Poesis - Literatura şi Arta

Transcription

Săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova
JOI, 17 iunie 2010. Fondat la 3 octombrie 1954
Nr. 24 (3380)
PublicaţIe de limba română
La est de vest
Katyn-uri basarabene
Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova, printr-o Declaraţie publicată
săptămâna trecută, a propus ca Partidul Comuniştilor să fie scos în afara legii ca partid criminal, autor al unui genocid de durată, declanşat
contra poporului nostru.
Iurie Muntean, secretarul general al Partidului Comuniştilor, cel care afirmase că ar fi “o
crimă” să scoţi un partid criminal în afara legii,
crede că nu există argumente suficiente pentru
asta.
Istoricul Ion Varta, în calitatea lui de membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea
regimului totalitar comunist din Republica
Moldova, a avut acces la arhivele Securităţii şi
cele ale Ministerului de Interne, de unde a scos
mai multe documente-mărturii ale acelor vremuri, publicate recent într-o carte: “Asasinări
în masă din RSS Moldovenească în perioada
marii epurări”, multe dintre ele văzând mai întâi lumina tiparului pe paginile săptămânalului
“Literatura şi arta”, la rubrica “Documente ale
istoriei”.
Citeşti acele file şi, vorba cronicarului, tenfiori şi te cutremuri…
Toate călugăriţele de la mănăstirea “Raiul”,
construită de părintele Inochentie Levizor la
Lipeţkoe, dincolo de Nistru, au fost împuşcate
în anii treizeci ai secolului trecut.
Aproape 40 de condamnări la moarte într-o
singură zi.
Vina trecută în dreptul fiecărui nume e una:
“Crede în Dumnezeu” (“Verit v Boga”). Pentru
această “crimă gravă” sentinţa zice: “Să fie împuşcată!” (Rasstreleat’!)
Alte “crime” grave erau (citez din dosare):
“Are rude în Basarabia”.
Sentinţa:
Rasstreleat’! (A fi împuşcat!)
“S-a eschivat de la deportări”.
“N-a plătit impozitele” (enorme pentru o
familie de ţărani).
“A părăsit FZO-ul” (şcoală de meserii).
“E bănuit de intenţia de a fugi peste Nistru”
(în Basarabia).
Decidea destinele a zeci de mii de oameni
“celebra troică”, din care făcea parte un reprezentant al “obkomului” (al partidului comunist), un altul – al procuraturii şi un “sublocotenent” (“mladşii leitenant”) al organelor de
securitate NKVD.
Dar cel care “aprecia” crimele era reprezentantul partidului comunist.
El ştia cel mai bine cât valorează viaţa unui
om, când în aceeaşi perioadă, 1937-1938, în
fosta URSS, conform datelor de arhivă, au fost
împuşcaţi circa 6 milioane de cetăţeni (pe timp
de pace!)
Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, fusese condamnat,
deja în 1947, la 25 de ani de închisoare, pentru
o “vină” la fel de absurdă: “Postroil monastâr’
v antisovetskih ţeleah” (“a construit o mănăstiere în scopuri antisovietice”).
Chiar dacă lăcaşul sfânt fusese înălţat cu
mult mai înainte de a sosi “eliberatorii” cu tancurile peste ei.
Şi de aici se vede că cel mai periculos element antisovietic era, în concepţia comuniştilor, chiar Cel de Sus.
Atunci când se vor completa calendarele
credinţei noastre, sunt foarte convins că acele
călugăriţe de la Lipeţkoe, ca şi călugăriţele de
la Hirova şi Răciula, împuşcate în altar, pentru
că refuzaseră să părăsească mănăstirea ce urma
să fie închisă, ca şi călugării altor mănăstiri, inclusiv cei de la Zloţi, arestaţi şi umiliţi, ar trebui
să-şi aibă locul lor între sfinţii Neamului.
Ca şi zecile de mii de basarabeni, ucişi de
comunişti (la recensământul din 1950 lipseau
peste un milion şi jumătate de concetăţeni de-ai
noştri, lăsaţi de administraţia românească la 28
iunie 1940 în Basarabia).
Basarabia, spre deosebire, de Polonia, n-a
avut doar un singur Katyn.
Ar trebui să vorbim despre Katyn-ul de pe
actuala stradă Grenoble din Chişinău: un loc
mut, înconjurat de sârmă ghimpată şi păzit de
angajaţi ai securităţii până nu demult (mi se
spune că zilele trecute acesta a fost repartizat
pentru locuri de case angajaţilor SIS-ului),
unde se află un cimitir fără cruci şi unde la 28
iunie 1940, dar şi după 24 august 1944, au fost
executaţi peste 5 000 de ofiţeri ai Armatei Române.
Deshumarea acestora ar dovedi existenţa a
încă unui Katyn sovietic.
Chiar dacă se va dovedi şi aici, ca şi la Katyn-ul din regiunea Smolensk, că ofiţerii români, ca şi cei peste 22 000 de ofiţeri polonezi,
au fost executaţi de către sovietici cu arme de
producţie germană şi cu gloanţe fabricate în
Germania. Pentru a-l deruta pe Dumnezeu.
Dar adevărul, precum uleiul turnat în apă,
iese la suprafaţă.
Un alt Katyn basarabean e clădirea fostului
consulat al Italiei de pe strada Mateevici colţ cu
strada Constantin Stere din Chişinău, unde la
28 iunie 1940 se instalase NKVD-ul sovietic şi
în ale cărui beciuri au fost torturaţi şi împuşcaţi
mii de ţărani şi intelectuali (mulţi – membri ai
“Sfatului Ţării”). În 1941, în gropile comune
din preajmă au fost scos câteva mii de mucenici, care au fost îngropaţi creştineşte în cimitirele din Chişinău.
E necesară, cel puţin la momentul actual,
instalarea unei plăci memoriale, pe clădirea
care mai miroase a mort, aparţinând şi azi unor
“servicii de pază şi securitate”.
Multe dintre Katyn-urile noastre se află pe
actualul teritoriu al Federaţiei Ruse.
La 13 iunie 1941, zi de vineri, când trenurile cu deportaţi basarabeni au ajuns la Tiraspol,
din vagoane au fost scoşi toţi bărbaţii, de la
bătrânii de 80-90 de ani la adolescenţii de 1416 ani, şi urcaţi în alte trenuri, pentru a fi duşi
la închisoarea din Ivdel (“Ivdellag”), regiunea
Sverdlovsk (azi – Ekaterinburg), unde au fost
împuşcaţi peste câteva luni.
Sunt mai multe mii de nume de cărturari,
ţărani, primari, politicieni basarabeni.
Conducerea actuală a Republicii Moldova e
datoare să consemneze cumva acel loc al morţii pentru bărbaţii Basarabiei: “Acesta e Katânul nostru”, şi din când în când să se deplaseze
acolo preşedintele ţării, chiar cu riscul de a i se
prăbuşi avionul.
Dar, în cazul nostru, uitarea ar fi o crimă la
fel de gravă ca şi cea a călăilor.
Zecile de mii de basarabeni martirizaţi în
acel calvar mai aşteaptă să li se facă dreptate nu
numai în cer, ci şi pe pământ.
Pe pământ, unde, au afirmat tot recent comuniştii, ei “au fost reabilitaţi”, călăii reabilitându-şi conştiincios jertfele.
Iar acest fel de “reabilitare” este mai mult
decât cinic: îl împuşti pe cineva şi zici: “Scuzaţi!”, ca şi cum l-ai împins pe cineva în troleibuz şi-i zici: “Scuzaţi!”.
Viaţa omului e egalată de ei cu un fel de
îmbrânceală uşoară dintr-un mijloc de transport
public.
Săptămâna trecută, Parlamentul Ungariei
a calificat printr-un document oficial regimul
comunist drept genocid la adresa poporului
ungar.
Ce argumente ar trebui să mai aibă la îndemână forurile legislative şi executive din Republica Moldova ca să poată şi ele califica regimul comunist din Republica Moldova drept
unul inuman şi criminal?!
Drapelul roşu musteşte de sângele celor
executaţi fără nici o vină. Ca şi steaua cu cinci
colţuri. Ca şi secera şi ciocanul, care au fost folosite drept obiecte de tortură şi chin.
Aceste simboluri trebuie condamnate ca
unelte ale crimelor comuniste. Şi interzise pe
teritoriul debandadei lor ucigaşe.
“Adevărul vă va face liberi!”, se spune în
Sfânta Scriptură.
Nu vom fi liberi atâta vreme cât nu vom cunoaşte Adevărul sau nu vom dori să-l cunoaştem.
Din păcate, Republica Moldova e unicul
loc de pe glob unde torţionarilor li se ridică în
continuare monumente.
Nu avem nimic împotriva celor peste 30 de
monumente care i-au fost înălţate lui V.I.Lenin
pe teritoriul republicii noastre în ultimii 8 ani.
Cu condiţia ca pe postamentul fiecăruia să se
vorbească exact despre “contribuţia” lui la
“progresul” omenirii: “V.I.Lenin, cel mai mare
terorist al secolului XX, ordinul său de instituire a “terorii roşii” în fosta URSS soldându-se
cu 66 de milioane de persoane asasinate, inclusiv peste un milion în Republica Moldova”. Iar
”nepoţii” şi “strănepoţii” lui – membrii Partidului Comuniştilor, comsomoliştii şi pionierii
– ce să le faci?!, nu au decât să depună flori în
continuare la monumentul celui mai mare călău al tuturor timpurilor.
Nicolae DABIJA
În semn de respect
şi neuitare
Ziua de 12 iunie 1941 a fost una obişnuită, ca multe alte zile de vară: cu mult, poate cu prea mult soare, cu
îmbietoare, pentru oamenii maturi, şi ademenitoare, pentru
copii, cireşe.
Cam aşa şi-a început discursul ministrul Sănătăţii Vladimir Hotineanu, la 13 iunie curent, desfăşurat în Piaţa
Marii Adunări Naţionale, în cadrul mitingului consacrat
deportaţilor.
N-am mai încercat o altă descriere a zilei de demult,
fiindcă mai bine şi mai frumos decât a făcut-o dl ministru
n-aş fi fost în stare. De aceea am hotărât să-l parafrazez
în continuare şi în ceeea ce priveşte noaptea de 12 spre
13 iunie 1941, noapte care s-a lăsat peste Basarabia cu
un întuneric de nepătruns, cu nemaipomenită cruzime, cu
nemaiîntâlnită nedreptate, cu o bestialitate de nedescris,
de care poate da dovadă doar omul care, lepădându-se de
Dumnezeu, devine mai monstruos decât fiara.
După 69 de ani de la data sinistră şi de neuitat, câteva mii de compatrioţi s-au adunat pentru a cinsti memoria
celor 13.875 de deportaţi, a celor 4517 de arestaţi şi condamnaţi la detenţie în închisori şi lagăre de concentrare,
dar şi pentru a-şi exprima admiraţia faţă de cei care, supravieţuind condiţiilor inumane la care au fost supuşi, mai
sunt în viaţă.
Vorbitorii li s-au închinat, pe rând, de la tribună, adresându-le cuvinte de admiraţie, de mulţumire şi de respect
celor care, de la un miting la altul, îi descoperim mai puţini.
Anii şi bolile le răresc necruţător rândurile. Premierul Vlad
Filat a promis că statul va căuta soluţii pentru a acoperi
daunele morale şi materiale pricinuite intelectualilor, gospodarilor. Dorin Chirtoacă, primarul general al Capitalei, a
adus la cunoştinţa celor prezenţi că, la 6 iulie a.c., în faţa
gării va fi instalată macheta viitorului monument consacrat
deportaţilor basarabeni. Au mai vorbit dna Valentina Sturza, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi
Politici, deputaţii Corina Fusu şi Serafim Urecheanu ş.a.,
inclusiv descendenţi ai familiilor de deportaţi.
De la tribună a răsunat ca o concluzie a atrocităţilor la
care a fost supus neamul nostru, că cea mai mare dreptate
de care au nevoie să li se facă celor supuşi represiunilor ar
fi ca Moscova să-şi recunoască vina de a-i fi maltratat şi exterminat pe basarabenii care au pătimit în cele două valuri
ale deportărilor şi să-şi ceară public iertare pentru crimele
săvârşite de regimul totalitar de atuinci. Tot de la tribună a
răsunat îndemnul ca fiecare cetăţean al republicii noastre
să cunoasacă trecutul poporului din care provine, subliniindu-se că doar astfel omul poate avea un viitor demn.
În semn de solidaritate şi respect faţă de cei deportaţi,
lumea prezentă în Piaţa Marii Adunări Naţionale s-a deplasat, într-un marş al tăcerii, sub arşiţa necruţătoare a soarelui, până la gară, unde au fost depuse flori la piatra ce ţine
loc de amintire a neuitatei nopţi de groază în care a fost
aruncat poporul nevinovat de către cei pe care nimic nu-i
lega de pământul şi de fiii acestui pământ, pe care i-a urât,
i-a dispreţuit şi pe care au intenţionat cu tot dinadinsul să-i
extermine.
***
Poetul Grigore Vieru a scris un cutremurător poem intitulat Imnul deportaţilor, pe care l-a dedicat ministrului
Sănătăţii, Vladimir Hotineanu, născut în deportare. Ilustrul
chirurg V. Hotineanu şi-a încheiat cuvântul de salut cu
două versuri din acest poem, încărcate de durere, dar şi de
mândrie:
Ne-au mânat ca pe tâlhari,
Ne-am întors tot gospodari.
Raisa CIOBANU
Poesis
Dimitrie Iov
LA PUTNA
PLÂNGE
ŞTEFAN VOIEVOD
Sunt lacrimi şi dureri în ţară
Şi-i zarea tulbure, parcă-i de glod...
Ce geamăt dinspre munţi s-aude iară?
La Putna plânge Ştefan-Voievod!...
Pământul pentru care-a sângerat,
Ca pe-un măr bun duşmanii azi îl rod...
S-aude zvon de glas îndurerat...
Diaci bătrâni însângerează slova
Scriind prăpăd ca-n vremea lui Irod.
S-aude-un vaier colindând Moldova...
Răsună scrâşnet de mustrare-acum
Din sufletul acestui sfânt norod...
Tăceţi, s-asculte fiecare cum
Drapel al lui Ştefan cel Mare
Ilustrăm acest
număr cu imagini
ale unor drapele
din colecţia lui
Petru Costin
Reconstituirea istoriei
Când oştile voievozilor noştri se iveau de după culmi
– mai întâi apărea steagul. Apoi se arăta şi oastea în toată
puternicia ei.
Drapelul, ca şi stema, a fost un alt simbol al fiinţării
noastre.
De-a lungul istoriei acesta şi-a modificat şi îmbogăţit
culorile, ca la 1601, pe timpul domnitorului Ieremia Movilă, el să prefere cele trei culori: roşu, galben şi albastru.
Suntem de 400 de ani cu tricolorul.
E semnificativ faptul că în Republica Moldova, la 27
aprilie din acest an, s-a instituit Ziua Tricolorului.
Avem la Chişinău un entuziast, pe numele lui Petru
Costin, care, pe cont propriu, a reconstituit drapelele noastre din cele mai vechi timpuri şi până azi.
Pe lângă faptul că un atare gest are o valoare în sine, ea
are şi una simbolică, vorbind despre continuitatea tricolorului nostru.
Afară de colecţia impresionantă de drapele, Petru Costin are colecţii unice, adunate într-o viaţă de om de: a) armament medieval (peste 1500 de unităţi, expuse în această
lună la Orheiul Vechi); b) uniforme militare (peste 1400,
care puse una lângă alta s-ar întinde pe câţiva kilometri); c)
unelte de muncă (circa 2000, începând cu secolul VII); d)
ordine şi medalii (140 de unităţi); e) lămpi de gaz (expuse
în aceste zile la Muzeul de Etnografie), chipiuri vamale
(calificată drept cea mai completă din lume); f) icoane (pot
fi văzute în sediul Serviciului de Grăniceri); g) monede; h)
insigne; i) teascuri; j) râşniţe; k) etichete, ilustrate, timbre
etc., etc., etc.
Zilele trecute dlui Petru Costin i s-a propus ca unele
colecţii să fie înregistrate în Cartea Guinness.
Durerea cea mare e că aceste comori sunt păstrate prin
subsoluri, în locuri neamenajate, umede, nepăzite.
Marele colecţionar are nevoie urgentă, domnule Preşedinte Interimar al ţării, domnule Prim-Ministru, domnule
Ministru al Culturii, de o sală permanentă unde şi-ar expune şi păstra colecţiile sale fără seamăn în spaţiul dintre
Prut şi Nistru.
Aceste preocupări descind dintr-o infinită dragoste faţă
de istoria străveche şi de-a pururi nouă, faţă de simbolurile
ei care vin să întărească Neamul şi conştiinţa unităţii naţionale a poporului nostru milenar.
Nicolae DABIJA
Regele neîncoronat al celor 45 de drapele naţionale
Că e colecţionar inveterat, nu mai încape îndoială.
Pentru că a început să colecţioneze – orice! – de la vârsta când copii de seama lui jucau fotbal, volei – orice! - ,
iar el, Petru Costin, copilul de cam vreo 5-6 ani, colecţiona stilouri şi timbre poştale. Acum, stilouri nu mai
are, le-o fi scris pe toate, căci e doctorand la Institutul
de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
în schimb, timbrele i-au rămas în colecţie. Mai mult ca
atât, „Poşta Moldovei” a editat de curând două timbre,
înfăţişând fotografii ale mostrelor din numeroasa colecţie de arme a Domnie Sale.
Dar, până a ajunge la acea extraordinară colecţie (şi
confecţionare!) de 45 de drapele naţionale, începând cu
Ştefan cel Mare, a mai colecţionat numismatică şi bonismatică (pentru cei care nu ştiu ce înseamnă „bonismatică”, fiindcă nici nu ştiam: înseamnă bani de hârtie), în
concedii a plecat, şi mai pleacă, în expediţii, unde a găsit
nişte relicve cu care s-ar mândri şi orice muzeu al lumii,
şi le are atâtea, încât nu le prea are unde să le ţină.
Dar, despre asta, mai la vale.
Acum, despre drapele, căci aşa am intitulat acest
material. „De când, domnule Petru Costin, aţi început
să colectaţi aceste drapele?” l-am întrebat şi răspunsul
a venit prompt: „De pe vremea când s-a destrămat Uniunea Sovietică”. Curios, îi mai dau cu o întrebare: „Şi
câte aveţi?” „Cam 500!” Multe, multe de tot, dar şi merită, căci a început să adune drapele de detaşamente de
octombrei, de pionieri, comsomolişti, de partrid, sindicale, mai în scurt, de toată natura, inclusiv drapelele, pe
care le-a găsit, ale fostelor republici unionale. Cred că,
în anumite cazuri, în unele republici nici nu mai există
vreun drapel de acest gen, la Costin însă există. Parcă
am scris mai sus, are vreo 500!
Dar, acum 7-8 ani, i-a venit ideea să colecţioneze
drapelele noastre naţionale. Vorba vine, a colecţiona! Ca
să găseşti un drapel de-al lui Ştefan cel Mare, de pildă, ar trebui să te abaţi cu secole în urmă, şi tot nu-l
vei putea găsi. Dar soluţia, unica, a fost
simplă: Petru Costin, ajutat de mai mulţi
savanţi moldoveni, s-a deplasat la arhive
din Rusia, România, Polonia, Grecia şi a
găsit... desenele acestor drapele. Nu doar
drapelul lui Ştefan cel Mare. A găsit, în
total, 45 de drapele – drapele de luptă,
ale voievozilor noştri, drapele de infanterie şi navale – şi a avut inspiraţia să le
dea unor pictori care să facă schiţele respective, apoi unor meşteri în ale ţesutului, care au confecţionat toate aceste 45
de drapele. Ajutat fiind, fireşte, de specialişti, care au mai rebutat ba lucrătura
pictorului, ba a meşterului-croitor. Până
la urmă însă, a răzbit. Vizitând, mai deunăzi, Sala Azurie a Academiei de Ştiinţe,
unde au fost expuse aceste drapele, am
rămas perplex: au fost ţesute, cu o desăvârşiţă măiestrie, cu fire aurite şi argintate, dar astfel
încât ţi se creează impresia că ai în faţă originalele, cele
de atunci, de pe timpul lui Ştefan cel Mare, al lui Constantin Cantemir, al altor voievozi. De fapt, pe fiecare
dintre aceste drapele scria: „Copie”. Unde se păstrează
originalele, ştie doar Petru Costin, dacă n-o fi uitat. E
şi lesne de înţeles, pentru că doar pentru a confecţiona
drapelul lui Ştefan cel Mare dintr-o stofă calitativă, aşa
încât să nu se şifoneze, s-a deplasat la „Sedmoi kilometr” (Kilometrul şapte) de la Odesa de 7 ori! Iar dacă e
să spunem lucrurilor pe nume, le spunem: drapelulu lui
Alexandru Ipsilanti e înnobilat cu 2500 (două mii cinci
sute!) de pietre preţioase! „Cât costă o piatră preţioasă,
domnule Costin?” l-am întrebat, ros de curiozitate. Răspunsul a fost, fireşte, un zâmbet blând şi tăcut.
Aş vrea ca drapelul nostru naţional să fie confecţionat de Petru Costin.
Dar Petru Costin vrea să construiască un muzeu,
Acad. Emil Dragnev şi Petru Costin
unde să încapă urdia de săgeţi, cartuşe, lănci şi suliţe din
vechime, unde să poată găsi adăpost colecţia de icoane
din toate timpurule, cele peste 350 de uniforme militare
şi încă multe altele. I s-a promis că i se va da. O clădire,
căci sunt multe în Chişinăul nostru, dintre cele care aşteaptă „să se demoleze” şi să fie privatizate. Dar Petru
Costin nu mai crede în minuni. Vrea să i se aloce un
lot de pământ pe care el însuşi ar construi acest muzeu.
„Să fie al statului, mi-a spus, şi să vină oricine, pentru o
oarecare sumă de bani, fireşte”.
Petru Costin este colonel al Serviciului Vamal din
Republica Moldova. Este directorul Muzeului Serviciului Vamal, amplasat în Biroul Vamal Chişinău, astfel încât Domnia Sa n-ar prea avea nevoie de un muzeu unde
să-şi expună nepreţuita sa colecţie.
De acest muzeu avem nevoie noi.
Eugen Gheorghiţă
2
Literatura şi arta
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
Forul Democrat al Românilor din Moldova
Acolo unde există comunişti, există şi probleme
Am parafrazat aici expresia lui Stalin –
“Acolo unde sunt oameni… sunt şi probleme”, o
expresie ce îmbracă perfect titlul acestei tablete.
Acolo unde au fost comunişti, totdeauna au existat probleme, fiindcă însăşi natura umană protestează împotriva acestui fel de a fi: comunismul
înseamnă fascism.
În numărul trecut, “Literatura şi arta” a publicat “Declaraţia Forului Democrat al Românilor
din Moldova privind necesitatea scoaterii partidului comuniştilor în afara legii”, declaraţie semnată de mai multe personalităţi din diverse domenii. Dacă le-am înşirui aici numele, s-ar vădi că ei
sunt cei mai în drept să ceară aruncarea la coşul
de gunoi al istoriei a acestui partid criminal, ce a
mutilat şi distrus destine a milioane şi milioane
de oameni, provocând un genocid fizic şi moral
pe parcurs de mai multe decenii.
Cred că nu e cazul să fie create comisii care
să studieze şi să dea notă crimelor comise de comunişti pe parcursul acestor ani. E prea îndeajuns
să arunci o privire la “parcursul acestor ani” ca să
te convingi că acest regim a fost totdeauna potrivnic firii umane. A fost creată o comisie, aşa-zisa
“Comise Cojocaru”, care a evaluat şi apreciat crimele comunismului în Republica Moldova, dar
comuniştii mai continuă să se plimbe în maşini
de lux şi să mai spere că, la toamnă, vor reveni
în forţă la guvernare. Dacă noi mai continuăm să
fim noi, ei vor reveni. Şi atunci noi vom continua
să fim noi, numai că după zăbrelele roşii: şi la
propriu, şi la figurat.
Comunismul trebuie interzis. Aşa cum a fost
repus în legalitate, tot astfel ar trebui expediat
în ilegalitate. Nu ştiu cum şi nici nu ştiu cine ar
trebui să se ocupe de trebuşoara asta, dar sunt
convins că, în RM, există oameni care ştiu cum
ar putea s-o facă. Ar putea s-o facă lesne şi fără
nici o bătaie de cap chiar semnatarii Declaraţiei
FDRM despre care am pomenit.
Şi mai sunt convins că pcrm nu va emana
ilegalişti.
N-are cum şi nici n-are pentru cine.
(E.Gh.)
***
Susţinem “Declaraţia Forului Democrat
al Românilor din Moldova privind necesitatea
scoaterii partidului comuniştilor în afara legii”.
Anton Moraru, membru al Sfatului
Înţelepţilor al FDRM, dr. hab. în istorie, prof.
univ.;
Gheorghe Cernea, membru al Sfatului
Ţării al FDRM, istoric;
Serafim Belicov, scriitor;
Iulia Gore Costin, preşedintele Asociaţiei
Europene de Strategii Politice
Ion Grama, viceministru al sănătăţii;
Valerian Dorogan, dr. în ştiinţe, publicist;
Nicolae Arsen, preşedintele Filialei
FDRM Cahul;
Virgil Mândâcanu, dr. în ştiinţe;
Ion Burlacu, dr. în ştiinţe agricole, conf.
Univ;
Anatol Babin, inginer, deportat la vârsta
de 7 ani;
Angela Radu, profesoară de biologie,
Centrul Tinerilor Naturalişti;
Larisa Ungureanu, dr. în studiul artelor;
Eugenia Cernei, dr. în biologie;
Alexandru Frişcu;
Călin Turuta, profesor, s. Olăneşti, Ştefan-Vodă;
Romeo Şcerbina, conferenţiar, USMF;
Ana Ereminco, editor;
Gheorghe Vrabie, artistist plastic
Ion Paulenco, Artist al Poporului
***
Susţin cu sufletul Declaraţia FDRM.
Isaia Cârmu, artist plastic
***
Domnule Preşedinte al FDRM Nicolae
Dabija,
Respectuos Vă cer permisiunea de a adera la
Declaraţia FDRM privind necesitatea scoaterii
Partidului Comuniştilor în afara legii.
Cu alese gânduri,
Liliana Câmpeanu,
medic neurolog, Florida, SUA
***
• Subsemnatul, profesor universitar, doctoringiner, membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice
a României, doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice a Moldovei, declar cu toata fermitatea
şi în cunoştinţă de cauză că susţin fără rezerve şi
cu satisfacţie declaraţia FDRM privind condamnarea comunismului, una dintre creaţiile cele mai
bolnave şi perfide ale minţii umane.
În acelaşi timp, subliniez că această acţiune
necesară pentru o societate sănătoasă şi normală
nu trebuie să fie decât primul pas pentru eradicarea germenilor acestei societăţi primitive, imaginată de semidocţii nebuni, care s-au crezut crea-
Cine plânge şi cine nu plânge după comunişti
Era înainte de prânz. Într-un cabinet din
“Casa Presei”, ne aflam trei inşi. Tustrei ziarişti. Vorbeam despre ultimele noutăţi, ghiceam
ce surprize ne-ar putea aduce alegerile viitoare.
La un moment dat, primul din trei zice:
– Bre, eu mă lupt cu tatăl meu de douăzeci
de ani şi nu-l pot convinge să voteze pentru democraţi. Se ţine şi cu dinţii de comunişti!
– Ce a lucrat tatăl tău în colhoz? l-am întrebat.
– A fost şofer, acum e la pensie.
– În colhoz, am zis, era un preşedinte, un
locţiitor de preşedinte, un secretar de partid,
erau câţiva agronomi, brigadieri, contabili...
Când tatăl tău ducea unui şef ori unui şefuleţ
nişte grâu, păpuşoi, sfeclă sau răsărită, el arunca vreo doi-trei saci şi în ograda voastră..
Fiul şoferului dă din cap într-un anumit
mod, care, tradus în cuvinte, ar însemna: cam
aşa...
– Apoi, am continuat eu, tatăl tău mai şi
călătorea la volanul camionului. Lua în cabină
câte un pasager, de la care nu se alegea numai
cu “bodaproste”. Dar de câte ori se întâmpla să
vină la el cineva dintre cetăţeni şi să-l roage:
“Ajută-mă, dragă, îmi trebuie la gât! Plătesc
cât vrei!”
Şi tatăl tău pornea, desigur, motorul, îl ajuta
pe cela, pe celălalt! Însă niciodată nu vărsa banii câştigaţi în casieria colhozului. Deşi trebuia
s-o facă. Întrucât camionul nu era proprietatea
lui personală, ci a întregului sat, fiind cumpărat
prin munca tuturor colhoznicilor…..
– Aşa era în multe colhozuri, dacă nu chiar
în toate, a intrat în vorbă al doilea ziarist. Unii
furau de ardeau! M-am dus eu odată în sat şi un
coleg de clasă mi-a spus cu mândrie şi zâmbind
fericit că a trântit o nuntă bogată ca în poveşti.
– Bine, măi, i-am zis, dar pe ce bani ai făcut tu aşa o nuntă?
– Astă toamnă am fost paznic la strânsul
răsăritei, aici, la marginea satului, mi-a răspuns.
– Şi?
– Aveam căruţă, pentru că eu mai sunt şi
căruţaş. Umpleam cincisprezece saci cu răsărită şi într-o clipă eram acasă. După aceea, alţi
cincisprezece saci îi duceam combainerului.
Mi-am umplut toate podurile, şura, casa cea
mare cu răsărită.
– Şi n-a dat nimeni peste tine - preşedintele
ori secretarul de partid?
– A venit într-o seară preşedintele. Era pe
la asfinţitul soarelui. Mi-a strâns mâna şi zice:
“Gata, măi băiete! Du-te şi te culcă. Noaptea
aceasta-i a mea!” Când coboram în sat, am
văzut două camioane străine. Veneau dinspre
centrul raional. Ambele au intrat în lanul de răsărită. Ia bandit! O noapte întreagă a cărat şi a
cărat răsărită!
– Părinţii mei, am intrat în vorbă şi eu, cel
de-al treilea ziarist, au fost simpli ţărani. Au
avut pământ pe moşia satului Cureşniţa, raionul Soroca, în trei locuri: la Roşu, la Albot şi
în Plan. În anul 1948, când învăţam în clasa
întâi, podurile ne erau pline cu de toate: grâu,
răsărită, păpuşoi, fasole. Beciul - plin cu cartofi, bostani, sfeclă, varză, murături. Rodiseră
tare harbujii. Părinţii au adus de pe lotul nostru
de la Roşu trei căruţe încărcate şi, pentru că nu
aveau unde-i pune, tata a fost nevoit să sape
lângă casă un zămnic.
Peste zece ani, în 1958, eram deja student
la Institutul Pedagogic de Stat “Alecu Russo”
din Bălţi. Comisia de stipendiere de acolo îţi
acorda bursă numai după ce prezentai certificat despre veniturile pe care le au părinţii. În
certificatul cu ştampilă rotundă şi semnătura
preşedintelui de colhoz, pe care l-am prezentat
eu, scria negru pe alb că părinţii mei au câştigat
împreună circa 300 de zile-muncă şi au primit
câte 100 de grame de grâu şi câte 3 copeici
pentru fiecare zi-muncă. Adică, au primit pentru un an de muncă 30 de kilograme de grâu şi
nouă ruble. Mai mult nimic. Iată ce venit ne-au
adus în 1958 loturile noastre de pământ de la
Roşu, de la Albot şi din Plan, gospodărite de
puterea sovietică. Aici, vrei nu vrei, e firească
întrebarea: cum putea să existe o familie din
şapte suflete (mama, tata şi cinci copii) timp de
un an cu 30 de kilograme de grâu şi cu 9 ruble,
care nu-ţi ajung nici măcar pentru o săptămână? Răspund: ne-a ţinut cu suflet Sfânta noastră grădină de lângă casă – 25 de ari, pe care
părinţii primăvara îi însămânţau cu ridiche de
lună. După ce vindeau ridichea, răsădeau pătlăgele timpurii. De-a lungul grădinii, de o parte şi
de alta a cărăruşelor dintre straturile de pătlăgele, semănau sfeclă pentru vite. Când începeau
să se coacă pătlăgelele, lângă fiecare curpen,
puneau cu chitonogul câteva seminţe încolţite
de porumb. Creştea bine porumbul, trecea de
doi metri înălţime, făcea ştiuleţi, care aproape
în fiecare an reuşeau să se coacă.
Primăvara, vara şi toamna, lumina zorilor
îi găsea pe părinţii mei încovoiaţi la muncă în
grădină, cea mai mare parte a zilei, soarele îi
vedea încovoiaţi pe moşia colhozului şi asfinţitul îi afla din nou încovoiaţi în grădină. Iar
atunci când nu mai aveau ce să facă la norme,
lucrau din noapte în noapte pe lotul de lângă casă. Odată murise cineva din Cureşniţa.
Mama s-a gătit curăţel şi s-a pornit la înmormântare. Când a ieşit la drumul central, stopează în dreptul ei o maşinică. Era noul nostru
preşedinte de colhoz.
– Mata de ce umbli brambura, de ce nu eşti
la normă?! s-a strofolit stăpânul la mama.
– Cu normele am scos-o la capăt, iar acum
nu umblu brambura, mă duc la înmormântare.
– Ia sui mata aici, în maşină, şi hai la deal
să vedem normele.
La începutul fiecărei norme era bătut un
ţăruş cu o plăcuţă, pe care figura numele celui
ce o muncea.
A inspectat preşedintele toate normele
părinţilor, din capăt în capăt. Sfecla era rărită,
răsărita şi păpuşoii prăşiţi, nicăieri nici o buruiană. N-a mai găsit de ce să se agaţe. Şi-a cerut
scuze de la mama şi a dus-o cu maşina până la
poarta căsuţei unde era mortul.
Ani la rând portretul mamei s-a aflat pe
panoul de onoare din colhoz. Mama a fost şi
decorată. A avut două medalii, pe care fratele
meu mai mic, Gheorghe, le-a luat la joacă şi
le-a schimbat pe două bomboane.
Întrucât casa
noastră se afla la marginea satului şi, din
două părţi ale grădinii mai era pământ
liber, într-un an tata a
săpat o fâşioară dinspre apus, lăţind lotul
cu un pas. Şi parcă a
fost jurat, a doua zi a
venit comisia de măsurare a pământului.
Au găsit că avem mai
mult de 25 de ari. Şi
În stânga - Drapelul Republicii Democratice Moldoveneşti, pe bucăţica aceea
săpată de tata au seînc. sec. XX. În dreapta - Drapelul Militar al României
mănat flori – florile
Mari, anii ‘20, sec. XX
Puterii Sovietice. Mama a încercat să-i oprească, zicându-le:
– Fie-vă milă, oameni buni, că noi creştem
cinci copii şi tot pentru statul acesta îi creştem.
– Nu se poate, a răspuns comisia. Aşa-i
legea: 25 de ari şi nimic mai mult!
– Lege de antihrişti! le-a strigat mama
printre lacrimi.
Câştigul din Sfânta noastră grădină de
lângă casă era bunişor, dar nicidecum nu era
suficient pentru a hrăni pe săturate şapte guri
flămânde, pentru a procura şapte perechi de
haine, şapte perechi de încălţăminte, cel puţin
paisprezece perechi de lenjerie de corp, acoperişuri pentru şapte capete.
Fraţii mei, Mihai şi Ion, umblau iarna la
şcoală cu o singură căciulă. Când o purta unul,
când celălalt.
Mama în fiecare iarnă se arvonea pe la
familiile care o duceau mai uşor, fiindcă nu
aveau copii, ţesea ţoluri, alegea covoare pentru
un sac de făină de grâu sau de păpuşoi.
După o zi de muncă istovitoare, tata se
aşeza pe un taburet, cu mâinile pe genunchi,
cu privirile aţintite în depărtare şi stătea aşa,
furat de gânduri, până când mama răsturna mămăliga. Iar în timpul mesei, de câteva ori i-a
amintit mamei de loturile noastre de pământ
de la Roşu, de la Albot şi din Plan, înghiţite de
Puterea Sovietică.
În cele din urmă, parcă înecându-se în cuvinte, a şoptit:
– Ce ai zice tu, măi femeie, dacă aş lua un
sac şi aş încerca să fur ceva de pe deal?
Mama l-a privit lung-lung şi a tăcut. Încercaseră şi alţii să fure. Vecinul nostru, Gheorghe
al lui Arion, tot simplu ţăran, s-a dus după o
sarcină de paie. S-a gândit că pe un ger aşa de
mare, cum era în noaptea aceea, nu mai stă paznicul în vârful dealului. Dar paznicul era la post
(nu-i mai divulg numele). S-au luat la ceartă.
Şi se vede că s-a înfuriat rău Gheorghe al lui
Arion, pentru că i-a tras paznicului un cârlig de
smuls paie drept peste gură. Pe data de 1 mai
anul 2010, am vorbit cu domnul Nicanor Melnic, asesorul popular de la judecata de atunci.
Mi-a spus că, după acea lovitură, paznicul
avea o gură până la urechi, şi fără nici un dinte.
Gheorghe al lui Arion a făcut doi ani de puşcărie.
Alt vecin de-al nostru, Petrea Revencu, de
asemenea simplu ţăran, avea o vie bună, pusă
pe haragi, care se mărginea cu moşia colhozului. Un ajutor de brigadier, comunist (şi acesta vecin de-al nostru), l-a înştiinţat pe nenea
Petrea că a ascuns în via lui vreo zece saci de
răsărită, pe care îi vor împărţi frăţeşte. Nenea
Petrea s-a dus repede la vie şi a azvârlit peste
sacii de răsărită câteva braţe de buruian. Dar
tocmai atunci a fost prins. Nenea Petrea a intrat
în puşcărie cu părul negru ca pana corbului şi a
ieşit la libertate cu părul alb ca zăpada.
Ajutorul de brigadier, fiind comunist, n-a
suportat nici o pedeapsă.
Sărăcia era mare şi tata nu vedea o altă soluţie decât să se ducă la furat.
– Ei, hai, du-te! i-a zis mama. Dar să ştii că
au să te prindă, şi atunci ce fac eu, una singură,
cu cinci copii?!
Tata s-a ogoit.
Pe data de 1 mai 2010, când am fost la
Cureşniţa, l-am întrebat pe domnul Nicanor
Melnic:
– A mai păţit-o cineva din sat, aşa cum au
păţit-o vecinii noştri?
Domnul Nicanor s-a apucat cu mâinile de
cap şi a zis:
– E-he-heee! Atunci, pentru un ştiulete
de păpuşoi erai pedepsit de parcă ai fi furat o
vacă..
În cabinetul nostru de la “Casa Presei”
s-a lăsat tăcerea. Venise ora prânzului. Cei trei
ziarişti ne-am despărţit, făgăduindu-ne că vom
continua discuţia altă dată.
Ştefan TUDOR
torii şi conducătorii unei noi lumi. Lume în care
demagogia, mistificările, perfidia şi bunul plac
erau mascate de lozinci mincinoase şi sforăitoare
privind o societate mai bună şi mai umană; în realitate o societate în care majoritatea principiilor
folosite ca bază a ideologiei erau principii contra
naturii, contra realului uman. Din păcate, încă mai
sunt nostalgici şi cetăţeni slabi de minte, care au
uitat jertfele foarte numeroase date de populaţie,
prin deportări, închisori, războaie, înfometare.
În ceea ce priveşte genocidul comunist, el depăşeşte limitele convenţionale ale acestei noţiuni.
Prin numărul mare de victime el trebuie considerat şi denumit ca holocaustul comunist. Fac
precizarea că noţiunea de holocaust presupune
o jertfă, or este clar că mulţi basarabeni au fost
jertfiţi pentru credinţa lor.
Chiar daca Parlamentul Republicii Moldova
nu va vota condamnarea comunismului, datoria
tuturor oamenilor cinstiţi este de a conştientiza
pericolul renaşterii comunismului şi de a-l preveni.
În acest sens poate ar trebui să luăm exemplul poporului iudeu şi al eforturilor lui permanente pentru menţinerea trează a posibilităţii unui
nou holocaust.
Fraţii mei dragi, votarea în Parlamentul
Republicii Moldova a condamnării regimului
comunist echivalează doar cu eliminarea unor
efecte. Cel mai important este să eliminăm cauza:
ideologia demagogică şi mincinoasă comunistă.
Un exemplu edificator este lozinca lui Stalin
“Omul este cel mai preţios capital”. În realitate
Stalin acţiona după principiul “Unde sunt oa-
meni.....sunt probleme”. Vrei să scapi de probleme, cel mai simplu este să scapi de oameni prin
orice metode.
Fraţilor, nu fiţi creduli sau naivi, perfidia este
la mare cinste între comunişti.
Lorin Cantemir, prof., dr.-ing., consultant la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”
din Iaşi, D.H.C. al Universităţii Tehnice a
Moldovei
***
•
Cu mult drag subscriem listei de semnături:
Lect. univ., dr.-ing. Horia Salca, Universitatea „Gheorghe Bariţiu”, Braşov, Comitetul
Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei
şi Tehnicii, Academia Română, şi prof., dr.
Liviu Alexandru Sofonea, Comitetul Român
pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii,
Academia Română.
***
•
Subsemnez cu plăcere Declaraţia. În
România, Partidul Comunist a fost desfiinţat şi
interzis prin decret, ironia soartei, încă din 1989,
de chiar Ion Iliescu. Bunurile Partidului au fost
imediat confiscate, iar Politehnica, Facultăţile
noastre de Inginerie Electrică, având în Guvern
doi reprezentanţi - pe Primul-Ministru, Petre Roman, şi Prim-Viceprim-Ministru, Academicianul
Drăgănescu, s-a mişcat cel mai repede şi a pus
mâna astfel pe Academia de Partid „Stefan Gheorghiu”, unde se află acum Facultatea de Electronică!
Aşa se scrie istoria.
Răzvan Măgureanu, prof., dr.-ing. Uni-
L
a 12 iunie 2010, comunitatea creştin-ortodoxă din oraşul Ialoveni a participat la un
eveniment de mare anvergură – sfinţirea pietrei de
temelie a Bisericii cu hramul „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, ce va fi înălţată în Parcul „Sfatul Ţării” în
cinstea şi memoria domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi. Cu acest prilej
un sobor de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul
Petru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor şi preotul paroh al acestei biserici Mihai Tataru, desemnat recent de către mitropolie în funcţia
respectivă, a oficiat un tedeum. Locaşul sfânt urmează să fie construit în preajma cimitirului celor
20 de ostaşi români necunoscuţi, căzuţi în cel de-al
doilea război mondial, în anul 1941. Această detaliu, posibil, o fi având vreo legătură cu cei peste 2
mii de ofiţeri români masacraţi de către „eliberatorii” ruşi în timpul luptelor din oraşul Chişinău,
şi martorii vorbesc de o adresă de pe strada Grenoble, despre care a amintit profesorul universitar
Gheorghe Cernea la una din şedinţele recente ale
Prima piatră de temelie
Forului Democrat al Românilor din Moldova, clasificând evenimentul drept un Katyn
al nostru, ca şi tragedia de la Fântâna Albă,
de altfel, din Bucovina. Aşa cum „Sfârşitul încununează opera” (M. Eminescu), rămâne ca autorităţile noastre, în colaborare strânsă cu cele române,
cu Ambasada României la Chişinău, cu Consiliul
Mondial Român, cu şcoala din localitate, să facă
tot posibilul pentru a identifica numele celor că-
versitatea „Politehnica” din Bucureşti
***
•
Susţin Declaraţia Forului Democrat al
Românilor din Republica Moldova.
P. Păun Antonescu, pensionar, prof. univ.,
consultant la Universitatea „Politehnica” din
Bucureşti
***
•
Vă expediez alăturat Declaraţia pe care
am semnat-o şi vă urez - în continuare - mult succes în tot ce întreprindeţi. Domnul să vă aibă în
pază!
Cu deosebită consideraţie,
T. Băjenescu, prof., dr.-ing. (Elveţia),
D.H.C. al Universităţii Tehnice a Moldovei
***
•
Prin acest e-mail îmi exprim adeziunea
la “Declaraţia comună de condamnare a comunismului şi de interzicere a însemnelor comuniste”.
Cu deosebit respect,
Lucian Tudose, prof., dr.-ing.
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,
România
***
•
Susţin necondiţionat Declaraţia.
Sănătate şi cele bune,
Ion COJOCARU, prof.univ., dr. (Germania)
***
•
Susţin Declaraţia Forului Democrat al
Românilor din Republica Moldova.
Gheorghe Prisăcaru, conf. univ., dr.-ing.
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi
Cu drag de baştină
zuţi, acestea urmând să fie cioplite în piatra funerară de pe morminte, să se pronunţe pe marginea
acestui subiect, cercetând materialele de arhivă din
Ţară, să se demonstreze dacă nu cumva cele 2 mii
de cadavre au fost aruncate în morminte comune în
acest loc din preajma Ialovenilor.
Evenimentul ce s-a produs de curând la Ialoveni se înscrie în circuitul valorilor naţionale, şi
nu numai, proiectul construcţiei acestei biserici, ce
ţine de Mitropolia Basarabiei, fiind iniţiat de regretatul Andrei Vartic şi preluat de către cei mai activi
consilieri ai orăşelului Ialoveni şi ctitori ai locaşului respectiv – Victor Gonţa şi Valeriu Ţurcanu.
În luările de cuvânt ale Mitropolitului, preşedintelui raionului Mihai Silistraru şi primarului de
Ialoveni, Gheorghe Caracuian, a răsunat convingerea că vor fi cu sufletul şi fapta la realizarea acestui
proiect, apreciind înalt iniţiativele consilierilor ialoveneni, iar reprezentantul Ambasadei României la Chişinău, George Scarlat, şi-a exprimat mândria pentru acţiunile curajoase ale basarabenilor
într-un ţinut „unde duşmanul ateu în permanenţă
a pângărit lucrările sfinte”.
Cutremurător se desfăşoară panorama tabloului de o rară frumuseţe ce se deschide privirii
noastre, peste care se înalţă cele trei clopote vopsite în culorile tricolorului şi încadrate şi de drapele tricolore, care au provocat emoţii profunde
tuturor celor prezenţi la eveniment, amplificate în clipa când dangătelor lor s-au
rostogolit peste minunatul peisaj scăldat în
soarele fierbinte ale acestui iunie, ele fiind
auzite, cu siguranţă, atât în Cer, cât şi pretutindeni unde este cinstit neamul românesc, istoria, graiul lui. Şi vieţile jertfite pe
Altarul Unităţii Naţionale. Parcul „Sfatul Ţării”,
Aleea Domnitorilor şi personalităţilor, Biserica cu
hramul „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, mormintele
ostaşilor-martiri are menirea să devină un loc de
reculegere şi de sfântă memorie.
Sfinţirea cimitirului ostaşilor români din
apropierea oraşului Călăraşi, căzuţi în luptele
crâncene care au avut loc în primele zile ale
lunii iulie 1941, a fost desfăşurată de un sobor
de preoţi la 29.05.2010. La inaugurarea cimitirului mai mulţi vorbitori care au participat de pe ambele maluri ale Prutului au subliniat
că, deşi au trecut aproape şapte decenii de la acele timpuri tragice
pentru poporul român, adevărul, pas cu pas, începe să iasă la suprafaţă.
Da, istoria a căzut necruţător, nedrept şi barbar peste poporul român de-a lungul timpurilor. Un popor umilit de istorie, dar înălţat de
Dumnezeu. De aceea, consider că istoria contemporană are nevoie
acum mai mult ca oricând de mărturisitori. Ei, mărturisitorii, singurii
care pot da măsura adevărată a identităţii neamului românesc.
Lidia GROSU
P.S. Canicula neîndurătoare n-a fost un obstacol în calea ziariştilor Elena Tamazlâcaru şi Victor
Lavric de la săptămânalul „Literatura şi arta”. Le
suntem recunoscători şi tuturor celorlalţi care neau fost alături cu prezenţa, cu mijloace financiare
donate, foarte necesare pentru ca biserica să se
ridice cât mai repede, celor ce au fost cu gândul,
sufletul şi inima la această acţiune creştinească de
anvergură.
IAR PIETRELE SCRIU…
Martirilor Brâncoveni
Gândurile dictează memorii,
iar pietrele scriu…
Unii se spală de istorie,
mereu construindu-i sicriu
şi rezervându-i cu stupoare
gulaguri, siberii de gheaţă...
Voievozii seamănă peste ei grandoare,
dor de demnitate naţională
şi de cea creştinească.
Iar pietrele scriu…
Cu durerea amintirii
se clădesc în monumente
şi apără neamul
de obsesive figuri virulente.
Risipite în simboluri cu seceri, ciocane,
s-au pierdut în bezna ostenelii „a fi” – .
Un fier vechi în haina coroziunii
ce nu mai are şansa de a supravieţui…
Iar pietrele scriu.
Pentru a ne menţine istoria, neamul
şi graiul lui viu.
L.G.
Sunt de părerea că trebuie să depunem
eforturi pentru identificarea tuturor eroilor neamului, şi atunci, probabil, va lua
sfârşit al Doilea Război Mondial.
În acest context aş propune ca de azi înainte FDRM să lanseze lozinca: „Memorie – ca demnitate şi nu ca frică a mărturisirii!”;
„Memorie – ca viaţă vie şi nu ca trecut mort!”; „Memorie – ca reîndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră de iadul uitării
şi ca reîntruparea neamului întru Hristos!”.
Veşnica pomenire ostaşilor români căzuţi eroi pentru neam şi
ţară.
Ion GOLOVATÂI,
Departamentul oamenilor de afaceri din cadrul FDRM
Comemorări
JIGODIA
Încă
��
nu ţi-a dat telefon? Nici n-a tras de uşa ta? Cum de nu? Înseamnă că ai noroc. Te-a ferit Dumnezeu! Dar vezi, fii atent. Nu te lăsa numai
în seama norocului şi a lui Dumnezeu. Păzea! Jigodia e în preajmă. Când
nu te aştepţi, ea apare. Nici nu ştii de unde. E ca o stafie. Mereu e în căutarea unor noi victime. Scrie peste tot, în toate instanţele şi mai ales scrie
împotriva oamenilor de bună-credinţă. E nesăţios să compromită diferite
personaliţi basarabene, e nesăţios să se îmbogăţească cu orice preţ. Îi
caută pe cei creduli. Şi îi găseşte. Le câştigă uşor încrederea şi tot atât
de uşor îi înşeală, îi fură şi îi lasă cu buza umflată. Martori sunt toţi acei
care au ieşit în faţa Parlamentului să protesteze că jigodia le-a luat banii
pentru apartamente şi nu vrea să-i ştie mai mult. S-a făcut nevăzut pentru
cei înşelaţi şi prădaţi de el, de jigodie, şi e în preajma noilor victime.
Această jigodie, despre care scriu, e de genul masculin. E făţarnic,
perfid şi ticălos. N-a avut şi nu are nimic sfânt pentru a fi numit om. Are
doar chip de om. Dar e omul dracului. A colaborat şi mai colaborează
cu satana încă din tinereţe. S-a infiltrat în colective sănătoase de muncă
pentru a raporta unde trebuie şi cui trebuie ce gândesc şi ce pun la cale
consângenii lui în apărarea neamului din care fac parte. Să distrugă, să
pângărească i-a fost scopul. Şi jigodia şi-a făcut treaba… A trădat. Ca
Iuda… Pentru 30 de arginţi. Ca Iuda… Dar încă nu s-a spânzurat, ca
Iuda.
Pretutindeni se dă reprezentantul celor cu putere de decizie, cu putere în stat. Păşind pragul unei instituţii, se declară ca făcând parte dintre
cei cu pâinea şi cuţitul în respectivul partid. Partid de guvernământ. Ca
astfel, cei dintr-o instituţie sau alta, să cadă pe gânduri şi să-l ajute să-şi
Pastila amară
facă jigodia mendrele pentru a pune mâna pe ceea ce şi-a
pus în gând. Să împartă posturi, să dea specialişti afară, să
pună jigodii alde el în funcţii importante. Iar jigodia are gânduri multe
şi pofte nestăpânite. E în agonie după suflete, să-i prade pe oameni, aşa
cum ştie doar el. Uşor promite şi uşor minte. Reţine, omule drag: Cine
uşor promite, uşor minte.
La o adică el, jigodia, se poate prezenta oriunde şi în faţa oricui că e
scriitor şi că e membru al Uniunii Scriitorilor, că e jurnalist, că e membru al Uniunii Jurnaliştilor, că e silvicultor şi ecologist, că e specialist
principal la Agenţia „Moldsilva”, că e colaborator de vază al Ministerului Mediului, că e pe fir direct cu Guvernul şi are mandat să negocieze
orice post, că e Om emerit în Artă, că mulţumită lui se mai ţine cultura
în Basarabia şi că cei de la Bucureşti sunt nişte poticniţi, odată ce n-au
ajuns încă la el şi nu i-au agăţat cea mai înaltă distincţie pentru merite
deosebite în cultură şi silvicultură şi nu numai, pentru care a fabricat din
gros nişte documente false şi le-a expediat preşedintelui României.
Deci, jigodia se poate prezenta şi chiar se prezintă astfel, pentru a
arăta că e cineva, că e o personalitate, că e om cu prestanţă în societate,
căruia poţi să-i dai un vot de încredere, să-i încredinţezi rezolvarea unor
probleme acute ale tale, în schimbul unor bani buni, desigur. Doar –
după felul cum se prezintă, dar mai ales – cât de convingător vorbeşte,
parcă te-ar unge cu miere şi ţi-ar îndulci tot amarul, şi ţi-ar rezolva în
aceeaşi zi, dacă nu chiar în aceeaşi clipă, toate problemele tale. Dar, de
fapt, cine-i el, cine-i această stafie omniprezentă prin diferite instituţii de
stat şi care vorbeşte în numele noii guvernări? Mi-e şi silă să-i rostesc
numele. V-am spus: o jigodie parşivă. Păzea!
Ionel CĂPIŢĂ
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
Literatura şi arta
EXTREMISMUL ŞI CENTRISMUL BASARABEAN
„Rusia a ales
cel mai contorsionat, cel mai dureros
şi cel mai absurd
drum de ieşire din
comunism.”
(A. Soljeniţîn)
Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE)
acoperă un spectru mai larg al eşichierului
politic basarabean – de la centru-stânga până
la extrema dreaptă. PDM se declară un partid de centru-stânga, dar în realitate este mult
de stânga, având o doctrină social-democrată. PLDM şi AMN ar fi partide liberale de
centru-centru dreapta. PL este un partid de
dreapta distinct. Însă această divizare doctrinară a partidelor este una formală. De exemplu, partidele liberale PLDM, PL şi AMN au
programe cu evidente elemente sociale (este
realitatea mentalităţii moştenite de la vechiul
sistem sovietic comunist). Iar p.c.r.m., cu
o doctrină declarată de stânga comunistă şi
drept unic reprezentant al clasei muncitoare şi
ţărănimii (simbolul „secera şi ciocanul” ar însemna acest lucru), este cel mai cras exemplu
de partid clientelar de gaşcă sau de familie, cu
oameni foarte bogaţi, îmbogăţiţi peste noapte
în mod fraudulos prin exploatarea (cui?) – a
intelectualilor, muncitorilor şi ţăranilor.
Cine însă reprezintă centrul pe eşichierul
politic basarabean? Declarat este Partidul Democrat din Moldova, în fruntea căruia recent
a fost ales Marian Lupu. Însă de facto este un
partid cu o orientare clară social-democrată.
Numai datorită faptului că locul respectiv pe
eşichier ar fi fost ocupat de alţii acest partid
s-a declarat democrat. Dacă nu ar fi declaraţiile aiurite ale lui Lupu şi Diacov în domeniul
ce ţine de spiritual (limbă, istorie, naţiune),
dacă pendulările acestor lideri ar fi mai rare
şi cu amplitudini mai mici, Alianţa ar fi mai
unită, mai credibilă, mai viabilă. Conform legilor democraţiei, un guvern de coaliţie este
mai echilibrat în decizii, chiar dacă funcţionarea lui este mai dificilă. Sinceri să fim, noi, cei
ieşiţi din vechiul regim sovieto-comunist, involuntar suntem parţial de stânga, chiar dacă
ne numim liberali sau democraţi. Poate noile
generaţii vor deveni mai pure, lipsite de aceste deficienţe. De altfel, multe din democraţiile
europene, cum ar fi cele din Suedia, Germania, Finlanda ş.a., îmbrăţişează doctrina social-democrată şi realizează cu succes multe
dintre principiile ei. Stânga şi social-democraţia basarabeană este una numai declarată,
în realitate a realizat doar un soi de capitalism
sălbatic de familie, clientelar.
Ei bine, ce se întâmplă la noi, până la
urmă, cu specificul nostru basarabean? Un
talmeş-balmeş. Comuniştii, cu o doctrină de
extremă stângă declarată, sunt cei mai mari
capitalişti. Creştin –democraţii lui I. Roşca,
declaraţi de extremă dreaptă prin acţiuni, sunt
cu extrema stângă. Democraţii Lupu-Diacov
se declară de centru-stânga, însă prin acţiunile
lor sunt de stânga – social-democraţi. Cineva
menţiona că stânga în Basarabia a fost întotdeauna anaţională. Aşa este. Stânga în linii
mari întotdeauna a fost împotriva neamului
nostru. Ea a fost adusă pe vârful baionetelor.
Ţăranul nostru (mă refer la cel veritabil de
altădată, nu ţăranul colhoznic) întotdeauna
a fost conservator şi creştin-democrat, prin
definiţie nu putea fi de stânga. Intelectualul
basarabean, în mare parte, a fost liberal-democrat. Promotorii ideilor comuniste au fost
în mare parte alogeni. La început, în majorita-
te predominau elementele evreieşti (mă refer
la aşa-numita mişcare ilegalistă din Basarabia
interbelică, care de facto era coloana a cincea
a Imperiului Sovietic). În perioada postbelică,
implementarea ideilor staliniste în Basarabia
s-a produs cu ajutorul elementelor alogene
aduse de peste Nistru, mai apoi parcă au apărut şi elemente naţionale, dar în realitate, prin
mentalitatea lor, majoritatea erau departe de
suflul Neamului. Astăzi promotori ai acestor
idei anacronice sunt Voronin, Mişin, Tkaciuk
ş.a. alogeni. Din social-democraţia naţională
de altădată a lui Oazu Nantoi (PSD fiind primul partid în Basarabia pe lângă Frontul Popular, instituit la 13 mai 1990) n-a mai rămas
nimic. Nimerind pe mâinile unor lideraşi gen
comsomolistul Braghiş, „băieţaşul cu ochi
albaştri” Muşuc şi, actualmente, ale unui alogen Şelin, social-democraţia basarabeană a
fost compromisă totalmente. Lupu şi Diacov
au toate şansele de a crea această stângă naţională dacă se vor debarasa de clişeele vădit
antinaţionale şi antiromâneşti, vor lua o poziţie corectă alături de celelalte componente ale
AIE în diverse probleme de interes naţional.
Diferenţele dintre liberali şi social-democraţi
să fie numai de ordin ideologic, doctrinar, nu
şi naţional. Dispariţia p.c.r.m. ar favoriza crearea acestei stângi naţionale.
Iarăşi ca o hârtie de turnesol pentru partidele componente ale AIE a fost raportul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului
comunist în R. Moldova. Instituită la inspirata
iniţiativă a preşedintelui M. Ghimpu din istorici cunoscuţi, această comisie şi-a finalizat
recent lucrările, prezentând Parlamentului un
raport de peste 900 de pagini, o culegere de
documente de peste 1000 de pagini şi formulând unele propuneri judicioase, cum ar fi „...
condamnarea regimului totalitar comunist din
Republica Moldova, interzicerea prin lege a
utilizării noţiunii de „comunist” în titulatura
partidelor politice şi a instituţiilor publice şi
private, precum şi interzicerea simbolurilor
comuniste şi naziste (svastica, secera şi ciocanul) în locurile publice”. „Decizia univocă
şi esenţială a Comisiei a fost de a propune
condamnarea regimului totalitar comunist din
Republica Moldova”, a declarat preşedintele
Comisiei, doctorul în istorie Gheorghe Cojocaru. „Nu cred că sunt în drept să nu accept
munca depusă de către membrii comisiei. S-a
făcut o muncă enormă. Cred că de mult trebuia să existe un asemenea studiu” – a spus
preşedintele interimar Mihai Ghimpu. Votarea acestor recomandări de către Parlament
va fi o reabilitare a noastră, fie şi întârziată,
faţă de memoria sutelor de mii de victime
ale comunismului din Basarabia – bunici,
părinţi, fraţi, surori, ale căror oseminte sunt
împrăştiate pe întreg teritoriul necuprinsei Siberii. Aflată în deplină concordanţă cu decizia
APCE de condamnare a nazismului şi comunismului, această decizie va întări încrederea
instituţiilor europene că noi, în sfârşit, după
atâtea pendulări şi atâta mers înapoi, ne mişcăm ferm spre integrarea noastră europeană.
Cine ne-ar fi primit în familia lor pe noi, veniţi
cu „secera şi ciocanul”, care au secerat atâtea
milioane de oameni? Condamnarea comunismului, ale cărui crime sunt mult mai mari şi
mai odioase decât chiar ale nazismului (nazismul nu a exterminat cca 60 mln dintre proprii
cetăţeni, conform istoricului rus Volkogonov).
Aceste două ideologii criminale trebuie condamnate, trebuie condamnaţi liderii care promovează aceste ideologii antiumane, trebuie
condamnaţi executorii lor. M-au cutremurat
destăinuirile unui politolog rus, care relata
la una dintre emisiunile unui post rusesc de
televiziune că la cimitirul „Novodevicie” din
Moscova se află monumentul unui general, la
care sunt depuse întotdeauna flori vii. Politologul menţiona că acest general a împuşcat cu
propria mână mai multe mii de oameni, inclusiv cca 700 de polonezi la Hatân. Dar câţi alţi
criminali de război pe întreg teritoriul fostei
u.r.s.s., inclusiv în Basarabia, sunt proslăviţi
şi li se depun flori, culmea, pentru crimele făcute împotriva umanităţii. Câţi dintre ei sau
urmaşi de-ai lor se mai bucură de pensii mari,
de diverse facilităţi, pe când victimele lor trăiesc şi astăzi în mizerie cu pensii mici. Doar
Ţările Baltice, datorită verticalităţii lor, au
fost în stare, în pofida protestelor coloanelor a
cincea ruseşti, ale liderilor de la Kremlin, să-i
demitizeze pe mulţi dintre aceşti criminali de
război (nu mă refer la soldatul simplu, care
era mânat sub gloanţe din ambele părţi de
conducerea criminală hitleristă şi cea stalinistă). Acelaşi politolog menţiona că dăduse în
arhive de un raport secret, în care Stalin declara că nu are cui lăsa drept moştenire conducerea statului, „...pe care l-a creat şi apărat
de uneltirile duşmanilor atât din exterior, cât
şi din interior”, regretând faptul că Hitler a
început războiul împotriva u.r.s.s. „Împreună
am fi dominat lumea” – a declarat Stalin. Sunt
lucruri cutremurătoare, care nu se încadrează
în logica unor oameni normali. Deosebit de
cutremurător în acest sens este filmul documentar „The Soviet Tale”, realizat de un regizor lituanian cu suportul şi la cererea unor
membri ai Parlamentului Uniunii Europene,
care îşi doresc, aşa cum chiar ei mărturisesc,
ca Europa să nu uite niciodată prin ce a trecut,
şi istoria să nu se mai repete. În acest sfâşietor
documentar este analizată similitudinea dintre
ideologiile care au făcut cele mai multe victime în istoria omenirii: cea a nazismului şi cea
a comunismului, Lenin, Stalin şi Hitler fiind
„actorii” principali. „Ce a făcut Vestul?” se întreabă realizatorii documentarului. „Nimic”,
răspund tot ei. În 1991, guvernul Marii Britanii îi absolvă pe ruşi de atrocităţile comise,
decretând că numai crimele comise de nazişti
sunt crime împotriva umanităţii (cunoscuta
tactică a dublelor standarde). Rusia actuală nu
a condamnat niciodată atrocităţile comise.
Mă miră poziţia lui Lupu şi Diacov în
această problemă (cu atât mai mult că părinţii
lui Diacov au fost deportaţi în Siberia de regimul comunist), care se comportă ca un adevărat Pavlik Morozov (părinţii lui, probabil,
se întorc în mormintele lor la auzul aiurelilor
fiului lor rătăcit). De fapt, şi M. Lupu, şi D.
Diacov parcă condamnă comunismul, dar o
fac în stilul lor: „...trebuie să facem atent acest
lucru după alegeri, ca să nu le creăm imagine
comuniştilor” – spun ei. Să nu cumva să-i deranjeze pe comunişti. Prostii, inconsecvenţa
lor lucrează chiar împotriva lor. Interzicerea
folosirii de către p.c.r.m. a însemnelor „secera
şi ciocanul” în viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate din noiembrie
ar aduce dividende, în primul rând, pentru
PDM. Deosebit de elocventă în acest sens
este opinia politologului Anatol Ţăranu, care
a declarat într-o emisiune televizată că „...
secera şi ciocanul nu sunt însemnele p.c.r.m.,
care nici pe departe nu promovează ideologia
comunistă. Ele au fost confiscate nelegitim de
la fostul p.c.u.s. şi sunt utilizate pentru amăgirea electoratului. P.c.r.m. nu este un partid al
ţăranilor şi muncitorilor, ci al celor mai mari
capitalişti, gen Voronin, Mişin ş.a.”. Câtă vâl-
vă a generat acest raport al Comisiei în sânul
p.c.r.m. Obrăznicia comuniştilor întrece orice
limite ale bunului-simţ. Până mai ieri, erijându-se în mari ascultători ai recomandărilor
unei simple Comisii a APCE – Comisia de la
Veneţia –, iată că astăzi dezaprobă totalmente
recomandarea unui organ european net superior acestei Comisii – Adunarea Generală
a Parlamentului Consiliului Europei, privind
necesitatea condamnării comunismului şi
interzicerea utilizării însemnelor fasciste şi
comuniste. Cunoscută duplicitate comunistă. Seară de seară îi vedem la toate posturile
de televiziune (nu li se îngrădeşte accesul la
ele, aşa cum făceau ei cu opoziţia) pe samsarii „comunişti” Voronin, Munteanu, Dodon,
Petrenco, pe marele specialist în ale jurisprudenţei Mişin şi avocatul p.c.r.m., S. Sârbu.
Culmea e însă că acest jurist cu caş la gură,
Sârbu (cine o fi fiind părinţii lui?), cu sufletul vândut diavolului, arogant şi plin de sine,
declara ironic deunăzi: „O să-i organizez un
licbez (dlui T. Ţapu, deputat PLDM– n.n.) ce
înseamnă agitaţie electorală în ziua alegerilor (se referea la alegerile locale din 23 mai
curent)”. Ca să vezi mare profesor. Dar le-a
organizat el acest likbez mentorilor săi, Voronin, Greceanâi, Dodon ş.a., care chiar în ziua
alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009 prin
prezenţa la toate televiziunile lor - Moldova 1,
NIT, N4 ş.a. – şi prin laudele aduse guvernării
comuniste făceau agitaţie electorală.
Evenimentele de ultimă oră par să limpezească puţin apele. În pofida faptului că
anterior liderii AIE aveau opinii diferite la
întâlnirea cu Secretarul General al CE, au
adoptat o decizie comună privind numirea zilei referendumului de modificare a articolului
78 al Constituţiei şi a zilei alegerilor anticipate, împotriva cărora au fost în permanenţă,
pentru a nu irosi în van milioanele de lei atât
de necesare acum, în această profundă criză
financiară, dar din cauza comuniştilor, până la
urmă, s-a ajuns la aceasta. Iată un exemplu de
unitate prin diversitate. Dacă ar da dovadă de
aceeaşi unitate şi în cazul votării recomandărilor Comisiei privind condamnarea crimelor
comunismului în Republica Moldova, democraţia basarabeană ar avea doar de câştigat.
Avem însă de a face cu un fel de cal troian
rusesc, greu de înlăturat din Basarabia, în primul rând din cauza moldovenilor înşişi, cărora mereu nu le ajunge înţelepciune, curaj,
voinţă, coeziune etnică. Somnul raţiunii naşte
oameni cu serioase defecte morale şi intelectuale – persoane care nu citesc deloc sau
citesc foarte puţin, fără conştiinţă naţională,
indiferente şi pasive în raport cu interesele comunităţii etnice din care fac parte, indivizi nedemni, care satisfac orbeşte voinţa opresorilor
– o pătură patriotardă şi cosmopolită, de care
se folosesc stăpânii de origine străină. „Orice
doctrină impusă de stăpânul străin l-a supus şi
umilit pe moldoveanul basarabean: dacă a fost
panslavismul, rusul îi era superior; dacă a fost
ortodoxia, aşijderea; dacă a fost comunismul,
moldoveanul era net inferior celui ce-a făcut
„cea mai mare revoluţie din istorie”; dacă a
căzut comunismul, învins de democraţie, tot
străinul e „mai democrat” decât moldoveanul
şi tot el îi face legea” (Iftene Pop. „Basarabia
din nou la răscruce”, 1995). Ar fi momentul să
ne spălăm, în sfârşit, obrazul de această ruşine, fie şi în al doisprezecelea ceas. Poate după
aceasta europenii ne vor lua mai în serios.
Valeriu DULGHERU
Scopurile mondiale şi
drepturile autohtonilor
din stânga Nistrului la
autodeterminare (13)
În
componenţa
U.R.S.S.,
R.A.S.S.M. a fost constituită în perioada când sistemul sovietic era în
principiu deja stabilit. Statul Sovietic, la început în frunte cu Lenin, ca
prim-regizor şi actor al acestuia,
era pretins succesor al Imperiului
Rus. În cadrul acestui stat Lenin
anatemiza tot ce nu se încadra în
noţiunea de dictatură a proletariatului. Oficial această viziune de mult a rămas o relicvă regretabilă a istoriei. Dar în anii 30-40 ai secolului
XX „dogmele de clasă, ce exprimau rasismul social,
îndreptăţeau orice violenţă asupra societăţii, moralităţii,
omului...”. Scopul final declarat de Lenin în martie 1919
rămăsese ca scop de stat al U.R.S.S. încă zeci de ani:
„crearea unei republici sovietice mondiale...; scopul
era aprinderea flăcării incendiului mondial”. Convingând reprezentanţii diferitelor organe ale puterii comuniste, Lenin era şi mai determinat: „foarte curând ... toţi
vor vedea cum va fi întemeiată Republica Sovietică Federativă Mondială”.
Acesta a fost contextul istoric în care a apărut
R.A.S.S.M.. Formarea ei ca fapt istoric şi ca problemă a
fost analizată, comentată şi apreciată din diverse aspecte. Această animozitate poate fi explicată prin variatele
viziuni, interese şi poziţii ale părţilor cointeresate. Azi,
în condiţiile când teritoriul naţional de pe ambele maluri ale Nistrului abundă în grave şi variate probleme, se impune îndreptarea atenţiei noastre şi asupra
realităţilor obiective care au stat la bază, cât şi asupra
aspectului legitimităţii constituirii R.A.S.S.M.. Faptul că
a existat o bază socială naţională pentru formarea şi organizarea R.A.S.S.M. a fost şi este o realitate incontestabilă.
Prezenţa de veacuri pe acest teritoriu a poporului autohton – românii moldoveni – a determinat, până la urmă,
decizia autorităţilor ucrainene sovietice, dar şi centrale
de la Moscova să accepte formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. Constituirea acestei unităţi politice
era şi în interesele poporului autohton, deşi se ştie că
în paralel regizorii politici urmăreau şi scopuri politice
geostrategice. Astăzi nu putem nega faptul incontestabil că
R.A.S.S.M. a fost constituită în conformitate cu legislaţia
de atunci a R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S.. Organele Puterii Sovietice Centrale de la Kiev şi Moscova, chiar dacă
urmăreau propriile scopuri, n-au ezitat să-i asigure
noii R.A.S.S.M. drepturi constituţionale bine formulate.
Deci R.A.S.S.M., deşi a fost creată, urmărindu-se expansiunea spre Vest, totuşi n-a fost o simplă butaforie, ci o
formaţiune naţională statală cu acte în regulă la toate nivelurile, fie ele şi de tip sovietic: local, ucrainean şi
unional. Existenţa organului suprem legislativ – Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. – şi a Constituţiei îi confereau
acestei formaţiuni o pondere juridică (Articolele 19 şi 21
ale Constituţiei R.A.S.S.M.).
Situată la periferia R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S.,
R.A.S.S. Moldovenească avea, conform constituţiei, largi
drepturi autonome, dar şi anumite drepturi constituţionale
suverane. Astfel modificarea Constituţiei şi a teritoriului
R.A.S.S.M. nu putea fi realizată fără aprobarea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. (Constituţia R.A.S.S.M.,
Articolul 15). Este evident că Legea fundamentală a
R.A.S.S. Moldoveneşti definitiva legitimitatea statalităţii naţionale a moldovenilor din Transnistria în conformitate cu legile valabile de atunci ale regimului sovietic.
Vasile D. CIUBUC
DINASTIA MEA DE PEDAGOGI ŞI... PROCENTUL IDIOŢILOR
Provin din spaţiul negativului. Laudă-l mult
şi bine pe un ins. Necunoscându-l, voi cădea de acord cu
tine, dar, neapărat, o să te ispitesc: ce rele are persoana pe
care o ridici în slăvi? Altminterea, creăm o situaţie falsă, ridicolă şi stupidă: orice individ,
în parte, impresionează prin
excelenţă, dar în ansamblu,
constituind o masă, arătăm cam proşti, cu note
majorate în diplome.
Recent polemizam aprins cu un autohton
în chestiuni de istorie naţională. În ultima vreme, din partea unor consângeni, mă aleg cu o
etichetare repetată des: nu generaliza (cu referinţă la fenomenul negativ). Aş lua-o în calcul,
dacă dânşii nu ar generaliza fenomenul pozitiv.
Istoria, precum am înţeles, include elementul
pozitiv, funcţionând concomitent alături de cel
negativ. Utilizarea doar a unei părţi din respectiva entitate echivalează cu un adevăr formulat
pe jumătate, mai simplu - cu o minciună. Apoi,
greu tolerezi prelegeri de morală patriotică ţinute de un conaţional, stabilit, de vreo şapte ani,
în Torino (Italia), iar fiică-sa născând copii frumoşi cu un locuitor al Barcelonei spaniole.
Îmi amintesc de Eminescu. Un demnitar de
la guvern, Alexandru Lahovary, din neam grecesc, intrase în biroul poetului, pe atunci - redactor-şef la ziarul Timpul, cu pretenţii vizând
modul de abordare a unor chestiuni în articolele
sale. Lahovary, printre altele, îl acuză de lipsă
de românism. Eminescu îi reproşează nervos,
chipurile, tatăl ăstuia nu ştia o boabă româneşte,
iar el îi turuie de românism? Oponentul perseverează, nu se lasă bătut. Poetului îi crapă răbdarea, sfârşind cu (arhi)cunoscutul imperativ:
Du-te-n.... Exact în aceeaşi direcţie îl poftesc pe
moldoveanul din Torino şi pe mankurţii strecuraţi în Parlament ori în structurile administrative
universitare. Deşi mulţişori, sper să-ncapă toţi...
acolo!!
Cobor dintr-o dinastie de pedagogi. Vreo 70
la sută dintre ei au profesat. În funcţii de conducere – directori şi adjuncţi ai acestora – au
dat dovadă de măiestrie în arta administrării.
Devenisem răsfăţatul lor, crezându-i nemuritori.
Le-a venit vremea – s-au călătorit, uitaţi de toată
lumea. Taman aşa cum mor cei de azi, neglijaţi
fiind încă în viaţă. Cărţi n-au citit. În amintirea
unui prezent scurt, au fost oameni... deştepţi, de
felul lor. Cei de mâine, şi acest prezent nu-l vor
avea. Se pare, nici nu au nevoie de el. Nu am
întâlnit un popor mai indiferent de soarta lui.
Pe subiecţii născuţi în familii academice
basarabene, cu tradiţii seculare, îi invidiez şi îi
felicit sincer. De-abia aştept să fac cunoştinţă cu
dânşii, privindu-i drept în ochi. Poate voi împrumuta şi eu ceva acătării.
Tata, ca director, a citit niscaiva cărţi, dar
presa a devorat-o. Nu se culca până nu asculta
emisiunile posturilor de radio interzise: Vocea
Americii şi Europa Liberă. Dacă nu-l aveam pe
tata, ieşea din mine o sălbăticiune de mankurt,
infectând acum locul în vreo şcoală ori universitate.
Mama, după absolvirea Colegiului Pedagogic din Bălţi, s-a întors la şcoala din satul natal,
ca învăţătoare. Niciodată n-am asistat la lecţiile
sale. Foştii elevi, azi aproape (sau deja) pensionari, păstrează impresii plăcute despre aptitudinile-i didactice. Probabil, au dreptate. Ştiu însă
cu exactitate astronomică alt detaliu: mama n-a
citit o carte în viaţa ei. Vai, vai, vai, sar cu gura
nepoftiţii apărători ai drepturilor şi onoarei
omului, ce vorbe nesăbuite ies din gura ăstuia.
Staţi un pic, nu vă izbiţi, lăsaţi-mă să-mi termin
gândul: în situaţia mamei mele se află vreo 95
de procente din profesorii Republicii Moldova.
Incontestabil: majoritatea lor a muncit cinstit, a
predat captivant, dar... n-a lecturat măcar o carte
pe parcursul activităţii didactice. Şi, slavă Domnului, s-a descurcat! Fără regrete!
Basarabia a demonstrat viabilitatea unui
experiment tragic: poţi ajunge agricultor, medic,
inginer, doctor în ştiinţe, (ne)citind o singură
carte.
Prin anii ’80, în raionul Făleşti, sosise o delegaţie de profesori din Letonia. Pentru schimb
de experienţă. Au vizitat un şir de şcoli, apoi,
conform tradiţiei dacice, s-a organizat un banchet de pomină. Toată lumea s-a cherchelit: şi
gazdele, şi oaspeţii. Nitam-nisam, se ridică un
leton, ne laudă, într-o rusă cu accent german,
pentru ospitalitate, accentuând că suntem oameni simpatici, dar la urmă a trântit-o. Cică în
Moldova se bea mai mult vin decât se citesc
cărţi. Ce leton needucat! Aşa vorbeşte un musafir?
Discut adesea cu profesori, îndeosebi veterani, despre problemele şcolii. Toţi sunt de
acord: învăţământul e la pământ. Nimeni însă
nu întreprinde nimic pentru a schimba situaţia.
Iar situaţia regresează: din rău în mai rău.
O parte dintre profesori, îndeosebi administratorii, o fac pe şmecherii: acceptă critica
abstractă. Dar când presari în text fapte concrete, cu nominalizări, adicătelea strângându-le un
pic codiţa între uşă, dânşii sar ca fripţi. Văd, se
agită de parcă le-am băgat un ardei iute-n fund.
În schimb, eu mă simt bine. Peste protestele lor,
în viitor, voi turna, suplimentar, căldăruşe pline
vârf cu argumente. Să se simtă şi mai rău! După
cum şi merită!
Şcoala naţională niciodată n-a fost de calitate. Dacă era altfel, astăzi în Republica Moldova nu exista partidul comuniştilor, basarabenii
se reuneau cu neamul lor istoric din România,
făceau parte din Uniunea Europeană, rezolvau
probleme de altă natură decât acele cu care se
confruntă în prezent. Prin urmare, Republica
Moldova, ca stat, se menţine exclusiv datorită
calităţii inferioare a intelectului din şcoală, prin
care au trecut generaţiile postbelice. Votând pentru Unire, nicio Federaţie Rusă, oricât se strofolea, nu te putea împiedica. E atât de simplu să
păşeşti corect pe traiectoria destinului tău, având
gărgăuni elementari în cap. E atât de greu acum,
când gărgăunii ţi-au lipsit la momentul cuvenit.
Amară consecinţă! Vorba răposatului general
rus Aleksandr Lebed, acel sfădit cu administraţia Tiraspolului separatist: umblăm, ca ţapii
după morcovi, pe toate imaşurile continentului.
Sistemul de instruire a ajuns la cheremul
cadrelor didactice (ne)cititoare. Ele deţin majoritatea covârşitoare a posturilor administrative.
Se pare, implimentăm genericul situaţiei anecdotice: lupta împotriva hoţiei într-un colectiv
de hoţi. Ne transplantăm în segmentul instruirii, înlocuind câteva vocabule: propagarea căr-
ţii de către (ne)cititori într-un colectiv compus riile şcolilor ruseşti, în recreaţii, profesorii mai
din aceiaşi (ne)cititori. Nu văd ieşire din situ- discutau despre articole citite în ziare, în acele
aţie, orice remaniere se reduce la o iluzie. Un din şcolile moldoveneşti – mai mult despre maprofesor-duşman al cărţii, cu arma indiferenţei, gazinele de confecţii. Ruşii aveau o altă atitudinicicând nu va populariza valorile clasice. Pu- ne faţă de carte. Plecarea contingentului rusesc
ţinii cărturari care mai rezistă din inerţie sunt şi evreiesc a creat un vid în învăţământul repuinvizibili ori s-au topit în oceanul ignoranţilor blican, pe care profesorul moldovean ni-cio-dacu cravată la gât sau cu buzele vopsite. De aici tă n-o să-l lichideze. Pentru că nu-i place cartea.
În procesul de instruire, moldoveanul se
şi promoţiile slabe, fără cunoştinţe elementare.
Organele de stat, constituite din indivizi cu cu- adevereşte tolerant şi nesimţit până la crimă.
noştinţe sumare, aidoma profesorilor care le-au Şcoala arde, studenţii se morsolesc (şi nu numai)
predat, par să activeze într-un spaţiu fără de şco- deja în campusurile universitare, iar administrali. Academia de Ştiinţe, aplicându-i-se în prezent torii mimează o efervescentă activitate perpetuă.
lovituri sub centură prin documentul în discuţie Se închid în birouri, conectează calculatoarele,
Codul educaţiei, reprezintă unicul bastion de sa- scot la imprimantă copiile a zeci de documente ministeriale. Ameţeală birocratică! Unii, mai
vanţi veritabili şi serioşi care mai rezistă.
Prin ’98-’99, cunoscusem un profesor ame- descurcăreţi, vânează proiecte occidentale, tot ei
rican, de origine belgiană, căsătorit cu o mol- pleacă într-acolo, trimiţându-şi ulterior şi odrasdoveancă. Aproximativ zece ani funcţionase în lele. Alţii se deplasează spre simpozioanele din
două-trei universităţi la Chişinău. Hotărâse să Vestul Europei, adesea ca simpli spectatori, înplece în patrie. Organizează o serată de rămas- registrându-şi ulterior prezenţa ca realizare în
bun. Nimeresc printre invitaţi. În toiul ospăţu- biografia personală. Carul însă nu se mişcă din
lui, americanul se apropie de microfon şi ţine loc, staţionează în mlaştină. Se pălăvrăgeşte la
un toast, pe care niciodată n-o să-l uit: Dragi infinit despre metoda avansată de la Bologna, ca
prieteni, începe el, după atâţia ani, am dreptul despre o icoană-făcătoare de minuni, de parcă
la nişte concluzii. Opinez că o jumătate dintre aceasta va învăţa şi va preda în locul profesostudenţii voştri sunt excelenţi, măcar mâine tri- rului. Cunosc o altă metodă, primitivă, dar emimiteţi-i la Harvard (universitate de elită în State- namente eficientă: să pui mâna pe carte. Doar
le Unite). 25 de procente sunt buni, aici, pentru atunci Bologna, Polonia şi toate celelalte metovoi. Dar ultimele 25 de procente de studenţi sunt de performante îţi vor completa efortul. Salut!
idioţi. Nu vă supăraţi: avem şi noi idioţi destui.
Iulius POPA
V-aş sfătui să nu daţi diplome idioţilor, pentru că
([email protected])
după absolvire ăştia cumpără
locurile de muncă meritate de
specialişti de înaltă calificare,
iar studenţii capabili fie devin
şomeri, fie îşi iau tălpăşiţa în
alte ţări.
Excepţional american!
Păcat că n-a rămas aici până
azi. Curios la culme aş fi să
aud din gura lui cu cât a sporit
procentul idioţilor.
Şcoala moldovenească
sovietică era mai slabă ca cea
rusească, deşi ambele studiau
manuale identice. În cancela- Drapele de luptă ale lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ieremia
Movilă, Constantin Cantemir (batalionul de husari moldoveni)
3
Documente ale istoriei
Constituirea
organelor de
represiune.
Declanşarea
Terorii Roşii.
Instituirea
lagărelor de
concentrare
Deja în decembrie
1917,
Lenin i-a încredinţat lui Felix
Dzerjinski, unul
dintre apropiaţii
săi, misiunea de
a crea o instituţie
represivă, numită
CEKA (Comisia panrusă extraordinară de luptă contra duşmanilor revoluţiei, speculaţiei şi sabotajului),
care era, de fapt, poliţia politică – o
structură teroristă, cu misiuni de
spionaj în străinătate, dar şi împotriva propriului popor, ce va organiza numeroase acţiuni criminale
şi atentate. Aceasta era subordonată
direct guvernului şi, personal, lui V.
Lenin, întrunind şi prerogativele organelor poliţieneşti şi judecătoreşti.
Din start, CEKA aplica pedeapsa cu
moartea, cu toate că era în vigoare
decretul care abolise pedeapsa capitală, chiar în ziua de 7 noiembrie
1917, în momentul puciului bolşevic, când Congresul al II-lea al Sovietelor consacra reuşita acestuia.
Dar, culmea paradoxului, chiar din
momentul preluării puterii în stat,
Lenin şi colegii săi au pus în aplicare un întreg mecanism al represiunilor, inaugurându-se, astfel, lungul
şir al martirajului, ce se va solda
cu zeci de milioane de victime, demascându-se, în felul acesta, întreg
fariseismul cu privire la abolirea
pedepsei capitale (Hélène Carrère
d’Encausse, Le malheur russe. Essai sur le meurtre politique, Paris,
Ed. Fayard, 1991,p. 434.).
Până la urmă, printr-un decret
special, la 21 februarie 1918, pedeapsa cu moartea a fost restabilită
în mod oficial, CEKA conferindui-se împuterniciri nelimitate, prin
care aceasta putea, în acelaşi timp,
să judece şi să pună în aplicare, fără
întârziere, propriile sentinţe (Hélène
Carrère d’Encausse, Le malheur russe. Essai sur le meurtre politique,
Paris, Ed. Fayard, 1991, p. 436).
Influenţa CEKA va creşte şi mai
mult după ce legea din 5 septembrie
1918, care instituia în mod formal
Teroarea Roşie, îi acordă dreptul de
a aplica pedeapsa cu moartea fără
avizele prealabile ale tribunalelor
militare. (Marina Gorboff, La Russie fantôme: l’emmigration russe
de 1920 à 1950, Lausanne, 1995,
p.15).
Pentru „eficientizarea” activităţii
CEKA, care aplica sentinţele extrajudiciare la scară largă, dar şi aşanumitelor „tribunale populare”, Lenin instituie, la 5 septembrie 1918,
reţeaua lagărelor de concentrare. În
decizia guvernului, în legătură cu
acest eveniment, se specifica: „Este
necesar de a proteja Republica sovietică împotriva duşmanilor săi de
clasă, izolându-i în lagăre de concentrare” (Citat după André Ropert,
La misère et la gloire Histoire culturelle du monde russe de l’an mil
á nos jours. Paris, Armand Colin
Éditeur, 1992, p. 318).
Ian Laţis, unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai lui F. Dzerjinski (o perioadă a fost şi locţiitorul
acestuia), în calitatea sa de membru al conducerii CEKA, justifica
teroarea şi chiar o considera o binefacere, o chezăşie a „raiului bolşevic pe pământ”. “Jertfele pe care
le revendicăm, scria el, sunt jertfe
care pavează calea spre Împărăţia
Luminoasă a Muncii, Libertăţii şi
Dreptăţii. Sângele? Să fie sânge,
dacă cu el este posibilă revopsirea
în roşu a stindardului cenuşiu-albnegru al vechii lumi războinice, întrucât numai deplina şi ireversibila
moarte a acestei lumi ne va izbăvi
de reanimarea bătrânelor hiene, de
care ne debarasăm, dar fiindcă suntem prea îngăduitori, nicidecum nu
ne putem debarasa odată şi pentru
totdeauna (VIK/GPU: dokumentî i
materialî. Sost: Iu. G. Feliştinskii,
Moskva, Izd. Gumanitarnoi literaturî, 1995)”.
CEKA era structura cu cele mai
mari prerogative în stat: ea dispunea
de dreptul absolut de percheziţie,
rechiziţie, arestare şi executare, cu
o singură condiţie – de a publica listele nominative ale celor condamnaţi la moarte şi motivele aplicării
pedepsei capitale (Marina Gorboff,
La Russie fantôme: l’emmigration
russe de 1920 à 1950, Lausanne,
1995, p.15).
(Va urma)
Ion Varta
4
Literatura şi arta
Telegramă
Telegramă
Stimată colegă Valeria Grosu,
Acest moment aniversar este un fericit prilej de a Vă transmite întreaga noastră stimă şi consideraţie, alesele noastre urări de bine
şi sănătate. Constatăm cu satisfacţie că poezia D-voastră – meditativă, psalmică, realizată într-o viziune spiritualizată – se înscrie în
chip organic în noul demers al liricii noastre din ultimele decenii. Apreciem, de asemenea, paginile de proză destinate micilor cititori
(„Mărul de aur”, „Căsuţa de miere” ş.a.).
Vă dorim să scrieţi în continuare cărţi cât mai inspirate. La mulţi ani!
Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova
Valeria GROSU
Să i se înfioare pădureaţa carne sub
vîlva zburlită
Să-i fie trupul ca un arc întins doar lui
accesibil
Să-şi poarte ca pe-un samur blana năpîrlită
Să-şi mîrîie măreţ viersul teribil
Să se zguduie pămîntul cînd tropăie
pe după casă
Să-i duhnească a om copilul doar
pe jumătate
Să se trezească gingaş sub sîrma fioroasă
Instinctul regnului, de continuitate.
Alergare în cerc
Ajun
Cerul cu dîre argintii
lăsate de îngeri în fumul înserării.
Bătătura cu nălucile orgolioase ale abţinerii
recent măturate.
Focul aprins umbra lui zdrenţăroasă
împroşcînd pereţii
şi creasta ţeapănă a cocoşului
plutind în fiertură.
Coviltirul pleoapei.
întinsă pe scîndură
între fărîmituri şi alte amintiri fugare
cina cea de taină.
Aburul greu de mîncare.
Scîncetul înfundat al singurătăţii
în faţa bucuriei imposibile de mîine.
Trinitatea lupului
I
Sub picur de lună, între atîtea alte jivine
Doarme cîte un lup în fiece copilărie.
Şi-i atît de firesc să-i curgă sînge de lup
prin vine,
Să miroase a lup şi a sălbătăcie.
Cercul în care alerg ca şi cum nu există.
Este zi şi noapte ziua şi noaptea
interminabila ultimă sută de metri
voinţa de a te lăsa siluit de regulile ei
umbra-ţi fugind diformă
proiectată la fel pe aceleaşi porţiuni
de distanţă
luarea de la capăt a ungherelor
spre care coteşti în goană
oglinda rezonanţa ei de sticlă pisată
la încheieturile fiinţei tale din carne
şi oase
somnul vasta sală de antrenament
plină de ecouri
Îngerul de miercuri
Miercurea îmi ard manuscrisele.
Cineva miercurea îmi pune foc prin sertare
Goluri inflamabile în poeziile scrise
Şi gămălii de chibrite în visare.
Aleargă zăpăcit printre foile mocnind tăcut
Clovnul euforiei mele matinale
De această dată jucîndu-şi neprefăcut
Dramele sentimentale.
Şi celălalt, pateticul mim nocturn
Desculţ pe arzător prelinsul jăratic
Îşi zornăie zadarnic tinichelele de tribun.
Focul e veritabil.
Clinchetul, jalnic.
Şi mult prea singur unicul spectator
Al acestei repetiţii bizare.
Adevărat e doar asfinţitul de soare
Şi muntele pe care-1 urcă îngerul păzitor
Cu troiţa mea în spinare.
Incident
În faţa mării sînt ca o gînganie
Ce-şi trăieşte atît de intens şi dramatic
Copilăria titanică
Încît îi cresc gigantice aripi
Ce flux enorm de suflare poate să provoace
Un hău albastru brusc răscolit
Într-o caraghioasă micime
Într-un fir de nisip incidental stîrnit
În sferica lui menire
Şi ce absurd e atunci că încape
În numai două maluri
Uriaşa mea viaţă
Că vine s-o ia Leviathanul
Un biet vîslaş înaintînd dogmatic
Prin ceaţă
Vaier în plopi
Ascult şi voi să te-nţeleg
Vaier în plopi, solie vălmăşind
Cuvintele în pămîntesc veşmînt
Să poată ajunge sensul lor întreg
Şi care nu ajunge niciodată,
Rămîne sus, se răsuceşte-n sine,
Se face simplu vînt vuind în noapte
Şi-n dimineaţă – frunză în ruină
Un alfabet străvechi, în cuneiforme
Prea incifrat sau prea naiv, sau poate
Prea plin de anumite tîlcuri, noime
Pe care mintea mea nu le încape
O viaţă alături de Eminescu
În perioada 2008-2010, Editura Elan INC
şi-a propus să scoată la lumina zilei 15 volume de
Scrieri alese, semnate de scriitorul-academician
Constantin Popovici. Zilele acestea, am intrat în
posesia primului volum, lucrare ce cuprinde monografia Eminescu. Viaţa şi opera, Ch., 2008. Este
facă cunoscut şi celorlalţi. A început cu articole,
studii, publicate în periodice, culegeri tematice,
iar în 1974 apare prima ediţie a monografiei Eminescu. Viaţa şi opera. E o carte la care a muncit
enorm, e cartea vieţii sale. Monografia cuprinde
mai multe capitole: Copilăria; Elev la Cernăuţi;
Anii de pribegie; La studii în
străinătate; Perioada ieşeană; Epoca „scrisorilor” şi a
„Luceafărului; Ultimii ani de
viaţă. Pe lângă lucrarea propriu-zisă, volumul mai conţine Anexe. Aici găsim articolul
Gheorghe Eminescu – ultimul
bărbat din celebra dinastie.
Este vorba de feciorul lui Matei, fratele poetului. Acesta
a avut o carieră militară şi a
scris cărţi de istorie: Napoleon Bonaparte şi De la Valmy
la Waterloo. A trăit 93 de ani
Prof. Augustin Z.N. Pop, colonelul Gheorghe
şi a murit în 1988. Timp de
Eminescu şi acad. Constantin Popovici la mormântul
15 ani, Constantin Popovici
Marelui Luceafăr.
a întreţinut o corespondenţă
cordială cu nepotul marelui
o carte foarte bine editată. O carte de zile mari. De poet. În Mesaje epistolare găsim răvaşe primite de
la o ediţie la alta, Constantin Popovici a îmbogăţit la acest domn, dar şi de la alte persoane împătimite
şi a şlefuit textul, astfel încât prezentul volum ne de Eminescu. Iată o secvenţă dintr-un răvaş scris
oferă o mostră de scriere aleasă. Monografia a cu- de Gheorghe Eminescu, la 27 dec. 1974: Iubite tonoscut 8 ediţii, două dintre ele fiind în limba rusă, varăşe Popovici, Profund mişcat de atenţia Dvs.,
şi a avut un număr impresionant de cititori printre ţin să vă mulţumesc pentru nepreţuitul dar pe care
elevi, studenţi, cadre didactice, cercetători de la l-aţi făcut. Ţin să vă felicit pentru excepţionala renoi, dar şi din alte părţi. Cartea se citeşte cu mult alizare şi pentru perfecţiunea traducerii poeziilor
interes şi este accesibilă pentru toate categoriile de lui Eminescu... Într-un alt răvaş, din 8.11. 1985, dl
cititori. Autorul îmbină biografia poetului cu opera Gheorghe Eminescu scrie: Am primit albumul trisa, face o analiză competentă, recurgând la docu- mis prin tov. Streţcul şi nu găsesc cuvinte să-ţi mulmente, mărturii, opinii ale altor eminescologi. Pre- ţumesc pentru acest dar excepţional... (Este vorba
ocuparea faţă de Eminescu i-a prilejuit contacte cu de M.Eminescu: Viaţa şi opera în documente,
mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Vianu, Şerban mărturii, ilustraţii (în limbile română, rusă, engleCioculescu, Alexandru Dima...
ză, franceză), Ch., 1985; 1990. Ai realizat o opePredilecţia lui Constantin Popovici pentru ră de mare valoare remarcabilă şi ca fond, şi ca
Eminescu a început demult, încă de pe când era prezentare grafică. Ai dreptul să fii mândru. Eu te
student la Universitatea de Stat din Cernăuţi (1946 felicit şi îţi urez încă mulţi ani în deplină sănătate
– 1951). Bucovinean (născut la 21. 5. 1924, Ro- şi bogaţi în realizări... Sigur că şi acest album este
mâncăuţi, jud. Hotin), îi plăcea să hoinărească prin o mare realizare a domnului Constantin Popovici.
urbe şi prin împrejurime, să vadă cu ochii săi ceea Viorel Thira din Baia Mare îi scrie autorului, la 14
ce a văzut cândva şi marele poet: N-oi uita vr-o sept. 1987: Mult stimate domnule Popovici, Am
dată, dulce Bucovină, / Geniu-ţi romantic, munţii răsfoit la Bucureşti, în casa colonelului Gheorghe
de lumină, / Văile cu flori, / Râuri resăltânde prin- Eminescu, albumul Eminescu, publicat de domnia
tre stânce nante, / Apele lucinde-n dalbe diaman- voastră la Chişinău, şi mi-a plăcut din cale afară
te... / Peste câmpi in zori. Acolo, la Cernăuţi, tână- şi, cum sunt bibliofil, doresc din toată inima să am
rul Constantin Popovici a întâlnit spiritul poetului acest album... Se pot citi multe alte răvaşe de adMihai Eminescu, pe care l-a îndrăgit şi de care s-a miraţie şi preţuire, primite de la scriitori, profesori,
ataşat pentru tot restul vieţii. A păşit pe urmele oameni simpli..., ţin însă să remarc cuvintele critilui, s-a străduit să-i cunoască biografia, concepte- cului şi istoricului literar Şerban Cioculescu, care
le filozofice şi artistice şi prin exegezele sale să-l
spunea: Monografia Eminescu. Viaţa şi opera de
Constantin Popovici este printre cele mai însemnate cinci-şase monografii care s-au scris despre
Eminescu. Iar scriitoarea Irina Mavrodin, într-un
articol publicat în revista Convorbiri literare,
2005, nr. 9, menţiona: Mi-aş dori ca în bibliotecile din România să se găsească această carte, în
cât mai multe biblioteci, publice sau particulare,
căci văd şi în ea o punte de comunicare dintre
românii de pe cele două maluri ale Prutului.
În aceste zile toride de iunie, când îl comemorăm pe marele nostru poet naţional, aducem
mulţumiri cercetătorului literar, academicianului
Constantin Popovici, pentru faptul că de o viaţă
e alături de Marele Poet şi nu oboseşte să-l facă
cunoscut generaţiilor care vin.
Drapel al Familiei Regale
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
Efimia Ţopa
Eminescu şi
cugetul popular
românesc
Este bine cunoscut faptul că, în marea
lor majoritate, formaţi la universităţile apusene, unde expresiile folclorice erau încă vii,
junimiştii, drept exemplu, au transformat
Convorbirile literare într-o veritabilă tribună
a afirmării valorii „producţiunilor populare”.
La strădaniile lui Vasile Alecsandri de culegere şi cercetare a acestui tezaur inestimabil
s-au alăturat Alecu Russo, Nicolae Bălcescu,
A.D. Xenopol, Gheorghe Panu etc. Până şi
„aulicul” Titu Maiorescu nu va ezita să elogieze „poeziile populare strânse şi îndreptate
de Vasile Alecsandri, dedicate printre altele,
reginei Elisabeta a României.
Se ştie că, încă în perioada studiilor vieneze, Mihai Eminescu preconizează să alcătuiască o culegere de folclor din Moldova şi
Bucovina, zone pe care le cunoştea foarte
bine încă din copilărie. Astfel, spre exemplificare, mss. 2260 conţine aşa-numitul Caiet
anonim, care-i o impresionantă culegere de
poezii populare.
Poetul spera că sufletul românesc (vezi
mss. 2291) nu s-a schimbat într-atât, încât să
nu rămână încă frapat de „izvorul curat ca lumina şi mai preţios ca aurul al poeziei populare”, unde, după Constantin Noica, s-a păstrat
„pluralitatea de expresie a limbii vechi ce nu
se vrea să treacă în simplă unitate – marcă a
bogăţiei, deopotrivă, a limbii dinafară şi dinăuntru.” Anume în această „pluralitate a limbii
vechi şi înţelepte” a şi descoperit Eminescu
repere majore de inspiraţie pentru geniala sa
creaţie poetică şi publicistică, de la dor, fiinţă,
nemurire până la cuminecare şi troienire. Pe
de altă parte, autorul poemului filosofic Luceafărul, plăsmuit şi acesta în temeiul unor
motive folclorice, a prelucrat în versuri adamantine tema morală a sorţii şi ursitoarelor în
Povestea Dochiei şi ursitoarelor, Muşatin şi
Codrul, Codrule, Măria-ta... Strălicitoare în
această ordine de idei ni se par versurile basmelor Fata în grădina de aur, Făt-Frumos
din lacrimă, Miron şi frumoasa fără copr.
Cugetul popular românesc se confundă,
la Eminescu, cu „temele” patriei eterne, cu fiinţa neamului, cu timpul mitic şi arhaic. Dan
Botta, dealtfel, sublinia că Mihai Eminescu
„a rostit în cadenţele sale faptele eponime
ale poporului său, oracolul destinelor sale.
El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi
energiile care zac în corpul diafan al patriei.”
În străfundurile folclorului naţional, poetul a
putut intui „stilul organicităţii”, care şi exprimă „dorul de a birui.”
Sanctuarul folcloric eminescian impresionează atât prin varietate, cât şi prin valoare.
Nestematele creaţiei populare au fost culese de către Eminescu din toate zonele Ţării
(Moldova, Bucovina, Ardeal, Ţara Românească): versuri lirice, doine, balade, proverbe, basme, cimilituri, irmoase, cântece,
colinde, descântece etc., etc.
Ştefan SOFRONOVICI,
doctorand la Institutul
de Filologie al AŞM
Stimate coleg Alexandru Bantoş,
Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii de
Stat din Moldova, aţi fondat, împreună cu profesorii Nicolae Mătcaş şi Ion Dumeniuk, revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română”.
Din 1994 sunteţi redactor-şef, asigurând plasarea revistei în prim-planul vieţii cultural-ştiinţifice din R.Moldova. Autor al volumului Retrospectiva necesară (2007), aţi iniţiat editarea colecţiei Biblioteca revistei „Limba Română”, în care au apărut circa 40
de volume.
Vă dorim sănătate, inspiraţie, noi succese literare.
La mulţi ani!
Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova
Alexandru Bantoş, Cavalerul…
Îl cunosc nici nu mai ştiu de când, dar iată că profesia iubită
mă face să scriu despre colegul drag tocmai când se profilează
un tânăr şi demn jubileu al lui, într-o vară caniculară tradiţională
cumva, cu mult fotbal. Şi fenomenele coincid perfect de la un
timp şi cu politica noastră… Dar vorbim despre un tânăr jubileu şi trebuie să accentuăm că pentru Europa şi toată lumea bună
vârsta prin preajma căreia ne aflăm, ne plimbăm şi o celebrăm nu
prea înseamnă cine ştie ce! Cel puţin pentru bărbaţi este prilejul
unui prim şi serios bilanţ, al continuării şi trasării altor importante
obiective… Atât.
Alexandru Bantoş nu prea are timp să se gândească la aceste
lucruri. Viaţa ştiinţifică şi literară, şi nu numai, a Limbii Române
în Basarabia noastră românească nu-i dă nici un răgaz. Mai ales
paradoxurile. Şi cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte bine că nu
este vorba doar de fenomenul lingvistic Limba Română, ci şi de
instituţia pusă în serviciul acestuia la Chişinău, în Republica Moldova, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, al cărui director
este, şi de revista serioasă şi elegantă – „Limba Română” – al cărei redactor-şef este. Iar statutul juridic al statului Republica Moldova, şi câţiva jurnalişti, inclusiv cei de la PRO TV, îi tot spun
ostentativ şi neîntemeiat „ţară”, chiar dacă ştiu foarte bine că Ţara
noastră este una şi-i împărţită criminal de un pact condamnat de
toată lumea politică, dar care doar pe porţiunea românească ce
include Bucovina şi Basarabia funcţionează pe bază de hotar şi
vamă între fraţi – pactul Ribbentrop-Molotov, de el este vorba! Şi
Europa politică pare să fi uitat acest detaliu. Adevărul crud este de
a ne fi născut într-un ţarc croit de Stalin la beţie, devenit loc predilect al mizeriei politice ruseşti sau slave, ce şi-a făcut un scop din
a schimonosi, din a strâmba identitatea naţională a pământului situat strategic în calea foametei native de spaţii excesiv de extinse
pe care nu le-a avut, dar pe care şi le doreşte la nesfârşit supuse,
subjugate, cotropite. Şi iată aşa se ajunge în Republica Moldova
la… 200 de ani de la raptul Bucovinei şi Basarabiei, când limba
Română este categorisită şi ca limbă politică cu numele politic şi
el de… limbă moldovenească! Şi face această teorie de nici doi
bani un politician ce a fost privit şi primit pretutindeni în Europa
cu tot optimismul de care este capabil un continent care cunoaşte
suficiente pe parcursul istoriei sale, inclusiv două războaie mondiale într-o jumătate de secol, cu teatrul lor dezastruos jucat amplu şi pe teritoriul României.
Vorbeam despre scriitorul Alexandru Bantoş. Este un ziarist
de mare forţă profesională şi intelectuală, ce face echipă foarte serioasă de-a lungul ultimilor 20 de ani cu Nicolae Mătcaş,
Ion Dumeniuk, Eugeniu Coşeriu, Silviu Berejan, Valeriu Rusu,
Anatol Ciobanu… Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi,
Nicolae Dabija, Constantin Tănase… Lingvişti, scriitori, savanţi
şi publicişti de valoare, personalităţi ce nu obosesc să tot mărturisească adevărul despre calvarul prin care trece Limba Română
la ea acasă, despre condiţiile în care Limba Română reuşeşte să
reziste în Basarabia într-un spaţiu intens desacralizat de valorile-i native – Limbă, Alfabet, Istorie, Imn, Tricolor, Identitate…
Şi face această acţiune nevrednică scursura societăţii, devenită
şi coadă de topor în politica de o clipă, actualmente de Opoziţie,
foarte talentat împletită cu diferite partide şi partiduţe cu nume
menite să încânte democrata Europă, dar pusă în serviciul stelei Kremlinului. Şi această luptă pe viaţă şi pe moarte este dusă
şi în revista „Limba Română” şi prin intermediul proiectelor pe
care le organizează şi coordonează: reviste tematice consacrate
destinelor de savanţi renumiţi ai domeniului lingvistic românesc,
scriitorilor notorii, volume cu tematică ştiinţifică de valoarea monografiilor, conferinţe ce rivalizează cu congresele ştiinţifice şi
care se dedică aceloraşi meritorii factori, puşi în serviciul Sfintei
Limbi Române.
Alexandru
Bantoş… Dar cum să scrii
şi să vorbeşti despre
omagiat fără a aminti
despre distinsa sa soţie – Ana Bantoş –, una
dintre cele mai frumoase şi elegante scriitoare şi savante! Sunt,
cu siguranţă, un deosebit cuplu de vrednici
scriitori şi savanţi-filologi pe care-i cunosc
şi îi cunoaşteţi şi dumneavoastră. Harnici şi
inteligenţi, insistenţi
şi inspiraţi, talentaţi şi
omenoşi, simpli şi sinceri în egală măsură,
Ana şi Alexandru sunt,
mai întâi de toate, o
admirabilă familie ancestrală şi tradiţională, o pereche de cărturari şi entuziaşti ai cauzei limbii, literaturii şi culturii române. Au
doi copii minunaţi – Doiniţa şi Mihai, au şi o bijuterie de nepoţică – Bianca-Alexandrina… Îţi este drag să comunici cu ei, să-i
urmăreşti în cadrul evenimentelor, indiferent dacă le organizează
şi moderează sau doar participă la ele. Şi ţin pe umeri poverile
revistei de prestigiu pe care o cunoaştem şi despre care am vorbit
în mai multe rânduri, şi ale instituţiei Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” care editează revista, duc poverile luptei continue
pentru Adevărul Limbii Române şi Istoriei Române în Basarabia
Românească şi ea… Prieteni vechi, de generaţie, cu Nicolae Dabija, cu revista „Literatura şi arta”, pare a fi „sora” mai mică a ei,
cu Forul Democrat al Românilor din Moldova.
În Calendarul Naţional editat de Biblioteca Naţională sub direcţia lui Alexe Rău evenimentului propriu-zis i se acordă spaţiul
a mai bine de două pagini… E mult? E puţin? Unul Dumnezeu
ştie. Contează accentele puse pe importanţa şi modul de realizare
a destinului protagonistului, deoarece anume ele dau dimensiune
atunci când vorbeşti despre personalităţi edificatoare, şi printre
ele se află şi Alexandru Bantoş. Calităţile native şi pregătirea profesională i-au permis să activeze şi la Radioteleviziunea Naţională, şi la ziarul „Tinerimea Moldovei”, şi la revista „Moldova”, şi
la Departamentul de Stat al Limbilor. Ca apoi toate aceste calităţi
să se reverse într-o singură cauză – cea a Limbii Române.
Ar mai fi foarte multe de spus despre Alexandru Bantoş, despre activitatea-i. Poate ar fi cazul să fie citat şi Vlad Pohilă, autorul articolului de dicţionar din Calendarul Naţional de care am
pomenit mai sus, un alt vrednic şi mare Cavaler al Limbii Române, un alt mare enciclopedist şi mereu îndrăgostit entuziast al ei…
Printre rânduri de riguroasă analiză a destinului şi faptei Protagonistului sclipesc suficiente metafore neinventate despre această
„publicaţie de stringentă necesitate pentru procesul de renaştere
naţională la est de Prut…”, revistă „apreciată în întreg arealul românesc pentru calitatea demersului etico-publicistic şi pentru demersul cultural-ştiinţific de înaltă probă…” Dar, jubileul de care
se apropie Alexandru Bantoş, să nu uităm, este şi tânăr, şi primul
serios… Este o vârstă foarte frumoasă pe care şi-o orânduieşte
gospodăreşte în lingvistică, în familie şi în societate şi pentru care
este respectat, admirat, aşteptat şi felicitat.
La mulţi ani, dragă colega!
Elena TAMAZLÂCARU
LUMINA VINE DE LA EMINESCU
Şi la 15 iunie, pe Aleea Clasicilor Români,
marele şi nespus de dragul nostru Eminescu ne
aştepta gânditor, ca întotdeauna, preocupat, am
avut impresia, mai mult ca niciodată de problemele noastre vitale. Că era chiar aşa, aveam să
ne convingem, ascultând pledoariile înflăcărate
ale mai multor vorbitori, în mod special, pentru
ca partidul criminal al comuniştilor să fie scos în
afara legii. Noi însă – scriitorii, oamenii politici,
oamenii de ştiinţă, cultură şi artă, tinerii - ne-am
dus cu flori, cu poezii din nemuritoarea lui operă, cu poezii inspirate sau dedicate lui Eminescu,
dar mai ales, cu nemărginita noastră dragoste
pentru tot ce are mai sfânt şi mai frumos neamul
românesc – geniul de neegalat nicăieri în lume al
Marelui nostru Poet.
Acad. Mihai Cimpoi, pe post de moderator, a venit la recitalul literar-muzical „Numai
umbra spinului” cu o nouă ediţie a unui studiu
fundamental pe care l-a făcut privind mitemele
şi simbolurile existenţiale eminesciene. Distinsul academician a subliniat că momentul-cheie este lansarea celor 38 de volume ale ediţiei
Caietelor lui Eminescu; că avem întregul set la
Centrul Academic Internaţional Eminescu, oferit
de acad. Eugen Simion, care a coordonat această
ediţie, care e un eveniment cultural cu totul aparte, şi trebuie să-i adresăm un cuvânt de recunoştinţă. Şi toţi cei care doresc să vadă cum a lucrat
Eminescu, cum a scris, cum a cizelat, să zicem,
Luceafărul, sau alt poem, pot s-o vadă în această
ediţie-facsimil, care este mai bine de consultat,
decât originalul, fiindcă copiatorul a reprodus
până şi însemnările care s-au şters de vreme şi
fundalul galben, care încurca lectura. Şi al doilea
eveniment este lansarea celor cinci cărţi, reeditate, despre Eminescu ale indiencei Amita Bhose,
o cercetătoare şi o traducătoare care l-a tradus şi
în bengali (limba lui Rabindranat Tagore): „Eminescu şi India”, „Eminescu şi limba sanscrită”,
„Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”. Acad. Cimpoi i-a îndemnat pe cei prezenţi
să profite de ocazie şi să ia în mână măcar pentru
câteva secunde acest volum şi să se poată lăuda:
Iată, am ţinut în mână Caietele lui Eminescu,
acest miracol al culturii româneşti.
Conducerea de vârf a republicii, în persoana
preşedintelui interimar Mihai Ghimpu şi a primarului general al municipiului Chişinău, Dorin
Chirtoacă, au vorbit, ca întotdeauna din perspectiva dragostei de neam, au pus nişte accente
grave vizavi de destinele multpătimitei Basarabii
Române care, da, are un viitor, dar fără comunişti. Au urmat la cuvânt Ghenadie Ciobanu,
preşedintele Uniunii Compozitorilor, şi poetul
Ianoş Ţurcanu.
Valeriu Matei i-a dat în vileag pe detractorii,
pe tot felul de neaveniţi la masa logosului românesc (pe care Eminescu, desigur, îi arde cu flacăra sa vie), care n-au dat la iveală un rând demn
de atenţie în viaţa lor, dar care-şi permit să pună
sub semnul îndoielii figura marelui Eminescu.
„Păstrându-i mereu vie memoria, dar mai ales
sărutându-i în fiece zi versul, verbul eminescian,
plecându-ne asupra operei, noi îl apărăm pe marele Eminescu, pentru că Eminescu este temelia
a ceea ce înseamnă spiritualitate românească. Şi
nu putem face educaţie naţională, educaţie civică, în absenţa valorilor noastre nepereche” – a
mai spus V. Matei. Iulian Filip a amintit că acad.
Eugen Simion zicea, cu câteva luni în urmă, în
preajma bustului lui Nichita Stănescu, că la
Chişinău lucrările acestea spirituale nu ştiu cum
sunt mai pline, mai cu preţuire pentru cei care au
lucrat înaintea noastră. „Integrala Caragiale s-a
realizat la Chişinău, la Teatrul Satiricus - nici un
teatru românesc nu a realizat această preţuire în
fapt a operei lui Caragiale. Caragiale, alături de
Eminescu şi de Creangă, e printre cei trei scriitori valoroşi care fac emblema spiritualităţii române. Niciodată cred că nu vom ajunge la ultima
pagină, dar, ţinând cont de îndemnul lui Nicolae
Iorga, s-a reuşit să cunoaştem fiece rând lăsat de
Eminescu, s-a săvârşit miracolul de a facsimila
aceste 44 de caiete eminesciene, pentru care a
pledat atât de pătimaş Constantin Noica. Şi astăzi, cu mici eforturi, avem acces la Eminescu”
– a încheiat I.Filip.
Vlad Zbârciog a precizat că Eminescu,
pentru majoritatea neamului nostru, este sărbătoarea de fiecare zi, că fiecare dintre noi trebu-
ie să păstreze acest sentiment de măreţie şi de
mare cinste fiindcă anume neamului nostru i s-a
dat acest mare creator, acest nume – Eminescu;
chiar dacă astăzi sunt încă mulţi care n-au citit
încă până la capăt poezia lui şi-şi dau cu părerea,
încercând să-l demoleze pe acest mare creator al
neamului.
Arcadie Suceveanu şi-a împărtăşit bucuria
că în Bucovina a apărut în ultimele săptămâni o
frumoasă carte despre Eminescu: ”Cea mai curată lacrimă a noastră”, alcătuită de Grigore Crigan, care este încă o dovadă că Eminescu cucereşte noi spaţii de cultură şi spiritualitate, că
Eminescu este viu şi în Bucovina înstrăinată,
de acolo de unde de fapt a pornit în lume,
Bucovina fiind matricea lui spirituală.
Gheorghe Ciocoi a citit poezia Domnitorul din cartea în curs de apariţie, Steaua
Eminescu.
A urmat scriitorul Nicolae Dabija, care
a menţionat: „Eminescu este cel mai al nostru, ne-a ajutat să supravieţuim într-un timp
foarte greu pentru destinele culturii, limbii,
literaturii noastre. Victoriile noastre privind
trecerea la alfabetul latin, revenirea la limba
română, se datorează, în bună parte, marelui
nostru Mihai Eminescu. Eminescu trebuie citit
zilnic. Şi aici cred că în primul rând oamenii politici ar trebui să-l citească pe Eminescu. În acest
context mi-aduc aminte de o emisiune televizată
a noastră de acum jumătate de an, la 15 ianuarie,
când un corespondent întreba deputaţii din Parlament ce poezii cunosc din Mihai Eminescu?
Majoritatea au recitat Somnoroase păsărele.
La întrebarea corespondentului de unde cunosc
această poezie, fiecare spunea: „De la grădiniţă”.
Deci eu cred că Eminescu trebuie citit de toată lumea nu numai la grădiniţă, dar toată viaţa,
pentru că vom descoperi în Eminescu un contemporan al nostru”.
Nina Negru a spus că doreşte scoaterea în
afara legii a Partidului Comuniştilor, pentru că
acest partid a împiedicat-o să-l descopere la timp
pe Eminescu.
…Eminescu ne-a mai ascultat o dată, aşa
cum ne ascultă întotdeauna, de câte ori ne atingem cu sufletul de preacuratele-i versuri, şi am
avut din nou impresia că ne-a binecuvântat la
lupta pe viaţă şi pe moarte (dar de astă dată –
moartea negrei lor ideologii) cu regimul comunist.
Nina JOSU
Cotruţa şi hora vieţii lui Ion Ţâbuleac
De vreo două decenii, de când s-a retras din publicistica diurnă în care
şi-a agonisit coltucul de pâine şi starea, numele lui Ion Ţâbuleac aproape nu
a mai apărut pe nici o pagină de ziar sau revistă, de parcă ar fi murit. Întrun timp mai din urmă când, după evenimentele din 7 aprilie 2009, s-a aflat
despre moartea tânărului Ion Ţâbuleac din Orhei, eram căutat de cunoscuţi
de-ai prietenului nostru cu nedumeriri, cu iscodiri de tipul ce şi cum, pentru
ca până la urmă să se dea pe faţă că era vorba de cu totul alt Ion Ţâbuleac,
năpăstuit şi martirizat de răii răilor. Ci noi ziceam că nu mai apărea numele
publicistului nostru omagiat de parcă murise. Deşi nu exista zi să nu-l vezi
trepădând ba pe la Biblioteca Naţională, ba pe la Arhiva Statului, ba pe la
Institutul de Istorie ori pe la Mitropolie: tot informându-se, tot scormonind,
tot răscolind ceva, ce se da pe faţă abia mai târziu, odată cu apariţia unor
lucrări de altă natură decât publicistica propriu zisă. Luaţi primele vreo 5-6
volume ale lucrării Localităţile Republicii Moldova şi acolo veţi găsi zeci
şi zeci de pagini consacrate istoriei satelor noastre Balatina, Bisericani,
Cuhneşti, Camenca, Camencuţa, Danu etc.etc. tot atâtea nume de vetre
rurale prin care a mers cu scormonelile sale istorice Ion Ţâbuleac. Sau luaţi
monografiile satelor Leuşeni, Corjova, între filele cărora veţi descoperi
numaidecât meticulozitatea şi asiduitatea aceluiaşi serv de arhivă, care râmă
până dă de izvoarele cristaline ale adevărului. Sunt pagini de muncă febrilă
şi inspiraţie părtinitoare ce dovedeau că pana jurnalistului Ion Ţâbuleac nu
ruginise încă.
Acum, că a împlinit zilele acestea o vârstă venerabilă (nu-i aşa, bătrâne!), am putea spune lucrurilor pe nume: hora vieţii lui Ion Ţâbuleac s-a cam
adunat pe-ascuns, pe nesimţite, cot cu cot, şi e gata să continue cu alţi paşi,
poate mai mărunţei, cât timp îi va mai fi hărăzit... Nimic original, fireşte, în
aceste din urmă ziceri, numai că originalul se află într-o dănţuire mai specială, mai cu şchiopătări şi întorsături ascunse dincolo de aparenţe. Vorba e că
Ion Ţâbuleac, un neordinar poet, care „s-a produs”, să zic aşa, de-a lungul
timpului, înghesuit prin unghere de ziare şi colţuri umbrite de reviste cu
cicluri răzleţe de versuri, acum, la 70 de ani împliniţi pe 14 iunie (el zice că
da, pe 14, numai că nu iunie, ci iulie – asta ca să nu dea de băut! – pentru ca,
la 14 iulie, să afirme sus şi tare că ziua lui de naştere a trecut demult, încă la
14 iunie - fir-ar să fie!), ziceam, la astă vârstă venerabilă Ion Ţâbuleac nu are
editat un volum de versuri. Poetul fără carte. Acesta e Ion Ţâbuleac. Au mai
păţit-o şi alţii. Dar Domniile voastre, cei care parcurgeţi şirurile mele, opriţivă aici din lectură şi aruncaţi-vă ochii peste versurile alăturate şi veţi vedea
că autorul lor e un poet de la Dumnezeu. Nu dau nume, dar Ion Ţâbuleac,
ascunsul-umbritul, ar putea şedea bine printre primele zeci de poeţi de-ai
noştri, necontrafăcuţi, aş zice...
Dacă nu era atât de încăpăţânat şi îndărătnic poate, dacă nu era atât de
„colţos-colţuros” zic, dacă n-ar fi existat multe şi mărunte, acum, la ora
actuală, cum s-ar zice, ar fi putut avea poate vreo „câtevaite” cărţi de poezie
bună. Adică... bună. Şi în topul poeţilor noştri buni el n-ar fi fost pe ultimul
loc. Dacă n-ar fi fost, cum ziceam, acea “Horă a vieţii”, la care mă refeream
la început.
Iar cu “Hora vieţii” lucrurile sunt simple de tot. Dacă nu mă înşală
memoria, de vreo 30 şi ceva de ani Ţâbuleac tot aduna şi aduna bani la
cotruţă. (Nu la ciorap, luaţi aminte, de unde nu-i mai scoţi, ci la cotruţă,
de unde poţi lua mereu, dacă pui la loc !). Fie că din salariu, fie că din
„comerţurile sale cu via” de la Hârbovăţul Veronicăi sale, fie că, mai
încoace, din pensie-onorarii,– el îi încuia pe toţi într-o cotruţă şi-i păzea ca
pe ochii din cap. Recunosc, am atentat nu o singură dată la cotruţa lui (şi
ştiu, nu numai eu!...), în sensul vreunui împrumut: nu m-a refuzat niciodată
şi, după câte ştiu, nici pe alţii, dar pentru că pe atunci “Hora veţii” se afla
încă în acea cotruţă, îmi spunea, plin de „negru în cerul gurii”: “Îţi dau, dar
ia seama - sunt banii lui Ilie!” Abia hăt târziu am înţeles ce însemna acea
vorbă „banii lui Ilie”: avea o datorie mai veche faţă de cineva scump şi îşi
pusese în clin să achite acea datorie, care însemna, de fapt, să editeze o carte
a lui Ilie Motrescu, a poetului Ilie Motrescu, un fost bun prieten de-al său de
pe timpurile când ambii argăţeau la ziarul “Zorile Bucovinei” din Cernăuţi.
Poetul Ilie Motrescu, acum se ştie, a fost ucis de nişte mişei cu mulţi ani în
urmă, mişei pe care şi acum, după atâţia ani, Ţâbuleac i-ar mânca-ronţăi de
vii. Şi asta nu pentru că ar fi negru în cerul gurii, ci pentru că în canavaua
a peste 30 de ani, din cei 70 pe care-i are acum, a ales vrâstă cu vrăstă şi
a năvădit la cartea vieţii prietenului său. Şi a editat această carte - “Horă
a vieţii” – cum numai el unul ştie cum: împuns, înghiontit, desconsiderat,
îngânat aluziv chiar de tot felul de oameni care se vedeau mai îndureraţi
şi mai îngrijoraţi decât el pentru moştenirea poetică a celui care a fost Ilie
Motrescu. A fost chiar un timp când i se râdea în faţă, chipurile, nu mai există
nici o carte: e scorneala lui Ion Ţâbuleac. Această carte, aproape sângerândă
de atâta aşteptare, „din cauza lui Ion Ţâbuleac”, desigur!, nu mai poate fi
găsită nici măcar ca o raritate bibliografică, decât doar în compartimentele
Doar cenuşa
„Ediţii rare” ale unor biblioteci din Republica Moldova şi poate în România.
Ard trăsnit. Din goana fugii.
Şi tot continuând tevatura aceleiaşi „Hora e a vieţii”, Ion Ţâbuleac ţine în
Magma lumii foc respiră,
mână acum, gata adunat şi îngrijit, alt volum al poetului Ilie Motrescu,
Doar cenuşa mi-i refugiu
volum cu vreo trei sute şi ceva de piese de folclor românesc din Bucovina,
Pentru-o nouă înflorire.
mai cu seamă, din Crasna poetului. „Munţilor în cap frumoşi” se numeşte
volumul. Nici nu ştii cum va apărea şi acesta, dacă dănţuirea lui Ion Ţâbuleac
De n-ar fi amăgitoare
„pe acest ţărm de ani”, vorba poetului Ilie Motrescu, nu se va întrerupe
Zvonuri de căderi cereşti,
cumva la „vreo cumpănă de ape”... (De dragul adevărului, în paranteză
Mi-ar părea că arde-o floare
fie spus, cu acelaşi scop de a face cunoscută poezia poetului Ilie Motrescu
Ce se clatină-n fereşti.
şi în Republica Moldova, e bine să mai amintim că un volum cu poeziile
poetului bucovinean (acum şi membru al Uniunii Scriitorilor din Republica
De n-ar fi suflarea iute
Moldova, tot datorită sârgului tacit al lui Ion Ţâbuleac), intitulat „Am iubit
De trup viu dat în sperjur,
cu atâta nădejde”, s-a... înecat pe undeva prin bulboanele unei edituri şi nu
Mi-ar părea umbre ştiute
mai ajunge să vadă lumina zilei..., pardon!, lumina tiparului! Sunt ani buni
Cum vînează dimprejur.
de atunci! Închisă paranteza.) Aşa cum în cartea lui Ilie Motrescu a intrat tot
ce a scris mai rezistent poetul, tot aşa, cu fir nevăzut şi nesăritor în ochi, Ion
Cum vînînd şi-ascut de cutii
Ţâbuleac şi-a tivit şi propria trăire, prin asociere şi alături de cea a Marelui
Dinţii spre-a mă-nfuleca
său prieten. Şi, parcă tot pe îndelete, Ion Ţâbuleac şi-a înscris cu numele său
Gustînd vinul scopt în butii
pe mii de pagini de publicistică, traduceri din diferiţi poeţi (Sosiura, Kasil,
Scuipînd pe pielcica mea.
Franko, Mihalkov, Evtuşenko, Voznesenski, Rojdestvenski etc.) şi prozatori
străini (Spovedania Lupului Sur de Ahto Levy, Stepan Şaumean - Biografii
De n-aş fi eu apostatul,
ale oamenilor iluştri -, proze de Denis Islamov etc.), ziceam, şi-a năvădit şi
De n-ar fi chiar ei juraţii,
propria-i memorie, şi o neţărmurită cumsecădenie, şi propria-i poezie, care
Ce-mi încalcă postulatul
s-a clădit tot, cum va scrie chiar el „cu ochi ce nu pot să vadă/ tot frămânţi
Şi-mi pun pe la uşi soldaţii,
noaptea plămadă/ şi-adormi pe sub flori grămadă,/ nu simţi că te-au nins”.
(Da, au cam nins anii, bade Ioane!...finule!...). Iată de ce, la cei 70 de ani
Aş putea să-ncerc o uşă –
pe care-i serbează în aceste zile omagiatul, îi şade bine cu conştiinţa unei
Cea din spate… M-aş salva?…
vieţi împlinite, măcar parţial, în viziunea sa, sperând împăcat că inainte,
Nu ştiu... Poate doar cenuşa
mai aproape sau mai departe, „Va fi o zi frumoasă/ Cu cerul nalt, senin,/
Din ce sunt m-ar vindeca…
Când voi pleca de-acasă/ Şi n-o să mai revin.// Doar noaptea la fereastră/
Cu-un ultim licărit,/ Veghea-voi stea albastră,/ În semn că v-am iubit...” E
Lotrul
o dedicaţie fetelor sale, Veronica şi Tatiana; ultima, poate, cea mai frumoasă
L-au
ucis
urâţii
pe Ilie,
poemă pe care a alcătuit-o în viaţa sa omagiatul, e fiica sa, Tatiana Ţâbuleac,
nici să strige, bietul, n-a putut,
celebra crainică de la PRO TV, acum pariziană sadea, dar tot iubitoare de
căci l-au stins de viu ca pe-o făţară şi de neam, ca şi tatăl său este. Şi fireşte că iî dorim (de ce nu, mai e
timp, bătrâne!) poate o altă „Horă a vieţii”, chiar a domniei sale. Nici nu clie
în bulboane tulbure de Prut.
ştii, scormonind prin cotruţa sa, poate găseşte nişte gologani să ameţească
mintea vreunui editor mai iertător...
Dar nu Prutul i-a curmat suflarea,
Eugen Gheorghiţă
Vasile Căpăţână, reîntregitorul de neam
La 28 mai curent aveam să ne convingem încă
o dată ce înseamnă adevărata dragoste de pământul
unde te-ai născut, de ce are el mai frumos – sufletul: în localul Uniunii Scriitorilor, a avut loc Gala
Colecţiei de poezie Ideal-2009, inaugurată de poetul Vasile Căpăţână, stabilit la Bucureşti. Manifestarea, cu genericul Unitatea culturii româneşti, a
demarat cu un vernisaj de pictură, sculptură şi tapiserie ale autorilor: Neculai Hilohi, Ion Hultoană,
Constantin Sinescu, Grigore Sultan, Elvira Cemortan, Natalia Nîş,Vasile Căpăţână, Vitalie Hristov
ş.a.
Acad. Mihai Cimpoi, Preşedintele Uniunii
Scriitorilor din Moldova, a subliniat că în cadrul
acţiunii de astăzi se interferează pictura şi poezia, şi-a exprimat bucuria pentru colegul Vasile
Căpăţână, care ne oferă o surpriză deosebită lansând colecţia Ideal, 101 poeme interesantă prin
conceptul ei, unde prioritari (90 la sută) sunt autorii
din Basarabia.
Editorul, poetul, artist-fotograf şi artist-plastic,
coordonatorul colecţiei şi organizatorul expoziţiei
Vasile Căpăţână, prezentând vernisajul expoziţiei
internaţionale de artă plastică, care a îmbinat pictura, tapiseria şi alte genuri atât ale unor autori români de pe cele două maluri de Prut, cât şi ale unor autori din Turcia şi Ucraina, a remarcat lucrările unui
sculptor valoros de la Bucureşti - Constantin Sinescu, pictura lui Ioan Hultoană, Elvira Cemortan,
Natalia Procop, Iraida Ciobanu, Elena Miliuşkina,
Vasile Cojocaru, Mezakir Abşar şi Galina Eghen
din Turcia.
Criticul de artă Tudor Braga, dezvăluind că
a avut o revelaţie când a aflat că Vasile Căpăţână
se produce şi în calitate de artist plastic (a avut
o expoziţie personală la Centrul Expoziţional
Brâncuşi), a observat că în lucrările plasticienilor
etalaţi aici - nume de referinţă - este prezentă arta
contemporană de ultima oră.
Radu George Serafim din Bucureşti, realizatorul emisiunii „Lecţia de cultură” la TVR Cultural,
dr. în ştiinţe, poet, a specificat: „Artistul este oglinda unor realităţi fie peisagistice, fie conceptuale,
fie sentimentale, oglindă în care ne putem regăsi,
putem să rezonăm la ceea ce vedem sau ne putem
pierde în ea, narcisiac, şi aici sunt câteva lucrări care
ne îndeamnă la aşa ceva”. Distinsul oaspete a mai
opinat despre cum un anume loc, un anume spaţiu
geografic, istoric, social, un anume conglomerat
cultural poate să marcheze formulele de expresie
ale unor artişti; despre faptul că, în ultimă instanţă,
interculturalitate înseamnă o anume pierdere de
identitate, dar că în această expoziţie a găsit multiculturalismul, ceea ce presupune o separaţie şi,
totodată, o asumare a unor spaţii culturale, a unor
concepţii şi formule diferite prin care bănuieşte că
au trecut artiştii aici de faţă. „Aş fi foarte bucuros
să pot prezenta o aşa expoziţie într-una din ediţiile
viitoare ale lecţiilor mele de pictură” – a dezvăluit
distinsul oaspete.
În Sala Mare a US, actriţa Mariana Bahnaru,
pe post de moderator, a prezentat spectatorilor,
mulţi prin simţirile alese, cele şaisprezece volume
de poezie apărute la Ed. Biodova (Bucureşti), tot
mai mult cunoscută nouă expuse pe un stand de pe
scenă. Distinsa actriţă a mai recitat cu mult har din
creaţia lui Ion Vatamanu, Anatol Ciocanu, Arcadie
Suceveanu, Leonida Lari…
Acad. Mihai Cimpoi a specificat că meritul
5
Literatura şi arta
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
cel mai de seamă al colecţiei Ideal este de a ne face
cunoscuţi mai bine în Ţară, de a susţine dialogul
valoric general-românesc şi cel general-european;
că identitatea noastră nu se pierde, chiar intră în
dialog firesc cu alte identităţi. Distinsul istoric literar, care a scris şi o carte pe această temă, a citit
mulţi filozofi, poeţi, sociologi care (după cum a accentuat distinsul istoric literar) vorbesc nu despre
o pierdere de identitate, ci despre un dialog dintre
identităţi sub egida acelui unu multiplu de care vorbea marele nostru cărturar Noica în modelul cultural european. „Vasile Căpăţână face într-adevăr nişte
fapte de cultură deosebite la concret şi, în afară de
această colecţie, i-a mai editat pe Andrei Ciurunga,
pe Ion Vatamanu, şi alte cărţi. Colecţia include şi
antologia: “101 epigramişti români”. Distinsul
academician a mai spus că Vasile Căpăţână este
şi un poet important cu o sensibilitate lirică fină,
şi un coordonator, un editor şi, împreună cu consoarta sa, doamna Domnica, face mult şi pentru
sănătate. „Vasile Căpăţână a fost prezent şi în procesul nostru de renaştere naţională, ne pare bine că
ne promovează, a venit şi cu o echipă distinsă de
la Bucureşti. Şi meritul lui este cu atât mai mare,
că şi în aceste condiţii de criză financiară editează
carte” – a încheiat M. Cimpoi.
Vasile Căpăţână, anunţând că seara îi este
dedicată poetului Ion Vatamanu, a destăinuit:
“Cu doi ani în urmă am înfiinţat cenaclul literar-
Volume din Colecţia Ideal
artistic Ideal în memoria poetului, anul trecut am
organizat Asociaţia Culturală Română Ideal, care
promovează valorile culturale atât din ţară cât şi
din afară: literatura, arta plastică, muzica, teatru,
cinematografia. Am ales Ideal, pentru că conţine
idealul de a comunica, de a putea să ne înţelegem
şi, de ce nu, de a ne reîntregi. La Bucureşti am numit această gală seară de reîntregire naţională. Şi
continuăm prin acest vernisaj: au avut loc expoziţii
la Bucureşti, în Ungaria, vor avea loc în Polonia căutăm acest dialog.
Avem un colegiu de redacţie minunat: academicienii Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija,
cunoscutul poet Radu Cârneci, iar selecţia este
făcută de autori. Vrem să traducem aceste lucrări ca
poezia română să fie cunoscută în lume. Mulţumesc
revistei “Literatura şi arta”, redactorului-şef, scriitorului Nicolae Dabija, pentru cele două pagini
extraordinare”.
Poetul George Călin, preşedinte al Societăţii
Culturale Apolon, coordonator al ediţiei împreună
cu Vasile Căpăţână, după ce l-a prezentat pe prozatorul Cristian Ionescu a citit şi două frumoase
poeme. “În cartea de onoare a societăţii Vasile
Căpăţână a scris un… contract de schimb cultural
dintre România şi Moldova, care a dus la prietenia
noastră, a dus la realizarea pe care o vedeţi aici şi
sper că ediţia va continua” – a spus G. Călin.
Arcadie Suceveanu, amintind de antologia
poeziei basarabene, alcătuită, în1988, de Ioan
Alexandru, a spus că în Ţară Basarabia nu a fost
descoperită nici după 20 de ani. „Ne cunoaştem
foarte puţin unii pe alţii, la Bucureşti sunt cunoscuţi
doar vreo 7 poeţi. Colecţia de poezie Ideal vine să
suplinească acest gol care trebuie completat” - a
insistat poetul.
Nicolae Dabija şi-a exprimat convingerea că
Republica Moldova este unicul loc din lume unde
a existat în 1988 -’89 o revoluţie făcută de poeţi
şi poezie: „Vă aduceţi aminte acele săli arhipline
când se citeau versuri de pe scenă? În luna mai,
1989 am participat, împreună cu câţiva poeţi,
la o serată de poezie de la Teatrul de Vară, unde
au participat peste 10. 000 de amatori de poezie.
Primeam scrisorele din sală, şi ne rugau: citiţi mai
multe versuri, vorbiţi mai puţin. Cărţile de poezie
în Basarabia au avut tiraje şi de 100. 000 de exemplare. Aş vrea foarte mult să revină poezia la
locul ei din capul mesei. Dragă Vasile Căpăţână, îţi
mulţumim pentru ceea ce faci tu la Bucureşti, pentru că, cu adevărat, Basarabia poeziei încă urmează
să fie redescoperită, şi iată tu ai scos în lume poezia
noastră. Citind această antologie am tras concluzia că Basarabia, la multe capitole, Basarabia are
un cuvânt greu de spus. Această colecţie ar trebui
să ajungă în toate bibliotecile din România, şi
poate împreună cu Mihai Cimpoi, cu Ambasada
României să facem nişte demersuri la Ministerul
Culturii din România, ca aceste cărţi să apară întrun tiraj mare. Noi putem reconstitui România Mare
a poeziei, lucru pe care tu l-ai început”.
Dr. Radu Gheorghe Serafim a dat citire catrenului „Cavaler al Unirii”, dedicat lui Grigore Vieru, precizând: „Un titlu este un bun patrimonial şi
consider că l-a lăsat moştenire tuturor poeţilor care
au lăcrimat alături de el, sunt alături de el, pentru că
un Poet trăieşte veşnic”.
Valeriu Matei, mulţumind editorilor, a insistat
că noi am avut norocul să-i citim dar şi să-i edităm
pe Nae Ionescu, pe Noica, pe Mircea Vulcănescu,
au apărut şi multe alte lucruri fundamentale. Pentru
că – a mai spus distinsul poet - una este fanfaronada
pe malurile Dâmboviţei şi alta-i să te mişti printre
gloanţe în Basarabia, sau să zbori printre cuţite.
Au mai citit din poezia proprie: Anatol Ciocanu, subsemnata, Victoria Milescu, Renata
Verejanu, Vlad Zbârciog; actorul Andrei Soţchi
a citit două poeme de Ion Hadârcă.
Au evoluat interpreţii: Diana Onofrei muzică populară şi muzică uşoară, Iurie Andronic - muzică folk, Iulian Caranfil - muzică uşoară,
cantautorul Alexandru Cazacu.
Cunoscuta actriţă Ninela Caranfil a adus în
scenă sufletul poeziei lui Grigore Vieru.
Elena Vatamanu, care a dezvăluit că atât de
prompt, precum au apărut publicaţiile Domniei
Sale în revista „Literatura şi arta”, n-a apărut la
noi în Moldova niciodată, a observat că deşi poezia mai este şi azi în lista neagră, s-a făcut un prim
pas bun.
Vasile Căpăţână a specificat că banii pentru
editare sunt din buzunarul familiei şi de la cititori, şi
a oferit colecţia Ideal Muzeului Literaturii Române
„Mihail Cogălniceanu”, înmânând-o directorului
acestuia, Valeriu Nazar, care a accentuat că Vasile
Căpăţână face un lucru extraordinar.
Nina JOSU
nici bulboana-adâncă, ci hain
lotrul cela, neagră arătare,
pripăşit prin Codrii lui Cosmin.
Tupiluşul ce rodea la oase
pe sub mese de copoi sus-puşi,
care-ţi scotocea furiş prin casă,
câini sovietici, hoholiţi şi ruşi.
Cât Ilie dus prin nemurele
îşi trudea coltucul puţintel,
îl pîndea pe-ascuns Machiavelle,
să-i sugrume sufletul din el.
Dar nu-n Prut-bulboane, cum se spune,
ci cu şişul repezit în piept...
doar astfel îl mai puteau răpune,
pe ascuns, ca laşii, pe nedrept.
26-29 iulie 2010
Martor neaţipit
Când pofte bestiale dau în floare
Şi urcă-n flamuri golul şi sterilul,
E unul care suferă mai tare
Şi luptă doar cu lacrima – copilul.
Se dă cu cornul bont în om şi lege,
Se varsă aurul şi sângele cu Nilul –
E unul care nu ne înţelege
Şi nu ne poate ajuta – copilul.
Cei mici dictează-n altare şi palate,
Pe înţelept îl calcă-n glod debilul,
Dar nu-ţelegem că de pe la spate
Ne urmăreşte-ncercănat copilul.
Vor trece anii şi se vor schimba
Şi oamenii, şi legile, şi stilul,
Dar pentru toate ne va judeca
Martorul neaţipit – copilul.
Decembrie 1990
Aniversări
Nu e sărbătoare...
...Chiar nu-ţi ajunge?...
Chiar nu-ţi ajunge cât tot mistui floare
şi fruct pornit spre coacere?
Nu vezi că tot ce semeni în urma ta
răsare
ca din îngheţ? Chiar pruncii se ofilesc
de verzi.
Mă ceri în dans?
Vai, tu?
Dar hora ta-i bolnavă
şi ritmurile tale s-afundă-n scânduri
vechi
cu carii leşinate ronţăind scârnave
în lemnul tău,
ca la priveghi.
Chiar crezi că poţi să-mi prinzi,
în laţ şuios,
necăptuşit cu pâslă ruşinii duhul meu,
pe care,
de nu-1 salt,
nici nu mi-l trag pe jos:
nu-1 dau nici lui satan,
dar nici lui Dumnezeu?
Mai bine pleacă,
hai, nu-i a sărbătoare
venirea ta pe-aici.
E prea devreme.
eu mai aştept,
poate-mi revine umbra călătoare...
când voi fi gata,
o să te cheme...
16 aprilie 2010
Rezistenţă
Ştergeţi lacrima, arată-ţi semeţia,
Nu ceda nici prins viu în juvăţ,
Ci sfidează gîdele ce ţie-ţi
Făptuieşte josnicul judeţ.
Nu ai teamă de nici-o-ncercare,
Vom plăti – chiar viaţa! – orice
preţ
Să reînviem din hibernare
Cum reînvie floarea din îngheţ.
Pentru feţii noştri, stîlpi de ţară,
Să fim scut, şi flamuri, şi învăţ,
Cum să treacă teferi prin vîltoare
Şi nopţi negre înspre dimineţi,
Cum să rostuiască noi altare
Şi-ntr-o viaţă – alte mii de vieţi.
Grafică: Aurel Guţu
11 februarie 2010
Alexandru Ştefan şi
„Taina venirii omului pe Pământ”
La Biblioteca Publică „Onisifor Ghibu” din Chişinău a avut loc lansarea cărţii „Taina venirii omului pe
Pământ”, apărută la Editura Pontos în 2009.
Despre acest volum şi la tema dată ar fi vorbit la
obiect, vast şi cu multă inspiraţie harică dacologul
Andrei Vartic. Cum regretatul nostru coleg a plecat
ca veritabilii daci, cu zâmbetul pe buze, la Zamolxe,
acum un an, iată că a lipsit de la lansarea în cauză,
iată că s-a simţit şi se simte absenţa sa şi la aceste importante reuniuni ştiinţifice şi spirituale, manifestări
la care se adună cei de studiază dramatica istorie a
Daciei, în spaţiul carpatic al căreia tot mai tare şi tot
mai convingător se aud afirmaţiile documentate că s-a
legănat pruncia omenirii.
Revenind la obiectul discuţiei noastre cităm din cele câteva
rânduri ale notei autorului Alexandru Ştefan: „Aducând această
carte în faţa dumneavoastră, nu pretind că aş fi deţinătorul adevărului suprem despre suflet, în acest spaţiu. În rândurile care
urmează am descris calea şi experienţa sufletului meu întru
desăvârşire. Fiecare cititor va înţelege, din această îndrumare,
după cum îi este nivelul spiritual. Cei care vor să evolueze se
vor bucura. Cei ce cântăresc cu mintea îşi vor încrunta fruntea.
Cândva, tainele Divine erau accesibile tuturor, dar, fiind atât de
simple, omul şi-a complicat singur calea. Această carte este un
ghid pentru a ieşi din capcanele iluziei. Am crezut întotdeauna în
nemurirea poporului meu şi sunt convins că, la împlinirea vremii,
va ocupa, în ierarhia Divină, un loc de frunte. Un loc pe care îl
merită cu adevărat…” Redactorul şi prefaţatorul cărţii, Mirabela
Radu, ne mărturiseşte şi dânsa că citind volumul dat: „…am găsit soluţii pentru multe necunoscute din viaţa mea, explicaţii ale
unor situaţii de care ne lovim zilnic şi răspunsuri la întrebări demult uitate. Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?
Care este rostul nostru în această lume? De ce se întâmplă şi de
ce tocmai mie mi se întâmplă anumite lucruri? Fără a avea pretenţia că lansează axiome, Alexandru Ştefan vine cu răspunsuri
la aceste întrebări, având ca unică sursă de inspiraţie – după cum
el însuşi declară – propria sa experienţă sufletească. Fie şi numai
prin prisma faptului că autorul a avut curajul şi disponibilitatea
sufletească de-a împărtăşi şi altora trăirile sale…”
Pentru cei interesaţi cităm şi din amplul cuprins al lucrării:
„Îndrumarea Luminii către suflet; Razele. Orele de meditaţie;
Importanţa educaţiei copilului din pântecele mamei; Căsuţeleere universale; Legile celor 12 căsuţe-ere universale; prima căsuţă-eră universală – Berbecul; a doua căsuţă-eră universală – Bourul; a treia căsuţă-eră universală – Gemenii; a patra căsuţă-eră
universală – Racul; a cincia căsuţă-eră universală – Leul; a şasea
căsuţă-eră universală – Fecioara; a şaptea căsuţă-eră universală
– Balanţa; a opta căsuţă-eră universală – Scorpionul; a noua căsuţă-eră universală – Săgetătorul; a zecea căsuţă-eră universală
– Capricornul; a unsprezecea căsuţă-eră universală – Vărsătorul;
a douăsprezecea căsuţă-eră universală – Peştii; Rugăciunea dacilor; Rugăciunea celui chemat”. Tot pentru publicul interesat dăm
şi coordonatele: www.tezauruldaciei.ro
Amintind că la lansarea volumului a fost prezentă şi a participat foarte multă lume, au luat cuvântul, printre alţii: Nicolae
Dabija, Dionisie Buburuz, Mihail Miroliubov, Marcela Mardare, Elena Vulpe, directorul bibliotecii şi pe post de moderator,
Alexei Burlacu (primar de Rogojeni, Şoldăneşti), Alexandru
Tinică, primar de Şoldăneşti, şi primarii, împreună cu Alexandru
Ştefan, urmează a pregăti Festivalul „Ziua Daciei”, ce se preconizează a avea loc în luna septembrie. Autorul, Alexandru Ştefan, a vorbit în câteva rânduri, a prezentat şi un discurs teoretic
pentru a facilita lectura cărţii, a răspuns la numeroase întrebări.
Ansamblul Etnofolcloric „Moştenitorii” (conducător – Valeriu
Chiperi) a fost prezent cu un valoros şi variat program folcloric,
alcătuit din melodii instrumentale împletite cu strigături, cântece
şi dansuri şi prestaţia lor scenică a fost răsplătită cu frumoase
aplauze.
Amintim că acelaşi autor mai semnează şi volumul „Pe urmele
lui Zamolxe. Carpatia”, apărut la Editura Museum în anul 2006.
Elena TAMAZLÂCARU
Fotografii – Victor LAVRIC
Drapel din timpul lui Constantin Cantemir
6
Literatura şi arta
Liturghii la Diaconeşti
La mănăstirea Diaconeşti, judeţul Bacău, în
preajma lăcaşului sfânt din creierul munţilor împăduriţi, ai sentimentul că Dumnezeu coboară printre
oameni. Şi, nevăzut, neştiut, se amestecă printre ei. Îi simţi
parcă respiraţia atunci când corul de măicuţe îngână cântece psaltice: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, miluieşte-ne
pe noi!...”, „Aleluia, Aleluia…”.
În acest an, la 5 iunie, când s-a împlinit un an de la dispariţia fizică a marelui patriot şi filozof român Andrei Vartic, obştea de maici împreună cu părintele stareţ Amfilohie
ne-au invitat să-l pomenim împreună.
„Poţi scrie despre el cărţi, a spus părintele stareţ. Poţi
scrie despre el predici…”.
Lui Andrei Vartic, cât a fost viu i-ar fi plăcut, bănuiesc,
să se călugărească aici.
I-ar mai fi plăcut să fie înmormântat aici… Ca să audă
de dincolo de mormânt – ca şi prietenul nostru poetul Ioan
Alexandru, înhumat la mănăstirea Necula din alţi munţi –
corurile de maici cum cântă „Lumină Lină…” (acesta fiind
şi unul din dorinţele testamentare ale lui M. Eminescu).
Au mai venit să aprindă lumânări la Diaconeşti şi să
se roage pentru sufletul lui Andrei oamenii care l-au iubit
cel mai mult şi pe care i-a iubit cel mai mult: Nina Vartic şi Ioan Vartic, soţia şi, respectiv, fiul scriitorului nostru;
fratele de suflet al acestuia – Vasile Şoimaru; editorul şi
scriitorul Viorel Cucu din Bacău, care împreună cu o altă
distinsă personalitate Ionel Rusei, au adus la comemorare o carte nouă semnată de Andrei Vartic: „Pendulul de la
miezul nopţii”; Ionuţ Gospodaru, primarul comunei Miroslăveşti, judeţul Iaşi, cu distinşi intelectuali din această
localitate: iluştrii profesori Gheorghe şi Ion Pârlea, consilierii Ioan Leleu şi Gheorghe Astanei; Ansamblul „Haiducii” (conducător – Tudor Grigoriţă) a sosit din comuna
Costeşti – Basarabia, însoţiţi de primarul Tudor Gângotă şi
de inimoasa florăreasă Maria Puşcaş; au mai fost prezenţi
profesorii universitari Ioan Neacşu şi Gheorghe Neagu din
Bacău, Ştefan Plugaru, preşedinte al Asociaţiei
„Pro Basarabia şi Bucovina”, filiala Huşi, şi alţi
- mulţi alţi prieteni de-ai actorului, regizorului,
scriitorului, publicistului, savantului basarabean, mai mult
de o sută de persoane, venite din diverse localităţi ale României noastre eterne.
Andrei Vartic, de acolo din locurile în care se află, ar fi
schiţat numaidecât un surâs de mulţumire şi pentru faptul
că acea misiune a lui pe acest pământ, de a ne aduna şi a
ne fi încurajat cu faptele vieţii sale, de care el a fost mereu
conştient, încă nu s-a încheiat: ea continuă şi va continua
cât numele lui va fi suit de călugăriţele de la Diaconeşti
în cântările lor ca desprinse din cele ale îngerilor cereşti:
„Munţi din Ghilbona! / Nici rouă, nici ploaie / să nu cadă
peste voi! / Cum au căzut vitejii / în mijlocul luptei! / Cum
a murit Ionatan / pe dealurile tale, / mă doare de tine,
/ frate / Ionatane!”
Nicolae DABIJA
Potecile
lui
Andrei
Vartic
(Cuvânt omagial, rostit la Mănăstirea Diaconeşti)
Înainte de a rosti numele celui din pomelnicul adormiţilor întru
veşnicie, voi pronunţa, cu recunoştinţă, un nume de pe lista celor
vii: a domnului conferenţiar universitar Vasile Şoimaru. Doctorul în economie, al cărui nume abia a fost pronunţat, îndeplineşte
în relaţia noastră, între altele, rolul de călăuză, de onorant şi de
folos însoţitor pe cărările spirituale către fraţii basarabeni, către
cei a căror existenţă, în suferinţă şi demnitate, ne era aproape
necunoscută.
Aşa am ajuns noi, cei din Mirosloveşti, să-i cunoaştem, personal sau prin intermediul faptelor lor culturale, pe câţiva – poate
dintre cei mai reprezentativi – exponenţi ai intelectualităţii basarabene. Aşa am auzit despre existenţa intelectualului polivalent
Andrei Vartic, în legătură cu fiinţa căruia conjugăm, azi, verbele
doar la timpul trecut.
Un alt multpreţuit prieten basarabean al nostru, dl Vlad
Pohilă, scriitor şi gazetar, ne-a oferit prilejul, de a-l cunoaşte pe
Andrei Vartic dintr-un eseu intitulat “Andrei Vartic, intelectualulorchestră”. Autorul a găsit inspirată metaforă din titlul amintit,
căci, după cum o decodifică, aflăm că Andrei Vartic era unul
dintre cei mai apropiaţi intelectuali români de statura culturală
consacrată, în contextul Renaşterii, de sintagma un enciclopedist.
Cum altfel poate fi numit posesorul unor profunde cunoştinţe în
atât de diverse domenii precum fizica, astronomia, matematica,
informatica, istoria, arheologia, literatura, filozofia, arta dramatică
şi arta în general? – mai ales în această epocă a aprofundării neverosimile a domeniilor cunoaşterii.
Cu doar câteva luni înainte ca Andrei Vartic să intre subit în veşnicie, doctorul V. Şoimaru ni-l promisese într-o vizită
“intermediară” la Mirosloveşti. N-am apucat acest privilegiu, din
păcate. Ca să răzbune această poticnire în onorarea promisiunii,
V. Şoimaru ni l-a adus într-o zi cu totul specială, când sărbătoream
Ziua Satului, pe fiul său, tânărul Ioan Vartic. Însoţit de distinşii
prieteni ai comunităţii noastre – artista emerită Ninela Caranfil,
scriitorii Vlad Pohilă şi Nicolae Rusu –, fiul celui pe care, îl omagiem astăzi, a venit să ne dăruiască ultima carte a tatălui său, “Codul de la Voroneţ”, apărută la Editura “Vicovia” din Bacău.
Prin vizitatorii noştri am anticipat bucuria specială de a-l
cunoaste mai adânc pe intelectualul deplin Andrei Vartic, trăire
specială indusă de conţinutul cărţii amintite. Cum să nu fie aşa,
căci Andrei Vartic a pătruns în natura materială şi imaterială
a trăitorilor de pe glia neamului nostru, până către începuturile
Omului. Le-a descoperit amprentele spirituale arhivate în te miri
ce simboluri, inaccesibile (sau aproape inaccesibile) până la el
ştiinţelor consacrate să le descopere şi să le înţeleagă. De aceea,
uneori – ne lasă să pricepem Vlad Pohilă –, savantul acesta, oarecum bizar prin îndrăzneala demersurilor sale, era privit cu rezervă
de către confraţii îndrituiţi cu cercetarea ştiinţifică. Nu lipseau însă
nici entuziaştii în jurul său, cei care aveau o percepţie pozitivă
faţă de metodele de cercetare ale investigatorului vizionar. Cine,
spre exemplu, a mai avut inspiraţia şi capacitatea de a extrage din
ansamblul picturii Voroneţului o secvenţă sinonimă Cinei cea de
taină a lui Leonardo da Vinci şi de a interpreta mesajul operei anonime de la Voroneţ în maniera intelectuală în care a făcut-o Andrei
Vartic? Cu îngrijorarea celui responsabil de starea sufletului insuflat de Dumnezeu în coroana creaţiei Sale, Omul…
Dar câţi sunt cei care au pătruns în tainele privind rolul politic şi spiritulal al miilor de monahi-ostaşi din misterioasele
aşezăminte monastice ale Evului Mediu, dăltuite în stâncile malului drept al Nistrului? Câţi sunt, de asemenea, cei care încă le ţin
piept delatorilor valorilor noastre spirituale, căci, între apărători,
înţeleg că Andrei Vartic era vrednicul paznic de pe culmi? – ca
să folosesc metafora poetului N. Dabija. Câţi opun rezistenţă
Doamna Ludmila Eţco, după absolvirea în anul 1968 cu eminenţă a Institutului de Stat de Medicină din Chişinău, lucrează ca medic-obstetrician-ginecolog
la spitalul raional din Nisporeni. Peste doi ani o regăsim ca medic de sector la
Serviciul de Consultaţii pentru Femei Nr. 2 din capitală, iar ulterior - ordinator în
staţionarul Maternităţii Republicane. În perioada 1977-1986, activează în calitate
de medic-şef adjunct în problemele curative în Maternitatea Nr.1. Devine apoi
medic-şef adjunct al Spitalului Clinic Republican Nr. 2 (Centrul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului) din Chişinău. În 1988 este numită, prin concurs, în postul
de şefă a secţiei ştiinţifice de obstetrică din cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului, acolo activând până în
2003. Din 2003 este director al Instituţiei Medico-Sanitare Publice Institutul de
D e - a
lungul anilor,
medicul-obstetrician
Ludmila
Eţco şi-a păstrat calitatea de a fi Om cu literă mare, rămânând aceeaşi persoană alveolară, foarte deschisă comunicării, indiferent de funcţiile deţinute, lucru mai rar întâlnit
în branşa şefilor responsabili de sănătate de la noi. Este
medicul prin excelenţă şi, ori de câte ori îţi dai întâlnire
cu ea, ai sentimentul că va şti totul despre tine din secunda
din care te va vedea. Prioritatea doamnei Eţco a fost întotdeauna viaţa semenilor săi, mai exact – continuitatea ei.
Medic şi manager, domnia sa, graţie profesionalismului,
a contribuit radical la edificarea unui sistem modern al ginecologiei şi obstetricii în Republica Moldova. Am avut
ocazia s-o văd în activitate de mai multe ori. Este tenace şi
dinamică, informată până în ultimul detaliu atât în calitate
de ginecolog, cât şi de şef al celor mai importante instituţii de profil autohtone. Această elegantă doamnă are, cum
bine aţi înţeles, o relaţie aparte cu viaţa. Or, mii de mame
E
diţia a IX-a a Festivalului Internaţional
al Artelor Scenice – BITEI - Bienala
Teatrului ”Eugene Ionesco”, s-a desfăşurat la
Chişinău în perioada 20 – 30 mai a.c. Au participat 11 ţări (Republica Moldova, România,
Japonia, Rusia, India, Ucraina, Georgia, Estonia, Turcia ş.a.), s-au jucat 22 de spectacole şi
au sosit la eveniment peste 400 de participanţi
şi invitaţi. Programul festivalului a cuprins trei
secţiuni: Teatru, Muzică, Dans. În cadrul acestor
secţiuni s-au jucat spectacole de teatru dramatic,
reprezentaţii de dans modern, teatru de păpuşi,
s-a prezentat muzică şi dans folcloric. Genericul
festivalului a fost: Pentru o lume mai bună.
Actuala ediţie s-a bucurat de susţinerea Ministerului Culturii al RM şi a Primăriei municipiului Chişinău, de sponsori generoşi, precum şi
de sprijinul partenerului general Moldcell, spre
deosebire de alte ediţii, când Teatrul ”Eugene
Ionesco” şi, în special, directorul artistic, Petru
Vutcărău, împreună cu echipa, duceau tot greul
pe umerii lor. Cu toate acestea, au mers cu demnitate şi curaj mai departe. În numele teatrului,
al promovării artei teatrale, dar şi al imaginii
Republicii Moldova, Teatrul ”Eugene Ionesco”
a devenit, pe bună dreptate, poate unicul şi cel
mai valoros ambasador al culturii noastre în
lume.
Festivalul s-a deschis cu ”Spărgătorul de
nuci”, un spectacol de balet modern pe muzica lui P. Ceaikovski – regia, libretul, coregrafia
îi sunt recunoscătoare celei care a
avut grijă ca odraslele lor să vadă sănătoase lumina zilei şi să aibă o viaţă
normală. Posedă un tact deosebit, dar
şi o superbă abilitate de a asculta şi de
a se face auzită, iar profesionalismul şi dăruirea necondiţionată constituie marca înregistrată a Ludmilei Eţco.
Zguduitor destin basarabean
Născută pe 20 iunie 1945, în satul Buţeni din părţile
Hânceştiului, în familia pedagogilor Ana şi Anton Bunduchi, Ludmila Bunduchi-Eţco a avut un destin ceva mai
special, însă foarte apropiat multor români basarabeni.
Tatăl copilei a fost închis în temniţele sovietice la câteva
luni după ce aceasta a văzut lumina zilei. În acel an, pe la
Crăciun, Ana Bunduchi, înfruntând frigul iernii, a înfăşurat bebeluşul în ce avea mai cald şi a mers prin troiene cât
gardul, pe jos, până la şleaul Hânceşti-Chişinău, de unde
a luat o sanie, ajungând astfel în capitală, la închisoarea în
care era întemniţat „duşmanul poporului” – Anton, soţul
ei şi tatăl celor două fiice. Anton Bunduchi avea s-o revadă pe Mila abia peste opt ani, departe de patrie, dincolo
resentimentarilor noştri, cei
care sapă la canonul spiritual
al gândirii româneşti, cei care
ignoră, deliberat, matricea
spiritului nostru naţional – pe
Eminescu? (vezi Timpul lui
Eminescu, lucrare apărută tot la Bacău). Câţi văd în Mioriţa o
podoabă spirituală a Creaţiei populare naţionale, forţa nobilă a
sacrificiului, semnificaţiile mistice ale acestei misterioase creaţii.
Sunt oare destui cei care l-au înţeles pe A. Vartic, acest răscolitor
al marilor întrebări ale Umanităţii? Sunt oare destui cei care i-au
înţeles zbuciumul?, căci, în înţelesul Doamnei Ninela Caranfil,
actriţa de la Chişinău, oamenii din stirpea culturală a lui Andrei
Vartic sunt oameni zbuciumaţi.
Dar câtă dăruire a oferit Andrei Vartic, aflu din Literatura şi arta, Neamului Românesc, răstignit de atâtea ori – şi, iată,
sperăm, tot de atâtea ori înviat. Ce ardere incandescentă a luminat
şi încălzit în Andrei Vartic – şi din el înspre afară, către camarazii
săi – în lupta pentru eliberare naţională a românilor basarabeni!
Cititorul de rând din mine e copleşit de grandoarea, totuşi
tragică, a acestei personalităţi. Totuşi tragică, fiindcă militantismul
său, în atât de diverse şi nobile cauze, n-a apucat să-şi pârguiască
toate roadele. Iarna vieţii sale a năvălit peste toamnă şi i-a răvăşit
livada. Dar ce inspirată îndreptare, pentru această dezordine
provocată de destin, găseşte prietenul şi tovarăşul său de luptă, Dl
Nicolae Dabija, în cel mai recent eseu al său din Literatura şi arta.
Anume, parafrazându-l pe distinsul autor, Andrei Vartic a deschis
drumuri, desigur drumuri rar umblate, sau chiar neumblate. Prin
urmare, drumurile acestea sunt poteci, sunt cărările omului-potecă
Andrei Vartic, lăsate moştenire altor generaţii, exponenţilor acestor contingente, celor cu forţa creativă şi cutezanţa deschizătorului
de drumuri.
Fie ca spiritul acestui complex intelectual, aflat acum dincolo de posibilităţile percepţiei noastre, să se bucure de odihna cea
meritată, să trăiască aievea, dincolo de hotarele pământeşti, misticul pe care Andrei Vartic – Omul complet, cel care scruta Cerul
– l-a pătruns aici, jos, mult prea jos pentru înălţimea vredniciei
sale de muritor.
Prof. Gheorghe Pârlea
Mirosloveşti, judeţul Iaşi
Un sprijin sufletesc pentru noi toţi
Îmi place o melodie a lui Nicolae Botgros, „Hora românilor basarabeni”, cu toate
că o confundam cu o melodie tradiţională
băcăuană cântată de Ion Drăgoi ori de Anton
Achiţei. Tare mai semănăm între noi! Muzica populară românească s-a îmbogăţit întratâta de mult, încât nu mai ştim de zestrea ei.
Creaţia populară vine să îmbogăţească patrimoniul de suflet şi a simţirii fie în suferinţă,
fie şi în veselie. Haiducii din Costeştiul Ialovenilor m-au uimit prin puterea sufletească şi
talentul lor nemaiîntâlnit. Înfloresc cămăşile
cu brâuri roşii şi împunsăturile negre semănate pe straiul moldovenesc curat ca să fie
copiate pe cel românesc spre trezire şi unire.
Unire pentru care Andrei Vartic a luptat
toată viaţa sa. Am prins de seamă că viitorul nostru este binecuvântat de Dumnezeul
Cel care ne îndeplineşte soarta şi este Acelaşi care acum ne-a dat şi ne-a luat un român
exemplar, trăitor în afara frontierelor ţării căreia trebuia să-i aparţină.
Nu cred că a plecat dezamăgit în suflet,
pentru că ştia că a lăsat atâţia fraţi să-i continue misiunea.
Andrei Vartic a luat premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Un stat care
a rămas uitat până la alegerile din toamnă,
şi noi, românii virtuoşi care nu ne asumăm
nicio răspundere, aşa cum am văzut pe la un
liceu din Bacău că pe anumiţi profesori nu-i
atinge istoria proprie decât: ifosele.
Este pentru Editura Vicovia şi tipografia
Docuprint un fapt de mare mândrie că au
făptuit o carte care a fost premiată la Salonul
Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret de la Chişinău, ediţia a XIV-a, cu premiul
Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,
carte realizată cu mijloace modeste, şi nu
îndrăznim a invita comercianţii să distribuie
această lucrare, care se cheamă „Pendulul
de la miezul nopţii”, scrisă de Andrei Vartic
pe patul de moarte.
Andrei Vartic a fost şi va rămâne pentru
de Cercul Polar, pe când fetiţa învăţa deja la scoală, în
clasele primare...
Într-un volum de proză documentară, Ludmila Eţco
depăna pagini de destin: „Tăticul, Anton Bunduchi, fost
director de şcoală la Buţeni, se afla departe de casă, tocmai pe unde se simţea suflarea de gheaţă a Arcticii. L-au
dus încolo autorităţile sovietice, învinuindu-l că ar fi întors din cale carele cu pâine, care trebuia să fie predată
de consătenii săi statului, de agitaţie împotriva regimului
sovietic. L-au declarat „duşman al poporului” şi, în septembrie 1945, l-au condamnat la şapte ani privaţiune de
libertate...” De suferit a avut întreaga familie, deoarece în
iulie 1949, Ana şi cele două fiice ale sale – Lena şi Mila
– au fost ridicate în dricul nopţii şi duse în Tiumen. Au
îndurat frig şi foame, iar învăţătoarea, pentru a-şi hrăni
copiii, tăia lemne în pădure. Familia Bunduchi s-a reunit
abia în 1952, în RASS Komi, iar acasă, în Moldova, a
revenit în iulie 1957, între timp născându-se şi mezina,
deloc întâmplătoare, având menirea de a crea
acea lume plină de monstruozitate, descrisă de
Gogol.
Un alt spectacol montat într-un teatru de
păpuşi este ”Obsedată de dragoste” de Brian
McAvera, în regia lui Petru Vutcărău, un monospectacol cu actriţa Antonina Dobroliubova de
la Teatrul Regional de Stat de Păpuşi de la Sahalin, care devine debordant prin imaginaţia regizorală. A crea o lume în care a trăt cândva Olga,
prima soţie a lui Pablo Picasso, fostă balerină în
trupa lui Deaghilev, folosind, de exemplu, papuceii de balet ca pe nişte păpuşi, a aduce alte
detalii din miraculoasa lume a păpuşăriei este cu
adevărat o performanţă regizorală.
De menţionat şi spectacolul ”Banană din
budincă şi gutuie cu coniac şi rom”, o montare
făcută de regizorul Ghiorghi Tavadze la Teatrul Dramatic de Stat „Ilia Ceavceavadze” din
oraşul Batumi. Spectacolul a fost realizat după
o piesă a unui dramaturg contemporan, Irakli
Samsonadze, pe o temă foarte actuală din istoria ţării: războiul cu Rusia din august 2008. Prin
mijloace teatrale, într-o manieră alegorică, teatrul a reuşit să-i facă pe spectatori să înţeleagă
că un popor care doreşte să fie cu adevărat liber
rezistă în cele mai cumplite momente din viaţa sa prin dragoste, demnitate, redată, în limbaj
scenic, prin umor, ironie fină, expresie corpora-
În timpul guvernării comuniste, mai toţi românii care ajungeau în Basarabia erau
priviţi cu suspiciune, greu puteai să stabileşti o relaţie de prietenie cu cineva, fără ca
„organele” să nu stabilească cine, de ce… Sincer, fără un motiv întemeiat, şi eu mă simţeam stânjenit şi rezervat în discuţiile pe care le aveam cu gazda sau familia ei. Norocul
a făcut ca într-o seară să-l cunosc pe Andrei Vartic, de care, încă din prima clipă, m-a
legat o prietenie puternică. El, care suferise enorm din cauza lui Voronin, nu a avut nicio
reţinere în a-mi spune că visul vieţii lui era să trăiască ziua în care Basarabia va reveni
la Ţara Mamă. Nu se temea de nimeni şi de nimic. Scos din toate funcţiile pe care le-a
îndeplinit, Andrei trăia greu, dar cu mare demnitate. În preajma lui, şi eu mă simţeam
mai puternic. Sunt puţine zilele când nu îmi amintesc de el. El, Andrei Vartic, va rămâne
pentru familia mea modelul românului patriot.
Ioan MARINESCU, Ploieşti
de doctorat şi sunt în lucru 4 teze de doctorat.
Ludmila Eţco este membru al Adunării Generale a AŞM, preşedinte al Consiliului specializat pentru susţinerea tezelor de doctor habilitat, membru al Comisiei
de experţi şi al Comisiei de atestare în problemele de obstetrică şi ginecologie
a Ministerului Sănătăţii, membru al Consiliului de conducere al Asociaţiei de
Obstetrică şi Ginecologie din Republica Moldova, preşedinte al Consiliului ştiinţific al ICŞOSMC. Face parte din colegiul redacţiilor „Buletin de perinatologie”, „Curierul medical”, „Sănătate publică şi management în medicină”. Intră în
componenţa Consiliului naţional pentru coordonarea şi monitorizarea realizărilor
Programului Naţional de Promovare a Modului Sănătos de Viaţă. Este distinsă cu
numeroase decoraţii de stat.
Predestinată medicinei
Ludmila Eţco este omul despre care, cel puţin, a auzit fiecare medic-ginecolog din Republica Moldova. Este
ceea ce numim „suflet în sufletul neamului” său, cunoscută prin competenţa, dar şi prin neodihna sa de a promova principiile sănătăţii în rândurile conaţionalilor. Ea mai
este, fără pic de exagerare, de ani buni una dintre „inimile” ştiinţei obstetrice din ţară, aportul doamnei Eţco în
acest sens fiind remarcabil. „... Dacă am obţinut ceva în
lă, metaforă sugestivă.
O culme regizorală şi interpretativă a fost
spectacolul ”Romeo şi Julieta”, montat da Roman Viktiuk (Moscova), la fel, ”Cameristele”
după Jean Jenet, un spectacol montat cu mai
bine de două decenii în urmă, care a însemnat
un nou limbaj teatral bazat pe plastică şi mişcare
corporală. Spectacolele captează atenţia publicului, dar şi a oamenilor de teatru prin perfecţiunea interpretării artistice.
Toate spectacolele merită cuvinte de apreciere, inclusiv cele jucate de teatrele din Republica Moldova, în special, premiera “Luceafărului” de la Teatrul de Păpuşi “Licurici” în regia
lui Titus Jucov. Cum însă spaţiul nu ne permite,
ne vom opri la spectacolul final, care a încheiat
actuala ediţie a BITEI. E vorba de Grigore Leşe
şi invitaţii săi din Ţara Lăpuşului, care a evoluat în prima parte, şi Grupul Folcloric „Iza”,
condus de Ioan Pop, care şi-a demonstrat harul său în cea de a doua parte. În Maramureş,
în munţii, văile, pădurile, râurile, luncile, satele
aşezate de veacuri pe aceste locuri, străjuite de
piscuri înzăpezite, luminate de stele-făclii, s-au
păstrat până azi vechi obiceiuri, datini lăsate din
moşi-strămoşi, cântece, ritualuri, dansuri care
nu doar au bucurat ochii şi auzul, ci şi ne-au făcut să credem că, printr-un miracol, am devenit
martorii unui moment unic – o trăire autentică
neamul românesc un mare sprijin sufletesc.
Cred că astăzi este mai necesar ca oricând a
cere sprijinul moral de la cei care au suferit
mult până a ajunge a scrie asemenea comori.
Vreau să citez o frază din cartea de faţă, frază
care mi-a fost cenzurată la lectură de televiziunea din Basarabia şi vă rog să aveţi răbdarea necesară a asculta, a desfunda urechile de
larma lăcomiei şi pricepe ceea ce ne transmite Andrei Vartic:
„Cartea pe care o propunem astăzi cititorului este despre trecutele şi actualele chinuri (nu suferinţe, ci chinuri) fizice şi spirituale ale neamului românesc din Basarabia.
Despre aşa ceva nu se poate scrie cu simţurile pudrate sau îmbătate. Sau cu sufletul
mancurtizat. Sau cu mintea îngâmfată. Cel
torturat urlă oricât de erou ar fi. Însă ţipătul
colectiv al Basarabiei torturate (peste un milion de victime doar în perioada 1940–1950)
de bolşevici după 1940 nu se aude nici măcar
la Bucureşti. Este, cumva, atât de molcom?
Sunt, oare, românii din Basarabia şi Bucovina (aproape 4 milioane de suflete) părăsiţi
de Patria lor?”
Ucenicia mea între ale literelor începe cu
Eminescu, Vieru, Cimpoi, Dabija şi Andrei
Vartic, iar cineva, o scriitoare din Suceava
- Luminiţa Aldea - mă încuraja că va veni
o generaţie importantă de scriitori care va
schimba starea actuală de mare umilinţă şi
suferinţă pe care o trăim. Pot s-o asigur că,
pornind de la ceea ce ne-a lăsat Andrei Vartic, vom avea baza pentru acea nouă generaţie de scriitori.
S-a petrecut vremea de a aştepta de la alţii, de a ne cerşi demnitatea şi locul nostru
în lume.
Unica moştenire valabilă şi nepieritoare
este patrimoniul de cultură şi tradiţie transmis de înaintaşi, printre care Andrei Vartic
s-a arătat a fi dintre cei mai de frunte.
Viorel CUCU,
Bacău
Lecţiile lui Andrei Vartic
Liuba.
... Într-o zi destinul i-a adus în
dar Ludmilei o mare iubire – medicina. Astfel că tânăra absolveşte cu
eminenţă Facultatea de Medicină
Generală a Institutului de Stat de Medicină din Chişinău.
Proaspăta doctoriţă pleacă, aşadar, cu „noi speranţe-n buzunar”, conştientă fiind de faptul că n-a greşit meseria.
Este trimisă conform repartizării la spitalul din Nisporeni.
Tot în aceeaşi perioadă se căsătoreşte cu colegul său de
facultate, Constantin Eţco – „stâlpul ei de nădejde în viaţă”.
BITEI 2010 – O PROVOCARE TEATRALĂ
Radu Poclitaru, jucat de trupa Teatrului Modern
Balet din Kiev. Conaţionalul nostru, Radu Poclitaru, este un deschizător de drumuri. Ceea ce
nu i s-a permis la Chişinău sau în alte părţi, a
găsit la Kiev, unde încearcă să-şi realizeze visul, re-compunând balete clasice, spărgând tipare, căutând să descifreze mişcările, gândirea şi
comportamentul omului de azi. Pentru a veni cu
o nouă viziunie care-şi găseşte reflectare în spaţiile scenice, în halucinantele şi întortocheatele
zboruri ale omului modern.
Teatrul ”Odeon” din Bucureşti, prin spectacolul ”Pyramus & Thisbe 4You”, ne-a propus 4
variante de minispectacole, luându-se ca reper
inegalabila scenă de teatru din piesa lui W. Shakespeare ”Visul unei nopţi de vară”. Regizorul
Alexandru Dabija ne-a convins că imaginaţia,
în teatru, nu are limite. Ne-a mai convins şi de
faptul că teatrul, ca artă, este nemuritor şi de neînlocuit.
Un spectacol memorabil a fost ”Jucătorii”
după N. Gogol, interpretat de actorii Teatrului
de Stat de Păpuşi pentru Tineret din Tallinn, o
montare dificilă din punct de vedere tehnic, dar
valoroasă ca imagine artistică. Iniţial, în primplan sunt plasaţi actorii, apoi locul lor îl preiau
păpuşile: de la păpuşi care seamănă cu o faţă
umană, prin dimensiuni, până la păpuşi de dimensiuni mici. Toate aceste procedee nu sunt
In memoriam
Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului (IMSP
ICŞDOSMC), iar din 2008 până în 2010 a îndeplinit funcţia de director general
interimar al instituţiei respective. Din 1986 activează la Universitatea de Stat de
Medicină şi Farmacie. Actualmente este cercetător ştiinţific principal al Laboratorului ştiinţific de obstetrică a IMSP ICŞOSMC. Din 1984 este doctor în medicină,
în 1994 devine cercetător ştiinţific superior, iar în 1995 susţine teza de doctor
habilitat în medicină. Este profesor-cercetător. Ludmila Eţco este autor a 269 de
lucrări ştiinţifice, deţine 5 medalii de aur, 2 de argint, 5 de bronz, 29 de brevete de
invenţie şi 21 de propuneri de raţionalizare puse în practică. În 2000 s-a învrednicit de Medalia de Aur a Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală. Sub
conducerea doctorului habilitat în medicină Ludmila Eţco au fost susţinute 6 teze
Paşi prin destin
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
profesie, e pentru că am avut îndrumători foarte buni: Tamara Avxentiev, Tatiana Prodan, conferenţiar la Catedra
de obstetrică şi ginecologie şi, desigur, învăţătorul meu,
academicianul Eugen Gladun. Din 1970, când am început
a activa la maternitatea de pe Bulevardul Tineretului (azi
bd. Gr. Vieru), mă străduiam să fiu cât mai mult timp alături de domnii Eugen Gladun, Mihail Moldovanu, Marcel
Gherman, doamnele Emilia Sorocean, Zinaida Prisăcaru,
Elena Ţurcan şi alţi fruntaşi ai obstetricii, făcând astfel o
şcoală extraordinară, fiindcă cei mai în vârstă nu se fereau
de cei tineri, din contră, încercau să le transmită cât mai
multe din experienţa lor, ca să aibă cine le continua cauza” – mărturiseşte omagiata noastră. Talentata discipolă a
păşit pe scara succesului, binecuvântând destinul pentru
meseria nobilă şi pentru viaţa plină de realizări personale
şi profesionale. A început ca medic de sector şi a perseverat, ajungând pe piscurile medicinei. Cu siguranţă că
astăzi, în anotimpul rozelor înflorite, multă lume îi va
adresa urări de fericire şi „La mulţi ani!”, deoarece doamna Ludmila Eţco reprezintă un exemplu demn de urmat,
fiind o persoană ce merită întreaga noastră admiraţie.
prin folclor, când iubirea, deznădejdea, viaţa şi
moartea încap într-o melodie, într-o zvâcnire a
mâinii, în acordul viorii, tilincii sau tobei, într-o
mişcare lină sau tropăită de dans. Spectacolul are
o calitate de nepreţuit: interpreţii care au evoluat
nu sunt artişti, ci oameni simpli, purtători de folclor din această zonă, şi de aceea fireşti până la
sublim. Ei sunt expresia însăşi a fiinţei noastre
naţionale. Repertoriul ambelor formaţii, care,
evident, se deosebesc între ele şi prin costumaţie, dar şi prin interpretare, e constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al
zonei Maramureşului, melodii care marchează
evenimente importante din viaţa omului.
Încheierea festivalului BITEI 2010 a fost
un adevărat regal, însuşi festivalul devenind şi
o provocare teatrală. De aici încolo, în cel mai
serios mod, ne punem întrebarea: cum va arăta
teatrul de mâine, mai ales la noi?
Larisa UNGUREANU
P.S.: Au reuşit organizatorii festivalului săşi realizeze intenţia de a crea o lume mai bună
pe scenă? În opinia noastră, da. Marea majoritate a spectacolelor selectate şi incluse în program
au fost de cea mai bună calitate. Perfecţiunea,
dăruirea totală a interpreţilor, jocul nedisimulat,
înălţarea prin spirit până la culmi de neatins cu
privirea, ci doar cu sensibilitatea sufletului – iată
doar câteva noţiuni prin care se caracterizează
Marcela GAFTON
spectacolele propuse publicului. În care lumea a
fost mai bună. Prin munca şi harul actorilor, regizorilor, a echipelor de creaţie din diverse ţări.
Care ne-au demonstrat că trebuie să-şi doreşti să
fii mai bun şi să nu-ţi precupeţeşti forţele şi harul pentru a crea. Din păcate, pentru unii oameni
de teatru, festivalul BITEI, dar şi directorul artistic Petru Vutcărău, nu corespund unor cerinţe
proprii, neîntemeiate şi oarecum subiective. Dar
asta e din altă operă, cum s-ar spune, şi nu are
nimic în comun nici cu arta teatrală, nici cu rigorile unui festival.
L.U.
7
Literatura şi arta
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
12 iunie - ZIUA ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
Academia de Ştiinţe a inaugurat primul
Monument al Cărţii din RM
Unul dintre cele mai semnificative evenimente prilejuite de Ziua
Academiei de Ştiinţe a Moldovei – 12 iunie, l-a constituit inaugurarea Monumentului Cărţii, amplasat în faţa Bibliotecii Ştiinţifice
Centrale „Andrei Lupan” a AŞM.
„Este un monument simbolic şi nu în zadar a fost amplasat aici,
în preajma Bibliotecii Ştiinţifice Centrale. Cei care vor veni aici, în
această bibliotecă, care astăzi depozitează cele mai valoroase ediţii
ştiinţifice din Republica Moldova, vor vedea încă o dată CARTEA
– această valoare eternă”, a menţionat dr. hab. Mariana Şlapac, vicepreşedinte al AŞM, în deschiderea ceremoniei de inaugurare.
Arhitectul Mariana Şlapac a remarcat faptul că autorul monumentului, Ion Cojocaru, a întruchipat în el toată dragostea faţă de carte,
care şi astăzi, în era Internetului, a tehnologiilor informaţionale avansate, rămâne a fi o valoare incomensurabilă. Formele arhitecturale
mici sunt utilizate frecvent în urbele mari, monumentul devenind un
simbol, dar şi o atracţie pentru locuitori şi turişti.
Deloc întâmplătoare această alegere, dr. hab. Mariana Şlapac specifică, că Monumentul Cărţii are dimensiuni mici, pentru că se doreşte
a face acel contrast între edificiul Bibliotecii şi această formă arhitecturală mică, gândită special pentru acest anturaj.
„Acest monument permite omului să uite de oraşul imens,
de edificiile înalte. El a focusat rolul şi importanţa cărţii în
lume. Este primul monument din R. Moldova, care, cu proporţiile sale mici, - contrastează cu clădirile mari”.
Prezent la eveniment, regizorul Boris Focşa, ministrul
Culturii RM, a specificat că „deşi monumentul este unul minuscul
ca şi mărime, impactul acestuia va fi unul mare, mare pentru întreaga
societate”. Domnia sa crede cu tărie că, cartea a fost, este şi va rămâne
un mijloc foarte important nu doar de informare, dar care ne transmite
multe mesaje sub aspect spiritual.
Acad. Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, mulţumind tuturor celor care au contribuit la edificarea Monumentului Cărţii, a subliniat
că „acest monument este unul care pune baza iniţiativei Academiei
Academicianul Anatol Drumea, remarcabilă personalitate ştiinţifică în domeniul geofizicii şi seismologiei,
a plecat dintre noi la Domnul. O veste care a răsunat în
rândurile comunităţii ştiinţifice şi în societate ca un trăsnet
într-o zi cu soare. Orice s-ar spune despre acest extrem de
inteligent om, cercetător şi conducător pe parcursul a 32
de ani în calitate de director al Institutului de Geofizică
şi Geologie al AŞM (1970– 2002), în prezent – Institutul
de Geologie şi Seismologie al AŞM, acesta rămâne a fi
cel mai mare şi apreciat savant în domeniu de la noi şi în
regiune. Membru al Asociaţiei Geofizicienilor din SUA,
al Comisiei Seismologice Europene, al Consiliului Seismologic al Academiei de Ştiinţe din Rusia, al Comisiei
Spaţiale din România, expert al UNESCO pentru zona
Carpato-Balcanică etc., – sunt doar nişte repere pe care se
sprijină temeinic biografia de muncă şi autoritatea redutabilă internaţională a omului de ştiinţă Anatol Drumea.
„Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui
Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” – ne exprimăm
prin acest verset din Biblie, unul dintre cele mai populare
ajunse până la noi.
La mitingul de doliu ce s-a desfăşurat marţi, pe 15
iunie, în incinta Academiei de Ştiinţe a Moldovei, lângă
corpul neînsufleţit al savantului s-au rostit sincere şi alese
cuvinte de apreciere şi durere. „Când se declanşau cutremurele de pământ, seismologul Anatol Drumea întotdeauna era prezent la Radio şi Televiziune, de unde chema
populaţia la calm, explicând cum să se protejeze de furi-
Telegramă de felicitare de Ziua
Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Cu prilejul celei de-a 64-a aniversări de la fondarea
primelor instituţii de cercetare ale Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, aducem sincere şi cordiale felicitări tuturor
cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă din ţară, antrenaţi în
activităţile din Parlament, Guvern, ministere, economia
reală şi alte sfere, precum şi cadrelor ştiinţifico-didactice
din învăţământul universitar şi postuniversitar.
Vă dorim, stimaţi colegi, sănătate, eficienţă în cercetare şi inovare, fidelitate spiritului de patriotism corporativ, consolidarea eforturilor comunităţii ştiinţifice din
institutele academice, universităţi, instituţiile ramurale de
cercetare şi din cele afiliate, pentru a veni cu noi contribuţii
inedite şi valoroase întru dezvoltarea unei societăţi bazată pe cunoaştere, validarea reuşită a rezultatelor obţinute pe arena internaţională, asocierea la spaţiul
comun european de cercetare şi inovare, valorificarea oportunităţilor oferite de
aria internaţională de cercetare.
La mai mult şi la mai mare!
Academician Gheorghe DUCA,
Preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei
de Ştiinţe a Moldovei privind promovarea în Republica Moldova a unei noi paradigme – dezvoltarea unei societăţi bazată pe cunoaştere”. Remarcând rolul şi valoarea cărţii, acad.
Gheorghe Duca a ţinut să sublinieze: „cărţile sunt scrise de
savanţi, savanţii sunt cei care produc cunoştinţe. Comunitatea ştiinţifică, universitară nu este un consumator, ci este un
producător de cunoştinţe care, ulterior, produc acţiuni pentru
a soluţiona cele mai stringente probleme cu care se confruntă
societatea”.
Directorul Bibliotecii Ştiinţifice Centrale „Andrei Lupan”, dr. Aurelia Hanganu a declarat că este o onoare pentru
această instituţie a AŞM de a avea în faţa edificiului o operă
arhitecturală cu valoare de simbol, CARTEA fiind o invitaţie
la lectură, la cunoaştere şi dezvoltare intelectuală. Directorul
a subliniat faptul că Biblioteca „nu este doar un depozit de
carte, ci un depozit de cunoştinţe, un depozit de înţelepciune,
iar cartea cea de toate zilele este un simbol al înţelepciunii şi
al cunoştinţelor pe care le înglobează”.
Dr. în filologie Aurelia Hanganu speră că cei care vor afla de acest
Monument al Cărţii vor fi mult mai
curioşi să vadă ce reprezintă această
CARTE, care în imaginaţia unora
poate fi o poezie, în imaginaţia altora
o poveste sau o lucrare ştiinţifică. Aşa
sau altfel, devine cert faptul că acest
eveniment îi va determina pe mulţi să
caute şi să regăsească lumina cărţii,
care astăzi pierde, cu regret, din popularitate.
Lucrarea reprezintă o carte deschisă, realizată în marmură de culoare alb-gri adusă din
nordul Indiei. Greutatea Monumentului este de 1 tonă
600 kg, cu dimensiunile de 1,20 m pe 80 cm. Paginile deschise ale Monumentului Cărţii sunt deocamdată
curate, fără inscripţii incizate, Academia de Ştiinţe a
Moldovei şi Ministerul Culturii urmând să anunţe zilele acestea un concurs al celor mai bune citate, pentru
a selecta ulterior două dintre aceste citate clasice şi a le
grava pe paginile CĂRŢII.
Inaugurarea Monumentului Cărţii a fost urmată de
o altă acţiune, care vine să confirme munca enormă pe
care o depun oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură,
oamenii ataşaţi de carte. La etajul doi al Bibliotecii a fost vernisată
Expoziţia de carte „Ştiinţa pentru dezvoltarea societăţii”, care a
inclus publicaţiile cele mai recente ale oamenilor de ştiinţă. Şi pentru
că Eminescu este „etern în spaţiul culturii universale”, colaboratorii
bibliotecii au expus şi manuscrisele lui Mihai Eminescu în dimensiuni naturale, acestea fiind scanate şi editate cu susţinerea Academiei
Române.
O surpriză a evenimentului a fost instituirea Fondului de carte al
academicianului Teodor Furdui, care a împlinit recent 75 de ani. Pentru activitate ştiinţifică prodigioasă, contribuţie deosebită la fondarea
unei direcţii noi de cercetare, contribuţii substanţiale în optimizarea
managementului ştiinţei academice şi cu prilejul acestei frumoase
aniversări, academicianului Teodor Furdui i-a fost înmânată Diploma
Guvernului de gradul I.
În Sala de conferinţe a Bibliotecii a urmat o altă surpriză. În faţa
celui mai select şi rafinat public a evoluat Capela corală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, care a distins sufletele auditoriului printr-o
ireproşabilă interpretare, despre care acad. Mircea Bologa a spus că
„această Sală n-a mai văzut asemenea frumuseţe!”, iar acad. Gheorghe Duca a adăugat: „asemenea frumuseţe, nu această Sală, dar nici
Academia încă n-a văzut!”.
Pentru succesele înregistrate în timp, dar şi cu prilejul Zilei Academiei, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei a înmânat Capelei corale a AŞM Diploma de merit.
Pentru activitate prodigioasă, Diplome de merit au fost înmânate
mai multor savanţi, cercetători, angajaţi, la demersul direcţiilor institutelor academice.
Reportaj de Eugenia Tofan,
Centrul Media al AŞM
Marian Lupu la intalnirea cu
elevii de la Liceul ASM
„(...) Sistemul educaţiei. Ţin să pun în evidenţă aportul tuturor colegilor, dar
în mod particular, efortul colegului nostru Alexandru Stoianoglo, vicepreşedintele Parlamentului, care acum două săptămâni, după o analiză minuţioasă a situaţiei
existente, a venit cu o iniţiativă adresată Executivului, bine fondată şi argumentată, privind restabilirea indemnizaţiilor pentru perioada de vară ce se cuvin pedagogilor, de care aceştia au fost lipsiţi, ceea ce este un lucru arhiimportant. Noi
vom susţine această iniţiativă, înţelegând foarte bine că şi aici e vorba de adevăr
şi justiţie socială, fiindcă eliminarea unor plăţi de acest gen de la 1 ianuarie curent
a redus aproape la zero acele majorări operate la 1 octombrie 2009.
„Vom insista asupra calităţii proiectului Codului educaţiei”
Vorbim foarte mult de noul Cod al educaţiei. Atunci când ne referim la REFORMA în învăţământ şi la OPTIMIZAREA reţelei de şcoli, noi nu privim acest
lucru, în mod CATEGORIC, doar din punct de vedere contabil sau financiar, precum ar dori unii să privească acest sector! Pentru mine optimizare înseamnă că
niciun pedagog din această ţară nu îşi va pierde locul de muncă! Altă cale nu există! Considerăm proiectul Codului educaţiei ca fiind un document prea strategic
pentru a pune în prim-plan viteza de examinare a acestui proiect în detrimentul
calităţii. Vom insista asupra calităţii proiectului Codului educaţiei cu referinţă atât
la sistemul preşcolar, preuniversitar, cât şi la cel universitar de educaţie. Educaţia,
dragii mei, este viitorul acestei ţări! La fel este şi domeniul culturii. Să nu uităm
că un popor care nu are cultură, care nu îşi ţine minte nici trecutul, nici prezentul,
este departe de valorile spirituale şi culturale.
„Pentru mine optimizare înseamnă că niciun pedagog din această ţară
nu îşi va pierde locul de muncă!”
(...) La fel vreau să ştiţi, atunci când vorbim de Codul educaţiei sau de aceleaşi discuţii la nivel de experţi, PDM nu va susţine niciodată ideea ca numărul de
copilaşi în clasă să fie ridicat până la 30 şi peste 30 de copii, pe mai multe motive:
cu cât mai mulţi copii în clasă, cu atât, noi înţelegem, mai jos nivelul calităţii
studiilor şi predării pentru ei şi poate cu atât mai jos este pentru ei nivelul atenţiei
individuale a pedagogului. Această cale duce la diminuarea numărului de clase în
şcoli şi, în mod implicit, la reducerea statelor de personal sau reducerea de salarii, lucru imposibil, dacă vorbim de faptul că sistemul de educaţie este important
pentru Republica Moldova (...)”.
Din discursul rostit de liderul PDM, Marian LUPU, dr. în ştiinţe economice, la lansarea proiectului „O agendă socială pentru o Moldovă Europeană”,
organizată la 12 iunie 2010, de Ziua Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Adio, Cezar, moartea ta ne-a cutremurat!
ile tectonice ale focarului de la Vrancea. Discuta cu populaţia nu numai
în situaţiile de stres, dar şi periodic,
conform planului său de activitate şi
promovare a rezultatelor ştiinţifice.
„Moartea savantului ne-a cutremurat,
ca şi fenomenul seismului pe care el
l-a studiat întreaga sa viaţă” (acad.
Andrei Andrieş). „Să-i spunem sincerele noastre mulţumiri mult regretatului coleg Anatolie Drumea, care a
ştiut să convingă guvernele Republicii Moldova să construiască edificiile
din capitală cu o rezistenţă seismică
suficientă pentru a suporta fără deteriorări orice cutremur. Au trecut examenul calităţii noile clădiri, am rămas şi noi vii” (m. c.
Constantin Moraru). Toţi vorbitorii i-au apreciat talentul,
munca şi fapta, bunătatea sufletească, dar şi exigenţa care
au generat rezultatele semnificative ale institutului (m. c.
Ion Tighineanu, academicienii Teodor Furdui, Haralambie
Corbu, dr. hab. Vasile Alcaz, cerc. şt. Vasile Neaga).
În premieră, cu contribuţia directă a savantului Anatol
Drumea, a fost elaborată Harta riscului seismic în capitală, potrivit căreia există sectoare cu o probabilitate înaltă
de deteriorări serioase în cazul viitoarelor cutremure pu-
ternice. Harta este recomandată
pentru utilizare organelor de
resort la efectuarea lucrărilor
de urbanism (planificare, dezvoltare etc.). În acest context,
vom evidenţia încă un rezultat
al cercetărilor asidue ale seismologilor: a fost elaborată
baza de date privind calitatea
construcţiilor din or. Chişinău,
evaluând circa 24.560 de clădiri. Un volum de lucru enorm
pentru câţiva oameni! Toate
edificiile au fost clasificate
conform schemei şi materialelor de construcţie, vârstei etc.
Lucrarea este recomandată pentru monitorizarea riscului
seismic în or. Chişinău.
„Şi-a încheiat turul vieţii, omul care a fost atât de mult
interesat de scoarţa terestră şi tainele ei (acad. Valeriu
Canţer)”. „S-a încheiat epoca Drumea” (cerc. şt. Ion Ilieş). Ultima lucrare publicată a acad. Anatol Drumea în
anul 2009 (grup de autori) este Atlasul hărţilor de intensitate seismică a Moldovei, menţionată în cadrul Secţiei
Ştiinţe Exacte şi Economice a AŞM drept cea mai bună
lucrare ştiinţifică a anului. În carte este reflectată, pentru
Lucrările de prospecţiuni pentru petrol
şi gaze naturale – imperativ al zilei
Problema prospecţiunilor gazo-petroliere în
Republica Moldova nu este o noutate în premieră. După cum se ştie, în cea de a doua jumătate
a secolului XX, asemenea lucrări s-au efectuat
pe parcursul a mai multor ani pe teritoriul ţării
noastre. Atunci s-a stabilit că partea nordică
şi centrală a Moldovei nu prezintă un interes
practic privind prospecţiunile hidrocarburilor.
Este considerată de perspectivă partea de sudvest a teritoriului, unde straturile sedimentare,
potenţiale de acumulare a petrolului şi gazelor,
depăşesc grosimea de 3-4 km. În ţările vecine
cu Moldova – România şi Ucraina – sunt deja
cunoscute zăcămintele industriale, unele dintre
care deja se exploatează. Referitor la subsolul
Moldovei vom specifica faptul că aici au fost
descoperite două zăcăminte mici de valoare industrială: unul de petrol lângă s. Văleni, raionul
Cahul, al doilea, de gaze naturale lângă s. Victorovca, raionul Cantemir. Ambele zăcăminte se
află în exploatare.
Totodată, menţionăm că prospectarea şi
explorarea geologică n-a fost extinsă pe toată
suprafaţa şi la adâncimi mai mari. Una din explicaţii, după părerea noastră, a constituit faptul
că preponderent au fost aplicate lucrări de foraj
foarte costisitoare, fără a fi asigurate de cunoştinţele despre subsol prin metode geofizice şi
geochimice. În acest context, vom sublinia că
aparatura şi metodele existente în acea perioadă
nu erau suficient de performante şi nu asigurau
precizia necesară. Tot în acea vreme în regiunile estice ale URSS au fost descoperite imense zăcăminte de petrol şi gaze, iar eforturile de
Marian LUPU nu va permite închiderea
de şcoli, concedierea pedagogilor sau
reducerea salariilor acestora
prospecţiuni umane şi tehnice, precum şi investiţiile financiare s-au concentrat în mod normal
anume acolo. Din această cauză prospecţiunile
gazo-petroliere la noi în ţară au fost stopate.
Bineînţeles, că în prezent avem o situaţie totalmente diferită cu cea de odinioară, iar Moldova,
ca şi mai înainte, este forţată de împrejurări să
importe 100 % de produse petroliere.
Din această cauză prospectarea şi exploatarea zăcămintelor mici a devenit un imperativ
al zilei. Dacă Republica Moldova va fi în stare
măcar parţial să-şi acopere necesităţile energetice din resursele proprii, acest fapt va aduce o
economie considerabilă pentru bugetul de stat,
dat fiind că noi nu suntem atât de bogaţi în comparaţie cu statele industrial avansate (Japonia,
Germania etc.) ca să fim în stare să cumpărăm
petrolul şi gazele cu valută forte. Să presupunem că deocamdată nu avem nici petrol, nici
bani. Însă totuşi am moştenit nişte terenuri cu
perspective reale de extragere a petrolului şi gazelor şi, prin urmare, destinul ne oferă speranţe
şi şanse pentru un viitor mai bun.
Este adevărat că prospectarea şi explorarea
zăcămintelor prezintă o activitate foarte costisitoare. Există şi un risc real: se pot face investiţii mari, iar rezultatele pot fi negative. Pentru
asemenea riscuri avem şi o practică favorabilă
mondială: transferarea în concesie a teritoriilor
companiilor petroliere cu condiţia ca profitul, în
caz de succes, să fie împărţit cu ele. În această
situaţie toate investiţiile financiare şi tot riscul
şi-l asumă compania respectivă. Vom menţiona şi un alt impediment în acest sens – lucră-
rile de prospecţiuni şi explorările geologice nu
se bucură de posibilitatea asigurării. Aşadar, în
caz de succes profitul se împarte, în caz contrar,
pierderile le suportă compania. Aceste pagube,
de obicei, sunt acoperite de aceste organizaţii
specializate, efectuând în paralel prospecţiuni de
perspectivă pe alte arii. Globul pământesc este
deja împărţit pe sectoare de marile companii petroliere ale lumii. În primul rând, e vorba de explorarea perimetrelor cu mari perspective şi cu o
reputaţie de regiuni petroliere. Sunt divizate nu
numai regiunile continentale, dar şi seiful marin,
iar cantitatea rezervelor de petrol continuă să fie
insuficientă pentru industrie, agricultură, transport etc. Decalajul dintre rezerve şi necesităţile
de hidrocarburi continuă să crească. Din această
cauză companiile petroliere ale lumii sunt dispuse să rişte. În situaţia dată şi Republica Moldova,
ca o zonă cu perspectivele petroliere nedeterminate, poate conta pe un investitor solid.
Totodată, e necesar să conştientizăm că
perfectarea pachetului de documente privind
anunţarea tenderului internaţional şi încheierea
Contractului de Concesionare trebuie efectuate
calificat sub toate aspectele: geologic, juridic
şi financiar în raport cu lucrările de explorare,
cât şi, în caz de succes, cu cele de producere. La
realizarea unui asemenea proiect este oportună
participarea societăţii publice, cât şi antrenarea
experţilor. Cu regret, nici societatea, adesea,
nici organele abilitate nu dispun de o informaţie
obiectivă şi veridică privind problema abordată.
Bunăoară, materiale privind anunţarea tenderului în această chestiune există în presă, la radio şi
In memoriam acad. Anatol DRUMEA
prima dată, sinteza cunoştinţelor privind mecanismele şi
manifestările macroseismice pentru zona afectată de focarul Vrancea. Lucrarea permite să fie efectuată o concluzie
privind regimul seismic pe durata ultimelor trei secole, în
acest sens lucrarea este excepţională, precum şi perfecţionarea zonării primejdiei seismice în scopuri practice (proiectarea şi construcţia tuturor tipurilor de edificii), graţie
informaţiei preţioase prezentate.
La 14 februarie curent geologul şi seismologul Anatol Drumea a atins pragul venerabilei vârste de 80 de
ani. Nu se simţea deja bine şi a refuzat sărbătorirea jubileului său. Ne-a propus în schimb un articol pentru publicare, în care aborda o problemă, ce-l frământa de mai
mult timp: noi, cei din Republica Moldova, am moştenit
nişte terenuri cu perspective reale de extragere a petrolului şi gazelor şi, prin urmare, destinul ne oferă speranţe
şi şanse pentru un viitor mai bun. Am redactat articolul
„Lucrările de prospecţiuni pentru petrol şi gaze naturale – imperativ al zilei”, la rubrica „Putem conta pe
un investitor solid” în speranţa că va sensibiliza noua
guvernare, care şi-a propus să dezvolte ţara noastră
pe un făgaş industrial.
Desigur, e vorba de investiţii, de lucrări de prospecţiuni costisitoare, finanţe de care în prezent nu dispunem,
dar savantul a studiat experienţa internaţională din domeniu şi vine cu soluţii şi propuneri concrete. Abordând pro-
televiziune, dar în majoritatea cazurilor ele sunt
diletante. Conform acestor surse, evaluarea potenţialului petrolier al Moldovei oscilează între
comparaţia cu Quveitul şi negarea completă a
existenţei oricăror rezerve de petrol şi gaze.
Apar referinţe deja la datele înregistrate din
cosmos (în condiţiile geologice ale Moldovei
ele nu elucidează problema explorării hidrocarburilor), potrivit cărora se vehiculează „ipotezele” despre mările şi râurile de petrol subterane.
Unul din aceste fluvii pare să curgă din zona
Ploieştilor spre or. Bacău, trecând şi prin Republica Moldova şi chiar este exprimată îngrijorarea unora că petrolul poate fi pompat neautorizat. M-aş adresa lor în cunoştinţă de cauză:
calmaţi-vă, domnilor! Nu există nici un fel de
fluvii şi mări petroliere subterane. La adâncimi
avem doar nişte structuri geologice locale, unde
porii şi fisurile în rocă sunt îmbibate cu petrol şi
gaze. Anume poziţia acestor structuri trebuie să
fie stabilită. Geologii nu pot ghici unde se află
structurile geologice locale, îmbibate cu petrol.
Dar aceşti specialişti în domeniu cunosc în ce
regiuni ele pot fi depistate, ce fel de lucrări şi în
ce ordine ele trebuie efectuate pentru ca cheltuielile să fie raţionale. Sunt necesare, deci, investigaţii ştiinţifice şi practice, dar să nu ne jucăm
de a ghicitul în cafea!
Revenim la explorarea şi extragerea petrolului în Moldova. Într-o publicaţie recentă am rămas stupefiat de o declaraţie, potrivit căreia prospectarea petrolului în Moldova în mod neapărat
va produce un impact ecologic ireparabil. Presupun că această afirmaţie ţine de incompetenţa
blema dată, Anatol Drumea acuză diletantismul manifestat în diverse domenii, inclusiv în sfera protecţiei mediului
şi în mass-media, care în goană după senzaţii tari publică
senzaţii stupide şi ignoră tematica ştiinţifică, implicit ecologică, culturală. Cu regret, nici un ziar căruia i-am propus acest materialul, n-a acceptat să-l publice fără plată.
Autorul, la rândul său, nu şi-a putut permite să scoată din
buzunar la vreo 4 mii de lei, atât cât ni s-a solicitat, ca
să plătească publicarea articolului. N-a avut aceste posibilităţi financiare la moment nici institutul, în care activa
omagiatul.
Astăzi, şi-a asumat această misiune nobilă Academia de Ştiinţe a Moldovei şi săptămânalul „Literatura
şi arta”, publicând în presa scrisă acest articol al academicianului Anatol Drumea, material care în format
electronic a fost plasat pe site-ul AŞM chiar de ziua
marelui savant – 14 februarie 2010. E un omagiu al colegilor faţă de memoria unui savant care ne-a dus faima
ţării departe de hotarele ei.
Să-i cinstim memoria prin chiar propria creaţie a Academicianului Anatol Drumea. Mi se pare cu totul semnificativ faptul că această mare personalitate a ştiinţei s-a
stins chiar de Ziua Academiei de Ştiinţe a Moldovei – 12
iunie şi a fost înmormântat în ziua în care îl comemorăm
pe Poetul Naţional Mihai Eminescu – 15 iunie...
Dumnezeu să-l ţină în Dreapta Sa.
Tatiana Rotaru
Putem conta pe un investitor solid
autorului ei privind metodele de explorare.
În acest sens, mi-am amintit de o istorie, care
mi s-a întâmplat în timpul unei deplasări în Venezuela (ocupă al 5-lea loc pe Terra în extragerea petrolului). Noaptea târziu am ajuns în oraşul
Lagunias, situat pe malul Golfului Marocaibo,
unde se efectuează o extragere intensivă a petrolului. Dimineaţa am rămas frapat de panorama
ce mi s-a deschis de la balcon: o curte frumoasă
cu palmieri şi straturi de flori, în mijlocul cărora
se afla în funcţiune o instalaţie de pompare a petrolului, sau cum le-ar plăcea jurnaliştilor să se
exprime a „aurului negru”. Aşadar, putem trage
concluzia, că situaţia ecologică într-un loc sau
altul al Planetei depinde de cultura producerii şi
executarea strictă a legilor şi regulilor de protecţie a naturii. Cât ne priveşte isteriile ecologice
la moment sunt inutile, dar poate şi periculoase
pentru securitatea energetică a ţării.
Actualmente problema extragerii petrolului
în Republica Moldova poate fi formulată sub
două aspecte: organizarea producţiei de petrol şi
gaze din cele două zăcăminte amintite mai sus,
fiecare din acestea cu o suprafaţă de circa 10
km2; prospectarea şi explorarea a noi zăcăminte,
e de dorit mai bogate, pe o suprafaţă de peste
6000 km în sud-vestul ţării. Vom sublinia că în
afara zonei de rezervaţie ecologică „Prutul de
Jos” se află peste 90 % a teritoriului vizat.
Cât priveşte prima parte a problemei nominalizate, Guvernul deja a adoptat o hotărâre, prin
care „Valiexchimp” este împuternicită să exercite lucrările respective. Această companie va extrage gazul din zăcământul „Victorovca”, care
se află în afara rezervaţiei, precum şi petrolul din
zăcământul Văleni, parţial situat în zona rezervaţiei. Anume aspectele de aprobare sau dezaprobare a acestor acţiuni şi sunt pe larg discutate
în mass-media. Am mai preciza că printr-o hotărâre a Parlamentului lucrările pe acest zăcământ
sunt autorizate cu condiţia de respectare strictă a
legislaţiei ecologice în vigoare şi controlul permanent din partea organelor abilitate.
Tenderul cu privire prospectarea şi explorarea a noi zăcăminte încă n-a fost anunţat. Problema abia se studiază, dar deja în presă au apărut
suspiciuni şi opinii negative vizând realizarea
acestor lucrări. Sub drapelul ocrotirii mediului
s-au încurcat toate iţele: producţia de petrol, prospecţiunile, explorările, construcţia căii ferate
Cahul-Giurgiuleşti, terminalul de pe Dunăre, rafinăria de la Comrat (care poate prelucra şi ţiţeiul
brut importat) şi ca alternativă ni se propune ca
zona să fie consacrată doar turismului internaţional. Mă întreb şi vă întreb, stimaţi cititori, oare
turismul nostru subdezvoltat va compensa beneficiile economice care pot fi obţinute în urma
realizării acestor obiective industriale?!
Desigur, nimeni nu neagă faptul că un anumit impact, puţin prielnic mediului, va avea
loc, deoarece din momentul apariţiei Homo
sapiens pe Planetă, această influenţă a devenit
inevitabilă (de exemplu, aplicarea agriculturii),
dar impactul negativ trebuie minimalizat. Pe de
altă parte, e necesar ca şi normele ecologice să
fie constructive, dar nu să nege totul şi, în mod
special, atunci când în faţa ţării se deschid perspectivele de producere a petrolului şi gazelor
naturale. Societatea nu mai poate reveni la epoca de piatră.
Anatol DRUMEA,
academician, Institutul de Geologie şi
Seismologie al AŞM,
Chişinău, 14 februarie 2010,
preluare de pe www.asm.md
8
Literatura şi arta
C
Comemorări
ILUSTRA MATEMATICIANĂ ADELINA GEORGESCU
ând un popor ridică din sânul său
pe cineva (un rege, un poet, un
mare conducător de oşti), el nu-l
separă de sine pe acel erou, ci, dimpotrivă, se
identifică cu el, îl transformă într-un simbol, în
demnitatea sa. Marile personalităţi sunt, de fapt,
nu atât persoanele concrete care au purtat acele
nume, cât însuşi poporul din care s-au născut.
Spunând Eminescu, Ştefan cel Mare sau Mihai
Viteazul, noi ca şi cum rostim numele poporului român. Poate de aceea şi gloria obţinută prin
egoism, prin crimă şi ticăloşie, se aşterne ca o
pată ruşinoasă peste numele ambiţioşilor lipsiţi
de scrupule...
Acum 23 de secole, în Efes (un oraş grecesc
din Asia Mică) trăia un tânăr şters, care avea, totuşi, ambiţie şi încercase în mai multe rânduri să
se înalţe peste alţii. Dar, de fiecare dată, rămânea
ceea ce era de fapt – o umbră oarecare.
Într-o zi, pe când trecea pe lângă Templul zeiţei Artemis, i-a venit o idee cumplită...
Templul era una din cele „şapte minuni ale
lumii”. Construcţia lui durase 220 de ani! Pelerini din toată lumea veneau aici să se închine şi
să admire iscusinţa omului. Dar încântarea lor
avea să dureze mai puţin de trei sferturi de veac:
exact în noaptea când s-a născut viitorul cuceritor al lumii, Alexandru Macedon (21 iulie a.356
î.Hr.), individul de care v-am vorbit s-a strecurat
în templu şi l-a incendiat. Orăşenii au dat buzna
afară, încercând să stingă focul. Însă apa nu făcea decât să degradeze şi mai mult marmura înfierbântată. Până dimineaţă, templul s-a prefăcut
într-un morman de scrum...
Făptaşul a fost prins imediat şi dus în faţa
judecăţii.
– De ce ai făcut-o? l-au întrebat.
– Am vrut nemurire-e-e-e! a răspuns el cu
obrăznicie. Am vrut să rămân cu orice preţ în
istorie!
Şi a rămas... În pofida timpului, în pofida interdicţiei categorice, adoptată de Senat în toate
După o luptă de mai mulţi ani cu o maladie grea, ne-a
părăsit profesoara Adelina Georgescu. Matematica română
şi cea mondială a pierdut un mare reprezentant.
Adelina Georgescu s-a născut la 25 aprilie 1942 în oraşul Drobeta-Turnu-Severin. La doi ani îşi pierde mama,
purtându-i de grijă bunicii din Castranova, judeţul Dolj.
A absolvit, în 1965, Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. Imediat după aceasta îşi leagă soarta
de Institutul de Mecanică a Fluidelor şi Construcţii Aerospaţiale şi Institutul de Matematică ale Academiei Române. În 1970 devine doctor. A tutelat-o reputatul, de-acum
regretatul, academician Caius Iacob, care era Preşedinte al
Societăţii Matematicienilor din Ţară.
Timp de zece ani matematiciana Adelina Georgescu s-a
manifestat ca un profund erudit în materie, cu idei originale
şi ca un excepţional manager. Adelina Georgescu, fiind şi
o doamnă energică ca argintul-viu, nutrea un sentiment profund, ce răzbătea din subconştient
pentru neamul său. După Revoluţia din Decembrie 1989, în vara lui 1990 convoacă o Conferinţă pentru pregătirea Congresului Matematicienilor Români de pretutindeni. A manifestat un interes deosebit pentru comunitatea matematicienilor din Republica Moldova: cazarea,
diurnele şi publicarea rezultatelor acestora la Bucureşti au fost asigurate în mod gratuit. Mare
bucurie a fost pentru noi această invitaţie, de a ne vedea Ţara-Mamă.
În 1991 îşi impune ideea de formare a unei entităţi interdisciplinare – Institutul de Matematică Aplicată al Academiei Române, devenind primul director al acestuia.
În 1992, consolidând un grup de matematicieni, fizicieni şi ingineri, constituie Societatea
Română de Matematică Aplicată şi Industrială, al cărei preşedintele a fost până în ultimele
sale zile. Această societate convoacă conferinţe internaţionale anuale (17 la număr), unele
dintre acestea fiind organizate în republica noastră, la Vadul lui Vodă şi Chişinău. La toate acestea matematicienii noştri participă activ, făcând parte din colegiile de redacţie ale revistelor
respective şi din comitetele organizatorice. Astfel, se realizează o sacră năzuinţă a Dumneaei,
aceea de a realiza o consolidare a matematicienilor de pe ambele maluri ale Prutului.
În 1997 se transferă în oraşul Piteşti, unde în apropiere, metaforic zicând, există un Campus Industrial, care corespunde intereselor sale ştiinţifice, ţinând să le verifice şi să le pună în
practică pe aceste din urmă. Aici este aleasă şefă a Departamentului Matematică Aplicată al
prestigioasei Universităţi din acest oraş.
Profesoara Georgescu publică peste 200 de lucrări ştiinţifice şi 19 cărţi la edituri de înaltă
ţinută, atât din Ţară, cât şi din străinătate. Bunăoară, monografia Hydrodynamic stability
theory apare în transnaţionala editură Kluver, 1985, 307 p.
Doamna profesoară îşi realizează gândul de a edita volumul Matematicieni români de
pretutindeni, în care sunt menţionaţi şi cei mai cunoscuţi matematicieni de la noi.
Distinsa profesoară a educat doi copii, Andrei şi Sergiu, matematicieni de renume.
Doamna Adelina Georgescu a fost invitată să ţină prelegeri la multe universităţi din lume,
inclusiv la cele din Chişinău. În Republica Moldova Academia de Ştiinţe i-a conferit Diploma
de Recunoştinţă, iar Universitatea din Tiraspol (cu sediul la Chişinău) – titlul de Doctor Honoris Causa,
Este aleasă membră a Academiei Perolitane dei Pericolanti din Massina, a Academiei
de Ştiinţe Neliniare din Rusia, a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.
Regretata profesoară Adelina Georgescu a lăsat o celebră şcoală ştiinţifică cu ramuri şi în
republica noastră.
Dumnezeu s-o odihnească în pace.
Societatea Matematicienilor din Republica Moldova
cetăţile greceşti, de a nu i se rosti numele, isprava
lui a ajuns până la noi.
A ajuns, dar nu ca o faptă de merit, ci ca o ruşine, ca o dovadă a vanităţii împinsă până la demenţă. Astăzi, „gloria lui Herostrat” simbolizează slava obţinută prin crimă şi prin dezonoare.
Valoarea faptelor noastre depinde nu de puterea cu care se împlântă în amintirea altor oa-
Nina JOSU
meni, ci de contribuţia lor nemijlocită la sporirea
binelui, frumosului şi adevărului. „Fără un suflet
mare, zicea Romain Rolland, nimeni nu poate
fi un om mare, ci doar un idol mincinos pentru
gloate demne de dispreţ. Succesul prea puţin
contează! Important e să fim cu adevărat mari,
nu să părem”.
Mulţi încearcă să pună semnul egalităţii între talent şi merit, între efort şi glorie, ceea ce nu
întotdeauna corespunde cu realitatea. O mulţime
dintre oamenii de geniu, cât au fost în viaţă, nu
s-au bucurat de aprecierea şi recunoştinţa semenilor contemporani cu ei.
Van Gogh aproape că n-a avut prieteni. Ducea o viaţă solitară. Trăia în lipsuri şi mizerie.
Lumea îl credea nebun. În floarea vârstei, întrun acces de furie ucigaşă, şi-a tras un glonte în
tâmplă, lăsând în urmă peste 500 de tablouri,
apreciate abia după această ultimă, dar sinistră,
încercare de a evada din închisoarea suferinţei...
Van Gogh, ale cărui picturi se vând astăzi la preţuiri exorbitante (de milioane de dolari), n-a găsit
în viaţa sa nici măcar un singur cumpărător!
Altă dată, la uşa unei galerii particulare, alcătuită din tablouri ale lui Rembrandt, a bătut un
sărman bolnav, cerând umil să viziteze galeria.
Slugile l-au îmbrâncit în stradă, slobozind şi câinii după el. Bătrânul, însă, a revenit cu insistenţă
până când supraveghetorul l-a lăsat, în cele din
TEATRUL „GUGUŢĂ”
ÎŞI ÎNCHEIE CEA MAI
VIBRANTĂ STAGIUNE
Pe 23 iunie păpuşile de la „Guguţă” ies în vacanţă. Teatrul îşi
încheie stagiunea teatrală 2009-2010 – cea mai tumultuoasă, cea
mai vibrantă, cea mai emoţionantă din istoria teatrului. Cu momente dramatice şi impetuoase, cu regrete şi cu împliniri de neuitat, cu
un program la limita posibilităţilor. După plecarea în eternitate a
maestrului Victor Ştefaniuc, s-a produs un moment dramatic, ca un
scurtcircuit. Dar, pentru că maestrului nu i-ar fi plăcut lâncezeala,
colectivul s-a mobilizat rapid şi a început lucrul asupra unui nou
spectacol - „Făcătorii destinului”, premiera căruia a avut loc pe 24
aprilie 2010. Este vorba de o montare a tinerei şi talentatei regizoare Gabriela Lungu, confirmată între timp în funcţia de director
artistic al Teatrului „Guguţă”, respectându-se astfel cuvântul testamentar al maestrului Ştefaniuc.
În paralel cu lucrul asupra spectacolului, trupa de actori a teatrului a colindat satele ţării, prezentând spectacolul „În această viaţă” de Gheorghe Urschi,
în cadrul proiectului „Guguţă în satul meu de
baştină”. Iar la sediu, în fiecare sâmbătă şi duminică (dar nu numai în weekend) s-au jucat
spectacole din vastul repertoriu al teatrului (38
de spectacole), precedate de jocuri distractive,
victorine, clounade, spre marele deliciu al copiilor.
Stagiunea curentă se încheie cu spectacolul „Cinel-cinel”, după Vasile Alecsandri. Deşi
spectacolul a văzut lumina zilei încă în anul
1997, acum el a fost renovat şi, astfel, „în straie
noi”, va fi vizionat de copii din şcolile-internat.
Stagiunea care vine va fi una cu surprize,
cel puţin aşa afirmă directorul artistic al Teatrului „Guguţă”, Gabriela Lungu. Din spusele
dumneaei, aflăm că doar păpuşile pleacă în vacanţă, nu şi mănuitorii lor, care, plini de proiecte, niciodată nu au vacanţă.
Drapel al lui Mihai Viteazul
Veronica BOLDIŞOR
Piaţa Centrală Agroalimentară din Chişinău. Un megamarchet moldovenesc, în care găseşti de toate şi, mai ales, OMUL.
Nu mai este cel de odinioară. E noul comerciant. Mai puternic
sau mai slab. Mai obraznic sau mai timid. Dar, este cu totul altul
decât acum 20 de ani.
- Otravă pentru guzgani, şoareci, taracani! Otravă!
- Pirojki! Po dva leia!
- Ciorapi! Ciorapi! Trei perechi la 10 lei!
Voci cunoscute, feţe îmbătrânite. Înşiruite de-a lungul pieţei
dintr-un capăt în celălalt. De la strada Armenească până la strada
Tighina. Numai acest şirag de oameni mai păstrează suflul unei
pieţe vechi, deşi nu mai vând şi lucrurile de altădată. Rar de tot,
au mărfuri proprii, manufactură naţională: broderii, stănuţi din
pielicele, căciuli ţuguiate, gheme de lână, ciorapi de iarnă.
Cei de la tarabe nu mai spun cu voce tare ce au de vânzare,
prea variată le este marfa. După cum variată e şi originea lor socială, sunt venetici din toate tagmele sociale. Sub şorţul vânzătorilor se ascund pedagogi, ingineri, lucrători medicali, educatori de
grădiniţe, oameni fără studii. Anume ei creează imaginea noului
comerciant. Vânzătorul cu studii va fi amabil şi manierat. Neapărat îţi va mulţumi pentru cumpărătură. Celălalt, adesea, se va
revolta de la nimic. Din senin. Îl va supăra cumplit o observaţie
care îi divulgă înşelăciunea şi se va apăra cu tot arsenalul său de
cuvinte urâte care i-au încăput în gură, ca într-o mitralieră.
Orice piaţă de mărfuri tradiţionale este una dintre feţele
vizibile ale unei naţiuni. Noi parcă am pierdut-o, faţa. Uneori,
prin limbajul hamalilor, al “patronilor” nemulţumiţi, al unor vânzătoare iritate, arătăm partea dorsală a naţiunii noastre, pe care
adesea o observă şi unii dintre vizitatorii străini. Îi vezi, uneori, în
grup, câte doi sau trei, fără însoţitori. Curioşi, neînţelegându-ne
vorba, nici rostirea neaoşă, trec printre mulţimea de oameni şi
de lucruri, de strigăte şi de înjurături, cu ochii pătraţi de uimire
neprefăcută.
În timp ce noi, autohtonii, auzim desluşit cât de schiloadă
şi buruienoasă mai este aici mustoasa noastră limbă dialectală a
buneilor şi părinţilor noştri! Ofileşte orice ureche, oricât de surdă
ar fi. Anume ea crează impresia că băieţii şi fetele care au
fugit de sat, găsindu-şi aici un trai mai bun, au trecut doar pe
lângă poarta şcolii medii.
Şi totuşi, aici omul din noi se simte în largul lui! Îşi manifestă calităţile inventive nu numai la “apărarea” teritoriului său, al
locului de muncă, ci şi la aranjarea mărfii şi, mai ales, la reclamarea ei. Cele mai sfioase sunt ţărancele, venite să facă un ban de
drum. Doar ele nu mai au locuri la tejghele. Doar ele nu ţin cont
de fluctuaţia preţurilor pe piaţa mondială. Nu măresc exagerat
preţurile înainte de sărbători, ca să se vândă mai puţin. Stau cu
ce au de vânzare expus pe ziarele aşternute chiar pe jos şi prind
curaj, când tragi cu ochiul la marfa lor:
- Cumpărăm măcieşe! Cumpărăm bostan pentru plăcinte!
Iar darul nostru poetic răbufneşte, asurzitor, din aproape
toate ghişeele cu înregistrări muzicale care au mare trecere la
cumpărătorii veniţi de la ţară, răspândindu-se uluitor de repede
Pe data de 02.07.2010, ora 19.00, în sala de festivităţi a Liceului-Internat
Republican cu Profil Sportiv (Chişinău, bd Hristo Botev nr. 2), va avea loc
conferinţa ordinară a membrilor Societăţii Amatorilor de Câini din Republica
Moldova.
Agenda zilei:
1.Raportul Preşedintelui societăţii, precum şi a Consiliului de administraţie şi a comisiei de audit cu privire la activităţile societăţii, pentru perioada
24.07.2008 - 02.07.2010.
2. Alegerea preşedintelui societăţii, consiliului de administraţie.
3. Alegerea Comisiei de audit şi a altor organe.
4.Introducerea şi adoptarea modificărilor la Statutul Societăţii.
5.Identificarea obiectivelor promiţătoare şi adoptarea unui plan de dezvoltare a societăţii pentru o perioadă de 5 ani, până în 2015 inclusiv.
Informaţii la telefonul: 930-180.
Mai multe detalii pe website-ul www.fci.md.
Tipografia “Universul”
“Literatura şi arta” apare la
Chişinău în fiecare joi în limba
română.
Indice general de abonare - 6778l.
Indice de abonare privilegiată
(pentru pensionari, studenţi şi
invalizi) - 67881
– Da... Eu sunt Rembrandt, a venit într-un
târziu răspunsul acelui om sărman.
Marele Rembrandt care, prin câteva trăsături
de pensulă, putea reda istoria unui întreg destin,
s-a stins din viaţă ca un vagabond, într-o sărăcie
cumplită, uitat şi părăsit de toată lumea...
Semeţ şi demn, în anul 1600, Giordano
Bruno a urcat pe eşafodul înălţat de inchiziţie la
Roma, strigându-le călăilor cu voce tunătoare:
– Voi mi-aţi rostit sentinţa cu mai multă frică
decât am ascultat-o eu!
Socrate, filozoful, a fost silit de concetăţenii
lui să bea o cupă cu otravă de faţă cu elevii săi...
Molière a fost înmormântat pe întuneric, într-o
groapă comună, ca un ultim sărăntoc din Franţa...
Pe Mozart îl aşteptau aceleaşi funeralii la Viena...
Voltaire, care scrisese atâtea rânduri frumoase
despre libertate, a stat închis în repetate rânduri
în Bastilia, ca mai apoi toată viaţa să fie persecutat şi să-şi dea ultima suflare într-o cocioabă
întunecoasă dintr-o fundătură a Parisului...
Necruţătoare, Gloria îşi înmoaie laurii coroanei în sângele martirilor.
Dar, oare, pentru glorie s-au mistuit aleşii
nemuririi?
– Cu siguranţă – nu! spunea Victor Hugo,
adăugând: Gloria e mai degrabă un nectar otrăvitor cu care se îmbată orgoliul nostru, făcându-l să
moară de două ori pe cel ce jinduieşte să trăiască
Lecţii de demnitate
veşnic.
Ea dezgoleşte nervii,
aţâţă voinţa creatoare, dar
nu constituie un scop al ei.
Creaţia izvorăşte, în primul
rând, din necesitatea de a
spune adevărul. În rest, e
muncă, o muncă silnică, o
muncă permanentă.
– A avea talent nu înseamnă a scrie o singură
pagină interesantă, zicea Jules Renard. Nu există roman pe care o inteligenţă obişnuită să nu-l
poată concepe, nici frază, oricât de frumoasă,
pe care să n-o poată alcătui chiar şi un începător. Însă trebuie să ai voinţă, ca să nu dai înapoi.
Cei puternici secătuiesc cerneala, istovesc hârtia,
transpiră, dar merg până la capăt. E singura deosebire dintre omul de talent şi nevolnicii care nu
vor să muncească. În literatură nu rezistă decât
cei care nu se ruşinează să devină vite de înjugat
la plug. Geniile sunt cele mai vânjoase dintre ele,
cele care trudesc neîncetat câte optsprezece ore
pe zi...
***
Asta e: gloria presupune un efort constant,
o muncă istovitoare, o necruţătoare luptă pentru
ca Binele şi Adevărul să poată triumfa. Dacă ai
talent, găseşti în tine suficiente forţe ca să înfăptuieşti aşa ceva. Dacă nu ai, te dai bătut şi doar te
lauzi că, de mâine, te vei apuca de lucru, ştiind
din timp că n-o vei face niciodată...
Te poţi considera cu adevărat împlinit abia
atunci, când ştii să trăieşti în armonie cu tine însuţi, când nu cerşeşti nimic de la viaţă, când tot
ce faci se sprijină pe demnitate şi pe omenie. Iată
de ce sunt de părere că, dintre toate talentele pe
care le avem, cel mai de preţ este talentul de a fi
Om în toate.
Aurelian SILVESTRU
Realitatea aşa cum e!
Faţa noastră deloc arătoasă
În atenţia membrilor Societăţii Amatorilor de Câini din Republica Moldova!
Adresa
redacţiei:
“Literatura şi
arta”
str. Sfatul Ţării
nr.2,
2009, or.
Chişinău
urmă, să intre. În faţa pânzelor, necunoscutul a
căzut în genunchi, iar lacrimile au prins a-i şiroi
nestăvilite pe obraji.
– De ce plângeţi? l-a întrebat stăpânul galeriei.
– De mila autorului, de soarta lui...
– L-aţi cunoscut cumva pe marele Rembrandt, pe creatorul acestor minunate opere?
Gloria
FOCUL DIN CER
Pe timpuri, când abia am început să citesc Biblia, mi-a reţinut atenţia o expresie foarte
plastică, după părerea mea, Focul din cer.
Acest Foc din cer, din câte-mi amintesc, exprima mânia lui Dumnnezeu faţă de cei “sătui”,
adică faţă de cei care făceau abuz de darul lui Dumnezeu, ghiftuindu-se peste măsură.
Straniu, dar aşa cum expresia aceasta am întâlnit-o pe când citeam Vechiul Testament, o
consideram depăşită, într-un fel.
Dar cine ar putea spune cu exactitate cum funcţionează subconştientul nostru, ce reţine din
întâmplările de demult, cum le combină cu cele actuale, şi ce prinde din spaţiu cu adevărat în
orele parţialei noastre inconştienţe, pe care o numim somn. Pentru că nu demult am avut un
vis ciudat: se făcea că mă aflu într-un câmp deschis, secetos, aproape pustiu, împreună cu încă
câţiva oamnei necunoscuţi. Pentru că simţeam un aer de frică parcă plutind prin aer, spuneam
rugăciuni fără oprire. La un moment dat, ridicând capul, am văzut cum vreo şase cioroi negri
foarte mari, mai mari ca de obicei (oare nu acestora li se zice voron în ruseşte?) au căzut, ca
secerate, din cer. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu aripile şi capetele arse.
Dimineaţa, când m-am trezit, m-am bucurat foarte mult să constat că Focul din cer există
cu adevărat (după visul acela care era foarte real), şi să-mi dau seama că acolo unde nu vom
putea izbândi noi, democraţii, în anumite situaţii, va interveni Forţa Divină. Mi-am dat seama
că visul în care mi se spunea foarte clar că acolo unde ne va fi mai
greu ca de obicei, va interveni, hotărât, Dumnezeu, putea să fie un
răspuns la mai multele mele frământări nerostite.
Nu ştiu ce-ar crede alţii, dar eu am realizat pe loc că cioroii
cei mari şi negri nu sunt altcineva decât…comuniştii. Şi că mi
s-a dat un semn foarte distinct, de sus, că nu mai au scăpare: cei
care vor scăpa de mânia votului nostru vor arde pe rugul mâniei
lui Dumnezeu.
Pentru că cine mai sunt astăzi atât de sătui ca comuniştii (cu
mici excepţii, pentru unii moldoveni rătăciţi), încât să aibă cartiere
întregi (ca cel de pe Str. Ciocârliei, unde au case imense, construite
pe bani nemunciţi şi doi dintre membrii familiei Voronin), unde
sunt îngrădite chiar şi drumurile de acces (mai nou, în locul
barierei înlăturate, locatarii şi-au spânzurat steguleţele roşii pe
o…frânghie!)
Pe de altă parte, pentru noi ceilalţi, mulţi, săraci şi bătuţi de
toate genocidurile comuniste, dacă vrem să învingem, ar fi bine
dacă ne-am ruga lui Dumnezeu, chiar dacă nu tot timpul, cel
puţin cât mai des.
Nr. 24 (3380), 17 iunie 2010
Telefoane:
Redactor-şef: 23.82.l7, 2l.02.l2.
Redactor-şef adjunct; secţia publicistică: 23.85.46
Secretar general de redacţie: 2l.02.l2.
Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 23.82.l6.
Contabil: 23.85.46
e-mail: [email protected]
sau [email protected]
http://www.literaturasiarta.md/
în toate colţurile republicii. Autori necunoscuţi, voci neantrenate. Umor de doi bani. Texte de jale, dezgolite de înţelepciunea
populară, în care sensul vieţii, descoperit de autor, se lipeşte de
inima trecătorilor ca nuca de perete: “Fără tine mo-o-or/ Şi n-am
ajutor/ Şi dacă mor eu/ tu cui rămâi?/ Cui ai să rămâi?/ Cine
te-a-mbrăţişa/ Şi te-a săruta?”.“Foaie verde şi-un chiron/ Jos,
în beciul lui Anton,/ Stă Anton şi cu Vasâle…”
Este destul de molipsitor, poetul din noi. Doar el, inocentul!
încearcă să dea o ripostă brutalităţii generale. Să îmbuneze cumva firea nemulţumirii şi a răzvrătirii. Uite-l, bunăoară, prin vocea
unei femei repetând la nesfârşit:
- Chiloţei pentru bărbăţei! Chiloţei pentru bărbăţei! femeia
se duce grăbită, printre lume, mulţumită de originalitatea rimei
sale şi a mărfii indispensabile, pe care o flutură pe braţul întins.
Cea mai reclamată marfă de către şiragul de oameni ce împarte piaţa în două este, totuşi, otrava. Cea care vorbeşte multe
despre noi. Cea de care nu putem scăpa. Cea care este arma răzbunării noastre. Se reclamă otrava pentru şoareci, guzgani, insecte, dar se simte otrava ce o purtăm în ascuns unul faţă de altul.
Treceţi de-a lungul Pieţei Centrale, în toiul zilelor lipsite de arşiţă, şi veţi auzi voci de femei şi bărbaţi, mai în vârstă şi mai tineri,
strigând cu toată puterea, de parcă ar striga universul din noi:
- Otravă pentru guzgani, şoareci, taracani! Otravă!!!
Lidia CODREANCA
Aviz
Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu din Chişinău
Fundaţia Pro CORNOVA
Gimnaziul Paul Mihail din Cornova
Vă invită la conferinţă omagială
„Revenirea la rădăcini”
consacrată întoarcerii acasă a celor doi veri drepţi, fii
ai comunei Cornova din fostul ţinut al Orheiului (azi
Ungheni) -- prof. univ. dr. Zamfira Mihail de la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române
şi prof. univ. dr. Dinu Ursu de la Universitatea de Stat
din Odesa
Manifestarea va avea loc:
Vineri, 18 iunie curent, în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu din Chişinău, cu începere de la ora
15.00
Sâmbătă, 19 iunie curent, în Sala de festivităţi a
Gimnaziului Paul Mihail din Cornova, cu începere de
la ora 17.00
Din program:
Prelegerea prof. univ. dr. Dinu Ursu: Mihai Eminescu la Odesa (pe bază de materiale inedite din Arhivele Odesei)
Lansarea volumului prof. univ. dr. Zamfira Mihail: 155 de cărţi într-o carte (Editura PROMETEU,
Chişinău, 2010)
Înmânarea Premiilor de excelenţă Paul
Mihail celor mai buni
absolvenţi ai Gimnaziului Paul Mihail din
Cornova, anul 2010.
Concert festiv organizat de către elevii din
Cornova
La manifestare vor
participa cadre didactice, studenţi şi elevi din
Chişinău şi Cornova,
istorici, ziarişti, oameni
de ştiinţă, de cultură şi
artă, cetăţeni din Cornova, Ungheni, Iaşi,
Bucureşti, Cluj, Odesa
etc.
Comitetul
organizatoric
Redactor-şef: Nicolae DABIJA
Redactor-şef adjunct: Haralambie Moraru
Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
Publicistică şi informaţie: Eugen Gheorghiţă,
Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU;
Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA;
stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei Dorgan; relaţii
cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid POPESCU; contabil:
Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor LAVRIC.
Comanda nr.: 6310

Poesis - Literatura şi Arta

Transcription

Similar documents

agazin - Viata Libera

Simboluri ale dăinuirii

Pentru vizualizarea numărului apăsaţi aici.

Observatorul militar

A VIA`A - Viata Libera

Lista membrilor birourilor secţiilor de votare din străinătate

Manual Utilizare - Reparatii masini de spalat Bucuresti

Capitolul 4 Gestionarea Proiectelor - European Trade Union Institute

ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE FOLKLÓR Şl CLASICISM

playgroups for kids

AugustinConstantines.. - Universitatea Transilvania