Lohanul nr. 27 - revista lohanul

Transcription

Sponsori:
Floriana Enache – SC Enache Morărit SRL, Marcel Tofan – SC Miluca SRL, Ing. Ioan Ciomaga – Viacons Rutier SRL, Vasile Marian - “Marsemar SA”,
Dr. Nelu Tătaru – Crataegus Pharm SRL, Sofia Dancă, Adrian Dominte – SC Anta 95 SRL, Ing. Nicoleta Rotariu – Tehnoutilaj SA
Av. Radu Bobârnat, Ing. Constantin Silimon – Aldelia SRL, Ec. Neculai Baltag – Balnec SRL, , Ec. Aurel Căciulă – SC. Vasea SRL,
Cătălin Dogaru – Autobuzul SA, Ing. Constantin Cogălniceanu, Ing. Victor Bordei, Ing. Şelaru Neculai – Belrom SRL, Ing. Ianţa Călin – Dacia Plant SRL,
Sofia Dancă – Sofia SRL, Ioan Valeriu Ciupilan - Prod-Cyp Impex SRL, Av. Aurica Năstase, Ing. Valentin Asandei – Rominstal Solar SRL
Ing. Catargiu Ştefan, Dr. George Silvestrovici.
L
Lo
oh
ha
an
nu
ull n
nr
r.. 2277 –– m
maaggaazziin
n ccu
ullttu
ur
ra
all – şşttiiiin
nţţiiffiic
c
ISSN:1844-7686
ffoonnddaatt:: nnooiieem
mbbrriiee 22000077
Redactor - şef: Vicu Merlan --- Secretar de redacţie: Eliza Merlan
Colaboratorii acestui număr:
Ilie FÂRTAT, Prof. Matei V. DRAGOŞ, Alexandru MORARU, Laurenţiu UNGUREANU, Prof. Paul MATEI, Viorel PATRICHI, Mircea DRUC, Ec. Aurel CORDAŞ, Valeriu D. POPOVICIURSU, Lorin CANTEMIR , Cristina BORDEIANU, Carmen POPA, Elena CANTEMIR, Prof. Ştefan PLUGARU, Prof. Lina CODREANU, Lucian CLIT, Prof. Costin CLIT, Prof. Marian
BOLUM, Prof. dr. Vicu MERLAN, Bibl. Irina BULAI, Prof. Liliana ISTRATE, Prof. Tatiana CORCIOVEI, Prof. Georgeta VÎRNĂ, Prof. Magdalena MUNTEANU, Cristinel C. POPA,
Mihaela ANTICI, Răzvan ISAC, Luca CIPOLLA, Tudora POPESCU, Elena VRÎNCEANU, Loredana Nicoleta VIŢELARU, Constantin FRITZ, Mona CIOBANU, Mihăiţă MACOVEANU,
Ghiţă GEORGIAN, Marinela Florina JURCA, Ionela Ramona TEODORESCU, George Emil DRAGOMIR, Dr. Teona SCOPOS, Ec. Ioan MARCU, Crina CIOBOTARIU, Înv. Corneliu
LAZĂR, Ed. Cecilia PISALTU, Înv. Maria MORARU, Ancuţa CIOCOIU, Gheorghe NICULESCU & Florentin SMARANDACHE, Prof. Corneliu VĂLEANU, Prof. univ. dr. Vlad
CARAGANCIU, Elena VRÎNCEANU, Ec. Aurel CEHAN, Dumitru RÂPANU, Prof. Petruș ANDREI, Bibli. Nicolae NICOARĂ, Ioan (Eugen) DIACONU, Bibl. Elena OLARIU, Petru Ioan
VINCZE, Ed. Luminiţa PRICOP, Prof. Constantin PARTENE, Prof. Corneliu N. HANDRABUR , Ioan GRĂMADĂ, Prof. Gh. CLAPA, Rareş TIRON, Pr. Blagocin VENIAMIN, Prof. Vasile
PANDELEA, Jurnalist Ion N. OPREA, Prof. univ. dr. Florin PĂNCESCU, Prof. drd. Elena BURLACU, Prof. Luminiţa SĂNDULACHE, MARUCA PIVNICERU, Ing. Mugur ATUDOREI,
Dr. Françoise BERTHOUD, Prof. univ. dr. Eugen TÂRCOVEANU, Prof. Dr. Constantin FĂTU, Maria NICOLA, Jean CARPER, Liliana POPA, Prof. George BIANU, Jurnalist Sorin
GOLEA, Ileana DAMIAN, Daniel ROXIN, Alex IONESCU, Petru ARNALDO, - Ileana DAMIAN, Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU, Aurel RUSU, Jurnalist Dănuț DUDU, Emilia KAREVA,
Ing. Florin VASILIU, Alexandra DAVID, Rafael MATEI, Electra RADU, Monahia FOTINI, Ing. Nicolae CATRINA.
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. acad. Constantin Toma (biologie), prof. dr. ing. Avram D. Tudosie (viticultură), prof. dr. Doina Grigoraş
(psihologie), prof. Lina Codreanu (literatură), prof. dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină
generală), ec. Aurel Cordaş (economie).
To ţi co labor ato r ii maga zinu lui c u ltu ra l - ştiin ţif ic sun t d ire c t r espo nsab ili
as upra con ţinu tulu i ar tico le lo r tr im is e şi pub lica te în f ie ca re nu măr .
Contact:
Puteţi citi revista on line pe http:// lohanul.slizhusi.ro
Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: [email protected] sau prin poştă la C. P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact telefon: 076.1997.505; 074.5894.379
CUPRINS:
Istorie
- Prof. dr. Vicu MERLAN, Săpături arheologice în
Cetatea getică de la Moşna, jud. Iaşi………… . 4-6
- Ilie FÂRTAT, Cetatea dacică de la Grădiştea de
Vâlcea……………………………..……………..…6-7
- Prof. Matei V. DRAGOŞ Vasile
T.Cantacuzino……………………………………7-10
- Alexandru MORARU, Cum a fost sfâşiată
Moldova la 1812, prin trădarea lui ManucBei……………………………………………......11-13
- Laurenţiu UNGUREANU, Radu Gyr, poetul care
L-a coborât pe Iisus în celulă………………….13-17
- Prof. Paul MATEI, Născut pentru a fi trădat.19-22
- Viorel PATRICHI, Mircea DRUC, Concepte
geniale de supravieţuire naţională în era
globalizării………………………………….. 22-27
- Ec. Aurel CORDAŞ, Scurtă istorie a românilor şi
a serviciilor de poştă……………………….….27-49
-Valeriu D. POPOVICI-URSU, DEX (Dicţionarul
EXplicativ al limbii române)..............................50-58
-Lorin CANTEMIR , Cristina BORDEIANU,
Carmen POPA, Elena CANTEMIR, Socola ieşeană
între cuibi
de şoimi şi bolniţă modernă……………….......58-62
- Prof. Ştefan PLUGARU, Căminele culturale din
satele - dublete Pogăneşti………………….…62-64
- Prof. Lina CODREANU, Frontul……….…64-66
- Lucian CLIT, Frontul Plugarilor…….....….66-79
- Prof. Costin CLIT, Documente privitoare la viaţa
monahală din România (1957-1958)…………79-91
- Prof. Costin CLIT, Aspecte demografice şi etnice
din Regiunea Bârlad la 1948…………………..91-97
Numismatică
- Prof. Marian BOLUM, Bancnotele de ocupaţie
emise pentru România în timpul primului război
mondial………………………………………..101-103
- Prof. Marian BOLUM, Monedele divizionare
emise conform Legii de stabilizare monetară din
1929……………………………………………103-106
Geografie
- Prof. dr. Vicu MERLAN, Holograma piramidală a
muntelui Ceahlăului……………………..…...106-109
Paleontologie
- Prof. dr. Vicu MERLAN, Descoperirile
paleontologice din comună Creţeşti………...109-110
Eveniment cultural
- Bibl. Irina BULAI, Simpozionul cultural
„Răducăneni”…………………………..…..110-112
Pedagogie
- Prof. Liliana ISTRATE, Îmbunătăţirea
competenţelor de
lectură................................................................112-115
- Prof. Tatiana CORCIOVEI, Studiu privind
desenul
preşcolarului…………………………………115-116
- Prof. Georgeta VÎRNĂ, Dezvoltarea creativităţii
prin culoare………………………….……….116-118
- Prof. Magdalena MUNTEANU, Importanţa şi
rolul jocurilor creative.....................................118-120
-Cristinel C. POPA, Mihaela ANTICI, Discurs
festiv…………………………………………..120-121
- Loredana Nicoleta VIŢELARU, INIMA
OCEANULUI…………………………..…..124-125
- Constantin FRITZ, Când iubești................125-126
- Mona CIOBANU, Te rog mă iartă... !.......126-127
- Mihăiţă MACOVEANU, Tu mă chemi, iar eu
prind viaţă…………….........………………….…127
- Ghiţă GEORGIAN, Timpul miroase a
oameni……………………………………….127-128
- Marinela Florina JURCA, O viaţă, un destin, o
poezie…………………………………………128-129
- Ionela Ramona TEODORESCU, CHEM
VIITORU-NCOACE……………………..…129-130
- George Emil DRAGOMIR, Prinţesa
Desertului……………………………………..130-131
- Dr. Teona SCOPOS, MUGURI DE CEARĂ..131
- Ec. Ioan MARCU, Veteranul……………...131-132
- Crina CIOBOTARIU, TU ...INIMA!..................132
- Înv. Corneliu LAZĂR,
Variaţiuni.pe.corzi.de.toamnă………………132-133
- Ed. Cecilia PISALTU, Faţa Soarelui………… 133
- Înv. Maria MORARU, Lacrimă pentru bunicul134
-Ancuţa CIOCOIU, Phoenix…..........................…134
- Gheorghe NICULESCU & Florentin
SMARANDACHE, Balada trenului bătrân……135
- Prof. Corneliu VĂLEANU, Dreptatea Lei135-136
-Prof. univ. dr. Vlad CARAGANCIU, VREMEA
TRECE-VREMEA VINE………………......136-137
- Elena VRÎNCEANU, VREI NU VREI - IUBIREA
DOARE…………………………………................137
-Ec. Aurel CEHAN, Condiţie Schengen…...137-138
- Dumitru RÂPANU, Paradox………………......138
- Prof. Petruș ANDREI, Dac-aș fi pictor..…138-139
- Bibli. Nicolae NICOARĂ, Poemul acesta e numai
al tău.........................................................................139
- Ioan (Eugen) DIACONU, MAREA……......…140
- Bibl. Elena OLARIU, Cealaltă oglindă.…140-141
- Petru Ioan VINCZE, M-au fermecat……….....141
- Ed. Luminiţa PRICOP, Toamna………….141-142
- Prof. Constantin PARTENE, Ţânţarul………..142
- Prof. Corneliu N. HANDRABUR , ANA
DUMITRESCU LA 80 DE ANI……………..142-143
- Înv. Maria MORARU, Măgarul şi lupul.143-144
- Prof. Corneliu VĂLEANU, Pălădoaia şi
chişcarul………………………………………144-145
- Elena OLARIU, ISPITA……………….….145-148
- Ioan GRĂMADĂ, Două cărţi, destine
diferite…………………………………………..…149
- Prof. Petru BEJINARIU, Singurătatea………150
- Prof. Gh. CLAPA, Neculai I. Onel la 75 de
ani……………………………………………..150-151
- Prof. Petruş ANDREI, Valeriu Matei – Un elegiac
la modul romantic ……………………….......152-155
- Bibl. Elena OLARIU, Cântece pentru câinii
prezentului
meu………………………………….………...155-156
- Valeriu D. POPOVICI-URSU, Anomaliile
originilor cuvintelor române din DEX-uri..156-157
- Rareş TIRON, Invidie mocnită…………...157-160
- Pr. Blagocin VENIAMIN, „ARTISTUL CU
FLORI DE
LILIAC”………………………….…………..160-163
- Prof. Vasile PANDELEA, Pânza de păianjen163
- Prof. Lina CODREANU, Impresii dintr-un sejur
estival,……………….………………………..162-164
- Cristinel C. POPA, O şcoală ca-n poveşti..164-166
- Prof. dr. ing. Lorin CANTEMIR, Cristina
BORDEIANU, „Documente huşene” de Costin
Clit………………………………………………....166
- Jurnalist Ion N. OPREA, Tabletă/ Marin D.V. –
Un ambiţios: Între laude şi palme…………..167-169
- Prof. univ. dr. Florin PĂNCESCU, Geneza
familiei
mele…………………………………..………..170-172
- Prof. drd. Elena BURLACU, COSTACHE
OLĂREANU, SCRIITOR HUŞEAN……….174-175
- Prof. Luminiţa SĂNDULACHE, OAMENI
FĂRĂ
IMPORTANŢĂ……………………..……….175-177
- MARUCA PIVNICERU în dialog cu av. NICOLA
TIBACU - general de brigade (r)…………178-181
- Jurnalist Ion N. OPREA, Marin Rotaru – bun
cunoscător al
tainelor………………………………….…….181-182
Literatură
- Răzvan ISAC, Și-am să renasc... din propria-mi
cenușă……………………………………….........121
- Luca CIPOLLA, Compoziţie………….....122-123
- Tudora POPESCU, SUNET ALBASTRU…...123
- Elena VRÎNCEANU, ECOUL………………..124
Medicină
- Dr. Françoise BERTHOUD, Minunată sănătate a
copiilor
nevaccinaţi………………………………...…185-187
- Prof. univ. dr. Eugen TÂRCOVEANU, Prof. dr.
Mirea
Chifan………………………………………..187-188
- Prof. Dr. Constantin FĂTU, Prof. dr. Chiriac
Valentin…………………………….……………..188
Astrologie
- Maria NICOLA, Corelaţii matematice şi
predicţii……………………………………….190-192
Medicină naturală
- Jean CARPER, Cele mai bune 40 alimente antiîmbătrânire. Resveratrol – antioxidantul
secret……………………………………..…..192-194
- Liliana POPA, Uleiurile volatile
natural………………………………………195-196
- Prof. George BIANU, Cromoterapia….....196-199
Dezbateri
- Jurnalist Sorin GOLEA, Aurul
României…………………………………….199-201
- Ileana DAMIAN, Roșia Montană – un proiect de
jaf național………………………………….201-203
- Daniel ROXIN, De ce proiectul de la Roșia
Montană este un act de TRĂDARE A
INTERESULUI NAȚIONAl203-205. Dezastru la
Certej, tragedia uitată a 89 de vieţi îngropate sub
300 de mii de metri cubi de nămol plin de cianuri
-Alex IONESCU, Câştigurile financiare ale CNN
prevalează în faţa adevărului ştirilor….....208-212
-Petru ARNALDO, Închiderea abuzivă a site-ului
LAVABIT……………………………………214-215
- Ileana DAMIAN, Dezvăluirile extraordina217-221
- Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU, Euromiturile
evidente şi Armaghedonul economic………222-224
- Aurel RUSU, Cercetătorii chinezi au creat în
laborator virusuri…………………….……..224-225
- Jurnalist Dănuț DUDU, Criza puterii sau
puterea crizei ?.................................................225-229
- Emilia KAREVA, Noua Ordine Mondială –
Lumea încotro?................................................229-235
- Ing. Florin VASILIU, HAARP dominare a
omenirii prin manipularea vremii………….239-242
- De la Cernobâl la Fukushima: De ce ni se ascunde
adevarul cu privire catastrofele nucleare?.242-248
- Ing. Mugur ATUDOREI, O scurtă incursiune în
istoria………………………………………….249-252
- Alexandra DAVID, Pregătiți-vă pentru
extraordinara
întâlnire……………………………………….255-257
- Rafael MATEI, Unda de şoc determinată de
asteroidul din
Rusia…………………………………………..257-258
Spiritualitate
- Electra RADU, Jocul cel nebănuit cu
tenebrele……………………...........................259-261
- Prof. George BIANU, Atotputernicia
Dumnezeiască ……………………………..…261-264
- Monahia FOTINI, Cuviosul Justin de la Petru
Vodă ………………………………………….264-268
- Ing. Nicolae CATRINA, Codul biblic poate
dezvălui evenimente care s-au petrecut sau se vor
petrece cu mii de ani după ce a fost scrisă
Biblia…………………………………………268-271
- Prof. George BIANU, Menirea ultimă a omului
este înţelepciunea…………………………...276-278
Psihologie
- Ing. Mugur ATUDOREI, Semnificaţii ale
iubirii………………………………………….183-184
Lohanul nr. 26, iunie 2013
Page 3
Arheologie
Săpături arheologice în Cetatea getică de la
Moşna, jud. Iaşi
-
fosa a fost adâncită şi decolmatată de câteva ori;
iar partea superioară a valului a fost „incendiată”intenţionat
cu scopul de a-i da rezistenţă în timp, observându-se în acest
sens un strat gros de ardezie (argilă arsă, cărămizie) cu
grosimea cuprinsă între 10-40 cm.
Prof. dr. Vicu MERLAN - Huşi
Cetatea getică de la Moşna este una din cele mai extinse cetăţi
getice din Moldova, pe aceeaşi altitudine cu cele de la Buneşti,
Arsura şi Creţeşti, fiind amplasată pe un platou al ramei estice a
Podişului Central Moldovenesc, ce are spre est, la câţiva km Valea
Prutului.
Şecţiunea Ş1 – prin valul de apărare
aţă de satul Moşna este plasată la 2 km vest în Dealul Socilor,
iar din punct de vedere geomorfologic se constituie ca un pinten
al petecului de platou ce are lăţimea maximă în acest sector, pe
interfluviul dintre Valea Moşnei şi cea a Hruşcăi. Punctul maxim
altitudinal se înregistrează pe movila-tumul, din partea de est cu 380 de
metri.
F
Movila - tumul
Partea superioară a valului –
stratul de ardezie
Al doilea sondaj – şanţul Ş2, a fost realizat la 60 m N de movilatumul, în partea central-estică a cetăţii, pe o lungime de 10 m şi o
lăţime de 1,5 m, fiind adâncit până la circa -1,20 m.
Centrul movilei-tumul excavat din
vechime
În anul 2008, împreună cu un grup de cercetători de la Complexul
muzeal Iaşi (Tamilia Marin, Mădălin Văleanu), susţinuţi logistic de
primarul comunei Moşna Georgel Popa, am realizat patru sondaje
arheologice în diverse puncte din interiorul cetăţii, cu scopul de a
„diagnostica” modul de răspândire al locuinţelor, stratigrafia valului de
apărare şi a movilei-tumul.
De amintit că în cetatea getică de la Moşna s-au mai făcut cercetări
şi în anul 1966 de către o echipă condusă de către dr. Adrian Florescu,
ocazie cu care au fost trasate şi cercetate câteva secţiuni, unele de peste
10 m lungime, în special în sectorul central-vestic. (FLORESCU 1966)
Unul din şanţurile trasate pornea din zona centrală şi secţiona valul de
vest până la fosa şanţului de apărare.
Astfel am trasat o secţiune Ş1, peste şanţul săpat de dr. Florescu, cu
scopul de a face noi investigaţii asupra stratigrafiei valului de apărare
şi a „mantalei” cărămizii a acestuia. Secţiunea am trasat-o din
interiorul cetăţii, cu 5 metri înainte de baza valului, secţionând valul
până în bază apoi coborând sondajul spre panta vestică sub nivelul de
călcare al fosei şanţului de apărare, extinzându-ne spre vest la 5 metri
după şanţ.
În urma acestui sondaj stratigrafic de verificare am tras următoarele
concluzii:
valul de apărare getic a suferit mai multe etape de construcţie
şi reconstrucţie:
-
4
Şecţiunea Ş2
La partea superioară au fost descoperite fragmente ceramice bastarnice
de sec.II (-0,40-0,50 cm), apoi getice între -0,50-0,60 m şi hallstatiene
târzii (-0,60-0,75 m). În caroul 10 a fost surprinsă o groapă hallstatiană
G1, cu material ceramic, lutuială de perete arsă de culoare cărămizie,
cărbuni arşi şi un os de animal.
La -0,80 m a fost identificat un nivel arheologic aparţinând
paleoliticului superior de tip gravettian ( 5 aşchii din silex de Prut cu
pigmentaţii albe şi patină specifică). O piesă păstrează urme de cortex
pe partea ventrală şi pe o latură câteva retuşe uşor evidenţiate. O altă
piesă are urme de retuşare pe latura dreaptă şi retuşe pe partea activă,
care este oblică. Talonul este puţin pronunţat, păstrat parţial, iar pe
partea ventrală se pot vedea urme le „undei de şoc”. În caroul 1, pe
latura de vest a fost identificată o vatră de foc, alcătuită din câteva
pietre înroşite, ce constituiau fundamentul şi laturile, şi un strat de
cenuşă de peste 2 cm grosime.
Lohanul nr. 27, octombrie 2013
Arheologie
fragmente ceramice (carourile 1-2,8-9, 12-14), cu ceramică neagră cu
luciu metalic uşor corodat de aciditatea solului.
Măsurători asupra vetrei de foc paleolitice
La peste -0,80 m adâncime au fost identificate 4 piese din paleoliticul
superior:
Caseta A din secţiunea Ş2
În dreptul carourilor 1şi 2, s-a trasat o casetă A spre vest, pentru a
surprinde continuitatea vetrei de foc din acest perimetru. Vatra de foc
avea o gardină realizată dintr-o piatră pusă pe verticală. După
decopertarea integrală s-a surprins integral extensia vetrei de foc, care
se întindea pe o suprafaţă de peste 2m2. Vatra a fost „aranjată” pe
postamentul unui calcar oolitic „in situ”, fapt care a pus în evidenţă
porţiuni puternic arse „calcinate” şi uşor friabile.
-
-
Un gratoar pe aşchie, din silex de Prut, de culoare albicioasă,
cu partea activă dreaptă, ce prezintă urme laterale de retuşe
până la talon, iar pe latura dreaptă păstrează urme de cortex;
Rabot pe aşchie cu partea activă retuşată, de culoare albă cu
uşoare urme cenuşii. Prezintă urme de retuşare şi pe cele
două laturi. Pe partea ventrală păstrează urme de cortex rulat;
Aşchie atipică rezultată prin desprindere dintr-un bolovan de
râu rulat (menilit);
Aşchie din silex de Prut identificată la -0,75 m , în caroul 20,
fără urme de retuşe.
Şecţiunea Ş3
Măsurători specifice cercetării
arheologice
Pe ansamblu, în Ş2-Ş3 s-au descoperit puţine piese litice din paleolitic,
majoritatea din silex de Prut şi una din menilit, din care doar câteva
prezentau retuşe pronunţate.
Vatra de foc paleolitică
Astfel de vetre de foc paleolitice sunt rare, fiind descoperite şi la Mitoc
„Malul Galben”, Ripiceni, Huşi „Dobrina” ş.a. (CHIRICA 1993,
PĂUNESCU 1992, MERLAN 2006).
La 6 m sud de Ş2, am trasat o nouă secţiune Ş3 cu lungimea de 20 m
şi lăţimea de 1,5 m. Faţă de movila-tumul secţiunea se găseşte la 35 m
spre nord. În nivelul hallsttian au fost depistate 3 aglomeraţii de
5
Cel de al patrulea sondaj l-am efectuat în mijlocul movilei-tumul, cu
scopul de a identifica stratigrafia movilei şi pentru a depista un
eventual inventar, scăpat de profanatori. În prima fază am forat mai
mulţi metri pentru a „diagnostica „ în parte masa tumulară, fără însă a
obţine elemente edificatoare pentru cercetarea noastră. A urmat
săpătura propriu-zisă, în centrul movilei, care deja era excavată din
vechime, cu scopul de a fi jefuită de un eventual tezaur, având forma
Arheologie
unui crater cu o adâncime de circa 6 m faţă de nivelul de călcare de la
partea superioară.
Pentru a nu se surpa pereţii am folosit parapeţi din dulapi,
permiţându-ne astfel să săpăm până la peste 5 m adâncime. Ajunsesem
la baza movilei, identificând doar un strat subţire de cenuşă şi cărbuni
Săpătura de adâncime în mijlocul movilei
Prima etapă - forarea
Etapa a doua – săpătura în
interiorul movilei
şi câteva pietre răzleţe, fără vreun alt inventar, nici măcar osteologic.
Din lipsă de bani, pentru a susţine campania arheologică, ne-am limitat
la sondajele efectuate, realizând astfel rapoartele concludente pe baza
materialului ceramic, petrologic sau osteologic descoperit pe cuprinsul
cetăţii de formă pentagonală.
Săpăturile arheologice au fost susţinute financiar de către
următorii sponsori, cărora le mulţumim pe această cale:
Ing. Teodor Pop (Bucureşti);
Dr. Romeo Dumitrescu (Bucureşti);
Dr. George Silvestrovici (Vaslui).
-
Bibliografie:
Pe ansamblu în cadrul campaniei din anul 2008, prin sondajele
efectuate, am putut realiza o diagnoză provizorie asupra comunităţilor
ce au vieţuit lungi perioade de timp pe dealul Socilor, scopul
amplasării cetăţuii la această altitudine, cât şi explicarea în parte a unor
legende atribuite movilei-tumul şi a existenţei unor entităţii gardiene la
aceasta.
Florescu A. C., Aspecte noi privind fortificaţiile traco-geto-dacice din a doua
jumătate a mileniului I i. e. n. descoperite în Moldova, în RMMMIA, 1,
Bucureşti, 1980, p. 17;
Chirica Vasile, Descoperiri paleolitice la Mitoc – Malu Galben, jud. Botoşani,
în Arheologia Moldovei, 1993.
Chirica Vasile, Tănăsachi Marcel, Repertoriul Arheologic al Judeţului Iaşi,
vol. I, II, 1984, 1985.
Merlan Vicu, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei,
Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Păunescu Alexandru, Ripiceni –Izvoare, Bucureşti, 1992.
Stratigrafia movilei la bază, pe
interior: pietre, cărbuni, limonit şi
cenuşă
Urme de cenuşă şi cărbuni la baza
movilei în interior
Cetatea dacică de la Grădiştea de Vâlcea
Fîrtat ILIE
De amintit că despre cetatea getică de la Moşna circulă numeroase
legende şi mistere, despre existenţa unui portal spre o lume
subpământeană, despre un tezaur fabulos păzit de numeroase entităţi
subpământene, despre gnomi pitici cu bărbi albe lungi, despre dispariţii
şi teleportări instantanee, etc.
În apropierea satului Valea-Grădiştei, pe culmea
Dealului Muierii ( 478 m.), în punctul numit ‘’La Cetate’’, se
găsesc urmele unei cetăţi dacice.
Cert este că zona cetăţii getice, prin peisajul mirific, prin poziţia
dominantă asupra văii Prutului, prin ceea ce emană ca structură
subtilă, impregnează adânc în conştiinţa şi psihicul vizitatorilor o
trăire misterioasă a unui sentiment de „dincolo de lume”, plecând astfel
cu o nouă dorinţă de a cunoaşte şi experimenta Nemărginirea.
rigore Tocilescu (1850-1909, istoric, arheolog, epigrafist și
folclorist român ), află dintr-o comunicare făcută de Prefectura
Vâlcea despre Cetatea de la Grădiștea. Ca urmare face o vizită
de documentare la Grădiștea unde rămâne plăcut surprins că
cetatea era foarte cunoscută și în rândul copiilor (a fost condus la cetate
de catre un grup de copii ce pășteau vacile în apropierea cetății),
dovadă a transmiterii acestei informații din generație în generație.
6
G
Istorie
Despre cetatea de la Grădiştea, Dumitru Berciu
(Arheologia preistorică a Olteniei , în Arhivele Olteniei, an XVIII
nr.104-105 iulie-decembrie, 1989, pag. 354) spunea că datează din
perioada de trecere de la cultura Hallstatt la cultura La Tėne. Tot
D. Berciu reliefează faptul că sub cetate sunt urme ale culturii
Coţofeni ( 2500-1800 î.Hr.).
Cetatea, aflată pe o înălţime dominantă, beneficia de o
vizibilitate deosebită asupra împrejurimilor. Ea este situată pe
culmea celui mai înalt deal din cele trei care se adună şi
formează un platou. Profesorul Mihai Toartă în articolul ‘’Cetăţi
dacice în judeţul Vảlcea’’ din ‘’Studii Vảlcene’’, nr. 2 din 1972,
menţionează existenţa unor izvoare cu apă potabilă pe platoul şi
în împrejurimile cetăţii şi avansează ideea că cetatea ar fi fost
distrusă prin incendiere, de către romani, în urma unor puternice
operaţiuni militare ( dovadă stratul gros de arsură).
Poziția strategică a cetății asigura si securitatea drumului
dacic ce făcea legătura între Sucidava( Corabia de azi) și
Sarmisegetuza, capitala dacică din Munții Orăștiei. Ea se înscria în
ansamblul de cetăți și fortificații de pe acest vechi drum comercial și
militar, Sarmisegetuza, cetatea de la Polovragi – Gorj, Pelendava –
Dolj, Malva și Sucidava de la Dunăre.
În ‘’Revista Muzeului Militar Naţional’’ nr.1, 1991,
Floricel Marinescu publică un studiu mai amplu despre cetatea
grădişteană din care vom cita în continuare. ‘’De formă aproape
circulară, cu diametrul interior aproximativ 85 m, această
fortificaţie se află pe una din prelungirile sudice ale Dealului
Muierilor şi este mărginită spre est-nord-est de abrupta Vale a
Grădiştei- care a şi erodat o parte din incintă- iar spre sud-vest de
o serie de alunecări de teren. Spre sud se prelungea creasta
dealului în pantă uşor descendentă, pe ea găsindu-se la circa 200
m departare de cetate şi aşezarea contemporană deschisă. Înspre
nord, cetatea era amplasată în imediata apropiere a unuia dintre
cele mai importante drumuri de plai care făceau legătura între
cảmpia Dunării şi zonele subcarpatice şi, peste munţi, cu podişul
Transilvaniei, aşa numitul Drum al Muierilor, una din importantele
artere de comunicaţie din regiune de pảnă acum un secol. Pảnă în
prezent cercetările au demonstrat că pe dealurile de nord, est şi
sud, incinta, lată de circa 5 m. era formată dintr-un zid de pămảnt,
lemn şi piatră pảnă la înălţimea de 2 m - din care 1 m păstrat în
situ-peste care se ridica numai o construcţie din lemn lipit cu lut
şi, ca element adiacent, calupuri relativ paralelipipedice din lut
bine ars.’’
În continuarea materialului se face o descriere
interesantă a incintei cetăţii insistảndu-se pe anumite similitudini
” cu tehnica a ceea ce astăzi numim zid celtic (murus Gallicus)
fiind însă anterioară şi specifică populaţiei nord tracice”.
La mică distanţă de cetate, înspre valea Olteţului, se află
un pisc de deal numit “Straja’’ în care se afla un punct de
observare. După cucerirea romană, este consemnată o aşezare de
tip rural în aceste locuri (vezi D. Tudor - ”Oltenia Romană”,
Bucureşti, 1978, Editura Academiei R.S.R., pag. 233 ).
În ”Grădiștea de pe Olteț” – lucrare manuscris a învățătorului
Dumitru Cumpănașu (1900-1986) - Cetatea grădișteană este
indentificată a fi Phrateria. ”… Făcând o apropiere între poziția lor pe
harta după Ptolomeu și localitățile cu urmele de locuri întărite, … am
constatat că Phrateria se suprapune pe Grădiștea – Vâlcea …”.
Succesiunea scenelor de pe Columnă, ar indica faptul ca o
parte din legiunile romane, spre Sarmisegetuza, ar fii trecut pe acest
drum, drum păstrat în memoria localnicilor ca Drumul Dacilor – o
prelungire al Drumului Muierii – și că cetatea a fost cucerită și arsă de
aceștia. Acest lucru este ilustrat de scenele 94 – 98 de pe Columna
Traiană.
Din păcate, Cetatea dacică de la Grădiștea, nu a reușit să
atragă interesul specialiștilor, dovadă slaba preocupare a acestora în a
face o cercetare profundă a sitului. Timpul și mai ales oamenii au
7
distrus și distrug iremediabil și ultimile urme ale unui trecut glorios
dacic pe aceste meleaguri.
Vasile T.Cantacuzino
(30 mar. 1650 - 31 ian. 1705)
Prof. Dragoş V. MATEI– Roman,
jud. Neamţ
(Dedic aceasta lucrare elevilor şi colegilor mei de la Şcoala
Gimnazială Tamăşeni - Neamt!)
Ĩn pisania bisericii scrie că “acestă sfântă Mănăstire,
fosta-au zidită din temelie de Fericitul Tomşa Voievodu. Era după
100 de ani risipindu-se ziditu-s-au cum se vede de Dumnealui
Vasile Cantacuzino Velu Spătaru, nepoţi dintr-o nepoată de fiică a
acestuia pomenitu domnu, întru slava lui Dumnezeu şi întru
ertarea păcatelor sale, vietu 7204 septembrie 1(1695 d.Hr.’’1
D
easupra acestei inscripții este emblema familiei Cantacuzino,
care constă dintr-un vultur bicefal,purtând deasupra coroana
imperială,ca simbol al descendenței din împărații bizantini.
Pe de laturile acvilei se află aşezate inițialele Marelui
Spătar,, R-A; K-Z; RE-GAZ,,adică Vasile Cantacuzino Vel Spătar.
Fig.1 Inscripţia din interiorul bisericii Sfinţii Voievozi- Roman
Din aceastā cauză am căutat să identific legătura lui Vasile
Cantacuzino cu Ştefan IX Tomşa,dar şi cu familia Cantacuzino,pe linie
materna şi paternā,apoi voi evidenţia viaţa şi activitatea fondatorului
,,Partidei naţionale ,, din Moldova.
Vā prezint mai jos legatura lui Vasile Cantacuzino cu Ştefan
IX Tomşa:
Pe linie maternă:
↓
Pārinţi
Toderaşcu Cantacuzino (1619-1687)=căsătorit cu Safta Gheorghe (16211665), fata mică a domnitorului Ştefan Gheorghe, domn al Moldovei între 1653-1658.
1 . Dragos Matei, Pe urmele lui Stefan .T Cantacuzino, Din istoria orasului Roman, 621, 30
martie 2013, p.20
Istorie
Strābunici
↓
Iordache Cantacuzino (1581-1663)căsătorit cu Alexandra Lupu (n.1590-1649).
↓
Strāstrābunici
Andronic Cantacuzino (n. 1553-d. 1601), căsătorit cu Ancuta (1550-1609)
↓
Strāstrāstrabunici
Fig.2 Gheorghe Ştefan
Mihai Cantacuzino (n. 1515-1578)= c. Ioana Satbaz(1520-1567).
Vasile T. Cantacuzino a fost fiul Marelui Vistiernic
↓
Toderaşco Iordache Cantacuzino1 şi Safta Gheorghe, fata domnitorului
Gheorghe Ştefan,
Bunici
Safta Tomşa (1595-1645), fata domnitorului Ştefan Tomşa, căsătorită cu
Teodor Boul (1580-1640)
↓
Strābunici
Ştefan IX Tomşa (1565-1626, căsătorit cu Alexandra Andrici (1675-1632)
Fig.4 Părinţii lui Vasile Cantacuzino.
A fost fiul cel mare a lui Toderaşco iar acest lucru a fost
evidenţiat în cronicele vremii,printr-un fast mai degrabā domnesc decât
boieresc la botez.Mai mult,naşi de botez au fost de viţā domneascā:
Vasile Lupu şi Eustratie Dabija.
Primul a dorit sā îi poarte chiar prenumele,oferindu-i în dar
finului sāu o moşie din Secuieni-Roman.Cel de-al doilea îi oferise
2000 de galbeni!
Fig.3 Ştefan IX Tomşa
Pe linie paternă:
↓
Pārinţi
Toderaşcu Cantacuzino (1619-1687), căsătorit cu . Safta Gheorghe (16211665).
↓
Acest botez s-a facut cu mare fast în conacul de la DeleniIaşi, fiind prezente chiar şi neamurile Cantacuzino din Muntenia şi
Imperiul Otoman.
Copilāria
a
fost
fericitā
pentru
tānārul Vasile
Cantacuzino,zburdând prin zonele moldave romaşcane2, iesene3 sau la
naşii sāi de botez din Barlad4 şi Iasi5.
Potrivit vremii,tânārul Vasile Cantacuzino, a primit o
educaţie aleasā, oferindu-se şansa de a studia iniţial, în familie, apoi la
cele mai înalte şcoli din rāsāritul Europei. Prin citit, tânārul Vasile şi-a
îmbogāţit cunoştiinţele despre lume,concomintent cu învāţarea
Bunici
Iordache Toderaşcu Cantacuzino-Deleanu(1585-1640),căsătorit cu. Safta
Negrescu (1589-1660).
↓
8
1 Vār prin mama sa cu Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, vār primar cu Dumitraşco Cantacuzino,Nicolae Stoicescu,
Dicţionar al marilor dregātori din Ţara Românescă şi Moldva, pag.364.
2 .La mosia de la Gâdinţi şi Şerbesti.n.a
3 .Moşia Deleni.n.a
4 .Eustratie Dabija.n.a
5 .Vasile Lupu.n.a
Istorie
meşteşugului armelor.Tatāl sāu considera cā ,,neştiinta este o
infirmitate fizicā care nu se vede dar care îţi poate aduce neplāceri,,1.
premiat în fiecare an cu diplome de excelenţā. Dupā terminarea
studiilor, Vasile Cantacuzino, revine acasa,în vara anului 1672 chiar
dacā situaţia politicā din acest stat era destul de tulbure, mai ales cā
mulţi îl priveau drept candidat pentru tronul de la Iaşi.
Fig.5 Naşii lui Vasile Cantacuzino: Vasile Lupu şi Eustratie Dabija.
Fig. 8. Universitatea Lvov
Fig. 6. Palatul familiei Cantacuzino din Serbesti-Neamţ
Dupā un stagiu elementar de 7 ani în sânul familiei, tânārul
Vasile a fost trimis sā studieze în strāināte.
Tânărul Vasile îşi începea studiile la Colegiul iezuit de la
Bar (1657-1664) Colegiul catolic din Camenița (1664-1668),apoi
Universitatea din Lvov (1668-1672) fiind primul student din Moldova,
la acestā instituţie,remarcându-se atât prin inteligență, prin noblețea
trăsăturilor,apreciind profund valorile antichității, însușindu-si,pe
lângă limba polonă, rusă,germanā, precum şi limbile latină, greacă sau
chiliricā.
Venind în Moldova, Vasile Cantacuzino se gāseşte în
mijlocul unui razboi civil dintre Gheorghe Duca şi boierii rāsculaţi,în
frunte cu Mihalcea Hâncu serdarul, Apostol Durac medelnicerul şi
Constantin clucerul.Pe la colţuri chiar se discuta cā nici Vasile nu era
strāin de acţiunea boierilor rebeli,sperând sā ajungā domn al
Moldovei.Numai cā acţiunile boierior a deranjat autoritāţile
otomane,mazilind pe Gheorghe Duca,numind domn pe Ştefan
Petriceicu.
Noul domn numeşte pe Vasile Cantacuzino în funcţia de
Vornic II, având rolul de pāzi hotarele din estul Moldovei, împotriva
tātarilor.
Numai cā trecerea lui Ştefan Petriceicu în tabāra
antiotomanā,a dus la mazilirea acestuia şi numirea ca domn a lui
Dumitraşcu Cantacuzino.
Deşi erau rude,totuşi noul domn îl numeşte pe Vasile
Cantacuzino în funcţia de Pârcālab de Soroca (1673-1675), apoi Ştefan
Petriceicu îl numeşte Pârcālab de Roman (1673-1675),reconfirmat în
funcţie de Dumitraşcu Cantacuzino.
Antonie Ruset, îl va numi Vornic I, având grija de
gestionarea graniţei estice a Moldovei, funcţie deţinutā între 16751678.La venirea lui Gheorghe Duca, situaţia e devenit criticā pentru
Vasile Cantcauzino, fiind obligat sā fugā clandestin în Muntenia, stând
într-un autoexil între 1678-1681.Revine în Moldova, în vara anului
1681,deţinând succesiv funcţiile de Vicehatman de Ucraina (16811685),Postelnic I (1685-1689),Spatar I (1689-1692).
Fig. 7. Colegiul iezuit din Bar-Polonia
Era pasionat de istoria grecilor,geografie antica, retorica
greacā, poezia latinā, având rezultate deosebite la învāţātura, fiind
1 .Dragos Matei, Domnitorii Moldovei, manuscris, p.235.
9
Urmeazā o perioadā grea în familia Cantacuzino din
Moldova.Suspectat cā doreşte tronul Moldovei, noul domnitor Antioh
Cantemir a vrut sā îl elimine la Roman, numai cā Vasile Cantacuzino
s-a refugiat în interiorul bisericii Sfinţii Voievozi,iar slugile domneştu
nu au îndrāznit sā îl scotā din acvest sfânt lācaş.! Scāpand cu
Istorie
viaţā,drept bucurie, Vasile Cantacuzino, a hotārât sā refacā acest lacas
de cult din Roman.
2.Constantin;
3.Ilie;
4.Sultana;
5.Roxandra
Fig. 9 Biserica Sf Voievozi (1977)
Ĩn prezent acest lācaş de cult are ziduri de piatră şi cărămidă cu o
grosime de 1,5 m. Planul este triconc, cu absidele laterale
semicirculare,mai puţin pronunţate în exterior, care sunt încadrate de
contraforturi ce se ridică până sub cornişă. Turnul-clopotniţă, ridicat
separat, a fost demolat şi apoi reconstruit foarte aproape de biserică, în
urma recentelor lucrări de sistematizare din zona respectivă, întregul
spaţiu al ansamblului fiind considerabil redus. Sistemul iniţial de
boltire a suferit modificări importante cu prilejul refacerii din 1695,
când a fost înlăturată şi turla de pe naos. Zidul care a existat între naos
şi pronaos a fost înlocuit printr-o arcadă sprijinită de pilaştri laterali cu
arhitrave de tip clasic. Tradiția spune cā Biserica a avut și turn dar din
cauza marii sale înalțimi cât și a cutremurilor, s-a risipit așa încât
Vasile Cantacuzino a eliminat din construcție turnul.
Situaţia tulbure la facut pe Vasile sā fugā,din nou,
clandestine, în Muntenia iar de acolo în Transilvania (16951702).Dupā limpezirea situaţiei politice, Vasile Cantacuzino, revine
acasā , fiind numit de cātre Constantin Duca în funcţiile de Mare
Vornic al Ţārii de Jos (1701-1702) şi Mare Spatar (1702-1705).Din
păcate firul vieţii a fost răpit de o necruţătoare boalā:ciuma( 31
ianuarie 1705),fiind înmormântat cu onoruri militare,în interiorul
bisericii din Deleni-Iaşi
Fig. 11 Manastirea Sf. Nicolae din Comarna
Vasiel T.Cantacuzino, a fosr primul boier din Moldova care a pus
bazele ,, Partidei naţionale,, de promivare şi afirmare a naţiuii române ,
fiind singur mare dregator care a fost de 11 ori pretendent la tronul
Moldovei(1673,1674,1675,1678,1683,1684,1685,1693, 1695,1700 si
1703) şi care a rămas nepedepsit de toţii domnitorii, primind chiar şi
funcţii publice!.
Fig. 12 Biserica Sf. Nicolae din Densuş
Personalitate complexa şi cu viziune politicā europeana,
Vasile Cantacuzino a fost printre puţini boieri moldoveni,care au
ctitorit lācaşuri de cult din afara Moldovei, cum ar fi mānāstirea Sf
Nicolae din Comana (Muntenia ) şi Sf Nicolae din Densuş (Ardeal).
BIBLIOGAFIE SELECTIVĂ
Fig.10 Biserica Din Deleni-Iaşi
Vasile Cantacuzino a fost cāsātorit cu Ruxandra ,fiica VelLogofātului Vasile Ceaurul-Ştefan, având 5 copii:
10
1.Ştefan;
C.Stoide si C.Turcu, Documente si register din tinutul Neamt,Bucuresti, 1968;
Constantin Maciuca, Dimitrie Cantemir, Bucuresti, 1962;
Dragos Matei,Domnitorii Moldovei, manuscris, Roman, 2007, 345-370;
Dragos Matei, Pe urmele lui Stefan T Cantacuzino, Roman-621 ani, 2013, p.20-25
Gherghe Bals, Bisericile din secolele XVII-XVIII, Bcuresti, 1900;
Ghibanescu G., Surete si izvoade, Iasi, Vol V, 1910;
Eudoxiu de Hurmuzaki, Istoria Romanilor, vol. XIV/1, Bucuresti, 1888;
Horia C.Matei, Istoria Romaniei in date, Bucuresti, 1972;
Ion Neculce, Letopisestele Tarii Moldovei, Bucuresti, 1951;
Mihail Kogalniceanu,Cronicele Romaniei, vol. III, Bucuresti, 1874;
Cronica Racovitestilor, Manuscris, Iasi, 1881;
Nicolae Iorga,Studii si ocumente cu privire la istoria romanilor, Vol VIII, Bucuresti, 1906;
Viata lui Constantin Voda Cantemir, Bucuresti, 1930;
Nicolae Stoiecescu, Dicţioanar al marilor dregatori din Tara Romanesca si Moldova in sec XIV-XVII,
Bucuresti, 1
Istorie
Cum a fost sfâşiată Moldova la 1812, prin
trădarea lui Manuc-Bei
Conacul lui Manuc de la Hânceşti
Alexandru MORARU – Chişinău
Istoria Ţării Moldovei este împânzită de multe evenimente
tragice, dealtfel ca şi soarta tuturor popoarelor mici. Unul din
acestea a fost războiul ruso-turc din 1806-1812, care s-a terminat
cu anexarea unei părţi a Moldovei de către Rusia.
Manuc-Bei, armean de origine, s-a născut în 1769 la
Rusciuc (Bulgaria). Tatăl lui Manuc, Martiros – negustor bogat din
Rusciuc, a dorit ca fiul său să primească o educaţie aleasă. Să devină
un om cărturar şi cult. Fără îndoială, acest lucru părintelui i-a reuşit.
Manuc şi-a făcut studiile la Iaşi, devenind un bun cunoscător al istoriei
şi al ştiinţei care dirijează relaţiile dintre state, adică diplomaţia. El s-a
dovedit a fi vrednic de a cunoaşte şi câteva limbi străine: turcă,
franceza, germana; desigur în afară de armeana şi româna. Înarmat cu
asemenea cunoştinţe şi având o avere destul de solidă, Manuc a avut un
destin din cele mai uimitoare; devenit om de încredere al Porţii s-a
alăturat lui Mustafa Paşa Bairactar, care, ajuns mare vizir, a încercat să
înfăptuiască unele reforme economice şi politice.
n timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 armata rusă a ocupat
Moldova şi Valahia, două principate româneşti, pe care ţarul voia
să le includă în componenţa imperiului său. Dar spre sfârşitul
războiului, aflând că Napoleon pregătea o campanie împotriva Rusiei,
ţarul a fost nevoit să-şi limiteze pretenţiile numai cu Basarabia. Mai
mult decât atât, el n-ar fi primit nici această regiune bogată, dacă ruşii
nu-l cumpărau pe dragomanul Dimitrie Moruzi, traducătorul oficial al
În noiembrie 1806 a izbucnit războiul ruso-turc, desfăşurat ca de
obicei, mai mult pe teritoriul principatelor Dunărene (Moldovei,
Munteniei). Rodnica activitate Manuc şi-a început-o prin diferite
servicii aduse Imperiului otoman, mai ales în viaţa economică a
bazinului dunărean. Ca om de încredere a demnitarilor de pe aceste
meleaguri, aprovozionînd armatele şi cetăţile turceşti cu cele necesare,
Manuc şi-a căpătat o înaltă preţuire în faţa autorităţilor şi, evident,
aceste servicii n-au rămas fără răsplată. Primul gest de recompensă din
delegaţiei turceşti la tratativele de pace din 1812 (faptul de luare a
mitei a fost recunoscut deschis în amintirile amiralului Cicagov,
conducătorul delegaţiei ruseşti). Aceasta-i atât de adevărat, încât numai
turcii au aflat de trădarea acestui demnitar înalt de stat, ei imediat l-au
decapitat, aceiaşi soartă a avut-o şi al doilea frate al său, iar al treilea a
fost aruncat în închisoare.
partea sultanului Mustafa IV, care printr-un firman împărătesc
promulgat la 24 octombrie 1807 l-a proclamat pe Manuc dragoman
(tălmaci – Al.M.) al Porţii, conferindu-i şi titlul de bei (principe –
Al.M.), ceea ce implică şi toate privilegiile legate de acest rang.
Mustafa Paşa, marele vizir, a fost numit în 1807 în fruntea armatelor
turceşti, dar în anul următor, a fost omorât de enicerii răsculaţi. Manuc-
Numai Manuc putea hotărî cât de adânc se poate de ajuns în
tratativele cu comandanetul suprem (al Rusiei – Al.M.), care cărţi pot
fi deschise şi care să fie ţinute temporar în secret. Ah, că multe mai ştie
acest Manuc![1]
bei a reuşit să se salveze. Aproximativ peste un an, sultanul Mahmud
II, succesorul lui Mustafa la tronul otoman, printr-un firman cu data de
22 septembrie 1808, l-a numit pe Manuc-bei, domn al Moldovei. Însă
Manuc n-a folosit acest drept privitor la scaunul tăgăduit, în locul său
continuând să rămână Scarlat Callimah.[2]
Î
Manuc-bei, dacă observaţi, excelent e înzestrat de la natură cu talentul
de politician şi talentul acesta al său este pe deplin preţuit de
Bairactar.[3]
Războiul ruso-turc, început în 1806 îşi continuă mersul. După cum ne
relatează Enciclopedia Sovietică Moldovenească, Manuc-bei a stabilit
legături secrete cu autorităţile ruse, cărora le-a acordat ajutor economic
şi diplomatic. Datorită relaţiilor pe care le avea în lumea diplomatică a
Istambuluului, Manuc-bei a fost considerat de Rusia un om util iar
în 1810 a fost decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” de gradul III.
pentru unele servicii aduse ruşilor.
Tratativele secrete cu Rusia. Dealtfel, asemenea tratative le începuse
mai înainte cu aprobarea chiar a lui Mustafa Paşa. Fiind stabilit la
Bucureşti, şi-a intensificat activitatea de mediere între cele două puteri
beligerante. La 30 decembrie 1809 consulul francez scria din
Manuc-Bei
11
Bucureşti, în cel mai mare secret, „două persoane din Rusciuc s-au
oprit la un anume Manuc-bei (...). Am reuşit să aflu, că marele vizir şi
Rens Efendi răspund la propunerile făcute de kneazul Bagration
Istorie
(talentatul conducător de oşti, eroul viitorului război pentru apărarea
patriei din 1812 – Al.M.) şi că Manuc-bei a fost intermediarul între
armata rusă şi cea otomană”.
minte. La noi se zice: câţi bani nu i-ai da prostului, tot una nu se va
îmbogăţi.
Evenimentele care au urmat după Pacea de la Bucureşti sunt
binecunoscute. Poarta n-a putut ierta trădarea cu care delegaţia turcă a
tratat interesele Imperiului otoman în cursul negocierilor. Dimitrie
Moruzi care făcea parte din această delegaţie a fost decapitat la 26
octombrie 1812 lângă Şamula; Panaoit fratele lui a avut aceiaşi soartă
şase zile mai târziu la Istambul, iar un fost colaborator, anume
Capudan paşa Ramiz, a fost decapitat la 25 martie 1813 la
Colentina lingă Bucureşti. O soartă asemănătoare îl pândea şi pe
Manuc-bei.
“Conacul mic” a lui Manuc Bei de la Hânceşti
De fiecare dată când Manuc-bei se afla la Istambul, el locuia la
prieteni, figuri de vază din comunitatea armeană a capitalei turceşti. În
noaptea de 14 noiembrie 1808, de exemplu, Manuc-bei a dat în casa
din cartierul Ortachi a unui prieten un banchet în cinstea delegatului
rus Cranscutschi, care tocmai sosise la Istambul spre a începe
negocierele de pace cu delegaţia turcă, din care făcea parte şi Manucbei. În 1811 turcii au însărcinat pe o grupă de diplomaţi (printre care şi
Manuc-bei) să ducă tratative la încheierea păcii, cu condiţia „să nu
accepte cedări teritoriale” (subliniat de mine – Al.M.).
Miser Mserianţ, învăţătorul copiilor lui Manuc-bei, după moartea lui a
întocmit o biografie bazată pe documente, care le-a avut la îndemână şi
pe mărturisirile contemporanilor. Iată de pildă, cum descrie Mserianţ
întâlnirea dintre Manuc-Bei şi Deli-Başi, cel care l-a executat pe Ramiz
paşa, în martie 1813: „Uciderea lui Ramiz paşa fusese organizată într-o
taină atât de mare, încât nimeni dintre locuitorii Bucureştiului nu
bănuia că se întâmpla asemenea lucruri. Nici Manuc-bei, cu tot spiritul
său pătrunzitor, nu bănuia această trădare şi se hotărâse să iasă şi el
înaintea paşei, laolaltă cu ceilalţi. Dar n-a putut ieşi la timp din casă din
cauza unei pedici... Abia sosit la marginea oraşului, s-a întâlnit cu un
turc, care i-a dat cumplita veste spunându-i: „Întoarce-te înapoi,
domnul nostru Ramiz paşa a fost decapitat, la cine te mai duci?”. Cum
a auzit asta, Manuc-bei a făcut îngrozit cale întoarsă şi a rămas pe
gânduri, deaorece, dacă astă dată ar fi ajuns cu câteva minute mai
devreme în întâmpinarea paşei, ar fi luat loc cu el în trăsură şi ar fi
căpătat desigur lovitură mortală...”
Manuc-bei înţelegând că viaţa-i este în pericol, fiind învinuit de trădare
faţă de interesele Porţii s-a refugiat în Transilvania, de unde a plecat în
Austria, aflându-se în capitala ei până la sfârşitul Congresului de la
Viena (1814-1815). După aceasta, s-a retras pe moşia sa din satul
Hînceşti (Basarabia).
Săpături arheologice în jurul conacului
Pacea, însă, încheiată la Bucureşti la 16-28 mai 1812, prevedea tocmai
asemenea cedări, ceea ce a provocat la Istambul o mare indignare,
susţinută şi de agenţii lui Napoleon I, care se pregătea să atace Rusia.
Pe Manuc mulţi îl invidiază – şi nu mintea lui o invidiază, ci bogăţia şi
succesul, pe care le are în toate. Dar bogăţia şi succesul sunt de la
12
Există o scrisoare autentică datată cu 23 iunie (5 iulie) 1817 şi semnată
de arhiepiscopul armean Grigor Zacarean. La 19 iunie 1817 Manuc a
fost înştiinţat că un înalt personaj – contele Benijsen, comandantul
Istorie
armatei, urma să treacă prin apropierea moşiei sale.
“În ziua de 20 a lunii, scria arhiepiscopul, Manuc s-a dus în
întâmpinarea contelui Benijsen, a lui Rusevici şi Bahmetov şi i-a adus
acasă (la Hînceşti – Al.M.) cu onorurile cuvenite. După câteva ceasuri,
când masa era deja gata, unul din generali l-a întrebat pe Manuc-bei
dacă putea încerca acei cai arabi (ai săi). Manuc a dat ordin servitorului
său, văzând însă că acesta nu poate călări calul cum trebuie, l-a coborât
de pe cal şi a încălecat el. După câteva încercări încoace şi încolo, a
coborât de pe cal, şi de odată a căzut fără simţire pe trepte. Generalii lau dus în casă, l-au culcat pe divan şi stropindu-l cu apă pe faţă, l-au
deşteptat. Manuc a vrut să bea apă şi a spus să i se ia sânge. Dar în
acest moment, negăsindu-se acolo nici medicul său, nici cel a contelui,
până să sosească un medic din oraş la ora 20 seară şi-a dat sufletul lui
Dumnezeu”.
A fost înmormântat Manuc-bei pe moşia sa din Hînceşti. Se spune, că a
fost otrăvit cu o substanţă, care creşte tensiunea arterială şi care e greu
de depistat în procesul de investigaţie.
Astfel au fost pedepsiţi toţi trădătorii,care au servit interesele
Imperiului rus.
Pacea de la Bucureşti din 1812 a fost, de fapt, începutul tragediei
basarabene. Poate de aceea Marele istoric - enciclopedist Nicolae Iorga
a numit-o „pacea ticăloasă”.
Radu Gyr, poetul care L-a coborât pe Iisus în
celulă
Laurenţiu UNGUREANU - Bucureşti
Radu Gyr Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniţă. A fost
condamnat la moarte, dar a trăit. A lăsat în urmă cele mai sincere
poezii-rugăciune, scrise fără hârtie şi creion, dar care au rezistat
timpului şi închisorii.
espre această moştenire, despre ce rămâne, familia sa
vorbeşte cu mândrie şi cu regret. Ştiri pe aceeaşi temă
INTERVIU Ilie Tudor, scriitor, fost deţinut politic, tatăl lui
Tudor G... VIDEO Nicolae Purcărea, supravieţuitor al „Fenomenului
Piteşti“. Victi... INTERVIU Mărturiile regizorului Nicolae
Mărgineanu, despre tatăl său, ... Publicitate Noble Markets - iPad mini!
www.noblemarkets.ro Testeaza-ti abilitatile de broker, realizeaza un
profit de 40% si castiga un iPad mini! „Au cotrobăit peste tot, au
devastat toată casa. Au tăiat pernele, au tăiat plăpumi, au distrus tot!
Toate lucrurile noastre erau maldăr în mijlocul camerei. N-au găsit
nimic“, povesteşte astăzi Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr. Nu le
spune numele, dar sunt cei care aveau să-l condamne la moarte pe tatăl
său pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“. După ce
făcuse 12 ani de temniţă, aveau să-l condamne la moarte pentru o
poezie. Căutau un manuscris, o dovadă, dar manuscrisul era împăturit
D
13
într-o undiţă aruncată neglijent într-un colţ al camerei. Nu l-au găsit,
însă asta nu i-a împiedicat. 23 martie 1959. „Tribunalul, în numele
poporului, hotărăşte: făcând aplicarea Articolului 211 Cod Penal, cu
unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte
pentru crima de insurecţie armată. [..] îl condamnă la 20 de ani
detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei
muncitoare şi mişcării revoluţionare. [...] îl condamnă şi la 10 ani de
degradare civică“, decideau judecătorii Tribunalului Militar.
Renunţările la vis Radu Gyr a fost dus la Jilava, legat cu lanţuri la
mâini şi la picioare şi ţinut acolo, în aşteptarea ultimei nedreptăţi. „Hai,
morţilor, că a sosit moartea!“, le strigau temnicerii celor din aripa
Jilavei ce aveau aceeaşi condamnare. Câteodată, veneau noaptea şi-l
trezeau, dar numai pentru a-l muta în altă celulă. Numai aşa, pentru a
simula ultimul drum, căci niciodată nu-l sfârşeau. În urma recursului,
pedeapsa fusese comutată în închisoare pe viaţă, însă Radu Gyr a ştiut
asta abia la un an după hotărâre. După un an în care moartea părea cea
mai apropiată certitudine, Radu Gyr a fost aruncat în spatele gratiilor
din Aiud. Această ultimă încercare i-a desăvârşit, pentru mulţi, statutul
de „sfânt al închisorilor“, căci versurile lui Radu Gyr au fost, poate, cea
mai frumoasă alinare pentru sufletele libere ale deţinuţilor de la Aiud.
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./
Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis“, le spunea Gyr. Erau
poezii scrise noaptea, când tavanul celulei ţinea loc de hârtie, erau
recitate dimineaţa, în cod Morse, la calorifere sau în plimbările
organizate, şi erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun sau pe orice se
puteau încrusta cuvinte. Se foloseau chiar şi bucăţi de sticlă, suflate cu
praful destinat deratizării şi scrijelite cu aşchii sau aţa deşirată din
zeghe şi înnodată în formă de „As’noapte, Iisus mi-a intrat în celulă“.
Era rezistenţa prin credinţă, căci despre Dumnezeu şi rugăciune vorbea
Gyr, era rezistenţă, căci această poezie în cătuşe dădea speranţă
vorbind despre pătimire, despre demnitate şi despre disperare. Iar Gyr
n-a renunţat niciodată la nimic. Nici la trecutul, nici la credinţa, nici la
dragostea sa pentru oameni. Cercetaş brancardier în Primul Război
Despre Gyr s-a spus că s-a născut să scrie poezie. La 10 ani, în casa
părinţilor – actorul Ştefan Coco Demetrescu şi muziciana Eugenia
Gherghel –, îşi exersa lirica ludică în epigrame adresate profesorilor de
la Liceul „Carol I“ din Craiova, iar la 14 ani, la 7 iunie 1919, punea în
scenă, la Teatrul Naţional din Craiova, poemul istoric „În munţi“.
Primul volum de poezii, „Linişti de schituri“, i-a apărut la 18 ani, sub
atenta îndrumare a Elenei Farago. Ar trebui să explice cineva cum a
reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion,
fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne
spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram
imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic.
Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!
Nicolae Purcărea fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al
„Fenomenului Piteşti“ Dar şi pentru a-i oblădui pe năpăstuiţi, se spune,
a trăit Gyr. În toamna anului 1916, când avea numai 11 ani, iar
Ardealul era zguduit de trupele germano-austriece, se oferă voluntar,
fiind cercetaş brancardier pe una dintre ambulanţele trase de cai, lângă
trupele de la Târgu-Jiu. „Zăvoiul Jiului era plin de cadavre şi răniţi, iar
albiile râurilor se învolburau de sânge şi resturi de furgoane“, spunea,
la întoarcere. „Nelovind pe la spate“ La Bucureşti, la Facultatea de
Litere şi Filosofie, cunoaşte adevăratul rafinament al cuvintelor,
îndrumat de profesori ca Tudor Vianu, Constantin Rădulescu-Motru,
Nicolae Cartojan, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu şi Nae
Ionescu. Cel mai frumos exemplu al acestui rafinament, dat de fiica sa:
„Numele meu este Simona Luminiţa – al doilea prenume este chiar
Istorie
titlul unei poezii. Până să fi scris tata acea poezie, nimeni nu s-a numit
«Luminiţa»“. Atras de unul dintre curentele politice specifice vremii,
Radu Gyr ia contact, alături de Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu,
Mircea Eliade sau Ion Barbu, cu tinerii Gărzii de Fier, devenind
ulterior membru de seamă al Mişcării, comandant legionar şi şef al
regiunii Oltenia. „M-am arătat necruţător în polemica politică din
ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în
scris, cu lealitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi
avut mâinile legate sau un căluş în gură, împiedicat de a-mi răspunde
prin presă“, se vedea Radu Gyr în oglindă, purtând cămaşă verde. Dar,
aşa cum putea să aline, aşa şi zdrobea cuvântul lui Gyr. El este autorul
poeziei „Sfântă Tinereţe Legionară“, imnul oamenilor în cămaşă verde.
Iar în strofele din „La luptă, muncitori!“, vorbea despre „jertfe şi
trăsnet de ciocane“ – preţul unui nou destin. 23 august: „Nu ştiţi ce va
urma!“ Adeziunea făţişă la politica legionară l-a trimis în lagărele de la
Tismana şi Miercurea Ciuc, alături de Eliade şi Nae Ionescu, însă
revenirea Mişcării în politică îl propulsează pe postul de Director al
Teatrelor. Totuşi, după rebeliunea legionară, Gyr e din nou închis.
Aiud, 12 ani. Este luat, după o scurtă perioadă, din spatele gratiilor şi
trimis în prima linie, pe frontul de Răsărit, în mijlocul luptelor de la
Vîgoda-Vinogradov. Din cauza problemelor de vedere, este trimis
înapoi, acasă. „Peste tot scrie că a fost rănit pe front, dar n-a fost. A
fost retras pentru că avea dioptrii prea mari. A fost adus în ţară sub
paza unui soldat. Acest soldat i-a spus: «Domnule profesor, trebuie să
vă spun că eu am misiunea de a vă ucide. Dar eu aşa ceva nu pot să
fac»“, povesteşte Simona Popa. Actul de la 23 august 1944 l-a găsit,
îngrijorat, acasă, în locuinţa surorii sale din Râmnicu Vâlcea. „Pe 23
august, seara, când toată lumea era fericită, tata a spus: «Staţi puţin, nu
vă bucuraţi, că voi nu ştiţi ce va urma!».“ Pereţii celulei erau zgâriaţi
cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la
Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet
de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană,
apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se
întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de
mâine. Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe
Soţia lui Silviu Brucan: „Eşti un legionar demagog!“ 2 iunie 1945.
Tribunalul Poporului. Procesul „lotului ziariştilor fascişti“. Radu Gyr:
„Eu am avut o credinţă şi am iubit-o. [...] Prăbuşiri de idealuri, năruiri
de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în
credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea
unde am greşit şi unde nu“. Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu
Brucan, acuzatoare publică: „Eşti un legionar demagog!“. Radu Gyr:
„Dumneavoastră vă trudiţi, de trei luni, să strângeţi dovezi apăsătoare
împotriva mea şi când eu, în zece minute, suflu în ele ca în nişte
baloane de săpun, vă enervaţi şi-mi întrerupeţi apărarea“. Sentinţa: 12
ani de închisoare. Braşov, Văcăreşti şi Aiud. Ironia: la 2 iunie 1945 a
fost ultima zi de naştere pe care a sărbătorit-o mareşalul Ion
Antonescu. Până la abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947, lui
Radu Gyr i s-a permis să aibă hârtie şi creion, iar poeziile pe care le-a
scris de pe patul de spital al închisorii din Braşov au ajuns acasă, chiar
şi aşa, cu ştampila „Cenzurat“. Apoi, gratiile închisorilor au devenit
impenetrabile: hârtia s-a terminat şi a fost înlocuită cu aţa şi tălpile
pantofilor. Familia n-a mai ştiut de Gyr, iar el n-a mai ştiut de familie.
N-a mai ştiut de Luminiţa. „Perfect sănătos“ Radu Gyr n-a vorbit
despre temniţă. A rămas, însă, această tulburătoare mărturie a lui
Gabriel Bălănescu, coleg de celulă: „«Gabi, mă duci? Încet cu
lanţurile, să nu-i sculăm!» Tineta era lângă uşă. L-am apucat de un
braţ, să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet
14
descărnat. L-am aşezat. «Stai cu spatele! Dar nu te depărta.» Nu
auzeam niciunul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări.
Voiam să întorc discret capul, dar m-amabţinut, pentru ca, după puţin,
să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leşinase“. Avea prolaps rectal
cangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar, TBC. I s-a refuzat orice
ajutor pentru că pe fişa sa de detenţie scria: „perfect sănătos“. Până la
finalul pedepsei, a compus peste 200 de poezii. La finalul anului 1955,
este eliberat şi dus la spitalul de la Foişorul de Foc, din Bucureşti. „Era
în asemenea hal de slăbiciune şi degradare fizică încât nu l-au lăsat să
meargă acasă. A stat acolo câteva luni, fără să ştie nimeni, deşi bunica
(n.r. – soţia lui Radu Gyr) locuia la 100 de metri de spital, la câteva
case distanţă“, povesteşte Radu Popa, unicul nepot al lui Radu Gyr.
„«Trebuie să mi-l faci sănătos, să poată merge pe picioare acasă», i-au
spus unui doctor internist, care l-a tratat“, adaugă Dinu Popa, ginerele
poetului. „Lumea e în mâna noastră!“ În libertate, Radu Gyr s-a izolat.
A copiat, de pe tavanul închisorii pe hârtie curată, toate poeziile din
carceră. Asta făcea, îşi amintea şi scria. Până în 1958, când, în urma
unei înscenări, a fost condamnat. Din nou. La moarte. Poezia „Ridicăte, Gheorghe, ridică-te, Ioane“, căreia i-a pus titlul „Manifest“, l-a
îmbrăcat din nou în zeghe în temniţele din Aiud. Ultima lovitură, pe
care Gyr a resimţit-o cel mai crunt, a fost în 1962. Scriitorul Ioan
Ianolide povesteşte că securistul i-ar fi spus atunci, concis: „Ori, ori.
Alege între viaţă şi moarte. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot
ce ai scris. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de
oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Bă, lumea este în mâna
noastră şi nu o scăpăm!“. Gyr s-a gândit la Luminiţa şi la toţi. În 1963,
a fost eliberat de la Aiud. Semnase. „Cât?“ „25“ „Eu sunt condamnat la
moarte“ „Cântăreţ «oficial» al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puţin
– aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de
o idee romantică. […] Vorbea uneori cu umor negru despre soarta
poeziilor lui, făcute – cele mai multe şi mai bune – în cei unsprezece
ani de puşcărie, menite a fi memorate de unul şi de altul şi transmise
oral din celulă în celulă şi din penitenciar în penitenciar. Unele
ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg şi foarte cotit,
ciuntite, deformate, cu versuri ori cuvinte înlocuite după priceperea
celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greşit prin alfabetul
Morse. […] Duba adusese martori la mai multe procese. La început neau băgat pe toţi într’o sală, dar, miracol!, de data aceasta nu cu faţa la
perete, ci pe nişte bănci în jurul pereţilor. Ne vedeam, dar nu aveam
voie să vorbim. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte
slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede prin ramele groase
ale ochelarilor. Am furat momentul să-l salut cu o uşoară mişcare din
cap. Mi-a răspuns ţuguind buzele a «Te pup!» apoi tăcere şi priviri
neputincioase, sub ochii încruntaţi ai gardienilor. Deşi oameni mari,
serioşi şi în toată firea, deţinuţii devin copii când e vorba să înşele
vigilenţa supraveghetorilor şi uzează de orice tertip care le-ar face
posibilă comunicarea. Primele semne dintre mine şi Gyr descifrau
nădejdea că sergentul moţăie de-a binelea, că nu se preface. «Cât?», ma întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
«Douăzeci şi cinci», i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de
la mâini şi o dată cu cele de la una. «Eu sunt condamnat la moarte», ma informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă. «Dar nu te
execută, am protestat eu.» «La moarte sunt condamnat», a repetat
poetul, gândind că eu n-am înţeles sau că nu-l cred. «N-ai teamă, nu te
împuşcă!», am stăruit eu cum am putut. «Dumnezeu ştie!», a conchis el
cu ochii în tavan şi mâinile a îndurare“, povesteşte ÎPS Bartolomeu
Anania în cartea sa de memorii. Eliade şi preşedintele Indiei l-au scos
pe Gyr din închisoare. Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica
Istorie
fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are
un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi
ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi. Nici când
descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre
război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o
moşteneşte. Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul
războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“,
acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din
faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.
Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte.
Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică. Dinu
Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr.
Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa
şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare. Radu Popa e
dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul
nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără
pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul
atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.
Păstrează, însă, un soi de pietate bine dozată. Iar asta e evident chiar şi
într-o videoconferinţă Bucureşti, Drumul Taberei-Timişoara.
„Weekend Adevărul“: De unde vine pseudonimul Gyr? Radu Popa:
Bunicul e argeşean din Muscel, deşi a făcut şcoala la Craiova. Acolo a
început să facă epigrame despre profesori şi, ca să nu fie deconspirat,
şi-a creat un pseudonim. De la Dealurile Gruiului, care sunt în Argeş,
printr-o anagramă, a făcut Gyr. Radu Gyr. Numele lui Radu Gyr a
revenit recent în atenţia publică, după ce un lider politic a recitat poezia
„Manifest“. Au fost o serie de reacţii negative... Radu Popa: Ştiţi ce au
uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“,
când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este
directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr. Simona Popa: La
procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l
condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“.
Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe
stradă. Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi
părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai
puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta,
i se atribuie numai petele negre. Cum era Radu Gyr în familie? Simona
Gyr: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte ... (plânge). Era foarte fericit
că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost
fericirea lui. Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie
personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie
despre agitaţia politică din preajma războiului? Ce ştiaţi dumneavoastră
despre război? Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea,
stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi.
Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu
aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu
aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat
în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.
Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie
despre viitorul României de după 23 august? Simona Popa: În ’44, la
23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu
Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că
în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu
plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul
ziariştilor“. S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa? Simona
Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. –
Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru
că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi
15
bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu,
am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de
preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan
al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu
mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie
pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat. Simona
Popa: El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a
ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda
Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat.
A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece
Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.
Manuscris al poeziei „Întrebare“ Nu povestea? Simona Popa: Era
foarte preocupat, după ce a venit, să-şi scrie poeziile. Avea o memorie
fantastică. Radu îl moşteneşte (zâmbeşte). Manuscrisele sunt scrise
impecabil, fără nicio ştersătură. Aşternutul pe hârtie nu era decât o
simplă execuţie. În ’58, a fost din nou închis. Simona Popa: Au venit
acasă, au cotrobăit peste tot, au devastat toată casa. Au tăiat pernele, au
tăiat plăpumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldăr în
mijlocul camerei. După ceva timp, am găsit în uşă o hârtie pe care
scria: „Să vă prezentaţi la camera cutare de la Ministerul de Interne!“.
M-am dus, deşi eram convinsă că mă cheamă acolo ca să mă reţină.
„Am venit.“ „Ne-am gândit să-ţi dăm nişte bani. Că eşti tânără, poate
vrei să te duci la o cofetărie, la cinematograf. Uite, 80 de lei.“ „Nu,
mulţumesc, eu am tot ce-mi trebuie la mătuşa mea.“ „Ia banii ăştia, că
n-o să-ţi facă rău!“ „Nu îmi trebuie absolut nimic!“ „Dar ia-i odată, că
ăştia-s banii lu’ tac-tu!“ Nu a povestit niciodată despre temniţă? Dinu
Popa: După ce-a venit din închisoare, în ’63, am înregistrat câteva
poezii pe magnetofon. Apoi l-am întrebat: „Ce făceaţi toată ziua?“. „În
primul rând, trebuie să te debarasezi de sentimente. Că am o nevastă,
că am un copil, că nu mai merg la facultate, la studenţi. După-amiaza,
eu îmi făceam un plan despre ce aveam de vorbit cu studenţii a doua zi.
Dimineaţa, în gând, ţineam un discurs de o oră-două, ca şi când le-aş
spune studenţilor. Sau mă gândeam la o poezie, care se înregistra la
plimbarea de seară.“ „Dar n-ai avut vreodată o situaţie mai dificilă?“,
am insistat. „Ba da. Odată mi-am dorit să mă ia Dumnezeu.“ De ce?
Era o iarnă grea, era la Braşov. În oraş, fusese o conferinţă a ofiţerilor
superiori ai Securităţii şi era în curs marele banchet de după. Cineva şia exprimat dorinţa să aducă „jivina legionară“. Pe la ora 1.00, noaptea,
l-au trezit nişte ofiţeri: „Îmbracă-te, mergi cu noi!“. L-au adus acolo, lau pus în mijloc, şi îl scuipau şi îl înjurau. Erau beţi. Atunci, s-a rugat
la Maica Domnului să-l ia. A leşinat. S-a trezit dimineaţa în celulă,
când un gardian i-a spus: „Domnule profesor, sculaţi-vă că v-am adus
un borş cald“. Totdeauna când povestesc acest lucru este emoţionant.
Ce-a făcut după eliberare? Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de
doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă
a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor
balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva.
Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat
de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a
culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte.
Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la
Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse
într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în
cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa. „Bartolomeu Anania m-a
învăţat să joc Popa-Prostu’“ Ce-aţi făcut după exmatricularea de la
Petrol şi Gaze? Simona Popa: Am lucrat la Ceramică, la Cuptoare, cu
muncitorii. Apoi, lucram la Editura Muzicală, la serviciul de copiatură.
Istorie
Scriam note în tuş pentru tipar. Tiparul se făcea în urma unei
cartografieri pe calc. De-acolo m-am pensionat. În paralel, am fost
primită de patriarhul Iustinian să cânt în Corul Patriarhiei. Am cântat
timp de 40 de ani. Acolo v-aţi cunoscut cu domnul Popa? Dinu Popa:
Da, pentru că şi eu, ca o preocupare anexă a meseriei mele, cântam în
Corala Patriarhiei, tenor. Ea cânta la alto. După doi ani, fără să ştie
nimeni, ne-am căsătorit în casă la socri. Pentru că, dacă se afla că sunt
căsătorit cu fiica lui Radu Gyr, zburam din minister, de la Transporturi,
unde lucram. La trei săptămâni după ce ne-am căsătorit, părintele
Stăniloae, care era la strană, a trimis vorbă: „Chemaţi-l pe domnul
Dinu până la mine!“. „Fătul meu, sunt mândru că fata lui Radu Gyr a
luat un fiu de preot ardelean“, mi-a spus. Pe Bartolomeu Anania l-aţi
cunoscut? Simona Gyr: El era cu 10 ani mai mare decât mine. Părinţii
mei mergeau vara la Polovragi, unde el era frate. Mă luau şi pe mine.
Eu aveam 11 ani, el 21 şi, stând acolo, la Polovragi, m-a învăţat să joc
Popa-Prostu’. Foarte drăguţ era! Apoi, când era închis tata, m-a
protejat mereu. Dar pe Nichifor Crainic? Simona Popa: Sigur că da! A
fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii.
Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe
stradă, se ţinea roiul de copii după el. Dinu Popa: Venea dimineaţa la
noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era
atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în
bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos.
Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei. Radu Popa:
Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul
atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu! Ce
binecuvântare! (Râde) Aţi fost la CNSAS? Simona Popa: Am fost, am
făcut cerere să văd dosarele. Am stat acolo, în praful şi-n mizeria din
dosarele acelea. 30.000 de pagini erau! 30.000! Le-am parcurs cu
cerberul lângă mine. Am găsit, la un moment dat, într-o foaie, un nume
cunoscut care era informator. Când am vrut să dau foaia şi să citesc
mai departe, o domnişoară mi-a spus: „Mai departe nu se poate!“. Când
se întâmpla asta? Dinu Popa: În ’96-’97. În fiecare zi o aduceam acolo.
Moştenitorii lui Gyr nu pot primi despăgubiri În anul 1995, când se
împlineau 50 de ani de la sentinţa dată în procesul „lotului ziariştilor“,
cei 14 acuzaţi din urmă cu jumătate de secol, printre care Pamfil
Şeicaru, Nichifor Crainic, Stelian Popescu (fostul director de la ziarul
„Universul“) şi Avram Bunaciu, au fost reabilitaţi de instanţa din
România. Excepţie: Radu Gyr (foto). „Am făcut un memoriu către
procurorul general de la acea vreme, Manea Drăgulin, însă n-am primit
niciun răspuns“, spune Simona Popa. De altfel, în 2010, fiica poetului
le-a cerut magistraţilor de la Tribunalul Bucureşti revizuirea
condamnării primite de tatăl său în baza Legii 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 –
22 decembrie 1989. Mai cerea şi constatarea judiciară a caracterului
politic al condamnării tatătului. Voia să se constate distrugerea unor
manuscrise, instituirea sechestrului asigurător asupra averii mobile a
lui Radu Gyr cât şi, evident, să se dispună reabilitarea tatălui. La 21
februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a decis irevocabil că decizia
de condamnare a lui Radu Gyr a avut caracter politic. Judecătorii au
decis că fiica acestuia nu va primi daune morale pentru suferinţele
tatălui din închisorile comuniste, pentru că dreptul la despăgubiri al
condamnaţilor politic legionari a fost declarat neconstituţional. Curtea
de Apel Bucureşti a arătat că decizia de reabilitare dată de Tribunalul
Bucureşti în acest caz este una corectă. Poezii de Radu Gyr Manifest
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru
pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane! Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru
16
cântecul tău ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în
lanţuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru mania
scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tapsane o claie de zări şi-o
căciula de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Aşa, ca să bei
libertatea din ciuturi şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane şi
zărzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte
ciolane! Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane! A mai murit încă unul A mai murit inca unul - cu
foamea pe fata, cu ochii de ceata, cu maini ca tutunul. A mai murit inca
unul din nemernica gloata care pe rand se gata. Unul cate unul. Trei,
sase, opt, zece ... A mai murit un misel. Ce bine de el ca-i liber sa
plece! Azi n-o sa-l mai friga în vise de fiere nici trup de muiere si nici
mamaliga. Ah, Domnul, prea-bunul, il mangaie foarte. Tovarasi de
moarte, poftim inca unul! Lasati-l sa plece! Nu spuneti o vorba! Ne
lasa o ciorba si-o paine rece. Voi n-aţi fost cu noi în celule Voi n-ati
fost cu noi în celule să stiti ce e viata de bezne, sub ghiare de fiara, cu
guri nesatule, voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle, strivit de catuse
la glezne. Voi n-ati plans în palme, fierbinte, strapunsi de cutitul
tradarii. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-ai dus povara
durerilor sfinte spre slava si binele tarii. In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii, voi n-ati cunoscut frumusetea inalta cum
dorul irumpe, cum inima salta gonind dupa harpele vietii. Ce-i munca
de brate plapande, ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru, cum scartie osul
când frigul patrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde să
spuneti aproapelui vostru. Voi nu stiti în crunta-nchisoare cum minte
speranta si visul, când usile grele se-nchid în zavoare, si-n teama de
groaznica lui inclestare pe sine se vinde invinsul. Ati stat la ospetencarcate gonind dupa fast si orgoliu, nici mila de noi si nici dor, nici
dreptate, nici candel-aprinsa si nici libertate, doar ghimpii imensului
doliu. Asa sunteti toti cei ce credeti ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti, când noi cu obrajii ca pamantul
de vineti, gustam din osanda si spaima. Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle, când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte, căci n-ati fost cu noi în
celule. Mâine în zori Ne-am târât, julindu-ne pe coate, până-n fundul
gropilor posace. Din mantăi curg mlaştini desfundate, în bocanci ne
clefăie băltoace. Mâine-n zori atacul. Stăm prin găuri, ni se-mpart
cartuşe şi grenade. Beznele au răbufnit din hăuri… -Stinge, bă, ţigara,
camarade. Mâine-n zori… Încovoiaţi pe armă, strângem fierul, lîncleştăm cu foame. Pleoapele de zinc nu pot să doarmă, gândul ţipă
strâns în catarame. Liniştea se surpă ca o schelă. Spaime şi nădejdi
slomnesc pe gură. În răstimpuri, zornăie-o gamelă, gropile o sâsâie şio-njură. Mâine-n zori… Plesneşte aşteptarea, praştie sărită din
crăcane… Febrele îşi amăgesc dogoarea cu zăcută cloacă din bidoane.
Mâine. Ploaia-şi fumegă leşia. Scheaună în zloată ca un câine vântul
ud… Şi toată veşnicia s-a holbat, căscată, peste maine. Cresc, imens,
pupilele flămânde, ochii taie, sfaşie, deşiră. Mâine… joaca-n aer numai
pânde, veghea ca o gheară se răschiră. Mâine. Cerul tot, genuna
toată… Fâşâie prin oase, negre geruri. Mâine. Carnea cadengenunchiată… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Îndemn la luptă Nu
dor nici luptele pierdute, nici ranile din piept nu dor, cum dor acele
brate slute care sa lupte nu mai vor. Cat inima în piept iti canta censeamna-n lupta-un brat rapus ? Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ? Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile
Istorie
la vis. Foamea Parcă de veacuri, parcă de mii de ani n-am mai prânzit,
n-am fost şi noi la cină. Parcă de veacuri, parcă de mii de ani am suge
fier, am roade bolovani şi-am hăpăit moloz şi rogojină. În foamea
noastră vâjâie păduri, se cască mări, se surpă munţi din coame. În
foamea noastră vâjâie păduri şi parcă din străbuni sau din scripturi, de
la-nceputul lumii ne e foame. Ziua pândim cu nările în vânt năluca
unui abur de mâncare. Ziua pândim cu nările în vânt, din cer, din iad
sau poate din mormânt să ni s-arunce din mormânt, să ni s-arunce
resturi ca la fiare. În bezna nopţii ne visăm strigoi şi ne-ospătăm cu
câte-un hoit fierbinte. În bezna nopţii ne visăm strigoi, dar numai
moartea muşcă hălci din noi – ea singură înfulecă morminte. Marş de
noapte Mãrsãluim… Prin noaptea cu tãisuri, strivim nãmolul,
blestemãm, scrâsnim. Cãlcãm mocirle, sfâsiem hãtisuri, mãrsãluim,
mãrsãluim… Mãrsãluim. Cresc aburi de sudoare din oameni, din cãrute
si din cai. A vizuinã mirosim si-a fiare, si-n gurã gust simtim, de
mucegai. Bocancii sparti înfig amare tinte în glod, în smârc, în morliiascunsi sub lut si-n tot ce-a mai rãmas din noi fierbinte: în lacrimi, în
surâsuri, în sãrut. Mãrsãluim. Din noaptea clãtinatã, ciobitã, luna, cum
luceste-acum, e-o cascã de metal însângeratã pe vârful unei cruci de
fum… Din zvonuri de la temniceri Din zvonuri de la temniceri aflăm
că-s numai patru veri de când ne-au tencuit de vii îÎn timpul fără ani şi
zi. Noi nu ştim când fu vara-a patra, dar auzim cum creşte piatra; cum
creşte fierul peste noi ca iarba aspră pe strigoi. Din zvonuri de la
temniceri, afară-i astăzi, mâine, ieri . . . Noi nu ştim dacă-i ieri sau azi,
dar auzim, zăvor, cum cazi; cum grele lespede se-nchid peste mileniile
din zid şi cum se-ngroapă fără zvon mormântul nostru sub beton. Din
zvonuri de la temniceri, noi am murit de patru veri.
DISCURSUL LA MESAJ, ţinut de
Şeful legiunii în Parlamentul Ţării
(După Monitorul Oficial din 3 Decembrie 1931)
D-l deputat Corneliu Zelea-Codreanu are cuvîntul:
D-le preşedinte, d-lor deputaţi, eu sunt cel mai tînăr dintre d-voastră, şi
reprezint o mişcare tinerească. M-am ridicat aici prin propriile mele
puteri, fără ajutorul şi sprijinul nimănui. Cred că actualii conducători ai
României Mari se vor obosi să mă asculte şi pe mine, ca unul care sunt
exponent al generaţiei tinere, generaţie sbuciumată, generaţie despre
care s-au vorbit atîtea, generaţie martirizată, aş putea spune: răstignită.
Cred că este bine ca Onorata Cameră să aibă puţină bunăvoinţă a ne
asculta şi pe noi, deoarece socotesc că este bine ca astăzi conducătorii
să ştie care este sbuciumul, care sunt părerile, care este orientarea
politică a generaţiei care, cu voia sau fără voia d-voastră, trebuie să vă
urmeze mîine pe aceste bănci.
În orice caz ţin să afirm de la început, că noi nu suntem o generaţie
aşa cum ne cunoaşteţi d-voastră dintr-o anumită presă. Noi nu urmărim
decît să ne apărăm Patria sacră, Patria ameninţată de viscolul furtunei,
Patria părinţilor noştri şi cuibul cald al acelora care vin după noi. Şi ca
să fixez punctele cardinale, în scurt, voi spune: nu este nici o generaţie
imorală, nu este nici una fără Dumnezeu, nici una republicană sau
antiregală. Fixez aceste puncte în: Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie,
Proprietate şi Armată, care să garanteze existenţa Statului Român.
17
D. V. G. Ispir: Pentru aceasta puteţi fi alături de noi.
D. Corneliu Zelea-Codreanu: D-lor deputaţi generaţia aceasta a
noastră trece ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi că nu am venit
să strig: jos jidanii, după cum cred că n-a făcut nimeni. Am observat
însă un singur lucru, că de cîte ori s-a pus aici problema
naţionalismului românesc, d-voastră aţi privit-o şi aţi primit-o cu
ilaritate şi aţi transformat-o, dintr-o problemă care este de un tragic fără
pereche, într-o chestiune comică.
D.V.G.Ispir: Cel puţin pentru această parte a Camerei, acest lucru
nu este exact.
D. Corneliu Zelea-Codreanu: Eu, d-lor, am să pun această
problemă în cîteva linii, pentru că sunt şeful unei mici grupări şi
trebuie să-mi desvolt punctele mele de vedere.
Am fost în Maramureş, în Maramureşul care este leagănul
descălecătorilor noştri, al Moldovenilor – Maramureşenii sunt străbunii
lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnul Moldovei. Şi acolo, cu ocazia unui
proces pe care l-am avut la Satu-Mare şi la care a asistat şi dl. prof.
Cătuneanu, a venit un om bătrîn cu plete albe şi a făcut mărturie, în faţa
instanţelor judecătoreşti, de cele ce vă spun acum: „Noi
Maramureşenii, suntem de viţă boierească, şi la 1848, cînd eram copil
au venit cei dintîi jidani la noi în comună“.
Şi aici fac o mică paranteză. Eu nu întrebuinţez cuvîntul de jidan,
pentru ca să insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru că aşa cred eu că
se numesc ei şi de altfel – mi se pare curios – este singura naţie care
fuge de numele ei propriu, de numele pe care îl are.
Pentru mine această populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă
creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că
îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă
credeţi s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi nu-mi arde să fac
glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis:
inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau
imorală, această populaţie duşmană e aici pe pămîntul ţării. Şi eu
înţeleg să lupt împotriva ei cu toate mijloacele pe care mi le va pune la
dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.
Ei bine d-lor, la 1848, au venit cei dintîi cinci j….., pe care părinţii
noştri, văzîndu-i rupţi şi flămînzi, de milă i-au lăsat să stea la marginea
moşiilor noastre. Astăzi la 1930 noi am pierdut 60, din cei 62 munţi.
Noi Românii mai avem numai 2 munţi, iar restul de 60 de munţi sunt în
stăpînirea j…... Astăzi, noi ne-am retras şi stăm sărmani şi fără pîine la
marginea moşiilor lor“.
Ei bine, această situaţie din Maramureş se întinde şi în Bucovina;
această situaţie se întinde şi în Moldova noastră unde bisericile se
închid, unde altarele se dărîmă. Şi eu vă întreb pe dvs., pe toţi: Ce se
alege de o naţie căreia i se dărîmă altarele?
Comerţul nostru a îngenunchiat. La noi, în Bîrladul străvechi, în
Bîrladul care exporta mărfuri în Polonia sub Ştefan cel Mare, şi exporta
din Cetatea Albă pînă la Constantinopole şi Alexandria, la noi a mai
rămas un singur comerciant român de manufactură.
Ei bine, d-lor, nu se poate neglija această problemă şi nu se poate
spune de nimeni că ea nu este problema dominantă a politicii României
moderne. Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu
Pieile Roşii din America de Nord: Ne găsim în faţa unei invazii străine
şi avem tot dreptul, şi avem şi datoria să ne apărăm Patria. Pe mine nu
Istorie
mă interesează cine vine, şi este – mi se pare lucru curios, că atunci
cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi
încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi cînd arma
s-a schimbat în bani şi cînd aceştia sunt în stare cu banii lor să vină să
ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze?
Iată d-lor cum se pune această problemă.
D-voastră ştiţi foarte bine că Pieile Roşii din America de Nord au
dispărut încetul cu încetul în faţa năvălirii anglo-saxone. Astăzi toată
Europa îi deplînge şi îi regretă pentru că au fost oameni de treabă, dar
se zice: „ce să facem, au fost alţii mai tari“.
D-lor mă gîndesc cu groază că, la un moment dat, Europa va avea să ne
plîngă şi pe noi şi pe urmaşii noştri.
Iar în ce priveşte tinerimea noastră sbuciumată, care după cum v-am
spus a fost răstignită pentru această idee, căci eu vin aici după 2 ani de
închisoare nedreaptă, ei bine, vă spun d-lor, ce doriţi d-voastră să facă
aceşti tineri care au fost loviţi de toţi conducătorii de pînă acum? Doriţi
să ne luăm într-o bună zi traista-n băţ şi să plecăm în altă ţară, pe alte
meleaguri, ca să ne cîştigăm pîinea şi să găsim un refugiu de viaţă
naţională liberă? Noi nu vă cerem prea mult. Nu vă cerem decît un
singur lucru: să ne lăsaţi aici, pe acest pămînt, sub binecuvîntarea
ciolanelor părinţilor noştri.
D-lor, îmi pare rău că în acest răspuns la Mesaj nu se vede absolut
nimic pentru noi, nici măcar o licărire de speranţă şi nici o preocupare
din partea conducătorilor acestei ţări asupra problemei expuse mai sus.
D-lor, voi trece de la această problemă şi voi reveni la o problemă de
mare importanţă: problema mizeriei. Am adus în această cutie cîteva
bucăţele de pîine care sunt din Maramureş şi din munţii judeţului
Neamţ, pentru ca să vedeţi ce pîine mănîncă românul maramurăşan şi
munteanul nostru. Astăzi, cînd lumea se plînge de supraproducţie de
grîu, toţi atribuie criza faptului că grîul se vinde cu un leu kilogramul.
Iată ce pîine mănîncă oamenii aceştia!
(D. deputat Corneliu Zelea Codreanu prezintă Adunării o bucată
de pîine neagră).
Trebuie să ni se strîngă inima de durere şi cred că orice popor din
Europa văzînd această imagine a mizeriei în care trăieşte neamul
românesc, ar plînge de mila noastră. Am adus aceste bucăţi de pîine
învelite şi puse în această elegantă cutie, înadins, ca să vedeţi în cîtă
artificialitate şi în cîtă poleială de civilizaţie se îmbracă această mizerie
românească. Eu o depun cu părere de rău pe banca ministerială şi aş
ruga pe onoratul guvern să o aibă la dispoziţie, pentru ca oricui îi arde
să facă glume pe spatele neamului românesc, mai întîi de toate să vadă
ce mănîncă el.
D-lor, în faţa acestei mizerii, care cuprinde întreaga ţară, am să întreb:
care este sistemul de apărare al guvernului contra acestui marş al
mizeriei mereu crescînde? (…)
D-lor deputaţi, al treilea punct, în privinţa căruia voi spune cîteva
cuvinte, este chestiunea partidelor şi chestiunea democraţiei.
D-lor deputaţi, aproape întreg obiectul principal în discuţiile la acest
răspuns al Mesajului a fost: suntem contra desfiinţării partidelor sau
pentru desfiinţarea partidelor? În această privinţă eu vă spun punctul
meu de vedere! Cine este cel care trebuie să hotărască desfiinţarea sau
18
nedesfiinţarea partidelor? Puteţi d-voastră să le desfiinţaţi sau să le
înfiinţaţi? Nu. Cel care trebuie să hotărască e poporul, e ţara flămîndă
şi goală. În momentul acela cînd va trebui să se hotărască, poporul va
vedea dacă trebuie să se desfiinţeze sau nu. În orice caz vă spun că
poporul nu iubeşte partidele politice. Acesta e un lucru precis şi dvoastră, într-un regim democratic, nu vă puteţi menţine la conducerea
statului în contra voinţei poporului. Aceasta este iarăşi precis.
Mai este încă o chestiune. Spunea cineva: partidele nu sunt născute
dintr-o improvizaţie, ele sunt rezultatul unei evoluţii. Da, şi eu sunt
pentru această teorie şi eu aplic partidelor legea evoluţiei. Partidele ca
şi toate lucrurile de pe lumea aceasta, se nasc, se desvoltă şi mor. Cred
că partidele nu sunt forma superioară a perfecţiei, care să fi cîştigat
dreptul la nemurire.
Mai este o chestiune, de ordin extern. D-voastră vedeţi foarte bine că
întreaga opinie publică din Europa se îndreaptă către extreme. Ei bine,
extremele acestea, ca două pietre de moară, vor măcina încetul cu
încetul toate partidele.
D-lor deputaţi, priviţi în Europa. Sunt două extreme puternice: extrema
dreaptă şi extrema stîngă care se întăresc: la un moment dat una din
acestea va învinge. Ei bine, vă întreb pe d-voastră, mai ales pe dvoastră care tot timpul v-aţi plecat în faţa Europei şi aţi tremurat, la cea
dintîi adiere de vînt: într-o Europă în care învinge una din extreme,
dvs. veţi putea să rezistaţi curentului acestei Europe?
În ce priveşte orientarea noastră, dacă este chestiunea să alegem între
aceste două extreme, suntem dintre acei care cred că soarele nu răsare
la Moscova, ci la Roma. Noi credem că părinţii noştri, străbunii noştri,
care ne-au adus pe pămîntul acesta: oasele lor, cel puţin din mie în mie
de ani ne trimit cîte un sfat bun, cîte o idee bună, în ceasurile noastre
grele şi dureroase.
În fapt, d-lor, asupra partidelor: generaţia noastră – privind din afară –
constată:
1) Că un partid politic este o societate anonimă de exploatare a votului
universal;
2) Că toate partidele sunt democratice, deoarece utilizează votul
universal în acelaşi mod;
3) Că neglijează interesele poporului şi ale patriei satisfăcînd numai
interesele particulare ale partizanilor; că democraţia este iresponsabilă,
îi lipseşte puterea sancţiunii, că toate partidele fac fărădelegi, se dau pe
faţă unele pe altele, nimeni nu aplică sancţiuni contra alor săi, fiindcă îi
pierde, nici în contra adversarilor, fiindcă ei deţin la rîndul lor
fărădelegile lor.
Şi în această chestiune daţi-mi voie să vă atrag atenţiunea numai asupra
fraudelor care s-au făcut de la război încoace şi care toate au rămas fără
sancţiuni: fraudele cu spirtul negru de 12 miliarde; fraudele de alămuri
de la căile ferate de 900 milioane; peştele sovietic; galoşii sovietici;
pădurile din judeţul Neamţ; pădurile din Bucovina etc., şi după o
socoteală sumară, suma fraudelor care s-au săvîrşit pe teritoriul acestei
ţări, de la război încoace atinge cifra de 50 miliarde lei.
Democraţia văzută din afară ne dă impresiunea unei vaste complicităţi
în fărădelege. Concluzia: democraţia este incapabilă de autoritate. Şi
încă ceva – am să vă servesc o chestiune care poate multora n-are să vă
placă – vă rog, d-lor să ne toleraţi ca să fim severi, intransigenţi în tot
ceea ce interesează, fie Naţiunea românească, fie cinstea. Declar că
Istorie
democraţia e pusă în slujba marii finanţe naţionale sau internaţionale.
(Întreruperi, zgomot).
D-lor, dovada. Am venit aci cu o listă care are să vă supere, însă vă
spun să nu-mi luaţi în nume de rău, fiindcă nu pot să tac în această
chestiune, este vorba de ceea ce se numeşte portofoliul de la banca
Blank.
Daţi-mi voie să vă citesc – fiindcă fiecare vă regăsiţi aici. Lista am
căpătat-o, poate nu întreagă:
D. Brandsch, subsecretar de stat, 111.000.
D. Carol Davila 4.677.000.
D. Eug. Goga, creanţă ipotecară agricolă lei 6.200.000.
D. Al. Oteteleşanu: Este o ipotecă pe moşia d-nei Eug. Goga.
D.N.Lahovary: Nu datorează d.Davila, datorează „Banca Ţărănească“.
Nu este la fel, vă rog să rectificaţi. (Întreruperi, zgomot).
D. Corneliu Z. Codreanu: Bine d-lor, nu zic că nu este putred, o să se
plătească dar sunt bani împrumutaţi. (Întreruperi).
D-lor, s-or plăti sau nu, nu ştiu, dar să vă spun un singur lucru: există
obligaţia pe care o are cineva cînd împrumută bani de la o asemenea
finanţă, de a satisface cînd este la guvern, de a sprijini în opoziţie şi în
orice caz de a nu lovi în ea cînd trebuie să fie lovită. (Aplauze pe mai
multe bănci).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Mai departe: d.Iunian 407.000;
d.Madgearu 401.000; d.Filipescu 1.265.000; d.Mihail Popovici
1.519.000; d.Răducanu 3.450.000.
(Exclamaţiuni pe băncile majorităţii).
Banca Răducanu din Tecuci 10.000.000; d-l Pangal 3.800.000;
d.Titulescu 19.000.000; şi se aude, n-am putut şti precis, că şi
d.Argetoianu ar fi aici cu 19.000.000.
Voci pe băncile majorităţii: Se aude!
D.Corneliu Zelea Codreanu: Eu vă spun ce am putut afla,
(Întreruperi, zgomot). Mai sunt şi alţii.
D-lor, eu nu acuz că banii aceştia au fost bacşişuri date, nu. Sub o
formă s-au luat de acolo aceşti bani şi acum este vorba să se vadă
această chestiune, acum desigur că oamenii aceştia, care se simt legaţi
de acolo, n-au libertate deplină ca să vină să ia măsuri categorice
împotriva acestei Bănci. (Aplauze pe mai multe bănci).
D-lor deputaţi, dacă se cer sacrificii pentru ca să asanăm această ţară,
nu putem noi să consimţim la sacrificiul care ar fi să se facă pentru
asanarea băncii Blank, pentru nunta care a făcut-o d-sa la Paris, unde a
cheltuit cum se aude 50 milioane lei, ca şi pentru alte lucruri.
(Exclamaţiuni, întreruperi).
D-lor, în consecinţă, noi venim cu cîteva soluţiuni practice care poartă
nota tinereţii:
19
CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru
manipulatorii frauduloşi ai banului public. (Aplauze pe mai multe
bănci).
D.V.G.Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi creştin şi purtător al
ideei creştine. Îţi aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – că
susţinerea acestei idei este anti-creştină. (Aplauze).
D.Corneliu Zelea Codreanu: D-le profesor, daţi voie să vă spun: cînd
este chestiunea să aleg între moartea, dispariţia ţării mele şi aceea a
tîlharului, eu prefer moartea tîlharului şi sunt mai bun creştin, dacă nu
permit ca tîlharul să-mi nenorocească ţara şi să mi-o ducă la pieire.
(Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara
săracă. (Strigăte de „bravo“).
CEREM tragerea la răspundere penală a tuturor oamenilor politici care
se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, sprijinind afaceri necorecte
particulare. (Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM împiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a face parte din
consiliul de administraţie al diferitelor bănci sau întreprinderi.
(Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemiloşi, care au venit pe
pămîntul acesta să exploateze bogăţiile solului şi munca braţelor
noastre.
CEREM declararea teritoriului României ca proprietate inalienabilă şi
imprescriptibilă a neamului românesc.
O voce de pe băncile partidului Naţional-Ţărănesc: Este.
D. Corneliu Zelea Codreanu: A neamului românesc, nu-i.
CEREM trimiterea la muncă a tuturor agenţilor electorali şi stabilirea
unui comandament unic, căruia să i se supună într-un singur suflet
toată suflarea românească.
Dacă în momentul de faţă conducătorii sunt împiedicaţi să ia măsuri
întregi din cauza Constituţiei sau legilor în vigoare, atunci noi suntem
de părere să se dizolve Corpurile Legiuitoare, să se facă apel şi să
concheme Adunarea Constituantă, pentru ca poporul să desemneze pe
acel care va fi chemat să ia toate măsurile necesare pentru salvarea
României. (Aplauze pe mai multe bănci).
Născut pentru a fi trădat
Prof. Paul MATEI – Cluj
Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din
fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi
îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi
stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce
trădează iarăşi.
Istorie
upă fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum
şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl
întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana,
abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.
D
Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se
acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice
în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de
trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se
poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut
totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este
trădat şi după moarte.
Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a
avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil, care îşi
merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că
rar se poate găsi atâta onoare, simţ al datoriei, corectitudine, patriotism,
putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit
de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.
1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a
decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care
o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni
altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care leai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma
nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara
această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a IIIa, dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate,
Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la
direcţia Operaţii a Marelui Cartier General, la cererea germanilor pe
care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare
pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă
statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia locotenent colonel.
2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea, după ce şefii partidelor
istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de
situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde
fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi
spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul
nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un
patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl
trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii
Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A
doua trădare.
3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective
pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă
pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindule conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii
Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment
potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost
refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu
spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne
îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii
pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu, deja a făcut
paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea
sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg
alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului
20
românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide,
rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi
urmez propriul interes…” Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A
DUS TRATATIVE atât cu ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea
României din război, dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru,
acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia
are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui
Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu pune rezoluţia: „să
fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură
mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata
de a prelua şi a duce la bun sfârşit!” . Se mai îndoieşte cineva de
nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi
spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii
conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă
autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile
Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu
privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de
forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu
dă vina pe altcineva, ci răspunde direct: ” Cunosc mein Führer
activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob,
deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară
pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în
cazul în care situaţia generală ar cere-o.” Ei bine, onoarea şi
principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fairplay, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii lau prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie,
satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau
anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept
trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal
decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania,
Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi
convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă
realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A
informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia
pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus, cot
la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui
plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la
Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele,
armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat
cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui
armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar
fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai
spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte
interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au
putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel
convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu
a forţat nota. A patra trădare.
5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi
recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la
Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la
o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze
încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu,
singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a
tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui
Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru
Istorie
Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii, ci
cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui
prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi
înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus
să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce
condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu
Antonescu, Molotov răspunde direct: ”Antonescu reprezenta
România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au
primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt
comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat
pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în
politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi
necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în
militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe
el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele,
dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o
avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie
avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler:
“la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu
pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie
deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul aşa cum şi al lui
Mihai Viteazul căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul
verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi
fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat
ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat
de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă:
- “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
- Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
- Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz,
urmăriţi şi ţineţi-mă la curent".
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în
joc. A cincea trădare.
6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi
trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în
primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi
puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii
nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea
probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu
ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte
jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea
trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a,
general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură
cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte, când a
vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a
explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa
Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş
şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat
posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta
în condiţiile în care, pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru
încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape
de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor iar, pe
de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu ca aliaţi cum
21
ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul
a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la
Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat
dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia
armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise,
era favorabil, numai că nu îi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar
acesta nu i l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au
avut-o, deşi practic rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult
mai avantajoase pentru România. Numai că regele nu voia ca meritul
să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a
văzut cum a salvat-o. De fapt, intenţiile şi gândurile sale au fost clar
exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl
lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A
şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl
simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii
săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe
Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regele de a
sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea
din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge
la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi
interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat,
colonelul Davidescu vine la el şi îi spune suficient de tare, să audă şi
alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă
însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este
insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie,
Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi
aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată atât credinţa lui că Regele
urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt
de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care
nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A
noua trădare.
10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din
manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat
ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent a lui Sergiu
Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi i se promisese că nu va fi
predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a
trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui
Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de
Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era
în discuţie doar idea colaborării cu nemţii: “Generalul Antonescu nu
poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va
fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru
este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt. Germania are o
datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea
vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei
bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe
picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau
preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei,
cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul
în acest caz, cine este dictatorul!?
Istorie
11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat.
Ruşii nu au făcut-o, deşi le provocase pierderi imense. S-au spălat pe
mâini ca Pilat din Pont în cazul Lui Iisus. Au făcut-o conaţionalii săi. A
11-a trădare.
12. Ai spune că odată cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu
e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o
perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet
se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele
şi şcolile militare, fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă
de el şi de istorie, mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam.
Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut
cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar
nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, lau demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au
venit după ei, la îndemnul "prietenilor" cu bani, depăşeşte toate
trădările de până acuma. Pentru că antiromânii cu mască de Hallowen
şi sticle de Coca Cola, au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi
şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor.
Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime
împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr.31 din 2002
(cine a semnat-o!?), se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui
Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.
Care pace, care omenire!? A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce
Antonescu este învinuit, în America, la mare fast şi cu mari onoruri
este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a
exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA ,
EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi
morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească
"Călătorie în Virginia" a lui Yves Berger să se convingă. Cum este
posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou
al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne
slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor (vezi şi cazul
Pacepa)? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în
istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne
cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul
comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul
vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este
că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat
“criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau
ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care
aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce
distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie
împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în
spatele frontului.” Faţă de el, "eroul" Custer a rămas faimos prin
aplicarea principiului “un Indian bun este un Indian mort!” Astea
sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţiei. Ca să
nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la
Hiroshima şi Nagasaki.
13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi
dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile şi
nemernicia, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că
marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora.
Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de
ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu
spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate,
22
parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem
undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica
“liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile,
pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei
care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm
ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim
memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem
judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem
principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai
lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg
prost, ca reprezentanţii unor partide, pe vremuri. A 13-a trădare, cea
mai dureroasă.
14.
SĂ FIE ULTIMA !?
Concepte geniale de supravieţuire naţională
în era globalizării
Interviul lui Viorel PATRICHI cu Mircea DRUC
Românii, la fel ca toţi europenii, se află într-un moment
de răspântie. O răsturnare absurdă a valorilor ne marchează pe
toţi, chiar dacă nu toţi ne îngăduim timpul să conştientizăm acest
dezastru.
ntiselecţia este în curs şi provoacă efecte de lungă durată. Alte
popoare se pregătesc temeinic pentru a face faţă
experimentelor servite de campionii globalizării. Nu toţi
europenii vor să devină „sat mondial” şi se pregătesc să riposteze.
Înainte de Crăciun, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o lege
uluitoare pentru liderii de la Bruxelles: „Începând cu 1 ianuarie 2013,
numai ungurii vor putea cumpăra pământ în Ungaria”, a comunicat
Ministerul Dezvoltării Rurale din ţara vecină. Ungurii îşi conservă
spaţiul panonic, cucerit târziu, în timp ce noi ne înstrăinăm
pământurile. Şi e doar un
aspect.
A
Am căutat un om care să-mi
explice acest fenomen. Mi-am
amintit ceea ce a spus
istoricul Florin Constantiniu:
dacă ar fi să intre vreodată în
vreun partid politic, ar merge
numai alături de Mircea
Druc... L-am sunat deci pe
Mircea Druc, primul şef
de guvern anticomunist de la
Chişinău,
un
excelent
cunoscător
al
teoriilor
antropologice şi al realităţilor
actuale din tot spaţiul
euroasiatic şi nu numai. Când
a auzit ce vreau, s-a oţărât:
„Adică «să stăm» şi «să vorbim» - două activităţi din care nu iese
nimic. Pentru doi idealişti care vor să pună lumea la cale. Mie îmi
place constatarea zen: «Cine ştie nu vorbeşte, iar cine vorbeşte nu
ştie!»”
Istorie
După mai multe replici ţâfnoase, l-am convins totuşi pe Mircea Druc să
stăm de vorbă. (V. P.)
- Domnule Mircea Druc, trecem printr-o perioadă specială din istoria
eroziunii naţiunilor, fenomen provocat de globalizare. Un fenomen
promovat de trusturile transnaţionale care şi-au impus astfel interesele
pentru libera circulaţie a capitalurilor. Sigur că, destul de frecvent,
beneficiar este şi omul de rând. El se bucură că poate deveni
cetăţeanul Terrei: poate circula liber, studiază unde poate, munceşte
pentru el sau îşi deschide afaceri proprii, dacă reuşeşte. Nimic nu pare
mai atractiv. Unii chiar gândesc că aşa e bine şi li se pare normal să
plece oriunde pentru propriul confort.
Dacă urmărim lucrurile însă mai atent, efectul fenomenului asupra
statului naţional este dezastruos. Şi atunci apar concepte geostrategice
noi care practic ajută tocmai globalizarea şi subminarea statului
naţional. Concepte care sprijină tot trusturile transnaţionale,
ameninţând capacitatea de supravieţuire economică a statului-naţiune.
Ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană cu statele, altădată
prospere, şi care deja nu mai pot să-şi plătească salariile, pensiile,
alocaţiile sociale, este edificator pentru tendinţa acestui fenomen
extrem de nociv. Ce destin mai are naţiunea astăzi, în secolul 21 şi ce
noi provocări vor mai fi pentru statul-naţiune în Europa?
- Acest diagnostic este relativ corect. Asta rezultă când corporaţiile
conduc lumea. Teza lui David Korten este greu de combătut. Cred că
marile corporaţii transnaţionale se comportă ca nişte celule canceroase
şi vor împărtăşi destinul acestora.
- Da, dar organismul viu poate să moară.
- Celulele canceroase se dezvoltă egoist într-un organism şi uită de
întregul armonios. Noi, doar noi! Până moare organismul şi atunci mor
şi ele. Dacă dinozaurii economiei corporatiste globale distrug statele
(nu numai statele-naţiune se află în pericol), atunci şi ei vor pieri.
- Când m-am referit la statul naţional, m-am gândit că se creează
iluzia că, în locul statului naţional, se poate constitui o structură
suprastatală, tot cu funcţiile unui stat, ca Uniunea Europeană sau
Uniunea Eurasiatică, în care sigur că statul naţional nu-şi mai are
niciun rost şi funcţiile lui sunt preluate de această nouă structură
geostrategică, unde se apără drepturile individuale, nu drepturile
naţionale, etnice. În plină criză, ne vor convinge că numai transferul
suveranităţii spre un centru unic de comandă ne mai poate salva. Şi
toată lumea e fericită.
- Aşa a fost şi aşa va fi. Imperiul Roman, Imperiul Austro-Ungar,
Imperiul Otoman, Uniunea Sovietică au dispărut la fel. Tot pe valul
unei mari cotituri istorice s-a creat Uniunea Europeană şi vor mai veni
şi alte suprastructuri care, prin definiţie, se nasc şi apoi mor.
„Brandul Dacia Felix” era mai tare ca „brandul Elveţia” de astăzi
- Credeţi că ne aflăm iarăşi în faţa unui experiment artificial care nu
are legătură cu natura dezvoltării societăţii umane?
- În sensul binefăcător al cuvântului, este vorba de forme inventate. Şi
cei care au făcut Uniunea Sovietică poate credeau sincer în asemenea
proiect. Aveau şi principii meschine, ascunse pentru înţelegerea
oamenilor obişnuiţi, dar şi viziuni sincere: credeau că paradisul
terestru este un model viabil.
Uniunea Sovietică a exacerbat politicul, care trebuia să fie pe prim
plan, ignorând economicul şi psihicul. Uniunea Europeană ignoră
psihicul şi politica naţională, dar pune pe prim-plan economicul. Şi
acest model este eronat. Vor apărea forme de rezistenţă
etnopsihologică. Problemele naţionale nu dispar, oricât de prosperă ar
23
fi ţara. Norvegia este o naţiune de invidiat şi tocmai acolo a avut loc un
fenomen extrem.
Uniunea Europeană nu este o noutate. Şi cei care au construit Imperiul
Roman credeau că realizarea lor este culmea civilizaţiei umane. S-a
prăbuşit. Imperiul Britanic, Imperiul Francez erau idei frumoase şi s-au
dezagregat.
Ce putea fi mai frumos în materie de civilizaţie inedită, decât Dacia
Felix? Ţara cea mai fericită într-o lume decadentă a Imperiului Roman,
care era oricum construcţia perfectă a lumii antice. „Brandul Dacia
Felix” era mai tare ca „brandul Elveţia” de astăzi. Nu dacii au creat
conceptul. De ce nu au fost percepute similar şi alte spaţii acaparate de
Imperiul Roman: Britania Felix, Palestina Felix, Iberia Felix?
Imperiul Roman a găsit soluţia salvării sale temporare: aurul şi argintul
Daciei. Celelalte provincii fuseseră complet epuizate. Dar, afară de
criza financiară, imperiul mai avea un punct nevralgic: după ce a
înăbuşit revolta iudaică, toţi creştinii, în loc să rămână pe loc, s-au
înghesuit în catacombele din Roma. Capitala imperiului se sufoca din
cauza veneticilor. Imigranţii de astăzi. Şi a venit ideea genială: Vreţi să
nu vă mai persecute nimeni, vreţi libertate religioasă? Atunci mergeţi
în urma trupelor spre Dacia Felix. Aşa a apărut prima naţiune creştină,
cea a românilor.
Acesta a fost primul şi cel mai mare scenariu din istorie. Şi genocidul
dacilor s-a repetat necruţător. Că aşa este istoria.
- Chiar e plauzibil un asemenea scenariu?
- Dacă nu e plauzibil, de ce mă mai întrebaţi? Eu spun ce gândesc.
Unde au dispărut primii creştini evrei? S-au volatilizat? Peste 1400 de
ani, popoarele de pe continentul american au trecut exact prin acelaşi
experiment ca dacii pe timpul romanilor. Tot pentru aur.
După Reconquista, când i-a aruncat peste mare pe mauri, Spania nu
mai avea rezerve de aur şi argint. Colapsul economic părea inevitabil.
Şi parcă l-a trimis Dumnezeu pe Columb, care a promis că va găsi aur.
Şi a găsit. Aşa au apărut şi celelalte imperii, pe acelaşi concept
salvator. În prezent, se clatină dolarul şi din nou se caută cu disperare
aurul şi argintul.
- Acum unde mai găsim aur?
- Mai avem la Roşia Montană, de unde şi publicitatea extrem de
agresivă. Vor lua tot ce a mai rămas de la alţii...
Şi Uniunea Europeană dă deja semne de epuizare
- Consensul pe care s-a bazat comunitatea europeană, ca un nou
concept geostrategic, e posibil să nu reziste în plină criză economică
mondială după delegarea suveranităţilor?
- Lucrurile iată se repetă. Plutocraţia a distrus Europa prin cele două
războaie mondiale. Şi din nou întrebarea: ce facem? Un ziarist italian,
Benito Mussolini, aflat pe front, a inventat un model: fascismul. Un alt
ostaş, voluntar austriac, Adolf Hitler, îndurând ororile tranşeelor, a vrut
să salveze şi el omenirea: a inventat nazismul. Un evreu şi doi ruşi au
inventat şi ei ceva: bolşevismul. Toate s-au epuizat în cele din urmă.
Şi Uniunea Europeană dă semne de epuizare. Conceptul care se află la
baza Uniunii Europene este la fel de frumos şi de romantic precum
idealul de construcţie a Uniunii Sovietice care avea cea mai perfectă
constituţie din istorie. Panait Istrati, la început, chiar credea într-o
asemenea utopie.
- Una este să crezi în hârtia scrisă şi altceva este să observi fenomenul
real.
- Sigur. Acum ne aflăm într-o etapă istorică în care intervin mai mulţi
factori, nu numai sociali, nu numai politici sau economici. Apar până şi
elemente cosmice noi surprinzătoare.
- Asistăm la o oboseală generalizată a lumii contemporane?
- Este o evidentă epuizare. S-ar putea să intervină ceva. Ştiu puţin, din
lecturi, despre starea de spirit a societăţilor pre-columbiene. Aveau aur
Istorie
mai mult decât toată Europa luată la un loc. Erau însă osificate în
civilizaţia lor. Se temeau, credeau şi aşteptau că va veni cineva din
ceruri să-i pedepsească sau să-i salveze. Şi au apărut europenii:
bărboşi, călare pe cai - nişte centauri! I-au speriat cu arme de foc, cu
alcool
şi
câini,
lucruri
nemaivăzute
până
atunci.
„Zeii” debarcaţi i-au derutat într-atât, încât, la început, ei nu opuneau
nicio rezistenţă.
Acum se poate produce deja un fenomen cosmic, ceea ce ar putea duce
la un final similar cu dispariţia dinozaurilor. Sau poate să apară un
contact extraterestru, care nu este exclus. Şi ceva va transforma totul
din nou. Este necesară şi posibilă o transformare radicală. Care nu este
intrinsecă, politică. Ea urmează să vină din exterior.
- De unde?- Din Macrocosmos.
instalatori, dar se duc polonezii, lituanienii, românii. Şi nu mai ştiu ce
să facă. Uniunea Sovietică prelua producţia fermelor din Ungaria.
Acum e mai greu, Rusia are orice. Ideea fino-ugrică era frumoasă, dar
pare mai atractivă ideea turcică. La un calcul aritmetic, nu dă bine
originea fino-ugrică pentru unguri. Sunt prea puţini. Estonienii – circa
două milioane, mai sunt patru milioane de finlandezi, komi-permiacii,
mariiţii. Şi aici se termină cu fino-ugricii. Vreo 10 milioane.
Dar lumea turanică e altceva! Turcia, Kazahstan, Uzbekistan,
Turkmenistan, Azerbaidjan. Preşedintele Ungariei a declarat:
partenerul nostru strategic este Uzbekistanul. Kazahstanul pretinde şi el
să conducă lumea turcică, deşi ruşii fac tot posibilul să stârnească
revolta uigurilor din sud, dar şi din China. Aşa ar împuşca doi iepuri.
Codul genetic al unei naţiuni - spaţiul, limba şi aspiraţia către
libertate
- Nu găsim remediul în lumea noastră concretă?
- Cine să ofere o nouă paradigmă? Sindicatele? Partidele politice?
Elitele? Societatea civilă? De unde să vină acest imbold, această
străluminare, această clarificare pentru schimbare? Am crezut în
pluralismul de idei. Cât de naivi eram cu două decenii în urmă! S-a
consumat până la urmă şi acest concept.
Ungurii preferă modelul turanic
- Exact în această perioadă de diluţie mondială a statului naţional, în
special, la care ţin în primul rând - pentru că statul naţional este de
departe verificat în timp şi este cea mai rezistentă formă de organizare
politică, administrativă, regeneratoare a societăţii umane - încep să
apară manifestări, tendinţe care vor să justifice şi să revendice origini
îndepărtate şi cuprinzătoare pentru anumite etnii. Nişte modele de
supravieţuire. Ungurii se dezic de sorgintea lor fino-ugrică şi pretind
că ar fi de origine turanică, turcică. Ruşii vor să-şi salveze imperiul în
jurul etnosului cultural rusesc, indiferent de naţiunile componente. Vor
reuşi aceste modele să devină alternative salvatoare pentru aceste
naţiuni?
- Ungurii sunt creativi, au o perspicacitate a lor. I-a adus de dincolo de
munţii Urali, în Europa, ciclonul istoric numit „marea migraţie a
popoarelor”. Cu o mie de ani în urmă, au luat o decizie crucială pentru
propriul destin. Au ales, prin Ştefan cel Sfânt, să treacă la catolicism.
Şi-au renegat „fiinţa ancestrală”, dar au intrat în civilizaţia europeană
şi Ungaria a ajuns imperiu dualist.
Ceva asemănător s-a petrecut cu khazarii de pe Volga. Aveau o dilemă:
să adopte ori islamul, ori creştinismul. Au preferat mozaismul. La fel
şi slavii - au decis să treacă la creştinism prin intermediul grecilor.
Dacă slavii adoptau islamul sau budismul, prin cneazul Vladimir, ar fi
fost extrem de interesant. Dar dacă adoptau mozaismul? Era o altă
istorie. Au optat pentru varianta bizantină a creştinismului şi astăzi
evaluează cu ce s-au ales.
- Pe ce mai pot miza acum ungurii?
- Ungurii au mizat pe destrămarea Uniunii Sovietice. Au mizat pe
triumful Uniunii Europene. Erau siguri că, după înlăturarea lui Nicolae
Ceauşescu, România va fi dezmembrată şi ea. Nici nu se îndoiau de
acest epilog. Erau siguri că, în 1994, Ucraina se va destrăma. Iar
Galiţia şi Transilvania vor intra, împreună cu Ungaria, în NATO şi
Uniunea Europeană. Nu era anexarea clasică, dar ar fi fost mulţumiţi.
Până la urmă, cei mai dezamăgiţi din toată această tevatură au ieşit tot
ei, ungurii. Şi în spatele acestui front, a apărut Ucraina. Dacă intră
Ucraina în NATO şi în Uniunea Europeană, România şi Ungaria ajung
a cincea roată la căruţă. Ungurii nu merg în Anglia să lucreze ca
24
Comportamentul ungar este un factor benefic pentru ascensiunea unei
naţiuni. Au acceptat catolicismul şi s-au adaptat la realităţile Europei
pentru a conduce.
Românii pretind că ar fi urmaşii Romei, că fac parte din constelaţia
latină europeană, alături de ţările surori Franţa, Italia, Spania,
Portugalia. Dar nu au prestigiul ungurilor în Europa, rămânând mai
aproape de Grecia ortodoxă.
- Şi atunci specificul naţional trebuie căutat dincolo de religie?
- Nu are nimic comun religia cu „specificul naţional”. Religiile, la fel
ca doctrinele internaţionaliste, sunt în detrimentul naţiunilor. Fiecare
religie doreşte să devină universală.
- Şi atunci ce defineşte o naţiune?
- Spaţiul moştenit este esenţial, decisiv pentru o naţiune. Patria mea
înseamnă: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, Nistrul şi Tisa. Dacă ai
înscris în codul genetic această realitate, eşti român autentic. Este ca la
regnul vegetal, ca la regnul animal. Pământ, apă şi câmp magnetic.
Limba. În secolul al XIX-lea, se făceau studii de lingvistică, de
etnopsihologie pentru a încadra naţiunile. Apoi fondul genetic.
Cercetările genetice arată că turanicii reprezintă doar 2-3% din zestrea
genetică a ungurilor. Evreii fac studii genetice în toate satele de munte
din Spania şi din Portugalia, pentru a dovedi că mulţi au fost obligaţi să
se creştineze. Prin urmare, naţiunea este definită de factorul spaţial,
factorul lingvistic şi de factorul genetic. Spiritualitatea este un produs
al educaţiei. Oamenii vii produc spiritualitatea, nu invers.
Astăzi, noua mişcare legionară nu are şanse să se refacă tocmai din
cauza ascensiunii procesului de secularizare. La rândul lor, ruşii susţin
că preoţii lor sunt mai răi ca agenţii KGB de pe timpul lui Stalin.
Grecii pretind că ar fi cei mai buni ortodocşi, dar dau cu piciorul în
statul lor naţional: nimeni nu plăteşte impozite, nimeni nu munceşte,
dar vor să vină salvarea! Iranienii sunt musulmani, dar ca naţiune nu au
nicio legătură cu arabii. La fel, polonezii catolici faţă de italieni. Nu
faci o naţiune puternică doar cu ajutorul moaştelor. Trebuie dezvoltată
creativitatea dumnezeiască a oamenilor care formează o naţiune.
- Apar gânditori care susţin că Rusia va avea din nou un rol decisiv în
lumea contemporană prin intermediul religiei pravoslavnice. Ei cred
că Rusia ar putea să devină a treia Romă, cu toate că lumea
contemporană a ajuns, în felul ei, la a patra Romă, laică – America.
Barack Obama a depus jurământul la... Capitoliu! Mai este posibil un
asemenea model religios într-o lume tot mai secularizată?
- Este o speranţă atât de naivă a unui segment mic de intelectuali ruşi,
încât te cuprinde o tristeţe iremediabilă. Ideea celei de-a Treia Rome e
veche, de pe timpul Imperiului Ţarist şi nu are nicio şansă. Aşa cum
lumea comunistă a fost un mit şi nu a rămas nimic din ea. Aşa au
crezut unii că, după căderea Uniunii Sovietice, vor reface fenomenul
Istorie
„Kazacestvo”. Se îmbrăcau cu recuzite căzăceşti teatrale, ca pe timpul
ţarilor. Mulţi au venit să lupte în Transnistria, în 1992, contra
„fasciştilor români”. Nişte hachiţe de care nu s-a ales nimic.
Apropo! Şi intelectualii români vin cu modele de guvernare, care să
salveze România. Unele chiar constructive, substanţiale. Dar clasa
politică nu-i bagă în seamă.
- Nu ştiu... Recent, la Barcelona, a avut loc o întâlnire ruso-spaniolă.
Experţii celor mai mari companii imobiliare din Rusia au venit să-i
lumineze pe experţii spanioli: ce oferte preferă ruşii, spre deosebire de
ceilalţi cumpărători de proprietăţi imobiliare. În Valencia, Alicante,
ruşii ocupă locul întâi la cumpărări de case. Ei nu caută locuinţe
luxoase, că au suficiente în Rusia. Ei vor un alt mod de viaţă.
- Toate modelele spirituale s-au epuizat şi, după 2000 de ani, trecând
prin dezastrul comunist, creştinismul s-a regenerat. Sigur, nu la
aceeaşi dimensiune la care era. De ce religia nu ar fi un model de
salvare?
- Globalizarea ar putea genera un rău decisiv şi pentru naţiunea rusă?
- Japonezii nu s-au regenerat doar prin shintoism. Aţi văzut cum s-au
comportat după explozia de la Fukushima? Stăteau la coadă ca să ia o
sticlă cu apă, fără să zică nimic. Noi ne îmbrâncim şi pentru o sticlă de
agheasmă sau, ca să ajungem înaintea celorlalţi, să atingem moaştele
binefăcătoare. Numai un cod de comportament ca al japonezilor şi un
ghid moral similar asigură saltul calitativ „popor-naţiune-etnosistem”.
Deşi sunt o ramură a budismului, japonezii se comportă total diferit de
chinezi sau de indieni.
Putin, „Ţarul cel Alb”, urmaşul lui Ginghis Han
- Dar modelul Eurasia, la care visează Vladimir Putin? Are şanse? El
vine cu un model de construcţie care nu e nou, dar l-a introdus în
programul electoral. Baza naţiunii ruse nu ar fi de natură etnică, ci de
natură spirituală rusă. Adică, etnii diferite au constituit o naţiune timp
de o mie de ani în jurul unei singure spiritualităţi – cea rusă. Şi aşa să
rămână!
- Care spiritualitate rusă? Să impui limba rusă în fostele colonii şi mai
ce? Să impui religia pravoslavnică tuturor? Putin nu vorbeşte de
religie, doar se afişează cu patriarhul. Se alege praful și de acest model.
- Ruşii fac marşuri la ei, la Moscova sau la Sankt Petersburg, unde
scandează numele zeului Perun al slavilor vechi, dar discută şi despre
religia ortodoxă. Este un melanj straniu, care denotă porniri
contradictorii şi paradoxale – există o derută spirituală totală. Ce se
întâmplă de fapt cu pretinsul naţionalism rus?
- Proiectul pravoslavnic vine în contradicţie cu actuala stare de spirit a
societăţii ruse. Acum din Rusia pleacă de bunăvoie mai mulţi decât
după puciul bolşevic din 1971. Au şcoli şi biserici în ţările pe unde se
aşează. Dar Kremlinul mai încearcă la Chişinău şi la Kiev să facă
autonomii, să impună rusa ca a doua limbă de stat.
Ruşii să decidă mai întâi care este spaţiul lor geografic, pentru care să
obţină un „certificat de proprietate”, recunoscut de toate naţiunile din
Federaţia Rusă şi din fostul Imperiu Sovietic. Altfel nu vor putea
depăşi deruta spirituală, iar proiectele de acest gen vor eşua.
Mai vor ruşii Ţările Baltice sau Caucazul? Mai vor ei Asia Centrală?
Vor ei ca Transnistria să fie a lor? Atunci vine colapsul. Dar nu cred că
ruşii adevăraţi asta îşi doresc. Dacă mata vrei să faci România în
Spania, în Italia, când „munţii noştri” rămân pustii, eşti deja pierdut.
Pe ruşi îi atrage cel mai mult Coasta de Azur a Franţei. Pentru unii e
prea scump şi merg spre Spania şi Portugalia. Aleg zone rezidenţiale
închise, securizate, la mare, câmpuri de golf, la căldură şi, obligatoriu,
pe litoral, fiindcă nu mai vor iarnă rusească. Sunt ermetici, evită să aibă
contacte cu diaspora rusă. Nu-i interesează nici conaţionalii lor aflaţi
cu diverse ocazii prin vestul Europei. Sunt tineri foarte prosperi, mulţi
activează în exploatările petroliere, dar care „s-au cam săturat de
Rusia”. E chiar vorba lor. Doresc şi un sistem de învăţământ eficient
pentru copiii lor. Este o dovadă că din Rusia continuă să fugă capitalul,
inclusiv cel uman.
- Nu e semnul unui dezastru spiritual?
25
- Globalizarea, pe care o tot invoci mata, este nocivă în primul rând
pentru Rusia. Într-o Uniune Eurasiatică, ruşii nu pot rezista. Cum vor
integra (asimila) Ucraina Apuseană, cu vreo 20 de milioane de grecocatolici, fascinaţi şi de idealul lui Stefan Bandera? Sau Tatarstanul,
care vrea să introducă alfabetul latin, iar tineretul a declarat: „2013 –
Anul hanului Batîi!”. Kazahii demonstrează că Ghinghis-han, cel mai
mare cuceritor al lumii, a fost kazah şi nu de altă etnie. Definitivează şi
ei un proiect de trecere la scrierea latină.
În competiţia demografică cu musulmanii, care nu vor Lacul Lebedelor
şi nici opera lui Berdiaev, pravoslavnicii nu au nicio şansă.
Mortalitatea la ruşi e galopantă şi depăşeşte rata natalităţii. Vedeţi
statistica: tinerele rusoaice răspund apelului lansat de Putin - „Să facem
copii!”. Dar se mărită pe capete cu străini. Majoritatea islamici, din
Federaţia Rusă. Şi devin mame eroine cu zece copii. Însă, când mama e
rusoaică, iar tatăl tătar, caucazian sau german, copilul nu va mai fi rus.
Nu au reuşit internaţionaliştii sovietici să impună bolşevismul cu
mitraliera, cum vor naţionaliştii ruşi să impună ortodoxia?
Eu nu sunt nici rusofob, nici rusofil. Aş dori şi chiar aş putea contribui
modest la consolidarea unor relaţii interstatale adecvate între România
mea şi Rusia. Dar e necesar să înţeleg mai întâi: ce vrea clasa politică
de la Bucureşti de la clasa politică de la Moscova? Sunt gata cumva
românii „să întoarcă armele”? Că prea deşănţat se agită unii pe la
Bucureşti cu „noua politică rusă”.
- Bântuie nişte speculaţii de vreo 20 de ani: Rusia ne-ar da gaze
ieftine, Rusia abia aşteaptă să cumpere de la noi şi ceea ce noi nu mai
producem dacă...
- N-are urdă mătuşa! Rusia a obţinut tot ce a dorit de la România: a luat
o rafinărie la Ploieşti, metalurgia, ţevile, aluminiul şi multe altele prin
intermediul occidentalilor. Ar mai trebui şi sistemul de transport al
gazelor. România nu mai produce încălţăminte, vagoane, mobilă, ca să
exporte garantat şi planificat în Rusia. Cu banii de care dispun, ruşilor
li se aduc acasă toate bunătăţile lumii. Nu mai sunt la cheremul fraţilor
din lagărul socialist.
Mie mi se pare curios modelul promovat de revista Peremenî, unde
elita foştilor ofiţeri de informaţii din GRU lansează alternativa „Hoarda
de Aur”. Renaşterea modelului politic, spiritual al lui Ginghis Han. Ei
demonstrează că perioada cea mai frumoasă din istoria lor nu a
reprezentat-o victoria creştinismului în Rusia, ci tocmai cei peste 300
de ani cât au trăit în Hoarda de Aur. Nu întâmplător s-a numit „de aur”.
Nu averea era esenţială, ca în capitalism, ci devotamentul, meritocraţia.
Să serveşti patria cu toată credinţa. Un asemenea model vine în
contradicţie cu religia ortodoxă.
- Este Vladimir Putin „Ţarul cel Alb, urmaşul lui Ginghis Han”, aşa
cum cred ei? Nu cumva acest lucru denotă aceeaşi derivă spirituală
totală, fiindcă ruşii nu au un model propriu? Pot ei să propună, nu să
impună un model constructiv lumii contemporane?
- Cu toată erupţia intelectuală rusă, ei încă nu au un model propriu.
Lumea eurasiatică nu este un proiect rusesc şi nu poate fi construită în
Istorie
jurul unui pivot rusesc. Rusia poate contribui aici doar cu spaţiul ei
geografic. Toate atuurile economice le are China, acolo este cea mai
mare productivitate a muncii. Putin a crezut că va face o ţară fericită ca
Emiratele cu petrodolari. Nu merge. Banii fug.
Să-l spânzurăm pe căpitan!
- De două decenii, politicienii români au pretins şi încă pretind că au
creat un model strategic pentru România – aderarea şi integrarea în
Uniunea Europeană. Eu cred că aderarea la structurile euroatlantice
este doar un mijloc, iar nu interesul naţional obiectiv. Cum vor
supravieţui românii ca naţiune într-o lume care va cunoaşte crize tot
mai puternice?
- Când pluteşti pe o navă „multiculturalistă” în derivă, ce poţi să faci?
Germanii ar propune verificarea motoarelor, repararea sau chiar
înlocuirea lor. Britanicii, probabil, ar căuta că plece pe altă navă.
Convinse că nava nu poate fi salvată, unele seminţii ar începe să înveţe
a înota.Primul lucru pe care l-ar face unii români, ar fi să-l spânzure pe
căpitan. „Noi am plătit bani grei, domnule, şi trebuie să ne daţi
şampanie, pişcoturi şi program de croazieră!”. Un singur matelot va
formula corect problema: „Dacă încă nu ştim exact încotro se îndreaptă
nava,
atunci
toate
soluţiile
sunt
inutile!”
De şapte ani, tot strigăm „Jos Băsescu!”. Românii naufragiază rar când
îşi pun problema direcţiei. După ce elitele au băgat România în impas,
l-au chemat pe mareşal să o salveze. Iar peste patru ani, l-au dat pe tavă
sovieticilor. Ca să-l împuşte. Ungurii l-au ajutat pe Horthy să scape, să
plece
în
Portugalia.
Şi-i
fac
monumente
şi
astăzi.
Ne-am mândrit cu Ceauşescu că nu a intrat în Cehoslovacia. Că a scos
ţara din mizerie, după care l-am împuşcat, ca pe un câine.
Husak a trădat „Primăvara de la Praga”, a chemat tancurile sovietice,
dar cehii nu l-au executat. Nici pe Todor Jivkov nu l-au omorât
bulgarii. Kadar l-a trădat pe Imre Nagy, care a fost spânzurat, dar nu iau făcut nimic ungurii.
Noi nu ne batem capul cu proiecte pentru propria salvare. La
nimereală! Avem o mentalitate conjuncturistă, de talcioc.
- Nu sunteţi prea dur cu românii?
- Sunt ai mei şi îmi permit să îngroş culorile, am dreptul. Vorbesc de
mine, nu mă menajez. Aşa-i la noi! Apare o chestiune vitală, cineva
vine cu soluţia. Intervine specificul nostru naţional: prima reacţie a
românului este să caute probleme la această soluţie. Beţe-n roate! La
noi nu merge! Sau lasă, bă, că merge şi aşa! Mai ales la moldoveni.
„Agentul Papei”
- Este la modă criza identitară
a moldovenilor. Că moldovenii
nu ştiu nici ei ce sunt, că nu
sunt în stare nici să se unească
cu România, dar nici propriul
stat artificial nu şi-l preţuiesc.
Ziariştii ruşi susţin că niciun
politician de la Chişinău nu
vrea unirea cu România, deşi
nu cred că este aşa. Este reală
criza
identitară
a
basarabenilor, e motivată?
- Este o exagerare, dar într-un
fel, au şi dreptate. Cam aşa era
prin 1990: nomenclatura sovietică nu se gândea la unirea cu România.
Transnistrenii voiau să împartă între ei complexul militaro-industrial,
iar basarabenii – complexul agro-industrial. Să pună mâna pe el.
26
Criza identitară e valabilă pentru intelectualii din sfera umanitară. Până
şi preoţii vor cu Moscova. În decembrie 1990, le-am propus în
Parlament să sărbătorim şi noi Crăciunul ca europenii, pe 25
decembrie. Câţiva „deputaţi ai poporului” - popi şi preşedinţi de
colhozuri – au sărit ca arşi. Râdea atunci ministrul Ion Ungureanu:
„Agrarienii şi interfrontiştii au decis că prim-ministrul Mircea Druc
este agentul Papei!”. Aşa mi-a rămas porecla: „Agentul Papei”.
După două decenii, Mihai Ghimpu vine în Parlamentul de la Chişinău
cu aceeaşi propunere, să sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie, ca să
fie
respinsă
vehement.
Despre
ce
vorbim
noi?
Să nu umblăm cu zei de împrumut, să cuantificăm, dacă vrem să ştim
ce este naţiunea. Unitatea de măsură pentru o naţiune este dorinţa de a
trăi în libertate. Cât de mult vrei să fii liber este un indice de
manifestare a personalităţii, la nivel individual, şi a naţiunii, la nivel
global. Aşa cum calitatea vinului depinde de poziţia dealului faţă de
soare. Naţiunea, în esenţă, reflectă capacitatea de autoguvernare a unui
popor şi dorinţa lui de libertate, de manifestare creativă.
- Şi românii vor să fie liberi. Fug în toată lumea...
- E de preferat ca, timp de 10 ani, să nu-i acuzăm pe ruşi, pe ucrainieni
şi pe români că emigrează. Nimic nu a fost mai frustrant, mai
distructiv, decât anii de captivitate, de ţarc din comunism. Era umilitor
pentru ei să ceară aprobări de la komsomol, de la sindicate, de la partid.
Este o amprentă pentru două generaţii. Toate popoarele captive din
lagărul comunist ar trebui să emigreze, să plece un timp. Omul vrea să
vadă cum este în Dubai şi se întoarce la el în Ferentari. Au emigrat
italienii, spaniolii, portughezii. Foarte bine. Ar putea să mai migreze
două milioane de români în străinătate.
Acum, românii din Basarabia trimit un miliard de euro pe an acasă. Cu
mult mai mult decât fondul de salarii şi de pensii al Moldovei sovietice
din 1985. Eu aveam 120 de ruble pe lună ca profesor la Universitatea
din Cernăuţi. Cât câştigau oamenii în Uniunea Sovietică şi cât câştigă
acum? Eu, la 16 ani, eram tractorist la frontiera cu China, iar tinerii
basarabeni de azi merg la lucru în Portugalia. Ce e rău în asta?
Eram odată, în studenţie, la gara finlandeză din Leningrad. Discutam
cu regretatul Petru Dudnic, născut în Transnistria, viitorul poet şi
ziarist: „Eu am să mă fac marinar, Mircea, şi am să ajung la Rio de
Janeiro. Dar tu ce vrei?” „Să pot evada. Să traversez desculţ Europa, cu
bocancii pe umăr, până la coasta Atlanticului. Să-mi răcoresc
picioarele rănite în apa Oceanului. Apoi să scriu o carte...”
Mai târziu, am ajuns la Atlantic, în Portugalia. Am început să plâng.
Nu mă vedea nimeni. Mi-am amintit de tinereţea mea captivă în
cazarma comunistă. Fratele mamei a murit în România şi eu nu am
avut dreptul să-l văd. Nici pe Gheorghe Vlahuţă, fratele bunicăi,
profesor universitar în România, nu mi-au dat voie să-l văd. Abia la 50
de ani am putut să trec Prutul. Setea de libertate este normală şi pentru
ruşi, iar eu nu-i condamn pentru că emigrează.
Ruşii vor dispărea ca dinozaurii...
- În jurul lui Putin s-a constituit grupul „Naşi” („Ai noştri”), ca să
unească pământurile de la Pacific la Atlantic contra Americii care
trebuie scoasă din Europa. Este un paradox tragic al ruşilor: ei nu-şi
pot stăpâni fizic, economic, demografic propriul imperiu şi vor tot mai
mult. ONU a lansat un studiu care arată ce oraşe vor dispărea de pe
Terra din motive economice, demografice, ecologice. Cele mai multe
sunt din Rusia. Printre ele este şi Sankt Petersburg. (Sigur, şi
Bucureştiul va avea aceeaşi soartă după specialiştii ONU...) Noi
credeam că, după comunism, ruşii se vor vindeca de magia
expansiunii,
de
obsesia
imperială.
Nu
e
absurd?
- Mi se pare exagerat să le atribuim ruşilor atâta „sete de acaparare”.
După 20 de ani de la coplapsul imperiului sovietic, tot Occidentul
vorbeşte de comportamentul nu tocmai corect al unor ruşi cu reşedinţa
la New York - „Mafia rusă!”. Dar majoritatea sunt evrei plecaţi din
Uniunea Sovietică. Mai apar printre ei şi câţiva ruşi, ucrainieni,
Istorie
georgieni, ceceni, moldoveni. Când s-a împărţit lumea, două naţiuni au
cam întârziat: Rusia, din cauza Hoardei de Aur, şi Germania, care era
fărâmiţată în stătuleţe feudale. Celelalte croiau de zor imperii în
emisferele calde. Elita rusă, ofiţerii superiori din timpul lui Petru cel
Mare şi al Ecaterinei mai ales, erau germani şi de alte origini.
Nemţii au avut şi o republică autonomă pe Volga, desfiinţată în 1941.
Cohorte întregi de vest-europeni au tot venit în imperiul ţarilor. După
1971 a împânzit Rusia puzderia Kominternului. Acum, se pare, lozinca
e alta: „Evazionişti fiscali din toată lumea, uniţi-vă! Ne vedem la
Moscova!”.
Expansiunea atribuită ruşilor este tipic occidentală, inspirată şi
promovată de imigranţii naturalizaţi. În prezent, agresivitatea contra
românilor, polonezilor, ucrainenilor, este inspirată, promovată, în bună
parte, de „ruşii de profesie”, inclusiv de evrei ruşi. Toţi trec, de regulă,
drept etnici ruşi, fiind în realitate doar cetăţeni ai Federaţiei Ruse.
În 1990-1991, în detrimentul lui Gorbaciov, am pledat pentru
preşedintele Rusiei Boris Elţîn până şi la Casa Albă. În timpul puciului,
tancurile sovietice aşteptau la marginea capitalei. Circa jumătate de
milion de oameni au ieşit în stradă să apere libertatea românilor
basarabeni şi democraţia ruşilor. La Chişinău, noi tipăream toate
ziarele liberale moscovite. Cum ne-au răsplătit liberal-democraţii ruşi?
Peste un an, ne-au angajat într-un război pe Nistru. Încă cei care ne-au
măcelărit mai tare în vara lui 1992 nu erau etnici ruşi, ci de alte origini.
Mai ales ucraineni. Dacă ar fi fost Putin atunci, se termina şi mai rău.
Acum, o parte din elita rusească ar vrea să convingă Europa
Occidentală să vină la ei, spre Pacific, cu capital, altfel intră China. Ei
se tem de chinezi. Cât timp vor putea exporta gaze prin Nord Stream şi
prin South Stream? Dacă ne împăcăm cu Iranul, ce face Rusia?
Cei de la Peremenî au o teorie ieşită din comun: „Să cucerim viitorul,
nu Europa. Să promovăm proiectul Hoarda de Aur, renunţând la iudeocreştinism, la capitalism”. Vor revenirea la valorile spirituale ale
Hoardei de Aur, când popoarele cucerite se bucurau de libertate
religioasă, din Pacific până dincolo de Carpaţi. I-au scris lui Putin şi lau declarat „Ţarul cel Alb”. I-au cerut să promoveze meritocraţia,
loialitatea faţă de persoana aleasă. „Nebopolitica” („Politica Cerului”),
pe care o promovează ei, presupune alegerea celui mai bun dintre
oameni.
- Şi dacii îl alegeau pe cel mai bun.
- Şi acum? Ar fi bine ca liderii politici să nu se lase seduşi de propriile
mituri. Altfel dezagregarea devine inevitabilă. Elitele Rusiei, dar nu
numai, construiesc din nou mitologii expansioniste. Se complac în
retorică de mare putere. Unii vor să refacă Imperiul, fie ţarist, sovietic,
liberal sau pravoslavnic. Dar, în condiţiile unei totale transparenţe
informaţionale, retorica şi miturile nu rezistă. Când va deveni clar că
Rusia nu mai poate reface niciun fel de imperiu, populaţia se va
decepţiona şi mai tare. Încrederea în Putin se va epuiza definitiv.
Are dreptate politologul Igor Vasiliev. Situaţia unei erodări cronice a
naţiunii ruse nu poate rămâne suspendată la infinit. Este posibil să vină
la putere în Rusia şi reprezentanţii etniilor ne-ruse. Nu putem exclude
fărâmiţarea ţării, o eventuală ocupaţie străină, totală sau parţială. Sau
realizarea tuturor scenariilor vehiculate. În tot cazul, schimbările vor fi
de lungă durată. Ele vor pune începutul unei noi epoci. Inevitabil, ruşii
îşi vor însuşi o altă viziune asupra lumii. Condiţiile lor de viaţă vor fi
radical diferite şi vor genera o altă paradigmă, alte concepţii despre
lume. Şi chiar naţiuni noi, în baza celei ruse. Aşa cum s-a întâmplat
după invazia tătaro-mongolă. Perioada marelui imperiu rus, care a
demarat în secolul al XV-lea, se încheie în prezent. Se schimbă
cardinal şi poporul, şi rolul statului în viaţa acestui popor. Viaţa sa nu
mai poate fi la fel ca înainte, „tradiţională”. Dintre epavele „vechiului”
popor rus va apărea negreşit un nou popor. Aşa cum s-a întâmplat în
perioada de trecere de la Rusia kieveană la Rusia moscovită.
Suficiente motive în plus să cred că nostalgicii Imperiului ideocratic
sovietic sau proiectanţii Uniunii Pravoslavnice Ortodoxe, în frunte cu
Rusia, nu au nicio şansă. Vor dispărea ca dinozaurii...
27
Scurtă istorie a românilor şi a
serviciilor de poştă
Ec. Aurel CORDAŞ - Iaşi
I. Introducere
- Patru elemente geografice importante au definit, printr-un
anume determinism geopolitic, economic, social, militar şi religios
deseori vitreg, teritoriu locuit de români: arcul Carpaţilor, cursul
inferior al Dunării, ieşirea la Marea Neagră şi apele Nistrului care
alternau cu cele ale Prutului.
Mai exact, graniţa de S. este formată de fluviul Dunărea, al
doilea fluviu ca lungime al Europei, care pe teritoriul românesc
include două sectoare, Dunărea de Mijloc şi Dunărea de Jos, ambele
navigabile, 1075 km. şi delta prin care se varsă în Marea Neagră.
- Spaţiul carpato-balcanic a fost ocupat încă din mileniul II
î.Hr. de populaţiile indo-europene ale tracilor. Izvoarele istorice
greceşti şi apoi cele latine, din Antichitate, vorbesc despre triburile
geţilor (sec.VI î.Hr.) în regiunea Dunării de Jos, apoi se vorbeşte,
despre triburile dacilor în Banat şi Transilvania.
Unul din regii geto-daci, Burebista (c. 70-44 î.Hr.), spun
istoricii, a unit sub conducerea sa toate triburile din spaţiul cuprins
între Carpaţi, Nistru şi Munţii Balcani.
- Creştinismul a fost introdus prin intermediul numeroaselor
colonii aflate de-a lungul Mării Negre, unde a pătruns încă din sec. III
d. Hr.
- Retragerea aureliană la sud de Dunăre (sec. III d.Hr.),
năvălirea popoarelor migratoare: goţii (sec. III), hunii (sec.III-IV),
avarii şi slavii (sec. VI), bulgarii (sec. VII), ungurii (sec. IX), formarea
primelor voievodate româneşti, bogăţiile solice şi subsolice care au
stârnit lăcomia multora, viaţa grea a populaţiei autohtone, sunt factori
care au avut influenţă defavorabilă asupra activităţii politicoeconomice, sociale şi de poştă.
-Deşi informaţiile din acea perioadă sunt reduse, e greu de
crezut că nu au existat călugări, negustori, călători, curieri, care se
deplasau dintr-un loc în altul.
Legăturile dintre cele trei ţări române se păstrează
neîntrerupte de-a lungul istoriei şi până astăzi, iar istoria poştei române
se împleteşte cu istoria celor două Principate Danubiene, Moldova şi
Valahia alături de Marele Principat al Transilvaniei.
Noţiunea de ,,poşte” este derivată de la cuvântul latin
,,ponere” care însemnă ,,releurile aşezate din distanţă în distanţă pe
drumurile pe care treceau curierii statului”. (G.E. – op.cit.).
De-a lungul secolelor, înţelesul acestei noţiuni a evoluat
permanent ajungând ca de-abea în sec. XII-XIII, să aibă acelaşi
conţinut ca în zilele noastre, cuvântul poştă desemnând staţia finală sau
intermediară de pe diferite căi de comunicaţie unde se găseau cai şi
Istorie
căruţe de schimb şi oameni care se ocupau cu primirea, expedierea sau
tranzitarea şi transportul corespondenţelor. Cu timpul, prin poştă care
iniţial servea doar interesele statului, au început să se transporte nu
numai obiecte de corespondenţă ci şi diferite persoane, curieri sau
simpli călători, precum şi diverse materiale, bagaje, produse etc. (G.E.
– op.cit.).
Munţii Carpaţi au nenumărate trecători care permit intense
schimburi de mărfuri şi informaţii de tot felul, favorizate de mari
drumuri comerciale şi poştale care traversau ţara noastră de la Dunăre
şi Marea Neagră către Ungaria şi Polonia şi mai departe către Europa
Centrală şi Apuseană.
I.1. Drumuri comerciale şi de poştă la Dunăre şi Marea Neagră
Drumurile comerciale şi de poştă dintre Asia şi Europa de V. treceau
pe la noi şi pentru că arabii omeiazi şi abasizi, în sec. VIII şi IX cucerise tot
litoralul de S. al Mării Mediterane.
În sec. XV mai exact în 1453 cade Constantinopolul (Istanbulul de
azi), turcii otomani ocupaseră Imperiul Bizantin, controlau navigaţia pe Marea
Mediterană, inclusiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele, deturnând traficul
comercial şi implicit schimbul de informaţii, de poştă din Mediterana în Oc.
Atlantic.
Aceste mutaţii geo-politice, sociale, economice, militare şi religioase
(apariţia bisericilor protestante în sec. XVI), au avut ca rezultantă comună
deplasarea centrelor de putere din bazinul Mediteranei către N.V. Europei,
pentru prosperitatea unor state ca Anglia, Franţa, Olanda, Spania, Portugalia
toate devenind mari puteri economice şi militare.
În zona Europei Centrale şi de E. (vezi trecutul şi prezentul
României), Imperiul Otoman devine o mare putere militară şi economică,
urmată de Rusia care prin celebrul testament al lui Petru cel Mare, devine un
uriaş imperiu, evident printr-o fiscalitate excesivă, sărăcind popoare întregi..
Drumurile care veneau din Germania, Boemia şi Ungaria se abătea
prin Ardeal, de unde din Sibiu, trecea prin pasul Turnu Roşu în Ţara
Românească şi pe valea Oltului, făcând popas la Slatina, ajungând la Dunăre, la
Turnu Măgurele.
O altă ramură a acestui drum european se abătea pe la Braşov, de
unde saşii negustori şi purtătorii de ştiri coborau prin pasul Branului spre
Câmpul lung muntean, trecând pe la Rucăr şi Dragoslavele. De aici continua
drumul pe valea Dâmboviţei şi ajungeau la Dunăre, la Giurgiu.
O altă variantă, era spre răsărit, pe valea Ialomiţei şi se oprea la
Brăila, unde veneau şi corăbiile bizantine. De la Brăila se putea ajunge la
Chilia, unde exista marfă tătărască, în special coloniale.
Drumul moldovenesc, cobora de la Marea Baltică, prin Lamberg
(Polonia) trecea pe valea Siretului şi era în legătură cu văile Moldovei şi
Bistriţei şi ajungeau la Marea Neagră şi Dunăre, la Chilia şi apoi în Cetatea
Albă aproape de Nistru a fost cunoscut încă de prin 1200. Aceste două centre
fortificate prin sec. XII erau sub stăpânirea genovezilor.
Prin portul Vicina (aprox. Isaccea de astăzi) erau aduse, prin sec.
XIII, postavuri fine din Lombardia şi Franţa, mătăsuri din Niceea, vin şi fructe
din Bizanţ, podoabe de argint din Ungaria şi Cehia, pentru a încărca, în schimb,
grâne, peşte sărat, brânză, piei, miere sau ceară. (x x x – op. cit.).
Drumul tătărăsc pleca de la Lemberg se cobora pe Nistru pe la
Tighina (botezată Bender) până la până la Caffa (fostă colonie grecească
Theodosia, actualul oraş Fedosia din Ucraina, peninsula Crimeea).
28
II. Consolidarea statului Ţara Românească, Moldova,
Transilvania şi istoria serviciilor de poştă în sec. XIV-XV
II.I. Europa sec. XIV-XV
a) Războiul de 100 de ani (1337-1453), a marcat lupta pentru
hegemonia dintre Franţa şi Anglia.
b) Turcii otomani cuceresc S.E. Europei (1398). În anul 1453,
Mehmed II cucereşte Constantinopolul , a avut loc sfârşitul Imperiului Bizantin,
moştenitor al Imperiului Roman de Răsărit.
c) Începând cu sec. XV în cca. 30 de ani, lumea europeană s-a lărgit
considerabil, prin descoperiri susccesive ale Americii, a drumului Indiilor şi a
Oc. Pacific (1492-cca. 1600).
d) Din lipsă de fonduri în Europa au început să fie folosiţi pentru
funcţionarea serviciilor poştale, negustori, meseriaşi, călugări sau studenţi din
universităţi. Să nu uităm că primele universităţi în Europa au apărut, încă din
sec. XI-XII.
Deoarece activitatea de poştă s-a dovedit rentabilă, poşta a început
să-şi diversifice serviciile pentru publicul larg, iar pe la finele sec. XV poşta
particulară a fost înlocuită cu poşta de stat.
II.2. Ţara Românească
Primele formaţiuni cu caracter statal sunt atestate din sec. X d. Hr.,
dar existenţa lor este probabil, mai veche. Voievodatele erau conduse de un şef
militar, numit voievod.
De la ½ sec. XIV a început cristalizarea acestor structuri în
formaţiuni statale mai largi din perioada Evului Mediu şi până în sec.XIX,
teritoriul fiind împărţit între trei principate: Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania.
În perioada sec. XIV-XVI, principatele independente ale Moldovei şi
Ţării Româneşti au făcut faţă încercărilor de cucerire venite din partea vecinilor
mult mai puternici: regatele Poloniei, Ungariei şi Imperiul Otoman.
Ţara Românească a fost un stat medieval (1330-1867), situat între
Munţii Carpaţi în N. şi fluviul Dunărea în V-S-E. Statul a mai fost denumit şi
Ungro-Vlahia sau Valahia. Se învecina cu Moldova , Transilvania şi Imperiul
Otoman.
1. Statul a fost întemeiat de Basarab I (1320-1352) fiul lui
Thocomerius (c.1290-1310), ca stat independent, în urma victoriei de la Posada
(1330), împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Neindentificat
geografic, locul bătăliei este descris în Cronica pictată de la Viena.
Statul cunoaşte o consolidare instituţională, dezvoltare economică,
politică şi religioasă a ţării în timpul urmaşilor lui Basarab I.
Cerem permisiunea cititorului să-i prezentăm extrem de succint, pe
aproape toţi voievozii care s-au succedat la domnie, plecând de la ideea că
amănuntele pot schimba lumea, deoarece, se mai spune că Dumnezeu se află în
detalii. Dar, în articolul nostru ne vom opri asupra figurilor simbolice de
domnitori.
Succesiunea la tron nu a fost reglementată în mod précis în
Principatele Româneşti, neexistând principiul ,,primului născut”. Putea să urce
pe tron şi un alt fiu, chiar nelegitim. Important era să fie din ,,os domnesc.”
2. Nicolae Alexandru Basarab (1352- 1364) aliat cu regale
Ungariei Ludovic cel Mare, cucereşte ,,părţile tătărăşti” care era ţinutul de la
gurile Dunării cu vechea cetate Chilia şi până la mare, ţinut numit şi Basarabia
Istorie
după numele domnitorului muntean. În anul 1359 ia fiinţă Mitropolia Ortodoxă,
subordonată Partiarhiei de la Constantinopol.
3. Vlaicu Vodă (1364-1376) numit şi Vladislav I este fiul şi
urmaşul lui Alexandru Basarab. Vladislav I Vlaicu (v. piesa de teatru cu acelaşi
nume de Al. Davila) recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei Ludovic cel
Mare şi primeşte în schimb Banatul Severinului de dincoace de munţi precum şi
Amlaşul şi Făgăraşul peste munţi.
În timpul lui Vlaicu propaganda catolică a continuat, în schimb este
încurajată economia, se bate monedă proprie din argint: ducaţi, dinari, se
confirmă vechile privilegii ale negustorilor braşoveni. Locuitorii Ţării
Româneşti au folosit monede străine: aspri şi perperi din Imperiul Bizantin,
galbeni italieni denumiţi florini, galbeni ungureşti sau arginţi din ţaratul
bulgarilor sau din cel al sârbilor.
II.3. Moldova
Regiune geografică şi istorică în S.E Europei Centrale. D.p.v.
geografic Moldova era cuprinsă între Carpaţii Orientali la V., râurile Ceremuş
la N. şi Nistru la E. şi Marea Neagră spre S. învecinat cu Ţara Românească şi
Transilvania, Polonia, Imperiul otoman din sec. XV şi Rusia din sec. XVIII.
1. S-a constituit ca stat feudal la mijlocul sec. XIV sub domnia lui
Bogdan I (1359-1365). Era cuprins între Carpaţii Orientali la V., râul Nistru la
E. şi râul Milcov în S. iar sub Petru Muşat teritoriul s-a extins spre S. până la
Dunăre şi Marea Neagră, dar a intrat sub suzeranitatea Poloniei.
Desăvârşirea teritorială şi organizatorică politico-instuţională s-a
realizat prin încorporarea Ţării de Jos, adică sudul Moldovei până la Nistru,
cuprinzând şi parte din Marea Neagră de la gurile Dunării la vărsarea Nistrului,
sub urmaşii lui Bogdan I întemeietorul.
Este primul ctitor al mănăstirilor Tismana şi Cotmeana.
4. Radu I ( 1376 -1385) cunoscut în istorie şi ca Radu Negru era
un alt fiu a lui Nicolae Alexandru, deci frate cu Vlaicu Vodă. A avut doi fii
Dan I (1385-1386) şi Mircea.
5. Mircea cel Bătrân (1386-1418) a avut una din cele mai lungi
domnii. În perioada 1388-1389 uneşte Dobrogea cu Ţara Românească. De la
moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare
după 2 ani. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta
devine părintele liniei ilegitime a Drăculeştilor, care vor avea conflicte cu
Dănuleştii, descendenţii legitimi ai lui Dan I.
2. Laţcu (1368-1375), fiul lui Bogdan, mută scaunul domnesc la
Siret şi încurajează răspândirea catolicismului. Se cristalizează instituţiile
statale. Se înregistrează progrese economice.
3. Muşatinii reprezintă una din cele mai importante familii
domnitoare din Moldova. Printre cei mai cunoscuţi domnitori se numără
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, sau Alexandru Lăpuşneanu.
4. Petru Muşat (1375-1391), a cărui mamă Muşata (Margareta,
după ce a trecut la catolicism) era fiica lui Bogdan Vodă. Mută scaunul
domnesc la Suceava. Se bat primele monede. Creşte prosperitatea ţării.
Rezultă că în aproximativ 100 de ani, de la Thocomerius Basarab –
Alexandru – Vladislav şi Radu Negru – Dan şi Mircea cel Bătrân, Ţara
Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea
Oltenia, Valahia mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare
parte Bugariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări
tătărăşti nenumite mai de aproape. (M.E. - op. cit.).
În timpul său, teritoriul Moldovei s-a extins spre S. până la Dunăre şi
Marea Neagră, ajutat de poloni.
6. Mihail (1418-1420) este urmaşul şi fiul lui Mircea cel Bătrân,
ucis de Dan II, pentru a stăpâni Chilia (sudul Moldovei).
6. Ştefan I (1394-1399) îl înlocuieşte pe vărul său Roman ca vasal
al regelui Poloniei, renunţând la Pocuţia adică ţinutul din nordul Bucovinei,
cuprinsă între Nistru, Ceremuş şi Carpaţi.
7. Alexandru Aldea (1431-1435)
s-a închinat în persoană
sultanului, pentru a câştiga liniştea ţării.
8. Vlad Dracul (1433-1446), trăise un timp la Buda, Nurenberg şi
la Constantinopol. A închinat ţara sultanului şi a lăsat ostateci la Constantinopol
pe fii săi Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.
9. Vladislav II (1447-1456) îi urmă la domnie lui Vlad. El este fiul
lui Dan II. Când Vladislav II a început să şovăie în credinţa lui către Ioan
Corvin, acesta îl înlătură pe dânsul şi puse pe Vlad Ţepeş.
5. Roman (1391-1394) era fratele lui Petru Muşat. Realizează
unificarea teritorială a ţării. Titlul lui Roman arată graniţele Moldovei: ,,Marele
singur stăpânitor şi voevodal Ţării Moldoveneşti de la munţi până la mare”.
7. Alexandru cel Bun (1400-1432) fiul lui Roman I Muşat şi al
doamnei Anastasia ajunge la tron după Iuga Vodă Ologul (1399) şi a avut o
domnie îndelungată 32 de ani, în cursul căreia a căutat să trăiască în pace cu toţi
vecinii. Se văd rezultatele stabilităţii. El organizează ţara politic, administrativ,
religios, militar, cultural, având ca supărare neînţelegerile dintre cei doi fii ai săi
Ilie şi Ştefan.
Recâştigă Pocuţia. Goneşte pe tătari din ţinuturile basarabene
punând stăpânire pe portul Cetatea Albă, iar prin bună învoială a luat de la
Mircea cetatea Chilia, şi au stabilit ca Milcovul să fie hotar între cele două ţări.
II.2.1. Impactul dominaţiei otomane
Dominaţia otomană s-a instaurat treptat asupra Ţărilor Rămâne. În
cazul Ţării Româneşti, care d.p.v. geografic era prima expusă expansiunii
otomane, prima confruntare militară a avut loc pe teritoriul Ţaratului bulgar de
la Vidin, când Vlaicu Vodă aliat cu regele Ludovic înfrânge pe turcii aliaţi şi ei
cu bulgarii (1268). După prof. B. Murgescu prima ciocnire militară are loc în
anul 1369 tot pe teritoriul Ţaratului Bulgar. Perioada confruntărilor masive cu
turcii a început cu ultimul deceniu al sec. XIV.
Nu putem trece peste istorie, fără a nu aminti că localitatea Huşi,
situată între pârâurile Turbata şi Drăslăvăţ, este pomenită într-un document
(1418-1419) din timpul lui Alexandru cel Bun. Documentul mai menţionează o
serie de toponime legate de de târgul Huşi şi localităţile vecine, cum ar fi pârâul
lui Ivan, pădurea Lohanului, movila Răbâia ş.a. (C.C. – op.cit.).
A zidit mănăstirile Moldoviţa şi Bistriţa. Înfiinţează mitropolia din
Suceava cu o şcoală condusă de Gr. Ţamblac.
Distrugerile au fost considerabile, iar pierderile teritoriale au cuprins
atât Dobrogea, cât şi cetăţile Turnu şi Giurgiu, cucerite de otomani în 1417142o, la care avea să se adauge Brăila în 1538-1541.
Sub urmaşii lui, Moldova este împărţită în două, de către copii săi
Ilie (Iliaş) domnea la Suceava şi se turceşte, iar Ştefan la Cetatea Albă care este
ucis de boieri la Ţuţora.
Primul tribut a fost plătit de Vlad Uzurpatorul în 1395, dar plata
tributului a devenit o practică curentă după 1420.
După conica lui M. Strykowski aflăm cum şi-au împărţit ţara în
două, cei doi fraţi. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii,
29
Istorie
Tecuciul, etc. Ştefan stăpânea peste trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia.
Această împăcare şi împărţire între fraţi, a fost mediată de regele Poloniei în
anul 1436. (G.B., S.L., I.S. – op.cit).
nordul şi centrul podişului Transilvania. (v. ,,Gesta Hungarorum”-Despre
unguri, adică cronica notarului regelui maghiar Bela III şi Diploma cavalerilor
ioaniţi).
Cerem permisiunea cititorilor noştri, iubitori de istoria Basarabiei, să
amintim că, Basarabia este o regiune istorică românească situată între Nistru,
Prut, Dunăre şi Marea Neagră.
Pentru a desnaţionaliza pe români şi pentru a se apăra contra altor
invadatori, ungurii au colonizat cu secui, saşi, cavaleri ioaniţi şi teutoni.
Numele de Basarabia, atribuit în Evul Mediu părţii meridionale a
acestui teritoriu (Bugeac), a fost extins, după 1812, asupra întregului teritoriu
anexat de Rusia.
Principatul Moldovei, constituit la jumătatea sec. XIV, a inclus între
hotarele sale, pînă la vremea domnului Alexandru cel Bun, toate teritoriile
cuprinse între Carpaţii Orientali şi Nistru.
La sfârşitul domniei lui Petru Rareş, partea de S. a Basarabiei este
anexată Imperiului Otoman şi transformată în raiaua Tighina (botezată
Bender). (x x x – op.cit).
8. Bogdan II (1449-1451) urmează la tron după mai mulţi ani de
certuri dintre fraţii Iliaş şi Ştefan.
9. Petru Aron (1451-1457) ucide pe Bogdan în anul 1451. Petru
Aron închină ţara turcilor, trimiţând tribut lui Mahomed II în sumă de 2000 de
galben (1456).
II.3.1. Impactul dominaţiei otomane
Moldova a fost multă vreme în afara razei de acţiune a turcilor
otomani. Primul raid otoman avut loc în 142o, interesul reciproc a crescut după
cucerirea în 1453 a Constantinopolelui.
După avertismentul otoman, în 1456 Moldova a început să plătească
tribut. În perioada 1473-1478 au avut loc, cu unele întreruperi, confruntări
militare masive, finalizate prin cucerirea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă şi
reluarea plăţii tributului.
II.4. Transilvania
Transilvania a fost şi este şi va fi o provincie istoric românească,
situată în partea de N.E. şi centrală a României. Cuprinde un podiş-cetate unde
zidurile de apărare sunt formate de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi
Munţii Apuseni. Prin poziţia lui geo-politică a fost inima regarului Dacic. Prin
frumuseţe, prin bogăţie şi prin toate cele bune, am stârnit doar lăcomia
străinilor, care ne-au furat şi au dorit să ne ocupe de-a lungul istoriei.
Transilvania a fost stat medieval ce cuprindea depresiunea
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.
- Ungurii de origine ugro-finică, apar în istoria europeană prin sec.
IX, veniţi din zona M-lor Urali şi se stabilesc în Câmpia Panonică (Ungaria de
azi) unde se creştinează şi formează regatul Ungariei în sec. X.
- Prin sec. XI ungurii, atraşi de bogăţiile teritoriilor locuite de
români,
au pătruns şi în Transilvania, pe văile Crişurilor, Someşului,
Mureşului şi care de atunci a căpătat numele unguresc de Ardeal sinonim cu
Transilvania, în traducere peste pădure.
- În sec. XI-XIII începe cucerirea Transilvaniei. Aici, ungurii i-au
găsit pe români care trăiau alături de slavii veniţi de prin sec. VI, organizaţi în
voievodate.
Pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut cu mare dificultate şi
cu rezistenţă deosebită din partea prinţilor pământului românesc: Menumorut,
Glad şi Gelu care conduceau voievodatele (ducatele) româneşti: Crişana, Banat,
30
Forma de organizare a Transilvaniei era voievodatul (sec. XII-XVI) adică
(1176-1541) cu grad înalt de autonomie, dar sub autoritate maghiară.
II.5. Dobrogea
Provincie istorică în S.E. României, situată între cursul inferior al
Dunării şi Marea Neagră. Poziţia geografică a făcut din Dobrogea, timp de 3
milenii, principalul coridor prin care armatele puterilor balcanice, înaintau spre
regiunile din N. Dunării şi invers.
Formaţiune de sine stătătoare constituită în sec. XIV pe teritoriul
dobrogean de către Dobrotici, este inclusă de Mircea cel Bătrân în Ţara
Românească.
Anexată la începutul sec. XIV, pentru 4,5 secole de către Imperiul
Otoman, Dobrogea decade economic fiind folosită ca bază militară de către
trupele turceşti ce pregătea campanii împotriva Ţării Româneşti, Moldovei,
Poloniei şi mai târziu a Rusiei.
În urma Tratatului de pace de la San Ştefano şi a Congresului de
pace de la Berlin (1878) Dobrogea devine parte a statului român.
Tratatul de pace de la Bucureşti (1913), care finalizează Al Doilea
Război Balcanic, redă României Cadrilaterul, regiunea din S. Dobrogei.
După începutul celui de Al Doilea Război Mondial, în urma
Tratatului de la Craiova (1940), Cadrilaterul este atribuit Bulgariei.
II.6. Istoria poştei în Transilvania
După cucerirea Transilvaniei de către unguri, pe teritoriul acestui
pământ românesc a funcţionat un serviciu de curieri, folosiţi pentru nevoile
regelui maghiar. Necesitatea transmiterii informaţiei de către voievodul
Transilvaniei către regele Ungariei, a apărut şi în în baza raportului de
vasalitate, şi comasării atribuţiilor militare şi administrative.
În Transilvania ca şi în celelalte provincii româneşti, caii pentru
nevoile curierilor precum şi întreţinerea acestora era asigurată de locuitorii
satelor de pe traseul poştei.
Cu timpul curierii pedeştri au fost înlocuiţi cu cei călări, mai ales
după reorganizarea administrativă a voievodatului şi a regatului, apărând astfel
şi curierii comitatelor.
II.7. Viaţa economică în cele trei Ţări Române
Constituirea statelor centralizate ale Ţării Româneşti şi Moldovei a
însemnat începutul unei mari etape istorice de aprox. 5 secole (sec. XIV-XIX).
În această perioadă viaţa economică are caracter agrar, agricultura sub toate
formele şi creşterea vitelor rămâne principala preocupare.
Albinăritul era foarte extins şi pescuitul luase o dezvoltare
remarcabilă la Dunăre. Au crescut treptat suprafeţele cultivate. Principatele
produse ale noastre erau grânele: grâu, orz, ovăz, mei.
În ramura creşterii animalelor au loc important îl deţineau vitele
cornute, oile şi cai care erau căutaţi pe pieţele europene.
Istorie
Exploatarea subsolului şi mineritul erau dezvoltate. În ce priveşte
bogăţiile minerale locul de frunte îl ocupa sarea exploatată la Turda, RâmnicuVâlcea. Fierul se extrăgea la Baia de Arieş (Gorj), aurul era strâns de ţiganii
zlătari (zlat în lb. slavă însemnă aur) din albia unor râuri. În Transilvania aurul
era extras din Munţii Apuseni.
Meşteşugurile, organizate în bresle, sunt conturate bine în oraşele
transilvănene Braşov, Sibiu, Cluj, Sighişoara.
Comerţul era deosebit de bine dezvoltat, datorită condiţiilor naturale
favorabile, Ţările Române fiind la răscrucea drumurilor comerciale ce duceau
de la N. la S. de la E. la V. În plus accesul la Dunăre şi M. Neagră a permis
intensificarea activităţii comerciale.
Din sec. XV, Marea Neagră devine lac turcesc având ca porturi
principale Cetatea Albă (Akkerman) şi Chilia. Se dezvoltă comerţul pe Dunăre
prin porturi Giurgiu, Brăila, Turnu.
Se exportau produsele solice şi se importau diferite produse ca:
postavuri, pălării, cuţite, coase, seceri, fiare de plug, arme, mătăsuri, mirodenii.
Banii folosiţi la noi erau ducaţii de argint, şi banii de aramă bătuţi de domnii
români la Braşov. (C.J. – op.cit.).
,,exista o reţea întreagă de agenţi fiscali şi administrativi, ascultând
de marele drăgător de la curtea domnească, agenţi prin care ordinele domneşti
erau transmise până la ultimul sat şi invers, domnul şi curtea sa erau informaţi
de faptele importante, de ordin politic – fugari peste graniţe, răsmeriţe, afaceri
ale duşmanilor – sau economic – negustori străini, bâlciuri la hotare, pricini de
vamă.” (G.E. – op. cit.).
II.9. Serviciile de poştă în timpul domnitorului Vlad Ţepeş
(1448, 1456-1462, 1476)
Vlad II Dracul zis şi Ţepeş (1431-1476), domn al Ţării Româneşti
(1448, 1456-1462, 1476), fiul lui Vlad I Dracul, nepot direct al lui Mircea cel
Bătrân. A fost extrem de autoritar, punând capăt abuzurilor boereşti. El are
relaţii bune cu cele două ţări româneşti. Din vremea sa, datează prima atestare a
Bucureştiului. Întăreşte autoritatea domnească (Sfatul domnesc, armata, pune
capăt luptelor interne). Sprijină urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Conflicte
cu patriciatul săsesc (1456-1460).
După ce sultanul Mahomed II mărise tributul în bani, la care se
adauga ,,birul de sânge” adică un număr de copii care erau turciţi, 50 de cai ,
şoimi, etc., Vlad Ţepeş refuză să mai plătească tribut în anul 1459. Urmează
inevitabil dese şi îndârjite lupte cu turcii, după strategii extrem de originale.
II.8. Serviciile de poştă în timpul lui Mircea cel Bătrân (1335? –
1418)
Domn al Ţării Româneşti în perioada (1386-1418), cu o întrerupere
între 1395-1397, Mircea cel Bătrân cu cei 32 de ani de exercitarea suveranităţii
a reprezentat ce mai lungă domnie în cele 5,5 secole de istorie a principatului
Ţara Românească.
În timpul domniei sale ţara cunoaşte cea mai mare suprafaţă
teritorială de la gurile Dunării din Dobrogea, până la Silistra, ,,părţile tătărăşti”
de la N. Dunării (în principal Bugeacul) până la ,,Marea cea Mare”, alături de
Muntenia şi Oltenia precum şi domeniile Amlaşului şi Făgăraşului din Ardeal.
Mai simplu spus în acea vreme, hotarele ţării se întindeau de dincolo
de Carpaţi până la Dunăre şi de la Banatul Severinului până la Marea Neagră.
Aici se văd, din nou, rezultatele stabilităţii.
Vlad Ţepeş a fost cel mai vrednic urmaş a lui Mircea cel Bătrân pe
tronul Ţării Româneşti şi care în anul 1462 l-a înfruntat lângă Târgovişte pe
Mahomed II.
Are o viaţă furtunoasă, este înlocuit cu fratele său Radu cel Frumos,
închis 10 ani de Matei Corvin, ajunge domn din nou cu ajutorul lui Ştefan cel
Mare, fiind ucis în final în 1476.
Vlad Ţepeş printr-un hrisov din din 26 iulie 1490, scuteşte de cai de
olac (căruţă cu poştă, mai are sensul de curier, cal de poştă) pe locuitorii
comunei Topeşti.
Trebuie amintit că pentru mărirea vitezei de deplasare în transportul
corespondenţei, curierii domnului foloseau cai puşi la dispoziţie de populaţie.
II.10. Serviciile de poştă în timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
În acelaşi timp turcii otomani după ocuparea ţaratelor bulgare,
deveniseră vecini ai Ţării Româneşti la Dunăre. Una din cauzele intervenţiei
turcilor se datorează preluării Dobrogei şi sprijinirii ţarului de la Vidin.
Mircea cel Bătrân a reuşit să ţină piept expediţiilor lui Baiazid I
Fulgerul, care urmărise transformarea ţării în provincie a Imperiului Otoman,
prin victoria de la Rovine (1394/1395). Domnia sa remarcat ca o epocă de
înflorire şi consolidare economică, militară şi politică. Numele lui s-a acoperit
de glorie, ca o importantă contribuţie la încetinirea expansiunii otomane spre
centrul Europei.
Din timpul lui M. cel B. se cunoaşte primul document privind
existenţa serviciilor poştale. Prin hrisovul dat de domnitor la Giurgiu 11 mai
1399 se stabilea:
,,Am binevoit ca satul Pulcouţi, închiriat de către jupânul Galea,
mănăstirii Strugulea, să-l emanicipăm de oerit, de porcărit, de albinărit, de
galetărit, de vinăriciu, de gloabă, de cai, de boi, de cărat, mai pe scurt de toate
slujbele şi dările mari şi mici, care să rămână în folosul acelei mănăstiri”.
(T.C.A. – op. cit.).
În acelaşi timp se impunea cunoaşterea reală şi în scurt timp a
situaţiei pe întreg teritoriul ţării , lucru care nu se putea îndeplini decât numai
printr-un serviciu de curieri. Dar înafară de curieri, conform spuselor marelui
istoric C.C. Giurescu :
31
(c. 1434-1504)
Cel mai important domn al Moldovei a fost Ştefan cel Mare (14571504), fiul lui Bogdan II, nepot de fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun.
Numele lui a fost Ştefan Muşat, dar datorită modului în care a apărat pământul
şi credinţa strămoşească a fost numit de popor cel Mare şi Sfânt. Se văd, din
nou, efectele stabilităţii.
Domnia sa îndelungată, gloria biruinţelor împotriva tuturor vecinilor
săi, a reprezentat o epocă de afirmare politico-militară-economică şi religioasă a
Moldovei într-o perioadă de creştere a puterii otomane.
Marele domnitor după lupte aprige la Baia cu Matei Corvin în
1467, Lipnic cu tătarii în 1469, Vaslui 1475 şi Războieni cu turcii în 1476 ş.a.
acceptă atât reluarea plăţii tributului, cât şi cedarea Chiliei şi Cetăţii Albe,
importante centre comerciale, militare şi strategice.
Cronicele noastre vechi ca şi cele străine din acea vreme, elogiază
talentul militar, spiritul de sacrificiu, vitejia domnului Ştefan cel Mare. În
cuvintele sale testamentare, se spune că Domnitorul a îndemnat pe urmaşi să
trăiască în bune relaţii cu turcii, deoarece nu se pote conta pe ajutorul
polonilor, ungurilor sau ruşilor gălăgioşi şi promiţători, dar săraci la fapte şi
vicleni. (N.D. – op.cit.).
Istorie
A înălţat şi reparat peste 40 de biserici şi mănăstiri, slăvind prin asta
luptele care le-a avut pentru apărarea creştinismului.
Ştefan cel Mare şi Sfânt a acordat o importantă atenţie târgului Huşi,
dintr-o serie lungă de considerente, din care primează avantajul locului.
Datorită unei importante poziţii geo-politice şi strategice (se află
aprox. la o distanţă egală faţă de Iaşi şi Chişinău, fiind situat în centrul
Moldovei, care încorpora şi Basarabia), comerciale, militare (fiind aproape şi de
Prut se putea supraveghea, în permanenţă, mişcările de trupe ale tuturor
vecinilor dinspre partea de E.şi S. a ţării).
El face din Huşi o nouă reşedinţă domnească care supraveghea S.
ţării şi valea Prutului (Drumul Mare). Curtea domnească de la Huşi devine şi o
bază militară şi economică specializată în concentrarea oastei domnului ,
precum şi un depozit important pentru proviziile armatei. În plus aici se afla o
puternică garnizoană, special antrenată pentru paza personală a marelui
Domnitor şi a dregătorilor din Înaltul Sfat Domnesc.
Pe lângă curtea
domnească Ştefan cel Mare a ridicat o biserică de piatră între anii 1491-1495.
(V.M. - op. cit.).
Finele sec. XIV şi începutul sec. XV a însemnat pentru statele
româneşti o perioadă de relativă stabilitate politică internaţională. Această
consolidare a atras după sine relaţii externe care să asigure securitatea şi
integritatea teritorială.
Viaţa economică, schimburile comerciale s-au dezvoltat sub
protecţia statului interesate printre altele să-şi dezvolte o piaţă proprie pentru
produsele aduse de la mari distanţe.
În plus au început să apară, astfel schimburile diplomatice sau de alte
interese informaţionale de poştă care se făceau prin curieri sau trimişi speciali,
aceştea duceau corespondenţa domnului pentru conducătorii altor state,
informări în legătură cu exportul de mărfuri sau importurile din alte ţări.
În sec. XV apar un nou tip de curieri, călăraşul care asigură o
legătură permanentă a administraţiei centrale cu ambasadorul (capuchehaie) de
pe lângă Înalta Poartă la Constantinopol.
III. Ţările Române şi serviciile de poştă în sec. XVI
Biserica apuseană numită catolică (b. ,,universală” ) şi cea
răsăriteană numită Biserica Ortodoxă (b. ,,dreptei gândiri”), fuseseră separate cu
mult timp înainte (sec. V, din cauza problemelor geo-politice şi doctrinare).
În sec. XVI, în epoca Reformei protestante s-a pus capăt dominaţiei
Bisericii Catolice în V.N. Europei şi din catolicism s-au separat cultele
protestante. Reforma religioasă protestantă a avut a serie de merite:
- parte din puterea politică, economică a papei , se transferă
statului; - reforma a jucat un rol important în dezvoltarea spirituală,
ştiinţifică, culturală şi intelectuală în Europa Apusenă;
- reforma este părintele capitalismului şi a toleranţei religioase.
Credinţa în puterea divină alături de puterea raţiunii umane au eliminat o mare
parte din frica de a risca în afaceri şi în treburile societăţii.
f) În sec. XVI, Imperiul Otoman cunoaşte o spectaculoasă
ascensiune, mai ales în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), fiind cea
mai puternică ţară din lume. Se întindea pe trei continente: Asia, Africa şi
Europa. Transilvania devenea vasala turcilor, iar Moldova a devenit tributar
Imperiului Otoman.
g) Pe topoganul istoriei, în cădere se află, Ungaria (v. bătălia de la
Mohacs în 1526 când Suleiman Magnificul zdrobeşte armata ungară, iar
Regatul Ungar se destramă: partea de V. este ocupată de Imperiul Habsburgic,
cea centrală, devine paşalâc turcesc cu reşedinţa la Buda (1541), iar
Transilvania devine principat autonom vasal Imperiului Otoman) şi Polonia în
care are loc stingerea dinastiei Jagiellonilor (1572) iar Sigismund de Vasa al
Suediei este ales rege al polonilor (1587-1610).
h) În Rusia are loc unificarea politică (Vasili III, 1505-1533; Ivan
cel Groaznic, 1533-1584).
i) Franţa după ce a strălucit prin dinastia Valois, începe să fie
condusă de dinastia de Bourbon (Henric IV, 1553-1610 fost rege al Navarrei şi
primul rege al Franţei din dinastia de Bourbon 1589-1610. Pentru detalii v.
cartea lui H. Mann, ,,Henric al IV-lea”).
j) În Franţa înfiinţarea poştei de stat s-a datorat regelui Ludovic XI
care a propus o organizare modernă. Înbunătăţiri au fost aduse serviciului poştal
şi de urmaşii regelui Henric III (1571-1589), Henric IV (1589-1610).
III.1. Europa sec. XVI
III.2. Ţara Românească (Muntenia)
a) Spania este condusă de dinastia de Habsburg (Carol, 1516-1556),
Filip II (1556-1589).
b) Anglia devine celebră prin regele Henric VIII (1509-1547) şi fiica
sa Elisabeta I (1558-1603), care au pus bazele imperiului colonial englez. Are
loc reforma anglicană, parte a reformei protestante.
c) În acest secol, deja sunt prezente colonii europene în toate părţile
lumii Asia, Africa şi cele două Americi. În anul 1550 se făcuse deja înconjurul
lumii.
d) În sec. XV-XVI europenii studiază cu mare atenţie lumea din jur.
Se pun întrebări şi se caută răspunsuri, materializate şi în mari descoperiri
geografice. Au apărut idei noi despre artă, ştiinţă, religie, care au determinat
mari schimbări, pe multiple planuri, în Europa. Şi cum toate trebuiau să poarte
un nume, fenomenul s-a numit Renaştere.
e) Are loc Reforma protestantă (1517). Timp de 1000 de ani în
Europa de V. a existat o singură biserică, condusă de Papa de la Roma (1054).
Astfel creştinismul mileniului I s-a separat, definitiv, în două biserici distincte:
Biserica Ortodoxă (bizantină) şi Biserica Catolică (romană).
În sec. XVI, toate cele trei principate (inclusiv Transilvania, care în
1541 a devenit provincie autonomă, după ce Imperiul Otoman a cucerit Regatul
Ungar) au recunoscut suzeranitatea Imperiului Otoman, dar şi-au păstrat un
grad de autonomie internă, nu au fost niciodată desfiinţate ca entităţi statale.
1. Radu cel Mare (1496-1508), a fost fiul lui Vlad Călugărul,
întăreşte puterea domnească ca să aibă linişte în ţară. Plăteşte tribut turcilor
8000 de galbeni pe an. De la regele Vladislav primeşte în stăpânire 19 sate în
ţinutul Geoagiului.
A purtat de grijă Bisericii, lângă Târgovişte care era capitala ţării,
ridică mănăstirea Dealul, se îngrijeşte de prima tipografie. Meşterul tipograf
Macarie adus din Muntenegru începe tipărirea cărţilor bisericeşti: Liturghier
(1508), Octoih, Evanghelier (1512).
2. Mihnea cel Rău (1508-1510) datorită răutăţilor sale este izgonit
de la domnie de boerii Craioveşti.
3. Vlăduţ (1510-1512) este fiul lui Vlad Călugărul.
4. Neagoe Basarab (1512-1521), fiul lui Basarab cel Tânăr. A
construit mănăstirea Curtea de Argeş. Lui i se atribuie ,,Cartea de învăţătură
32
Istorie
către fiul său Teodosie” preţios document asupra moralei, instituţiilor acelor
vremi, fiind scrise cu aplicaţie religioasă.
Şchiopul, Dimitrie Cantemir ş.a.) să păstreze funcţia pe care i-a atribuit-o
Ştefan cel Mare şi Sfânt, de reşedinţă domnească.
5. Radu de la Afumaţi (1522-1529) căsătorit cu Ruxanda fiica lui
Neagoe Basarab. Este omorât într-o biserică de unii din boerii Dăneşti care erau
în conflict cu familii ale boerilor Basarabeşti, sprijiniţi de Craioveşti şi
Drăculeşti.
La 23 august 1517 Bogdan III moare la Huşi, dar este înmormântat
la Putna (V.M. – op.cit.).
6. Radu Paisie (1535-1545) fiul nelegitim al lui Radu cel Mare, a
avut domnia ceva mai lungă, după Radu de la Afumaţi. El fusese mai înainte
egumen la Argeş.
7. Mircea Ciobanul (1545-1554) îl înlocuieşte pe Radu Paisie după
ce acesta a fost surghiunit de turci. Acesta a mutat capitala ţării de la Târgovişte
la Bucureşti.
8. Pătraşcu cel Bun (1554-1558) este fiul lui Radu Paisie. Acesta
moare pe scaunul domnesc, lăsând printre urmaşii săi pe Mihai Viteazul.
9. Petru cel Tânăr (1559-1568) a domnit ajutat de mama sa
Doamna Chiajna.
10. Alexandru III (1568-1577) a domnit sub ocrotirea turcilor cu
aceeaşi cruzime ca şi Mircea Ciobanul. A construit mănăstirea Plumbuita de
lângă Bucureşti.
2. Ştefăniţă Vodă (1517-1527) avea numai 9 ani la moartea tatălui
său Bogdan III. În anul 1523 ia singur conducerea ţării, cerînd execuţia
hatmanului Arbore care conduse-se ţara, găsindu-i vina că încheiase alianţe cu
polonii. Cum primejdia tătărască nu fusese înlăturată de tatăl său Bogdan III,
Ştefăniţă Vodă îi învinse pe aceştea la Gura Sărata, pe Prut (lîngă Stănileşti) nu
departe de Huşi (V.M. – op.cit.).
Ştefăniţă a fost otrăvit , se pare, de soţia sa doamna Stana, în
înţelegere cu boerii.
4. Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), era fiul lui Ştefan cel Mare
cu Maria Rareş din Hârlău, se bazează pe o înţelegere cu otomanii. Ocupă
Rodna şi Unguraşul, iar Bistriţa îi plăteşte tribut. Nu poate cuceri Transilvania
în întregime.
Polonii s-au plâns sultanului împotriva lui Petru. Moldova este
atacată de Soliman cel Mare, tătari şi poloni la un loc. Domnitorul a părăsit
tronul şi se refugie în cetatea ardeleană Ciceu. Petru Rareş reveni în graţiile
sultanului, căruia îi trimisese zălog pe fiul său Iliaş (1547-1551) care se turci
sub numele de Mehmed.
11. Mihnea II Turcitul (1577-1583).
12. Petru Cercel (1583-1585) prin cultura vastă, prin numărul de
limbi străine cunoscute, prin talentul de poet, prin spiritul renascentist câştigă
preţuirea regelui Franţei Henric III care îl sprijină la Constantinopol să ajungă
domn în locul lui Mihnea.
13. Mihnea II Turcitul (1585-1591) ajunge a doua oară domn
numit de turci, în locul lui Petru Cercel care deşi era poet s-a dovedit extrem de
lacom de bani. După moartea mamei sale, Mihnea se trecu la religia
musulmană. Sultanul schimbă, apoi domnii după bunul său plac.
Strategia militară a foştilor domnitori este folosită şi de Petru Rareş,
care foloseşte Huşul ca reşedinţă domnească, eliberând 133 de acte oficiale. În
ultimul an de domnie petrece la Huşi chiar două luni de zile. (V.M.- op.cit.).
Reamintim că, la finele domniei lui Petru Rareş, partea de S. a
Basarabiei este anexată de Imperiul Otoman şi transformată în raiaua Tighina.
5. Ştefan Lăcustă (1538-1540) a fost pus de turci în locul lui Rareş,
dar boierii l-au ucis.
6. Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568) fiul natural al
lui Bogdan Chiorul, căsătorit cu Ruxanda o fiică a lui Petru Rareş, a fost impus
de o parte din boieri, după domniile fără importanţă ale fiilor lui Petru Rareş,
Iliaş şi Ştefan. Din cauza cruzimilor a fost înlocuit cu Eraclide Despotul (15611563) care a fost ucis de Ştefan Tomşa pe care turcii nu l-au recunoscut ca
domn.
Domnitorul şi-a petrecut cea mai mare parte a domniei în Ţara de
Jos, la Iaşi, Vaslui şi Huşi. (V.M. op.cit.).
Alexandru Lăpuşneanul a inspirat celebra nuvelă a lui Costache
Negruzzi cu acelaşi nume, prima capodoperă în proză a literaturii române
moderne. El ocupă tronul Moldovei pentru a doua oară. Acesta a stabilit
reşedinţa ţării la Iaşi. Datorită cruzimii sale, se zice, este otrăvit.
7. Bogdan (1568-1572) fiul lui A.L. este înlocuit cu Ioan Vodă cel
Viteaz copil din flori a lui Ştefăniţă, fiul lui Bogdan Chiorul (zis şi ,,cel Orb”)
care este trimis direct de către turci.
III.3. Moldova
1. Bogdan III (1504-1517) poreclit ,,cel Orb”, fiul lui Ştefan cel
Mare plăteşte tribut mărit la turci de cca. 8000 de ducaţi de aur. În timpul său se
poartă lupte cu polonii şi tătarii.
Poziţia strategică a Huşului, faţă de ameninţările externe de la răsărit
sau din S. Moldovei, îi va determina pe domnitorii moldoveni ( Bogdan III,
Petru Rareş, Iliaş Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Petru
33
Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), neputând plăti tributul dublat a
fost nevoit să ridice armele, sprijinit de cazacii zaporojeni, împotriva turcilor. Îi
bate în câteva lupte, mai ales la Jilişte, dar trădat de ai săi, atacat din două părţi
la Roşcani, Ioan Vodă s-a predat şi a fost ucis în mod sălbatic.
8. Petru Şchiopul (1574-1579) se remarcă prin blândeţe. A avut de
luptat cu cazacii care ,,vizitau” deseori Moldova aducând cu ei diferiţi
pretendenţi la tron.
Istorie
Petru Şchiopul este ultimul domn care a avut curte domnească la
Huşi. (V.M. op.cit.).
9. Iancu Sasu (1579-1582) a fost pus domn de către turci în locul lui
P. Şchiopul. Acesta fiind pârât de boeri, turcii l-au readus pe Petre Şchiopul a
cărui domnie a fost tulburată de pretendenţi la tron şi intensă propagandă
catolică.
10. Aron Vodă Tiranul (1591-1595) trecu în tabara creştinilor, deşi
era considerat filoturc. Moare în temniţă. El ridică lângă Iaşi mănăstirea
Aroneanu.
11. Ieremia Movilă (1595-1606) a vrut să-l pună domn pe fratele
său Simon în locul lui Mihai Viteazul, intrând în conflict cu acesta. Domnitorul
Ieremia Movilă dă danie, Episcopiei de Huşi, patru sate din ţinutul Fălciului şi
câteva mori aproape de Prut (V.M. – op.cit.).
III.4. Transilvania
În sec. XVI, Ungaria era slăbită de luptele interne, de răscoala lui
Gh.Doja (1514), turcii profită de această stare de lucruri şi îi atacă
pe un unguri Mohacs (1526) ia biruit şi le-a ocupat ţara.
Aşadar, după bătălia de la Mohacs, Ungaria a fost împărţită între
habsburgi şi otomani.
După înfrângerea de la Mohacs (1526) în regatul Ungariei a început
luptele pentru tronul regal între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia pricipele
Transilvaniei, ajutat de Petru Rareş. Ioan Zapolia ajuns şi rege al Ungariei, până
în 1540, se recunoaşte vasal al Imperiului Otoman în 1529.
- În anul 1541, la moartea lui Ioan Zapolia, Ungaria centrală (de
mijloc) a fost transformată în paşalâc turcesc cu capitala la Buda.
- În perioada (1541-1699) Transilvania a devenit pricipat autonom
sub suzeranitate otomană, după ce Imperiul Otoman a cucerit Regatul Ungar.
Principatul autonom al Transilvaniei condus de un principe, numit de
Dietă şi confirmat de sultan, a fost dat lui Ioan Sigismund fiul lui Zapolia,
ajutat de mama sa Isabela şi o eminenţă cenuşie, călugărul Gh. Martinuzzi.
Deci, Transilvania a devenit vasală turcilor în perioada 1541-sec. XVII.
- În Transilvania dominaţia otomană a durat doar până-n sec XVII,
în timp ce Ţara Românească şi Moldova au rămas dependente de Imperiul
Otoman până în sec. XIX.
- Sub raport religios, erau admise oficial religiile: romano-catolică,
luterană (evanghelică), calvină (reformată) şi unitariană (rezultată din
desprinderea de Biserica Anglicană), cu excluderea religiei ortodoxe, care
reprezenta populaţia majoritară românească.
- Noua realitate dictată de semnarea păcii de la Karlovitz (1699) a
impus ca obiectiv principal pentru Curtea imperială şi realizarea unirii religioase
a românilor ardeleni cu Biserica Romei. Astfel, la iniţiativa Casei Imperiale de
Habsburg, are loc înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, adică Mitropolia
Ortodoxă din Ardeal se uneşte cu Biserica Romano-Catolică, pe baza hotărârilor
sinoadelor religioase din 1697-1698, respectiv pe baza diplomelor imperiale, din
1699 şi 1701.
III.4.1. Istoria poştei în Transilvania
Pe la mijlocul sec. XVI, Austria se găsea d.p.v. poştal la un grad
înalt de organizare. Datorită influenţei modelului austriac s-a perfecţionat şi
organizarea poştei în Transilvania, prin introducerea unui serviciu fix de curieri,
înfiinţarea unui organism central de conducere a activităţii poştale. Magistrul
34
şef al curselor poştale coordona coordona activitatea, luând totodată măsuri de
securitate a personalului poştal. (G.E. op.-cit.).
III.5. Viaţa economică
Mulţi istorici printre care şi B. Murgescu au considerat că sec. XVI
au fost un moment decisiv în trecerea de la economia nemonetară, la economia
de schimb (ec. monetară, marfară).
De subliniat sunt transformările apărute în zona geografică,
economică, politică şi militară datorată consecinţelor Marilor Descoperiri
Geografice (sec. XV descoperirea Americii de către Cristofor Columb şi a
drumului spre India de către Vasco da Gama) a schimbării centrului de greutate
a comerţului din regiunea M. Mediterane în regiunile limitrofe Oc. Atlantic,
adică ţările din N.V. Europei.
Am văzut că încă din sec. XIII-XIV, prin Ţările Române, treceau
drumuri ale comerţului internaţional care legau M. Neagră de Europa Centrală.
Pe aceste drumuri erau tranzitate produse orientale (produse din E.) mai ales
mirodenii şi ţesături, precum şi produse meşteşugăreşti din Europa de V. şi
Centrală.
Pentru Ţara Românească, tributul de la 3000 de galbeni, ajunsese la
50.000 de galbeni, în Moldova tributul ajunse la 30.000 de galbeni. În
Transilvania obligaţiile erau de 60.000 de galbeni. Turcii mai cereau de la noi
grâu, ceară, vite, şoimi, blănuri, cai, ceea ce a adus o mare sărăcie populaţiei.
III.6. Serviciile de poştă în timpul lui Mihai Viteazul (1558-1601)
Domn al Ţării româneşti (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1600)
şi al Moldovei (1600). În documentele vremii era numit ,,domn al Ţării
Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei.” Amintim că Mihai
Vitezul era fiul lui Pătraşcu cel Bun şi fratele lui Petru Cercel.
Domnul duce o politică de întărire a puterii centrale în dauna marilor
feudali, iar în plan social promulgarea în anul 1595 a legii privind ,,legătura lui
Mihai” prin care se interzice libera circulaţie a ţăranilor aserviţi, generalizând
legarea de pământ a ţărănimii în scopul unei mari stabilităţi fiscale.
În plan politico-militar Mihai Viteazul are o serie de victorii
strălucite din care amintim:
-campania de la Dunăre; lupta de la Călugăreni şi alungarea
otomanilor din ţară la Giurgiu (1594-1595);
-campania din Transilvania; lupta de la Şelimbăr; intrarea în Alba
Iulia (1599);
-campania din Moldova; prima unire politică a românilor, a Ţărilor
Române; lupta de la Mirăslău; campania polonă în Ţara Românească şi
Moldova (1600);
-lupta de la Gorăslău; uciderea lui Mihai pe Câmpia Turzii (1601).
Mihai Viteazul prin actele sale, este primul om politic care a
remarcat ,,începutul sfârşitului” puterii turceşti, încurajând astfel acţiunile ce
vor urma împotriva Imperiului Otoman. Tot el a fost primul domn care a
realizat unirea celor trei principate, idealul naţiunii române.
Sec. XVI şi următorul sunt marcate de actul unirii Munteniei,
Moldovei şi Transilvaniei sub domnia lui Mihai Viteazul eroul de la Călugăreni.
Deşi de scurtă durată actul unirii sub Mihai Viteazul, cele trei
principate şi-au recucerit independenţa, a avut un mare rol în dezvoltare
conştiinţei de neam a românilor din cele trei Ţări Române, înlesnind şi unele
schimburi de corespondenţă în toate direcţiile.
Istorie
IV. Ţările Române şi serviciile de poştă în sec. XVII
IV.1. Europa sec. XVII
a) Războiul de 30 de ani (1618-1648) reprezintă o continuare pe plan
politico-economic drumul Reformei religioase. Născut din confruntarea dintre
prinţii protestanţi germani şi autoritatea imperială catolică a Sfântul Imperiu
Roman de Naţiune Germană (962-1806, imperiu din V. Europei conceput ca
înlocuitor al Imperiului Carolingian), a degenerat în război european prin
intervenţia marilor puteri.
b) Revoluţia engleză (1642-1649 şi 1688-1689) a permis pătrunderea
şi instaurarea confortabilă în Anglia a capitalului străin. Curând Anglia va
prelua hegemonia lumii după Olanda şi va trece la construirea imperiului de
peste mări.
c) Factori politici internaţionali mai erau Imperiul Otoman, Polonia,
Imperiul Habsburgic, iar din a doua jumătate a sec. XVII, Rusia va influenţa
evoluţia politică a Ţărilor Române.
d) Imperiul Otoman era măcinat de o criză internă datorată căderii
d.p.v. economic, a fost învins la Viena fapt ce marchează decăderea Imperiului
şi afirmarea celor doua mari puteri: Imperiul Habsburgic (sec. XV-XX, din 1493
dinastia de Habsburg deţine controlul asupra Sf. Imperiu Roman, iar din 1526
Ungaria şi Boemia au fost adăugate imperiului. Autoritatea Habsburgilor
slăbeşte după Războiul de 30 de ani, izbucnit în 1618. După războiul austroprusac din 1886 s-a creat Dubla Monarhie Austro-Ungară) şi imperiul Rus.
e) Îmbunătăţiri ale serviciului poştal au fost aduse în Franţa de
urmaşii regelui Henric IV (1589-1610), Ludovic XIII (1610-1643), Ludovic
XIV (1643-1715), Ludovic XVI (1774-1793), introducându-se treptat cutiile de
poştă şi factorii poştali.
IV.2. Ţara Românească
Imperiul Habsburgic şi Polonia caută să-şi menţină influenţa în
Ţările Române (Polonia în Moldova şi Ţara Românească iar Imperiul
Habsburgic în Transilvania).
1. După domnii scurte ale lui Simion Movilă (d. 1600-1601, 16011602) şi Radu fiul lui Mihnea Turcitul boerii l-au ales domn pe Radu Şerban
(1602-1611) Acesta are o domnie furtunoasă d.p.v. militar, biruind pe tătari, pe
poloni, pe unguri. Dar, întors acasă tronul era ocupat de Radu Mihnea pus de
turci.
2. Radu Mihnea (1611-1616) om cu învăţătură a favorizat pe greci
să vină în Principate exploatând poporul. În timpul lui a avut loc şi o răscoală
împotriva străinilor. R. Mihnea trecu apoi domn în Moldova, de unde revine
pentru a doua oară domn în Muntenia (1620-1623).
3. Leon Vodă Tomşa numit şi Stridie (1629-1632) are de înfruntat o
răscoală condusă de aga Matei Basarab, încercarea nu reuşi. Leon Vodă a fost
înlocuit cu Radu Iliaş (1632).
4. Matei Basarab (1633-1654)
a avut dispute militare cu
domnitorul Vasile Lupu din Moldova. Totuşi cele două domnii au dus la
dezvoltarea economică, culturală, socială deosebită. În schimb exista o
fiscalitate excesivă, menită menită să sporească veniturile visteriei statului.
5. Constantin Şerban Basarab (1654- 1658) poreclit şi Cârnul.
Pentru a potoli răscoala seimenilor (soldaţi mercenari) ceru ajutor în Ardeal,
fapt ce nu a fost pe placul turcilor care l-au scos de la domnie. Constantin
Şerban a înălţat Mitropolia din Bucureşti şi biserica Domniţa Bălaşa.
35
6. Gheorghe Ghica, întemeietorul familiei, negustor probabil de
origine albaneză, capuchehaie la Istanbul al lui Vasile Lupu, numit de turci
domn al Moldovei (1658-1659) şi al Ţării Româneşti (1659-1660).
7. Grigore I Ghica (sau Grigoraşcu) domn al Ţării Româneşti
(1660-1664 şi 1672-1673), fiul lui Gh. Ghica care la ordinul turcilor a luat parte
la expediţia contra Austriei şi Poloniei. Prin uciderea binefăcătorului său
Constantin Cantacuzino, Grigore I Ghica stârni indignarea în masă a boierimii.
8. Şerban Cantacuzino (1678-1688) a încercat să să îşi recâştige
independenţa, de astă dată, prin intermediul şi cu ajutorul Imperiului
Habsburgic. Stabileşte echilibrul, între marile puteri, din zonă.
De numele lui Şerban Cantacuzino se leagă introducerea în forţă a
culturii porumbului, ,,de mare ajutor atât pentru hrana norodului cel prost, cât
şi pentru hrana dobitoacelor.” De asemenea, domnul a stabilit şi un etalon
agrimensural, stânjenul.
Ş. Cantacuzino a sprijinit dezvoltarea culturii, deschizând o şcoală de
înalte studii la Bucureşti, devenită Colegiul Sf. Sava, a pus să se tipărească
Biblia de la Bucureşti (1688), a zidit mănăstirea Cotroceni şi a instalat tipografii
la Buzău şi Bucureşti.
9. Constantin Brâncoveanu (1688-1714), nepotul lui Ş.
Cantacuzino a fost ales domn încă din timpul unui război dintre austrieci şi
turci. În anul 169o turcii bat pe austrieci. În acest timp o nouă putere se ridică
ameninţătoare Rusia. Ruşii se visau continuatorii, moştenitorii Imperiului
Bizantin.
Pe de altă parte prezenţa economică a turcilor la noi, devine greu de
suportat. Tributul în bani era mereu ridicat, asociat cu creşterea cererile de
produse pentru întreţinerea armatei ş.a.
Principala preocupare a fost eliberarea ţării de sub dominaţia
otomană şi strângerea relaţiilor cu Imperiul Habsburgic. După cucerirea
oficială a Transilvaniei de către habsburgi în anul 1699, domnitorul român a
sperat că va primi ajutor din partea Rusiei. Această dorinţă a domnitorului C.
Brâncoveanu de a se alia cu alte popoare de religie ortodoxă, a ajuns la urechile
sultanului care îi pregăteşte mazilirea şi condamnarea la moarte.
În plus, turcii râvneau de mult la averile lui, preţuite la 10 milioane
de taleri. De asemenea boierii Cantacuzini erau cu ochii pe tezaurul
domnitorului. Turcii în data de 15 august 1714, de ziua Adormirii Maicii
Domnului, mare sărbătoare creştină, îl execută la Constantinopol pe C.
Brâncoveanu împreună cu 4 fii şi ginerele Ienache Văcărescu. Ca o
recunoaştere a sacrificiului lor au fost trecuţi în rândul sfinţilor B.O.R.
C. Brâncoveanu şi-a întrebuinţat averea spre binele şi înălţarea ţării.
A tipărit cărţi bisericeşti, a adus cărturari vestiţi în europa, a construit biserica
Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti şi o biserică din Făgăraş, mănăstirea Horezul,
palatele de la Potlogi, Mogoşoaia, Sâmbăta de Jos ş.a.
IV.3. Moldova
În Moldova familia Movileştilor (Ieremia, Simion şi Constantin)
caută să păstreze tronul cu ajutorul polonilor.
1. Ieremia Movilă (d. 1595-16o6, cu o scurtă întrerupere în 1600),
îl izgoneşte de pe tron pe Ştefan Răzvan, aliat a lui Mihai Viteazul, a fost la
rândul lui alungat de către acesta în 1600, dar a revenit cu ajutorul polonilor.
2. Simion Movilă (d. 1606-1607), adversar a lui Mihai Viteazul ca şi
fratele său Ieremia Movilă. Pe tronul Moldovei s-a menţinut scurtă vreme, fiind
otrăvit, probabil, de cumnata sa, Marghita, pentru a face loc fiului ei.
Istorie
3. Constantin Movilă (d. 1607-1611), fiu a lui Ieremia Movilă, a
fost îndepărtat de la tron de un grup de boieri conduşi de Ştefan Tomşa.
Prizonier la tătari a murit înecat în Nistru. (x x x - op.cit.).
Influenţa austriacă în Principatele Române începe să devină tot mai
puternică, mai ales după înfrângerea turcilor şi încheierea păcii de la
Karlowitz în 1699.
4. Alexandru Movilă (d. 1615-1616) fiu al lui Ieremia Movilă este
îndepărtat de la tron de domnu muntean Radu Mihnea. Refugiat la Istanbul, se
converteşte la islam.
O dată cu ridicarea ţarului Petru cel Mare (1672-1725), începe să se
afirme în ţările noastre influenţa rusească.
5. Moise Movilă (d. 1630-1631 şi 1633-1634) fiu a lui Simion
Movilă. A adunat o avere uriaşă.
Movileştii nu au putut forma nici ei o dinastie, datorită luptelor dintre
rudelor acestora,
Turcilor nu le conveni această stare de fapt, dar în final datorită unei
conjuncturi favorabile, curentul de grecizare, ajunge pe tron Vasile Lupu.
6. Vasile Lupu (1634-1653) era de origine albaneză S-a prenumit
Vasile fiindcă Vasilevs însemnă rege în greaca bizantină. Ambiţia lui era să
reînvie Imperiul Bizantin.
Pentru a înţelege mai bine, instalarea, mai târziu a regimului fanariot,
trebuie să prezentăm pe scurt un alt moment din istoria Moldovei, domnia lui
Dimitrie Cantemir, ultimul domn pământean în Moldova. Sfârşitul domniei sale
marchează venirea domnilor fanarioţi şi totodată şi amestecul Rusiei în treburile
interne ale Ţărilor Româneşti.
1. Dimitrie Cantemir (1710-1711) a rămas în memoria istoriei ca
un intelectual de talie europeană şi un politician nerealist. Dimitrie Cantemir
era ginerele lui Şerban Cantacuzino şi cel mai învăţat dintre domnii români.
Cultura lui a fost recunoscută în întreaga Europă. Era membru al Academiei din
Berlin. Stând ostatic 20 de ani la Constantinopol, învaţă toate limbile vorbite
acolo: araba, persana, turca, limbile antice (greaca, latina), italiana, germana,
franceza, mai târziu rusa. Avea profunde studii de istorie şi civilizaţie orientală.
Este inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turceşti.
Vasile Lupu şi Matei Basarab nu strălucesc pe plan politic şi militar
însă au o remarcabilă activitate culturală. Vasile Lupu a clădit biserica Trei
Ierarhi cu influenţe armene şi mănăstirea Golia din Iaşi. În Moldova apare
influenţa gotică, îmbinată cu modelul bizantin sud-dunărean. Bisericuţele de
lemn din Maramureş au prezente şi ele elemente gotice.
A scris lucrări filozofice (Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu
lumea, 1698; Metafizica; Logica), un tratat de muzică turcească (1703) şi un
roman alegoric de factură barocă, Istoria ieroglifică (1705).
7. Gheorghe Ştefan (1653-1658) ajunge domn după moartea lui
Vasile Lupu. Cucereşte Suceava de la cazaci. Datorită alianţelor cu ruşii şi cu
ungurii îşi pierde tronul.
În urma înfrângerii de la Stănileşti (lângă Huşi-Vaslui) din anul
1711, semnării actului de capitulare la Movila Răbâia (Han Tepesi) şi încheierii
păcii de la Vadul Huşilor (În campo ottomanico ad vadum Huss), D. Cantemir a
pierdut tronul Moldovei, a plecat şi a trăit până la sfârşitul vieţii în Rusia unde a
fost ministru şi sfetnic al ţarului Petru cel Mare. (G.B., S.L.,I.S. – op. cit).
8. Gheorghe Ghica (1658-1659) este numit de turci domn al
Moldovei
9. Istrate Dabija (1661-1665) a terminat zidirea mănăstirii Bârnova.
10. Gheorghe Duca (1665-1683) devine în 1681 despotul Moldovei
şi Ucrainei avînd obligaţii de domn al Moldovei şi hatman admistrator al
Ucrainei.
,,Dacă până atunci hotarul etnic depăşise Nistrul, Gh. Duca va
duce şi hotarul politic în zona trasnistreană, având ca stăpânire toate teritoriile
dintre Carpaţi şi Nipru” (V. D. – op. cit.).
Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km. al
Nistrului, de malul de 600 km. al Bugului şi de litoralul de 150 km al Mării
Negre.
G. Duca a ridicat lângă Iaşi mănăstirea Cetăţuia şi Biserica Albă
pe locul unde este astăzi Mitropolia din Iaşi.
11. Constantin Cantemir (1685-1693), devotat turcilor. A avut de
înfruntat puternica partidă filopolonă din jurul boerilor Costineşti. Din ordinul
lui C. Cantemir este executat cronicarul Miron Costin şi fratele său Velicico
Costin pentru politica lor filopolonă.
El a avut doi fii care au domnit aproape pe rând, Antioh
Cantemir(1695-1700 şi 1705-1707) a domnit în Moldova susţinînd o politică
filorusă împotriva Imperiului Otoman şi Dimitrie Cantemir a fost domnitor al
Moldovei (d. martie–aprilie 1693 şi 1710-1711). Acesta din urmă era de o
inteligenţă excepţională. După rânduiala timpului C.C a trebuit să-l trimită pe
tânărul Dimitrie ostatic la Constantinopol.
IV.4. Semnele instalării regimului fanarioţilor
Impulsionat de G.V. Leibniz, a redactat prima monografie a
Moldovei, Descripţio Moldaviae, lucrare pe baza căreia a fost ales membru al
Academiei din Berlin (1714). A scris în latină, prima istorie ştiinţifică a
Imperiului Otoman, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman
(Incrementa atqve Decrementa Aulae Otomanicae 1716) tradusă în engleză,
franceză şi în germană. A mai scris: Sistema religiei mahomedane (1772),
Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor (1717).
G. Călinescu spunea de D.C., că prin vastitatea, diversitatea şi
originalitatea operei este un Lorenzo de Medici al românilor.
Osemintele sale aduse de la Moscova, au fost reânhumate la biserica
Trei Ierarhi (Vasile, Grigore şi Ion) din Iaşi, în anul 1935.
2. Antioh Dimitrievici Cantemir (1709-1744), fiul lui D. Cantemir
scritor, iluminist şi diplomat rus, este unul dintre fondatorii limbii ruse literare
moderne. A scris epopeea eroică Petrida, tratatul filozofic Scrisori despre
cultură şi om în 1742, satiră Minţile mele sau a celor ce iubesc ştiinţa, 1729,
ode şi fabule considerate opere clasice ale literaturii ruse. (x x x – op. cit.).
IV.5. Transilvania
Situaţia românilor din Ardeal, după Mihai Viteazul s-a înrăutăţit şi
de aceea mulţi preoţi şi ţărani români se refugiau în Moldova şi Ţara
Românească (Muntenia).
Principii Ardealului căutau să răspândească religia reformată
(calvinismul), spre ai desnaţionaliza pe români şi prin religie. Din familiile de
magnaţi unguri care au dat principi Transilvaniei, merită reţinute cel puţin trei
nume: Gabriel Betlehen (1613-1629), Gh. Rakozy II (1648-1660), Mihai Apafi
(1622-1690) şi evident cunoscuţii Bathori.
- La finele sec. XVII, ca urmare a tratatului de la Karlovitz (1699)
Transilvania a fost ataşată Ungariei, oficial, care era controlată oficial de
36
Istorie
habsburgi încă din anul 1688 când generalul Anton Caraffa impune renunţarea
la suteranitatea otomană şi acceptarea protecţiei imperiale, şi ridicată la rang de
Mare Principat (1699-1867) integrat Imperiului Habsburgic.
b) Habsburgii adică împăraţii Austriei şi ai Sfântului Imperiu
Roman de Naţiune Germană nu au reuşit să unifice Germania. La finele
Războiului de 30 de ani (1618-1648), Germania era împărţită în numeroase mici
state, cu religii diferite, catolică şi protestantă.
IV.6. Starea economică a Principatelor
Populaţia este în scădere datorită perioadei de foamete. Se fac
defrişări pentru a creşte suprafeţele agricole. Apare porumbul alături de alte
plante tradiţionale. Tot în acest secol este introdus în culturile agricole tutunul.
Vitele constituie ca şi în perioadele anterioare, marfa cu ponderea cea mai
ridicată în comerţul exterior.
În condiţiile triplării tributului, de la 45000 la 135000 de galbeni, s-a
stabilit un nou sistem de impunere prin stabilirea domiciliului fiscal al
contribuabilului, sistem ce permite planificarea mai precisă a a posibilităţilor
financiare ale statului.
Meşteşugurile se dezvoltă cu precădere în Transilvania. Se încearcă
organizarea primelor manufacturi: fabrica de lumânări de la Alba Iulia, sticlărie
la Tâncăbeşti şi Sibiu, mori de hârtie ca materie primă folosindu-se cânepa la
Braşov, Cluj, Sibiu.
Exploatarea subsolului se accentuiază bazându-se pe tehnologie
modernă. Comerţul se intensifică, legăturile dintre Ţările Române rămân active.
Un observator străin, francezul De la Croix, arată că în Ţara
Românească veneau ,,negustori din Ungaria, Polonia, Moscavia, şeicile
înaintând din Marea Neagră, prin tustrele gurile Dunării până la Brăila, de
unde şlepurile trec spre Belgrad.”
IV.7. Istoria serviciilor de poştă
În sec. XVII are loc o dezvoltare a structurilor serviciilor de poştă
din Muntenia şi Moldova. Se înmulţesc numărul de curieri interni (lipcani) şi
curieri externi (călăraşi), folosindu-se aceleaşi olace, aceeaşi structură (Marele
Postelnic).Se introduc relee poştale cu schimburi de cai, care circulau pe
principalele artere ale celor două Principate, precum şi pentru legăturile cu
străinătatea pentru nevoile administraţiei centrale, pentru transportul
corespondenţei înalţilor demnitari domneşti. Exemplficăm cîteva trasee: IaşiCernăuţi-Praga;
Iaşi-Bârlad-Chilia-Constantinopol;
Bucureşti-CălăraşiConstantinopol.
Populaţia interesată în a transmite informaţii o făceau, ca şi până
acum, folosindu-se de călugări, negustori care prin natura obligaţiilor călătoreau
la intervale, oarecum, regulate. În timp serviciile de poştă au început să se
diversifice, permiţând pe lângă transportul corespondenţei şi transportul
persoanelor care erau autorizate de domnitor, evident totul contracost.
În prima jumătate a sec. XVII în Transilvania s-a încercat să se
prevină numeroasele abuzuri care aveau loc. Au continuat să se menţină scutiri
de obligaţii pentru prelaţi, nobili ş.a. Poşta a devenit monopolul împăratului.
Pe lângă serviciul de curieri al Principatului, au început să apară
servicii de poştă particulare, ale comunităţilor, oraşelor, bisericilor, nobililor.
După data de 9 mai 1688, când stăpânirea austriacă începe să se extindă şi în
Transilvania, locuitorii au fost scutiţi, teoretic, de asigurarea serviciilor necesare
întreţinerii poştei. (G.E.- op. cit.).
V. Ţările Române şi serviciile de poştă în sec. XVIII
V.1. Europa sec. XVIII
a) În sec. XVIII, o nouă putere a apărut pe scena Europei, Rusia.
Cea mai mare ţară din lume, condusă de ţarii ruşi se întindea pe pe mai bine de
12000 km, de la Marea Baltică la Oc. Pacific. Aşadar, un Imperiu Rus în
continuă ascensiune.
37
Dar, la nivelul sec. XVIII, Imperiul Habsburgic transformat a ajuns
la Dunăre. Astfel în anul 1711, controlul austriac a fost stabilit definitiv asupra
Ungariei şi Transilvaniei, habsburgii cumulând şi funcţia de principi ai
Transivaniei şi numind, acolo, guvernatori proprii.
Regatul Prusiei (1701) protestante, se ridică în E. Germaniei şi va
devenit rivala Austriei catolice.
d) În sec. XVIII, Franţa încă mai era o putere europeană, deşi a
pierdut mare parte a coloniilor în favoarea Anglia, care în a doua jumătate a sec.
XVIII, stăpânea un mare imperiu mondial.
e) Austria condusă de Casa de Habsburg părea mai puternică decât
Prusia, dar era ameninţată de dorinţa Rusiei de a se extinde pe axa de S.E. a
Europei, apărând astfel un conflict de interese.
f) Are loc Prima Mare Revoluţie Industrială: motorul cu abur a lui J.
Watt (178o, dezvoltarea transporturilor comerciale); primul telegraf, metode de
transmitere a mesajelor prin fire electrice, inventator S.F. Morse; industria
bumbacului modernizată cu noi tipuri de războaie de ţesut ş.a.
g) În anul 1789 are loc Revoluţia Franceză care a dus la dispariţia
monarhiei şi aristocraţiei şi a avut ca rezultat instaurarea Republicii. În plus,
prin intermediul revoluţiei, capitalul internaţional deschide drum larg
construcţiei moderne a economiei de piaţă (capitalismului), folosindu-se de
principiile conceptului de democraţie.
h) Napoleon Bonaparte (1769-1821) a ajuns la putere în Franţa în
1790 după înlăturarea ultimului guvern revoluţionar şi a fost încoronat împărat
în 1804. Ultimul dintre marii cuceritori, a stăpânit Europa înainte de a fi înfrânt
de ruşi în anul 1812. Cuceririle sale au ajutat la răspândirea ideilor Revoluţiei
Franceze despre libertate şi egalitate în toate ţările Europei, având ca rezultat
mari schimbări în Europa. Exemplficăm doar faptul că Sfântul Imperiu Roman
de Naţiune Germană a încetat să existe, după 1000 de ani.
i) Marea Revoluţie franceză din 1789 avea să aducă în perioadele
următoare mari reforme şi în serviciul poştal. Astfel începând cu anul 1791 s-a
asigurat inviolabilitatea scrisorilor. Napoleon Bonaparte în calitate de consul
dă o hotărâre prin care se înfiinţează o ,,Direcţie generală a poştelor” în loc de
,,Comisar al guvernului pentru poştă”. În plus s-a introdus un ,,Serviciul de
ştafete” pentru transportul corespondenţei statului cu maximă urgenţă.
j) Odată cu dezvoltarea Rusiei şi Prusiei, Polonia dispărea de pe
harta Europei şi datorită faptului că monarhia poloneză nu era ereditară. Regii
Poloniei erau aleşi, în funcţie de o diversitate de interese geo-politice,
economice. Această slăbiciune a permis celor trei mari vecini Rusia, Prusia şi
Austria să împartă ţara între ei. Astfel la nivelul anului 1795, Polonia a încetat
să existe. (N.G.- op. cit.).
V.2. Epoca fanarioţilor (1711-1716-1821).
Războaiele dintre Austria, Rusia şi Turcia
În condiţiile expansioniste ale Imperiului Hansburgic şi ale Rusiei pe
relaţia S.E. a Europei, Înalta Poartă (Constantinopolul) nu mai are încredere în
domnii pământeni şi trec la numirea directă a unor domni din rândul grecilor din
bogatul cartierul Fanar, din Istanbul, pentru a avea un control sigur asupra
celor două principate. Datorită culturii lor vaste, cunoaşterea limbilor străine,
începând din sec. XVII până în 1821 fanarioţii au jucat un rol important politic
şi economic în Imperiul Otoman, ocupând înalte posturi în relaţiile diplomatice
cu statele europene.
Istorie
Unii dintre domnii fanarioţi influenţaţi de ideile luminilor şi de
modele europene ale despoţilor luminaţi au introdus în Ţara Românească şi
Moldova (1711), reforme sociale şi administrative moderne, urmând să
întărească puterea centrală a domnului.
Între aceşti domni reformatori s-au aflat: Nicolae Mavrocordat
(1709/1711-1716), Constantin Mavrocordat (1739-1769), Grigore III Ghica
(1774-1777), Alexandru Ipsilanti (1774-1779), Ion Gh. Caragea (18121818), Scarlat Callimachi (numit domn al Moldovei în luna august 1806,
revocat în octombrie, a fost reinstalat după pacea de la Bucureşti şi a domnit
între anii 1812-1819), Alexandru Şuţu (1818-1821), numit domn al Ţării
Româneşti şi revocat în acelaşi timp cu Scarlat Callimachi.
Alexandru
Moruzi (1802-1806).
(K.M. – op. cit.)
În cei 100 de ani de regim fanariot, s-a pus în aplicare un amplu
program de reforme fiscale (impozite, taxe), de justiţie, sociale, administrative,
militare, învăţământ, cultură, având ca scop îndeplinirea obligaţiilor către
Sublima Poartă, prin încasarea regulată a impozitelor, păstrarea unui echilibru a
populaţiei pentru menţinerea unei fiscalităţi suportabile, limitarea abuzurilor şi
puterii boerimii, implicit modernizarea structurilor sociale şi politicoadmninistrative, evident pentru a nu pierde ,,găina ce făcea ouă de aur”.
Domniile alternative ale principalilor fanarioţi, când în Ţara
Românească, când în Moldova, precum şi introducerea unor reforme aproape
identice în cele două principate, au favorizat dezvoltarea aproape la fel,
contribuind astfel la crearea condiţiilor pentru unirea din anul 1859.
1. Nicolae Mavrocordat fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul
(1641-1709), medic şi profesor la Academia din Istanbul. Cu acest domn,
începe stăpânirea fanarioţilor în Moldova unde domneşte între anii (1709-1710,
1711-1715) şi Ţara Românească (1715-1716, 1719-1730).
A introdus măsuri de raţionalizare a colectării impozitelor şi s-a
preocupat de dezvoltarea învăţământului.
1.a. Domnia lui a fost tulburată de războiul dintre Austria şi Turcia (17161718) care s-a terminat cu înfrângerea Turciei. Odată cu pacea de la
Passarovitz (1718) turcii cedează Austriei Oltenia şi Banatul Timişoarei.
Austriecii în timpul ocupaţiei îl lăsară ca ban al Olteniei pe Gh. Cantacuzino, au
pus ordine în administraţie, dar au impus munca forţată populaţiei. Oltenia a
fost populată cu bulgari. Banatul fiind depopulat, ca toate fostele posesiuni
otomane, austriecii au colonizat teritoriul cu germani de religie catolică (şvabi).
norocoasă a încheiat pace la Belgrad (1739), prin care a trebuit să restituie
Oltenia, Ţării Româneşti.
Aşadar, în urma războiului ruso-austro-turc (1735-1739) Rusia
ocupă Moldova şi prin pacea de la Belgrad (1739), Ţara Românească recapătă
Oltenia, răpită pe nedrept, iar Banatul rămâne în continuare la habsburgi
(austrieci).
5. Constantin Racoviţă, domn al Moldovei (1749-1753, 17561757) şi al Ţării Româneşti (1753-1756, 1763-1764), ca şi tatăl său Mihai
Racoviţă, a practicat o politică fiscală împovărătoare şi s-a sprijinit pe boierii
greci, creându-şi mari duşmănii printre boierii pământeni.
6. Matei Ghica, domn al Ţării Româneşti (1752-1753) şi al
Moldovei (1753-1756), fiu al lui Grigore II Ghica. A guvernat ajutat fiind de
dregători greci, folosind o politică fiscală excesivă, stârnind nemulţumiri
interne.
7. Scarlat Ghica, domn al Moldovei (1757-1758) şi al Ţării
Româneşti (1758-1761 şi 1765-1766), frate cu Matei Ghica. Şi el a practicat o
politică fiscală împovărătoare.
8. Ştefan Racoviţă, domn al Ţării Româneşti (1764-1765), fiul lui
Constantin Racoviţă, politica sa fiscală excesivă a declanşat ,,răscoala
reufeturilor” din Bucureşti (1765)
9. Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, domn al Ţării
Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763)
şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769), a fost cel mai
important şi cunoscut domn ( 10 domnii) al epocii fanariote din Ţările Române,
prin amploarea reformelor iniţiate în direcţia modernizării vieţii social
economice şi administrative ale celor două Ţări Române.
Pătruns de ideile înaintate ale iluminismului timpuriu a realizat
importante reforme: sociale, politice în justiţie, armată şi finanţe. Exemplu:
- reformă socială în favoarea ţăranilor prin desfiinţarea şerbiei, în
Muntenia (1746) şi în Moldova (1749) şi introducerea sistemului de clacă (12
zile pe an în Ţara Românească şi 24 de zile pe an în Moldova);
- reformă fiscală, hotărând ca plata dărilor către visterie să se facă în
4 sferturi pe an;
2. Ioan Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti (1716-1719). Om
de încredere al turcilor, a negociat pentru aceştea Pacea de la Pasarowitz (1718)
cu habsburgii şi veneţienii.
- reforme în justiţie şi administraţie. S-a ocupat de organizarea
administrativă şi judecătorească. A numit ispravnici (dregători) la conducerea
judeţelor, a înfiinţat tipografii, a silit pe preoţi să înveţe carte etc.
3. Mihai Racoviţă domn al Moldovei (1703-1705, 1707-1709,
1715-1726) şi al Ţării Româneşti (1730-1731, 1741-1744), a luat în repetate
rânduri tronul în cele două ţări, în funcţie de capriciile politicii otomane. A fost
foarte nepopular din cauza fiscalităţii excesive pe care a practicat-o.
C. Mavrocordat a fost făcut prizonier de către ruşi la Galaţi pe 1
decembrie 1769, iar la 4 decembrie omorât la Iaşi.
4. Grigore II Ghica, domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739,
1739-1741, 1747-1748) şi al Ţării Româneşti (1733-1735 şi 1748-1752), fiu al
lui Grigore Ghica.
Domnitorul hotărăşte printr-un hrisov dat în ziua de Crăciun a
anului 1747, crearea a trei şcoli pe lângă episcopiile din Roman, Rădăuţi şi
Huşi, pentru copii proveniţi din regiunile îndepărtate ale Moldovei. (C.C. –
op.cit.).
A sprijinit cultura elenă la Iaşi şi Bucureşti. Este întemeietorul
mănăstirilor Frumoasa din Iaşi şi Pantelimon din Bucureşti.
4.a. Austria şi Rusia urmăreau să ocupe ţinuturile stăpânite de turci
din Ţara Românească pentru a ajunge la Marea Neagră. Austria mai puţin
38
10. Grigore Callimachi era domnitor în Moldova şi Constantin
Mavrocordat era domn în Ţara Românească, pentru a şasea oară, când
Ecaterina II, în urma unei lovituri de stat, îl înlătură de la tron pe soţului ei
Petru III în anul 1763.
10.a. Ecaterina II cea Mare, ţarina Rusiei (1763-1796), voia să
ocupe Principatele Române, Serbia şi Bulgaria şi să ajungă la Constantinopol. În
anul 1768, trupele ruseşti au ocupat Moldova şi Muntenia, apoi au trecut
Dunărea. Astfel în perioada (1768-1774) are loc războiul ruso-turc.
Situaţia Turciei era extrem de critică. Sare în ajutor Austria, care
mijloceşte încheerea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi (azi Kainardja,
sat din N.E. Bulgariei) din anul 1774, prin care se afirmă începutul
protectoratului Rusiei în Ţările Române.
Istorie
În art. XI al acestui tratat se prevede că ,,în scopul respectării ordinii,
întru totul, Sublima Poartă îngăduie de asemeni să fiinţeze consuli şi viceconsuli oriunde curtea Rusiei va găsi de cuviinţă să stabilească”. Rusia a stabilit
consuli la Bucureşti şi Iaşi în 1782.
Pentru bunele servicii ale Vienei, Constantinopolul cesionează,
cedează Austriei colţul de N.V. al Moldovei (Bucovina, în trad. pădure de fag),
plină de istorie şi cu mormântul domnului Ştefan la Putna, cerută de austrieci
pentru a avea drum de trecere din Galiţia (Ucraina) spre Transilvania.
11. Grigore III Ghica domn al Ţării Româneşti (1768-1769) şi al
Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777), organizează prin hrisovul din 6 iunie 1765
şcolile pentru orânduirea de dascăli la fiecare eparhie şi ţinut, plătiţi din darea
preoţilor, ierodiaconilor ce consta în patru lei anual. Şcolile funcţionau pe lângă
episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi. (C.C. –op.cit.).
A fost ucis din ordinul Porţii pentru că a protestat împotriva cedării
Bucovinei, Austriei.
12. Alexandru Ipsilanti (1774-1797) a domnit în Moldova cât şi în
Muntenia. Acesta împreună cu sfetnicul său Ienăchiţă Văcărescu au gospodărit
bine ţara. Sau făcu mari donaţii pentru construirea de spitale.
Acesta a introdus salarizarea funcţionarilor publici şi s-a lovit de
împotrivirea boierilor privind introducerea codului de legi denumit
Pravliniceasca condică (1780), în vigoare până în 1818, odată cu apariţia aşanumitului Cod al lui Caragea.
13. Alexandru Moruzi (1802-1806) domnitorul Moldovei,
perfecţionează organizarea judecătorească şi administrativă a judeţelor.
Domnitorul se mai remarcă, alături de mitropolitul Veniamin Costache fost
episcop de Huşi (1792-1796), prin înfiinţarea seminariilor teologice. (C.C. –
op.cit.).
13.a. Ne amintim că în perioada (1787-1792) are loc un nou război
austro-ruso-turc. Ruşii încheie pacea de la Iaşi în 1792. Atunci Rusia ţaristă
atinge pentru prima dată graniţa Nistrului. În dorinţa lor de cotropire, ei au vrut
ca pasul următor să fie anexarea ambelor ,,Principate dunărene,” cum ni se
spunea în cancelariile europene. Din cauza ambiţiilor Austriei, ruşii nu aveau
curajul să ocupe Muntenia.
13.b. La conducerea Rusiei ajunge ţarul Alexandru I (1801-1825),
fiul lui Pavel I. Acesta domneşte 24 de ani, interval de timp când are loc un nou
război ruso-turc (1806-1812). Ruşii ocupă Moldova, apoi biruind armatele
turceşti la Fierbinţi, intră în Bucureşti. Planul ruşilor era de a rămâne stăpâni în
Principate, profitând de faptul că Austria era ţinută în loc de Napoleon I
Bonaparte. Se semnează pacea la Bucureşti în hanul lui Manuc la data de 16/28
mai 1812. Sublima Poartă renunţă la Basarabia.
Sub presiunea invaziei trupelor franceze conduse de împăratul
franţei N. Bonaparte, ruşii renunţă la Muntenia, chiar şi la jumătatea apuseană
a Moldovei, dar capătă, de la turci, Moldova, mai exact teritoriul cuprins între
Prut şi Nistru, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba
turcă, Bugeac), care a fost încorporat Imperiului Rus, primind denumirea
generică de Basarabia, cu o suprafaţă de peste 45000 km.p. Paradoxuri ale
istoriei.
,,Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta
otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Poarta însăşi
recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze
Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune
teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de
suzeranitate”. ( K.M. – op. cit.).
Prin tratatul de pace încheiat la Bucureşti cu Poarta Otomană la
16/28 mai 1812, Rusia realiza secularul program de stăpânire a căilor de acces
39
la Marea Baltică şi la Marea Neagră. Rusia ţaristă obţine teritoriul dintre Prut şi
Nistru. (C.C. – op.cit.).
14. Anii de după ocupaţia rusescă, în 1812, adică ultimii ani ai
regimului fanariot s-au dovedit împovărători pentru Ţările Române, cu
predilecţie în timpul domniei Ion Gh. Caragea (1812-1818) în Ţara
Românească, care cheltuise pentru obţinerea caftanului domnesc 4.000.000 de
galbeni.
Alexandru Şuţu (1818-1821), ultima dintre cele 4 domnii pe tronul
Munteniei, datora la venirea în Bucureşti 5.000.000. de galbeni, sume ce
trebuiau recuperate, prin biruri uriaşe, de la popor.
Ion Gh. Caragea (1812-1818) domn în Ţara Românească şi
Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), au alcătuit primele condici
(coduri) de legi moderne pentru împărţirea dreptăţii. Primul cod de legi a fost
influenţat de tradiţia bizantină, al doilea mai aproape de dreptul austriac.
Rezultă că sec. XVIII şi ceva din sec. XIX au reprezentat perioade
de conflicte armate între marile puteri vecine – Imperiul Habsburgic, Imperiul
Rus şi Imperiul Otoman, care au avut ca rezultat pierderea unora din teritoriile
româneşti: Oltenia şi Bucovina au revenit Austriei, teritoriul Moldovei dintre
Prut şi Nistru (Basarabia) a intrat sub dominaţia Rusiei.
Regimul fanariot încetează în urma insurecţiei lui Tudor
Vladimirescu (1821), dar suzeranitatea otomană se menţine şi după unirea
Moldovei cu Ţara Românească (1859), fiind dublată periodic de autorităţile
ruse.
V.3. Viaţa economică
Agricultura cuprinde în acea perioadă produse ca şi în secolele
precedente. Se cultivă îndeosebi grâul, orzul şi meiul. Porumbul devine cultura
dominantă, iar tutunul este prezent pe suprafeţe tot mai mari. Deasemeni
sporeşte cultura viţei de vie, creşte rolul pomiculturii, a grădinăritului, fâneţelor
şi păşunilor.
Creşterea vitelor rămâne în continuare ramura cea mai importantă
pentru comerţ. Albinăritul este răspândit.
Potrivit unei reglementări din 1761, piaţa într-un târg moldovenesc
din Suceava arăta astfel: ,,lipovenii, căldărarii, ciobotarii, opincarii, tălpărarii,
sărarii” de o parte; de alta, ,,olarii, steclarii, pascarii cu marfa lor şi pităriţele
cu pita”; iar în altă parte, ,,cărele cu făină sau alte legumi.” (x x x – op. cit.).
Se perfecţionează tehnologia extragerii sării, care se exportă şi mai
intens la S. de Dunăre, până la Istanbul.
În Transilvania, sarea se recolta de la Dej, Turda, Ocna Sibiului.
Aurul şi argintul se extrăgea de la Baia Mare, Baia Sprie, plumbul de la Rodna,
fierul de la Remetea.
Începe folosirea muncii salariale care creşte continuu ca pondere.
Meşteşugurile orăşeneşti sunt în continuă creştere. Aceste sunt organizate în
bresle. Manufacturile se înmulţesc în Ţările Române în special în Transilvania,
anunţând evoluţia spre procesul de fabrică.
V.4. Serviciile de poştă
În epoca fanariotă (1716-1821) organizarea şi funcţionarea poştei a
cunoscut progrese în aşa numitele ,,relee de poştă” (meluri), puse sub
conducerea unui căpitan de menzil. Aici se găseau caii şi olacele, pentru a
transporta mai departe ,,curierii statului”, funcţionari în misiune, persoane
autorizate a călători cu poşta. (C.M. op. cit.).
Istorie
O dată cu intensificarea schimburilor de corespondenţă interne şi
externe, mai ales cu Polonia, Austria, Turcia, a crescut numărul curierilor
ordinari şi extraordinari. Aceasta atrage după sine, implicit, creşterea prestaţiilor
în muncă, rechiziţionări de cai şi căruţe pe care sătenii trebuiau să le aducă.
naţională. Se vor declanşa mişcări revoluţionare în Spania, Portugalia, Neapole,
Piemont.
Nicolae Iorga face referiri la serviciile poştei din Principate,
folosindu-se de observaţiile unui călător englez din sec. XVIII.
e) În anul 1830, în Balcani prima ţară eliberată de sub stăpânirea
Imperiului Otoman a fost Grecia, care în anul 1829, prin tratatul de la
Adrianopol i-a fost recunoscută independenţa oficial, în acte.
,,Când şi când vede câte un călăraş domnesc care duce scrisori la
Ţarigrad şi curieri de-ai ambasadelor, căci poşta ambasadorilor cu Turcia se
făcea pe la noi. Între alţii, curierul Prusiei, deoarece Prusia începe tocmai
atunci relaţiile cu Constantinopolul...Curierii aceştea mergeau cu cea mai mare
repeziciune, aducând ştiri însemnate, şi lumea când vedea că trece un asemenea
călăraş, părăsea drumul mare şi se ascundea în păduri, se afunda în şanţuri:
pentru că obiceiul era să se schimbe calul obosit cu cel d,intâiu cal care se
întâlnea, iar bietul păgubaş trebuia să umble mult până să-şi reia calul viu sau
mort.”
Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă în
întreţinerea statului aducându-se şi unele înbunătăţiri activităţii de poştă:
construcţia de localuri pentru călători şi funcţionari, grajduri etc. în acelaşi timp,
se permite accesul publicului la serviciile poştei de stat, contra unor tarife
permisive.
Alexandru Ipsilanti are meritul ca începând cu anul 1775 în Ţara
Românească să se poată vorbi de o organizare a poştei în accepţiunea modernă
şi democratică a cuvântului.
În timpul şi după războaiele ruso-austro-turce evoluţia ascendentă a
serviciului poştal cunoaşte în anumite zone din Moldova ocupate de trupele ruse
şi Muntenia ocupate de austrieci, sincope datorită lipsei surselor de finanţare.
În aceste condiţii vitrege, totuşi austriecii au meritul de a lua unele
măsuri privind transportul corespondenţei atât pentru armată cât şi pentru
publicul larg, simultan cu noi servicii cum ar fi: expedierea de pungi sigilate cu
bani (gropuri), pachete şi alte valori şi inaugurează pentru nevoile proprii noi
linii poştale: Bucureşti-Piteşti-Curtea de Argeş-Câineni- Turnu Roşu şi
Bucureşti-Ploeşti-Câmpina-Predeal. Între Turnu Roşu şi Predeal se făcea
schimburile cu poşta din Transilvania.
După anul 179o odată cu numirea lui Alexandru Moruzi (1802-1806)
ca domn al Moldovei şi Mihai Şuţu ca domn al Ţării Româneşti, exploatarea
liniilor de poştă cunoaşte noi dereglări, făcându-se necesar prezenţa donaţiilor
de la marii comercianţi şi evident au loc restructurări privind numărul cailor, a
traseelor, a personalului. Toate acestea cumulate au atras nemulţumirea
potenţialilor clienţi.
VI. Construirea României moderne: de la proiect politic la
realizarea României Mari. Istoria serviciilor de poştă în sec. XIX
VI.1. Contextul european în sec. XIX
a) Congresul de la Viena din anul 1815 stabileşte o nouă ordine
continentală, plecată de la principiile emise prin ,,Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului” care proclama libertatea, egalitatea, fraternitatea.
Document emblematic al Revoluţiei Franceze a devenit program de luptă pentru
emanicipare socială şi naţională în întreaga Europă.
b) Astfel, în sec. XIX, se nuanţează puternic ideea că naţiunile
(comunitate umană caracterizată prin unitate de limbă, de teritoriu, de viaţă
economică, de cultură, şi prin conştiinţa originii comune) ar trebui să conducă în
propria ţară. Multe dintre vechile imperii s-au dezmembrat şi au apărut state
naţionale noi.
şi Prusiei
40
c) În anul 1815, la Paris se înfiinţează din iniţiativa Rusiei, Austriei
,,Sfânta Alianţă” cu scopul de a înăbuşi lupta de emanicipare
d) Unul dintre primele noi state naţionale din Europa a fost Belgia.
f) Principatele Române au profitat de situaţia creată în urma
Războiului Crimeii (1853-1856), fiind ales domn Alexandru Ioan Cuza (18591866), realizându-se astfel unirea în 1859.
g) În Italia mişcările din N. şi cele din S. s-au reunit şi au realizat
unificarea Italiei în 1862, sub conducerea regelui Sardiniei.
VI.2. Scopul mişcării lui Tudor Vladimirescu din anul 1821
După anul 1812, se accentuează criza regimurilor fanariote.
Speranţele se îndreptau spre Rusia, care se autointutila protectoarea creştinilor
din Balcani.
În anul 1814, grecii înfiinţează la Odessa cu sprijinul ruşilor,
societatea secretă Eteria, condusă de Alexandru Ipsilanti (1792-1828), nepotul
omonimului său, domn al Ţării Româneşti, aghiotant al împăratului Alexandru
I, efor general al Eteriei, care decide ca lupta de independenţă faţă de turci şi
restaurarea vechiului Imperiu Bizantin trebuie să înceapă în Principatele
Române. Al. Ipsilanti adună în Basarabia o armată de zavergii (luptători pentru
credinţă), cu care a trecut în Moldova, unde şi-a organizat trupele şi apoi a
trecut în Muntenia.
Acţiunea lui Ipsilanti a fost, totodată semnalul luptei românilor
împotriva regimului fanariot.
După negocieri cu ,,Eteria” boierii români l-au însărcinat cu acţiunea
militară pe slugerul Tudor din Vladimiri. La îndemnurile lui Al. Ipsilanti de a
trece de partea sa, Tudor ar fi răspuns ,,nu sunt de loc gata să vărs pentru ţara
grecească, sângele românilor.” Din cauza lăcomiei grecilor, românii nu îi
simpatizau pe aceştea. Astfel răscoala lui T.V. a devenit o mişcare politică,
socială şi naţională.
Emaniciparea socială care a constat în lupta împotriva rânduielilor
feudale şi a regimului fanariot, precum şi emaniciparea naţională de sub
dominaţia otomană au fost obiectivele declarate ale mişcării conduse de T.
Vladimirescu în 1821 în Ţara Românească, soldată cu abolirea regimului
fanariot şi cu reinstaurarea domniilor pământene în ambele principate.
Obiectivele proprii îl duc pe Tudor în conflict cu boerimea şi cu
grecii. Moartea, prin trădare, a lui Tudor Vladimirescu nu a fost zadarnică.
Astfel, boierii din Principate au cerut sultanului să le numească domn dintre
boierii pământului şi astfel, a fost abolit regimul fanariot.
Aşadar, după mişcarea revoluţionară al lui Tudor Vladimirescu
(1821), care a pus capăt domniilor fanariote (regim de guvernare a Ţării
Româneşti şi a Moldovei instaurat de otomani de la începutul sec. XVIII) şi
după Revoluţia română din 1848, societatea românească a intrat într-un proces
de revenire la sistemul politic, economic şi social de tip occidental.
VI.3. Domniile pământene (1822-1828)
După înfrângerea mişcării revoluţionare din 1821 şi lichidarea
Eteriei, armatele ruseşti au rămas pe teritoriile româneşti. Situaţia nu era deloc
agreată de Înalta Poartă, care a gândit că e mai bine să facă alianţă cu boierii
pămînteni, pentru a nu pierde, în totalitate, autoritatea în Ţările Române.
Istorie
Deci, restabilirea domniilor pământene s-a făcut de către sultanul
Turciei. Între timp Principatele rămân ocupate de turci, evacuarea lor a fost în
zadar reclamată de de ţarul Alexandru I (1825). Poarta cedează în acestă
privinţă, în Convenţia de la Akkerman (1826), prin care Rusia îşi arogă dreptul
de control asupra Principatelor.
păstra privilegiile şi imunităţile care l-au fost acordate fie prin capitulaţiile lor,
fie prin tratate încheiate între cele două imperii..” (K.M. – op.cit.).
Sultanul a numit pe Grigore IV Dimitrie Ghica (1822-1828),
primul domn pământean din Ţara Românească, după o lungă serie a domnilor
fanarioţi. În Moldova, Sublima Poarta l-a numit pe Ioan (Ioniţă) Sandu
Sturdza (m.1842) şi domn în perioada (1822-1828).
Constantinopolul reafirma şi consolida autonomia administrativă a
Moldovei şi a Ţării Româneşti, aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi
protectoratul Rusiei;
Tratatul de la Adrianopol, prin actul separat, mai preciza referitor
la Principatele Române:
- se restituie Ţării Româneşti raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu;
Ioniţă Sandu Sturdza a fost cel dintâi domnitor pământean după
perioada fanariotă, numit de turci pentru o perioadă de 7 ani în Moldova, care
a încercat fără succes să introducă unele reforme politice (un proiect de
constituţie în 1822). A întemeiat Şcoala Superioară de la Trei Ierarhi.
Aceştea îndreaptă finanţele Principatelor, creind noi izvoare de
venituri şi sechestrând averile mănăstireşti.
În concluzie, d.p.v. politic, în perioada cuprinsă între mişcarea
revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu (1821) şi Revoluţia de la 1848,
Ţările Române au cunoscut două mari etape istorice: domniile pământene
(1822-1828) şi domniile regulamentare/ etapa regulamentele organice
(1834-1848).
Ţările Române în perioada anilor (1828-1834), perioadă de tranziţie
dintre cele două etape, au fost sub ocupaţie rusescă.
VI.3.1. Serviciile de poştă în timpul lui Tudor Vladimirescu
În perioada mişcărilor lui Tudor Vladimirescu (1789-1821) poşta se
găsea în ambele Ţări Române în arendă la un anume Scufa. După revoluţia de la
1821, se constată preocupări din partea domnilor pământeni Grigore IV
Dimitrie Ghica (1822-1828) în Muntenia şi Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828)
în Moldova de a readuce serviciile poştale măcar la nivelul celor dinainte de
revoluţie.
Din contractul de arendă pe Moldova, se stabileşte pentru prima dată
un sistem de transmisie a datelor, a corespondenţei oficiale folosind pe ţimiraşi
la Iaşi, iar în alte zone pe călăraşii isprăvniceşti.
VII. Regulamentele Organice
VII.1. Războiul ruso-turc şi pacea de la Adrianopol (1829)
Pentru continuitate şi claritate cerem permisiunea cititorului de a
relua o serie de idei, din când în când. Astfel, ne amintim că:
- se recunoaşte libertatea comerţului şi navigaţia devenea liberă pe
Dunăre şi Marea Neagră;
- erau înlăturate ultimele restricţii otomane asupra comerţului adică
era înlăturat monopolul turcesc al comerţului de ceriale.
Poarta acceptă ocupaţia rusă în Principate până la plata
despăgubirilor de război, fixate la 125 milioane de franci / 11,5 milioane de
ducaţi / 10 milioane de galbeni, după alţi istorici.
Se spune că prinţul Orloff, în numele ţarului, propune sultanului să
cumpere cele două provincii, oferindu-i 36 milioane de franci. Protectoratul
rusesc asupra Principatelor avea să se menţină până în 1856. (K.M. – op.cit).
Are loc stimularea dezvoltării economiei din Principatele Române
sau Principatele Dunărene cum erau denumite în limbaj diplomatic Ţara
Romînească şi Moldova.
Generalii ruşi, în timpul războiului care s-a terminat cu Tratatul de
la Adrianopol (1829), s-au ocupat să pregătească o constituţie pentru fiecare
Principat sub numele de Regulamentul Organic.
Să nu uităm că, în această perioadă, Transilvania era încorporată ca
principat autonom, cu Dieta proprie şi guvernator imperial, în Imperiul
Habsburgic.
VII.2. Ocupaţia rusească (1828-1834)
Turcii nu au plătit despăgubirile de război decât în anul 1834 cînd
armatele ruse şi austriece s-au retras. În acest timp ruşii au căutat să ocupe
definitiv Ţările Româneşti. În timpul ocupaţiei, ruşii au îndepărtat pe domnii
români şi au numit ca guvernator pe contele Th. P. Pahlen, care a prezidat
Divanurile Moldovei şi Ţării Româneşti în perioada 1828-1829 , înlocuit apoi
cu generalul P. Th. Jeltuhin în 1829.
VII.3. Elaborarea şi conţinutul Regulamentelor Organice (1831-
- Prima dispoziţie relativă la Principate a constituit-o art. 16 din
Tratatul de la Kainargi (1774). Prin acest articol, ,,Poarta consimte ca, potrivit
cu împrejurările celor două Principate, miniştrii Curţii imperiale a Rusiei să
poată vorbi în favoarea lor;”
- Am văzut că prin tratatul de la Bucureşti (1812), Rusia a obţinut
pentru ea cedarea a aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia (teritoriul
cuprins între Prut şi Nistru, odată cu raiaua Hotinului şi cu Bugeacul, adică
partea de S. a Basarabiei din Evul Mediu);
- Prin Convenţia de la Akkerman (1826), Rusia îşi atribuie dreptul
de control asupra Principatelor. Dar împreună cu Tratatul de la Adrianopol
(1829) nu s-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate.
- Art. 5 al Tratatului de la Adrianopol preciza: Principatele
Moldovei şi Ţării Româneşti, plasându-se prin capitulaţie sub suzeranitatea
Înaltei Porţi şi Rusia garantând prosperitatea lor, este subânţeles că ele îşi vor
41
1832)
După încheierea păcii, a fost numit guvernator generalul conte Pavel
Kiseleff, om cult adeptul liberalismului dar nu şi a democraţiei, care a fost
însărcinat cu aplicarea Tratatului de la Adrianopol (1829). Aşadar în perioada
1829-1834, Kiseleff (al cărui nume îl păstrează o şosea din Bucureşti) a avut
libertatea deplină să reorganizeze viaţa politică şi economică din Principate.
Acesta a întocmit împreună cu două comisii compuse din boieri
munteni şi moldoveni nişte regulamente administrative după care urmai să se
conducă Principatele în viitor. Aceste regulamente administrative numite şi
Regulamente Organice au fost primele Constituţii din Ţările Române, redactate
în perioada ocupaţiei ruseşti.
În anul 1830, Regulamentele Organice au fost finalizate şi trimise la
Sankt Petersburg.
Istorie
Regulamentele Organice au fost puse în aplicare în luna iunie 1831
în Muntenia şi în ianuarie 1832 în Moldova.
Prin aceste Regulamente/Constituţii se stabilesc: bazele unui regim
parlamentar, introducând pricipiu separării puterilor în stat (v. principiul lui
Montesquieu din sec. XVIII, care preciza că executivul, legislativul şi judiciarul
rebuie să fie separaţi, independent unul de altul, pentru ca o ţară să poată fi
condusă liberal, adică apărată de despotism şi arbitrar) ;
- puterea executivă aparţinea domnului;
- puterea legislativă este exercitată de Adunarea Obştească;
- puterea judecătorească este exercitată de tribunalele judeţene,
instanţele de apel şi Înaltul Divan Domnesc;
- înlocuirea haosului fiscal cu o dare unică numită capitaţie;
instituirea bugetului; organizarea meseriilor prin desfiinţarea monopolului
breslelor şi reglementarea comerţului; se încurajează înfiinţarea de manufacturi
şi fabrici;
- se stabilesc modalităţi tehnice noi de exploatarea bogăţiilor
naturale, de întreţinerea căilor de comunicaţie;
- s-au desfiinţat vămile interne;
- scutelnicii (categorie de contribuabili şterşi din registrele fiscale şi
daţi boierilor sau mănăstirilor, cărora le presta diferite servicii sau le plătea o
sumă anuală de bani), posluşnicii, boierimea şi clerul au fost scutiţi de plata
impozitului;
- se agravau obligaţiile în muncă ale clăcaşilor. (v. K. Marx ,,Însemnări despre români”).
Prin conţinutul aproape identic, Regulamentele pregătesc terenul
pentru unirea celor două ţări române. Se arată că: ,,începutul, religia, obiceiurile
şi cea de un fel limbă....sunt îndestul elementuri de o mai de aprope a lor unire”
şi monedele vor avea acelaşi curs şi valoare în ambele ţări.
Cele două legi fundamentale (R.O.) au fost aplicate până la
Revoluţia de la 1848.
VII.4. Domniile regulamentare sau etapa regulamentelor organice
(1834-1848)
Ştim că în organizarea politică a Principatelor Române, se
introducea principiul separării puterilor în stat, puterea executivă fiind
încredinţată domnului, cea legislativă Adunării Obşteşti, iar cea judecătorească,
tribunalelor judeţene, instanţelor de apel şi Înaltului Divan Domnesc. Erau astfel
puse bazele unui incipient regim parlamentar.
O convenţie specială, încheiată la Sankt Petersburg în 1834, când
încetează ocupaţia rusescă, hotărî ca domnii să fie aleşi şi nu numiţi.
Ne amintim că în Muntenia a fost numit domn Alexandru Dimitrie
Ghica (1834-1842), fratele lui Grigore Ghica, sprijinitor al mişcării unioniste,
urmat de Gheorghe Bibescu (1802-1873), domnitor al Ţării Româneşti (18421848), care a desfiinţat vămile între Moldova şi Ţara Românească şi a iniţiat
măsuri pentru dezrobirea ţiganilor.
În Moldova a fost numit Mihail Gr. Sturdza (1834-1849), vărul lui
Ioniţă Sturdza, pe câte 7 ani, urmând ca după trecerea acestui termen,
domnitorii să fie aleşi pe viaţă.
Printre realizările domnului M.Gr. Sturdza se numără dezrobirea
ţiganilor, simplificarea organizării teritoriale a ţării, realizarea unei uniuni
42
vamale cu Ţara Românească (1846) ş.a. În anul 1835 a întemeiat Academia
Mihăileană, prima instuţie de învăţământ superior în limba română, iar în 1840
o şcoală superioară de meserii..
Domniile regulamentare au însemnat un cert progres pentru
Principare. S-au început construcţii de şosele. S-au înfiinţat primele şcoli de
stat, s-au construit oraşe noi Brăila, Alexandria (meritul lui Alexandru D.
Ghica), Turnu Severin, Giurgiu. S-a reorganizat armata. Vama de la Focşani se
desfiinţează. Viaţa economică cunoaşte un puternic avânt. Agricultura capătă
dimensiuni noi, scăpată de monopolul turcesc, care însemna preţuri extrem de
mici, mai exact turcii cumpărau produse agricole din Principate, la un sfert (1/4)
din preţul pieţei. Acum exporturile se pot face în Franţa, Anglia, Italia la preţuri
avantajoase.
Reamintim că, Alexandru Dumitrie
Ghica (1834-1842)
a
reorganizat Colegiul Naţional Sf. Sava. Domnitorul Moldovei Mihai Gr.
Sturdza (1843-1849) a ridicat la Iaşi Academia Mihăileană, unde M.
Kogălniceanu a deschis un curs de istorie naţională, dar pe care ruşii l-au
interzis.
VII.5. Istoria poştei în timpul Regulamentelor Organice
În perioada 1829 când au sosit în ţară şi până în anul 1834 când a
plecat odată cu cu trupele ruse, perioadă când pentru conducerea şi
administrarea Principatelor a fost alcătuit Regulamentul Organic, generalul
Kiseleff a luat printre altele unele măsuri administrative pentru îmbunătăţirea
activităţii poştelor aflate într-o stare deplorabilă, în ciuda hrisovului lui
Alexandru Ipsilanti (1774-1797) domn fanariot, care stipula faptul că Domnul
lua pe seama sa cheltuielile cu plata cailor şi hrana lor şi se înfiinţa un serviciu
poştal de stat de care se puteau folosi şi particularii.
În anul 1830, pentru a înbunătăţi activitatea de poştă, s-au arendat
serviciile de poştă din Muntenia lui Hristofor Sachelarie, stabilindu-se scriptic
modul cum trebuie să se desfăşoare aceste activităţi. S-au precizat amănuntele
în detaliu privind nr. cailor, a căruţelor, hrana, salarii, taxele pentru
corespondenţa particularilor ş.a. Surugii erau scutiţi de armată.
În Transilvania aflată sub stăpânirea Habsburgilor în perioada (16991867), se înmulţesc staţiile poştale şi se introduc cutiile poştale. Primele modele
de scrisori erau sub formă de sul, închise şi sigilate cu sfoară şi ceară. Mai târziu
au apărut scrisori sub formă de coală şi ,,împăturită”, de asemenea legată cu
sfoară şi sigilate. În sec. XIX s-a introdus plicul sub forma actuală.
Până atunci fiecare îşi ridica corespondenţa de la oficiul poştal.
Odată cu apariţia factorilor poştali şi a cutiilor poştale putem vorbi de
modernism în serviciile poştale. (G.E. – op.cit.).
VIII. Revoluţia de la 1848 în Ţările Române
VIII.1. Anul 1848 în context european
a) Revoluţia de la 1848, numită şi ,,primăvara popoarelor”, a izucnit,
ca şi Revoluţia Franceză (1789) tot de la Paris şi s-a răspândit în Europa, statele
italiene, statele germane, Imperiul Habsburgic, Principatele Române.
b) Revoluţiile de la 1848-1849 precedate de criza economică din
1846-1847 au avut ca obiective independente transformarea regimurilor
absolutiste, în monarhii constituţionale şi a acordat mai multe drepturi
popoarelor.
c) Franţa a devenit din nou republică. Primul preşedinte al Franţei,
ales în anul 1848, Napoleon III (1808-1873) care este nepotul lui Napoleon I.
În anul 1852, a devenit împărat. A fost un conducător liberal, a susţinut
mişcările de eliberare din alte ţări, dar înfrângerea zdrobitoare în războiul cu
Prusia (187o-1871) a pus capăt imperiului său.
Istorie
d) Revoluţiile de la 1848, deşi pe termen scurt nu au reuşit să
impună egalitate sau guverne democratice, pe termen lung obiectivele sale au
prins viaţă, deoarece aceste principii corespundeau cel mai bine capitalului
internaţional.
e) În Peninsula Balcanică şi Europa principiile Revoluţiei Franceze,
egalitate, fraternitate, libertate s-au transformat în obţinerea de libertăţi
naţionale.
f) Revoluţia română a fost parte integrantă a revoluţiilor europene,
exemplu francez a avut repercursiuni la nuvelul întregului continent.
g) În zona Principatelor revoluţia s-a desfăşurat în condiţii extrem de
vitrege. Moldova era obligată să accepte protectoratul Imperiului Rus,
Muntenia suzeranitatea Imperiului Otoman, iar Transilvania şi Bucovina
făceau parte din Imperiul Habsburgic.
i. După moartea lui Napoleon I (1769-1821) împăratul Franţei,
născut Napoleon Bonaparte, activitatea poştală era organizată pe baze solide, a
continuat să se diversifice apărând servicii noi.
În anul 1817 s-au introdus mandatele poştale, din anul 1828 s-a
înfiinţat un serviciu de poştă centralizat care asigura legătura între oficiile
poştale din teritoriu care aveau obligaţia să ştampileze scrisorile cu data
expedierii şi primirii acestora.
În anul 1868 s-au introdus mandatele poştale prin telegraf. O mare
importanţă pentru creşterea traficului corespondenţei a avut-o cartea poştală.
VIII.2. Revoluţia din Moldova (,, revolta poeţilor”)
Ideea politică fundamentală a revoluţiei de la 1848 din Moldova, a
fost mişcarea împotriva protectoratului rus. În rest a fost o revoluţie socială.
Mişcarea din Moldova şi Muntenia, a format epoca de renaştere a
neamului românesc. Revoluţia tindea la unirea Munteniei cu Moldova,
înlăturarea Regulamentelor Organice, egalitatea în drepturi şi datorii şi la o
soartă mai buni pentru ţărani.
Acestor frumoase aspiraţii se opunea Rusia, care spera la anexarea
Principatelor. Ca rezultat al Revoluţiei Franceze, tinerii români aflaţi la studiu
se întorc imediat în Moldova şi fără a pregăti în condiţii bune revoluţia, fac o
întrunire şi întocmesc un memoriu în data de 27 martie 1848, cerând reforme
constituţionale şi administrative, organizarea justiţiei şi a învăţământului,
clerului, secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea clăcaşilor.
Se constituie un guvern provizoriu care a încercat să ia imediat
măsuri radicale. De pildă se cere desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor
boiereşti, s-a încercat rezolvarea problemei agrare, s-a instuit tricolorul ca
drapel naţional, s-a trecut la organizarea gărzilor civile, se decretează libertatea
ţiganilor. Măsuri care nu au putut fi finalizate, deoarece guvernul a rezistat doar
3 luni.
La data de 13/25 sept. 1848, o armata otomană a ocupat Bucureştiul
cu acordul ţarului.
Bucureştii sunt prădaţi, ,,Locotenenţa Domnească”
desfiinţată.
VIII.3.4. Intervenţia ruşilor în Principate. Convenţia de la Balta
Liman (1849)
Ruşii profită de aceste împrejurări şi trimit armată care ocupă
amândouă Principatele, înăbuşind revoluţia şi au restabilit Regulamentele
Organice (constituţii pregătite de generalii ruşi). Capii mişcării au plecat din
ţară, continuând lupta pentru libertate.
Între Rusia şi Turcia se încheie Convenţia de la Balta Liman în 1
iunie 1849, prin care Domnii urmau să fie din nou numiţi pe câte 7 ani şi nu
aleşi. Se elimină o serie de atribuţii deliberative ale organelor de conducere,
înlocuindu-se cu altele etc, iar Principatele rămân ocupate.
Potrivit acestei convenţii au fost numiţi domni pe câte 7 ani:
Barbu Dimitrie Bibescu-Ştirbei (1799-1869), domnitor al Ţării
Româneşti (1849-1853/1854-1856), fratele principelui Gheorghe Bibescu, a fost
adoptat de bunicul său, prinţul Ştirbei, al cărui nume a fost preluat. A avut un
cuvânt de spus în redactarea Regulamentului Organic, fiind implicat în
dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţării;
Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei (1849-1853 şi 18541856), sprijinitor al mişcării unioniste. A manifestat dorinţa de reforme
profunde, acordând libertate presei şi sprijinind dezvoltarea lucrărilor publice şi
a învăţământului naţional.
În acest sens, în timpul domnitorului Gr. Al. Ghica (1849-1856), se
pun bazele a două noi seminarii, la Huşi şi Roman. (C. C. – op.cit.).
În anul 1852, printr-o donaţie de 1.000 de galbeni a domnitorului Gr.
Al. Ghica sunt reparate majoritatea cişmelelor şi făcute altele noi în Huşi.
Menţionăm că apa ce alimenta cele 17 cişmele ale oraşului Huşi era adusă prin
olane de la izvoarele de coastă. (V.M. – op.cit.).
VIII.4. Revoluţia din Transilvania – revoluţia intelectualilor
Acest memoriu este adresat domnitorului Mihail Sturdza (18341849), acesta refuză să înfăptuiască reformele cerute, iar fruntaşii mişcării M.
Kogălniceanu, V.Alecsandri şi A.I. Cuza ş.a. sunt nevoiţi să se refugieze în
Bucovina şi Transilvania, unii sunt închişi în mănăstiri iar alţii exilaţi.
În Transilvania, mişcările au avut un caracter preponderent naţional.
Ungurii având administraţia Principatului, deveneau extrem de asupritori. Se
voia maghiarizarea cu forţa a românilor ardeleni, care trebuiau să suporte
imperialii habsburgici.
VIII.3. Revoluţia în Ţara Românească
În Muntenia revoluţia a fost mai bine pregătită a avut mai mult
succes. Un grup de tineri înfiinţează societatea ,,Dreptate şi Frăţie”, având
caracter naţional, revoluţionar. În ziua de 9/21 iunie se declanşează acţiunea
revoluţionară, cu Proclamaţia de la Islaz (Oltenia). Revoluţionarii în frunte cu
Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, fraţii Golescu, Rosetti, Ion Brătianu se adună
şi votează o nouă Constituţie.
Domnitorul Gheorghe Bibescu (1802-1873), domnitor al Ţării
Româneşti (1842-1848), abdică în urma Revoluţiei de la 1848, de frica unei
intervenţii străine pentru a înăbuşi această mişcare şi după două zile pleacă în
străinătate.
43
Când în 1848 izbucneşte revoluţia în celelalte state europene, ungurii
s-au răsculat şi ei pentru a se despărţi de Austria. Întruniţi la Cluj, ei au cerut
Dietei să hotărască unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Ca reacţie la ideia unirii Ardealului cu Ungaria, fruntaşi români
ardeleni, între care erau episcopii Andrei Şaguna ortodox şi Ioan Lemeny unit,
Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian, N. Bălcescu, Avram Iancu şi alţii,
au avut loc o consfătuire.
Pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj s-au strâns cca. 60.000 de
participanţi, mulţi fiind şi înarmaţi. Românii s-au declarat atunci ca ,,naţiune de
sine stătătoare” şi au cerut: desfiinţarea iobăgiei protestând contra unirii
Transilvaniei cu Ţara Românească; redarea autonomiei provinciei şi încetarea
represiunii.
Istorie
Nesocotind voinţa românilor, Dieta de la Cluj (17 mai 1848)
votează unirea Transilvaniei cu cu Ungaria ceea ce duce la organizarea
românilor în detaşamente de luptă conduse printre alţii de Avram Iancu.
Barbu Dimitrie Bibescu-Ştirbei (1799-1869), domnitor al Munteniei
(1849-1853/1854-1856);
Ungurii, înfuriaţi, s-au năpustit asupra satelor româneşti, pustiindule ucigând şi schingiuind populaţia.
1856).
Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei (1849-1853 şi 1854-
În Munţii Abrudului, în ,,Ţara moţilor” se instituie administraţie
românească, trupele maghiare conduse de generalul Bem, nu au putând pătrunde
în această zonă.
Austria (Imp. Habsburgic) cere ajutorul Rusiei şi astfel în final are
loc înăbuşirea revoluţiei maghiare. Austriecii le-au cerut şi legiunilor române să
depună armele. Nu au fost înfrânte dar avântul revoluţionar se terminase.
În concluzie, chiar dacă a fost înfrântă revoluţia de la 1848 a
constituit un pas înainte pe drumul făuririi naţiunii române moderne.
,,Perioada de la 1848 încoace a însemnat un important progres
economic comparativ cu ce fusese mai înainte. În acelaşi timp economia şi
societatea cunoscuseră un puternic proces de modernizare pe diferite planuri.
Datorită stăpânirii străine asupra a ½ din teritoriile româneşti,
aflate sub dominaţia imperiului austro-ungar şi a celui rus, societatea
românească avea o economie slab dezvoltată, predominant agrară cu o
industrie insuficientă şi un sistem, bancar abia închegat, dependentă într-un
grad înalt de capitalul străin” (N.N. Constantinescu).
VIII.5. Istoria serviciilor de poştă
Până la revoluţia de la 1848, poştele din Moldova şi Ţara
Românească au continuat să fie date în arendă, de regulă pe o perioadă de trei
ani, la diverşi arendaşi, extinzându-se cursele şi introducându-se braşovencele
(mijloace de transport).
S-a dezvoltat transportul ziarelor în mod gratuit. Personalul se
măreşte, având la dispoziţie o casă a poştelor (menzilurilor) în Bucureşti şi
Iaşi.
Conducerea poştelor ajutată de doi scribi şi adjuncţi avea ca sarcini
de serviciu funcţionarea normală a serviciilor poştale: scrisori, gropuri, călători,
ştafete.
Revoluţia de la 1848 din Moldova şi Muntenia a determinat mărirea
intervalui de arendare a serviciilor poştale de la 3 la 5 ani sau chiar mai mult.
Pe timpul domniei lui Barbu Ştirbei, numirea directorului poştelor se făcea
direct de Domnul ţării, la propunerea ministerului de interne care coordona
funcţionarea poştei. Tot sub conducerea aceluiaş domn, s-a extins funcţionarea
poştei până la nivel de comune, s-a introdus o evidenţă strictă a intrărilor şi
ieşirilor trimiterilor poştale şi a recipiselor.
IX. Unirea Principatelor (1859)
Aceştea au adus multe îmbunătăţiri în Principate, înfiinţând şcoli
pentru ofiţeri, de chirurgie, de inginerie, de arte şi meserii. Prin patriotismul lor
au pregătit calea pentru înfăptuirea unirii.
IX.2. Războiul Crimeii (1853-1856) a avut, iarăşi, un pretext
religios. Sultanul refuzând cererea ţarului Nicolai I (1825-1855) al Rusiei de a i
se acorda protecţia asupra celor 12 miloane de ortodoxi din Imperiul Otoman,
trupele ruseşti au trecut Prutul şi au ocupat Principatele (iulie 1853).
Anglia, Franţa şi Sardinia au sărit în ajutorul Turciei, împotriva
tendinţelor expansioniste ale Rusiei, pentru ca în final ruşii să nu ocupe
strâmtoarea Dardanelelor (situată între Peninsula Balcanică şi Asia Mică, şi
uneşte Marea Egee şi Marea Marmara. În Antichitate s-a numit Hellespont).
Luptele de la Dunăre şi din Dobrogea, între ruşi şi turci nu au avut
rezultat şi atunci aliaţii Turciei (Anglia, Franţa) au debarcat în peninsula
Crimeea (peninsulă din S. Ucrainei, legată de continent prin istmul Perekop,
care înainteză în Marea Neagră şi închide Marea de Azov) ca să potolească
ambiţiile Rusiei în Balcani, atacând oraşul Sevastopol.
Armata rusă este înfrântă la Sevastopol. Urmaşul lui Nicolae I,
Alexandru II (1855-1881), a început negocierile de pace cu biruitorii (1855).
IX.3. Prin Congresul de pace de la Paris (1856) se hotărăşte:
S-au introdus în trafic a diligenţelor, atât în Moldova pe relaţia IaşiGalaţi, Iaşi-Roman- Bacău- Focşani cât şi în Muntenia şi concesionarea
(arendare) lor unor antreprenori.
- Rusia să restituie Principatului Moldovei trei judeţe din S.
Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail, importante strategic pentru poziţiile lor la
gurile Dunării şi implicit pentru a se limita influienţa Rusiei la gurile Dunării.
Din păcate, Congresul de la Berlin (1878) a decis retrocedarea celor trei judeţe
din S. Basarabiei Rusiei;
Poştele din Transilvania după revoluţia de la 1848, au intrat într-o
stare de declin, datorită faptului că a avut loc şi mobilizarea factorilor poştali în
marea lor parte. Din acestă cauză, armata a prelut deservirea limitată, mai ales
pentru interesele proprii.
ţărilor;
În timp situaţia revine aproape de normal, se diversifică personalul,
implicit serviciile aferente.
IX.1. Domnii convenţiei de la Balta-Liman (1849), care urmau să
fie din nou numiţi pe câte 7 ani şi nu aleşi, au fost:
44
- Marea Neagră devenea liberă pentru vasele de comerţ ale tuturor
- Se instituie o comisie europeană pentru asigurarea navigaţiei pe
Dunăre;
- Ţările Române au fost proclamate autonome, dar rămân vasale
Porţii, dar puse sub garanţia colectivă a celor Şapte Mari Puteri Europene;
- Regulamentele Organice (constituţii ruseşti) au fost înlăturate;
Istorie
- Românii pot hotărî soarta lor aşa cum cred că e mai bune. Pentru
acesata se va cere părerea poporului. Adunările chemate să hotărască în această
privinţă s-au numit ,,Adunările ad-hoc”(Adunări consultative);
- A promulgat o nouă lege electorală.
- S-a decis constituirea în ambele ţări a unor ,,Divanuri ad-hoc”
formate din reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale.
- Alege un nou parlament.
IX.4. Divanurile ad-hoc, propuse în Congres aveau să hotărască
asupra organizării Principatelor. Astfel, deoarece domnii numiţi prin
intermediul Convenţiei de la Balta-Liman şi-au încheiat mandatul, Poarta a
desemnat doi caimacami (locţiitori de domni), cu sarcini de a pregăti alegerile:
Alexandru Dimitrie Ghica, fostul domn în Muntenia (1834-1842), sprijinitor
al mişcării unioniste şi T. Balş în Moldova. Acesta din urmă era adversar al
unirii. T. Balş murind a fost înlocuit cu Nicolae Vogoridi.
În octombrie 1857 s-au deschis la Bucureşti şi Iaşi cele două Adunări
ad-hoc care au votat rezoluţii prin care cereau unirea întrâ-un singur stat cu
numele de România, un principe străin ereditar dintr-o dinastie europeană şi un
guvern constituţional cu o Adunare Obştească pentru facerea legilor.
IX.5. Convenţia de la Paris (1858). Puterile garante, întrunite în
Conferinţa de la Paris, au întocmit şi semnat o Convenţie (adevărată
Constituţie pentru Ţările Române) prin care se stabilea o nouă organizare a
Principatelor. Noul stat primea denumirea de ,,Principatele Unite” Moldova şi
Valahia, având doi domni pământeni, două capitale, două guverne şi două
Adunări legislative (Adunări Obşteşti) dar cu o singură Curte de casaţie la
Focşani, armată cu un singur comandant, uniunea vamală, poştală, telegrafică şi
monetară.
IX.6. Unirea Principatelor. Românii s-au folosit de faptul că în
Convenţie (constituţie) nu era prevăzut dacă domnul, ales în cele două
Principate, trebuia să fie altă persoană în fiecare ţară. Au fost numite comisii
provizorii (căimăcămii, înlocuitori, în lb. turcă) cu scopul de a supraveghea
alegerile noilor Adunări legislative ce urmau să aleagă noii domni.
În Moldova, au câştigat liberalii, prin alegerea lui A.I. Cuza, la 5/17
ianuarie 1859. Exemplu a fost urmat şi în Ţara Românească la 24 ianuarie /5
februarie 1859. Unirea era realizată.
Rezultă că, Unirea Principatelor Ţara Românească şi Moldova a
fost actul politic fundamental de constituire a Naţiunii Române.
X. Domnia şi reformele lui A.I.Cuza (1820-1873)
A.I. Cuza era descendentul unei familii de dregători care au ocupat
funcii importante în administraţia Moldovei. S-a născut în 1820 în familia
ispravnicului Ioan din jud. Fălciu, oraşul Huşi (după părerea multor istorici), a
făcut studii în ţară şi la Paris. A fost ofiţer, om politic roman, domn al
Principatelor (1859), apoi al României (1862-1866).
În cei 7 ani de domnie a lui Cuza care au urmat reprezintă anii cei
mai benefici din istoria românilor.
- A adoptat în urma unui plebiscit, o nouă Constituţie.
- Are loc reforma agrară ce a desfiinţat toate obligaţiile feudale
datorate de ţărani moşierilor.
- Secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor
clăcaşi.
- S-a introdus învăţământul primar obligator şi gratuit, s-au deschis
numeroase şcoli de toate categoriile şi înfiinţat Universităţile din Iaşi
(1860) şi Bucureşti (1864).
Dar lovitura de stat, reformele făcute au provocat mari nemulţumiri în rândul
partidelor politice. Conservatorii (albii), susţineau că s-au acordat prea mari
libertăţi poporului, iar liberalii (roşii), că liberăţile acordate erau prea puţine.
Adversarii lui Cuza, în noaptea de 10/11 februarie 1866, au pătruns
în locuinţa Domnitorului şi l-au forţat să iscălească actul de abdicare. Cuza
Vodă a plecat din ţară şi a murit la Heidelberg (1873). La conducerea ţării s-a
instaurat o Locotenenţă domnească.
X.1. Istoria serviciilor de poştă în timpul lui A.I. Cuza
În urma unificării Principatelor, Conducerea Direcţiei Generale a
Poştelor a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din 1860 a ocupat aceeaşi
funcţie şi în Valahia. Demn de amintit, este faptul că primul birou poştal cu
ştampilă, a apărut la Huşi în 1850, iar şeful poştalionului în 1859 pe ruta IaşiHuşi Fălciu-Galaţi era huşeanul Pandelache Croitoru. Serviciile de poştă din
zonă erau cunoscute încă de la începutul secolului trecut când în Docolina
(Crasna de azi) exista o staţie poştală pe traseul de poştalioane Iaşi-Bucureşti.
(V.M. – op.cit.).
Perioada poştei moderne a început în anul 1864, când domnitorul
A.I. Cuza a unit serviciul poştal cu cel telefonic, luând naştere simbolul P.T.T.
În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor a fost numit Cezar
Librecht. Din perioada când A.I. Cuza a fost domnitor al României (18621866), s-a dat prima lege de organizare a ramurii de comunicaţie, purtând
numele de ,,Lege telegrafico-poştală” care a intrat în vigoare la 1 ian. 1865.
În august 1865, se înfiinţează la Bucureşti încă 4 birouri de poştă
amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei
(Calea Victoriei) şi Strada Belvedere.
În concluzie, deşi scurtă, domnia lui A.I. Cuza nu este lipsită de
lumini şi umbre, dar prin reformele sale va pune bazele politice, economice,
culturale ale statului naţional care în 1862, îşi va lua numele de ROMÂNIA şişi va stabili capitala la Bucureşti.
XI. Instaurarea monarhiei constituţionale (1866-1876).
Într-o primă etapă, a fost pus în practică un program de unificare a
instituţiilor: serviciile de vamă şi telegraf, cursul monetar, forţele armate, stemă
comună, decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională, instituirea
drapelului naţional, încercarea introducerii unei decoraţii naţionale şi de
centralizare a aparatului de conducere a statului care în 1862, după formarea
primului guvern şi Parlament unitar, adoptă numele de ROMÂNIA.
Carol I (1839-1914)
Domnitor (1866-1881) şi rege al României (1881-1914)
Apoi sunt efectuate măsuri de modernizare a instituţiilor statului,
reorganizarea justiţiei, a învăţământului, adoptarea Codului Penal şi Codului
Civil napoleonian, introducerea sistemului metric.
În urma abdicării impuse lui A.I. Cuza din anul 1866 se împlineşte
un alt obiectiv al Divanurilor ad-hoc: principe străin în fruntea ţării menit, pe
de o parte, să elimine conflictele determinate de aspiraţiile la domnie ale
boierilor pământeni şi pe de altă parte, să se limiteze intervenţia străină (vecini,
Imperiul Otoman) în viaţa ţării.
În anul 1864 au loc efectuarea unor reforme interne în condiţii de
criză politică.
Aşadar, urcarea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de
Hohenzorllen-Sigmaringen născut Karl Eitel Friederich Prinţ von
45
Istorie
Hohenzorllen-Sigmarigen a dorit să aducă stabilitate politică şi dezvoltare
economică a ţării, facilitând trecerea spre o nouă epocă istorică.
Prinţul Carol a fost proclamat la 10 mai 1866 domnitor al
Principatelor Române (confirmat prin referendum), pentru ca la 26 martie 1881,
când România este proclamată regat, să devină primul monarh constituţional.
XI.1. Constituţia din 1866
O importantă lucrare săvârşită imediat după urcarea pe tron a fost
întocmirea Constituţiei în anul 1866, una din cele mai avansate constituţii din
Europa, având ca model Constituţia belgiană din 1831.
Constituţia decidea în mod oficial, următoarele:
mărginită de cursul inferior al Dunării şi litoralul Mării Negre. Numele însemnă
,,patrulater” şi face referiri la 4 cetăţi turceşti ce alcătuiau un sistem de apărare
în N.E. Bulgariei, Silistra, Ruse, Şumen şi Varna), trebuia să-i cedeze Rusiei,
cele trei judeţe din S. Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail.
XI.3. Politica externă
Regele Carol I a susţinut orientarea politico-diplomatică şi militară
către Tripla Alianţă (Puterile Centrale) compusă din Germania, AustroUngaria şi Italia, semnând o o alianţă politico-militară cu Austro-Ungaria
(1833).
Regele ar fi dorit participarea României alături de Tripla Alianţă în
Primul Război Mondial. În relaţiile cu vecinii a urmat o politică paşnică. În
făptuirea marilor acte politice, a fost ajutat de Ion C. Brătianu.
- numele statului să fie România;
XI.4. Dezvoltarea culturii româneşti
- se instituia monarhia constituţională, iar sucesiunea regală se
stabilea pe linie bărbătească;
- moştenitorii tronului trebuiau să fie crescuţi în religie ortodoxă;
principiul separării puterilor în stat.
Limitele Constituţiei erau:
- menţinerea sistemului electoral cenzitar;
- numai creştinii puteau să-şi exercite drepturilor politice;
- femeile nu aveau drepturi politice.
XI.2. Proclamarea independenţei de stat (1877)
Regele Carol I al României a contribuit decisiv la evenimentele
legate de Războiul de independenţă (1877-1878), în contextul războiului rusoturc început în 1877, cu scopul de ai ajuta pe slavii din Balcani.
La câteva zile după începerea războiului, România s-a proclamat ca
stat independent, la 10 mai 1877.
Ruşii nu au primit la început colaborarea armatei române, care
fusese concentrată în Oltenia. După ce Marele Duce Nicolae, comandantul
trupelor ruseşti, a suferit înfrângeri grele, mai ales la Plevna (Bulgaria), cere
ajutorul românilor.
Domnitorul Carol trecu Dunărea pe la Corabia şi ţarul i-a
încredinţat comanda supremă a trupelor ruso-române care luptau la Plevna. În
august, românii ocupă Griviţa, iar trei luni mai târziu Osman Paşa apărătorul
Plevnei împreună cu 40.000 de oameni, s-a predat colonelului român Mihail
Cerchez. Între timp românii reuşiră să ocupe Rahova şi începuseră să atace
Vidinul.
Războiul s-a terminat cu capitularea Imperiului Otoman. Turcii au
încheiat Armistiţiul de la Adrianopole (1878) şi apoi pacea de la San Ştefano,
dar fără participarea României. Rusia lua Dobrogea cu gândul de a o schimba
pentru cele trei judeţe din S. Basarabiei.
În urma semnării Tratatului de pace de la San Ştefano şi a Congresului de la
Berlin (1878), se stabileşte:
- Principatele Unite, alături de Serbia şi Muntenegru, au fost
recunoscute ca state independente;
- Dobrogea (cu delta Dunării şi Insula Şerpilor) redevine parte
componentă a statului roman. Mai concret, România a fost forţată să accepte
,,un schimb” pentru a obţine Cadrilaterul (regiune istorică din S. Dobrogei,
46
Regele Carol I a susţinut cultura şi ştiinţa, întemeietor al Fundaţiei
Universitare Carol, iniţiator şi finanţator al Dicţionarului limbii române.
Talentele se evidenţiază, spiritual critic se afirmă tot mai mult. Titu Maiorescu,
Ion Creangă, Ion Slavici, N. Gane, genialul M. Eminescu, făceau parte din
vestita societate literară ,,Junimea”din Iaşi.
Se ridică Al. Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Gh. Coşbuc poetul
ţărănimii, M. Sadoveanu, ŞT. O. Iosif, I.L. Caragiale, I. Rebreanu, BrătescuVoineşti, O. Goga, D. Anghel.
În ştiinţă se disting marii învăţaţi: A.D. Xenopol. D. Oniciul, V.
Pârvan, Petru Poni, dr. I. Cantacuzino, N. Iorga ş.a.
,,Formaţi caractere” a fost îndemnul regelui Carol I către profesori.
XI.1. Transilvania
În anul 1867 are loc crearea statului Austro-Ungar, Transivania
fiind încorporată Ungariei pe perioada (1867-1918), perioada austro-ungară,
când după Primul Război Mondial, mişcarea de eliberare şi de unitate naţională
a culminat cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1918), care a decis
unirea Transilvaniei cu România, constituind astfel actul de naştere al Statului
Naţional Unitar Român.
XI.3. Dezvoltarea economică
Cucerirea independenţei de stat (1877) a creat condiţii favorabile
intensificării procesului de modernizare şi consolidare a sistemului politicoinstituţional, adoptarea unei politici protecţioniste şi vamale în conformitate cu
interesele naţiunii.
S-a înfiinţat Banca Naţională (1880), s-a încurajat dezvoltarea
industriei naţionale şi agriculturii prin legi şi instituţii de credit. Dobrogea a fost
legată de restul ţării prin podul Regele Carol I de la Cernavodă, peste Dunăre,
ceea ce a înlesnit dezvoltarea porturilor Constanţa, Brăila şi Galaţi. S-au
încheiat convenţii de comerţ cu statele străine. Armata a fost reorganizată şi s-a
construit flotă pe Dunăre şi Marea Neagră. Învăţământul a fost reorganizat şi
modernizat şi prin aportul ministrului Spiru Haret. Biserica naţională a devenit,
în 1885, autocefală, adică independentă.
Rezultă că, după 1877-1878, obiectivul suprem l-a constituit
desăvârşirea unităţii naţional-statală, scopul final fiind dezvoltarea ţării.
XI.4. Serviciile de poştă
În anul 1871 intră-n vigoare prima lege de asigurare a personalului
însoţită de ,,Regulamentul pentru fixarea atribuţiilor funcţionarilor telegraficopoştali.”
Istorie
În anul 1874 se înfiinţează ,,Biroul statistic al poştelor şi
telegrafelor” şi ,,Legea serviciului de poştă rurală” care s-a materializat cu
apariţia a 115 birouri poştale. Tot în acest an are loc primul Congres poştal în
cadrul căruia s-a decis crearea ,, Uniunii Poştale Universale”. România fiind
unul din membrii fondatori.
În anul 1894 începe construirea Palatului poştelor, care va fi dată în
funcţiune în anul 1900.
În buletinul Telegrafo-Poştal nr.24/1899 găsim că în staţia Huşi se
desfăşurau activităţi de telegraf, poştă uşoară, mandate poştale, rambursuri
interne şi mesagerii. Ulterior aceste atribuţii vor fi preluate de servicii de
specialitate care îşi vor diversifica activitatea poştală. (V.M. – op.cit.).
implicit punerea temeliei industriei naţionale şi trecerea treptată a agriculturii la
formele capitaliste.
Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la 15 oct. 1918, în
Catedrala Reântregirii din Alba Iulia, simboliza actul istoric al creării
României Mari, sub sceptrul acestui monarh.
După război, regale Ferdinand a susţinut iniţiativele guvernelor, în
special liberale, precum introducerea votului universal, adoptarea reformei
agrare sau a noii constituţii, care au contribuit decisive la modernizarea ţării.
XII.2. Viaţa economică
neamului
În anii 1920-1921 a avut loc unificare monetară, adică circulaţia
leului a fost extinsă asupra întregului teritoriu al României, ca urmare a
încheierii procesului de formare a stat naţional roman.
Ferdinand I rege al României (1914-1927), în timpul căruia este
desăvârşită unitatea statului naţional român. Nepot de frate al lui Carol I,
Ferdinand I este declarat oficial în 1889 moştenitor al Coroanei României
Reforma agrară din anul 1921 a avut efecte asupra evoluţiei
economice sociale şi politice a României. S-au expropriat peste 6 milioane de
ha. teren arabil, prin aceasta s-a făcut un pas înainte în dezvoltarea economică.
Nu putem să nu amintim despre Războiul balcanic (1912) când,
armatele noastre au trecut Dunărea sub comanda pricepelui Ferdinand,
moştenitorul tronului şi a generalul Averescu . Românii au ajuns atunci la porţile
Sofiei. Bulgarii au cerut pace.
XII.3. Constituţia Vechiului Regat, întocmită în 1866, a fost
modificată în 1923 de Adunările Naţionale Constituante. Regatul României
este declarat stat naţional, unitar şi indivizibil, teritoriul României este
inalienabil, separaţia puterilor în stat ş.a.
XII. Ferdinand I (1865-1937). Războiul pentru întregirea
România prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), care
reprezintă sfârşitul celui de Al Doilea Război Balcanic, a primit Cadrilaterul
(judeţele Durostor şi Caliacra) la S. Dunării.
XII.1. Războiul României
România participă la Primul Război Mondial (1916-1918) de partea
Antantei (Anglia, Franţa, Rusia) împotriva Puterilor Centrale (Germania, Italia,
Austro-Ungaria).
Conform înţelegerii secrete cu Aliaţii, în care ni se promitea
Transilvania, Banatul şi Bucovina (luată de austrieci în 1775), în august 1916,
trupele române intră în Transilvania eliberând mare parte din Ardeal. Germanii,
austriecii şi bulgarii ripostează şi după lupte crâncene, armata română prost
înarmată şi echipată, se retrage pe mai multe fronturi (Dobrogea, Muntenia,
etc.).
În primăvara anului 1917, soldaţii români ajutaţi de francezi şu un
pic de ruşi, stabilesc linia frontului în zona Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Au loc
lupte grele cu trupele germane care au încercat să vină din Transilvania prin
pasul Oituz, ori să atace pe la S. la Mărăşti şi Mărăşeşti, unde au avut lupte
grele, în care soldaţii români s-au umplut de glorie.
XII.4. Serviciile de poştă
După anul 1925, administraţia PTT a preluat exploatarea unei ramuri
de telecomunicaţii, radiotelegrafie, în plus s-a adăugat o nouă literă a simbolului
care a devenit PTTR.
Astfel, în anul 1926 apare Legea pentru crearea Regiei Autonome a
Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor prin care se stabilea, că ,,Exploatarea şi
administrarea serviciilor publice de poştă, telegraf şi telefon ale Statului Român,
precum şi cele trecute sau care se vor trece în exploatarea sa, se încredinţează
unei regii publice comerciale, denumită Regia Autonomă a Poştelor,
Telegrafelor şi Telefoanelor, sau prescurtat P.T.T.”, care urmează să fie condusă
după principiile comerciale.
În perioada interbelică administraţia de poştă şi telecominicaţii a fost
trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. În acest
sens, în anul 1938, Legea de organizare a Direcţiei Generale a Poştelor,
telegrafelor şi Telefoanelor stabilea că ,,Administrarea şi exploatarea
monopolului Poştei, Telegrafului şi Telefonului se execută de Administraţia
Centrală denumită Direcţia Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor
(P.T.T.) pusă sub autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice şi comunicaţiilor”
XIII. Carol II (1893-1953)
Ruşii după Revoluţia din 1917, au încetat lupta şi au încheiat cu
Puterile Centrale armistiţiul de la Brest-Litovsk (martie 1918).
Românii rămaşi siguri, semnează pacea de la Bucureşti (7 mai
1918). Condiţiile politice şi economice sunt umilitoare, pierdem Dobrogea în
favoarea Bulgariei şi o suprafaţă din Munţii Carpaţi în favoarea AustroUngariei.
Dar balanţa războiului se înclină de partea Aliaţilor. Imperiul Austro-Ungar
capitulează la 3 noiembrie 1918, iar Germania la 11 noiembrie 1918. Război
se încheie cu pacea de la Versailles (1918), prin care se recunoştea unirea
tuturor provinciilor cu Vechiul Regat.
În concluzie, România reuşeşte ca la sfârşitul Primului Război
Mondial să-şi desăvârşească unitatea naţională prin unirea cu Basarabia,
Transilvania şi Banatul (1918) factor de progres economic social şi politic,
47
Rege al României (1930-1949), fiul cel mare al regelui Ferdinand şi
al reginei Maria. Deşi a renunţat de 3 ori la drepturile succesorale (1918, 1919
şi 1925) în urma unor aventuri sentimentale a fost proclamat rege la 8 iunie
1930 de către Parlament, luindu-i astfel locul fiului său Mihai, care între 1927 şi
1930 a domnit sub regenţă.
Perioada 1934-1938 este a doua etapă în care se aplică politica ,,prin
noi înşine.” Se înregistrează unul din cele mai înalte ritmuri de dezvoltare
industrială din Europa, fiind folosite mari mijloace financiare. Astfel la
producţia de petrol România a ocupat locul unu în Europa şi locul şase în lume.
Aşadar perioada interbelică însemnă pentru România o epocă de
dezvoltare economică, socială şi culturală, dar evoluţia internaţională după
izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial (1 sept. 1939), are ca urmare grele
pierderi teritoriale.
Istorie
În urma înţelegerii secrete dintre Hitler şi Stalin (Pactul MolotovRibbentrop din 23 august 1939), Basarabia şi Bucovina de N. sunt cedate
URSS datorită unor note ultimative, din 26 şi 27 iunie 1940.
Partea de N.V. a Transilvaniei este dată Ungariei în urma
Arbitrajului de la Viena, iar Cadrilaterul, partea de S. a Dobrogei, este cedată
Bulgariei, în urma Tratatului de la Craiova (1940).
Considerat vinovat de dezastru Carol II a fost obligat să abdice la 5
sept. 1940, conducerea statului revenind gen. Ion Antonescu, iar tronul fiului
lui Carol II, Mihai.
Carol II în timpul domniei s-a preocupat de dezvoltarea economică,
culturală a ţării. A murit în 1953 în Portugalia, iar osemintele au fost aduse şi
depuse la mănăstirea Curtea de Argeş.
XIII.1. Serviciile de poştă
În anul 1938, datorită faptului că Administraţia PTT lăsa de dorit sub
aspectul productivităţii, s-au adoptat trei legi fundamentale, prin care s-a
reorganizat activitatea în spirit commercial: legea de organizare, legea de
exploatare şi legea pentru statutul personalului.
Noul guvern în frunte cu dr. Petru Groza, a doptat măsuri ce marcau
schimbarea cursului politicii interne şi externe.
Contextul internaţional de la finele celui de Al Doilea Război
Mondial a fost dominat de împărţirea sferelor de influenţă între Marile Puteri
aparţinând Coaliţiei Naţiunilor Unite.
În cadrul Conferinţelor de la Teheran (1943), Yalta (1945) şi
Postdam (1945), liderii URSS, SUA şi Marea Britanie au convenit asupra
organizării lumii postbelice. URSS şi-a impus controlul asupra României.
Tratatul de Pace de la Paris (1947), care a încheiat Al Doilea
Război Mondial, a consfinţit anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de N. la URSS.
Aşadar după război, România devine satelit al Uniunii Sovietice şi se
proclamă, după abdicarea forţată a regelui Mihai I, republică populară (30
decembrie 1947).
XIV.1. Serviciile de poştă
În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr. 197 prin care era stabilit
obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind din nou
consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu.
XIV. Mihai I (n.1921)
Rege al României (1927-1939) sub regenţă şi apoi redevine rege în
perioada 1940-1947. Fiul principelui Carol şi al Elenei, principesă de Grecia.
Căsătorit (1948) cu Ana de Burbon Parma prinţesă de Danemarca, cu care a vut
5 fete.: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria.
Aşadar, la moartea regelui Ferdinand I, tronul a fost ocupat de
nepotul său Mihai I care fiind minor, ţara a fost condusă de o regenţă. Ne
amintim că în 1930, conducerea ţării a luat-o regele Carol II, care din cauza
greşelilor făcute, a fost nevoit să abdice în 1940. Atunci România a pierdut o
mare parte din Transilvania, prin hotărârea nedreaptă de la Viena.
Redevenit rege (6 sept. 1940), fără ca acesta să depună jurământul şi
fără votul de aprobare al Parlamentului (suspendat în acea vreme), relaţiile sale
cu generalul Ion Antonescu se depreciază în timp.
Ţara a trecut printr-o dictatură militară (v. Ion Antonescu) care a
aliat-o cu Germania lui Adolf Hitler.
Astfel, la 22 iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei în războiul
împotriva URSSS, cu scopul eliberării teritoriilor din E. şi N.E., ce-i fusese
răpite. Era un război legitim împotriva unui stat unui stat ce dovedise, ostilitate
integrării teritoriale a României.
Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de N. şi a ţinutului Herţa, a
întrunit adeziunea opiniei publice, a tuturor partidelor şi organizaţiilor.
Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de N. a anulat efectele
Pactului Molotov-Ribentrop privind graniţa de răsărit a ţării. România îşi
redobândeşte prin luptă teritoriile din E. răpite în vara anului 1940.
La cererea Germaniei, România a luat parte, în continuare la
operaţiuni militare, dincolo de fluviul Nistru. La 13 august 1941, trupele
militare române au depăşit Bugul şi au înaintat spre Nipru, Marea Azov şi
Crimeea.
La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la
putere printr-o acţiune politico-militară, fiind demis şi arestat.
Deşi, după preluarea puterii de cître regale Mihai, România a devenit
partenera Puterilor Aliate în efortul de a învinge Germania, situaţia teritorială şi
cea postbelică nu a adus rezultatele sperate.
48
XV. România şi sistemul politico-economic de tip dirijist (19471989)
Tratatul de Pace de la Paris din 1947, între România şi Puterile
Aliate şi Asociate, nu va restabili decât parţial hotarele dinainte de război. Să
nu uităm că în anul 1940, ţara pierde 33% din suprafaţă şi populaţie, deşi
România încheie războiul de partea învingătorilor.
După război, în România, asemenea celorlalte state din Europa
Centrală şi Răsăriteană (E.), se instaurează totalitarismul comunist care se
traduce prin: stat poliţienesc atotputernic, secătuirea resurselor, înlăturarea
conceptului de proprietate şi a proprietăţii, centralism excesiv şi dezechilibre
structurale.
În luna august 1947 circulaţia bănească era de 75 de ori mai mare ca
în luna iunie 1945. Rata înaltă a inflaţiei a continuat să se manifeste în perioada
1945-1947 atingând cifre astronomice. Faţă de anul 1938, nivelul preţurilor cu
amănuntul a crescut de circa 800 de ori.
Procesul deprecierii banilor şi al scăderii puterii de cumpărare a fost
accentuat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru înlăturarea
inflaţiei, a consecinţelor ei, a dezorganizării circulaţiei băneşti, în România
stabilizarea monetară (crearea unei situaţii de echilibru între bani şi mărfuri pe
piaţă, sau între moneda naţională şi monedele străine, sau măsuri de trecere de
la banii depreciaţi la banii noi, ca premiză pentru o situaţie de echilibru a
economiei) s-a asigurat prin realizarea reformelor băneşti din 15 august 1947 şi
26 ianuarie 1952.
O altă măsură de diminuare a inflaţiei, dar şi cu impact politic a fost
excluderea unui număr mare de bănci de la rescontul BNR (operaţie efectuată de
banca centrală de emisiune în vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide
a băncilor comerciale, pe baza prezentării la banca centrală şi acceptării de către
aceasta a unui portofoliu de efecte de comerţ, cambia, cecuri, bilete la ordin,
warrant-uri, scontate în prealabil de banca comercială, care obţin astfel mijloace
băneşti înainte de scadenţele efectelor de comerţ), ceea ce a reprezentat o
barieră în alimentarea băncilor cu lichidităţi monetare. În această situaţie cea
mai mare parte a băncilor comerciale a dat faliment.
Ne amintim că, prin funcţiile lor, băncile reprezintă ,,plămânul” care
ventilează organismul economic, iar funcţia sângelui care transportă oxigenul
atât de necesar corpului, este preluată de bani care poartă cu ei valoare şi astfel,
dau viaţă aceluiaşi organism economic.
Istorie
Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea aşa-numitei ,,revoluţii
culturale” (v. şi revoluţia culturală chineză) atacul fiind îndreptat împotriva
instituţiilor fundamentale: Academia Română, Şcoala, Biserica ş.a. A fost
suprimată cea mai mare parte a elitei româneşti, politice, culturale şi militare.
În 1949 a început colectivizarea forţată a agriculturii, după model
sovietic. Din anul 1960 a început un amplu proces de desovietizare.
În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mult mai
tânărul Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea ţării, subordonând total aparatul
politic şi de stat, ceea ce a adus România sub un regim dictatorial unic în istoria
statelor comuniste din Europa.
În România anilor 1964-1074 s-a crezut într-o posibilă deschidere.
Numai că…..
N. Ceauşescu a respins politica de glasnosti (transparenţă) şi
perestroika (restructurare), inaugurată în URSS, începând cu anul 1985, odată
cu venirea la putere a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov.
Serviciile de poştă
Prin inventarea telefonului şi telegrafului, Biroul poştal devine
Direcţia de Poştă şi Telecomunicaţii (DTP). Din anul 1965, DTP devine PoştăTelegraf-Radio (PTTR), divizată după 1990 în două regii autonome: Compania
Naţională de Poştă ,,Poşta Română” (serviciile de poştă) şi ,,Romtelecom
(serviciul de telecomunicaţii telefonice).
Satelor li s-a acordat o atenţie deosebită prin înfiinţarea unui Oficiu
Poştal Rural Mecanizat (OPRM) care avea în atenţie satul românesc fiind
format din agenţii poştale şi curse secundare, iar schimbul de expediţii se făcea
şi se mai face prin cursă poştală auto (CPA). (V.M. – op.cit.).
XVI. Perioada formării economiei de piaţă – reântoarcerea la
democraţie
În ultimii ani de ,,domnie” ai regimului Ceauşescu, societatea
românească a traversat o criză deosebită pe multiple planuri. Pe un temei de
nemulţumire generală, în data de 16 decembrie 1898, a izbucnit o revoltă
generală care s-a extins în întreaga ţara. Zeci de mii de locuitori din marile
oraşe ale României, au cerut prin demonstraţii publice, înlăturarea dictatorului şi
instaurarea unui regim democratic.
În seara zilei de 22 decembrie 1989 conducerea ţării a fost preluată
de Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) care printr-un comunicat dat
publicităţii anunţa:
,,Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi
instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de
alegeri libere, separaţia puterilor în stat, alegerea tuturor conducătorilor
politici pentru unul sau cel mult două mandate, elaborarea unei Constituţii.”
Preşedintele noului organism de conducere al statului a fost
desemnat Ion Iliescu, iar în funcţia de prim-ministru a fost numit Petre Roman.
Noile structuri de conducere au avut ca obiectiv prioritar construirea
economiei de piaţă.
Economia de piaţă sau capitalismul cum spunea K. Marx , este
modul de organizare al economiei bazat pe principii concurenţiale, în care
priorităţile în producerea bunurilor sunt date de raportul dintre cerere şi ofertă.
În octombrie 1990, România a stabilit legături diplomatice cu
NATO, devenind membră NATO (2004).
49
La data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii
Europene.
În 17 noiembrie 1996, profesorul Emil Constantinescu, preşedintele
CDR, a devenit preşedinte al României, iar prim-ministru a fost numit Victor
Ciorbea. La sfârşitul anului 2004, Traian Băsescu a devenit noul preşedinte.
Din păcate după Revoluţia din Decembrie 1989, nu am avut şi nu
avem puterea să ne depăşim condiţia de colonie economică pentru străinătate,
ţară bananieră, fără un sistem bancar propriu, fără industrie, fără flotă, fără
agricultură performantă, fără un sistem sanitar la nivel european, fără…dar mai
avem puterea să sperăm. Dumnezeu cu mila.
Poşta după anul 1989
După anul 1989 au avut loc profunde transformări în administraţia
centrală a statului, transformări materializate în ,,Ministerul Poştelor şi
Telecomunicaţiilor, ” denumit ulterior ,,Ministerul Comunicaţiilor”.
La nivel central pentru conducerea activităţii operaţionale a fost
creată în anul 1990, Regia Autonomă ,,ROMPOSTTELECOM” care a
funcţionat până în anul 1991. prin acesta s-au divizat serviciile de reglementare
de cele operative.
Prin Hotărârea nr. 448 din luna iunie 1991, Guvernul României
dispune desfiinţarea R.A. ,,Romposttelecom” şi separarea activităţii lor prin
înfiinţarea de 4 regii autonome şi anume: R.A. Poşta Română; R.A.
Romtelecom;
R.A.
Radiocomunicaţii;
Inspectoratul
General
al
Radiocomunicaţiilor.
Prin Hotărârea nr. 371 /1998, Guvernul României a dispus
transformarea R.A. Poşta Română în societate comercială, cu denumirea
Compania Naţională ,,Poşta Română” S.A.
Bibliografie selectivă
Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu – Eminescu, sens, timp şi devenire istorică,
Ed. Universitatea ,,A.I. Cuza”, Iaşi, 1988.
C. Clit – De la Biserica Domnească la Catedrala episcopală. Jurisdicţia
Episcopiei Huşilor (sec. XVI-XIX), Rev. ,,Lohanul” anulVI, nr.3 (23), Huşi,
2012.
C. Clit – Activitatea culturală a ierarhilor huşeni în doua jumătate a sec. al
XIX-lea, Rev. ,,Lohanul” anul VII, nr. 2 (26), Huşi, 2013.
V. Dolha – Totul despre Transnistria, rev. ,,Lohanul”, anul VII nr. 2 (26), Huşi,
2o13.
S. Diaconescu – Curs prescurtat de istoria românilor, Ed. ,,Cartea Moldovei”
Iaşi, 1938.
N. Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002.
G. Enciu – Poşta şi telecomunicaţiile în România, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1884.
I. Iachim- Istoria expansionistă a Rusiei, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2007.
C. Jofa – Istoria economiei naţionale, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996.
B. Murgescu – România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (15002010), Ed. Polirom, Bucureşti, 2010.
Vicu Merlan – Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşilor, Ed.
Lumen, Iaşi, 2008.
K. Marx – Însemnări despre români, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1964.
C. F. Niculescu şi colab. – Manual de admitere în claasa V-a de liceu. Istoria,
Ed. ,,Cartea Românească” Bucureşti, 1932.
x x x – Marea istorie ilustrată a lumii. România, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti, 2009.
X x x – Enciclopedie ilustrată de istorie universală, Ed. READER,S
DIGEST, Bucureşti, 2006.
X x x – Dicţionar Enciclopedic Britannica, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti,
2008.
Colecţia revistei ,,Poştaşul.”
Mulţumim domnului inspector OPRM, Paul Vasiluţă, pentru amabilitatea de a
ne pune la dispoziţie material bibliografic de specialitate.
Istorie
DEX (Dicţionarul EXplicativ al limbii române)
DICŢIONAR AL DEZNAŢIONALIZĂRII LIMBII
ROMÂNE
Valeriu D. POPOVICI-URSU– Paris, Franţa
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă armonioasă,
Ca ea nu găsim.
Limba română e o împărăteasă bogată căreia multe popoare
i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui
nimica. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tiparul ei propriu şi e azi
al ei pentru că poartă efigia ei neschimbată chiar.
A
o dezbrăca de averile pe care economia şi chibzuinţa le-a
adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă,
cerşitoare.
Înainte de a intra în subiectul lucrării, considerăm util a da cîteva
lămuriri cititorului, de oarece nu toată lumea este la curent cu
conţinutul Dicţionar-ului Explicativ al limbii române – DEX.
DEX este utilizat în special de scriitori, care dând la tipar anumite
texte, verifică corectitudinea însemnătăţii unui cuvânt, sau uneori chiar
ortografia.
Întocmitorii dicţionarului, fără să admită că dicţionarul este un
dicţionar etimologic, totuşi, la sfîrşitul cuvintelor, indică şi etimologia
cuvintelor, asumându-şi prin aceasta şi responsibilitatea provenienţei
cuvintelor limbii române.
Aprofundând cercetările în privinţa adevăratei obârşii a poporului
nostru şi a limbii noastre, cît şi originea şi stadiul de civilizaţie a
popoarelor de la care ni se atribue cuvintele din DEX, ne-am dat seama
că: ne atribuirea adevăratei origini a nici unui cuvînt de
provenienţă autohtonă românească, este pură inepţie.
Patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără
cultul trecutului nu există iubire de ţară. (ziarul ,,Timpul”, 22 iulie
1880)
Politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind
substituirea
elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii. (ziarul
,,Timpul”, 5 decembrie 1882)
Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură
societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului
pierdut şi să le combatem cu curaj şi străduinţă. (ziarul ,,Timpul”, 4
ianuarie 1881)
Istoria îşi are logica ei proprie: niciun neam nu e condamnat de
a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. (ziarul
,,Timpul”, 5 decembrie 1882)
Mihai Eminescu
E poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă
se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele
învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la
alţii, ca şi când de la români nimeni nu putea să împrumute nimic.
Bogdan Petriceicu-Hasdeu
Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le
şterge memoria.
Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi,
le dă o altă cultură,
le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea
ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede.
Limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai
devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală.
Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de
adoraţie care vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor
rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai cîteva cuvinte,
expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape,
fără un înţeles aparent. Formele vechi, care, cândva au ocupat valenţele
transcedentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta
componenţa şi funcţiile „noului popor”aşa cum s-a întîmplat cu noi”.
Milan Hubel Istoric ceh
CUVÎNT DE ÎNCEPUT
50
Valeriu D. Popovici-Ursu
Nu acuzăm pe întocmitorii dicţionarului – care sunt funcţionari ai
statului – ci pe conducătorii lucrării care au impus directiva de urmat
pentru realizarea lui. Reiese că metoda folosită a fost după cum
urmează.
În primul rând s-au consultat dicţionarele latine la cuvintele care
corespund în română.
Dacă cuvîntul nu există în latină s-a căutat în dicţionarele străine:
bulgar, maghiar, serb, croat, albanez, grecesc, slovac, sloven, ceh,
polonez, turc, rus sau „slav”! Bineînţeles, pentru cuvintele ne
colocviale s-a căutat şi în alte dicţionare europene, mai ales termeni
medicali, tehnici, etc.
Dacă nici în aceste dicţionare nu se găseşte cuvîntul românesc, s-a
scris Et. nec., adică etimologie necunoscută. S-au mai utilizat la unele
cuvinte şi Pop.=popular, sau Reg.= regionalism! fără a se preciza care
regiune, când se ştie că în toată România şi Republica Moldova se
vorbeşte aceeaşi limbă. Oare, admiţându-se că este un cuvânt
popular sau regional, sau având origine necunoscută, nu trebuia
admis ca având origine română? De ce atâta obstinenţă în a admite
că noi românii avem şi noi cuvinte moştenite de la strămoşii noştri
îndepărtaţi?
Suntem unicul popor din Europa şi poate din întreaga lume,
care acceptăm fără să reacţionăm cu vehemenţă, la discreditarea
limbii noastre multimilenare.
Istorie
Pentru a combate atribuirea falsă a originei unor cuvinte româneşti
din DEX, vom expune mai întâi adevărata obîrşie a poporului român,
ascunsă de „ştiinţificii oficiali”, cît şi comentariile unor personalităţi
din trecut şi actuali despre adevăraţii strămoşi ai românilor. De
asemenea, aprecieri din trecut şi recente referitoare la limba noastră,
culminând cu adevăruri ce ne sunt revelate din Biblioteca secretă a
Vaticanului.
ADEVĂRUL ISTORIC AL OBÂRŞIEI POPORULUI
ROMÂN ŞI AL LIMBII ROMÂNEŞTI
După cronicile vechi domneşti din Ţările Româneşti, pisanii şi
acte de danie ale domnitorilor şi înalţilor prelaţi, între secolele XIV
– XVIII inclusiv, semnalarea anului se făcea având ca punct de
plecare anul 5.508 î.Hr.
Semnificaţia anului 5.508 î.Hr. este anul morţii zeului suprem al
Hiperboreilor, Zalmoxis – al cărui simulacru (reprezentare
figurativă) se află pe Muntele Omu - Zeul Moş la români, care nu
este altul decît Saturnus-Senex. Acest zeu suprem nu poate fi decît
Regele Lumii – stăpânul absolut al marelui Centru Spiritual care a
subzistat în Dacia.1
Toate descoperirile arheologice din ţara noastră şi din teritoriile unde
au locuit strămoşii noştri, consfinţesc existenţa unei culturi avansate,
încă înainte de alte culturi europene, cum ar fi cea greacă sau romană.
O serie întreagă de scriitori români, dar mai ales după anul 1989, au
combătut utopica teză a romanizării strămoşilor noştri şi pierderea
limbii noastre multimilenare, dar „ştiinţificii oficiali” n-au vrut să ţină
seamă.
Filozoful şi geograful daco-român Aeticus Histricus (Dunăreanul),
născut pe la anul 370 în regiunea antică Dynogetya aflată în nordul
Dobrogei, în urma unei expediţii în jurul globului, a scris o lucrare
fundamentală intitulată ,,Cosmographia” în limba sa natală dacoromânească, limbă considerată sacră.
La cererea unor învăţaţi europeni, această lucrare a fost tradusă de
autor în limba latină cultă romană, adaptând, introducând cu lejeritate
multe cuvinte din limba sa natală, în special acele cuvinte moştenite de
români de la strămoşii lui autohtoni, geto-daci, cuvinte care nu se
foloseau în latina romană ca: mos/moş, murg/mugră ş.a.
De o deosebită importanţă istorică este faptul că Aethicus
Dunăreanul a scris mai întâi opera în limba sa natală dacoromânească, pe care apoi, în condiţiile folosirii latinei culte în întregul
Imperiu roman, el Aethicus a transcris-o şi în această limbă de
circulaţie transnaţională, deşi avem dovezi că, şi limba dacoromânească era cunoscută, dar mai ales vorbită într-o mare parte a
continentului nostru.2
Cosmografia lui Aethicus are o valoare excepţională pentru noi
românii, întrucît ea atestă folosirea în vorbire şi în scris încă din
sec. IV precum şi în cele următoare, a limbii strămoşilor noştri şi,
reproduce alfabetul daco-getic utilizat de români în secolele IV-V
d.Hr. compus din 23 de litere, între care şapte reprezentând
sistemul valoric al limbii daco-româneşti ce o individualizează net
în raport cu celelalte zece limbi „romanice”:A - E - I (Î) - O - Ă - Â
- U.
Un alt document, de dată recentă, spulberă şi el „utopica teză a
romanizării strămoşilor noştri geto-daci”. În anul 2012 a fost
publicat studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul
profesor universitar dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului
de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg cu
aportul doamnei dr. Georgeta Cardoş, cercetătoare ştiinţifică, biologă,
specialistă în genetică3
Paleogenetica reprezintă compararea genetică a unor rămăşiţe
osoase a unei populaţii vechi cu situaţia genetică a populaţiei actuale.
Concluziile studiului comparativ între genele populaţiei antice şi a
celei actuale din ţara noastră sunt următoarele:
- Între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit
pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani, există o clară
înrudire genetică, ceea ce probează continuitatea incontestabilă a
poporului român pe aceste meleaguri.
Sfinxul de pe Muntele Omul-Bucegi, reprezentând pe Zeul-Moş, c.
5.590 î.Hr.- 5.508 î. Hr., primul conducător politic şi religios al
stămoşilor noştri.
Dr. Nestor Vornicescu, în lucrarea „Primele scrieri în literatura
noastră din sec. IV-XVI – tratează epoca din sec. IV – VI – prezentând
activitatea literară a unor talentate personalităţi ca: Aethicus Histricus,
Tiotim al Tomisului, Ioan Cassianul, Ioan Maxentiu, Dionisie
Exegetul, Niceta Remesianul şi consideră operele literare ale acestora,
ca reprezentând „întâiul capitol de istorie literară în cultura scrisă
românească”.
51
- Actuala populaţie a României se înrudeşte genetic în special cu
populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu
locuit de strămoşii noştri geto-daci, şi doar într-o mică măsură cu
populaţia italiană.
- S-a mai dovedit că o parte dintre italieni, în special cei din nord,
sunt la rândul lor înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit
în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani.
- Faptul că de la mijlocul Italiei în jos, comparaţia etnogenezei nu
arată o înrudire apropiată, rezultă din fenomenul că populaţia de la
mijlocul Italiei în jos, s-a amestecat încă de la începutul Imperiului
Istorie
roman, cu sclavii aduşi din întregul imperiu, iar invaziile ulterioare
căderii Imperiului roman de Apus (476 d.Hr.), au contribuit la
amestecul de populaţii. Pentru „ştiinţificii oficiali”, le recomandăm
citirea cărţii lui Titus Livius, istoric latin (59 î.Hr.-17 d.Hr), care în
cartea sa Istoria romană – Fondarea Romei, explică din, şi cu cine s-a
format Roma în anul 753 î. Hr.! 4
Studiul privind paleogeneza mai multor populaţii europene,
corespunde cu adevărul istoric privind migrările populaţiilor europene
din Spaţiul Carpatic. În lucrarea „The Cambridge History of India”5
editată în 6 volume, în vol. 1, p.71 scrie că: „din Spaţiul Carpatic au
plecat indo-persanii, grecii, italioţii, celţii, germanii etc., fapt
confirmat şi de rezultatele studiilor genetice actuale.
O altă mărturie de dată recentă, care atestă că „strămoşii noştri n-au
fost romanizaţi şi că limba strămoşilor noştri a fost premergătoare
limbii italioţilor, ne-a fost furnizată de fostul consilier al Papei Ioan
Paul al II-lea, dl. Miceal Ledwrith.6 Personalitate ştiinţifică, domnia
sa a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford–Irlanda,
fost preşednte al Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost
membru al Biroului de Conducere al Conferinţei Rectorilor
Universităţilor Europene (C.R.E.). Într-un interviu acordat postului de
televiziune TVR Cluj la sfîrşitul anului 2012, dl. Miceal Ledwrith a
făcut o declaraţie şocantă pentru unii, dar totodată revelatoare:
„Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice
precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă
latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea
sa, vine din locul din care se trage limba latină. Şi nu invers. Cu alte
cuvinte, nu limba română este o limba latină, ci mai degrabă limba
latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii
din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi
oferit un vehicul minunat al lumii occidentale (limba latină).”
Oare această declaraţie făcută acum câteva luni de o personalitate
occidentală, care nu avea interese personale în România, să aibă
legătură şi cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia
vizitei în ţara noastră din anul 1999 că:
România este „Grădina Maicii Domnului”. Ce ştiu cei de la
Vatican iar noi nu ştim? Ce documente secrete se ascund în arhivele
secrete ale Vaticanului? Adevărul este că la Vatican se găsesc
documente secrete pe care numai cu acordul Papei se pot consulta. Este
posibil că Papa i-a destăinuit consilierului său adevărul despre limba
strămoşilor noştri, sau că i-a dat permisiunea să consulte documentele
secrete ale Vaticanului. Părerea noastră este că Papa Paul II,
consultând documentele secrete ale Vaticanului şi aflând civilizaţia
înaintată a strămoşilor noştri, a programat vizita în ţara noastră, special
pentru a o cunoaşte mai bine, şi a se convinge la faţa locului, de
adevărata ţară HAVILA din Biblie.
Din cele expuse mai sus, rezultă clar continuitatea locuirii poporului
român în Spaţiul carpato-dunăreano-pontic, indiferent de denumirile pe
care ne-au fost date dealungul preistoriei, pelasgi, hiperborei, geţi,
daci, sciţi, sarmaţi, etc. – şi ca urmare şi continuitatea limbii lor
multimilenare.
52
COMBATEREA ORIGINEI DATE CUVINTELOR
ROMÂNEŞTI DE CĂTRE ÎNTOCMITORII
DICŢIONARULUI EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE
Ne punem întrebarea, cum apar în limbajul nostru cuvinte, atribuite
în DEX de la popoarele care au năvălit în primul mileniu al erei
noastre, popoare care nici măcar n-au conlocuit cu noi şi unele chiar
exterminate total sau parţial?
Pentru unguri, în cartea Romänische Studien, Rösler7 scrie la p. 163:
Numărul ungurilor la sosire în Panonia a fost foarte mic, numai
bărbaţi, femeile şi copiii fiind masacraţi de pecenegi şi bulgari (p.
161)...După ultima luptă cu germanii împăratului Otto I, ar fi rămas
doar 300 în viaţă. Oricîţi vor fi rămas în viaţă, ei nu puteau forma o
naţiune. De fapt, cu sprijinul papalităţii şi metodele forţate, întîi de
trecere la catolicism şi apoi de deznaţionalizare forţată a popoarelor cu
care au conlocuit, au ajuns la naţiunea de azi. Dar probele sanguine
actuale, atestă faptul că sunt aceleaşi ca şi ale românilor din
Transilvania, fapt care întăreşte realitatea că: ungurii de astăzi
sunt ROMÂNI DEZNAŢIONALIZAŢI atât în Panonia cît şi în
Transilvania.
Realitatea că daco-românii erau locuitorii Panoniei la năvălirea
ungurilor este confirmată şi în „La grande Encyclopedie”(sec. XVIII),
vol. 20, care arată: jusqu’a 894 il n’y a pas une Hongrie, mais une
Pannonie, une Dacie ...(p. 229).
La al XVII-a Congres Internaţional de Antropologie şi Arheologie
preistorică din anul 1937, în comunicarea „Les races sanguines en
Roumanie” se sintetizează rezultatele mai multor cercetări şi analize de
sânge pe trei mari eşantioane de populaţie (20.000, 4.000 şi iar 20.000
de persoane, p. 310).Concluziile sunt în rezumat următoarele (p. 312):
- Les Hongrois de la Roumanie, y compris ceux de la frontière de
l’Ouest, étaient encore Roumains dans une grande proportions, il y a
70-80 ans ( Balogh, Bozdog).
- La race sanguine dans le centre de la Hongrie d’aujourd’hui, y
compris le coté d’au delà du Danube (Pannonie) et surtout vers la
frontière de l’Est, ressemble à celle de Roumains de Transylvanie, en
ce qui concerne la proportion de la propriété européenne p.
Dans ces régions les Roumains ont existé au moment de l’arrivée
des Hongrois (Drăganu), puis ils ont disparus graduellement comme
langue, persistant comme race.
Le fond européen p des Roumains des régions montagneuses est
plutôt celui des populations des Alpes, de l’Italie de Nord, de la valée
du Rhin et de la Scandinavie; en partie du Balkan, etc.8
Toate aceste rezultate, precizând gena populaţiilor care ne
înconjoară şi chiar unele mai departe de actualele frontiere româneşti,
atestă şi ele, adevărul istoric al formării actualelor populaţii europene.
Metoda de investigare a provenienţei rasei maghiarilor de astăzi, este
exact cum experţii actualei poliţii, caută autorii unor crime sau
infracţiuni, prin găsirea amprentelor digitale sau mai exact, prin ADNul celor suspectaţi.
Istorie
Este de condamnat poziţia actuală a „ştiinţificilor oficiali” care
rămân surzi în faţa numeroaselor mărturii care atestă continuitatea
limbii şi a existenţei multimilenare a poporului român în Spaţiul
carpato-dunărean-pontic.
Revelator este şi ce găsise în Bibliotecile Vaticanului Petru Maior,
când a scris „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, p. 316, 18
12, cu cîteva secole mai înainte:
„De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica
limbii latineşti, adecă a cei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A
GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ ESTE MUMA LIMBII CEI
LATINEŞTI.”
Şi nu sunt puţini scriitori din antichitate şi din Evul Mediu, atît
străini cît şi români, care au adus elogii limbii noastre multimilenare.
1. Faptul că românii au aceeaşi genă cu geto-dacii de acum 5.000 de
ani confirmă realitatea continuităţii nostre din străvechime ca
popor.
2. Ca urmare a acestui adevăr, noi românii N-AM FOST
ROMANIZAŢI ŞI NU NE-AM PIERDUT LIMBA NOASTRĂ
MULTIMILENARĂ cântată de poeţii noştri Eminescu, Coşbuc,
Alexandri şi mulţi alţii.
- Bulgarii au fost complet exterminaţi între anii 1014-1018 de către
împăratul bizantin Vasile II supranumit Bulgaroctonul (omorâtorul de
bulgari), iar vechea bulgară este o limbă dispărută care se înrudea cu
ciuvaşa.9 Actuala limbă a aşa-numiţilor bulgari de astăzi este limba
românilor sud-dunăreni, deznaţionalizaţi în perioada ocupaţiei
otomane, şi a slavonizării limbajului după cel bisericesc; gramatica
limbii lor actuale este identică cu a limbii române.
-„Colhii şi dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă
latină”- Horaţiu, marele poet roman (65 î.Hr.- 08 î.Hr.), în Odele, I,
20 (afirmaţie făcută cu aproape un secol şi jumătate înaintea cuceririi
romane, a numai unei şeptimi din suprafaţa de locuire a strămoşilor
noştri).
- Ungurii, rămaşi puţin numeroşi după cele 45 de raiduri de pradă în
vestul şi sudul Europei, au preluat cuvinte de la populaţia autohtonă, pe
care le-au maghiarizat după graiul lor, în sensul care ni-l relata
Eminescu în publicaţiile sale „că-ţi zgârie timpanele”!
-„Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezaţi în
mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească
în ruptul capului, încît parcă nu s-ar fi luptat atîta pentru viaţă cît
pentru o limbă.”(Antonio Bonfinius, în Rerum hungaricarum
decades, Basel, 1568, III lib. 9, p.542)
Să nu uităm că, cei şapte înţelepţi ai Antichităţii, erau „barbari”,
adică din afara Eladei şi că unul dintre ei, Anaharsis10 (Anacharsis) era
de origine scitică (sciţii=geţi). Toţi elenii vorbeau LIMBA SCITICĂ şi
târziu de tot, a ajuns la eleni arta oratorică şi a scrisului! din care
deducem că, aceşti barbari ,,sciţi – geto-daci” cunoşteau arta oratorică
şi, bine-nţeles scrisul, înaintea grecilor antici.
-„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi
s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintîi şi dacă nu m-aş
teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că
ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi
se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut.
Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi,
mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
(Contele D’Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a
Moldovei, Ed. Acad., 1902, p. 255-257)
-„Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci
vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii a de popoare a tracilor,
geţilor şi dacilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate
asupririle, locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în
număr de milioane.”
(Schlöser, Russische Annalen – sec. XVIII)
-„IARĂ DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ
AVÂND, CUM O LĂSARĂ ŞI O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI
LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI CĂ SE POATE
SOCOTI, NICI CREDE...”(Stolnicul Constantin Cantacuzino, 1639
– 1716, în Istoria Ţării Româneşti - 1660)
Din toate aceste mărturii, se desprind următoarele adevăruri pentru
noi românii cît şi pentru popoarele care ne înconjoară, formate ca
unităţi statale în sec. XIX-XX:
53
- Italioţii, cei din nordul Italiei, sunt şi ei plecaţi din Spaţiul Carpatic
şi era normal să vorbească limba strămoşilor noştri.
3. În ce priveşte originea slavă, rusă sau sârbo-croată, atribuită unor
cuvinte din DEX, chiar dacă nu s-a analizat gena acestor popoare
(slavii=geţi), cele mai multe cuvinte provin însă din limba bisericească
denumită „slavonă” (de laudă a lui Dumnezeu). Această limbă şi
scrierea cu caractere cirilice au fost create de doi călugări români
macedonieni, Metodie şi Chirilă, ca o replică a tentativei grecilor din
Bizanţ, care voiau introducerea limbii greceşti în slujbele Bisericii
ortodoxe din întregul Imperiu Bizantin. Din slavona bisericească s-au
folosit şi ruşii la creştinare şi serbii, croaţii şi românii sud-dunăreni,
aşa-zişii bulgarii de azi.
Ca o concluzie a celor expuse mai sus, probând continuitatea de
locuire de cel puţin 5.000 de ani (este luată în seamă doar vechimea
probelor osoase, pentru stabilirea genei subiecţilor cercetaţi) şi pe o
suprafaţă de cel puţin de şapte ori mai mare la vremea cuceririi Daciei
de către romani, nu vedem posibilitatea pierderii limbii noastre,
preluând-o pe cea a „cuceritorului”.
Când găsim în DEX provenienţa unor cuvinte de la bulgari, unguri,
slavi etc. ne punem întrebarea: cum puteam noi românii prelua cuvinte
de la nişte popoare barbare care la năvălirea lor, repetăm, deabea
bâiguiau cca. 300 de cuvinte, când noi românii suntem atestaţi ca
popor cu conducere politico-religioasă din anul 5.508 î.Hr.?!
Istorie
CRONICARI STRĂINI MARTORI LA NĂVĂLIRILE
BARBARILOR
DIN PRIMUL MILENIU AL EREI NOASTRE
Una din cele mai importante şi hotărîtoare creaţii ale oamenilor
este limba cu toate aspectele ei: limbajul direct, cel figurat
(proverbe, locuţiuni, expresii specifice etc.), toponimia (nume de
locuri), antroponimia (nume de persoane), etc.17
,,Seminţia ungurilor este cea mai feroce şi mai crudă ca o fiară –
releva despre migratorii războinici unguri un cronicar german, martor
contemporan al năvălirii lor în Centrul Europei. Ei trăiesc nu ca
oamenii, ci ca fiarele: se hrănesc cu cărnuri crude, beau sânge, şi
inima oamenilor, prinşi în războaie o mănâncă drept leac; ei nu ştiu ce
este mila, şi nici un sentiment de pietate nu mişcă în inima lor”.11
Isocrate (436 – 338 î.Hr.) scria: Aproape în tot ce am născocit,
numai cuvîntul ne-a îngăduit să ducem lucrurile la bun sfîrşit ... Nimic
din ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvîntul
sau, după o expresie a lui Condillac şi La Romiguière, l’esprit
humain tout entier est dans le language (spiritul uman este în întregime
în limbaj).18
Istoricul Laurentzi Vilmos, consemna: ,,În ochii popoarele
apusene încremenite, s-a văzut reeditarea hunilor. Într-adevăr, nu
trecuseră decît trei decenii de la apariţia ungurilor şi în imperiul
romano-german s-au şi reflectat caracterele războinice care germinau
în inima ungurilor. Acest popor necunoscut până atunci, nu numai că
ocupa punctele strategice ale Europei Centrale, dar, cu atacurile sale
deosebit de sălbatice, ţine decenii de-a rîndul într-o stare de teroare
atît Apusul cît şi Răsăritul.12
Pentru cititorul neavizat, cercetări recente au condus la concluzia că
ROMÂNA, este cu milenii mai veche decît elina, latina, sanscrita etc.,
toate graiurile vorbite în Europa provenind din româna arhaică.19 Era
normal ca acest lucru să se întâmple, când la descoperirile arheologice
de pe teritoriul patriei noastre, cît şi cele din sudul Dunării, s-au găsit
cele mai vechi manifestări de civilizaţie şi cultură din Europa şi unele
chiar din lume. Urmare acestora, era natural ca şi graiul să apară
la primele societăţi umane constituite.
În ce priveşte poporul serb, el provine dintr-o grupare de trupe
auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), care în anul 623 s-au
revoltat contra avarilor şi şi-au format un stat sub Samo, care s-a
destrămat după 34 de ani, după care, nu s-a mai auzit nimic de ei!13
Expunând realităţile istorice, consfinţite şi prin probele genetice ale
populaţiilor ţărilor care ne înconjoară, şi nu numai a acestora, vom
expune de ce am intitulat titlul acestei lucrări, DEX dicţionar al
deznaţionalizării limbii române - multimilenare?
În secolul al VIII-lea, episcopul Boniface îi caracteriza ca fiind :
„foedissimun et deterriumun genus” („cea mai josnică, cea mai oribilă
dintre rasele umane”)14.
Până acum au apărut trei ediţii a acestui dicţionar; prima în anul
1975, în plină perioadă comunistă, a doua în 1998 şi ultima în 2009.
Ne aşteptam ca după, ,,aşa-zisa revoluţie” din 1989, linia academică
română să fie într-adevăr revoluţionară şi, ca un corolar, să aflăm
adevărata obârşie a poporului nostru şi a cuvintelor româneşti.
Invazia slavă este o invenţie sovietică. Această falsă teză, a permis
istoricilor şi lingviştilor români, dar mai ales alogenilor, care şi înainte
de al doilea război mondial, dar mai ales după, să impună în istorie
masiva migrare a slavilor peste noi şi în sudul Dunării, şi ca urmare
masiva influenţă slavă în limba română, speculând aşa-zisul gol creat
în Dacia după retragerea romană! Aşa a apărut de exemplu, ipoteza
Bernstein potrivit căreia în Muntenia, între sec. III-XIII, nici n-a
existat populaţie romanică, ci numai slavi !15
Nu credem că năvălitorii mongoloizi, care au venit călare, să ne fi
putut transmite nouă românilor, atestaţi din anul 5.508 î.Hr., cuvinte
din agricultură, unelte agricole, sau legate de o locuinţă!
Este şi părerea istoricului A. Deac care-şi pune întrebarea firească:
,,cum anume puteau aceste triburi primitive ieşite, începând cu secolul
al VII-lea, din stadiul comunei primitive să ne aducă nouă „plugul”,
adică să ne înveţe agricultura, când arheologii români au descoperit
tone de grâu carbonizat în aşezările strămoşilor noştri geto-daci, cu
milenii înainte de a fi invadat aceste seminţii pe teritoriile noastre
strămoşeşti atît la nordul cît şi sudul Dunării”?16
DEZNAŢIONALIZAREA LIMBII NOASTRE
MULTIMILENARE
Istoricul ceh Milan HUBEL, citat de noi la începutul articolului,
scria că: pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le
şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie
alte cărţi ... Şi cît adevăr reiese din aceste cuvinte, pe care le resimţim
astăzi consultând DEX.
54
Dar de ce să ne mirăm? Pe coperta DEX ediţia din 1998, este scris :
Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan ! Numai
după numele pe care i-a fost consacrat Institutului de lingvistică, nu ne
puteam aştepta la altceva, decît la deznaţionalizarea limbii noastre –
prin falsificarea originii cuvintelor româneşti.
Iorgu Iordan, fiu de zarzavagiu bulgar, stabilit în ţara noastră, a fost
ales sub comunişti
pentru deznaţionalizarea limbii române,
reprezentându-ne şi la Moscova, în perioada când a ocupat postul de
ambasador al RSR în URSS. Din întreaga lui activitate s-a vădit
influenţa panslavismului, pe care a pus-o în practică; traducerea în
masă a cărţilor de istorie şi lingvistică ruseşti, cît şi scrierea
,,Dicţionarul de nume de familie româneşti” incomplet – sub 25%, plin
de dubluri – şi în care apar o droaie de nume de origine bulgară!
Oare nu tot el este acela care, imediat după război făcuse afirmaţia
ineptă că: graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din
Muntenia ar fi medio-bulgara? Referitor la această afirmaţie – dl. G.
Gheorghe în lucrarea ,,Studii de cultură şi civilizaţie românească II” –
scrie următoarele: ,,Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba
primordială a europenilor, trebuie să fii dotat din naştere cu un
rudimentarism superîngroşat sau să te afli într-un stadiu de
zahariseală avansată”. 20
Alte limbi europene, franceza sau germana actuală, sunt limbi care
au fost dictate de cunducerea ţării respective la un moment dat, şi
întocmite de către o mică grupă de specialişti, pentru a avea o limbă
Istorie
unitară pe întreg teritoriul ţării respective ; ceea ce pentru română nu
a fost cazul, limba română fiind unitară pe întreg teritoriul
României de azi şi a Republicii Moldova.
cuvintelor, cuvîntul românesc de provenienţă şi forma fonetică
modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente
române şi maghiare, etc., etc.23
În ultima ediţie din 2009, pe coperta DEX apare alături de numele
Iorgu Iordan şi numele altui alogen Alexandru Rosetti. Amândoi au
contribuit la deznaţionalizarea limbii noastre multimilenare, pe care, I.
Al. Brătescu-Voineşti, în lucrarea ,, Originea neamului românesc şi a
limbii noastre”, cu mult înaintea acestor doi intruşi, o apărase
afirmând:
Profesorul F. Bákos împarte influenţele române în limba maghiară
pe 23 de categorii de noţiuni de activităţi sociale, învăţăminte din
istoria economiei şi a culturii, găsind 2.333 de cuvinte maghiare de
origine română. Meritul profesorului maghiar este şi că a aprofundat
examinarea cuvintelor pe categorii de noţiuni, analizându-le după
documente începând din sec. XIV. Dacă ar fi cercetat documente
începînd din secolul al X-lea, ar fi găsit şi mai multe cuvinte de origine
română în limba maghiară. Dar important pentru noi românii, este
faptul că datorită studiului realizat de prof. F. Bákos, ies la iveală
aberaţiile asupra originei unor cuvinte pur româneşti, cărora DEX
le atribuie origine ungară.
„N-a pierit nicio limbă a dacilor, pentru că ei n-au avut o altă
limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n-au avut
o astfel de limbă pentru simplul motiv că dacii vorbeau latineşte
(s.n.).21 Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba
romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu
limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi
limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit
întâi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a
devenit cu vremea , limba noastră românească.
DIN PERLELE DEX ŞI CONTRAZICERILE RELATIV
LA ORIGINEA CUVINTELOR ROMÂNEŞTI
Nu vom analiza cuvintele care sunt date din limba latină, o limbă
moartă, care se vorbea în vremea cuceririi Daciei, doar de aristocraţii
Romei, scribii cît şi guvernatorii provinciilor şi suita lor, evaluaţi ca
cetăţeni romani, pe vremea lui Caesar, cca. 250.000 !
În secolul al XVIII-lea un adversar hotărît al românilor, Franz
Joseph Sulzer, dar care forţat de un minimum de respect faţă de el
însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX –
XXI), scrie la 1781 (!), că : în Dacia (limba valahă), deşi a fost în
contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel
că de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC
COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des
Transalpinischen Daciens, vol. I, p. 41.22
Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul
maghiar, Domnul Gabriel Gheorghe, în cap. ,,Influenţa limbii române
asupra graiurilor maghiare”din lucrarea sus amintită, invită pe
întocmitorii DEX, să urmărească prezentarea admirabilului studiu al
eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bákos A
magyar szokészlet Román elemeinek története (Istoria cuvintelor
maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982,
560 p.
Chiar dacă ar părea un paradox, dl. G. Gheorghe îl socoteşte pe
autorul F. Bákos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii
române, care pentru cuvintele considerate, fără nici-o dovadă, ca
provenind din maghiară, a făcut mai mult decît au făcut toţi lingviştii
români luaţi la un loc : prin studii şi cercetări erudite, a restituit
adevărul pentru peste două mii de cuvinte româneşti.
Studiul întocmit de profesorul universitar Ferenc Bákos conţine în
primul rând aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile
de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie,
productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a
55
Cu toate că dl. G. Gheorghe, a făcut rost de încă două volume ale
cărţii profesorului Bákos de la Budapesta, oferindu-le, una la
Biblioteca Academiei şi cealaltă la Istitutului Român de Lingvistică
,,Iorgu Iordan”, în ultimul volum al DEX apărut în 2009, nu s-a făcut
nici-o modificare la cuvintele indicate ca provenind din limba
maghiară! 24
Menţionăm faptul că F.Bákos nu este primul maghiar care a scris
despre influenţa limbii române în limba maghiară. Înainte de el, în anul
1816 Sámuel Gyarmathi, 1877 Antal Edelspácher, 1893 şi 1901
Szinnyei Jósef, iar în 1942 Géza Blédy au scris despre influenţa limbii
române în limba maghiară, fapt ignorat cu bună ştiinţă de ,,lingviştii
oficiali” din România.
Chiar dacă i s-a spus bulgară, limbii vorbite de populaţia de la sud
de Dunăre, această populaţie nu şi-a schimbat nici compoziţia nici
caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid
nu-l mai întâlnim în Bulgaria. Această evidenţă este şi explicaţia pentru
realitatea existenţei a 38% cuvinte româneşti în bulgară.
Acad.Vladimir Georgiev afirma textual: ,,De nombreux éléments
lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs.
Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne
sont pas étroitement apparentés quant à leur origine, mais leur lexique
contient 38% de mots identiques ou semblables. Cette statistique est
faite d’après les dictionnaires des langues écrites: dans les langues
parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus
élevé”.(Le problème de l’Union linguistique balkanique) în Actes du
premier Congrès international des études balkaniques et sud-est
européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p.10. Această realitate este
confirmată şi de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera
Împrumuturile lexicale româneşti în graiurile limbii bulgare, 1977, rod
a 10-15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi
cercetărilor întreprinse în această privinţă începând cu 1783 până în
prezent, adică pe mai bine de 200 de ani. Teza indică prezenţa a cel
puţin 500 cuvinte populare în graiurile limbii bulgare (din cca. 800, cît
conţine un lexic ţărănesc curent).25
Dacă mai există cuvinte identice şi în bulgară şi în română aceste
cuvinte pot proveni şi din limbajul cultic din limba slavonă, extins în
Ţările româneşti la slujbele religioase la începutul mileniului al II-lea
al erei creştine.
Istorie
O altă dovadă despre vechimea limbii noastre româneşti – cca 5.000
de ani – ne este atestată de către doi profesori universitari suedezi de la
Universitatea din Uppsala, Olof Gjerdman şi Erik Ljungberg. Cei
doi universitari au scos o carte cu titlul: The language of the Swedish
coppersmith Gipsy Johan Dimitri Taikon, Acta Academie Ragiae
Adolphi XL, Uppsala, 1963.26 Este vorba de un studiu făcut de cei doi
universitari suedezi, având ca corespondent pe Taikon, conducătorul
unui grup de ţigani căldărari, plecaţi din India în sec. al XVIII-lea şi
stabiliţi în Suedia. Analizând şi limbajul lor, universitarii au scos un
Glosar cu 3.600 de cuvinte ale lor, din care, nu mai puţin de 1.500
de cuvinte sunt de origine română–romanian origin! Putem
considera, că este cel mai vechi dicţionar al limbii române.
Pentru a înţelege absurditatea atribuirii falsei origini în DEX a
unor cuvinte pur româneşti, începem cu vechile denumiri ale lunilor
anului, denumiri care s-au schimbat târziu, prin sec. XIX, cu
denumirile latine. Ele au rămas şi după aceea la ţăranii noştri, doar
orăşenii întrebuinţându-le pe cele latine. Denumirile vechi erau date,
fie legate de starea timpului, sau de apariţia unor fructe, flori, fie
legate de un obicei ancestral. În străvechime anul începea la 1
martie, când începea activitatea agricolă.
Vom începe cu vechile denumiri ale lunilor, ca şi astăzi cu prima
lună a anului creştin : gerar, făurar, mărţişor, prier, florar, cireşar,
cuptor, gustar, răpciune, brumărel, brumar, undrea.
Cum a ,,explicat”DEX provenienţele acestor vechi denumiri ale
lunilor?
Pentru ilustrarea ignoranţei ,,întocmitorilor DEX”, iată un exemplu:
pentru cuvîntul brumar27, la care se scrie: Din fr. brumaire, a doua
lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806).
Aceasta nu dovedeşte decît neştiinţa redactorilor DEX, căci brumar
numele lunii noiembrie nu vine din francezul brumaire.
Nu ştim cum şi-au imaginat întocmitorii DEX că a ajuns să se
răspîndească la ţăranii români numele lunii noiembrie din
calendarul republican francez! Ştim însă, că numirile populare ale
lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de
revoluţia franceză iar, pentru brumar, ,,eminenţii lingvişti” aveau la
dispoziţie mai multe surse anterioare calendarului republican
francez..
Ca nume a lunii noiembrie la români, Brumar se găseşte în
Anonimus caransebiensis, datat în jur de 1700, apărând, de asemenea,
în Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II, p.76 (Mihai
Costăchescu), într-un document din 11 februarie 1447 şi
precedând astfel calendarul republican francez cu numai puţin de
345 de ani. Sursa figurează şi în Documenta Romaniae Historica, A,
Moldova, vol.I (1384 - 1448), pe care ,,doctorii în lingvistică”
(doctus=ştiutor) ar fi trebuit să o cunoască.
Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda Sîntei Vineri, culeasă de
popa Grigore din Mahaci, în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed.
Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi
alături de numele popular al altei luni – a lui cuptor (iulie). Nu avea
poporul din Spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor
(cele în uz în prezent), ci le folosea numai pe cele populare româneşti:
mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar;
56
cireşar sau cireşel; cuptor; gustar sau măselar sau secerar; răpciune;
brumărel; brumar sau brumarul mare sau promorar, vinar sau vinicer;
andrea sau undrea sau indrea; gerar sau cărindar, şi faur sau făurar
pentru februarie, ca ultima lună a anului.
Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii
române vechi (G.Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a
DEX, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse
în textele menţionate şi, probabil, şi în altele. Înainte, calendarele
bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare
româneşti ale lunilor.
În DEX mai găsim şi altă minune: Germănar (Rar) Martie – forma
românizată a fr. Germinal=a şaptea lună a anului, de la 21 martie la
18 aprilie, în calendarul adoptat în timpul revoluţiei franceze din
1789.
Poporul nu spune Germănar, ci Germinar (v. şi Ion Ghinoiu,
Vârstele timpului, p.361) din care provine şi fr. Germinal. Desigur, e
mai simplu să reproduci după Larousse, decît să-ţi baţi capul, să
investighezi. Acesta este unul dintre patentele după care s-au fabricat
etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte
multe alte exemple.28
DEX pentru pomană, indică originea în ,,slavul” pomenu, dar în
rusă, polonă, slovacă, slovenă, sîrbo-croată şi bulgară, cuvîntul nu
figurează!
La fel, pentru puhoi, DEX spune că ar proveni din sl. povoni, care,
însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară.
Este de pus întrebarea din care slavă?
Pentru a birui, a bizui şi a bântui, DEX invocă originile în
maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bântani, care în dicţionarele
maghiare consultate nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de
a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte
româneşti; procedeul fiind destul de frecvent.
Cu toate că s-au folosit astfel de procedee, neonorabile în ştiinţă,
aproape un sfert din „perlele” de mai sus rămân fără etimologie
cunoscută, această ciudată situaţie ne deranjând ştiinţa corifeilor
români în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de I.L.B. (Institutul de
Lingvistică Bucureşti), în listă mai găsim : cca 8% etimologii reciproce
(română/maghiară, maghiară/română) după regula balansoarului, unele
etimologii sunt absurde, dogmatice:
a (se) apăra – dat din lat. apparare care în realitate înseamnă a
pregăti, a dispune, nu a apăra.
bătătură – dat din lat. battitura – lovitură de ciocan.
Cuvîntul român înseamnă (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext.
(pop.) ogradă, curte (la ţară); (2) îngroşare a pielii palmelor sau
tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.
Istorie
Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii
înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din
română nu există în latină, fiind vorba de simpla similitudine formală,
auditivă.
Pentru duşman a se vedea G. Gheorghe, Studii de cultură şi
civilizaţie românească, vol. I, Fundaţia Gândirea, 2001, p.52-61, unde
se dovedeşte că duşman la origine este cuvînt românesc şi a ajuns în
turcă prin intermediul persanei vechi.
glie – dat în DEX cu etimologie necunoscută – este pământul, ca
zeitate vedică (Heinrich Zimmer; Introducere în civilizaţia şi arta
indiană, 1983, p. 149), adică este cuvînt românesc străvechi
(mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.
marfa, pentru care DEX invocă provenienţa din maghiarul marha –
vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n-o acceptă. Ei arată că
marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din
română! Normal, marha este alt cuvînt, şi care, cum am spus mai
înainte, înseamnă vită.
Cuvîntul apare şi în engleza veche (mearh – cal, mare – iapă), în
germană (mähre = iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara)
apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu
maghiară, cum presupune DEX. 29
O altă „perlă” a DEX, printre atîtea altele, este cuvîntul neam,
căruia prin simplul „urechism” i s-a dat originea din maghiarul nem,
care înseamnă nu, nimic şi nu neam! 30
susţinînd romanizarea strămoşilor noştri şi „preluarea limbii unei
civilizaţii superioare (a romanilor)” este o utopie.
Analizând etimologiile din DEX pentru elementele componente ale
unei case de locuit, considerăm că este absurdă multitudinea
provenienţelor unor elemente care fac parte dintr-un tot unitar.
DEX exprimă cea mai păgubitoare obîrşie a activităţii agricole,
când, la noi agricultura este atestată încă din anul 7.800 î.Hr., ca
fiind prima în lume!32
Cuvintele ar, ara, brazdă, sat, plug, lan, grâu, mei, ogor, semăna,
a plivi, a copăi, secera, a treiera, ar (suprafaţă), arie, hect/ar,
câmp, deal, bou, bob, cal, car, jug, cea, hăis, hăţ, şes, nap, orz, pir,
rod, scai, snop, spic, test sunt cuvinte româneşti ca şi numele unor
unelte pentru agricultură: îmblăci, rîşniţe manuale, de piatră, sapă,
plug, grapă, seceră etc. Secera este o invenţie geto-dacă – v.
Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I, p.44.
Numărul secerilor de bronz descoperite, mai ales în Ardeal, dar şi în
alte zone ale ţării este extraordinar de mare (cca. 3000), ceea ce
dovedeşte folosirea agriculturii pe o mare parte a teritoriului României
de azi.
Că plugul tras de boi era folosit de geto-daci scrie Ovidiu (Pont. I,
8,54) cu sute de ani înainte ca slavii să fie menţionaţi, iar Columella
(De rustica, VII, 2) scrie: geţii erau foarte pricepuţi la agricultură, iar
Salinus (Culegere de fapte memorabile, 21, 3) asemuieşte pământurile
Moeziei cu hambarele zeiţei Ceres, zeiţa agriculturii.
La săpăturile arheologice de la Hârşova din anul 1997, efectuate de o
echipă mixtă de arheologi români şi francezi, condusă de Yannick
Rialland şi Dragomir Popovici s-a constatat că rumânii de aici
aveau acum 6.500 de ani (4.500 î.Hr.) un oraş cu case etajate,
susţinute de stâlpi corespunzători de stejar, cu fundaţie de 75 de
centimetri şi camere în suprafaţă de 40 – 50 m2, podite cu scânduri
şlefuite.31 Menţionăm faptul că nu numai la Hârşova, ci şi în alte
numeroase situri arheologice, Culturile: Schela Cladovei cea mai
veche, Cucuteni şi Gumelniţa, Hamangia s-au descoperit aşezări
umane cu case gospodăreşti. Era normal ca în decursulul mileniilor
cît au durat, casele de locuit să aibă denumiri specifice atît pentru
destinaţia camerelor cît şi poziţia în care acestea se găsesc, precum şi
denumirea materialelor componente ale fiecărei părţi din construcţie.
La Sarmizegetusa Regia, pe terasa IX s-a găsit o cantitate
impresionantă de cereale carbonizate. Pe lângă grâu se cultivau: linte,
mazăre, măzariche, măcriş, spanac, mac, bob, in etc.
Înşiruim o parte din denumirile materialelor componente unei
construcţii: 1. acoperiş=lat. acco(o)perire, 2. buiandrug=et.nec., 3.
casă=lat. casa, 4. cărămidă =ngr. keramidi, 5. fereastră=lat. fenestra, 6.
grindă=sl. grenda, 7. oblon=et.nec., 8. pardoseală =pardosi+suf. eală,
et.nec., 9. perdea=tc. perde, 10. perete=lat. paries-tis, 11. pivniţă
(reg.=pimniţă)=sl.pivínca, 12. planşeu=fr. plancher, 13. pod=sl. podŭ,
14. podea= et.nec., 15. podină=rusă, scr. podina, ucr. podyna, 16.
prag=sl. pragŭ, 17. pridvor=sl. pridvorŭ, 18. prispă=probabil din sl.
pristipa, 19. sobă=tc. soba, 20. stîlp=sl. stlŭpŭ, 21. streaşină
(reg.=străşină, stréşină)=sl. strĕha, 22. şindrilă=magh. zsindely, germ.
Schindel, 23. ţiglă=s.cr. cigla, 24. uşe (uşă) = lat. ustia, 25. zid = sl.
zidŭ.
O altă interpretare greşită constatată în DEX pentru cuvintele ţară,
ţar, ţarat ! La cuvîntul ţară: din lat. terra! La cuv. ţar din cuv. rus
ţar, iar la cuvîntul ţarat : Stat cîrmuit de un ţar – ţar + suf. –at.
După cum se poate constata, doar 20% din cuvinte sunt atribuite
limbii latine, ceea ce denotă încă odată că teza „ştiinţificilor oficiali”,
57
La geto-daci, agricultura constituia ocupaţia de bază şi avea cea mai
mare pondere în economie. S-a practicat pe toate formele de relief şi
pe parcursul tuturor perioadelor din istoria geto-dacilor (ap.
Enciclopedia de arheologie şi istorie veche a României).
În condiţiile arătate mai sus, ne miră faptul că lingviştii români
pot să-l aducă pe străvechiul românesc plug dintr-un slav plugu,
ceea ce nu-i decît o evidentă lipsă de informaţie, dacă nu chiar de
rea voinţă.
Numai enunţând cîte cuvinte derivă în română din cuvîntul ţară,
cuvînt neaoş românesc, mai înainte ca Roma să fiinţeze (753 î. Hr.),
sau să se amintescă în cronici de „ruşi”, rezultă clar că acest cuvînt
este pur românesc. Vom cita cîteva cuvinte din DEX, care-s pur
româneşti şi care derivă din acest cuvînt: ţarc, ţarcă, ţarină, ţarnă,
ţăran, ţărancă, etc... Faptul că în DEX se dă originea cuvîntului „ţară”
din latină iar al cuvintelor ce derivă din ţară, fie din neogreacă, fie din
sârbo-croată, din rusă, din albaneză, din greacă, vine să confirme
tendinţa de deznaţionalizare a limbii române, încă din perioada
comunistă primară de după anul 1945, tendinţă continuată şi mai intens
în perioada post-decembristă.
Istorie
Cuvintele noastre sunt în primul rând româneşti – Românii au o
limbă ancestrală, din neolitic, rumâna onomatopeică, cea care a
generat limbajul morfemelor, descifrabil în vorbirea curentă,
contemporană.
Numai aşa vom face ştiinţă şi vom restabili adevăruri de mult
căutate: vechimea poporului român şi a limbii sale.33
Reamintim cele spuse de regretatului patriot Augustin DEAC: «
...înrudirea limbii române cu celelalte limbi zise „neolatine,
romanice” italiana, franceza, portugheza, basca, romanşa elveţiana
ş.a. ... nu se datoreză limbii romane a romanilor, ci fondului comun
de cuvinte foarte vechi ale acestor popoare, ca urmare a prezenţei pe
teritorile lor a unor neamuri din obârşia geto-dacilor îndepărtaţi –
celţi, frigieni, etrusci, tursieni, alani, carpi etc., care, cu milenii în
urmă, au dus cu ei din Spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu numai
civilizaţia materială şi spirituală, însuşită în teritoriile străbune, dar
şi limba lor, o limbă populară »
1. Valeriu D. Popovici-Ursu, ,,Adevarăta obârşie a poporului român” Ed. GEDO Cluj, 2012, p.21-28.
2. Dr Nestor Vornicesu, Aeticus, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, vezi şi cartea Istoria
adevărului istoric, vol. II a Prof. dr. Augustin Deac, Ed. Tentant, Giurgiu-2001, p. 44-45.
3. Studiu extras din cartea Spiritul dacic renaşte de Daniel Roxin, Ed. Vidia, vezi şi
http://danielroxin.blgspot.ro/2013/01/studiul-de-paleogenetica-care-bulversat.html
4. Tite – Live Histoire romaine La fondation de Rome, (Ab Urbe Condita Libri) Les Belles Lettres,
2002, Livre premier, p.9-203
5. Rapson, E.J. (edited by) : The Cambridge History of India, Cambridge, at the University Press,
1922, 6 vol., vol.1, p. 71.
6. Vezi: http://fr-mg42.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=acoc0gi0tecd9
7. Robert Rösler, Romänische Studien (Studii româneşti) Leipzig, 364 p., p.163 şi 161.
8. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti,
2005, art. ,,Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare vazută de la Budapesta, p. 92/93
9. Id, p. 84
10. Părinţi şi scriitori bisericeşti vol. 5. Clement Alexandrinul (spre 160 – 211/216) – scrieri – p. 57,
După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii cunoscând marea binefacere pe care
au primit-o de la înţelepţi i-au cinstit ca zei, au rânduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli şi au studiat cu
precizie ideile teologice ale acestora. 72.1 Anacharsis era scit (adică geto-daco-român n.n.); era socotit
printre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, (aşa-zise n.n.) greceşti ... Toţi cei şapte înţelepţi erau
„barbari”, din afara Eladei! Alte afirmaţii: Toţi elenii vorbeau LIMBA SCITICĂ şi târziu de tot a ajuns
la eleni arta oratorică şi a scrisului! ceea ce s-ar deduce că aceşti barbari sciţi (geto-daco-români)
cunoşteau arta oratorică şi, bine-nţeles scrisul, înaintea grecilor antici! (s.n.)
11. Regionis Chronicon, p. 889. M. Germ. SS, I, 599-600, în Dimitrie Onciul, Scrieri Istorice, II, Ediţie
îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 339.
12. Augustin Deac Revizionismul ungar-permanent factor destabilizator în Europa, Ed. Bravo-Press,
Bucureşti, 1996, p. 63, 72, 74.
13. Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 11.
14. Louis Léger, Les anciennes civilisations slaves, Paris, 1921, p. 15.
15. Tudor Diaconu, Scrierea secretă, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003. cap. IV, Etnogeneza românească-un
fals grosolan, s. cap. Lingvistica românească–o batjocură naţională! p.81/82.
16. Prof. dr Augustin Deac, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2002,
p. 143.
17. Gabriel Gheorghe Antroponimie românească, Ed. Bibl. Jud. Nicolae Iorga, Ploieşti, p. 20.
18. id. p. 20, vezi şi Filosofia greacă pînă la Platon, II/2, p. 830-831.
19. id. p. 20-21.
20. Ibid. 8. p. 107.
21. Revista Dacia Magazin nr. 54 din Iunie 2008, p.17-22, art. D-lui Silviu Dragomir „Actualitatea
ideilor scriitorului Ioan Brătescu – Voineşti privind Originea neamului românesc şi a limbii noastre”
22. ibid. 8 (Studii de cultură românească II), p. 80
23. id. p. 85
24. id. p. 106.
25. id. p. 84-85
26. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001,
Studiu introductiv, p. 33.
27. Dicţionarul explicativ al limbii române, ed a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 114.
28. Ibid. 8, p. 102-103
29. Id, p. 103-104.
30. Ibid. 27, p. 675.
31. Dr. Lucian Iosif Cueşdean, Marea enigmă a românilor antici, Ed. Solif, Bucureşti, 2007, p. 22.
32. Dr. Vasile Boroneanţ, Cercetări în zona cu cele mai timpurii aşezări stabile din Europa – Porţile de
Fier în Epipaleolitic/Mezolitic; Cele dintâi dovezi de sedentarizare în Europa, pag. 60-114.
33. Ibid. 1, cap. 11, pag. 121-139
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în
mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice
remarcabile, nu înseamnă nimic, deoarece minciuna şi
dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care,
spre ruşinea lor, nu renunţă.
Ceea ce este revoltător şi umilitor pentru noi românii, este faptul
ca lingviştii noştri, acceptă tema romanizării, că suntem un popor
tînăr născut din simbioza între coloni şi băştinaşi, fără să riposteze,
ca şi când am fi aşteptat secole întregi sosirea hoardelor de bulgari,
servi, unguri, turci, sau a ucrainienilor, ruşilor etc., ca să denumim
animalele domestice, legumele, plantele, arborii, uneltele agricole,
etc., aşa cum ne învaţă dicţionarele noastre.
Poţi rămâne nepăsător când unii încearcă să convingă că un
popor cu o cultură atât de înaintată ca a dacilor, un popor care n-a
uitat nicio clipă durerea înfrângerii din anul 106, luptând 1812 ani
pentru reîntregirea neamului său, a renunţat la limba sa, adoptând-o
pe a învingătorului şi că pentru această convingere – după studii
laborioase - ni se prezintă doar 160 de cuvinte dacice? Sau când se
caută cu dicţionarele în faţă originea lexicului românesc în toate
limbile pământului, în afară de limba dacă?
Repere bibliografice
Socola ieşeană între cuibi
de şoimi şi bolniţă modernă
Sau când alţii caută să acrediteze ideea că, după 165 de ani de
stăpânire romană, dacii au renunţat şi la limba romană, păstrând din
această a doua limbă numai 596 de cuvinte dintr-un total de
aproximativ 140.000 cuvinte? (...)
Lorin CANTEMIR - Profesor Univ. Teh. Iaşi
Cristina BORDEIANU - Spitalul Clinic de
Psihiatrie Socola Iaşi
Carmen POPA - Spitalul Clinic de Psihiatrie
Socola Iaşi
Elena CANTEMIR - Spitalul Clinic de
Psihiatrie Socola Iaşi
Poţi rămâne indiferent când cuvinte reprezentând activităţi de
bază pentru daci, sunt atribuite unor popoare care nu le practicau?
Răspunsul este categoric NU!
Cele menţionate mai sus, ne îndreptăţesc să afirmăm că
strămoşii noştri din Spaţiul carpato-dunăreano-pontic, dacoromânii, prin geniul şi înţelepciunea lor, sunt creatorii celei dintâi
civilizaţii europene încă din mezolitic cît şi a limbii europene
arhaice.
Socola ca locaţie aflată în zona suburbană a Municipiului Iaşi,
în decursul secolelor a avut roluri şi importanţe diferite în viaţa
fostei capitale a Moldovei. În lucrare se prezintă această continuă
transformare a Socolei, începând cu secolul al XIII-lea şi ajungând
până în zilele noastre.
Aşa cum se impune azi, atitudinea de expectativă trebuie înlocuită
cu una militantă, obiectivă şi ştiinţifică, datorie ce revine forului
superior al culturii, ACADEMIA ROMÂNĂ.
n devenirea ei, Socola s-a aflat întotdeauna sub influenţa
semnificativă a ceea ce a fost aglomerarea urbană-umană a
localităţii Iaşi, aşezată aproximativ în Centrul Moldovei Istorice,
delimitată între Nistru şi Munţii Carpaţi, o distanţă care variază între
140 km, în nord în zona fostei graniţe cu Polonia, şi 160 km în sud la
58
Î
Istorie
graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească, între graniţa nordică şi
sudică existând aproximativ 350 km.
Reîntorcându-ne la fosta reşedinţă domnească a Moldovei – Iaşul, vom
lua ca punct de reper şi origine, Piaţa Palatului şi Casa Dosoftei,
kilometrul zero, de unde plecând spre Podu Roş şi parcurgând
Bulevardul Socola vom traversa lângă „Frigorifer” peo pasarelă,
caleaferatăIaşi – Ungheni– Chişinău după care, continuând drumul pe
şoseaua DN 24 spre Bucium, Repedea, Poieni, Schitul Duca, Moara
Grecilor, ajungem la Vaslui. Pe acest traseu plecănd de la Casa
Dosoftei, ajungem după cca. 4,5 km, pe dreapta în zona Spitalului
Clinic de Psihiatrie Socola – Iaşi, obiectul atenţiei noastre.
Considerând cele mai îndepărtate timpuri istorice vom aprecia că
arealul Socola – Iaşi se află într-o zonă de climă continental-temperată,
având un teritoriu cu calităţi pedoclimatice favorabile întreţinerii vieţii,
teritoriu brăzdat de un număr semnificativ de cursuri de apă mai mici
sau mai mari.
Aceste condiţii au făcut ca viaţa umană să fie prezentă încă din cele
mai vechi timpuri. Aceste fapte permit să vorbim despre aborigenii
neolitici, care au lăsat certe urme de vieţuire. Faţă de indiciile găsite
până acum, acestea sunt grupate în trei zone: în nord între cursurile
superioare ale râurilor Prut şi Nistru; a doua zonă plasată în partea
centrală, arealul Piatra Neamţ şi la sud de Bâtca Doamnei, iar în zona a
treia s-ar situa Bârladul, Tecuciul, Focşanii. Terminarea ultimei
glaciaţiuni, a condus la îmbunătăţirea substanţială a condiţiilor de
viaţă, urmată de o creştere a populaţiei şi deci a numărului de aşezări şi
se apreciază că acest număr aproape s-a dublat, iar după alte urme
găsite se apreciază că această creştere demografică a continuat, ducând
în mileniul III î.e.n. la importante migraţii de populaţie, printre care cea
a tracilor, care au ajuns în Balcani şi deci pe teritoriul viitoarei Dacii.
Aceste migraţii nu au favorizat o subzistenţă agricolă – păstorală ci o
subzistenţă bazată pe culegere de fructe, seminţe, diverse ierburi,
radăcini bulb şi vânătoare şi pescuit folosind mijloace rudimentare, dar
ingenioase. Vânătoarea şi pescuitul au continuat să fie mult timp
mijloace de subzistenţă nu numai la popoarele migratoare ci şi la cele
năvălitoare, care au perfecţionat arta de a vâna, care alături de
modalitatea de subzistenţă s-a transformat şi într-o preocupare devenită
preocupare amalgamată cu pasiunea şi plăcerea, activitate care s-a
păstrat până în zilele noastre rafinându-se şi perfecţionându-se
împreună cu echipamentul specific context care a dus la apariţia unor
competiţii specifice, cu un caracter mai mult sau mai puţin sportiv.
Această aparent nejustificată atenţie acordată vânătoarei este însă
justificată de faptul că denumirea „Socola” are certelegături cu
vânătoarea.
Socola şi pseudo – cynegeticos
Influenţaţi de lucrarea lui Alexandru I. Odobescu şi de denumirea
Socola, autorii vor prezenta sumar unele probleme legate de vânătoare.
Astfel vom preciza de la început că originea cuvântului Socola este
slavă şi provine din cuvântul socol, care înseamnă şoim. Se cunosc mai
multe specii de şoimi, păsări răpitoare de zi, care se hrănesc cu alte
păsări. Una din specii atacă în zbor. Această specie dresată este folosită
pentru vânătoare, fiind puternică, ageră şi înzestrată cu gheare lungi,
încovoiate, cu care prinde şi imobilizează prada.
De obicei dresorul – vânător, poartă o mănuşă groasă pe care se aşează
şi stă şoimul. Până la aruncarea şoimului spre pradă, acestuia i se pune
pe cap un mic coif, care îi opturează vederea şi îl linişteşte.
Conform indiciilor găsite se consideră că şoimii erau folosiţi pentru
vânătoare încă din primul mileniu î.e.n. Calităţile şoimului de
vânătoare au făcut ca el să devină simbolul, puterii, agilităţii, vitezei de
reacţie şi a văzului pătrunzător. Acest lucru a făcut ca simbolul
şoimului să fie utilizat în heraldica unor state. Este de notorietate
sintagma „şoimul maltez”, sau şoimul moldovenesc. Să mai
menţionăm că dintre toate speciile de şoimi cel mai performant pentru
vânătoare este şoimul auriu.
59
Socola şi îndeletnicirile ei sub aripa şi îndatoririle reşedinţei de
scaun domnesc, Iaşul.
Se ştie că încă din timpul lui Alexandru cel Bun în târgul Ieşilor fusese
construită o curte domnească din piatră. Nu ştim cu ce gânduri a
construit-o Marele Domn şi neîntrecutul gospodar şi organizator. Ceea
ce este sigur se referă la poziţia privilegiată a Iaşului, aflată pe drumul
comercial Lwow-Suceava- Ungheni – Cetatea Albă pe care exista un
punct vamal amplasat la Ţuţora.
Aflată la mai puţin de 4,5 km de Curtea Domnească, Socola făcea parte
dintr-o zonă circulară circumscrisă Curţii Domneşti şi denumită:
Ocolul satelor din jurul Iaşului supuse jurisdicţiei Curţii Domneşti, în
componenţa căruia intrau alături de Târguşorul Socola, Tg. Nicolina şi
Copou;
În fine mai menţionăm, Ocoalele mărginaşe în care se aflau: cartierul
Tătăraşi, Hlincea, Bariera Cârlig, Şorogari, Dancu, Vlădiceni şi
Miroslava locuite de ţărani, care aprovizionau Iaşul cu produse
agrozootehnice;
Mai menţionăm Ocoalele de robi, locuite de ţiganii robi de provenienţă
tătară, care efectuau muncile agricole, pe terenurile arondate Curţii
Domneşti, terenuri mai îndepărtate.
Unele terenuri reprezentau donaţiile domnitorului către boierii şi
slujitorii domneşti. În acest sens vom menţiona un zapis intern din
1638 – deci din timpul domniei lui Vasile Lupu, care confirmă
stăpânirea de către marele vornic Codrea Bucium a unor case de piatră
cu pivniţă şi care era probabil şi proprietarul spaţiului cuprins între
actuala Socolă şi zona începutul urcării spre dealul Repedea. Dacă
acest zapis intern ne permite să apreciem momentul apariţiei denumirii
de Bucium, ceva mai dificil este cazul denumirii Socola. După părerea
noastră cuvântul Socola a fost adus şi a intrat în lexicul populaţiei
autohtone, o dată cu venirea slavilor migratori, ajunşi pe teritoriul
României în secolul IV – V e.n.
Nu este de crezut că pe teritoriul Moldovei nu ar fi existat şoimi. Este
doar probabil ca autohtonii să nu fi ştiut să-i dreseze şi să-i folosească
pentru vânătoare, ceea ce slavii ca migratori trebuiau să ştie acest
mijloc de subzistenţă prin care puteau obţine carne de iepure,
potârniche, dropie, fazan sau alte vietăţi posibile a fi vânate de şoimi.
Deci prin socola, populaţia înţelegea şoimii dresaţi pentru vânătoare.
Pe de altă parte se ştie că la Curţile Domneşti existau aşa zişii
„vânători” domneşti, suficient de numeroşi dotaţi cu arme de război
tradiţionale.
Desigur dresarea şoimilor nu este o activitate simplă şi scurtă, ca atare
dresorii nu mai puteau face şi aveaşi alte preocupări. Ei trebuiau
întreţinuţi ceea ce îşi permitea doar domnul şi marii boieri. Acestă
preocupare şi pasiune nu era specific Moldovei. Ea se regăsea în
întreaga Europă. Să mai spunem doar că această preocupare pentru
dresarea şoimilor a dat naştere şi numelui de „Şoimaru”. În acest
context remarcăm că în 1669 în Moldova boierul Savin Năvăprăscul
avea titlul de „şoimarul cel mare”, iar în tributul plătit turcilor de
Moldova şi Ţara Românească în 1565 erau prevăzuţi 1000 de şoimi de
vânătoare. Faţă de această cerinţă era foarte firesc ca domnul ţării să
aibe o preocupare dublă pentru aceşti şoimi. Istoria consemnează
existenţa unei aşezări, chiar târg cu denumirea Socola, care după
tradiţie era o aglomerare de colibe, bordee sau case cu pereţi din
răchită împletită, tencuită cu lut, mai rar case din bârne; construcţii
care nu au rezistat timpului, făcând practice imposibilă cunoaşterea
exactă a întinderii localităţii Socola. Din zona pe care se întindea fostul
târg Socola, datorită unor factori care au favorizat desfăşurarea şi
menţinerea vieţii unele terenuri, parcele au fost permanent locuite sau
utilizate pentru activităţi umane. Astăzi când se vorbeşte de Socola se
înţelege actualul Spital Clinic de Psihiatrie şi zona lui înconjurătoare.
Aflat la poalele unui deal, care pare a fi o prelungire a masivului
calcaros Repedea.
Printre clădirile spitalului se mai găsesc arbori bătrâni, probabil urmaşii
pădurii Codrului care acoperea această zonă, până spre vârful Repedei.
Istorie
Pădurea şi acuma se întinde până spre Poieni, adăpostind şi acum vânat
de talie mică, dar şi mare.
Chiar în zilele noastre, în iernile grele, nu de puţine ori căprioarele
îndrăznesc să se apropie de autoturismele oprite pe şosea, pentru a
căpăta hrană. Toate acestea ne fac să credem că în sec. XV şi XVI,
vânatul era mult mai abundent şi mai diversificat, iar alături de vânat,
absolut natural trebuiau să fie vânători bipezi, patrupezi şi înaripaţi
printre care şi şoimi- socoli. Datorită condiţiilor, este de presupus că
şoimi sălbatici – liberi trăiau în pădurile Socolei iar odată cu venirea
slavilor şi ulterior a tătarilor localnicii au văzut, au conştientizat şi au
învăţat să dreseze şoimii de vânătoare şi neavând o denumire pentru
şoimii de vânătoare au adoptat-o pe cea adusă de slavi de socol.
Rezultă că în limbajul vulgar socol-socola înseamnă locul unde se
găseau aceşti şoimi de vânătoare, deci locul unde se creşteau, dresau şi
antrenau ca vânători, aceşti răpitori. De altfel din descrierile rămase de
la o serie de călători străini, rezultă că împrejurimile Iaşului, datorită
pădurilor,bălţilor şi mlaştinilor, care însoţeau Jijia şi Bahluiiul erau
foarte bogate în vânat şi peşte şi implicit găsindu-se multe gâşte şi raţe
sălbatice.
În sprijinul ipotezelor noastre privind rolul slavilor în existenţa
denumirii de Socola vom menţiona că cercetările arheologice efectuate
pe teritoriul Municipiului Iaşi, dovedesc o locuire a unei populaţii de
origine slavă în sec. VI şi VII e.n..
De asemenea vom considera ca punct important pentru devenirea
Socolei anul 1552, atunci când a devenit domn al Moldovei Alexandru
Lapuşneanu, care în acelaşi an, conform majorităţii izvoarelor, începe
construcţia unei biserici în zona aflată astăzi în perimetrul Spitalului.
Să mai menţionăm că hramul bisericii era „Schimbarea la faţă”. În ceea
ce priveşte terminarea construcţiei, exista o diversitate de păreri.
Autorii vor considera durata de construcţie indicată pentru durata de
construire cea mai lungă a bisericii, o perioadă de 10 ani şi ca atare
anul de finalizare îl vom accepta ca fiind 1561 - 1562. Considerarea
acestei durate este motivată de următoarele circumstanţe. Se ştie că
după cucerirea de către turci a porturilor Chilia şi Cetatea Albă pierderi
ce-au avut loc la 1484, puterea economică a Moldovei s-a diminuat
simţitor. Moldova a intrat pe un alt făgaş, după moartea lui Ştefan cel
Mare (2 iulie 1504) şi urcarea pe scaunul domnesc a lui Bogdan III, zis
şi „cel chior”, care a închinat Moldova, Porţii Otomane. Concret asta
înseamnă printre altele de a plăti anual un haraciu, care înseamnă o
sumă de 2000 de galbeni la început, care a urcat ulterior la 4000 de
galbeni şi un haraciu în natură, reprezentând câteva mii de vite cornute,
cai moldoveneşti, oi şi cca 1000 de şoimi de vânătoare. Alexandru
Lăpuşneanu, cu numele anterior Petru Stolnicul era fiul lui Bogdan III
rezultat dintr-o iubire şi pasiune cu Anastasia din Lăpşna, deci
Lăpuşneanu era nepotul lui Ştefan cel Mare şi deci muşatin. În această
calitate nu a uitat de antecesorii săi şi a participat prin meşterii săi la
importante modificări a bisericii „Sf. Nicolae” din Rădăuţiconstruită de
Bogdan I. Aproape în paralel a început şi construcţia bisericii „Sf.
Nicolae” din Rădăuţi construită de Bogdan I. Aproape în paralel a
început şi construcţia bisericii din Socola. Nu ştim de ce a ales ca
locaţie Socola, probabil că era pe domeniul curţii domneşti, la care
putem adăuga importanţa locului pentru domn. Probabil importanţa
rezulta din Socola era o crescătorie de şoimi şi locul de dresare al lor şi
o locaţie plină de hrană;
În acelaşi timp zona putea adăposti grupul de vânători domneşti, un
grup suficient de numeros.
Vom preciza că cele relatate au în vedere prima domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu, deci perioada septembrie 1552 – noiembrie
1561 spre sfârşitul domniei lui Lăpuşneanu cronicile spun că visteria
Moldovei era goală. Nemulţumirile cresc, iar aventurierul grec Ioan
Iacob Eraclid, cu sprijinul boierilor şi ajutorul polonilor îi ia locul lui
Lăpuşneanu între 1561 şi 1563 când ajunge domn Ştefan Tomsa care
nu este recunoscut de turci şi fuge în Polonia, unde regele îi taie capul.
În aceste condiţii se reîntoarce Alexandru Lăpuşneanu la domnie
acceptat de turci dar, impunîndu-i-se mutarea reşedinţei domneşti de la
Suceava la Iaşi, fapt pentru care a creat o nouă conjunctură Socolei,
60
după cum se va vedea. Vom reaminti că în vara anului 1563 Despot
Vodă în conflict cu Lăpuşneanu, se refugiază în Cetatea Sucevei, dar
este trădat şi omorât de Ştefan Tomşa care neoficial îi ia scaunul.
Lăpuşneanu revine domn oficial după uciderea lui Despot în 1563, sau
câteva luni mai târziu, după uciderea lui Ştefan Tomşa. Se pare că în
această revenire a contribuit şi doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş şi
soţia lui Petru Ciobanul, o femeie cinică, aprigă şi foarte crudă,
trăsături care l-au influenţat şi pe Lăpuşneanu care devine din ce în ce
mai crud. Astfel la un prânz ucide 47 de boieri şi conduce Moldova
prin teroare. În consecinţă în 1568 este otrăvit de boieri, scaunul
domnesc fiind preluat de Bogdan IV fiul lui Lăpuşneanu care avea doar
15 ani şi era incapabil să conducă Moldova.
Tirania şi cruzimea lui Alexandru Lăpuşneanu este de crezut că s-a
manifestat, poate mai atenuat şi asupra propriei familii, care se simţea
împovărată de păcatele domnitorului. Credem că în acest context
trebuie plasată şi ctitoria Sultanei sau Soltanei, fiica călugărită a
domnitorului Lăpuşneanu, care în 1572 ridica Mănăstirea Socola în
arealul bisericii Socola, deja existentă în mijloc de codru. Să mai
precizăm că mănăstirea era una de maici şi că maica superioară
(stareţa) era sora Mitropolitului Veniamin Costachi.
În acele timpuri, Iaşul era deja capitala Moldovei, iar prin mutarea şi a
Mitropoliei Sucevei, Iaşul devenise şi centrul de conducere al bisericii
ortodoxe influenţată atât de elenism, cât şi de slavism, şi care s-a
manifestat atât în scrierea religioasă cât şi în practicile bisericeşti, care
nu erau în concordanţă cu specificul populaţiei româneşti.
Până la sfârşitul sec. XVIII populaţia română avea o pregătire scolară
precară care se reducea la a şti să scrie şi să citească. Foarte rar se
învăţa a se face socoteli. Învăţătura se făcea din iniţiativa preoţilor
ştiutori de carte şi era lăsată la grija şi la discreţia clerului şi a
bisericilor din satele mai bogate sau ajutate de boierii patrioţi, care
susţineau material această formă de învăţătură elementar şi primitiv ce
se desfăşura pe lângă casele preoţilor sau în pridvorul bisericii.
Socola în sfera de atenţie a Mitropolitului Moldovei Veniamin
Costachi
La 15 martie 1803 ajunge în scaunul de mitropolit al Moldovei
Veniamin Costachi, supranumit de Gheorghe Asachi „mecenatul
românilor”. Mitropolitul era înzestrat cu calităţi deosebite: iubea ştiinţa
şi o cultiva, iubea fapta bună şi o practica, iubea România şi îi sprijinea
devenirea, susţinea învăţătura şi o promova. A înţeles şi a militat ca
şcoala timpului ce se rezuma la a învăţa, a scrie şi a citi trebuia să
transmit elevilor şi alte cunoştinţe. Şcoala trebuia să devină o instituţie
bine organizată, cu caracter sistematic şi cu dascăli de profesie,
pregătiţi superior preoţilor învăţători. Valoarea intelectuală ca şi
calităţile de dinamizator şi organizator tenace face ca între anii 1807 şi
1812 Veniamin Costachi să deţină funcţia de „caimacan”, dar până
atunci îl convinge pe domnitorul Alexandru Moruz, voievod aflat la a
doua domnie, să redacteze şi să semneze la 1 septembrie 1803 un
hrisov prin care se înfiinţează Seminarul Socola, şcoală sistematică
având ca limbă de comunicare-predarea în limba română. Seminarul îşi
începe activitatea în luna octombrie anul 1804, fiind organizat pe
sistemul de internat pentru toţi elevii şi profesorii care locuiau în
clădirile seminarului, care funcţiona în locaţia mănăstirii Socola,
mutată la mănăstirea Agapia care transferase puţinii călugări la alte
mănăstiri. În fine anul 1804 marchează începutul procesului didactic la
Seminar, proces care a fost influenţat de nestatornicia şi învolburarea
vremurilor ca urmare a ocupării Moldovei de către armata rusă până în
1812, urmată în 1821 de perioada de haos politic şi debandada produsă
de mişcarea grecească „Eteria” continuată de replica armatei turceşti,
apoi replica ruşilor la replica turcească, manifestări generatoare de
jafuri, omoruri, inexistenţa legalităţii şi a apărării ei, diverse alte
fărădelegi şi samovolnicii, cum ar fi incendierea şi arderea Mitropoliei
Moldovei, în 1872, când s-au pierdut numeroase şi importante acte,
incendierea şi arderea seminarului în 1528, incendiu provenit de la
cuptoarele de brutărie improvizate de armata rusă, când toate casele şi
Istorie
biserica Socola, împreună cu toate documentele au ars, etc, etc, etc.
Această perioadă neagră pentru oraşul Iaşi şi Socola la sfârşit în 1834,
când pe scaunul Moldovei ajunge Mihail Sturza, iar datorită
Regulamentului organic, situaţia intră într-o anumită stabilitate.
Activitatea Seminarului de la Socola s-a desfăşurat până în 1860. La
această dată profesorii nu au mai putut sta şi locui în şcoală dar o bună
parte din ei s-au mutat la Iaşi, ceea ce a prilejuit multe neajunsuri, fapt
ce a determinat ca Ministerul Instrucţiunii să dispună în1886 mutarea
Seminarului la Iaşi şi deci abandonarea Socolei. Autorii cred că acest
lucru nu s-a efectuat total, din cauza gospodăriei proprii pe care
seminarul trebuia s-ă o fi avut pentru a-şi micşora cheltuielile de
întreţinere. Vom remarca doar fugitiv că din diverse documente rezultă
că atât boierii mari cât şi cei mici ca şi diriguitorii care trebuiau să
plătească taxe speciale pentru întreţinerea Seminarului, uitau sau
amânau plata acestora. Mai spunem că Seminarul primea elevi din
toate păturile sociale, iar şcolarizarea era complet gratuită, ceea ce a
constituit permanent problema surselor de venituri.
După mutarea Seminarului la Iaşi, casele şi vechile chilii au fost date în
folosinţă comunei Bucium, care le transformă în spaţii pentru o şcoala
de meserii, dar cum se va vedea nu pentru mult timp.
Bolniţele primele locaţii pentru bolnavii mintali, cei cu minţile
întunecate de lucrarea duhurilor rele
Minţi întunecate, zmintite, aflate sub „puterea diavolului” , au fost
probabil dintotdeauna, sub diverse forme păstrate în folklor, dar
existente şi în religie. Astfel în folclor se vorbea şi amintea în zona
riverană a Prutului de Sfântul Trifon sau „Trif cel nebun” sărbătorit la
1 februarie. De asemenea un rol similar şi o percepţie similar în zona
Dorohoiului o avea Sfântul Sisoe. Aceşti doi sfinţi nu erau recunoscuţi
de biserică şi probabil erau o creaţie a locuitorilor. Cu timpul atât Sf.
Trif cât şi Sisoe, s-au pierdut, au fost uitaţi.
Întrucât cei cu mintea întunecată erau consideraţi ca oameni posedaţi
de diavol, era cumva logic ca biserica să-i apere şi să-i tămăduiască.
Drept urmare în o serie de mănăstiri s-au organizat nişte locaţii
denumite bolniţe, în care locuiau aceşti bolnavi mintali şi în care
vindecarea se încerca prin rugăciuni. Bolniţele erau organizate de
obicei în cadrul unor mănăstiri, printre care cităm Mănăstirea Golia –
Iaşi, Mănastirea Neamţ unde bolniţa – ospiciu, era şi o bolniţă azil de
bătrâni. Vom mai menţiona Mănăstirea Râşca, din zona Vadul
Moldovei, Boroaia, Bogdăneşti şi Mănăstirea de maici Adam, din zona
Tecuci, precum şi mănăstirile Agapiaşi Văratic. Vom menţiona că în
Muntenia şi Moldova sunt cunoscute 19 aşezăminte monahale care au
acordat susţinere şi protecţie bolnavilor psihici, dar şi bătrânilor.
Trecerea de la asistenţa caritabil-religioasă la spitalizare profesionistă
s-a făcut treptat o dată cu dezvoltarea medicinei culte şi creşterea
numărului de medici pregătiţi oficial, la început mai mult în trăinătate
şi pe măsura creşterii numărului de medici absolvenţi în ţară a
înfiinţării ospiciilor profesioniste.
Un punct de cotitură de la care importanţa bolniţelor şi folosirea lor
începe să scadă este anul 1863 când se produce secularizarea averilor
bisericilor şi mănăstirilor. În acest curent de creştere a
profesionalismului medical şi general se înscrie anul 1860 când se
înfiinţează Universitatea din Iaşi cu patru facultăţi, una din ele fiind de
medicină. Cu toate că ea a început să funcţioneze de abia în 1879,
existenţa ei a polarizat şi conştientizat problema sănătăţii populaţiei şi a
atribuţiilor statului în acest sens.
Idea înfiinţării la Iaşi a unui spital de psihiatrie a fost promovată şi
susţinută încă din 1896 de o comisie guvernamentală de medici,
profesori la Facultatea de Medicină. După o perioadăîn care s-au
exprimat diverse opinii şi argument, la 26 octombrie 1896, guvernul
Sturza prin hotărârea Consiliului de Miniştri, confirm construirea
spitalului Socola, de psihiatrie, la Iaşi. Proiectarea spitalului a revenit
arhitecţilor Săvulescu şi Arnold, conceput pentru o capacitate de 300
de paturi.
61
Ca antreprenori au fost desemnaţi Giuseppe Trollei şi Scolari.
Construcţia spitalului Socola a început în 1897, pe locurile clădirilor
fostului Seminar, Veniamin Costachi demolat cu excepţia unei clădiri
cu demisol şi parter acum lăsată în paragină şi poziţionată în apropierea
clinicii actuale de Postcură. Construcţia Spitalului Socola a durat 2 ani,
deci până în 1899, după care au urmat 6 ani de amenajări şi de
finalizarea instalaţiilor. Spitalul Socola intră în activitate la 12
octombrie 1905 sub conducerea directorului Alexandru Brăiescu,
medic primar. În decursul timpului spitalul Socola a reprezentat o
instituţie medicală cu o activitate profesională, ştiinţifică şi
organizatorică remarcabilă si recunoscută atât în ţară cât şi în
străinătate.
Actualmente spitalul Clinic de Psihiatrie „Socola” Iaşi este un spital
clinic de monospecialitate – de interes naţional – şi asigură asistenţă
medicală de înaltă specialitate bolnavilor din teritoriul arondat cât şi a
celor din întreaga ţară, în profilul psihiatrie.
De asemeni, efectuează îndrumarea metodologică în specialitate, a
unităţilor sanitare din teritoriul arondat, sprijină acordarea asistenţei
medicale de profil din policlinici, dispensare şi cabinetele medicilor de
familie. Efectuează studii şi cercetări medicale în legătură cu aplicarea
de metode noi de investigaţii şi tratament şi asigură desfăşurarea
practică a învăţământului medical superior (având studenţi, rezidenţi şi
stagiari în pregătirea de specialitate cât şi doctoranzi).
În prezent se acordă servicii medicale pentru:
Psihiatrie acuţi – spitalizare continuă pe un număr de 500 paturi
repartizate în 7 secţii; Servicii medicale oferite: - diagnosticul şi
tratamentul tulburărilor psihice acute şi subacute; - examinare şi
evaluare psihologică; - precizare de diagnostic în cadrul expertizelor
medico-legale psihiatrice; - investigaţii adiacente în vederea stabilirii
diagnosticului diferenţial prin colaborare cu alte secţii nepsihiatrice
(neurologie, boli interne, cardiologie, investigaţii de laborator, EEG,
imagistică cerebrală); - tratamentul biologic medicamentos al
afecţiunilor psihiatrice, inclusiv asistenţa psihiatrică de urgenţă; consiliere si psihoeducaţie cu pacienţii şi familiile acestora; psihoterapie suportivă şi ocupaţională; - psihoterapie individuală şi de
grup.
Psihiatrie pediatrică – spitalizare continuă pe un număr de 20 paturi. Servicii medicale
oferite: - Evaluarea psihoneurodezvoltării:
Evaluare psihiatrică;
Evaluare neurologică;
Evaluare somatică;
Evaluare psihologică;
Evaluare generală psihometrică (QI – W.I.S.C., Raven, Inventare de personalitate) şi
psihopedagogică;
Aplicarea de scale, chestionare, interviuri (de ex, pentru autism Ghid Portage, Stonny).
Tratament:
Psihofarmacologic – conform ghidurilor terapeutice internaţionale, cu doze de mg/K/zi şi
medicaţie aprobată FDA şi EU
Psihoterapeutic: Consiliere Individuală/Familială; Terapie cognitiv-comportamentală,
Terapie Adleriană şi Familială, Terapie Comportamentală Aplicată pentru copiii cu
Tulburare de spectru autist.
La nivelul Spitalului Clinic de Psihiatrie “Socola” Iaşi se acordă consultaţii în Ambulatorul
integrat cu cabinete de specialitate:
Psihiatrie copii
Psihiatrie adulţi
Psihologie
Orl
Neurologie
Recuperare, medicină fizică şi balneologie
Endocrinologie
Medicină internă
Obtretică – ginecologie
Cabinet stomatologie.
Spitalul Clinic de Psihiatrie „Socola” Iaşi dispune de laboratoare pentru acordarea de
servicii integrate: Laborator de analize medicale, Radiologie şi imagistică medicală,
Explorări funcţionale – EEG şi EKG, Recuperare, medicină fizică şi balneologie.
La nivelul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola” Iaşi funcţionează Centrul de
Monitorizarea Sănătăţii Mintale.
Bibliografie selectivă:
Boldur, A., „Istoria Basarabiei”, Ed. Victor Frunză, Bucureşti, 1992;
Erbigeanu Constantin, „Istoricul seminarului Veniamin din mănăstirea Socola”,
TipografiaGoldner, Iaşi, 1885;
Istorie
Pirozynski, T., Boişteanu P., “Socola. Parcurgeri centenare de psihiatrie”, Ed. Psihomnia
1997, Iaşi;
Pirozynski T, Pascu Al., „Socola, un secol de psihiatrie”, Ed. Cariatide, Iaşi, 1994;
Romanescu, C.,Scripcaru C., „Istoria psihiatriei în Moldova”, Ed. Junimea, Iaşi, 2010.
Căminele culturale din satele - dublete
Pogăneşti, jud. Fălciu, în perioada interbelică
Prof. Ştefan PLUGARU - Huşi
Raptul rusesc asupra Moldovei istorice, înfăptuit prin
Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 a dus la anexarea
spaţiului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus şi fracturarea de-a
lungul liniei Prutului a satelor şi moşiilor care se întindeau de o
parte şi de alta a acestui râu.
dată cu unirea din 27 martie/9 aprilie 1918, nedreptatea istorică
a fost reparată, însă din punct de vedere administrativ satele
dublete apărute de o parte şi de alta de râu au continuat să
existe şi să ducă o existenţă proprie, independentă, locuitorii satelor
având însă conştiinţa originii, limbii, tradiţiilor şi obiceiurilor. comune.
Demersul nostru reuneşte şi oferă cititorului activitatea culturală din
cele două sate, transpusă în înfiinţarea unor cămine culturale, derularea
unor manifestări de gen...
O
Căminul cultural ,, Mihail Kogălniceanu”, comuna Pogăneşti, jud.
Fălciu (1936 - 1946)
În baza procesului verbal din 10 iunie 1936 lua fiinţă căminul
cultural din comuna Pogăneşti, jud. Fălciu:
,,Astăzi, 10 iunie 1936,
Noi, preot Mihai Raicu, Scarlat Sofronie, Dumitru Chiriţoi
învăţători, Dumitru Pârâu agronom, Neculai Dascălu primar, Cezar
Paisi secretar, Irimia Vârlan, Gheorghe Parteni, Ion Condurachi, Ion
Strătulat şi Vasile Tofan, locuitori din comuna Pogăneşti, jud. Fălciu,
astăzi data de mai sus, ne-am întrunit în localul şcoalei din com.
Pogăneşti. Jud. Fălciu.
În consfătuirea pe care am avut-o şi după ce preotul Mihai
Raicu – care a prezidat consfătuirea- ne-a cetit statutul pentru
funcţionarea Căminelor Culturale, convingându-ne pe toţi de frumosul
scop pe care îl urmăresc aceste cămine în rezvoltarea culturală a satelor
ca: întărirea sănătăţii trupeşti, îndrumarea muncei către o mai bună
producţie, înălţarea sufletului în obştea satului şi multe iniţiative pe
care le ia pentru folosul satului, ne-am hotărât cu toţii să înfiinţăm un
cămin cultural şi în satul nostru. Întreaga adunare a hotărât ca acest
cămin să poarte numele de <<Mihail Kogălniceanu>>, cerând totodată
prin prezentul proces verbal afilierea lui la Fundaţia Culturală Regală
<<Principele Carol>> Bucureşti.
Ne obligăm de a primi şi îndeplini întocmai şi în întregime
statutul pentru funcţionarea căminelor culturale al fundaţiei, publicat în
M.O. No. 108 din 14 mai 1936, pe baza căruia căminul nostru va
funcţiona şi activa.
Sfatul căminului de conducere ales de consfătuire se
constitue de următoarele persoane în număr de 11 (unsprezece):
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
Mihai Raicu, preot, 31 ani, preşedinte;
Scarlat Sofroni, învăţător, 54 ani, vice – preşedinte;
Dumitru Chiriţoiu, învăţător, 29 ani, casier,
Dumitru Pârâu, agronom, 25 ani, secretar;
Cezar Paisi, secretar, 42 ani, cenzor;
Irimia Vârlan, agricultor, 38 ani, membru;
Gheorghe Parteni, cântăreţ bisericesc, 35 ani, membru
Ion Condurachi, cântăreţ, 37 ani, membru;
Ion Stratulat, agricultor, 40 ani, membru
Neculai Dascălu, primar, 45 ani, membru
Vasile Tofan, agricultor, 40 ani, membru.
62
Întregul sfat de conducere a căminului a hotărât ca odată cu
înaintarea proceselor verbale de înfiinţare, să se înainteze conform
statutului 2 liste de numele şi prenumele membrilor de cămin, două
proiecte de buget pe anul în curs, o cerere de scutire pe spectacole, lista
sfatului ales în consfătuire.
Totodată, întreaga consfătuire hotărăşte cotizaţia anuală de
fiecare membru să fie 4 (patru) lei 1 ”. (Urmează semnăturile tuturor
membrilor sfatului).
Căminul urma să îşi desfăşoare activitatea, în absenţa unui
sediu propriu, în incinta şcolii primare, într-o sală de clasă. Conform
dării de seamă din 27 decembrie 1937, de la înfiinţare s-a alcătuit un
depozit cu medicamente, s-au adunat plante medicinale, s-a înfiinţat
asociaţia bunilor gospodari. Prin munca membrilor săi, căminul a
sprijinit ridicarea casei parohiale din sat şi repararea bisericii. S-a
amenajat un muzeu de obiecte vechi, iar biblioteca deţinea 160 de
volume. Fondul de carte iniţial a fost constituit din lucrări donate de
învăţătorii şi preotul satului. Pe linia unor atribuţii ce rezultau din
statutul căminului cultural, fiecare membru al acestuia trebuia să
citească cel puţin trei cărţi în perioada de iarnă (1 octombrie - 31
martie)2. Corul căminului era pe două voci, cu 30 de corişti, având un
repertoriu alcătuit din cântece laice şi bisericeşti. Exista şi un sfat de
împăciuire. Se plantaseră 120 de pomi fructiferi şi salcâmi. Într-o
adresă din anul 1938 către Primăria Pogăneşti, învăţătorul D. Chiriţoiu,
secretar al căminului, solicita acordarea unui teren în suprafaţă de
jumătate de hectar pentru construirea unui local, primit în trupul de
moşie numit ,,Nazaria”, proiect care însă nu v-a fi dus la capăt din
cauza declanşării celui de al doilea război mondial. Situaţia căminului
rezultă dintr-o ,,copie de pe procesul verbal de inspecţie făcută
Căminului Cultural <<Mihail Kogălniceanu>> din comuna Pogăneşti
de către d-l. inspector al căminelor Constantin Lascăr în ziua de 19
iunie 1939”.
Un ultim proces verbal aflat în dosar ne indică situaţia
căminului în anul 1946, după război, înainte de transformarea acestor
instituţii după model comunist:
Proces verbal,
Astăzi 13 martie 1946
Noi, Dumitru C. Adam, îndrumătorul Căminului Cultural din judeţul
Fălciu, am inspectat Căminul Cultural <<Mihail Kogălniceanu>> din comuna
Pogăneşti, judeţul Fălciu, condus de către preot – paroh Mihai Raicu,
preşedinte, având ca director pe d-l învăţător Dumitru Chiriţoi, secretar pe d-l
înv. Horia Zichel şi casier, notar Victor Lerios.
Înainte de inspecţie am anunţat pe părintele preşedinte pentru
a convoca sfatul Căminului pentru orele 6 p.m.
Au fost prezenţi la şedinţă pe lângă conducătorii de mai sus
şi un număr de 12 membri din sfat. În urma îndrumărilor ce le-am dat
pentru buna funcţionare a Căminului, sfatul a rămas în funcţie aşa cum
am aranjat în şedinţa din 10 februarie 1946. Se va proceda imediat la
reporganizarea secţiilor de lucru.Se vor trimite lucrările spre aprobare
Căminului cultural judeţean. De urgenţă se vor procura registrele
necesare pentru administrarea Căminului, care registre se găsesc la
Căminul Cultural judeţean.
În aprilie sau mai se va ţine adunarea generală aşa cum se
arată în art. 144- 148 din instrucţiuni Nr. 1894 /945 ale Onor Fundaţiei
Regale.
Am constatat un început frumos de activitate în cadrul
Căminului prijn iniţiativa ce s-a luat de conducători şi lucrat una
fântână în faţa şcoalei.
1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond F.C.R., dosar 1562/1936, fila 3.
2 Constantin Cloşcă, Căminul cultural – principala instituţie a satului românesc în perioada interbelică (1919 - 1939), în
Zargidava, revistă de istorie, VI, Editura Conexiuni, Bacău, 2007, p. 113.
Istorie
Armonia este deplină între toate autorităţile. Nu sunt uitaţi
cei loviţi de soartă, instituţiile publice, mai ales biserica şi şcoala.
Drept care am dresat prezentul.
Îndrumătorul căminelor, (ss) D. Adam
Preşedinte, (ss) Pr. M. Raicu
Director, (ss) D. Chiriţoi
Casier, (ss), Victor Lerios
Secretar, (ss) Zichel Horia
Primar, (ss) Irimia Vârlan”.
Mergând pe firul evenimentelor, după încheierea războiului
şi odată cu preluarea puterii de către comunişti, sediul localului avea să
fie instalat într-o sală aparţinând primăriei locale. Îşi continuă
activitatea corul şi trupa de teatru, dar este înfiinţată şi o brigadă
artistică de agitaţie. Săptămânal, la Căminul Cultural se ţineau
conferinţe pe teme politice, sociale, economice, cu participarea
ţăranilor întovărăşiţi. În cadrul participării la cel de al VI – lea Concurs
al Formaţiilor artistice (faza intercomunală) din anul 1961, formaţia de
teatru de la Pogăneşti a obţinut locul I. Fondul de carte cu care era
dotată biblioteca a crescut, dar a fost politizat. Cărţile unor autori
trecuţi la index de către comunişti au fost epurate, fiind înlocuite cu
volume care făceau apologia noului sistem politic. Se citeau, în
general, cărţi privind cultura plantelor şi creşterea animalelor. La
bibliotecă se organizau serate culturale, în care se recenzau cărţi ale
autorilor sovietici (exemplu: Pământ desţelenit, de Mihail Şolohov). La
ultimul inventar efectuat în anul 1966, numărul volumelor crescuse la
11.000, cu 837 de cititori. Odată cu desfiinţarea comunei Pogăneşti, în
1968, fondul de carte a fost preluat de către Biblioteca Comunală
Stănileşti, unde parte din cărţile de atunci se regăsesc în inventarele
instituţiei1.
În incinta localului a funcţionat pentru o perioadă de timp şi
un cinematograf sătesc, care prezenta săptămânal filme, majoritatea
dintre ele cu subiecte comuniste, mobilizatoare în lupta pentru
edificarea socialismului (sic!).
anul precedent fusese organizată o cantină şcolară gratuită şi se
asanaseră două fântâni.
Premilitarii, în număr de 24, aparţineau de centru din satul
Cioara, aflat la 5 km depărtare, şi îl aveau comandant pe înv. Melinte
Gheorghe, sub conucerea căruia efectuaseră 48 de şedinţe pe câmp, cu
durata fiecăreia de patru ore. Exista şi o organizaţie de cercetaşi, cu 30
de membrii, care derulaseră la rândul lor acelaşi număr de şedinţe ca
premilitarii, cu participare integrală. Se amenajase o groapă de gunoi
demonstrativă, se organizaseră şapte conferinţe cu caracter agricol şi se
plantaseră 150 de pomi în curtea bisericii.
În cadrul şcolii exista o cooperativă şcoalară condusă de înv.
Nichifor Covalevschi, în vreme ce înv. Ecaterina Covalevschi se ocupa
de industria casnică, 46 de eleve luând lecţii de cusătorie. Acelaşi
cadru didactic deţinea şi funcţia de bibliotecar, iar cărţile ,,toate s-au
citit” de membrii căminului, iar numărul lor crescuse cu 10 volume faţă
de anul anterior. Căminul primea următoarele ziare şi reviste: ,,Cuvânt
Moldovenesc”, ,,Sănătatea pentru toţi”, ,,Drumul Nou”, ,,Cămin
Cultural” şi ,,Albina".
Căminul cultural ,,Spiru Haret” Pogoneşti - Basarabia, judeţul
Fălciu (1937 – 1945)2
Deşi pe coperta dosarului de arhivă căminul apare ca
funcţional din 1937, conform raportului anual de activitate din 27
decembrie 1936 sfatul căminului ar fi fost ales în data de 20 februarie
1934, având ca preşedinte activ pe învăţătorul Nichifor Covalevschi. În
alte funcţii se aflau următorii: vicepreşedinte – Ioan Gh. Patraşcu,
secretar – Gavril Juc, cenzor – Ştefan Pescaru, casier – Ioan Nicolaev,
bibliotecar - înv. Ecaterina Covalevschi. Alţi membrii în sfat erau:
Aurel Macovei, Ştefan Covalevschi, Ioan Mitan, Savin Stafii, S.
Pescaru3.
Populaţia satului pe profesii şi sex era următoarea: plugari 1265 (615 bărbaţi, 650 femei), intelectuali – 5 (3 bărbaţi, 2 femei),
negustori şi meseriaşi – 28 (24 bărbaţi, 4 femeii), şcolari – 139 (68
băţieţi, 71 fete). Exista doar un fiu al satului cu domiciliul aiurea, cât şi
24 de minoritari, a căror etnie nu este precizată, cel mai probabil ruşi,
stabiliţi în localitate în cursul timpului. În cămin erau membrii 31 de
plugari (agricultori), 27 bărbaţi şi 4 femei, toţi intelectualii (5
persoane), un negustor şi trei şcolari, adică un total pe sexe de 33
bărbaţi şi 7 femei.
Localul căminului se afla în încinta şcolii primare, care
funcţiona şi ca sală de conferinţe, şi unde se afla şi biblioteca
căminului cu 184 volume, iar în cancelaria şcolii era amenajat un
muzeu.
De sănătatea sătenilor se ocupa doctorul Hristache C. Vlasie,
medic alcircumscripţiei Stănileşti (în mod eronat a fost trecută
denumirea Stălnieşti), toţi bolnavii fiind consultaţi în mod gratuit. În
1 Dosar monografic al comunei Pogăneşti, fila 13.
2 ANIC, fond F.C.R., dosar 1563/1937.
3 Ibidem, fila 2.
63
Se organizaseră şapte serbări culturale gratuite la diferite
ocazii, din care trei fuseseră urmate de cântec şi joc popular. Şezători
de cetire şi lucru în casele gospodarilor fuseseră în număr de două, se
jucaseră trei piese de teatru culte, din care menţionăm două, respectiv
,Spaima de bolşevici” şi ,,Leacul pentru bolşevici”, care arată că teama
faţă de propaganda bolşevică era puternică, într-o perioadă în care
U.R.S.S. îşi reafirmase interesul faţă de Basarabia.
Corul căminului era condus de acelaşi inimos învăţător
Covalevschi, alcătuit din 98 de membrii, care ştiau să cânte 14 bucăţi
muzicale şi participaseră la şapte manifestări publice cu caracter
cultural.
În privinţa culturii sufletului, se ţinuseră 48 de predici în
Biserică de către membrii căminului, iar 6 predici se desfăşuraseră în
afara bisericii. Exista un început de cor religios, nu se aflau sectanţi în
sat şi fuseseră cununaţi în acel an doi concubini. Exista şi un sfat de
împăciuire.
Căminul avea să se bucure de un dar deosebit din partea regelui Carol
al II-lea, respectiv un plug care era destinat a fi încredinţat celui mai
bun gospodar. Să urmărim însă modul în care s-a făcut alegerea
proprietarului.
,,Proces Verbal
Astăzi, 9 Ianuarie 1939
Noi, înv. Nichifor Covalevschi, preşedintele Căminului
Cultural <<Spiru Haret>> din satul Pogoneşti – Basarabia, judeţul
Fălciu, asistat fiind de sfatul căminului conf. Ord. No. 12549 din 22
Decembrie 1938 al onor Fundaţiei Culturale Regale <<Principele
Istorie
Carol>>, Serviciul Social, în privinţa darului M.S. Regelui am propus
următorii gospodari vrednici şi devotaţi membri ai căminului cultural:
1.Stafie Savin
2.Ion Mitan
3.Leon Cazacu
4. Gheorghe Ionescu
5. Iacob Pescaru
6. Constantin Turculeţ.
1946 la capitolul cheltueli plata abonamentului acestei reviste suma de
3.000 lei anual.
Cu bune urări de sănătate şi spor la muncă.
Director general,
(ss) indescifrabil
Directorul Căminelor
Culturale
Procedându-se la vot care din ei să primească plugul, au obţinut
următoarele voturi în mod secret:
1.
2.
3.
4.
Frontul…
Ionescu Gheoghe – 4 (patru) voturi
Ion Mitan – 3 (trei) voturi
Constantin Turculeţ – 1 (unul)
Stafie Savin – 8 (opt) voturi.
După cum se constată Savin Stafie obţinând majoritatea
voturilor, întreg sfatul al căminului a aprobat să i se trimită plugul.
Satul nostru se află situat în regiunea de şes. Regescul dar se va preda
cu o deosebită solemnitate, pe care-l aşteptăm.
Drept care am dresat prezentul proces – verbal”.
(Urmează semnăturile tuturor membrilor sfatului căminului
cultural)
,, Proces verbal
19 martie 1939
Noi, înv. Nichifor Covalevschi, preşedintele căminului
cultural ,,Spiru Haret” din satul Pogoneşti – Basarabia, judeţul Fălciu,
constatăm prin prezentul proces – verbal, în asistenţa D-lui Traian
Teodorescu, pretorul plăşii ,,M. Kogălniceanu”, delegatul căminului
Cultural judeţean, a autorităţilor comunale şi a locuitorilor din satele
Călmăţui, Cioara şi Pogoneşti cu un No. aproximativ 500 (cinci sute)
locuitori. S-a făcut predarea plugului donat de M.S. Regele Caarol al
II-lea locuitorului Savin Stafie, membru activ al acestui cămin.
La serbare au luat parte activă tinerii premilitari ai
subcentrului No. 28 Cioara, străjerii şi tineretul satului Pogoneşti.
Cu această ocazie s-a desfăşurat următorul program:
1. Te - Deum-ul oficiat de către preot paroh Nicolae Popov din localitate.
Corul sf. Biserici a dat răspunsurile cuvenite.
2. Imnul Regal – executat de către străjerii satului.
3. Rugăciunea Tatăl Nostru – cor cântat tot de străjeri.
4. Imn premilitar – cor cântat de către tinerii P.P.
5. Cuvânt d-l. Pretor T. Teodorescu, arată în cuvinte simţite îmbunătăţirile
aduse de M.S: regele şi foloasele pe care le au plugarii din activitatea guvernului actual şi
ascultarea pe care trebue să o dăm.
6. ,,M.S. Regele Carol II-lea”, poezie de V. Militaru, recitată de Melinte Ion,
clasa V.
7. Pe-al nostru steag- cor cântat de şcolari.
8. Cuvânt dl. înv. N. Covalevschi arată însemnătatea unui cămin cultural în sat
şi cere ca toţi locuitorii satului să fie membrii ai căminului cultural.
9. Explică legea Serviciului Social.
10.Trei culori – imn străjer – cor cântat de străjerii satului.
11. Văd plaiurile tale, poezie de I. Oltean, recitată de Melinte N. clasa a III-a;
12. Serviciul social, poezie de N. Mânătorul, recitată de Cazacu Ana, clasa a
III-a.
13. În sat la Aninoasa (?) 1, cor cântat de tinerii P.P”.
,, 10 iulie 1945
Către Căminul Cultural ,,Sp. Haret
Com. Pogoneşti – Basarabia
Jud. Fălciu
Domnule Preşedinte,
Domnule Director,
Înapoindu-ni-se revista ,,Căminul Cultural No. 1-2 şi 3-4/1945 fără altă
menţiune decât ,,Retur”, vă rugăm să binevoiţi a ne comunica de
urgenţă care este situaţia reală a Căminului Dvs., dacă desfăşoară vreo
activitate, mai posedă un sfat de conducere şi dacă secţiile şi subsecţiile
de lucru mai fiinţează.
În cazul când Căminul Cultural există şi activează, vă rugăm
să binevoiţi a înscrie în bugetul Căminului pe exerciţiul financiar 1945-
1 Lecturaţie incertă, fila 9.
64
Prof. Lina CODREANU - Huşi
(Fragmente din cartea-document Viaţa ca o poveste, lagărul – un
coşmar)
Memorii de pe front notate de Panaite T. Ionică (manuscris)
Docoment orighinal
n amintirea celor petrecute personal, în amintirea celui de-al doilea
război mondial, care [a durat] cu începere de la data de 25
septembrie 1939 până la data de 28 mai 1948, dată când am fost
repatriat în România2.
Eram pe la sfârşitul lui septembrie 19393, pe când treierasem cu căruţa
cu boii pe arie un vrav de ovăz; muncisem toată ziua cu soţia mea şi un
copil pe care îl aveam mic; era o muncă foarte grea, că treieri cu boii şi
căruţa toată ziua la întors pe arie, numai noi, 2 persoane, eu şi cu soţia.
Totuşi am reuşit să scoatem munca la capăt cam aproape de sfinţitul
soarelui, după care, la un moment dat a venit factorul poştal care mi-a
înmânat un ordin de chemare la Concentrare. Îl primesc şi ce era[?]
Ordin M.S.M., cu inscripţia de A.Z.1. pentru concentrare pe perioada
de-mi specifică să mă prezint la concentrare repartizat la Regimentul
24 Infanterie cu Garnizoana Tecuci 4 . Nu a trecut mult şi, când a
expirat data de pe ordin, m-am despărţit prima dată de cei dragi ai mei,
soţia şi un copil şi munca toată neterminată şi să pleci la datorie, a fost
un caz foarte dureros şi de lungă durată pentru cei dragi ai mei şi
pentru mine personal ca să ne despărţim. Dar nu am avut ce face, m-am
despărţit f. dureros de ei, copil şi soţie, şi am plecat la datorie împreună
cu alţi consăteni tovărăşie, cu pacheţelul în mână şi cu credinţa în
Dumnezeu că[-mi] voi face şi această datorie de stat şi voi scăpa şi voi
veni sănătos acasă şi să-mi văd şi eu de cele trebi în casă [ca] un
gospodar. Dar nu a fost aşa de simplă plecarea mea – a fost dureroasă
şi de lungă durată.
Într-o noapte frumoasă şi bogată de toamnă am plecat la drum să-mi
fac datoria. Transportul până la garnizoană a fost numai pe jos, căci nu
era pe atunci nici un mijloc de transport cu maşina sau cu căruţa, căci
era sezon de muncă. Am parcurs pe jos distanţa de 28 km. Ajuns la
regiment, m-am prezentat la mobilizarea regimentului, unde am fost
repartizat la compania a II-a puşcaşi-infanterie, unde am fost echipat
militar cu tot echipamentul militar şi a doua zi scoşi pe stadionul de
instrucţie, unde am fost cartiruiţi5 în satul Griviţa, în marginea de nord
a oraşului Tecuci, după care timp, în fiecare zi, scoşi în coloane de
marş la instrucţie pe şesul Bârladului, unde executam dimineaţa teme
de luptă şi după masă instrucţie şi teorie.
Î
2 În unele situaţii de tehnoredactare, pentru ca cele consemnate să fie inteligibile
cititorului, au fost utilizate normele limbii literare şi adăugate semnele de ortografie şi
punctuaţie potrivite sensurilor de conţinut. Inserările (dintre paranteze drepte) conţin
adaosuri acolo unde lipsesc, unde sunt ilizibile cuvintele din manuscris sau când au fost
adăugite istorisiri orale ale prizonierului.
3 Memorialistul precizează data intrării în febra războiului. Anterior acestei date
menţionate, au mai fost concentrări „legate”, deoarece conform Adeverinţei nr. 79172, din
03.06.1968, emisă de M.A.N., el figurează concentrat încă din 6 septembrie 1939. De altfel,
ulterior, însuşi precizează că a fost acasă de Crăciun şi Anul Nou.
4 Situaţia militară a lui Ionică T. Panaite din Adeverinţa nr. 79172, din 03.06.1968, emisă
de M.A.N., U.M. nr. 02405: 06.09.1939 - 10.02.1940 – Concentrat.
5 Forma este folosită de P. Ionică pentru (a) încartirui, încartiruit.
Istorie
Asta a fost o perioadă de trei luni de zile fără întrerupere. Printre timp,
în această perioadă, am mai fost de câteva ori de câte 2 zile […], [când]
plecam pe jos de la Tecuci, de sâmbăta la ora 5 şi până luni dimineaţa,
când trebuia să mă prezint la apel. În acest timp mai vedeam cele dorite
de acasă, dar cu gândul şi grija să mă duc înapoi şi să nu întârzii, căci
[se] aplica pedeapsa cu bătaie şi închisoare. Nu a mai trecut mult, şi de
sărbătorile Crăciunului şi Anului nou […] am obţinut un concediu de
15 zile libere, unde am făcut sărbătorile Crăciunului în pace, am
petrecut şi eu cu ai mei acasă.
După expirarea concediului, m-am prezentat iar la unitatea de unde
plecasem, începând iarăşi perioada de instrucţie. În fiecare zi executam
program de instrucţie şi teme de luptă. Aşa am petrecut toată iarna
anului 1939-1940, când am auzit că plecăm pe zonă.
Era pe la începutul anului 1940 şi noi tot continuam să ne pregătim cu
instrucţia şi temele de luptă, o pregătire de război, [căci] se cam auzea
pe atunci că o să fie război, dar noi totuşi ne pregăteam, dar nu
credeam că va fi aşa ceva de aşteptat iar pregătirea noastră era de lungă
durată. Între timp mai făceam câte un drum pe jos acasă să mai vedem
ce greutăţi mai erau pe acasă, căci era timp de iarnă şi trebuiau multe
de făcut în jurul gospodăriei. Dar timpul trecea prea repede. Tot
transportul îl făceam numai pe jos, de la Mândreşti până la garnizoana
Tecuci, plecam sâmbătă seara pe la ora 5 când veneam de la instrucţie
şi luni dimineaţa eram la ora 7 la campanie la datorie, la apel. După
care timp, într-una din zile, am primit vestea că plecam pe zonă, unde
nu se ştia. Când am auzit, am plecat sâmbătă acasă, ca fugit, să văd ce
mai este pe acasă şi-i spun la soţie că de acum plecăm din Tecuci unde
nu se ştie. Voi trimite eu scrisoare. Pe la orele 11 noaptea duminică
înspre luni, mi-am luat rămas bun de la toţi ai mei cei dragi, soţie şi
copil, şi am plecat înainte cu credinţa în Dumnezeu că voi scăpa odată.
Când am ajuns la unitate era pe la ora 8 dimineaţa, compania era
adunată, echipată şi aştepta doar ordinul de plecare. Eu repede m-am
echipat, am primit tot echipamentul, hrană rece pe 2 zile şi ne-am
încolonat tot regimentul şi am plecat în coloană de marş cu direcţia
înspre Bârlad şi în continuare judeţul Vaslui. Am mărşăluit pe jos toată
ziua până seara, când am ajuns în comuna Ghidigeni, circa 50 de km de
la Tecuci. În acea noapte am fost [în]cartiruiţi pe la case de om; am
luat masa de seară şi ne-am culcat, căci eram foarte obosit, după
călătoria pe jos, de acasă până în Tecuci şi din Tecuci până în com.
Ghidigeni, cam 80 de km de mers numai pe jos, fără întrerupere.
În a doua zi de marş, am pornit încolonaţi ca militarii înspre oraşul
Bârlad, trecând prin oraş fără întrerupere până seara. Am poposit în
com. Zorleni, unde am cartiruit pe la oameni din com[ună]. Dimineaţa
iarăşi am plecat la drum şi nu ştiam unde ne duce ordinul. Am trecut
prin com. Banca, prin com. Roşieşti până în localitatea Crasna. Acolo
am luat şoseaua înspre Huşi, şosea ce duce la Prut. Nu am ajuns la
Huşi; am cartiruit unde am fost repartizaţi, în satul Olteneşti, com.
Târzii. După o pauză de-o zi am fost scoşi la instrucţie şi la construit
tranşee în pământ. În continuare teme de luptă, tragere şi aplicaţii de
război. Toată iarna am făcut numai teme de luptă, instrucţie şi trageri,
după care timp am primit ordin de plecare, primăvara. Eu am fost
repartizat ca magazioner la magazia de armament al companiei şi al
Batalionului. Îmbarcat la tren cu tot armamentul Batalionului, am fost
dus la oraşul Chişinău în Basarabia, unde am fost depozitat cu magazia
în gara Visterniceni, iar [cei din] Regimentul 24 Infanterie, de unde
făceam şi eu parte, au fost repartizaţi în oraşul Orhei plasat pe malul
Nistrului. Lucrau la cazemate pentru apărarea patriei1.
Într-una din zile am fost dus şi eu cu magazia pe zonă, aproape de
Nistru la lucru la cazemate; nu a trecut mult timp după ce am început
lucrul şi într-o bună dimineaţă de luna mai, am primit ordin în secret să
lăsăm lucrul şi să luăm puşca, sacul cu merinde şi să plecăm înspre
apus de soare, căci vin ruşii atunci bine organizaţi2.
1 La 1 aprilie 1940 au fost dislocate unităţi operative de infanterie peste Prut, în Basarabia, în
zona Chişinău-Străşeni-Visterniceni-Căpriana-Curluceni. Iar începând cu 1 mai 1940 - pe Nistru, în zona
Orhei.
2 Este vorba de ordinul de evacuare în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, care a
declanşat ororile bolşevice din ceea ce Paul Goma va numi „Săptămâna Roşie”: 28 iunie – 3 iulie 1940
(Vezi Paul Goma, Săptămâna Roşie. 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Editura Vicovia,
65
În frunte cu locotenentul comandantului de companie, pe cel mai scurt
drum, am pornit-o spre Chişinău. Am mers toată ziua prin lanurile de
grâu dat în copt şi noi grăbiţi să ajungem la calea ferată să prindem
trenul, să trecem în fugă, să nu ne prindă ruşii în Basarabia, căci şi aşa
toţi soldaţii basarabeni au plecat şi au fugit acasă.
Ajunşi seara la Chişinău la calea ferată şi noi, eram morţi de oboseală,
când, ce să vezi? Nu mai mergea trenul, era oprit transportul pe calea
ferată3. Repede am trecut la transbordarea peste calea ferată, care era
destul de lată. Erau circa 500 de metri de mers peste linii, încolonaţi în
dezordine, fiecare pe socoteala lui. Am mărşăluit toată noaptea pe jos
cu sacul de merinde şi puşca ca să ajungem mai degrabă la Prut să nu
ne prindă ruşii dincolo de Prut. Dar nu a fost aşa uşor să treci Prutul. A
trebuit să mergem numai pe jos toată noaptea şi a doua zi toată ziua,
fără să avem ce mânca nimic, căci nu treceam prin sate, căci
basarabenii te dezbrăcau şi îţi luau tot ce aveai asupra ta şi te mai şi
bătea, căci erau tare supăraţi pe noi, românii 4 . Cu mare efort şi
greutate, numai pe jos, a doua zi pe la sfinţitul soarelui am putut ajunge
la pod la Prut, unde am trecut Prutul pe o punte de lemn, unde am găsit
români de-ai noştri şi concetăţeni de ai noştri rătăciţi ca şi noi. [Acolo]
am putut găsi o bucată de pâine să mâncăm, căci eram foarte obosiţi şi
fără mâncare de 2 zile şi de 2 nopţi, trecuţi prin cea lume destul de
multă, rătăcitori din toate părţile lumii. A fost o retragere foarte grea
până am trecut Prutul în România.
După ce am trecut Prutul, am plecat la Huşi, unde ne-am organizat şi
ne-am dus la graniţă pe malul Prutului pentru paza de-a lungul
Prutului, făcând pază şi instrucţie în fiecare zi până la un timp, când am
primit ordin că s-a început războiul şi că ne-am aliat cu Armatele
nemţeşti şi mergem să ne luăm Basarabia înapoi.
Nu trece mult timp şi s-a început războiul, unde am fost trimis de
Generalul Antonescu5 să luptăm, să luăm Basarabia înapoi. Începând
să luptăm, am trecut Prutul pe la Fălciu şi am luptat de am trecut
Prutul, prin lupte foarte grele; după care am fost rănit la cap şi dus la
salvare până la postul de prim ajutor, unde am găsit pe fratele
Gheorghe, care era ofiţer rezervist. [Fratele] m-a luat şi m-a transportat
la spital în Brăila, unde am fost tratat foarte bine. După ce am fost
vindecat, mi-au dat un concediu medical de 15 zile acasă6.
După expirarea concediului, m-au chemat din nou la regiment7, unde
m-au echipat din nou şi instruit, apoi [m-au] trimis iarăşi pe front. În
apropiere de Odesa, am suferit un război până la căderea Odesei8, în
ziua de 17 octombrie 1941. După căderea Odesei, am fost organizaţi în
coloană de marş şi am fost regulat retraşi şi porniţi la drum, cu direcţia
înspre garnizoana Tecuci. Tot marşul l-am făcut numai pe jos până în
garnizoana Tecuci, timp [în] care masa să o luăm în echipat, cu tot
echipamentul în spate şi numai pe jos, până când am ajuns la
garnizoana Tecuci.
Nu a trecut mult timp de stat în garnizoană şi am primit vestea că ne
desconcentrează şi ne dă drumul acasă; nu după mult timp, am fost
desconcentrat pe un timp nelimitat9. Venit acasă, liber, m-am apucat
de lucru în gospodărie cu plugărie, cu munca câmpului. Timp de un an
Bacău, 2009).
3 Ambiguitatea ordinelor din partea autorităţilor de la Bucureşti a creat un adevărat haos al
evacuării, atât în Basarabia, cât şi la Cernăuţi.
4 Memorialistul surprinde efectele propagandei bolşevice antiromâneşti. Agresiunile împotriva
administraţiei, a preoţilor, a soldaţilor români în retragere (care aveau ordin să nu riposteze) fuseseră avute
în vedere şi bine organizate cu mult timp înainte de invazie, în fruntea lor postându-se bolşevicii din
Basarabia, care au incitat şi locuitori ai satelor împotriva soldaţilor, provocând, de asemenea, în panica
generală, dezertarea basarabenilor din formaţiunile militare. Cât despre „supărarea” basarabenilor pe
români, aceasta era îndreptăţită, de vreme ce Consiliul de Coroană hotărâse evacuarea, fără să se opună
nicio rezistenţă armată la ultimatumul sovietic.
5 Armata Română a primit de la generalul Ion Antonescu ordinul: „Ostaşi, treceţi Prutul!“, la 22
iunie 1941, vizând refacerea integrităţii teritoriale pe frontiera de est.
6 Situaţia militară a lui Ionică T. Panaite din Adeverinţa emisă de M.A.N., U.M. nr. 02405, Nr.
I/2871 din 23.11.1994: 09.07.1941-15.08.1941 – rănit, spitalizat şi concediu medical, O.Z. 353/1941 şi din
Carnetul de muncă, seria P.R. Nr. 107699, cap. IX. Date privitoare la activitatea în muncă, p. 19:
09.06.1941-15.12.1941 – concentrat.
7 Situaţia militară a lui Ionică T. Panaite din Adeverinţa emisă de M.A.N., U.M. nr. 02405, Nr.
I/2871 din 23.11.1994: 23.08.1941-15.12.1941 - pe front cu Regimentul 24 Infanterie.
8 Asediul armatei române asupra oraşului Odesa a început la 18 august 1941. După 2 luni de
rezistenţă, pe 18 octombrie 1941, Odesa a căzut. Luptele au fost crâncene şi victoria românească a fost
scump plătită: circa 70.000 de militari români au căzut, morţi şi răniţi.
9 15.12.1941 – desconcentrat.
Istorie
de zile mi-am ridicat casă şi îmi continuam lucrul la casă pentru a o
termina până în iarna anului 1942. Unde am fost trimis de comună la
şcoala de agenţi veterinari în oraşul Tecuci, unde am absolvit cursurile
de şcoală pe o perioadă de 3 luni, după care timp am reuşit să obţin
certificatul de calificare ca agent veterinar comunal. Nu după mult timp
am fost admis ca agent veterinar comunal.
Făceam serviciu în comună până la primirea noului ordin de
concentrare1. Iarăşi de la început, căci războiul nu era terminat. Am
mai grăbit [lucrul] aşa cum eram de necăjit şi supărat cu soţia şi doi
copii mici… Era un timp foarte greu pentru mine ca să-mi las iarăşi
casa şi copii şi să mă duc iarăşi la război, de la început. Era un timp
foarte dureros, dar nu am avut încotro şi a trebuit să plec la datorie.
Cam dureros a fost [că] am lăsat casa şi m-am prezentat la regiment,
unde am fost repartizat la compania de branduri M.S.M., ca infirmier
de cai, veterinar. M-au scos de la infanterie şi mi-au repartizat o
coloană de cai, infirmerie de cai, unde am dus-o f. bine. [Am] plecat cu
întreaga companie de 180 de cai, de aruncătoare, la Brăila, în paza
cazematelor, unde se varsă Buzăul în Siret, unde am stat mai mult
timp, până am primit ordin, căci plecam pe front înspre Iaşi, unde era
linia de front oprită. Când am auzit de ordin, am făcut tot ce e posibil şi
am îmbarcat toate aruncătoarele şi caii la tren la Independenţa. Am luat
un cal, cel mai bun şi cu şaua pe el, şi am plecat acasă să-mi mai văd
încă odată familia şi tot ce mai e pe acasă. Era un timp foarte greu şi
critic, timpul muncii [la câmp], copiii mici, soţia supărată şi eu eram
aşa de necăjit, căci iarăşi plec şi ştiu ce mă aşteaptă. De data aceasta
era moartea, dar ce-am zis, cu Dumnezeu înainte. Şi lăsând iarăşi soţia
şi cei doi copii, pe la 12, ora de noapte, am luat calul cu şaua, am
încălecat pe el, mi-am luat rămas bun de la soţie şi copii, i-am sărutat
pe toţi cu dor şi am plecat de am ajuns trenul cu aruncătoarele şi caii,
unitatea întreagă, la gară la Frunzeasca. M-am îmbarcat la tren şi am
plecat cu direcţia Roman - Târgu-Frumos, unde era linia de bătaie a
frontului pentru apărare. Nu după mult timp, primim ordin de retragere,
căci s-a rupt frontul şi ne-am aliat cu armata rusă2 şi acum mergem să
luptăm contra armatelor nemţeşti să-i scoatem afară din ţară. Am luat
tot echipamentul şi am plecat în retragere şoseaua înspre Bacău.
Văzând că ne ajung din urmă tancurile sovietice, am părăsit şoseaua şi
am luat-o pe un drum de care înspre Ardeal [cu gând] să trecem
Bistriţa să plecăm înspre Ardeal.
(Va urma)
FRONTUL PLUGARILOR
Lucian CLIT - Huşi
Partidul Comunist, odată cu crearea sa în luna mai a anului
1921 avea să deschidă noi perspective organizării şi activităţii
revoluţionare a maselor ţărăneşti. Partidul Comunist se consideră
a fi singurul partid care se situează pe o poziţie fermă în
chestiunea apărării intereselor ţărănimii muncitoare.
rganizaţia Frontului Plugarilor se naşte pe fondul Marei Crize
Economice din perioada 1929-1933, care s-a repercutat în
România, cu consecinţe grele asupra situaţiei ţărănimii. Acest
fapt se datorează crizei din industrie şi finanţe combinată cu criza
agrară, pe un fond caracterizat de predominarea agriculturii în
ansamblul economiei ţării. În aceste condiţii, criza agrară i-a proporţii
catastrofale şi are urmări grele asupra agriculturii, a ţărănimii
O
1 În 1943, figurează doar o singură mobilizare, conform Adeverinţei emisă de M.A.N., U.M. nr.
02405, Nr. 79172 din 03.06.1968 şi Carnetului de muncă, seria P.R. Nr. 107699: 03.09.1943-15.11.1943 –
concentrat. Pentru 1944, situaţia militară a lui Ionică T. Panaite în documente: Adeverinţa emisă de
M.A.N., U.M. nr. 02405, Nr. 79172 din 03.06.1968 şi în Carnet de muncă, seria P.R. Nr. 107699, cap. IX.
Date privitoare la activitatea în muncă: 12.01.1944 – concentrat; Adeverinţa emisă de M.A.N., U.M. nr.
02405, Nr. I/2871 din 23.11.1994: 01.04.1944-23.08.1944 - pe front cu Regimentul 24 Infanterie.
2 Este momentul de la 23 august 1944.
66
muncitoare Izbucnirea şi ascuţirea crizei economice au agravat situaţia
ţărănimii, au dat o intensitate mai mare procesului de sărăcire şi de
diferenţiere de clasă în mediul rural.
Cum era de aşteptat, efectele crizei nu s-au simţit direct în România.
Bursa de la Bucureşti era mică, iar prăbuşirile au fost la început
minore, însă, aşa cum spunea Victor Slăvescu, criza s-a instalat în
valuri succesive. O să vă prezint această succesiune, pentru că este
interesantă şi pentru că, într-un fel, putem să întrevedem şi ce s-a
întâmplat în România după 2007-2008.
Începutul a fost „criza preţurilor”, adică primul val. S-a făcut simţită
mai întâi la nivelul comerţului exterior, prin scăderea impresionantă a
preţurilor produselor exportate de România pe pieţele internaţionale:
cereale, petrol, lemn, vite. Când se vorbeşte de scăderea preţurilor,
percepţia populaţiei este că se întâmplă un lucru bun. Dar, s-a dovedit
că nu a fost un lucru bun. Deoarece „criza preţurilor” a fost legată de
comerţul exterior, în epocă s-a acreditat ideea că, pentru România,
criza era un articol de import şi nu ne va afecta. Dar ne-a afectat,
pentru că a urmat al doilea val, respectiv „criza veniturilor”.
După scăderea preţurilor, pe cale de consecinţă, toţi cei care exportau
atât producătorii agricoli, cât şi cei din industrie, au suferit o cădere a
veniturilor. Vă mai aduc aminte că anul 1929 a fost un an agricol foarte
bun. Toată lumea era fericită că are producţie mare. Dar când a fost la
valorificare, dintr-o producţie mare s-au obţinut venituri mici. Pentru
că nu au mai putut să exporte, producătorii lucrau în pierdere şi nu şiau mai acoperit cheltuielile de producţie, fapt ce a determinat apariţia
celui de al treilea val, „criza de consum”.
Scăzând veniturile a scăzut şi consumul. Având în vedere că angajaţii
din economie şi agricultură, salariaţii publici, liber profesioniştii,
precum şi cei din învăţământ şi sănătate au resimţit reducerea
veniturilor, scăderea puterii de cumpărare a fost un fenomen general
economic şi unul dintre indiciile cele mai evidente ale crizei, care s-a
resimţit începând cu 1930-1931.
A urmat „criza producţiei”. Scăzând puterea de cumpărare şi
consumul, producţia internă, de asemenea, s-a prăbuşit şi ea. Comerţul
a fost destabilizat, volumul vânzărilor a scăzut şi durata stocurilor a
crescut. Cu marfa nevândută, comercianţii nu mai puteau face comenzi
noi şi, astfel, s-a ajuns la această „criză de producţie”. Cu depozitele
pline de marfă şi fără cumpărători, fabricanţii nu mai investeau în
materii prime şi în mână de lucru, iar „criza de producţie” s-a dus în al
cincilea val, care a fost „criza locurilor de muncă”.
Şomajul reprezenta o mare ameninţare pentru populaţie, cu toate că
industria românească nu era foarte dezvoltată şi cea mai mare parte a
populaţiei era în mediu rural. Dar nimeni nu uitase suferinţele
provocate de lipsa locurilor de muncă în timpul războiului. Foarte
sugestiv pentru felul în care percepea opinia publică această problemă
este un reportaj din publicaţia „Realitatea ilustrată”, din 25 septembrie
1930, când deja se ajunsese la al cincilea val. În reportaj lucrurile sunt
prezentate poate mai dramatic decât erau în realitate, dar cred că este
semnificativ ca să înţelegem atmosfera vremii: „Cruciadele au introdus
lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România
numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să
încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată
trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau
prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de
cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare
reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei
oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază,
lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de
specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar
cărora nu li se oferă posibilitatea”;
În „Calendarul ziarului Universul” din 1934, situaţia şomajului cronic,
deşi prezentată doar în cifre, este şi mai impresionantă. După datele
Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva, la 15 august 1934,
numărul şomerilor înregistraţi şi indemnizaţi era de 4.104.000 în
Germania, ceea ce explică maniera în care a câştigat Hitler puterea;
2.142.000 în Anglia; aproape 700.000 în Italia; aproape 200.000 în
Istorie
Austria şi peste 200.000 în Polonia, la fel şi în Cehoslovacia. România
este înscrisă cu 32.000 de şomeri, cu precizarea că este o evaluare
aproximativă, din anul 1931. Deci, nici cel puţin nu aveam o statistică
corectă a şomajului. După această criză a locurilor de muncă, legat însă
de toate celelalte valuri, a urmat „criza finanţelor statului”.
Cum era şi normal, pe o activitate economică în scădere, cu venituri
scăzute atât la producători, cât şi la consumatori, veniturile bugetare sau prăbuşit şi finanţele statului au intrat în degringoladă. Legăturile
dintre starea economiei şi bugetul statului fiind atât de strânse, este de
la sine înţeles că a urmat acutizarea „crizei finanţelor statului”.
Resimţind efectele crizei, guvernaţii au trecut la diminuarea cheltuielile
materiale, în acest fel piaţa fiind privată de un client, cândva, puternic.
Presa consemnează acest fenomen şi scrie despre guvernele care au
trecut brusc la economii după o eră de risipă şi de cheltuieli excesive.
Concomitent, s-au micşorat salariilor angajaţilor statului, diminuând
astfel puterea de consum a acestora şi agravând „criza de consum”. De
asemenea, scăderea veniturilor populaţiei a determinat şi regresul
puterii de contribuţie a cetăţenilor la impozite, precum şi scăderea
puterii de consum a articolelor monopolizate, care, de asemenea,
aduceau venituri la stat.
S-a ajuns la al şaselea val, „criza de încredere”. Dacă citim ceea ce se
publica în epocă, devine evident că toată lumea era cuprinsă de panică,
iar „criza de încredere” domina starea de spirit a oamenilor. Zvonurile
prindeau cu uşurinţă, se credea orice şi era ascultat oricine. Cum foarte
plastic spunea Victor Slăvescu, într-o conferinţă ţinută în anul 1932,
„neîncrederea este pretutindeni. Neîncrederea este în aer. Nimeni nu se
mai încrede. Toată lumea crede orice.”
Pe acest fond de criza se ajunge in ipostaza de tensiuni sociale care
culminează cu greva minerilor şi a petroliştilor nemulţumiţi de situaţia
creată.
In cursul anului 1932, Guvernul român a luat o serie de măsuri
nepopulare pentru a face faţă marii crize economice. „Curbele de
sacrificiu“, care au afectat în primă faza doar pe funcţionari, au atins si
categoria muncitorilor la sfârşitul anului. Astfel că întreprinderile
industriale au suspendat indemnizaţia de chirie si „alocaţia de
scumpete“, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu
aproximativ 25%. În ianuarie 1933, viaţa politică şi socială a României
era tensionată la maximum. Iuliu Maniu tocmai plecase de la
conducerea Guvernului naţional - ţărănist, provocând o criză politică
însemnată. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, încă nu îşi
consolidase autoritatea suficient, mai ales că trebuia să facă faţă
introducerii unei noi „curbe de sacrificiu“. Peste toate acestea, iarna
grea contribuia la înrăutăţirea condiţiilor de trai. Primii care au
reacţionat au fost profesorii si studenţii care cereau concesii economice
din partea Guvernului. Greva acestora a incurajat protestul
muncitorilor.
La Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, după ultima „curbă de
sacrificiu“, muncitorii aveau un nou motiv de nemulţumiri. La 20
ianuarie, administraţia a anunţat că plata salariilor se va face numai
dacălucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei
ani. A doua zi s-a introdus o nouă măsura care a alimentat tensiunile,
prin concedierea temporară a muncitorilor de la atelierele de vagoane.
Aceştia lucrau sub cerul liber, astfel că, din cauza condiţiilor
meteorologice nefaste, conducerea a dispus închiderea temporară a
secţiei.
La începutul anului 1933, cel mai important nucleu comunist pare a
fi la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti. Aici, simpatizanţii
comunişti penetraseră organizaţiile muncitoreşti social - democrate, iar
la sfârşitul anului 1932 reuşiseră să creeze un „sindicat rosu“. Acesta
era condus de Panait Bogatoiu şi Constantin Doncea, în vreme ce
Gheorghe Gheorghiu-Dej coordona activitatea organizaţiei din punct
vedere al apartenenţei la mişcarea comunistă. Prin curieri, GheorghiuDej şi Moscu Cohn (Gheorghe Stoica) menţineau legătura cu nucleele
comuniste de la Atelierele de vagoane din Cluj si Iasi.Liderii
„sindicatului roşu“ aveau ca obiectiv să creeze in fiecare secţie a
Atelierelor nuclee comuniste care să atragă muncitorii spre grevă. O
67
altă strategie a comuniştilor era discreditarea sindicatelor socialdemocrate, prin sabotarea întrunirilor. Astfel că Bogatoiu şi Doncea
aveau misiunea de a pătrunde în sălile de şedinţă cu scopul de a obţine
cuvântul la tribuna unde urmau să militeze pentru declanşarea grevei
generale.Aceste acţiuni ale comuniştilor români se înscriau în
directivele date de Comintern la congresul al şaselea din iulie-august
1928. Stalin le-a impus comuniştilor să rupă orice legătură cu socialdemocratii, pe care-i considera „fascişti sociali“, şi săînfiinţeze
„sindicate roşii“ pentru a concura organizaţiile social-democrate.
Acest lupte proletare, influenţate de P. C. R., constituie un impuls la
adresa luptei maselor ţărăneşti. Cel mai concret exemplu în acest sens
dat de înfiinţarea la începutul anului 1933, a Frontului Plugarilor, care
se adresează ţărănimii în acele momente de maximă efervescenţă
revoluţionară.
Apariţie şi dezvoltare în România – perioada 1933-1938
Iniţiativa creării Frontului Plugarilor aparţine unui grup de ţărani din
Hunedoara. În urma unor discuţii avute spre sfârşitul anului 1932, Ion
Moga Fileriu, Miron Belea, Guia Petru Moţu, Cionca Todor,
Dumbravă Ioviţă, Dănuţ Şotângă hotărăsc convocarea la Deva a unei
mari adunări ţărăneşti în data de 8 ianuarie 1933.1Născut din dorinţa
de a combate spiritul exploatator a regimurilor democratice existente.
Principalele obiective trasate sunt: o Românie democratică în
adevăratul sens al cuvântului, politică strânsă de prietenie cu toate
ţările democratice, în special Uniunea Sovietică, 2 sindicalizarea
plugarilor, sprijinirea industriei şi comerţului cinstit, impozite adecvate
situaţiei materiale a fiecărui cetăţean în parte, crearea de condiţii
adecvate muncitorului, liberalizarea învăţământului, libertatea reală a
cultelor religioase.3
Este prima întrunire de o asemenea amplitudine ţinută vreodată în
Hunedoara. În timpul adunării se lansează ideea
invitării
reprezentanţilor diferitelor partide politice din localitate şi a oamenilor
politici de vază din Deva.4 În acest context ajunge dr. Petru Groza să
apară în faţa mulţimii şi să exulte datorită acestei adunări
impresionante. El însuşi afirmă „...că niciodată din 1918 n-a văzut în
acest oraş o adunare mai mare, mai aprinsă, ca cea de azi...”. 5 În
urma deciziilor luate în adunarea de la 8 ianuarie 1932, ţăranii din cele
45 de sate care aparţineau de plasa Deva decid sa alcătuiască comitetul
de plasă al Frontului Plugarilor.6
Sediul Frontului Plugarilor din Deva stabilit în localul din Piaţa
Unirii, nr. 16. 7 Prima întrunire în acest local are loc în data de 4
februarie 1933 când fruntaşii organizaţiei definitivează proiectul de
program al Frontului Plugarilor, intitulat „Ce vrem” 8 , adresând
maselor ţărăneşti manifestul. Programul se pronunţă în favoarea
îmbunătăţirii situaţiei maselor muncitoreşti în general şi a celor
ţărăneşti în special pe calea reducerii datoriilor acumulate în cursul
anilor, mai ales a celor contractate în timpul marii crize economice din
perioada 1929-1933. În program se cerea „impunerea averilor mari”,
încetarea „cumulării slujbelor în favoarea unora şi spre nenorocirea
altora”, astfel încât „nimeni în această ţară să nu poată ocupa, sub
nici o formă o singură funcţie publică”, 9 reducerea aparatului
birocratic al statului care încărca mult bugetul cu cheltuieli ce se pot
evita, 10 impunerea de către stat a „răspunderii neprivilegiate a
miniştrilor pentru orice nelegalitate săvârşită sau tolerată” 11 ,
1 Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, Frontul Plugarilor, Institutul de studii istorice şi social politice de pe lângă C. C. al P. C.
R., Bucureşti, 1970, p. 17;
2D. J. A. N. I, Comitetul regional Iaşi al Frontului Plugarilor, dosar 23, p. 37;
3Ibidem;
4Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 18;
5Ibidem, p. 20;
6Ibidem, p. 27;
7Ibidem, p. 29;
8Ibidem;
9Ce vrem?, Tipografia Decebal, Deva, 1933, p. 25;
10Ibidem, p. 29;
11Ibidem, p. 30;
Istorie
desărvârşirea împroprietăririi ţăranilor în temeiul revizuirii
exproprierilor1, „reglementarea producţiei şi a importului produselor,
în conformitate cu nevoile tuturor şi în interesul poporului”2, ieftinirea
până eventual la preţul de cost a produselor ieşite din fabricile de stat
(sare, chibrituri)3, „desfiinţarea dijmei, lucrării pământului în parte,
urmând ca toate prestaţiile în muncă sau natură să fie înlocuite cu
numerar” 4 , îmbunătăţirea dotării tehnice a agriculturii 5 , îngrijire
medicală şi asistenţă juridică gratuită pentru plugarii cu proprietăţi sub
5 ha6, „libertatea de cuvânt, organizare, manifestaţii, presă pentru toţi
plugarii, de a avea libertatea politică şi desfiinţarea legilor şi a
măsurilor care împiedică aceste libertăţi” 7 , scutirea de impozite a
ţăranilor cu pământ puţin.8 Programul se considera a fi unul situat pe o
linie înaintată de combatere a sistemului tip impus de Musollini în
Italia, care se dezvolta în alte ţări europene de asemenea, dar şi
împotriva sistemului de guvernare hitlerist.9 Analizând programul se
constată că la baza sa au stat principiile alianţei ţărănimii cu păturile
muncitoare.
Programul supus aprobării congresului de către Miron Belea la data
de 18 februarie 1933. 10 Programul însuşit de miile de participanţi ,
consemnându-se în acest sens caracterul democratic al organizaţiei.
Din acest moment Frontul Plugarilor acţionează în baza unui document
programatic unanim acceptat de masa membrilor săi.11
La întrunirile ţărăneşti organizate de Frontul Plugarilor, în diferite
centre se auzeau lozinci cum ar fi: „ne trebuie dreptate, să vină lume
nouă!”, „pînâ când într-o ţară făcută bogată de noi, să fim mereu
sclavi?”, „vrem unirea ţăranilor cu muncitorii de la oraşe”12 şi altele
demonstrează intenţiile şi obiectivele trasate de organizaţie cât şi
crearea unei conştiinţe unice a ţăranului român.
Atitudinea autorităţilor iniţial este una agresivă. Chestura de poliţie
din Deva raportează că pe străzile din Hunedoara au avut loc acţiuni de
masă ale ţăranilor, cărora li s-au alăturat şi muncitorii, împotrivă cărora
au fost trimise forţele de represiune. Conflictul dintre cele două părţi
combatante se întinde pe durata a mai multor ore.13 Organizaţia nou
înfiinţată raporta în propriul ziar „Horia”: „Am fost bătuţi şi arestaţi de
către poliţia mobilizată şi jandarmi cu coifuri de paradă, aduşi din
depărtări ”. 14 În aceste condiţii se desfăşoară întrunirile pentru
alegerea comitetelor din celelalte plăşi ale judeţului Hunedoara şi
alegerea conducerii Frontului Plugarilor în alte judeţe ale ţării: Alba,
Caraş, Severin, Arad, Sibiu, Turda.15
În zilele imediat următoare congresului autorităţile efectuează
numeroase arestări, principalii vizaţi fiind ţăranii care au participat.
Mişcarea nou apărută catalogată drept o mişcare primejdioasă,
subversivă, bolşevică.16
Treptat, după congresul din 18 februarie 1933, organizarea Frontului
Plugarilor se extinde în mai multe judeţe din Ardeal şi Banat precum şi
în Moldova.
În Banat, moşierul C. Garoflid, conducătorul Ligii Agrare (grupare
reacţionară a marii moşieririmi înfiinţată în anul 1929) şi N. Lupu
conducător al Partidului ţărănesc (dezidenţă desprinsă din P. N. Ţ. în
februarie 1927. La data de 11 martie 1934 revine la P. N. Ţ.) vin cu
1Ibidem, p. 34-35;
2Ibidem, p. 37;
3Ibidem, p. 48;
4Ibidem, p. 40;
5Ibidem, p. 40;
6Ibidem, p. 41;
7Ibidem, p. 42;
8Ibidem, p. 43;
9Ibidem, 47;
10Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit.,p. 47;
11Ibidem;
12P. Constantinescu, Lupta pentru formarea Frontului Popular din România, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 22;
13Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 33;
14„Horia”, anul II, nr. 8, 1933;
15Ibidem;
16Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit.,p. 47;
68
propunerea de a uni propriile organizaţii cu cele ale Frontului
Plugarilor. 17 Organizaţia Frontului Plugarilor refuză propunerile
venite din partea lui C. Garoflid şi N. Lupu. Organizaţia era dispusă să
accepte în rândurile sale doar masele de ţărani ce intrau sub incidenţa
celor două formaţiuni politice, refuzând însă primirea conducătorilor
săi care erau catalogaţi drept interesaţi politici. 18 Ideea organizării
Frontului Plugarilor se extinde cu rapiditate în rândurile ţăranilor din
Cluj, Târnăva, Sibiu, Mureş, Turda, Bihor, Alba şi Maramureş. Ţăranii
din Moldova, organizaţi în Liga Ţăranilor din România au hotărât să
aplice pentru intrarea în organizaţia Frontului Plugarilor.19
Un moment important în activitatea organizaţiei Frontului Plugarilor
l-a constituit participarea în anul 1933 la alegerile generale pentru
Camera Deputaţilor şi Senat.20 Gruparea se bucură de o popularitate
crescândă.
Organizaţia Frontul Plugarilor îşi orientează activitatea spre
apropierea de masele muncitoare de altă naţionalitate din ţară şi de alte
organizaţii politice.21
În acest sens, la 24 septembrie 1935, la Băcia are loc o întrunire
comună a reprezentanţilor Frontului Plugarilor cu reprezentanţii
Madoszului în urma căreia se încheie un acord. 22 P. C. R. salută
acordul,23 care este privit cu satisfacţie de masele muncitoreşti.
Anul 1934 marchează apropierea partidului comunist de Frontul
Plugarilor. Activişti de seama ai P. C. R., printre care: Augustin
Almăşan, Iosif Rangheţ, Petre Constantinescu-Iaşi, Gavrilă Birtaş,
Jozsa Bela, Alexandru Sencovici, Ion Vinte etc.24, devin sfătuitori ai
membrilor din organizaţia Frontului Plugarilor şi determină o serie de
acţiuni din cadrul grupării. Prin intermediul lui Gombo Samuilă, dr.
Petru Groza beneficiază de sprijin permanent din partea Partidului
Comunist Român.25
Primele contacte oficiale dintre Frontul Plugarilor şi P. C. R. apar în
anul 1935 atunci când P. C. R. ducea o luptă făţisă împotriva
fascismului şi căuta să atragă organizaţii ţărăneşti, muncitoreşti, care să
îi ajute în această luptă.
Partidul Comunist din România sub îndrumarea Partidului bolşevic cu
centrul la Moscova, caută şi găseşte toate căile legale posibile să atragă
diverse organizaţii de masă pe care să le îndrume şi să le coordoneze în
interes propriu. Partidul Comunist din România a organizat mai multe
organizaţii de masă legale în perioada în care libertăţile democratice o
mai permiteau, adică din anul 1925 până în anul 1938, dar mai ales în
perioada 1932-1938. 26 În această perioadă 1932-1938 activează mai
multe organizaţii legale de masă înfiinţate şi conduse de partid printre
care: Mişcarea antirăzboinică, Comitetul naţional antifascist, Liga
Muncii, Amicii U. R. S. S., Liga contra prejudecăţilor, Asociaţia pentru
protecţia mamei şi a copilului, Comitetele cetăţeneşti, Liga contra
bătăii, Blocul democratic, Comitetul pentru apărarea contra fasciştilor
şi Uniunea democratică.27 Dintre aceste organizaţii Blocul democratic
i-a contact cu Frontul Plugarilor, atraşi de popularitatea imensă pe care
au dobândit-o într-un timp atât de scurt şi de influenţa lor în rândul
ţărănimii.
În cadrul Plenarei a V-a lărgită a comitetului central din august 1936
într-un document intitulat amplu: „Pentru pace, pământ şi libertate”28,
la punctul 63 se precizează „orice propunere din partea socialdemocraţilor, naţional-ţărăniştilor, dacă aceste propuneri merg cu
17Ibidem, p. 48;
18Ibidem;
19Ibidem, p. 49;
20Ibidem, p. 52;
21P. Constantinescu, op. cit., 1968, p. 22;
22Gh. I Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 60
23Ibidem, p. 64;
24Ibidem, p. 56;
25Ibidem;
26P. Constantinescu, Organizaţii de masă legale conduse de partidul comunist din România în anii 1932-1938,
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, Bucureşti, p. 3-4;
27Ibidem, p. 4;
28Documente din istoria Partidului Comunist din România, Ed. P. M. R., 1951, P. 266-287;
Istorie
adevărat pe linia apărării intereselor, trebuesc însuşite şi susţinute”1
La începutul lunii decembrie o delegaţie a Blocului pleacă la Deva.2 În
decurs de 3 zile se i-a legătura cu delegaţi ai Frontului Plugarilor.
Prima întrunire înglobează delegaţi din 62 de comune ale plăşii
Deva. 3 Aceste întruniri continuă în comunele Fold, Cârne, Ţebea,
Băiţa etc., la care participă peste 300 delegaţi care reprezintă 250 de
comune.4 În urma acestor întruniri are loc un acord de luptă comună.
Acordul dintre cele două grupări celebrat la Deva, în data de 6
decembrie 1935, în sala Decebal, sediul Frontul Plugarilor5, unde pe
lângă delegaţiile organizaţiilor invitate, participă reprezentanţi ai
tuturor organizaţiilor de plasă ale Frontului Plugarilor. Adunarea din
Deva reprezintă un prim pas din programul manifestărilor dedicate
încheierii acordului comun.În aceeaşi zi, 6 decembrie 1935 se încheie
un acord de acţiune comună antifascistă, la Ţebea. 6 Acordul este
semnat sub gorunul lui Horia şi mormântul lui Avram Iancu, drept
semn de cinstire a luptelor duse în trecut de aceştia.7
DeasemeneaComitetul central al Blocului Democratic dă un
comunicat în care afirmă că la Ţebea sub faimosul gorun al lui Horea,
Blocul Democratic şi Frontul Plugarilor s-au decis să apere cu forţe
unite libertăţile poporului român, câştigate cu multă trudă şi sânge.8
Acordul cuprinde 18 puncte de acţiune comună şi se bucură de un
mare răsunet în opinia publică, în randul maselor ţărăneşti şi
muncitoreşti.Ziarul „Steagul Roşu” concluzionează că încheierea
acordului de la Ţebea este rodul muncii duse de P. C. R. pentru ralierea
pe o platformă comună a organizaţiilor democratice, antifasciste şi este
salutată cu bunăvoinţă de mişcarea muncitorească din ţară.9 Un alt ziar
susţinea că prin semnarea acordului de la Ţebea se deschide: „drumul
marilor realizări”.10
În acord se stabilesc obiectivele comune ale celor două organizaţii.
Aceste obiective stipulate sub forma unui program mininal de acţiune
care conţine următoarele sarcini: lupta împotriva pericolului fascist,
împotriva cenzurii şi stării de asediu, libertatea presei şi a întrunirilor,
dreptul de organizare politică, sindicală şi culturală a maselor
muncitoare, împotriva fiscalităţii excesive, împotriva proiectului de
lege a meseriilor, pentru alegeri libere, mărirea salariilor şi asigurarea
unor condiţii de muncă decente, împotriva militarizării şi înarmării
organizaţiilor fasciste, împotriva războiului, pentru pace etc. 11 Se
subliniază faptul că acordul de faţă nu este altceva decât o dezvoltare
pe baza mai largi a acordurilor semnate iniţial la Băcia (între Frontul
Plugarilor şi Madosz).12
P. C. R. consideră făurirea alianţei dintre clasa muncitoare şi
ţărănimea muncitoare, atitudine adoptată de Frontul Plugarilor dar şi de
Madosz, un succes în mobilizarea la luptă a maselor largi de oameni ai
muncii. 13 În anii ilegalităţii aceste două organizaţii îşi desfăşoară
activitatea sub îndrumarea şi conducerea Partidului Comunist.14
Semnarea acordului de la Băcia din 24 septembrie 1935 între Frontul
Plugarilor şi Madosz şi acordul de la Ţebea din 6 decembrie 1935
considerate elemente iniţiatice care formează primul sâmbure de Front
popular antifascist în România.15
În spiritul acordului de la Ţebea, din iniţiativa P. C. R., la Bucureşti se
întrunesc membri ai organizaţiilor Blocului democratic, Frontului
1Ibidem, p. 278
2P. Constantinescu, op. cit., 1952, p. 87
3Ibidem
4Ibidem
5Gheorghe Micle, Primul congres general al Frontului Plugarilor, Editura „Frontul Plugarilor”, Bucureşti, 1954, p.
204;
6Gh. Ioniţă, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 74;
7Ibidem;
8P. Constantinescu, op. cit., 1952, p. 87;
9„Steagul Roşu”, 1936, nr. 3;
10„Înainte”, 1935;
12Ibidem;
13Studii de istorie contemporană, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, p. 294;
14Ibidem;
15P. Constantinescu, Din lupta antifascistă pentru independenţa şi suveranitatea României, Editura Militară,
69
Plugarilor, Frontului Studenţesc democratic şi Madosz, care au decis
constituirea unui comitet de coordonare care avea rolul de coeziune şi
închegare a Frontului Popular antifascist.16
Dictatura regală
Instaurarea dictaturii regale, la 10 februarie 1938, reprezintă o
lovitură dată maselor muncitoare, deci în consecinţă şi Frontului
Plugarilor. În dimineaţa zilei de 10 februarie regele cere crearea unui
guvern de uniune naţională. Văzând situaţia actuală Octavian Goga îşi
prezintă demisia.17 Regele are o serie de întrevedericu foşti miniştri şi
cu anumiţi şefi de partide. Se întâlneşte cu Constantin Argetoianu,
Alexandru Averescu, Gh. Brătianu etc.18 În noapte de 10-11 februarie
se constituie primul guvern al dictaturii regale, 19 care acţionează cu
multă abilitate.La data de 11 februarie decretată starea de asediu pe
întreg cuprinsul ţării, ordinea publică şi siguranţa statului trece sub
incidenţa autorităţilor militare, numiţi noi prefecţi de judeţe din rândul
ofiţerilor cu grad locotenent-colonel sau colonel, revocată convocarea
corpului electolar. 20 .Din primele zile ale instaurării declanşată o
ofensivă la adresa libertăţilor cetăţeneşti, care au fost mult diminuate.
După aceste măsuri de urgenţă aplicate de regimul carolist, Istrate
Micescu, la indicaţia lui Carol al II-lea, elaborează proiectul unei noi
constituţii, care este aprobat de Consiliul de Miniştri şi publicat la data
de 20 februarie.21La data de 30 martie 1938 se decretează desfiinţarea
tuturor partidelor şi organizaţiilor politice. Prin decretul lege de faţă a
fost dizolvat şi Frontul Plugarilor. 22 Carol al II-lea afirma în
memoriile sale: „Hotărârile regelui Carol al II-lea şi toate acţiunile
lui, deşi aveau aparenţa suprizei şi incoerenţei, totuşi emanau în urma
unor manevre bine chibzuite de a distruge toate partidele politice,
pentru a putea deţine în mâna sa proprie, permanent şi exclusiv,
puterea de stat.”23
În faţa acestor decizii radicale, Frontul Plugarilor îşi exprimă
protestul, prin diferite forme. Datorită restricţiilor impuse Frontul
Plugarilor nu se mai poate extinde în judeţele în care nu îşi constituise
organizaţii încă. Frontul Plugarilor continuă activitatea sub forme
ilegale în tandem cu Partidul Comunist. 24 Organele dictaturii regale
fac presiuni privind dizolvarea Frontului Plugarilor. Încercările de
dizolvare nu au succes.25
În noile condiţii, activitatea Frontului Plugarilor nu mai cunoaşte
amploarea din perioada în care funcţionase în mod legal. Hotărârea de
a-şi continua activitatea presupunea, o restrângere a formelor de
manifestare, a metodelor de acţiune, dictată bineînţeles de împrejurările
nefaste.26
Organizarea de întruniri publice nu mai este posibilă, astfel că sarcina
principală a organizaţiei devine împărţirea de material propagandistic
către masele de ţărani. La începutul anului 1938, împărţită în număr
mare broşura „De ce nu trebuie să fie plugarul român fascist?” 27 ,
editată de conducerea Frontului Plugarilor.
În primii doi ani de ilegalitate organizaţia nu reuşeşte să întreprindă
decât acţiuni limitate, ce se rezumau strict la menţinea legăturii cu
masele ţărăneşti şi punerea acestora la curent cu viitoarele acţiuni şi
obiective.28
17Ioan Scurtu, Iulian Cârţână, Curs de istoria contemporană a României, Bucureşti, 1980, p. 9;
18Ibidem;
19Ibidem; p. 10;
20Ibidem, p. 11;
21Ibidem;
22Al. Gh. Savu, Dictatura regală, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 83;
23Petru Groza, Adio lumii vechi, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 409;
25Ibidem, p. 105;
26Ibidem, p. 106;
27Ibidem, p. 107;
28Ibidem;
Istorie
Situaţia dramatică prin care trecea România la sfârşitul anului 1940,
legată de pierderile teritoriale suferite, determină Frontul Plugarilor să
i-a atitudine şi îşi manifestă dezaprobarea. La 30 august 1940 se anunţă
dictatul de la Viena care determină demonstraţii în stradă în anumite
oraşe din România cum ar fi Cluj. Reprezentanţii Frontului Plugarilor
şi a Madosz i-au cuvântul, cheamă masele la un front de luptă comun,
cu scopul de a doborâ guvernul, considerat trădător şi de a anula
tratatul. 1 Puternice demonstraţii izbucnesc şi în Timişoara, Braşov,
Sibiu, Sebeş, Arad, Turda, Baia Mare etc. 2 În coloanele
demonstranţilor se regăsesc şi membri ai Frontului Plugarilor.
Perioada antonesciană
La data de 5 septembrie 1940, guvernul I. Giugurtu înlocuit cu
generalul Ion Antonescu, căruia i se acordă puteri depline în
conducerea statului. 3 A doua zi, Carol al II-lea este înlăturat de la
putere, în această privinţă aducându-şi aportul şi Garda de Fier.4 Ion
Antonescu i-a legătura cu principalele forţe politice ale României
pentru alcătuirea unui guvern de revigorare naţională: P. N. Ţ., P. N. L.
şi legiunea condusă de Horia Sima. Este refuzat de ţărănişti şi de
liberali. 5 În urma instaurării lui Antonescu la putere, naţionalismul
integral urmează să devină noul fundament ideologic al României.
Antonescu, om al ordinii militare, având oroare de manifestările
anarhice, revoluţionare, ar fi dorit un cabinet de uniune naţională, cu o
reprezentare cât mai largă a partidelor politice româneşti, printre care,
evident, şi Mişcarea Legionară. 6 Refuzul liberalilor şi ţărăniştilor îl
determină să apeleze la legionari. Elementele legionare nu dovedeau o
valoare profesională deosebită, erau în general tinere şi nu aveau
aproape deloc experienţă administrativă. La 14 septembrie 1940, prin
decretul regal nr. 3151, România devenea Stat Naţional Legionar.7
Data de 7 septembrie 1940 marchează noi cedări teritoriale.
Cadrilaterul este cedat Bulgariei. 8 Războiul începe cu adevărat şi
pentru România. Regimul antonescian combinat cu rigorile războiului
determină cea mai grea perioadă din existenţa Frontului Plugarilor.
Măsurile represive adoptate de dictatura militar-fascistă, vor pune în
mişcare caracterul revoluţionar al grupării. Noile condiţii create
determină organizaţia Frontul Plugarilor să îşi adapteze activitatea şi
formele de manifestare.
Începe o nouă luptă propagandistică, în care principalul obiectiv
enunţat de organizaţie constituit din demascarea politicii demagogice a
legionarilor şi a intenţiilor lor meschine.9
Autorităţile organizează percheziţii asupra membrilor Frontului
Plugarilor, cu scopul de a confisca materialele propagandistice. La una
din percheziţii, efectuată în comuna Nădăştia de Sus asupra membrilor
Frontului Plugarilor, au fost găsite numeroase materiale
propagandistice, care proveneau fie de la Partidul Comunist fie de la
Frontul Plugarilor. 10 După efectuarea percheziţiei s-a raportat
organelor superioare că au fost găsite asemenea materiale, cu toate că,
puţin timp înainte, la o altă percheziţie nu a fost găsit nimic. Concluzia
este că se lucrează intens pe linia editării şi difuzării acestui gen de
materiale în mase.11
Situaţia populaţiei rurale este foarte proastă, datorită lipsei de alimente,
generată şi de abuzurile armatei germane care confiscă de la
1Ibidem, p. 110;
2Ibidem;
3Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România 1835 – 6 septembrie 1940, Ediţia a II-a, Fundaţia Social –
Democratică Constantin – Titel Petrescu, Bucureşti, 2003, p. 463;
4Ibidem;
5Cristian Sandache, Europa dictaturilor şi originile războiului româno-soviectic, Editura Militară, Bucureşti, 2007,
p. 196;
6Ibidem, p. 200;
7Ibidem;
8Constantin Titel Petrescu, op. cit., p. 463;
10Ibidem, p. 116;
11Ibidem;
70
producători orice tip de aliment. 12 Situaţia devine insuportabilă, în
anumite locuri ţăranii organizând proteste sau acţiuni de sabotare a
aprovizionării: ascund cerealele, duc vitele în munţi, nu se supun
ordinelor de recrutare, dezertează din armată. O astfel de acţiune
organizată de anumiţi membri sau simpatizanţi ai organizaţiei Frontul
Plugarilor la 29 martie 1941, când se prezintă în faţa prefecturii din
Brad. 13 Protestează împotriva mizeriei, a tratamentului imunam la
care populaţie este supusă de către autorităţi. Cererile nu sunt
respectate, astfel încât ţăranii organizează un marş al foamei spre
comuna Hălmagiu, cu scopul de a-şi procura alimente.14
Intrarea în război are consecinţe nefaste asupra condiţiei maselor.
Ţăranii erau supuşi rechiziţiilor forţate, ţintindu-se în special vitele şi
cerealele.15La aceste „raiduri” se adaugă o serie de legi care aveau
rolul de a asigura marii proprietari de pământ cu suficienţi muncitori,
ceea ce a condus, în mod inevitabil, la ruinarea micilor gospodării
ţărăneşti. Pe lângă toate acestea, se adaugă şi jafurile şi abuzurile
realizate de unităţile germane cantonate în diverse zone ale ţării.
Condiţiile grele impuse de noul regim dar determinate în mare măsura
de războiul care era în desfăşurare, determină Frontul Plugarilor să
traseze noi obiective. Începe din nou crearea organizaţiilor săteşti,
desfăşurând o propagandă intensă, care are rolul de a-i convinge pe
ţărani de necesitatea ca în cazul în care vor fi chemaţi la luptă pe
frontul antisovietic, să nu se prezinte, să dezerteze sau să predea sub
statutul de prizonier.16
Conducerea Frontului Plugarilor încearcă atragerea în lupta
antifascistă declarată şi pe liderii partidelor tradiţionale, P. N. L. şi P.
N. Ţ., care însă au refuzat.17
Raportul cu P. C. R., rămâne unul de cooperare şi îndrumare. Anul
1942, enunţă începerea unei lupte generale a P. C. R., o luptă
îndreptată împotriva dictaturii militare-antifasciste, împotriva
războiului hitlerist. P. C. R. se adresează ţărănimii şi îi îndeamnă să
riposteze şi să ascundă cerealele şi vitele, astfel încât să nu cadă pe
mâna soldaţilor germani.18 Chemările P. C. R., primite cu bunăvoinţă
de membrii Frontului Plugarilor. În acest sens organizate o serie de
acţiuni de organizaţie, acţiuni în urma cărora: „şi-au ascuns grâul
pentru a-l salva de la trimitere în Germania pentru aprovizionarea lui
Hitler.” 19 Acţiunile de genul sunt pedepsite prin arestări masive în
rândul ţăranilor, care sunt internaţi în închisori şi lagăre. În pofida
acestor măsuri, activitatea continuă. Însuşi dr. Petru Groza, iniţiază
discuţii cu ţărani din toate colţurile ţării. Agenţii de poliţie urmăresc
aceste acţiuni şi efectuează o serie de arestări, în urma cărora ţăranii
arestaţi sunt supuşi la diferite metode de tortură pentru a relata ce s-a
discutat.20
Aspecte pozitive în toată situaţia, reprezentate de coeziunea
înregistrată între muncitori şi ţărani, care la indicaţia P. C. R. au format
echipe de propagandă comune, care mergeau în diferite localităţi şi
desfăşurau o muncă de mobilizare a maselor la acţiuni antifasciste.
Tot în această perioada înregistrată apropierea organizaţiei Frontul
Plugarilor de Uniunea Patrioţilor, organizaţie de masă înfiinţată de P.
C. R., care aveau trasate aceleaşi obiective de înlăturare a jugului
fascist.21
În decembrie 1943, dr. Petru Groza se întâlneşte cu Iuliu Maniu,
liderul P. N. Ţ., în care îi vorbeşte despre necesitatea unei acţiuni
coordonate directe centrate contra războiului alături de Germania şi
pentru încheierea unei păci imediate cu Uniunea Sovietică. 22
12Ibidem, p. 117;
13Ibidem;
14Ibidem;
15Ibidem, p. 118;
16Ibidem, p. 119;
17Ibidem, p. 120;
18Ibidem;
19Ibidem, p. 121;
20Ibidem, p. 122;
21Ibidem, p. 123;
22Petru Groza, În umbra celulei, Editura Semne, Bucureşti, 2012, p. 47;
Istorie
Preşedintele Frontului Plugarilor, dr. Petru Groza va fi arestat în
decembrie 1943 la Deva şi supus unei anchete judiciare. În această
perioadă, autorităţile supun pe activişti, membri şi simpatizanţii
Frontului Plugarilor unui regim de teroare. Petru Groza afirma în
memoriile sale: „Căliţi în lupta dreaptă pentru îmbunătăţirea sortei
semenilor lor, oameni dintr-o bucată, muncitori, ţărani şi intelectuali
se lovesc de stânca ignoranţei şi a rea-credinţei, reprezentată printrun aparat de stat deţinut în mod vremelnic, cu mâini tremurând de
patimă, de către nişte cârmuitori meschini, aroganţi şi abuzivi”.1
După eliberarea sa din închisoare în primele zile ale lunii februarie
1944, a organizat noi întrevederi cu ţărani şi delegaţi ai Frontului
Plugarilor din diverse comune, în cadrul cărora le sunt trasate noi
sarcini şi obiective.2
Partidul Comunist, odată ce victoria asupra Germaniei devenea o
certitudine, a adoptat o politică din ce în ce mai agresivă, folosind
tactica şantajului, disimulării şi a propagandei. Dealtfel, un partid care
a fost 20 de ani în ilegalitate, promovând în perioada interbelică un
discurs profund împotriva intereselor statului român, ar fi putut ajunge
la putere. Pentru a putea ajunge cât mai rapid la ministerele importante
(interne, justiţie, finanţe), comuniştii au aplicat toate directivele primite
de la Moscova, de la crearea de Fronturi Naţionale la atragerea
partidelor socialiste şi până la încurajarea şi atragerea mişcărilor
disidente din partidele tradiţionale (Liberalii lui Tătărăscu sau ţărăniştii
lui Anton Alexandrescu.)3 Pe lângă atragerea acestor mişcări disidente
ale partidelor, comuniştii s-au mai folosit şi de vanitatea unor persoane
politice precum şi de relativa lor popularitate pentru a le atrage de
partea lor, exemple clare fiind Petru Groza sau Gheorghe Tătărăscu.
Concomitent cu ascensiunea sa pe scena politică românească,
observăm cum partidul comunist creşte din punct de vedere al
membrilor şi aderenţilor. Dacă la 23 august număra 1000 de membri
din care 80 în Bucureşti, în aprilie 1945 P. C. R., avea aproximativ 42.
653 de membri.
Pe lângă manevrele politice de culise, discursurile denigratoare la
adresa oamenilor politici precum Maniu, Mihalache, sau Brătianu,
comuniştii acţionau şi la scară socială, prin greve, manifestaţii de
simpatie faţă de Armata Roşie sau faţă de Uniunea Sovietică. De fapt
comuniştii au două fronturi de acţiune, în guvern unde boicotând
lucrările acestuia reuşeşte treptat prin remanieri succesive să ocupe
funcţii importante în diferite ministere şi în afara guvernului unde
trupele de şoc ale comuniştilor, sprijinul armatei roşii, lozincile sociale
stârneau diverse convulsii sociale, lovind şubred sistemul politic ca
întreg.4
Vara anului 1944 înregistrează un important succes prin crearea la 20
iunie a Blocului naţional democrat (B. N. D.). Pe lângă F. U. M. –
format din P. C. R. şi P. S. D., în aprilie 1944, se alătură toate forţele
politice importante ale ţării unde enumerăm P. N. L. şi P. N. Ţ.
După acordul încheiat de Maniu şi Brătianu, aceştia refuză intrarea
altor organizaţii sau grupări politice, în acest grup banat fiind inclus şi
Frontul Plugarilor.
Celor din organizaţie le rămâne să ducă o activitate propagandistică
în favoarea P. C. R.
Urmează momentul fatidic 23 august 1944 când dictatura militarăfascistă a lui Antonescu este răsturnată de către Blocul Naţional
Democrat, format din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional
Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist din România5,
care oferă suport politic viitorului guvern.
În primul guvern de tranziţie, condus de generalul Constantin
Sănătescu, B.N.D. a fost reprezentat de 4 miniştri fără portofoliu,
respectiv liderii partidelor componente ale coaliţiei: Iuliu Maniu, Dinu
1Ibidem, p. 8;
2Ibidem, p. 294;
3Keith Hitchins, România 1866-1947, traducere George G. Potra, Delia Răzdolescu, ed. a III-a, Humanitas,
4Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 174;
5Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, Fundaţia
Academia Civică, 1996, p. 190;
71
Brătianu, Constantin Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu.
Însă, minusculul partid comunist, proaspăt ieşit din ilegalitate, având
sprijinul făţiş al Moscovei, urmărea acapararea puterii politice. Pentru
aceasta, fiind sprijinit de Partidul Social-Democrat, a venit cu ideea
lărgirii Blocului
Naţional Democrat, urmărind obţinerea
preponderenţei, mai întâi în alianţă, apoi în guvern. La 26 septembrie
1944, a fost publicat Proiectul de platformă al unei noi coaliţii,
denumită Frontul Naţional Democrat, cuprinzând 15 puncte şi care îşi
propunea să instaureze „un regim de reală democraţie parlamentară”.6
Programul Frontului se adresa tuturor celor care nu doreau
reîntoarcerea la sistemul social şi la politica anilor interbelici, militând
pentru o extindere cât mai mare a drepturilor civile şi a libertăţilor
politice. Pe lângă Partidul Comunist din România şi Partidul SocialDemocrat, Frontul a cuprins şi alte partide şiorganizaţii cum ar fi:
Partidul Socialist Ţărănesc, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor,
Apărarea Patriotică, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România şi
unele facţiuni evreeşti.7
La 29 ianuarie a fost dat publicităţii „Programul de guvernare al
Frontului Naţional Democrat”, în care sa cerut, printre altele,
instalarea „unui guvern cu adevărat democratic”, înlăturarea
„fasciştilor” din administraţia civilă şi reorganizarea acesteia într-un
„spirit democratic”, participarea în război până la capăt, accentuarea
prieteniei cu U. R. S. S., reformă agrară imediată.8
Datorită ajutorului de trupe de ocupaţie sovietice, comuniştii şi aliaţii
lor au pus la cale diverse acţiuni pentru destabilizarea situaţiei interne
sau pentru atragerea de simpatizanţi. Frontul Plugarilor lansează
manifeste către ţărani prin care îi îndeamnă să purceadă la înfăptuirea
imediată a reformei agrare, chiar dacă nu exista o lege care să permită
această acţiune. Organizaţiile comuniste au început ocuparea
primăriilor şi prefecturilor din ţară, unde au instalat primari şi prefecţi
comunişti, de cele mai multe ori necalificaţi pentru această funcţie.9
Partidele politice istorice protestează la adresa acestor acţiuni,
propunând alegeri organizate comunale şi judeţene, dar fără a fi luată
în calcul opinia lor.
Sub dirijarea atentă a comuniştilor, izbucnesc agitaţii în fabrici şi
societăţi. Comuniştii instalaţi la conducerea Uniunii Tipografilor,
instituie o cenzură exagerată, cu scopul de a bloca difuzarea ziarelor
favorabile lui Iuliu Maniu.10
Din iniţiativa Partidului Comunist s-au organizat manifestaţii pe
întreg cuprinsul ţării în cadrul cărora s-a cerut demisia generalului
Rădescu şi formarea unui guvern F.N.D. condus de doctor Petru Groza.
Aceste demonstraţii au culminat cu cea din 24 februarie de la
Bucureşti, dar şi din alte oraşe ale ţării, cum ar fi Craiova şi Caracal,
unde, manifestanţii înarmaţi, acţionând în numele Frontului, au luat cu
asalt prefecturile. Rădescu văzut drept vinovat de incidentele din
capitală, chiar dacă rapoartele întocmite relevă faptul că gloanţele cu
care s-a tras în manifestanţi nu aparţineau de armata română ci erau de
provenienţă sovietică.11
În data de 27 februarie, la Bucureşti soseşte Andrei Ianuarevici
Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, care solicită expres
o audienţă la rege. Se comportă ca un adevărat dictator, în cele două
întrevederi cu regele din 27-28 februarie, cere în mod brutal demiterea
lui Rădescu, scos vinovat pentru toate tulburările din ţară şi instaurarea
unui nou guvern. Regele se bazează pe principiile stipulate la Yalta,
întârzie momentul susţinând că trebuie să urmeze procedurile
constituţionale.12
6Ibidem, p. 193;
7Ibidem, p. 195;
8România, Viaţa politică în documente. 1945, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România,
1944, p. 93-96;
9Gheorghe I. Ioniţă, O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controversei (de la 23 august 1944 până
în prezent), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, p. 77;
10Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul european, 1998, p. 167;
11Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 196;
12Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Timişoara, Editura Enciclopedică, 1993, p. 92;
Istorie
La 1 martie, revine la Palatul Regal Vâşinski care, recurgând la noi
ameninţări şi gesturi brutale, îi declară regelui, în mod confidenţial, că
alesul Moscovei pentru funcţia de prim-ministru era Petru Groza.1
Totuşi,monarhul, după ce a avut o întrevedere cu şefii de partide şi
fiind presat tot mai insistent deMoscova, l-a însărcinat la 2 martie pe
doctor
Petru
Groza
cu
formarea
guvernului
şi
insistă ca acesta să cuprindă şi reprezentanţi ai Partidului NaţionalŢărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal. A doua zi, Groza i-a
prezentat suveranului o listă cu membrii viitorului cabinet, format
numai din reprezentanţi ai F.N.D.. Această primă listă a fost respinsă
de rege, cuprinzând doar disidenţii din P.N.L. şi P.N.Ţ.2
Venirea lui Groza la putere va influenţa în mod decisiv dezvoltarea
Frontului Plugarilor şi importanţa sa în stat.
Guvernul Petru Groza era un guvern minoritar, impus de o forţă
străină şi nu se bucura de adeziunea populaţiei. El nu a fost rezultatul
unui proces electoral liber şi democratic. A fost impus în urma unui
ultimatum. Gheorghe Tătărăscu era ministru de externe, Anton
Alexandrescu, ministrul Cooperaţiei. Guvernul Groza şi-a intensificat
acţiunile pentru paralizarea opoziţiei.
La 23 martie 1945, emis decretul-lege pentru reforma agrară care
proceda la exproprierea tuturor marilor proprietăţi şi socotea toate
domeniilor unui proprietar ca o singură entitate. În urma acestui decret
lege nu s-a realizat o îmbunătăţire substanţială a condiţiilor de viaţă ale
ţăranilor, chiar dacă au fost expropriate suprafeţe întinse şi au primit
pământ un număr destul de mare de familii ţărăneşti. A crescut în mod
special numărul proprietăţilor care aveau între 1 şi 10 hectare. Se
preconiza crearea unor staţiuni de maşini şi tractoare în mediul rural de
unde ţăranii puteau închiria maşini agricole. De asemenea în timpul
guvernării Petru Groza s-a creat un minister al propagandei sau un
minister al artelor. Pentru a exercita un control complet asupra
administraţiei locale, guvernul a impus prefecţi comunişti în fiecare
judeţ. Au fost create consilii locale dominate de comunişti care
deţineau puteri sporite. Aceste consilii trebuiau să se ocupe de
reconstrucţia economică, reforma administrativă, ordinea publică. Miza
era impunerea controlului comunist la toate nivelele.
În mediul rural, au fost constituite comitete ţărăneşti care au fost
încurajate să exproprieze marile domenii. La oraş, funcţionau comitete
muncitoreşti care la instigarea comuniştilor urma să preia controlul
asupra fabricilor şi întreprinderilor. Comuniştii vizau subordonarea P.
S. D., şi implicit, controlul asupra întregii mişcări muncitoreşti.
Această tendinţă de dominaţie a comuniştilor a condus la scindarea P.
S. D., unde aripa lui Titel-Petrescu care milita pentru un sistem
reprezentativ veritabil se opunea facţiunii conduse de Lothar
Rădăceanu, ministru al muncii în guvernul Petru Groza.
Frontul Plugarilor părea dispus să menţină identitatea partidului lor ca
reprezentant al ţărănimii sărace.
Frontul Plugarilor propunea reactivarea cooperativelor săteşti şi
funcţionarea unor industrii specializate în prelucrarea produselor
agricole. Principala opoziţie faţă de guvernul Groza era realizată de P.
N. L. şi P. N. Ţ.
Anglo-americanii au o reacţie negativă faţă de guvernul Groza,
atitudine manifestată cu ocazia Conferinţei de la Postdam, când au
negat legitimitatea guvernului din România. Stalin a subliniat
necesitatea ca Uniunea Sovietică să dispună în această ţară de un
guvern prieten, aceasta fiind considerată o condiţie pentru realizarea
securităţii sovietice. Prin urmare conducătorul sovietic respingea ideea
de alegeri libere pentru că rezultatele lor ar fi condus la crearea unui
cabinet ostil Moscovei.
Răspândirea organizaţiei Frontului Plugarilor în toată ţară
Comitetul regional Moldova
1Ibidem, p. 93;
2Nicoleta Franck, O învrângere în victorie. Cum a devenit România din regat, Republică Populară, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1992, p. 169;
72
P. C. R. vede în ţărănime un aliat în planul de a obţine dominaţia
politică în România. Comuniştii erau conştienţi de faptul că antrenarea
în luptă a unor mase ţărăneşti tot mai largi avea să conducă la ridicarea
gradului de combativitate şi de conştiinţă politică a ţărănimii, la
transformarea ei într-o forţă activă a revoluţiei populare. Pentru
realizarea acestor obiective era imperial organizarea ţărănimii, educării
şi îndrumarea ei înspre scopurile propuse.3
Partidul acordă o mare atenţie extinderii şi întăririi organizaţiilor sale
în mediul rural. Constituite comitete regionale de partid şi sunt formate
comitete de plasă.4
P. C. R. vede în organizaţia Frontul Plugarilor potenţialul de atragere
al populaţiei rurale şi de antrenare a ţărănimii spre atingerea scopurilor
propuse.5
Începutul lunii septembrie reprezintă un moment important în evoluţia
Frontului Plugarilor. Marchează extinderea organizaţiei la nivel
naţional, la transformarea acesteia dintr-o organizaţie cu caracter
regional într-o grupare politică pe plan naţional.6
La data de 6 septembrie 1944, Partidul Comunist Român, Partidul
Social-Democrat , Frontul Plugarilor şi Partidul socialist-ţărănesc
participă la constituirea Grupului patriotic antihitlerist, organism ce
avea drept obiectiv
lupta impotriva fascismului şi aplicarea
programului F. N. D.
Referitor la motivul care a condus Frontul Plugarilor să participe la
Platforma F. N. D. a fost faptul că: „Ne-am convins că cuprinde în
cadrul ei cerinţele de bază ale poporului nostru muncitor, de la sate şi
oraşe, că ea urmăreşte să garanteze pentru vecie libertatea socială şi
naţională a poporului român, asigurând totodată o viaţă nouă, dreaptă
şi fericită tuturor celor ce muncesc cu braţele sau creierul, că, prin
urmare, numai prin înfăptuirea acestei reforme, care revendică un
guvern al Frontului Naţional Democratic, se vor putea realiza
scopurile mari, pentru care au luptat şi au fost martirizaţi marii noştri
străbuni.”7
Se precizează mai departe că Frontul Plugarilor: „îşi păstrează şi pe
mai departe organizarea şi programul plugăresc propriu.”8
Frontul Plugarilor porneşte lupta pentru atragerea ţărănimii de partea
sa cu Partidul Naţional Ţărănesc, care posedă o influenţă importantă la
sate. P. N. Ţ. duce o luptă de propagandă, în care se implică şi fruntaşii
cum ar fi: Iuliu Maniu, M. Popovici, N. Penescu, Ilie Lazăr etc.9Un
element adus în discuţie în această luptă propagandistică este reforma
agrară văzută drept o idee proprie şi în jurul căreia gravitează întreaga
organizaţie.
Reforma agrară văzută de guvernul Petru Groza drept o modalitate de
a-şi întări poziţiile sociale şi politice. Reprezintă o necesitate pentru
noul guvern, amânarea reformei fiind pusă pe spatele generalului
Rădescu. Frontul Plugarilor cere încă de la 10 februarie împărţirea
marilor proprietăţi, activiştii trecând la parcelarea moşiilor încă de
atunci. Textul final al legii pentru înfăptuirea reformei agrare aprobat
la şedinţa din 20 martie a cabinetului, aceasta intrând în vigoare de la
23 martie. În articolul I se consideră că: „reforma agrară este pentru
ţara noastră o necesitate naţională, economică şi socială” iar articolul
3 prevede categoriile de expropriaţi: cei care au colaborat cu Germania,
criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării, refugiaţii de dupa
1944, loturile de peste 10 ha care nu au fost cultivate în regie proprie în
ultimii 7 ani, voluntarii contra Naţiunilor unite, bunurile de mână
moartă şi suprafeţele de peste 50 ha. De la expropriere erau exceptate,
conform articolului 8, orezăriile, bunurile agricole ale mănăstirilor,
obştilor şi cooperativelor săteşti, Domeniile coroanei, Eforiilor şi
Aşezămintelor spitaliceşti, terenurile deţinute de Academia Română,
de Casa Şcoalelor şi de celelalte aşezăminte de cultură, fâneţele şi
4Ibidem;
5Ibidem, p. 141;
6Ibidem, p. 142;
7„Scânteia”, nr. 42, 1944;
8„Scânteia”, nr. 12, 1944;
Istorie
păşunile aparţinând comunelor şi toate bunurile făcând parte din
patrimoniul statului.1 Au fost expropriate 1.468.946 de hectare, dintre
care 1.109.562 de hectare au fost împărţite la 917.777 familii de
ţărani.2
Reforma agrară realizată de guvern prezentată de propaganda
comunistă ca un act istoric de mare importanţă, cu valoare
democratică, fără egal în Istoria României. Se poate observa că noua
lege pentru reforma agrară confisca în loc să exproprieze. Prin aceste
metode se dorea captarea bunăvoinţei unui număr important de ţărani.
Entuziasmul oficial rămâne fără ecou, ţăranii împroprietăriţi luând
pământul cu reticenţă. Statul pune stăpânire pe utilajul agricol, limitând
astfel accesul cultivatorilor. Împărţirea celor 1.100.000 de hectare de
pământ duce la parcelarea terenului în loturi de pământ neviabile
economic. Această haotică reformă agrară, proiectată pentru
subjugarea politică a ţăranului sărac, afectează şi persoanele înstărite ,
care erau neliniştiţi datorită efectelor pe termen lung ale reformei.
Pentru cei ce beneficiază de reformă, se dovedeşte a fi un dar otrăvit,
deoarece adevăratele intenţii aveau să fie dezvăluite 4 ani mai târziu,
când este colectivizată agricultura.
Comitetul regional Moldova al Frontului Plugarilor
Moldova a fost una din regiunile în care Frontul Plugarilor cunoaşte o
dezvoltare imediată şi dobândeşte popularitate rapidă în rândul
ţăranilor.
Organizaţia Frontul Plugarilor din Moldova, în plan teritorial împărţită
în două: Moldova de Nord şi Moldova de Sud. Din punct de vedere al
importanţei judeţelor regăsim 3 categorii. Din categoria I fac parte
judeţele bine organizate, unde celelalte partide nu au influenţă. În
această categorie identificăm următoarele judeţe: Iaşi, Dorohoi şi Baia.
Judeţele menţionate au comitetele mai bine reprezentate, ţin şedinţe
regulat şi au instructori pe fiecare plasă. 3 Categoria a II-a cuprinde
judeţele: Botoşani, Roman, Neamţ, Vaslui şi Suceava. Judeţele
menţionate sunt mai slab organizate, nu au instructori pentru fiecare
plasă. Nu sunt organizate şedinţe în mod frecvent, dar personalul este
activ.4 Influenţa Frontului Plugarilor este puternică, cu toate că există
elemente reacţionare, dar care nu reuşesc să se afirme. Categoria a III-a
cuprinde judeţele: Rădăuţi, Fălciu, Câmpulung. Slab organizate, foarte
puţini instructori. În ciuda acestor probleme, influenţa organizaţiei
predomină.5
Diferenţierea prezentă datorată lipsei de fonduri, fapt ce generează
lipsa de cadre. Deasemenea nu există mijloace de comunicare eficientă,
un aspect foarte important pentru buna funcţionare a organizaţiei
Frontul Plugarilor. Lipsa de comunicare conduce la dezorganizarea
comitetelor judeţene, la ruperea legăturilor între judeţ, plasă şi
comună.6
Comitetul regional caracterizat ca fiind slab, nefiind capabil să
cuprindă întreg teritoriul al Moldovei. În ciuda lipsurilor, trimişi
instructori în judeţele Vaslui, Fălciu, Botoşani şi Dorohoi.7 Secretarii şi
preşedinţii se deplasează ocazional în teritoriu, dar nu foarte des.
Comitetul regional nu are o legătură destul de strânsă cu Comitetul
central. Legătura slabă urmare a lipsei fondurilor pentru deplasări în
teritoriu.
Situaţia economică din Moldova de Nord caracterizată ca fiind foarte
proastă, datorită luptelor purtate timp de 5 luni pe locurile respective.8
Mare parte din gospodării sunt distruse în totalitate. Pe lângă
problemele generate de factorii politici, se adaugă şi seceta, care a
condus la lipsa alimentelor, necesare hrănirii populaţiei. Reconstrucţia
începută târziu, nu mai are puterea de a rezolva mare lucru.
1România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 225-227;
2Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 432;
4Ibidem, p. 15;
5Ibidem;
6Ibidem;
7Ibidem;
8Ibidem, p. 16;
73
O altă problemă cu care se confruntă populaţia este specula cu lemn.9
Toate pădurile particulare şi ale Statului au fost vândute la diverşi
negustori, care cer preţuri foarte mari.
Camerele agricole sunt prost organizate. Persoana care conduce
camerele agricole, de regulă reprezentată de prefect, care nu are timpul
necesar pentru a se ocupa de probleme în detaliu. Pe lângă funcţia
deţinută la Camera agricolă, se mai ocupă şi de reconstrucţia judeţului,
de reforma agrară, îndatoririle propriu-zise de prefect plus multe
altele.10
Realizată o reorganizarea radicală în luna mai a anului 1946. Vizate
comitetele judeţene de plasă şi comitetele comunale. Organizate 188 de
comune din 218.11 În judeţul Iaşi verificate 50 comitete comunale din
70 existente. 12 Ţinute congrese la 2 plăşi, unde au fost alese noi
comitete. În judeţul Vaslui verificate 50 comitete comunale (proporţie
100%). În judeţul Fălciu verificate 36 comitete din 42. În judeţul
Roman verificate 40 de comitete din totalul de 57.13 În toate judeţele
menţionate s-a ţinut câte un congres general.
În toate comitetele judeţene reorganizate resorturile, în special cele de
tineri şi femei.14 Constatările în urma verificărilor arată că nu se ţin
şedinţe in mod regulat în nici un judeţ, toate judeţele deţin instructori
pe plăşi şi responsabili la resorturi.15 Membrii de partid din organizaţie
sunt puţini şi nu sunt sprijiniţi suficient din punct de vedere material.
Situaţia numerică a organizaţiilor
Judeţ
1.
2.
3.
4.
Femei
Fălciu
Vaslui
Roman
Iaşi
Membri
bărbaţi
13.730
19.018
15.750
37.903
Tineret
829
1250
2500
3000
Intelect
uali
822
32
50
92
620
3000
700
1300
Total
membri
16.001
23.300
19.000
42.295
Total
86.401
7579
996
5620
100.596
Regional se ţin 40 de întruniri, 24 şedinţe pe plăşi şi 150 de comuni.16
Comitetul regional considerat slab datorită insuficienţei cadrelor
specializate dar şi datorită lipsei fondurilor. Comitetul regional în mod
normal este alimentat de fiecare judeţ în parte cu fonduri, îndatoriri
care nu sunt îndeplinite, asta deoarece şi judeţele în sine aveau
probleme financiare. Excludem din această categorie judeţul Iaşi.17
Se simte un curent accentuat al istoricilor cooperativelor.
Concentraţie mare în oraşele Huşi, Roman şi Vaslui.18
Judeţul Iaşi – reforma agrară
Data de 15 noiembrie 1944 marchează constituirea comitetului
judeţean Iaşi al Frontului Plugarilor , format iniţial din 7 membri. 19
Prima sarcină trasată a fost crearea comitetelor săteşti. Pentru a
îndeplini acest obiectiv, sunt trimişi delegaţi şi câte un reprezentant
pentru fiecare plasă. Munca delegaţilor constă în schimbarea
comitetelor săteşti existente în comitete ale Frontului Plugarilor.
Când armata nemţească s-a retras a distrus toate bunurile din sate şi
de pe moşii. Aceste acţiuni de distrugere îngreunează activitatea
Frontului Plugarilor, care din lipsa de materiale, resurse nu reuşeşte să
realizeze mare lucru.
9Ibidem, p. 16;
10Ibidem;
11Ibidem, p. 73;
12Ibidem;
13Ibidem;
14Ibidem;
15Ibidem;
16Ibidem;
17Ibidem, p. 73
18Ibidem, p. 74;
19D. J. A. N. I,Comitetul regional Iaşi al Frontului Plugarilor, dosar 9, pag. 1;
Istorie
Camera agricolă este preluată de către Comitetul judeţean al Frontului
Plugarilor1 . Consiliul de conducere al Camerei agricole este format în
totalitate din membri ce aparţin de Frontul Plugarilor.2
În urma organizării impuse de noua conducere regăsim comitete
comunale pentru fiecare comună3 dar şi cinci comitete de plasă. După
alegerea consiliilor comunale se trece la alegerea primarilor. Fără mari
surprize primarii aleşi sunt membri ce aparţin de Frontul Plugarilor.4
Măsurile imediate sunt de a prelua toate bunurile părăsite, schimbarea
procuriştilor numiţi de vechea Cameră agricolă (erau formaţi în mare
parte din moşieri). Bunurile urmează să fie administrate în interesul
comunii, fiind ales un administrator delegat de Consiliul Comunal. 5
Altă acţiune realizată imediat a fost treerarea grâului de pe moşiile
părăsite, grâu folosit pentru însămânţare. Prima lună de funcţionare a
organizaţiei Frontului Plugarilor în judeţul Iaşi înregistrează 45 de
comitete comunale, 5 comitete de plasă şi peste 2500 de membri
înscrişi cu legitimaţie.6 Se constituie resortul de presă şi propagandă şi
se tipăreşte primul ziar „Vrem pământ”, în peste 3000 de exemplare.7
Delegaţii care lucreaza în cele 5 plase primesc în mod constant
instrucţiuni de la comitetul judeţean. Pe data de 17 decembrie 1944,
organizat primul meeting al ţăranilor unde au luat parte peste 6000 de
ţărani din judeţul Iaşi dar şi delegaţi din judeţele: Botoşani, Dorohoi,
Piatra-Neamţ, Bacău, Suceava, Roman, Vaslui. 8 Scopul acestui
meeting era de a câştiga drepturi asupra pământului muncit. La
meeting a fost împărţit material de propagandă de la centru sau de la
alte organizaţii patriotice şi au fost evidenţiate cadre ce s-au afirmat
prin muncă depusă. Meetingul s-a dovedit un adevărat succes. La
sfârşitul lunii decembrie numărul membrilor înscrişi în Frontul
Plugarilor se ridică la 6545 şi sunt înfiinţate alte 12 cooperative.9
Noul an găseşte în Frontul Plugarilor un susţinător vehement al
situaţiei ţăranilor şi un luptător acerb pentru bunăstarea acestora.
Comitele comunale împart familiilor celor de pe front, văduvelor şi
orfanilor din bunurile administrate de comună. 10 Împărţit stuf pentru
acoperirea caselor. Grâul confiscat de pe moşiile părăsite, împărţit
sinistraţilor şi celor nevoiaşi. Comitetele Frontului Plugarilor
contribuie la organizarea cantinelor în satele sinistrate dar şi la
aprovizionarea cu alimente11.
Camera agricolă întocmeşte frecvent memorii la Minister pentru
seminţe, unelte şi vite.
Pe data de 11 decembrie 1945 are loc conferinţa judeţeană a
delegaţilor Frontului Plugarilor.12 Conferinţa deschisă de discursul lui
Rădescu susţinut în faţa a peste 600 de delegaţi. Întreaga conferinţă s-a
învărtit în jurul reformei agrare, considerată de plugari drept lucrarea
de căpătâi a organizaţiei, singura capabilă să îmbunătăţească situaţia
ţăranilor.
Se decide aplicarea cât mai rapidă a reformei agrare în acest sens fiind
înfiinţate comitete de aplicare a reformei agrare.13 Dorinţa de afirmare
duce la trimiterea a 6 delegaţi la conferinţele Partidului Naţional
Liberal şi a Partidului Naţional Ţărănesc pentru a arăta că reforma
agrară a fost începută pe teren, Frontul Plugarilor având un rol
catalizator.14
Reforma agrară văzută în rândul plugarilor drept un element
liberizator, care îl transformă pe plugar din simplu dijmaş într-un om
liber, stăpân pe pământul lui.15 Organizaţia Frontul Plugarilor trimite
un apel la data de 10 februarie 1945 în care se specifică: „De la
guvernul care este acum la putere voi nu aveţi nimic bun de aşteptat,
1Ibidem, p. 1;
2Ibidem;
3Ibidem;
4Ibidem;
5Ibidem;
6Ibidem;
7Ibidem;
8Ibidem;
9Ibidem;
10Ibidem, p. 2;
11Ibidem;
12Ibidem;
13Ibidem, p. 3;
14Ibidem;
15Ibidem, p. 9;
74
căci în acest guvern cei mai mulţi miniştri, trimişi acolo de conducerile
partidlor naţional-ţărănesc şi liberal, nu vor ca voi să fiţi
împroprietăriţi”. 16 În acest apel se observă atacul direct la adresa
politicului actual, referindu-se în special la rivalii politici cu care se
luptau pentru atragerea maselor ţărăneşti: P. N. Ţ şi P. N. L. Manifestul
îndeamnă ţărănimea să treacă la aplicarea imediată a reformei agrare.
În spatele acestei acţiuni se află forţa organizată a clasei muncitoare şi
a celorlate partide şi organizaţii din F. N. D. Acest anunţ era menit să
creeze un sentiment de securitate pentru ţărani, eventualele lor acţiuni
fiind acoperite. Anunţul nu se lasă fără urmări. Se raportează că ţăranii
ajutaţi de muncitori au acaparat moşiile şi au trecut la împărţirea
pământului, fără a mai aştepta reforma agrară.17 În numai 3 săptămâni
acţiunile de împărţire a moşiilor i-au amploare, devenind un fenomen
general, cuprinzând întreaga ţară.18
Organizate întruniri de protest la adresa lui Rădescu, Iuliu Maniu şi
Hudiţă, fiind condamnată atitudinea lor contra înfăptuirii reformei
agrare.
Reforma agrară din anul 1945 rămâne marea realizare a organizaţiei
Frontului Plugarilor. În campaniile de promovare şi de propagandă se
accentuează mereu rolul jucat în cadrul reformei. În acest sens realizată
o comparaţie între reformele agrare din 1920 şi 1945, în care
evidenţiată superioritatea celei din urmă.
Reforma agrară din 1920 în concepţia plugarilor, nu era din dragoste
pentru ţară, ci avea obiective pur politice. Prima reformă de acest gen
nu aducea nici un prejudiciu marilor proprietari, deoarece se prevedea
exproprierea de la 300 ha. în sus.19 Datorită acestei prevederi, moşierul
putea deţine 5-6 moşii din care îşi păstra cota de 300 ha, exproprierea
neavând efectul scontat pentru ei.
Reforma privită drept urmare a fricii provocate de Revoluţia rusească
din anul 1917. 20 Tocmai această teama a plugărimii răsculate, i-a
determinat pe moşieri să fie mai îngăduitori. De fapt, în concepţia
plugărimii, reforma agrară începută în anul 1920, a fost opera marilor
proprietari care foloseau partidele burgheze drept paravan.21 Faptul că
moşierimea îşi va recupera pământurile la un moment dat era
inevitabil. Mijloacele folosite au fost: dijma, camăta.22 Drept dovadă
prezentată situaţia împroprietăriţilor din anul 1934: din cele 6.125.789
ha se regăsesc sub proprietatea ţăranilor: 1.404.082 ha. 23 Numărul
familiilor care nu deţin pământ se ridică la cifra de 803.000.24
Reforma agrară din anul 1945, înregistrează 1.800.000 ha. pământ
expropriat25. Criteriile de împărţire a pământului realizate în urma unei
clasificări, unde enumerăm: luptători, văduve şi orfani, invalizi şi
oameni cu pământ puţin.26
Reforma din anul 1945 considerată a fi o reformă pur democratică
spre deosebire de cea din anul 1920, prin simplul fapt că pământul
împărţit de ţărănime prin comitete desemnate de săteni. 27 Marea
reformă înfăptuită de la sine putere de către plugari, legiferată la data
de 6 martie 1945.28
Data de 11 februarie 1945 marchează alegerea unui nou comitet
judeţean. Alegerile se desfăsoară în prezenţa a peste 600 de persoane.
Rapoartele prezentate arată răspândirea Frontului Plugarilor în toate
satele din judeţ. 29 Numărul total de membri înregistraţi se ridică la
30682, dintre care 26786 bărbaţi, 2904 femei, 880 de tineri şi 112
intelectuali. 30 În urma congresului se stabilesc următoarele: trecerea
16„Frontul Plugarilor”, nr. 9, 1945;
18Ibidem;
20Ibidem, p. 36;
21Ibidem;
22Ibidem;
23Ibidem;
24Ibidem;
25Ibidem;
26Ibidem, p. 37;
27Ibidem;
28Ibidem;
29D. J. A. N. I, Comitetul regional Iaşi al Frontului Plugarilor, dosar 9, , p. 11;
30Ibidem, p. 9;
Istorie
imediată la aplicarea reformei agrare, trimiterea de scrisori de protest
miniştrilor şi regelui, constituirea comitetelor de aplicare a reformei
agrare şi reorganizarea comitetului de presă şi propagandă.1
Se constituie comitetele de aplicare a reformei agrare. Începând cu
data de 21 februarie se stabilesc tabelele cu persoanele care urmează să
fie împroprietărite. 2 Comitetele de aplicare a reformei agrare sunt
constituite după cum urmează: 13 februarie în comuna Sculeni, 19
februarie în comunele Corneşti, Sculeni şi Vânători, 20 februarie în
comuna Golăeşti, 21 februarie în Copou şi Bosia, 22 februarie în
Ţuţora, 23 februarie în Holboca şi 24 februarie în Aroneanu şi
Iepureni.3
Acţiunile realizate pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt de
organizare în fiecare comună a unor întruniri de protest indreptate
împotriva deciziilor lui Rădescu şi constituirea comitetelor de aplicare
a reformei agrare pe teren. 4 În scurt timp constituite tabele cu
persoanele ce urmează să fie împroprietărite.5 Sunt formate comitete de
aplicare a reformei agrare în localităţile următoare: Corneşti, Sculeni,
Vânători, Golăeşti, Copou,
Luna martie a anului 1945 înregistrează 19480 de membri înscrisi şi
58 de cooperative.6
La data de 25 martie 1945 are loc conferinţa comitetului judeţean
lărgit7 unde se discută aplicarea reformei agrare pe teren, campania de
însămânţare dar şi campania „Totul pentru front, totul pentru victorie”.
În aceeaşi zi au loc meetinguri la Podul Iloaiei şi Târgu-Frumos pentru
a încununa succesul reformei agrare. În urma raportului de activitate
din perioada 28 februarie-10 martie 1945 trimis de organizaţia
Frontului Plugarilor din Târgul Frumos8 reiese o activitate intensă de
informare asupra maselor. Membrilor Frontului Plugarilor li se explică
amănunţit drepturile acestora la împroprietărire, ţinându-se însă cont
înainte de toate de cei invalizi şi de cei care luptă pe front. Categoriile
specificate au întâietate la împroprietărire.
Ministrul Săvulescu Traian declară în urma inspecţiei săvârşite faptul
că judeţul Iaşi stă cel mai bine dintre judeţele vizitate.
Luna aprilie dedicată campaniei de însămânţare, considerată un
succes. Sfârşitul lunii înregistrează 5 sedii în judeţ, 73 de cooperative şi
21.723 membri înscrişi. 9 Reforma agrară continuă cu succes.
Expropriate 276 de moşii, cumulând o suprafaţă de 26.166 de ha.
Rămân 14 proprietari cu cota de 50 ha, expropriate 17 moşii cu o
suprafaţă mai mică de 17 ha.10
Situaţia împroprietăriţilor:11
Categ. I
Categ. II
Categ. III
Luptători de pe front
Invalizi, văduve, orfani
Ţărani fără pământ
9858 ha
3077 ha
4370 ha
Luna iunie se află sub incidenţa marelui congres, toată activitatea
organizaţiei fiind îndreptată în acest sens. Realizate întruniri în 4
comitete de plasă şi în 31 de comune. Întrunirile au constat în
trimiterea a 3 circulare, în vederea aşteptării unui răspuns privind
situaţia comunelor de faţă. O circulară vorbea despre importanţa
congresului. 12 Tipărit şi difuzat un manifest în 3000 de exemplare.
Tipărite 1200 de lozinci diferite. Situaţia propagandistică era
următoare: difuzate 63. 860 de ziare „Vrem pământ”, 13.035 de ziare
„Frontul Plugarilor”, 8293 de alte ziare, 18. 000 de manifeste, 940 de
1Ibidem, p. 11-12;
2Ibidem, p. 12;
3Ibidem;
4Ibidem, p. 4;
5ibidem;
6Ibidem, p. 5;
7Ibidem;
8Ibidem, p. 7;
9Ibidem, p. 14;
10Ibidem;
11Ibidem;
12Ibidem, p. 15;
75
broşuri, 215 almanahe şi calendare.13 Organizate 54 de baluri dintre
care 38 au avut rolul de a populariza congresul, 4 festivale în judeţ, cor
în 5 comune.14
Situaţia materialelor propagandistice:15
Ziare difuzate
Manifeste
Broşuri
„Vrem Pământ”
„Frontul Plugarilor”
„Craiul satelor”
„Lupta Moldovei”
Apeluri
Manifest pentru meeting
Frontul Plugarilor – congres
63.860
12. 480
6200
600
5000
6000
4000
Constituţii U. R. S. S.
Ţăranii şi pământul
Adevărul asupra bisericii
Almanahul Scânteii
Almanahul Moldovei
Calendare ale Frontului Plugarilor
Cucurigu
Stalingrad
Stalin în exil
Despre noua ordine
Înfăţişare morală a poporului
Scrisori despre front
Ivan Niculin
1 Mai
1000
200
200
50
100
2000
65
50
50
45
70
50
10
100
Luna iulie dedicată revizuirii reformei agrare, reorganizării
comitetelor de comună şi de plasă conform instrucţiunilor primite de la
Comisia Centrală de reformă agrară.16
Începutul anului 1946 numără 37000 de persoane înregistrate în
organizaţia Frontul Plugarilor, 69 de comuni organizate, 6 comitete de
plasă, 8 sedii, 63 de primari ai organizaţiei, . 17 Activitatea din luna
ianuarie a aceluiaşi an dedicată perfectării şi definitivării reformei
agrare. Începând cu data de 25 ianuarie, Comisia judeţeană de
îndrumători instituită pe lângă prefectura Iaşi, începe analizarea
contestaţiilor realizate şi verificarea hotărârilor luate de Comitetele de
Plasă. 18 Zilele de 28, 29 ianuarie marchează şedinţa delegaţilor
organizaţiilor judeţene din Moldova 19 la care au luat parte judeţele:
Iaşi, Vaslui, Fălciu, Bacău, Neamţ, Botoşani, Dorohoi, Suceava,
Roman. Lipsesc judeţele: Baia, Rădăuţi, Câmpulung. În cadrul şedinţei
este prezentat raportul de activitate al fiecărui judeţ în parte. Conform
rapoartelor de activitate afişate, reforma agrară este aproape finalizată
în judeţele: Iaşi, Roman, Bacău şi Fălciu. 20 Judeţul cu cel mai slab
progres este jud. Vaslui, unde preşedintele local deţine totodată şi
funcţia de prefect şi nu s-a putut ocupa în amănunt de aplicarea
reformei.21
Situaţia politică a judeţului din perspectiva plugarilor este în general
bună. Se resimte totuşi o activitate redusă din partea Partidului
Naţional Ţărănesc de sub conducerea lui Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache. 22 Agenţii ţărănişti au lipit o serie de afişe în localităţile
rurale, dar nu au început încă realizarea de adunări. Nu sunt organizaţi
în sedii, singurii reprezentanţi fiind identificaţi în persoana anumitor
funcţionari, preoţi sau învăţători.23
Venirea primăverii determină membrii organizaţiei să centreze
eforturile asupra campaniei de însămânţare. Se confruntă cu o serie de
13Ibidem, p. 16;
14Ibidem, p. 105;
15Ibidem, p. 18;
16Ibidem;
18Ibidem, p. 1;
19Ibidem;
20Ibidem;
21Ibidem;
22Ibidem, p. 4;
23Ibidem, p. 4;
Istorie
probleme. În primul rând lipsesc seminţele de însămânţare. Camera de
Agricultură responsabilă cu împărţitul seminţelor, dă dovadă de lipsă
de activitate şi interes în procurarea celor necesare campaniei de
însămânţare, cu toate că au primit fonduri din timp. 1 Pe lângă lipsa
seminţelor se adaugă lipsa vitelor de muncă şi a inventarului agricol
(uneltele necesare practicării agriculturii). 2 Organizaţia Frontul
Plugarilor se declară iritată de întreaga situaţie şi îndreaptă o serie de
atacuri la adresa Camerei de Agricultură. Acţiunile înfăptuite au un
efect limitat. Trimis un funcţionar în jud. Roman, cu sarcina de a
cumpăra cartofi pentru însămânţare. Pentru a grăbi întreg demersul
trimişi o serie de reprezentanţi ai organizaţiei care să ajute funcţionarul
delegat.3
Activitatea culturală întremată prin adunarea învăţătorilor care au
discutat şi au pus la punct echipe de teatru şi coruri populare. 4
Organizaţia lansează o invitaţie tuturor intelectualilor înscrişi pentru a
pune la punct activitatea culturală. Se hotărăşte totodată organizarea de
către învăţători a unei serbări în satul în care locuiesc, serbare
organizată sub egida Frontului Plugarilor. 5 Lipsa fondurilor şi a
materialelor determină un program cultural limitat. Totodată acest
aspect influenţează lipsa unei şcoli de cadre, cadre care ar fi fost foarte
folositoare în organizarea şi coordonarea activităţilor culturale pe teren.
Aspectele organizaţionale lăsate pe mâna învăţătorilor locali, care
întâmpină diverse dificultăţi, cauzate de lipsa pregătirii necesare.6
Frontul Plugarilor crează un resort pentru tineret şi unul pentru femei.
Responsabil pentru resortul tinerilor ales învăţătorul Filiţă Grigore 7 ,
văzut drept un bun organizator şi cu multă perspectivă de viitor.
Alături de Filiţă Grigore, desemnat tânărul Jenică Radu8. Cel din urmă
s-a deplasat rapid în teritoriu şi a format în comunile Ţigănaşi, Sculeni
şi Bucium secţii ale tineretului, desemnând câte un responsabil pentru
fiecare secţie.
Resortul feminin înfiinţat pe data de 4 aprilie a anului 1946, condus
de Mihai Ctivei9. Prima decizie este de a pleca în teritoriu, după Paşti
pentru organizarea de secţii în zonele rurale.
Luna mai a anului 1946 are loc o nouă reorganizare a comitetelor
judeţene de plasă şi comunale. În judeţul Iaşi organizate 188 de
comune din 218, verificate 50 de comitete comunale din 70 existente şi
ţinute congrese în două plăşi.10 La Vaslui verificate toate cele 50 de
comitete comunale, ţinându-se şi congresul general. În judeţul Fălciu
verificate 36 de comitete din 42 în timp ce la Roman verificate 40 de
comitete din totalul de 57.11
În toate comitetele judeţene reorganizate resorturile de tineri şi de
femei. Toate judeţele deţin instructori pe plăşi şi responsabili la
resorturi, toţi fiind salariaţi P. C.12
Situaţia numerică a organizaţiilor:13
Judeţul
1.
2.
3.
4.
Fălciu
Vaslui
Roman
Iaşi
Total
Membri
bărbaţi
13.730
19.018
15.750
37.903
86.401
Membri
femei
829
32
50
92
7579
Intelect
uali
822
32
50
92
996
Tineret
620
3000
700
1300
5620
Total
membri
16.001
23.300
19.000
42.295
100.596
În toată regionala ţinute 40 de întruniri, 24 de şedinţe pe plăşi şi 150
pe comuni. Eliberate 5000 de manifeste .
1Ibidem, p. 5;
2Ibidem;
3Ibidem;
4Ibidem, p. 6;
5Ibidem;
6Ibidem;
7Ibidem, p. 5;
8Ibidem;
9Ibidem, p. 5
10Ibidem, p. 23;
11Ibidem;
12Ibidem;
13Ibidem;
76
Comitetul regional format din 7 membri: Pădineanu – Fălciu,
Bârlădeanu – Vaslui, Bosoi – Roman, Crivei, prof. Râşcanu şi Râpă –
Iaşi.14
Perioada cuprinsă de intervalul 24 mai - 22 iunie 1946 înregistrează
42.540 de membri înscrişi, creşterea fiind anunţată de 245 de membri,
faţă de raportul anterior. 15 Organizate 69 de comuni, 6 comitete de
plasă, 83 de cooperative.
Organizaţia Frontul Plugarilor se pregăteşte de alegeri. Raportul arată
faptul că organizaţia se poate baza pe 70% din efectivul de plugari
Judeţul Bacău
Organizaţia Frontului Plugarilor îşi începe activitatea în jud. Bacău la
data de 10 noiembrie 1944 când s-a constituit şi un comitet provizoriu
de activitate ce îi avea în componenţă pe: Neculai I. Niţă, S.
Săndulache, Manugheci Ioan, Heisu Ioan, Gheorghe Popa, Ştefan
Munteanu, Parascan Alex, Andrei Botez, Gh. Teodorescu, Ghe.
Văleanu şi Bocescu Constantin.16 Iniţial se constituie comitete în 2 din
cele 6 plase. Cu toate că numai în 2 din cele 6 plase erau constituite
comitete ale Frontului Plugarilor, au fost convocaţi la Bacău
preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii. Ales un comitet provizoriu
judeţean compus din 35 de persoane. Doar în 5 luni numărul membrilor
creşte de la 800 (Decembrie) la 23600 (Aprilie). 17 În judeţul Bacău
funcţionează doar 6 activişti, inclusiv cu cei de la sediu, datorită lipsei
de fonduri.18 Întrunirile se ţineau joia (zi de târg la Bacău). La întruniri
participau în jur de 1500 de ţărani.
Propaganda se realizează prin intermediul presei, a manifestelor şi prin
diverse alte materiale P. C. (cărţi, fotografii etc.)19
Organizarea Frontului Plugarilor în judeţul Bacău nu a fost uşoară. Sau împiedicat iniţial de refuzul plugarilor mai înstăriţi, atitudine
adoptată în urma unor zvonuri conform cărora, organizaţia de faţă ar
acţiona la interesele Germaniei Hitleriste20. Un alt obstacol reprezentat
de primarii de comună existenţi care erau majoritar ţărănişti sau
aparţineau de o facţiune politică adversă. Monopolul plugarilor impus
odată cu înlăturarea acestor primari dar şi cu intensificarea propagandei
la nivel judeţean.21 Popularitatea Frontului Plugarilor se datorează în
mare parte reformei agrare. După legiferarea reformei, organizaţia
Frontului Plugarilor îşi creşte efectivele cu 100%. Creşterea
spectaculoasă datorată încrederii ţăranilor care au conştientizat rolul
activ jucat de Frontul Plugarilor în reforma agrară. Facţiunea politică
se confruntă în această zonă cu probleme financiare. Deşi organizaţia
este înfiinţată în luna noeimbrie, încep activitatea propriu-zisă,
începând din luna ianuarie datorită lipsei membrilor.22 În luna iunie a
anului 1945 se observă o stagnare în ceea ce priveşte numărul
membrilor înscrişi, fiind înregistraţi numai 29. 23 Comunicarea cu
responsabilii de plasă şi de comună era dificilă datorită lipsei
transportului. În pofida acestor probleme sunt organizate 112 întruniri
comunale care reuşesc să atragă 24. 000 de participanţi. 24 Temele
discutate în cadrul adunărilor plugarilor ţintesc în primul rând
combaterea zvonurilor rău-voitoare, aplicarea Armistiţiului, acordul
economic cu U. R. S. S., cooperativele, situaţia Guvernului sau despre
congresele generale.
Frontul Plugarilor câştiga lupta în mediul rural cu celelalte facţiuni
politice, care nu desfăşoară nici un fel de activitate.25
Organizaţia Frontul Plugarilor din Bacău înregistrează în perioada 15
decembrie 1945 – 15 ianuarie 1946, un număr de 21. 166 de plugari,
14Ibidem;
15Ibidem, p. 25;
17Ibidem, p. 1;
18Ibidem, p. 6
19Ibidem, p. 1;
20Ibidem, p. 5;
21Ibidem;
22Ibidem;
23Ibidem, p. 6;
24Ibidem, p. 6
25Ibidem, p. 5
Istorie
dintre care 21. 66 plugari, 1960 femei, 154 de bărbaţi intelectuali, 68
de femei intelectuale.1 În această perioadă sunt plasate noile cărţi de
membru, care au rolul de a verifica numărul real al membrilor
organizaţiei. Plasarea acestor cărţi de membru se află în curs de
desfăşurare, fiind plasate deja peste 10. 000 în comitetele comunale.2
Reforma agrară în jud. Bacău
În jud. Bacău există puţin pământ expropiabil, ceea ce face ca
aplicarea reformei agrare să fie mai dificilă. Multe comuni se aflau în
regiunea muntoasă care nu aveau pământ expropriabil. Expropiate 108
moşii cu un total de 31.381 ha. 3 . Suprafaţa de pământ obţinută
împărţită celor dispăruţi pe front, luptătorilor de pe front, invalizilor,
orfanilor, văduvelor şi celor fără pământ sau cu puţin pământ. La plase
cei care se ocupă de repartizarea pământului sunt doi ţărani magistraţi.4
Exproprierea în jud. Bacău întârzie datorită moşierilor ce au făcut
contestaţie. Aceştia apelează la orice metodă, inclusiv intimidarea
pentru a obţine cota de 50 de hectare.5
Suprafaţa de pământ repartizată6
Dispăruţilor pe front
Luptătorilor pe front
Invalizi
Orfani
Văduve
Fără pământ
Cu pământ foarte puţin
46 de loturi
5525 de loturi
444 de loturi
227 de loturi
1374 de loturi
8818 de loturi
1656 de loturi
Exproprierile încep în judeţul Bacău, încă din toamna anului 1945
când au fost executate măsurători în plasa Tescani.7
Datorită inegalităţii moşiilor şi a faptului că anumite comune nu
deţineau moşii care se încadrau exproprierilor (erau departe de moşiile
expropriate) nu se poate stabili lotul tip care să fie împărţit. Practic
loturile sau împărţit începând de la 1790 de metri pătraţi, 5000 de metri
pătraţi, 10. 000 de metri pătraţi şi 20. 000 de metri pătraţi.8
Problemele întâmpinate la împărţire apar datorită existenţei fermelor
model9, proprietarii încercând să redobândească întreaga suprafaţă şi
să îi scoată pe ţăranii împroprietăriţi de pe moşie. Aveau convingerea
că reforma agrară a fost şi este ceva trecător.
Alte probleme se regăsesc în personalul care se ocupa de exproprieri
şi de împărţirea pământului, caracterizat drept lent. 10 Delegaţii
comunali de la plăşi sunt des chemaţi la Comisiile de plăşi, ceea ce
presupune anumite cheltuieli legate de transport şi mâncare. La rândul
ei această situaţia generează absenţa lor de la şedinţele Comisiilor de
Plasă, ceea ce îngreunează lucrările. 11 Într-un raport înainte de
Comitetul regional al Frontului Plugarilor Bacău se sugerează
înlocuirea anumitor preşedinţi de plasă, care au şi alte activităţi pentru
a maximiza acţiunile de repartizare a pământului.12
Judeţul Botoşani
La data de 4 aprilie 1945 organizaţia Frontului Plugarilor Botoşani are
înscrişi un număr de 14. 020 de membri, dintre care 11. 200 sunt
cotizanţi.13 Declarată existenţa a 4 comitete de plasă, 44 de comuni
2Ibidem, p. 2;
3D. J. A. N. I, Comitetul regional Iaşi al Frontului Plugarilor, dosar 1 , p. 7;
4Ibidem, p. 7;
5Ibidem, p. 7;
6Ibidem, p. 7;
7Ibidem, p. 9;
8Ibidem;
9Ibidem
10Ibidem;
11Ibidem;
12Ibidem;
13Ibidem, p. 37;
77
organizate şi una neorganizate, un număr de 232 de sate. Comitetul
judeţean format de 24 de membri. 14
Lipsa de fonduri determină organizaţia să nu organizeze şedinţe în
mod regulat. S-a decis trimiterea a câte un instructor pe plasă imediat
ce le permite fondurile. Lipsa banilor cauzează lipsa unor mijloace de
transport ceea ce determină o lipsă de comunicare cu restul comunelor
din judeţ. Cu toate acestea imaginea organizaţiei printre ţărani este una
bună.
Apar probleme cu autorităţile locale, mai ales în zonele rurale. Vitele
sunt confiscate cu forţa de jandarmi, pe temeiul unor autorizaţii de la
parchet. Vitele respective au fost capturate de Armata roşie care le-a
abandonat. Vitele s-au întors înapoi şi acum se punea probleme de cine
le deţine.15
Camera agricolă sabotează activitatea plugarilor, prin nealocarea
maşinilor agricole către ţărani, pentru a fi folosite în scopul practicării
agriculturii. Maşinile respective trecute în patrimoniul statului, nefiind
accesibile muncitorului de rând. Maşinile agricole accesibile nu sunt
funcţionabile. Deşi existe 8 centre de reparaţie a acestor maşinării,
raportat faptul că nu se munceşte deloc. Singurele maşini reparate în
aceste centre sunt cele particulare.16 Organizaţia Frontul Plugarilor din
regiune i-a iniţiativa pe cont propriu şi organizează propriile centre de
reparaţie în comunele Albeşti, Leorda şi Bucegea.17
În judeţ există 56 de cooperative, cu un capital social de 27.620.000
lei.18
Reforma agrară în judeţul Botoşani
Comisiile de plasă şi comisiile comunale de împroprietărire urmează
întocmai ordinele venite de la centru. Majoritatea moşierilor nu se
prezintă la comisia locală pentru a primi cota parte de 50 ha., şi nici nu
declară toate moşiile. În plasa Botoşani, preşedintele comisiei, prins
luând mită. Arestat şi condamnat la un an de închisoare.19
Situaţia împroprietăririlor:20
Suprafaţa totală a moşiilor
Suprafaţa totală de moşii confiscate
Suprafaţa totală împărţită la ţărani
45.108 ha
31.509 ha
22.105 ha
Situaţia împroprietăriţilor
Văduve de război
Orfani
Persoane cu pământ puţin sau deloc
8068 ha
1404 ha
209 ha
4438 ha
Judeţul Roman
În perioada cuprinsă între 7 noiembrie 1944 – 20 aprilie 1945 au luat
fiinţă 53 de comitete comunale şi 106 comitete săteşti. 21 Judeţul
Roman se organizează complet, în toate comunele şi satele. Există
anumite sate, foarte mici, unde nu a fost nevoie să se creeze comitete
datorită numărului mic de membri ce varia între 15 şi 20 de
persoane.22
Situaţia membrilor înscrişi până la data de 20 aprilie 1945 este
următoarea:23
14Ibidem;
15Ibidem, p. 40;
16Ibidem
17Ibidem;
18Ibidem, p. 38
19Ibidem, p. 39;
20Ibidem;
21Ibidem, p. 80;
22Ibidem;
23Ibidem;
Istorie
Decembrie 1944
Ianuarie 1945
Februarie 1945
Martie 1945
Aprilie 1945
Total
3000 de membri
5002 de membri
5000 de membri
2860 de membri
380 de membri
16.242 de membri
Din acest total de 16.242 de membri, 40 de membri sunt intelectuali,
1042 de membri sunt femei şi 15. 160 de plugari.1
Activităţile desfăşurată de organizaţia judeţeană, compusă din 15
membri constă din practicarea propagandei la nivelul maselor, posibilă
prin realizarea de întruniri. În anul 1945 înregistrate 7 adunări în oraşul
Roman, la care au participat între 2000 şi 5000 de membri.2 Adunările
au rol de informare, insistă în mod special pe definirea grupului F. N.
D., deasemenea se pune accent pe blamarea opoziţiei politice, în
special liberalii, care se împotriveau măsurilor adoptate.3
Organizaţia desfăşoară acţiuni de ajutorare în favoarea sinistraţilor,
ajutor ce constă în alimente, lemne de foc, seminţe etc.4
Odata cu venirea la putere a F. N. D. , organizaţia Frontului
Plugarilor, filiala Roman, trece imediat la constituirea comitetelor
săteşti de reformă agrară 5 , care funcţionează în conformitate cu
decretul lege. Totodată înfiinţate comitete de plasă, care să
supravegheze modul de împroprietărire dar şi rezolvarea eventualelor
conflicte dintre expropriaţi şi împroprietăriţi.6
Ţăranii împroprietăriţi împărţiţi în 3 categorii 7 , revenindu-le
suprafaţa de 11.820 ha. Conform decretului lege, se specifică 5 hectare
pe cap de plugar, dar în judeţul Roman această suprafaţă este de doar 1
hectar pe cap de plugar, datorită lipsei de teren. În pofida lipsei de
teren, sunt create centre agricole, pentru depozitarea maşinilor
agricole.8
Creionată o fermă model, cu o suprafaţa de 113 ha., pe teritoriul
comunei Butnăreşti9 Ferma are rolul de a educa pe fii de ţărani, dornici
de învăţătură dar şi de muncă. Creată şi o şcoală Auto-Mecanică10,
unde fii de ţărani beneficiază de studii gratuite, având posibilitatea de a
deveni mecanici agricoli sau lăcătuşi mecanici.
Planurile de viitor a organizaţiei sunt enunţate în felul următor:
pământul rămas să fie împărţit celor care nu s-au prezentat iniţial la
împroprietărire, maximizarea terenului arabil, organizarea unei case de
sfat comunal în toate comunele din judeţ (privită drept un spaţiu de
adunare şi socializare pentru plugari), educarea membrilor organizaţiei,
crearea unei şcoli de cadre, la sediul organizaţiei.11
Organizaţia Frontul Plugarilor organizează tineretul din judeţ. Create
34 de comitete ale tineretului, care înregistrează 1200 de tineri înscrişi.
Judeţul Dorohoi
Organizaţia din judeţul Dorohoi formată din 49 de comitete comunale,
4 de plasă şi unul judeţean. Înscrişi 19.000 de membri dintre care 2050
sunt femei şi tineret, 420 de intelectuali. 12 Şedinţele din cadrul
comitetului judeţean se ţin lunar pe când şedinţele comitetelor de plasă,
foarte rar, 2 dintre ele fiind organizate de curând. 13 Înfiinţate şi
1Ibidem;
2Ibidem;
3Ibidem;
4Ibidem;
5Ibidem, p. 81;
6Ibidem;
7Ibidem;
8Ibidem;
9Ibidem;
10Ibidem;
11Ibidem, p. 82;
13Ibidem;
78
refăcute un număr de 54 de cooperative de consum. Numărul
membrilor înscrişi în cooperative se ridică la 15.503.
Din punct de vedere cultural, organizate 9 biblioteci în diverse
localităţi cum ar fi: Brăeşti, Hudeşti, Cordăreni etc., căminele culturale
fiind prezente în aproape toate localităţile. Cu toate că există o
multitudine de locaţii culturale, activitatea redusă datorită lipsei
materialului literar.14
Situaţia organizatorică caracterizată drept proastă datorită lipsei
instructorilor, lipsei de fonduri şi lipsa mijloacelor de locomoţie. Nu
există secţii de tineret, puţinii care sunt în organizaţie fiind afiliaţi ca
toţi ceilalţi plugari. Organizaţia nu reuşeşte să atragă destui intelectuali.
Reforma agrară
Se înregistrează o suprafaţă expropriată de 17.539 de hectare din care
16.921 hectare au fost împroprietărite după cum urmează:15
Invalizi de război
Văduve de război
Orfani de război
Ţărani fără pământ
Ţărani cu pământ puţin
11.149 ha
536 ha
926 ha
68 ha
1796 ha
1045 ha
Situaţia în privinţa reformei agrare nu este certă deoarece au apărut
modificări datorită Comisiei de plasă a Reformei agrare, care nu a
efectuat nici un fel de lucrări în judeţul Dorohoi.
Obiectivele enunţate sunt de a reorganiza toate comitetele comunale
şi de plasă şi înfiinţarea comitetelor săteşti.16
Concluzii
Construcţia pilonilor totalitarismului comunist s-a făcut în fiecare ţară
a „lagărului”, prin imitarea realităţilor din Uniunea Sovietică. Pânăla
partidul-stat, sub puterea căruia sunt cuprinşi toţi cetăţenii unei ţări, au
fost parcurse anevoioase etape. La început, după teoriile leniniste, rolul
declarat al partidului comunist fusese de „forţă conducătoare şi
îndrumătoare a proletariatului” în pregătirea şi victoria revoluţiei. După
aceea, i s-au atribuit misiunile propagandistice de „detaşament înaintat
al clasei muncitoare”, „nucleu politic” sau „centru vital” al societăţii.
Nefiind supus nici unui control din exteriorul său, până la căderea
regimului partidul comunist a fost un organism autonom, independent,
subordonat doar lui însuşi si cu o nelimitata putere.
În această revoluţie Partidul Comunist înfiinţează şi atrage diverse
organizaţii de masă pe care să le îndrume şi să le coordoneze în interes
propriu. Partidul Comunist din România a organizat mai multe
organizaţii de masă legale în perioada în care libertăţile democratice o
mai permiteau, adică din anul 1925 până în anul 1938, dar mai ales în
perioada 1932-1938. În această perioadă 1932-1938 activează mai
multe organizaţii legale de masă înfiinţate şi conduse de partid printre
care: Mişcarea antirăzboinică, Comitetul naţional antifascist, Liga
Muncii, Amicii U. R. S. S., Liga contra prejudecăţilor, Asociaţia pentru
protecţia mamei şi a copilului, Comitetele cetăţeneşti, Liga contra
bătăii, Blocul democratic, Comitetul pentru apărarea contra fasciştilor
şi Uniunea democratică. Dintre aceste organizaţii Blocul democratic i-a
contact cu Frontul Plugarilor, atraşi de popularitatea imensă pe care au
dobândit-o într-un timp atât de scurt şi de influenţa lor în rândul
ţărănimii. Din acest moment Frontul Plugarilor cunoaşte o dezvoltare
la nivel organizaţional dar şi la nivel de teritoriu acoperit, atingând
apogeul odată cu instaurarea Guvernului Petru Groza şi a aplicării
reformei agrare în teritoriu, considerată lucrarea de căpătâi a
organizaţiei, singurul mijloc de eliberare a ţărănimii şi a creării de
şanse egale pentru aceştia. De-a lungul timpului s-au confruntat cu
14Ibidem;
15Ibidem;
16Ibidem, p. 7;
Istorie
diverse obstacolo cum ar fi regimul dictatorial impus de Carol al II-lea,
dar şi de perioada antonesciană, considerată cea mai dificilă din istoria
organizaţiei.
Începând cu anul 1949 are loc un proces treptat de scădere a rolului
organizaţiei Frontul Plugarilor în viaţa social – politică a ţării. Data de
7 februarie 1953 marchează desfiinţarea organizaţiei Frontul
Plugarilor, scopul invocat fiind lipsa efi
ienţei acestei organizaţii, în măsura în care şi-a îndeplinit toate
obiectivele. În perioads 9 februarie – 20 martie 1953 au loc acţiuni de
dizolvare a organizaţiei Frontul Plugarilor.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
1. Izvoare inedite
a. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi:
Comitetul Regional Moldova al Frontului Plugarilor, dosarele 1, 5, 9, 20, 22, 23, 24, 25, 26;
2. Izvoare Editate
Documente din istoria Partidului Comunist din România, Editura Partidului muncitoresc român, Bucureşti, 1951
România, Viaţa politică în documente. 1945, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1944
2a. Colecţii şi volume de documente
2b. Jurnal, memorii, amintiri
Groza, Petru, Adio Lumii vechi, Editura Compania, Bucureşti, 2003
Idem, În umbra celulei, Editura Semne, Bucureşti, 2012
2c. Lucrări de propagandă şi discursuri
Ce vrem?, Tipografia Decebal, Deva, 1933;
3. Presă
Ziare:
„Horia”, (1933)
„Steagul Roşu” (1936)
„Înainte” (1935)
„Scânteia” (1944)
„Frontul Plugarilor” (1945)
B. Lucrări generale
Cretzianu, Alexandru, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul european, 1998;
Constantinescu, Paul, Lupta pentru formarea Frontului popular în România, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1968;
Idem, Organizaţii de masă legale conduse de Partidul Comunist din România în anii 1932-1938, Editura Academiei
Republicii Populare România, Bucureşti, 1952;
Idem, Din lupta antifascistă pentru independenţa şi suveranitatea României, Editura Militară, Bucureşti, 1971;
Dragnea, Florin (coord.), M. Kertesz, Gh. Chiriţă, E. Câmponeriu, V. Liveanu, A. Petric, Al.Gh. Savu, D. Turcuş, V. A.
Varga, V. Teodorescu, R. Deutsch, Tr. Lungu, N. Lupu, M. Fătu, Studii şi materiale de istorie contemporană, vol. II, Editura
Academiei Republicii Populare România, 1962;
Giurescu C. Dinu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996
Hitchins, Keith, România 1866-1947, traducere George G. Potra, Delia Răzdolescu, ed. a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2004;
Ioniţă, I. Gheorghe, O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controversei (de la 23 august 1944 până în
prezent), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997
Ionniţiu, Mircea, Amintiri şi reflecţiuni, Timişoara, Editura Enciclopedică, 1993
Franck, Nicoleta, O învrângere în victorie. Cum a devenit România din regat, Republică Populară, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992
Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Humanitas, Bucureşti, 1990
Savu, Alexandru Gheorghe, Dictatura Regală, Editura politică, Bucureşti, 1970;
Sandache, Cristian, Europa dictaturilor şi originile războiului româno-soviectic, Editura Militară, Bucureşti, 2007
Scurtu, Ioan, Iulian Cărţână, Curs de istoria contemporană a României, Bucureşti, 1980
Idem, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994
Petrescu, Constantin Titel, Socialismul în România 1835 – 6 septembrie 1940, Ediţia a II-a, Fundaţia Social – Democratică
Constantin – Titel Petrescu, Bucureşti, 2003
Onişoru, Gheorghe, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1996
C. Lucrări speciale
Ioniţă I. Gheorghe (coord.), Gheorghe Ţuţui, Frontul Plugarilor, Institutul de studii istorice şi social – politice de pe lânnă C.
C. al P. C. R., Bucureşti, 1970
Micle Gheorghe (coord.), Primul congres general al Frontului Plugarilor, Editura Frontul Plugarilor, Bucureşti, 1954
Documente privitoare la viaţa
monahală din România (1957-1958)
Prof. Costin CLIT - Huşi
Instaurarea regimului comunist în România şi promovarea
ateismului se vor repercuta şi asupra Bisericii Ortodoxe Române.
Punem la dispoziţia cercetătorilor o serie de documente inedite
care reflectă intervenţia organelor de partid în viaţa lăcaşelor
monahale ortodoxe.
ublicăm câteva dări de seamă care reflectă activitatea atelierelor
de covoare de la mănăstirea Adam, înfiinţate în 1850 şi
desfiinţate în 1959 1 . Din 25 noiembrie 1950 (autorizaţia de
funcţionare este eliberată la 15 februarie 1951) au fost reorganizate sub
P
1Sorin Geacu, Mănăstirea Adam, Galaţi, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Casian
Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, 1998, f. 31
79
forma cooperativei de producţie „Cooperatorul”, ce aparţinea de
Uniunea Regională a Cooperativelor Meşteşugăreşti Galaţi, realitate
reflectată de documentele de faţă. Limba de lemn şi factorul ideologic
îşi fac simţită prezenţa în conţinutul dărilor de seamă amintite.
Cooperativa de producţia „Cooperatorul”ar fi luat fiinţă „cu concursul
maicelor din mănăstire, din îndemnul P.M.R.-ului, cu lămuririle date
de URCM Iaşi şi a împuternicitului Sf(intei) Episcopii a Romanului”.
În documentele epocii monahiile vieţuitoare la mănăstirea Adam
devenise „cooperatoare”.
Documentele fac referire şi la mănăstirile Grăjdeni, Giurgeni (comuna
Valea Ursului), Sfinţii Apostoli „Petru şi Pavel” din Huşi, Văratec,
Rohia, Rarău şi altele.
Autorităţile comuniste erau interesate de vârsta vieţuitorilor din
lăcaşele monahale, notele informative şi referatele pe care le publicăm
acum dovedesc cele afirmate, fiind însoţite şi de dispoziţiile canonice
sau legisalţia specifică intrării, vieţuirii sau ieşirii din mănăstiri.
Oferim totodată un tabel cu mănăstirile şi numărul personalului
vieţuitor din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. O mare parte a lor va
fi desfiinţată prin decretul 410 din 1959.
DOCUMENTE
1. - <1957>. – Darea de seamă pe anul 1956 a cooperativei
„Cooperatorul”de la mănăstirea Adam, comuna Adam, regiunea
Bârlad.
Cooperativa de producţie
„COOPERATORUL”
Mănăst(irea) Adam
Reg(iunea) Bârlad
Dare de seamă pe anul 1956
Este al 6-lea an, de când în conformitate cu prevederile art(icolului)
25 din statute sântem convocate în adunare generală, pentru a expune
darea de seamă întocmită de consiliul de conducere al cooperativei de
producţie industrială „Cooperatorul” din Sf(ânta) Monastire Adam,
privind activitatea desfăşurată în cursul anului 1956.
Dacă adunările din trecut au fost asistate de reprezentanţi ai Uniunii
Regionale a Coop(erativelor) Meşteşugăreşti Iaşi, ori Bârlad, de care
depindeam până 1 ian(uarie) 1956, de data aceasta, adunarea noastră
este onorată de prezenţa tov. vicepreşedinte Guzuzache Sterian,
delegat a U.R.C.M. Galaţi, pe care în numele cooperatoarelor îl rugăm
să primească salutul nostru respectuos şi cald, cărora le adresăm
cuvintele tradiţionale „Bine aţi venit”.
Găsim necesar a face – în introducere, un scurt istoric a cooperaţiei
meşteşugăreşti, din care să se desprindă originea, importanţa, scopul,
organizarea, dezvoltarea cooperativelor cu (…) productiv încadrat în
economia naţională, cu o scurtă situaţie generală. Puţin timp după
cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare, care a luptat din
greu pentru declararea armistiţiului şi a eliberării ţării noastre de sub
regimul fascist, Înaltul guvern în strânsă colaborare cu P.M.R., cele
două instrumente capitale ale conducerii ţării noastre, au şi pus în
funcţie planul de refacere a ţării din punct de vedere economic, social,
sanitar şi cultural, pe bazele concepute de P.M.R. Pe tot cuprinsul ţării
muncitorimea care în trecut era în serviciul neorganizat al
capitalismului, ducător la sărăcie şi ruină, prin o permanentă muncă de
lămurire şi organizare, se constituie în cooperative, pe diferite ramuri şi
începe activitatea creatoare în oraşe şi sate.
Muncitorimea se convinge tot mai mult de rezultatele muncii
organizate în colectiv, mult mai uşoară decât cea individuală, efort tot
mai ridicat, apar fruntaşi inovatori şi se obţin frumoase succese în
muncă.
Guvernul şi Partidul iau act cu multă satisfacţie de roadele
cooperativelor meşteşugăreşti, cărora se acordă scutirea de impozit pe
doi ani la înfiinţarea cooperativei, impozitarea confecţiilor cu 1 %,
scutirea totodată a impozituluila covoarele de lână, atât pentru export
cât şi pentru interior, scutirea impozitului pe salarii până la 240 lei
lunar, reducerea unei zecimi din impozitul pa salarii cum şi imense
sume cu care statul vine în sprijinul cooperaţiei. Prin o înţelegere
deplină a executării planului de stat care este cea mai înaltă şi mai
Istorie
onorabilă sarcină a Partidului şi a Guvernului, muncitorimea noastră se
încadrează cu drag şi cu toată convingerea în actuala şi noua formă de
muncă organizată în colective şi astfel succesele obţinute sunt
formidabile, se îndeplineşte şi se depăşeşte planul propus,
muncitorimea dă dovadă de mult efort şi disciplină, salariile se plătesc
regulat, producţia se sporeşte simţitor ca şi productivitatea muncii şi
aşa cooperaţia meşteşugărească şi-a făurit un prestigiu destul de ridicat
atât în interiorul ţării cât şi în străinătate. Forma de cooperativizare s-a
extins şi asupra comerţului la oraşe şi la sate şi aşa de unde satele erau
lipsite de mărfuri din cauza comerţului sărac particular, astăzi
cooperativele din sate susţinute de stat prin acordarea de credite mari
sunt la nivelul celor mai bine asortate magazine de prin oraşe, iar
locuitorii sunt bucuroşi că cooperativa le procură tot ce le trebuie pe
bani şi pe schimb de alte produse. Dar cooperativizarea din ţara noastră
după modelul Uniunii Sovietice şi a tuturor ţărilor de democraţie
populară, s-a extins şi în ceea ce priveşte agricultura, lucrarea numită
socializarea agriculturii, s-au constituit şi se constituie gospodării
agricole colective şi întovărăşiri agricole, care sunt încă în formaţiuni,
care dau rezultate bune şi locuitorii se acomodează uşor. Se vede peste
tot o viaţă nouă, un nou ritm de muncă, o faţă schimbată înspre
ridicarea nivelului de trai prin construirea socialismului.
Această schimbare se datoreşte sugestiilor date de marea noastră
vecină de la Răsărit, cu care de la 1944 aug(ust) 23, ne-am împrietenit,
pe care o considerăm protectoarea noastră şi mare luptătoare pentru
menţinerea păcii în lume.
Ce folos că pe când Uniunea Sovietică, cu care este aliată ţara noastră
şi alte ţări, ţine sus steagul păcii şi rezolvării neînţelegerilor dintre
popoare pe cale paşnică, cealaltă grupă de popoare, celălat lagăr în
frunte cu U.S.A., înţelege ca diferendele dintre popoare să se aplaneze
prin forţa armelor şi astfel prin pregătirile de război şi prin propaganda
internă tulbură viaţa tihnită a popoarelor din lagărul păcii. Ce a
însemnat problema canalului de Suez despre care aţi văzut prin ziare,
ce au însemnat tulburările din Ungaria, ce însămnează propaganda
răutăcioasă care împiedică construirea socialismului, ducător la o
nivelare a felului de viaţă, în care toate bunurile sunt în folosinţa
întregului popor şi nu la creearea de bogătaşi prin îmbogăţirea unei
părţi din omenire şi la sărăcirea majorităţii poporului. De ce lagărul
capitalist nu-şi vede continuarea activităţii în felul lui şi nu lasă în pace
ţările de democraţie populară să experimenteze viaţa colectivizată, care
este încă în formaţiune şi nu i se pot vedea roadele de pe acum. Dar
Uniunea Sovietică prin politica sa înţeleaptă condusă de partidul
comunist, a pus la punct toate zădărnicirile capitalismului. Conducerea
ţării noastre prin împuterniciţii săi din Partid şi Guvern, prin politica
care duce la interesul păcii, face legături de prietenie cu multe popoare,
tratative politice, comerciale, culturale, etc. Iar la O.N.U., ministrul
nostru de interne Grigore Preoteasa, ca şi delegatul nostru Atanase
Joja, uimesc pe colegii lor prin susţinerea îndrăzneaţă şi justă a
cererilor care interesează ţara noastră şi întreg lagărul păcii. U.S.A.
prin activitatea sa subversivă se contrazice când se amestecă în
treburile ţării, căci însuşi un profesor universitar American de la
Universitatea din Mexic spune: „Nici un stat nu trebuie să judece
regimul altui stat”. Poporul nostru cu încredere nemărginită în reuşita
deplină a programului de muncă în cadrul păcii, îşi continuă activitatea
constructivă pe toate tărâmurile şi astfel toate eforturile depuse nu pot
să ducă decât la înflorirea patriei.
Şi acuma, după scurta privire care ne pune în faţă cunoaşterea situaţiei
generale, onorata adunare este rugată să dea atenţie şi asupra dării de
seamă a activităţii cooperative pe anul 1956, după cum urmează:
înfiinţatăcu concursul maicelor din mănăstire, din îndemnul P.M.R.ului, cu lămuririle date de URCM Iaşi şi a împuternicitului Sf(intei)
Episcopii a Romanului, în ziua de 25 / XI 1950. A luat fiinţă legală la
15 februarie 1951, prin autorizaţia Nr. 12, data de judecătoria
Ghidigeni şi prin autorizaţia Nr. 176, dată de Secţia Financiară
Regională.
La începutul anului 1956 avea un număr de 57 membre cooperatoare,
iar prin stăruinţa conducerii mănăstirii s-a mai cooptat în perioada
80
acestui an un număr de tovarăşe, astfel că la sfârşitul anului 1956,
avem un număr total de 66 membre cooperatoare, efectiv în producţie.
De remarcat faptul că din totalul membrelor cooperatoare de 66
tovarăşe, 12 tovarăşe sunt din satul învecinat, care s-au făcut
cooperatoare şi plătesc părţi sociale, astfel ajutând la creşterea
numărului de cooperatoare şi dezvoltarea cooperativei noastre.
Fondul subscris la finele anului 1956 este de 40747 lei, din cares-a
vărsat 24695,79 lei, urmând a se reţine din salarii 16051,21 lei.
Din numărul total al membrelor înscrise, 11 membre cooperatoare şiau acoperit subscrierea şi deci acestea numai suportă reţineri. Pe tot
parcursul anului 1956 consiliul de conducere a cooperativei a ţinut un
număr de 12 şedinţe în care s-au dezbătut probleme în legătură cu
bunul mers a cooperative noastre, pentru a putea lua o dezvoltare mai
mare, pentru a putea face faţă nevoilor mereu crescânde ale cerinţelor
tot mai mari pe piaţa internă a covoarelor de uz intern şi a covoarelor
româneşti, care sunt atât de căutate.
Cooperativa noastră îşi desfăşoară activitatea în incinta mănăstirii în
două ateliere de producţie, puse la dispoziţie de conducerea mănăstirii,
care a înţeles să dea atenţia cuvenită cooperativei.
În activitatea dusă de consiliul cooperativei, cât şi de membrele
cooperatoare, în decursul acestui an, a găsit un sprijin efectiv acordat
din partea conducerii mănăstirii, care a înţeles a sprijini şi ajuta
cooperative în desfăşurarea activităţii ei. Pe anul 1956 am avut o
sarcină de plan de 298 mii lei, care prin grija consiliului de conducere
şi cu sprijinul membrelor cooperatoare, care au înţeles să depună
eforturi comune, planul producţiei globale a fost realizat 100 %.
Planul în expresii naturale pe anul 1956, a fost realizat astfel:
Covoare export, plan 350 m.p., realizat 371 m.p., printr-un procent
anual de 106 %.
Covoare uz intern, - //. M.p., -//- //- 249 m.p., într-un procent de 165
%.
Dacă facem o comparative între procentele de realizări a producţiei
globale şi a procentelor de realizări a sortimentelor, vedem că
realizarea procentelor de sortimente a fost mult mai mare decât a
procentului producţiei globale, ceia ce dovedeşte că nu a fost o
corelaţie justă între aceşti 2 indicatori, astfel am fost nevoiţi ca pe
parcursul anului 1956, să mai executăm şi alte produse, cum ar fi
preşuri milaneze, 303 m.p., şi preşuri populare, 87 m.p., pentru a ne
putea realiza valoarea producţiei globale pe 1956, într-un procent de
100 %.
În urma analizei făcută de către comitetul de conducere asupra
realizării planului de producţie pe trim(estrele) I şi II, a constatat că
nerealizarea planului din aceste două trimestre se datoreşte faptului că
prin schimbarea modelelor la covoarele de export, care au fost
executate în perioada anului 1955, cu care erau obişnuite membrele
cooperatoare ale lucra, adică covoare olteneşti, iar pe sarcina de plan
trasată nemaifigurândîn plan aceste modele, fiind schimbate cu cerguţe,
cu care cooperatoarele nu erau obişnuite ale lucra, a dus la nerealizarea
planului pe trim(estrul) I, decât în procent de 98,66 %, iar pe trimestrul
II la o nerealizare decât în procent de 96, 66 %.
Prin efortul comun, atât din partea consiliului de conducere, cât şi
prin priceperea şi măiestria membrelor cooperatoare, pe parcursul
trimestrului III am reuşit să depăşim planul producţiei globale 112, 85
%, fapt care ne-a ajutat ca cu toate neîndeplinirile pe trim(estrul) IV să
realizăm planul pe întregul an, atât la producţia globală, cât şi la
sortimentele trasate prin plan, să ne achităm în mod conştiincios faţă de
beneficiarii noştri, fără a avea vreo reclamaţie din partea lor.
Îndeplinirea planului de muncă şi salarii
Pe anul 1956, planul fondului de muncă şi salarii a fost îndeplinit
astfel:
Total fond salarii plan 183485 lei, realizat 175680 lei, din care:
Muncitori - // - 157499 lei, realizat 150884 lei.
Ingineri tehnicieni - //- 17730 lei, realizat 15813 lei.
Funcţionari - //- 8355 lei, realizat 8983 lei.
Istorie
Planul fondului de muncă şi salarii s-a realizat în procentaj de 96 %,
rezultând o economie pe tot parcursul acestui an, în sumă de 7805.
Toate aceste realizări au fost posibile datorită faptului că unele
cooperatiste au înţeles să se achite de sarcinile trasate, cum ar fi de
exemplu maica Teodora Tiron care prin eforturile depuse a reuşit să
realizeze 20,26 m.p. covoare pentru export.
Deasemeni mai sunt şi alte tovarăşe care, au urmat exemplul acestei
tovarăşe, cum ar fi tov. Vidalia Munteanu, Filoteia Călin, Mariana
Marian, Emanoila Tenea, ş.a.
Dacă aceste tovarăşe enumerate mai sus fac cinste cooperative noastre
cu succesele obţinute în procesul de producţie , nu tot la fel ne putem
mândri cu tov. Paisia Bălănică, care pe tot parcursul anului nu a reuşit
să realizeze decât 8,82 m.p. de covoare pentru export, cu toate că este o
lucrătoare veche.
La fel cu tov arătată mai sus, mai sunt şi tov. Octaviana Obreja,
Aurelia Sandu şi Uţa Laleş, care nu au înţeles a se încadra în rândul
cooperatoarelor fruntaşe din cooperative noastră.
În decursul acestui an consiliul cooperative a dat o importanţă
deosebită în ceia ce priveşte reparaţia gherghefelor din atelierele de
producţie, reparându-le imediat, de câte ori a fost nevoie.
În aprovizionarea cu materiale pe perioada acestui an, am avut
întocmit un plan de aprovizionnare care s-a realizat astfel: bumbac am
avut planificat 150 kg şi am realizat numai 131 kg, lână am avut
planificat 700 kg şi am realizat numai 536 kg. Lemne de foc am avut
planificat 35 tone şi s-a realizat în totalitatea lor.
Cărbuni de foc am avut planificat 4 tone şi s-a realizat 10 tone.
Deşeuri de cârpe am avut plan 6250 kg şi s-a realizat numai 220 kg. De
remarcat este faptul că pentru bumbac şi lână nu am avut repartiţii din
partea URCM Galaţi, în totalitaea cerinţei noastre, deoarece a ţinut
cont de stocul de materiale existent la 31 decembrie 1955.
În aprovizionarea cu material am întâmpinat unele greutăţi, că în toate
cauzele a trebuit să trimitem delegaţi pentru a ridica materialele de la
furnizori, o greutate o mai întâmpinăm în buna desfăşurare în
aprovizionarea cu materiale şi prin faptul că nu avem mijloace de
transport proprii. În ceea ce priveşte lucrările către beneficiari au fost
satisfăcătoare, respectând întocmai termenele din contractile încheiate
cu unităţile beneficiare a produselor noastre. Pe linie financiară
activitatea s-a desfăşurat după cum urmează. Planul de credite pe anul
1956, nu l-am utilizat pentru motivul că normativele proprii depăşesc
necesarul întreprinderii noastre. În anul 1956 am folosit suma de lei
8000, obţinută ca credite extraordinare de către loco de stat, raion
Bereşti, acordată asupra documentelor depuse spre încasare. Aceste
credite au fost restituite cam în cursul lunii ianuarie 1957.
În comparative cu calculul normativelor întocmite şi aprobate pentru
anul 1957 se observă stocuri supranormative la materii prime şi
combustibil.
Aceste stocuri supranormative s-au format deoarece materiile prime,
cum de exemplu, lâna de import ne-a sosit în cursul anului 1956,
deoarece normativul la combustibil nu a fost întocmit judicious, s.a
observant la 31 decembrie, stoc în valoare de 23 mii lei.
În cursul anului 1956, tuturor materialelor cărora li s-a introdus cerere
de plată au fost achitate în totalitate, nu am plătit amenzi şi penalizări
în cursul anului 1956.
Greutate financiarăprovine din cauza întârzierii livrărilor de produse,
ca de exemplu: ineficienţa gherghefelor dispensate, face ca să se
producă două covoare de o singură lucrătoare în termen de două luni,
neputându-se livra cel executat, fiind ţesute într-o singură urzeală.
Impozit pe circulaţia mărfurilor pe anul 1956 nu a fost planificat cu
nici o sumă, s-a realizat suma de lei 2663,10 lei, impozit pe venit
planificat lei, 2200, impozit pe venit realizat lei 9388.
Impozit pe salarii pe anul 1956, s-a realizat suma de lei 6307,90,
impozit profesional pe anul 1956 s-a realizat suma de lei 400.
Neîndeplinirea planului la impozit pe venit se datoreşte faptului că din
beneficiul realizat s-a plătit compensaţia de cartel, precum şi a
producţiei scăzute, realizată în anul 1956.
81
Pentru situaţia debitorilor din anii precedent întreprinderile şi
instituţiile, au fost urmărite prin extrasul de cont, care au fost achitate
în totalitate, precum şi persoanele fizice. Pentru creditori nu li s-au
făcut cunoscut de sumele ce au de încasat.
În cursul anului 1956 al(...) pauză, au fost urmărite bunurile
trimoniale de felul cum au fost păstrate şi gestionate. Gestiunea de
materiale şi produse în cursul anului 1956 prin sondajele efectuate,
corespund întocmai fişelor analitice şi materiale.
Nu am utilizat fonduri de investiţii proprii şi nici de la UCECOM.
Dacă toate cele arătate mai sus, oglindeşte realitatea activităţii noastre
pe perioada anului 1956 trebuie arătate şţi unele lipsuri pe care le-a
avut consiliul de conducere, în activitatea sa de zi cu zi în cadrul
cooperativei noastre.
În această perioadă pe care se dă darea de seamă nu s-a ţinut nici o
şedinţă de producţie cu membrele cooperatoare aşa cum este indicat de
forul nostru tutelar Galaţi. Deasemeni nu a dat nici o dare de seamă
trimestrială în faţa membrelor cooperatoare pentru a ne putea ajuta în
munca noastră de zi cu zi, prin discuţiile purtate arătându-ne lipsurile
pentru a le putea remedia şi de a nu le mai repeta. Ca o abatere de la
legea statului este şi faptul că tov(arăşele) noi primite în cooperativă,
nu au fost puse în discuţia adunării generale pentru a putea fi cooptate
ca membre cooperatoare, o lipsă personală a mea este şi acelea că în
faţa membrelor cooperatoare am avut unele ieşiri nesănătoase, atunci
când am constatat că unele cooperatoare au greşit în ceia ce priveşte
calitatea produselor, o altă lipsă mai este şi aceia că nu am ajutat şi
îndrumat comisia de asigurări sociale din cadrul cooperativei noastre în
munca de zi cu zi.
Dacă toate aceste lipsuri ar fi fost sesizate de către activiştii
U.R.C.M.-lui Galaţi, din partea căruia putem spune că nu am primit
nici un sprijin în munca noastră, astăzi putem să ne prezentăm cu un
bilanţ mult mai frumos de realizări. Putem spune că am primit un
sprijin preţios din partea sfatului popular, în toate ocaziile de câte ori i
le-am cerut. Pentru noile organe de conducere care vor fi alese în
adunarea generală a cooperativei noastre le recomandăm de a ţine
seama de lipsurile şi greutăţile avute de vechiul consiliu în munca sa,
pentru a numai repeta greşelile de mai sus.
Aceasta este darea de seamă a consiliului de conducere pe anul 1956.
Închei strigând trăiască cooperaţia în slujba poporului.
<ss> X. (…).
Contabil <ss> D. Cruceanu.
Se certifică de noi prezenta dare de seamă.
Preşedinte: <ss>.
Contabil: <ss> Rom. Grecu.
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Fond
Departamentul Cultelor. Direcţia de Studii (F.D.C.), dosar 22bis / 1958, f. 2635, Copie.
2. - <1957>. – Darea de seamă pe anul 1957 a cooperativei
„Cooperatorul”de la mănăstirea Adam, comuna Adam, raionul
Bereşti, regiunea Galaţi.
Dare de seamă
referitoare la cooperativa mănăstirească
Adam
comuna Adam, raion Bereşti, reg(iunea) Galaţi
Se numeşte „Cooperatorul”.
Aparţine de Uniunea Regională a Cooperativelor meşteşugăreşti
Galaţi, care depinde de Ministerul U.C.E.C.O.M. Bucureşti.
Funcţionează cu o singură secţie: covoare româneşti (cerguţe şi
olteneşti), p(entru) export, având ca beneficiar Întreprinderea de Stat
pentru comerţ exterior „Cartimex”. Se menţionează pentru anul 1957,
am confecţionat şi covoare uz intern olteneşti, având ca beneficiar
Magazinul de Desfacere „Arta Populară”, U.C.E.C.O.M. Bucureşti.
Cooperativa are un număr de 65 membre.
Munca în secţia de covoare este prestată şi de un număr de 12 fete din
sat, într-o proporţie de 18 %. Materia primă ca şi toate materialele care
intră în producţie se procură pe bază de reprtiţie dată de Uniunea
Istorie
centrală a cooperativelor meşteşugăreşti Bucureşti şi comunicate nouă
prin Uniunea respectivă.
Valorificarea produselor se face prin unicul n(o)s(tru) beneficiar
„Cartimex”, pe baza contractului anual, cu un volum de produse
planificat, preţ stabilit pe m² şi prin livrări aproape lunare, conform, cu
produsele finizate.
Venitul mediu lunar al unei cooperatoare pe anul 1957 a fost de 291
lei.
Venitul realizat de cooperativă pe anul 1956 (beneficiu) a fost de
32707 lei.
Conducerea mănăstirii nu a stânjenit îndeplinirea planului de
producţie, iar Eparhia a îndrumat conducerea mănăstirii să facă timp
liber lucrătoarelor, în afara serviciului bisericesc, pentru a nu se
stingheri producţia.
Preşedinte:<ss>
Contabil
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22bis / 1958, f. 36-37, Original.
3. - 1957 aprilie 10.-Procesul verbal încheiat cu prilejul adunării
generale a cooperativei „Cooperatorul”de la mănăstirea Adam,
raionul Bereşti, regiunea Galaţi.
Proces-Verbal
Anul 1957 aprilie 10
Astăzi cu data de mai sus, a avut loc adunarea generală a
coop(erativei) „Cooperatorul” din sf(ânta) monastire Adam, raionul
Bereşti, Reg(iunea) Galaţi, conf(orm) Statutului.
La şedinţă au luat parte tov(arăşul) Gruzuzache Sterian,
vicepreşedinte a U.R.C.M.-lui Galaţi ca delegat al uniunii, Tov.
secretar a raionului de partid, tov. Alexandrescu, Tov. inspector
împuternicit al Cultelor, pe care maica preşedintă Xenia Vartic îi
prezintă adunării.
Maica preşedintă deschide şedinţa, propunând în prezidiu pe lângă
Tov. delegat U.R.C.M.-lui Gruzuzache Sterian şi tov. Vanghele,
secretar al raionului de partid, pe maicele Xenia Pârţac şi Teodota
Tiron, iar adunarea aprobă prezidiul în unanimitate, prin ridicare de
mâini.
Tov. delegat al Uniunei ia conducerea şedinţei şi aduce la cunoştinţă
desfăşurarea ordinei de zi şi propune să se aleagă o comisie de
validare.
Maica cooperatoare Octaviana Obreja, propune în comisia de validare
pe maicile Magdalena Florea, Serafima Olteanu şi Ruxanda Bazarcă,
care făcând numărătoarea în sală aduce la cunoştinţă că sunt prezente
în sală din 66 me(m)bre cooperatoare numai 60 membre.
Cooperatoarea Emanoila Tenea propune în comisia de redactare a
procesului verbal de ţinerea adunării generale, pe maicile Casiana
Pricope, Vitalia Tudor şi Tov. D. Cruceanu.
Tov. vicepreşedinte dă cuvântul maicii preşedintei pentru a da citire
dării de seamă a consiliului de conducere pe anul 1956, prin care
expune adunării generale activitatea consiliului de conducere pe
parcursul anului expirat.
Mai ia cuvântul una din membrele comisiei de revizie şi dă citire dării
de seamă cu activitatea comisiei de revizie pe anul 1956.
Maica preşedintă a comisiei de de asigurări sociale arată prin citirea
dării de seamă activitatea comisiei pe anul 1956, ajutorul primit de la
casa reg(ională) de asig(urări) sociale şi a forului tutelar. Tov.
Gruzuzache, propune ca membrele cooperatoare să se înscrie la cuvânt
şi să arate lipsurile şi deficienţele avute în 1956.
S-a înscris la cuvânt cooperatoarea Aneta Oancă şi a arătat că au lipsă
de lumină în ateliere şi lipsă de apă.
Iar cooperatoarea Paisia Bălănică a arătat că ar fi necesar a se face o
mică farmacie în cadrul cooperativei.
Tov vicepreşedinte al U.R.C.M.-lui propune adunării descărcarea de
gestiune a consiliului de conducere, iar adunarea în unanimitate aprobă
prin ridicarea de mâini descărcarea de gestiune a vechiului consiliu de
conducere.
Tov. delegat, referitor la alegere, este de părere şi propune adunării ca
pentru uşurarea operaţiunii să se fixeze numărul de membre în consiliul
82
de conducere de 7 persoane în loc de 5 persoane şi 2 suplianţi, în
comisia de revizie 3 membre şi 1 supliant.
Apoi adunarea a ales în unanimitate de voturi pe maicile Salomia
Marian şi Feloteia Călin, care împreună cu membrii prezidiului să
procedeze la desemnarea consiliului.
După discuţiile avute, maica Filoteia Călin a dat citire noilor membre
ale consiliilor, după cum urmează:
Consiliul de conducere
1)
Meletina Nedelcu
2)
Livia Bradea
3)
Elisabeta Nedelcu
4)
Ramona Grecu
5)
Xenia Vartic
6)
Filoteia Călin
7)
Epraxia Ciobanu
Supleanţi
1)
Galiani Popescu
2)
Salomia Marian
Comisia de asig(urări) sociale
1)Tecla Chiosa
2) Vitalia Tudor
3) Octaviana Obreja
Comisia de revizie
1)
Teofilia Dinu
2)
Chiriachi Pagu
3)
Emanoila Tenea
Supleanţi
1)
Aurelia Sandu
Adunarea în unanimitate de voturi aprobă prin ridicare de mâini,
noile membre ale consiliului de conducere şi a comisiilor de asigurări
sociale şi de revizie.
Tov. contabil al cooperativei dă citire repartizării beneficiului pe
anul 1956, adunarea ia cunoştinţă de repartizarea beneficiului expusă
de tov. contabil D. Cruceanu, aprobă prin ridicarea de mâini în
unanimitate.
Maica cooperatoare Casiana Pricope citeşte adunării proiectul de
măsuri întocmit de consiliul de conducere.
Apoi ia cuvântul Tov. Vanghele, secretar al raionului de partid, prin
care îşi exprimă mulţumirea ce o are faţă de realizările efectuate de
consiliul de conducere pe anul 1956.
Tov. secretar dă unele învăţături folositoare în viaţă şi garantează că
se vor aduce la îndeplinire toate măsurile proiectate de consiliu şi va
lichida lipsurile arătate de adunare.
Noul consiliu se obligă a interveni la U.R.C.M. Galaţi, pentru a
putea obţine dreptul de a instala lumina electrică în cooperativă.
Pentru închiderea şedinţei Tov. vicepreşedinte al U.R.C.M. Galaţi
Gruzuzache Sterian arată în numele Uniunii că este de acord să ajute
cooperativa spre a lichida toate lipsurile întâmpinate în anul 1956, dar
a obligat şi noul consiliu de conducere să fie mai activ în aceia ce
priveşte organizarea şi îndeplinirea măsurilor proiectate.
Prezidiul
<ss> Gruzurache Sterian
Teodota Tiron
Xenia Pârţac
Secretariat
<ss> D. Cruceanu
C. Pricope
V. Tudor
Conf(orm) cu originalul
<ss> Preşedintă
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22bis / 1958, f. 39-45, Copie.
4. - <1958>. – Darea de seamă pe anul 1958 a Cooperativei de Producţie
„Cooperatorul”de la mănăstirea Adam.
Cooperativa de Producţie
„Cooperatorul”
Mănăst(irea) Adam
Reg(iunea) Bârlad
DAREA DE SEAMĂ
Pe anul 1957 a unităţii cooperatiste „Cooperatorul” din comuna Adam,
Raionul Bereşti
Păşind în pragul unui nou an de producţie fără să vrem parcă fiecare
din nou ne gândim la rezultatele muncii noastre din anul ce a trecut.
Constructorul naval face socoteala vaselor la a căror realizare a
contribuit prin munca sa, ţesătoarea la numărul de metri de pânză pe
Istorie
care i-a produs, iar noi cooperatoarele din această unitate la metri
pătraţi de covoare, pe care i-am executat cu atâta migăleală şi gingăşie.
Ca cetăţeni şi cetăţence conştiente al acestei patrii noi, se cade mai
întâi de toate să facem un bilanţ a evenimentelor interne şi
internaţionale, care ne îndreptăţesc pe deplin să mai apreciem încă o
dată, că viitorul aparţine societăţii noi, socialismului victorios.
În anul ce s-a scurs la 7 noiembrie, s-a sărbătorit de întreaga lume
progresistă, 40 de ani de la prima revoluţie socialistă victorioasă care a
deschis o eră nouă în istoria omenirii.
În acest răstimp lumea a căpătat o nouă înfăţişare. Încă 12 ţări, s-au
mai desprins din lanţurile capitalismului, iar socialismul s-a
transformat într-un puternic sistem mondial. Astăzi ţărilor socialiste le
revin 26% din teritoriu şi peste o treime din populaţia globului, peste
150 de milioane s-au eliberat pentru totdeauna de exploatarea
capitalistă şi merg pe calea orânduirii socialiste.
Aşa cum arată analiza cuprinsă în declaraţia partidelor comuniste şi
muncitoreşti din peste 60 de ţări, ţinută la Moscova în Decembrie
1957.
Conţinutul principal al Epocei noastre, este trecerea de la capitalism
la socialism. Grandioasele prefaceri care au loc în lumea întreagă
demonstrează justeţea genialei previziuni ştiinţifice de acum peste 100
de ani a lui Marx şi Engels, care arătau în Manifestul Partidului
Comunist, că peirea burgheziei şi victoria proletariatului sunt
deopotrivă de inevitabilă.
Dezvoltarea uriaşă a forţelor socialismului a stimulat creşterea
mişcării antiimperialiste a popoarelor din ţările coloniale şi
independente. În afară de popoarelor marei 1 Chine, marei Coreii de
Nord după şi Vietnamul de Nord, după cel de al doilea război mondial
peste 700 de milioane de oameni a scuturat jugul colonialist.
Pe teritoriul fostelor ţări coloniale şi independente s-au constituit 25
de state noi.
Destrămarea sistemului colonial, creşterea mişcărilor de eliberare
naţională în ţările coloniale sau independente slăbesc continuu poziţiile
imperialismului care şi-a pierdut vechea dominaţie asupra majorităţii
populaţiei.
Tovarăşi
În zilele noastre, problema apărării păcii a devenit problema
fundamentală a politicii mondiale de însemnătate hotărâtoare pentru
toate popoarele lumii.
Ceiace caracterizează astăzi politica internaţională este lupta dintre
două linii opuse: linia coexistenţei paşnice, promovată consecvent de
Uniunea Sovietică, China Populară şi de celelalte ţări socialiste şi în
favoarea căreia se pronunţă şi acţionează şi alte ţări, iubitoare de pace
şi linia pregătirii şi deslănţuirii războiului, promovată de cercurile
agresive din Statele Unite ale Americii. Faptele dovedesc că raportul
de forţă pe scară mondială, s-a schimbat radical în favoarea păcii şi a
socialismului, că a trecut şi nu se va mai întoarce niciodată vremea
când imperialismului putea atenta în voe la libertatea şi independenţa
popoarelor. Dar dacă totuşi aventurierii imperialişti se vor încumeta să
deslănţuie războiul, atuncea aşa cum pe bună dreptate subliniază
Declaraţia Popoarelor lumii întregi, plină de mânie şi indignare
împotriva imperialismului care le aduce suferinţe şi jertfe atât de grele,
vor termina pentru totdeauna cu orânduirea capitalistă. Partidele
comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume sunt hotărâte să facă tot ce
le stă în putinţă pentru a apăra omenirea de grozăviile unui noi război,
pentru a asigura dezvoltarea paşnică a omenirii pe calea progresului.
Ele consideră lupta pentru pace drept sarcina lor primordială. În ţările
socialiste, trecerea puterii de stat în mâinile clasei muncitoare,
eliberarea de exploatarea capitalistă de anarhia producţiei, de crize şi
şomaj, descătuşează iniţiativa creatoare a poporului muncitor, dau un
impuls necunoscut în istoria dezvoltării economiei şi culturii. Viaţa
dovedeşte că socialismul este orânduirea care dezvoltă nelimitat forţele
de producţie şi asigură condiţiile necesare creşterii neîntrerupte a
1Aşa în text.
83
nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii. În ţara noastră
producţia globală industrială a crescut faţă de anul 1938 de aproape 3
ori şi jumătate.
Acest ritm de dezvoltare a forţelor de producţie era de neconceput în
economia capitalistă a României. Într-un puternic contract cu creşterea
şi întărirea sistemului mondial al socialismului se înfăţişează tabloul
lumii capitaliste, unde jaful monopolurilor osândeşte la exploatare şi la
o viaţă de mizerie milioane de oameni ai muncii.
Din cele expuse până în prezent pe baza informaţiilor ce ni le-au adus
şi ni le aduce zilnic presa internă şi internaţională, reiese clar că în
întrecerea paşnică între sistemul capitalist şi socialist, sistemul socialist
a cucerit şi cucereşte zilnic noi poziţii în domeniile: politic, diplomatic,
ştiinţă, tehnică, artă, literatură etc.
Grăitoare în acest sens vor rămâne în istoria lumii, zilele de 4
octombrie şi 3 noiembrie 1957, zile în care omul sovietic, sub
conducerea înţeleaptă a Partidului Comunist, a reuşit să svârle în
cosmos cu racheta balistică intercontinentală cei doi sateliţi artificiali ai
pământul, aceste două stele din care ultimul din 3 noiembrie îşi
continuă şi acum drumul demonstrând astfel lumii întregi uriaşa
superioritate a ştiinţei şi tehnicei sovietice.
Iată deci de ce este capabil un popor a cărui energie a fost descătuşată
numai cu 40 de ani în urmă.
După ce am expus în linii mari unele probleme ce s-a petrecut pe plan
intern şi internaţional, să trecem acum să analizăm modul cum am
muncit noi în cooperativa noastră în anul care s-a scurs.
Este al 7-lea an, de când - în conformitate cu prevederile articolului
25 din statute, suntem convocate în adunarea generală, pentru a expune
darea de seamă întocmită de consiliul de conducere a coop(erativei) de
producţie industrială „Cooperatorul” din sf(ânta) Monastire Adam
privind activitatea desfăşurată în cursul anului 1952.
Găsim necesar a prezenta adunării generale şi un mic istoric.
Cooperativa mănăstirească „Cooperatorul” a luat fiinţă la 25
noiembrie 1950 din îndemnul P. M. R.-ului, cu concursul larg dat de
maicele din mânăstire, cu lămuririle date de delegatul U. R. C. M.-ului
Iaşi, de care depindeam la început şi de împuternicitul Sf(intei)
Episcopii a Romanului. A luat fiinţă legală la 15 februarie 1951, prin
autorizaţia nr. 12 dată de secţiunea Financiară Regională Bârlad şi de
art. nr. 12, dată de Judec(ătoria) cu sediul principal Ghidigeni. La
început, a avut de întâmpinat multe greutăţi datorate: lipsei de
organizare, de personal pregătit, de instruirea lucrătoarelor, de
greutatea aprovizionării cu materii prime, de lipsa de beneficiari şi alte
multe, ca mai târziu peste câţiva ani, cu încurajările date de P. M. R. cu
îndrumările date pe rând de Uniunile Iaşi, Bârlad şi Galaţi, că putem
înlătura multe neajunsuri din trecut, ca în anul 1957, să avem o dare de
seamă tot mai mulţumitoare. Cooperativa numără în prezent 66 de
membre dintre care în conducere 4, maici cooperatoare 50 şi 12 fete
din sat.
Lucrătoarele din satele comunei Adam în procent de 18, sunt primite
conform statutului şi cu aprobarea Sf(intei) Episcopii, ele urmând a
ajuta la îndeplinirea planului şi la răspândirea măiestriei de lucrat
covoare în popor.
Fondul subscris la finele anului 1957, este de 43064 lei din care s-a
vărsat prin reţineri de 5% din salariile lunare de la înfiinţarea
cooperativei suma de 32664 lei în general, cele mai multe membre şiau completat suma subscrisă şi nu li se va mai face nici o reţinere,
fondul social propriu urmând a fi retras în conformitate cu prevederile
statutului.
Pe tot parcursul anului 1957, consiliul de conducere a ţinut un număr
de 12 şedinţe, în care s-a adus la cunoştinţa membrilor diferite
probleme referitoare la bunul mers al unităţii.
Comisia de revizie a ţinut o singură şedinţă ca şi comisia de asigurări.
Cooperativa noastră îşi desfăşoară activitatea în incinta mânăstirii în
două ateliere de producţie, pusă la dispoziţie de conducerea mânăstirii.
Pentru anul 1957, sarcina de plan a fost după cum urmează:
Istorie
Trim. I
Trim II
plan = 70. 000 lei
plan = 100. 000 lei
realizat = 100. 000 lei.
realizat = 102.000 lei.
Trim III
plan = 100. 000 lei
realizat = 103.000 lei.
Trim IV
plan = 80.000 lei
realizat = 119. 000 lei.
Planul total a fost de 350.000 lei şi s-a realizat 424.000 lei în procent
de 121%.
Această depăşire a producţiei globale se explică prin munca
stăruitoare şi pricepută a maicelor muncitoare care au înţeles să aibă ca
deviză hotărâtă şi permanentă: planul şi depăşirea lui, prin o conducere
gospodărească, care a ştiut să pună la dispoziţia lucrătoarelor condiţii
bune de muncă, pregătire tehnică suficientă, materii prime, salarii
plătite la timp, ajutoare în caz de boală, asistenţă medicală.
Astfel că în felul acesta prin producţia cantitativă ca şi cea calitativă,
beneficiarii noştri întreprind. de stat pentru comerţ exterior „Cartimex”,
ca şi Arta populară U. C. E. C. O. M. nu au avut nimic de reproşat în
privinţa produselor ce le-am livrat conform contractelor.
Găsim necesar a arăta adunării şi volumul producţiei pe trim. după
cum urmează:
covoare româneşti exp.
- // - olt. uz intern
Trim. I
Trim II
Trim III
Trim IV
100 m.p.
25 m.p.
150 m.p.
25 m.p.
150 m.p.
25 m.p.
120 m.p.
25 m.p.
136 m.p.
76 m.p.
164 m.p.
41 m.p.
174 m.p.
30 m.p.
177 m.p.
34 m.p.
În total Plan 520 m.p. cov(oare) româneşti exp(ort) şi şi realizat 651
m.p.
În total Plan 100 m.p. cov(oare) olt(eneşti) uz intern şi realizat 181
m.p.
Îndeplinirea planului de muncă şi salarii
Conform cu munca depusă şi producţia realizată, a urmat şi
renumeraţia cuvenită.
Planul de salarii pe 1957 a fost de:
Total persoane
lei
Plan
239350
Realizat
258549
Muncitoare
Inginer – Tehn(icieni)
Funcţionari
lei
lei
lei
228205
33300
7320
219594
31230
7725
Fondul de salarii planificat conform procentului de realizare a
planului de 1215, fiind de 289613, 50 lei, iar fondul de salarii realizat
de lei 258506, rezultă o economie de salarii de 31064, 50 lei.
Se menţionează că în cursul anului expirat nu am avut depăşiri
necorespunzătoare de salarii.
Printre lucrătoarele fruntaşe menţionăm pe:
Maica Filofteia Călin care a realizat în total 29, 99 mp.
Maica Aneta Cancă
- // - // - 26, 15 mp.
Maica Teodora Tiron - // - // - 21, 50 mp.
Maica Samoilă Tenea - // - // - 21, 60 mp.
Maica Vitalie Munteanu - // - // - 20, 00 mp.
Asemenea a realizat producţie mărită, maicele Xania Pârţac, Livia
Bradea, Paraschiva Palade, Dionisia Radu, Chiriachi Pagu, Marionela
Niţă, Anica Ciobotaru şi altele.
Se menţionează că toate lucrătoarele codaşe, arătate în darea de seamă
din anul 1956, s-au ridicat la situaţia de producătoare mijlocaşe.
În decursul acestui an conducerea cooperativei a dat o importanţă
deosebită reparaţiei gherghefelor, care s-a efectuat de câte ori s-a
semnalat acesta.
APROVIZIONARE
Aprovizionarea cu lână s-a făcut de U. C. E. C. O. M. Aceasta a
prezentat multe greutăţi, atâta timp cât uniunea nu şi-a luat această
sarcină în totalitatea ei. A fost nevoie ca delegata noastră să facă trei,
patru călătorii la depozitul Bucureşti, pentru a ridica direct lâna, de
multe ori culorile fiind necorespunzătoare cu modelele.
84
O scădere este şi aceasta că modelele, caietele de sarcini, şi repartiţiile
trebuiau date cu mult înaintea începerii trim(estrului) următor.
Deasemenea este necesară şi o cotă de lână tampon, căci nu se poate
să nu ai în magazie şi o parte de lână care nu se poate întrebuinţa şi
apoi conducerea cooperativei urmăreşte şi o depăşire a planului de
producţie, cum a fost cazul în 1957, că în loc de 520 m.p. covoare s-au
executat 651 m.p.; atunci este cazul să ne întrebăm de unde lână? dacă
nu am avea un plus în magazie. De economii de materiale nu poate fi
vorba, consumul specific neputându-se micşora faţă de contract.
Nu mai vorbim de aprovizionarea cu bumbac. Aceasta s-a făcut de
uniune cu mari întârzieri cu multă umiditate şi tot mai puţin decât
necesarul.
Au fost cazuri, când multe lucrătoare au stat în gol de producţie din
cauza lipsei de bumbac, semnalată serviciului de aprovizionare, prin
scrisori strigătoare. Faţă de aceste greutăţi, a trebuit ca, conducerea să
facă uz de multe măsuri şi cu multă dibăcie şi chiar călcând disciplina
financiară să nu sufere îndeplinirea planului, sau să ni se rezilieze
contractul.
Aprovizionarea cu lemne şi cu cărbuni s-a făcut în bune condiţii.
Deasemenea şi aprovizionarea cu petrol, care a prezentat greutăţi în
privinţa transportului. Este imposibil a aduce gazul de la Bereşti cu
preţul tarifar, este departe şi drumul foarte accidentat.
S-au respectat termenele de livrat produse la Cartimex; acestea s-au
afectat de multe ori înainte, întrucât aveam nevoie de bani pentru
salarii. Se menţionează că şi beneficiarul nostru Cartimex, a fost atent
cu noi şi nu am avut de reproşat decât că acceptările de la bancă veneau
cu oarecare întârziere şi nu ne puteam folosi de credite pentru salarii.
În semestrul I a anului 1957, nu putea introduce cerere de plată odată
cu livrarea, căci nu aveam dreptul să facturăm. În urmă, ca şi în anul
1958 conform contractului, putem factura odată cu livrarea şi avem
dreptul să introducem cererea de plată imediat după livrare.
Menţionăm, că serviciul de plan şi contabilitate ale Uniunii, ne-au dat
un preţios concurs privitor la achitarea de către Cartimex a sumei de
33098, 13 lei, care reprezenta diferenţa de preţ la covoare, pentru care
au intervenit personal cât şi în scris.
Unele greutăţi am întâmpinat şi cu livrarea unor covoare olteneşti la
U. R. C. M. Constanţa, care ne-au refuzat coletul cu covoare, ca apoi
după câteva luni şi schimb de scrisori să ne achite banii.
Pe linie financiară nu am avut plan de credite dar am folosit credite
acordate de bancă, în valoare de 97600 lei care au fost achitate în
întregime. Sumele datorate pentru materialele necesare s-au achitat la
timp până la finele anului 1957, când rămăsese de plătit o factură de
mică valoare. Nu am avut de plătit amenzi nici penalizări. Deasemenea
nu am avut plan de impozit pe circ(ulaţia) mărfurilor, produsele noastre
fiind scutite de impozit conform Decret nr. 509 / 95.
Deasemenea nu am avut plan de impozit pe venit, pentru că servici pe
plan de acţiuni, a planificat pentru anul 1957 o pierdere de 75000 lei
nemai fiind vorba de beneficii.
Contrar prevederilor de plan, cooperativa a evitat orice pierdere şi a
realizat un beneficiu de 24195, 91 lei.
A fost necesar ca pe trimestele I – II – III să se achite ca impozit pe
venit suma de 2551, 07 lei, rămânând ca impozitul pe venit datorat pe
trim. IV să se achite în urma verificării de către Secţia Financiară.
Impozitul pe salarii pe anul 1957 a fost de lei 12591, 80, care s-a virat
întotdeauna pe seama Secţiei Financiare Bereşti cu ocazia primirii
salariilor lunare.
Nu avem nici un fel de debitori, toţi creditorii noştri s-au achitat, afară
de cota din beneficiu cuvenită mânăstirii şi cota cooperatoarelor care se
vor achita la începutul trim(estrului) II.
În tot cursul anului 1957, conducerea cooperativei s-a îngrijit cu
deplin interes despre bunurile patrimoniale, cum şi de modul de
păstrare şi gestionare. Nu am utilizat fonduri de investiţii proprii şi nici
din împrumut.
Dacă toate cele arătate mai sus oglindesc realitatea activităţii noastre
pe perioada anului 1957, trebuie arătate şi unele lipsuri pe care le-a
Istorie
avut consiliul de conducere în activitatea de zi cu zi în cadrul
cooperativei noastre.
Nu s-au ţinut adunări generale trimestriale, pentru că nici nu ne-a silit
în mod serios pentru aceasta.
La şedinţele consiliului nu au luat parte cu vot consultativ şi
membrele comisiei de revizie. Nu s-a respectat orarul atelierului, şi
deci disciplina în muncă deşi aceasta se justifică întrucâtva prin
completarea lucrului în timpul nopţii.
Am expus rezultatele pozitive şi negative pe care le-am obţinut aşa
cum s-a desfăşurat în cursul anului 1957, rămânând ca din critica care
o aşteptăm din partea tov(arăşului) delegat a Uniunii ca şi din partea
membrelor cooperativei prezentă în adunare, să se aprecieze la justa
valoare activitatea cooperativei pe anul expirat.
Terminăm darea de seamă cu îndemnul dat de UCECOM, că
respectarea legalităţii populare în unităţile cooperaţiei meşteşugăreşti,
trebuie să fie una din preocupările principale ale conducătorilor,
angajaţilor tehnico-administrativi şi ale cooperatorilor.
Respectând cu stricteţe legile Statului de Democraţie Populară,
aplicând just legile şi actele normative, vom contribui din plin la
continua dezvoltare a cooperaţiei meşteşugăreşti, ca factor de seamă în
construirea socialismului.
Trăiască şi înflorească Cooperaţia Meşteşugărească !
<ss>
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 bis / 1958, f. 79-84, Original.
5. - 1958 ianuarie 5. – Referatul lui Florin Boboşca, inspector
prinicpal la Departamentul Cultelor, prin care propune reguli privind
tunderea în monahism după o vizită la mănăstirea Grăjdeni.
DEPARTAMENTUL CULTELOR
de pe lângă
CONSILIUL DE MINIŞTRI
Inspector Princ(ipal) Florin Boboşca
Referat
5 ianuarie 1958
Obiect: În legătură cu tunsul în monahism, a vieţuitorilor din
mănăstiri.
Cu ocazia deplasării în eparhia Romanului, am fost informat că în
ziua de duminică 26 ianuarie a. c., la mănăstirea Grăjdeni din raionul
Bârlad, regiunea Bacău, se vor tunde în monahism un număr de 11
vieţuitoare.
Cercetând şi verificând informaţia, am constatat că dispoziţia a fost
dată de către episcopul Teofil, exarhului Babaca Icil, ca să-l reprezinte
la acest ceremonial religios, el neputând participa fiind mutat în altă
eparhie şi deci această ocazie să nu se întârzie pentru a fi pierdută.
Sesisez aici, tendinţa ce o au unii ierarhi a contribui în mod interesat
la asemenea acţiuni religioase, de a atrage în monahism cât mai multe
persoane, pentru a îngroşa numărul vieţuitorilor din mănăstiri.
Personal m-am deplasat în acest loc, de faţă fiind şi Vicarul Birdaş, cu
care analizând problema, a fost de acord că acest ceremonial nu trebuia
făcut cu un număr prea mare de călugăriţe pentru a se da amploare,
însă faptul de acuma era ca şi consumat întrucât dispoziţia episcopului
trebuia respectată.
Propun departamentului să se analizeze această sensibilă problemă
religioasă, sub următoarele aspecte.
1. Chiar dacă tunsul în monahism nu angajează cu nimic
Departamentul Cultelor în ceea ce priveşte partea materială, adică
bugete etc., iar statutul B. O. R. şi regulamentul organizării vieţii
monahale dă libertate deplină ierarhului respectiv (chiar cu respectarea
dispoziţiunilor art. 7) de a primi cât mai mulţi vieţuitori în mânăstiri,
trebuiesc avute în vedere:
a). Să se evite tunsul în monahism la mase compacte de vieţuitori,
unde în mod normal iau parte rude, prieteni, invitaţi etc., din depărtări,
iar din împrejurimi vin deasemenea mulţi curioşi popularizându-se
astfel aceste manifestări religioase.
b). Tunsul în monahism pe viitor să nu se facă cu asemenea uşurinţă
în mânăstirile în care nu există cooperative sau ateliere şi unde
vieţuitorii stau numai de se roagă, fără a produce ceva efectiv.
85
2. Discutarea în acest sens cu chiriarhii respectivi şi dispoziţiuni date
organelor Departamentului nostru, pentru a fi foarte atenţi cu această
problemă încât se observă pe zi ce trece sporirea în mânăstiri a
numărului de persoane şi trecerea lor în rândul vieţuitorilor şi
vieţuitoarelor, care se sustrag din societate, pentru a-şi creia alte
condiţii de viaţă în aceste organizări religioase.
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 / 1958, f. 15-16, Original.
6. - 1958 februarie 7.-Referatul împuternicitului regional Iaşi despre
activitatea secţiei de covoare din mănăstirea Giurgeni, comuna Valea
Ursului, raionul Negreşti.
Departamentul Cultelor
de pe lângă
Consiliul de Miniştri
Împuternicitul Regiunii Iaşi
Nr. 208
Data: 7 FEB(RUARIE) 1958
REFERAT
Obiectul: Răspuns la adresa Departamentului, nr. 8719 / 1957
În regiunea Iaşi, avem o singură m-re de vieţuitoare, din satul
Giurgeni, com. Valea Ursului, r(aio)n(ul) Negreşti, cu numele de m-rea
Giurgeni, care are o secţie de covoare, aparţinând Cooperativei
Technica Confecţii din Iaşi (U.C.E.C.O.M.).
- În secţia respectivă, sânt încadrate 20 de vieţuitoare (cooperatoare).
- Nu se întrebuinţează mâna de lucru din afara m-rii.
- Materiile prime, sânt procurate şi distribuite m-rii respective de
Cooperativa Technică Confecţii Iaşi, produse care sânt expuse spre
vânzareîn magazinele O.C.L. din regiunea Iaşi.
- Venitul mediu lunar a unui cooperator este de 300-350 lei.
Din legătura luată cu conducerea cooperativei respective am
constatat, că nu a defalcat pe secţii de producţie a venitului realizat la
sfârşitul anului 1956, ci a făcut un venit general, pentru toate secţiile de
producţie, inclusiv secţia cooperatistă a m-rii respective.
Deci nu s-a putut stabili venitul realizat a secţiei respective pe anul
1956.
S-a făcut un bilanţ şi o dare de samă generală pe întreaga Cooperativă
cu toate secţiile, în care s-a aprobat contul gestiunii pe acel an.
Menţionăm că conducerea m-rii şi conducerea eparhiei Roman,
sprijină activitatea cooperatistă din m-re.
Împuternicitul Regional Iaşi
<ss> D. Andronic
Împuternicitul Secretar
<ss> V. Vâzniuc
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22bis / 1958, f. 13, Original.
7. - 1958 februarie 22. – Nota informativă a lui Th. Scutaru,
împuternicitul general al raioanelor Tg. Neamş cu privire la situaţia
monahilor şi monahiilor cu vârsta de sub 18 ani din mănăstiri.
Împuternicit G(ene)r(al) de raioanele Tg. Neamţ
22 februarie 1958
Notă informativă cu privire la acţiunea desfăşurată, în legătură cu
instrucţiunile primite de la centrul regional şi Tov(arăşii) Inspectori
generali de la conducerea Departamentului de Culte, în legătură cu
situaţia tinerilor care sunt sub vârsta de 18 ani din mânăstiri.
Instructajul în legătură cu această situaţie ne-a făcut atenţi să lucrăm
cu mult tact şi atenţie, să nu provocăm nemulţumiri în rândul acestor
vieţuitori şi conducători din aceste mânăstiri.
Subsemnatul în urma acestui instructaj, m-am deplasat la Organele de
Partid şi de Stat din fiecare raion care a fost pus la curent cu această
situaţie pentru a cunoaşte şi aceste Organe, care este situaţia
vieţuitorilor sub vârsta de 18 ani şi care nu au încă patru clase
elementare.
Înainte de a începe această acţiune am întocmit tabele nominale cu
aceşti tineri în 2 exemplare, care un exemplar a fost trimis la
Istorie
Tov(arăşul) împuternicit al Reg(unii) Bacău, iar a(l) II-lea exemplar a
fost rămas în atenţia Împuternicitului de la Gr. de raioane pentru a
urmări cum se duce la îndeplinire.
În această acţiune m-am deplasat personal şi s-a luat legătura la
fiecare mânăstire cu Stareţu(l), după care i-am explicat importanţa
pentru vieţuitori ca să aibă 18 ani şi 7 cl(ase) elementare, şi fără a ezita
stareţul a căutat în timp mai scurt sau mai îndelungat să trimită la urmă
aceşti tineri.
Până la această dată sa rezolvat cu aceşti tineri la majoritatea
Mânăstirilor din cuprinsul raioanelor Buhuşi, Ceahlău, iar la Raionul
Tg. Neamţ a plecat din următoarele mânăstiri: Horaiţa, parte din M-rea
Agapia, parte din M-rea Secu, parte din M-rea Neamţ, parte din M-rea
Sihăstria, iar din schiturile Ţibucani, Sihla, Icoana, Vovidenia, Procov
şi Agapia Veche a plecat în întregime.
Din toate aceste mânăstiri a arătat bunăvoinţă pentru a se conforma
acestor instrucţiuni, numai la M-rea Varatec unde are peste 30 de tineri
sub vârsta de 18 ani; s-a văzut mai puţină bunăvoinţă şi o neîncredere
în cuvântul Stareţei Amelcar Pelaghia, că stăpânele acestor copii nu
vor înţelege şi că ea1 va mai putea face acest lucru.
Dacă am văzut această situaţie atunci am chemat pe egumena Cicilia,
pe Administratora Patricia şi conducătoarea şcolii monahale pe Axineta
şi le-am explicat situaţia cu aceşti tineri. Ele a(u) înţeles şi a(u) căutat
să pună în aplicare aceste instrucţiuni, dar stareţa a dovedit
neseriozitate, prin faptul că în timpul când se propunea să cheme câte o
maică la cancelarie pentru acest lucru, stareţa le sfătuia să nu accepte şi
că îl va întreba pe Mitropolit.
În felul acesta a vorbit cu maicile Nifodora Ioanei care are o soră a ei
şi o vieţuitoare de 12 ani, a procedat la fel cu Nifodora Popoaia care a
reclamat acest fapt la Bucureşti, la unii cunoscuţi ai ei ca să intervină la
Departamentul de Culte.
Cu ocazia depunerii de candidaturi, maica Amelcar căuta să intervină
pe lângă Tov. Preşedinte al Consiliului Local care a fost cu aceste
propuneri ca să intervină pe lângă organul de partid să nu-i scoată
vieţuitoarele din mânăstire.
Din partea Tov. Împuternicit nu s-au făcut multe la această mânăstire
şi nu s-a luat nici un fel de măsură la această situaţie, personal am ţinut
legătura cu unele vieţuitoare din comitet să aflu cum se pune accentul
pe această situaţie şi în momentul de faţă am comunicat să aibă răbdare
că voi merge personal.
La Mitropolitul Moldovei, la Iustin Moisescu s-a prezentat o delegaţie
din aceste vieţuitoare şi răspunsul a fost că sunt Ordine superioare şi
trebuie să ne încadrăm în cuprinsul lor.
La mânăstirea Varatec sunt peste 450 vieţuitoare care nu au viaţă de
obşte, numai datorită faptului că este o bătrână trecută cu vârsta, nu o
interesează cu nimic noua viaţă şi lucrează mai mult cu inima.
Împuternicit Th. Scutaru
<ss>
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 / 1958, Original.
8. - <1958 februarie 22>. –Dispoziţiuni canonice şi legale
referitoare la ieşirile din mânăstiri.
Dispoziţiuni canonice şi legale referitoare la ieşirile din mânăstiri
Canonul 4 al Sinodului al IV-lea ecumenic
„Cei ce cu adevărat şi sincer petrec viaţa monahicească,
învrednicească-se de cinstea cuvenită. Dar fiindcă carecarii uzează de
monahicescul chip cu făţărnicie, şi tulbură Bisericile şi afacerile
politice, pribegind fără deosebire prin cetăţi, ba întreprind a ridica chiar
mânăstiri prin ei înşişi, s-a hotărât ca nimeni şi niciunde să nu se
zidească sau să ridice mânăstiri, respectiv case de rugăciuni fără
învoirea episcopului cetăţii. Şi monahii din toate cetăţile şi de la ţară să
fie subordonaţi episcopului, să iubească liniştea, să stăruiască numai în
post şi rugăciune, neîncetat petrecând în locurile unde au fost aşezaţi;
să nu se ingereze sau să se amestece în afaceri bisericeşti sau lumeşti,
1În text „i-a”.
86
părăsind mânăstirile lor fără numai dacă li s-a dat voie din partea
episcopului cetăţii în caz de necesitate arzătoare; şi nici sclavul să nu se
primească în mânăstire pentru a se face monah fără învoirea stăpânului
său; orânduim ca cel ce violează această hotărâre a noastră să fie
excomunicat pentru ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Iar
episcopul cetăţii trebuie să exercite supravegherea necesară asupră
mânăstirilor”.
Canonul 41 al Sinodului al VI-lea ecumenic
„Cei ce prin cetăţi sau sate voind să se retragă în locuri închise şi să se
îngrijească de sine-şi în singurătate, mai întâi trebuie să intre în
mânăstire şi să se deprindă cu viaţa singuratică; şi vreme de 3 ani să se
supună exarhului mânăstirii întru frica lui Dumnezeu; şi să împlinească
ascultarea întru toate, cum se cuvine şi astfel să mărturisească alegerea
acestui fel de viaţă şi că o îmbrăţişează benevol din toată inima, despre
ceea ce să se cerceteze de către superiorul locului. Apoi astfel alt an să
petreacă afară de locul închis ca mai bine să se arate intenţiunea lor.
Căci numai atunci vor da dovadă deplină că nu vânează după mărire
deşartă, ci pentru însuşi binele adevărat urmăresc liniştea aceasta. Iar
după împlinirea acestui timp, de vor rămâne în această alegere să se
închidă şi să nu le fie iertat, când vor voi, a se depărta din această
singurătate; fără numai dacă folosul şi ajutorul obştesc, sau altă nevoie
de moarte silindu-i, ar fi mânaţi spre acest lucru, dar şi atunci cu
binecuvântarea episcopului local. Iar cei ce îndrăznesc să iasă din
locuinţele lor fără cauzele menţionate, la început să se închidă fără voia
lor în pomenitele locuri închise, iar apoi să-i vindece cu posturi şi alte
mijloace aspre, ştiind, după cum este scris, că : Nici unul, care pune
mâna lui pe plug şi se uită îndărăt, nu este potrivit pentru împărăţia lui
Dumnezeu (10.9, 62)”.
Canonul 21 al Sinodului al VII-lea ecumenic
„Nu se cuvine monahului sau monahiei să-şi părăsească mânăstirea sa
şi să meargă la alta. De s-ar întâmpla aceasta, este necesar să se
găzduiască; nu se cuvine însă să se primească fără ştirea egumenului
său”.
Art. 119 - 120 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale:
„Nu este îngăduit niciunui frate (soră) sau monah(ie) să iasă din
mânăstire fără bilet de voie tipărit model, eliberat de stareţ sau stareţă,
prevăzut cu ştampila mânăstirii, în care să se arate: motivul învoirii sau
misiunii date, locul unde merge şi timpul pe cât este învoit. Cine va
călca aceste dispoziţiuni va fi socotit vagabond şi pedepsit după
prevederile canoanelor şi regulamentul de disciplină bisericească al
Bisericii Ortodoxe Române, semnalându-se cazul şi autorităţile Statului
cu cererea de a se aplica dispoziţiunile legilor penale în vigoare.
Stareţul şi stareţele vor putea acorda învoiri, pentru motive
întemeiate, numai pe timp de 10 zile într-un an. Învoirile mai mari se
acordă numai de Chiriarh la propunerea stareţului ”.
9. - 1958 aprilie 21. – Notă cu privire la refuzul stareţei mănăstirii
Văratec de a trimite din mănăstire tinerele cu vârsta sub 18 ani.
SECŢIA DE STUDII
NOTA Nr. 697 / 1958 Studii.
21 aprilie 1958
CĂTRE
DIRECŢIA ÎMPUTERNICIŢILOR
Printr-o notă informativă, împuternicitul grupului de raioane Tg.
Neamţ, reg(iunea) Bacău, ne-a adus la ştiinţă că stareţa mănăstirii
Văratec din raionul Tg. Neamţ, se împotriveşte recomandărilor ce i sau dat cu privire la trimiterea acasă a tinerelor din mănăstire care se
află sub vârsta de 18 ani.
Împuternicitul ne mai informează că o delegaţie de călugăriţe de la
sus numita mănăstire s-a prezentat mitropolitului Iustin Moisescu în
această problemă , iar mitropolitul le-a îndrumat să se supună
dispoziţiilor superioare.
Istorie
În legătură cu cele arătate socotim necesar să daţi dispoziţii
tov(arăşului) inspector principal al grupului de regiuni respective să ia
legătură cu mitropolitul Iustin Moisescu, ca acesta să dea dispoziiţiile
în subordine în această problemă.
DIRECTOR,
ÎNDRUMĂTOR PRINCIPAL
Totuşi nu primeşte sugestii şi nici un fel de îndrumare, dând dovadă
de o atitudine de dictator şi că face ce crede el – atitudine ce nu
corespunde cu calitatea pe care o are.
Împuternict
<ss>Nec(ulai) Balan
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 / 1958, f. 65, Original.
12. - 1958 iulie 19. –Nota informativă privitoare la stareţul
mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.
L.E.
DIRECŢIA DE STUDII
NOTA Nr. 2113 / 1958
19 iulie 1958
CĂTRE
DIRECŢIA ÎMPUTERNICIŢILOR
În nota sa informativă nr. 128 / 1958 (tem. 1913 / 1958-reg(iunea)
Iaşi), tov(arăşul) N. Bălan, împuternicitul centrului de raioane Bârla,
aduce la cunoştinţă că stareţul mănăstirii ortodoxe „Sf(inţii) Apostoli”
din oraşul Huşi, Lica Dorofte nu administrează în condiţiuni bune şi în
mod legal, bunurile şi veniturile aceleli mănăstiri.
Vă rugăm să daţi dispoziţii tov(arăşului) Andronic, împuternicitul
reg(iunii) Iaşi, să cerceteze mai de aproape acest caz şi să necomunice
avizul său.
DIRECTOR
ÎNDRUMĂTOR PRINCIPAL
10. - 1958 mai 23. – Notă priivitoare la limitarea deplasării din
mănăstiri a vieţuitoarelor.
D.S.
DIRECŢIA STUDII
NOTĂ
23 MAI 1958
către
DIRECŢIA ÎMPUTERNICITULUI
Tov(arăşul) Inspector,
pr. Vasilescu Th., prin raportul său
înreg(istrat) sub nr. 6241 / 6.V.1958, cere să se găsescă modalitateade
limitarea deplasărilor din mănăstiri a vieţuitoarelor.
Pentru lămurire comunicăm a(i)ci anexat dispoziţiuni canonice şi de
legi privind această problemă, şi vă rugăm ca să apreciaţi dacă urmează
să fie cunoscute pe lângă tov(arăşilor) inspector pr(eoţi) şi de
tov(arăşii) împuterniciţi.
DIRECTOR <ss>.
DIRECTOR ADJUNCT <ss>.
11. - 1958 iunie 21. – Nicolae Balan, împuternicitul Regiunii Iaşi,
informează despre unele aspecte din mănăstirea„Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel” din Huşi şi a stareţului Lica Dorofte..
Departamentul cultelor
Regiunea Iaşi
Împuternicit N. Balan
Sediu Bârlad
N°128
21 iunie 1958
Notă informativă
Obiectul – Viaţa şi aspecte din mănăstirea „Sfinţii Apostoli”din oraşul
Huşi. Reg(iunea Iaşi).
Printre controalele efectuate în cursul acestei luni, la data de 18 iunie
a.c. am controlat şi vizitat şi mănăstirea de călugări „Sfinţii
Apostoli”din oraşul Huşi, fosta episcopie, şi am constatat:
- Stareţul acestei mănăstiri este călugărul Lica Dorofte, iar mănăstirea
are un număr de 8 vieţuitori, din care 7 călugări şi 1 frate, sub 18 ani nu
există.
- Viaţa în mănăstire se duce de obşte.
- Ca teren posedă: 5,08 ha. vie, 2 ha. livadă, 1 ha. arabil şi 2 ha. curte
şi alei, cum şi suprafaţă clădită, în total suprafaţă de 100 ha.
Mai posedă 1 pereche cai şi 56 stupi sistematici.
Din personalul mănăstirii, 3 sânt bugetari, iar restul din fondurile
proprii.
În general viaţa în mănăstire nu este cea mai bună, întrucât hrana şi
tratamentul în general din partea stareţului lasă mult de dorit.
Deasemenea şi în ceia ce privieşte administrarea bunurilor şi
veniturile, sântem informaţi că nu se face în condiţiile cele mai bune şi
legal, pentru care credem că se cuvine a se face o verificare de fond de
către un organ financiar al Departamentului pentru a stabili realitatea.
Comportarea stareţului faţă de personalul din mănăstire este nejust şi
aceasta creează o atmosferă de nemulţumire printre vieţuitori,
întrucâtsânt trataţi ca nişte robi.
Am discutat cu sus numitul stareţ de cele sesizate şi am căutat să-i
dăm îndrumările necesare pentru a intra în legalitate şi a avea o
comportare omenească faţă de personalul din mănăstire.
87
13. - 1958 iulie 19. – Notă informativă prin care se raportează
proasta administrare a lui Lica Doroftei, stareţul mănăstirii Sfinţii
Apostolo Petru şi Pavel din oraşul Huşi.
Notă nr. 2113 / 1958
19 iulie 1958
Către Direcţia împuterniciţilor
În nota sa informativă nr. 128 / 1958 (tem. 913 / 1958 – reg. Iaşi),
tov(arăşul) N. Bălan, împuternicitul centrului de raioane Bârlad, aduce
la cunoştinţă că stareţul mânăstirii ortodoxe „Sf(inţii) Apostoli” din
oraşul Huşi, Lica Doroftei nu administrează în condiţiuni bune şi în
mod legal, bunurile şi veniturile acelei mânăstiri.
Vă rugăm să daţi dispoziţii tov(arăşului) I. Andronic, împuternicitul
reg(iunii) Iaşi, să cerceteze mai de aproape acest caz şi să ne comunice
avizul său.
DIRECTOR <ss>
ÎNDRUMĂTOR PRINCIPAL <ss>
14. - 1958 august 18. – Referat privitor la activitatea din mănăstirile
Rarău, Rohia, combaterea spiritului de la Vladimereşti şi propunerile
făcute pentr primirea în mănăstirile ortodoxe.
Referat
18 august 1958
Pentru reclamarea transferărilor de călugări şi
a noilor primiri în mânăstirile ortodoxe
Prin referatul înreg(istrat) la cabinet sub nr. 503 / 1958, tov(arăşul)
inspector principal I. Dimulescu informează Departamentul că, la
mânăstirea Rohia, din raionul Lăpuş, reg(iunea) Baia Mare, câţiva
vieţuitori sunt minori între 11-18 ani; că a fost primit aci un frate
(Neagoe L.) plecat fără aprobare de la M-rea Rarău, reg(iunea)
Suceava, de unde a adus cu sine un caiet cu textul dactilografiat
purtând titlul „Minunile de la Vladimireşti” (24 pag.); că a atras atenţia
stareţului, în prezenţa episcopului Teofil Herineanu, să nu mai
primească vieţuitori în mânăstiri fără îndeplinirea formelor legale; că a
cerut organelor de miliţie să nu mai acorde mutaţii călugărilor veniţi
din alte mânăstiri fără aprobarea Departamentului Cultelor; că unii
monahi sunt încă adepţi ai Vladimireştilor şi că se impune cercetarea
situaţiei din M-rea Rarău, de unde s-a adus textul dactilografiat găsit la
Rohia, în chilia fratelui Neagoe L. şi dat spre citire fratelui Iacob
(minor în vârsta de 16 ani).
Istorie
Din referat mai rezultă că tov(arăşul) I. Dimulescu a avut la Rohia în
prezenţa stareţului şi a unor fraţi – discuţii cu episcopul Teofil pe tema
reglementării primirii de vieţuitori în mânăstire şi că d-aa sa n-a
aprobat cererea episcopului ca fratele Iacob să rămână mai departe în
mânăstire.
Pentru reglementarea primirii de noi vieţuitori în mânăstiri; pentru a
se preîntâmpina popularea nejustificată a schiturilor şi mânăstirilor şi
pentru a se asigura controlul ieşirilor de personal mănăstiresc
propunem:
- Să se ceară conducerii bisericii ortodoxe modificarea art(olului) 11
din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale, scoţându-se
dispoziţiile care îngăduie primirea în mânăstiri, prin ucenicie, a
minorilor şi introducându-se prevederea că pot fi primiţi în mânăstirile
de călugări numai candidaţii care au satisfăcut serviciul militar ori care
au fost clasaţi ca inapţi pentru serviciul militar.
- Să se ceară împuterniciţilor regionali tabelul nominal al tuturor
vieţuitoarelor din mânăstiri, cu arătarea locului şi datei naşterii, a
profesiunii anterioare, a rudelor şi cunoscuţilor cu care păstrează încă
legătura, a motivelor speciale care-i determină să ceară învoiri de a ieşi
din mânăstire din când în când, a atitudinii faţă de conducerea
bisericească, faţă de stareţ şi faţă de autorităţile de stat, precum şi
caracterizarea atmosferei politice din fiecare schit şi mânăstire.
- Să se facă demersurile necesare pe lângă M. A. I., pentru a ordona
tuturor organelor de miliţie să nu mai dea vina pe mutaţia călugărilor
care voiesc a se muta în alte mânăstiri sau a vizita alte localităţi, dacă
n-au aprobarea prealabilă a centrului eparhial de care aparţin şi
aprobarea prealabilă a împuternicitului regional al Departamentului
Cultelor.
- Să se ceară centrului eparhial şi conducerii bisericii ortodoxe
române să ia măsuri efective pentru combaterea spiritului de la
Vladimireşti şi a curentului de fals misticism susţinut de adepţii acestei
foste mânăstiri.
- Să se ceară împuternicitului reg(iunii) Suceava să cerceteze situaţia
din M-rea Rarău, unde fratele Neagoe L. era şi este un adept al
Vladimireştilor şi să stabilească provenienţa textului amintit şi dacă
acest text se mai află în circulaţie în mânăstiri.
- Tov(arăşul) inspector principal I. Dimulescu să fie sfătuit a evita, în
viitor, discuţii ca cele avute cu episcopul Teofil la M-rea Rohia,
controlul asupra vieţii bisericeşti trebuind efectuat cu mai mult tact şi
fără a da prilej organelor bisericeşti sau clericilor reacţionari să se
plângă de controlul statului în treburile interne ale mânăstirilor.
DIRECTOR
15. - 1958 septembrie 16. – Referatul întocmit în cazul lui Lica
Doroftei, stareţul mănăstirii Sfinţii Apostolo Petru şi Pavel din oraşul
Huşi.
de pe lângă
Consiliul de Miniştri
16 septembrie 1958
Referat
Obiectul: Răspuns la adresa Departamentului, nr. 5909 / 1958
În legătură cu situaţia stareţului Lica Doroftei, de la mânăstirea
Sf(inţii) Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, referim următoarele:
Din cele constatate la faţa locului, a rezultat că în momentul de faţă
pentru reglementarea şi ţinerea la zi a evidenţei contabile a fost
încadrat la această mânăstire de către episcopia Romanului un contabil
cu numele de Chiriţă Ion – începând cu data de 15 iunie 1958.
Cât priveşte tratamentul vieţuitorilor din m(ănăsti)re, nu este cel mai
bun şi există nemulţumiri, în special cu regimul alimentar.
Se mai continuă cu exercitarea (!) de băuturi în curtea mânăstirii.
Nu se ţine o evidenţă la zi a persoanelor care intră în mânăstire
privitor la cele străine din m(ănăsti)re.
În momentul de faţă, sus numitul stareţ şi-a mai moderat puţin din
atitudinea necuviincioasă faţă de personalul m(ănăsti)rii.
88
După părerea noastră ar fi cazul să fie schimbat din această muncă,
caz care s-a adus la cunoştinţă episcopiei Romanului, spre a soluţiona
această problemă.
Împuternicitul regional
<ss> D. Andronic
Împuternicitul secretar
<ss> V. Visniuc
16. - 1958 septembrie 29. – Referatul privitor la neregulile
constatate în cazul lui Lica Doroftei, stareţul mănăstirii Sfinţii
Apostolo Petru şi Pavel din oraşul Huşi, precum şi la propunerea
schimbării sale.
COPIE
(...) PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI
DIRECŢIA DE STUDII
REFERAT
29 sept(embrie) 1958
Cazul stareţului Lica Doroftei de la mânăstirea Sf(inţii) Apostoli Petru
şi Pavel din oraşul Huşi.
Împuternicitul centrului de raioane Bârlad în nota sa informativă nr
128 / 1958, arată că stareţul mânăstirii ortodoxe „Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel” din oraşul Huşi, Lica Doroftei, nu administrează în condiţiuni
bune şi în mod legal bunurile şi veniturile acestei mânăstiri.
În legătură cu acest caz, împuternicitul reg(iunii) Iaşi raportează că în
iunie 1958 episcopia din Roman a încadrat un contabil pentru ţinerea la
zi a evidenţei contabile la sus numita mânăstire, dar că între vieţuitorii
mânăstirii există nemuşăumiri (!) în privinţa regimului alimentar şi că
nu se ţine o evidenţă a persoanelor străine care intră în mânăstire.
Părerea tov(arăşului) D. Andronic – împuternicitul reg(iunii) Iaşi –
este ca stareţul Lica Doroftei să fie schimbat din aceasta şi raportează
că a adus cazul la cunoştinţă episcopiei din Roman, spre soluţionare.
Propunem ca tov(arăşul) inspector principal, care are în raza de
inspecţie reg(iunea) Bacău, să ia legătura cu conducerea episcopiei din
Roman, spre a se informa asupra măsurilor luate şi a referi conducerii
Departamentului.
Director <ss> Nedeianu J.
Îndrumător principal
<ss> Ermil Ionescu
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 / 1958, f. 192, Copie.
17. - 1958 octombrie 3. – Notă privitoare la organizarea
seminariilor monahale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
NOTĂ
3 oct(ombrie) 1958
Seminariile monahale ale Bisericii ortodoxe române
Seminariile monahale ale Bisericii ortodoxe române funcţionează pe
baza Legii Cultelor, care la art. 48, alineatul ultim prevede că „pentru
pregătirea monahilor, cultele pot organiza, cu aprobarea Ministerului,
seminarii speciale cu bază de gimnaziu unic sau şcoală primară de 7
ani”.
Pe temeiul acestei dispoziţii, fostul Minister al Cultelor, prin decizia
nr. 42898 / 1948 privitoare la crearea de şcoli necesare pentru
pregătirea personalului deservent al cultelor religioase, a aprobat ca
Biserica Ortodoxă română să-şi organizeze pentru pregătirea clerului
său monahal, 5 seminarii monahale (3 pentru călugări şi 2 pentru
călugăriţe), cu durată de studii de 4 ani (art. 10, lit. B).
Prin decizia Ministerului Cultelor nr. 4259 / 1949 numărul
seminariilor monahale ortodoxe a fost redus de la 5 la 4.
În luna februarie 1949 au început să funcţioneze 3 seminarii
monahale: unul pentru pregătirea călugărilor (la M-rea Neamţu) şi
două pentru pregătirea călugăriţelor (la mânăstirile: Plumbuita din
Bucureşti şi Văratec – raionul Tg. Neamţ).
Istorie
Pe baza hotărârii Sinodului din 5 octombrie 1950, seminarul monahal
de călugăriţe de la M-rea Văratec a fost mutat la M-rea Agapia, raionul
Tg. Neamţ, reg(iunea) Bacău.
De asemenea, seminarul monahal de la M-rea Plumbuita, a fost mutat
în anul 1951 la mânăstirea Hurezi, reg(iunea) Piteşti, pe baza unei
decizii a patriarhului Justinian, care a fost ratificată de Sinod la 12
noiembrie 1951.
Prin regulamentul şcolilor de învăţământ teologic din 1952 (art. 3),
seminarul monahal pentru pregătirea călugărilor, care funcţiona la Mrea Neamţu, a fost transformat într-o secţie pe lângă şcoala de cântăreţi
bisericeşti din acea mânăstire.
Începând din anul 1956, pe baza regulamentului de organizare şi
funcţionare a instituţiilor de învăţământ pentru pregătirea personalului
bisericesc din patriarhia română, funcţionează numai cele 2 seminarii
monahale pentru călugăriţe de la M-rea Agapia şi Hurezi.
Atât M-rea Agapia, cât şi M-rea Hurezi sunt stavropii patriarhale.
D.A.N.I.C., F.D.C., dosar 22 / 1958, f. 158-158v, Original.
18. - 1958 octombrie 6. – Nota înaintată corpului de inspectori
principali de pe lângă cabinetul secretarului general, trimiţându-se şi
referatul Direcţiei de Studii cu privire la Lica Doroftei, stareţul
mănăstirii Sfinţii Apostolo Petru şi Pavel din oraşul Huşi.
DIRECŢIA DE STUDII
NOTA nr. 14.307 / 1958
6 octombrie 1958
CĂTRE CORPUL DE INSPECTORI PRINCIPALI
DE PE LÂNGĂ CABINETUL TOV(ARĂŞULUI) SECRETAR
GENERAL
Vă trimitem, alăturat, în copie, referatul Direcţiei de Studii
înreg(istrat) la nr. 14307 din octombrie 1958, cu privire la cazul
stareţului Lica Doroftei de la mânăstirea Sf(inţii) Apostoli Petru şi
Pavel din oraşul Huşi, rugându-vă să luaţi măsuri pentru aducerea la
îndeplinire a propunerii în acest referat, cu care conducerea
Departamentului Cultelor a fost de acord.
DIRECTOR <ss>.
ÎNDRUMĂTOR PRINCIPAL <ss>.
19. - 1958 octombrie 30. – Referatul întovmit de Niţescu Stoica,
inspector principal, cu privire la Lica Doroftei, stareţul mănăstirii
Sfinţii Apostolo Petru şi Pavel din oraşul Huşi.
N.S. / N. E.
Inspector Principal Niţescu Stoica
Referat
- 30 octombrie 1958–
Obiect: Cazul stareţului Lica Doroftei de la mânăstirea Sf. Apostoli
Petru şi Pavel din oraşul Huşi.
Pentru rea gospodărire şi folosirea în mod ilegal a bunurilor şi
veniturilor mânăstirii Sf(inţii) Apostoli Petru şi Pavel din oraşul Huşi
de către stareţul Lica Doroftei s-a luat legătura cu vicarul Birdaş,
conducătorul delegat al Episcopiei Romanului căruia i s-a adus la
cunoştinţă acest lucru.
Vicarul Birdaş cunoştea cazul şi mi-a declarat că în privinţa
schimbării stareţului Lică Doroftei cu un alt călugăr a discutat şi cu
Mitropolitul Moldovei Justin Moisescu şi acesta a fost de acord. În
această situaţie urmează ca înlocuirea stareţului Doroftei să se facă
chiar în cursul lunii octombrie.
Inspector principal
Niţescu Stoica
89
20. -1958. –Tabloul schiturilor şi mănăstirilor, monahilor şi
monahiilor din Patriarhia Ortodoxă Română.
MINISTERUL CULTELOR
SECŢIA DE STUDII
TABLOU
de mănăstirile şi schiturile din cadrul Bisericii Ortodoxe Române
Arhiepiscopia Bucureşti
Nr.
Mănăstirea sau
schitul
Comuna
Raionul
Regiun
ea
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
M-rea Antim
- // - Balaciu
- // - Căldăruşani
- // - Cernica
- // - Cheia
- // - Dealul
- // - Negru Vodă
- // - Noul Neamţ
- // - Plumbuita
- // - Sinaia
- // - Snagov
Schit Bunea
- // - Ciocanul
- // - Cetăţuia
- // - Crasna
- // - Darvari
- // - Dragoslavele
- // - Peştera Ialom.
- // - Slănic
M-rea Ghighiu
- // - Pasărea
- // - Samurcăşeşti
- // - Suzana
- // - Ţigăneşti
- // - Viforâta
- // - Zamfira
- // - Nămăeşti
Schit Crivina
- // - Sf. Maria
Bucureşti
Balaciu
Moara Săracă
Cernica
MăneciUngureni
Târgovişte
Câmpulung
MicşuneştiMoară
Bucureşti
Sinaia
Turbaţi
Vulcana Băi
Bughea de Jos
Stoieneşti
Izvoarele
Bucureşti
Dragoslavele
Moroieni
Aninoasa
Corlăteşti
Pasărea
Ciorogârla
MâneciUngureni
Ciolpani
Aninoasa
Lipăneşti
V. Mare Pravăţ
Poenari Burchi
Techirghiol
N. Bălcescu
Urziceni
Snagov
Brăneşti
Teleajean
Târgovişte
Muscel
Snagov
1 Mai
Sinaia
Snagov
Pucioasa
Muscel
Muscel
Telejean
1 Mai
Muscel
Pucioasa
Muscel
Ploieşti
Brăneşti
Mihăileşti
Telejean
Snagov
Târgovişte
Ploieşti
Muscel
Ploieşti
Negru Vodă
Bucureşti
Ploieşti
Bucureşti
Bucureşti
Ploieşti
Ploieşti
Piteşti
Bucureşti
Bucureşti
Ploieşti
Bucureşti
Ploieşti
Piteşti
Piteşti
Ploieşti
Bucureşti
Piteşti
Ploieşti
Piteşti
Ploieşti
Bucureşti
Bucureşti
Ploieşti
Bucureşti
Ploieşti
Ploieşti
Piteşti
Ploieşti
Constanţa
Total
Nr. Pers.
B.
F.
26
16
45
87
26
1
6
7
26
12
2
2
4
4
16
9
4
10
5
2
2
2
1
1
1
1
30
188
68
104
206
61
100
32
4
3
318
796
12
11
20
19
21
17
107
17
68
58
65
8
18
2
1
6
2
3
6
4
1
3
3
4
4
7
1
5
11
14
7
8
3
6
3
9
5
4
8
6
2
1
2
1
2
7
1
1
1
1
2
0
2
5
1
1
9
Arhiepiscopia Iaşi
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
M-rea Bistriţa
- // - Cetăţuia
- // - Dragomirna
- // - Durău
- // - Gorovei
- // - Horaiţa
- // - Neamţu
- // - Putna
- // - Secu
- // - Sihăstria
- // - Slatina
- // - Sf. Ioan cel Nou
- // - Vorona
Schit Balş
- // - Bisericani
- // - Boureni
- // - Comârzani
- // - Corlăţani
- // - Coşna
- // - Dumbravele
- // - Horăicioara
- // - Hlincea
- // - Icoana
- // - Lacuri
- // - Orata
- // - Piatra Tăeturii
- // - Pângăraţi
- // - Pocrov
- // - Prodromul
- // - Rarău
- // - Sihăstria Vorona
- // - Sihla
- // - Soldana
- // - Tarcău
- // - Tărâţa
- // - Ţibucani
- // - Vlădiceni
- // - Vovidenia
- // - Zosin
M-rea Agafton
- // - Cazancea
- // - Eroii Neamului
- // - Râşca
- // - Războieni
- // - Suceviţa
- // - Văratec
Viişoara
Iaşi
Metocul
Ceahlău
Văculeşti
Crăcăoani
VânătoriNeamţ
Putna
VânătoriNeamţ
VânătoriNeamţ
Drăceni
Suceava
Vorona
Băluşeni
Viişoara
Matca
Ciumuleşti
Pojorâta
Poiana
Stampii
Bodeşti
Crăcăoani
Ciurea
Vânători
Neamţ
Deleni
Fundul
Moldovei
Şarul Dornei
Pângăraţi
VânătoriNeamţ
Bucium
Crucea
Vorona
Vânători
Neamţ
Andrieşeni
Tarcău
Bârnova
Ţibucani
Iaşi
Vânători-
P. Neamţ
Iaşi
Suceava
Ceahlău
Dorohoi
Tg. Neamţ
Tg. Neamţ
Rădăuţi
Tg. Neamţ
Tg. Neamţ
Fălticeni
Suceava
Botoşani
Botoşani
P. Neamţ
Paşcani
Fălticeni
Câmpulung
V. Dornei
P. Neamţ
Tg. Neamţ
Iaşi
Tg. Neamţ
Hârlău
Câmpulung
V. Dornei
P. Neamţ
Tg. Neamţ
Iaşi
V. Dornei
Botoşani
Tg. Neamţ
Iaşi
P. Neamţ
Iaşi
Tg. Neamţ
Iaşi
Tg. Neamţ
Botoşani
Botoşani
Truşeşti
Truşeşti
Fălticeni
P. Neamţ
Rădăuţi
Tg. Neamţ
Bacău
Iaşi
Suceava
Bacău
Suceava
Bacău
Bacău
Suceava
Bacău
Bacău
Suceava
Suceava
Suceava
Suceava
Bacău
Iaşi
Suceava
Suceava
Suceava
Bacău
Bacău
Iaşi
Bacău
Iaşi
Suceava
Suceava
Bacău
Bacău
Iaşi
Suceava
Suceava
Bacău
Iaşi
Bacău
Iaşi
Bacău
Iaşi
Bacău
Suceava
Suceava
Suceava
Suceava
Suceava
Bacău
Suceava
Bacău
Istorie
- // - Vatra Moldoviţ
- // - Almaş
- // -Bârnova
47
48
49
Neamţ
Băluşeni
M-rea
Doamnei
Truşeşti
Durueşti
Râşca
Războieni
Suceviţa
Filioara
Vatra
Moldoviţ.
Gârcina
Ciurea
Câmpulung
P. Neamţ
Iaşi
Suceava
Bacău
Iaşi
1
1
1
6
2
4
0
4
3
4
2
0
1
5
4
4
1
Arhiepiscopia Craiovei
M-rea Bănia
- // -Bucovăţul
Vechi
- // - Călui
- // - Lainici
- // - Polovraci
Schit Cioclovina
- // - Crasna
- // - Dealul Mare
- // - Logreşti
- // - Prisaca
- // - Strâmba Jiu
- // - Topolniţa
M-rea Brâncoveni
- // - Gura Motrului
- // - Jitianu
- // - Tismana
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
Craiova
Bucovăţ
Călui
Sâmbotin
Polovraci
Tismana
Drăgoeşti
Borăscu
Tg. Logreşti
Gherceşti
Vechi
Gârbovu
Izvorul Bârzii
Brâncoveni
Gura Motrului
Româneşti
Tismana
Craiova
Craiova
Balş
Tg. Jiu
Novaci
Baia de Aramă
Novaci
Strehaia
Gilort
Craiova
Filiaşi
Tr. Severin
Balş
Filiaşi
Craiova
Baia de Aramă
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Craiova
Total
10
5
3
14
16
Neloc.
5
2
1
3
7
5
1
2
3
17
24
23
87
77
151
Arhiepiscopia Timişoarei
1
2
3
4
5
6
7
8
Româneşti
Semlacul Mic
Ciclova
Montană
Bogâltin
Armeniş
Sag
Partoş
Bocşa Vasiovei
M-rea Izvorul Miron
- // - Săraca
- // - Călugăra
Schit Sf. Petru şi Pavel
- // - Piatra Scrisă
M-rea Timişeni
- // - Partoş
- // -Sf Ilie de la Izvor
Timişoara
Timişoara
Timişoara
Timişoara
Timişoara
Timişoara
Timişoara
Timişoara
6
2
1
2
1
2
1
28
1
13
42
Arhiepiscopia Sibiu
M-rea Brâncoveanu
- // - Predeal
- // - Sf. Ilie Prooroc.
- // - Sf. Treime
- // - Sf. Ioan Botezăt.
- // - Cuv. Paraschiva
Sâmbăta de Sus
Predeal
Topliţa
Alba-Iulia
Alba-Iulia
Petrişi-Deda
Făgăraş
Stalin
Topliţa
Alba
Alba
Topliţa
Stalin
Stalin
Aut. Magh
Hunedoara
Hunedoara
Aut. Magh
17
3
6
6
9
1
42
17
17
Episcopia Arad
M-rea Hodoş Bodrog
- // - Afteia
Schit Sf. Gheorghe
M-rea Prislop
- // - Sf. Simion
Stâlp.
1
2
3
4
5
Zădăreni
Cioara
Galeşa
Silvaşul
de Sus
Arad
Arad
Orăştie
Arad
Haţeg
Arad
Arad
Hundeoara
Arad
Hunedoara
Arad
Total
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
M-rea Ciolanul
- // - Dălhăuţi
- // - Moşinoaiele
- // - Vărzăreşti
- // -Ad.M.
Domnului
- // - Barbu
- // - Buciumeni
- // - Buluc
- // - Coteşti
- // - Gologanul
- // - Poiana
Mărului
- // - Răteşti
- // - Rogozul
- // - Sihastru
- // - Sf. Ioan
Brazi
- // - Sf. Treime
- // - Tarniţa
- // - Trotuşanu
- // - Valea
Neagră
Schit Lepşea
- // - Oancea
M-rea Găvanul
Total
Episcopia Buzău
Tisău
Buzău
Dălhăuţi
Focşani
Fitioneşti
Panciu
Urecheşti
Focşani
T.
Lieşti
Vladimirescu
Buzău
Grăjdana
Tecuci
Buciumeni
Focşani
Jaristea
Focşani
Coteşti
Bujor
Cudalbi
R. Sărat
Jitia
Buzău
Gura Aninoasa
R. Sărat
Slobozia Brad
Adjud
Ploscuţeni
Panciu
Panciu
R. Sărat
Coţatcu
Panciu
Găgeşti
Panciu
Moviliţa
Vrancea
Herăstrău
Vrancea
Tulnici
Adjud
Ploscuţeni
Beceni
Mânzăleşti
Cărpinet
Bicsad
Beiuş
Negreşti
Oradea
Baia
Mare
Total
5
2
7
Episcopia Cluj
1
2
3
4
5
6
M-rea Moisei
- // - Nicula
- // - Rohia
- // - Piatra
Fântănele
- // - Dragomireşti
- // - Sf. Elisabeta
Moisei
Tizeşul
Gherlei
Rohia
Tiha
Bârgăului
Dragomireşti
Cluj
Vişeu
Gherla
Tg. Lăpuş
Bistriţa
Vişeu
Cluj
Baia Mare
Cluj
Baia Mare
Cluj
Baia Mare
Cluj
5
10
19
2
Nelocuit
-
Total
36
Episcopia Galaţi
M-rea Cocoş
- // - Crucea Dervent
- // - Saon
- // - Celic Dere
1
2
3
4
Niculiţel
Gârliţa
Somova
Poşta
Tulcea
Adamclisi
Tulcea
Tulcea
Galaţi
Constanţa
Galaţi
Galaţi
Ploieşti
Bârlad
Bârlad
Bârlad
Galaţi
Ploieşti
Bârlad
Bârlad
Bârlad
Galaţi
Ploieşti
Ploieşti
Ploieşti
Bârlad
Bârlad
Ploieşti
Bârlad
Bârlad
Bârlad
Bârlad
Bârlad
Ploieşti
12
3
1
-
28
6
16
34
55
22
12
11
5
1
2
1
1
1
2
1
6
1
2
2
1
2
3
1
304
71
59
16
50
53
28
157
74
19
54
18
34
46
14
3
4
6
126
1005
36
24
-
44
123
60
167
Episcopia Râmnic
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
Total
Costeşti
Călimăneşti
Muiereasca
Govora sat
Călimăneşti
Călimăneşti
Olăneşti
Racoviţa
Călimăneşti
Bărbăteşti
Bărbăteşti
Slatina
Piteşti
Costeşti
Frânceşti
Lungeşti
Păuşeşti
Frânceşti
Ştefăneşti
Bascovele
Slatina
Sălătruc
Muşeteşti
Olăneşti
Zmeurăt
M-rea Arnota
- // - Cozia
- // - Frăsineu
- // - Govora
- // - Stănişoara
- // - Turnu
Schit Brad
- // - Cornet
- // - Ostrov
- // - Pătrunsa
- // - Pahomie
- // - Strihareţ
- // - Trivalea
M-rea Bistriţa
- // - Dintr-un lemn
- // - Mamul
- // - Sărăcineşti
- // - Surpatele
- // - Şerbăneşti
- // - Bascov
- // - Clocociov
- // - Văleni
- // - Robaia
Schit Iezerul
- // - Jghiaburi
Horezu
Loviştea
R. Vâlcea
R. Vâlcea
Loviştea
Loviştea
R. Vâlcea
Loviştea
Loviştea
Horezu
Horezu
Slatina
Piteşti
Horezu
Băbeni
Drăgăşani
R. Vâlcea
Băbeni
Drăgăşani
Piteşti
Slatina
C. de Argeş
C. de Argeş
R. Vâlcea
R. Vâlcea
Piteşti
- // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // - // -
5
16
58
9
17
11
1
2
5
1
1
1
2
4
1
1
1
2
3
1
142
136
54
14
40
24
8
28
13
91
12
18
7
455
Episcopia Roman
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
M-rea Bogdana
- // - Rafaila
- // - Sf. Apostoli
Schit Brădiceşti
- // - Hadâmbu
- // - Nechit
- // - Runc
M-rea Adam
- // - Bujoreni
- // - Giurgeni
Schit Grăjdeni
- // - Măgura
- // - Mălineşti
- // - Morăni
- // - Savu
Borzeşti
Rafaila
Huşi
Dolheşti
Mironeasa
Borleşti
Buhuşi
Adam
Zorleni
Valea Ursului
Fruntişeni
Tg. Ocna
Gârceni
Deleni
Berzunţi
Tg.
Ocna
Negreşti
Huşi
Codăeşti
Negreşti
Buhuşi
Buhuşi
Bârlad
Bârlad
Negreşti
Bârlad
Tg.
Ocna
Vaslui
Vaslui
Tg.
Ocna
Total
Bacău
Iaşi
Iaşi
Iaşi
Iaşi
Bacău
Bacău
Bârlad
Bârlad
Iaşi
Bârlad
Bacău
Iaşi
Iaşi
Bacău
49
12
10
6
4
5
14
2
3
2
2
4
1
1
2
1
133
25
64
42
22
27
18
31
117
363
Administraţia Patriarhială
1
2
M-rea Agapia
- // - Horezu
Total
90
M-rea
Izbuc
- // Bicsad
Total
Făget
Deta
Oraviţa
Almaj
Caranseb
Timişoara
Deta
Reşiţa
Total
1
2
3
4
5
6
Total
Episcopia Oradea
1
2
Filioara
Horezu
Tg. Neamţ
Horezu
Bacău
Piteşti
494
250
744
Istorie
Regiunea Bârlad
RECAPITULARE
Raionul Bârlad
Eparhia
Arhiepiscopia
Bucureşti
- // - Iaşi
- // - Craiova
- // - Timişoara
- // - Sibiu
Episcopia Arad
- // - Buzău
- // - Oradea
- // - Cluj
- // - Galaţi
- // - Râmnic
- // - Roman
Administraţia
Patriarhală
Total
Nr. Mrilor şi
schiturilo
r
29
49
16
8
6
5
22
2
6
4
25
15
2
189
Nr. Personalului
Total
Nr. crt.
Bărbaţi
Femei
318
595
77
15
42
16
126
7
36
60
142
117
-
796
901
151
42
17
34
1005
1
157
455
363
744
1114
1496
228
57
59
50
1131
7
37
227
597
480
744
1551
4676
6227
-
Regiunea Bârlad3
%
4103664
100,0
Limba
vorbită
Română
4063445
99,0
-
Raionul Bârlad6
%
Oraşul Bârlad7
%
112103
100,0
110965
99,0
24035
100,0
23231
96,7
-
Com. Adam
Adam
Căueşti
Ştieţeşti
2093
1294
481
3188
2092
1294
481
317
2.
Com. Banca
Banca
Gara Banca
Ghermăneşti
2189
1214
51
924
2189
1214
51
924
3.
Com. Balinteşti
Balinteşti
Cioinagi
Ghibărţeni
Onciu
Pechişcani
1273
739
65
146
88
235
1273
739
65
146
88
235
4.
Com. Băcani
Băcani
Drujeşti
Suseni
Toader Enache
Vulpăşeni
Com. Bălăbăneşti
Bălăbăneşti
Ion Ianomi
Lungeşti
Com. Bălăşeşti
Bălăşeşti
Pupezeni
2093
759
462
453
248
171
2164
1391
54
719
1633
1155
478
2093
759
462
453
248
171
2164
1391
54
719
1633
1155
478
7.
Com. Bereşti-Târg
Bereşti-Sat
Bereşti-Târg9
Gara Tălăşman
Meria
Pleşa
Slivna
5558
2093
907
27
639
691
1201
5534
2093
883
27
639
691
1201
8.
Com. Bogdăneşti
Bogdăneşti
Buda
Corlăteşti
Folteşti
Limbăeşti
Orgoeşti
Vlădeşti
2038
909
254
20
199
200
291
165
2038
909
254
20
199
200
291
165
Prof. Costin Clit – Huşi
5.
În timpul cercetărilor din vara anului 2013 am identificat
dosarul intitulat „Regiunea Bârlad. Recensământul populaţiei
1948.- După raionarea ad-tivă”, al cărui conţinut îl punem la
dispoziţia celor interesaţi de evoluţia administrativ-teritorială,
demografică şi etnică din fosta regiune Bârlad, după instaurarea
regimului comunist în România1.
rin legea nr. 5, intrată în vigoare la 8 septembrie 1950, sunt
desfiinţate cele 58 de judeţe (424 plăşi şi 4052 comune rurale şi
urbane), înlocuindu-se cu 28 regiuni (177 raioane, 148 oraşe şi
4052 comune). Liderii bolşevici considerau că „modelul sovietic de
organizare administrativ-teritorială urma să pună ordine în
administraţie şi să asigure coerenţa actelor decizionale ale partidului
în teritoriu”2. Regionalizarea a fost pregătită între 1948-1950, inclusiv
prin efectuarea unui recesământ. Potrivit documentului pe care îl
publicăm, regiunea Bârlad era formată din raioanele Bârlad,Huşi,
Murgeni, Zeletin şi Vaslui.
P
1Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar
1821, f. 1-24.
2Dan Cătănuş (coordonator), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Instituţii de
partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012,
p. 508.
91
Totalul
populaţiei
1.
Aspecte demografice şi etnice
din Regiunea Bârlad la 1948
Comuna
6.
3Mai întâlnim: unguri (49), germani (28), ruşi (40), ruteni-ucrainieni (2), sârbi, croaţi, sloveni
(15), bulgari (25), cehi, slovaci (1), polonezi (5), evrei (3394), greci (29), turco-tătari(1), ţigani (412), alte
limbi (21). În document se face referire la limba vorbită.
4Trecut în creion cifra: 533196.
5Trecut în creion cifra: 520831.
6Mai întâlnim: unguri (46), germani (25), ruşi (10), ruteni-ucrainieni (2), sârbi, croaţi, sloveni
(12), bulgari (13), cehi, slovaci (1), polonezi (4), evrei (671), greci (14), ţigani (334), alte limbi (4).
7 Mai întâlnim: unguri (45-0,2 %), germani (22- 0,1 %), ruteni-ucrainieni (2), sârbi, croaţi,
sloveni (11), bulgari (10), cehi, slovaci (1), polonezi (4), evrei (648 – 2,7 %), greci (14 – 0,1 %), ţigani (35
– 0,1 %).
8Întâlnim un rus.
9Un bulgar şi 23 evrei.
Istorie
Com. Bogdăniţa
Bârjoveni
Bogdăniţa
Cârţibaşi
Cepeşti
Cernaţi
Coroeşti
Rădeşti
Schitu
Tunseşti
Com. Bogeşti
Bogeşti
Cârjoani
Măscurei
Pogana
Com. Buda
Buda
Mânzaţi-Boereşti
Mânzaţi-Răzeşi
Morăreni
Pătrăşcani
2190
125
242
145
290
238
438
137
225
330
1855
468
312
517
558
2644
422
478
535
454
755
2190
125
242
145
290
238
438
137
225
330
1855
468
312
517
558
2644
422
478
535
454
755
Com. Cerţeşti
Cărăpceşti
Cărlomăneşti
Cerţeşti
Com. Ciocani
Ciocani
Crâng1
Movileni
3123
796
1013
1314
1983
1082
572
329
3123
796
1013
1314
1971
1082
560
329
Com. Ciorăşti
Ciorăşti
Ruştiu
Lieşti
Com. Coroeşti
Coroeşti de Jos
Coroeşti de Sus
Păcurăreşti
2071
1312
89
670
1184
741
345
98
2071
1312
89
670
1184
741
345
98
16.
Com. Cotoroaia
Ciureşti
Cotoroaia
2813
1587
1226
2813
1587
1226
17.
Com. Criveşti
Ciortolom
Criveşti
Dragalina
Gara Tutova
Sterian Dumbravă
Vizureni
Com. Docani
Brădeşti
Docani
2625
368
528
509
205
644
371
1843
1001
842
2625
368
528
509
205
644
371
1843
1001
842
19.
Com. Drăguşeni
Drăguşeni
Fundeanu
Ghingheşti
Nicopole2
3164
1690
834
268
372
3163
1690
834
268
371
20.
Com. Fruntişeni
Fruntişeni
Grăjdeni
Prof. S. Zaharescu
1953
907
776
270
1953
907
776
270
21.
Com. Ghidigeni
Gara Ghidigeni
Gara Nichişeni3
Gârbovăţ
Gefu
Ghidigeni
Gura Gârbovăţului
Priponeştii de Jos
Priponeştii de Sus
Tăplău4
3789
52
20
367
393
1097
82
566
1000
212
3784
52
20
367
393
1097
82
566
1000
207
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
18.
1Din care 2 bulgari şi 10 ţigani.
2Un bulgar.
3Saugara Iacomi.
4 Din care un bulgarşi 4 ţigani.
92
22.
Com. Griviţa
Griviţa
Odaia Bursucani
Stroe Beloescu5
2950
1193
1061
696
2950
1193
1061
696
23.
Com. Hălăreşti
Hălăreşti
Piscul Enei
Poliţeni
Recea
Siliştea
Tomeşti
Ţifeşti
6 Martie
3164
488
793
264
136
431
586
141
325
3164
488
793
264
136
431
586
141
325
24.
Com. Ibăneşti
Ghicani
Cornei
Ibăneşti
Puţu Olarului
Com. Iveşti
Belceşti
Iveşti
Pogoneşti
Polocin de Jos
Polocin de Sus
1301
226
89
808
178
3512
192
2133
794
215
178
1301
226
89
808
178
3512
192
2133
794
215
178
Com. Miceşti
Burlaci
Dragomăneşti
Ghergheşti
Leonte Filipescu
Lunca
Mănoiu6
Miceşti
Poiana lui Matei
Valea Lupului
Com. Mireni
Angheluţa7
Chilienii de Jos
Chilienii de Sus
Hreasca
Mireni
2154
16
51
581
57
300
260
708
112
69
1994
16
51
581
57
300
100
708
112
69
1568
142
280
268
121
757
1544
118
280
268
121
757
28.
Com. Perieni
Perieni
2353
2353
2353
2353
29.
Com. Pochidia
Borodeşti
Pochidia
Sălceni
1977
324
609
1044
1977
324
609
1044
30.
Com. Popeni
Popeni
1906
1906
1906
1906
31.
Com. Puieşti
Bărtăluşi-Mocani
Bărtăluşi-Răzeşi
Ezer
Gâlteşti
Puieşti Sat
Puieşti Târg8
Rotari
Ruşi9
Strâmba
Com. Rădeşti
Bursucani
Cruceanu
Oanca
Rădeşti
Zimbru
4779
557
312
499
315
871
900
169
586
570
4775
557
312
499
315
871
897
169
585
570
3061
701
198
52
2037
73
3061
701
198
52
2037
73
25.
26.
27.
32.
5Belloescu.
6Din care 160 de ţigani.
7Din care un sârbo-croato-sloven şi 23 de ţigani.
8Din care trei germani şi un rus.
9Din care un rus.
Istorie
33.
34.
35.
Com. Unţeşti
Hupca
Ioan Arghirescu
Nicolae Hobjilă
Sârbi
Strâmtura Mitoc
Ulea
Unţeşti1
2492
270
91
32
382
287
492
936
2391
270
91
32
382
287
492
837
Com. Vinderei
Docăneasa
Gara Docăneasa
Obârşeni
Valea Lungă
Vinderei
Com. Zorleni
Simila
Zorleni2
3150
311
30
1204
390
1215
3423
502
2921
3150
311
30
1204
390
1215
3421
502
2919
9.
Com. Drânceni
Albiţa
Drânceni6
Râşeşti
Valea Cânepei
2246
115
413
1371
347
2246
115
413
1371
347
10.
Com. Duda
Duda
Novaci
1825
1236
589
1825
1236
589
11.
Com. Epureni
Epureni
Valea Grecului
2249
1441
808
2249
1441
808
12.
Com. Ghermăneşti
Ghermăneşti
2315
2315
2315
2315
13.
Com. Gorban
Gorban
Podul Hagiului
Scoposeni
Zberoaia
2619
868
715
605
431
2619
868
715
605
431
14.
Com. Grumezoaia
Grumezoaia
Plotoneşti
Urlaţi
2619
1529
600
490
2619
1529
600
490
15.
Com. Gugeşti
Gugeşti
Ştioborani7
24498
1487
962
2449
1487
962
16.
Com. Hoceni
Hoceni
Şişcani
Tomşa
1854
820
793
241
1854
820
793
241
17
Com. Hurdugi
Guşiţei
Hurdugi
1623
692
931
1623
692
931
18.
Com. Lunca Banului
Broscoşeşti
Condrea
Focşa
Lunca Banului
Oţetoaia
2923
472
111
173
1673
494
2923
472
111
173
1673
494
19.
Com. Olteneşti
Curteni
Olteneşti
Zgura
Cordeni9
Vineţeşti10
137111
476
675
220
672
497
1371
476
675
220
672
497
20.
Com. Pogăneşti
Chersăcosu
Pogăneşti
1260
183
1077
1260
183
1077
21.
Com. Rânceni
Muşata
Rânceni
Stuhuleţ
2032
742
935
355
2032
742
935
355
22.
Com. Şchiopeni
Şchiopeni
2296
2296
2296
2296
Raionul Huşi
.
Comuna
Totalul
populaţiei
Limba
vorbită
Română
Raionul Huşi3
84966
100 %
16605
100 %
Com. Arsura
Arsura
Pâhneşti
Fundătura
Mihail Kogălniceanu
Com. Avereşti
Armăşeni
Avereşti
Plopi
Roşiori
Tăbălăeşti
Com. Boţeşti
Boţeşti
Găneşti
Mândreşti
Porcişeni
Tălpigeni
2130
504
386
580
175
485
1564
1064
100
11
319
70
83828
98, 7 %
13467
93, 1 %
2883
974
926
716
267
2130
504
386
580
175
485
1564
1064
100
11
319
70
4.
Com. Buneşti
Buneşti
Podul Opria
1873
1593
280
1873
1593
280
5.
Com. Cârligaţi
Căpoteşti
Cârligaţi5
Davideşti
Ivăneşti
Leoşti
Rusca
Com. Cosmeşti
Cosmeşti
Podolenii de Jos
Podelenii de Sus
3292
277
1009
254
794
299
659
3292
277
1009
254
794
299
659
3566
1765
566
1235
3566
1765
566
1235
Com. Creţeşti
Budeşti
Creţeştii de Jos
Creţeştii de Sus
Satul Nou
Com. Deleni
Bărboşi
Deleni
Oţeleni
Tăetura-Băgău
2856
477
858
1205
316
3008
649
1075
1148
136
2856
477
858
1205
316
3008
649
1075
1148
136
Oraşul Huşi4
1.
2.
3.
6.
7.
8.
1Din care 101 ţigani.
2Din care un ungur şi un ţigan.
3Şi doi unguri, un german, 4 ruşi, 2 sârbo-croato-sloveni, un bulgar, un polonez, 1122 evrei (1,3
%), un turco-tătar şi 4 alte limbi.
4Şi doi unguri, un german, 4 ruşi, 2 sârbo-croato-sloveni, un bulgar, un polonez, 1122 evrei (6,8
%), un turco-tătar şi 4 alte limbi.
5Cârligaţii Noi şi Cârligaţii Vechi.
93
6Drânceni Sat şi Drânceni Târg.
7Tăiat cu creionul. A se vedea comuna Soleşti, raionul Vaslui.
8În creion trecută cifra 1487.
9În creion.
10În creion.
11În creion cifra 2570.
Istorie
Com. Stănileşti
Bogdana Voloseni
Budu-Cantemir
Gura Văii
Săratu
Stănileşti
Com. Stroeşti
Bobeşti
Giurgeşti
Manţu
Stroeşti
Valea lui Bosie
Valea Seacă
3148
243
263
308
112
2222
1432
196
342
58
383
367
86
3148
243
263
308
112
2222
1432
196
342
58
383
367
86
Com. Tătărăni
Crăsnăşeni
Leoşti
Tătărăni
Bălţaţi
Com. Târzii
Pâhna
Târzii
3091
418
601
1190
882
1385
263
1122
3091
418
601
1190
882
1385
263
1122
27.
Com. Vetrişoaia
Bumbăta
Vetrişoaia
3440
424
3016
3440
424
3016
28.
Com. Vutcani
Mălăeşti-Corbu
Poşta-Elan
Valea lui Darie
Vutcani
4206
608
184
8061
3414
4206
608
184
806
3414
23.
24.
25.
26.
8.
Com. Dodeşti
Dodeşti
Tămăşeni
1940
1287
633
1940
1287
633
9.
Com. Epureni
Bârlăleşti
Bursuci
Epureni
Gara Epureni
Gara Suzana
Horga
2947
684
691
929
20
4
619
2947
684
691
929
20
4
619
10.
Com. Fălciu
Fălciu6
Odaia Bogdana7
5124
5124
-
5099
5099
-
11.
Com. Găgeşti
Găgeşti
Giurcani
Peicani
Popeni
Tupilaţi
Urdeşti-Sat
Urdeşti-Târg
2499
387
648
621
52
535
178
78
2499
387
648
621
52
535
178
78
12.
Com. Găneşti
Comăneşti
Cristeşti
Găneşti
Rugineni
Com. Măluşteni
Ghireasca
Lupeşti8
Măluşteni
3676
588
318
1687
1083
2204
379
768
1057
3676
588
318
1687
1083
2203
379
767
1057
Com. Murgeni
Hănăseni
Murgeni
Raiu
23 August
Com. Schineni
Lăţeşti
Sărăţenii de Jos
Sărăţenii de Sus
Schineni
2453
74
1380
705
294
2097
282
282
564
969
2453
74
1380
705
294
2097
282
282
564
969
16.
Com. Stoişeşti
Micleşti
Stoişeşti
Ţifu
1828
203
1117
508
1828
203
1117
508
13.
Raionul Murgeni
14.
Raionul Murgeni2
%
Com. Aldeşti
Aldeşti
Mânzăteşti
Prodăneşti
Puricani
Săveni
Şipote
Com. Băseşti
Băceşti
Văleni
Viltoteşti
47797
100
2635
579
711
503
377
321
144
2400
1516
462
422
47771
99,9
2635
579
711
503
377
321
144
2400
1516
462
422
3.
Com. Berezeni
Berezeni
Bozia3
Copăceana
Satu-Nou4
3066
3066
-
3066
3066
-
17.
Com. Şuletea
Fedeşti
Jigălia
Răşcani
Şuletea
3006
716
539
359
1392
3006
716
539
359
1392
4.
Com. Blăgeşti
Blăgeşti
Igeşti
Sipeni
3683
2375
689
619
3683
2375
689
619
18.
Com. Ţuţcani
Mănăstirea
Ţuţcani
1803
351
1452
1803
351
1452
5.
Com. Bogdăneşti
Bogdăneşti5
Rânzeşti
1222
1222
1222
1222
6.
Com. Cavadineşti
Cavadineşti
Grăpeni
Posada
Vădeni
3132
980
249
851
1052
3132
980
249
851
1052
7.
Com. Cârja
Bârsana
Cârja
Hrăniceni
2082
277
1098
707
2082
277
1098
707
1.
2.
Raionul Zeletin
Raionul Zeletin9
1Tăiat cu creionul.
2Un rus, un sârbo-croato-sloven, nouă bulgari, 15 greci
3 „Înglobate la oraşul Fălciu, Bozia, Copăceana, Bogdăneşti”.
4„Înglobat la Vetrişoaia”.
5Înglobat la Fălciu.
94
15.
1.
Com. Avrămeşti
Avrămeşti
Mărăşeşti
Sâmăneşti
Uricari
59516
100
1542
998
406
7
131
59455
99,9
1542
998
406
7
131
6Un sârbo-croato-sloven, nouă bulgari, 15 greci.
7Înglobat la Fălciu.
8Un rus.
9Scrise în creion cifrele 50752 şi 50690; Sunt înregistraţi doi evrei şi 59 de ţigani.
Istorie
Com. Bogheşti
Bicheşti
Bogheştii de Jos
Bogheştii de Sus
Chiţcani
Iugani
Plăcinţeni
Pleşeşti
Prisecani
Tăbăceşti
Valea cu apă
Com. Buda
Brătoaia
Buda1
Dănăila
Farcaşa
Fulgu
Magazia
Putini
Salahori
Com. Burdusaci
Bucşa
Burdusaci2
Cârna
Deleni
Gunoaia de Jos
Gura Sohodol
Hăghiac
Oprişeşti
Poteca
Stupeni
Tochile
Com. Căbeşti
Căbeşti
Fichiteşti
Plopul
Sighica
3671
471
740
264
318
602
186
167
549
336
38
1860
89
610
181
154
189
133
405
99
3671
471
740
264
318
602
186
167
549
336
38
1859
89
609
181
154
189
133
405
99
1748
86
446
62
57
204
43
75
422
56
95
202
1690
86
388
62
57
204
43
75
422
56
95
202
2243
1190
265
487
301
2243
1190
265
487
301
Com. Coloneşti
Analog
Călini
Coloneşti
Corbu
Danciu
Păruş
Poiana
Satu Nou
Spria de Jos
Spria de Sus
Ţigara
Valea lui Matei
Valea Mare
Valea Morii
Zăpodia
Com. Crăeşti
Belciuneasa
Beneşti
Crăeşti
Gura Crăieşti
Negoia
Valea Babei
2689
67
291
190
33
37
78
176
327
271
183
34
537
151
50
262
1853
197
354
983
130
92
97
2689
67
291
190
33
37
78
176
327
271
183
34
537
151
50
262
1853
197
354
983
130
92
97
8.
Com. Fătăciuni
Afumaţi
Alex. Jugănaru
Bâcleşti
Fătăciuni
Fundătura
Sendreşti
Valea Casei
2129
109
209
216
565
160
675
195
2129
109
209
216
565
160
675
195
9.
Com. Filipeni3
Filipeni
Frunteşti
Lunca
Moara lui Conachi
Slobozia
Valea Boţului
2930
120
861
1603
85
87
154
2930
120
861
1603
85
87
154
2.
3.
4.
5.
6.
7.
1Un ţigan.
2Şi58 de ţigani.
3Tăiată cu creionul.
95
10.
Com. Galbeni
Călimăneasa
Covrag
Galbeni
Năneşti
Valea Rea de Jos
Valea Rea de Sus
Vladnic
2977
710
110
340
191
118
695
813
2977
710
110
340
191
118
695
813
11.
Com. Giurgioana
Bălăneşti
Bou Roş
Giurgioana
Hanţa
Lehancea
Răcuşana
Strâmba
1729
253
219
301
112
500
146
198
1729
253
219
301
112
500
146
198
12.
Com. Glăvăneşti
Glăvăneşti
Poiana lui Stan
Putredeni
Răzeşu
Com. Gloduri4
Antcheşti
Băimac
Bălaia
Brad
Cimbala
Făghieni
Gloduri
Mărăşti
Obârşia
Oţeleşti
Pădurenii
Tg. Gloduri
2525
1677
330
209
309
4672
363
514
396
375
156
169
96
609
711
420
330
333
2525
1677
330
209
309
4672
363
514
396
375
156
169
96
609
711
420
330
333
Com. Godineşti
Bârna5
Ghiliveşti
Godineştii de Jos
Godineştii de Sus
Huţa6
Medeleni
Năstăseni7
Pârliturile8
Poeni9
Ţigăneşti
Valea Lupului
Valea Morilor
Valea Salciei
Vârlăneşti10
Com. Lăleşti
Călimăneşti
Cristeşti
Fântânele
Lăleşti
Oneşti
Tupilaţi
390311
51
602
432
310
613
299
230
62
135
386
429
112
171
67
3903
51
602
432
310
613
299
230
62
135
386
429
112
171
67
1721
523
433
189
514
7
55
1721
523
433
189
514
7
55
Com. Motoşeni
Băicani
Burlug
Căptălani
Chicerea
Fundătura Ţepoaia
Mohorâţi
Plopu
Praja
Ţepoaia
Ursa Motoşeni
2443
226
85
185
376
139
174
84
551
429
212
2443
226
85
185
376
139
174
84
551
429
212
13.
14.
15.
16.
11În creion cifra 2741.
Istorie
17.
Com. Muncelu
Frumuşelu
Fundătura
Muncelu
Sârbi
2855
1002
1040
322
491
2855
1002
1040
322
491
18.
Com. Onceşti
Bărboasa
Dealul Perjului
Lozinca
Onceştii Noi
Onceştii Vechi
Tarniţa
Tarniţa de Jos1
Taula
Tomozei
Com. Podul Turcului
Dânceni
Podul Turcului2
3282
472
374
60
660
248
846
252
370
3282
472
374
60
660
248
846
252
370
1844
390
1454
1842
390
1452
Com. Răchitoasa
Barcana
Bâhniţa-Gunoaia
Fundătura Răchitoasa
Răchitoasa
Com. Slobozia
Slobozia de Jos
Slobozia de Sus
Slobozia-Panu
Com. Stănişeşti
Baloteşti
Gorgheşti
Stănişeşti
Valea Boului
2762
313
564
370
1515
2255
810
1042
403
1648
364
193
903
188
2762
313
564
370
1515
2255
810
1042
403
1648
364
193
903
188
Com. Stănueşti
Chetreni
Cociu
Poiana
Seaca
Văleni
Com. Vultureni
Banca
Bălăneşti
Bodoş
Bodeasa
Bosia
Bostăneşti
Dădeşti
Dealul Morii
Deleni
Dorofei
Ghinoaia
Grădeşti
Hazu Moara Dediului
Lichitişeni
Meleşcani
Năzărioaia
Ruget
Tavadareşti
Vultureni
1423
438
291
322
175
197
2812
120
58
136
135
45
50
271
447
32
56
91
62
148
284
66
171
46
299
285
1423
438
291
322
175
197
2812
120
58
136
135
45
50
271
447
32
56
91
62
148
284
66
171
46
299
285
19.
20.
21.
22.
23.
24.
2.
Com. Bogdana
Arşiţa
Bogdana
Fântâna Blănarului
Găvanu
Lacul Babei
Similişoara
Suceveni
Ursari
Verdeş
2780
117
1213
102
229
213
110
372
60
364
2780
117
1213
102
229
213
110
372
60
364
3.
Com. Corni-Albeşti
Albeşti
Corni-Albeşti
Crasna
Gara-Albeşti7 (!)
Rediu
Tâlhăreşti
4476
1606
1869
313
178
257
253
4476
1606
1869
313
178
257
253
4.
Com. Corodeşti
Chetrosu
Corodeşti
Cotârlaci
Drăcşeni
Lazu
Rătegiu
Stâncăşeni
Com. Coşeşti
Coşca
Coşeşti
Fundătura Coşca
Valea Oanei
Com. Costeşti
Costeşti8
Chiţcani
Dinga
Pârveşti
Puntişeni
Rădeşti
2102
326
738
113
257
153
45
470
1723
636
458
281
348
4179
2427
551
171
167
482
381
2102
326
738
113
257
153
45
470
1723
636
458
281
348
4172
2420
551
171
167
482
381
7.
Com. Cozmeşti
Băleşti
Cozmeşti
Fâstâci
2820
750
634
1436
2820
750
634
1436
8.
Com. Curseşti
Curseşti
Hordila9
Toporăşti
2211
1129
1082
2211
1129
1082
9.
Com. Deleni
Bulboaca
Deleni
Zizinca
3208
364
2316
528
3208
364
2316
528
10
.
Com. Deleşti
Albeşti
Deleşti
Rădueşti
1347
302
801
244
1347
302
801
244
11
.
Com. Dragomireşti
Băbuţa
Belzeni
Doagele
Dragomireşti
Poiana Pietrei
Porcăreţ10
Semenea
Vladia
Doagele -Vasiliu11
3436
188
198
524
1125
358
258
85
648
310
3346
188
198
524
1125
358
258
85
648
310
12
.
Com. Floreşti
Dealul Secării
Floreşti
Fundul Văii
Poeneşti
1201
35
875
212
79
1201
35
875
212
79
5.
6.
Raionul Vaslui
1.
Raionul Vaslui3
%
106583
100,0
Oraşul Vaslui4
%
Com. Bălteni
Bălteni-Deal
Bălteni-Vale
Capul Rediului
Chetreşti
Mărăşeni5
13758
100,0
10492
4
98,4
12120
88,2
26296
347
1007
343
317
615
2629
347
1007
343
317
615
1ÎnglobatînTarniţa.
2 Din care doievrei.
3Din care un ungur, doigermani, 25 ruşi, 1599 evrei (1,5 %), 19 ţigani, 13 altelimbi.
4Din care un ungur, doigermani, 25 ruşi (0,2 %), 1577 evrei (11,5 %), 13 altelimbie (0,1 %).
96
6În creion 2014.
7Probabil Roşieşti.
8Şi şapte ţigani.
9Înglobat la Toporăşti.
11În creion.
Istorie
Com. Gârceni
Dumbrăveni
Gârceni
Racova
Racoviţa
Slobozia
Tatarca
Trohan
3840
766
1590
464
Nu se găseşte.
393
Nu se găseşte.
627
3840
766
1590
464
Com. Hârşova
Fundătura
Hârşova
Mănăstirea1
Com. Ivăneşti
Balica2
Bleşca
Broşteni
Buscata3
Chilia4
Ezerel5
Gologofta
Hârşoveni
Ivăneşti
Ursoaia
Valea Cânepei
Valea Mare
Com. Laza
Laza
Lingurari
Poiana lui Alexa
Râşniţa
Sauca
Com. Lipova6
Lipova
Mâlosu
Satul Nou7
Valea Caselor
Valea Hogei
Valea Moşneagului
1643
898
745
-
1643
898
745
-
4381
475
425
951
252
814
654
286
524
4381
475
425
951
252
814
654
286
524
3608
1627
384
406
1191
3311
925
572
341
1340
133
3608
1627
384
406
1191
3311
925
572
341
1328
133
18
.
Com. Lipovăţ
Căpuşneni
Chiţoc
Corbu
Fundu-Văii
Lipovăţ
4469
357
1161
790
302
1859
4469
357
1161
790
302
1859
19
.
Com. Com. Mânjeşti8
Cordeni9
Dobârceni
Mânjeşti
Vineţeşti10
Com. Muntenii de Jos
Băcăoani
Gara Munteni
Muntenii de Jos
Secuia
Com. Muntenii de Sus
Moara Domnească
Muntenii de Sus
Com. Obârşeni
Bânceşti
Corobăneşti
Fundătura
Gârdeşti
Obârşeni-Clăcaşi
Obârşeni-Lingurari
Obârşeni-Răzeşi
Rugăria
Voineşti-Boereşti
Voineşti-Răzeşi
3026
672
720
1137
497
3026
672
720
1137
497
1966
433
631
494
408
2515
772
1743
1960
199
90
165
175
231
433
83
102
275
207
1966
433
631
494
408
2515
772
1743
1960
199
90
165
175
231
433
83
102
275
207
13
.
14
.
15
.
16
.
17
.
20
.
21
.
22
.
1Înglobat la Fundătura.
2Înglobat la Gologofta.
3Înglobat la Ivăneşti.
4Înglobat la Laza.
5Înglobat la Muntenii de Sus, plasaVaslui.
6Din care 12 ţigani.
7Înglobat la Muntenii de Sus, plasaVaslui.
8În creion 1857.
9Tăiat cuc reionul.
97
23
.
24
.
Com. Oşeşti
Oşeşti
Com. Poeneşti
Oprişiţa
Poeneşti-Mânăstire
Poeneşti-Străjescu
1809
1809
2182
755
1023
404
1809
1809
2182
755
1023
404
25
.
Com. Pungeşti
Armăşoaia
Doagele Vasiliu11
Pungeşti12
Rediu Armăşoaia
Siliştea
Porcăreţ
2695
252
310
1131
613
441
258
2673
252
310
1109
613
441
258
26
.
Com. Rădeni
Botoi
Ciuperca
Popeşti
Rădeni
Tuleşti
Com. Rediu
Brodoc
Puşcaşi
Rediu
Valea Târgului
Com. Roşieşti
Dolheni
Gura Idrici
Idrici
Roşieşti
Valea lui Darie13
1586
54
83
395
731
323
2592
743
1015
579
255
3513
242
655
464
1346
806
1586
54
83
395
731
323
2592
743
1015
579
255
3513
242
655
464
1346
806
29
.
Com. Soleşti
Bouşori
Soleşti
Valea Siliştei
Ştioboreni14
3257
612
999
684
962
3257
612
999
684
962
30
.
Com. Ştefan cel Mare
Brăhăşoaia
Bârzeşti
Călugăreni
Cănţălăreşti
Ştefan cel Mare
Mărăşeni15
3047
509
923
392
255
353
615
3047
509
923
392
255
353
615
31
.
Com. Tanacu
Beneşti
Burgheleşti
Tanacu
3286
758
280
2248
3286
758
280
2248
32
.
Com. Telejna
Butucăria
Dobroslăveşti
Măcreşti
Talejna
Unceşti
2053
363
403
297
405
585
2053
363
403
297
405
585
33
.
34
.
Com. Valea Rea
Valea Rea
Com. Zăpodeni
Ciofeni
Delea
Portari
Zăpodeni
1859
1859
3919
296
Nu se găseşte.
970
2653
1859
1859
3919
296
393
627
27
.
28
.
970
2653
Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv
al CC al PCR din ziua de 17 decembrie 1989
Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
secretar
general
al
Partidului
Comunist
Român.
Au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu
Lina, Constantin Nicolae, Constantin Dăscălescu, Dincă Ion,
12Din care 22 de evrei.
13În creion.
14În creion.
15În creion.
Istorie
Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul,
Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu
Dumitru, Radu Ion, Rădulescu Gheorghe, Totu Ioan, Andrei
Ştefan, Curticeanu Silviu, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea
Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Stoian
Ion, Szasz Iosif, Toma Ioan, Ursu Ion.
Au fost invitaţi tovarăşii Bărbulescu Vasile, Radu Constantin.
Tov.
Nicolae
Ceauşescu: Nu
sînt
toţi
tovarăşii?
Tov. Silviu Curticeanu: Lipsesc tovarăşii Coman Ion şi Ilie Matei,
care
sînt
la
Timişoara
şi
tovarăşa
Suzana
Gâdea.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Uite, tovarăşi, de ce am convocat Comitetul
Politic Executiv. La Timişoara au avut loc aseară unele evenimente,
care s-au reluat astăzi la prînz. Pretextul l-a format aşa zisul preot
reformat, care a fost sancţionat pe linia lor, l-au mutat din Timişoara în
alt judeţ şi trebuia să plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut să
elibereze casa. Episcopul s-a adresat tribunalului, care a hotărît să-l
evacueze. Lucrurile s-au tărăgănat mult. Ieri s-au dus să pună în
aplicare hotărîrea tribunalului. El şi-a organizat un grup. Aici este
amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj,
începînd cu Budapesta, pentru că el a dat şi un interviu. De fapt
lucrurile sînt cunoscute. De altfel este cunoscut şi faptul că că atît în
răsărit cît şi în apus toţi discută că în România ar trebui să se schimbe
lucrurile. Şi-au propus şi cei din răsărit şi cei din apus să schimbe şi
folosesc orice.
Aseară organele noastre au reuşit să pună ordine. A fost evacuat şi
trimis acolo unde a fost dat de Episcopie. Aceasta era, practic, o
problemă strict a lor şi trebuia să se aplice o hotărîre judecătorească de
evacuare
a
casei,
ceea
ce
era
ceva
normal.
Astăzi, spre prînz, de altfel au fost şi ieri, dar tovarăşii n-au înţeles că
vor reveni astăzi, o serie de elemente declasate s-au adunat din nou şi
au provocat dezordine, au intrat în sediul Comitetului judeţean de
partid. Organele noastre de interne s-au purtat slab, pentru că normal
era să nu lase să intre pe nimeni în sediul Comitetului judeţean de
partid. Trebuia pusă pază, pentru că asta este o regulă generală. Au
avut o atitudine defetistă, capitulardă, atît organele Ministerului
Apărării Naţionale cît şi ale Ministerului de Interne.
Aseară am discutat cu el şi le-am spus ca în cursul zilei de astăzi să
facă demonstraţii cu unităţi de tancuri. Să fie în centrul oraşului, să
facă demonstraţie. Aceasta presupune că unităţile trebuiau să se
găsească în centru.
Eu am dat ordin să se facă acest lucru, iar voi aţi făcut o plimbare. Nu
era posibil să se întîmple ce s-a întîmplat dacă unităţile se găseau în
centru. trebuia lichidat repeded toate aceste lucruri. Le-a trebuit o oră şi
jumătate pînă s-au mişcat unităţile militare. Unde a fost demonstraţia
de care am vorbit, pentru care am dat ordin?
Tov. Milea Vasile: Am executat deplasarea de la est către vest.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu deplasare de la est către vest! Unităţile
transportoare de tancuri trebuia să se afle în centru. Asta înseamnă ce
am ordonat, nu să se ducă de la est către vest. Am menţionat bine de
aseară ce trebuie să faci, demonstraţia unităţilor de bază, a tanchetelor,
unităţile motorizate, toate trebuiau să fie în centrul oraşului, nu în
cazarme. De aceea am spus să faceţi demonstraţie, că demonstraţia
presupune că toate unităţile să fie în centru. Asta înseamnă
demonstraţie! Adevărat că n-am dat toate detaliile, dar cînd spui să fie
demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu să se plimbe spre Jimbolia
sau Arad. Trebuia să fie în oraş, pentru că străzile sînt destul de largi.
Acolo
trebuiau
să
fie
staţionate
unele
unităţi.
Acelaşi lucru şi cu trupele Ministerului de Interne. Impresia mea este
că unităţile Ministerului de Interne n-au fost înarmate.
Tov. Elena Ceauşescu: Au fost neînarmate.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Neînarmaţi au fost.
Tov. Tudor Postelnicu: Cu excepţia celor de la grăniceri. Restul nu au
fost înarmaţi.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi, de ce? V-am spus să fie toţi înarmaţi.
De ce i-aţi trimis neînarmaţi? Cine a dat asemenea ordin? Cînd am
98
înţeles că merg trupele de securitate, era clar că merg înarmate, pentru
că au armament, au totul în dotare şi auto şi tot, nu-i trimiteţi să se bată
cu pumnul? Ce fel de unităţi de interne sînteţi voi!? De unde aveţi
asemenea lucruri.
Curticeanu, să vină imediat şi Vlad Iulian.
Cine a dat asemenea dispoziţie?
De ce ţinem trupe de grăniceri? Şi mi-aşi dat asigurări că aveţi 9
plutoane de securitate, ceea ce înseamnă aproape 1000 de oameni.
Unde erau? I-aţi trimis neînarmaţi? Ce înseamnă sistemul acesta?!
Şi am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri şi voi, măsuri ferme. Nu
mi-aţi spus că îi trimteţi să se bată cu bastonul! Nu am nevoie de
asemenea unităţi de securitate. Şi miliţia trebuia să fie înarmată. Aşa
este legea.
Tov. Tudor Postelnicu: Vă raportez, tovarăşe secretar general, miliţia
este înarmată.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă era înarmată trebuia să tragă, nu să se
lase să fie bătută şi să-i lase să intre în sediul comitetului judeţean.
Două ore le-a trebuit unităţilor ca să ajungă, deşi sînt în centru, cînd
trebuiau să fie acolo, pentru că au fost mobilizate să facă demonstraţie
în stradă. Ele trebuiau să fie în zonă.
Am discutat cu voi şi azi noapte, am discutat de mai multe ori şi la 2 şi
la 3 şi la 4 dimineaţa, ce aveţi de făcut.
Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să-l chemăm la telefon pe tovarăşul
Coman cînd soseşte acolo.
Tov. Silviu Curticeanu: Am înţeles. Iau imediat legătură cu
Timişoara.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat
ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este
obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atît ale Ministeruliu
Apărării Naţionale cît şi ale Ministerului de Interne.
Cum este posibilă o asemenea situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul
comitetului judeţean de partid, să bată pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei să nu
intervină!?
Ce au făcut ofiţerii tăi, Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu
au tras? Trebuia să tragă să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă la
picioare.
Tov. Vasile Milea: Nu le-am dat muniţii.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin să se tragă
îna er,. să someze? De ce nu le-aţi dat muniţii? Dacă nu le-ai dat
muniţii mai bine îi ţineai acasă!
Ce fel de ministru al apărării eşti tu? Ce fel de ministru de interne eşti
tu Postelnicu? Spuneaţi că le-aţi dat muniţii de manevră! Ei au primit
sarcină de luptă nu de manevră. Nu aţi spus adevărul. De abia acum
spuneţi, pînă acum aţi dezinformat. Aţi spus că aţi dat ordin să tragă.
De ce aţi dezinformat?!
Dacă trimiteţi unităţile de securitate să se bată cu bastonul mai bine le
trimiteaţi acasă; era mai bine atunci să mobilizăm 500 de muncitori,
cum am făcut pe timpuri în Bucureşti în 1945, în faţa celor care erau în
piaţa aceasta, cînd au tras, eram cu Dancea, cu Pătrăşcanu şi n-am
fugit.
Se poate una ca asta?! De ce atunci oamenii au ştiut ce să facă, acum
stau cu băţul în mînă, deci nici nu se sinchisesc.
Tov. Elena Ceauşescu: Situaţia este foarte gravă şi neplăcută.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Este gravă şi voi sînteţi vinovaţi, pentru că
aţi împins la această situaţie. De unde aţi primit ordin să nu daţi
armament la trupele de securitate?
A ajuns Coman la Timişoara?
Tov. Silviu Curticeanu:
Încă nu.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ia legătura imediat şi cum ajunge la sediul
Comitetului judeţean să ia legătura cu noi.
Toţi comandanţii militari să se găsească şi să fie chemaţi la
teleconferinţă. În 5 minute să fie găsiţi.
Tov. Elena Ceauşescu: Nu se poate aşa, n-a acţionat cum trebuie nici
ministrul
apărării
naţionale,
nici
ministrul
de
interne.
Tov. Nicolae Ceauşescu: O mînă de derbedei, puşi la cale de cei care
Istorie
vor să distrugă socialismul şi voi de fapt le faceţi jocul. Asta este
realitatea. Are deplină dreptate Castro, în cele spuse în activul de
partid, pentru că nu se poate una ca asta.
Aceasta este de fapt mentalitatea şi la gărzile patriotice şi în activul de
partid. De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu armament, că au
armament? În felul acesta punem oamenii să stea cu mîna în sîn, iar
ceilalţi vin cu răngi, iar noi stăm şi le ţinem predici. Duşmanul nu cu
predici îl potoleşti, ci trebuie să-l arzi. Socialismul nu se construieşte
cu dezinformare, cu închinăciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să-l
construim. Acum în Europa este o situaţie de capitulare, de pactizare
cu imperialismul, pentru lichidarea socialismului.
Tov. Elena Ceauşescu: Este laşitate.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Mai mult decît laşitate. Am discutat cu voi
toată noaptea de cîteva ori.
Tov. Tudor Postelnicu: Aşa este, de cel puţin 15 ori.
Tov. Nicolae Ceauşescu: iar în cursul dimineţii, iar de cîteva ori. Am
fost aici la sediu, după aceea am plecat să văd ce este în oraş, şi mi s-a
transmis că s-au adunat din nou în centru. Şi ştiau ce trebuie să facă.
Cum putem califica acest lucru. Să discutăm în Comitetul Politic
Executiv această situaţie, iar eu, în calitate de comandant suprem,
consider că aţi trădat interesele ţării, interesele poporului, ale
socialismului şi n-aţi acţionat cu răspundere.
Tov. Vlad Iulian: Aveţi dreptate, tovarăşe secretar general, aşa este.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Au spus că au scos trupele de securitate, dar
erau neînarmate.
Tov. Vlad Iulian: Aşa este. Au fost cu bastoane de cauciuc şi cu gaze
lacrimogene.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu au mers înarmaţi?
Tov.
Vlad
Iulian: Am
crezut
că
nu
este
cazul.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi raportat, să spuneţi, că am vorbit
toată noaptea cu voi?
Din momentul de faţă, dacă Comitetul Politic Executiv este de acord,
destituim pe ministrul apărării naţionale şi pe ministrul de interne şi pe
comandantul trupelor de securitate. Din acest moment preiau comanda
armatei, să-mi pregătiţi decretul. Convocaţi Consiliul de Stat, ca să
facem totul legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea
oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat şi
am discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi să-mi dau seama că ei nu
fac ce le-am ordonat. De abia pe urmă mi-am dat seama că ei nu fac ce
le-am spus. Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată ei. Tu crezi că
huliganii aceia n-au ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu?
Intrarea în sediul organului de partid nu este admisă!
Cine v-a dat dreptul să vă consultaţi voi şi să nu luaţi măsurile care se
impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin?
Ştiţi ce ar trebui să vă fac, să vă pun în faţa plutonului de execuţie!
Asta meritaţi, pentru că ceea ce aţi făcut voi se numeşte pactizare cu
inamicul!
Ai făcut armata, Milea, aşa se cheamă, nu?
Tov.
Vasile
Milea: Da,
tovarăşe
secretar
general.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu se poate una ca asta!
Să se convoace Consiliul de Stat, imediat!
Tov. Silviu Curticeanu: Da, am înţeles.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci, tovarăşi, avînd în vedere situaţia carfe
s-a creat, acum de fapt, îmi dau seama, că aşa cum este, nu se poate
face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţa. Voi da ordin
ca imediat să se primească, acum, armament, toţi să fie înarmaţi şi să
aplice ordinul. Cînd am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce
o aplicaţi, cu bîta?! Cînd am spus “stare de necesitate”, ce înseamnă
pentru voi “stare de necesitate”, “cu bîta”.
Tu, care conduci trupele de securitate, nu ştii ce înseamnă stare de
necesitate.
Tov. Vlad Iulian: Ştiu, tovarăşe secretar general, am dat ordin.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici acum nu spuneţi adevărul, pentru că cei
de la sediul comitetului judeţean de partid n-au avut cu ce trage.
Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bîta, şi au reuşit să facă faţă. Unul
dacă trăgea ar fi fugit ca potîrnichile. Voi nu vedeţi unde aţi adus
99
situaţia?
Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare.
Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi
băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă.
Tov Nicolae Ceauşescu: Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce
este în Timişoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă,
atît unităţile ministerului de interne, cît şi cele ale apărării naţionale, şi
oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de
discuţie. Şi desigur, să atragem atenţia gărzilor patriotice, că nu se
poate lupta cu ciomagul. Toată situaţia să se dezbată serios cu întregul
activ de partid, cu UTC-ul. Ce fel de educaţie comunistă faceţi voi
tineretului? Ce fel de UTC-işti sînt aceştia, care au fost în rîndul
huliganilor? De altfel, au fost şi cîţiva membri de partid, dar mulţi
UTC-işti.
Ce
educaţie
revoluţionară
faceţi
voi?!
Uite tovarăşi, eu pun problema unor măsuri ferme. Dacă aveţi altă
părere vă rog s-o spuneţi aici, că trebuie stabilite acţiunile şi măsurile
ce trebuie luate, pentru că aici sînt acţiuni puse la cale atît din est cît şi
din vest, care s-au unit pentru a distruge socialismul, că vor un
“socialism uman capitalist”.
Ce părere aveţi voi?
Tov. Manea Mănescu: Sîntem de acord cu dumenavoastră şi cu toate
măsurile luate.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă are cineva altă părere, vă rog să
spuneţi.
Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie luate măsuri radicale, pentru că aici
nu se poate merge cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să
capitulăm.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Vom lupta pînă la ultimul şi trebuie să
supunem aprobării partidului, pentru că independenţa şi suveranitatea
se cucereşte şi se apără cu luptă, pentru că dacă în 1968 nu am fi
acţionat şi nu adunam aici poporul, nu înarmăm gărzile patriotice, ar fi
venit şi peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pentru că atît
sovieticii cît şi bulgarii erau la graniţă. Nu am dezarmat poporul. Am
pus şi am votat în Marea Adunare Naţională, ca totul să se apere cu
arma în mînă.
De ce nu apăraţi legile, socialismul, că legile socialismului sînt legile
ţării.
Tov. Elena Ceauşescu: Acestea sînt legi care nu se discută.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Că acum aţi discutat voi cum să faceţi şi aţi
trimis cu mîna goală, pentru că asta înseamnă ce aţi discutat voi?!
Ce facem cu ministrul apărării? Ce spui tu, Milea?
Tov. Vasile Milea: Dacă aţi ordonat aşa, aşa transmitem imediat. După
aceea sînt la dispoziţia dumneavoastră.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-au ieşit unităţile cu arme, pentru că
cu puşca în mînă, fără armament nu se poate apăra şi nici bate.
Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să spună ce este în concepţia lor, care
este poziţia lor.
Tov. Vasile Milea: Vă raportez, altă poziţie nu am nici eu şi nici
ceilalţi tovarăşi.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Tu să vorbeşti în numele tău.
Tov. Vasile Milea: Repet, tovarăşe secretar general, altă poziţie şi altă
concepţie nu am.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu aţi luat măsuri?
Tov. Vasile Milea: Sînt vinovat. Am gîndit că nu va lua amploare.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Tu trebuia să te temi de amploare. Ştiaţi care
este situaţia la Timişoara. În loc să luaţi măsuri aţi trimis neînarmată
armata. Trebuia să fi luat măsuri imediat şi să fi lichidat de ieri, dar naţi făcut acest lucru şi aţi ajuns pînă astă seară.
Tov. Tudor Postelnicu: Mult stimate tovarăşe secretar general,
Mult stimată tovarăşe Elena Ceauşescu,
Raportez în faţa Comitetului Politic Executiv, în faţa dumneavoastră,
că sînt întrutotul de acord cu măsurile care vor fi luate împotriva mea.
Vreau să vă mărturisesc în modul cel mai sincer, ca activist al
partidului, trimis să-mi desfăşor activitatea în acest sector de activitate,
că nu vreau să mă desculp cu nimic. Port întreaga răspundere şi, repet,
Istorie
nu vreau să mă desculp, că nu puteam să facem şi mai mult.
Vă raportez că sînt un ostaş cinstit şi devotat al partidului, dar vă
mărturisesc, eu nu am cunoscut că unităţile trebuie să iasă cu
armament, cu cartuşde de război. Indiferent ce măsuri se vor lua asupra
mea, a ceasta este situaţia. Nu odată am auzit discutîndu-se, s-a discutat
în consiliul de conducere, cu cadrele de cîteva ori, am asistat la
asemenea discuţii şi nu am reţinut că trebuie ca unităţile să fie scoase
cu armament.
Eu vreau să vă spun că am acţionat cu fermitate, pe baza orientărilor şi
indicaţiilor date de dumneavoastră în noaptea care a trecut. Am făcut
tot ce a fost cu putinţă.
Tov. Elena Ceauşescu: N-ai făcut nimic.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Din moment cînd te duci cu bîta la aşa ceva,
înseamnă că n-ai făcut nimic.
Tov. Elena Ceauşescu: Dacă nu v-a fost clar, de ce nu aţi întrebat?
Trebuia să întrebaţi dacă ies trupele înarmate sau neînarmate.
Tov. Tudor Postelnicu: Vă raportez că nici într-un act normativ nu am
găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să iasă cu cartuşe de
război.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici grănicerii nu sînt înarmaţi, că sînt pe
graniţă?
Tov. Vasile Milea: Cei care sînt la paza frontierei au cartuşe de război.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Postelnicu şi Vlad n-au cunoscut acest
lucru?
Tov. Tudor Postelnicu: V-am, raportat şi vă raportez că în dotarea
unităţilor noastre sînt cartuşe de război.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci de ce n-au ieşit cu ele?
Tov. Vlad Iulian: Gîndurile noastre au fost că este o acţiune de mică
amploare
şi
că
putem
să
rezolvăm
fără
cartuşe.
Tov.
Nicolae
Ceauşescu: De
ce
n-aţi
întrebat.
Tov. Vlad Iulian: Este o greşeală fundamentală a noastră.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Am spus să trageţi de avertisment, dacă
nu se retrag să trageţi în picioare.
Nu m-am gîndit că trageţi cu gloanţe de manevră. Este apă de ploaie.
Cei care au intrat în sediul comitetului judeţean de partid nu trebuiau să
mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pămînt.
Tov. Tudor Postelnicu: Au acţionat prost generalii şi forţele trimise
acolo.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi le-aţi dat ordinul acesta.
Tov. Vasile Milea: Aşa este, noi sîntem vinovaţi.
Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce să-i acuzăm pe ei, pentru că voi aţi dat
ordinul
acesta.
Aşa
reiese
acum,
foarte
clar.
Să hotărască Comitetul Politic Executiv.
Tov. Tudor Postelnicu: Închei spre a vă spune că sînt de acord cu
măsurile luate de dumneavoastră, cu măsurile luate de Comitetul
Politic Executiv.
Eu, ca activist al partidului, ca fost activist al partidului, vă mulţumesc
pentru sprijinul primit în toată această perioadă şi vă asigur că voi fi în
continuare un ostaş credincios al partidului, indiferent că voi rămîne cu
calitatea sau fără calitatea de membru de partid, rămîn în continuare un
om, un muncitor cinstit partidului şi patriei, indiferent că voi rămîne în
funcţia pe care o am sau nu.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce părere aveţi, tovarăşi? Trebuie să hotărîm
ce facem.
Tov. Gheorghe Rădulescu: Părerea mea acum, în legătură cu
minsitrul apărării naţionale şi cu ministrul de interne, consider că nu
este cazul, că nu este momentul potrivit pentru acest lucru.
Tov. Tudor Postelnicu: Tovarăşe secretar general, dacă aveţi
încredere în mine vă asigur că nu voi precupeţi zi şi noapte şi îmi voi
face datoria, aşa cum voi putea şi cum vor dovedi faptele.
Tov. Constantin Dăscălescu: V-aş ruga, tovarăşe secretar general, să
analizaţi cu multă grije. Acum s-au auzit indicaţiile şi ordinele date, dar
să nu ne grăbim să luăm nişte măsuri care n-ar fi bine studiate.
Vă rog să analizaţi cu discernămîntul dumneavoastră acest lucru. Eu
sînt pentru măsuri ferme, dar este bine să gîndim ceea ce facem.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce zici Manea?
100
Tov. Manea Mănescu: Tovarăşe preşedinte, zic să rezolvăm situaţia
care
este
acum
şi
după
aceea
să
luăm
măsuri.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Cu cine să rezolvăm? Este o problemă care
se putea rezolva de ieri de dimineaţă în două ore, dar nu s-a rezolvat. Sa imprimat acest spirit de a da înapoi, de a nu lupta, ci de a capitula.
Asta este problema.
Tov. Gheorghe Oprea: Tovarăşe secretar general, cred că sarcinile
sînt foarte clare. Cred că tovarăşii au înţeles bine ce au de făcut şi vă
rog să le acordaţi încrederea să se ocupe în continuare. Acum le este
clar ce au de făcut.
Cred că acum au înţeles, le este foarte clar. Cred încă o dată că putem
să le acordăm încrederea să acţionezer aşa cum aţi ordonat
dumneavoastră.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştiţi cum aţi procedat acum? Cum aţi trimite
pe front unităţi să le nimicească duşmanul, dezarmate, să fie nimicite
de duşman. Asta aţi făcut. Aţi pus unităţile militare într-o situaţie foarte
proastă.
Ce garanţii există că voi toţi nu veţi proceda la fel ca pînă acum?
Tov. Tudor Postelnicu: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că nu se
va mai repeta o asemenea situaţie. Vă rog să-mi acordaţi această
încredere şi să lăsăm să vorbească faptele pînă cînd dumneavoastră,
conducerea superioară de partid, Comitetul Politic Executiv vor
aprecia.
Tov. Vasile Milea: Garanţia pentru mine este că n-am înţeles
primejdia de la început, acum îmi este clar, cînd aţi spus că este “stare
excepţională”.
Tov. Vlad Iulian: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că ascultînd
sarcinile care mi le-aţi dat, voi face în aşa fel să merit încrederea
dumneavoastră.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine. Să mai încercăm tovarăşi?
- Toţi tovarăşii sînt de acord.
Să amînăm această hotărîre, să vedem cum acţionează şi apoi să reluăm
această discuţie.
- Toţi tovarăşii sînt de acord.
Vom vedea cum acţionează în rezolvarea acestei situaţii.
Tov.
Vasile
Milea: Am
înţeles,
aşa
vom
face.
Tov. Tudor Postelnicu: Am înţeles pe deplin cele spuse de
dumneavoastră, vă asigur, tovarăşe secretar general că aşa vom
proceda.
Tov. Iulian Vlad: Şi eu am înţeles, tovarăşe secretar general,
sarcinile ce revin trupelor de securitate şi voi proceda întocmai.
Ipoteză terifiantă: Gheorghe Buzatu,
eliminat de un agent KGB
Din ce în ce mai mult, în ultima perioadă circulă zvonul
că istoricul Gheorghe Buzatu, decedat la 20 mai 2013, a fost ţinta
unei conspiraţii internaţionale, spre a fi redus la tăcere, pentru
convingerile sale exprimate în mod public, dar şi în lucrările sale
ştiinţifice, care au deranjat cercuri de interese de la cel mai înalt
nivel, privind Noua Ordine Mondială.
F
aptul că a documentat cu probe istorice incontestabile anumite
evenimente privind istoria modernă şi contemporană a Armatei
Române, dar mai ales a abordat istoria petrolului, gazelor şi
zăcămintele statului nostru, a cultivat memoria unor genii ale
spiritualităţii neamului sau a unor lideri, cum ar fi Mihai Eminescu,
Nicolae Titulescu, Regina Maria, Carol al II-lea, Ion Antonescu,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Nicolae Ceauşescu, dar
Istorie
a scris şi despre unii străini, cum ar fi Simon Wiesenthal, Ellie Wiesel,
Miklos Horthy, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici Stalin, Lavrenti
Beria, Ioakim von Ribentropp, Molotov, Adolf Hitler, Harry Truman,
John Fisgerald Kenedy, George W. Bush, Mihail Gorbaciov, avînd un
punct de vedere obiectiv, dar patriotic, la adresa poporului nostru, a
deranjat cercurile interesate în destructurarea ţării, colonizarea şi
lichidarea acesteia, prin politici interne antistatale şi antinaţionale. Ori,
cui îi trebuie în ziua de astăzi un istoric patriot, cînd Spania, Cipru,
Irlanda, Italia, Grecia, Rusia, sînt în prag de lichidare, şi cu ajutorul
eforturilor insurgenţilor din interior?
Pe de altă parte, teza privind organizarea unui „holocaust“ în România
în anii 1940-1944, în care ar fi pierit peste 450.000 de minoritari, fiind
puternic combătută de marele savant cu argumente ştiinţifice obţinute
din marile arhive ale lumii şi din datele oficiale ale statelor
cobeligerante, prin anularea acesteia pe baza unei ample documentări şi
a istoriografiei româneşti, ar fi zădărnicit solicitarea unor despăgubiri
de peste 40 de miliarde de euro, ce au fost deja cerute de la statul
nostru, ca răspundere a comitenţilor pentru faptele prepuşilor, dacă
bineînţeles acele fapte s-ar fi consumat cu adevărat.
bonom şi o persoană foarte tolerantă, a fost relativ facil să fie otrăvit
la Bârlad, la ultima sesiune de comunicări ştiinţifice, cu un betablocant puternic, care să-i paralizeze muşchii inimii, care, în ciuda
dozei letale, au continuat să mai pulseze încă 3-4 ore după ce s-a
constatat decesul de către medicii de la terapie intensivă.
Faptul că nu s-a făcut nici un raport medico-legal, deşi familia a
insistat să cunoască de ce s-a produs o moarte subită, decesul fiind
suspect, se pare că pe canale diplomatice, chiar persoane abilitate din
Ministerul Sănătăţii sau la Ministerul Afacerilor Interne au interzis
efectuarea unor investigaţii medico-legale şi au blocat orice anchetă
legată de această moarte suspectă.
Chiar şi procurorii criminalişti au primit ordin să nu se implice.
Rămîne de văzut dacă organele abilitate vor reuşi să facă lumină în
acest caz de omor.
Pe de altă parte, un criminalist celebru, Ceacanica, a spus că dacă o
crimă nu este dovedită nu-i crimă, ci atentat premeditat la viaţa unei
persoane, rămas cu autori neidentificaţi. Poate doar unul ca
Alimănescu să fi putut face lumină în acest caz, însă cum investigatorii
profesionişti sunt „rara avis“ în peisajul judiciar contemporan, se pare
că acest atentat la Siguranţa Naţională va rămîne pentru mult timp cu
autori necunoscuţi. În fond, ar fi una dintre cele peste 2,5 milioane de
soluţii date de magistraţii din România post-decembristă.
Ori, dacă un popor nu-şi apără eminenţele cenuşii şi nu mai există
siguranţa zilei de mâine nici pentru oamenii de rând, nici pentru marile
personalităţi ale spiritualităţii româneşti, care sunt incluse în orbita
spiritualităţii mondiale, atunci se pare că ne merităm blestemul
Mareşalului Antonescu, spus la finele procesului, în luna mai 1946 a
„Marii trădări naţionale“ … „Popor ingrat, te-am slujit cu credinţă în
două războaie mondiale, dacă aş fi ieşit victorios, aş fi avut statui în
toate oraşele ţării noastre reîntregite, dar acum, după umilinţa
înfrîngerii şi a minciunii, nu-ţi voi lăsa nici măcar cenuşa mea“…
Ori, Gheorghe Buzatu reprezenta un obstacol în finalizarea
planului de a obliga România să plătească daune de război pentru
un genocid care nu a avut loc.
(după: http://www.ziartricolorul.ro/ipoteza-terifianta-gheorghe-buzatueliminat-de-un-agent-kgb/)
Da, marele istoric a recunoscut că a fost un genocid, dar acesta a fost
împotriva Poporului Român, încă de pe timpul lui Decebal şi pînă azi,
iar eliminarea prematură a marelui istoric confirmă această axiomă,
conform tezei definirii unui posibil mobil al atentatului împotriva
domniei-sale şi a celor care i-au studiat lucrările.
Începînd de la ordinul suspect de a nu i se acorda onoruri militare
la funeralii, primit pe canale diplomatice, şi terminînd cu atacuri la
persoană violente în diverse publicaţii de istorie din Ungaria,
Austria, Franţa, Federaţia Rusă, SUA, dar şi din România, sau
comentarii abjecte apărute în spaţiul virtual, au fost semnale ca acesta
să-şi înceteze preocupările şi să se plimbe liniştit prin Parcul Copou şi
să nu mai publice nimic.
Nici agenţii de influenţă plantaţi în jurul său nu au reuşit să-l oprească
din scris, el rămînînd cu o mare parte a operei sale nepublicate, dar şi
fără vreo şansă de a mai fi publicată vreodată.
Astfel se comentează în cercurile criminalistice autorizate că, deşi
Gheorghe Buzatu nu a făcut rău la nimeni în toată viaţa sa, fiind un
101
Bancnotele de ocupaţie emise
pentru România în timpul primului
război mondial
Prof. Marian BOLUM - Bârlad
În timpul primul război mondial, emiterea banilor de
ocupaţie a fost o practică larg răspândită, iniţiatorul fiind, de
regulă, Germania, care începea să tipărească banii, la scurt timp
după ocuparea unui teritoriu.
regătirile necesare emiterii banilor de ocupaţie pentru România
încep la 28 octombrie 1916 la şedinţă Ministerului de Război
din Berlin, în timpul ce armata română era silită să se retragă,
iar Puterile Centrale ocupaseră o mare parte a teritoriului ţării. La
această întâlnire, la care participă şi reprezentanţii Austro-Ungariei,
Turciei şi Bulgariei, se stabileşte că fiecare aliat trebuie să plătească în
numerar bunurile de care are nevoie, în acest scop urmând a fi creat un
P
Numismatică
mijloc de plată, emis în limba română, care să fie acceptat şi admis la
plată atât de populaţie, cât şi de Administraţia militară. Cu realizarea
acestui mijloc de plată este împuternicită să se ocupe Banca Generală
Română (bancă de comerţ cu capital german înființată în anul 1897, la
care acţionarii principali erau băncile Disconto Gesellschaft şi G.
Bleichrőder, care deţineau împreună 65% din capitalul social al băncii
şi implicit controlul deplin asupra activităţii acesteia), care va pune în
circulaţie bilete de bancă ce vor avea acoperire printr-un depozit de
mărci la Reichsbank. Ordinul pentru tipărirea acestor bancnote va fi dat
la 31 octombrie 1916, pentru ca la 18 ianuarie 1917 Comandamentul
Suprem al trupelor germane condus de generalul Mackensen să emită o
ordonanţă prin care se anunţa emiterea acestor bilete şi obligativitatea
acceptării la plată, la valoarea lor nominală, atât de populaţie, cât şi de
militari sau de autorităţile militare.
În aceste condiţii au fost emise bilete în cupiurile de: 25 bani, 50
bani, 1, 2, 5, 20, 100 şi 1000 de lei. Aceste bilete au fost puse în
circulaţie la 19 ianuarie 1917, la paritate 1:1 cu bancnotele şi monedele
legale ale Băncii Naţionale a României. Biletele erau semnate de
directorul O. Petersan şi de căpitanul Lehmann. Ele purtau pe avers
menţiunea: Emise pe baza unui privilegiu special şi acoperite printr-un
deposit în numerar la Banca Imperiului German, Berlin şi precizau
denumirea emitentului Banca Generală Română. Secţie de emisie.
Biletele aveau imprimate o literă de alfabet şi un număr de ordine,
cronologic, după numărul de bilete emise, însă nu au tipărită data
emisiunii.
personalităţi. Ambele serii de bilete sunt tipărite pe hârtie cu acelaşi
filigran. Spre deosebire de biletele pentru Polonia, biletele Băncii
Generale Române sunt mai simple. La biletele româneşti, cupiurile de
1 şi 2 lei au aversul aproape identic, iar cele de 100 şi 1000 de lei au
aproape identice ambele părţi, diferind doar portretele din medalioane.
Caracterul universal al fondurilor ornamentale pe aversul cupiurilor de
20, 100 şi 1000 de lei indică faptul că la aceste trei cupiuri au fost
folosite proiecte prefabricate, ele neavând la ornamentele de fond nici
o indicaţie de valoarea nominală sau unitatea monetară. Aceste lucru
indică faptul că bancnotele Băncii Generale Române au fost realizate în
grabă, majoritatea fiind tipărite între 28.10.1916 şi 29.01.1917.
Lipsa unui control riguros, condiţiile tehnice slabe ale emisiunii,
simplitatea modului de numerotare a biletelor şi folosirea unei hârtii de
proastă calitate au determinat apariţia a numeroase falsuri. Astfel, în
august 1918 au fost descoperiţi la Braşov falsificatori care au pus în
circulaţie bilete în valoare de 3.000.000 lei.
Biletele au fost teoretic acoperite cu o sumă în mărci germane
depusă la Reichsbank, în relaţia fixă, 80 de mărci = 100 de lei, care
corespunde sumei emise în lei. Acoperirea era însă fictivă, datorită
deprecierii mărcii germane în timpul războiului.
La Berlin au fost tipărite bilete în valoare de 2.283.650.000 lei, din care
au fost trimise la Bucureşti bilete în valoare de 2.172.030.000 lei. Până
la 10 noiembrie 1918, ziua evacuării capitalei de către armatele de
ocupaţie, Banca Generală Română a pus în circulaţie bilete în valoare de
2.124.730.064 lei, din care au fost retrase, în cele 22 luni de ocupaţie,
10.002.106 lei (datorită uzurii). Diferenţa de 47.299.936 lei nu a fost
pusă în circulaţie, datorită cursului războiului.
Din sumă pusă în circulaţie Austro-Ungaria putea să utilizeze
624.957.644 lei (29,5%) sub condiţia depunerii de 771 202 975 de
coroane şi de 3 960 000 de mărci. Austro-Ungaria nu a completat
adecvat depunerea sa în coroane, prevăzând că diferenţa va fi
compensată de către ţara ocupată. Bulgaria putea utiliza 100.000.000
lei (4,7%) iar Turcia putea utiliza 9.901.620 lei (0,4%).
2 lei (1917). Bancnota emisă de Banca Generală Română. Dimensiune
131/ 80 mm. Hârtie albă. Culoare roşie spre roz. Serie şi număr culoare
neagră.
După intrarea în circulaţie a acestor bilete toate plăţile în
monedele statelor ocupante au fost interzise. În acelaşi timp sunt luate
măsuri de retragere din circulaţie a mărcilor germane prin
preschimbarea acestora în bilete emise de Banca Generală Română şi
s-au dat dispoziţii trupelor de ocupaţie să nu facă plăţi către populaţie
decât în noua bancnotă.
Stilul ornamentelor şi compoziţia grafică a biletelor Băncii
Generale Române arată că acestea au fost proiectate în atelierul
imprimeriei Reichsbank-ului, la Berlin.
Biletele Băncii Generale Române sunt asemănătoare cu biletele
pentru Polonia. Ambele serii de bilete au aproape identică o aranjare a
clauzelor legale. Pe reversul biletelor de 1000 de lei şi 1000 de mărci,
precum şi pe aversul biletului de 1 leu vedem portrete identice ale unor
102
Suma totală de lei BGR pusă în circulaţie în România era mult
mai mare decât valoarea bancnotelor legale ale Băncii Naţionale a
României, care erau în circulaţie la finele anului 1916. Din suma pusă
în circulaţie, ocupanţii au folosit 43,4% pentru cumpărarea unor
produse, 54,8,% pentru întreţinerea trupelor şi a administraţiei militare,
iar restul, pentru alte operaţii. Mărfurile s-au cumpărat în lei de
ocupaţie pentru preţuri mult mai mici decât cele reale aplicate înainte
de război, ocupantul cerând populaţiei, prin ordonanţa din 8 martie
1917, să vândă pentru noua bancnotă chiar şi monedele de aur pe care
le aveau în posesie.
La sosire la Bucureşti a autorităţilor române s-au găsit în casa
băncii bancnote BGR în valoare de 29.699.936 lei şi o menţiune în
registre că suma de 17.600.000 lei a fost expediată la Berlin.
După încheierea războiului biletele emise de către Banca
Generală Română au rămas în circulaţie iar Banca Naţională a
României a fost nevoită să le integreze ca mijlocul legal de plată în
sistemul monetar al ţării. Datorită acestei situaţii circulaţia monetară a
crescut cu aproape 52%, iar nivelul preţurilor a crescut aproximativ de
15-20 de ori.
Numismatică
În vederea retragerii semnelor monetare străine care circulau pe
teritoriul României (leul Băncii Generale Române, coroanele austroungare şi rublele rusești) s-a hotărât ştampilarea lor. Biletele Băncii
Generale Române în circulaţie pe teritoriul României au fost
ştampilate, conform Ordonanţelor nr. 574, 656 şi 839 din ianuarie
1919, cu ştampile ale trupelor române, precum şi ale organelor civile
(casieria centrală a Ministerului Finanţelor, administraţiile financiare,
birouri vamale sau sucursale ale Băncii Naţionale a României) pentru a
împiedica importul de bilete aflate la dispoziţia armatei germane.
Ştampilarea era adesea imperfectă ceea ce a determinat falsificări
masive. Oficial de la ştampilare au fost excluse biletele de 25 şi 50 de
bani, precum şi cele de 1 leu.
numai la costurile de tipărire şi administrare. În acelaşi timp au fost
achiziţionate: terenuri petroliere, mine, cariere, păduri, imobile, acţiuni
sau obligaţiuni. Principalele efecte ale banilor de război au fost
deprecierea leului şi creşterea preţurilor ceea ce a însemnat mari
pierderi pentru populaţie şi pentru economia românească.
Bibliografie:
Costin C. Kiritescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui II, Editura Enciclopedică,
Bucureşti,
1997.
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport
Turism, Bucureşti, 1977.
http://numismatica.finantare.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=103&Itemid=11
2
Aurică Smaranda, Emisiunea de bancnote ale Băncii Generale Române, 1917-1918 în Buletinul
Societăţii Numismatice Române, LXX-LXXIV, nr.124-128, 1976-1980, Nr.124-128, Bucureşti,1981.
Marian Bolum, Unificarea monetară din 1920-1921. Coroanele lei în Academia Bârlădeană, an
XVIII, nr.3(44), Trim.III, 2011.
Aldor Balazs, Bancnotele de la Sibiu ale Băncii Generale Române (banii armatei lui Mackensen)
în Colecţionarul român, Nr.2, februarie 2006.
Monedele divizionare emise conform Legii de
stabilizare monetară din 1929
20 lei (1917). Bancnota emisă de Banca Generală Română.
Dimensiune 160/ 98 mm. Hârtie albă. Culoare roz- închis, maro-roşcat.
Serie şi număr culoare roşie.
Retragerea biletelor Băncii Generale Române a început la 1
noiembrie 1920, însă datorită dificultăţilor operaţiunea s-a prelungit
până în anul 1921. Schimbul s-a făcut la paritate 1:1. Au fost primite
numai bancnote ştampilate, iar valoarea totală a bancnotelor
preschimbate în bilete ale Băncii Naţionale a României a fost de
1.463.546.396 lei.
Banii de război au asigurat ocupanţilor o serie de avantaje: au
evitat neajunsurile unei emisiuni monetare excesive care le-ar fi
depreciat rapid moneda (cum s-a întâmplat în Belgia sau
Polonia), costul fabricării biletelor este redus, emisiunea nu este
limitată, iar retragerea din circulaţie era lăsată pe seama guvernului
român care plătea astfel factura pentru bunurile „cumpărate”. Aceste
bancnote au servit ocupanţilor pentru cumpărarea, aproape gratuită, a
cerealelor, furajelor, a produselor petroliere, cât şi pentru plata cheltuielilor de întreţinere a armatelor, a prestărilor de servicii, ş.a.. Bilete ale
Băncii Generale Române a ştampilat şi armata generalului Mackensen
în timpul retragerii, în noiembrie 1918, prevăzându-le cu ştampila
„SZEBEN VARMEGYE ALISPANI HIVATALA”
(„biroul
viceispanului comitatului Sibiu”) sau „SZEBEN VARMEGYE
ALISPANJA” („viceispanul comitatului Sibiu”) transformând-le astfel
în bilete proprii ale trupelor germane.
Din evidenţa contabilă ţinută de germani rezultă că în perioada 1
decembrie 1916-30 septembrie 1918 din teritoriul administrat de ei au
fost expediate 2.161.905 t de cereale, produse alimentare, furaje,
1.140.809 t produse petroliere, 422.434 t alte materii prime, iar
1,029.029 t produse au fost consumate de trupele de ocupaţie din
interiorul ţării. Costurile acestor „cumpărături” s-au limitat de fapt,
103
Prof. Marian BOLUM - Bârlad
Pentru a realiza condiții favorabile dezvoltării economice,
guvernul liberal (19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926) condus de
I.I.C. Brătianu urmărește oprirea deprecierii leului și
revalorizarea monedei naționale prin deflație.
Î
n vederea realizării acestor obiective se urmărește rambursarea
datoriilor statului către banca de emisiune și blocarea sumelor
rambursate până când scăderea volumului bancnotelor aflate în
circulație urma să corespundă nevoilor economiei.
La 19 mai 1925 se încheie două convenții între Ministerul
Finanțelor și Banca Națională a României, convenții ratificate prin
Legea din 21 iunie 19251. Prin aceste documente circulația monetară la
31 decembrie 1924 (21,1 miliarde lei) a fost împărțită în două
componente: emisiuni de stat - 16,3 miliarde lei (erau considerate
datorii ale statului și nu aveau acoperire în aur) și emisiuni ale Băncii
Naționale a Românie - 4,8 miliarde lei (aveau în vedere necesarul de
numerar pentru activitățile economice și acoperire în aur, conform
legii)2. În urma acestor calcule s-a constatat că circulația monetară
trebuia să se reducă cu 77,3%.
În vederea retragerii din circulație a bancnotelor emisiunii de stat
s-a constituit un „fond de lichidare a emisiunilor făcute de stat” 3, fond
ce urma să fie alimentat cu o parte din veniturile statului pentru
rambursarea datoriilor acestuia, ce existau la Banca Națională a
României, până la retragerea completă a emisiunii. În același timp s-a
urmărit: echilibrarea bugetului (s-a făcut doar din punct de vedere
contabil), reducerea cheltuielilor statului (s-a făcut uneori doar prin
Numismatică
suspendarea unor angajamente), abrogarea dreptului statului de a emite
bonuri de tezaur (statul va face împrumuturi sub forma unor avansuri
în cont curent) și plafonarea emisiunilor monetare.
suma totală a angajamentelor la vedere, cel puțin 25 % din angajamente fiind acoperite cu aur în casă sau în depozit liber în străinătate)
și pe monede divizionare.
În schimbul planului de revalorizare este prelungit privilegiul de
emisiune al Băncii Naționale a Românie pentru 30 de ani și în acelaşi
timp este majorat capitalul băncii de la 30 milioane lei la 100 milioane
lei, ceea ce însemna avantaje pentru acționari, dar și pentru stat, care
va deține în urma subscrierii 1/3 din capital 4.
Articolul al V-lea al legii se referă la banii divizionari pe care
guvernul era autorizat să-i emită, piesele de 1, 2, 5, 10 și 20 lei din aliaj
de aluminiu sau nichel. Tot la acest articol se prevedea că suma acestor
monede nu trebuie să depășească 3 miliarde lei, ceea ce reprezenta un
câștig pentru stat de 2,6 miliarde lei (din care se scădeau cheltuielile de
emisiune) deoarece la acel moment suma aflată pe piață nu depăşea
400 milioane lei9.
Revalorizarea leului a eșuat datorită resurselor economice
limitate, ce au putut fi folosite în acest proces. Banii din fondul de
lichidare au fost folosiți pentru susținerea leului în străinătate, deci
aceste sume au rămas tot în circulație. Volumul bancnotelor în
circulație până în 1928 rămâne aproape la fel, ceea ce înseamnă că nu
s-a modificat volumul emisiunilor Băncii Naționale a României dar
nici datoria statului nu a fost redusă. Mai mult, Banca Națională a Românie nu are resurse pentru a cumpăra aur pentru a putea crește
emisiunea proprie (era nevoie de 25% acoperire în aur a bancnotelor).
Datorită acestui fapt nu se mai pot acorda credite pentru dezvoltarea
economiei ceea ce determină mărirea dobânzilor, iar în ultimă instanță
creșterea prețurilor și devalorizarea leului 5.
După ce s-a constatat eșecul revalorizării leului, se încearcă o
operație de devalorizare și stabilizare concomitentă a leului. Această
acțiune a fost programată pentru începutul anului 1928, însă abia după
alte două amânări a fost adoptată Legea de stabilizare monetară, la 7
februarie 1929 6. Deși inițiatorii au fost liberali punerea în practică va fi
realizată de un guvern țărănist (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930) condus de Iuliu Maniu.
În vederea realizării stabilizării monetare, Parlamentul votează în
iulie 1928, în sesiune extraordinară, o lege prin care guvernul era
autorizat să contracteze un împrumut de cel mult 250.000.000 de dolari
(deoarece resursele statului erau limitate se dorea realizarea acestui
proces prin intermediul capitalului străin) și o lege prin care autoriza
Banca Națională a Românie să se împrumute, dacă era nevoie, de la
alte bănci de emisiune și să cumpere devize convertibile în aur7. În
același timp programul de stabilizare elaborat de guvernul liberal
prevedea realizarea echilibrului bugetar, fapt ce nu a fost posibil,
datorită recoltelor slabe din 1928 (au scăzut exporturile și implicit
taxele pe care trebuia să le încaseze statul român).
Conform articolului I al legii din februarie 1929, unitatea
monetară a României rămâne leul cu o greutate de 0,010 gr. aur cu titlu
de 900‰, o greutate cu 32,258 ori mai mică decât a leului definit de
legea din 1890 ceea ce însemna o devalorizare masivă consacrată prin
lege8 (leul se depreciase masiv in timpul războiului și în anii ce au
urmat insă era cotat mai slab și față de perioada de dinainte de reformă,
1 kg. de aur monetar fiind fixat la 111.111,11 lei).
Sistemul monetar rămâne bazat pe monometalismul aur însă
legea nu face referiri la monedele de argint sau de aur (caracteristici,
condiții de emisiune și retragere) ceea ce înseamnă că circulația
monetară urma să se bazeaze pe bancnote (biletele Băncii Naționale a
României erau convertibile la purtător și la vedere în monede de aur,
lingouri de aur sau devize-aur, acoperirea în aur fiind egală cu 35% din
104
Ultimele articole au în vedere programul guvernului pentru
stabilizarea monetară și autorizarea Ministerului Finanțelor de a
încheia cu Banca Națională a României o convenție, cele două
documente, enunțate la articolele al VI-lea și al VII-lea, constituind
anexe la lege.
Programul de stabilizare a adus unele avantaje pentru Banca
Națională a României, capitalul băncii fiind majorat de la 100.000.000
lei la 600.000.000 lei prin creșterea valorii nominale a unei acțiuni de
la 300 lei la 3000 lei, fără ca acționarii să plătească vreo diferență,
pentru această operațiune fiind folosit fondul de rezervă al băncii10.
Fabricarea monedelor de 5 lei și 20 lei a fost reglementată prin
Legea pentru comandă de monedă metalică divizionară de 5 lei și 20
lei în valoare de 1.300.000.000 lei din 29 iulie 192911.
5 lei 1930
Metal: cupru 790 ‰, zinc 200‰, nichel 10 ‰. Muchie zimţată.
Diametru: 21 mm. Greutate: 3,5 g. Monetăria King's Norton Metal
Company. Gravor: Henry Auguste Jules Patey, Tiraj total: 60.000.000
exemplare12.
Avers: MIHAI * I * REGELE * ROMANIEI, efigia spre stânga,
iar dedesubt milesimul 1930 flancat de câte trei semne. Cerc perlat
exterior.
Revers: În centru, stema mică a țării. În stânga, și în dreapta
valoarea nominală 5 LEI și câte trei stele, fiecare cu câte cinci raze.
Dedesubt semnul monetăriei KN. Cerc perlat exterior.
Această monedă are trei variante, deoarece a fost bătută la
Monetăria King's Norton, la Monetăria Heaton și la Monetăria Paris.
Piesele realizate la Monetăria King's Norton au ca semn distinctiv
inițialele monetăriei KN, 120 de dinți pe muchie și tirajul de
15.000.000 exemplare, piesele realizate la Monetăria Heaton au ca
Numismatică
semn distinctiv inițiala monetăriei H, 114 dinți pe muchie și tirajul de
15.000.000 exemplare, iar piesele realizate la Monetăria Paris au ca
semn distinctiv cornul abundenței (semnul monetăriei) și facla (semnul
personal al gravorului șef, Jules Patey, semn ce apare pe toate
monedele bătute în perioada mandatului său, 1896-1930), 115 dinți pe
muchie și tirajul de 30.000.000 exemplare13.
Ulterior, prin Legea de modificare a art. 5 din legea monetară
din 7 februarie 1929 din 19 decembrie, 1931 se adaugă piesa de 100 lei
la lista banilor divizionari și totodată crește valoarea nominală a
circulației monedelor divizionare pe care statul avea dreptul să le emită
la 3,8 miliarde lei18. Cu această ocazie vor fi retrase din circulație o
parte din bancnotele de 100 lei.
Monedele de 10 lei au cinci variante. Ele au fost bătute la
Monetăria Royal Mint Londra, la Monetăria King's Norton, la
Monetăria Heaton, la Monetăria Paris și la o monetărie necunoscută
(poziția avers-revers drept)19.
Monedele de 20 lei au patru variante. Ele au fost bătute la
Monetăria Royal Mint Londra, la Monetăria King's Norton, la
Monetăria Heaton și la Monetăria Paris 20.
20 lei 1930
Metal: cupru 790 ‰, zinc 200‰, nichel 10‰. Muchie zimţată.
Diametru: 27 mm. Greutate: 7,5 g. Monetăria Royal Mint Londra.
Gravor: C. Bassarab. Tiraj total: 50.000.000 exemplare14.
Avers: MIHAI * I * REGELE * ROMANIEI, efigia spre stânga
iar dedesubt milesimul 1930 flancat de câte trei semne. Cerc perlat
exterior.
Revers: În centru un grup de patru femei în costume naționale,
simbolizând Marea Unire din 1918. Silueta centrală reprezintă Vechiul
Regat ce își întâmpină fiicele: Basarabia, Bucovina și Transilvania. În
stânga și în dreapta valoarea nominală 20 LEI. Dedesubt, în dreapta, pe
cerc, numele gravorului. Cerc perlat exterior.
Această monedă are trei variante, deoarece a fost bătută la
Monetăria Royal Mint Londra, la Monetăria King's Norton și la
Monetăria Heaton. Piesele realizate la Monetăria Royal Mint Londra
nu au semnul distinctiv al monetăriei, iar tirajul a fost de 40.000.000
exemplare, piesele realizate Monetăria King's Norton au ca semn
distinctiv inițialele monetăriei KN, iar tirajul a fost de 5.000.000
exemplare, în timp ce piesele realizate la Monetăria Heaton au ca semn
distinctiv inițiala monetăriei H, și un tirajul de 5.000.000 exemplare15.
Manopera acestor monede s-a ridicat la suma de 92.000.000 lei,
astfel că statul rămâne după această operațiune cu un câștig net de 1,2
miliarde lei16.
Piesele de 5 și 20 lei au fost puse în circulație începând cu 15
martie 1930. Ele înlocuiau din circulație bancnotele de 5 lei și 20 de lei
emise de Banca Națională a României, însă vor circula doar o perioadă
scurtă deoarece chipul de copil al regelui Mihai a fost înlocuit cu efigia
tatălui său, Carol al II-lea, când acesta va prelua tronul în vara anului
1930.
La sugestia consilierului tehnic străin de la Banca Națională a
României care constata, într-o scrisoare adresată Ministerului Finanțelor,
că s-a comandat doar jumătate din totalul monedelor prevăzute de Legea
monetară din februarie 1929 este adoptată Legea pentru comandă de
monedă metalică divizionară de 10 lei și 20 lei în valoare de
1.300.000.000 lei din 24 iunie 193017.
105
Piesele de 10 și 20 de lei cu efigia regelui Carol al II-lea au fost
comandate, în proporții egale, la monetăriile engleze sus amintite și la
monetăria pariziană. Ele au fost puse în circulație începând cu 15 iulie
1931.
În vederea susținerii operațiunii de stabilizare s-a contractat prin
Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, la 2 februarie 1929, un
împrumut în valoare de 16.841.782.936 lei (această sumă era
considerată o primă tranșă dintr-un împrumut de 300.000.000 dolari) în
schimbul căruia s-a cedat creditorilor străini cele mai importante surse
de venituri ale statului: monopolul tutunului, al sării, al explozivilor, al
hârtiei de țigarete, al cărților de joc și al chibriturilor21. A doua tranșă,
ultima, a împrumutului de stabilizare și dezvoltare a fost contractată în
1931, s-a ridicat la suma de 878.564.500 lei și a fost garantată tot cu
veniturile statului concesionate Casei Autonome a Monopolurilor
Statului22.
În perioada august 1928-decembrie 1931 au fost aprobate șase
împrumuturi, unele în condiții oneroase, fapt ce a determinat pierderi
importante pentru statul român. O parte din sumele împrumutate au
fost folosite pentru plata arieratelor, pentru lichidarea unor
împrumuturi pe termen scurt sau la plata dobânzilor astfel că stocul de
devize a Băncii Naționale a României scade vertiginos fiind aproape
epuizat în 1932.
Măsurile luate de guvern în vederea menținerii convertibilității
leului (mărirea unor taxe și impozite directe sau indirecte, reducerea
cheltuielilor bugetare prin concedieri masive de funcționari, emisiunile
de bani divizionari ș.a.) s-au dovedit ineficiente astfel că bugetul nu a
putut fi echilibrat. Deficitul era în continuă creștere iar balanța
comercială a rămas pasivă.
Stabilitatea monetară a eșuat datorită unor cauze economice
interne, dar și ca urmare a efectelor crizei mondiale de supraproducție
din anii 1929 -1933.
Note:
1.
2.
3.
4.
Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 313.
Ibidem
Ibidem, p. 314.
Ibidem, p. 315.
Geografie
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
Ibidem, p. 319.
Aurică Smaranda, Lista cronologică a legiuirilor cu privire la emisiunile monetare în
România în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anii LXX-LXXIV (19761980), nr.124-128, Bucureşti, 1981, p. 414.
Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.328.
Ibidem, p. 338.
Ibidem, p. 343.
Ibidem, p. 348.
Aurică Smaranda, op.cit., p. 414.
Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu, România proiecte, probe monetare, și catalogul
monedelor emise, vol I, Galeria numismatică, București, 2009, p. 260.
http://romaniancoins.org/ro5lei1930.html
http://www.bancnote-monede.ro/20-lei-1930-hora/
Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu, op.cit., p. 261.
Ibidem, p. 365.
Octavian Iliescu, Paul Radovici, Monetele României, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2004, p.18.
http://romaniancoins.org/ro10lei1930.html
Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu, op.cit., p. 263.
Ibidem, p. 360.
Holograma piramidală
a muntelui Ceahlăului
Prof. dr. Vicu MERLAN – Huşi
Într-o revistă de geografie a Carpaţilor româneşti, cu peste 10
ani în urmă mi-a sărit în ochi un articol despre existenţa în
Muntele Ceahlăului a unei piramide naturale, “fasonată” de
mâinile dibace ale unor populaţii locale hiperboreene.
rticolul era semnat de Nicolae şi Elena Ţicleanu. Pe moment
mi-a stârnit curiozitate, însă nu am m-ai căutat vreo altă sursă
spre a verifica informaţia sau chiar spre a merge pe munte.
Peste câteva luni am fost invitat în cadrul Congresului de Dacologie
din Bucureşti spre a prezenta descoperirile arheologice de la Isaiia,
despre cele 21 de zeiţe misterioase ce o reprezentau ca faţete pe Marea
Zeiţă Mamă a fecundităţii şi fertilităţii. Subiectul incitant prezentat a
avut menirea de a atrage spre vii discuţii, mai ales după terminarea
secţiuni din acea zi, a unor cercetători din diverse domenii ştiinţifice.
Aşa am făcut cunoştinţă cu conf. dr. Nicolae Ţicleanu, pe care l-am
abordat frontal cu privire la piramida şi holograma piramidală a
Ceahlăului. După ce mi-a explicat fenomenul natural pe care l-a pus în
evidenţă, m-a invitat pentru începutul lunii august pe vârful Toaca din
Ceahlău. Tânăr fiind, având alte preocupări “prioritare” am dat uitării
invitaţia şi dorinţa de a cunoaşte tainele Ceahlăului.
Anii au trecut, însă mai ţineam legătura cu prof. Ţicleanu prin telefon
sau îl vizitam pe la Facultatea de Geologie ori de câte ori ajungeam la
Bucureşti, unde avea cursuri. Acum câţiva ani, mi-am manifestat din
nou interesul faţă de Muntele Ceahlău, căutându-l din nou pe geologul
Ţicleanu. Negăsindu-l am mers la colegul său de alături, la prof. dr.
Mutihac, care mi-a răspuns cu durere în suflet că ne părăsiseră din
această viaţă în urma unui stop cardiac. Regretam amarnic deoarece
profesorul Ţicleanu, dorea din tot sufletul să aibă un discipol tânăr,
insistând de multe ori să urcăm Ceahlăul prin zonele cele mai
misterioase, spre a-i cunoaşte cele mai ascunse dedesupturi. Fiind
geolog, iar eu arheolog, puteam să facem o echipă care să elucideze în
teren multe necunoscute ale muntelui. Insista în a recunoaşte în
Muntele Ceahlău ca fiind muntele sfânt al dacilor, respectiv Kogaionul,
publicând despre acesta studii în câteva reviste din ţară.
În anul 2009 am reuşit să urc Ceahlăul în cadrul unei excursii cu elevii,
fără a escalada şi vârful Toaca. Era prima dată însă când am văzut “pe
viu” vârful piramidal Toaca din apropiere de cabana Dochia.
Anul trecut cu familia, am reuşit să urc dinspre Durău, pe la cabana
Fântânele, pe la Sfinxul Ceahlăului (Căciula Dorobanţului), Panaghia
şi vâful Toaca. Am studiat fiecare element natural în parte, văzând clar
intervenţia omului în sculptura megalitică. Analogia platoului din
Bucegi cu cel din Ceahlău te lasă fără respiraţie. Diferă amplasarea
elementelor megalitice în funcţie de punctele cardinale. Zveltul munte
al Ceahlăului este identificat de istoricii antici ca muntele sfânt al
geţilor, fiind descris ca Kognaionul din scrierile lui Strabon.
A
Vârful piramidal al Ceahlăului
106
Stânca Panaghiei (în spate)
Legende pline de simboluri, toponime, stânci, toate oglindesc taina
sacerdoţială a acestor locuri. Stânci precum Panaghia amintesc de
cultul falic al strămoşilor pelasgi, pomeniţi de N. Densuşianu. Geţii
valorificau din plin efectele subtile ale acestor forme create de entităţile
subtile ale Naturii, sau chiar de mâna omului.
Privirea Sfinxului, denumit şi Căciula Dorobanţului, îşi îndreaptă ţinta
spre vărful piramidal al Toacăi. Se vede clar intervenţia dibace şi
misterioasă a sacerdotului în armonizarea formelor naturale, şlefuire
simbolistică a acestora, în folosirea maximă a energiilor oculte.
Existenţa unei puternice activităţi religioase din vremea geţilor şi
anterior acestora, creează o “potecă” sigură pentru monahismul
medieval şi cel actual.
În zona subcarpatică a Neamţului, datorită peşterilor cât şi climatului
oarecum mai bland, au vieţuit de-a lungul timpului şi vieţuiesc,
numeroşi pustnici ce s-au osârdit la propria desăvârşire spirituală, cât şi
pentru armonizarea planetei.
Cabanierii locurilor înalte din Ceahlău vorbesc despre existenţa
acestora, şi care din relatările unor monahi bătrâni ai mănăstirilor din
Geografie
jur, au vârste mari de sute de ani, făcându-se nevăzuţi turiştilor şi chiar
localnicilor de la poalele munţilor.
Fenomene misterioase se petrec periodic, mai ales în zona înaltă a
Ceahlăului. “Oamenii muntelui” cu înzestrări spirituale deosebite
“văd” sau “aud” entităţi subtile din alte planuri ale existenţei, precum
iele, zâne etc, dar numai în zona înaltă din apropiere de stânca
Panaghiei.
După profesorul Ţicleanu Piramida lui Keops se înscrie perfect în
reconstituirea piramidei de pe Toaca
În excursiile sale, privind Ceahlaul dinspre Est, de pe şoseaua care
margineşte lacul de acumulare de la Bicaz, a fost surprins de aspectul
piramidal al vârfului Toaca, înalt de 1900 de metri. Geometric, vârful
este constituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă,
continuat cu un vârf piramidal teşit. Fiind geolog, şi-a pus multe
semene de întrebare privitor la baza absolut pătrată a trunchiului de
piramidă, cu latura de 296 de metri, cât şi înălţimea totală a acestei
forme de relief ce are 107 metri. Apoi, ochiul de cercetător, îi era
aproape imposibil să creadă, că două creste pot să se intersecteze, în
mod natural, la exact 90 de grade. Unde se mai pune că unghiul pantei
de pe partea de Nord a vârfului (mai ferită de eroziune decât celelalte)
este de 52 de grade, acelaşi ca şi la faimoasa piramidă a lui Keops din
Egipt, de pe Valea Nilului.
Holograma piramidală a Ceahlăului
La şfârşitul lunii iulie, cu un grup de entuziaşti în cunoaşterea iniţiatică
a misterelor dacilor, conduşi de către Constantin Ioniţă, reprezentând
Fundaţia de Info-Energetică “Sf. Apostol Andrei”, filiala Iaşi, am luat
cu asalt muntele zvelt al Ceahlăului, pentru ca, cu ceva noroc, să putem
vedea holograma piramidală naturală a muntelui. Am urmărit să
ajungem de seara, făcând rezervare din timp la cabana Dochia. Aici am
întâlnit numeroase grupuri, chiar şi din afara ţării. Dorinţa tuturor era
aceea de a putea vedea apusul şi răsăritul soarelui de pe vârful Toaca,
implicit umbra piramidală.
Umbra soarelui invizibil ce se proiectează la poalele Ceahlăului
Seara am mers pe vârful Toaca spre a vedea holograma piramidală de
la apus, care practic se proiectează spre răsărit. Încet, încet a început să
se distingă un vârf de piramidă la poalele Ceahlăului spre coada
Lacului de la Izvorul Muntelui. Pe măsură ce minutele se scurgeau,
piramida se înălţa ca din pământ spre unul dintre satele din dreapta
Lacului. Fenomenul a durat peste 30 de minute. În stânga umbrei
piramidale se distingea şi umbra Panaghiei, ca o mică coloană zveltă,
însă pe măsură ce piramida se înălţa coloana se diminua în vizibilitate.
La apogeul proiecţiei piramidale, umbra Panaghiei a dispărut.
Plecând de la acest unghi, profesorul Ţicleanu a făcut reconstituirea
piramidei, asa cum arăta iniţial. Similitudinile cu piramida lui Keops
sunt tulburatoare: construcţia egipteană are una dintre feţe aproape
perpendiculară pe direcţia Nord, iar faţa similară a vârfului Toaca se
abate cu doar 13 grade de la aceeaşi direcţie, raportul între lungimea
laturii şi înălţime, folosit de arhitecţii egipteni, are aceeaşi valoare cu
cea în care se încadrează şi piramida reconstituită pe Toaca.
După domnia sa există suficiente elemente care duc la ipoteza că
piramidele egiptene îşi au arhetipul în Ceahlău.
Nu departe de Vârful Toaca, în punctul “La Scaune”, arheologii au
descoperit unelte din silex din Paleoliticul superior de tip gravettian, ce
au o vechime mai mare de 10.000 de ani, iar în Poiana Maicilor o
aşezare geto-dacică cu numeroase locuinţe.
Cercetarile făcute atât pe harta topografică, prin stereoscopie, cât şi în
teren, conduc la concluzia ca vârful Toaca a fost modelat în forma de
piramidă printr-o intervenţie umană, cu câteva milenii în urmă.
Posibila interventie a omului este susţinuta şi de faptul că
conglomeratele din care este format vârful se pot ciopli mult mai uşor
decât granitul sau calcarul.
Lânga Toaca se afla vârful Panaghia (un alt nume pentru Maica
Domnului) şi Piatra Ciobanului, toate trei asezate pe aceeaşi axă, E-V.
Stânca Piatra Ciobanului se afla la Vest de Toaca, situată la fel ca si
mormântul lui Osiris, divinitate suprema a egiptenilor, care era cioban,
faţă de templul aflat în apropierea sa.
Doar doi munti au, în România, câte o sărbatoare: Muntele Găina şi
Muntele Ceahlău. Dacă Târgul de fete de pe Muntele Gaina este mai
cunoscut, datorita caracterului său inedit, Ziua Muntelui, organizată în
fiecare an pe 6 august în Ceahlău, are o semnificaţie ce se pierde în
negura timpurilor si nu poate fi confundată cu “Schimbarea la faţă”,
sărbatorită de ortodocşi la aceeaşi dată. Este o sărbătoare ce s-a
suprapus, însă Sărbătoarea Muntelui se datorează unor fenomene
naturale precise legatele de ciclicitatea Soarelui, de alchimia
cosmogonică a Lumii.
107
Umbra piramidală a Ceahlăului, iar în stânga umbra columnară
a Panaghiei
Este interesantă suprapunerea umbrelor, efectul de hologramă. Putea
fi clar vizibilă o linie de demarcaţie, ce se proiecta “adânc”în umbra
muntelui, fără ca soarele să mai aibă vreo influenţă fizică. Aproape că e
de neînţeles acest fenomen. Soarele era aproape de linia orizontului, pe
partea opusă, fapt care permitea ca şi umbrele munţilor din jurul
Ceahlăului să se proiecteze în depărtare. Cu toate acestea umbra
piramidală a Toacăi brăzda adânc şi clar, până la poalele Ceahlăului, cu
o densitate pronunţată, întreaga vale, ca şi cum ar fi existat un alt
soare invizibil ce-şi proiecta şi el razele asupra Ceahlăului, iar
umbra sa enigmatică suprapunea densitatea slabă a difuziei umbre
a soarelui natural asupra suprafeţei pământului. Ipotetic cred că
ceea ce cercetătorii numesc hologramă se explică prin această proiecţie
invizibilă, a unui soare dintr-un alt plan existenţial, ce permite a fi
“văzut” doar din acest unghi, şi doar în această perioadă a anului. Să
fie oare ceea ce numesc unii esoterişti proiecţia soarelui invizibil din
Shambala, iar zona Ceahlăului un portal bidimensional, ce se
întrezăreşte ocazional la anumite moment astrologice bine
determinate?
Geografie
Greu de spus pentru un neavizat, însă e cert că acest fenomen are loc
an de an, că şi geţi îl cunoşteau, rămânând din moşi-strămoşi în această
perioadă o Sărbătoare a Muntelui, cu numeroase legende legate de
celebrarea acestuia.
Vârful Toaca la mâjitul zorilor
Se pare că am avut noroc. Ceaţa şi norii de ploaie, prezenţi cu o zi
înainte s-au risipit şi am avut o zi perfectă pentru urmărirea
fenomenului dorit. Ceaţa densă plutea deasupra lacului de acumulare
de la Bicaz.
În partea dreaptă se distinge clar faţeta rectilinie perfectă a
“umbrei” enigmatice a Ceahlăului
Ne-am retras seara la cabana Dochia, nu înainte de a trece şi pe la
Schitul Ceahlăului. Pe drum pe Piatra Ciobanului am putut vedea o
capră neagră cu puiul ei, ce la prezenţa noastră a coborât în pas vioi pe
povârnişul abrupt din stânga, nu înainte de a ne “ameninţa” cu un
pufăit, pentru a-şi proteja progenitura. Când am ajuns la Schit mi-a
sărit în ochi icoana sfintei Mavra de la Ceahlău, despre care se spune
că îmblânzea caprele negre şi era mai mereu în prezenţa lor.
Răsăritul soarelui văzut de pe Ceahlău
După răsăritul soarelui, pe partea opusă Muntelui, de data aceasta spre
vest, umbra piramidală avea „înălţimea” maximă, diminuându-se
treptat, o dată cu ridicarea soarelui spre zenit. Piramida era clară,
vizibilă în toată splendoarea ei. La început nu se distingea holograma,
însă pe măsură ce soarele se ridica pe cer, umbra „invizibilă” se
pronunţa din nou din ce în ce mai bine
Aceeaşi materie densă, pătrunzătoare, care parcă „anihilează” umbra
soarelui fizic..
Cu noaptea-n cap, pe la ora 4 dimineaţa ne-am pornit cu lanternele de
la cabana Dochia spre vârful Toaca, ajungând aici o dată cu ivirea
zorilor.
108
Paleontologie
Descoperirile paleontologice
din comună Creţeşti, jud. Vaslui
Prof. dr. Vicu MERLAN – Huşi
La iniţiativa geologului Laurenţiu Ursachi de la Muzeul
„Vasile Pârvan” din Bârlad, încă din anul 1998, s-au organizat
expediţii de identificare şi descoperire în teren de fosile preistorice,
mai ales în punctul fosilifer de la Măluşteni, jud. Vaslui.
in echipă făceau parte geologul Mădălin Văleanu de la
Complexul Muzeal Moldova din Iaşi şi arheologul Vicu
Merlan de la Muzeul Municipal Huşi. În anii următori li s-au
alăturat alţi entuziaşti precum: prof. Cristian Onel (Bârlad), înv. Marin
Rotaru (Giurcani), conferenţiar dr. Victor Şablovschi (Univ „Al. I.
Cuza” Iaşi), prof. univ. dr. Mihai Brânzilă (Univ „Al. I. Cuza” Iaşi),
ing. dr. Stănilă Iamandi (Institutul Geologic Român – Bucureşti), dr.
Daniel Bejan (Bârlad), iar de câţiva ani buni, renumitul paleontolog de
la Univ. „Babeş Bolyai” prof. dr. Vlad Codrea.
D
Umbra piramidală a Ceahlăului spre vest
O altă observaţie interesantă este aceea privind direcţia rectilinie
perfectă a umbrei vârfului piramidal (care în ciuda relieful neregulat de
pe laturile Toacăi, ce în mod normal, ca fenomen fizic, ar fi trebuit să
aibă o proiecţie asemănătoare, neregulată), fapt ce ne arată că
holograma este proiectată şi de „aura” Muntelui, sau de un alt soare (?)
invizibil ochiului omenesc…
De la stânga la dreapta: înv. Marin Rotaru, prof. univ. dr. Mihai
Brânzilă, prof. univ. dr. Vlad Codrea, drd. Laurenţiu Ursachi
Prospecţiunile geologice (paleontologice), s-au mărit pe un areal mai
mare, fiind extinse pe teritoriile judeţelor Vaslui, Iaşi şi Galaţi.
Punctele fosilifere cele mai des cercetate sunt Măluşteni, Fălciu
„Terasele Prutului, Iaşi - „Bucium”, Buneşti „Cârlig”, Râşeşti –
„Terasele Prutului”, Movileni „Cariera Simla”, Zorleni „Dealul
Bourului”, Mânzaţi, Huşi – „Dobrina” şi Creţeşti „Valea Lohanului”.
Se distinge clar suprapunerea holografică a umbrei
piramidale a Toacăi peste umbra muntelui vecin
Pe măsură ce soarele se ridică tot mai mult de la linia orizontului, spre
înălţimea vârfului Toaca, se distinge şi umbra Panaghiei, de data
aceasta pe partea dreaptă, până când soarele trece de nivelul altitudinal
al Muntelui Ceahlău. Treptat umbra şi holograma Toacăi s-au retras
spre poalele vestice ale Muntelui, estompându-se gradat, pentru ca la
peste o oră să nu se mai distingă nimic.
109
În anul 2011, în Dealul Dobrinei din apropierea municipiului Huşi, a
fost descoperită o fosilă de Metapodium proboscidian (Deuneterium elefantoid fosil), fapt care a permis organizarea unei expediţii de
cercetare pe aceste locuri. Acelaşi tip de animal a fost descoperit şi la
Isaiia, în albia minoră a pârâului Bohotin, jud. Iaşi în anul 1995 (resturi
de la un femur). Piesele sunt depuse la secţia de Ştiinţe ale Naturii din
cadrul Muzeului din Huşi.
Cu ocazia lucrărilor de lărgire a benzii şoselei europene, la 1 km nord
de Satul Nou, comuna Creţeşti, jud. Vaslui, pe Valea Lohanului, în
punctul „La Stejar”, au fost identificate de cercetători, fosile ale unor
mamifere de acum 10 milioane de ani, specifice unui climat de savana
caracteristic zonelor tropicale.
Situl paleontologic se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 30 de metri
pătraţi, fragmentele osoase de mamifere fiind scoase de la o adâncime
Paleontologie
de doi metri şi jumătate, de pe prima terasă inferioară din dreapta
pârâului Lohan.
Anul acesta pe lângă cranii de tigri cu colţi de tip „pumnal”, s-au
descoperit şi mandibule de cal tridactil, carapace de broaşte ţestoase,
fragmente de mandibulă de hiena şi mandibule de antilope şi gazele.
Excavaţie în punctul fosilifer Satu –Nou „Valea Lohanului” - 2013
Cea mai spectaculoasă descoperire a fost un craniu de calichotherium,
o combinaţie între cal şi rinocer. De fapt, este vorba despre un mamifer
asemănător girafei, cu picioarele din faţă extrem de lungi şi care se
termină cu gheare, iar în spate cu picioare scurte. Acest craniu
reprezintă un trofeu al descoperirilor din situl paleontologic de la
Creţeşti, ceva unicat cel puţin în Europa de Est şi care certifică
prezenţa acestui animal curios în partea de est a Carpaţilor. Astfel, se
completează zestrea paleontologică a României cu un sit care ne dă o
diversitate de specii din era Miocenului mediu.
Prezenţa acestor fosile demonstrează că în această zonă a Moldovei,
acum 10 milioane de ani, după retragerea Mării Sarmatice, a existat o
savana caracteristică zonelor tropicale, cu pădure şi zone foarte largi
acoperite de iarbă, dezvoltate într-un climat cald.
Piesele au fost duse la Muzeul Vasile Pârvan” din Bârlad, iar o parte
pentru restaurare şi conservare la Universitatea din Cluj.
Participanţii simpozionului ştiinţific de la Creţeşti
110
Pe 21 iulie 2013, prof. univ. dr. Vlad Codrea a susţinut în cadrul
simpozionului ştiinţific de la Creţeşti, o conferinţă electrizantă despre
recentele descoperiri de pe valea Lohanului, intitulată „Moldova
înainte de istorie” arătând importanţa şi locul acestor descoperiri în
contextul ştiinţific actual, fiind prezenţi oficialităţile primăriei locale,
profesori, cercetători, localnici.
Simpozionul cultural „Răducăneni – izvor de
istorie prezentă, trecută şi viitoare”
Bibl. Irina BULAI – Răducăneni, jud. Iaşi
Sâmbătă, 5 octombrie 2013, la Biblioteca comunală „Radu
Rosetti” din Răducăneni, judeţul Iaşi a avut loc simpozionul:
‚‚Răducăneni - izvor de istorie prezentă, trecută şi viitoare’’,
precum şi o expoziţie de cusături şi ţesături tradiţionale, adunate
de la bătrânii satului.
A
u fost prezente cadre didactice, elevi, autorităţi locale şi
pensionari etc.
Fiind organizatorul şi gazda acestei manifestări m-am bucurat atât eu
cât şi publicul de prezenţa dl. prof. Vicu Merlan care ne-a informat
despre descoperirile sale arheologice din zonă, respectiv „Cetatea
getică de la Bazga” şi despre situl eneolitic de la Isaiia, implicit despre
valoroasele zeiţe de la Isaiia, despre care ştim că sunt expuse publicului
Eveniment cultural
în incinta Muzeului Universităţii „Al. I. Cuza” din municipiul Iaşi.
„Zeiţele de la Isaiia” au fost subiectul predilect în discursul
profesorului Vicu Merlan, fiind prezentat contextul marii descoperii,
precum şi simbolistica esoterică legată de numărul de aur şi geometria
sacră pe care acestea o prezentau.
Vase ceramice cu valenţe esoterice, descoperite la Isaiia
Apreciem activitatea dl. prof. Merlan şi suntem mândri că avem
această „valoare” printre noi, acest om deosebit, care face cinste satului
şi comunităţii natale.
Expoziţie de carti şi reviste despre Răducăneni
Domnişoara prof. Maria Tomulescu a realizat un material power –
point: „Tradiţii şi obiceiuri străbune”, proiect prezentat de elevii clasei
a XI –a A de la Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti”, Bodai Georgiana şi
Bulai Răzvan, care purtând un frumos costum popular au fascinat
publicul.
„Zeiţele de la Isaiia” şi descoperitorul lor – Vicu Merlan
– Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi
Prof. Andreea Bulai
Domnişoara prof. Andreea Bulai a dat citire unui referat cu titlul:
„Elemente de istorie locală”, în cadrul căruia ne-au fost prezentate
modalităţi prin care şcoala şi biblioteca pot transmite cu uşurinţă
informaţii utile şi precise despre comunitate din diferite epoci istorice.
Date importante din trecutul istoric al comunei Răducăneni, ne-au
fost relatate de către dna Prof. Marietta Matei, astăzi pensionar,
profesoară de limba şi literatura română şi fost primar al comunităţii
răducănene, care a petrecut mult timp studiind cele mai vechi cronici,
adunând date importante despre istoria, geografia şi cultura comunei
Răducăneni.
111
Prof. Dumitru Matei
Prof. Marietta Matei
Domnul prof. Dumitru Matei ne-a amintit de familia „Rosetti”,
familie care a contribuit la înfiinţarea satului Răducăneni, înşirând, cu
destoinicia unui istoric, date „picante” din culisele familiei şi a
genealogiei acesteia.
Eveniment cultural
La întâlnire a fost prezent şi dl. primar Mihai Irimia, care ne-a
făcut cunoscute două proiecte importante – de viitor: restaurarea
vechiului ,,Conac boieresc” al familiei Rosetti şi construirea unei Case
de Cultură, în zona centrală a urbei.
Primar al comunei Răducăneni – Mihai Irimia
Au urmat discuţii despre istoria locală – după care, invitaţii au
admirat expoziţia de cusături şi ţesături tradiţionale, adunate de la
bătrânii satului, intitulată „Rostire artistică”.
Participanţii acestui Simpozion, au datoria de a transmite tuturor
informaţii utile pentru a face cunoscută istoria prezentă, trecută şi
viitoare a comunei Răducăneni.
Îmbunătăţirea competenţelor de lectură
în învăţământul primar
De aici se desprinde rolul specific al învăţământului primar şi
anume acela de a-i forma la elev tehnici pe care le va aplica în mod
autonom şi datorită cărora îşi va mări şansele de a reţine ceea ce a văzut
şi a auzit. Toate aceste lucruri nu pot fi îndeplinite fără însuşirea unor
instrumente solide ale activităţii intelectuale cum sunt cititul şi
scrisul.Şcolii şi mai ales obietului Limba română, le revin cele mai
mari obligaţii , şi anume acelea de a-i deprinde să utilizeze raţional şi
corect limba, de a forma şi dezvolta deprinderi de exprimare a
gândurilor, ideilor şi sentimentelor în mod corect, logic, coerent şi
concis, dar acest lucru trebuie să se continue şi înafara şcolii prin
preocupari legate de formarea deprinderilor de lectură, de scriere şi
exprimare corectă oral şi scrisa.
Lectura este un proces complex şi cu cât este exersat mai mult cu
atât efectele lui sunt mai spectaculoase. Cu cât ne deprindem cu cititul,
cu atât în creier se petrec procese tot mai complexe, care duc la
întelegerea sensului celor citite făcând să sporească încet, încet interesul
pentru lectură şi pentru descoperirea unor lucruri necunoscute
anterior.Astfel se ajunge la preocupări intense de pătrundere tot mai
adâncă în tainele înţelegerii sensului celor citite prin utilizarea
dicţionarelor, a enciclopediilor sau a unor tratate care să facă posibilă
înţelegerea. Astfel în timpul lecturii, cititorul gândeşte, compară,
apelează la cunostinţe dobândite anterior chiar şi din alte
domenii,descoperă, şi sintetizează, judecă, apreciaza în ce măsură i-a
plăcut sau nu ce a citit şi dacă l-a emoţionat sau nu. Cu alte cuvinte el
trebuie nu numai să înţeleagă,ci să şi facă aprecieri, să ia o atitudine faţă
de cele citite, să descopere valori , să emită judecăţi.Astfel când cititorul
caută să pătrundă înţelesul fiecărui cuvânt, al fiecărei fraze, să
descopere profunzimea ideilor şi frumuseţea stilului, el face o lectură
activă.
Prof. ĩnv.primar Liliana ISTRATE - Huşi
Lectura îi apropie pe copii de realitate, permiţând largi
perspective
către cunoaşterea altor forme ale ei. Prin lectură, elevii sunt
“Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care-l moştenesc copiii
de la părinţi , depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi conduşi să-şi formeze capacitatea de a surprinde, de a descoperi
conţinuturi şi forme ale realităţii, exprimate printr-o multitudine de
care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc”
modalităţi de expresie, de a le asocia cu altele.
(Vasile Alecsandri)
ornind de la acest citat scoatem în evidenţă faptul că şcoala are
datoria de a păstra şi dezvolta bunul cel mai se preţ pe care
oricine îl are – limba , evidenţiindu-se astfel rolul decisiv al
şcolii şi mai ales al învăţământului primar, acela de a-i învăţa pe elevi
să vorbească şi să scrie corect româneşte. Dar limba este un bun comun,
pe care trebuie nu numai să-l apărăm de tot ceea ce îi poate dăuna, ci să
şi contribuim prin respectarea regulilor, la păstrarea nealterată şi, dacă
se poate, chiar la dezvoltarea frumuseţii ei.
P
Dealtfel, atât funcţia instrumentală cât şi ceea informaţiaonală
a învăţării se realizează numai în condiţiile unei susţinute solicitări şi
exersări a capacităţilor intelectuale ale elevilor . În condiţiile exploziei
informaţionale din zilele noastre, elevul nu este un simplu depozit de
informaţii, el trebuie să devina un factor activ în stare să se folosească
de instrumentele muncii intelectuale in vederea propriei sale formări
pentru un viitor apropiat. În acest sens este necesară punerea in mişcare
a unor valori formative superioare, de tipul creativităţii gândirii, al
interesului şi dragostei pentru cunoaştere, al spiritului de observaţie şi
investigaţie.
112
Lecturile recomandate in ciclul primar trebuie să furnizeze
elevilor cunoştinte din cele mai variate aspecte de viaţă şi domenii de
activitate, să-i familiarize cu natura înconjurătoare.
Dacă orele de citire au o tehnica deja stabilită de desfăşurare, a
cărei respectare este indispensabilă eficienţei lor, în ora de lectură
învăţătorul are o mai mare libertate în alegerea conţinuturilor si mai
ales a strategiilor adoptate. In aceste ore, accentual este pus pe trezirea
interesului pentru lectură.
O soluţie pentru trezirea interesului spre lectură este prezentarea
unui fragment din textul literar, recomandându-se elevilor să-l continue
acasă, pentru ca în ora următoare să aibă loc discuţii cu toată clasa,
asupra conţinutului.
In orele de lectură, se pune accentual si pe explicarea cuvintelor
şi expresiilor necunoscute şi, mai ales, găsirea a cât mai multor sensuri,
sinonime chiar a cuvintelor cunoscute. Reuşita se află în modul în care
sunt integrate vocabularului copiilor, acest success depinzând în mare
măsură de învăţător, de limbajul pe care acesta îl foloseşte în clasă.
Pedagogie
Exemplific printr-o ora de lectură: “ Din lumea celor care nu
cuvântă”, de Emil Gârleanu, cu referiri la povestirile: “ Gândacelul”,
“Cioc! Cioc! Cioc!”, “Nedespărţite”, “Căprioara”, “Mărinimie”, “Cât
un fir de neghină”.
scrise special pentru copii (basme, legende, poezii). Literatura pentru
copii, cu destinaţie directă sau indirectă, nu este o altă literatură, ci este
construită din lucrările care investighează un univers specific vârstei
mici cu năzuinţele, aspiraţiile şi visele acesteia.
Elevii au pe bancă lucrarea lui Emil Gârleanu din care au citit
lecturile recomandate. Lecţia se poate începe cu prezentarea sumară a
biografiei autorului, apoi completarea unui rebus cu descoperirea
lecturilor citite de elevi, pe orizontală , iar pe verticală “ora de lectură”.
Creşterea interesului pentru achiziţionarea sau multiplicarea de
informaţii se ralizează printr-o îndrumare sistematică a lecturii elevilor.
O secvenţă foarte importantă în stimularea interesului pentru lectură şi
formarea de cititori pasionaţi este legată de felul în care se recomandă
ce să citească şi cum să citească elevii. Pentru a preveni receptarea
lecturii particulare ca obligativitate, ,,stârnesc” curiozitatea elevilor mei
în diferite feluri:
Cum se numesc păsările care migrează?
Cum se numeşte buruiana care creşte în lanurile de grâu?
Cum face ciocanitoarea cand isi cauta hrana?
Cum ar trebui să fie două prietene si la bine si la rău?
Cum se numeşte dăunătorul cartofului?
Ce animal sălbatic, zvelt, fugarnic trăieşte in toate regiunile tarii?
Joc didactic: “Recunoasterea personajului din fragmentul citit de invatator” din
lectura “Cioc! Cioc! Cioc!”
Se vor pune întrebări privind “Ce-şi caută ciocănitoarea?”
şi se va face legătura cu alte lecturi asemanatoare (Ursul pacalit de
vulpe), precizandu-se personajul, din ce lectura face parte si numele
autorului.
Joc didactic: Ordonati cuvintele: “caprioara, numai, simte,
cand, durerea, iedul, in, se topeste, padurii, adancul”, pentru a obtine
un enunt, apoi transformati enuntul in asa fel incat finalul povestirii sa
nu fie trist.
Elevii vor primi o fişa pe care sunt scrise cuvintele date.
Discutii asupra continutului, din care va reiesi puterea dragostei
materne duse pana la sacrificiul suprem.
Lectura cărţilor constituie o activitate fundamentală pentru
întreţinerea condiţiei intelectuale, îmbogăţirea cunoştinţelor şi a
limbajului, pentru cunoaşterea indirectă a diferitelor universuri şi
realităţi. Cartea după care se realizează lectura, reprezintă ,,cel mai
complet depozit al inteligenţei omeneşti, înmagazinând în filele ei
cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează intacte un timp
nedefinit.” (,,Lecturi literare pentru ciclul primar”, Eugenia Şimcan,
Gheorghe Alexandru, Editura Gh. Alexandru, Craiova, 1993).
În ciuda concurenţei audio-vizualului, lectura rămâne ,,o
formă a fericirii” (J. L. Borges); între o lectură şi o vizionare există
diferenţa de performanţă intelectuală. În acest moment, procesul de
învăţământ se bazează în toate ciclurile şcolare pe carte (manual).
Pentru că există o formă de concurenţă a achiziţionării informaţiilor
prin audio-vizual, formarea gustului pentru lectură devine un obiectiv
esenţial pentru dascăli.
La început, elevii lecturează cărţi la recomandarea
învăţătoarei. Eu am avut mereu în vedere ca textele sugerate pentru
lectură să fie nu doar texte literare, ci şi din reviste, ziare, publicaţii cu
texte ştiinţifice. Principalele texte care formează gustul pentru citit
aparţin literaturii pentru copii. Acestea cultivă ,,dragostea pentru limba
maternă, gustul pentru frumos, sensibilitate şi discernământ în selecţia
valorilor, imaginaţia creatoare.” (,,Literatura pentru copii”, L.
Sugurlan, M. Toma, EDP, Bucureşti, 1980). Prin literatura pentru copii
înţelegem două categorii de lecturi: creaţii ale unor scriitori care pot fi
citite de către copii (V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu, I.
Teodoreanu, M. Sadoveanu, J. London, E. de Amicis) şi creaţii literare
113
- nu prezint lista anuală de lecturi suplimentare la începutul sem. I, ci
stabilesc titluri pentru două, trei săptămâni;
- mă străduiesc să fac prezentarea unor cărţi, în aşa fel încăt să
ambiţionez elevii în lecturarea lor;
- povestesc incomplet momente ale unor naraţiuni, lăsând elevilor un
semn de curiozitate în finalizarea întâmplărilor;
- caracterizez unele personaje, îndemnând elevii la căutarea
independentă, prin lectura integrală, a locului acestor personaje în
naraţiune, a relaţiilor cu alte personaje. Am folosit metoda ciorchinelui
pentru caracterizarea personajelor pozitive si negative din povestea
“Fata babei si fata mosneagului” de Ion Creanga. De asemenea pentru
“Legenda Vrancei”, am folosit metoda diamantului , pentru a scoate in
evidenta trasaturile de caracter ale lui Stefan cel mare in luptele cu
turcii.
- recit una sau două strofe dintr-un poem liric, îndemnând elevii la
realizarea integralităţii textului;
- controlez dacă elevii au lecturat un text prin enunţarea unor cerinţe de
verificare(povestire, recitare, fişe de lectură);
- controlez fişele de la bibliotecă ale elevilor;
- realizez un tabel cu evidenţa lecturii elevilor şi îl afişez în clasă
pentru a stimula concurenţial cititul cărţilor; văzând ce şi cât au citit
colegii, elevii se vor ambiţiona să aibă în dreptul numelui lor cât mai
multe şi variate texte lecturate;
- organizez o expozitie cu desene ale elevilor inspirate din lecturile
citite.
Cel care “aleargă”cu ochii pentru a parcurge cât mai multe texte,
fără să pătrundă sensul şi valoarea lor, intreprinde o lectură superficială.
Aşa se întâmplă că aceşti cititori adesea nu se opresc pentru a întelege,
niciodată nu se întreabă dacă poate fi adevărat ceea ce citesc. Aşa se
întâmplă ca la finalul lecturarii unei carţi ei vor confunda nume, acţiuni,
conflicte şi, de cele mai multe ori, nu vor putea da nici un raspuns
coerent asupra celor citite în grabă.
Cititorii grabiţi, n-au timp să guste toată frumuseţea unei
povestiri, să-şi imagineze minunate locuri din ţinuturi îndepartate, să
lase fantezia să zboare, refăcând în mintea lor aventurile fermecătoare,
momentele palpitante, să trăiască, împreună cu eroii povestirilor bucuria
sau tristeţea, dezamăgirea sau speranţa.
Pedagogie
Spre a preîntampina astfel de accidente ale lecturii, se poate
propune micilor şcolari să însoţească fiecare pagină a caietului de
lectură cu câte un desen (personaj îndrăgit, momente ale povestirii,
frumuseţea naturii etc.) Tot în acest scop le putem sugera elevilor să
povestească un mic fragment din povestirea citită sau să-şi exprime
părerea despre ceea ce le-a placut sau nu în povestire.
sensurilor unui text. Lectura creativă înseamnă să descoperim diferite
perspective despre lume şi viaţă, să ne descoperm citind, să avem o
relaţie intimă cu textul, căruia îi putem da astfel viaţă şi sensuri noi, să
aducem în lectură întreaga noastra fiinţă, cu experienţele, ideile, stările
şi sentimentele pe care textul ni le provoacă.Lectura creativă presupune
construirea relaţiilor dintre idei, evenimente si contexte, care cunt
implicite într-un text şi conduce spre o mai bună întelegere a propriilor
Un rol deosebit de important în formarea deprinderilor de idei, în măsura în care le relaţionăm cu ideile altora.Lectura creativă
citire constientă şi în cultivarea dreagostei pentru lectură îl au mai înseamnă, de asemenea, convocarea propriilor experienţe şi
activităţile în colaborare cu bibliotecarul şcolii. Aş enumera câteva cunoştinţe despre lume în examinarea critică a ideilor şi structurii
exemple de astfel de activităţi:
textelor.
discuţii pe marginea unei povestiri;
desfăşurarea unor concursuri de povestire sau recitare;
carnaval cu personaje din povestiri.
De obicei, când se vorbeşte de lectură, micii şcolari se
gândesc imediat la basme, aventuri, povestiri sau legende istorice. Este
adevărat că aceasta este lectura cea mai atrăgătoare în timpul liber, dar e
bine să le lărgim orizontul indicându-le jurnale de călătorie ale
exploratorilor celebri, bibliografiile oamenilor de seamă, amintirile
acestora, ca şi cărţile în care se prezintă cele mai noi descoperiri ale
ştiinţei şi tehnicii, şi care solicită o lectură mai aprofundată, de studiu.
Lectura creativă implică fără rezerve , scrierea creativă în
măsura în care dorim să scriem despre propriile experienţe aduse în
memorie de textul pe care-l citim, despre impresiile, staările sau
gândurile pe care textul ni le-a trezit, în masura în care vrem să le
împărtăşim celorlalţi sau să fim noi înşine creatori de lumi posibile.Cu
alte cuvinte, scrierea creativă mizează în primul rând pe funcţia emotivă
sau expresivă a limbajului, care dă posibilitate cititorilor să se arate
lumii/ celorlalţi, cu preocuprtile sau pasiunile proprii, cu punctele de
vedere prin care este evidenţiată capacitatea de a imagina noi lumi sau
de a schimba perspectivele oferite de text. Ea se realizează prin scrierea
unor compoziţii originale, funcţionale sau nonfuncţionale, situaţii în
care ceativitatea şi imaginaţia devin la fel de importante ca plăcerea de
a scrie sau citi.
Când copiii învată să citească, ei nu pot citi decât cu glas tare.
Rostind litere, silabe cuvinte, asociază imaginea grafică cu sunetul şi cu
rostirea,controlându-se dacă au citit bine sau nu . În urmatoatrea etapă,
copiii încep să citească şi în gând, dar cum dau de un cuvânt mai lung
Atitudinile elevilor fata de lectură pot fi observate pe parcursul
sau mai greu, îl rostesc tare pentru a nu greşi. Chiar şi când citesc în
gând, dacă ne uităm bine la gura lor, vedem cum îşi mişcă buzele, la fel anilor de studiu, printr-o activitate de investigare a intereselor şi
atitudinilor, care să-l ajute pe dascăl să-şi regleze în permanenţă
cum ar face în lectura cu glas tare.
demersurile şi strategiile, să aleagă textele cele mai potrivite pentru
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale studiu în clasă sau pentru recomandările de lectură suplimentară. În
în difuzarea culturii, cartea a rămas şi va rămâne unul dintre cele mai concluzie o bună îndrumare în alegerea a ceea ce vor citi, poate face ca
frecvente mijloace de autoinstruire, de formare a omului modern. Mai elevii să se descopere pe sine, să-şi formeze gustul şi interesul pentru a
mult decât oricare din tehnicile audio- vizuale, lectura cărţii oferă celui citi, să câstige autonomie în folosirea strategiilor de lectură şi să scrie
care o parcurge, pe lângă satisfacţiile ce le aduce orice fapt inedit, cu plăcere. Lectura si scrierea creativă pot deschide o cale spre bucuria
prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie; ea îndeamnă la introspecţie, lecturii, spre cultivatrea creativităţii şi spre formarea găndirii critice a
angajează valori formativ-educative, care îşi pun amprenta în intregul elevilor, spre dezvoltarea personală.
comportament al cititorului. Tocmai de aceea se consideră că cititul
Copilul trebuie sa prinda mai intai gustul de a “devora” ceea ce
reprezintă unul din cele mai de preţ instrumente ale activităţii
il
atrage,inainte
sa-si selecteze centrele de interes. Daca isi va vedea
intelectuale. El se află printre cele mai răspândite şi intense activităţi ale
parintii
citind
si-i
va auzi vorbind despre lecturile lor,va fi provocat sa
omului contemporan. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe piaţă există un
procedeze
la
fel,
acum
si in viitor.
volum tot mai mare şi mai variat de material pentru lectură sub formă
de cărţi, reviste ,ziare şi mai nou în format electronic.
O biblioteca este ca un cabinet magic in care exista multe
spirite
care
se trezesc cand la chemam. Daca nu deschidem o carte, ea
De felul în care elevii şi-au însuşit deprinderile de citit încă
ramane
un
lucru
printre alte lucruri. Dar cand cartea intalneste cititorul
din ciclul primar, depinde în cel mai înalt grad randamentul şcolar şi
sau,
atunci
are
loc
actul estetic.(cf. Ralph Waldo Emerson).
prevenirea rămânerii în urmă la învăţătură. Este bine ştiut faptul că încă
de mici, cititorii buni sunt în cele mai multe cazuri , buni şi la celelalte
Fiecare lectura a unei carti, fiecare recitire, fiecare amintire despre
obiecte de învătământ, iar elevii care nu realizează actul cititului la
aceasta lectura reinnoieste textul. CǍRŢILE – acesti prieteni reci,
nivel corespunzător sunt predispuşi insucceselor.
tacuti, dar siguri si eficienti – ne ofera raspunsuri ori de cate ori avem
Una din formele de lectură care contribuie în mare măsură la rabdare pana ce le invatam.
dezvoltarea intelectuală a cititorului indiferent de vârstă este lectura
creativă.Termenul de lectură creativă poate părea pleonastic, pentru că
lectura este un proces care implică în cel mai înalt grad creativitatea.
Acest tip de lectură ne permite să abordam prin investitie personală un
text, participând cu mintea, cu sufletul, cu imaginatia, cu propriile
experieţe de viaţă sau de lectură la construirea
114
In educatia elevilor prin carte si pentru carte, ca strategie
didactica, relatia profesor –elevi se stabileste pe relatii socio-afective,
de comunicare si de cunoastere. Un intelept modern orb scria :
« unii considera ca Paradisul ar fi o gradina, altii si-l pot imagina ca un
palat. Eu l-am imaginat intotdeauna ca o biblioteca ( Jorge Luis Borges
– Cartile si Noaptea).
Pedagogie
“Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Incet gândita, gingaş cumpănită
Este ca o floare anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis”
( Tudor Arghezi – Ex Libris)
Lipsa picioarelor
Anxietate
Umbrirea unei parţi a corpului
Picioare lipite între ele
Lipsa ochilor
Nori, ploaie sau păsări care zboară
Furie
Ochi foarte apropiati
Dinţi
Palme si/sau braţe mari
Nud, expunerea organelor genitale
Bibliografie:
-Eugen Blideanu, Metodologii noi în studierea limbii române, 2004, Editura
didactică si pedagogică;
-Revista de pedagogie , nr. 4-2008, Învăţământ primar, Editura Miniped;
-Maria Horincar, 2009, Să învăţăm să scriem şi să citim, Editura CCD-Baia
Mare.
Studiu privind desenul preşcolarului
Prof. Tatiana CORCIOVEI – Huşi
Pentru a studia desenarea chipului uman la preşcolari
se iau în considerare atât modul cum sunt executate diferitele
detalii corporale, cât şi aspectele suplimentare care participă la
expresivitatea siluetei umane şi pot trăda anumite tendinţe ale
copilului.
apul este sediul gândurilor, al emoţiilor, al concepţiei despre
sine şi lume, ca şi al controlului organismului. În acelaşi timp,
faţa este principalul element al expresivitaţii emoţionale şi
joacă un rol esenţial în recunoaşterea atitudinii sau a dispoziţiei
celuilalt.
Gura este organul de asimilare a hranei, dar şi, din punct de vedere
simbolic, a experienţelor afective. Desenată deschisă, ca o concavitate,
sugerează o atitudine pasiv-receptivă a subiectului, dependenţa orală.
Dacă este prevazută cu dinţi, gura deschisă sugerează o atitudine
rapace, devoratoare şi revendicativă.
Ochii reprezintă un element cheie al figurii care completează
expresivitatea fetei, dar are si funcţia de receptor al informaţiilor din
lume.
Părul este un element decorativ, dar şi un element legat de
instincte. Desenat foarte abundent, înnegrit sau foarte haşurat şi adesea
în dezordine, el indică preocupari sexuale şi anxietate faţa de acest
aspect.
Urechile reprezintă un element grafic a carui omitere din desen nu
este semnificativă. Ele sunt importante când sunt accentuate, când pot
sugera o stare hiper-vigilentă, de suspiciune faţa de ceilalţi sau
sensibilitate la critici.
Braţele şi mâinile sunt o componentă instrumentală care asigură
manipularea obiectelor din mediu pentru satisfacerea trebuinţelor
organismului. Omiterea mâinilor din desen indică sentimente de
neadaptare, senzaţia de a fi neîndemanatic. Degetele desenate ca nişte
gheare sau ascuţite sugerează agresivitate.
Indici:
C
Trasatura psihică Caracteristici desen
Impulsivitate
Integrare minimă a componentelor desenului
Asimetria membrelor
Faţa mare
Lipsa gâtului
Insecuritate
Inadecvare
Cap mic
Lipsa mâinilor
Faţa grotească
115
Un alt tip de desen, desenul omuleţului, este foarte complex ca
studiu şi interpretare, obţinându-se indicii ai dezvoltării mentale.
La copiii preşcolari desenul persoanei este mai superficial la vârste
mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari. Ceea ce este
vizibil şi uşor de observat în desenul unei persoane este maniera de
execuţie, caracteristicile desenului. Un omuleţ foarte mic poatre fi un
simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării.
Relaţiile din cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen.
Copilul poate să-şi deseneze membrii familiei, sau poate să-i omită,
fiindcă aşa simte în acel moment sau aşa doreşte el. Distanţa dintre
membrii familiei poate semnifica anumite bariere, restricţii sau chiar
interdicţii.
Copiii abuzaţi de tată îl vor omite din desene de cele mai multe
ori, sau, îl vor desena mai departe de ceilalti membri ai familiei.
Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă.
O fetiţă care era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe
aceasta având o gură foarte mare, disproporţionată faţă de celelalte
componente ale feţei.
Mâinile pot fi semne ale unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de
părinţi le desenează acestora mâini foarte mari. Însă, ele pot fi şi
simbolul protecţiei. Un copil care era cel mai des cu mama lui, tatăl
fiind plecat , o desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un
băieţel. Era simbol al grijii, al sprijinului, ea era cea care îi oferea
acestuia siguranţa, era persoana de bază din viaţa copilului.
Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen. De
obicei, copiii se ţin de mână părinţilor sau a părintelui preferat, desenul
este viu colorat, atrăgător, vesel.
Desenul este o limbă pe care copilul o foloseşte pentru a se
exprima. Există multe criterii după care putem interpreta desenele
copilului, însa rezultatul corect poate fi dat doar de către un specialist
şi numai dupa ce a luat in considerare mai mulţi factori.
Este esenţial ca parinţii şi educatorii să înţeleagă copilul ţi
acţiunile lui, iar daca e cazul să apeleze la un psiholog pentru a-l ajuta
în descifrare.
Pedagogie
sociologia educaţiei. Este nevoie de o traducere a elementelor
cunoaşterii în elemente de conţinut didactic, ceea ce presupune
creativitate şi intervenţia activă, inspirată a cadrului didactic.
Pentru sporirea eficienţei acţiunii educative îndreptate spre
promovarea creativităţii este necesar a se lua în considerare următorii
factori:
în predarea conţinuturilor disciplinelor tehnice să nu se
ignore şi minimalizeze noţiunile dobândite la alte discipline sau la
aceeaşi disciplină, într-o etapă anterioară; se recomandă o predare intra
şi interdisciplinară;
Faptul că solicităm ajutorul psihologului ca să înţelegem mai
bine ce se petrece în mintea şi sufletul copilului nostru, nu echivalează
cu ideea eronată a multora că nu avem capacitatea de a ne educa
copilul. De asemenea, nu înseamnă că acesta suferă de o boala psihică
gravă (nevroză sau psihoză). Copilul are nevoie de căldura părintească,
de educaţie, de înţelegere, de răbdare şi, la nevoie, şi de ajutorul unui
om care să-l readucă pe calea cea dreaptă. Terapeutul este cel mai în
măsură în a ajuta copilul să înveţe să-şi depăşească temerile, frustrările,
angoasele, redându-i, astfel, libertatea simţămintelor şi lumina
chipului.
BIBLIOGRAFIE

Muhi Sandor, ,,Îndreptar metodic pentru predarea activităţilor artistico-plastice
în învăţământul preşcolar şi clasele I-IV’’
Manual cls. a XI-a, ,,Psihologia vârstelor”, Editura Didactica şi Pedegogică,
Bucureşti,1996
J. Ppiaget et B. Inhelder, ,,La representation de’espace chez l’enfant”, p.211
Revista învăţământului preşcolar, nr. 1-2 / 1999, Bucureşti, p. 72-77



Dezvoltarea creativităţii prin culoare
Prof. Georgeta VÎRNĂ - Huşi
Idealul educaţional al societăţii contemporane impune
dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a elevilor, formarea
unei personalităţi autonome şi creative.
reptul la educaţie este unul din drepturile fundamentale ale
omului. Creativitatea, ca ţintă a educaţiei, trebuie identificată,
stimulată, cultivată şi dezvoltată la toţi participanţii din
procesul instructiv-educativ şi în toate domeniile pregătirii lor.
Procesul educaţional este un act de socializare, de culturalizare, de
formare şi dezvoltare a unei personalităţi autonome şi creative.
D
Creativitatea poate fi cunoscută, măsurată şi stimulată.
Fiecare individ normal posedă o doză de creativitate.
Prin metode bine alese, profesorul poate educa la elevi
încrederea că fiecare dintre ei poate fi creativ, poate elimina teama de a
greşi şi le poate inocula încrederea că obstacolele în calea gândirii
creative pot fi reduse prin însuşirea de tehnici noi de gândire.
Optimizarea lecţiei presupune cunoaşterea şi aplicarea în condiţii
variate a diferitelor modele sugerate de psihologia învăţării, de
116
să se îngăduie elevilor să-şi manifeste curiozitatea,
nedumerirea, interesul pentru informaţia recepţionată, să li se permită
să discute soluţiile;
să se creeze o bună bază didactică pentru sprijinirea
înţelegerii proceselor tehnice;
să existe o corelare strânsă între pregătirea teoretică de
specialitate şi activitatea practică;
predarea materiilor tehnice devine o componentă a
culturii generale a tânărului, exprimând mutaţiile care s-au produs în
sfera de cultură generală.
Despre importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe.
Toate progresele ştiinţei, tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor
creatoare.
Profesorul trebuie să depisteze elevii cu potenţial creativ
superior, cărora e firesc să li se asigure posibilităţi speciale de
dezvoltare a capacităţii lor. Educatorul trebuie să lase elevilor iniţiativa
de a gândi independent, deoarece numai pe calea exerciţiului, elevul va
învăţa să gândească creativ. Gândirea trebuie să se desfăşoare într-o
formă care să intereseze pe elevi . Iniţiativa se manifestă prin uimire,
curiozitate, punerea unor întrebări.
Creativitatea presupune originalitate ce se manifestă prin
diferite grade de noutate. Un elev ce poate răspunde, prin efort propriu
şi într-o manieră proprie la o situaţie problemă manifestă un anumit
grad de creativitate. Sigur că produsul activităţii lui nu se compară cu
ceea ce reuşeşte să aducă un om de ştiinţă printr-o invenţie, un artist
printr-o operă originală etc. Dar, fără a manifesta independenţă şi
originalitate în răspunsurile date la situaţiile problemă ivite pe
parcursul formării în copilărie şi tinereţe, adultul nu poate ajunge la
forme superioare de expresie a creativităţii.
Copiii dotaţi şi talentaţi, reprezintă o probă de foc pentru
capacitatea şi ingeniozitatea profesorului. Educarea elevilor pentru
realizarea unor produse utilizabile, dezvoltarea spiritului inventiv şi
creator apare ca un obiectiv impus de sistemul economic în care trăim
şi vom trăi şi în viitor. Indiferent de conţinutul aplicaţiei, ceea ce
realizează elevul trebuie să fie utilizabil, trebuie să aibă toate calităţile
unui produs.
De exemplu, la orele de educaţie tehnologică elevii şi-au
exprimat creativitatea folosind plante uscate, frunze, seminţe, material
Pedagogie
plastic, sticlă, şi alte materiale din care au creat diferite obiecte pentru
decorarea locuinţei şi a sălii de clasă.
La îndemâna cadrelor didactice, pentru dezvoltarea imaginaţiei
şi creativităţii elevilor stau diverse metode şi tehnici de predareînvăţare dintre care brainstorming-ul, învăţarea prin descoperire,
mozaicul, cubul, dezbaterea pro şi contra, motivaţia învăţării presupune
cultivarea la elevi a unei motivaţii intrinseci, ajutându-i să înţeleagă
mai rapid cele predate, descoperind plăcerea unei acţiuni eficiente care
produce bunuri.
La orele de ecologie am prezentat elevilor imagini din natură
realizate în aplicaţia Paint, folosind mausul, culorile şi uneltele din aplicaţie.
Aceste imagini sunt creaţii proprii şi prin prezentarea lor am urmărit să
sensibilizez elevii în legătură cu păstrarea echilibrului naturii, cu degradarea
cadrului natural, care de cele mai multe ori are drept cauză activitatea
nesăbuită a omului.
În cele ce urmează vă prezint câteva imagini din natură creaţii
proprii realizate pe calculator cu mausul.
Picturi realizate în PAINT de autoarea articolului
Indiferent de strategiile didactice folosite, dacă elevul nu are o
stare de confort şi linişte interioară nu are loc procesul de imaginaţie şi
creaţie pentru că liniştea interioară face ca imaginaţia să fie liberă.
Modalităţi care pot fi aplicate cu succes pentru a ajunge la
această stare de confort şi linişte interioară sunt: sugestia, exerciţiul
culorilor, exerciţiul parfumurilor şi altele. Aceste modalităţi pot fi
folosite ori de câte ori considerăm că elevii trec prin momente de
încordare şi tensiune interioară sau când sunt obosiţi.
Exerciţiul culorilor este o modalitate de stimulare a creativităţii,
având ca punct de plecare culorile care au un rol deosebit în stimularea
interesului pentru învăţare şi un rol deosebit în pictură.
Exemplu: folosind culoarea roşie, elevii sunt întrebaţi ce le
sugerează această culoare. Ei vor reuşi cu ajutorul imaginaţiei să vadă
în această culoare ideea de foc, flăcări,m apus de soare sau răsărit de
soare.
Folosind albastru, din nou elevii sunt întrebaţi ce le sugerează
această culoare. Ideea de albastru îi va conduce pe elevi la ideea de cer,
limpezirea apelor, nesfârşirea apelor etc.
Întrebaţi fiind elevii ce le sugerează albul, ei vor răspunde:
zăpadă, puritate, spuma laptelui, sinceritate,linişte sufletească.
În felul acesta elevii învaţă că pot să vadă dincolo de concretul
lucrurilor. Ei nu trebuie să vadă în tablourile respective, doar culorile
în care sunt pictate, ci imaginaţia lor trebuie să evadeze dincolo de
aspectul concret al culorilor, făcând diverse conotaţii cu ideea de roşu,
alb, sau altă culoare.
La activităţile extracurriculare elevii şi-au exprimat
creativitatea prin pictură, unii realizând tablouri pe pânză, pe carton,
sticlă pe care le-au expus cu ocazia aniversării Zilei şcolii Colegiului
Agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi.
Exerciţiul culorilor este o modalitate de exersare, descătuşare a
imaginaţiei care poate fi folosit înaintea actului de predare învăţare a
fiecărei ore în momentul introductiv al acesteia.
Instruirea asistată de calculator reprezintă o nouă formă de
realizare a învăţării care s-a impus pe măsură ce progresele în
domeniul informaticii şi calculatoarelor au devenit tot mai pregnante şi
s-au implementat în aproape toate domeniile de activitate.
Elevii trebuie să înţeleagă conexiunile dintre utilizarea
calculatorului şi disciplinele tehnice de specialitate şi să fie capabili să
se adapteze dinamicii schimbărilor determinate de aceste conexiuni.
117
Înainte de intervenţia omului
În concluzie:
- imaginaţia dacă este exersată şi educată, poate fi folosită la
maximum ca vectori ai acţiunii eficiente în procesul de predareînvăţare;
Pedagogie
Jocul constituie, în esenţă, principala modalitate de formare
şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale copilului.
Jocurile de creaţie sunt acele jocuri prin care se manifestă, se
exteriorizează întreaga viaţă psihică a copilului. Prin aceste jocuri
copilul îşi exprimă emoţiile, dorinţele, cunoştinţele, caută să cunoască
realitatea înconjurătoare.
După intervenţia omului
Jocul de creaţie are ca principală funcţie asimilarea realului
la “eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific, a ceea ce l-a
impresionat mai mult pe copil. Chiar dacă jocul reprezintă o trăire
interioară a realităţilor descoperite la fiecare copil în parte şi chiar dacă
intervenţia adultului nu modifică conţinutul acestuia, jocul are o forţă
educativă polivalentă pentru formarea întregii personalităţi.
Jocul creativ se naşte dintr-o impresie socială, deci după
origine este un fenomen special.
Jocul are un rol foarte important şi în dezvoltarea
personalităţii “de colectivitate”. Acest fapt nu numai pentru că asigură
dezvoltarea copilului din toate punctele de vedere, ci şi pentru că în
dezvoltarea omenească, jocul este prima formă de activitate în care
apar şi se dezvoltă relaţiile sociale.
- produsul imaginaţiei îl constituie proiectele, unele complexe,
materializate în descoperiri, invenţii, inovaţii, creaţii artistice.
Bibliografie
Cosmovici, A. – Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
Creţu, C. – Psihologia creativităţii şi a talentului. Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2002;
Gîrboveanu, M. – Stimularea creativităţii în procesul de învăţământ, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981;
Kieran Egan – Imaginaţia în predare şi învăţare, Bucureşti, 2008.
Importanţa şi rolul jocurilor creative
în relaţiile interpersonale la preşcolari
Prof. ed. Magdalena MUNTEANU
Buneşti-Avereşti, Jud.Vaslui
La vârsta preşcolară jocul satisface în cel mai înalt grad
nevoia de activitate a copilului, nevoie generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţe specifice acestui nivel de dezvoltare psihologică,
adică este cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului
preşcolar.
J
ocul reprezintă o formă de activitate preferată şi adecvată
specificului activităţilor realizate în grădiniţă, dar şi principala
metodă de instruire şi educaţie utilizată în activităţile cu copiii.
Valoarea activităţilor de joc este apreciată deoarece au
capacitatea de a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural şi
social şi pentru a înţelege lumea înconjurătoare.
118
Influenţa considerabilă a jocului de creaţie asupra dezvoltării
intelectuale se datorează faptului că prin joc copilul nu se mărgineşte,
pur şi simplu, să reproducă o serie de impresii pe care le-a primit din
mediul înconjurător, dimpotrivă, în jocul de creaţie se stabileşte o
anumită relaţie între copil şi lumea din jur. Realizând în joc acţiuni
concrete, copilul pătrunde mai adânc semnificaţia socială a vieţii din
jur. Îndeplinirea unui rol ridică în faţa copilului numeroase probleme
pe care trebuie să le rezolve. Rezolvarea în procesul jocului a acestor
probleme stimulează şi activează atenţia, spiritul de observaţie,
memoria voluntară, gândirea şi imaginaţia creatoare a preşcolarului.
Jocurile de creaţie contribuie semnificativ şi la dezvoltarea
limbajului copilului. La îmbogăţirea vocabularului contribuie şi faptul
că în timpul jocului copiii îşi însuşesc cuvinte noi şi pronunţă
numeroase cuvinte pe care nu le folosesc în afara jocului. S-ar putea
spune că adeseori copilul gândeşte cu voce tare, completează acţiunile
prin cuvinte, îşi comunică intenţiile, repartizează rolurile, face
observaţii şi aprecieri. În felul acesta se activează vocabularul
copilului.
Foarte importantă este influenţa jocurilor de creaţie şi asupra
dezvoltării morale a copiilor.
Valoarea educativă a jocurilor de creaţie constă în faptul că
el generează emoţii şi sentimente morale. Impresiile pe care le primeşte
copilul din realitatea înconjurătoare şi pe care le prelucrează în jocurile
sale au pentru el adânci rezonanţe afective. El îşi trăieşte sincer rolul şi
simte puternic ceea ce întruchipează.
În grădiniţă jocul de creaţie se desfăşoară sub două forme, şi
anume joc cu rol (jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană şi jocuri de
creaţie cu subiecte din poveşti şi basme) şi joc de construcţie.
Jocurile cu subiecte din viaţa cotidiană, prin conţinutul lor
reflectă modul de joacă al copilului. Copilul de mic este ataşat de
Pedagogie
părinţi şi de alţi membri ai familiei care-i poartă de grijă. Observă
relaţiile reciproce dintre adulţi, activitatea pe care aceştia o desfăşoară,
precum viaţa socială pe care aceştia o trăiesc. Receptiv la toate aceste
impresii, copilul începe să le reproducă în jocurile sale, adică copilul
este dornic să participe la viaţa şi activitatea adultului; în felul acesta,
în situaţiile de joc create mai mult sau mai puţin independent, copilul
reproduce rolurile socio-profesionale ale adulţilor.
În aceste jocuri elementele vieţii cotidiene se îmbină cu
fenomenele sociale generale într-o formă specifică nivelului de
dezvoltare psihică a copilului.
Jocurile cu subiecte din poveşti şi basme, ca o variantă aparte
a jocurilor de creaţie, sunt acele jocuri în care copilul interpretează
rolurile diferitelor personaje.
Trăsătura caracteristică a acestor jocuri constă în
reproducerea creatoare a imaginii artistice şi a acţiunilor personajului.
În felul acesta, copilul pătrunde mai adânc în lumea sentimentelor şi a
trăirilor personajelor din basm sau poveste.
Jocurile de construcţie sunt frecvent utilizate la grădiniţă şi
se desfăşoară în jurul unor reme propuse de către educatoare sau în
jurul unor teme alese de către copii.
Copiii în cadrul acestor jocuri au libertatea să elaboreze o
construcţie absolut nouă, să reconstruiască un model prezentat anterior,
folosindu-se de materiale ca : nisipul, materiale din natură, forme
geometrice din lemn, jocuri de construcţie cu materiale plastice, etc.
Jocul îl îndeamnă pe copil să confecţioneze şi să construiască
diferite obiecte necesare pentru realizarea temei la care se gândeşte. Pe
de altă parte, confecţionarea diferitelor obiecte şi includerea lor în joc
duce la îmbogăţirea conţinutului acestuia.
În jocurile copiilor procesul de construire se desfăşoară ca un
proces de reflectare a realităţii înconjurătoare. El se caracterizează prin
anumite particularităţi specifice.
Procesul de construire cere din partea copilului numeroase
priceperi şi deprinderi: de a extinde în lăţime şi înălţime construcţia, de
a delimita şi închide spaţiul, de a transforma formele plane ale
materialului în forme de relief, de a conferi construcţiilor o formă
arhitecturală estetică, etc.
Televizorul şi calculatorul în cele mai multe familii au
devenit un bun indispensabil. După experienţa mea părinţii le permit
copiilor vizionarea programelor şi seara târziu şi a desenelor animate
“fantastice”.
În jocurile de creaţie ale copiilor aproape zi de zi se observă
influenţa programelor de la televizor. Din păcate de multe ori
programele vizionate la televizor nu conţin numai cunoştinţe valoroase,
ci dau şi un model pentru cele mai diferite forme ale agresivităţii,
producând foarte multă frică.
Majoritatea copiilor de vârstă preşcolară redau în jocurile lor
momentele agresive din filme şi se identifică cu personajele negative.
119
Aranson, un psiholog social din Statele Unite ale Americii ne
informează despre rezultatele cercetării lui, adică “… din fiecare zece
programe în opt domină violenţa… Desenele animate, cele mai
vizionate programe de către copii conţin cele mai multe violenţe.”.
Spre deosebire de povestea spusă de adult, în timpul
programelor de desene animate, copiiii nu pot judeca ce anume e
poveste şi ce realitate. De multe ori evenimentele din programele de
televiziune sunt crezute de către ei a fi adevărate, reale şi de cele mai
multe ori acest fapt este greşit.
Forma şi conţinutul jocurilor în grupa combinată este
influenţat profund de faptul, că, copii de vârste diferite îşi petrec toată
ziua împreună. Din această cauză au foarte multe trăiri şi impresii
pozitive împreună. În grupa combinată deseori se joacă împreună copiii
mari şi mici. Prin acest joc comun se întăreşte în sinea copilului
delicateţea, atenţia faţă de cei mici, iar aceştia la rândul lor se
adaptează mai uşor în joc. De aceea, jocul copilului de 3-4 ani se
dezvoltă mult mai repede, preşcolarul învaţând mai multe elemente de
joc de la colegii mai mari, ceea ce la grupele omogene apare mult mai
târziu.
Pentru copiii de 5-6 ani este benefic jocul cu colegii mai
mici, deoarece au ocazia şi copiii mai puţin activi, mai retraşi, ca fiind
între colegi mai mici să-şi manifeste propria imaginaţie; totodată
pentru cei cu personalitate mai puternic dezvoltată jocul le dă prilejul
să-şi trăiască şi să-şi manifeste spiritul de organizare.
În urma convieţuirii apar obiceiuri de colectiv foarte
preţioase, ca adaptabilitatea, ajutorul reciproc sau interesul dezvoltat
faţă de cei din jur. Diferenţa de vârstă şi nivel de inteligenţă
îmbogăţeşte tema jocului şi uşurează distribuţia rolurilor.
În aceste grupe, unde găsim copii de mai multe vârste avem
posibilitatea de a prelucra cotiturile jocurilor de creaţie. De obicei
copiii mai mari profită de ocazie şi primesc roluri de conducere, prin
faptul acesta asigură o organizare mai benefică a jocului, ei împart
rolurile şi îşi pot trăi dorinţa de a îndruma, iar cei mici acceptă cu
plăcere şi rolurile secundare.
Aşa după cum am arătat anterior, jocul de creaţie
înregistrează o evoluţie şi o îmbogăţire de la un an la altul.
Dacă la începutul vârstei preşcolare copilul redă acţiuni
izolate, îşi asumă roluri fără să le dea o semnificaţie socială sau fără o
motivaţie internă, treptat copilul va trece spre jocuri cu roluri care
presupun redarea unor aspecte mai complexe, legate de caracteristicile
personajelor interpretare (atitudini, exprimări verbale şi nonverbale,
folosirea unor instrumente specifice, etc.) şi care sunt integrate în
activităţi ce presupun interacţiune şi cooperare şi converg către o
finalitate prestabilită.
Pe tot parcursul jocurilor de creaţie, comportamentul copilui,
de simbolizare conştientă şi inconştientă a realităţii este larg ilustrat.
Prin jocul de creaţie se stabileşte o relaţie specifică între
copil si realitate, pe care copilul nu o copiază mecanic, ci situaţia lui de
joc este o asimilare a caracteristicilor unor obiecte, situaţii, roluri
sociale, o compensare a realităţii prin satisfacerea prin joc a unor
Pedagogie
tendinţe şi nevoi a căror îndeplinire este imposibilă în realitate, precum
şi retrăirea unor situaţii reale şi exersarea modalităţilor de stăpânire a
acestora.
Discurs festiv
Cristinel C. POPA, Mihaela ANTICI - Huşi
aceasta un local modern pentru acele vremuri, cu parter şi etaj, care
cuprindea 3 săli de clasă, laborator, atelier şi cancelarie.
Trebuie să mulţumim cu această ocazie membrilor familiei
Popa, care mai bine de patru decenii au condus destinele
învăţământului în această localitate prin cei doi oameni de mare
profesionalism şi dăruire, care fac cinste profesiei de dascăl: Nicolae
Popa (director între anii 1934-1959) şi Cezar Popa (director între anii
1960-1976). Merită amintit faptul că, despre directorul Nicolae Popa,
spuneau cei de la Inspectoratul Şcolar: „există şcoala lui Popa din
Vaslui, o şcoală ca o farmacie, o şcoală deosebită !”
(Cuvânt rostit cu prilejul sfinţirii noului corp de clădire al Şcolii
Gimnaziale din localitatea Valea Grecului)
Bine aţi venit în şcoala noastră!
Daţi-mi voie ca, astăzi, în această zi de sărbătoare pentru
comunitatea şi şcoala noastră, cu permisiunea dumneavoastră, să fac o
incursiune în timp, pentru a ne aminti şi cinsti memoria celor care, au
contribuit la transmiterea „buchiei de carte”, fără de care nu poţi „să
ai parte”.
Se pare că, încă de la înfiinţarea aşezării Valea Grecului, adică
pe la anii 1893, una din primele griji ale oamenilor locului a fost
construirea bisericii şi a şcolii. La început, locaşul de învăţământ a
funcţionat în locuinţa unor săteni cu spirit civic şi dragoste pentru
învăţătură, anul înfiinţării instituţiei de învăţământ fiind 1908, fapt
atestat şi de foile matricole emise în anul şcolar 1908/1909.
Prima şcoală însă, a fost finalizată în anul 1934, sub conducerea
directorului Nicolae Popa, care cuprindea un corp de clădire format din
două clase şi cancelarie. Din documente, putem arăta şi cum era dotată
şcoala la 1 septembrie 1934: 13 bănci în stare mediocră, două table,
una cu picioare şi alta fără, două mese, 2 scaune, un dulap arhivă, trei
steme ale României, două hărţi ale României fără pânză, două abac-uri,
un portret al Regelui Carol I, altul al Reginei Elisabeta, un tablou cu Sf.
Pavel, unul cu Iisus, o icoană cu Sf. Gheorghe, o hartă a României, un
compas, un echer, 56 tablouri istorice, religioase, anatomice, iar
biblioteca conţinea 67 de cărţi. În acel an, existau la şcoală, în clasa a
V-a, un număr de 21 de elevi ( 12 fete şi 9 băieţi ), în clasa a VI-a şi a
VII-a neexistând elevi.
De regulă, până după al doilea război mondial, au existat la
şcoală câte doi învăţători: directorul şi şeful cancelariei, în perioada
învăţătorului Nicolae Popa, al doilea dascăl era Ioana Vasilache,
preoteasa satului. De fapt, familia Vasilache, este, de asemenea, cea
care, alături de familia Popa, a dat şcolii dascăli de seamă, printre care
şi pe Neculai Vasilache, profesor de matematică, care a ocupat şi
funcţia de director.
Putem aminti, pentru cinstire, conducerea instituţiei, de la
înfiinţare până în prezent:
Cel de-al doilea local de şcoală, se va construi în anii 60, sub
conducerea d-lui. director Cezar Popa, fiul d-lui. Nicolae Popa, de data
120
1908-1909: Gheorghe Petrov - primul diriginte al şcolii (aşa se numea
directorul în acea vreme);
1909-1910: Grigore Pavlov;
1910-1914: Gheorghe Croitoru;
1915-1918: I.M. Martha - prima femeie director (care avea ca al doilea
învăţător pe Gh. D. Alistar);
1918-1919: Constantin Butnărean;
1919-1921: Ecaterina Brisa;
1932-1933: Dumitru Nistor;
1933-1934: Dumitru Chiriţoiu;
1934 -1959: Nicolae Popa;
1960 - 1976: Cezar Popa;
Au urmat: Neculai Vasilache, Constantin Staicu, Valerica
Mirică, Ghena Ţacu, Mihaela Antici.
Literatură
În anul 2000, se inaugurează şcoala care a fost construită pe
amplasamentul celei din 1934, care cuprinde 4 săli de clasă şi
cancelarie, iar în anul 2012, noua şcoală, construită cu fonduri de la
Banca Mondială, pe locul celei din 1960, care cuprinde 6 săli de clasă,
două laboratoare, cancelarie, secretariat şi grupuri sanitare.
De-a lungul timpului, denumirea şcolii a fost: 1908-1948 şcoală primară; 1948-1965- şcoală elementară; 1965-1995 - şcoală
generală; 1995-2005 - şcoală de arte şi meserii; 2005-2012 - şcoală
generală; 2012 - şcoală gimnazială;
Vreau să mulţumesc pentru acest material legat de istoricul
şcolii d-lui Cristinel C. Popa, jurnalist şi scriitor, de formaţie profesor
de matematică, nepotul respectabilului director Nicolae Popa şi fiul dlui Cezar Popa, care l-a întocmit.
În prezent, în şcoala noastră funcţionează un personal didactic
format din: două educatoare, 6 învăţători şi 15 profesori. Fiecare dintre
noi are în vedere educarea şi instruirea elevului astfel încât la capătul
parcursului şcolar să devină un absolvent responsabil, care să
gândească critic şi creativ, să dobândească un nivel optim de disciplină
şi comportament moral şi care să fie în măsură să decidă asupra
propriei cariere. De asemenea, avem în vedere pregătirea elevilor
pentru o lume în permanentă schimbare , formându-le capacităţi,
deprinderi şi competenţe care să le permită să-şi găsească locul şi
menirea în societate.
Şcoala noastră are rolul de iniţiator, susţinător şi catalizator al
tradiţiilor locale, manifestă deschidere către comunitate atât prin
activităţile obligatorii cât şi prin cele extraşcolare şi îşi doreşte întărirea
relaţiilor de colaborare cu toţi factorii implicaţi în educaţie.
Ne propunem ca şcoala noastră să devină cartea de vizită a
comunităţii din Valea Grecului, comuna Duda-Epureni, judeţul
Vaslui.
Și-am să renasc... din propria-mi cenușă
Răzvan ISAC
Precum pasărea Pheonix, din propria-mi cenușă.
S-a pierdut iubirea-n zare
"Pe un drum pustiu am pășit în bezna nopții,
Am pierdut în fața iubirii și a sorții.
Suferind și pătimaș sufletu-n lacrimi se îneacă
Văzând cum de lângă el, iubirea-n grabă pleacă."
Și am strigat-o atât de tare,
Până ce am răgușit,
S-a pierdut iubirea-n zare
Să o întorc n-am reușit.
Cu ochii tot privind spre ea
O siluetă se mai vede,
Ușor în noapte dispărea
C-o pierd nu-mi vine a crede.
Și mă așez pe caldarâm
Și-n piept cu pumnii eu mă bat,
Și jur... singur vreau să rămân
Pe inimă de-ar fi să-mi calc.
Nu pot socoate ce mult rău
În suflet mi-ai adus iubire,
Nu pot uita zâmbetul tău
De acum îl port ca amintire.
Și-or curge râuri... lacrimi multe
După iubirea ce-a apus,
De acum inima o să mă asculte
La suflet prea multe am pus.
Te las să mergi pe drumul tău
Iar eu de viață o să-mi văd,
Nu vreau s-aud păreri de rău
Nu vreau o clipă să mai pierd.
Și am hotărât de acum 'nainte
Inima închisă să îmi steie,
Lacrima mi-e prea fierbinte
În suflet parcă ar fi scânteie.
Am sădit un pom, și l-am numit speranță
Scriu versuri, când sufletul mi-e gol
Privesc spre cer, trec păsările stol,
Aș vrea să fiu ca ele, să zbor spre univers
C-o bătaie de aripi, să mai scriu un vers.
Prin livada-n care am sădit iubire,
Azi mă plimb stingher,
Nu mai am nici gânduri, căci în a mea gândire
M-a lovit durerea, tare, ca un fulger.
Să mă înalt, să trec de soare aș vrea
Inima să ți-o atingă, o poezie a mea,
Când vei privi spre cer, în stele să citești
Durerea ce-ai lăsat, de când nu mă iubești.
Am sădit un pom, și l-am numit speranță
Acolo m-am simțit ca-n paradis,
Când eram cu tine, simțeam că am o viață
N-a mai rămas nimic din tot, nici măcar un vis.
Ai spulberat un vis, l-ai aruncat în foc
Credeam că ții la mine, nu ți-a păsat deloc.
Azi visul meu e scrum, și inima mi-e arsă
Eu am pus suflet mult, tu m-ai trădat... dar lasă...
Toți pomii au înflorit în livada noastră
Doar eu mă ofilesc pe zi ce trece,
Ridic privirea, spre zarea albastră
Și lacrimile-n suflet cad, ca un potop rece.
Timpul îmi va fi, medicament la suflet
Și poate într-o zi, voi știi ce-i ăla zâmbet,
Și-am să renasc, nu-mi vei mai fi ca o căpușă
Resemnat cu gândul... iubirea a dispărut
Din livadă ies, far' să privesc 'napoi,
Azi am pierdut tot, ce odată am avut
Tot ce mai am e toamna, și ale sale ploi.
121
Literatură
NDE (Near-death experience)
Compoziţie
Luca CIPOLLA - Cesano Boscone – Italia
Sono ortica tra le messi
ove un peso languido non mi
cinge;
sono sabbia sul selciato
che un carro solca al cavalcare;
pelle ruvida al ritorno
dove il sole è fiele e punisce le
mie membra;
ma penso a quella pietra svellersi
al contrasto
per il troppo ostro,
per il grande astro.
BĂRĂGAN
Ora non resta che chiudere gli
occhi
e respirare piano
perché ti voglio assaggiare,
primavera,
ed addomesticare,
bella e gitana che sei
e distante,
e la tua corazza di mistero e vetro
si dissolve
nel tramonto che t'accoglie,
nel tramonto che riveste il tuo
cammino..
..ed era frontiera,
era rugiada di terra fertile..
il fiume già spezzava le mie
illusioni
e l'ovest si stagliava in lontananza
dove le prime alture carpatiche mi
parlavano di casa..
l'estate era lontana,
ma di quella terra e di quei sassi
avrei ancora spezzato le mani..
restano i ricordi
e qualche giorno in più
regalato al tempo che scorre.
TRAMONTO
Semplice come un abbandono,
allettante come un richiamo,
musa di canti vespertini,
nobile certezza,
elementare transitorietà,
spiga di grano a maggio,
rosa purpurea,fiore di loto,
risonanza armonica di celesti crini
fulvo-crèmisi...
Il cielo si spegne,
la terra giace
nel sapore arcigno di fine giornata
e tu, cullata dall'incanto,
sogni, amica mia.
122
Sunt urzica dintr-o recoltă
unde o durere lâncedă nu mă
cuprinde;
sunt nisip pe dalele
pe care un car îl brăzdează în
trecerea sa;
piele aspră la întoarcere
unde soarele este fiere şi
pedepseşte membrele mele;
dar mă gândesc la acea piatră
smulgându-se contrastului
din cauza vântului,
pentru marele astru.
BĂRĂGAN
Acum nu rămâne decât să închid
ochii
şi să respir încet
pentru că vreau să te simt,
primăvară,
şi să te îmblânzesc,
frumoasă şi gitană cum eşti
şi distantă,
şi platoşa ta de mister şi de sticlă
se dizolvă
în apusul care te întâmpină,
în apusul care îmbracă drumul
tău..
..şi era frontiera,
era roua de pământ fertil..
râul frângea deja iluziile mele
şi vestul se reliefa în depărtare
unde primele piscuri carpatice îmi
vorbeau de acasă..
vara era departe,
dar de acel pământ si de acele
pietre
mi-aş fi zdrobit în continuare
mâinile..
rămân amintirile
şi câteva zile în plus
dăruite timpului care se scurge.
APUS
Simplu ca un abandon,
ademenitor ca o chemare,
muza cântecelor de vecernie,
nobila certitudine,
elementara vremelnicie,
spic de grâu în mai,
trandafir purpuriu, floare de lotus,
rezonanţa armonioasă a celestului
păr de cal
blond-carmaz...
Cerul se stinge,
pământul zace
în aspra savoare a sfârşitului de zi
şi tu, legănată de vrajă,
visezi, amica mea.
In realtà non sei fermo
e la palude si fa terra
la valvola del tempo
spezza i suoi ingranaggi
un cordone d'argento
che mano d'aurea infermiera
taglia
e ti desta
laddove tema ed onta
nel tuo film osservi
ma la voce d'una luce
quali braccia calde abbracci
una lezione che hai già appreso..
bimbo ritornerai.
NDE (Near-death experience)
De fapt nu stai pe loc
și mlaștina se face pământ
valva timpului
îsi frânge angrenajele
un cordon de argint
pe care mâna infirmierei aurii
îl taie
și te deșteaptă
acolo unde teamă și insultă
în filmul tău observi
dar glasul unei lumini
precum brațele calde îmbrățișezi
o lecție pe care deja ai învățat-o..
copil vei reveni.
Îmi mobilez viaţa
Cristinel POPA - Huşi
Azi dimineaţă mi-am bătut un cui în soartă.
Şi n-am avut destul var cât să-mi astup datoriile.
Ieri plănuiam să-mi cumpăr un dulap în care să-mi stivuiesc una peste
alta bolile şi suferinţele,
Ce obiecte de slabă calitate!
Raftul de sus s-a şi rupt presat de colita ce o duc de zile nenumărate.
Cuierul s-a spart, nu mai atârnă în el visele, speranţele.
Măsuţa cea simpatică a ars
Fumul neînduplecat emanat de focul carierii a atins lemnul pur.
Nu. Nu mai încape nimic, nici o haină. Dulapul cel mare a înghiţit toate
speranţele.
Nopţile nedormite le-am îngrămădit pe ultimul raft.
Zilele împlinite au încăput în ciorap.
Plănuiesc să îmi cumpăr un sac mare supraelastic
Să bag în el de toate.
Pe scaunul şezlong să-mi întind planurile şi stăruinţele, încercările şi
speranţele.
Iaca, s-au rupt toate. Aşa că mă mut cu toate într-o altă viaţă.
Literatură
Vânătoare de amintiri
Azi am vânat amintiri,
Am înălţat spânzurători viselor,
M-am înarmat cu ultimele lungimi de umbră ale celor pe care i-am
iubit,
Mi-am pus în gardă inima şi sufletul
Şi am pornit hai-hui printre dealuri galbene cu frunze roşii.
La umbra unui nuc cât un munte m-am oprit
Şi am văzut cum podoaba lui verde se înfoia în bătaia vântului,
Şi i-am zis: frate din fibre, şi scoarţe, şi coji,
Unde-mi sunt fraţii, şi mamele, şi taţii?,
Şi copacul plin de scorburi şi cântece mi-a răspuns prin intermediul
vântului, Vîîîj, pîîîîr.
Frate de sânge, şi oase, şi viscere înlemnite,
Unde-mi sunt verii, şi mumele, şi cumnaţii, şi viitorii nepoţi?
La care nucul bătrân a tăcut.
Atunci am pornit vânătoarea de amintiri!
Mi-am ascuţit glasul, mi-am despicat unghiile şi le-am înfipt în cerul
de deasupra frunzelor
Şi am săpat adânc,
Cât să încarc o coşarcă de lut,
Şi nucul bătrân nu a sângerat defel. I-a curs doar un foşnet de ploaie,
Şi umbrele lupilor de demult au urlat ca arse într-un contur nedesluşit,
Frate din corzi de metal, din arce şi lănci înlemnite,
Scoate-ţi zimţii de fier din inima-mi nevinovată.
Şi adu-mi amintirile înapoi,
Îi vreau pe bunicul, pe tata, pe unchiul. Cum or fi ei: din sânge şi
piatră, din oase, din lemn.
Fie şi din scoarţe sau coji, din fluiere de crengi sau cuţite de aşchii.
Îi vreau înapoi.
Şi copacul bătrân n-a zis nimic.
Atunci mi-am asmuţit câinele.
Aport, Patrocle, smulge-i dintre crengi amintirile-mi dureroase,
Muşcă-i din coroană umbra falnica a familiei mele.
La care câinele, în mod neaşteptat, a adus în bot frânturi din cei ce au
fost,
fragmente din umbrele celor plânşi.
Am decis să opresc vânătoarea.
Ca să-mi alin cât de cât dorul am decis să mă transform şi eu într-un
nuc.
Vîîîj, pîîîr. Unde-mi sunt amintirile? Mi-au intrat în crengi, mi-au
răsărit în aşchii.
Mi-au sângerat în trunchi.Acum vânaţi-mă voi!
(In memoria tatălui meu, învăţătorul Cezar Popa)
SUNET ALBASTRU
Tudora POPESCU – Bucureşti
Nu pot să strig
Un ochi îngheţat
Am să adorm
Ca-ntr-un zbor
Pe un sunet albastru
UITARE
Spune-mi un cuvânt
În care să te pot aştepta
Golită de nemişcare
Dansând pe inima mea
Cu nici o lacrimă
Nu vreu să te surprind
Orbita de plâns
Îndărătul durerii
De sub aripa timpului
Am zburat unul din altul
Eteric de lumina ta
Mă voi risipi
O altă umbră
Mă va îmbrăţişa
Pe un destin transfigurat
De un zbor preschimbat
EU CRED ÎN NOAPTE
Şi dacă e noapte văd
Lumina mea trece
De la o fiinţă la alta
O lumină gigantică
Pe câmpul sufletului
Vreau mirajul undei
Alunecând în iubire
Cu o inimă ţăndări
O rază mă ajută
Să duc voinţa mea
Ochii mei miraţi
Lovesc arcul luminii
Eram o pasăre rară
În camera mea
În camera lui
Sub tăcerea aşteptării
Te caut printre stele
Lovesc întind mâna
Nu eşti te rispesti
Şi nopţile o iau la vale
Nu despart clipă
De strigătul că o rană
Fără lumina arzând
În muzici nescrise
Tot cred în noapte
Şi-mi şoptesc sperând
Puternică peste stele
Să vii la mine umilit.
123
Literatură
Albastrul tău, albastrul meu,
Cutreiera şi ce sunt eu,
Şi trup şi fapte şi cuvinte,
Şi regăsiri şi jurăminte!
ECOUL
Elena VRÎNCEANU
Sunt mii şi mii de iubiri care
Cu trecerea timpului, mor
Eu vreau să dau poveştii noastre
Lumina unui viitor.
Sunt mii şi mii de oameni care
Trăiesc şi nu mai ştiu de ce,
Eu vreau să dăm poveştii noastre
Un milion de zâmbete.
Sunt mii şi mii de inimi care
Tot bat, dar parcă fără sens,
Eu vreau să dăm iubirii noastre
Un scop, un ţel, un înţeles.
Sunt mii şi mii de glasuri care
Nimic nu mai rostesc,
Eu vreau să dăm poveştii noastre
Ecoul unui, "TE IUBESC"
OARE. . .sufletul meu,
cu care scriu,
asternandu-mi-l sincer
pe "foaia" imaculată,
pe care mi-l dezvălui,
deschis, cu toate
relele bune pe care
le trăiesc din plin,
spaţiului alb destinat
mărturisirilor ce NU-mi e permis
să le fac celui care
mi-a acaparat visele,
gândurile, . . .şi dorinţele,
cu o neaşteptată putere,
printr-o neaşteptată
turnură a vieţii mele,
chiar DUPĂ marea încercare
prin care a trecut inima mea,
la început de an,
va mai putea îndura
TĂCEREA la care mă supui,
din ce în ce mai des?
OARE. . .cum poţi să fi
atât de zgârcit,
ŞTIIND ce înseamnă
un gând, din partea ta?
E un păcat atât de mare. . .
OARE. . .
că ne mai scriem.
Albastru
E vis, şi cer şi...Dumnezeu!
Şi nu sunt, nici ...întinse ape,
Atât de-albastre şi...de-aproape!
124
E pescăruş şi...curcubeu!
Albastru e şi...gândul meu!
Aici, departe şi...mereu!
Albastră e şi depărtarea,
Şi zărea cerului şi...marea,
Albastru e... şi gândul tău,
Albastră slova de stilou!
Albastră e şi...noaptea mea,
Privită calm...de sub perdea,
Şi-aştept să te găsesc doar eu,
Albastru-n...iinfinitul meu!...
INIMA OCEANULUI
Loredana Nicoleta VIŢELARU – Huşi
De-aş fi ştiut atunci,demult....
S-ascult, îndemnul lunii şi-a vântului cuvânt,
Mă îmbrăcam cu raze şi suflul lui plăcut.
Să port iubirea noastră în lume, nu în gând.
Să fiu eu briza mării, să duc iubirea-n larg.
Sau valul în ocean, ce-atinge în catarg,
Să spun să tacă marea, să lase doar sărutul
Şi vântul să-nceteze, iubirii noastre să-ngenunchieze.
Să ne-npletim iubite, iubirea ce o avem,
Cu adieri uşoare, cu lacrimi din ocean.
Şi luna să străluce cu stelele în jur,
Să facă o cunună pe chipul nostru pur.
Să facem drum, cărare la ceruri şi-napoi,
Să-i dăm ofranda zâmbet şi mulţumiri apoi.
Să mergem în adânc, să spunem lumii mute,
Ca dragostea-i eternă, în cânturi să ne-o cânte.
Literatură
Ne-om cununa-n adânc, cu ei nuntaşi să ne fie,
Tu glasul mării line, eu valul cel pierdut.
Să-ţi pui pe frunte stele, eu buzele-ţi sărut...
Să fiu regina mării, tu zeul din adânc.
Aşa-ţi vor fi a tale zile
Când în oglinda inimii, tu vei privi,
Nici n-ai să-ţi recunoşti trecutul
Atît de mult te voi iubi.
Veni vom, noi la mal apoi, să spunem lumi întregi,
Pe valuri înspumate ce s-or opri în stânci,
Că le am adus iubirea-n pocale de argint
Să guste fericirea, să nu iubească n gând.
SĂ-MI DAI ARIPA TA
S-atunci vom colinda şi munţii cei înalţi,
Cu braţele deschise în umbra dintre brazi,
Să mă cuprinzi iubite, să mă iubeşti profund
Sub clar de lună şi adieri de vânt.
Să-mi dai buzele dulci, pe gura mea uscată,
Să port sărutul tău, în inima să-mi bată.
Să-mi fii suflarea mea, când nu pot să respir,
Şi eu să ţi fiu privirea din ochii de zefir.
De ai vrea tu călăuza să-mi fii în paşii mei,
Iar eu un ghid ascuns pe drumul dragostei.
Cu glas de vânt să pot rosti cuvinte,
Citeşte-mi cristalinul, să vezi că nu te minte.
Şi de-ţi v-a fi greu, iubirea-mi să-nţelegi,
De crezi că e povara în viaţa ce-o trăieşti,
Eu o-i pleca în mare, când vântul v-a porni,
Să duc pe fundul mării, iubirea ce ţi-o port...
În inima oceanului.
Mi te-aşezi fluture-n palmă,
Obosit îmi pari că eşti.
Te-a trimis iubirea iară
Cu-n sărut să m-amăgeşti.
Am să te primesc în suflet
Tu, iubirea să-mi aşterni.
C-a plecat ea de la mine
Din sfîrşitul altei veri.
Mi-ai adus cu tine şoapta
Ce-a rămas să stea la umbră,
S-a ferit o iarnă-ntreagă
Inima-mi să n-o audă.
Dac-ar fi şi mângâierea
Să o poţi căra pe-aripe
Ţi-aş da înapoi sărutul
Să îl duci, să nu mă uite.
Dar, fluture, te rog mai stai
Spune-mi fără glas, în şoapte
De iubirea eşti chiar tu....
Dă-mi aripă ta şi să fugim departe.
"Dedicată celei mai iubite fiinţe, dintre pământeni…"
DE AŞ PUTEA SĂ-ŢI IAU AMARUL.....
Îmi ţipă-n suflet, a ta tăcere...
Cînd suferinţa te cuprinde.
Te simt, de parcă ai trăi în mine
Cînd greu, respir de-a ta durere.
Aş vrea să-ţi dau o picătură,
Din dragostea ce încă am
Să poţi zîmbi din nou făptură...
Cu ochi-ţi trişti, c-atunci cînd ne iubeam.
Si-acum mai port acel vesmînt,
Ce mi l-ai dat în dar demult,
Privirea ta am prins cu-argint
Şi cu săruturi l-am cusut.
De aş putea să-ţi iau amarul,
Aş destrăma îndat veşmîntul,
Ţi-aş da-napoi chiar şi tot darul
Să îţi acopăr de tristeţe, chipul.
Aşteaptă-mă într-un amurg, tîrziu
De ai s-auzi în gînd, suflare
Va fii al meu vesmînt cu tull,
S-o să te îmbrace noaptea cînd apare.
Cînd zori-ţi vor deschide pleoapa
Şi-al meu sărut te va trezi,
Să ştii că nu mai sunt departe
Plecată-n zările pustii.
125
Când iubești...
Constantin FRITZ
Atunci când iubești totul e magic, la fel ca-n povești
Totul se schimbă, respiri cu sufletul mireasmă de iubire.
Trupul îți tremură, emoțiile pe el pun stăpânire
Inima îți vibrează în ritmuri nebunești, parcă plutești.
Totul începe ca o joacă de copii, ști să iubești chiar de nu știi
Și dragostea devine ca o artă, tot ce ai de făcut, iubirea îți arată.
Privești iubita la fel ca pe-o zeiță, pe-un piedestal o urci
E operă de artă, tu ești un sculptor ce vrei să o seduci.
Literatură
Privirea ei te țintuiește mai rău ca un ciocan, ești năucit
Te temi să-începi a lucra, dalta nu ști de-ai ascuțit
Finețea ei obligă la tăcere, ești mut dar de plăcere
Nu ai putere să-i atingi vre-un fir de păr dar inima ți-o cere.
Pe piele i-ai picta tablouri sfinte, cu ale tale buze fremătând
Dar încă te mai temi să n-o rănești, pictezi plângând.
Cu lacrimi vrei să speli iubirea voastră, de poveste
Și simți că altă operă ca ea în lume nu mai este.
Când scrii, în versuri ți se-așterne al tău suflet
Povestea-ți este ea îți e adânc în cuget.
În lumea voastră există doar frumos și poezie
Sunte-ți seduși o știi deja și ea o știe.
Doar împreună dansați în valsul fericirii, ca într-o oază
Îi simți în tâmple pulsul, el pașii-ți dirijează.
Gura-i e dulce, împrăștie parfum de ametist
Iubești iară iubirea pentru ea te face un artist .
Seducător
Seducător îți este chipul, zeiță ce la tine mă închin,
Fermecător îți este trupul, tu cea cu un surâs divin.
Surâsu-ți dezvelește căldura sufletului tău curat
Și ochii, văpăi de foc ce inima mi-o ard, neîncetat.
Seducător ți-e glasul, când la ureche îmi șoptești,
Când mă alinți, mă cerți sau când îmi spui că mă iubești.
Iar când mă strigi, inima îmi tresare, de tine sunt atras
Rămân sedus pe loc, vrăjit mereu de al tău glas.
Seducător ți-e versul, pătrunde în mine, gram cu gram
Îți recitesc la nesfârșit poemul, nici somn nu am.
Sunt sclavul poeziei tale, sedus de rime de amor,
Îndrăgostit de tine dar fără poezie pot să mor .
Extazul clipelor cu tine …
Extazul clipelor cu tine, e viu în gândul meu
Iubirea ce curge din tine, ca lavă de vulcan.
Și mă pătrunde încet, mă chiunuie mereu
Mă arde dulce dar puternic, la fel ca un ciocan.
Sedus de frumusețea ta, sunt cucerit pe veci
Te vreau aici, acum cu min, nicicând să nu mai pleci!
Mă arzi din nou cu o privire, mă țintuiești de-a pururi
Și nu e doar o închipuire și nu sunt numai gânduri.
Extaz e starea ce-o trăim, ne curge-n vene lavă
Și sânt al tău , și tu o știi, mi-o picuri peste mine.
Te chem în dansul dragostei și gura îmi e jilavă
Mă stingi într-un sărut lasciv, și mă aduni în tine.
126
Te rog mă iartă... !
Mona CIOBANU- Constanţa
Te rog mă iartă, dacă am greşit...
Şi după cum ţi-am spus, n-am vrut să te implic
Tăcerea mea avea un rost anume
Să te feresc de gânduri şi frământări nebune...
Eu te iubesc, şi sufletul mă doare,
Să te rănesc, nu vreau!!! Dar cum pot oare
Să te feresc, să nu suferi că mine !!!
Să te implic mai mult de-atât, nu mi-ar fi mie bine....
Şi-aşa, sufletu-mi e cuprins de durere,
Că nu-ţi pot oferi mai mult, chiar de ai cere...
Neputincioasă sunt, în fata sorţii azi
Şi lupta e pierdută...dar NU vreau TU! să cazi !!!
Şi totuşi acum, la ceas târziu din noapte,
Îmi răsună în tâmple ale tale şoapte...
Zâmbesc, şi sufletul de bucurie-mi e cuprins,
Căci, putut-am să te smulg din acel cerc închis.
Un cerc ce îţi stingea încet, încet
Sufletu-ţi minunat ce-ţi bate-acum în piept.
Mă bucur că a renăscut, a prins putere,
Asta e împlinirea şi menirea vieţii mele....
Să dau tăria şi forţa necesară
Celor din jurul meu: renasc-a doua oară...
E mulţumirea vieţii ce o am...
E bucuria mea din suflet...gram cu gram.....
Note pe portative
Zile din viaţa mea
Note pe portativ
Le înşir încet cu penelul
Prinde contur o melodie...
E melodia vieţii mele
Urcă şi coboară...
La fel ca liniile dintr-un EKG
O notă mai sus
O lovitură a sorţii
O notă mai jos...
Tăcere deplină
Melodie...
Dulce şi amară.
Primăvara şi toamna
Vara şi iarna
Rece şi fierbinte.
Note...
Mai sus sau mai jos...
Cuvinte...
Mai dure sau mai blânde...
Note...
Secunde...
Toate la un loc dau naştere unui cânt...
Cântul vieţii mele
Cu bune şi rele
Dar partitura se termină
Notele se întunecă...
Literatură
Dispar în întunericul vieţii
Iar dimineaţa reapar
Şi-ncep să compună o nouă filă
Dintr-o nouă zi de viaţă umilă...
Tu mă chemi, iar eu prind viaţă
Mihăiţă MACOVEANU – Slobozia, jud. Ialomiţa
Sunt poezia scrisă de tine,
Tu ai pus sufletul în mine,
Eu, când mă rosteşti prin şoapte,
Vin, din zi să facem noapte.
Tu, copiliţă, ochii tăi,
Ca fermecat, mă pierd în ei,
Renunţ, pentru al tău sărut,
La tot, ca şi când n-aş fii avut.
Locul tău
Că nu-s nimic fără iubire,
Sunt singur întru nemurire,
Iar tu, fătucă-n oful tău,
Ai să te stingi de dorul meu.
Te simt, în braţe, ca şi când
Tu niciodată n-ai plecat,
Ma duce, o lacrimă, prin gând,
În colţu-n care te-am păstrat.
Mă plec, iară, către pământ,
Că ştiu că-n fericire sunt
Unde te-am găsit, în seară,
Îndrăgostită prima oară.
Urmele degetelor tale
Stau acunse-n palma mea,
Buzele miere de petale,
Le-am pus la suflet, undeva.
De ce să vin din univers,
Născut din iubire şi vers,
Când pot rămâne în braţele tale,
Unde inima nu mă doare.
Inima arde-n dorul meu nestins,
Ofrandă primului nostru sărut,
Când tu mi-ai spus şi eu am râs,
Că locul tău, e doar al tău şi atât.
Sub un salcâm, uitat departe,
Citeşti, să-mi fac aripi din carte,
Din noianul de cuvinte, legate cu aţă,
Tu mă chemi, iar eu prind viaţă,
Te iubesc, cât de la pământ până la soare
Timpul miroase a oameni
Ghiţă GEORGIAN – Ploieşti
Pe umerii tăi dezgoliţi, una câte una,
Ca un izvor nesfârşit de muze, întruna,
Cad lacrimi din sufletul meu răvăşit,
Mult timp mi-a luat, până ce te-am găsit.
Călcând peste cioburile timpului
paşii noştri se pierd
devenind
semne mai negre ca însăşi frica de moarte
De ce, când rămân fără speranţă, mai eşti,
Atât de preţioasă, ca amintirea-n poveşti?
De-ţi voi greşi, prin fapte ori prin cuvânt,
Nu uita că te caut, de când fără tine nu sunt.
cuvintele arse, ale ei, ale lui
se agaţă de balustrada nemuririi
de-ar fi alei... de-ar fi un glas
sa ne urmărească, să nu ne şoptească
ieşirea din labirint
Departe, de inima mea, ai fost şi de mine,
O clipă nu mi-am luat gândul de la tine,
Ca într-un vis, din iubire, mi te-am dorit,
Să-ţi şoptesc, la ureche, cât mi-ai lipsit.
Să te strâng la piept şi să nu te mai las,
Ca şi când nimic fără tine nu mi-a rămas,
Cerul cu stele am să ţi-l pun la picioare,
Te iubesc, cât de la pământ până la soare.
127
luna ne priveşte
rece precum noaptea
magmă nestinsă, rătăcită în oceanul păcuriu
străpunge neomul cu ochi goi de matelot
scrumul coroanei, urmele apusului
ea, el...
cioburile timpului, balustrada nemurii
noi...
Literatură
Plimbare nocturnă
Sângele nopţii umblă roşu în vitralii
Parfumul adânc al vântului îmi inundă nările
Sunt în centrul universului de vârtejuri
În podul rafalelor grave
În lumina vie a sumbrei sticle
Păsări mici ca lego-urile de bronz
Străbat faţa-mi care suflă greu
Păsări mari ca turme de lupi
Liniştesc repede vânturile. Eu nu mai stau
Cobor privirea şi observ frământarea ei atmosferică
Îmi imaginez un arc, o clepsidră
Degeaba vreau să strig
Parcă aş rupe spătarul unei confensări
Şi parcă mereu am trăit aşa
Într-o parte mândru, într-o parte melancolic
Sărut sufletul tău ...ești tot ce azi iubesc
Te regăsesc mereu, în fiecare vers .
Va judeca doar timpul, de e adevărat
Și dacă am pierdut...ori de am câștigat !
La fel
Aştept
să vină ceva necunoscut
aştept să se scurgă pe undeva timpul
din retine
timpul, cel care mă loveşte
lăsându-şi amprentele pe chipul meu
Totul e la fel
glasul orelor grijulii cu itinerariul timpului
se ascunde în vorbe măreţe
acelaşi freamăt constant
fără de care oamenii s-ar usca
şi ar muri
Sufletu-mi îngenunchiat stă de strajă
pe alocuri se zăreşte o nuanţă de îngeri
ce se scaldă într-o zare de aprilie
printre ei curge o rază
bubuie pământul - totul e la fel
O viaţă, un destin, o poezie
Marinela Florina JURCA – Timişoara
O VIAȚĂ prea nedreaptă uneori
Și prețul de plătit ,e mult prea mare .
Cu sufletul, când ajungi ....să vorbești ...
Și-l rogi ...să nu te doară !
Este doar o poveste ? Poveștile, nu dor ...
În ea eu mi-am pus azi , pecetea zilelor .
Mi-am dus la gură iar, paharul de venin
Ca-ș vrea să-mi șterg de pot...o parte din DESTIN .
În față am hârtia, creionu-ncepe a scrie.
În clipele de dor, se naște-o POEZIE.
Duc mâinile la ochi, șterg lacrima, că arde ...
Iubirea iar mi-o scriu...va dăinui-ntr-o carte.
128
Am renunțat
Am devenit tristețe, și lacrima cea plânsă
Toată durerea vieții, în suflet mi-e pătrunsă .
Am renunțat la tot, și aș mai renunța
Să șterg și amintirea, să pot, ce mult aș vrea .
Cuvinte de iubire, nicicând n-am să mai cred
Pe drumul de iluzii, eu n-am să mă mai pierd .
O viață am fost iubită ... numai prin cuvânt
Ce mi-a adus tristețe, și mă-nvatat să plâng .
Să gust din fericire, nicicând n-am reușit
Deși am respectat, și sincer am iubit.
Am oferit iubire, chiar viața mi-aș fi dat.
Minciună și trădare, la schimb am căpătat.
Azi sunt în lumea mea, pe care mi-am creat-o
Pe care am tot scris-o, am mai și desenat-o .
Mă lupt cu un trecut, ce încă-l retrăiesc
Ca un copil să meargă ... învăț eu să zâmbesc .
Am renunțat la toți, și nu vreau să-i mai văd
În vorbe mincinoase, nu pot să le mai cred .
Aș vrea să pot uita, o parte din trecut
Când ,,dragostea" lor toată, amarnic m-a durut .
Iubirea nu rănește, nu minte , nu trădează
Nu-i strigăt, plâns, suspin, nici suflet ce oftează .
Nu-i lacrimă amară, smulsă, din ochi, prea plânși
Nici ani pierduți, în care ... tristețea a învins .
Ochii-ți triști, ce rău mă doare
Aș pășii azi înspre tine
Străbătând, marea tăcerii.
Ca să îți alung tristețea
Dându-ți floarea, primăverii.
Eu ți-aș mângâia privirea
Ochii-ți triști, să nu mă doară .
Literatură
Of, din dragoste de tine
Inima, mi-aș scoate-o afară .
Aș ocoli tot pământul
Nu o dat' ci mii de ori
Ți-aș aduce de departe ,
Sorii dimineților .
Cine-i mai iubit ca tine,
dintre muritori de rând ?
Cine-i prizonier în slove,
legănat în al meu gând ?
Mai pot în noapte oare,
răspuns să dau, gândului tăcut ?
Și oare pot muri, când simt,
că nici nu m-am născut ?
Îmi plânge doru-n suflet, dar eu zâmbind privesc
Juratu-m-am cândva, că n-am să mai iubesc.
Mi-am îngropat iubirea, în cripta cea mai rece
Aș vrea să am iubire, dar până mâine-mi trece.
Dar tristețea, din privire,
nici nu știi, ce chin îmi este.
Aș vrea să pot scrie soarta,
Viața, fie o poveste.
Dar sunt doar , o muritoare
Destinul, nu pot să-l scriu .
Și nici nu am două aripi,
lângă tine, ca să fiu.
Iar distanța-i, mult prea mare,
Că desculță aș veni.
Și aş presăra, în lacrimi,
drumul, cât de greu ar fii.
Cât ți-aș mângâia privirea,
gura , cât ți-aș săruta .
Și n-aș mai pleca iubite,
o clipă, din viața ta.
Trist îmi ești, la fel și eu ,
măcinați de doruri grele .
Cărările, fiind înspinate ,
noi desculți, pășim pe ele .
Aș trece prin foc și apă,
Ce n-aș face, tu stii bine .
Și m-aș închina la ceruri ,
Să mă văd că-s lângă tine .
Poate-ai să străbați tu calea
Munții, apa dintre noi.
Într-un prag de înserare,
Dragul meu, noi să... fim doi.
''Poezii, ce multe-am scris
Încât șirul le-am pierdut.
Le-ai citit, pe toate, știu ...
Neștiind că "muză", te-am avut''Noaptea
Când vine noaptea, tăcerile mă dor
Prin suflet trist, îmi trece un fior .
Un gând nebun, tăcerea mi-o adună...
E mult prea noapte...
Iar cerul, parcă-mi tună .
E mult prea noapte și-mi ești mult prea departe
Și nu auzi, inima mea cum bate
Și nici privirea, în noapte cum te caută
Aș vrea să îmi vorbești, la fel ca altădată .
129
CHEM VIITORU-NCOACE
Ionela Ramona TEODORESCU – Timişoara
Mă lupt cu viaţa iarăşi şi cu destinul poate,
Trecutul mă urmează chiar de îl las în spate,
Aş vrea să biruiesc, să fug spre viitor
Şi să m-agăţ de el să uit că-s călător.
Călătoresc în timp, nici spaţiul nu-l măsor,
Vreau viitoru-aici căci poate-i mai uşor,
Mă sfâşie prezentul, în suflet am doar răni
Rămase de pe drumul pierdut dintre cărări.
Mă simt ca-ntr-o clepsidră ce timpul o întoarce,
Oricât aş vrea să fug, trecutu-mi vine-ncoace,
Sunt prins într-o capacana şi izolat de timpuri,
Aş vrea eu să trăiesc dar anii.... par minuturi.
Sunt rătăcit în spaţiu şi nu ştiu unde să fug,
Am alergat atâta şi-acuma sunt pe rug,
Mă priponit trecutul şi nu mă lasă-n pace,
C-o ultimă strigare.....chem viitoru-ncoace.
MI-AI DĂRÂMAT ŞI VISUL
Mi-ai dărâmat şi visul, din cer s-a prăbuşit,
Cât am ţinut la tine şi cât te-am mai iubit,
Cum ai putut iubite, tu să mă minţi aşa?
Că îmi oferi şi Luna s-o am în mâna mea.
M-ai amăgit cu vorbe şi te-am crezut mereu,
În nici o clipă-n suflet nu am simţit că-i rău
Să cred în ochi tăi şi lacrima ce-ţi curge,
Iar acum dorul greu pe mine mă ajunge.
Literatură
Eu te vedeam un sfânt şi te-nălţam la cer,
Acum mi-ai arătat cum visele îmi pier,
Era mult prea frumos să fie adevărat
Şi pentru mine-n viaţă un om bun, minunat.
Am suferit o viaţă că mi-a lipsit iubirea
Şi nici acum n-o am, ci am doar amăgirea,
M-am dezgolit de toate, nimic nu ţi-am ascuns
Dar umilinţa mea a fost acum răspuns.
Am plâns atâtea zile şi nopţi eu am pierdut
Doar să fiu lângă tine, nici somn nu am avut,
M-a părăsit iubirea sau nici nu am găsit-o?
Ce ştiu acuma sigur, speranţa mi-am pierdut-o.
M-am prăbuşit de tot, mă aflu la pământ,
Doar sânge am în lacrimi de cât de tristă sunt,
Mi-ai omorât şi visul în care eu pluteam
Şi nu mai am motivul la care eu visam.
Prinţesa Desertului...
George Emil DRAGOMIR - Brăila
Într-o lume aşa murdară de necazuri, de povarà
Nici Pământul nu mai rabdă, suferă şi stă să moară.
Dar mă rog la Dumnezeu, să trăim doar cum vreau eu
Să trăim ca în poveste, cu prinţi, zâne şi crăiese.
Am şi eu povestea mea, dintre un băiat şi o fatà
Se iubeau aşa frumos, c-au întors lumea pe dos
Ea era fatà frumoasă, de viţă nobilă, aleasă
El era tare sărac, dar frumos şi omenos.
SPUNE-MI IUBIRE TU…
Se jucau, se sărutau, vorbe dulci ei îşi şopteau
Iară noaptea când venea, Doamne!...ce se mai iubeau!
Dar fata e supărată, e promisă, era dată
Unui om urât, cu stare, ce-l ura la disperare.
Spune-mi iubire tu, de iar mai poţi să vii.
Spune-mi că fericirea va fii noapte şi zi.
Că stelele-or cânta de bucuria noastră,
Că va zâmbii şi cerul, întreaga boltă albastră.
Ei iubire şi-au jurat şi fata la îndrumat
Să plece-n pustietate, repede, cât mai departe
Să găsească o oaza mare, ,,Oaza Iubirilor"
Să trăiască împreună povestea lor de amor.
Grăieşte-mi tu de poţi, că vei veni la mine,
Că-ntreaga răsuflare, o voi simţii cu tine.
Anunţă-mi tu iubire, că n-ai să pleci nicicând,
Şi că vei sta cu mine, cât sunt eu pe Pământ.
Dar Sahara este mare, doar nisipuri mişcătoare
Unde să se afle oare acea oaza iubitoare?
Singură lor legătură că vor fii iar împreună
Era trist şi supărat că de fata a ascultat!
De zile vin mai grele ...iubire tu să-mi faci:
Speranţe puse-n ele, în zâmbet să le-mbraci,
Să mă cuprinzi în braţe, să uit ce-i întristarea
Şi să mă bucur eu de tine..... cât e zarea.
Acum stă privind doar cerul luminat de mii de stele
Vântul îi purta de ştire cumplită, urâtă veste
Că undeva departe se fac pregătiri de nuntă
Că cea mai frumoasă fata se mărită cu a sa brută.
Petale multe-n tine vor creste-n ca-ntr-o floare,
Să izbăveşti cu bine şi amăgirea-ţi moare.
Spune-mi iubire tu, că nu mai sunt furtuni,
Că oameni-s frumoşi ....cu sufletul sunt buni.
Şi-ncepu el să se roage la Luceafăr şi la Lună
Din nisip să iasă apă, să dea viaţa la natură
Să poată face o oaza s-o aducă pe-a lui zână
S-o facă prinţesă lui, Prinţesa Desertului!
De-ai să revii la mine, iubire n-ai să pleci.
Te priponesc în lanţuri de mine să nu treci,
Să pot să fiu un zâmbet, atât cât eu trăiesc
Iubire doar tu porţi .......minunea să iubesc.
Acum oaza era gata, dar nu mai apărea fata
Astrele l-au ajutat şi în ceruri au plecat
Doar o stea micuţă, parcă stă, râzând de a lor fapta
Oare cine este oare, steaua mică zâmbitoare?
Dar de-odată ea căzu, întuneric se făcu
Se simţea la depărtare că vine furtuna mare
Steaua mică zâmbitoare, Carul Mic şi Carul Mare
Răpise mireasa nuntii în viteză cea mai mare.
Ei pe loc s-au cununat şi spre oaza au plecat
Să trăiască fericiţi, aşa cum au fost ursiţi
Ce poveste minunată despre un băiat şi-o fata!
Despre-un prinţ şi mireasă lui, Prinţesa Desertului!...
EL? - SOARELE...EA? - LUNA...
Frumos e seara pe-nserat
Când stai pe malul mării, la scăldat.
Priveşti în depărtare marea
Spre orizont se vede zarea.
Pe cerul mare, înstelat, apare Luna
Cu lacrimi calde pe obraz, întinde mâna.
130
Literatură
Era întoarsă toată spre apus
Acolo unde Soarele s-a dus.
DISPERARE
În mine însămi cad, mă pierd , mă prăbușesc –
Un hău se hrănește cu miezul din mine –
Demult am uitat sentimentul de bine ,
În profunzimea firii mi-i dor să trăiesc .
Pe la ureche vântul îmi şopteşte
Că Luna plânge şi tare mai iubeşte.
Dar ea purta iubirea interzisă,
Ce prin natură firii, nu există.
În traiul meu simt pâinea și scumpă și amară –
Desprinși de gândul bun, în jur văd tot mai mulți Sunt oameni prin canale, flămânzi, drogați, desculți Când nu mai ai ce pierde și viața e povară .
Tare s-a supărat Mama Natură
Pe cei doi astrii, Soarele şi Lunà.
Nu accepta iubirea dintre fraţi
Şi le-a mărit distanţa!...Ce să-i faci?
Se-mbolnăvesc destine și ne conduc nebuni –
Ticăloșiții toți ne calcă în picioare –
Fărâma de normal, batjocorită, moare,
Ne dușmănim hrăniți cu ură și minciuni.
Acuma când pe cer răsare Soare
Ea, biata Luna pleacă la culcare.
Dar el trimite-o rază de lumină
Şi-i încălzeşte Lunii a sa inimă.
Încă percep normalul, încă tânjesc spre bine –
M-agăț de-un colț de suflet cu sentiment normal –
Înot cu îndârjire în ape fără mal –
Mă pierd în mine însămi și cât mi-i dor de mine ...
Aşa iubiri găseşti şi pe Pământ,
Când tinerii de azi, iubesc plângând
Şi-şi pun mereu această întrebare:
,,Oare distanţa asta va dispare?"
Veteranul
MUGURI DE CEARĂ
Dr. Teona SCOPOS - Iaşi
În mugurii topiți din trup de lumânare
Ghicesc străvechi contururi de mândră catedrală –
În flacăra subțire , o umbră ancestrală
Mă poartă-n vremi uitate demult în lumea mare.
Mi-i sufletul lumină și gândul călător
Sub semnul Sfintei Cruci , cutreieră pămîntul –
Nasc rugăciuni în mine și-mi rostuiesc cuvântul
Din miezul meu de cuget , de viață și de dor .
Și văd cu ochii minții prea sfintele altare
Și simt căldura blândă a rugii nerostite –
Și lacrima de ceară clădește stalactite
În mugurii topiți din trup de lumînare.
Ec. Ioan MARCU – Huşi
Oştean viteaz al României
Ce la a patriei chemare
Cuprins de simţul datoriei
C-ai fost străjerul brav al gliei
Te slăvim cu venerare.
Pentru a patriei onoare
Cu credinţa moştenită
Ai spus “prezent” cu-nflăcărare
Să întregeşti a ei hotare
Cu Basarabia răpită.
La Ţiganca peste Prut
Primind “botezul focului”
Cu crezul tău neabătut
Ai luptat neîntrerupt
Până la Cotu Donului.
Şi -acolo din încercuire
(Dacă ai scăpat cu viaţă)
Cu duşmanul după tine
Te-ai retras fără oprire
Şi ai venit la tine-acasă.
Un răgaz nu ţi-a fost dat
(Sau precum ţi-i scrisă “soarta”)
Tu din nou te-ai “înrolat”
Cu alte forţe ai luptat
Spre Nord-Vest, în Munţii Tatra.
Acolo tot ca un erou
Cu acel duşman fost aliat
Războindu-te din nou
Cu trupul oţelit al tău
Te-ai dovedit vrednic soldat.
131
Literatură
Tu al ţării brav oştean
C-ai fost viteaz la mod sublim
Întors acasă veteran
Că ai luptat cu mult elan
Cu lauri te împodobim.
TU ...INIMA!
Crina CIOBOTARIU - Răducăneni, jud. Iaşi
Inima mea simte că a obosit!
Eu îi ordon MERGI PÂNĂ MÂINE!
Mă.ntreaba..de ce?
Aşa mi-ai spus şi ieri!
Dincolo de cuvinte îi răspund
Prin gesturi..dincolo de privirea mea
Şi simţurile mele ...scăpă o lacrimă
Colorată în nuanţele cerului, încă senin!
Citisem într-o carte..
Sfârşitul nu-i aici!
Îl iau pe Ieri cu mine!
Şi batem negreşit
În fereastra zilei de mâine!
Am nevoie de tine!
Bat clopotele!
Îmi sugruma vocea.... mai lupt!
O secundă ..rămâi cu mine!
Tu inimă a mea!
Fii pompa sângelui meu
Ajută-mă să mă ridic la nori
Şi uită durerea care sfâşie
Fiecare bătaie a ta!
Te ajut îngenunchiată! Ajută-mă şi tu!
Vreau să rănesc o dată ..destinul
Şi viaţa să meargă mai departe...
DESTIN
Am alergat prin ploaie,
Fiecare strop m-a iubit
Nu ştiam atunci
Că-i plata bietului sfârşit!
Am alergat prin rouă
Tălpile goale, m-au durut
Nu am ştiut atunci
Ca o poveste e fără început.
Am alergat prin viaţă
După un sens, nesens
Şi nu ştiam că plată
Se face..şi. nu ches!
Plăteşti cu cardul?!
În iad sau poate rai
Dai trupul drept răsplată
Şi viermilor ...le plac!
Iar sufletul se zbate
În corpul altcuiva..
Un amanet creat
De talpa ta..
Lăsată în palmă
Cuiva!
132
Şi nu mai pot
M-am întâlnit cu viaţa mea
Pe stradă ! era cu alte haine
Nu colorate!
N-am întrebat de unde vii sau unde pleci
Era rănită parcă
De poteci…
Nu am ştiut să o ating...
Mi-era şi teamă era şi frig...
Am încercat să-i mângâi pletele…de plumb
Era atât de frig!
Am încercat să suflu peste ea
Aşa cum magii au salvat. ..
Cândva un prunc...
Dar viaţa mea, curgea...
Prin firul...unui ac
Fragil !
ŞI MĂ STRIGĂ!
Variaţiuni pe corzi de toamnă
Înv. Corneliu LAZĂR – Gura Bohotin,
jud Iaşi
Ninge puf de păpădie
Şi la gârlă şi la vie
Garnisind cu benzi de pluş
Câmpul uns cu gălbenuş
Carul, bine încărcat
Trăncăneşte-n drum spre sat
Scârţâind ciolane-n roată
-Hai Plăvane-ajungem tată!
Pe răzor sună mohorul
Dospeşte satul ogorul
Şi se unflă-n crăpături
Butoiul cu murături
La bordee, focuri, vreaşcuri
“Cioca-boca”, doage, teascuri
Nituri, apă clocotită
Turte, fum, ardei de plită.
Papură, cercuri, surcele
Must în bărbi şi în ulcele
Foşnet, prispe încărcate
Literatură
Vorbe, mâneci suflecate
Babe cu păstăi în poale
Văicărându-se de şale
Troscot, Frunze, pene, raţe
Rufe crpite pe aţe.
Arămii şi cheli dovleci
Plâng la uşile de beci
C-or să vină “ţaţele”
Să le scoată maţele.
Intr-n sat cârduri de vite
Stârnind colbul sub copite
Şi-aşternându-l ca un fard
Pe nuiele din gard.
Zgomotos balon de grauri
Se răstoarnă pe coclauri
Se dezumflă-ntr-o clipită
Prăbuşit în răsărită.
Cada-i plină. Forfoteşte
Rubiniul şiroieşte
Prelingându-se în şagă.
-Nu bea mult! Nu fi-ntr-o doagă!
Ţânci golaşi pe un butuc
Zvârl cu beţele în nuc
Iar atunci când nu chitesc
Nucile, se hârjonesc…!
Scame albe, mătăsoase
Lipicioase şi băloase
Capcane de crengi uscate
Cuiburi de omizi spurcate
Batoane de ciocolată
Sus într-o nuia curbată
Ac mătănii într-o baltă
Când se lasă, când se saltă
N-am de lucru dragii mei
Şi mă leg de un ardei
Care are nasul roş
Şi-mi vine cu un reproş:
-Deschide uşa la tindă
Şi te uită în oglindă
Şi-ai să vezi că nasul tău
E mai roşu ca al meu!
……………………….
Chiar mă simt că mă sugrumă
Laturile reci de brumă
Nici că m-ar trece fiori
De n-aş auzi cocori…!
Faţa Soarelui
Ed. Cecilia PISALTU - Huşi
(Prelucrare după „Legenda Florii Soarelui”)
Trăia un împărat odată,
Într-un castel, lâng-o pădure,
Avea bătrânu-o mândră fată,
Pe care-un crai voia s-o fure.
Îi dete tatăl ei poruncă,
Să nu iasă din castel,
S-au tras zăvoarele;ba încă,
Ferestrele le-a ferecat chiar el.
Iar Craiu-acela Soarele era
Şi-avea împărăţia sus... în vânt,
133
Pe fată fecioreşte o iubea,
Dar nu putea să vină pe Pământ.
Atuncea Craiul mult că s-a rugat,
De Zâna bună să-l prefacă-n om;
Cu-aripi de aur ea l-a-naripat,
Şi la trimis în zbor înspre palat.
Aici, într-o odaie-nchisă sta,
Fata, de frica lui să n-o răpească,
Din caier lâna ea torcea,
Stând pe-o sofa împărătească.
Jur-împrejur, prin curte la palat
A căutat pe fată s-o zărească,
Dar a văzut că totu-i ferecat
Şi Soarele-a-nceput să plănuiască:
Printr-o deschizătură a uşii lumină se zărea,
Pesemne împăratul n-o văzuse,
Dar Craiului ce bine îi părea,
Pe acolo în palat uşor pătrunse.
Găsise fata, care-nspăimântată,
A vrut să ţipe, dar.... nu mai putea
Şi făr a mai avea simţiri deodată,
Căzu pe braţul celui ce-o iubea.
Atuncea, Soarele pe cal o suie
Şi-n zbor cu ea spre ceruri a plecat.
Când a ajuns, fata văzu că nu e
Ca pe Pământ; şi mult s-a minunat.
Dar bucuria fetei n-a durat,
Ne-având aici cu cine să vorbească,
Căci soarele era ziua plecat
Pe cer;Pământul ei să-l încălzească.
Zilele de-a rândul fata întristată,
A plâns. Iar mamaSoarelui deodat
La o caleaşcă poleită toată,
Doi cerbi şo două căprioaree a-nhămat.
Zbura fata cu bucurie mare,
Către castelul ce l-a părăsit,
Dar iată că o rază lucitoare,
O urmăreşte de la asfinţit.
Ajunsă-n curte, îi zâmbea în prag,
Bătrânul împărat ce-o aştepta cu drag.
Văzând că nu mai opoate s-o ajungă
Cu lacrimi Soarele a blestemat:
În floare galbănă şi cu tulpină lungă,
Să se prefacă fata deodat.
Şi de atunci când floare înfloreşte
Privirea către Soare şi-o roteşte,
Iar Soarele, mergând pe cer haihui
Priveşte-n jos, la Floarea Soarelui.
Literatură
Lacrimă pentru bunicul
Phoenix
Înv. Maria MORARU - Huşi
Copile !
De ce lacrimile curg pe faţa Ta ?
Se rostogolesc una câte una
Până ajung jos pe duşumea
Şi…fac o mare lacrimă acuma!
Apleacă-te strângele, sunt sfinţite
De acea rază de soare binefăcătoare.
Pune-le într-o batistă şi cu flori de camp
Du-le la Bunicul Tău…acum.
Ancuţa CIOCOIU - Huşi
Cuvintele ce nu le-am spus, nu le-am găsit;
Le-am arătat doar firii,
Sperând că poate-ai să le vezi,
Căzând pradă iubirii.
În ochii mei ardeau fără-ncetare,
Cuvinte mari:dragoste, venerare;
Priveşte-I chipul din fotografie,
Parcă zâmbeşte acum la Tine
E mulţumit că, înveţi bine
Esti voinic şi Te-ai făcut cuminte.
Au ars şi nu le-ai mai văzut,
Să ştii, că tot ceea ce faci
Trebuie făcut cu înţelepciune
Ca totul să asă bine
Şi să trăieşti fericit ani mulţi!
Iar ochii au rămas atât de goi, precum e vântul.
Învaţă, studiază, cercetează
Respect pe cei din jurul Tău.
Ca şi Tu, să fii respectat de Ei!
Ş-atunci vei fi pe deplin, fericit cu Ei.
Iar, chipul Bunicului îl vei vedea
Luminat şi de ale Tale împliniri
Nu-l uita nicio clipă.
Nici azi, nici mâine, nici în veci!
Copile !
Şi “El” vechează asupra ta acum!
Bugetarul
După un an de şcoală, trudit, dar mulţumit,
Un bugetar adesea îşi zice - gând mâhnit:
Mai lungă-mi pare vara acum, când stau acasă,
Aş vrea la munte*mare, dar “punga” nu mă lasă!
Rând pe rând în scrum s-au prefacut.
Cenuşa a căzut pe suflet, îngropându-l,
Însă iubirea va reînvia,
Cum Phoenix naşte din cenuşa sa.
Nu te mai văd
Şi iarăşi îmi vii, cu serile reci,
Cu nopţile seci, să mă mângâi.
Şi iarăşi mă laşi în ploaie s-alerg,
Cu picuri rebeli şi vântul tăcut.
Pe drum, numai praf, înghite tot cerul,
Ce cade ca ploaia, să măture tot;
Pe străzi, tot se udă; iar clipa durerii,
De lacrimi sărate, udată-i încet.
Eu nu te mai văd, dar pielea te simte:
Îmi vii câte-odată de te prelingi,
Din ceruri înalte, ceruri divine,
Şi bietul om cu carte, cu planuri îndrăzneţe,
Cu ţârâit în creier ca vara prin fâneţe,
Trage mereu nădejde că anul care vine,
Va fi desigur altfel-va fi cu mult mai bine…
…………………………………………………
Câţi ani au trecut ca vântul, câte calde veri?
Mai eşti tu astăzi, spune, aşa cum erai ieri?
Doar porţi cu drag în suflet o glorie măreaţă
Că ţi-ai făcut cu cinste menirea ta în viaţă.
Te-ntorci pe pământ, să mă-ntâlneşti.
Nici tu nu mă vezi, dar în picuri de ploaie,
Ţi-ai strâns sufletul, să îl ascunzi;
Iar în zilele înnorate cu răcoare,
Te contopeşti cu mine, într-un întreg.
De asta-mi place ploaia…că te mijeşti în ea;
În picurii umezi de pe pielea mea.
Aşa iubesc ploaia, cu faţa spre cer,
Cu ochii în lacrimi, te privesc şi sper.
134
Literatură
Balada trenului bătrân
Gheorghe NICULESCU &
Florentin SMARANDACHE
Pe drumul cel de şine ce duce la Vaslui,
Venea un tren, agale, din târgul Iaşiului.
Şi trenul venea singur, pe drumul plin de soare,
Scrâşnind din roţi, fiindcă nu prea avea unsoare.
Venea trăgând vagoane şi fluierând arar
A pagubă, că iarăşi nu se-ncadra-n orar.
Vagoanele sunt goale şi zdrăngăne pe şină
Că orişice român şi-a cumpărat maşină.
Doar naşul prin vagoane tot umblă ca năuc
Sperând ca, pân-la urmă, să-i cadă vreun ciubuc.
Ajunse trenu-n gară şi salută — fiu, fiu! —
Pe-un nene cu paletă, cravată şi chipiu.
Fluieră impiegatul, salută cu respect
Şi-i dă din nou plecarea trenului cel infect.
Plecă trenul la vale, bătrân şi demodat,
Oftând că-i nerentabil şi neprivatizat.
Tratament
Un bătrân, pe care-o boală
În ultimul timp îl sapă,
La spital s-a prezentat
Să ceară hapuri cu apă.
Şi-a-nceput încet să bată
Pe la uşi. Apoi a stat;
Medicul era plecat,
Iar o soră medicală
L-a certat:
— De ce-ai venit iarăşi la noi?
De ce n-ai stat acasă?
Să te fi uns cu usturoi
Şi cu untură grasă!
— Poftim de m-ascultă, cucoană,
Că iar am călcat azi pe bec;
Dar dacă îmi dai o pastilă,
Îmi iau tălpăşiţa şi plec!
Te uită la mine, bambină,
Deci vino, te rog, mai aproape,
Căci boala m-apasă haină
Şi popa ar vrea să mă-ngroape.
— O, n-o să mă crezi, bătrâne,
Dar pastile zău că nu-s!
Mergi, te rog, la farmacie,
Poate-s compensate-n plus!
Şi, dacă e coadă mare,
Ia-ţi mata o lumânare.
Şi aşa plecă bătrânul,
Cetăţean din Europa,
Galben precum o lămâie,
Să-l trateze cu tămâie
Taica popa.
Prenatală
Domnul Nae, din Dolhasca,
Tânăr şi frumos băiat,
Fiindcă o iubea pe Nasta,
Într-o vară, s-a-nsurat.
135
Şi a-nceput Nae treaba,
Cum fac tinerii, dar ştii?
Dumnealui muncea degeaba:
Nasta nu făcea copii.
Auzind Nae că barza-i
Poate face bucurii,
Cuib rotund, berzei pe casă-i
Făcu el, din bălării.
Şi-a sosit şi ziua-n care,
Cei doi mult s-au bucurat,
Când o barză cu cioc mare
Pe-al lor cuib s-a aşezat.
A trecut vremea şi basta! —
Vre-o nouă luni şi ceva —
Aşteptând Nae şi Nasta
Că un copil vor avea.
În sfârşit! Nae, aseară,
Când se întorcea acasă,
Află că soaţa-i frumoasă,
Făcu... gripă aviară.
Parul de lângă drum
Sunt păr de lângă drum, păzit de gard,
Nu poţi lua o pară nici cu card.
Drumeţule, de vrei cumva o pară,
Să o comanzi pe net, în altă ţară,
Că eu, dacă o pară mică am,
Am să o vând la altul, din alt neam.
Dă şpagă şi primeşti — Ce nu-ţi convine?! —
Dacă chiar vrei o pară de la mine!
Iar dacă vrei s-aduci cuiva un blam,
Adu-i stăpânului pe care-l am.
E politrucul care, cum ştii bine,
Ne va sfida: pe tine şi pe mine.
DREPTATEA LEILOR
(După fabula „Dreptatea leului” de Grigore Alexandrescu)
Prof. Corneliu VĂLEANU – Iaşi
Leii, după ce l-au sacrificat pe mai marele lor,
Au început să se certe de zor,
Ne mai ştiind pe cine şi cum să întoarcă pe dos,
Iscând gâlcevire pentru un ce folos,
Astfel, s-a dat de ştire să se ştie
Că s-a intratat în democraţie
Şi cine rage mai tare
Poate fi tot mai mare.
Şi s-au pornit leii în ţara lor dragă
S-o stoarcă, s-o-mpartă, s-o fure, nu şagă,
Căci le-au venit în ajutor
Cu mult spor
Alţi hămesiţi veniţi de pe-afară
De s-au îmbălat cu ocară,
Fără să ştie
Ce va să fie:
Şobolanul roşu perfid,
Şobolanul gri mai avid,
Cârtiţele cu botul turtit,
Corbii cu-a lor croncănit,
Lupul cel fioros,
Literatură
Mistreţul cu râtul lui gros,
Bivolul sforăind şi pieptos
Sau alte lighioane în taberi grupate
Făcură din ţară o junglă cu de toate.
Leii,văzându-se primejduiţi, s-au regrupat
Să-şi apere prada ce-au apucat
Şi luând exemple de la alte noroade
Cu vechi state-n prostimea ce-o roade
Au dat legi şi alte hrisoave
Pentru-a stârpi răzmeriţe, bârfe şi alte voroave...
Deci, fiind abili şi isteţi,
Au întocmit, democratic, legi cu peceţi,
Dându-le drumul în cele patru hotare
Ca să ia aminte fiecare
Că nu mai e dictatură,
Că nimeni nu mai are lacăt la gură
Are liber la ciripit,
Dar nu oricum, ci organizat
Şi autorizat.
Mai întâi au ieşit şoriceii din mină
S-arate cam cine-i de vină
Şi după exemplul lor
Tot furnicarul a ieşit în decor...
Şi uite aşa în câţiva ani
Leii s-au trezit că nu mai au fani,
Devenind, astfel,nepopulari
Şi acuzaţi permanent că-s avari,
Sărăcind prostimea cu creşteri de preţuri
La diferite nutreţuri,
Oferind praf în ochi – indexări,
La şomaj şi inflaţie – justificări
Şi ajutoare sociale
Pentru cei cu copitele goale,
În paralel au căutat vinovaţii
Nu printre ei care guvernează, ci alţii...
Şi au descoperit foarte grăbiţi
Pe cei mai neisprăviţi
Şi ca nişte turbaţi
Au urlat spre cei vinovaţi:
- Iepurii, că-s bugetari,
Că tot timpul umblă hoinari
Prin birouri – tufişuri,
Prin clase – ascunzişuri,
Prin spitale şi săli de concerte
Mereu puşi să ne certe,
Ei să suporte, să plătească haosul din toate
Din această tranziţie!...Aşa e dreptate!...
Urlară leii, paraleii,
În timp ce iepurii deschid gura mare
Să salivează ce văd prin galantare,
Le curg bale când trec limuzine
Pline cu-atâtea jivine
Şi, când se uită la ţoalele lor roase,
Se cred că-s broaşte râioase
Şi-n lume se tem şi de umbra lor
Cunoscând cum e cu dreptatea leilor.
Morala: Se află vreo ţară, unde-i aşa întâmplare
Să pătimescă leii? Nici una mi se pare!...
Nu ştiu cum se urmează şi nu ştiu cum de se poate,
Dar văz că leii au întotdeauna dreptate.
136
VREMEA TRECE-VREMEA VINE
Prof. univ. dr. Vlad CARAGANCIU - Chișinău
Vremea trece, vremea vine,
Și cu ea se schimbă lumea;
Unul moare, altul naște –
Veșnică-i, deci, omenirea.
İarna trece, vara vine,
Se-ntorc păsări călătoare;
Zburdă mieii pe coline,
Cerul murmură-n izvoare.
Cade roua dimineții
Pe câmpia înverzită,
Înflorıt-au liliecii
În grădina însorită.
Zarea-n purpur e țesută,
Iarba fumegă sub turmă;
La scorbură e grăbită
Cucuveaua cea nocturnă.
Sună glia aurită,
Căci plugarii strâng recolta;
Ciocărlia vesel cântă
Și văpaie varsă bolta.
Trece vara, vine iarna,
Se duc cârduri de cocoare;
Peste vii se-așază bruma,
Parcă-ar fi mărgăritare.
Vremea trece, vremea vine
Alte secole să-apuce,
Însă veșnică rămâne
Clipa cea care se duce.
Sufletu-mi mereu tânjeşte
Sufletu-mi mereu tânjește,
Ceva nu îmi e pe plac:
Poate ce mă părăsește,
Poate doru-mi făr-de leac.
Drumuri lungi trecui în viață
Tot în grabă înadins.
Un drum scurt îmi stă în față
Înspre iad sau paradis.
Mai am multe ce vă spune
Vouă, cititorii mei,
Am dorința de-a compune
Versuri multe pentru voi!
Cărțile ca pomenire
Să-mi servească eu aș vrea,
Versurile-n neuitare
Să existe pururea!
Literatură
Iluzii poate pier în veşnicie,
Dar stelele vor răsări pe veci,
Măcar în vers uitat de poezie,
Sau pe cărări pe lângă care treci!
DESTINUL
Zi cu zi trecut-au anii,
Trecu la fel tinerețea;
Dispărut-au dulci iluzii,
Mă cuprinde doar tristețea.
Secunda de visare e în noi,
Chiar de ne este, tremurată, clipă,
Dar nu în unul singur, ci în doi,
Şi nu, din tot, când nu mai ai...nimica!
Îmi aduc mereu aminte,
Ce am avut de suferit,
Ce-n vremi deja trecute
Destinul meu mi-a oferit.
Din visele arzând, încet, pâlpâitoare,
Se naşte tot...şi sens, şi aşteptare!
În plai natal – iubit Bugeac
Îmi trăisem tinerețea,
În Moldova – scump meleag,
Îmi voi trăi toată viața.
Doar nemurirea-i sensul de a fi
Când poţi trăi iubirea absolută,
Apoi secunda-i veştedă şi slută
În neputinţa ei de-aţi dărui
De la iubiții mei părinți
Am primit de mic povață,
Ca foarte bine să învăț
Și harnic să fiu în viață.
O dragoste curată, o iubire...
În rest...nimic, sau poate...amăgire...
E nemurirea sensul de a fi,
Dar eu nu sunt decât un muritor,
Sublim îmi e demersul de-a iubi,
Frumos, calin, suav, strălucitor!
Am iubit și am fost iubit
În anii care au trecut,
Feciorul tragic mi-a murit,
Soția văduv m-a făcut.
Noi muritori în lumea asta slută
Cu pasul lin, încătuşat de dor,
Visam mereu iubirea absolută
Şi în cădere mai visam un zbor.
Acu speranța mi s-a stins
Sub acest cer etern sublim,
Ce de Dumnezeu era scris –
E amarul meu destin.
Noi muritori în lumea prea zăluda,
Sfârşiţi, între trecut şi viitor,
Visam mereu că cineva s-audă,
Când ne mai frângem aripă în zbor!
VREI NU VREI - IUBIREA DOARE
Elena VRÎNCEANU
ai vrut să aduci în viaţa mea
o mică pată de culoare
dar n-a ştiut inima ta
că, vrei nu vrei, iubirea doare
o clipă dacă îmi lipseşti
te caut în răsărit de soare
mi-e atât de dor ,dacă nu eşti
şi....vrei nu vrei , iubirea doare
Dar nu aude nimeni, o-ntamplare
E-ntreaga raţiune de a fi,
Murim încet, în tristă disperare,
Fara-a ne ştii, fara-a ne întâlni...
De nu ne-aude, auzim doar noi,
Blestemul suferinţei noastre mute,
Dar tot ne vom dori mereu în doi,
Iluzia iubirii absolute!
Condiţie Schengen
de dor, nu dorm nici nu mănânc
şi mă topesc de pe picioare
iar când mă cerţi,a jale plâng
şi.....vrei nu vrei, iubirea doare
iubirea ,sentiment suprem
fără de ea,n-avem valoare
iubirea-i viaţa şi blestem
căci....vrei nu vrei ,iubirea doare
Ec. Aurel CEHAN - Huşi
Olandezii ne previn,
Îşi impun rigorile;
Noi să ne schimbăm puţin
Şi să iubim… florile !
ILUZIE
Lobby á la Macovei
Iluzii toate, suflete-au pierit
Sub grea povară nopţilor ucise
În care stele n-au mai răsărit
Şi umbrele s-au coborât pe vise...
MCV-ul este bun…
Şansă-avem două din trei,
Ne încurcă, stă în drum
Doar "sindromul Macovei" !
137
Literatură
Ne-nchinăm la impostori
Sau la porţile străine;
Facem sluj pentru oricine :
Un popor de slujitori !
Spaţiul Schengen
Mai marii vor şi sunt în stare,
Ne bagă-n Schengen pic cu pic;
Efortul nu-i atât de mare,
Dar ce te faci când spaţiu-i mic ?!
Dacă ne trezim în zori
Cu mai mult respect de sine,
Poate o să fim, străine,
Un popor de luptători !
Răsplată Schengen
Ca drept răsplată ne-am gânditO să postăm mereu pe bloguriVă-aducem oameni la cerşit
Şi-o să umblăm un pic la droguri.
Aproape
(soţiei mele)
Eu n-am ştiut, tu n-ai văzut
Că toate au un început;
Eu n-am văzut, tu n-ai ştiut
Că timpul trece peste pleoape...
Ce trebuia, nu am văzut
Şi tu erai atât de-aproape !
Întrebare
Demult în Şchengen ei ne bagă,
De aia zic şi ne-ntrebăm,
Dacă-s băieţi aşa de treabă
Noi când şi unde… îi băgăm ?
Paradox
Dumitru RÂPANU - Huşi
Suntem buni dar si haini...
De vreo două mii de ani
Dăm brânza la fraţi pe bani
Şi pe gratis la ... străini !
Tupeu
Tupeul nu-i suficient,
Mai trebuie puţină minte
Şi cele două, trei cuvinte
Nu le rosti concomitent !
Răstălmăcire
Din guvernarea tristă-sumbră
Schimbată-i vechea zicătoaare :
Noi am mâncat oul la soare,
Voi aţi mâncat puiul la umbră !
Un popor de luptători
Ne trezim devreme-n zori,
Ne târâm de azi pe mîine
Tot gândindu-ne la pâine :
Un popor de gânditori !
Încercăm să fim trişori,
Crezând că va fi mai bine
Şi visăm mult pentru sine :
Un popor de visători !
138
Împleticiţi la început
Am rătăcit printre himere
Şi încă mai plătim tribut;
Când timpul trece peste pleoape
Ce trebuia, nu ai văzut
Şi eu eram atât de-aproape !
Parfumul timpului trecut
Încă îşi cerne reveria,
Aşteaptă şi acum simbria;
Când timpul trece peste pleoape
Ce trebuia, noi n-am văzut...
Şi, Doamne, cât eram de-aproape !
Dac-aș fi pictor…
Prof. Petruș ANDREI - Bârlad
Dac-aș fi pictor, tu mi-ai fi modelul
Ca chipul tău, din neguri, să se-nchege
Și, de-aș fi sculptor, iarăși te-aș alege
Precum Iisus, din turmă, își ia mielul.
Aceasta-mi pare că-i a firii lege
Prin trudă aspră să se-atingă țelul
Și, dintre spini, dacă-și sporește zelul,
Artistul bun toți laurii culege.
Statuia ta-n cuvinte prinde viață
Și ochii tăi nu mai rămân de gheață
Că dragostei nu i se stinge jarul.
Din iască și din cremenea cea dură
Mai pot să scot scânteia cea mai pură
Că eu din aur mi-am făcut amnarul.
Literatură
Mi te insultă…
Lied
(,,Licht, Leben, Liebe”)*
Trei Doamne: Lila, Lili, Lina:
Iubirea, viaţa şi lumina.
Trei Doamne: Lina, Lili, Lila –
Niciuna însă nu-i Dalila –
Trei Doamne: Lina, Lila, Lili –
Mai Doamne ca în Piccadilly –
Că-s tare dulci, nu aguride,
Şi-s pentru noi: ,,Licht, Leben, Liebe”.
* - 1 ,,Lumină, viaţă, iubire” – Cele trei cuvinte de pe mormântul lui Herder
* - 2 N.a. Cele trei Doamne omagiate sunt Lina Codreanu, Lila Pricop şi Lili
Andrei.
Făcusem pasiune…
Mi te insultă c-ai ajuns legumă
Și-asupra ta cu pietre ei aruncă,
O viață-ntreagă tu te-ai dus la muncă
Și te-ai ferit de lene ca de ciumă.
Toți pierde-vară cu-ngâmfare spun că
Travaliul este cea mai proastă glumă
Când poți ca să trăiești din vreo cutumă
Și fără să asculți de o poruncă.
Tu ți-ai făcut prea bine datoria
Și, pe deplin, ți-ai meritat simbria
Lăsând, în urmă, nepătat un nume.
Arată-le acelora disprețul
Că oamenii aceia nu știu prețul,
Au rostul lor ,,banalele legume”.
Făcusem pasiune din pictură
Și-n suferință îmi muiam penelul,
Pe vreme-aceea, tu mi-erai modelul
Deși sub ochi și altele-mi trecură.
Mă învârteam în juru-ți ca prâsnelul
Ca să-ți pot pune-un zâmbet pe figură
Și mă trudeam cu-asupra de măsură
Să-mpodobesc zidirii capitelul.
Am izbutit ca să-mi termin lucrarea
Iar de durere nu-mi mai simt spinarea
Dar am pictat o frescă în capelă.
Tu însă nu te numeri printre sfinte
Și-ngrop comoara mea de simțăminte
Scriind sub dânsa: ,,Marea infidelă”.
Furtuna
Negurile cresc în zare
Vine noaptea-n ziua mare
Fulgere și tunete
Luminează vuiete.
Sora mare-a vântului
Pe fața pământului
Scoate apele din maluri
Și dărâmă munți și dealuri.
Ea aduce-n mahalale
Numai plânsete și jale
Că le intră apa-n casă
Și ar scoate-o dar nu-i lasă.
Își pierd crengile copacii
Și își plâng în pumni săracii:
,,Ne bați, Doamne, cu urgia
Că ne iei și sărăcia
Și pierdurăm toate celea
C-am ajuns, din goi, cu pielea!”
Poemul acesta e numai al tău...
Bibli. Nicolae NICOARĂ-HORIA - Arad
Poemul acesta e numai al tău,
Primește-l ca pe-o mireasmă deplină,
Am pus în cuvintele lui numărate
Din lacrimă cea mai curată lumină.
Citește-l încet să nu-i tulburi sub pleoape
Vederea în care frumoasă te știu,
De departele ei sunt atât de aproape
Și gândul îți simte căldura când scriu.
Pune-ți mâna rănită pe suflet și taci,
Te vindece dar de tristețea întreagă,
Poemul acesta e numai al tău
Oricare ești tu, cititoarea lui dragă!...
.........................................................
Îți vindece dar tot dorul beteag,
Oricare ești tu, cititorul lui drag...
Citește-mă...
Citește-mă în liniște de-acum,
Citește-mă, citește-mă cum vrei,
Cuvântul scris e neclintit oricum
Lumina lui veghează-n ochii mei!
La tine-n gând miroase-a primăvară
Și murmură izvoarele-n surdină,
Citește-mă până se face seară
Cu dor de ziua care o să vină;
Din ce nu sunt nimic nu ți-am promis,
Nici nu promit cât voi rămâne-n viață,
Și dacă mă cobor cu tine-n vis
Aș vrea să te trezesc spre dimineață.
Și flacăra odată va fi scrum,
Acum te odihnești la umbra ei,
139
Literatură
Citește-mă din liniște antum
Citește-mă, citește-mă cât vrei...
MAREA
Ioan (Eugen) DIACONU - Tulcea
Tainic vine cântul din imensa-i liră
Şi bate-n ţărm şi murmură şi cântă;
Mă cheamă şi-ascultând-o cum respiră
Cu glas de dor aud cum ea cuvântă.
Strecor uşor o undă ancestrală
Întorc privirea spre talazu-i lins,
Şi-am murmurat spre lună plină
Cuvinte fără de cuprins.
Serile de spumă-mi tulburau prezenţa
Închizându-mă în vremuri de trecut.
Şi totuşi marea se zbuciumă şi cântă
Şi e aceeaşi din timpuri de demult.
ŢARA CU PRIETENI
Să coacem o pâine fără gloanţe,
cu sudoarea ivită
din brazda eroicului neam,
cu spice de grâu sărutând
pacea...
... Vise obscure răsar
peste lume...
Ele se numesc fantome
şi au singurătatea de sinecu suflet de câine
mistificând adevărul...
Dar să topim gloanţele durerii
muşcând din pâinea oţelită
înmuind-o în pâine
pentru hrana porumbeilor
care,
răniţi la aripi,
coboară în ţara cu prieteni.
Cealaltă oglindă…
Bibl. Elena OLARIU – Răducăneni, jud. Iaşi
Stăpânului, să i te-nchini, obrazul primeneşte
Privind cum viaţa se scurge prin
Pletele argintii, uneori ninse, ninse…
În mâini, pieptenul face drumuri lungi –
nainte şi napoi, căprioara de-altădată
Topit-acum de grele încercări…
SCRISOARE
Nu m-aşteptaţi pe prispa casei
Privind spre uliţa din vale;
Mă-ntorc, de fi-va vrerea sorţii
Pe cea mai scurtă cale
Nu m-aşteptaţi cu masa-ntinsă
Ori cu paharul ne-nceput
Ci doar cu inima aprinsă
De dor, într-un prelung sărut...
Voi scrie, la răgaz, scrisoare,
Şi voi vesti din larg de zare
Din muguri şi din flori de nai
Cântarea bardului din plai.
ORIGINE
Eu m-am născut dintr-o creangă de pom
crescut şi-nverzit din pământul străbun –
pământu-n care au fost dar nu dorm
părinţii ce-n vreme de oameni se-ntorn.
Ferice de oamenii din ţara de români.
curgând din val spre vechea veşnicie
pecetluind din munţii mei bătrâni
hotarul, muma noastră ROMÂNIE.
140
Nu ştiu oglinda este veche, prăfuită sau
Luciul de pe spate şters; obrazul, altădată cu gropiţă
De niciunde, o aluniţă locul îi luă; spuse
Doctorul de clinică: de ea să nu te-atingi!...
Adânci, cearcănele ascund un zâmbet trist –
Oglinda – cealaltă, vede chipul la anii care-mi sunt…
Rebele, câteva din plete în dinţi pieptenului
Se-mpiedică, văduvindu-l…
Bătrân şi el acum, cum pietrele cândva albe
Ale morii fremătândă pradă, se lasă degetelor
Ce-ascund un vechi inel de aur…
O linişte atunci pe chipu-ţi se aşterne şi
Plâns lăuntric te cuprinde…
Fragedă, iarba-n bătătură aminteşte de
Ziua nunţii; mireasă – în culmea fericirii
Veselă prin viaţă să tot treci crezut-ai…
Sălbatecă pădurea, cu fiare nesupuse
Spre tine aplecat-a deznădejdilor mlaştină…
Nu judeca pe nimeni! În seninătatea aplecată a
Grumazului, alungă durerea din suflet: cealaltă
Oglindă prin fii tăi zâmbeşte şi ninsul din coroana-ţi
Nu-i din păcate; coloană vertebrală ai durat!
…alunecând prin ploaie, pletele răsfiră miros de
Smirnă, aur şi…tămâie.
.
Literatură
Secretul ţăranului
Învăţase mama să gătească bine;
Când foametea cuprinse satul, întreaga ţară,
Mamaia-bătrână, plodurile să nu-i moară
De difterie, de boala nebună a deznădejdii,
Fiertură lungă de bulgur îndoită cu
Frunze de mesteacăn, cu belde de urzică –
Frunza se uscase, să mâne sângele prin vene,
Să poarte mintea încoace şi încolo cum
Mâinile flăcăului coasa o poartă…
Învăţase tata, pe vreme de secetă, în căsoaia
Veche să nu doarmă! Din crăpăturile-i adesea
Şerpi veninoşi gâtul ţi-l cuprinde, prinosul să-ţi
Fure, nevasta să-ţi fure, copiii să-i vândă…
Pământul, albit de seceta prea lungă –
opaiţ de veghe sărmanului tată şi, nu numai,
prin semne de el şi bunicu’ ştiute,
trezea din somnul-nesomn pe bietului ţăran
ca buzduganul lui Făt-Frumos trimis nainte’acasă…
Palmele crăpate, îmbălsămate cu pământul răscopt –
secretul ţăranului dintotdeauna, acum ca şi atunci
învaţă – cine vrea s’asculte, că-n taina cea mare a
Universului stă frământarea pâinii.
Coaptă în spuză, la dogoarea rolei din sobă La-ntuneric miezul - dulceaţa, balsamul şi
Împărtăşirea, numai prin arderea lemnului uscat –
Mereu jertfă de trecere dincolo, să-nflorească
Iarăşi pământul şi rouă să fie…
De-am reuşit, rămâne să-mi arate
Lumina vremii care va veni
Întruchipată-n dimineţi zglobii.
Pe-un zâmbet cald cu armonii curate,
Iar de nu, voi săruta păcate
Şi voi muri curând, a doua zi.
Lacrimă cu şorţ
Fără să las cuvântul în derivă
Sunt ultimul obstacol inocent,
Opresc tăcerea noastră evident
La gândul că ataci în defensivă.
Lacrimă cu şorţ nu fi pasivă,
Sub scoarţa amintirii din prezent
Se zbat amoruri pline de talent
Pentru că tu nu ai alternativă.
Destul făceai risipă de mistere
Convinsă că eşti singura din vis
Care mai are-n staţia –Durere.
Norocul rezervat spre Paradis,
Acolo unde Ura, cu plăcere
Ne-ntâmpină scăpată de plictis.
Te-am invitat
Te-am invitat în amintire
Să mai servim ceva mistere
Poftim, ia loc, într-o tăcere
Să discutăm despre iubire.
Parfumul refuzat sub miere
Pătrunde-n patimă ca mire,
Te-am invitat în amintire
Să mai servim ceva mistere.
Ia-ţi visele la întâlnire,
Aici cu lacrima-n scădere
Doresc puţină fericire,
Ca să-nrudim doar o părere
Te-am invitat în amintire.
Toamna
M-au fermecat…
Ed. Luminiţa PRICOP - Huşi
Petru Ioan VINCZE – Huşi
M-au fermecat privirile-ţi astrale
Ce se plimbau pe chipul meu timid,
Când încercam o clipă să-mi deschid
Spre gândul tău sihastrele petale.
Nu mai puteam, eram atât de vid
Încât doream nespus să-ţi las în cale
Sufletul meu cu vise prea banale
În care noaptea cobora stupid.
141
Frunze galbene-au căzut
Iată toamna a venit.
Iar copacii rămân goi
Pleacă vară de la noi.
Printre goale rămurele
Zgribulite pasarele
Stau acum şi se gândesc
Şi de drum se pregătesc.
Prin livadă şi prin vii
Auzi chiot de copii
Bucuroşi că în cămară
Este munca de o vară.
Soarele e spectator
Şi-i priveşte zâmbitor.
Literatură
Dar când vede-un norişor
Fuge iute din décor.
Toamna-i anotimpul care
Aduce la fiecare
Roade multe şi bogate
profesoarei Ana Dumitrescu, care „li s-a alăturat”, l-au făcut public în
toată ţara, adunând membri nu numai din Iaşi şi Bârlad dar şi din multe
alte localităţi, „de la oraşe şi sate”: Bucureşti, Ploieşti, Câmpina,
Slatina, Piteşti, Ianca-Brăila, Galaţi, Harghita, Gorj, CâmpulungMoldovenesc, Rădăuţi şi Siret, Constanţa, Bacău…
Un izvor de sănătate.
Ţânţarul
Prof. Constantin PARTENE,
Gherămăneşti, jud. Vaslui
Multe vietăţi sunt date
de Domnul pe pământ!
Între cele mai spurcate
e şi ţânţarl plăpând.
Nu poate sta omul afară,
nici o clipă la aer curat,
Căci în fiecare seară
de ţânţari e înţepat!
El ţânţarul anofel
care înţeapă toată var.
Iarna doar scăpăm de el,
şi nu doar noi, ci toată ţara.
……………………………….
E mic şi uneori nu-l vezi,
dar simţi a lui înţepătură,
Nu poţi să nu te enervezi
şi scarpini locul de măsură.
Se mai întâmplă câteodată
să dea greş cu metoda lui.
Gazda “donator” nu-l iartă
şi-l lasă mort la faţa locului.
Sub pseudonimul C.C. Zincu, Ana Dumitrescu, parcă răspunzând
îndemnului primit de la profesorul Alexandru Mânăstireanu, a scris şi
publicat articole de apreciere a lucrărilor semnate de Ion N. Oprea,
Alexandru Mânăstireanu şi alţii printre care şi scrisoarea adresată
Doamnei ing. Martha Eşanu, redactor şef al revistei “Prietenia”, editată
la Iaşi de Comunitatea evreilor, felicitând-o la apariţie, publicată în
volumul „Prietenie” de Ion N. Oprea, 2012, p.263. Tot ea, sub numele
de C.C. Zincu, semnează articolul postfaţă „Fericită coincidenţă” la
„Cartea „Prietenie”, lansare şi după…” de Ion N. Oprea, Editura PIM,
Iaşi, 2012, pp.195-210.
Cartea „În mozaicul lui Ticuţă”, de Ion N. Oprea, operă
despre colegul lor de Cenaclu, dispărut în Eternitate, – C. Manoliu,
Editura PIM, Iaşi, 2013, - are prefaţa semnată de Ion N. Oprea, iar
postfaţa de Ana Dumitrescu, o relatare deosebit de fidel ancorată în
realitatea subiectului creaţiei.
A devenit colaboratoare şi consilieră frecventă a revistei
„Prietenia”.
ANA DUMITRESCU LA 80 DE ANI
DEBUT PUBLICISTIC ŞI ÎN POEZIE
Prof. Corneliu N. HANDRABUR
Moto: „…Îndrăzniţi! Faceţi primul pas şi…cum pofta vine
mâncând, aşa şi scrisul timid al începutului îşi aşteaptă cuminte timpul
apariţiei”. (Alexandru Mânăstireanu, din „Călător prin vâltoarea
vremii”, vol.III, p. 47, Editura PIM, Iaşi, 2010, scrisoare către prof.
Ana Dumitrescu, Iaşi)
Era perioada începutului de corespondenţă între cei doi
profesori de limba şi literatura română, Alexandru Mânăstireanu din
Bârlad pregătindu-se pentru cel de-al IV-lea tom al ciclului Călătoriilor
sale , doamna Ana Dumitrescu din Iaşi, ţintuită între patru pereţi din
cauze care o ţineau departe de lumea fizică de circa 30 de ani, fără să
bată din mândrie cetăţenească la poarta autorităţilor care fac protecţie
unor asemenea oameni, dar o literată foarte activă.
Era perioada când Cenaclul prin corespondenţă, iniţiat de cei trei
– Ion N. Oprea, Vasile Fetescu din Iaşi şi Alexandru Mânăstireanu de
la Bârlad se străduiau să-l înfiripeze, şi care, mai apoi prin aportul
142
Între timp, sub semnătura de autor a publicistului, istoricului
literar şi eseistului, juristului şi economistului Ion N. Oprea, la editura
PIM, Iaşi, au fost publicate următoarele volume antologice cu
participare de nume mari, dar şi începători în creaţia literară, la care
mintea, mâna şi sufletul doamnei Ana Dumitrescu au asigurat
acurateţea operei – corectura şi nu numai: “Românii aşa cum sunt”,
2011, 383 p., „Cu prieteni, despre prietenie”, 2012, 499 p. şi
„Singurătate”, 2013, 338 p.
Puţini au reţinut şi menţionat faptul că alături de prozatorul
Constantin Huşanu, Ana Dumitrescu este coautor la volumul „Omagiu
: Ion N. Oprea”, Editura PIM , Iaşi, 2012, 389 p., scris şi publicat cu
prilejul împlinirii de către acesta a vârstei de 80 ani.
Evidenţiind contribuţia prof. Popa de la Liceul de băieţi din
Fălticeni la punerea în valoare a talentului literar a lui Nicolae Labiş, în
cartea „Muzeul păpuşilor de ceară” (Editura PIM, Iaşi, 2009),
regretatul profesor şi puţin cunoscutul ca scriitor (nu figurează nici în
„Cartea Fălticenilor de la A la Z”, Ediţia a II-a de Cătălin Ciolca,
Ediura Pim, 2010) – cu multă operă – Marcel Tanasachi, în cartea
„Cartierul Sulamitei”, roman, oferit cu autograf – „Doamnei A.D. din
partea unui timid în care dumneavoastră alături de Nicolae Labiş eraţi
o stea” - aminteşte că unele premii, alături de consacrat erau şi ale
fostei eleve care astăzi răspunde la numele de Ana Dumitrescu.
Peste ani, la 12 septembrie 2013, pe FacebooK, în revista
virtuală Confluenţe Literare, redactor-şef Marian Malciu, am avut
surpriza publicării sub numele de Ana Dumitrescu a poeziei:
COPIILOR MEI
Când nu voi mai fi
Voi trăi
Prin ochii fiilor mei
Prin gândurile lor,
Prin idei.
Literatură
Când nu va mai fi pentru mine
Un mâine,
Eu voi rămâne
Prin sufletul copiilor mei
Prin inimile copiilor copiilor mei.
Când va începe o nouă zi
Şi eu nu voi fi
Vor lumina calea lor
Sfaturile spuse cu dor
Şi voi trăi în amintiri
Atunci când eu,
Într-o zi
Nu voi mai fi.
Şi când aievea mă vor vedea
Iar,
Pentru o clipă măcar
Vor simţi
Mâna caldă pe creştetul lor
Şi parcă mama le va fi
Aici.
„Din informaţiile oferite de bunul meu prieten, distinsul
jurnalist, scriitor şi eseist Ion N. Oprea, doamna profesoară Ana
Dumitrescu de la Iaşi este colaboratoarea domniei sale, asigurând
printre altele corectarea textelor”, explică Marian Malciu. Aşa s-a
întâmplat şi la volumul în proză Singurătate – Ion N. Oprea, Editura
PIM, Iaşi, 2013, 389 p., proiect iniţiat şi realizat de autor împreună cu
Ana Dumitrescu şi Constantin Huşanu în condiţii excelente. În acest
volum, alături de nume mari din literatura românească am avut
onoarea să fiu prezent cu eseul intitulat „Singurătate: fenomen social?”,
pe care l-am pus la dispoziţia cititorilor în acest spaţiu generos
Confluenţe Literare.
„Doamna prof. Ana Dumitrescu, cândva, în Gimnaziul de la
Fălticeni a fost coleg de Cenaclu literar cu Nicolae Labiş iar la
concursurile literare luau premiul când unul când altul. I-am văzut mai
multe diplome de premiere din acele vremi, una din ele, din 28
februarie 1951, îi este înmânată de Comitetul Naţional pentru
Organizarea Lunii Prieteniei Româno-Sovietice, 7 octombrie-7
noiembrie”, ne-a informat domnul Ion N. Oprea.
La vârsta de 80 de ani doamna profesoară n-a abandonat
studiul şi activitatea în domeniul literar. Munceşte şi creează cu aceeaşi
plăcere şi tenacitate caracteristică cunoscută de colegi şi prieteni încă
din anii tinereţii. Am publicat poezia de mai sus pentru a dovedi că
este reală această afirmaţie, dar şi pentru că mi-au plăcut versurile
doamnei profesoare. Este un subiect sensibil, gândit şi tratat în
maniera pe care şi eu aş fi ales-o.
În doar 24 de ore de la publicarea poeziei alţi 60 de cititori
(cu fotografiile lor în text) şi-au înscris pe pagina de sticlă aprecierile,
felicitând-o pe autoare. Mariana Avădanei: „… aşa este, trăim prin
ochii copiilor noştri!…foarte frumos, Marian! Mulţumesc”; Marinea
Aleniram Deea: ”Toţi sperăm să rămânem pe pământ prin urmaşii
noştri. Şi dacă ei vor şti, să ne pomenească întru versurile de
bine…vom zâmbi şi-i vom ocroti de acolo de Sus. Mulţumesc doamnei
profesoare Ana Dumitrescu pentru versurile frumoase şi domnului
Marian pentru informare”; Antuza-Mariaana Antoce: „Marian,
faptul că Doamna profesoară Ana Dumitrescu a făcut acest nepreţuit
dar, total dezinteresat, este semn al recunoaşterii, în primul rând a
calităţii scrisului… Titlul poeziei, ca un testament, conturează, cu
mare admiraţie dimensiunile iubirii sincere…”; Gheorghe Parlea:
„Această interpretare poetică a prelungirii vieţii… dincolo de viaţă,
prin urmaşii noştri, e copleşitoare. Cu atât mai mult cu cât ea vine
143
dintr-o proximitate a existenţei fenomenului Labiş. Îi sărut şi eu,
anonimul, mâna Doamnei profesoare Ana Dumitrescu pentru reuşită”;
Zuba Ecaterina:” Minunate versuri, pline de iubire”; Tatiana
Dragotă: „Felicitări doamnei profesoare, dintr-un suflet încălzit de
aceste versuri minunate”; Baba Elena: „Un sincer gând de preţuire
doamnei profesoare Ana Dumitrescu pentru delicateţea acestor
rânduri”; Moraru Viorel: „Nimic nu este etern şi ne gândim la ce va fi
sau la la ce ne aşteaptă”; Doina Theiss: „Fineţea sufletească, puterea
de a visa şi a crea ceea ce îţi dictează inima… nu are vârstă. Rămânem
aceeaşi visători chiar şi atunci când neaua s-a aşternut pe tâmplele
noastre. Multă sănătate şi putere de muncă doamnă profesoară cât şi
ţie, dragă Marian!”; Elena Mititelu: „Se zice că până la o vârstă
trăim pentru copiii noştri ca mai târziu să trăim prin ei. Felicitări
doamnei profesoare, viaţă lungă, plină de bucurii, sănătate, inspiraţie,
preţuire!”
Din adâncul sufletului meu multe felicitări, cu zâmbete de
fericire pentru inspiraţie, dragoste, pace şi lumină, doamnă profesoară!,
încheie Marian Malciu, cuvintele care o bucură mult pe autoarea
poeziei: Copiilor mei.
*
Prieten cu poezia încă de la Cenaclul literar „Alexandru
Vlahuţă” de la Bârlad a cărui membru a fost tot timpul liceului,
selecţioner a versurilor publicate în pagina literară a ziarelor „Steagul
roşu” sau „Rulmentul”-Bârlad, Ion N. Oprea a rămas şi este, în
continuare, unul din oamenii care, alături de literatură în general,
promovează poezia şi o respectă.
Proba o face nu numai prin punerea pe pagină electronică a
poeziei doamnei Ana Dumitrescu, ci şi prin volumele de versuri
aparţinând prietenilor săi Vasile Fetescu, Alexandru Tacu-Zeletin şi
fiul acestuia Mălin, Corneliu Văleanu, unele cu prefeţe sau postfeţe
semnate de domnia-sa. Reamintim că Ion N. Oprea alături de Ioan
Costache Enache este autorul volumului “Carte, Omagiu mamei”,
antologie de poezie, dedicată mamei ca fiinţa cea mai scumpă nouă,
Editura PIM, Iaşi, 2009, 322 p., dar este şi iniţiator alături de prof, Ana
Dumitrescu a volumului de versuri „Dor de normalitate”, scris de
medicul Teona Scopos, Editura PIM, Iaşi, 2012, 152 p., prefaţă Ion N.
Oprea.
Măgarul şi lupul
Înv. Maria MORARU - Huşi
Un măgar bâtrân îşi potolea setea, într-un pârâiaş rece şi
cristalin, într-o zi toridă de vară, fără a observa că, prietenul său
lupul, îşi astâmpăra setea, tot din apa limpede a
pârâiaşului…puţin mai încolo….de el.
Lupul furios, se-ntoarse cu tot trupul, fiindu-i gâtul ţeapăn, spre
măgar şi-i spuse:
-Cine ţi-a dat voie, amice, să-mi tulburi apa şi să bei, de unde
beau eu, să mă satur. Ş-apoi… să mă privesc în ea.
Literatură
Măgarul bătrân îi explica că, a băut din susul apei, ca nu cumva
să i-o tulbure pe-a lui, ca să se poată privi în toată splendoarea
sa.
Lupul mânios, îşi arătă colţi şi nu se dădu înduplecat deloc. Îi
reproşă în continuare necuviinţa măgarului bătrân, de a-şi potoli
setea în aceeaşi albie a pârâiaşului.
Apropiindu-se de măgarul bătrân, lupul se dădea fioros la el.
Acesta îşi adună toate puterile, se ridică-n două picioare şi-ntr-o
clipă, lupul văzu stele verzi. Copita măgarului, îl nimeri între
ochi. Se trezi târziu, ameţit şi ruşinat…oarecum. Şi…o luă
înetişor, puţin ameţit, spre pădure.
Morala: Nu batjocori degeaba, că o poţi păţii!
Pălădoaia şi chişcarul
Prof. Corneliu VĂLEANU – Iaşi
(După o întâmplare trăită de autor în copilărie)
Era pe la jumătatea lunii lui cuptor, în apropiere de sărbătoarea de
Sânt’Ilie, o zi foarte călduroasă, de simţeai că te topeşte arşiţa soarelui.
Abia ajuns acasă cu vitele de la păscut,mama îmi spune:
- Băiete, ia-l şi pe Aurică şi mergeţi la pescuit că a scăzut apa din gârlă
şi au ieşit oamenii la prins peşte.
Vezi câţi sunt? Nu mai aştept să-mi spună a doua oară şi-l iau pe fratele
mai mic de după mine,care avea vreo opt ani şi eu vreo zece, luăm
repede o oală de lut de vreo cinci chile, cu gura strâmtă, în care umplea
mama borş şi mâncaţi-nemâncaţi, doar în pantalonaşii scurţi făcuţi de
bunica dinspre mama, o tulim la gârlă să găsim un loc bun printre
păpuriş. Ne dezbrăcăm de pantolanaşi, lăsându-i în capătul ogorului
nostru cu popuşoi care ajungea până la mal. Intrăm goi puşcă în gârlă,
aşa cum mai erau şi alţi copii de vârsta noastră, ba unii chiar mai mari.
Mulţi dintre ei erau cu mamele lor sau cu surori mai mari. Găsim loc
bun unde speram să prindem porcuşori, zvârlugi, cărăşei sau chişcari,
cum li se spune pe la noi,iar în alte părţi-ţipari. Gârla, aşa-i spunem,e
un râu care vine de la 70-80 de km dinspre miază-noapte,ca apoi să o ia
puţin spre răsărit şi deodată o coteşte spre apus. Îşi are izvorul principal
la fundul Văii Gugului. În drumul lui spre vărsare adună apa de prin
toate pârăiaşele de pe unde trece de prin apropierea cătunelor Gugeşti,
Manţu,Tăbălăieşti, Crăsnăşeni,Vineţeşti, ajungând în satul nostru, care
pe vremea aceea se numea Cordeni.Vine şerpuind pe această vale
lungă ca un şarpe uriaş care-şi mişcă trupul în tot felul de coturi.
Râul se cheamă Crasna şi după ce trece de satul nostru se varsă în apa
Bârladului,acolo unde este şi un nod de cale ferată numit la felCrasna.De unde vine şi pe unde trece,oamenii au făcut iazuri pentru
adăpat vitele,dar şi pentru a avea apă pentru a uda grădinile de zarzavat
aflate de o parte şi de alta a malurilor,însă pentru avea şi peşte. Când
plouă cu găleata,digurile se rup şi apa o ia la vale şi ia şi peştele spre
bucuria celor care locuiesc prin satele pe unde curge.Gârla se umflă şi
144
trebuie să aştepţi câteva zile până scade apa şi să poţi intra la scăldat şi
la prins peşte.Deci, goi puşcă,cum am spus,intrăm să prinde peşte.
La vreo cinsprezece-douăzeci de paşi depărtare de noi prindea
peşte de zor mătuşa Măndiţa,zisă Pălă-doaia,după numele bărbatului
Palade.I se spunea Pălădoaia,fiindcă în sat sunt mai multe Măndiţe şi
să nu fie confundate li se spunea Chiribăloaia, Ouătoaia, Răileanca,
Munteanca şi tot aşa la toate Măndiţele satului. Mătuşa Măndiţa
Pălădoaia era vară primară cu tatăl meu. O zdrahoancă de femeie cam
de cinzeci de ani,văduvă,deorece îi murise bărbatul cu ceva ani în urma
unei lovituri date de calul său nărăvaş, undeva în capul pieptului.L-au
găsit oamnii mort,căzut lângă căruţă şi cu calul înhămat. Cum de a
putut face calul o asemenea nenorocire,nu mi-am dat seama atunci şi
nici mai târziu. Pălădoaia prindea peşte cu spor,aşa cum prindeau şi
alte femei din sat.Intrau în apă cu rochia sau fusta,se lăsau cu picioarele
larg desfăcute pe unde era păpuriş,băteau apa cu mâinele ca să
stârnească peştele ascuns şi dacă era vreun peşte acolo,era prins ca întro capcană. Şi femeile nu se ruşinau să prindă peşte în felul acesta,
fiindcă nu purtau chiloţi pe timp de vară pe atunci, nu ca astăzi. Şi apoi
peştele trebuia simţit când ar fi atins pulpele picioarelor, după care
femeile îl prindeau, nu cu multă greutate. Când una prindea un un peşte
mai mare, un cărăşel sau chişcar îl ridica în sus să vadă şi alţii prada.
Porcuşorii şi zvârlugile le prindeam eu chiar uşor,că învăţasem a prinde
peşte de pe la cinci-şase ani,când părinţii mei duceau cânepa la topit,în
gârlă şi cum apa nu era mare, nu m-aş fi putut îneca. Prindeau şi ei
peşte,dar n-am văzut-o pa mama să prindă peşte ca alte femei. Ea îi
dibuia cu mâna pe la rădăcinile păpurişuli sau ale altor buruieni care
creşteau în apă.La fel şi tata. Cu meşteşuggul pe care-l deprinsesem de
mic,împreună cu Aurică începem a prinde peşte,luându-ne la întrecere
cu mătuşa Pălădoaia.Eu spun drept că mă cam temeam de chişcari,care
seamănă cu nişte şerpişori, sunt iuţi şi au la baza gâtului nişte ţepi
întorşi cu care te pot agăţa de mână, înţepându-te. Dar, deşi îmi era
frică, atunci când îl simţeam, îl prindeam repede şi-l aruncam pe mal
de unde îl luam şi-l băgam în oală.
Soarele trecuse de mult de amiază. Era aproape de chindie. Multe
femei cu copiii lor au plecat spre casele lor cu cât peşte au prins, cum
le-a fost norocul.Noi am rămas să prindem peşte ca Pălădoaia,pen-tru
ca mama să aibă de unde face o saramură îndestulată pentru toţi ai
casei.Uitasem că trebuia să mă duc acasă cu fratele ca să scot vitele la
păscut după-amiaza,aşa cum obişnuiam.Mama şi-a dat seama că nu
mai venim la timp şi a trimis-o pe sora mai mare,Maricica,să ducă
vitele la păscut, pe şes,la iarbă. Peste gârlă se afla şesul satlui,unde
fiecare gospodar avea câte o bucată de iarbă pentru a cosi sau a-şi paşte
vitele.Peste gârlă,din locul unde ne aflam, era şi moş costache Pălimar,
zis Şorloagă. Era cu vaca şi juninca la păscut pe bucata lui.Văzând că
nu mai plecăm acasă, aşa cum au făcut cam toţi veniţi la pescuit în ziua
aceea,s-a apropiat de noi ca să ne privească cu ochii lui saşii,ascunşi
sub nişte sprâncene roşii stufoase.În sat se ştia că el deoche. Pe noi nu
ne-a deocheat,dar pe mătuşa Pălădoaia,cred că da, fiindcă la un
moment dat sare în sus speriată şi începe a striga. Se chinuia să scoată
dintre picioare un chişcar. Cum nu l-a putut scoate, stând în apă, a ieşit
pe mal fugind şi strigând cât o ţinea gura,scuturându-şi picioarele cu
rochia ridicătă deasupra brâului de se vedea trupul de la brâu în jos în
toată goliciunea.
-Văleu, văleu, mi-o intrat chişcaru-n chi...dă! Şi femeia speriată, că
musafirul nepoftit intrase prin lăstărişul părului de jos şi-şi băgase
Literatură
capul acolo unde nu trebuia, striga şi fugea când într-o parte,când în
alta. Eu cu fratele ieşim din apă, ne luăm după ea ca s-o ajutăm sau să
înţelegem mai bine ce i s-a întâmplat.
ISPITA
Când a văzut că ne ducem spre ea, a început a striga la noi:
-Plecaţi, împeliţaţilor! Nu vă e ruşine să vă holbaţi şi să veniţi după
mine? Noi ne-am oprit, dar de peste gârlă moş Şorloagă, că aşa era mai
cunoscut în sat, râdea, fiindcă înţelesese ce i s-a întâmplat mătuşii
Pălădoaia. Ea, parcă indignată, i-a strigat:
- Vezi-ţi de păscut vacile dumitale şi nu te uita la curul meu!
Cum moş Costache era şi un hâtru la cei aproape optzeci de ani, i-a
răspuns:
-Dă, fă, Măndiţă, ţi-o intrat chişcarul unde nu a mai intrat alt chişcar
de la moartea lui bărbat-tu.Şi dă-I pe râsete.
- Să-ţi hie ruşine, om bătrân ce eşti!
Şi cum biata femeie se zbătea şi-şi scutura corpul într-o parte şi alta, a
băgat bine mâna între picioare şi trage afara ditamai chişcarul lung de
vreo două palme, cu un cap gros. Noi am crezut că-l va arunca, dar ea
cu chişcarul în mână s-a întors la locul unde-şi avea oala cu peştele
prins,luând din mers o scurtătură de băţ şi bătea chişcrul cu o furie
nebună, pedepsindu-l pentru neobrăzarea de a fi intrat acolo unde nu
trebuia. Noi ne-am întors la locul unde aveam oala cu peştele prins şi
ne hotărâm să plecăm acasă. Să nu credeţi că ne lăudăm, dar
prinseserăm mulţi porcuşori şi zvârlugi şi câţiva cărăşei, chiar şi vreo
doi-trei chişcari mai mici, cât mama să ne facă o saramură cu
mămăliguţă pentru toţi ai casei. Cum ne îndepărtaserăm de ogorul
nostru, ne-am dus să ne luăm pantalonaşii lăsaţi acolo. Când ajungem
la locul ştiut, ia-i de unde nu-s. Începem a căuta prin păpuşoii din
ogorul nostru, dar şi al vecinilor, cu gândul că cineva a făcut o glumă.
Şi văzând că nu-i găsim,cu oala cu peşte ne îndreptăm spre casă în
pielea goală. Ca să nu fim văzuţi de multă lume, ne abatem prin
grădina mătuşii Tinca, sora mai mare a tatălui. Intrăm în curte prin
spatele casei şi cum câinii ne cunoşteau, nu ne-au lătrat. Ajungem la
poartă ca să ieşim în drum. Spre norocul nostru nu trecea nimeni pe
drum. Fugim cât putem de repede spre ograda noastră, care nu era
departe, intrăm într-un suflet şi mama, care trebăluia ceva prin faţa
chilerului, când ne-a văzut, a început a râde, întrebându-ne ce ni s-a
întâmplat. Îi povestim că nu ne-am mai găsit pantolanaşii în capătul
ogorului nostru, că cineva ni-i furase. Dăm oala cu peşte, intrăm în
casă şi luăm pantaloaşii de sărbătoare pe noi, apoi începem a-i povesti
întâmplarea cu mătuşa Pălădoaia. Mama, după ce a râs bine, ne-a
mustrat, spunându-ne:
Elena OLARIU – Răducăneni, Jud. Iaşi
„O voce lăuntrică-i spunea să nu se abată din drum, dar bietul om
văzuse pare de foc ieşind din adânc şi nu ştia ce mistuie pământul.”
De la o vreme ielele îi jucau feste lui badea Andrei şi se scula
cu noaptea în cap să meargă la muncă, mereu, de unul singur… Erau
unsprezece guri de hrănit şi muierea era pe cale să mai plodească unul.
Un bou i se spânzurase de hloaba carului iar pe cel de-al doilea îl dase
cu chirie la un vecin. Şi cum până la ogor, pe dealul de la pădurea
Rădi, dincolo de culmea Roşului, era o bună cale de mers, îşi luă traista
cu merinde-brânză, slănină, ceapă şi turtă făcută de Maria, nevastă-sa
pe plită, şi plecă însoţit de binefăcătoarea sapă la drum.
Gândurile îi fugeau alandala şi, el, bietul om, nu ştia cui să
dea dreptate: lui Dumnezeu sau diavolului? Căci dreptatea ţi-o faci
după cum ţi-aşezi. Şi el, slavă domnului, se pricopsise cu o grămadă de
guri care nici de muncă nu erau bune dar nici spor la casă nu aduceau.
Iar porumbul trebuia musai prăşit prima dată; să poată pune bostanii şi
fasolea. Şi-şi scărpina scăfârlia badea Andrei, neştiind încotro s-apuce.
Aşa mergea omul nostru pe cărarea bine ştiută de ani de zile
să-l prindă soarele acolo, pe ogor. Dar la răscruce de drumuri se
întretaie ţarina cu ieşirea către Cozia la apus, Marmura, la răsărit,
Roşul şi pădurea Rădi în faţă şi binecunoscutul târg în spate, acolo
unde se născuse el, i se păru că vede o lumină. O lumină puternică, ca
un soare ce se zbate din răsputeri să iasă din zăbrele şi parcă un fior îi
cuprinse tot trupul…
O voce lăuntrică-i spunea să nu se abată din drum, dar bietul
om văzuse para de foc ieşind din adânc şi nu ştia ce mistuie
pământul…şi se îndreaptă într-acolo.
Ori ochii îi jucau nebuni în ţeastă, ori ielele pusese stăpânire
pe el căci, odată ajuns acolo, un pic mai la stânga, flacăra aceia
puternică se mistui iar în locul ei îi răsări o groapă mare plină, plină cu
cocoşei de aur.
Căzuse norocul pe el, îşi zise şi dădu să pună mâna să scoată
câţiva. Dar atunci, în loc de bani, o voce din pământ îi vorbi:
Omule, ce-mi dai în schimb să ai toată comoara
aceasta, să scapi toată viaţa de griji?
- Nu v-a fost ruşine să vă uitaţi la ea?
Moş Costache Pălimar, zis Şorloagă, când s-a întors seara cu vitele
de la păscut, spre casă, spunea la cei cu care se întâlnea întâmplarea
Pălădoaiei. Această întâmplare a rămas de pomină în sat, nu numai în
vara aceea, dar şi în verile următoare, căci femeile mergeau la prins
peşte, aşa cum am mai spus. Iar când o femeie mergea la prins peşte la
gârlă i se spunea:
Cere-mi orice, spuse românul-neştiind cu cine are a
face, dar văzându-se pe dată căpătuind şi scăpat din nevoi.
…dacă-mi dai cloşca cu pui, totul va fi al tău, totul,
totul… Bădiei Andrei i se păru o nimic toată cloşca cu pui, şi se prinse
pe dată. Ce afacere mai făcuse! Şi vocea dinlăuntrul trupului său
tremura iar el nu-şi dădea seama dacă este teamă sau bucurie…
- Vezi să n-o păţeşti ca Pălădoaia!
145
Literatură
Dacă dai cloşca cu pui cu toată inima, vino peste nouă
nopţi aici, singur; ia un car cu tine şi saci mulţi iar eu te voi scuti de
orice muncă deşartă.
Ai fi având dumneata, dar nici eu nu stau cu mâinile-n
sân. Şi-apoi „lăcustimea” asta nu am plămădit-o singură. De ce-ţi ceri
osândă, îl superi pe Dumnezeu.
Şi plecă omul la muncă. Dar numai om nu era. Lucra la
pământ şi pământul îi fugea de sub picioare. Da cu sapa mai degrabă in
porumb decât în buruieni şi gândurile-i fugeau anapoda…iar glasul
dinăuntru-l muncea şi-l frământa nedându-i ghes nici să mănânce.
Mai taci tu, femeie cu Dumnezeul tău, că numai cu
copii ne-am pricopsit. Anul, copilul şi cârlanul.
… se ca căpătui, se va căpătui…Şi sus, în locul gropii va
ridica o crâşmă. Să treacă tot nevoiaşul să-şi astâmpere setea. Alături,
lângă pădurea Poştei, pe unde trece pârâul Cozia, spre Jijia, va împăca
oameni cu ziua, să sape şi să facă un iaz de peşte. De jur înprejurul
iazului va face grădină de zarzavat şi cu o pompă va uda legumele.
Apoi va trage lumină electrică. Feciorii lui, toţi vor fi îmbrăcaţi ca
boierii, iar pe muiere o va înţoli ca pe nevasta popii… Ce mai, numai
să pună mâna pe galbenii aceia… Şi ce plată îi cerea: cloşca cu pui.
Nimica toată.
Clopotul bisericii din sat bătu de vecernie şi atunci bădia
Andrei îşi îndreptă spatele socotind că-i vremea să încheie munca pe
ziua aceia şi se îndreptă spre casă. Muncit de gândurile lui nici nu
observă că intrase pe poartă odată cu vaca ce venea de la cireadă.
Plodurile nu-l întâmpinau căci fiind mereu morocănos nu-i mângâia
niciodată.
Maria, femeia lui, punea pe foc scoarţă uscată, să fiarbă
mămăliguţa mai iute, iar fata cea mare, Florica, plecă cu doniţa să
mulgă vaca. Se aşeză pe un scăunel meşterit de el, cu trei picioare şi-şi
pregăti din hârtie de ziar o ţigară.
Pălăria îi era udă la boruri-de parcă-l prinse ploaia pe drum,
iar el se foia pe scaun, parcă l-ar fi pişcat purecii. Tare mai era muncit
de gânduri. Femeia îl urmări cu coada ochilor şi nu zise nimic. Îi tăiase
o pasăre şi făcuse o „zămă” mai lungă, să ajungă la toată hărmălaia. Iar
maţele celor mici se auzeau de hăt-departe că sânt goale.
Florica, fata cea mare veni cu doniţa plină şi strecură laptele
într-o oală.
-
Mamă. Să faci mămăliga vârtoasă, s-ajungă!
Om mai face una, să rămâie şi la câine, spuse mama
mestecând. După ce o răstoarnă pe un fund de lemn, Maria puse iarăşi
ceaunul pe foc şi turnă laptele să fiarbă. Gospodarul luă o aţă albă şi
tăie mămăliga în doua, apoi în patru şi iarăşi fiecare sfert în două; să
ajungă la toţi. Nevastă-sa îi întinse un castron mare de tablă şi o lingură
de lemn - numai lingură de lemn, iar el începu să facă părticele. Nu mai
avea omul măsele cu ce mesteca şi aşa înghiţea mai repede. Ceilalţi ai
casei, într-o tăcere deplină, mâncau în castronaşe de lut cu linguri de
aluminiu. Erau mai ieftine. Iar mama de multe ori se sătura din gustat.
Ce te frământă, măi române! Că nu-ţi afli locul de
când ai venit! El oftă, trecându-şi mâna prin păr şi-şi dădu seama că sau aşezat la masă cu toţii fără să se închine. Dar cum greşeala era a lui,
tăcu mâlc.
Ce ştii tu muiere, de cât să plodeşti şi să fierbi la
oale… Eu am treburi mari de făcut…
146
Vorbeşti cu păcat omule. Sânt lăsaţi de Dumnezeu, să
ne ajute când om fi betegi. Nu vezi, frate-tu Teodor, nu-i plodeşte
femeia nicicum. Că-i stearpă. Şi el tânjeşte că nu-i are, iar tu, mai că
vrei să-i vezi prăpădiţi.
Lasă femeie, că numai de păduchi şi copii n-am
scăpat; în rest avem de toate. Ce, tu nu vezi femeia lui Teodor cât îi de
mândră, nu fleşcăită ca tine!
Femeia izbucni în lacrimi şi, fără să mai răspundă se apucă
de spălat vasele murdare. Iar el, bădia Andrei, se duse în paravan să se
odihnească. Era răcoare acolo.
La o bucată de noapte veni şi Maria lui, dar fiind grea şi
apropiindu-se sorocul n-o putea îmbrăţişa. Aşa că se mistuia încet,
încet oropsit de gândurile ce-l cuprinseseră de la întâlnirea cu flacăra
aceia ce se urca spre cer şi vocea ce nu o văzuse dar care-i promitea
uşurătatea de-i va da cloşca cu pui. Cei cu cloşca cu pui, acolo, daca el
se va îmbogăţi! Aşa trecură cele opt zile. Bădia Andrei se trase la faţă
şi părul i se albise pe la urechi şi ceafă. Femeia nu-l pricepea de fel şi
copiii ştiau că vor rămâne o vreme singuri căci trimise în sat după
moşică; o tăiase în şale. Maria, fata de doişpe şi Costică de zece ani
jumătate nu-şi mai vedeau capul de treabă şi tata se dusese în sat la
morar, unul Bialus, să împrumute carul cu boi… şi femeia lui care nu
mai putea de şale… iar copiii ăştia care aduc numai pagubă… Dar îi va
face pe toţi boieri!
Plecă omul. Pe la două ceasuri după miezul nopţii. Cu inima
îndoită căci îi spuse moaşa: „Copilul ăsta din burta femeii vine în două
şi nu poate lepăda, beata de ea”, iar ceilalţi se zgâiau la geamuri să
vadă de ce ţipă mămuca ca din gură da şarpe!?” Îi spuse sa-şi ducă
nevasta cu carul la felcer în sat, să nu moară, dar el nu mai putea da
îndărăt căci nu trebuie să cânte de trei cocoşul de va vrea comoara din
pădurea Poştei..
Veni odată cu ziua. Carul scârţâia de povara dusă iar boii
mergeau greoi, obosiţi. Ograda era pustie.
Cum de s-au sculat la ora asta, se întrebă bădia Andrei,
să hrănească animalele din bătătură. Iar liniştea aceea îl înfiora…Intră
în paravan. Lividă, Maria lui sta întinsă pe pat, înfăşurată până la gât cu
o pătură. Părul, despletit şi ud de transpiraţie îi cădea alandala pe
obraji, iar copiii, toţi, tăcuţi, o priveau…
Dincolo, moaşa, primea copilul, un băieţel dolofan, ce
scâncea cerând lapte.
Lapte de mamă. Şi Mariei lui i se răcise laptele. Pentru
totdeauna. Atunci îi străfulgeră o idee: „cloşca cu pui” cerută de vocea
aceea din noapteîn schimbul comorii. Blestemată comoară căci îi
plecase nevasta pe drumul fără întoarcere. Şi-i rămaseră puii. El cu puii
şi comoara…
Literatură
Se frânse omul de durere, dar viaţa trebuia dusă înainte. Îl
compătimi întreg satul şi-i dădu o mână de ajutor să-şi dureze casa de
la pădurea Poştei. Cumpără pământ mult de la boierul Rosetti; acestuia
îi trebuiau bani căci avea doua fiice la Paris la învăţătură. Se mira el,
boierul de unde atâta bănet pe capul ţăranului ăstuia şi se mira preotul
din sat cum de înflorise aşa o gospodărie iar la biserica din sat, anevoie
scăpase câteva sute acolo şi acele cu mâna tremurândă. Şi-şi spunea
mereu preotul că acolo, la bădiţa Andrei, nu-i lucru curat, dar numai
Dumnezeu va hotărî.
Puse vie altoită în spatele casei; făcu o cramă cu beci de
doişpe metri lungime. Îşi cumpără oi multe; plantă livadă de pruni şi
meri. În curte, că era meşter, construi o frumuseţe de cuptor pentru
pâine şi plăcinte. La muncă folosea copiii, care acum se zburăticiseră,
şi oamenii nevoiaşi din sat. Aceştia se mulţumeau de multe ori cu te
miri ce. Aveau zilnic mâncarea asigurată.
Venise vremea şi-i plecară doi feciori la armată. Maria, fata
cea de-a doua trăgea să se mărite. Cea mare, Florica nu o mai lua nici
„dracul” căci într-o noapte a dat cu capul într-o sârmă ghimpată din
gard şi şi-a înfipt ochiul acolo. Acum era „chioara satului”. La biserică
nu mergea căci nu avea vreme de „caterinca popii”. Iazul de peşte, de
ajuns pentru tot târgul, îi aducea un venit considerabil. Dar, tot aici i se
înecaseră şi două fete: Rodica, de unsprezece ani şi Găbiţa, de nouă
ani. Fusese o furtună groaznică şi le prinsese cu cârlanii pe mirişte. În
urgia aceea ele au mânat cârlanii spre casă. Aceştia, ca oile, s-au dus in
gârlă. S-au înecat bietele fete vrând să salveze oile… Şi badea Andrei
ştia de ce se întâmplă toate acestea şi tăcea mâlc. Acum îşi dădea puii.
Pe rând. Şi ofta omul şi tăcea mâlc.
Să poată face faţă nevoilor, care erau multe, îşi cătă o vădană
în sat. Dar aceasta venea din când în când şi mereu pleca cu desaga
plină. Preotul auzise de isprava lui şi-l cercetă spunându-i să se
întoarcă acasă, la Dumnezeu, că-i lucru cu păcat să trăieşti făr-decununie.
- Vezi-ţi de treabă, părinte! Ce femei e încurcă sus la han, cu
mine. Şi apoi mai am ploduri de dat la casa lor şi mai este ăla mic, Ion,
firav la trup şi „eliptic”(epileptic). Trebuie să-l primeneşti mereu.
Ehhh, e greu părinte de n-aş avea chioara acasă.
Părintele clătină din cap, împreunându-şi mâinile a
neputinţă…
Mai trecură câţiva ani. Maria, fiică-sa de-a doua, născu un
băiat, căruia îi puse numele tot Andrei. Dar fiind bicisnică, se
îmbolnăvi de plămâni şi, nu după multă vreme muri. Şi tare mai
semăna cu femeia lui…
Cei doi băieţi din armată nu s-au mai întors. Cică, i-au
împuşcat la graniţă, vrând să-i dezerteze. Nu a primit decât buletinele
de la siguranţă. Ionuţ, cel de-al optulea copil era năuc de cap de la o
încăierare între flăcăi, la un bal în Bazga. Îl lovise unul Stan cu o rangă
în creştet. După ce stătu o noapte acolo, afară într-o băltoacă de sânge,
îl aduseră nişte oameni din sat. Cu pătura l-au luat şi i l-au adus. Două
luni a stat în spital la Huşi. Doctorii de acolo îi „plantaseră” placă şi
venise acasă tălâmb. Râdea mereu de unul singur şi alerga hăbăuc
cerând mămăligă. Cât mai multă mămăligă.
147
Pe Iosif şi Ştefan i-a găsit într-o zi în spatele crămii, dormind
sau aşa credea el. Dar ei de fapt băuseră rachiu de prune până se
săturaseră. De toate. Şi badea Andrei se cutremura de spaimă că se
duceau puii după cloşcă. Se duceau pe rând… Mai avea în bătătură
două fete. Ele erau nepoate se soră şi aveau grijă de casă şi de „eliptic”.
Fata cea mare, aşa chioară cum era, plecă la Cozia după unul
fără barbă. Îi zburase barba de la un proiectil, în pădurea Coziei.
Oameni mari, tăietori de lemne, s-au jucat cu o bombă precum copiii.
Mai mulţi au murit atunci. Unul rămase fără picioare şi ginerele acesta
fără barbă. Şi-l munceau gândurile pe badea Andrei, neputând nici
măcar lăcrima. Îşi vânduse sufletul şi toată casa pentru „ochiul
diavolului”. Căci, mereu îi apărea în gând vocea aceea din adânc şi
promisiunea de a-i da cloşca cu pui: nevasta şi copiii. Şi chemarea
preotului la întoarcere. La Dumnezeu. Dar nu poţi fi slugă la doi
stăpâni. Iar el era sluga satanei. Cine mai putea acum să îndrepte
greşeala făcută? Ce să facă cu atâta bănet, căci avea tot ce şi-a dorit,
numai fericire nu. Şi era bătrân si singur…
Nepotul, Andrei, crescu mare. Îşi făcu şi armata iar acum
vroia numaidecât să se însoare. După ce a murit maică-sa, Maria, pe
Andrei l-a crescut taică-su; dar nu la deal la crâşmă ci în sat, la părinţii
lui. Aceştia l-au crescut în credinţă creştină. Părinţii băiatului fiind
ortodocşi. Şi tare mai semăna cu mă-sa!
Era înalt, cu ochii negri, pătrunzători, iar părul scurt tăiat,
făceau numai cârlionţi pe creştet. De cum îl întâlni, îl salută respectuos
şi întrebă de sănătate.
- Bine măi „fecior”. Tu ce faci?
- Ce să fac bunule, vreau să-mi iau rămas bun de la flăcăii din sat: mă
însor şi, un zâmbet uşor perceptibil îi miji în colţul gurii.
Moşul văzu cu ochii minţii zilele anilor când flăcăise. Cum o
cunoscuse pe Maria,
nevastă-sa…primele nopţi de dragoste furate. Fugise Maria lui. Şi tare
mai era Mândră. Şi el mândru. Şi hâtru. Ce nuntă mai făcură, cu
fanfară…fraţilor Burcă. Apoi copiii. Unul după altul; şi nevoile. Şi
femeia lui care nu mai prididea cu munca…şi boul ce se spânzurase de
hloaba de la car, şi el, se zbătea ca peştele pe uscat că nu ajungeau
banii iar Maria lui care voia iar să plodească…
Şi-i spusese atunci moaşa s-o ducă la felcer, că pruncul acesta
vine în două şi nu poate naşte biata femeie! Dar el nu-şi putea rupe
gândul de la îmbogăţire şi nu trebuia să apuce să cânte cocoşul a treia
oară. Şi ce puţin ceruse vocea aceea din pământ – cloşca cu pui- şi cât
de mult dăduse vânzându-şi sufletul diavolului. Iar femeia lui plecase
prima de cum atinsese aurul acela blestemat…blestemat…
-
Dar , cu a cui fată?
Păi cu Maria, fata Anei lui Roca. Fata aceea care a terminat
sanitara şi lucrează la noi la spital. Cu doctorul Tănase. Cum, nu o
cunoşti?
Ba o cunosc, cum de nu, recunoscu bătrânul, şi iar gândurile îi
zburară în trecut…
Literatură
-
Măi băiete, să-ţi dau ceva bani să ridici casă frumoasă…
Nu, bunule. Fata are casă de la bunici şi vom locui în sat. La deal
de biserică.
Bătrânului i se făcu frig. Pe dinăuntru. O ceaţă din suflet
începu să i se şteargă, lăsând deschisă vederii rana nicicând cicatrizată
a amintirilor… Şi vocea aceea dinăuntru se zvârcolea scormonind
ultimele cotloane ale conştiinţei…
Deci te aşezi în sat…şi eu, crâşma cui o las? Şi iazul şi tot ce am
agonisit acolo…că doar tu ai mai rămas. Iar oasele-mi sunt putrede de
neputinţă.
Bunule, acolo-i loc blestemat. Aşa spune tata. Pe tine te vom lua
la noi; să ai grijă de casă când mergem la muncă!
-
Şi eu cu toată averea mea, ce fac?
O dai înapoi. În pustie. Nouă ne ajunge ogorul de la Rădi. Acolo
am semănat grâu. E o frumuseţe de lan, nu alta. După ce-om recolta,
mai întâi facem o pomenire pentru toate neamurile dispărute. Asta de
Sfântul Ilie. Apoi vom merge la cununie. Să avem cugetul curat faţă de
Dumnezeu!
Hm! Cuget… Ce ştii tu băiete… sau ai dreptate, averea de la
Crâşma Roşului trebuie dată la pustie. Offf …trebuie să-mi rămâi tu!
Căci tu ai mai rămas!...
Dis-de-dimineaţă, oameni-l salutară, mergând cu căruţele cu
saci goi la deal, la Rădi. Venea combina la treier când soarele s-o urca
sus.
-
Noroc, moş Andre! Hai cu noi la treieriş!
Ar vrea el, zise un flăcău, dar i-au ruginit încheieturile. Moşule,
îţi mai aminteşti de când nu te-a mai înfierbântat o puicuţă? Că aici, la
crâşmă, multe se pot întâmpla…
Şi moş Andrei înghiţi în sec. Şi tăcu. Da. Aici, la crâşmă multe se pot
întâmpla…
Plecară flăcăii. Plecă şi căruţa cu nepotul său, Andrei la
treier. Aşa cum plecaseră şi plozii lui pe rând după cloşcă iar el
rămăsese să dea seamă! Gândurile negre îi tulburau amintirile şi moş
Andrei se gândea: cum oare să dea seamă?
Soarele se urcă pe cer mai repede decât te-ai fi aşteptat. Satul
era pustiu şi o linişte de mormânt puse stăpânire pe gospodarii cireşii,
califormi, stau gata să rupă de roadă iar zarzării şi caişii dau în pârg.
Viaţa merge înainte liniştită, liniştită. Din când în când mai trage
clopotul de nuntă sau de mort. Ori de slujbă. Dar acum clopotul trăgea,
trăgea, trăgea. Şi satul era pustiu. Şi lumea era la treier. Femeile
adunau pleava iar copiii, cu greblele, adunau paiele din urma combinei.
Ici, colo, câte un moşneag neputincios îşi scotea reumantismul la
soare. Şi soarele ardea puternic. Iar clopotele nu mai încetau.
-
Oameni buni, de ce trag clopotele, că a mort nu e?!
toţi.
-
De vreme rea, spuse unul.
Plecară fiecare la treburile lui. Moş Andrei se îndreptă spre
bufetul din sat. Să bea un rom. Nu de alta dar chiar îi trebuiau puteri să
se întoarcă acasă: la deal, la crâşmă. Şi tare mai era singur.
Şi clopotele nu mai încetau…
Da…să strângem grâul şi să facem pomenire cum spui. La
Intră. Puzderie de oameni. Şi săraci şi bogaţi. Şi fumul, să-l
tai cu cuţitul. Iarba diavolului. Câţiva-şi întoarseră privirea spre
„betejitul” moş Andrei, apoi îşi văzură de ale lor. O muzică undeva
într-un colţ ţinea cumva lumea trează dar amorţită iar chelnerul avea
halatul negru din alb. Nişte bâzoaie mari îşi făceau veacul prin halbele
de bere şi femeile, cherchelite le alungau cu mâna, presărând apoi sare
pe marginea halbei, să alunece mai uşor pe gât.
- Hm . Ce fericiţi pot fi oamenii aceştia! Sânt la doi paşi de
biserică şi trei de cimitir iar ei, nici nu ştiu când le vine „mandatul”…
Ce petrecere dezmăţată înecată în băutură! Iar el, o viaţă a muncit. A
adunat averi, ridicând comori deasupra să vadă tot omul cât îi de
mândru şi gospodar. Şi a pierdut tot. Şi mândria şi respectul oamenilor
dar şi pe Dumnezeu. I-a rămas doar păcatul că s-a vândut pe sine,
dându-şi cloşca cu pui. Şi vocea aceea lăuntrică-i spunea să se abată
din drum, să meargă la nepot, acolo la deal de biserică, dar bietul om
văzuse para aceea de foc ieşind din adânc şi nu ştia ce-l mistuie cu
pământ cu tot…
Ajunse acasă. Anevoie. Se culcă flămând şi cu sete de
necunoscut. Voia să dea seamă pentru greşeală. Trebuia! Dar nu ştia
cum!
148
Oameni buni, priviţi sus, la crâşma Roşului. Parcă a coborât
soarele acolo. Aşa străluceşte.
Lui Andrei, nepotul moşului Andrei îi trecu un fior prin trup.
- ….arde. Arde la bunu. Arde crâşma la bunu…! Oameni buni,
fraţilor, să mergem sus! Arde crâşma la bunu!!!
Târziu. Până să ajungă acolo era ceva de mers şi să care apă
de jos de la iaz, era peste puteri. Prea târziu!
Bunul moş Andrei îşi scoase tot aurul din casă de sub o
lespede de la duşumea, unde era ascuns; îl scoase şi-l înşiră pe prispă.
Să se usuce la soare. Şi era tare greu aurul acela… Iar soarele îl orbea.
O durere ascuţită îi străpunse pieptul şi amintirile acelea, iarăşi
reînviau şi-l măcinau… Şi vocea aceea care cerea mereu hrană… Şi el
işi dăduse toţi puiii…şi cloşca…
Nu! Trebuia să dea seama!
Iar aurul de pe prispă îi întuneca minţile… Se duse în tindă
după o frânghie şi plecă în spatele casei la umbră. Să scape de vocea
aceea flămândă, flămândă, flămândă.
Literatură
Două cărţi, destine diferite
Ioan GRĂMADĂ - Câmpulung-Moldovenesc
Moto: ”Fiule, nu te arăta viteaz în băutură şi nici nu te lăuda cu
ea, căci pe mulţi i-a prăpădit băutura şi multe rele a pricinuit, căci
acel ce va petrece viaţa întru curăţenie şi nu-şi va spurca sufletul, va
străluci ca lumina soarelui” (Din învăţăturile Sf. Neagoe Basarab,
către fiul său Teodosie).
oresc încă de la început, să-i adresez din toată inima, cele mai
alese mulţumiri domnului Ion N. Oprea pentru minunata carte
„În mozaicul lui Ticuţă – o mare taină”, oferită mie,
mentionand ca am lecturat-o cu o deosebita plăcere.
Apreciez cu toată sinceritatea, gestul uman şi mai mult decât
prietenesc al domnului Ion N. Oprea, de a evoca personalitatea celui
care a fost profesorul-colonel Constantin Manoliu, el însuşi dascăl de
aleasă omenie. După ce s-a îngrijit cu proverbiala sa perseverenţă şi
migală de apariţia primului volum „Iubiri pasagere – Jurnalul unei
vieţi” Ed. PIM, Iaşi, 2011, iată că, la puţin peste un an de la dispariţia
autorului, în semn de omagiu, acelaşi neobosit şi prolific, de loc
interesat material, Ion N. Oprea, ne readuce în imagine noi mărturii
despre colonelul-profesor Constantin Manoliu, conjudeţean de origine
(născut la Huşi), în cartea sa mult visată şi dorită de a fi apărut în
timpul vieţii sale, intitulată succint „În mozaicul lui Ticuţă”, Editura
PIM, Iaşi,2013, timp care, din păcate, nu i-a fost de parte-i.
În primul capitol al cărţii, după prefaţa semnată de Ion N.
Oprea, urmează „In memoriam”, în care foştii săi prieteni, colegi,
subalterni sau elevi îşi destăinuie frumoase dar şi duioase amintiri ale
anilor plini de tinereţe şi speranţe, trăite alături de profesorul
desăvârşit, camaradul integru şi prieten devotat, Constantin Manoliu.
Mărturisesc sincer că după expedierea eseului, dedicat
fostului meu profesor Constantin Manoliu, încercam regretul de a nu fi
redat şi descris mai multe din calităţile sale de strălucit dascăl şi
pedagog, care însoţea întotdeauna lecţiile predate nouă, la istorie şi
geografie, cu preţioase învăţăminte şi îndemnuri atât de folositoare
pentru viaţa de toate zilele.
Ceea ce admiram mai mult noi învăţăceii la domnul profesor
Constantin Manoliu, pe lângă construcţia sa atletică, care se îmbina atât
de armonios cu privirea sa luminoasă, izvorâtă din lăuntrul unui suflet
blând şi nobil, era vasta sa pregătire atât în domeniul profesiei sale cât
şi multiplele cunoştinţe de adevărat enciclopedist.
Despre amplele sale cunoştinţe profesionale dar mai ales de
cultură generală stau mărturie interesantele relatări ale cărţii în discuţie,
cuprinse în capitolul „Mozaic”, începând cu amintirile duioase despre
tatăl său cât şi despre unul din colegii săi sau despre orele de dirigenţie
pe care le considera ca fiind momente importante în educarea elevilor.
Cu acelaşi patos ne sunt redate mărturii emoţionante ale unor momente
de seamă din istoria şi literatura noastră, păstrate cu o bogăţie de date şi
consemnări enciclopedice, cu maxime, reflecţii şi cugetări, cu anecdote
şi atât de amuzante perle rezultate din lucrările elevilor, dar şi cu o
izbutită încercare de a aborda şi genul dramatic prin piesa „Regăsirea”.
Şi aici, consider că este şi meritul lui Ion N. Oprea de a fi
asigurat, cu grijă şi responsabilitate, o cât mai armonioasă cronologie
redării fidele a unor multiple date şi evenimente rezultate din
consemnările lui Ticuţă si îmi permit, măcar acum, să mă exprim la
adresa domniei sale cu apelativul pe care şi-l dorea şi eu, din respect şi
consideraţie, îl evitam.
Sincer mai mărturisesc faptul ca, în conţinutul acestei cărţi,
am descoperit un adevărat univers din viaţa fostului meu dascăl, animat
de o fierbinte dorinţă de cunoaştere a cât mai multe domenii, din care şi
eu am învăţat multe. De altfel, consider că unul din motivele pentru
D
149
care, la timpul potrivit, domnul Ion N. Oprea m-a îndemnat să
colaborez cu domnul Ticuţă, a fost acesta, că pe lângă pasiunea mea de
colecţionar al obiectelor vechi de artă populară şi etnografie, mi-am
alcătuit şi câteva albume de curiozităţi din lumea întreagă sau cu
mărturii ale unor contribuţii ale savanţilor şi cărturarilor români la
îmbogăţirea culturii şi ştiinţei universale. Într-un caiet special am
consemnate 1074 maxime, cugetări şi reflecţii desprinse din cărţile
lecturate sau citate devenite celebre.
Capitolul intitulat „Taina caietului lui Ticuţă”, însă, m-a
impresionat cel mai mult, dar şi negativ. Mai degrabă, mi-a lăsat un
gust amar, amestecat cu o stare de compasiune pentru domnul profesor,
pentru imensa sa strădanie precum şi a soţiei sale, de a înfia, luând spre
creştere şi educare a acelui copil orfan, gesturi nobile, răsplătite, din
păcate, de fiul adoptat prin teroare, tortură sufletească şi fizică, până la
„a-i băga în mormânt”.
După ce l-au sprijinit pe Sorin să absolve şcoala generală şi
liceul, l-a îndemnat a urma şi facultatea pe care a ignorat-o prin
neprezentare la cursuri şi examene, intrând într-un anturaj dubios, de
consum abuziv al băuturilor alcoolice, pentru care le cerea mereu şi
mereu părinţilor adoptivi, bani, foarte mulţi bani, iar în caz de refuz, îi
maltrata fără milă.
Drept să spun, după ce am citit 3-4 pagini din „Taina caietului lui
Ticuţă” eram tentat să-l compar pe Sorin cu acel fiu risipitor din pilda
Domnului nostru Iisus Hristos, însă citind mai departe mi-am dat
seama că dacă fiul din Evanghelie a avut, totuşi, bunul simţ de a-şi
recunoaşte greşeala că a irosit partea sa de avere şi le-a cerut iertare
părinţilor, Sorin a continuat cu şi mai mare înverşunare a călca în
picioare sentimente şi legi morale. Şi mi-am mai amintit de o
întâmplare relatată de o distinsă doamnă din Iaşi care avea o fiică
căsătorită cu un tânăr care avea patima beţiei şi practica şi jocurile de
noroc, irosind din bugetul familiei peste 500 milioane lei, materializaţi
în datorii faţă de Stat şi pentru care, tatăl socru, pe atunci pensionar, a
fost nevoit a se reangaja încă cinci ani la o unitate, mult departe de
casă, lucrând în condiţii anevoioase şi dificile. Mi-am mai amintit şi de
o glumă, dacă îmi mai ardea de aşa ceva. Părinţii unui elev i-au cerut
socoteală profesorului acestuia pentru că l-a făcut măgar. Dascălul a
încercat să-şi retragă cuvintele, motivând că a greşit în exprimare, dar a
adăugat, măgarul este un animal harnic şi ascultător, pe când fiul
dumneavoastră este mai rău decât un măgar.
Revenind la Taina din caietul lui Ticuţă, zic, vai!, câtă
suferinţă dar şi câtă răbdare, enorm de multă răbdare şi clemenţă din
partea familiei Manoliu pentru un asemenea dement care le-a făcut
viaţa un mare calvar şi pentru care, vorba Poetului, locul său nu putea
fi altul decât „la puşcărie sau la Casa de nebuni”, dar există şi o lege
nescrisă: viaţa nu iartă niciodată!
Dacă am încheiat lectura cărţii “În mozaicul lui Ticuţă” întro state de totală iritare şi nelinişte, mi-a fost dat, poate deloc
întâmplător, doar la câteva zile, să fiu invitat la o lansare de carte în
Sala Oglinzilor de la Primăria Municipiului Vatra Dornei, prilej în care
domnul profesor Gheorghe Grigorean, cu amabilitatea sa, dumnealui
fiind şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor
Plastici din Ţara Dornelor, din care fac şi eu parte, mi-a oferit o
frumoasă carte intitulată „Să m-aştepţi…”, Ed. Petru Maior, Reghin,
2013, a cărei autor este domnia-sa. M-a asigurat că acţiunea cărţii, şi
în acest caz, este absolut un caz real. Personajul principal, un fost elev
de-al său, dintr-un copil orfan care a fost părăsit la două zile de la
naştere, lângă un tomberon de gunoi, ajuns la orfelinat, printr-o voinţă
şi o tenacitate extraordinară, urmează şi absolvă cu rezultate strălucite
şcoala generală, liceul, facultatea de silvicultură, unde ajunge asistent,
apoi profesor universitar, îşi dă doctoratul, fiind sprijinit de către o
familie înstărită, cu a cărei fiică se căsătoreşte. Şi atât pentru părinţii
săi spirituali cât şi ai soţiei, le va păstra un adânc respect şi o vie
recunoştinţă toată viaţa.
Citirea acestei cărţi a fost pentru sufletul meu ca un adevărat
balsam. O antiteză cu prima, două comportamente atât de diferite,
motiv pentru care am dorit mult, să vorbesc despre ele, să
vă
Literatură
sfătuiesc, procuraţi-vi-le şi citindu-le, nu doar meditaţi la ceea ce
înseamnă viaţa.
periculoase, au un microb care urcă la cap” – Grigore Constantin
Moisil
Singurătatea
O mare bogăţie şi o mare diversitate de idei minuţios adunate
în această lucrare, care poate servi la a diminua sau chiar a înlocui
starea de singurătate a unor oameni cu starea de normalitate, optimism
şi confort sufletesc.
Prof. Petru BEJINARIU- Rădăuţi, jud. Suceava
Scriitorul Ion N. Oprea a tipărit la Editura PIM din Iaşi, în
august 2013, o nouă lucrare cu titlul „Singurătate”. După paginile cu
titlul „În loc de prefaţă la carte” semnate de Ana Dumitrescu, Ion N.
Oprea şi Constantin Huşanu, cu ample şi interesante reflecţii istoricofilozofice, s-a trecut la prezentarea textelor scrise de ing. Mihai Caba,
Dumitru Constantin Dulcan, Ion Dichiseanu şi academician Dan
Berindei.
Redăm în paginile ziarului nostru local această carte
deoarece şi-au exprimat păreri despre acest „univers al regăsirii de
sine” – singurătatea – şi oameni de şcoală şi cultură din Bucovina
istorică : Luca Bejinariu – Rădăuţi, Ion Popescu-Sireteanu şi Silvestru
Pânzariu – Siret, Victor Cozariuc- Dărmăneşti, Mihai Bejinariu, Ioan
Grămadă şi Dumitru Cioltan – Câmpulung Moldovenesc, George Timu
– Vatra Dornei şi subsemnatul.
Mă opresc la câteva reflecţii de profunzime ale omului de
ştiinţă Dan Berindei care ne spune: …”s-a răsturnat cu timpul ierarhia
valorilor… singurul care contează este omul cu bani”. „Munca făcută
din pasiune e moştenirea mea cea mai importantă… Munca mă ajută să
fiu”, „Dar şi mai trist e că românii şi-au pierdut în ultimul secol dorinţa
de a mai face ceva pentru ţară”…”Dintre studenţii plecaţi, nu ştiu dacă
vreunul s-ar mai întoarce. Visul şi a celor din ţară e să plece”…
În această carte, un autentic tratat de sociologie,
singurătatea a fost definită în multe feluri şi tratată ca o realitate
complexă şi tot mai frecventă în viaţa oamenilor. Singurătatea este o
stare sufletească provocată, trăită şi exprimată foarte diferit de fiecare
persoană/personalitate. Şi dacă oamenii, de oriunde din lumea asta, nu
sunt identici, înseamnă că şi starea de singurătate a fiecăruia nu poate fi
aceeaşi. Au exprimat păreri, convingeri şi experienţe mai mulţi autori,
în total 45, între care şi multe nume cunoscute: Maria Ploaie, general
Gheorghe Creţu, Marius Ţucă, Mihai Bejinariu, Iulia Gabriela Şerban,
Mioara Niculescu, Adriana Andreiaş Micu, Elena Leonte, Vasile
Fetescu, dr. Aurel-Constantin Panfil, Jane Margareta Tudor Şerban, Ion
Popescu Sireteanu ş.a.
„Singurătatea nu este doar o stare – spune scriitorul Vasile
Fetescu – este mai mult o trăire sufletească”. Cu adevărat important
este faptul că lucrarea, pe lângă tratarea acestei realităţi lăuntrice, oferă
cititorilor şi sfaturi, îndemnuri şi soluţii pentru starea de singurătate,
ceea ce mă determină să fac invitaţia la lectură, fie şi numai pentru cei
de acum interesaţi de această stare specială. În carte sunt cuprinse
multe cugetări utile şi deosebit de frumoase semnate de Nicolae Iorga
şi Grigore Constantin Moisil, din care am reţinut: „La sfârşitul fiecărei
zile socoteşte nu ceea ce alţii au făcut faţă de tine, ci ceea ce tu ai făcut
faţă de alţii” – Nicolae Iorga şi „Scaunele prezidenţiale sunt
150
Neculai I. Onel la 75 de ani
Prof. Gh. CLAPA - Bârlad
Motto:
„...nu e totul să adăugăm ani vieţii, ci trebuie să adăugăm şi viaţă
anilor.”
(Acad. prof. dr. Ana Aslan, despre rolul gerontologiei şi geriatriei)
Frumoasa imagine a omului vârstnic aparţine conştiinţei noastre
şi ea trebuie preluată şi de tânăra generaţie, dăinuind ca un semn de
nobleţe pentru persoanele de vârsta a treia, de adus un omagiu celor
ajunşi în această etapă a vieţii, când sufletul se hrăneşte cu amintiri,
fiind considerate „persoane cu cele mai multe amintiri”, aceasta
datorită faptului că se bazează pe realizările anterioare, aşadar pe nişte
certitudini.
Cu deosebit respect şi înaltă consideraţie, cu prilejul aniversării,
la 28 septembrie, a zilei Dumneavoastră de naştere, am onoarea de a vă
adresa în nume personal urări călduroase de sănătate şi reuşite în tot ce
întreprindeţi. Acestor urări de bine şi fericire alăturăm dorinţa noastră
de a beneficia, în continuare, de prestigioasa Dumneavoastră activitate
pe plan literar. 28 septembrie, plină toamnă de vânt şi ploi, frunze
căzute şi melancolii prăfuite. Bătrâneţea e anotimpul roadelor, al
copiilor legănaţi cu o poveste pe genunchi. Copiii, cărţile, lucruri ce le
lăsăm în urmă, vise împlinite sau nu sunt merele căzute din pomul
cunoaşterii. Fiecare om are misiunea de a reface acea experienţă
originară. Numai după ce ai cunoscut paradisul ignoranţei din
copilărie, mândria şi orgoliul tânărului în cucerire, parfumul iubirii vor
fi ispăşite, mântuite prin suferinţă, familie şi muncă. Dumnezeu îşi
încearcă iar şi iar creaţia; de la unul la altul transmitem amintiri prin
codul genetic. Să ne jucăm viaţa ca un copil prin iubire (ca un tânăr) şi
prin Munca de maturitate pentru ca odată să ne spunem povestea de
înţelepciune a ceea ce am văzut, încercat şi crezut.
Limba română vede în bătrân (lat. veteranus) mai mult un
luptător decât un element al vechiului. Vârsta e o stare de spirit.
Fiecare om îşi poartă vârstele cu sine ca modalităţi de a răspunde la
întrebările vieţii. Bătrâneţea defineşte o etapă a unui ciclu uman.
Înţeleptul Solomon spune că „bătrâneţele cinstite nu sunt cele aduse de
o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este
la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrânilor înseamnă o viaţă
întinată.” (Înţelepciunea lui Solomon, 4, 8-9).
Neculai I. Onel a depăşit bariera trecerii prin timp, a celei de 75
de ani de scurgere a nisipului prin clepsidra veacurilor. Scriitorul
englez Jonathan Swift, referindu-se la senectute, spunea: „toată lumea
vrea să trăiască mult, dar nimeni nu vrea să trăiască bătrân”. Îmi face
plăcere să îl felicit pe Neculai I. Onel pentru impresionanta aniversare
Literatură
a celei de-a 75-a zi de naştere. Profesorul Martin Seligman, psiholog
american, spunea: „dacă există o singură însuşire pe care o puteţi dărui
copilului dumneavoastră şi dumneavoastră înşivă, dăruiţi optimism”.
Optimiştii au o percepţie particulară asupra şanselor de a trăi fericiţi
clipa de azi, de a se bucura de perspectiva zilei de mâine, de a găsi, în
tot ce ne înconjoară, frumosul.
Poţi să crezi că domnul Neculai I. Onel, plin de farmec fără
ostentaţie, c-un zâmbet şi-o vorbă bună pentru fiecare, c-o viaţă deloc
uşoară – cine-i citeşte cărţile află cum i-a fost –, a împlinit 75 de ani?
„Sunt un om în «floarea» neofilită a vârstei”, spune cu jucăuşă
autoironie sărbătoritul nostru – în momentele de graţie – cochetând cu
poezia şi proza. Am fost martor la gestaţia unor cărţi despre lumea prin
care a trecut, cu suferinţe şi bucurii.
Neculai I. Onel este poetul non-agresiv, care-şi protejează
excesul de adrenalină lirică printr-o nativă platoşă de timid incurabil,
percepută mai mult ca o povară şi de care încearcă să scape printr-un
pseudoarţag artistic şi de paradă nonconformistă, cu preţul nedrept de a
fi confundat, când de fapt tânjeşte după certitudini pentru demersul său
liric. Se expune sentimental cu un donquijotism altruist pe portative de
o mare generozitate, într-o lume nu întotdeauna pe măsura idealurilor
sale şi, din aceste motive, ca şi din alte câteva, poetul riscă uneori o
neaderenţă la lectura de prim contact şi admite nonşalant un deficit de
înţelegere a poeziei sale valoroase.
Presupun că intuieşte inconvenientele, asumate dintr-un orgoliu
specific timizilor generoşi, dar şi marilor înţelepţi, deşi pare mai mult
stânjenit decât încântat. Dar, acesta este scriitorul Neculai I. Onel şi,
certamente, se simte liniştit şi împăcat cu condiţia sa de poet, care nu
dă socoteală nimănui de ceea ce se întâmplă cu sufletul său, cu
universul său liric, cu toată fiinţa sa...
Lirismul introvertit al domnului Neculai I. Onel are modulaţii
lirice de-o surprinzătoare contrarietate cu imaginea sa publică, în
contrapunct ideatic cu poezia sa. Dintr-o pudoare excesivă, poetul se
expune oricăror posibile şi, mai ales, riscante ipostaze de artist al
cuvântului. Uşor sfidător, inconştient deliberat, aparent detaşat de orice
adeziune publică, poetul „şi-a jucat cartea” succesului literar mizând pe
prudenţa şi eleganţa cititorului avizat. Derutant în înţelegerea poeziei
lui Neculai I. Onel este tocmai acest jemanfişism de comunicare cu
cititorul de poezie modernă, pe care-l lasă singur să se descurce decât
încearcă să şi-l apropie. Aceasta, sigur, dintr-o orgolioasă şi până la
urmă sinceră părere despre opera sa poetică, despre pertinenţa
demersului său liric, dincolo de riscurile neaderenţei.
De altfel, tot astfel este şi întreaga statură civică şi culturală a
omului Neculai I. Onel scriitorul cu doar zece cărţi, publicate într-un
ritm decent şi echilibrat într-o vreme, prezentă, de inflaţie editorial
tipografică („Aş vrea”, Editura Sfera, Bârlad, 2008, 140 pagini;
„Amurg”, Editura Pim, Iaşi, 2009, 142 pagini; „Tăcere...”, Editura Pim,
Iaşi, 2010, 136 pagini; „Singur”, Editura Pim, Iaşi, 2010, 124 pagini;
„Mi-e dor”, Editura Sfera, Bârlad, 2011, 114 pagini; „Voi pleca”,
Editura Sfera, Bârlad, 2012, 108 pagini; „Nostalgie”, Editura Sfera,
Bârlad, 2012, 122 pagini; „O, voi aştri”, Editura Sfera, Bârlad, 2012,
92 pagini; volumul de antologie lirică „O, voi aştri”, Editura Sfera,
Bârlad, 2012, 380 pagini, cuprinde o selecţie responsabilă şi
reprezentativă din cele opt cărţi de poezie publicate între 2008 şi 2012,
151
adună 220 de poeme; „Aştept”, Editura „Sfera”, Bârlad, 2013, 108
pagini; „Doar amintiri” (în manuscris, predat la Editura Sfera, Bârlad,
având prefaţa intitulată „Scrisul este o disimulare/simulare a artei de a
supravieţui”). Cele unsprezece prefeţe au fost semnate de profesorul
Gheorghe Clapa, însumând 167 pagini.
Autorul a ajuns la o maturitate lirică consolidându-şi propria linie
melodică pe un portativ poetic, din care n-au lipsit nici diezii alternativi
şi nici sincopele protestatare ale înregimentării de modă poetică şi nici
aderenţa la noul val literar prestigios al pleiadei de poeţi reprezentativi,
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin
Doinaş, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu. Dar, şiaşa, poetul Neculai I. Onel şi-a păstrat un timbru inconfundabil,
autentic, printr-o imaginaţie febrilă, aparent anxioasă, caracteristică
unui căutător de frumuseţi şi de poeticeşti stări sufleteşti, într-o lume în
care sensibilitatea, translucidă şi plesnind de tensiune lăuntrică, este
percepută ca o slăbiciune, împinsă spre desuet şi penibil.
Îl admir şi-l invidiez pe Neculai I. Onel, fiindcă iubeşte ce face şi
lucrează cu plăcere şi suflet. Am găsit în el un adevărat prieten şi un
model pentru noi toţi. Este de nepreţuit ce face în prezent şi mă
consider norocos că pot să fiu împreună cu sărbătoritul şi să conlucrez
cu domnia sa. Este un om activ, sârguincios şi duce o viaţă tihnită şi
cumpătată, ocupându-se, ca tot românul, de treburile gospodăreşti,
bucurându-se din plin de frumoasa sa familie. A rămas vioi şi plin de
viaţă, o mângâiere şi un izvor de vorbe bune pentru copii şi nepoţi. Îi
apreciez puterea şi capacitatea constructivă şi îi doresc ca Dumnezeu
să-i dea putere să reuşească să realizeze ceea ce îşi propune. În
momente dificile a reuşit să insufle speranţă celor din familia lui
spirituală. Niciodată să nu-l părăsească dorinţa de a munci şi de a fi
prezent în societate, în cetate.
Dezinvoltura, exuberanţa, bucuria de a trăi, munca, dragostea
pentru dialog sunt trăsături specifice sărbătoritului. Pentru puterea,
energia, sinceritatea sufletului şi modestia sa, dar mai ales cu ocazia
împlinirii vârstei de 75 de ani, îl felicităm, îi mulţumim şi îi urăm ca
bunul Dumnezeu să-l binecuvânteze în continuare cu pace şi blândeţe,
cu claritatea minţii şi smerenia sufletului.
Pe 1 octombrie, ne plecăm cu respect în faţa tuturor
concetăţenilor noştri vârstnici, pentru contribuţia binecuvântată pe care
au adus-o de-a lungul anilor la dezvoltarea societăţii şi spiritualităţii
româneşti.
Neculai I. Onel îl roagă pe cel de Sus să îl mai lase o secundă
dintr-un infinit în această lume cu dorinţa fierbinte de-a mai fi
împreună cu cei dragi. Aşa să fie!
Literatură
Valeriu Matei – Un elegiac la modul romantic
Prof. Petruş ANDREI - Bârlad
Prin bunăvoinţa şi generozitatea poetului Mihai Sultana
Vicol care a donat Centrului ,,Mihai Eminescu” din Bârlad câteva sute
de cărţi cu autograf, citesc opera poetică a lui Valeriu Matei (,,Elegiile
fiului risipitor”, ediţie realizată de Valeriu Matei, prefaţă de acad.
Mihai Cimpoi, postfaţă de Theodor Codreanu, itinerar biografie şi
bibliografie de Claudia Matei, cu o impresionantă iconografie,
,,Princeps Edit”, Iaşi, 2010).
Viaţa poetului Valeriu Matei este un roman palpitant, senzaţional,
părând de domeniul fantasticului de n-ar fi atât de dureros de real. Te
miri că, în iureşul evenimentelor, luptătorul pe viaţă şi pe moarte,
împotriva din răului imperiu roşu şi din oameni a mai avut răgazul şi
liniştea necesară creaţiei. Valeriu Matei nu scrie însă în ,,Turnul de
fildeş” ci în ,,Foişorul de foc” al istoriei contemporane. El trăieşte cu
intensă durere şi luciditate ,,Sentimentul trezirii” conştiinţei naţionale
şi călăuzit de dragostea pentru ţara sa întregită, participă ca o ,,Stea pe
mare” la ,,Aniversarea cuvintelor” compunând astfel ,,Elegiile fiului
risipitor”. Având ,,Somn de lup” el vede ,,Dimineaţa marelui oraş”
asistând la ,,Moartea lui Zenon” şi ,,La cina cea fără de taină”. În
,,Grecia imaginară”, însoţit de ,,Orfeu şi singurătatea”, scrie epopeea
,,Ziliada”.
Volumul de debut anunţă teme şi motive predilecte:
recursul la memorie, ,,ca să nu se înece anii cei trecuţi” şi să se uite
,,râul suferinţei” traversat de ,,cei daţi Siberiei de zgură”
(Şaptesprezece”);
destinul tragic al unei ţări sfâşiate în care nu mai este ,,Nici o lumină.
Nici o speranţă/ Doar umbrele străjerilor/ pe malurile râului interzis” (
,,Doar umbrele”);
panteismul: ,,în licărirea lunei se destramă/ tremurătoare umbre peste
lacul/ încremenit la margine de codru” (,,Clar de lună”);
speranţa în renaşterea basarabeană: ,,reveniţi din moarte,/ ca pomii
după îngheţul/ unei cumplite ierni,/ purtăm în suflet/ lumina acestei
lumi - / copii ai timpului fără de timp/ veniţi să dea glas durerii
ascunse” (,,Povara nopţii”);
scumpe idealuri lăsate moştenire de înaintaşi: ,,creşterea limbii
româneşti/ şi-a patriei cinstire”: ,,În noaptea înstrăinării cea fără de
lumină/ beau apă din izvorul cu undă cristalină/ ce-l mai păstrează încă
sub flamură străină/ materna limba noastră” (,,Ecoul”).
destinul tragic al ,,omului sub vremi” şi al ţării sfâşiate: ,,Când jugul pe
umeri te-apasă/ şi orice speranţă-i târzie,/ când nu ai nici pită, nici casă/
şi nimeni durerea-ţi n-o ştie,/ în noaptea sinistră, barbară,/ străin şi de
neam, şi de ţară,/ unul disperat, nu uita – / şi în temniţa pustie/ sufletul
poate cânta” (,,Îndemn”)
dragostea, sentiment etern-uman: ,,când venea de dor cuprinsă/ ca o
lumânare-aprinsă/ codrii înălţau pe zare/ roua-n lună sclipitoare”
(,,Stele”);
elogiul creaţiei populare ,,din care s-a inspirat şi deasupra căreia s-a
înălţat” prin măiestria versului şi prin profunzimea cugetării: ,,trecea
noaptea cu paşi reci/ peste-a codrului poteci –/ mers de negură, uşor,/
umbrind patimă şi dor” (,,Seminţele”);
lupta cu sine, cu inerţia şi cu verbul: ,,S-au lovit lucruri şi nume/ până
sine s-a făcut/ sufletu-mi gonind spre lume/ ca un râu nestăvilit”
(,,Geneză”)
Aceste ,,Cântece fără ţară” (Goga), ,,Cântece la început de drum”,
conturează chipul unei personalităţi de primă mărime a liricii româneşti
de la sfârşitul veacului al XX-lea şi începutul mileniului, cu neliniştile,
cu speranţele şi, mai ales, cu încrederea că ,,doar revenind la mine
însumi/ găsesc lumină pentru cânt”;
concepţia poetului Valeriu Matei despre lume şi viaţă, despre poet şi
poezie, despre destinul său şi destinul ţării pe care o vrea reîntregită
spiritual şi geografic; conştiinţa apartenenţei la un neam, la o ţară, la o
152
cultură, una dintre cele mai mari din lume, la o limbă, ,,cea mai poetică
limbă a lumii”, cum aprecia Emil Cioran: ,,Un ram din pomul neamului
eu sunt,/ o strună în vâltoarea unui cânt/ ce l-au purtat străbunii peste
ani,/ E timpul vitreg. Ţara-i sub duşmani/ ci zările, Tu, Doamne, lensenină/ sufletul greu de chin să stea-n lumină” (p. 39);
credinţa nestrămutată în Dumnezeu, în Eminescu, în poporul român şin valorile sale autentice; adesea poetul este cuprins de deznădejde, de
disperare că trăieşte ,,într-o lume din care-a plecat Dumnezeu”; de
aceea şi invitaţia pe care o adresează cititorilor de a merge cu el într-o
,,Expediţie” pentru a ne dezvălui canioanele (şi canoanele) sale
sufleteşti şi vârfurile ascuţite ale spiritului său ( caustic), spirit care nu
uită şi nu iartă pe cei care au omorât ,,cultura populară;
natura patriei noastre, anotimpurile, momentele zilei: ,,Nistrul”,
,,Pescăruşii”, ,,În larg”, ,,Noapte marină”, ,,Stea peste mare”, ,,Poemele
mării”: ,,Umbrele toamnei se-nalţă pe zarişti”, ,,Trec frunzele-ntomnate
în iureş peste şesuri”, ,,Alunecă toamna prin geamuri deschise” (p.46);
natura mateiană nu-i una tocmai luminoasă ca a lui Alecsandri, ci una
bacoviană: ,,Durerea toamnei îmi răpeşte visuri” (p.46)
destinul poetului nu este unul de invidiat într-o lume indiferentă în care
,,Dacă ai căzut pe caldarâmul cariat şi insalubru/ nu-ţi vine nimeni în
ajutor; de aceea Valeriu Matei ţine să-şi aducă şi să ne aducă aminte că
,,în totul şi în toate/ eşti pe cont propriu!”
cromatica mateiană are o paletă bogată, de la cenuşiul existenţial, la
negrul sufletesc sau la purpuriul aprins al inimii;
Valeriu Matei este un pictor al stărilor sufleteşti dar şi al mediului
înconjurător cu oameni vii sau cu umbre ale trecutului: ,,Saltimbancul”,
,,Ultimul lăutar”…
Prin caracterul lor celest, stelele sunt ,,simboluri ale spiritului”, ,,ale
conflictului între forţele spirituale, sau luminoase ale materiei, sau
tenebroase. (,,Dicţionarul de simboluri”, ,Arc-Gunivas”, Chişinău,
2007, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant) ,,Stea peste mare” , poezia
care dă titlul volumului este bogată în semnificaţii şi în podoabe
stilistice. Plânsul propriei inimi pentru ţara pierdută iradiază în plânsul
întregului univers: ,,În scoicile bătrâne de pe ţărm/ se-aude plânsul
stelei peste mare”. ,,Un pescăruş în noapte”, cu ţipătul lui de disperare
,,deasupra mării înspumate”, aminteşte de albatrosul lui Baudelaire şi
Labiş; o metaforă inspirată pentru poet, şi el o ,,pasăre a furtunii”, peste
care, eminescian, ,,o lună nouă se năştea/ ca o icoană a tristeţii şi drept
însemn al izbăvirii/ prin valurile-n agonie/ urma luminii ei creştea.”
(,,Noapte marină”)
Pierderea fiinţei dragi este împărtăşită, într-un sonet, mării pentru ca
,,durerea pierderii să aline”; în urmă rămâne. ,,Doar amintirea. Faţa
zării trist leagănă lumina-n ape…şi din depărtare” răsare chipul iubitei
pentru totdeauna.
Din mare, izvorul primordial al vieţii, ,,azi furtunile în noi irump/ şi
duhul meu râvneşte învierea/ acestui neam care-a uitat de sine.” (p.66)
După zbuciumul mării şi al sufletului, premoniţia poetului: ,,Fugare
clipe-n lanţ din infinit…/ Simt bucuria zilei ce-o să fie/ lumină din
lumina ce-am râvnit.” (p.67)
Un sonet dedicat ,,Mamei”, care, prin dispariţia ei a lăsat în urmă ,,Un
gol imens” ne duce cu gândul iar şi iar tot la Eminescu, genialul poet al
iubirii, al dorului şi al durerii: ,,În ceruri lăcrimează Isus îndurerat/ şi
toamna-n agonie murind peste făclii/ îngheaţă zborul-n păsări şi viaţa
în cei vii.” (p.75) Un sonet demn de pana lui Shakespeare, Dante sau
Eminescu îl descoperim la pagina 71: ,,Metalic sclipesc întomnatele
lacuri/ ce târziu e în vise, ce tăceri în cuvânt… Povestea iubirii trecute
de soarte/ o murmură toamna în frunzele moarte.” Primul volum se
încheie premonitoriu: ,,mă ameninţă un zbor/ spre un cer fără stele”,
pentru a deveni el însuşi ,,Stea peste mare„ şi peste timp. Avem în faţa
noastră, în anul de graţie 1978, prin acest volum, un poet pe deplin
format, cu întinse şi intense lecturi, cu o cultură solidă, cu o măiestrită
cunoaştere a limbii române, înzestrat cu har şi cu alte ,,daruri sfinte”,
care îşi iubeşte ţara şi neamul din care face parte şi căruia îi bate în
piept o inimă bogată în simţiri cărora le dă ,,veşmintele vorbirii.” Ca
toţi marii poeţi, Valeriu Matei anticipează ,,Sentimentul trezirii”,
volumul din 1979, care are o dedicaţie de şi din suflet: ,,Se dedică
Literatură
surorii mele, Maria”. Cu noul volum descoperim un alt motiv romantic
şi anume – visul. (,,Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi” –
Eminescu) După Freud, ,,Interpretarea viselor este calea regală pentru a
ajunge la cunoaşterea sufletului”. Visul, ,,simbol al aventurii
individuale”, poate reprezenta ,,expresia sau chiar împlinirea unei
dorinţe refulate.” Visul ,,dacă e transferat pe un plan adecvat al
conştiinţei, în locul unde conştiinţa şi sufletul intră în simbioză, el
devine o formă de creaţie, fie în procesul vieţii personale, fie într-o
operă.” (op. cit.p.456), iar ,,Graalul reprezintă în mod substanţial pe
Hristos mort pentru oameni şi totodată potirul de la Cina cea de taină (
adică harul divin hărăzit de Hristos discipolilor săi) şi caliciul liturgic,
conţinând adevăratul sânge al Mântuitorului. Masa pe care se află
potirul este, potrivit acestor trei proiecţii, piatra de pe Sfântul mormânt,
masa celor doisprezece apostoli, şi, în sfârşit, altarul pe care se
înfăptuieşte sacrificiul zilnic. Aceste trei realităţi, Răstignirea, Cina cea
de taină şi Euharistia, sunt inseparabile iar ceremonia Graalului constă
în revelarea lor, conferind împărtăşaniei cunoaşterea persoanei lui
Hristos şi participarea la jertfa sa mântuitoare.” (idem, p.106) Acesta
este idealul de perfecţiune umană care se cucereşte printr-o radicală
transformare a spiritului şi inimii: ,,Îmi spun în vis că mai visez
pustiul,/ cu primii zori m-arunc spre zarea frântă/ abisele să-şi
părăsească-adâncul,/ dar ele-şi au tentacule-n real/ şi spadele încinse le
împlântă/ în văzu-mi sângerând ca un Graal.” (,,Elegiile fiului
rătăcitor”, p.83)
Toposul mateian cuprinde marea, iubirea, prietenia, credinţa şi speranţa
într-o lume mai frumoasă, mai liberă, mai pură: ,,În firea noastră, întru
Crist umilă/ renasc aievea visele străbune/ suntem ţărâna nobila, fertilă/
unde vor creşte florile de mâine.” (p.86)
Toată gama sentimentelor omeneşti este în versurile sale încât putem
spune că nimic din ce e omenesc nu-i e străin: disperarea, singurătatea,
durerea, tinereţea, lumina, dragostea de ţară: ,,tinereţea mea ca un zbor
de pasăre albă” (p.91); ,,ai grijă, dulce Ţară, de propria ta soartă,/ de
soarele iubirii, de morţi, de viitor” (p.93);
- bucuria de a exista: ,,iunie aduce de pe creste,/ unda pătimirilor lui
Crist,/ teiul înflorit îmi aminteşte/ plânsul bucuriei că exist/ cutezanţa
tinereţii noastre - / temelie-a-ncrederii ce-o am/ că râvnind spre zările
albastre/ sevele duc rodul către ram” (p.95);
- toamna, extincţia, patimile care sensibilizează: ,,partea din mine care
ştie-a plânge”;
- amurgul, delirul bacovian.
Poemul ,,Întoarcerea celui risipitor” este preludiul simfoniei ce va
urma. Şi peste toate insomniile, zborul lebedelor negre: ,,Amurgul
sângerează pe frunza din brădet/ şi vântul fără noimă destramă vechi
drapele,/ trec lebedele negre încet, tot mai încet/ şi-n urmă ape limpezi
se-nvolbură-n inele.” (p.109)
Cu ,,Elegiile fiului risipitor” (1979-1980)revin în poezia sa ,,vechile
dureri”, floarea, nesomnul, lumina, tristeţea, râul, firul de iarbă, neamul
dezmoştenit, marele lagăr, fenomene ale naturii (ploaia, ,,ropotul ploii
ca un bocet al lumii”; răsăritul de soare ,,ca o victorie asupra
neantului”)
Oraşul prezintă imagini de apocalipsă: el este ,,sumbru”, populat de
,,sirene ruginite”, de ,,trâmbiţe ale apocalipsei”, de ,,pancarte stropite
cu noroi”, de ,,mulţimi lovite-n ţeastă de avalanşa discursurilor”;
poetul, dezarmat, ,,îndulcit cu dor de moarte”: mărturiseşte ,,nu mai am
dorinţe, nici visuri, nici amintiri”; până şi visele ,,sunt un prilej de noi
şi noi deziluzii”.
Motivat, Valeriu Matei devine abulic şi mizantrop: ,,şi de-atâta vreme
nimeni nu ştie de mine,/ nu ştie de mine…/ cu atât mai bine”; părândui-se că însăşi divinitatea l-a părăsit, se tânguie arghezian: ,,nu pot să
ajung/ în lumea tainelor,/ nu mă pot lăsa pradă viselor,/ amintirile nu
mai au nici un rost,/ zilele mele-s pustii,/ durerea nu mai are liman,/
fiindcă Tu/ ai plecat din viaţa mea, Doamne!”
Cu sufletul îndoliat, poetul participă,totuşi, la ,,Aniversarea cuvintelor”
(1980) pentru că ,,în ţara cu sârmă ghimpată” rămân ,,Doar speranţele”.
Dovezi clare de ,,Arheologie” prezintă cele două situri: autohtonii cu
,,aşezări şi necropole” şi invadatorii ,,barbari” care ,,între o votcă şi alta
153
o ţin într-un cânt”. Poemul se încheie cu o rugă adresată Tatălui
Ceresc: ,,Doamne, opreşte-i, adună-i şi du-i în necropole vaste din albe
siberii/ şi lasă-ne să ne vindecăm rănile sufletului/ în luminile serii, în
luminile serii”. (p. 172)
Nişte ,,Simple constatări” au darul să ne întristeze peste măsură: ,,la
Chişinău/ printre străzile cele mai triste/ sunt cele cu numele Eminescu/
şi Ştefan cel Mare”.
Câte o rază însă vine să-l însenineze: fiinţa dragă este ,,frumoasă ca o
trestie-n lumină” iar săruturile ei sunt ,,mai dulci ca mierea”.
,,Ascultându-l pe Eminescu” (p.180) şi ,,Doina” (p.189) ascultăm
,,plânsul sufletului/ lângă apa Prutului”. Epuizat, ca după orice naştere
a unui prunc de spirit, poetul scrie un ,,Epilog” pe măsură: ,,tot ce-am
avut de spus - / e-n această carte/ cum pot destinul vitreg/ să-l descriu?/
mi-e dor de moarte/ şi vântul bate-n geamuri/ a pustiu”. Aceasta este
starea sa sufletească atunci când asistă la ,,Moartea lui Zenon”. (19881)
Vântul este considerat mesagerul divin, echivalentul îngerilor. ,,Duhul
lui Dumnezeu ce se purta deasupra apelor este numit vânt”; duhul este
sinonim ,,cu influxul spiritual de origine cerească” . Fiind vorba despre
Zenon şi aporiile sale , un poem poartă titlul ,,Aporia vieţii şi a morţii”:
,,moartea nu mă va ajunge vreodată din urmă/ oricât de năprasnic ar fi
iureşul ei,/ între noi va rămâne mereu neparcurs/ un segment de viaţă/
ca un surâs sau cu o lacrimă de disperare.” (p.205)
Sunt revitalizate miturile antice şi biblice: ,,Ahile cel iute de picior”,
Pygmalion, Apollo, Marte, Noe, Dedal, Damocles…
Un ,,Cântec” reînvie clipele paradisiace ale iubirii dinainte de izgonirea
din rai: ,,Alb, roşu, albastru – aer cu miresme/ de paradis în care ne-am
iubit/ ating cu mâna negura ce peste/ o veche amintire s-a oprit.” (
p.224)
Într-un ,,album” descoperim mai multe chipuri: chipul mamei( p.234),
chipul ,,Tatei” ( p.236), ,,Chipul durerii” (p.219). Volumul ,,Stâlpul de
foc” (1982-1984), de inspiraţie biblică, ,,Se dedică mamei mele
Sevastiţa”. ,,Stâlpul este calea de comunicare a principiului luminos şi
dătător de viaţă al divinităţii: prin el trece puterea magică a focului
vital.” (op. cit. p. 265) Stâlp mai înseamnă axa lumii, a copacului şi a
coloanei brâncuşiene.,,Exprimă relaţia dintre diferitelor nivele ale
universului şi ale egoului, un loc de trecere între ele al energiei
cosmice, vitale sau spirituale şi un focar de iradiere a acestei energii.”
(p.p. 267-268)
În ,,Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul” stă scris: ,,Pe cel ce biruieşte
îl vom face stâlp în templul Dumnezeului meu”. Poezia ,,Stâlpul
morţilor” relevă tocmai acest fluid uman-cosmic: ,,La stâlpul morţilor
un zbor se înfiripă –/ tăişul aripei din ochiul stins zvâcneşte/ şi arbori
cereşti îi înfioară./ În doruri vii e ora veşniciei,/ un cerc de foc pluteşte
peste ape –/ nou început destinului apus./ Urcând spre înălţimi o stea se
naşte/ lumină risipind tremurător/ şi-o rază-n ochiul stins se
reîntoarnă.” (p. 334)
Poemul intitulat metaforic ,,Pomul” dezvăluie idealul său artistic:
,,Nori grei asupra mea se-adună/ E frig. E noapte. E furtună./ Mă las
păscut de cal şi cerb/ Mă las învins de dor de verb/ şi în adânc cobor să
scot/ os de sarmat, de scit, de got/ osul cel dacic ce ne ţine/ către un
veac ce nu mai vine/ osul roman ce-nfruntă vidul/ ca-n vers din
,,Tristia” lui Ovidiu,/ os de ţăran şi os domnescu/ purtat în piept de
Eminescu –/ de ele-mi sprijin rădăcina/ şi-apropii stelelor ţărâna.” (p.
258) Poetul însuşi devine stâlpul de foc: ,,Simt cum văpaia îmi trece
prin sânge,/ mă ţintuieşte pe loc./ Doamne, păzeşte femeia ce merge/
desculţă spre stâlpul de foc.” (p.296) Dominanta volumului pare a fi o
incurabilă ,,Tristeţe”: ,,Adă floarea de crin şi-o sădeşte/ în pământul
tristeţilor mele.”
În aceste vremuri când ,,lumea-i văduvită de iubire”, ,,La Hotin”
,,ceasul deşteptării bate” pentru ,,ţări cu trupu-n jumătate”; ,,E timpul”
deşteptării tuturor: ,,E timpul, maiestate, e timpul, roşule împărat!/ Nu
vezi că imperiul s-a balonat rău de tot/ şi-i gata să plesnească?”
Volumul următor, intitulat ,,Somn de lup” (1984-1988) cere încă mai
multă luare aminte. Citatele din Zilot Românul şi Mircea Eliade
precum şi ,,Prologul” avertizează pe cititorul pasionat de poezie că
poemele pun probleme de viaţă şi de moarte a unui popor, a unei limbi,
Literatură
a unei naţii: ,,În perspectiva mitologică a istoriei s-ar putea spune că
acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat
războaielor, invaziilor şi emigrărilor.” (Mircea Eliade, ,,De la Zamolxis
la Genghis-Han”) ,,Somn de lup”, mărturiseşte, cu tremur de inimă,
autorul, este cartea la care ţin cel mai mult”, ,,pentru că m-a ajutat să
înfrunt una dintre cele mai triste perioade ale vieţii mele.”
,,Simbolismul lupului apare ca pozitiv dacă se ţine seama că vede
noaptea. Atunci devine un simbol al luminii, solar, erou războinic,
strămoş mitic.” (op.cit. p.250) Dar lupul are şi un rol psihopomp. Un
bocet românesc confirmă: ,,Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte/ Ca să te
înspăimânte/ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi…” (p.252) Cu
aceste semnificaţii şi cu altele noi sunt poemele ,,Lup la menajerie”,
,,Somn de lup”, ,,Fii ai pământului” şi ,,Fii ai lupului rănit”.
Poemul ,,Descripţio Patriae”, aminteşte de celebra ,,Descripţio
Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir. Patria este: ,,Ca o rodie tăiată în
două/ de spadele întunericului,/ ca o lacrimă în cădere,/ ca un strigăt
care ţinteşte moartea.” În inima poetului au deosebită rezonanţă numele
localităţilor: Căpriana, Căuşeni, Rudi, Hotin, Moisei, Putna şi, în
acrostih, satul Cazangic. Acesta este ,,Trupul tău, patria mea,/ ctitorie a
luminii/ cu ferestre deschise spre viitor.” Putem vorbi despre dacismul
poetului Valeriu Matei; din ciclul dacic fac parte poemele:
,,Piroboridava”, ,,Numărătoarea dacului nobil”, ,,Valul lui Traian”,
,,Ecoul”, ,,Rugă”, ,,Vestitorul”, ,,La Sarmisegetuza”, ,,Epistolă de la
Sarmisegetuza” din care aflăm că ,,Războiul încă nu s-a încheiat”. Alte
poezii, având anume dedicaţii, fac elogiul predecesorilor care şi-au pus
condeiul în slujba unor idealuri sfinte: ,,Poveste” ( Lui Ion Creangă),
,,Heralzii” ( Lui Mihai Eminescu), ,,Dor de Câmpina” (Lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu), ,,Jertfă” ( Lui Alexe Mateevici).
Volumul ,,Dimineaţa marelui oraş” ( 1985-1989) are şi el o dedicaţie
de suflet: ,,Dedic această carte fratelui meu Iurie Matei”. Poet citadin,
Valeriu Matei vine cu noi imagini asupra urbei sale. Nu mai avem de-a
face cu ,,târgul bacovian” iar dimineaţa nu este aceea de după o noapte
de beţie; şi totuşi, peste acest oraş modern pluteşte ameninţarea de
morbiditate precum Corbul lui Edgar Alan Poe. Deşi ,,Somnul oraşului
se destramă răpus de cornul zării,/ brusc amestecându-se cu trilul
păsărilor, cu ceaţa,/ cu foşnetul ploilor imitând ritmul mării…”
,,Orfeu şi singurătatea” (1990-2002) are o sensibilă şi tandră dedicaţie:
,,Se dedică soţiei mele Claudia”. Deşi ,,Ursul siberian” ne suflă mereu
în ceafă, poetul rezolvă câteva ,,Ecuaţii lirice în ultimul deceniu”
pentru că: ,,din cei porniţi la drum/ cu surle şi trâmbiţe,/ cu cele zece
porunci însuşite în grabă/ cei mai mulţi au făcut cale-ntoarsă” iar
,,primăvara poeziei postmoderne s-a făcut toamnă: ,,e la sânul logoreii
desfăcută ca o roză,/ are spinii ironiei reci înfipţi în calendare/ dar în
nopţile măririi mai visează la Kenoză,/ îşi smereşte ironia/ şi îşi bate
spuma-n unt,/ îşi focalizează verbul/ până ajunge/ la un punct.” (p.435)
,,Ecuaţiile disperării” au un epilog”: ,,epilogul ecuaţiei mai cere-o
remarcă – / realitatea e dură aici,-n danemarcă.” (p.429)
În adolescenţă, într-un manual vechi de citire, am descoperit un text
anapoda: era vorba despre un copil care mărturisea că ,,Am poznit o
făcută” fiindcă ,,a căprit prăpăditele”. Valeriu Matei, fiindcă ,,realitatea
s-a-ncâlcit în oglinda/ pe care au creat-o grăbit realiştii” se amuză şi ne
amuză ,,ferestruindu-se pe-o uitată”: ,,a băbuit o descoperită/ plăcintind
o-nvârtită/ gata de pus la focul din plită,/ să se-nfrupte visătorii/ de cu
seară pânꞌ vin zorii.” (p.428)
Poezia însăşi e o ecuaţie ce trebuie rezolvată, un mister ce trebuie
descifrat, dincolo de învelişul cuvintelor: ,,există ceva dincolo de
cuvinte –/ sensul ascuns al clipei ce s-a dus,/ înţelesul înţelesului unde
te mişti/ ca pe o mlaştină ce aprins/ pojghiţă subţire la soare”. (p.438)
Şi acest volum elogiază marile personalităţi ale spiritualităţii
româneşti: Constantin Brâncuşi, Mihai Viteazul, Grigore Vieru. Pentru
Valeriu Matei şi pentru multe generaţii de poeţi: ,,Poezia” ,,e însăşi
muzica tăinuită-n fiinţe şi lucruri/ dăruindu-şi armonia,/ precum steaua
ce moare lumina,/ risipind beznele.” (p.449)
Un poem intitulat ,,Ziliada” este un preludiu al viitorului volum
eponim. Ca toţi marii creatori de frumos artistic şi Valeriu Matei îşi
pune întrebări existenţiale încercând să fixeze în timp portretul poetului
154
şi al faunei care-l înconjoară. Poetul este ,,o cruce vie trecând prin
marea culorilor/ ca un pom despuiat de fulgere,/ o cruce întrezărindu-se
prin ceaţă/ ca o pasăre migratoare cu aripi rănite;/ o cruce de pământ
peste mormântul gol/ Sunt acum,/ în ziua cu visele crucificate.” (p.459)
Cât despre fauna din jungla în care îşi duce existenţa, în ea proliferează
,,Hienele”, o amplă metaforă privitoare la destinul poetului. El este
asemeni leului rănit înconjurat de hienele care-i adulmecă sângele şi
sfârşitul. Cei de la putere care fac târgul murdar al împărţelii se cred
,,Cu mâinile curate”: ,,Că-n danemarca noastră precum mai rar se ştie/
e întuneric mare şi-i mare amnezie.” Poate că flagelul cel mai periculos
care bântuie omenirea în acest început de secol şi mileniu este prostia
cancerigenă , agresivă şi ,,asurzitoare” ( ,,Neguri tot mai rare”, p.472)
,,Regimul roş” n-a apus încă şi el mai stârneşte ,,mari pasiuni” iar în
,,cadrul comunist – obez” se menţin aceiaşi idoli: ,,Ilici şi Adolf”.
Valeriu Matei ne invită în ,,Grecia imaginară” (2002-2003) ,,pentru o
mai grabnică decantare a balcanismului”. Volumul ,,Se dedică fiicei
mele Muşata”. Notaţia ,,Întocma – dogma” ne avertizează că volumul
acesta stă sub semnul ermetismului canonic barbian, parte a
spiritualităţii româneşti moderne. Poetul- matematician Viorel Dinescu
afirmă senin, ludic şi obiectiv că însemnarea sa pe marginea acestui
volum ar trebui ,,să fie alcătuită numai din citate”. Ar trebui într-adevăr
zeci de pagini pentru a descifra simbolurile pe care le ascund poemele:
,,Nunta”, ,,Oul”, ,,Semne, cercuri”, ,,Mai dreapta cinstire”, ,,Epilog
dogmatic”. Eminescu era ,,iubitor al artei antice”; Valeriu Matei are şi
el în suflet o ,,Grecie imaginară”: ,,o ţară a splendidelor candori”,
,,mereu o altă grecie , primordială,/ supremă armonie de linii şi culori”.
Poetul se străduieşte şi reuşeşte să atingă perfecţiunea artei greceşti
care a rezistat milenii; minulescian, Valeriu Matei îşi salută prin opera
sa, contemporanii din anul ,,trei mii o sută nouzeci”: ,,rămâne-vor şiatunci în Logos/ nebănuite armonii,/ suna-va fluierul de os/ în zgura
orelor târzii/ şi clopotele-or să tresalte/ vestind noi lumi sub bolţi de
scrum,/ nuntiri de zboruri mai înalte,/ stingerea semnelor de-acum.”
Volumul ,,Ziliada” (2004-2008) ,,Se dedică mamei mele Sevastiţa”.
Shakespeare a creat lumea numai în şase zile ( Marin Sorescu). Lui
Valeriu Matei i-au trebuit şaptesprezece zile. Sociogonia şi
cosmogonia mateiană culminează în ,,Ziua a cincisprezecea” când
,,bâlbâiţii cu gura strâmbă”, ,,găgăuţii şi guşaţii” se hotărăsc să-l atace
pe Eminescu, ,,fulger divin”: ,,Dar mai ales să-l lovim crunt, fiindcă el/
a revelat natura sacră a fiecăruia dintre noi,/ cei încorsetaţi de lucruri
mărunte./ Să-l răstignim pe Eminescu/ fiindcă este divin.” ,,Ziua a
şaptesprezecea” readuce în sufletele noastre speranţa într-o lume mai
bună când ,,din nesomnul visătorilor se va ivi/ o lume nouă”.
,,La cina cea fără de taină” (2009-2010) Valeriu Matei aprinde
lumânări pentru vii şi pentru cei plecaţi în eternitate: Cezar Ivănescu,
Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru dar şi pentru Mircea
Lutic şi Vasile Tărâţeanu. Marii poeţi nu încap în tipare, pe opera lor
nu se pot pune etichete. Criticii pot găsi argumente pentru a-l numi pe
Valeriu Matei ,,tradiţional” sau ,,postmodernist”. Valeriu Matei însă, ca
şi Victor Teleucă, Grigore Vieru sau Nicolae Dabija, pentru a nu cita
decât poeţii a căror operă îmi este cunoscută, nu se încadrează în timp
şi în curente literare. Poezia lor este dintotdeauna pentru totdeauna.
Frumoasa limbă în care este scrisă poezia lor, adevărul şi puritatea
simţirii, spiritul lor de dreptate, lupta lor cu verbul dar şi cu imperiul
roşu şi cu societatea contemporană: laşă, coruptă, meschină,
duplicitară, oportunistă, lacomă de averi (dobândite prin fraudă),
fariseică, pizmaşă, înveninată, cosmopolită, snoabă, incultă, pervertită
şi parvenită, aşa încât poezia socială cu aspect de satiră sau pamflet
este pe deplin justificată. Renumitul eminescolog Theodor Codreanu
defineşte lirismul mateian prin ethos transmodern; acesta ,,implică
eliberarea de toate constrângerile ideologice şi culturale, iar în spaţiul
literaturii, toleranţa pentru toate formele de expresie, fără trufia de a
eticheta cu dispreţ pe cineva că este tradiţionalist sau paşoptist sau de
altă specie.”
Temperament vulcanic, Valeriu Matei nu este nici eminescian, nici
barbian, nici stănescian ci un altul, adică el însuşi: cu idolii săi (
Eminescu, Barbu, Stănescu) şi cu prietenii şi confinii săi: Grigore
Literatură
Vieru, Nicolae Dabija, Ioan Alexandru, Marin Sorescu şi alţii, cu
aspiraţiile, cu dorurile, cu disperările sale şi crezul său poetic. Poezia
lui Valeriu Matei este cerebrală având afinităţi cu Mihai Eminescu,
Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion Barbu, Nicolae Labiş, Ioan
Alexandru, Nichita Stănescu; poezia scrisă în ,,cea mai poetică limbă a
lumii”, nu poate fi văduvită tocmai de muzicalitate. Grigore Vieru
remarca la tânărul poet Valeriu Matei, ,,versul energic şi fulgerător”,
,,replica poetică tăioasă” şi ,,puternica notă intelectuală.”
Cartea lui de poezie, oricare dintre ele, ,,este sărbătoarea limbii şi
simţirii a unui suflet atins de aripa harului nepieritor.” ( Ioan
Alexandru)
Valeriu Matei este un spirit prometeic, un revoltat care sugrumă
vulturul imperial veşnic flămând şi rupe lanţurile cenzurii comuniste.
Poet citadin , Valeriu Matei se întâlneşte pe străzile ,,oraşelor
tentaculare” cu George Bacovia.
Modern, grav, meditativ, încruntat şi încrâncenat cel mai adesea,
Valeriu Matei durează peste Prut punţi de lumină, care nu dezbină. El
trăieşte iadul existenţial transformându-l, prin vers, în paradisul
dinaintea izgonirii. Valeriu Matei este ,,unul dintre cei mai
reprezentativi campioni ai Rezistenţei basarabene” (Constantin
Ciopraga).
Cântece pentru câinii prezentului meu
de Ion Machidon
Bibl. Elena OLARIU – Răducăneni, Jud. Iaşi
„Omule,
Te implor,
Nu mai zburătăci,
Pe cel mai bun prieten al tău Câinele”
Prin „cântecele” sale din volumul de poeme apărut la Ed.
„Amurg sentimental”, Bucureşti, 2008, scriitorul Ion Machidon
încearcă şi, reuşeşte chiar, să ne trimită cu sufletul la starea de
copilărie, perioadă când, ne lăsăm cuprinşi de dragostea „maidanezului
încolbuit” dar care, atunci ca şi acum înţelegea mai bine ca noi,
oamenii, sentimentul dragostei de aproapele, mai ales de stăpân.
Spălatul obrazului, cu limba-i, de lacrimi amestecate cu ţărâna udă, era
un strigăt mut al jertfei şi credincioşiei sale de stăpân aşa cum şi
despărţirea – când acesta îşi dădea duhul, este un presentiment, uneori
lugubru, pentru că el, câinele, devine agitat, urlând chiar, presentiment
pe care oamenii, din păcate, l-au pierdut odată ci civilizaţia.
Desigur, nu-i vina nimănui că s-au înmulţit peste măsură!
Este o legea a firii şi în lumea câinească, noi oamenii refuzând să dăm
naştere vieţii de dragul confortului dar acceptăm hidoşeniile celor care
– adult sau copil –le fac şi suntem obligaţi să-i protejăm „prin
proiecte”pentru că suntem „o ţară europeană…! De aceea, ziua în
amiaza mare acceptăm să fim loviţi, umiliţi, huiduiţi, ocrotim
nemunca, cerşitul, hoţia, viclenia, violul şi…crima!
„am iubit câinii, precum numai ţăranul/ ştie să-şi iubească
brazdele de pământ”, ne destăinuie autorul. Şi continuă: „chiar dacă
m-a muşcat” , „el nu-şi făcea decât datoria,” apărând bătătura
gospodarului de nepoftiţi. Şi mai ales „de liliecii de noapte”. Ca şi în
viaţa lumească, unde gospodarul este un bun organizator sau nu, în
lumea câinească, deşi inteligent şi credincios, nu toţi aveau acelaşi
statut: unii mureau de foame, loviţi şi chinuiţi, ţinuţi în lanţ pe patru
155
metri pătraţi, alţii, răi de buni, pentru că lătrau şi deranjau vecinii,
„erau hrăniţi cu otravă…”
Chiar dacă în joaca nevinovată „câine-copil”, cel din urmă
era încolţit, aceasta nu se datora urii celui dintâi ci, graţiei cu care voia
să-şi manifeste dragostea faţă de copil. Şi cum caninii sunt ascuţiţi…Şi,
continuă poetul în poemul său de lungi dimensiuni: „Tu, omule,
duşman îmi eşti de moarte/ Şi-n duşmănie vei pleca din astă lume (…)
Tu, omule, m-ai lovit mişeleşte…” Trecând peste ura voită sau
involuntară a omului, Ion Machidon, privind „lumina de sub pleoape”
ale unui patruped urgisit de soartă, îndeamnă trecătorul zilelor noastre:
„haideţi să ne jucăm cu aceşti căţelandri” pentru că, fireşte, „n-au nici
o vină că sunt câini şi noi nu”…De fapt cine este câine? Omul care
muşcă pe la spate sau câinele, care-şi apără bruma de prea multa pâine
aruncată de unii la tomberoane?
Lesă este pentru toţi: om şi câine; nu toţi primesc lesă însă!
Unii muşcă făţiş şi sunt lăsaţi să-ţi otrăvească sufletul cu veninul
aruncat în stânga şi în dreapta, aceşti „bastarzi (…) cu sânge rece”,
„însetaţi de arşiţa nemiloasă a timpurilor” de început şi de sfârşit de
omenie. De Omenitate. Voind să oprească acest oprobriu, (Holocaust)
al lor, al câinilor, poetul cu sufletul însângerat, nu se poate abţine să
nu exclame:” Doamne, de ce taci?!/ de ce nu asculţi la schelălăitul
înfricoşat al câinilor”… ca şi îndemnarea firească, de altfel „haideţi să
fim oameni”!. „Săracul”, dacă ar vorbi, cine ştie, ne-ar vindeca de
frigurile ce ne bântuie şi cu labele lor buboase şi schelălăit tânguitor
ne-ar linge propriile răni, cicatrizându-ni-le…
Pechinez sau cocker, dalmaţian sau carpatin, pitboulle sau
maidanez, el, câinele, şchiopătează de durere, plânge de foame, şi,
suferind, moare în stradă, în cuşcă, în lanţ sau pe sofa…Trebuie să ştiţi
un lucru însă: liber, câinele care-şi iubeşte stăpânul, nu-şi dă ultima
suflare decât departe de casă. Şi stăpân. Nu vrea să aducă durere. Cum
a venit pe lume, neştiut de nimeni, tot aşa pleacă, dar nu înainte ca el
însuşi să-şi dea sufletul printr-un urlet prelung, agonic…
„Aţi fost vreodată muşcat de câine?” întreabă scriitorul Ion
Machidon. Dacă „da” mergeţi imediat la doctor unde, timp de
patruzeci de zile faceţi injecţie în burtă. Antirabic. De parcă toată
lumea câinească ar da semne de turbare. „Aţi fost vreodată muşcaţi de
colţii vreunui om?, continuă să întrebe poetul. Dacă mai ajungeţi la
medic, faceţi insulină sau anghirol ; dacă nu sucombaţi, tratament
pentru inimă. Dar, nu o lună de zile ci toată viaţa!... Omul, slobod la
vorbă, „vagabond” maidanezul, - amândoi copii nevinovaţi ai străzii –
hălăduiesc poate prea liberi dar, cu siguranţă boemi; nu simt sau nu vor
să simtă „spinii” din gard, nu aud blestemele din jurul bradului şi
nici zăpada cale le spală rănile sângerânde. Ca un balsam le vindecă
trupul şi sufletul.
„Cer sărmanii îndurare/ (…) hămesiţi de foame şi primesc în
loc de un colţ uscat de pâine, înjurături de mama focului; asta este
răsplata câinelui vagabond al cărei culcuş este cupola cerului şi
înveliş, lumina rece a nopţii: „teleleu, căţei şi câini (…)/ se duc de-a
valma/ în patru labe şi noi privim la ei „şi-i plângem câteodată”.
Pentru a ne trezi din acest somn indiferent al minţii şi simţirii, autorul
ne aduce cu picioarele pe pământ: „Nu câinii sunt de vină/ (…) ci
întreg pământul pe care/ aiurea trăiesc droaie de nebuni”.
Literatură
„Fărădelegile pe care le comit cei înzestraţi de Dumnezeu cu
înţelepciune” uită sau conştientizează că numai ajunşi la desăvârşire
sufletul lor vor vedea lumina necreată a Stăpânului tuturor lucrurilor:
„Şi câinii au dreptul la viaţă/ şi pomii să înflorească/ şi păsările să
cânte!” Să trăiască în deplină armonie ca întreg Universul să lumineze
acea pace lăuntrică pe care doar sfinţii o au: „Câinii trebuie îngrijiţi/ şi
cai şi pisici, cu iubire de către oameni.
Şi, continuă poetul, am scris destule poeme pentru voi, oamenii
care, se pare, nu au înţeles nimic sau doar au mimat un gest de
înţelegere. În rest, ei înşişi, certaţi cu sine pentru propriile lor păcate şi
fugăriţi din cetate precum câinii, sentimentul uman a devenit sălbatec
de câinesc. Mai mult, în loc să sensibilizeze, ei înşişi hăituiţi, alungă
câinii pentru o brumă din resturile cu care îşi ostoiau nu foamea – nu o
mai simte, ci cancerul care a cuprins lumea, sistemul economic noueuropean, să selecteze din vârf doar elita.Mai umilitor decât sclavii lui
Becher Stowe, din „Coiliba unchiului Tom, şi om şi câine încearcă să
alunge din suflet acest plâns sfâşietor…
Făcând o retrospectivă a amintirilor duioase din copilărie,
autorul îşi aminteşte de „Geani” câinele negru ca un gogoşar de
smoală şi de plimbarea lui zilnică de câteva minute pentru a se relaxa,
a inspira din parfumul florilor pe care vântul, adiind, îl aducea, hăăăt
de prin dealuri şi văi, tocmai în inima oraşului, pentru a-şi clăti privirea
în frumuseţile statornice sau mai puţin ale umanului şi de prietenia
degrabă cu un maidanez; el însuşi radiind de o bucurie nemaiîntâlnită ,
asistă la giumbuşlucurile acestuia.
Odată, venind de la Gară, este impresionat de apariţia
inopinată a unui maidanez „Cu urechile ciulite” care „pus pe fugă” şi
„vlăguit” s-a proţăpăt în faţa lui, implorându-l din ochi: „ia-mă la casa
ta…”. Aşadar, câinii ştiu să citească în sufletul omului. Şi nu-l atacă
decât dacă este huiduit. Se apără şi el, nu cu puşca, că n-au bani şi, nici
cu „ săbii ninja”; doar cu gura şi cu dinţii.
Nu, nu pentru că este turbat, atacă el, câinele! Ci pentru a se
feri de turbarea nemiloasă a celui biped. Omul, adică. Pentru că, tifos
exantematic, holeră sau turbare, dintotdeauna, au fost boli cu ştate de
plată vechi, uciderea câinilor fiind interesul din umbră al unora…Şi
cum pielea acestora, de foarte bună calitate, gratuită acum, le oferă
şanse nebănuite de îmbogăţire…, cum, în urmă cu 60 de ani în Rusia,
azilele de bătrâni, prin nu ştiu ce întâmplări luau foc netam-nesam, şi,
până să-i trezească salvatorii, ardeau ca nişte torţe – jertfe vii pentru
Hristos, acum e rândul câinilor. Maidanez sau trubadur, hăituiţi de
stăpân, şi el lihnit de foame, câinele nu mai înţelege care-i este prieten
sau duşman pentru că nu mai zăreşte în ochiul omului acel licăr de
lumină prietenească care să-i liniştească agitatul suflet, săi mângâie/rănile adânci/(…)se gudură pe lângă oricine; că riscă să fie
ucis, nu este vina, nici a hingherilor, al căror miros de sânge câinesc li
s-a imprimat pe salopete – doar din asta trăiesc, nici a boschetarilor,
care au făcut cândva cinste cetăţii şi unde astăzi trăiesc în cele mai
josnice condiţii: este liniştea dinaintea furtunii când rostirea aspră” a
cuvintelor la unii oameni, asupra celor care apărau cândva bătătura
casei de jefuitori. Se confundă parcă răul lăuntric al omului – muritor
şi el, cu dementa sete de supravieţuire, cu dorinţa de a avea un serviciu,
copiii să nu le moară de foame; mai grav, ei înşişi să nu ajungă să
împartă bruma de mâncare cu câinii de la tomberon…
156
Niciodată lumea câinească nu va dispărea chiar dacă familia
acestora va fi eutanasiată! „Aspre vorbe rostesc oamenii/ câinilor
pentru că nu-i pot vedea în bătătura oraşului, dar dorm cu ei încasă. O
parte. Cu toate că acum nu-i mai fură nimeni că nu mai au ce. O parte.
Legile acestea, elaborate de inimi sălbatice, ucid cu ură şi demenţă,
ucid cu cruzime, ei, oamenii rămânând nişte taciturni. Nişte singuratici.
În continuare, spune poetul, câinele, nu mai este personaj de poveste/
care să-i bucure pe copii în somn/ aceste animăluţe cu botul gri şi dinţi
subţiri/ (…) nu le mai linge degetele dimineaţa/ (…) şi nu mai gonesc
după ei când merg la cumpărături…
Acum zărindu-ne din boscheţi, se gudură în tăcere aşteptând
să-i mângâiem¸ bolnavi de tristeţe, că nu mai au un stăpân sau o casă
trăiesc într-o lume taciturnă, sălbatec de câinescă, arareori vântul
alinându-le somnul mahmur de după ploaia de-o noapte şi plâng de
bucurie, gudurându-se la picioarele noastre când observă că mai
întindem mâna să le mângâiem odraslele…
Sărmanul de el, câine vagabon! Crescut ca vai de el/ (…) cu
botul vărgat/ rămas de mic fără de lapte de la mamă (…) în joaca lui
mereu fugea de om/ mereu pe locul trei, hingherul l-a prins de gât cu
laţul şi l-au dus acolo, undeva, unde astăzi cenuşa-i îngrăşământ pentru
pământul ars de secetă.
Blestemul câinilor vagabonzi este EPILOGUL volumului
„Cântece pentru câinii prezentului meu”; desigur, autorul, distinsul
scriitor Ion Machidon, cu sufletul greu, plânge neobservat de cei ale
căror sentimente s-au tocit în iureşul malformaţiilor umane şi a
megalomaniilor fără gust construite de o lume deşertată de visele
frumoase din timpul somnului, de credinţă, de iubire, o lume care
condamnă pe Dumnezeu de toate cataclismele cu care suntem
milostiviţi şi, ucide, vinovate sau nu, nişte biete animale care, nici atât
măcar nu am observat, niciodată nu se cuibăresc în aşternutul proaspăt
făcut în vreun tufiş, eu nu au casă, până nu se închină. În felul lor
câinesc, e drept, dar se închină! Noi, însă, aruncăm icoanele, nu mai
aprindem candela, nu mai îngenunchem în faţa divinităţii; suntem nişte
lumânări stinse, pustii, fără prieteni, fără rădăcină, fără Dumnezeu…!
Anomaliile originilor cuvintelor române din DEX-uri
(Dicţionarul EXplicativ al limbii române
Valeriu D. POPOVICI-URSU – Paris, Franţa
Pentru cercetătorul neavizat în căutarea originii unui cuvînt
din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX , la fiecare
cuvînt, va găsi originea cuvîntelor româneşti din limbile popoarelor
care ne înconjoară, din alte ţări europene sau asiatice, dar niciun
cuvînt de origine română !
Până astăzi au apărut trei ediţii a acestui dicţionar, prima în anul
1975, a doua în 1998 şi ultima în 2009. Ne aşteptam, ca după ,,aşa-zisa
revoluţie” din 1989, linia academica română să fie adevărat
revoluţionară, o libertate a adevărului istoric şi ca un corolar,
adevărata origine a cuvintelor româneşti.
Literatură
Din păcate, din cărţile de istorie a dispărut capitolul ,,preistorie”, iar
DEX-urile, două apărute după anii 89, au copiat ceea ce conducătorul
lucrării, acad. Coteanu a scris în prima ediţie! Dar de ce să ne mirăm?
Pe coperta DEX-urilor, este scris : Academia Română, Institutul de
lingvistică Iorgu Iordan !
Numai după numele pe care i-a fost consacrat Institutului de
lingvistică, nu ne puteam aştepta la altceva decît la deznaţionalizarea
noastră, prin falsificarea originii cuvintelor româneşti cît ştergerea
memoriei strămoşilor noştri.
Iorgu Iordan, fiu de grădinar bulgar, stabilit în ţara noastră, a fost
şcolit la Moscova, în perioada când a ocupat postul de ambasador al
RSR-ului în URSS. De acolo s-a întors cu lecţia învăţată, pe care a puso în practică, traducerea în masă a cărţilor de istorie şi lingvistică, pe
linia panslavismului, cît şi scrierea ,,Dicţionarul de nume de familie
româneşti” incomplet – sub 25%, plin de dubluri – şi în care apar o
droaie de nume de origine bulgară!
Revenind la DEX-uri, în prima ediţie autorii scriu în Prefaţă că ...
Dicţionarul indică şi originea cuvintelor înregistrate, deşi nu este un
dicţionar etimologic propriu zis. ... iar în ed. a II-a publică şi Prefaţa
de la prima ediţie.
Prin faptul că în prefaţă admit faptul că dicţionarul nu este
,,etimologic propriu zis”, nu-i scuză pe cei ce l-au întocmit să scrie
totuşi falsele origini ale cuvintelor.
Pe ce bază s-a întocmit toate ediţiile DEX-urilor? Baza a fost
ştergerea memoriei străvechilor noştri strămoşi, proslăvirea civilizaţiei
cuceritorilor romani – rezultatul îl au bucureştenii cu faimoasa statuie a
lui Traian gol puşcă şi cu lupoaica-n braţe – de la care am preluat
limba. Toţi istoricii români, funcţionari de stat, nu mai scriu nimic de
preistorie, noi românii ne-am pierdut şi limba şi tradiţiile, totul în faţa
culturii superioare pe care am îmbrăţişat-o de la romani! Ne mirăm
cum de nu ne şi închinăm şi să ne prosternăm de fiecare dată când
trecem prin faţa Muzeului de Istorie din Capitală, la scârboşenia de
statuie! Când am trecut astă vară pe-acolo, am văzut o bătrânică care,
în loc să se prosterne, şi-a făcut cruce şi a scuipat-o din depărtare!
Această falsă teză, a permis istoricilor şi lingviştilor români, dar mai
ales alogenilor, care şi înainte de al doilea război mondial, dar mai ales
după al doilea să impună în istorie masiva migrare a slavilor peste
noi şi în sudul Dunării, şi ca urmare masiva influenţă slavă în limba
română, speculând aşa-zisul gol creat în Dacia după retragerea romană!
Aşa a apărut de exemplu ipoteza Berstein potrivit căreia în Muntenia,
între sec. III-XIII, nici n-a existat populaţie romanică, ci numai slavi !1
Ca să nu ai nici-un cuvînt de origine autohtonă, cum la nici-un
popor din Europa nu se întâmplă, este culmea ruşinii pentru noi
românii!
Analizând însă originile cuvintelor din DEX-uri, ne dăm seama că
avem de-a face cu numai 8% din limba latină, ceea ce probează faptul
ca NOI ROMÂNII N-AM FOST ROMANIZAŢI ŞI NU NE-AM
PIERDUT LIMBA NOASTRĂ MATERNĂ, restul cuvintelor au
originea de la hoardele care au năvălit în Europa în decursul primului
mileniu şi chiar mai tîrziu, şi culmea, hoarde care, nici n-au conlocuit
cu noi!
157
Invidie mocnită
Rareş TIRON - Huşi
Lucrul cel mai ieşit din comun, pe care l-am trăit în vremea
cât am lucrat la deratizare, care mi-a rămas mult timp în minte şi în
inimă şi care m-a lăsat cu minţile tulburi, a fost atunci când cineva a
anunţat firma la care eu eram angajat că are mare nevoie să îi scăpăm
hambarul de puzderia de şobolani, ce îşi găsiseră bine locul de adăpost
şi de procreere în el.
Am pornit, prin urmare, a doua zi la locul cu pricina şi, cu
toate că simţeam cum mocneşte în mine un tremur sâcâitor şi apăsător
din cale-afară, ce avea parcă rostul să mă pregătească pentru ceea ce
urma să vină, m-am străduit să nu-l bag de seamă, iar în cele din urmă,
am ajuns liniştit la adresa indicată de proprietar.
Intrând în hambar, am simţit îndată mirosul puternic şi
grosolan, ce vădea limpede şi solid că există ceva acolo, care spurcă
locul. Aşa încât, fără să zăbovim prea mult, ne-am luat fiecare
vermorelul în spinare, cu intenţia bună de a îndepărta elementul
descompus şi de prisos.
Locul era într-adevăr abject, scârbavnic şi de nesuportat:
printre smocuri de paie răzleţe vedeam rozătoarele agitate, pe care le
hărţuiam, că aleargă, se zbat, unele mor, altele, mai abile, scapă şi
apucă să intre în găuri, unde, de bună seamă că încă se simţeau în
siguranţă.
Niciodată n-am agreat nici meseria de deratizator, nici pe cei
cu care am fost nevoit să conlucrez câtă vreme am practicat-o. Astfel,
dorind să mă îndepărtez de compania lor, am pus ochii pe un ungher
mai dosnic, unde – credeam eu cu toată convingerea – voi putea să mă
ocup de şobolanii mei tihnit şi fără vreun prilej de a fi deranjat.
Cotrobăind locul cu băgare de seamă, la un moment dat am
simţit cum, fără să vreau, am călcat peste un obiect străin şi tare.
Aplecându-mă curios şi luându-l în mână, am putut vedea că era un
vechi carnet prăfuit şi plin de mizerii. Era, pesemne, de foarte multă
vreme acolo, căci era acoperit de atâta praf, încât culoarea palidă, care
era aşezată dedesubt, nu se putea distinge limpede, iar încuietoarea îi
era mică şi mâncată toată numai de rugină. M-am chinuit mult s-o
deschid, semn că era şi amorţită tare în găoacea ei. Izbutind, totuşi, am
putut vedea că pe prima pagină stătea scris cu litere mari:
„MEMORII”. Atunci, îndată m-a cuprins un sentiment de nelinişte şi
de nemulţumire faţă de mine, pentru că toată viaţa m-am condus după
cele mai înalte şi mai solide principii de etică, şi eram conştient că
tocmai eram pe cale să încalc voit regulile acestora, dărâmând, astfel,
întreg edificiul meu interior, pe care îl clădisem pe baza lor. Însă, cu
toate acestea, fără să-mi explic cum, am început destul de vioi şi plin
de entuziasm să îl răsfoiesc, căci este lucru ştiut că omul este ispitit de
ceea ce este oprit şi pofteşte la ceea ce nu este îngăduit. Iar acesta avea
să fie un păcat pe care să mi-l iert uşor mai apoi, fiindcă ceea ce am
citit în acel carnet cu însemnări avea să lucreze în mine şi să-mi
transforme multe laturi amorţite, schimbându-mă cu totul şi
Literatură
copleşindu-mă cu învăţăminte. Am început să citesc chiar de la prima
pagină. Scria:
„Starea de spirit din această celulă nenorocită este cel mai
nepotrivit lucru pentru cel care, aplecat către sinceritate, doreşte să îşi
pună gândurile în ordine şi să şi le aştearnă, după cum se cuvine, întrun jurnal personal. Oricum, toate sunt doar cuvinte pe care le scriu,
însă sentimentele cum aş putea să le exprim? Nu ştiu, dar mă încumet
să încerc.
O vorbă înţeleaptă spune că nu-i bine să tulburi un cuib de
viespi, nici să răscoleşti apa mlaştinii, nici să trezeşti din somn ursul
care doarme. Ei bine, întocmai pe dos am făcut eu când m-am înscris
în acel barou de avocatură. Cel care fusese înaintea mea tocmai
demisionase, iar astfel, se explică uşor de ce locul era vacant. L-am
ocupat cu multă încântare şi încredere de sine. De la început, însă,
nimeni nu m-a prea luat în seamă, iar asta nu se datora deloc nici
înfăţişării şi prestanţei mele, nici faptului că eram acolo noul venit, ci
pentru simplul motiv că nimeni în acel barou nu lua în seamă pe
nimeni. Dimpotrivă, cu toţii erau numai o adunătură ridicolă de
individualişti venali, fiind credincioşi în întregime doar intereselor
proprii, pe care le vădeau cu lăcomie, şi fiind mereu gata să
momească cu dibăcie şi să linguşească, căci linguşirea întotdeauna
presupune un interes, iar ei tot timpul aveau unul!
Văzându-mă, astfel, captiv ca într-o cuşcă cu şerpi, în care,
fiindcă cu toţii sunt flămânzi, cu toţii sunt gata oricând să se muşte
între ei, am început să fac anumite lucruri bine gândite şi să spun
anumite vorbe cu mult meşteşug ticluite, toate doar în numele sfânt al
unităţii, ce doream să se închege între noi, mai cu seamă din pricină
că făceam cu toţii parte din aceeaşi breaslă şi nu credeam că poate să
existe acolo o prăpastie într-atât de adâncă şi cu neputinţă de trecut,
căci, oare, sub masa care ne desparte, nu ne ţinem în taină cu toţii de
mână? Şi astfel, în slujba acestui scop mi-am pus eu toată puterea şi
priceperea, dorind să îi pun pe toţi într-o strânsă şi de nedespărţit
legătură, care să intoneze mereu pe aceleaşi tonuri şi să urmărească,
nu singuri, ci laolaltă aceleaşi ţeluri, întocmai aşa cum clapele
pianului, apăsate una câte una, scot numai sunete solitare şi nesigure,
însă, apăsate mai multe deodată, dau naştere unor armonii ameţitoare,
ce mângâie auzul şi-l încântă pe deplin.
Dar întreg efortul meu de apropiere a fost în zadar, căci în
acel loc viciat şi putred, cu reguli care nu se schimbă niciodată, un
astfel de obiectiv era întru totul de nerealizat. Astfel, dorind să nu-mi
mai irosesc vremea cu acea cauză pierdută, şi neavând nicio
remuşcare, care să-mi vorbească în conştiinţă, reproşându-mi cu
mânie că n-am încercat măcar, am pornit cu tot avântul şi cu toată
tragerea de inimă, de care eram atunci stăpânit, spre a mă ridica peste
ceilalţi şi a mă realiza cât mai bine, spre a arăta cu câtă putere pot
lovi orice obstacol ivit în drumul meu, dărâmându-l aprig şi păşind
mai departe, cu alte cuvinte, spre a da o formă cât mai întregită şi mai
frumoasă carierei mele, fiindcă eram tânăr şi puternic în vigoarea
vârstei mele, iar singura mea calitate pe atunci era persistenta mea
energie, cu care mă simţeam în stare să cotropesc totul în cale. Iar
asta, de altfel, am şi făcut, şi am făcut-o bine, căci, curând, toată
munca stăruitoare şi devotamentul meu, pe care le dovedisem,
începuseră să se aşeze în albia minunatelor lor rezultate, care m-au
umplut de nădejde şi m-au îndârjit şi mai puternic în râvna mea.
158
Fiecare dintre noi trebuie să aibă un scop în viaţă, unul la care să
privească de jos şi pe care să-l dorească cu ardoare, pentru că doar
acesta îl fereşte pe om de trândăvie şi îi alimentează gândurile mari!
Însă, nu după multă vreme, starea generală a colegilor mei
de muncă a devenit pe nesimţite mai înăcrită, mai chinuitoare şi mai
plină de venin, stare care era cu toată puterea ei de apăsare îndreptată
spre mine, fiindcă, dacă nu reuşisem eu să-i unesc prin gândul şi
faptele mele bune, reuşise să-i unească cum nu se poate mai bine
invidia pentru succesul meu mult meritat. Da! Meditând acum, îmi dau
seama că dintotdeauna invidia a fost un duşman de temut al omului şi
cel mai agresiv agent de distrugere al progresului, care este specifică
doar sufletelor mărunte şi nedemne, căci invidia este modalitatea prin
care ura omului faţă de adevărata valoare se manifestă, iar sufletele în
care aceasta îşi găseşte locul, îşi refuză singure dreptul la prestigiu şi
onoare. Nu poţi pretinde nimic înălţător de la starea de invidie,
deoarece ea este cea mai bună expresie a prostiei; iar prostia, cu toate
că stă pe cea mai de jos poziţie în ochii tuturor, zidurile puterii sale
sunt de netrecut... Iar asta, ei bine, face deosebirea dintre luptători şi
pierzători: primii răzbat în bătălia vieţii, depăşind toate obstacolele,
ce aceasta le aşază de-a curmezişul în drumul lor, căci lumea cinsteşte
pe cel ce, spre ţintă mergând, stăruieşte 1 , iar ceilalţi se limitează
repede, se opresc la succese minore, se amestecă prin lume,
îmbătrânesc pe nesimţite, la timpul cuvenit mor şi nimeni nu va şti
vreodată că au existat pe pământ. Cei puternici dintotdeauna au ieşit
la lumină şi s-au făcut cunoscuţi, cei fricoşi au stat în găuri! Însă, pe
aceştia mereu îi va pârjoli invidia şi se vor ivi cutezători dintre ei, care
îi vor acuza neclintit şi fără cruţare pe cei dintâi, că au îngenuncheat
în faţa compromisurilor, că luntre şi punte s-au făcut pentru cei ce se
găseau cu puterea în mâini şi că şi-au vândut sufletul ambiţiei,
călcându-şi mândria în picioare şi tăvălindu-o în mocirlă. Ei bine, toţi
aceşti clănţăi neînsemnaţi ar trebui să ia aminte că nu mi-am călcat
niciodată şi cu niciun chip mândria. Îmi este mai hotărâtă ca oricând,
căci, oare, nu victoriile obţinute prin acte de curaj şi de ambiţie o
hrănesc cel mai tare? Ba da! Iar a spune că am pândit întotdeauna şi
cu multă dibăcie şansele, iar atunci când acestea s-au ivit, nu am făcut
altceva, decât să le prind în laţul meu şi să le folosesc după bunul plac,
este doar o raţiune amăgitoare, necinstită şi cu totul vrednică de
dispreţ. Asta pentru că mereu am făcut dovada că am avut pe ce mă
baza, fiindcă, privind în jos, am putut vedea limpede o puternică şi
statornică temelie, ce şedea neclintită sub mine şi mă înălţa peste
ceilalţi. Iar în cele din urmă, oamenii de bună-credinţă şi-au dat
seama bine de lucrul acesta. Şi chiar şi invidioşii au văzut asta, însă au
închis ochii repede! Aşa este dat să se întâmple: întotdeauna adevărul
iese la iveală, în văzul tuturor, întocmai aşa cum untdelemnul se ridică
fără întârziere deasupra apei.”
Aici am început să mă poticnesc cu cititul, căci literele
deveniseră din ce în ce mai hâde şi mai diforme. Liniile fiecărui rând
ajunseseră treptat, din drepte, în sinuoase de-a dreptul. Se vedea clar că
mâna care le aşternuse fusese condusă de un tremur nervos cu adevărat
puternic şi nestăpânit. Însă, cu o încordare puternică a atenţiei, m-am
străduit, totuşi, să continui să citesc. Mai departe scria:
1 Cuvinte atribuite lui François Rabelais.
Literatură
„Ei bine, această invidie odioasă, ce culege mereu
putreziciune, acolo unde mai înainte se semănase sămânţă vie, mi-a
tăiat şi mie aripile, înfrânând cu totul elanul ce mi-l luasem şi
micşorând într-atât însemnătatea reuşitelor mele profesionale, încât
nici măcar nu mai simţeam dorinţa de a fi lăudat. De nimeni! Iar asta,
pentru că mă obliga pe mine să aleg dintre două atitudini: fie să
mulţumesc îndelung pentru laude, să fac plecăciuni, să roşesc, iar
înăuntrul meu inima să-mi crească, să-mi bată puternic şi să se umple
de trufie; fie să îmbrac pios haina modestiei şi să neg până la ultimul
toate succesele, pentru care eram lăudat, căci asta se zice că este cea
mai potrivită şi mai plină de politeţe atitudine, care îi dă nobleţe
omului şi îl înalţă mult în ochii celorlaţi. Iar această atitudine la multă
lume – ca şi la mine, de altfel – era aproape inconştientă, fiindcă în
spiritul acesteia am fost crescut şi educat la încântătoarea vârstă a
copilăriei, adică atunci când nu există o conştiinţă de sine prea clară
sau un caracter prea bine conturat, şi astfel, poţi fi hipnotizat uşor. Or,
nu aceasta este purtarea cea mai mincinoasă şi mai plină de
prefăcătorie dintre toate? Ba sigur că este, căci a te da modest este şi
aceasta, de fapt, tot doar o formă de a-ţi lăuda faptele, care, însă, stă
sub acoperire, mascată bine şi inteligent! Astfel, începusem să vin în
lehamite la locul de muncă, pentru că tot ceea ce fusese mai bun şi mai
ademenitor la acesta la început, acum devenise cu totul străin şi rece
faţă de mine...
Într-o dimineaţă, s-a întâmplat să ajung un pic mai târziu şi,
intrând repezit în biroul meu, i-am găsit pe toţi ceilalţi colegi avocaţi
înăuntru. O clipă am rămas tăcut în nemişcare, mirându-mă şi
schimbând timid priviri fugare cu fiecare dintre ei. Starea de spirit era
mai neplăcută, mai stânjenitoare şi mai nefirească decât niciodată.
Totul parcă prevestea că ceva rău din cale-afară urma să se petreacă.
Mutrele tuturor celorlalţi erau cu totul reci şi neatinse; se vedea
limpede că pe mine mă aşteptau. Atunci, individul cel mai antipatic şi
mai nesuferit dintre toţi, ce dintotdeauna nutrise pentru mine un prisos
de ură înflăcărată, pe care acum se hotărâse să şi-l exprime, punânduşi o mască furibundă pe chip, s-a ridicat şi a început să urle la mine
mai aprig decât niciodată. Felul jalnic, în care o făcea, vădea clar că
dintotdeauna fusese castrat de simţul inteligenţei. Cu alte cuvinte, îmi
repeta continuu şi cu regularitate exact acelaşi lucru, şi anume că am
întârziat în acea dimineaţă o jumătate de ceas, însă o reproducea de
fiecare dată cu atâta forţă şi convingere, încât parcă mereu o spunea
pentru prima oară. Se purta întocmai ca peştele care, cam la fel de
neinteligent, înoată într-un acvariu strâmt dintr-o parte în cealaltă,
dar, neavând nici el ţinere de minte, crede cu toată tăria că străbate
oceane!
Destul de multă vreme am făcut eforturi să-mi concentrez
toate forţele mele spirituale pentru a nu-l asculta, lăsând impresia că
jignirile sale supărătoare şi stângace nu-mi aduc atingere deloc. Să
dai atenţie unui prost este ca şi cum ai ademeni cu mâncare animalul
fioros nemâncat de multă vreme. În scurt timp, acesta îşi va scoate
colţii la iveală şi te va sili să i-o dai toată! Cu toate acestea, însă,
treptat începea să dospească în mine un amestec de ură şi de ciudă
indisolubile, care, în agitaţia nervoasă, în care, în cele din urmă,
ajunsesem cufundat, a răbufnit într-un clocot necontrolat de violenţă,
ce m-a împins cu putere să-l lovesc pe nemernic. Pentru o clipă, am
încercat să mă înfrânez şi să rezist cu toată tăria mea impulsului, însă
n-am reuşit cu niciun chip şi i-am dat un pumn în plin. Pesemne,
lovitura a fost într-atât de cumplită, încât acesta, pierzându-şi cu totul
159
simţul conştiinţei şi al echilibrului, se învârti şi se rostogoli peste
canapeaua aşezată în spatele său, se ciocni cu forţă de vitrina cu
distincţii din capătul şirului de rafturi, pe care o doborî, ajunse apoi în
faţa ferestrei şi, călcând şi alunecând pe pardoseala lucioasă,
străpunse sticla, căzând peste pervaz în gol... Am simţit atunci cum un
curent electric mă străbate cu iuţeală, iar timpul înţepeneşte parcă
locului. Îmi dădeam seama că o făcusem dintr-un imbold nestăpânit şi
cu totul independent faţă de mine. Fusese ca şi cum cineva ar fi stat la
spatele meu şi m-ar fi împins cu putere să lovesc, iar chiar dacă gloata
s-ar putea repezi acum să-mi spună că aşa se manifestă nervozitatea
exagerată, eu pun asta, totuşi, pe seama unei puteri superioare,
nevăzute şi faţă de care n-ai cum să te împotriveşti, poate chiar a
divinităţii... Şi, cu toate că am încercat să arăt atunci întreaga mea
îndărătnicie, dorind cu tot dinadinsul să mă pun împotriva acelei
porniri nesăbuite, am rămas doar cu dorinţa... În clipa ce a urmat
căzăturii, cu toţii au tăbărât la fereastră să privească jos la acel om de
nimic, care se prăbuşise şi murise. Unul dintre cei de faţă, pesemne, a
anunţat poliţia, căci la scurtă vreme a venit, m-a pus în cătuşe şi m-a
dus la secţia de poliţie. Însă, lucrul de mirare este că, deşi mă căiam în
sinea mea pentru ceea ce săvârşisem, nu mă simţeam deloc apăsat şi
hărţuit de conştiinţa de temut a remuşcărilor. Dimpotrivă, mă bucuram
că fusesem arestat şi că voi fi judecat pentru fapta mea, căci nu există
o desfătare mai mare pentru omul cinstit, decât aceea de a fi pedepsit
pentru greşelile sale!
După mai multe zile de arest, am fost dus şi judecat. Pe tot
parcursul procesului am fost cu desăvârşire calm, încât parcă orice
pulsaţie de neastâmpăr mi s-ar fi şters din fire, fără urme. Eram
afundat într-o linişte morală, cu neputinţă de descris, neluând în
seamă nimic din ceea ce se petrecea în preajma mea. De asta, poate,
nici nu-mi aduc aminte ce am răspuns la întrebările, în general
nesuferite, ale judecătorului. La final, acesta mi-a pronunţat sentinţa
cu un glas cât o salvă de tun, pe care nu pot s-o tălmăcească în
urechile învinuitului, decât vorbele acestea: douăzeci şi cinci de ani de
detenţiune.
Celula în care apoi am fost adus – şi din care scriu acum –
parcă este gândită anume cu menirea să semene spaimă şi să înrăiască
şi mai tare pe păcătos, în loc să îl vindece. După dulcea şi nepreţuita
libertate, în care oamenii roiesc adesea fără s-o bage de seamă, acum
mi se desfăşura în faţa mea acea încăpere nespaţioasă şi neprimitoare,
în care calci pe beton şi priveşti în tavan betonul, patul este rece şi din
cale-afară de tare şi de strâmt, singura policioară, care există, nu poţi
s-o foloseşti, căci atârnă de perete şubredă şi timidă, gata oricând să
se desprindă şi să cadă, şi unde zăbrelele au menirea de a rugini sub
ochii întemniţatului, toate acestea laolaltă n-au avut defel puterea să
mă pătrundă cu priveliştea lor tristă şi lugubră şi să mă înspăimânte,
fiindcă mă aflam într-o minunată stare de echilibru: să mă ştiu închis
şi, în acelaşi timp, să fiu încredinţat că merit pe deplin să fiu închis...
În astfel de momente ale vieţii, cel mai potrivit lucru pentru liniştea ta
morală este să nu-ţi negi deloc faptele trecutului, ci, cu demnitatea
greşelilor recunoscute, pentru care acum plăteşti, să priveşti cu
nădejde în viitor. Numai acesta este limanul condamnaţilor şi singura
cale, care conduce la o caznă mai uşoară!”
Brusc, însă, m-am oprit din citit, întrerupt fiind de o
cerşetoare care se apropiase pe nebăgate-n seamă de mine. Avea
hainele numai zdrenţe şi o faţă chinuită. Se vedea limpede că era
Literatură
decăzută moral, căci avea în privire acel licăr sfâşietor de tristeţe şi de
suferinţă, care ştie să înmoaie inima omului îndată, iar asta m-a mişcat
cu tărie şi m-a înduioşat. Mi-a întins mâna spre a-i da ceva, iar eu n-am
putut să întorc faţa de la ea; nu mi-a îngăduit simţirea să fac un gest
într-atât de nedemn şi de rece. Într-o lume în care nimeni nu mai
priveşte la lacrima din ochiul celui aflat în suferinţă, a face un gest de
dărnicie, care vădeşte compătimirea, înseamnă la fel de mult, ca a reda
bastonul care fusese furat orbului. Am scos o hârtie de zece lei şi i-am
aşezat-o în palmă – palma aceea tremura! I-am strâns apoi palma,
făcându-i-o pumn şi am sărutat-o pe obraz. Niciodată nu te va înălţa
mai mult în ochii tăi ceea ce te va coborî în ochii celorlalţi! Apoi, mam îndepărtat încet de ea, fără să aştept cumva să-mi mulţumească.
Este atât de frumos să faci bine doar de dragul de a-l face. După aceste
momente, te simţi minunat şi trupeşte, şi sufleteşte. A aştepta, însă, o
răsplată pentru asta este o înşelătorie îngrozitor de scârbavnică, căci
această atitudine este apanajul sufletelor mărunte şi egoiste, fiindcă
doar sufletele mărunte şi egoiste văd, în orice fac, un beneficiu.
Privind din nou la carnetul cu însemnări, am văzut că mai
erau doar câteva rânduri până la final, dar n-am mai citit; era fără
niciun rost. Pentru mine totul era limpede: invidia curmase o viaţă şi
condamnase fără cruţare pe o alta. M-am întors de unde luasem
carnetul, m-am aplecat şi l-am aşezat întocmai în poziţia în care îl
găsisem. Apoi, trăgând adânc aer în piept, m-am îndepărtat uşor şi cu
minţile rătăcite...
Nicolae Sulac, avea să se bucure de copilărie până în vara
anului 1939 când, la Moscova a fost semnat pactul RibbentropMolotov între Stalin şi Hitler. Poporul fusese informat de partea
„bună” a pactului, adică încetarea oricărei lupte între armatele germane
şi Uniunea Sovietică (URSS). În realitate pactul conţinea cedarea
graniţelor din Sud-Estul Europei, faţă de care Hitler şi-a exprimat
dezinteresul. Copilăria lui Nicolae Sulac avea să se sfârşească la 28
Iunie 1940, când Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei au fost
ocupate de trupele URSS.
Cel de-al II-lea Război mondial se termină în anul 1945. Tot în
acest an se sfârşeşte şi viaţa pământească şi vremelnică a Ioanei Sulac,
mama lui Nicolae Sulac.
Vasile Sulac avea responsabilitatea de a confisca alimentele şi
bunurile sătenilor, la începutul perioadei de foamete din Basarabia.
Asta era prin 1946. Din milă faţă de semeni, Vasile nu confisca toate
alimentele, pentru a nu lipsi sărmanii oameni de hrană, cum cereau
sovieticii. Cu toate acestea, îşi ia inima în dinţi, îi strânge pe copilaşi
şi-i spune celui mai mare, Nicolae Sulac, să-şi ia frăţiorii şi să plece că
pe el are să-l împuşte sovieticii. Nicolae pleacă la orfelinat cu frăţiorii
săi. După o perioadă bună de timp, Vasile Sulac apare din nou, îşi ia
copiii şi se mută în satul Gura Galbenei, unde se recăsătoreşte. Mai
târziu rămâne văduv din nou şi se mută la periferia Chişinăului.
„ARTISTUL CU FLORI DE LILIAC”
Pr. Blagocin VENIAMIN - Galaţi
“Noi n-am avut un Shakespeare, n-am avut un Lev Tolstoi, încă nu
avem un Eminescu; dar am avut pâinea, apa, aerul şi…mai lipsea
ceva. Şi acel ceva a fost şi este Nicolae Sulac” (Serghei Lunchevici)
N
u ştim dacă se va mai naşte vreo dată un om asemenea lui
Nicolae Sulac. Era omul care s-a născut, a crescut şi s-a făcut
cunoscut exact atunci când trebuia. Era omul care ştia să-i
adune pe toţi moldovenii, atât la bucurie, cât şi la supărare. Prin
atitudinile sale, prin cuvintele frumoase şi mai ales prin cântecul său, sa făcut iubit de
întregul popor român,
atât din Basarabia, cât
şi din România.
Se spune că
astfel de oameni se
nasc unul la o mie de
ani.
Ei
bine,
numărătoarea
a
început
la
9
Septembrie
1936
când,
în
casa
bulgarului
Vasile
Sulac şi a soţiei sale Ioana, din satul Sadâc, raionul Cahul, care pe
atunci era parte din România, s-a născut un băieţel, un fecrioraş ce avea
să schimbe istoria şi să transfigureze tristeţea în bucurie multor case şi
familii de români.
160
Nicolae Sulac
La vârsta de 14 ani, Nicolae Sulac rămâne singur cu fraţii lui,
pentru că tăticul lor îi părăseşte din nou, lipsit de puteri din cauza
sărăciei şi a foametei ce se instalase în mai toată Basarabia. Văzânduse singur cu cei mici, Sulac junior, merge la un orfelinat din Chişinău
şi spune asistentelor de acolo: „Am găsit aceşti copilaşi străini în
mahala. Nu au pe nimeni şi vor muri de foame”. După aceea, îşi iar
rămas bun de la “copilaşii străini”. Aveau să se regăsească după o
vreme.
În anul 1950 pleacă în Rusia să lucreze la tăierea pădurilor,
pentru a-şi câştiga existenţa într-un mod destul de limitat. De aici este
luat în armată şi isprăveşte în anul 1958, apoi revine în Basarabia,
pămând natal şi mamă a suferinţei.
Nicolae Sulac îşi începe cariera muzicală în anul 1959, fiind
admis în cadrul Capelei Corale „Doina”. Aici îşi dezvoltă talentul
muzical devenind cel mai mare artist al folclorului basarabean.
După debut, Nicolae Sulac locuia în Căminul Filarmonicii. Era
deja un cântăreţ renumit. Aici l-a vizitat şi tatăl său. Au stat de vorbă şi
au glumit. Ba dimpotrivă, au adus în discuţii şi lecţii de istorie… dacă
vă mai amintiţi de călătoria lui Gagarin în cosmos... Nea Vasile îi zice
lui Nicolae: „Ei da! Ce spuni tu? Parcă românii sunt atât proşti să le
dea ruşilor racheta aceea?” Că doar de… aşchia nu sare departe de
trunchi, nici Sulac junior nu a fost un om cu o privire academică, de
undeva de sus, ci om cu răspunsuri ce permiteau încă o întrebare.
Maestrul Nicolae Sulac a compus peste 100 de melodii.
Literatură
Şi să spună mândra-n sat:
Asta-i floarea lui Sulac,
Care mi-a cântat cu drag.”
Voi transcrie câteva din versurile celor mai renumite melodii ale
Maestrului Sulac, melodii de suflet, melodii care-mi încălzesc dorul de
el în fiecare zi.
„Avem guvern şi parlament;
Dar, parc-avem şi prezident...
Dar tot noi, suntem conduşi,
De cazaci şi venetici...”
(Melodia „Pe pământul nostru drag”)
(Foto: Nicolae Sulac şi Natalia Verban)
În anul 1970 începe constituirea orchestrei „Lăutarii” din Chişinău.
După aproape 8 ani îl descoperă pe Maestrul Nicolae Botgros şi-l
aduce ca dirijor, acum fiind Directorul ansamblului, un om de o
sinceritate infinită, patriot şi devotat, precum Nicolae Sulac. Aceştia
umblă-n multe locuri, chiar şi pestre graniţele ţării, ducând departe
faima cântecului popular românesc.
În Ianuarie 2003 a susţinut ultimul său concert, în cadrul acestuia
cântând şi melodia testament „floarea mândrei mele”, piesă care acum
este considerată omagială, fiind cântată la diverse concerte.
După o carieră deosebit de încărcată, sute de concerte şi premii,
Nicolae Sulac părăseşte această lume într-un mod plin de mister, pe
care ne chinuim să-l descoperim; dar, Dumnezeu ştie când şi cum. El
moare la 8 Aprilie 2003, în perioada în care liliacul înfloreşte.
Deşi pronunţarea medicilor a fost „ACV” (accident cerebral
vascular), modul în care a decedat este identic simtomelor otrăvirii
sistemice cu aluminiu. Acest lucru a fost confirmat şi de mai mulţi
cunoscuţi ai Maestrului Sulac.
Din nefericire, este prea greu ca după 10 ani să aflăm tot adevărul.
„Când o fi-n pământ să zac,
Nu vreau monument bogat;
Doar un fir de liliac,
Să mi-l răsădiţi la cap,
Să-l rupă cui i-am fost drag.
161
„Eu am fost şi voi mai fi,
Chiar şi dacă voi muri;
Mă prefac în pui de cuc,
În pădure să mă duc,
În pădure la Străşeni,
Să când pentru moldoveni
(Melodia „Cântecul şi omenia”)
„Toamna-n codru vântul bate,
Frunza cea uscată-i cade;
Dar eu singur n-am căzut,
Pe mine verde m-au rupt;
Dintr-o creangă din copac,
Să nu fiu la lume drag”
(Melodia „Floarea mândrei mele”)
Parcă aşa i-a fost scris lui Nicolae Sulac, cum a şi prezis în ultimul său
concert. A fost rupt, precum o frunză din copac, a fost smuls precum
un fir de liliac.
Nicolae Sulac a avut 3 copii: Alexei care locuieşte în Ucraina,
respectabila doamnă Ioana Sulac, stabilită în Germania, care i-a dat
Maestrului un nepoţel, Maximilian; şi nu în cele din urmă, fiica cea
mică Doina Sulac, care i-a moştenit tatălui o parte din talentul muzical,
urcând pe scenă de la o vârstă fragedă. Aceasta i-a dat maestrului Sulac
a nepoţică frumoasă ce-i poartă numele, Nicoleta.
În amintirea Maestrului, Palatul Naţional din Chişinău a primit numele
„Nicolae Sulac”.
Nicolae Sulac a fost şi va rămâne cel mai mare interpret de muzică
popuulară pe care l-a dat Basarabia, pe care-l voi comemora toată
viaţa, îmi voi aminti de el în toate zilele frumoase şi triste din viaţă,
pentru că glasul lui Nicolae Sulac este tot ce-mi trebuia, tot ce-mi poate
înveseli tristeţea şi mă poate întări în momentele grele ale vieţii mele.
Am făcut acest articol în memoria maestrului, pentru ca şi ceilalţi
români, fraţi dragi, să-l descopere şi să înţeleagă cât de scumpă este
muzica lui Nicolae Sulac.
În încheiere aş avea ceva de adăugat: mi-aş dori ca familia Maestrului
Sulac să se reântregească; precum el a cântat despre fraţi, tot aşa şi
Doina să-şi amintească de surioara ei Ioana, de doamna Natalia
Verban, de clipele frumoase alături de dânsele, pentru că atât de scurtăi viaţa noastră... şi când am vrea să revedem pe cineva, nu-l mai găsim,
după cum şi tăticul, Nicolae Sulac, s-a dus de unde nu mai vine şi nu
va mai fi revedere. Aşa este viaţa, uneori nedreaptă; dar, ştie
Literatură
Dumnezeu de ce a făcut-o aşa. Şi cum spune românu’ mai bine
prieteni, decât duşmani.
Impresii dintr-un sejur estival
Pânza de păianjen
(Apropos de Constituţie)
Prof. Lina CODREANU - Huşi
Prof. Vasile PANDELEA - Huşi
Se ţese astăzi mai mult ca oricând ! Toţi ţesătorii vor să o
întreacă pe frumoasa şi vestita Penelopa ! Pe stative, pânza are culori
tari, din ce în ce mai tari, realizând un spectru divers, măsurat în grade
aşezate pe o scară cu linii de îngheţ până la mari temperaturi.
Termometrul pânzei care se ţese este în creştere sau descreştere în
funcţie de câţi ochi se pun pe faţă sau de câţi se pun pe dos.
Mai bine sau mai rău, mai avizat sau mai puţin avizat, mai
priceput sau mai puţin priceput, ţesătorul este mereu în faţa războiului
de ţesut. Pe care îl aşează în casă – chiar dacă nu încape, sau la slujbă –
chiar dacă nu trebuie, sau chiar pe stradă – chiar dacă nu este frumos !
Oricum, astăzi, la noi, ţesătorul este pe primul loc !!!
Are sau şi-a construit un podium, Iţele lui sunt cele mai bune
şi cele mai sfinte ! Pânza pe care o realizează este cea mai durabilă şi
cea mai scumpă ! Ea este la preţ şi ţine sau trebuie să ţină la toate
întinderile pe care le vrea !
Dar, oare, toţi sunt şi toţi pot să fie artizani cu adevărat ? Toţi
pot să facă o pânză durabilă ? O piesă care să îmbrace şi să ne îmbrace
? Să ne îmbrace material, dar şi sufleteşte ? Şi de ce n-am spune-o : toţi
se pricep, oare, foarte bine să ţeasă, cu adevărat, o pânză adevărată ?
Precum o ţesea odată Penelopa ?
Şi câte întrebări se pot ţese ?
Poate o infinitate, pentru că infinită este însăşi pânza !!!
Dar, din păcate, pânza noastră de astăzi este o pânză de
păianjen !
Ne încurcăm în ea, ne rostogolim, ne încâlcim !
Vom putea oare să ţesem o pânză frumoasă şi trainică în care
să nu ne
încâlcim ?
Se crede că da, cu condiţia ca pânza să fie ţesută de ţesătorii
cei mai buni şi nu de „păianjeni ”!, care proclamă, ritos, să zicem
Reformă, să zicem Constituţie, adică altă ţesătură, când, de fapt, întind
aceeaşi pânză obosită, cu iţe putrede, dar de o singură culoare, pe
aceleaşi stative, cu aceiaşi ochi pe faţă (de dragul transparenţei !!!),
dar, mai ales, pe dos (de dragul cui ?).
Să fie o anumită ţesătură, interminabilă la noi, motivul
articolului nostru ?
Noi spunem că da !
162
Vară. Cald şi pe întinderea însorită şi la umbră. Zăpuşeală,
agitaţie fiziologică, bulversare a planurilor estivale. Timp potrivit
pentru o ieşire la ţărm de mare, nu? Cea mai apropiată ofertă a unei
agenţii de turism din capitala Moldovei pare ispititoare: Turcia,
staţiunea Kuşadasi, pe malul Mării Egee. O iau de bună şi pornesc la
drum cu un grup local, aproape compact format din Domnişoare şi
Doamne. E ispititor şi promiţător. Din oraşul cu gara fără trenuri,
plecăm cu autocarul spre miezul nopţii de vineri. Când vom ajunge,
vom vedea, orele nu sunt bătute-n cuie, ci într-o „mişcătoare” rotire,
drumul urmând a fi lung şi, posibil, cu peripeţii neprevăzute. Domină
evaluarea aproximativă: „cam pe la ora…” Cele două organizatoare ale
noastre sunt ferme, aşa că toată lumea e prezentă, înainte de miezul
nopţii, la ora şi locul fixate. Paşapoartele? Da, sunt la îndemână.
Sejurul, precizat pe afişul de pe parbriz e limpede: Huşi-Kuşadasi, 28
iunie-8 iulie. Ca distanţă, sunt cca. 2300 de km şi timpul parcurs de
peste 22 de ore de mers întins, fără opriri. Locurile sunt stabilite după
criteriul „primul venit, primul servit”, aşa că ne situăm la coada cozii,
adică pe ultimele locuri din autocar. Grupul neomogen e vesel, poziţia
pe bancheta încheietoare – favorabilă bunei dispoziţii şi formării unor
prietenii conjuncturale ori de durată. Chiar dacă pe parcurs se pot
observa deosebirii de personalitate, ipostaza de turist nivelează
graniţele de conjunctură (profesie, vârstă, cultură ş.a.), ceea ce creează
un spaţiu al libertăţii fiecăruia dintre noi. Parc-am porni de la zero, peo cale comună, urmând a ne diferenţia în funcţie de atitudine, caracter,
spirit de observaţie, spontaneitate…
Turiştii sunt racolaţi din trei localităţi urbane, noi fiind primii
urcaţi şi ultimii care vom părăsi „corabia de sejur”, la o diferenţă orară
de călătorie de peste opt ore faţă de ultimii urcaţi, primii debordaţi.
Asta e! Acceptăm la dus, vom vedea la-ntoarcere… Prind, pe tot
parcursul sejurului, când nu aţipesc sau dorm de-a binelea, blitz-uri de
observaţie pe care încerc acum să le ţintuiesc în insectarul cuvintelor.
Călătoria pe o şosea bună, lunecos de netedă, sporeşte confortul
călătorului, fie că circulă cu automobilul (personal), fie cu autocarul.
Şoferul, deprins într-ale călătoriei, a ţinut loc de conducător de grup, de
organizator şi de ghid. La microfon, rostea replici ospitaliere, calme,
politicoase, informaţii şi instructaje turistice, câştigând astfel interesul
public, încât, cred, e de real folos popularizării acestei agenţii moldave.
Când calea era în linie dreaptă iar circulaţia rară, „ducul” nostru
strecura câte o anecdotă, o glumă, un banc cu subînţelesuri, căci în
autocar erau şi minori. Probabil, cunoştea traseul, deşi se consulta cu
„schimbul” său, comentând deasupra unei hărţi fizice despre zonele
geografice pe care urma să le traversăm. Din păcate, nu am beneficiat
de un ghid profesionist, încât, dacă nu voi descrie itinerarul cu
exactitate, am o scuză. Însă blitz-urile aparatului meu de fotografiat
(mai ales, indicatoare rutiere!), cam „obosit”, m-au ajutat în
reconstituirea traseului.
Literatură
Cum şoseaua din frumoasa noastră ţară (şi n-o spun peiorativ!)
era nou asfaltată, mersul dezvolta doar un sforăit de motor şi un fâşâit
monoton de pneuri, nicicum asemănător cu mersul spre vest, prin
munţii aceleiaşi fermecătoare ţări către vama Nădlac. Zguduielile
autocarului, care-şi curba cauciucurile în scobiturile asfaltului făceau
imposibil şansa de a pune geană pe geană. Acum însă, ne îndreptam
spre vama sudică Giurgiu-Ruse. Ei, aici, a fost mai omenoasă prima
noapte, deşi de dormit „ca acasă” n-a fost să fie. Neodihna a dus la
moleşeală, la adormirea spiritelor şi la dezlânarea gândurilor, căci nu se
mai putea cugeta coerent vreun proiect. Doar zvâcniri de dorinţe,
aşchii de meditaţie, fulgerări de dor.
Opririle s-au făcut în benzinării, când se descărcau/ încărcau
„motoraşele” fiziologice şi psihice, cam din două în două ore. La podul
de la Giurgiu am ajuns către dimineaţa de sâmbătă. Să fi fost ora opt?
S-au făcut ultimele apeluri şi convorbiri în ţară, către cei dragi, înainte
de trecerea graniţei spre Bulgaria, de unde se percepea un tarif mai
costisitor, prin serviciul de telefonie roaming. După trecerea podului,
„bine aţi venit în Bulgaria!”, alte apeluri, alt tarif. Abia aici ne-am
văzut la faţă cu ceilalţi turişti „culeşi” din celelalte două oraşe. Cu feţe
schimonosite, ochi somnoroşi ori zâmbete şterse, am umplut din nou
burta autocarului pentru a trece bătrânul pod spre oraşul Ruse.
Intrarea în ţara vecină – Bulgaria – ne-a trezit la modul propriu,
nu din cauza deselor cotituri şi plăgilor de pe obrazul şoselei
(europene!), ci fiindcă voiam să vedem peisajul natural, mişcarea
urbanistică, asaltul Bulgariei către Europa Unită. După cafeaua
consumată pe fugă, spiritele s-au avivat şi atenţia s-a împrospătat.
Şoseaua îngustă şi găunoasă, pe alocuri, era garnisită de tufişuri inegale
şi prăfuite, semn că se circula mult, că nu plouase de ceva timp şi că
vântoasele secetoase nu lipseau. De pe margine, bălăriile şi scaieţii
violacei rânjeau către drum, ca pe un drum cunoscut ce se opreşte timid
la marginea oraşului nostru cu gara fără trenuri. Zdruncinăturile au
generat iritări şi haz, totodată. Treceam prin câmpia largă, cu sol
generos, vizibil pe terenurile arabile, cultivate cu floarea soarelui ori
porumb. Imaginea unui levicer moldovenesc, brăzdat de „praguri”
diferit colorate, cu marginile zdrenţuite se-ntindea de lângă noi până-n
creasta dealurilor. Mozaicul cromatic dat de mama natură aducea în
privire verdele calm al porumbului, galbenul roditor al răsăritei, auriul
stins al grânelor, dar şi loturi răzleţe necultivate, nepieptănate de
tufişuri de măceşi şi smocuri ciufulite de iarbă pârlită de soarele verii.
Peisajul nu ne era străin, de parcă eram pe mănoasele plaiuri moldave.
După ce am trecut de râul Yantra, pe la poalele munţilor
înveşmântaţi în togă verde-verde, în timp, peisajul şi-a schimbat
obrăzarul şi pietre albicioase îşi arătau colţii, din ce în ce mai
îndrăzneţ, pe sub rădăcinile copacilor care se răreau văzând cu ochii.
Era limpede că treceam spre altă climă, cea mediteraneană. Monotonia
legănatului asezonată cu o muzică-vrajă (un DVD cu orchestraţii
simfonice celebre), plictiseala dată de statul pe aceeaşi banchetă
ocupată de cu seară, dar mai ales doborâtoarea oboseală a adus şi
dramul de somn, pe care îl dibuisem fără succes toată noaptea.
Majoritatea aţipisem, refăcându-ne parţial forţele. Auzeam şters
denumirile unor localităţi, Stara Zagora, Plodviv, apoi Hascovo…
„Pregătiţi, vă rog paşapoartele! Intrăm într-o ţară non-europeană” – s-a
auzit vocea calm-paternă a şoferului. Ne-am trezit, ne-am conformat,
am coborât în vama de sud a Bulgariei (Kapitan Andreevo), am dat
paşapoartele, am urcat, se trece graniţa doar în mijlocul de transport,
163
din nou am coborât, de astă dată în vama Turcia, au controlat actele şi
ne-au văzut la chip oficialii vamali, am urcat şi iată, am ajuns în
Turcia. Fotografiatul e interzis în orice vamă, se supără oficialii! Cum
stăteam la coada autocarului, am luat câteva imagini din spate, la
ieşirea din vămi, ceea ce-mi dă impresia unei absurde călătorii în sens
invers: ieşeam din Bulgaria, dar fotografiam intrarea dinspre Turcia,
dar, la întoarcerea din sejur, intram în porţiunea de vamă a Turciei şi o
imortalizam abia când porneam către vama bulgărească. Mă rog, am
surprins doar drapelele celor două ţări, fluturând culorile, într-un salut
amical, unul către altul, un panou despre trăiască prietenia între
popoare (vizibil, la bulgari) şi minaretele moscheii de pe dreapta, la
intrarea în Turcia. Cert e că inversiunea avea miezul ei de înţeles: deşi
ieşeam din marea Europă, recte Bulgaria, în fapt, prin ce-am văzut la
turci, abia acum intram în Europa Unită!
Fiind cale de zi lumină, am privit noile privelişti atinse de
suflul mediteranean. Dealuri golaşe, pietroase pe care se rătăciseră
câţiva pomişori, mă refer la măslinii care păreau cei mai dârji în
înfruntarea vitregiilor locului. Apăreau în cale şi livezi întregi de
măslini, unele cultivate, îngrijite, altele rămase de izbelişte. În mod
sigur şi recolta e corespunzătoare efortului depus de proprietar, dar ca
aspect, deosebirile erau minore la o privire din fuga maşinii. Se iveau
apoi, zone largi cu pini, smochini, chiar salcâmi şi plopi care-şi
strecurau timid frunzele prin vegetaţia autohtonă. Pe văile pământoase
erau cultivate legume, dar totul părea tutelat de irigări „cu picătura”.
Nici n-ar fi rezistat altfel, nu? Arare, pe dealurile cu iarbă puţină şi
ţepoasă – adăposturi zoo(tehnice), cam rudimentare, după ceea ce
observam, turme de capre şi de oi cu lâna albă, cai şi vaci răzleţite şi
costelive, neavând crupele lucioase şi rotunjite ca al animalelor de pe
imaşurile de la noi.
Alte vreo şapte ore s-au scurs greu până la trecerea cu feribotul,
prin strâmtoarea Dardanele, către oraşul Çanakkale, loc de popas râvnit
pentru o noapte. Prin capitala provinciei turce cu aceiaşi denumire,
Edirne (aici s-a încheiat Tratatul de la Adrianopol, în 1829, eveniment
major în destinul istoric al Ţărilor române), am trecut fără oprire,
admirând minaretele moscheilor, locaşuri de cult mahomedan, care-şi
înălţau unu-două, chiar trei turnuri către cer. O turistă amabilă ne-a dat
lămuriri despre legenda minaretelor. Am citit pe un pliant că chiar în
Edirne există celebra moschee Selimiye cu patru minarete, monument
inclus sub protecţia UNESCO. Regret că n-am văzut-o. Şi nici alt locaş
de cult mahomedan.
La un calcul sumar, am călătorit de la ora 23 până la 18, a doua
zi (sâmbătă), cam 19 ore, cu întreruperile de rigoare. Nu-i puţin, mai
ales dacă eşti ţintuit pe-acelaşi dreptunghi de banchetă catifelată, atent
să nu-i deranjezi pe ceilalţi, cu picioarele atârnând ori strânse la piept,
cu capul jucând ca o mărgică la stânga şi la dreapta, neavând ce face cu
mâinile, care erau ori prea mari, ori prea grele, oricum incomode.
Puteai să gândeşti? Să scrii? Să citeşti? Nicicum. Doar să strecori vreo
glumă, să comentezi vreo banalitate, să atenţionezi asupra vreunei
construcţii ori peisaj inedite… De, moţăială ca-n orice călătorie lungă!
Am ajuns la feribot, ne-am îmbarcat şi am stat pe punte şi sus,
la punctul de belvedere, pentru a simţi briza Mării Egee şi a admira
peisajul. Çanakkale (se pronunţă „Ceanacale”; semantic, e „fortăreaţa/
calea sultanului”) a intrat în istoria turcilor prin numele reformatorului
Turciei - Mustafa Kemal Atatürk -, care de aici a început procesul de
Literatură
modernizare a statului. Provincia e situată pe două continente, Europa
şi Asia, cum ar zice românul, „cu fundu’n două luntrii” şi se mai
numeşte şi Dardanele, după denumirea strâmtorii ce separă cele două
continente şi leagă Marea Marmara cu Marea Egee. Aşadar, am părăsit
Europa şi am intrat pe tărâmul asiatic.
Cazarea s-a făcut rapid la hotelul cu numele legendarei eroine
Elena, „Helen Park”, aflat chiar în centru, dar şi lângă terminalul de
feriboturi. Aflăm astfel despre calul troian, o construcţie din lemn
rămas de la realizarea filmului despre Troia, pe care orice turist este
provocat să-l vadă, fiind o mândrie a localnicilor. Păşim, aşadar, pe
lângă vestigiile din străvechea Grecie, de la care au rămas situri
arheologice celebre, precum celebrele cetatea din Troia şi templul din
Efes. De altfel, pe tot parcursul călătoriei prin zona Kuşadasi, am
surprins relicve de civilizaţie grecească (şi romană) rămase-n picioare,
expuse în spaţii amenajate ori în curs de cercetare. Noi am aflat despre
acestea doar din cărţile de istorie, din albume, epopei şi legende. E o
magie care lasă turistului cale deschisă pentru a cunoaşte mai profund
destinul acestor provincii, actualmente, ale Turciei.
deasupra magazinelor, hotelurilor, băncilor… Restaurantele, grădinile
de vară, pizzeriile, shaormeriile, cofetăriile, cafenelele erau aproape
pline la ora aceea. Era cam întuneric şi abia am zărit calul troian,
mascota orăşelului Çanakkale, pe care am observat-o mai bine a doua
zi, din autocar. De altfel, pe stradă, în port şi pe feribot, vânzătorii
ambulanţi îmbiau turiştii cu brelocuri, tricouri, pungi, eşarfe cu
imaginea troianului.
În sfârşit, de-a dreptul trudite de atâta drum, ne-am întors la
hotel şi am adormit cu gândul la… orăşelul nostru cu gară fără trenuri,
cu parcuri mici şi cochete, liniştit şi monoton, prietenos şi pitit sub
dealurile gătite cu şiraguri de vii, cu străzi răscolite de asfaltări
neterminate… Ce departe-i „acasă”? Fără ştire de noi ne-am odihnit
până dimineaţa la micul dejun, după care am părăsit Çanakkale, oraş
micuţ şi cochet, localitate nord-estică de pe pământul Asiei Mijlocii.
(Cu siguranţă, va urma)
O şcoală ca-n poveşti, o prea frumoasă şcoală
Cristinel C. POPA – Huşi
Satul maternitate, cum mai este cunoscut Valea Grecului,
localitate celebră pe vremea lui Ceauşescu prin numeroasele mame
eroine, şi implicit prin numărul mare de elevi, are de puţin timp o
şcoală ca-n poveşti.
N-am rămas în camere, deşi eram frânţi de oboseală, căci cum
să nu treci cu privirea şi să nu guşti atmosfera oraşului asiatic, extrem
de interesant prin ecoul evenimentelor întâmplate de-a lungul istoriei?
Străzile înguste sunt „capitonate” cu piatră pavată. Cea din faţa
hotelului este situată de-a lungul ţărmului, încât plimbarea pe aleea
străjuită de palmieri, scotea în cale calul troian şi peştele auriu, dar se
putea merge şi prin magazinele cu vitrine strălucitoare. Calul troian?
Desigur, nu legendarul „dar” al aheienilor, ci construcţia lăsată
localnicilor de către producătorii care au realizat, în aceste locuri,
celebrul film despre războiul din Troia. Fiindcă era noapte, ne-am luat
drept punct de reper turnul cu ceas. Ne-am permis un tur al centrului cu
o trăsură trasă de un cal alb (înzestrat cu „pamperşi”), înzorzonată cu
covoraşe turceşti, cu pernuţe, cănăfei şi danteluţe şi, pentru ca
burlescul să n-aibă cusur, garnisită fudul cu beculeţe fosforescente.
Tocmeala cu vizitiul, oacheş şi amabil, ne-a confirmat avertismentele
celor din ţară, care fuseseră în Turcia. Limbajul universal al gesturilor
şi al scrisului cifrelor în aer, pe palmă ori pe braţ, ne-a amuzat din plin
şi ne-a scutit de a stâlci limba turcă. Preţul cerut de voievodul
trăsuricii: 20 de euro! Când ne-am codit, l-a redus la jumătate. N-am
mai insistat, fiind primul gheşeft al nostru pe ţărmul Asiei şi ne-am
urcat toate patru europence cu aşa elan, de s-au ridicat hulubele birjei
iar osmanlâul a strâns mai aman dârlogii calului. El s-a amuzat, cumva,
însă noi nu ne-am putut stăvili hazul şi plăcerea de a vedea oraşul „de
sus”. În mersul domol al birjei, am trecut sub vedere aspecte generale
ale oraşului: străzi înguste cu piatră cubică, fojgăială de oameni asaltaţi
de bună dispoziţie şi curiozitate, motorete, reclame „la întrecere”
164
finţirea noii şi modernei unităţi săteşti din comuna DudaEpureni, judeţul Vaslui, a fost săvârşită de curând. Succesul
dării în folosinţă a proaspăt construitului corp de clădire, cu
două etaje şi laboratoare ultra-moderne, a fost deplin şi prin contribuţia
substanţială a Jurnalului Naţional, care a făcut o importantă donaţie de
cărţi. Cu această ocazie, elevii dornici de învăţătură s-au bucurat ca şi
cum ar fi luat bacalaureatul, au dansat pe acorduri de muzică populară
şi s-au delectat în scenete adaptate după marele povestitor Ion Creangă.
A fost o sărbătoare de suflet în care ţăranii, cu mic, cu mare, au fost
prezenţi şi s-au bucurat cu profesorii lor destoinici pentru faptul că
urmaşii lor au de acum o şcoală mare şi frumoasă. Satul este faimos şi
prin faptul că învăţătorii pensionari de aici povestesc cum au organizat
cândva un spectacol pentru preşedintele comunist, care, în trecere, s-a
oprit şi la marginea satului mamelor eroine.
S
O, ce şcoală minunată, îţi vine să spui după ce vezi clădirea noii
instituţii de învăţământ din sat. Un lăcaş construit din chirpici şi care
avea cu câteva decenii în urmă 67 de cărţi se bucură acum de o
bibliotecă la cel mai înalt nivel, cu sute de volume noi-nouţe. La şcoala
la care cu jumătate de veac în urmă existau un echer şi câteva hărţi,
acum elevii se pot bucura pentru laboratorul de informatică cu zeci de
computere, clasă de matematică, laborator de chimie-fizică, toalete
curate ca la farmacie şi multe-multe alte facilităţi
Am participat la programul special ce a avut loc cu ocazia
slujbei de sfinţire la invitaţia inimoasei directoare a unităţii, distinsa
învăţătoare Mihaela Antici, cea care a condus instituţia de învăţământ
Literatură
în ultimii ani, ani în care, cu ajutorul fondurilor europene, s-a înălţat
noua, spaţioasa şi moderna clădire.
Antici, care a citit câteva pagini din istoria instituţiei de învăţământ,
apoi respectatul profesor huşean Theodor Codreanu. Au fost prezenţi la
eveniment şi primarul comunei, Petru Chiriac, şi deputatul Toader
Dima. Elevii, îmbrăcaţi în costume populare, au zâmbit alături de
profesorii lor la poza de grup făcută lângă clădirea nouă dată în
folosinţă şi sfinţită. A urmat un program artistic deosebit de frumos.
Cântece şi dansuri populare, fragmente din piese de teatru, adaptări
după povestiri din opera lui Ion Creangă şi o masă festivă. Doritorii au
putut vizita în linişte noile săli de clasă.
O, ce şcoală minunată!
Peisaj rural cu computere, termopane şi toalete ca la vilă
O şcoală sătească cu tradiţie şi directori pricepuţi
Un prim-plan, la sosire. Pe şoseaua pietruită, o căruţă trasă de cai
slăbănogi urcă dealul sărăciei. O imagine ca în orice alt cătun modest
al României la vremuri de criză. Însă dincolo de gardul înalt ce străjuie
calea ţăranului pornit de dimineaţă cu treburi, străluceşte o bijuterie.
Nu cade balega de două ori în şanţ că soarele tainic al dimineţii ne
dezvăluie clădirea în toată splendoarea sa. În locul unde altădată copiii
de ţărani se ştergeau de „glodă (noroi - n. red.) de o bucată de fier
numită răzătoare, e acum un trotuar spilcuit ca la vilele scumpe din
cartierele rezidenţiale ale oraşelor. Când au văzut terminată clădirea,
sătenilor nu le-au venit să creadă că aici vor învăţa copiii lor. Şcolarii
numeroşii ai familii Manea, de exemplu, ar putea trece de la lumina
lămpii la accesarea unui computer cu cele mai noi înzestrări tehnice. {i
şcolarii care iarna încă mai dârdâie de frig la căldura unei sobe
primitive se vor bucura de încălzire centrală şi toalete nu în fundul
grădinii, ca acasă, ci din acelea cu colac, nu de salvare, ci igienic, aşa
cum ar trebuie să existe în orice locuinţă decentă…
Sărbătoarea şcolii e de fapt sărbătoarea satului
Am ajuns la Şcoala Gimnazială Valea Grecului odată cu
invitaţii speciali, cadre didactice în activitate sau ieşite la pensie,
oficialităţi locale, invitaţi speciali. Un grup încă restrâns de săteni era
nerăbdător să înceapă festivităţile. Mai într-o parte, lângă celălalt corp
de clădire, şi el relativ nou, membrii formaţiei de dansuri şi cântece
populare aşteptau momentul când vor intra în scenă. A început slujba la
care au participat trei preoţi sosiţi în mod special de la oraş pentru
marele eveniment. După oficiere, a vorbit directoarea şcolii, Mihaela
165
Despre ce a fost cândva această şcoală şi cât de acută era
sărăcia în instituţiile de învăţământ pe vremuri aflăm din istoricul
acestei şcoli. {coala Gimnazială Valea Grecului a fost înfiinţată în anul
1908. Lăcaşul de învăţământ a funcţionat la început în locuinţele unor
săteni, apoi a fost construită prima clădire în anii ’30. În 1934, ea a fost
dărâmată şi reconstruită de directorul de atunci Nicolae Popa, cel care
avea să fie şi cel mai longeviv diriguitor al instituţiei de învăţământ,
din 1934 până în 1959. Ca un arc peste timp, la începutul anului şcolar
1934-1935, se ţinea slujba de sfinţire a noului sediu al instituţiei la care
directorul îl invită pe preotul satului: “Cucernice părinte, avem onoarea
a vă ruga a ne face slujba religioasă astăzi 15 septembrie 1934, cu
ocazia solemnităţii deschiderii cursurilor. La lăcaşul din acei ani
existau doi învăţători, care erau şi director, respectiv, şef al cancelariei.
Au fost si momente mai grele în istoria instituţiei de învăţământ. Erau
ani în istoria tumultoasă nu numai a şcolii din Valea Grecului, ci şi a
ţării, când mijloacele pentru desfăşurarea activităţilor şcolare se
dovedeau mai mult decât modeste. Un exemplu din care reiese acest
lucru este un document datat 1 martie 1933. Directorul şcolii cere
Inspectoratul Şcolar de atunci prelungirea unei aprobări speciale deja
obţinute de susţinere a orelor atât dimineaţa, cât şi după-amiaza. „Cu
ordinul dvs mi s-a aprobat ţinerea cursurilor pe jumătăţi de zile, la
această şcoală, pentru motivul că în una din salele de clasă nu există
soba. Cum frigul persistă şi temperatura claselor neîncălzite este
insuportabilă, vă rugăm să binevoiţi a ne aproba ţinerea cursurilor pe
jumătăţi de zile până la o dată la care credeţi că nu va mai fi nevoie de
încălzitul claselor, arăta directorul Dumitru Nistor. De altfel, dacă
suntem atenţi, în anul 1933, anul acestui nefericit eveniment fiind
imediat după marele crah economic, o perioadă asemănătoare cu ce s-a
întâmplat recent în lume.
Literatură
Patrimoniul sărac al şcolii în 1934
Pentru a sublinia cât de multe s-au făcut în ultimii ani pentru
această şcoală, care acum are laboratoare moderne şi instalaţii de
ultimă generaţie, vă prezentam un document din care reiese cum arăta
fizic şi ce conţinea şcoala în urmă cu aproape opt decenii. 1 septembrie
1934, Regatul României. Mobilier şcolar: 13 bănci în stare mediocră,
două table, una cu picioare şi alta fără, două mese, două scaune, un
dulap arhivă, trei steme ale României, două hărţi ale României, o hartă
a Europei, două numărători, un portret al Regelui Carol I, altul al
Reginei Elisabeta, un tablou al Sf. Pavel, unul cu Iisus, o icoana a Sf.
Gheorghe, o hartă a Americii, alta - Oceania si Australia, un compas,
un echer, 56 tablouri istorice, religioase şi anatomice etc. Biblioteca
conţinea doar 67 de cărţi - legi, regulamente şi volume de cultură
generală. În patrimonial şcolii mai figura: o cofă, o cănuţă, un sigiliu, o
tuşieră, o scară şi două poliţe pentru păstrarea obiectelor de lucru
manual.
Recenzia lucrării
„Documente huşene”, vol. II întocmit de Costin
Clit şi apărut la Editura Pim, Iaşi, în 2013
Prof. dr. ing. Lorin CANTEMIR – Iaşi
Cristina BORDEIANU – Iaşi
De la început vom remarca faptul că realizarea şi apariţia
volumului reprezintă un moment şi eveniment remarcabil şi se înscrie
în preocuparea mai mult decât meritorie a profesorului Costin Clit de a
pune la îndemână istoricilor de profesie, dar şi a intelectualilor
specializaţi în cu totul alte domenii de activitate, dar interesaţi şi poate
pasionaţi, de acest mare şi complex domeniu „istoria” a cărei
cunoaştere reprezintă un act de cultură şi o posibilitate superioară de
înţelegere a evenimentelor, aşa cum sunt consemnate în documentele
oficiale, mai greu accesibile publicului larg. Realizarea despre care
facem vorbire este o continuare a acţiunii concepute de profesorul
Costin Clit, aceea de a cunoaşte istoria de la prima mână, lăsând
deplină libertate cititorului să înţeleagă şi să descifreze mersul istoriei
de fapt a evoluţiei către organizare umană şi civilizaţie. De altfel toţi
cei ce au chiar şi un minimum de cunoştinţe istorice trebuie să fi
remarcat că scrisul şi documentele, reprezintă o informaţie de care
umanitatea are nevoie atunci când numeric şi economic ajunge la un
anumit grad de dezvoltare.
Exemplul cel mai elocvent este faimosul şi primul document,
Codul lui Hammurabi – 1792-1750 î.e.n., realizat prin gravare în
piatră, Cod care reprezintă în fond un mic tratat de jurisprudenţă.
Reîntorcându-ne la vol. II al „Documentelor huşene” este necesar şi
firesc să amintim de vol.I, apărut în 2011 şi în care sunt prezentate 600
de documente la care vom adăuga alte 299 de documente apărute în
lucrarea „Mănăstirea din Brădiceşti”. Vom preciza că în vol. II sunt
prezentate alte 587 de documente. Suma tuturor documentelor puse la
166
îndemâna cititorilor rezultă a fi de 1486 de documente, o cifră mai mult
decât edificatoare privind efortul făcut de autor în acest scop.
Având o pregătire şi o formaţie inginerească, vom încerca să
cuantificăm efortul depus de profesorul Clit în acest scop nobil şi
generos pe care l-a materializat prin publicarea unui număr
impresionant de documente. Vom mai sublinia că publicarea lor este
mai mult decât o simplă succesiune. Să spunem că documentele sunt
scrise de mână, conform timpului lor, cu o grafie care trebuie înţeleasă,
descifrată şi transliterate în alfabetul latin. Documentele ori cât de
caligrafic ar fi scrise, presupun un efort de percepţie sporit.
După cunoaşterea şi experienţa noastră, apreciem că în medie
un document de o pagină A4 scris de mână cu caractere chirilice
solicită pentru transliterare şi înţelegere o oră, la care vom mai adăuga
elaborarea rezumatului fiecărui document, fără să mai considerăm
verificările şi reverificările făcute textelor. Pe scurt munca este practic
incomensurabilă şi ca să o poţi desfăşura trebuie să ai răbdare,
perseverenţă şi în primul rând pasiune, provenită din chemarea pentru
meseria aleasă, pe scurt profesorul Clit Costin este un istoric născut şi
nu făcut, fiind înzestrat cu chemarea profundă pentru meseria aleasă şi
care ca, un adevărat profesor este deosebit de altruist şi generos cu
informaţiile istorice pe care le oferă oamenilor comunităţii. Nu
exagerăm cu nimic când apreciem volumul ca o remarcabilă realizare,
care poate constitui pentru viitor baza de la care trebuie plecat pentru a
înţelege istoria cotidiană a oamenilor care formează societatea,
infrastructura, cu reacţiile şi comportamentul aproape neschimbate ca
esenţă în decursul timpului. Ca volum şi importanţă „Documentele
huşene” pot sta cu siguranţă lângă alte lucrări de referinţă ca „Dacia
preistorică” a lui M. Densuşianu, „Getica” lui Părvan şi alte volume
similare.
Volumul „Documente huşene” este fără nici o îndoială o
lucrare de referinţă, cu un bogat material informativ-istoric. Legat de
relaţiile interumane la nivelul infrastructurii societăţii în contextual
structurilor administrative de stat şi bisericeşti, o instituţie caracterizată
printre altele printr-o mare stabilitate conceptual şi organizatorică,
aspect care-i sporesc credibilitatea şi influenţa faţă de populaţie. Mai
mult colateral faţă de cele tratate în documente, căpătăm informaţii
inexistente în alte surse, referitoare la organele administrative statale
privind funcţiile caracteristice şi titularii acestora. Dar mai mult,
documentele prezentate, nealterate de diverse comentarii, permit
cititorului să-şi facă o părere proprie despre viaţa şi relaţiile interumane
cotidiene, ceea ce este un mare câştig pentru a înţelege cum se
desfăşura viaţa reală cu banalitatea ei normală. Unul din marile merite
ale autorului “întocmirii” este că a evitat abordarea istoriei, a diverselor
lupte, bătălii şi a speculaţiilor care se pot face, pentru atragerea de
cititori-cumpărători.
Volumul II a „Documentelor huşene”, este scris şi conceput
sobru cu grijă faţă de cititor, oferindu-i-se succinte rezumate a
documentelor, ceea ce reprezintă aportul original al autorului.
Toate cele de mai sus ne permit să considerăm că lucrarea
profesorului Costin Clit, este şi va rămâne o lucrare de referinţă în
istoria românilor.
Literatură
Tabletă/ Marin D.V. – Un ambiţios:
Între laude şi palme
Jurnalist Ion N. OPREA - Iaşi
Caracterizându-l, Teodor Codreanu îl vede pe Dumitru
V. Marin, autorul cărţii „Opera în câmpul critic şi valoric
naţional”, Editura PIM, Iaşi, 2013, 202 p., ca pe una dintre cele
„mai pitoreşti personalităţi din Vasluiul ultimelor decenii” şi
explică în ce constă acest pitoresc al profesorului de limbă şi
literatură română care cu ambiţii mai mari decât i-ar fi cărţile are
totuşi o operă.
a, „realizată cu zbateri, nelinişti, frământări”, opera lui „ieşită
în spaţiul literar creator, uneori precipitat ori incoerent”, este
„rezultatul perseverenţei”, îl citează dr. Valeriu Lupu pe alt
profesor care şi domnia-sa face referiri de ordin calitativ în recentele
„cronici, eseuri, medalioane, miniportrete literare” în spaţiul de
„refracţii la reflecţie” care i-l alocă în revista Elanul nr. 137, iulie 2013,
„pitorescului om” stabilit la Vaslui ca să facă o cultură şi
infodocumentare, etnografie sau jurnalism, ba şi roman, cum n-a făcut
nimeni până la dânsul, crede autorul prof. D. Marin. Scrisă cu unele
„greşeli de corectură – virgula înaintea lui etc. sau între subiect şi
predicat ori absenţa celei de-a doua virgule pentru o apoziţie
explicativă, cu pleonasme, absenţa unor litere în unele toponime,
inconsecvenţă în denumiri, cratima pusă unde nu trebuie, dar şi cu
parazitare lexicală”, - spune didactic universitarul Ioan Dănilă de la
Bacău, ca să continue conciliant: „Dumitru V. Marin a găsit taina
nemuririi: vorba şi imaginea se regăsesc într-o gazetă, iar apoi, toate
trei, într-o carte vie”. Întocmai cum scrie şi Ion N. Oprea, adică eu,
ceva mai jos, mai pe ocolite, despre aceeaşi carte şi autor: „Scrisă
direct, parcă dintr-un fotoliu de reporter mânat de gândul să nu uite
nimic din evenimentele trăite, multe emoţionante, cu bucurii şi
amărăciuni, autorul, deşi profesor de limbă şi literatură română, ba şi
doctor în specialitate, detaliază grăbit dar sfătos, despre fapte şi
oameni, ţinându-ne mereu ancoraţi în a ne înfăţişa ceea ce a fost şi a
rămas presa şi mass-media în general la Vaslui, imediat după
Decembrie 1989…”
D
Dumitru V. Marin
167
„Caracterul amalgamatic” al unei cărţi, pe care i-o
analizează, criticul şi istoricul literar, publicistul şi conducătorul
revistei literare „Baaadul”, prof. Gruia Novac, îi justifică orgoliul celui
care, „iubitor de piramide”, pe soclul „cărora ar vrea să-şi pună propria
statuie, precum Traian pe Columnă”, nu numai pentru că orice „carte e
rodul unui orgoliu necesar”, dar mai ales pentru că volumul analizat
„refuză modestia fie şi numai pentru că de la Goethe încoace, se ştie,
numai proştii sunt modeşti” (Câţi mi-au acuzat modestia pe care o am
nu mai relatez, dar mi-l amintesc şi vi-l spun pe harnicul şi neobositul
meu prieten Constantin Ostap care mi-a spus-o „de la obraz” chiar întro revistă de la Bârlad, oraşul meu de formare gazetărească şi nu doar
atât!). Din acest imbold, poate, nu doar ,,aspiraţia către polivalent”
despre care aminteşte Theodor Codreanu cât mai ales crezul
„infatigabilului căutător” de a se vedea sus-sus, afirmă despre romanul
său, 274 p, „Zăpadă pe flori de cireş”, că este „primul roman din
Vaslui”. Dă la o parte pe Teodor Vârnav cu a sa „Istoria vieţii mele”,
scrisă pe la 1845, şi M. Kogălniceanu la 1840 cu „Tainile inimii”, cel
puţin. Se mai recomandă a fi şi nu minte „singurul vasluian în
Dicţionarul etnologilor români din toate timpurile”, autor prezent cu „9
fişe personalizate în „Istoria jurnalismului din România, în date”,
elogiat de însuşi autorul coodonator al lucrării conf. univ. Marian Petcu
ca fiind „Fără egal, ca om de presă’, autor „a 60 de studii ştiinţifice”
ale căror apariţie din ziare şi reviste le aşteptăm editate într-o colecţie
de masă…
Inhibat de asemenea înălţimi, la cei 70 de ani ai săi,
sărbătoriţi prin Simpozionul Naţional intitulat „Marin 70”, desfăşurat
la 28 aprilie 2011 în sala mare a Palatului Administrativ din Vaslui, nu
la Giurgioana, judeţul Bacău, nu l-am comentat, pentru că nici nu am
fost în sală, ci m-am pronunţat mai târziu (în Meridianul din 15 august
2013) că o voi face ulterior, de la „altitudinile” cuvenite, la
Simpozionul Internaţional(!) închinat aceluiaşi drag prieten, dar la 80
de ani, poate la 90…
Ambiţios, cum spuneam, D.V. Marin ,,păstrează toate
elogiile scrise de alţii la adresa lui, el neavând vreme să elogieze
decât… mărimile”, subliniază un adevăr Gruia Novac, cartea „Opera în
câmpul critic şi valoric naţional”, 2013, confirmând ceea ce observă şi
publicistul de la Bârlad în 2009. „Mii de emisiuni şi interviuri, inclusiv
cu 6 Preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, miniştri, regele Mihai,
parlamentari europeni”, sunt enumeraţi în curriculum vitae, ca
„activitate de presă” a autorului. „Are pentru ce se mândri prietenul
meu D.V.M. care dintre foştii şi actualii ziarişti, chiar în democraţia de
astăzi, a avut privilegiul şi cutezanţa să stea cu microfonul
destăinuirilor cu toţi preşedinţii României de după 1989 – Ion Iliescu,
Emil Constantinescu; Traian Băsescu, cu prim-miniştri – Nicolae
Văcăroiu, Teodor Stolojan, Călin Popescu Tăriceanu, Adrian Năstase,
Alteţa-sa Principesa Margareta şi Prinţul consort Radu Duda, cu
personalităţi diplomatice ca Jonathan Scheele, Comisarul U.E. pentru
România, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova,
personalităţi precum profesorul Anghel Rugină, somitate
internaţională, Mitropolitul Ardealului ÎPS Laurenţiu Streza, ÎPS
Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, P.S. Corneliu, Episcop al
Huşilor, oameni politici ca Adrian Iorgulescu, Bogdan Olteanu,
Varujan Vosganian, intelectuali, mari oameni de cultură – sculptorul
Marcel Guguianu, Mircea Radu Iacoban, Cătălin Striblea, şi Cătălin
Lenţa de la BBC, acad. prof. dr. C.D. Zeletin, poeta Ana Blandiana,
cântăreaţa Matilda Pascal Cojocăriţa, actriţa Cristina Stamate, regizorul
Literatură
Corneliu Porumboiu, mereu iubiţi de noi şi mult apreciaţii Irina
Loghin, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel…”, scria recent Ion N.
Oprea.
Nu ştiu, separat de cei de mai sus, fireşte, de câte ori au fost
invitaţi la radio-TV. Vaslui să vorbească despre opera lor scriitorii
enumeraţi, Theodor Codreanu, Teodor Pracsiu, medicul Valeriu Lupu,
publicistul Gruia Novac, dar Ion N. Oprea, prieten şi el cu D.V.M., cu
cel care numai în cartea la care ne referim – Opera în câmpul critic…
- are scrise şi publicate circa 20 de pagini despre elogiat, din 200 ale
cărţii, având „9 fişe personalizate”, vorba aceluiaşi D.V.M., vă spun
precis nu a avut o asemenea cinste.! D.V.M. neavand timp pentru
aceasta, şi gata! Ba, observaţi, scurtul medalion care-i priveşte „fişa de
carte”, dar şi de autor, p. 69, privitor la activitate şi operă se opreşte cu
enumerările în ianuarie 2008… Unde o fi fost I.N.O. din 2008,
încoace?!
Şi, parcă reeditând spusele profesorilor Theodor Codreanu şi
Gruia Novac cu privire la ceea ce este „orgoliul” şi „aspiraţia către
polivalent” la români, dau cuvântul lui Dumitru V. Marin, chiar din
Lămuririle sale: ,,E nevoie de 3 vieţi pentru a realiza cât a reuşit
profesorul. Să se impună în publicistică (vezi Istoria Jurnalismului), să
fie un etnolog de valoare (vezi Dicţionarul etnologilor), să-şi scrie o
operă variată şi interesantă (inclusiv istorie culturală, vezi alte 9-10
dicţionare), să participe la viaţa societăţii (iniţiator de evenimente,
cercuri, cenacluri, vicepreşedinte UZP etc.), să fie un politician activ
(şef de partid şi candidat în electorale). Însuşi şi-a turnat statuie, însuşi
a realizat o operă durabilă…”
În dreptul realizărilor sale profesorul evidenţiază până şi
existenţa celor 3 copii ai săi foarte buni, cinci decenii de convieţuire cu
Doamna-sa, 55 de ani de la debutul publicistic. Credeţi că toate acestea
s-au putut întâmpla fără mulţi duşmani ? suntem întrebaţi.
Persoană sobră, pasionată, inspirată – cum îl citează Lucian
Vasiliu - optimist şi întreprinzător, Dumitru V. Marin are „vocaţia
prieteniei”, concluzionează scriitorul, criticul literar Theodor
Codreanu, preşedintele subfilialei U.S.R. Vaslui. Într-adevăr, „Cartea
cu prieteni” îşi intitulează şi Cornel Galben materialul care la „Opera
în câmpul critic…” ţine loc de prefaţă. ,,Corul lăudătorilor” lui
D.V.M. în această carte îl formează 23 de autori, prieteni ai
profesorului: universitarii C.D. Zeletin şi Nicolae Constantinescu,
Vasilian Doboş, Val Andreescu, Petre Isachi, Ioan Baban, Ioan Dănilă,
Ion N. Oprea, Constantin Slavic, Avram D. Tudosie, Lucian Vasiliu,
Emilian Marcu, Gruia Novac, Mihaela Zărnescu, Simion Bogdănescu,
Romeo Creţu, Dan Ravaru, George Stoian, Mihaela Băbuşanu
Amalanci, Theodor Codreanu, Cornel Galben, Mihai Batog-Bujeniţă,
Valeriu Lupu.
Şi triumfător, cum îi este starea obişnuită, D.V.M. încheie:
„la această oră este, fără îndoială, cel mai complet om de cultură din
judeţul Vaslui, în viaţă!”
„Un profil complet al profesorului, etnologului, jurnalistului,
scriitorului şi omului de cultură D.V. Marin, băcăuan la obârşie, veţi
întâlni în curând şi în paginile volumelor noastre: Personalităţi
băcăuane, vol. VII şi Scriitori băcăuani (II), la care trudim de ceva
vreme cu speranţa că până la sfârşitul anului 2013 măcar primul dintre
ele va vedea lumina tiparului”, ne asigură prefaţatorul.
Citesc în Curriculum vitae că prietenul meu D.V.M. are
scrieri despre Tudor Pamfile, basme şi omul, despre revista Ion
Creangă, şi-i citat în Dicţionarul lui Iordan Datcu, dar şi Ion N. Oprea
a scris nu numai despre Tudor Pamfile şi basme, ci şi despre revista
,,Tudor Pamfile” de la Dorohoi a părintelui D. Furtună, mare folclorist
ca şi omul de la comuna Ţepu, de revista „Ion Creangă”, de la în volum
şi pagini de jurnalistică, despre Al. Vasiliu-Tătăruşi, mare culegător de
folclor, colaborator la „Ion Creangă” şi „Şezătoarea”, fondator a
Cercului „Deşteptarea sătenilor”, dar şi a revistei „Vestitorul satelor”,
despre Iuliu Zanne de la Băseşti-Viişoara-Fălciu cu cele 10 volume de
folcloristică, despre profesorul şi folcloristul Grigore Creţu care a făcut
etnografie cu elevii săi de la şcolile din Huşi şi Bucureşti, lăsând lui
Iordan Datcu, (da, lui Iordan Datcu !), material folcloristic de
valorificat mulţi ani de aici încolo, în afară de volumele elogios
catalogate de omul care lucrează la Iaşi şi tace…
Imprevizibil şi exploziv cum este, s-ar putea să nu treacă
multă vreme până la apariţia unei noi cărţi, încheie Cornel Galben, care
semnează şi la rubrica „Autori şi cărţi” din revista Ateneu, Bacău.
Ca orice om, D.V.M., „Moguleţ”, cum îl alintă unii, ca să nui zică „Mogulul”, are şi altfel de prieteni, unii cu ,,reacţii
inconfortabile”, cum le numeşte Theodor Codreanu. Despre astfel de
stări se plânge şi „Moguleţ’ în ceea ce numeşte: „Lămurire” (p.178).
Aici, prietenul meu acuză că ar avea anumiţi ,,detractori” care nici
măcar n-au îndrăznit să şi scrie. Chiar revistele locale, conduse de
„prietenii săi”, au evitat să-i publice ,,exprimările critice”. Iar ziarele,
trei la număr, dintre care unul, Monitorul, l-am găsit alături de noi
,,cântând” în ceea ce am numit „corul lăudătorilor”, au făcut embargou,
spune omul de presă: „nimic despre Marin”. „Deceniul Duşmăniei”
faţă de el s-a concretizat în aceea că pe măsura apariţiei cărţilor sale i sau împuţinat prietenii…
Ba într-o carte, spune un alt prieten al nostru (Bujeniţă),
D.V.M. ,,ne şi povesteşte câteva întâmplări cu prieteni pe care i-a
ajutat, iar ei l-au furat ori l-au minţit”, pentru că la mijloc era vorba tot
de proiectul cu… statuia!, înţeleg.
168
Om al subtilităţilor, Mihai Batog-Bujeniţă ar da cele de mai
sus scrise, poate, pe seama umorului sau a unui „exerciţiu de
egolatrie”, că ştie tecuceanul nostru, profesorul de la Vaslui „este el
însuşi un om cu mult umor” şi ne convinge prin toate că este aşa…
Lângă Marian Petcu am stat amândoi alături, în aprilie 2009 la cel de al
II-lea Congres Internaţional de Istoria Presei, eu i-am oferit mii de
pagini de istoria presei scrise şi publicate în vreo 5-6 volume până în
2008, D.V.M. nu ştiu ce i-o fi oferit sau şoptit că, iată, mai productiv,
are fişe publicitare, nouă la număr în „Istoria…” profesorului
bucureştean editată la Polirom, Iaşi, în 2013, fără a mă cita…
Nicicum „sărman producător de zgomote”, cum ne
precizează acelaşi producător de umor Mihai Batog-Bujeniţă, făcând
trimitere la „Editoriale valabile din vremuri regretabile”, în care,
într-unul din ele, autorul, Dumitru V. Marin, „acoperă în spaţiu distanţa
între Giurgioana natală până în Caraibe, locul cel mai îndepărtat al
unor investigaţii reportericeşti, iar în timp, aproape o jumătate de secol,
această ultimă jumătate de secol în care încercări de tot felul, de multe
ori tragice, nu ne-au ocolit”, şi despre care cel de la Vaslui ne-a tot
vorbit, poate anticipează însuşi conţinutul viitoarei cărţi pe care ne-o
proiectează omul care a străbătut continentele, pe teme internaţionale,
Literatură
şi la care rămânea în aşteptare, ca şi noi, prefaţatorul la „Opera…”,
Cornel Galben.
În orice caz, ca prieten al tuturor celor la care m-am referit,
dar în primul rând al D.V.M., că lui i se datorează tableta mea, rămân,
în final,
lângă Mihai Batog-Bujeniţă, care şi domnia-sa
concluzionează: „dacă ar fi vorba chiar şi numai de această carte şi tot
ar trebui să-l considerăm pe domnul profesor Dumitru V. Marin un om
al vremurilor sale, unul dintre aceia care, prin faptă, dau nu numai
consistenţă evenimentelor contemporane, ci şi durabilitate…”
În context cultural ori nu, scris ori nu în tot felul de pagini, cu literă mică sau mare, punct şi de la capăt, cum cu amărăciune
spunea Nora Iuga într-un interviu recent, în care, ca şi nemţii în ţara
lor, o acuză pe Herta Muller că deşi s-a născut, a mâncat, a crescut, a
învăţat şi a iubit în România, acum după ce a primit premiul Nobel, îşi
urăşte ţara şi poporul care a făcut-o mare - pe merit ori la cerere, cu
prieteni sau falşi adulatori, loc pe lumea aceasta este pentru fiecare,
prietene Dumitru V. Marin, nu? Ion N. Oprea lucrează. Dea Domnul să
fie sănătos. Deşi nu poate fi un necunoscut.
Ion N. Oprea, autor a peste 50 de volume, proprii sau în
colaborare, a solicitat să fie primit printre scriitori, fiind refuzat de
fiecare dată pentru că decidenţii nu ştiu la ce categorie să-l încadreze.
El nu scrie nici poezie nici roman, a motivat cineva respingerea
candidatului, parcă nume de scriitori cum ar fi Constantin Ciopraga,
Ion Holban, Bogdan Creţu, Nicolae Busuioc, Oltiţa şi Florin Cântec,
Alex. Călinescu, Constantin Coroiu, Liviu Codrin Cuţitaru, Marcel
Dobrescu, Florin Faifer, Dumitru Irimia, Gavril Istrati, Liviu Leonte,
Gheorghe Macarie, Liviu Papuc, Elvira Sorohan, Petru Ursache, nu
cercetare literar-ştiinţifică au făcut, cu preponderenţă, fiind asimilaţi.
Primirea în USR am s-o primesc postmortem, cum a primit
recent Ion Mitican titlul de „Cetăţean de onoare” al comunei Dăneşti,
gândeşte Ion. N. Oprea, privind raftul cu cărţile personale, pe care le-a
depus drept argument a preocupărilor sale, iar Valeriu Stancu sau
Casian Maria-Spiridon, poeţi fără proză substanţială, îmi vor face
,,Laudatio”, glumeşte acelaşi…
TUTOVEAN DE-AL MEU - NICOLAE POPA
Jurnalist Ion N. OPREA – Iaşi
Când îmi programasem să-l mai caut odată , un telefon ma întrerupt anunţându-mi că bunul meu prieten despre care am scris în
„Oameni şi opera” la p.247, Editura PIM, Iaşi, 2013, nu ştiu dacă el l-a
citit, că îl căutam şi nu îl găseam, el fiind în spital, aflu, că a trecut în
Eternitate şi astăzi este înmormântat iar eu nu pot participa pentru că
afară e frig şi eu trebuie să mă protejez, aşa mi-a zis doctorul de
prostată şi alte cele. Am fost totuşi prevăzător, tocmai pentru că îl
aveam pe Nicolae Popa, sculptorul în cartea cu eseuri, acum 2 sau 3
săptămâni am expediat-o Bibliotecii din comuna lui, Tutova-Vaslui, să
o citească consătenii atunci ca eseu-literar, acum drept In memoriam,
incredibil cum lucrează Divinul!
Consătean cu familia de medici Nicolaescu de la Spitalul rural din
Tutova-Vaslui, vestiţi specialişti în îngrijirea oamenilor şi gospodari
care le-a făcut faima, ostracizaţi de regimul comunist până la
169
dezmoştenire – prin confiscare la faimoasa Lege 18-1968 de Casa de la
Durău unde visau să se retragă după pensionare, Nicolae Popa rămâne
un nostalgic al locurilor de baştină…
Poartă în suflet, fireşte, povara amintirilor din acele vremuri când nu
numai părinţii, ţărani-ţărani, au suportat supliciile unei perioade de care
nu trebuie uitat niciodată, ci alături de ei, lumea mare a satelor, ci şi
intelectualii nu numai marginalizaţi, ci chiar jefuiţi, au suportat cu
stoicism fărădelegile, doctorul Nicolaescu îmbolnăvindu-se grav dar cu
destulă putere, ca în ultimele clipe ale vieţii să-şi scrie amarul şi
crezul până şi pe crucea mormântului: “Nu vă voi ierta niciodată !”
Anii aceia poate i-au dictat şi profesia lui Nicolae Popa, pentru că
după ce a absolvit Şcoala primară în sat la Tutova, Liceul la „Gh.
Roşca Codreanu” din Bârlad a luat drumul Iaşilor, unde în 1963 a
absolvit cursurile Şcolii Tehnico-Sanitare, la specialitatea… anatomie
patologică. Timp de şase ani a activat în cadrul Institutului de Medicină
„Gr. T. Popa”, după care s-a alăturat minunatului colectiv de la Spitalul
Universitar „Socola” din Iaşi, unde, întâlnirea cu renumitul profesor şi
mare intelectual Petre Brânzei, şi el vasluian, încât după cum spune
Gheorghe Bălăceanu, autorul Albumului „Să ne cunoaştem artiştii în
viaţă”, Editura Timpul, 2001, p. 106, s-a simţit puternic atras de
inteligenţa, omenia şi iubirea de frumos a emulului, încât s-a simţit
determinat să nu mai plece în vreun alt loc, rămânând aici până la
pensionarea din 1994.
Deosebit de desfăşurarea activităţii profesionale, cu dăruire şi mare
pricepere depusă, noul angajat a reuşit să aibă de la profesor propriile
satisfacţii culturale. Ştiindu-l un iubitor al actului de cultură, un om
care cioplea în timpul liber cu meticulozitate, sentimental, bucăţile de
marmură sau lemn, frământa cu ardoare lutul sau gipsul din care
zămislea chipurile mentorilor săi spirituali sau a fiinţelor iubite,
profesorul, la rândul său un artist în clipele de răgaz, i-a pus la
dispoziţie o cameră la demisolul unui pavilion pentru ca să aibă
propriul său atelier, un loc unde să se desfăşoare, să dea libertate şi
fiinţă vie frământărilor, ideilor, propriilor sentimente.
Întâlnirea lui Nicolae Popa cu artele a constituit, după cum spune el
dar şi cei care îi cunosc itinerariile, doar un bun prilej de a se edifica,
pentru că, la drept vorbind, el era acum în propriul său mediu, din
totdeauna dovedindu-se a fi un iubitor al frumosului. Încă din tinereţe,
el era un permanent descoperitor al esenţei naturii şi omului, pe care,
încerca să o modeleze în fel şi chip, raportând-o la sine. Acum vroia
mai mult. De aceea a şi simţit nevoia să urmeze cursurile Şcolii
Populare de Artă, profesoara Lucreţia Filioreanu-Dumitraşcu fiindu-i
marea călăuză în cunoaşterea şi desăvârşirea cunoaşterii artei
sculptatului. Încă din timpul şcolii, dar mai ales după, Nicolae Popa nu
numai că se afirmă prolific şi de calitate, dar doboară recorduri
personale, cucereşte premii şi locuri care îi fac cinste lui, vasluienilor
sau bârlădenilor, dar şi nouă ieşenilor, care îl întovărăşim ca
profesionişti ori prieteni.
„Lucrările lui Nicolae Popa, spunea Aurel Leon, comentându-i
lucrările, sunt îndelung plănuite. Lacom să plămădească forma, el
încearcă voluptatea pipăirii materiei convins că e dotat pentru
portretistică. Atras de înfăţişarea fizică, de jocurile luminii pe
rotunjimile corpurilor, sondează în psihologia personajului încercând aşi transcende propriile sale limite. Căutând îndelung formele
semnificative, Nicolae Popa încearcă să smulgă din dăltuirea lemnului,
marmurei sau frământarea lutului, fragmente de viaţă, trăsături
definitorii sau ipostaze ale sentimentului” (Albumul, „Să ne cunoaştem
artiştii în viaţă”, 2001, p. 107).
Lucrările sale „Mama”, locul I la Festivalul Naţional „Cântarea
României”, în 1982, „Balerina” acelaşi loc în 1983 şi „Cătălina” în
1984, ca şi „Discobol în repaus” (1987), „Eminescu” în 1990, bustul
„Prof. P. Brânzei” în 1996, apoi Dimitrie Cantemir, 2000, Mihai
Viteazul, Prof. Constantin Brăiescu, 2005, Adina, chiar dacă prof.
Constantin Romanescu în comentariul său se fereşte de calificări,
declarându-se un neştiutor în arta sculpturii, sunt dovezi că Aurel Leon
a avut mare dreptate: Nicolae Popa este un dotat şi în arta portretistică.
Dealtfel, Gheorghe Bălăceanu crede că tocmai pentru portrete, lucrările
Literatură
sale satisfăcând deseori exigenţele comisiilor de jurizare, i s-au acordat
premii notabile, „unele dintre lucrările premiate aflându-se şi în
patrimoniul Galeriei Naţionale de Artă Naivă din Piteşti”.
„Nicolae Popa a studiat o viaţă întreagă şi încă mai studiază anatomia
fiinţei umane pe care o transpune în lumina creaţiei aşa cum numai El
ştie s-o facă. Portretele şi compoziţiile lui sunt unicate, lucrările au
mişcare, vorbesc. Înnobilează lucrările cu starea lor spirituală de
moment, făcându-le să fie unice, să fie ale lui şi numai ale lui, astfel
lucrările realizate de El sunt inconfundabile”, apreciază Gheorghe
Boancă, artist plastic, scriitor, în acelaşi Album de operă de artă „Visul
ce l-am visat’, Editura CreArt, 2011.
Când un maestru în toate, precum acad. prof. dr. Constantin
Romanescu găseşte timp nu numai să scrie, dar să spună public cuvinte
ca cele care urmează într-un Cuvânt înainte la Albumul personal
„Nicolae Gh. Popa Tutova”, „Visul ce l-am visat”, Editura CretArt,
Iaşi, 2001, este o mare recunoaştere a valorii Omului la care ne
raportăm şi noi, cuvinte care, socotim noi, constituie însăşi cinstirea pe
care o datorăm autorului spuselor lor, acad. Romanescu: „Ţine-te bine,
maestre ! (vă vine a crede, oamenilor de lângă mine , că o personalitate
de la înălţimea profesorului Romanescu, are asemenea apelative,
dăruite anatomistului patolog, sculptorul, artistul ? n.n.). Intră cu
îndrăzneală, atât cât o ai, în instituţia care oficializează arta pe care o
prezinţi ca „naivă”. Este naivă, e drept, cum naivi au fost şi au rămas
toţi artiştii importanţi. Şi, mai ales, acordează-ţi inima, care astăzi îţi
este îndurerată, cu dalta şi ciocanul.
Lucrează, lucrează, fii prezent ! Eu , ca şi alţii, dincolo de organizaţii,
de grupări, de găşti şi celelalte, îţi suntem alături de visul ce l-ai visat,
care vis începe să prindă contur”.
Delicat până la Dumnezeu, profesorul nu face trimitere directă la
marele necaz al sculptorului care şi-a pierdut soţia şi unica fiică
(„Dedic acest album memoriei soţiei mele, care mi-a fost alături o
jumătate de veac”, citesc pe foaia de început a Lucrării) , dăltuind de
unul singur ca prin muncă să-şi înăbuşe durerile zilnice, ci revigorează
prezentul punându-şi umărul drept sprijin marilor pierderi, şi
aprofundează: „Îl cunosc pe Nicolae Popa de mulţi ani, de când era
anatomopatolog. Mai simplu, mai clar, dintr-o etapă a vieţii lui, pe
atunci tinere, cotidian, din zori până spre seară îşi ducea existenţa întro morgă, printre cadavre, acolo unde filozofia vieţii se amestecă direct
cu filozofia morţii… Necropsia şi scormonirea trupului mort erau
atunci, pentru tânărul delicat şi distins, viaţa lui. Mai târziu, am ajuns
cumva vecini, într-un spital, celebrul spital „Socola”. Eu, printre vii,
printre căutătorii de viaţă, el, înrobit în îndeletnicirea de a căuta
explicaţii pentru moarte.
Vecini, sau aproape vecini, din încăperea în care lucra până la mine
ajungeau ciudate, îndărătnice lovituri de ciocan, icnetele unui muncitor
cuprins de efortul de a îndeplini o sarcină grea, o acţiune laborioasă,
Ciudate mi se păreau aceste sunete, într-un spaţiu în care, ştiam,
stăpâneşte, tiranic, tăcerea mortuară.
Într-o zi am aflat că acolo, în secţia de care îmi închipuiam că este cu
desăvârşire a tăcerii morţii, Nicolae Popa scotea zilnic, din lut, piatră,
lemn, din desăvârşita şi severa dimensiune a morţii, nimic altceva decât
viaţă. Atelierul lui, mi l-am închipuit atunci, şi nu greşeam, un atelier
în care misterul inexistenţei se transforma într-o dimensiune a creaţiei,
cea mai sublimă expresie a vieţii. Delicatul meu vecin era, am înţeles,
un harnic şi modest Demiurg. Uneltele sale năşteau o lume, alta decât
lumea reală, plină de ciudăţenii, de bizare interpretări, de neaşteptate
imagini, aşa cum este şi cum trebuie să fie universul artistic”.
Lucrările cioplitorului de caractere – cum îl defineşte psihologul şi
artistul plastic Gheorghe Bălăceanu, pe modestul, harnicul, dar dotatul
şi talentatul Nicolae Popa-Tutova – Prometeu înlănţuit, Triptic, Mihai
Eminescu, Madona, Mama cu pruncul, Colegul Emil, Pădureanca,
Efortul, Revizorul Mihai Eminescu, Violonist, Contrabasist, Naistul,
Dirijorul, Teroristul, Bunica, dar şi Strigătul, Omul cu pipa, Ion, Cap
de copil, Tristeţe, Căscatul, Aviara, Agitatul şi melancolia, Băiatul lui
Ioana, Mustăciosul dar şi Grevistul, şi nu numai, - fac să-i dăm încă
odată dreptate academicianului : Albumul, ca şi gama întreagă a
170
lucrărilor din „Visul ce l-am visat”, ca să-l pătrundem şi înţelege în
totul, trebuie „răsfoit cu sufletul despovărat de rigorile dogmelor
academice”.
Să-i răsfoim Albumul dar să-i cunoaştem şi
retrospectivele vieţii, ca să înţelegem mai bine ce înseamnă arta,
ochiul, talentul. Iată o întâmplare, povestită de artist. Nu ieşise din
propriul atelier de o bună bucată de vreme, când, într-o zi, a primit
invitaţia, de la un bun prieten, poetul Ion Teodorescu, preşedintele unei
fundaţii ecologiste, să meargă, împreună cu alţi colegi, într-o tabără de
creaţie. Într-un loc minunat – în Poiana cu Cetate de la Bârnova.
Înarmaţi cu cele necesare – şevalete, pânze, culori, dălţi şi alte
instrumente trebuitoare - au pornit şi au coborât din autocar chiar în
curtea cabanei de la Bârnova. Acolo aveau să rămână timp de două
săptămâni, să lucreze şi să se bucure de ospitalitatea celor care îi
invitase, Doamna şi d-l Teodorescu dar şi personalul cabanei, plus
atmosfera care s-a dovedit a fi deosebiţi de ospitalieri.
E greu de exprimat în cuvinte ce haz îi cuprinsese pe toţi când s-au
văzut împreună, spune artistul Popa, tutoveanul. În prezenţa paharelor
şi a conţinutului lor, dezlegător a vorbelor care deveniseră slobode,
cucerit de vraja pădurii dar şi de ironiile cu care se înţepau reciproc, cu
prietenie, sculptorul a simţit nevoia să contemple împrejurimile,
arborii. Şi-a aţintit privirea spre curtea din spatele cabanei. Era acolo
un pâlc de copaci care i-a atras atenţia. În mijlocul lor, un copac,
aproape desfrunzit spre vârf, îi dezvăluia o formă aparte care l-a
cucerit. Ce ar putea ieşi din bucata aceea, dăltuind-o ? Deocamdată, era
o himeră care executa în faţa ochilor lui un fel de dans cu mişcări care
de care mai contorsionate. Nu s-a putut stăpâni şi admirativ a arătat
dansul crengilor şi colegilor care, în împrejurările zilei l-au tachinat:
înfierbântat de licoarea paharului, Popa are vedenii… Şi cu toţii, lăsând
gluma la o parte, până la urmă, au admirat ceea ce colega lor, Brânduşa
Alexandru, a pus pe hârtie, amintindu-şi de spusele lui Baudelaire:
Natura e un templu cu stâlpi însufleţiţi
Ce-ngână rar cuvinte nedesluşite-n goluri,
Prin ea omul răzbate-o pădure de simboluri
Ce-l iscodesc de-aproape, cu ochi acoperiţi.
În ce priveşte creanga legănătoare din copacul din curtea
ospitalieră, iată ce minunăţie a ieşit cioplită şi finisată artistic de câtre
cel care nu are odihnă, fie şi în mijlocul prietenilor în zilele de tabără
care înseamnă tot muncă, şi iarăşi muncă. Parcă ar fi vorba despre o
amazoană, din cărţile Nataliei Negru de la Buciumenii Tecuciului,
prietenă cu G. Tutoveanu, poetul…
Revenind la medaliile primite de realizator (numai din Album
am numărat vreo 40), poate o fi şi aceea izvorâtă din fructul invidiei,
eu alăturându-mă îndemnului de la început al profesorului şi
acompaniindu-l, susţin acelaşi lucru: “Ţine-te bine, maestre !” Este
încă de treabă…
În cărţile lui Ion N. Oprea
Geneza familiei mele
Prof. univ. dr. Florin PĂNCESCU - Bucureşti
Articolul semnat de Nicolae Ionescu despre ultimele două
volume referitoare la Vaslui-ale lui Ion N. Oprea - şi publicat în
revista Elanul nr. 135, din mai 2013, mi-a reamintit că nu mi-au
plăcut niciodată lucrurile trunchiate, asa cum nu am mers la vreun
spectacol doar la ultimul act, chiar dacă-l mai văzusem anterior.
minimă cerinţă faţă de partenerii sociali este şi aceea că in
cazul in care te referi la o lucrare – mai ales cu caracter
istorico-literar-se impune să prezinti cuprinsul in ansamblu,
nu doar ultimele două volume din cinci, care - e drept- au apărut
etapizat. Începând din 2010, la Editura PIM, Iaşi.
O
Literatură
Revin asupra articolului şi a cărţilor lui Ion N. Oprea din
ciclul despre Vaslui, despre existenţa cărora nu ştiu dacă autorităţile
locale au idee, care li-i importanţa, fie şi numai de ordin istoric dacă nu
şi social şi politic. Altfel aş fi auzit despre o lansare a lor la
Vaslui,eventual despre un „laudatio” adresat eforturilor autorului...
Lucram de mai mulţi ani, ca amator, la o cercetare istorică,
mai precis genealogică, adică pe scurt, îmi căutam strămoşii. Studiam
documente de arhivă, acte de stare civilă, acte de foste proprietăţi,
scrisori de familie şi fotografii, anunţuri din ziarele vremii, lucrări
publicate, diverse site-uri. De nenumărate ori, am scris la serviciile
judeţene ale Arhivelor Naţionale, depunând strădanie pentru aflarea
înaintaşilor de neam. Orientativ, ştiam din ziceri de familie, că ramura
mea paternă provenea din Moldova şi că o parte din străbunii mei au
trăit în zona Vasluiului. Dar cine erau, ce legături de rudenie îi legau cu
cei pe care îi ştiam, câţi fraţi au fost, câţi copii au avut, mai există şi azi
urmaşi ai lor, care- în mod firesc- îmi sunt rude. Dar toate acestea
rămâneau întrebări fără răspuns.
Toate, până într-o zi...Într-o zi in care, răscolind printre
scrisori vechi de familie, dintr-un plic a căzut o fotografie a unui bărbat
de circa 60 de ani. Pe verso era menţiunea: „verişorul meu primar
Mitiţă C. Păncescu, 14 XII 1942. George”. Scrisul era al bunicului
meu, Gheorghe Păncescu. Dar cum îl chema pe Mitiţă? După mai
multe variante, m-am oprit la Dimitrie, prenume frecvent în Moldova.
Căutând pe internet, cu Dimitrie C Păncescu am descoperit o carte
intitulată: Vaslui. Itinerarii, locuri-oameni-fapte. Vol. II. Autor Ion N.
Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2010. La pagina 109 scrie despre înaintaşii
din familia Păncescu şi despre biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena ridicată de ei în 1894 în satul Mirceşti, comuna Tăcuta, judeţul
Vaslui.
Am luat legătura cu Editura PIM, director Ilaşcă Cleopatra şi
am primit în scurt timp, prin colet poştal, primele trei volume, cu
menţiunea că mai sunt încă două volume în curs de apariţie. Am aflat şi
telefonul autorului, cu care am purtat câteva convorbiri de suflet, la
vreme de seară. Destăinuindu-i preocupările mele, dar mai ales
căutările, m-a îndemnat, cu căldură, să continui cercetările şi chiar să
scriu despre ele, cu speranţa că făcând public numele şi faptele
strămoşilor, îmi voi afla, poate, zicea domnia-sa, rudele. Peste puţin
timp am avut o altă şi deosebită surpriză, am primit de la autor ultimele
două volume publicate de Editura PIM, Iaşi.
Când te afli în faţa celor cinci volume despre Vaslui, autor
Ion N. Oprea, constaţi că fiecare dintre ele are o arhitectură bine
structurată şi definită, potrivit subiectului propus de autor, dar toate la
un loc creează impresia unui uriaş şi splendid mozaic istoric despre
oameni-locuri-fapte şi evoluţia în timp a zonei Vasluiului. Sentimentul
pe care îl încerci este de admiraţie deplină pentru minuţiozitatea,
diversitatea şi complexitatea documentară a cercetării întreprinse de
autor, cuprinzând aspecte de tradiţionalism, relaţii sociale, delimitări
administrativ-teritoriale şi modificările lor în timp, informaţii istorice,
ştiinţifice şi cultural-literare care nu stau la îndemâna decât a unui
priceput şi curios iniţiat.
Relevantă este generozitatea de netăgăduit a autorului, marcată de
dorinţa sa de a împărtăşi tuturor acumulările sale realizate în mulţi,
foarte mulţi ani de studii şi scrieri, poate de pe timpul liceului, cu
171
dragoste mărturisită pentru conjudeţenii săi: „ca ei să ştie mai ales de
unde venim şi unde ne aflăm”…
Aşa cum am arătat sunt unul dintre aceşti beneficiari ai
generozităţii domnului Ion N. Oprea, pentru că în lucrarea sa am reuşit
să-mi identific strămoşii din secolul XIX şi prima jumătate a secolului
XX, trăitori în sate din judeţul Vaslui, având, astfel, posibilitatea să
completez, în mod fericit, ramura paternă a genealogiei familiei mele,
fapt pentru care îi exprim aici întreaga mea gratitudine.
Scrise de un condei inspirat şi exersat, cele cinci volume
despre Vaslui, pornind de la tradiţionalism şi ajungând până în zilele
noastre, se constituie într-o operă de referinţă, cu caracter enciclopedic,
ce se recomandă de la sine tuturor celor care nu vor să uite istoria, aşa
cum este ea, cu meandrele perioadelor, cu imagini luminoase, în tonuri
de gri sau întunecate, cu fapte mai mult sau mai puţin faste.
Înscriindu-se de drept în clasa lucrărilor enciclopedice zonale şi
depăşind în redactare stilul jurnalistic, cărţile lui Ion N Oprea, cu o
pronunţată tentă literar-ştiinţifică, ne înfăţişează preocupările şi trăirile
oamenilor, întâmplări din viaţa lor, meleagurile vasluiene, credinţa
unui scriitor că în tradiţiile poporului rezidă continuitatea lui , filtrând
informaţiile istorice şi trecându-le prin procese de sinteză, pentru a
prezenta publicului doar esenţa, distilatul. Observaţiile acide ale unor
aspecte ţin de vremurile actuale, ele fiind exprimate cu precizie
chirurgicală, adesea şi cu umor, reamintindu-ne de ilustrarea
epigonismului eminescian.
Fără a avea pretenţia unei cronici a celor 5 volume despre
Vaslui, - de la tradiţionalism şi până în zilele noastre – consider utilă o
succintă parcurgere a subiectelor fiecărui tom în parte, fiecare de 4 500 de pagini, lăsând cititorului plăcerea de a le descoperi şi aprecia.
Volumul 1 intitulat Vaslui. Tradiţionalism abordează
problematica tradiţiilor în lumea modernă, mărinimos justificată de
autor prin invocarea tradiţiilor şi promovarea lor cu responsabilitate,
pentru a se demonta impostura şi ficţiunea, care în zilele noastre
acoperă faptele de viaţă. Tradiţionalismul, aşa cum îl vede Ion N.
Oprea, este împodobit şi împletit cu istoria ca un şnur de mărţişor,
autorul argumentând că nici o tradiţie nu s-a putut naşte fără a avea un
sâmbure de viaţă. Ulterior, prin repetare ciclică a devenit tradiţie, unul
din factorii de susţinere a patriotismului. Mă alătur părerii exprimate
de Ion N. Oprea că în Moldova tradiţiile sunt păstrate cu mai multă
grijă şi respect, fără a fi aşa de dur manelizate sau chiar uitate, cum se
întâmplă, din păcate, în unele zone ale României.
În volumul II, Itinerarii, urmând îndemnului neobositului
călător, profesorul Gheorghe Ghibănescu, asiduu cercetător de zapise,
urice şi documente de atestare, hotărnicii ale locurilor vasluiene,
străbaţi comunele rurale, ca la începutul secolului XX, pe „drumuri
hârtopite şi găzduind din loc în loc, în cunoaşterea amănunţită a
localităţilor şi oamenilor”.
…”Iată-l pe însuşi Gheorghe Ghibănescu, cu prietenul
alături, sus în trăsură, în Două zile de vacanţă (titlu din Opinia din 4
august 1912) străbătând drumurile Vasluiului, nu numai contemplând
şi comentând ceea ce întâlnea: „eşim la luminiş pe cel mai înalt punct!
Ce orizont larg! Se vede în toate părţile. Ceahlăul în fund se desenează
ca o cetate cerească, ce leagă cerul cu pământul. Şi era soare şi era
frumos! Şi o boare dulce de vânt, o ceaţă uşoară de vară la orizont. Şi
Literatură
pe pământ holde, darul lui Dumnezeu iar satele stau presărate ca nişte
poieni de livezi pe întinsele lăvicere brăzdate ale ogoarelor. Ajungem
la Curte. A doua aşezare, dar aici cea veche, cea cu rost. Totul se
reînnoieşte odată cu ridicarea bisericii celei nouă, zidită, din pajişte de
Păncescu. De aceia luăm vorba întâi de biserică şi admir râvna
tânărului care începe din capăt ceea ce alţii sfârşesc. Păncescu a
moştenit avere, face avere, dar a început cu biserica. Să-i meargă în
plin ca şi vrerea”. Este vorba de biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi
Elena, din satul Mirceşti, comuna Tăcuta, „înălţată din proprie
cheltuială şi ctitorită de Costache T. Păncescu, fratele Gheorghe şi soţia
Amalia”, între anii 1894 şi 1898.
Gheorghe Ghibănesu în 1912 îl găseşte pe fiul ctitorului,
Dimitrie C. Păncescu care s-a ocupat de înzestrarea, pictura şi sfinţirea
lăcaşului de cult.
Călătoria continuă şi în volumul III, tot Itinerarii, cu
parcurgerea comunelor rurale, sat cu sat, cătun cu cătun. În fiecare
localitate găsim o descriere amănunţită a locurilor, atestate
documentar, numărul de locuitori şi principalele ocupaţii, date despre
lăcaşurile de cult şi preoţii slujitori, mânăstiri, şcoli, învăţători,
proprietari şi proprietăţile lor, scurte biografii ale unor oameni de
seamă proveniţi din zonă. Prezentarea comunelor rurale este
sistematică, potrivit plasei din care făceau parte, iniţial ocoalele
domneşti. Şi ele amănunţit descrise.
Volumul IV cuprinde situaţia administrativ-teritorială a zonei
Vasluiului de la 1864 şi până în anul 1916, continuă în volumul V cu
diviziunile teritoriale în 1925-1927, 1930-1937-1938 şi în final anul
1950 – cu raionarea, sistem sovietic, anul 1968 – cu reînfiinţarea
judeţelor, ajungând în zilele noastre când se discută despre o altă…
regionalizare (?).
Viaţa social-economică şi politică după 1990 din judeţul
Vaslui îşi află locul în finalul volumului V, cu modificări
administrativ-teritoriale, legi, hotărâri guvernamentale, steme ale
municipiilor Vaslui, Bârlad şi Huşi, ba şi a unor oraşe şi comune.
Ultimul volum se încheie cu o postfaţă, pe care Ion N. Oprea, nu
întâmplător, o intitulează sugestiv: Istorie şi altceva. Spune, printre
altele, că niciodată în istoria României modificările administrativ –
teritoriale nu au adus belşugul în ţară… Cred că mai potrivit pentru
Vaslui şi emblematic pentru cărţile lui Ion N. Oprea este această
predicţie a însuşi autorului, destinată generaţiilor de azi şi de
mâine:…”moştenire devin cărţile mele despre tradiţionalism şi
continuitate, izvorâte din fapte de viaţă, trăită pe meleaguri vasluiene”.
Eu apreciez această moştenire ca pe un tezaur, adunat cu multă migală
şi pricepere.
Mai subliniez faptul ca si Editura PIM, Iaşi, a ales o formulă
original inspirată de prezentare a celor cinci volume, într-o variantă
grafică calitativ deosebită, menită să satisfacă orice pretenţii ale
bibliofililor.
Rămas mai tot timpul la şi cu înaintaşii, parcă aş pune o
întrebare unuia din ei: ce zici de cărţile astea străbunicule?, întrebare la
care, parcă, îi aud şi răspunsul: apăi, ai zis-o pe drept, nepoate!
Felicitări autorului!
172
BADEA CÂRŢAN, PĂSTORUL CĂRŢILOR
În noaptea de 4 iunie 1907, cerul Braşovului a fost
luminat de o mare vâlvătaie. La cărămidăria lui Lajos Schmidt,
focul a mistuit zeci de mii de cărţi şi ziare. Toate erau ale
ciobanului Gheorghe Cârţan. 76.621 de volume, operele unor
clasici precum Eminescu, Coşbuc, Şincai, Bariţiu, Bălcescu s-au
făcut scrum. Românii braşovenii au fost îngroziţi de barbaria
autorităţilor maghiare care au distrus miile de cărţi.
Voluntar în războiul de independentă
Badea Cârţan s-a născut în anul 1847 într-o familie de ciobani din
Cârţişoara, sat de la poalele munţilor Fagărăşului. Primii ani din viaţă
i-a petrecut păstorind turma parinţilor prin munţi. Transhumanţa l-a dus
în câmpiile Bărăganului. Aici va deprinde tainele cititului şi scrisului
de la un student din Săcelele Braşovului, Ion Cotiga. În 1877 s-a înrolat
ca voluntar în armata română, pentru a lupta în războiul de
independenţă. A trebuit să treacă pe ascuns munţii pentru a ajunge în
trupele române. După terminarea războiului s-a întors în satul natal.
Imediat s-a încorporat în Compania 19, regimentul 2 din Făgăraş. A
dezertat, dar s-a întors la unitatea militară după câteva săptămîni.
Pentru că a fugit, a fost închis trei luni.
100.000 de cărţi pentru ardeleni
După eliberarea din armată, între anii 1881-1890, a făcut mai multe
drumuri peste Carpaţi şi chiar a vrut să deschidă o bibliotecă. În 1896 a
cumpărat de la un căpitan două căruţe cu cărţi şi ziare. Pentru a-şi
procura cît mai multe cărţi şi-a vândut cele 1.000 de oi pe care le avea.
A vizitat şcoli, universităţi, biblioteci, mănăstiri, redacţiile unor ziare.
S-a întîlnit cu oamenii de cultură ai vremii, printre care Caragiale,
Coşbuc, Nicolae Iorga şi Take Ionescu. Scopul lui era să adune cărţi în
limba română pe care să le răspândească în Transilvania ocupată. A
reuşit să aducă peste 100.000 de volume.
„A coborât un dac de pe Columna“
La 3 ianuarie 1896, pe ger şi viscol, Gheorghe a ieşit din bordei cu
straiţa în spate. Timp de 43 de zile a mers neîntrerupt. Pentru a ajunge
la Roma şi-a rupt patru perechi de opinici. Mânca pîine uscată înmuiată
în apă. În cele din urmă, şi-a văzut visul cu ochii. Columna lui Traian.
Din traistă a scos un pumn de pamînt românesc, unul de grâu şi unul de
sare. Le-a pus la baza impozantului edificiu. Vlăguit şi flamând, a
adormit. A fost trezit brusc de strigătele unui jandarm italian.
„Excelenţă, un dac a coborît de pe Columnă“, s-a adresat jandarmul
primarului Romei. Asemănarea cu dacii de pe monument era izbitoare.
Banchet în cinstea sa dat de un marchiz
Timp de doua săptămâni, a fost primit cu mare fast de oficialităţile
locale. Marchizul Pandolfi a dat un banchet în onoarea sa. Scriitorul
Duiliu Zamfirescu, care era pe atunci ministrul României la Roma, l-a
prezentat personalităţilor italiene. La Vatican, întrebat fiind care-i este
naţia, răspunde: „civis Romanus sum”. La Roma este din nou încãrcat
cu cărti, i se dă bilet de tren ca sã se întoarcã acasă, dar el mai vizitează
înainte Neapole, Pompei, Bologna, Padova şi Veneţia.
Considerat agitator de guvernul de la Budapesta
După călătoria la Roma, Badea Cârţan a fost arestat de o patrulă de
jandarmi din Arpaşul de Jos, sub acuzaţia că răspândeşte cărţi interzise
de autorităţi. A fost eliberat, dar autorităţile au rămas cu ochii pe el.
Literatură
Guvernul de la Budapesta vedea în el un „agitator, un conspirator şi un
aţâtător“, o primejdie pentru existenţa statului. Politia austro-ungară
nu-i permite să răspândească cărtile în Transilvania. Supărat îşi vinde
oile: nu mai e cioban, a devenit om politic. Pe afişul reprezentaţiei
circului din Bucureşti stă scris drept reclamă: „Va asista ciobanul
român care a mers pe jos până la Roma”.
Carte cu autograf de la Regina României
Se duce din nou la Viena, dar nu obţine audienţă la Impãrat. Trece apoi
în Italia, viziteazã Franţa şi la întoarcere se opreşte la Zurich, „cel mai
frumos şi mai chibzuit oraş din lume”. La Sigmaringen este primit de
mama Regelui Carol I şi de fratele acestuia. Întors în ţară este primit de
Rege şi Regină la Peleş. Carmen-Sylva îi dăruieşte un volum din
operele personale cu dedicaţie. Se fotografiază între Rege şi Regină, el
cu un pas mai înainte, sprijinindu-se în bâtã.
S-a scaldat în Iordan
Cum ajunsese la originele latinităţii noastre, aşa vrea să ajungă şi la
începuturile crestinătăţii. Pleacă la Ierusalim. Până la Tarigrad are bilet
de vapor, mai departe munceşte pe un vapor rusesc care-l duce până la
Yaffa. Pornind spre Ierusalim, apostoleste, cum îi era obiceiul, e atacat
de niste banditi cãrora nu are ce le da decât o sfântă de bătaie cu
ciomagul lui ciobănesc. La Ierusalim îl aşteaptă o mare deziluzie:
dărâmături şi mizerie. Se scaldă în apa Iordanului. În apă până la gât se
trezeste cântând: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”
Carţi cu coperti înlocuite
La revenire în satul natal, aduce în desaga de cioban noi cărţi în limba
română. Pentru a înşela vigilenţa grănicerilor, cărţile de cultură şi
istorie românească erau trecute peste munţi sub coperţi false. „Neamul
Românesc“ a purtat pe rând numele de „Iarna“ sau „Primăvara“, iar
„Istoria Românilor“ a lui Iorga era ascunsă sub coperta unei cărţi de
agricultură „Cultura cartofilor“. Încercând să stopeze cu orice preţ
răspîndirea culturii româneşti, autorităţile din Ardeal interziseseră pînă
şi foiţele de ţigări care purtau numele de producator „Cuza“.
Aruncat în temnita de doua ori
În 15 septembrie, 1903, trecând prin oraşul Braşov cu cărţile în spate,
Badea Cârţan a fost văzut de căpitanul oraşului Braşov, Farkas Lup,
care l-a arestat şi aruncat pentru două luni în temniţă. În timp ce era
întemniţat la Braşov, prim-pretorul din Predeal, Simon Béla, l-a sesizat
pe prefectul de Braşov, care a ordonat şi organizat o percheziţie în
Cârţişoara. Autorităţile venite de la Braşov au spart uşa casei ţărăneşti
şi au intrat înăuntru. Numeroasele cărţi aduse de Badea Cârţan au fost
încărcate şi aduse la Braşov. După două luni, ieşit din temniţă, s-o dus
la autorităţi să-şi ceară drepturile. Din nou a fost aruncat în temniţă
pentru încă o lună de zile.
Peste 76.000 de carţi inventariate
A stat închis până la sfârşitul anului 1903, în timp ce organele
poliţieneşti din Braşov începeau o complicată muncă de inventariere a
impresionantului număr de peste 76.000 de cărţi şi tipărituri confiscate.
Operaţia înregistrării cărţilor găsite la domiciliul său a durat până în
octombrie 1905; din ea au rezultat trei registre compacte într-un volum
de 275 de file, în care sunt consemnate „4.858 de cărţi în 76.621 de
volume, foi volante şi alte tipărituri”. Inventarierea a fost făcută de Orz
György, un funcţionar al Ministerului de Interne venit din Budapesta.
173
Sub supravegherea jandarmilor
La 12 octombrie, acelaşi Simon Béla, prim-pretorul din Predeal,
localitatea de graniţă pe unde erau traficate cărţile, atrage atenţia
prefectului că „Gheorghe Cârţan are în magazia căilor ferate române
circa 10 maji (1000 kg – n.n.) de cărţi pe care le-am ţinut sub continuă
observaţie. În lunile din urmă m-am convins că jumătate din stocul
acesta lipseşte din magazie pe care, probabil, le-a trecut prin
contrabandă în Ungaria”. În continuare, arată că patrula de jandarmi
care-l urmărea nu l-a putut surprinde asupra faptului. La rândul său
prefectul raportează Ministerului de interne această veste, adăugând că
prin jandarmerie va asigura o severă supraveghere”.
„Conţinut instigator”
În 28 februarie, 1905, delegatul ministerial, Huszár Antál, raportează
primului ministru, Tisza Istvan, că a examinat cele 76 de mii de
tipărituri depozitate la căpitănia oraşului Braşov, din care a ales, 268 de
exemplare de cărţi „al căror conţinut instigator după toate
probabilităţile e îndreptat împotriva statului”… În 13 ianuarie 1906,
arestat din nou pentru instigare, a fost trimis în faţa Tribunalului
Braşov. La 18 iunie 1906, Procuratura din Braşov, cu adresa nr. 4737
cere tribunului din localitate să dezbată şi problema distrugerii
publicaţiilor care au un conţinut instigator şi răzvrătitor.
„Ratiuni politice”
Apărătorul ţăranului din Cârţişoara este avocatul Eugen Lemeni. „De
mic copil am învăţat de la parinţii mei să respect întotdeauna legile ţării
şi să nu mă judec cu nimeni. Mie nu mi-a spus nimeni că nu este admis
să am cărţi. Dimpotrivă, pretorii care mi-au văzut biblioteca mi-au spus
că fac un lucru bun, folositor, adunând cărţi”, spunea ciobanul în faţa
instanţei. N-a fost condamnat, guvernul de la Budapesta invocând
„raţiuni politice“. În schimb, cărţile au fost arse.
Carti arse la Brasov
La 4 iunie 1907 şeful chesturii poliţiei, căpitanul Farkas M. raporta
stăpânului său, groful Mikeş Zsigmond: „toate cărţile şi imprimatele de
la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de
către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi «Schmidt şi soţii”,
unde au fost arse”. O mică parte a cărţilor aduse cu desaga de Badea
Cârţan, precum şi opincile sale călătoare şi alte obiecte interesante, se
află astăzi la muzeul înfiinţat în casa memorială de la Cârţişoara.
Înmormântat la Sinaia
În toamna anului 1910, la o vârstă de peste 60 de ani, îşi mai încearcă
opincile pe munţi. Îl prinde însă iarna şi străbate cu greu nămeţii. Era
pentru prima dată că nu purta cărţi. Ajunge în sfârşit acasă. „M-oi
spovedi creştineşte, spune el, dar tot n-oi muri aici. Vreau să mor
dincolo în ţara liberă”. În vara anului 1911, porneşte cu un nepot să
treacă munţii dincolo. Avea să fie pentru ultima oară. Ajuns la Poiana
Tapului e cu totul sfârsit. Internat în sanatoriul din localitate, a murit de
plămâni pe 7 august 1911. „Doarme visând la înfrăţirea neamului“,
scrie pe mormântul său din Sinaia. Luna aceasta (august 2011) s-au
împlinit 100 de ani de la moartea sa.
„Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”
Gheorghe Cârţan
„Un ţăran român fanatic al romantismului național“
Gheorghe Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga „un fanatic ţăran român
al romantismului naţional“. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit pe jos
până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia, Macedonia,
Viena şi Ierusalim, aducând în satul natal zeci de mii de cărţi scrise în
Literatură
limba română. „Precum adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea
să citesc, de credeam că-s împărat“, avea să se confeseze Gheorghe
unui ziar din România.
Data de nastere controversata
La Muzeul Ţării Făgăraşului, anul naşterii lui Badea Cârţan este trecut
1847. În schimb, la muzeul din Cârţişoara el figurează ca născut în
1849. Ştefan Suciu, fost director la Arhivele Statului Braşov, a găsit
documentul prin care preotul Victor Vulcan atesta că Gheorghe Cârţan
s-a născut în anul 1847. Ştefan Suciu a scris cartea „Procesul lui Badea
Cârţan“.
Muzeu si casa memoriala
În satul Cârţişoara, locul de unde Badea Cârţan a plecat în pelerinajele
sale, este amenajat un muzeu şi o casă memorială. Primele obiecte
pentru muzeu au fost strânse începând din 1960 de către secretarul
primăriei şi preotul local. Muzeul cuprinde o colecţie de icoane pe
sticlă ale pictorilor populari, cărţi rămase de la Badea Cârţan,
gospodăria ţărănească de la mijlocul secolului al XIX-lea, compusă din
casă şi şură, dotată cu mobilierul specific zonei şi perioadei, o colecţie
de fotografii vechi reprezentând portul popular din secolele al XIX-lea
şi al XX-lea, lăzi de zestre executate de meşteri locali în secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, ceramica lucrată de meşteri olari din comună.
COSTACHE OLĂREANU, SCRIITOR HUŞEAN
ȘI CETĂȚEAN DE ONOARE
Prof. drd. Elena BURLACU - Huşi
Costache Olăreanu (1 iulie 1929- 23 septembrie 2000) și-a
petrecut primii ani din viață la Huși. Tatăl său, Gheorghe
Olăreanu, era avocat și membru marcant al PNȚ. Mama sa, Maria
Olăreanu (născută Ciocârlan) se ocupa de casă, în dulcele stil al
vieții patriarhale de altădată. Primii ani ai copilăriei (1929- 1939)
și primele trei clase primare le petrece în orașul natal.
n anul 1939, tatăl este numit prim- procuror al Parchetului
Dâmbovița și întreaga familie se mută la Târgoviște, unde urmează
clasa a IV- a a Școlii Primare din oraș. Destinul regizează în felul
acesta întâlnirea lui Costache Olăreanu cu Radu Petrescu și Mircea
Horia Simionescu. Prietenia dintre ei va rămâne în istoria literaturii sub
numele de „ Școala de la Târgoviște”.
Î
Ironia sorții a făcut ca doar cel din urmă să fie târgoviştean
get-beget. Radu Petrescu se născuse în Bucureşti, iar Costache
Olăreanu era tocmai din Huşi, oricât de puţin „moldovenească" ar fi
proza pe care a scris-o mai târziu.
Veniţi sau reveniţi în Capitală, în 1947-1948, acum studenţi,
au urmat cursurile Universităţii bucureştene, Costache Olăreanu la
Pedagogie-Psihologie, ceilalţi doi la Litere. Împrejurările politice, dar
şi natura elaborată, sofisticată, multistratificată a prozei lor i-a făcut să
împărtăşească - prin jurământ! - decizia de a-şi amâna debutul literar
până după împlinirea vârstei de 40 de ani. Jurământ respectat: Mircea
Horia Simionescu a debutat cu un volum în 1968, Radu Petrescu în
1970, iar Costache Olăreanu în 1971, cu Vedere din balcon.
174
Între timp, multe se întâmplaseră în România postbelică şi în
biografiile celor trei. Tatăl lui Costache Olăreanu, fost fruntaş ţărănist,
fusese arestat şi trimis la Canal. Fiul se transferă la Facultatea de
Pedagogie din Cluj. Eliberat, tatăl e arestat din nou. Fiul revine în
Bucureşti, lucrează pe unde apucă (e caloriferist la Grupul Şcolar „Iosif
Rangheţ"). Mai apoi, se angajează la Biblioteca Centrală de Stat, de
unde, când duritatea stalinistă a regimului se mai înmoaie, va trece în
Ministerul Învăţământului, metodist la Serviciul Biblioteci şi, în 1971,
la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice. Vremurile sunt mai
blânde, dar problemele lui Costache Olăreanu nu s-au sfârşit. În 1982
are loc scandalul „meditaţiei transcendentale", în care e prins aproape
întregul Institut. Partidul Comunist îl desfiinţează şi îi trimite pe
angajaţi la „munca de jos". Costache Olăreanu e angajat ca muncitor
necalificat la Uzinele (ironie!) „Timpuri Noi". Va povesti mai târziu că
a avut acolo parte de un tratament protector din partea colegilor de
serviciu, care au înţeles situaţia şi l-au „acoperit", scutindu-l de munca
propriu-zisă. În 1978 publicase cea de-a doua carte, Confesiuni
paralele, iar cea de-a treia, din 1979, Ucenic la clasici, primise în 1980
Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în 1980 vede lumina tiparului
Ficţiune şi infanterie, poate cea mai lăudată carte a sa, la concurenţă
cu Ucenic la clasici, iar în restul deceniului va publica, la un an-doi:
Fals manual de petrecere a călătoriei în 1982, Avionul de hârtie în
1983, Cvintetul melancoliei în 1984, Cu cărţile pe iarbă în 1986,
Dragoste cu vorbe şi copaci în 1987. Muncitorii de la „Timpuri Noi"
înţeleseseră bine: noul lor coleg „necalificat" era un scriitor important.
După 1990, în primii ani de postcomunism, deşi se pensionase între timp, va fi şef al Inspectoratului pentru Cultură al
Municipiului Bucureşti, director general în Ministerul Culturii şi
director al Editurii Fundaţiei Culturale Române, de la cârma căreia se
retrăsese de circa un an. În aceşti ani a publicat Poezie şi
autobiografie, Caiete vechi şi sentimentale, Lupul şi chitanţa,
Scrisoare despre insule şi Merci pour Ies covrigi. Câteva dintre
cărţile mai vechi i s-au reeditat. Tocmai apăruse ediţia a doua a
Cărţilor pe iarbă, de astă-dată sub titlul Sancho Panza al II-lea. A
fost ultima sa apariţie antumă.
PORTRETUL SCRIITORULUI
Cine nu-l simpatiza pe „Conu' Costache", cum i se spunea?
Om de lume, dar nu fără o anume discreţie, prietenos, bonom dar şi
timid, te cucerea imediat cu aerul lui uşor stângaci, cu zâmbetul lui
blajin, care-i lumina faţa. A fost - şi rămâne - un prozator de mare
fineţe şi de mereu surprinzătoare invenţie comică. Era „miniaturistul"
grupului, compoziţiile sale ironico-livreşti rămânând invariabil la
Literatură
dimensiuni de schiţă sau de miniroman. Pe spaţii mici, atingea o
complexitate excepţională. Lasă în urmă o operă bogată, încă puţin
explorată. Adevărata ei exegeză abia de-acum începe.
S-au împlinit 13 ani de când s-a stins din viaţă nu departe
de Huşiul natal, la Iaşi, transportat acolo după ce se simţise rău la
Vaslui, unde prezidase juriul unui festival de umor.A fost înmormîntat
în Bucureşti, la Cimitirul Bellu... Domnul Olăreanu nu putea să plece
dintre noi decât foarte discret și elegant. A plecat la un festival de umor
și nu s-a mai întors. În memoria sa Hușiul are o stradă ce-i poartă
numele: „Strada Costache Olăreanu”...
BIBLIOGRAFIE
Buzera Ion „ Școala de proză de la Târgoviște”, Editura Paralela 45, Pitești,
2007
Lefter Ion Bogdan „Primii postmoderni : Școala de la Târgoviște”, Editura
Paralela 45, Pitești, 2003
Olăreanu Costache „Frica”, Editura Paralela 45, Pitești, 2002.
OAMENI FĂRĂ IMPORTANŢĂ sau MEMORIILE
UNUI NECUNOSCUT
de Romeo Pivniceru
Prof. Luminiţa SĂNDULACHE - Huşi
Un eufemism mai reuşit nici că se putea:"Oamenii fără
importanţă" sunt de fapt, oameni de o foarte mare importanţă. Cu atât
mai mult cu cât eufemismul se extinde şi împartea a doua a titlului,
"Memoriile unui necunoscut" devenind memoriile unui bine cunoscut
şi talentat om de spirit, Romeo Pivniceru, nimeni altul decât
semnatarul celor 3 volume apărute la faimoasa editură Agerpress.
În "Cuvântul înainte", scriitorulîşi avertizează déjà cititorul
printr-un citat biblic:"Însă mulţi din cei din tâi vor fi pe urmă şi cei de
pe urmă vor fi cei dintâi
"(Matei XIX,30), eliberând-o astfel pe autoarea acestor rânduri de
"povara"obsesiei scriitorilor celebri, ale căror destine au preocupat-o
mereu în timp şi în spaţiu.
Deşi se vrea gen de memorialistică, opera în cauză depăşeşte
cu mult graniţele acestui tip de scriere, fiind una complexă, deoarece
vizează o arie vastă de preocupări, iar didactul şi autodidactul,
etnograful, analistul militar, istoricul religiilor, analistul politic,
economistul, geograful, istoricul, oenologul şi, în fine, criticul literar,
îşi dau în mod strălucit concursul la realizarea unei opere de o mare
valoare istorică şi literară pentru cultura română.
Argumentul vine de la sine:"Fie că ai fost ministru,
revoluţionar, ocnaş, conducător de stat, evadat, condamnat la moarte,
miliardar, rega in exil,actor celebru, escroc internaţional, memoriile
tale vor fi citite cu aviditate, indiferent dacă ai sau nu talent de scriitor.
De ce? Pentru că ai deja o faimă şi mulţimea ţine neapărat să afle cât
mai multe despre tine" (p.6)
Darămite, în cazulîn care, zicem noi, mai ai şi un deosebit talent artistic
şi o până cu adevărat măiastră pe care o mânuieşti cu iscusinţă ?
"Boţului cu ochi", "bucăţii de humă însufleţită din Humuleşti" îi
succeede "o pâlpâire de viaţă obişnuită, o flacără slabă asemenea unei
lumânări" din Tăbălăeşti, dovedind cu prisosinţăcă "mai nascşi în
Moldova oameni".
Îmi place să cred că, în viaţă, contează cel mai mult felul în
care ştii să te autoevaluezi, să-ţi dai singur acea valoare pe care semenii
tăi ţi-o refuză cu ostentaţie: "Va interesa poate pe cineva aşa ceva?" se
întrebă retoric Romeo Pivniceru.
Ei, bine, uite că pe oamenii "mari", îi interesează oamenii de
valoare - "oamenii fără importanţă"-în ultimă instanţă, cum pretinde
175
autorul, tocmai pentru a-i o pune ostentativ pseudovalorilor care
"sufocă" în zilele de azi cultura română: "Fac parte dintr-o lume care
nu câştigă niciodată la loterie, da nici nu i se întâmplă mari nenorociri.
Pe scurt, sunt dintre acei oameni, care dacă ar cădea răpus de un glonţ
rătăcit pe un front în plină acalmie, ziarele ar scrie în ziua respectivă cu
titluri mari "Pe frontul de luptă, nimic nou de semnalat" (p.7)
Se întâmplă însă ca un soldat mai viteaz să tragă aşa, aiurea,
un foc de avertizare, şi atunci, pe boltă se aprinde parcă o stea,
semnalând că "suntem o parte componentă a edificiului acesta imens
care se numeşte Omenire" (p.7)
Pentru că, oricare individ – precizează autorul-"luat în
ansamblul societăţii este un anonim - doar o unitate statistică. Privit
însă sub lupă, izolat, apare ca un fenomen unic, total imprevizibil şi
original.(p.8)
Aşadar, privind sub lupă, descoperim un Romeo Pivniceru
unic, inconfundabil, ducând cu sine acolo, în Capitală, un sat
moldovenesc, pe care îl descrie cu multă nostalgie, şi odată cu el, o
întreagă lume:
"La răsărit, era nelipsită icoana zugrăvită pe lemn sau cizelată în tablă
argintată, acoperită cu sticlă după obiceiul rusesc, şi protejată câteodată
de un stejar de borangic. Într-un colt, se găsea sipetul de zestre, peste
care se îngrămădeau an de an picherele, covoarele şi lăicerele de zestre
pe care gospodinele şi fetele de măritat le ţeseau cu sârg."( I, p.11)
Volumul I al scrierii este consacrat satului natal, Tăbălăeşti,
în care scriitorul a văzut lumina zilei la 7 februarie 1927, sat
reprezentat ca un fel de axis mundi, cu aşezarea geografică, relieful,
clima, starea economico-socială, dar şi cu minunatele obiceiuri şi
fermecătoarele tradiţii româneşti, între care un loc special îl ocupă
Paştele şi Crăciunul. Farmecul descrierilor nostalgic şi cadenţa ritmică
perfectă a frazei însoţesc cititorul cu fiecare pagină citită: "Singurul
lucru, care mai rămăsese aievea şi neschimbat de atunci, era susurul
vântului ce foşnea printre frunzele aspre de tutun, aducându-mi în nări,
mirosul buruienilor şi florilor sălbatice, venit de pepovârnişul
dealurilor" (p.57)
Chipuri memorabile se desprindrând pe rând dintre file, dar
atotbiruitoare rămâne, precum de altfel în întreaga literatură română şi
universală, chipul mamei "materializat" exemplar în imaginea infimă a
unui deget imortalizat într-o fotografie de familie: "Acum, când a
trecut atâta amar de ani de atunci, şi, mai ales de când mama nu mai e,
mă poartă gândul mereu la degetul care mă ţinea să nu mă piardă. Îmi
zic atunci că dintre toate fotografiile care o înfăţişează pe mama, aceea
în care o simt cea mai aproape de sufletul meu, este această fotografie
nevăzută a ei, din care apare doar acel vârf de deget, dar care pentru
mine e simbolul însuşi, al dragostei materne, al acelei dragoste pentru
care niciodată n-am găsit cuvinte potrivite pentru a o descrie".( I, p.76)
Satul, cu rezonanţele lui ancestrale, face din fiecare dintre
noi un legendar Orfeu, însufleţit de dorinţa veşnică de a revedea ceea
ce ne este mai drag. Din păcate însă, în amintirile noastre, " ne
întoarcem cu faţa spre o Euridice, pe care o ştim definitiv pierdută" ( I,
p.80)
Observaţii de o precizie uluitoare, avertizând omul că
Paradisul aparţine întotdeauna Copilăriei: "Copilăria la Tăbălăeşti a
fost o grădină paradisiacă în care nimic nu era de plivit. Tot ce s-a
petrecut acolo poate fi spus cu sinceritate şi seninătate, pentru că până
ce am plecat de acolo, nu muşcasem din fructele cunoaşterii binelui şi
răului.
Pudoarea, reţinerea, iertarea, greşeala, minciuna or fi ele
virtuţi ori vicii, dar ele au apărut pe lume abia după ce omul a fost
alungat din paradis"(I, p. 81)
Partea a II-a a volumului ne menţine în acelaşi univers diafan
al copilăriei, dar leagănul ei se mută la Huşi, oraşul dintre vii, unde
părinţii îl vor îmbăta cu poveştile înmiresmate ale copilăriei. Aici,
modelul ontologic al lumii satului se va completa cu imaginea
minunată a lumii basmelor, guvernată de cu totul alte legi:" Acolo,
orice era posibil. Nu exista ireparabilul. Cu apa moartă şi cu apa vie, se
putea drege orice la loc. Se putea însufleţi orice vietate moartă. Nicio
Literatură
suferinţă nu rămânea ascunsă, nimeni nu pierea neştiut, niciun hazard
stupid nu putea întrerupe un vis şi nicio faptă, rea sau bună, nu
rămânea nepedepsită (II, 104)
Nici aici cititorul nu este abandonat, fiind însoţit în
permanmenţă de feeria descrierilor magnifice care conturează o
atmosferă plină de mister:"Drumuri şerpuitoare vârstau pantele,
coborând printre vii, iar acoperişurile cramelor şi ale altor case răzleţe
împestriţau cadrul acestui tablou liniştitor şi paşnic. Ne înălţam în
vârful picioarelor, cu mâna streaşină la ochi, să deosebim, în acel decor
idilic, crama acoperită cu stuf, din via Tătuţicăi"(p.113)
Şcoala, cu rigoarea şi disciplina ei, adevărata şcoală-zicem
noi-este evocată cu mult realism şi privită cu responsabilitate
pedagogică, pentru că ei îi revine rolul esenţial în formarea
personalităţii unui om:"…pedeapsa corporală era ca şi legiferată în
sistemul educaţional de atunci. Se vede treaba că vechii pedagogi, de la
care moştenisem sistemul, ajunseseră la concluzia că o notă rea în
catalog lasă urme mai puţin durabile decât o trecătoare păruială".
(p.178)
Ca "un pedagog de şcoală nouă ce sunt" no comment !
Şi pentru că ne aflăm în domeniul momentelor plăcute pe care
i le-a oferit autorului şcoala, cu o notă de oarecare lirism, voi insista
doar pe însemnătatea orelor de compunere:"Peniţa îmi scârţâia de zor,
abia putând să se ţină de şirul ideilor care-mi veneau pe nesimţite şi se
aşezau în fraze curgătoare"(II, p.189)
Aici, se formează scriitorii unei naţii, dar tot aici, se nasc şi patrioţii ei:
” a doua temă trebuia s-o compun acasă, pe caiet, şi avea ca subiect
Patria mea[…]. Am pornit la treabă imaginându-mi România
personificată, îmbrăcată într-o ie natural, ca una din provinciile surori,
din frescalui Costin Petrescu, de la Ateneu. Era suficient ca să pornesc
de la acest germene, ca structura compoziţiei să se aşeze de la sine.
Punctul cheie l-am atins cînd foloseam apostrofa: “Românie, cu dangăt
de clopot, în noapte de Înviere !” (p.190)
Dacă vreţi ca această naţie să renască, trebuie să aveţi mai
întâi de toate ŞCOALĂ ! Aceasta este lecţia pe care ca fiu al unui
merituos şi ilustru dascăl, Romeo Pivniceru ne-o predă nouă, dascălilor
de astăzi, pe parcursul întregului volum. Iată şi alte metode didactice la
fel de eficiente: “Dar cele mai agreate activităţi instructive rămâneau
tot cele din afara zidurilor şcolii, adică excursiile...De cum se ridicau
aburii dimineţii, ne încolonam fiecare cu clasa lui şi porneam, rânduiţi
câte trei sau patru, întovărăşiţi de dascălii noştri, spre locurile de
recreare hotărâte în ajun. Cele mai solicitate locuri erau pădurile ce
acopereau mare parte din împrejurimile pitorescului nostru oraş.” ( p.
136)
Despre cea mai importantă aşezare strategică a ţării, aflăm
lucruri inedite. Mult timp am crezut în legendele localnicilor, care,
povesteau cu mândrie că, de pildă, în Movila lui Burcel, aflată în
imediata vecinătate a graniţei de Est, un oarecare împărat şi-ar fi
îngropat comorile într-un car uriaş sau că şi-ar fi îngropat acolo fiica
sau iubita… Logica tacticii militare contrazice furtunoasă
legenda:”Movila făcea parte dintr-un sistem optic de semnalizare,
folosit cu multă eficacitate în vremuri străvechi. Se spune că atunci
când ţara trecea printr-o grea cumpănă, cum ar fi fost, de pildă, o
năvală a tătarilor, pe vârful unei astfel de movile se aprindea un foc
mare ce putea fi văzut cu uşurinţă de la zeci de kilometri depărtare, de
pe o altă movilă asemănătoare şi că, la rândul ei transmitea semnalul de
primejdie. Atunci, oastea ţării se aduna în grabă şi alerga în
întâmpinarea hoardelor” (p. 128)
Câtă inteligenţă şi câtă voinţă dârză de a sta treaz în calea
duşmanului a avut acest popor !..
Astăzi, acea ridicătură de pământ nu mai există, căci prin anii
'36, lucrările de terasament făcute cu ocazia schimbării liniei înguste de
cale ferată Crasna-Huşi în linie normal, au modificat pe alocuri
pitorescul regiunii, sacrificând şi movila, cu terasă cu tot”(p.198)
Calea ferată s-a făcut prin urmare, cu nişte sacrificii de ordin
istoric, iar acum noi, orbiţi de pârdalnica economie de piaţă, sacrificăm
176
trenul Huşi-Crasna fără a ne gândi câtuşi de puţin la consecinţele
dramatice asupra sistemului de apărare...
E drept că, după un timp, „toate aceste răni deschise în inima
pământului” se cicatrizează şi noi uităm ”de amărăciunea ce am simţito atunci când asistam (neputincioşi ) la profanarea acelor locuri (p.198)
Nici agitata viaţă politică a vremii nu scapă penei iscusite a scriitorului.
Ironia acută strecurată inteligent printre rânduri: ”Da sau nu? Am făcut
eu linia de cale-ferată Crasna-Huşi ? Da sau nu?(politica liberală a
vremii )
Despre "alegerile memorabile", ultimele de altfel, se vorbeşte la modul
"sublim", căci: "curând Carol al II-lea avea să desfiinţeze partidele
politice ( şi bine a mai făcut ! n.n.) şi să instituie dictatura regală"
(p.202). Marile înfăptuiri ale istoriei s-au făcut în vremurile dictaturilor
şi nicidecum în cele ale democraţiei, care nu este altceva decât un haos
total sau mai bine-zis un haos fatal.
Mai reţin atenţia în mod cu totul şi cu totul deosebit datinile,
obiceiurile şi tradiţiile locului. Nunta, botezul şi moartea sunt
evenimente capitale din viaţa colectivităţii, dar cea din urmă
interesează nu numai prin tragismul ei, ci mai ales prin latura
ei"cosmică". Mortului i se încredinţează un toiag, pentru că urmează să
treacă vămi grele, iar o fată are gura acoperită cu o frunză uscată,
pentru că a murit cu gura căscată. Mitul reintegrării cosmice capătă
valenţe monumentale şi există o adevărată filozofie, de tip "carpe
diem!": "Omul simplu, educat numai la şcoala aspră a trăirilor de zi cu
zi, nu se sinucide. E şi el hăituit de gânduri negre, de suferinţi, dar nu
ajunge niciodată la situaţii limită, în care modelul lumii din creierul lui
să se afle în totală contradicţie cu situaţia în care a ajuns, pentru că,
oricât ar fi aceasta de ostilă, lui i se pare firească. O acceptă cu
înţelegere şi resemnare. E în stare poate să dea cu parul, dar nu-şi
curmă zilele".
Ca un adevărat scriitor ce este, Romeo Pivniceru teoretizează
adesea şi pe tema artei, fiind un combatant feroce al teoriei artă pentru
artă. M-am dus imediat cu gândul la un volum al lui Mircea Cărtărescu
intitulat " Florin scrie un roman", pe care l-am găsit banal, sec şi chiar
jenant, deşi respectă întrutotul "emblema" în cauză:"Aşa ar trebui să fie
literatura ! Întocmită din minereul sărac al vieţii, ce se găseşte cu
grămada pe toate drumurile şi nu din compuşii puri şi alambicaţi
extraşi prin procedeele cunoscute de orice romancier" (p.265)
Deşi extras din viaţa de zi cu zi a unui tânăr, romanul lui
Cărtărescu n-are pic de sevă, pentru că viaţa însăşi a acelui tânăr este
fadă, zbatere inutilă între "capcanele" epocii moderniste, care a început
să ne ocupe mai tot timpul cu banalităţi.
Întorcându-se cu faţa către credinţa străbunilor, Romeo
Pivniceru încearcă un sentiment de toleranţă faţă de orice altă religie,
oricât de păgână ar fi ea, prin aceasta dovedindu-se un mare
creştin:"Apoi, sunt animat de sentimentul milei, unul din cele mai
înalte sentimente omeneşti şi pe care creştinismul le-a cultivat atâta de
frumos. Şi mai am încă ceva. Am sentimentul acela de pietate pe care-l
încerc atunci când trec pragul unei biserici şi sentimentul de toleranţă
şi respec faţă de orice locaş de cult al oricărei religii" (p.267)
Dar, dincolo de oameni, de timp, şi de Istorie, din paginile
acestui volum răzbate mereu vocea unui mare artist al condeiului: "Ce
plăcut era să umblu desculţ, mai ales după ploile de vară. Să te
bălăceşti în şuvoaiele de apă ce se scurgeau prin rigolele de lângă
bordura trotuarelor. Stropii ce cădeau din cer erau reci, dar apa adunată
de pe străzi se încălzea de la pământul şi pavajul încins. Era plăcut, mai
ales după ce vremea se liniştea şi rămâneau pe uliţe băltoace. Intram cu
picioarele în aceste adevărate oglinzi de apă în care se reflectau cerul şi
norii de deasupra. Îmi aminteam privirile şi luciul lor şi încercam o
senzaţie de nemaipomenită încremenire între cele două obcini, cel
albastru şi real de deasupra mea şi cel reflectat, de sub nisip. Pentru
moment, simţeam parcă o teamă să nu cad în adâncuri şi-mi trebuia un
efort al raţiunii să mă conving că păşesc pe pământ ferm şi că apa
aceea ameţitoare, în care mă plimbam, nu era mai adâncă de
genunchiul broaştei" (p.316)
Literatură
Cât lirism, câtă sensibilitate, dar câtă filozofie adâncă de
viaţă ascund aceste rânduri ! Şi cu atât mai mult cu cât ele trimit de
fiecare dată la vârsta cea mai fericită a vieţii noastre: "Copilăria! Ce
proporţii uriaşe ia în amintirea noastră acest segment de timp, atât de
scurt, dacă-l raportăm la existenţa noastră. Şi mai ales dacă avem şansa
ca existenţa noastră să se circumscrie duratei medii de viaţă. Ce
importanţă capătă în memorialul vieţii noastre toate aceste episoade
minore, ce par să nu însemne nimic pentru un străin, ori poate pentru
unul mai vârstnic…" (p.321)
Aici, se nasc, în timp şi pentru timp "embrioanele viitoarelor
universuri interioare", observă cu adâncă minuţiozitate psihologul
Romeo Pivniceru.
Surprizele volumului continuă cu pagini din ce în ce mai
captivante pentru cititori. Capitolul "Finanţarea bandei misterioase"
poate constitui oricând un obiect de studiu şi cercetare pentru orice
economist veritabil. Problemele majore ale inflaţiei şi stagflaţiei,
operaţiile de emitere ale monedei naţionale, contrabanda cu ţigări se
dovedesc "floare la ureche" pentru nişte "băieţi deştepţi":
" Ce n-aş da acum să-mi reînvie această facultate a
sensibilităţii de copil !" (p.348), mărturiseşte cu sinceritate autorul,
încheindu-şi primul şi poate şi cel mai frumos dintre cele 3 volume ale
operei sale de mare artist.
Volumul al II-lea din ciclul "Oameni fără importanţă" este
construit de către autor "cu picioarele pe două tărâmuri: unul solid, al
vieţii patriarhale, al vieţii liniştite şi plină de bunătate, de care se
bucură nu numai Huşul, dar şi România Mare şi celălalt, asemeni unui
continent în derivă, plin de frământări tectonice, provocator de
instabilitate, de nelinişti, de calamităţi şi dezastre" ( II, p.5)
An istoric capital pentru destinul ţării noastre, "an fatidic", cu
nimic "mai prejos decât căderea Romei sau a Constantinopolului, cu
singura deosebire că efectele acestor evenimente s-au resimţit mult mai
târziu "(p.5) este considerat anul 1939. Piatră de hotar în istoria
contemporană, anul 1939 a deschis parcă "Cutia Pandorei" din care au
început să se reverse toate relele pe capul unui popor: asasinate,
cutremure, schimbări de regim, răzmeriţe, război, refugii, ocupaţia
străină, molima, într-un cuvînt de atunci a început destinul trist al
României. De vină sunt toate acele "operaţii estetice" (aşa-numitele
sistematizări, aşa zisele "reforme" care au încercat să schimbe
identitatea unui popor, abătându-l de la drumul său firesc prin Istorie.
Argumentaţia are ca studiu de caz oraşul Huşi.
" Huşul nu mai e Huşul de altădată. Blocuri fără noimă,
semănate fără nicio logică şi niciodată complet terminate sau finisate,
construcţii făcute dintr-o sărăcie ce-i place să se numească "economie".
Clădiri de genul acesta convieţuiesc alături de provizorate şi de
locuinţe vechi, rămase în picioare prin nu se ştie ce miracol […].
Norocul cel mare pentru oraş îl constituie împrejurimile, mărginite de
vii şi de păduri, care-l strâng ca un cleşte, dar îl şi ocrotesc să nu
deverseze peste margini experimentele urbanistice"( II, p.6)
Orice călător reîntors pe meleagurile natale, când priveşte
clădirile de care s-a legat viaţa lui, încearcă sentimentul straniu că
aceste edificii închid în ele fantomele trecutului. (II,p.7 )
Pentru acest motiv, pentru plăcerea incomensurabilă cu care
evocă vremuri "de mult, mai de demult", autorul reuşeşte cu multă artă
să reconstituie imagini pitoreşti ale Huşului de odinioară, reînviind
chipuri şi rememorând dureroase amintiri.
Precedat de un motto, "sinistru" aş zice: "Doamne ! Romică !
tare bine mai era, când era rău !", sub care se aştern tăcute şi
misterioase turlele Episcopiei Huşului care continuă şi astăzi să domine
întreg peisajul, volumul al doilea este un binemeritat elogiu adus
timpului atoatebiruitor peste oameni, locuri şi fapte.
Mi-au reţinut atenţia în mod deosebit din acest volum scurtul
istoric al sistemului de apărare al acestei localităţi strategice:"străjeria",
de pildă, care nu avea un substrat politic, ci punea mare preţ pe
educaţia tineretului în spirit patriotic şi naţional pentru cauza unităţii
neamului şi a păstrării neştirbite a hotarelor României Mari, a cărei
deviză solemnă era: "Nicio brazdă !"
177
Şi iarăşi, mă văd nevoită să mă abat de la periplul cu
investigaţiile mele, lăsându-mă "furată" pe nesimţite de fascinaţia
unuia dintre focurile de tabără pe care, de nenumărate ori, în anii mei
de glorie, am reuşit să-l ridic la rangul de Altar Patriotic:" Focul de
tabără în jurul căruia ne adunasem arunca pe feţele noastre lumini
jucăuşe. Noaptea, spuzită de stele, se contopea cu brădetul ce ne
înconjura din toate părţile, mut şi întunecat. Doar în jos, pe valea
Tarcăului, mai rămăsese ceva din geana de lumină a apusului. Totul
părea un decor fantastic, pentru doina cu care am încheiat acea
petrecere de pomină:
"Doar cavalul se aude
De departe, trist şi vag.
E o doină de la munte,
Jalea unui dor pribeag" (p. 51)
Revenind la preocupările noastre, descindem în rândul
sărbătorilor naţionale ale neamului: "La slujbă, participa şi un
detaşament de soldaţi şi o fanfară militară, care la sfârşit intona Ruga, o
piesă muzicală pioasă, ce se interpreta numai la ocazii solemne.
Militarii o ascultau descoperiţi, cu arma la picior şi ţinând capetele pe
braţul stâng" (p.55)
Frumos, nu? Să continuăm deci: "Huşul nu era o garnizoană
militară prea grozavă, aşa că nu putea desfăşura cine ştie ce efective,
dar atât cât erau, puteau cuceri admiraţia noastră. O singură dată,
parada militară a fost mai deosebită, atunci când după defilarea
infanteriştilor şi-a făcut apariţia un escadrom de cavalerie, sosit nu se
ştie de pe unde. S-ar fi putut ca acesta să fi venit cu ocazia dezvelirii
monumentului ostaşilor români, ridicat în grădina publică din centru, în
memoria celor căzuţi în războiul pentru neatârnarea neamului. Apariţia
cavaleriştilor a fost o surpriză pentru noi. Nu ne mai săturam să privim
la frumoasele animale, cu coamele şi cozile împletite, bine periate de
ziceai că-s date cu briantină, cu jambiere albe strângându-le la chingi,
deasupra capetelor frecate cu catran. Caii erau călăriţi de nişte militari
falnici, cu mâna stângă îi ţineau bine în frâu, strunindu-i astfel încât să
ţină un ritm aproximativ, iar cu dreapta ţineau îndreptate în sus, nişte
lănci cu vârfuri de oţel strălucitoare şi bine ascuţite, împodobite cu
flamuri colorate."( p.56)
Cum plăcerea unor astfel de momente de o rară însemnătate
era mai rară, huşenii "se consolau" cu defilarea pompierilor care, orice
s-ar fi întâmplat, nu lipseau niciodată şi apariţia lor însemna încheierea
paradei. Un alt moment, deosebit de semnificativ şi cât se poate de
important pentru o tactică militară modernă, era retragerea cu
torţe:"Retragerea cu torţe se termina aproape de casa noastră, în piaţa
Şcolii Primare Nr.2, unde se încingea o horă mare, după care fiecare se
ducea care încotro: unii spre cazărmi, alţii spre casele lor" (p. 59)
Despre Ziua Eroilor, care "avea o dată fixă", ca şi acum,
respectiv Ziua Înălţării domnului, adică într-o joi, la 40 de zile după
Paşti, autorul consemnează:" nu ştiu cum se făcea că întotdeauna ziua
aceasta se nimerea foarte frumoasă şi călduroasă. Parcă însuşi
Dumnezeu avea grijă de ea. Veneam acolo fiecare cu ce puteam, care
cu vreo lopată, care cu vreo greblă şi curăţam toată parcela de buruieni
uscate, stârnind din pacea lor guşterii şi şopârlele, ce zvâcneau ca
fulgerul, când le striveam culcuşurile" (p.60)
Şi sărbătorile nu puteau fi sărbători dacă nu erau însoţite în
mod obligatoriu de un păhărel de vin, având în vedere înclinaţiile "mai
aparte" ale huşenilor , cărora cu gentileţea şi mărinimia caracteristică,
Romeo Pivniceru le găseşte scuze bine întemeiate: "Căci, mai la urma
urmei, ce plăcere putea să aibă omul dintr-un orăşel de provincie, pe
acele vremi, când distracţiile nu difereau prea mult de cele din secolul
trecut şi poate chiar şi ale celorlalte, de mult apuse. Ce putea fi mai
vesel şi maiîncântător, decât să stai alături de un prieten apropiat, în
faţa unei garafe pline cu vin gălbior sau rubiniu?"
Înarmat cu citate favorabile-"că în târgul de provincie, omul
care nu-i om se distrează, omul care-i însurat doarme, iar omul care-i
om .. bea !", autorul dă o raită prin toate cârciumile de altădată din
Huşi, întrebându-se cu uimire:" De unde s-or fi găsit atâţia muşterii
pentru acel şir interminabil de cârciumi, încât nici una
Literatură
din ele să nu dea faliment?"
Podgorie renumită a Moldovei, Huşul continuă şi astăzi să păstreze ca
"suprastructură" aceste instituţii "de prim rang".
Dar, de numele oraşului se mai leagă şi alte figuri ilustre,
cum ar fi cea a lui Ion Zelea-Codreanu, tatăl "Căpitanului", pe care
autorul şi-l aminteşte ca pe "un bărbat înalt, bine făcut, cu mustaţă à la
Wilhelm al II-lea, îmbrăcat întotdeauna în costum naţional. Purta iţari
creţi, strânşi pe picior şi era încălţat cu bocanci, pe deasupra purta
cămaşă naţională cu ilic ori bondiţă, iar în timpul iernii vreun mintean.
Doar pe cap, în loc de cuşmă, purta o pălărie neagră cu boruri largi (II,
p.128)
Deşi era naţionalist feroce, Zelea Codreanu, ne asigură
autorul, nu era un antisemit. Ca profesor,"aşa exigent cum era" îi nota
cel mai bine la limba germană pe evrei, fiindcă aceştia nu aveau
dificultăţi cu această limbă, idişul lor fiind o variantă alterată a
germanei."Căpitanul"mişcării legionare făcea atâta caz de
imparţialitatea lui, încât şi-a lăsat repetent pe unul dintre fii. (II,p.122)
Este evocată chiar o inspecţie, similară celei a Domnului
Trandafir, iar calităţile didactice ale profesorului Zelea Codreanu sunt
evidenţiate cu multă artă. Inspectorul nostru s-a muiat pe loc. Ţinuta
impunătoare a lui Zelea, costumaţia lui naţională, privirea tăioasă ca de
vultur şi vocea lui aspră şi sacadată i-au curmat din start intenţiile
belicoase. Mai ştiind apoi că e şi tatăl "Căpitanului" şi-a zis că e mai
sănătos pentru el să stea cuminte în banca lui. Rezultatul a fost
surprinzător: inspectorul a scris în condica de impresii, ţinută la
cancelarie, un proces-verbal din care reieşea că profesor de germană
mai bun decât Ion Zelea-Codreanu nu se află în toată ţara. ( II,p.123)
Probabil, în momente critice ale istoriei, un popor îşi ridică
braţe tari, le întinde ostentativ peste nevolnicia altora, pentru ca ordinea
şi disciplina să poată reintra în normalitate. Vor fi fiind acestea "orori"
sau excepţii, timpul aşază întotdeauna lucrurile într-o ordine firească,
iar adevărul îi răzbună întotdeauna pe eroi.
Retrospectiva cea mai importantă a volumului ni se pare cea
care analizează războiul prin prisma unui participant efectiv la
evenimente. La lecţiile de la şcoală, elevii învaţă lucruri noi, precum
gazele de luptă şi efectele lor. Clorul, forgeonul, cloropcina, palita,
surpalita , yperita, lewisiro le provoacă adevărate spaime şi coşmaruri.
Războiul a durat mai mulţi ani, spune autorul, şi s-a sfârşit ca
orice război modern, atunci când una din părţi a fost copleşită de
superioritatea tehnologică a celeilalte părţi. Dintr-un atac aerian al
părţii victorioase, se desprinde imaginea unor "fortăreţe zburătoare" în
adevărata accepţie a cuvântului, care nu semănau nici pe departe cu
acele avioane de bombardament americane şi care purtau această
fermecată poreclă.
Copil fiind, autorul percepe războiul ca pe o ameninţare
permanentă, prevestitoare de rău. Masca de gaze Kumen-Zelinski,
rămasă de pe vremea primului război mondial, devine un obiect absolut
necesar "apărării pasive", dar oricât de "pasive" şi binevoitoare ar fi
armele, ele întristează sufletul:" În dreptul ochilor, erau obişnuitele
sticle ca de ochelari, prin care puteai vedea ce se petrecea împrejurul
tău. Dar masca aceasta mai avea ceva deosebit: în dreptul nasului era
un maţ, tot de cauciuc, de mărimea şi forma degetului arătător de la o
mănuşă, dar întors pe dos şi cu vârful în interiorul măştii. Cu acest
apendice, masca, odată trasă pe cap, devenea şi mai hidoasă, semănând
cu faţa cârnă a unui craniu.( II, p.143)
MARUCA PIVNICERU în dialog
cu av. NICOLA TIBACU - general de brigade (r)
MP: Dnă. Tibacu, este fascinantă puterea de muncă, diversitatea şi
tenacitatea cu care aţi desfăşurat de-a lungul anilor, activităţi în
cadrul unor instituţii prestigioase, asta datorită şi studiilor efectuate.
NT: Prezentarea “zestrei” profesionale de care beneficiez poate
începe cu absolvirea Facultăţii de Drept din Bucureşti, urmată apoi de
un curs postuniversitar – specialitatea drept penal, temei al debutului
în profesia de avocat, practicată 3 ani în Baroul Bucureşti. Mi-am
continuat apoi activitatea juridică, timp de 33 de ani, în Ministerul de
Interne. În acest minister am parcurs ierarhia de la consilier juridic,
ofiţer specialist în probleme de prevenire a faptelor antisociale, şef al
compartimentului juridic, iar după evenimentele din decembrie 1989
am condus Direcţia de Evidenţa a Populaţiei, în final având calitatea de
consilier al ministrului de interne. Activitatea la Direcţia de Evidenta a
Populaţiei a impus cerinţa modernizării acestui domeniu, asumândumi astfel provocarea de a iniţia realizarea Sistemului Naţional
Informatic de Evidenţa Populaţiei(1990). Acest Sistem de importanta
naţională, după eforturi deosebite, a devenit funcţionabil în anul 1994,
Baza de date constituită informatic fiind de mare utilitate pentru
activitatea Ministerului de Interne, putând fi accesată şi de alte
ministere şi structuri administrative centrale şi locale, pentru obţinerea
datelor de identificare a persoanei. Această Bază de date a folosit şi
pentru elaborarea în sistem informatic a documentelor personale cum
sunt: cartea de identitate, cartea de alegător, permisul de conducere
auto, paşaportul, iar în perspective, a cazierului judiciar şi a altor
documente.
La acest segment din activitatea mea merită să subliniez, pentru
prima dată, un aspect inedit, privind ipostaza deosebită în care am
parcurs evenimentele din decembrie 1989, când întreaga bază de date a
populaţiei ţinută pe suport de hârtie, era în pericol evident de a fi
distrusă, situaţie în care efectivul Direcţiei Evidenţa Populaţiei mi-a
cerut să preiau comanda unităţii şi împreună să asigurăm apărarea
acestei valori naţionale.
( va urma)
NICOLA TIBACU - general de brigade (r)
178
Literatură
În calitate de consilier al ministrului, ulterior, am iniţiat
reorganizarea unităţilor cu competenţe în eliberarea documentelor
personale prin unificarea într-o singură structură şi crearea
posibilităţilor de realizare a Ghişeului unic, formula benefică pentru
simplificarea relaţiilor cu cetăţenii, dar, din păcate, ulterior, această
formulă, a scăpat din atenţia decidenţilor.
domeniile dreptului şi mi-a oferit beneficiul unei foarte bune
colaborării cu personalităţi remarcabile din cadrul Academiei Romane.
După încheierea activităţii la Ministerul de Interne, am funcţionat
patru ani la Departamentul Relaţia cu Parlamentul, din cadrul
Guvernului României, participând ca expert la procesul legislativ la
Camera Deputaţilor şi la Senatul României, activitate deosebit de
laborioasa şi diversificată.
MP: Aţi fost vicepreşedinte al Confederaţiei Naţionale a Femeilor din
România şi consilier juridic, precum şi profesor de legislaţie specifică
la Şcoală Postliceală “Carol Davilă” din Bucureşti. Acolo am avut
ocazia să vă cunosc la una dintre serbările de Pom de Crăciun pe care
Dna. Dr. Mioara Mincu le organiza.
NT: Da, într-adevăr, în perioada 2000-2001 am avut şansa de a o
cunoaşte de distinsă doamna doctor Mioara MINCU un om minunat,
un izvor nesecat de iniţiative şi realizări în domenii diverse care mi-a
solicitat sprijinul de specialitate juridică în activităţile organizate în
cadrul Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România şi în
reţeaua şcolilor postliceale sanitare”dr.Carol Davila”. Am fost onorată
să pot contribui la realizarea multiplelor acţiuni atât de natura
didactică, precum şi la cele sociale de ajutorare a categoriilor de
personae defavorizate pentru care avea un crez în a le descoperi şi a le
acorda sprijinul efectiv. Şi în cazul doamnei doctor Mioara MINCU
putem spune că oamenii deosebiţi ne părăsesc prematur, astfel că acum
sunt convinsă că foarte multe persoane şi familii omagiază memoria sa
pentru multiplele fapte de bine. Toată consideraţia pentru Alexandru
MINCU fiu devotat ideilor mamei sale care continuă şi dezvolta ceea
ce stimată doamnă dr. Mioara MINCU a clădit într-o viaţă.
MP: Cu ce instituţii aţi mai colaborat?
NT: Pregătirea şi experienţa profesională care s-au adunat, au
constituit temeiuri să-mi continui viaţa activă şi astfel, am explorat un
domeniu foarte interesant, dar şi cu dificultăţi deosebite. Este vorba de
conducerea Direcţiei de cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei.
Problematica grea a acestui compartiment în perioada 2002- 2005 a
determinat iniţierea de modificări ale legislaţiei din acest domeniu,
precum şi reorganizarea activităţii împreună cu Ministerul Afacerilor
Externe, date fiind problemele multiple ce se ridicau pentru persoanele
aflate în străinătate şi care doreau să-şi redobândească cetăţenia
romana pierdută inante de anul 1989.
În această perioadă am avut beneficiul să fac parte din Grupul de
experţi în probleme de cetăţenie de pe lângă Consiliul Europei,
participând la lucrările acestui Grup pentru a corela legislaţia ţării
noastre cu principiile legislaţiei europene în acest domeniu.
Mă pot considera favorizata şi de faptul că, în urma unui
concurs, am obţinut funcţia de
consilier juridic, şef al
Departamentului Contencios şi Asistentă Juridică al Academiei
Române, ceea ce mi-a oferit posibilitatea să cunosc şi să abordez
probleme deosebit de interesante din vasta paleta de obiective şi
competente ale acestui important for de cultură al României.
Activitatea în această calitate a ridicat aspecte din aproape toate
179
MP: În orice caz, eu pot să spun că datorită perseverentei mele, am
reuşit să realizez proiectul de a sta de vorbă cu dumneavoastră în
vederea apariţiei în presă a acestui dialog; desigur o cauză pentru
care a trebuit să insist mult timp este faptul că sunteţi foarte ocupată,
însă cred că de vină este şi modestia dumneavoastră, tot ce aţi realizat
părându-vă intrând în obişnuit, ceea ce nu este cazul. Iată, faptul că
deţineţi gradul de General credeţi că este o situaţie obişnuită?
NT: Nu vă ascund faptul că am încercat să evit realizarea acestui
dialog considerând că activitatea şi realizările mele nu sunt
spectaculoase astfel încât să justifice prezentarea într-o revistă cu un
conţinut atât de interesant cum este cea la care colaboraţi. Cer scuze
pentru că v-am pus perseverenta la încercare, dar speram că amânând,
veţi realiza acest dialog cu o altă persoană.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, aş putea să răspund scurt
: da, ACUM acordarea gradului de general unei femei apare ca un fapt
obişnuit. Şi pentru că m-aţi provocat vreau să cunoaşteţi că în
decembrie 2000 ştirea că s-a acordat gradul de general unei femei, de
profesie jurist din Ministerul de Interne, a făcut chiar senzaţie…fiind
recepţionata şi de factorii media. Sincer, nu-mi venea să cred nici chiar
după ce aveam în mâna decretul de acordare a gradului. Explicaţia este
ca încercările anterioare, de a se evalua realizările mele în activitate şi
de a fi propusă pentru acordarea gradului de general, se finalizau prin
încheierea listei de propuneri fără numele meu, la mine probabil se
terminau locurile! Aceasta optică nu mă surprindea atât timp cât în
anul 1990, la momentul discutării propunerii de a fi numită şef de
direcţie (funcţie pe care o îndeplineam, cu bune rezultate, ca
împuternicit), unii factori decidenţi din instituţie au susţinut că fiind
femeie nu pot îndeplini acesta funcţie. ”Norocul” meu a fost ca
majoritatea bărbaţilor participanţi la dezbatere, uimiţi de o asemenea
concepţie retrograda, au fost de acord cu numirea mea ca director. Cu
privire la acest aspect de misoginism …câte s-ar mai putea spune…!
Cu alte cuvinte, în anul 2000 acordarea pentru prima dată a
gradului de general unei femei din armata romană, a reprezentat un
eveniment total neobişnuit. Am mare satisfacţie atât pentru onoarea
Literatură
ce mi s-a făcut (fără să conteze că a venit cu mare întârziere), dar şi
pentru faptul că am deschis, astfel drumul pentru acordarea acestui
înalt grad şi femeilor care îndeplinesc activităţi de mare răspundere în
armata romană şi au realizări deosebite.
Cred că este de datoria mea să subliniez că bucuria aprecierii
iniţiativei şi realizării Sistemului Naţional Informatic de Evidenţa
Populaţiei a fost pentru mine o surpriză nesperată, iar
autorul
acesteia, care merită mulţumiri multiplicate, este domnul Constantin
Dudu Ionescu. Acest stimat domn cred fiind surprins plăcut de ideea
puţin atipica a unei femei/ofiţer de a iniţia un proiect de o asemenea
dimensiune şi de a-şi propune să-l realizeze fără vreun leu din bugetul
Ministerului de Interne s-a hotărât să facă o breşă în practică acestui
minister pe care-l conducea, propunând să mi se acorde gradul de
general. În primul rând eu, dar îmi permit să spun că şi femeile din
structura armatei romane care ulterior au primit acest înalt grad, trebuie
să-l considerăm ca factor determinant în schimbarea opticii de
apreciere a realizărilor cadrelor militare indiferent de sex.
diversă în domeniul dreptului civil, penal, administrativ, reprezentare
juridică în proiecte eurpene, asistenta ONG-uri, metodologia
proiectelor actelor normative, s.a. Am reluat profesia de avocat după o
pauză îndelungată, dar faptul că am lucrat în acelaşi domeniu, a făcut
să nu simt nevoia unei perioade de acomodare şi în limite normale,
desfăşor această activitate cu plăcere.
MP: Cu siguranţă, pentru reuşita Proiectului pe care l-aţi iniţiat aţi
depus eforturi deosebite dată fiind amploarea acestuia care necesită
pe lângă alocarea unor fonduri pe măsură, timp îndelungat şi
perseverenţa pentru conjugarea tuturor factorilor ce puteau concura
la finalizarea cu bine a acestui important sistem naţional.
TN: Este adevărat că realizarea Bazei naţionale de date ale persoanei
în cadrul Sistemului Naţional Informatic de Evidenta a Populaţiei a fost
posibilă după o muncă asiduă de peste 4 ani, care, spre bucuria mea şi
a colegilor din micul colectiv cu care am colaborat s-a încheiat prin
punerea în funcţiune în România a unui sistem informatic în măsură să
administreze, potrivit
normelor europene, datele personale ale
cetăţenilor ţării. Pe parcursul celor peste 4 ani am beneficiat de
susţinerea şi de încurajarea multor personalităţi din structurile centrale
şi locale ale organelor administraţiei de stat, din structurile bancare, din
structurile Parlamentului s.a., cărora le mulţumesc. Greu de imaginat
prin câte încercări am trecut, riscurile, emoţiile determinate de filera
complicată pe care trebuia s-o parcurgem. Volumul mare de acţiuni
organizate pentru a convinge despre necesitatea şi beneficiile
proiectului se adresă atât structurilor Ministerului de Interne, dar şi
celorlalte ministere şi organe central menţionate
că potenţiali
beneficiari ai Bazei naţionale de date ale personae. Pe lângă multiplele
acţiuni din ţara am realizat deplasări de documentare şi schimb de
practici în domeniu cu parteneri din alte ţări. Astfel s-a efectuat
documentare de specialitate la org

Lohanul nr. 27 - revista lohanul

Transcription

Similar documents

Lohanul Nr.1 - revista lohanul