinutul şi nivelul acestor activităţi fiind determinate de proprietari în
mod liber, guvernele având rolul de a elabora politici naţionale de ocupare
a forţei de muncă.
Politicile de ocupare trebuie înţelese ca fiind un ansamblu de
măsuri elaborate de către stat în scopul:
- stimulării creării de noi locuri de muncă
- adaptării resurselor de muncă la nevoile reale ale
economiei;
- asigurării fluidităţii şi flexibilităţii pe piaţa muncii etc
Politicile de ocupare pot fi pasive şi active, fiecare urmărind scopuri
precise şi dispunând de mijloace adecvate de realizare.
Politicile pasive de ocupare se caracterizează prin aceea că pornesc
de la o situaţie existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării la un
moment dat şi urmăresc găsirea de căi şi soluţii pentru ocuparea
excedentului de resurse de muncă. Politicile pasive considerând nivelul
186
ocupării ca fiind determinat de nivelul dezvoltării economice, de acţiunea
forţelor pieţei, pun accentul pe protecţia şomerilor prin indemnizaţia de
şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retrasă de pe piaţa
muncii. Asemenea acţiuni au caracter defensiv, provoacă pesimism,
generează o nouă segmentare a pieţei muncii.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică pasivă de ocupare
amintim: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare;
creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; sporirea numărului de locuri
de muncă cu program zilnic redus şi atipic, restricţionarea sau interzicerea
imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare se caracterizează prin aceea că pornind
de la o situaţie existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării existent,
printr-un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente se
urmăreşte sporirea nivelului ocupării Politicile active consideră nivelul
ocupării ca fiind redus şi prin crearea de noi locuri de muncă pe bază de
investiţii şi prin alte modalităţi cu caracter ofensiv se urmăreşte adaptarea
locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică activă de ocupare
amintim: îmbunătăţirea învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea
orientării şcolare şi profesionale a tinerilor; reconversia forţei de muncă;
stimularea mobilităţii persoanelor active spre noi locuri de muncă;
dezvoltarea cercetării ştiinţifice în sprijinul producţiei; extinderea
activităţilor cu caracter ecologic; amplificarea investiţiilor ca act economic
fundamental hotărâtor în crearea de noi locuri de muncă.
Politicile de ocupare folosesc ca instrumente politica monetară,
politica bugetară, politica fiscală, politica de venituri etc, care au rolul de a
stimula atât cererea cât şi oferta.
Politicile fiscale şi monetare, numite şi politici de stimulare a cererii,
au scopul de a creşte cererea agregată, deci şi venitul naţional de echilibru.
Principalele instrumente ale politicii sunt: cheltuielile publice, impozitarea
şi masa monetară aflată în circulaţie. Dacă şomajul este determinat, spre
exemplu, de o diminuare generală a cererii agregate, este posibil ca o
creştere a cererii agregate (crescând cheltuielile publice, reducând
impozitele sau crescând oferta de monedă) să genereze o utilizare
suplimentară a forţei de muncă.
Politicile de stimulare a ofertei au drept scop creşterea nivelului
potenţial de producţie al unei economii prin:
a.
îmbunătăţirea
circulaţiei
informaţiei.
Lipsa
de
informaţie este o cauză posibilă de prelungire a şomajului din două motive:
mai întâi, lucrătorii neangajaţi (şomerii) au nevoie de o perioadă
îndelungată de timp pentru a-şi găsi slijbe adecvate dacă nu cunosc toate
oportunităţile existente. În epoca tehnologiei informaţiei, perioadele de
căutare a unui loc de muncă ar putea fi reduse dacă toate birourile de
informare ar fi capabile să identifice în orice moment, toate locurile de
muncă adecvate şomerilor; în al doilea rând, unii angajatori se pot
considera ei înşişi vinovaţi în multe cazuri pentru că nu oferă suficiente
informaţii cu privire la natura slujbelor oferite şi la condiţiile de muncă;
pentru a nu se produce abandonuri ale locurilor de muncă din motive de
nepotrivire.
Guvernul ar putea îmbunătăţi calitatea informaţiei prin finanţarea
serviciilor oferite de oficiile de muncă şi prin convingerea angajatorilor de
necesitatea punerii la dispoziţia solicitanţilor de descrieri reale şi detaliate
ale locurilor de muncă oferite.
187
b. Scheme de recalificare. Imobilitatea profesională a muncii este
un factor important care determină şomajul structural. Un mijloc de a
aborda problema constă în finanţarea de către guvern a programelor de
recalificare a acelor lucrători fără un loc de muncă ce doresc să
dobândească deprinderi noi.
c. Asistenţa financiară pentru reinstalarea la noul loc de muncă.
Imobilitatea geografică determină, alături de imobilitatea profesională
creşterea şomajului structural. Pentru a rezolva problema, extrem de
utilă este furnizarea de informaţii cu privire la facilităţile privind educaţia,
petrecerea timpului liber, calitatea vieţii în alte regiuni din ţară, dar,
probabil, mai importantă este oferirea unui ajutor financiar destinat
procurării unei locuinţe, sau pentru a acoperi costurile mutării.
d. Asistenţă specială acordată tinerilor care doresc să se angajeze.
Procentul ridicat al şomajului este legat de creşterea şomajului în
rândul tineterului. Mulţi adolescenţi părăsec şcoala fără să fi învăţat o
meserie, fără a avea o experienţă în muncă. Aceste cauze le îngreunează
găsirea unui loc de muncă; cei care reuşesc să se angajeze descoperă foarte
repede că locul de muncă ales nu corespunde aşteptărilor şi îl părăsesc
pentru a căuta un post mai adecvat. Extinderea consilierii profesionale,
acordarea de stimulente firmelor care califică personal pe termen scurt la
locul de muncă sunt măsuri care pot duce la reducerea şomajului în rândul
tineretului.
e. Stimulente pentru firmele are reduc programul de lucru şi nu
numărul de lucrători angajaţi. Introducerea noilor tehnologii nu trebuie să
conducă la disponibilizarea unor lucrători. Guvernul poate să încurajeze
sindicatele şi firmele pentru a conlucra în scopul reducerii numărului mediu
de ore pe săptămână şi nu a forţei de muncă angajate. Acest ţel poate fi
atins prin plătirea unor subvenţii firmelor care adoptă echipament
tehnologic nou şi, simultan, negociază cu sindicatele reducerea orelor de
lucru, şi nu concedierea lucrătorilor.
Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl
constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în
stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu, pot fi grupate în următoarele
categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care privesc
populaţia ocupată, alte măsuri
a. Din prima categorie, (masuri care privesc direct pe şomeri) fac
parte măsurile şi acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi orientarea celor
care caută un loc de muncă sau pentru reintegrarea celor eliberaţi din
diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice. De
asemenea, un loc important îl ocupă, facilităţile acordate de stat pentru
crearea de noi, întreprinderi şi pentru trecerea la noi forme de angajare. În
acest sens, se remarcă angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea
provizorie cu contract de muncă pe durată determinată, măsuri selective
pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De regulă, asemenea miăsuri au
ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele normale;
b. Măsurile care privesc populaţia activă ocupată, au ca scop
diminuarea şomajului prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare
care se asigură, în principal, prin "împărţirea muncii" între cei angajaţi şi
crearea de noi posibilităţi de angajare. Aceasta presupune o reîmpărţire a
muncii la scara economiei şi formarea unor noi principii de organizare a
muncii şi a producţiei. Protejarea populaţiei ocupate este realizată, în
ultimul timp, şi prin măsurile întreprinse pentru îndepărtarea imigranţilor şi
repatrierea lor în ţările de origine.
188
Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu
poate fi decât procesul creării de noi locuri de muncă. Aceasta pentru că,
şomajul, rămâne, în principal, un rezultat al modului în care se desfăşoară
procesul reproducţiei sociale. El este strâns legat de creşterea economică şi
de aceea, cele mai multe măsuri trebuie să vizeze acest domeniu.
Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii
economice şi crearea condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi
dinamic acestei creşteri.
De aceea, diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa
continuă, corelată cu pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă,
constituie căi sigure de limitare a şomajului. Impulsionarea cererii efective,
prin investiţii bazate pe cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne, pot avea
efecte benefice asupra ofertanţilor forţei de muncă.
Investiţia în producţie trebuie însă corelată cu cea în om, în
pregătirea şi formarea sa profesională. De aceea, odată cu restructurările
tehnologice, cu reorientarea unor sectoare şi ramuri de activitate, trebuie
găsite şi mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot mai profunde
în planul structurii forţei de muncă (învăţământ modern bine structurat pe
cerinţe şi profesii)46 .
Pentru epoca pe care o parcurgem, dezvoltarea sectorului terţiar,
îmbinarea unor strategii naţionale cu altele locale şi regionale, ca şi
înlăturarea oricărei piedici în calea liberei iniţiative, sunt condiţii în plus,
fără de care, nu poate fi asigurat echilibrul pe piaţa forţei de muncă.
7.8. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei in România
În România, procesul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii
economiei de comandă, când sporirea salariilor nominale s-a realizat fără
corespondent real în planul producţiei şi productivităţii.
Inflaţia a fost un element definitoriu al evoluţiei economiei româneşti
la sfârţitul secolului XX şi începutul secolului XXI, caracterizată printr-o
puternică şi dureroasă criză economică alimentată de folosirea incompletă a
capacităţilor de producţie, deficitul cronic al balanţei comerciale şi de plăţi
şi de practicarea şomajului mascat care a generat plata salariului "pentru
simpla prezenţă la locul de muncă".
Mecanismul oficial al inflaţiei a fost declanşat de masivele creşteri
de preţuri după următorul mecanism: apariţia unor bunuri considerate noi,
cărora li se fixau totdeauna preţuri mai mari, deşi erau de calitate mai
proastă. Apariţia şi funcţionarea pieţei paralele (subterane) a reprezentat, de
asemenea, un indiciu al desfăşurării unui proces inflaţionist necontrolat.
Fixarea administrativă a preţurilor bunurilor economice fără o
corelare cu mecanismele pieţei, în condiţiile unei oferte insuficiente a făcut
ca potenţialul inflaţionist să se acumuleze şi să nu se manifeste efectiv pe
piaţă. Această situaţie din economie în care piaţa cunoaşte o penurie de
produse iar preţurile sunt dirijate centralizat a fost cunoscută în literatura
economică drept inflaţie reprimată caracterizată prin existenţa la populaţie
şi agenţii economici a unor importante economii băneşti, ceea ce înseamnă
că există un excedent de masă monetară peste nivelul dorit, echivalent cu
reducerea vitezei de rotaţie a monedei. Această acumulare de bani se datora
faptului că bunurile şi serviciile de consum erau raţionalizate, iar populaţia
şi agenţii economici nu aveau pe ce să-şi cheltuiască veniturile băneşti.
În ultima perioadă de timp creşterea continuă a inflaţiei a fost un
efect al degradării continue a economiei româneşti, indicele preţului de
189
consum crescând foarte mult. De aici se poate trage concluzia că nivelul de
trai al populaţiei din ţara noastră a fost serios afectat de evoluţiile negative
ale economiei, precum şi de măsurile întreprinse privind privatizarea care
nu a fost bine gândită şi de cele mai multe ori nu a fost corelată cu cele mai
potrivite măsuri de protecţie socială.
Având o economie neperformantă, beneficiind de o monedă fără
putere de cumpărare pe piaţa internaţională, România a avut de ales între a
rămâne în urmă din punct de vedere economic şi a se înscrie în rândul
ţărilor ce fac eforturi deosebire pe linia dezvoltării. Susţinerea reformelor a
necesitat eforturi pe linia realizării de exedente comerciale în relaţiile cu
ţările dezvoltate economic, condiţie a surplusurilor de valută necesară
finanţării dezvoltării şi stopării inflaţiei.
Actualmente, se impun măsuri urgente cum ar fi: creşterea
impozitelor pentru importatori şi bunurile importate (TVA, impozit pe
profit); - scăderea impozitelor pentru exportatori şi bunurile exportate
(TVA impozit pe profit); - scăderea dobânzii la creditele pentru exportatori;
- creşterea dobânzii la creditele pentru importatorii de bunuri prelucrate şi
servicii; - stabilirea valorii unice în vamă a mărfurilor extracomunitare,
folosind preţuri în valută forte care nu se depreciază - executarea silită a
datornicilor falimentari de stat, şi nu scutirea lor de datorii sau acordarea de
credite nerambursabile.
În concluzie, actualmente, orice guvern din România, trebuie să-şi
propună ca obiectiv central realizarea unei depresiuni fără inflaţie sau cu
inflaţie lentă. Pentru aceasta trebuie îndeplinite, cumulat, două condiţii şi
anume:
1. obţinerea excedentului comercial şi surplusului de cerere globală
prin creditarea prioritară a exportatorilor şi scumpirea importurilor folosind
bariere protecţioniste;
2. păstrarea stabilităţii preţurilor pe piaţa internă, inclusiv prin măsuri
administrative, pentru că decalajul inflaţie internă - inflaţie externă
afectează balanţa comercială.
Totodată, clasa de afaceri din România, în perioada actuală, trebuie
să-şi fixeze ca obiectiv, conservarea avuţiei, iar guvernul ar putea sprijini
această clasă, nu prin facilităţi fiscale în general, ci prin reducerea inflaţiei,
şi a deprecierii monetare, iar scutirile fiscale acordate exportatorilor se vor
contitui ca un mijloc în bătălia împotriva deficitului comercial şi inflaţiei.
Diminuarea în continuare a inflaţiei în România, va întâmpina
mai multe dificultăţi, din cauza impactlui inflaţionist al continuării
tranziţiei, al factorilor legaţi de alinierea la criteriile de convergenţă, al
terminării procesului de liberalizare a preţurilor şi de privatizare, precum şi
a iniţierii de noi reforme pentru consolidarea mecanismelor de piaţă. Cel
mai mult, însă, inflaţia în România este explicată, potrivit experţilor UE,
prin politica fiscală expansionistă şi politica salariată greşită. Politica
fiscală reduce mult veniturile populaţiei şi agenţilor economici ca rezultat
al introducerii a numeroase impozite şi taxe, înjumătăţind veniturile şi
reducând posibilităţile de investiţii.
În ce priveşte politica salarială, nu majorările de salarii reprezintă
problema României, ci lipsa articulării lor cu celelalte componente ale
politicii economice, dar mai ales, lipsa unei politici corecte de venituri
salariale.
Însă, politica economică după decembrie 1989 a căzut în capcana
realizării expansiunii economice indiferent de starea balanţei comerciale.
În România inflaţia trebuie abordată în contextul perioadei pe care o
190
parcurgem şi a obiectivelor care au fost formulate pentru viitor. Din acest
punct de vedere, ceea ce particularizează tranziţia de la economia
hipercentralizată la economia de piaţă este complexitatea şi amploarea
problemelor şi dezechilibrelor care se împletesc cu inflaţia şi criza. Ca
urmare, inflaţia nu poate fi abordată după modelul economiilor dezvoltate,
în care, pe de o parte, structurile producţiei materiale, precum şi
mecanismele economiei de piaţă s-au creat şi stabilit în urma unei evoluţii
îndelungate, iar pe de altă parte, comportamentul agenţilor economici este
adaptat şi răspunde la mecanismele economiei de piaţă.
În al doilea rând, dată fiind această trăsătură, lupta contra
inflaţiei nu se poate rezuma la pârghiile monetare, ci trebuie să aibă la bază
redresarea producţiei de bunuri şi servicii şi refacerea echilibrului material
şi de piaţă, cererea şi oferta globală. În această abordare, lupta contra
inflaţiei se duce atât la nivel macrosocial, de către autorităţile
guvernamentale, cât şi la nivel microsocial, de către întreprinderi.
Menţinerea cererii-globale în sectorul de stat se face prin: neplata
impozitelor şi taxelor la stat, reducând veniturile bugetare şi, în final,
salariile bugetarilor; nerambusarea creditelor contractate la bănci, aruncând
băncile în faliment, populaţia nemaiputând recupera banii depuşi; neplata
furnizorilor şi îndatorarea altor firme, creându-se, astfel, blocajul financiar;
mărimea cheltuielilor şi generarea pierderilor pentru a se primi ajutoare de
la guvern (exemplu, cazul unor coloşi industriali a RAH Petroşani, Sidex
Galaţi, Tractorul Braşov); o creştere a preţurilor prin fructificarea unui
monopol sau rigidităţii pieţei, (practică la care recurg Conel, Petrom,
Romgaz, RomTelecom, Poşta Română). Băncile îşi acoperă "găurile"
provocate de firmele de stat şi cele pseudoprivate prin dobânzi mari şi
împrumuturi de la stat.
Guvernul va completa veniturile lipsă la buget prin: -creşteri de
impozite şi taxe; - introducerea de noi impozite şi taxe; -eliminarea unor
facilităţi fiscale pentru firme şi populaţie; -împrumuturi pe piaţa internă la
populaţie, firme, bănci; - reducerea cheltuielilor bugetare şi salarii mici la
bugetari.
Toate aceste măsuri au efect inflaţionist pentru populaţie şi efect
depresiv pentru firme. Sectorul productiv de stat, punând în continuare
bariere în calea depresiunii, nu va fi afectat prea mult de măsurile
guvernului. Guvernul este campionul monetarismului şi pieţei libere doar
când este vorba de populaţie şi sectorul privat. Pentru interesele sale şi ale
monopoliştilor de stat aplică, de fapt, reguli socialiste. În consecinţă,
restrângerea normală a sectorului productiv de stat, prin blocarea efectelor
reglajului global cerere-ofertă, conduce la menţinerea unei mari cereri de
valută pe piaţă şi la împingerea efectelor negative spre alte sectoare.
Creşterea accizelor la combustibili este cel mai rău mod posibil de a mări
veniturile bugetare, având efecte inflaţioniste similare deprecierii cursului
valutar. Şi creşterea dobânzii (dacă se va realiza), pe fondul unui puternic
deficit comercial, nu va face decât să compenseze peirderea de cerere
globală datorită inflaţiei, diminuând depresiunea. Dar, în actualele condiţii,
generarea expansiunii prin crearea surplusului de cerere globală nu poate
duce, în final, decât la accentuarea inflaţiei pe piaţa valutară, baza
depresiunii inflaţioniste.
Pentru România, existenţa unor diferenţe artificiale, între salarii,
create prin distorsiuni administrative şi chiar legislative, între conducerile
multor întreprinderi, chiar nerentabile, şi ceilalţi angajaţi, chiar cu înaltă
specializare, diferenţieri mari în favoarea unor sectoare cum ar fi cel
191
bancar-financiar, regii ale statului sau ale administraţiilor centrale sau
locale, în defavoarea unor industrii, direct productive, de mare tehnicitate şi
altele reprezintă cauze care alimentează procesul inflaţionist.
De aceea, în cazul României, politica de reducere a inflaţiei, deşi
teoretic bine concepută, nu a dat rezultate spectaculoase din cauza
inconsistentelor din politica monetară şi fiscală.
7.8.1. Politici antiinflaţioniste
Deşi inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic major,
caracteristic economiei mondiale contemporane, cu consecinţe
preponderent negative, are dimensiuni diferite de la o ţară la alta, ceea ce
impune găsirea de modalităţi, mijloace şi căi de combatere specifice
fiecărei economii naţionale. Pe de altă parte, având în vedere gradul diferit
de dezvoltare economică a ţărilor lumii, se apreciază că strategiile de luptă
împotriva inflaţiei trebuie să fie diferite în ţările dezvoltate faţă de ţările
slab dezvoltate deoarece şi obiectivele urmărite sunt diferite.
Prin urmare, politicile antiinflaţioniste sunt variate şi în continuă
diversificare putând fi grupate după maimulte criterii:
a. după doctrina economică ce stă la baza fundamentării progreselor
antiinflaţioniste;
b. după intensitatea şi sensul procesului inflaţionist
c. după metodele şi instrumentele folosite
d. după obiectivele imediate urmărite
e. după posibilităţile pe care factorii de decizie le au pentru a
anticipa procesul inflaţionist, ca şi calitatea acestei anticipări.
Indiferent de criteriul ce stă la baza uneia sau alteia dintre politicile
antiinflaţioniste, acestea trebuie astfel concepute încât să acţioneze în
direcţia lichidării sau atenuării ecartului inflaţionist fie dinspre cererea
agregată (restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea ei).
În ceea ce priveşte mijloacele şi instrumentele de luptă împotriva
inflaţiei, acestea pot fi directe, cu consecinţe imediate asupra nivelului şi
dinamicii acesteia (blocajul preţurilor), sau indirecte, de politică
economică, cu impact asupra mărimii şi dinamicii cererii agregate sau
ofertei agregate.
Dacă se au în vedere obiectivele urmărite, imediate sau permanente,
măsurile antiinflaţioniste se împart în:
1. Măsuri privind protecţia agenţilor economici împotriva scăderii
puterii de cumpărare şi cuprind: indexarea salariilor şi a altor forme de
venituri (pensii, burse, alocaţii) prin care se urmăreşte acoperirea totală sau
parţială a creşterii preţurilor prin sporuri de venituri; creşterea dobânzilor
plătite de instituţiile financiar-bancare pentru economiile păstrate de
populaţie; subvenţionarea preţurilor la unele produse şi servicii de strictă
necesitate şi de mare consum etc.
2. Măsuri ce trebuie să urmărească refacerea echilibrului economic,
creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi servicii, creşterea
productivităţii muncii şi întărirea concurenţei.
Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă
indexarea salariilor sau a altor categorii de venituri. Indexarea reprezintă o
componentă antiinilaţionistă, având ca obiectiv compensarea puterii de
cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii, şi alte persoane cu venituri fixe.
Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj, într-un cuvânt
a veniturilor fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în
192
sensul creşterii preţurilor, pentru a influenţa puterea de cumpărare a
veniturilor. Aceasta presupune fie creşterea veniturilor indexate cu acelaşi
procent de creştere a inflaţiei (indexarea totală) sau cu un procent inferior
(indexare parţială). Indexarea este, în fapt, mai mult o măsură de protecţie
socială şi nu de stopare a inflaţiei.
Din rândul celei de a doua categorii se detaşează măsurile care au ca
obiectiv stoparea inflaţiei, micşorarea acesteia cu costuri sociale cât mai
reduse, fie prin reducerea cererii agregate, fie prin stimularea ofertei
agregate.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se
derulează cu folosirea unor instrumente fiscale şi monetare adecvate.
1. blocajul monetar, adică restricţionarea creşterii masei monetare
prin încadrarea creditului în anumite limite şi politica banilor scumpi
(ridicarea ratei dobânzii). Această austeritate monetară poate da rezultate
dacă se aplică pe o perioadă suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj
ridicat.
2. blocajul cheltuielilor publice care conduce la reducerea masei
monetare destinate consumului şi investiţiilor, o reducere a cererii pe piaţă,
dar şi la un şomaj ridicat.
3. blocajul veniturilor şi al costurilor salariate este o altă modalitate
de a controla şi restricţiona cererea agregată. Adesea, această măsură poate
lua forma autoritară a blocajului salariilor, ceea ce poate afecta acordurile
dintre patronate şi sindicate.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul ofertei agregate se
realizează pe două direcţii princinale:
A. Metode de control asupra preţurilor şi veniturilor au ca obiective
principale următoarele: restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii
preţurilor şi a veniturilor (vizează acţiunile patronatului); restrângerea
presiunilor privind creşterea salariilor (vizează presiunile sindicale);
îngreunarea fuziunilor de firme (formarea de oligopoluri), care pot lua
decizii în direcţia creşterii preţurilor;
B. Pentru stimularea ofertei (producţiei) se folosesc, în principal,
următoarele măsuri: scutiri de impozite şi taxe; încurajarea efectuării de
către firme a acţiunilor de cercetare şi dezvoltare; stimularea de investiţii în
direcţia modernizării aparatului de producţie; efectuarea de cheltuieli
pentru perfecţionarea pregătirii profesionale etc.
Importante şi consistente sunt acele măsuri şi pârghii economicofinanciare care stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi
reducerea costurilor, care conduce la aspiraţia firească de sporire a cererii
agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a ofertei pe cale intensivă. De
fapt, singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea inflaţiei este
obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să
devanseze potenţialul de creştere a costurilor.
193
7.9.Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 7
- Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului democratic în direcţia stabilirii
obiectivelor macroeconomice de atins pentru o anumită perioadă, într-o ţară, precum şi a
mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică a acestora.
- Obiectivele politicii economice se ierarhizează la toate nivelurile de agregare economică,
având ca premisă şi, totodată, ca scop final interesul general al naţiunii, într-un anumit orizont de
timp.
- Teoriile, tipurile şi modelele de creştere economică evidenţiază diferitele modalităţi cu
ajutorul cărora prin activitatea prezentă o putem influenţa pe cea viitoare, precum şi sursele pe care
le putem aloca pentru a asigura o creştere continuă.
- Politica fiscală este concentrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi nediscriminatoriu al impozitelor
şi taxelor, în scopul promovarii unei cresteri economice sustenabile, al consolidării fiscale şi al dezvoltării
şi întăririi clasei de mijloc. În domeniul bugetar se urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei alocărilor bugetare pe
bază de priorităţi şi creşterea transparenţei cheltuielilor publice.
- Politica monetară poate fi definită, ca reprezentând ansamblul de acţiuni şi decizii exercitate
de autorităţile monetare dintr-o ţară (Banca Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi a altor
active financiare, având ca efect modificarea masei monetare şi a ratelor dobânzii, în vederea
orientării economiei pe termen scurt şi mediu.
- Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea dintre investiţii şi venit. Astfel, ceşterea
investiţiilor determină creşterea producţiei şi a venitului, iar creşterii venitului în perioada curentă îi
corespunde un nivel de creştere a cheltuielilor de consum şi a investiţiilor în perioada viitoare.
- Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor în sensul că sporirea
cererii de bunuri de consum antrenează o cerere mai mare de bunuri de capital (de investiţii). Ca urmare ,
între cererea de bunuri de consum şi investiţii există o relaţie de accelerare, de următoarea manieră: o
creştere a venitului va genera o creştere a părţii destinate consumului care va antrena o sporire a cererii de
bunuri de consum adresată producătorilor; producătorii doresc să adapteze producţia la nivelul cererii
sporite făcând investiţii în noi capacităţi de producţie.
- Urmărind asigurarea unei cât mai mari stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor
negative ale evoluţiilor ciclice, diferiţi agenţi economici şi în general statul, adoptă o serie de măsuri.
Surprinzând modalităţi fundamental diferite de percepere a cauzelor fluctuaţiilor ciclice, politicile anticriză
sunt politici anticiclice având ca obiect influenţarea cererii agregate şi politici anticiclice bazate pe ofertă.
- Necesitatea implicării statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile economice pe care le
îndeplineşte. Implicarea se realizează prin acţiuni directe şi indirecte şi are ca scop imediat stimularea
creării de noi locuri de muncă.
- Politicile antiinflaţioniste sunt variate şi în continuă diversificare Deşi inflaţia reprezintă un
dezechilibru macroeconomic major, caracteristic economiei mondiale contemporane, cu consecinţe
preponderent negative, are dimensiuni diferite de la o ţară la alta, ceea ce impune găsirea de modalităţi,
mijloace şi căi de combatere specifice fiecărei economii naţionale.
194
Concepte şi termeni de reţinut:
politici macroeconomice, politicii fiscale, politica monetară , echilibrul pieţei monetare,
multiplicatorul şi acceleratorul, fluctuaţiile activităţii economice, ciclul afacerilor şi politicile
anticiclice, politici antiinflaţioniste, politici de diminuare a şomajului
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum pot fi politicile comunitare, după scopurile pe care le urmăresc ?
2. Cum pot fi modelele creşterii economice, în funcţie de caracterul informaţiilor pe care le pot
cuprinde ?
3. Ce este scontarea şi rescontarea?
4. Ce este principiul multiplicatorului şi cel al acceleratorului ?
5. Care sunt criteriile de clasificare a politicilor antiinflaţioniste ?
Teste de evaluare/autoevaluare
 Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!
a. Politicile economice sunt politici de creştere şi dezvoltare?
b. Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unui volum însemnat de investiţii, resurse
naturale şi umane?
c Politicile de ocupare a pieţei forţei de muncă corespund stimulării creării de noi locuri de
muncă?
 Alegeţi varianta corectă!
1.Prin operaţiunea de scontare:
a) Banca comercială cumpără de la
clienţii săi, la vedere şi înainte de
scadenţă, efecte de comerţ
b) Băncile comerciale creează bani lichizi
c) Banca comercială achiziţionează
titlurile de valoare după ce a trecut
termenul de scadenţă
195
2.Printre cele mai uzitate politici de ocupare se numără:
a) Politici de stimulare a cererii
b) Politici de stimulare a ofertei
c) Politici de stimulare a importurilor şi
de diminuare a exporturilor
Bibliografie obligatorie






196
Gheorghe Bică, Elena Bică, ,,Introducere în ştiinţe economice” Ed. şitech, Craiova, 2005;
Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu Constantinescu, ,,Economie
Politică” Manual universitar pentru jurişti, Ed. şitech, Craiova, 2004;
Constantin Enache, Constantin Mecu, ,,Economie politică” Ed. Fundaţiei România de Mâine, vol.
I şi vol. II, 2009;
Mihail Gheorghe, ,,Piaţa muncii în România” Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
Macroeconomie, Gheorghe Pîrvu, Manual universitar, Editura Sitech, Craiova, 2007
Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur, Constantin Popescu,
,,Macroeconomie. Economie II.” Manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2000.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1
1. b şi c; 2. c
Unitatea de învăţare 2
1. a; 2. b;
Unitatea de învăţare 3
1. a; 2. a şi c
Unitatea de învăţare 4
1. c; 2. a;
Unitatea de învăţare 5
1. b şi c; 2. c
Unitatea de învăţare 6
1. b; 2. b
Unitatea de învăţare 7
1. a; 2. a
197