Lohanul Nr.1 - revista lohanul

Lohanul, nr. 1
A
Annuull II,, nnrr.. 11,, nnooiieem
mbbrriiee 22000077
R
Reevviissttăă ccu
ullttu
urraall--şşttiiiin
nţţiiffiiccăă
Din cuprins
P a g in a 4
Doina Mircescu-Grigoraş
Despre virtute
P a g in a 4
Viorica Miron
Valorificarea potenţialului educativ al artei prin muzică
P a g in a 5
Eugenia Faraon
Muzica familiei
Haiku-uri
P a g in a 6
Mic dicţionar ecologic
Cristina Lazăr
Glasul meu către Iisus
P a g in a 7
Olariu Elena
La lumiere de notre resurrection
Nucul din fundul grădinii
Dragoş Vladău
Culoare
P a g in a 8
Prezentare de carte
Unul din cei de demult
Nebiruit de noapte
Ghemuit într-un sîmbure
P a g in a 1 1
Mihaela Luca
Nicolae Istrati – un personaj
uitat de istoriografie
P a g in a 1 3
Aurel Cioarec
Fantaine de Vauchese (traducere)
P a g in a 1 4
Ioan Spânu
Numărul de Aur – expresie a
frumosului din jurul nostru
Noiembrie 2007
R
meessttrriiaallăă
Reevviissttăă ttrriim
F
nd
daatto
orr V
Viiccu
uM
Meerrllaan
n
Fo
on
De ce „Lohanul“?
Toponimul „Lohan” provine de la culmea înaltă
a dealului din partea de nord-vest a oraşului Huşi, culme care se întinde până dincolo de Arsura! Culmea
Lohanului a fost o cale de comunicaţie străveche, făcând legătura între cetăţile defensive măreţe ale dacilor, înşirate pe aliniamentul estic al Podişului Central
Moldovenesc (cetatea Coţoi, cetatea Buneşti, cetatea
Moşna, cetatea Mogoşeşti-Arsura, cetatea VlăcineasaCreţeşti, ş.a.) în partea de Est a Daciei.
Denumirea de „Lohan” vine de la locul numit
„La Han“, confirmată şi de tradiţia locală prin existenţa unui han pe culmea dealului, între Duda şi Pâhneşti,
în perioada medievală.
Culmea Lohanului înregistrează cea mai mare
valoare altimetrică: 407 Dealul Mare (Arsura) în partea
de nord iar de pe culmea Lohanului orizontul observatorului se deschide mai larg spre zări şi… cugetări măreţe.
Locurile înalte sunt asociate, în tradiţia înţelepciunii, cu măreţia şi curajul, cu ascensiunea şi
transmutarea, cu transcedenţa mentalului în lumea
mirifică a cuvintelor şi a ideilor.
a
împrejurimilor
Încărcătura
spirituală
Lohanului, vor inspira cu subiecte vii şi educative pe
toţi aceia care vor pune „umărul“ la continuitatea
acestei reviste.
„Lohanul“ este revista care vine să umple un
gol lăsat de goana tehnologică a Internetului, de tendinţele din ce în ce mai materialiste ale oamenilor, în
acumularea de bunuri şi proprietăţi, în detrimentul cunoaşterii plenare şi spirituale.
„Lohanul“ se vrea a fi o revistă a tuturor acelora care sunt „însetaţi“ de cunoaştere şi înţelegere a
naturii umane şi a societăţii în care trăim.
Animatorii acestei reviste vă invită cu drag, la
o colaborare fructuoasă, în aceste „momente grele“
pentru cultura şi spiritualitatea românească.
VICU MERLAN
1
2
Lohanul, nr. 1
Despre virtute
dialogul Menon Platon
prof. dr.
DOINA MIRCESCU-GRIGORAŞ
În pofida redactării detaliate a
unui dialog filosofic(cu personaje clar
conturate, date despre locul si timpul
istoric, glume etc), Platon este un
criptic. Si, este criptic nu pentru că şia propus acest lucru (el, dimpotrivă,
pare să intenţioneze facilitarea înţelegerii mesajului său de către cititor) ci
pentru că nivelul său de înţelegere şi
„decodare” a lumii este net superior
nivelului comun de percepere a realităţii înconjurătoare şi, mai ales a ceea
ce se află dincolo de această realitate
ce nu poate fi percepută cu ochii fizici ci numai cu „ochii minţii” (ceea
ce el numeşte Lumea Ideilor).
Pentru materialiştii din toate
timpurile, realitatea este, în principiu,
doar ceea ce poţi vedea sau, într-o
accepţiune mai tehnică, ceea ce poţi
vedea cu un instrument oarecare (microscop, telescop, ecograf, tomograf
etc.)
Platon ne-a avertizat, încă de
acum 2500 de ani că, noi nu vedem
cu ochii fizici decât ceea ce, analogic
vorbind, pot vedea nişte prizonieri
înlănţuiţi care stau cu spatele la intrarea într-o peşteră. Ei văd umbrele
Noiembrie 2007
fiinţelor şi obiectelor ce trec prin faţa
peşterii şi care se proiectează (datorita luminii soarelui) pe peretele opus
intrării. In acest fel, ei nu au nici o
idee despre cum arată, în realitate,
obiectele şi fiinţele (pe care nu le-au
perceput niciodată) şi sunt încredinţaţi ca tot ce există (realitatea lor)
sunt acele umbre ce le sunt lor familiare de foarte mult timp. (Mitul peşterii - dialogul Republica).
Să urmărim, în continuare,
cum vedem noi, oamenii, asemenea
prizonierilor de mai sus, ce este virtutea (dialogul Menon).
Dialogul începe direct cu întrebarea bine formulată a lui Menon :
„Poţi să-mi spui, Socrate, virtutea se
învaţă, ori nu se capătă decât prin
exerciţiu si nicidecum prin învăţ ?
Sau poate n-o dobândim nici prin
exerciţiu, nici prin învăţare, ci se naşte in sufletul oamenilor fie de la natura, fie din vreo alta pricina ?” (Menon
70a).
Socrate, ca de obicei se declară neştiutor. Lui îi aparţine sintagma
„ştiu că nu ştiu nimic”, deşi Oracolul
din Delphi îl declarase cel mai înţelept dintre muritori. In plus, ştiinţa sa
era, desigur de notorietate din moment ce avea o mulţime de discipoli
între care şi celebrul (de mai târziu)
Platon.
Prin urmare, Socrate spune,
modest : „eu sunt aşa de departe de a
şti dacă virtutea se învaţă sau nu, că
nu-mi dau seama nici măcar ce este,
ce poate fi” (Menon,71a).
După ce Menon arată că
virtutea unui bărbat este capacitatea
de a conduce bine treburile statului,
de a face bine prietenilor, prigonind
pe duşmani, veghind asupra sa spre a
nu suferi nimic iar virtutea unei femei
este să-şi administreze bine casa,
păstrându-i avutul interior şi să-şi
asculte bărbatul, arată, apoi că, de
fapt, există un roi de virtuţi. Socrate
nu doreşte intrarea în „hăţişul” a tot
felul de exemple şi faţete ale virtuţii
ci vrea o definiţie generala, acel fir
care uneşte : dreptatea, îndrăzneala,
cumpătarea, înţelepciunea, generozitatea ş.a., în ceea ce au acestea în
comun, adică virtutea, în general.
Spune Socrate ;” Nu pricepi ca eu
umblu după ce-i în comun în toate
astea ?” (Menon, 75 a).
O observaţie de bun simţ ar fi
aceea că, dacă virtutea poate fi
învăţată ar exista profesori de virtute
şi elevi care învaţă virtutea, ori acest
lucru nu există (nici pe vremea lui
Platon şi nici în vremurile noastre).
Ba, mai mult decât atât, mulţi părinţi
virtuoşi - Socrate îi da ca exemplu pe
Temistocle, Pericle, Tucidide, personalităţi vestite ale Atenei - nu au putut transmite virtutea copiilor lor, în
ciuda eforturilor făcute în acest sens.
Mai departe, Socrate avansează ideea ca oamenii au virtutea în
sufletul lor şi îşi pot aminti de ea.
Teoria reamintirii (anamnesis) nu
apare explicit în acest dialog dar Platon o tratează pe larg în dialogul
Phaidon. Pe scurt, anamnesis-ul înseamnă că întreaga cunoaştere preexistă în noi încă dinainte de a ne fi
născut (când sufletul nu era în «închisoarea” corpului fizic). (Phaidon,
92 a).
Menon se îndoieşte că cineva
îşi poate aminti de virtute fără să o fi
învăţat. Atunci Socrate îl ia pe unul
dintre sclavii lui Menon şi-l întreabă
o serie de chestiuni din geometrie (de
care sclavul nu auzise niciodată) şi,
din aproape în aproape, îl determina
să deducă idei legate de suprafeţe,
mărimi şi figuri geometrice, spre stupefacţia lui Menon.
De altfel, Socrate procedează
în acest mod cu mai toţi interlocutorii
săi (din alte dialoguri ale lui Platon),
interlocutori care, la început sunt
foarte siguri pe ei şi pe învăţătura lor
dar, pe neobservate, sub tirul întrebărilor lui Socrate, devin derutaţi, se
contrazic pe ei înşişi şi nu mai sunt
Lohanul, nr. 1
siguri de nimic ceea ce, fie îi înfurie,
fie îi încremeneşte în mijlocul unei
aporii.
Pentru a face faţă stilului contradictoriu al lui Socrate, Menon se
vede nevoit să admită ca virtutea se
învaţă uneori iar alteori, nu.
Interesant este, de asemenea
ca Socrate spune despre oamenii politici care afirmă despre acelaşi lucru,
când da când nu (Menon, 95c). Aşadar, inconsecventa politică a rămas o
constanta de-a lungul secolelor.
In ce priveşte virtutea, conchide Socrate, nu numai ştiinţa călăuzeşte ci si opinia (părerea). Aceasta
opinie vine din reamintire. Dar amintirile zboară „precum statuile lui Dedal” (Menon, 97 d)*.
*Expresie uzuala în epoca cu
referire la statuile ce trebuie legate ca
să nu dispară.
Părerea vine din reamintire
dar amintirile sunt evanescente, greu
de prins in concepte, astfel încât trebuie „legate cu lanţul raţionamentului” (Menon, 98 a)
Observam aici doua niveluri
ale comunicării : nivelul intuitiv
(anamnesis-ul) si nivelul discursiv (al
raţionamentului). Străfulgerările intuitive trebuie „traduse” in limbaj discursiv(in care nivelul de diferenţiere,
de obiectivare, creste). Daca intr-un
dialog, un pol al comunicării se afla
pe un nivel (de exprimare si înţelegere) şi celalalt pol, pe un alt nivel, decodarea semantică e cel puţin dificilă
dacă nu imposibila. E ca si cum ai citi
o poezie a unui căţeluş. Bunele intenţii nu sunt suficiente.
Concepţia anamnesis-ului din
opera lui Platon se întemeiază pe teoria anteriorităţii sufletului. Sufletul
este nemuritor şi, după ce a văzut tot
ceea ce se petrece în Hades, nu exista
nimic care să nu fi învăţat. Mulţi dintre noi ar zâmbi condescendent la
aceste afirmaţii fără să ia în consideraţie că, figurat vorbind, se pot afla
doar pe nivelul de înţelegere de tip
materialist. Rămâne ca achiziţiile
viitoare în domeniul cunoaşterii să
confirme sau să infirme aceste idei
aşa încât cei care nu-l cred „pe cuvânt” pe Platon să se poată sprijini pe
alte dovezi. Unele adevăruri, deja nu
se mai încadrează în logica clasică.
De pilda, natura duala a luminii (este
şi undă si corpuscul, în acelaşi timp).
Vrem sau nu, trebuie să renunţăm la
stereotipii de gândire şi la infatuarea
Noiembrie 2007
de a pretinde ca ştim mai profund
decât anticii. Ignoranţa e sursa răului, spune Socrate, si nu se referea
numai la necunoaşterea regulilor de
convieţuire umană ci şi la legile armoniei divine.
Desigur că e riscant pentru un
om de ştiinţa sau un filosof din zilele
noastre să afirme că sufletul a trecut
prin mai multe vieţi, de pildă. S-ar
expune ridiculizării. Einstein afirma,
la un moment dat, cu înţelepciune : „e
mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecata”
Si, iată cum, „omul divin”,
aşa cum îl numea Platon pe filosof, a
rămas cuminte, înlănţuit în „peştera
materialistă”, privind doar umbrele
realităţii.
Să aducem, în continuare, dialogul despre virtute, în zilele noastre.
In general vorbind, esenţa virtuţii, aşa cum dorea Socrate să o
„prindă” cu ajutorul raţionamentului,
nu este într-o absoluta legătură cu
morala. In primul rând pentru că morala (respectiv ceea ce e considerat
bine sau ceea ce e considerat rău, în
societate la un moment dat) diferă în
funcţie de timpul istoric şi de spaţiul
geografic. De pilda, în comunităţile
islamice tradiţionale e considerat virtuos un bărbat cu 4 soţii care le tratează în mod egal şi are grija de toţi
copii săi, pe când, în comunităţile
creştine, acelaşi lucru e considerat
imoral (lipsit de virtute). Ambele
tipuri de civilizaţie se sprijină pe religii importante şi, în acest caz e justificată întrebarea care modalitate e
bună, respectiv care e în concordanţă
cu voinţa lui Dumnezeu. E uşor să
etichetezi o acţiune ca fiind corectă
sau greşită. Mai dificil e să accepţi că
ambele opţiuni sunt valide, în funcţie
de circumstanţele exterioare (timp
istoric, condiţii demografice, cultura
ş.a.) sau interioare (convingeri, prejudecăţi, nevoi afective ş.a.)
Una din cele mai recente mişcări intelectuale, postmodernismul,
afirma relativitatea realităţii care este
multiplă şi, de multe ori, conflictuală.
Metoda de investigare a unei asemenea realităţi este de tip dialectic şi
hermeneutic. Nu exista adevăruri
absolute. Cunoaşterea e dependentă
de contextul istoric, social şi cultural.
Explicarea fenomenelor nu poate fi
neutră şi, respectiv, validarea empirica a cunoştinţelor nu este neapărat
necesara. E un pas important către
toleranţă şi smerenie (am putea spune).
Prin urmare, putem defini virtutea ca pe o funcţie matematica ce
tinde asimptotic către maximum de
bine îndepărtându-se, pe cât posibil
de rău.
Dar ce e bine şi ce e rău ? Iată
o buna întrebare!
Aici standardele sunt inutile şi
impunerea lor e chiar lipsita de etică.
De pilda, pentru un călugăr ascet e
bine să stea izolat şi să se roage în
cele mai austere condiţii. Sufletul său
e hrănit de acest bine. Acelaşi lucru e
inacceptabil (perceput ca rău) pentru
un om de afaceri în concepţia căruia
ideea de bine se asociază cu tumultul
vieţii sociale, a relaţionării interumane, al tranzacţiilor financiare şi,
evident, al confortului. Si exemplele
pot continua, la nesfârşit. Asta în ce
priveşte binele individual. Insa binele
individual este strâns legat de binele
social.
O societate democratica trebuie sa protejeze cetăţenii împotriva
violenţei, înşelătoriei, crimelor, să
asigure respectarea contractelor etc.
prin mijloace juridice într-un mod
care să nu degenereze în constrângere. Echitatea absolută este greu de
atins dar, aşa cum arata John Rawls,
în cartea sa Dreptatea ca echitate,
oamenii trebuie să ajungă la un acord
în ceea ce priveşte corectitudinea
distribuirii bunurilor la nivel social
având drept postulat comportamentul
moral şi echitabil.
Este limpede că regulile sociale pot fi învăţate. Dar virtutea nu se
limitează doar la atât. Acesta e
doar ”veşmântul” ei exterior. Virtutea
interioara (cea care poate fi reamintită), virtutea ca dar divin, virtutea care
trece dincolo de spaţiu şi timp, virtutea care este în acord cu armonia divină este acea virtute care se dispensează de profesorul exterior şi face
loc “profesorului interior”, este vocea
scânteii divine din noi, vocea intuiţiei, este virtutea care devine artă, în
care se contopesc binele, adevărul şi
frumosul. În mod surprinzător, aceasta virtute poate să vina în conflict cu
regulile morale şi sociale acceptate.
Ne amintim de Iisus care a răsturnat
tarabele negustorilor de la intrarea în
templu şi care a apărat-o pe Maria
Magdalena de pietrele dispreţului
public. Purtătorii unei astfel de virtuţi
pot fi ucişi de lipsa de virtute a celor
3
4
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
mulţi şi ignoranţi. Ignoranta e sursa răului, spunea Socrate (ucis şi el de ignoranţa celor mulţi).
In dialogul Republica, Platon defineşte virtutea ca ordine, justeţe, artă adaptată la natura lucrului. E o abordare nu
doar etică ci şi estetică şi chiar ontologică. Aceasta abordare se poate corobora cu ceea ce putem numi, azi, nevoile superioare, din piramida nevoilor umane a lui Abraham Maslow. Si, daca e sa păstram aceasta conexiune (cu piramida nevoilor umane) e necesar să admitem o abordare diacronică (pe verticala) a virtuţii, în legătură cu treptele de dezvoltare
ale fiinţei umane, începând cu nivelul pragmatic, exterior, normativ şi explicit al virtuţii către niveluri mai înalte care tind
sa interiorizeze, să înglobeze dialectic contrariile, să intuiască natura divină a conexiunilor dintre microcosmos şi macrocosmos şi să opereze cu aceste conexiuni.
Prin urmare, virtutea, ca orice alta valoare, poate avea înţelesuri aparent diferite, în funcţie de auditoriul (receptorul) căruia îi este adresat mesajul, de nivelul său de înţelegere. Iluzia interesului unic şi a definiţiilor universal valabile
reprezintă doar o etapă a epopeii cunoaşterii umane.
VALORIFICAREA POTENŢIALULUI
EDUCATIV AL ARTEI PRIN MUZICĂ
prof. VIORICA MIRON
Arta este proprie omului.
Dintotdeauna arta i-a servit omului la
constituirea propriei imagini şi la
situarea sa în timp şi spaţiu. Arta nu
cunoaşte nici frontiere geografice,
nici limite temporale, ci îşi confundă
originile, existenţa şi durata cu cele
ale societăţilor omeneşti.
Să nu uităm că arta este prezentă în toate domeniile culturii şi ale
cunoaşterii, iar încercarea de cuprindere a acestui imens domeniu oferă
iubitorilor de artă, de frumos, posibilitatea multiplelor modalităţi de
abordare.
Manifestare a frumosului artistic, muzica a fost considerată un
mijloc esenţial de cultivare spirituală
a omului, de identificare a unei personalităţi integre şi armonioase. Funcţia sa comunicativă se întregeşte
armonios cu cea expresivă, cognitivă,
estetică, educativă; oferind posibilităţi multiple de modelare a fiinţei
umane. Necesitatea educaţiei muzicale este un fapt ce nu mai trebuie demonstrat, fiind susţinut de adevăratele virtuţi ale artei muzicale ele devenind „forţe modelatoare ale fiinţei
umane numai dacă sunt cultivate”.
Arta muzicală reprezintă una din
valorile fundamentale ale omenirii.
Prin muzică se cultivă funcţiile de bază ale vieţii umane, cea de
cunoaştere şi cea de creaţie, din care
derivă binele şi frumosul.
Din păcate, educaţia muzicală, cunoaşte o perioadă de declin.
Redobândirea statului muzicii de
disciplină cu înalte valenţe formative
şi racordarea ei la tradiţiile valoroase
ale învăţământului românesc devin
astfel imperative ale reformei care au
şi valoarea unui act recuperator.
Trebuie să milităm spre o
înţelegere a locului muzicii în învăţământul românesc, deoarece ea are
menirea de a face legătura copiilor cu
universul tulburător al artei sunetelor.
A vorbi despre importanţa pe care
predarea cântecului o are în munca
de instruire şi educare a copilului, de
vârstă şcolară mi se pare inutil. Au
făcut-o alţii cu competenţă, în toate
împrejurările, pornind de la rezultate
şi fundamentându-şi aprecierile pe
realităţi.
Să ne întoarcem privirea
asupra repertorului românesc de cântece, asupra marilor compozitori de
muzică pentru copii. Unii dintre ei au
fost cadre didactice valorificând
practic la clasa de elevi fiecare cântec
şi apoi dându-i drum liber către
circuitul repertorial. Este imperios
necesar ca educatorii să dedicăm
câteva minute din lecţia de predare a
cântecului, cunoaşterii vieţii şi
activităţii acestor modelatori de perle
artistice menite să îmbogăţească viaţa
spirituală a copilului. Marele
pedagog şi muzicolog George
Breazul,
preciza
că
predarea
muzicii… trebuie să ţină seama de
condiţiile psihologice specifice ale
copilului român, de ambianţa etică,
perativele etnice şi naţionale româneşti. Cartea de muzică a puiului de
român trebuie să derive din atmosfera
de vrajă a cântecului popular românesc şi prin omenia proprie firii româneşti, cuprinsă în cântecele şi jocurile poporului, să urmărească necurmat realizarea idealului educativ al
spiritualităţii româneşti.
Asistăm tot mai mult la o
degradare a cântecului autentic, de
calitate, izvor de idei şi emoţii care
deschide calea spre desăvârşirea procesului de formare a personalităţii
copilului de azi. Dar am convingerea
că fiecare om de şcoală ştie că numai
cântecele cele mai bune vor pătrunde
în conştiinţa copiilor, în urma unui
proces de asimilare conştientă şi afectivă. Adevăratele cântece s-au născut
dintr-o temeinică cunoaştere a specificităţii creatoare născută din procesul
de muncă al copilului şi pentru copil.
Este foarte important ca
educatoarea, învăţătorul, profesorul
de muzică să găsească materialul cel
mai potrivit, ca formă şi conţinut,
tuturor categoriilor de copii şi şcolari.
Această rigurozitate manifestată porneşte din cunoaşterea practică a procesului de muncă cu copilul. Foarte
multe obiceiuri, tradiţii, cântece pot fi
regăsite în manuale, culegeri, îndrumări metodice vechi, păstrând în ele
girul timpului care le-a deschis drumul larg din generaţie în generaţie.
Poporul român a păstrat forma originală a obiceiurilor, datinilor, creaţiilor materiale şi cultural artistice. Prin
intermediul folclorului muzical, poporul român şi-a cântat dragostea,
jocul, dorul, durere, eroii, însoţindu-şi
fiecare moment al vieţii prin cântec.
Să ne întoarcem privirea asupra folclorului local, să învăţăm copiii adevăratele valori ale creaţiei artistice.
Lohanul, nr. 1
În activitatea didactică cu copiii am constatat
unele dificultăţi privind modul de receptare a culturii
artistice. În acest scop am iniţiat şi desfăşurat diverse
tipuri de activităţi artistice care să contribuie la formarea sensibilităţii estetice. Dragostea pentru folclor, pentru cântecul popular românesc am cultivat-o în rândul
copiilor prin participarea la viaţa muzicală a localităţii,
alături de formaţii artistice şi interpreţi de prestigiu în
cadrul festivalului care se desfăşoară în fiecare an.
Disciplină interculturală prin esenţă, educaţia
muzicală oferă posibilităţi multiple de transfer spre alte
domenii, contribuind la apropierea dintre oameni, dintre
naţiuni.
MUZICA FAMILIEI
EUGENIA FARAON
Iată cum cercetează Dumnezeu orchestra creaţiei
Sale, iată strategia Pedagogiei divine pentru ca aceasta săşi poată înălţa notele la gama marii Simfonii cereşti! Vioara, chitara, mandolina etc., sunt familii de coarde muzicale
care trebuie acordate pentru a scoate armonii. În orchestra
lumii, familia noastră e o mandolină (să zicem) veche,
dezacordată, cu strune rupte, uitată într-un ungher. Compozitorul, supremul virtuoz, nu are linişte până nu repară
mandolina pentru a-i reface armonia originară, capabilă de
a reda notele Duhului Sfânt. Dar familia de coarde nu realiza că s-a dezacordat, notele false le-a perceput ca armonii, iar mai târziu, când Scripcarul a început să strângă
corzile în căluş, să le acordeze şi să exerseze pe ele, familia a receptat aceste intervenţii ca note chinuite inutil şi
false. Meşterul a ales întâi o strună mai subţire, neluată în
seamă, şi a ciupit la ea de ieşea fum; coarda răzvrătită a
ripostat cu ţipete, nu înţelegea de ce tocmai ea nu e ca celelalte – adică în falsă armonie - dar Virtuozul, tenace,
exersa pe ea până îşi zdrelea degetele. Celelalte coarde,
latente muzical, asistau curioase la ciudata lucrare, crezând că piţigăiata lor surată, încercată de Scripcar, nu-i
normală, că ea e cauza dizarmoniilor, nicidecum şi ele!
Deja această strună începe să scoată primele note de iubire, disparate, distonând cu restul coardelor, dar redând
cântecul minunat al naturii şi creaturilor lăudând. Compozitorul acestor game. Atunci Meşterul trece la restaurarea
altei strune, şi tot astfel le vine rândul la toate – completând şi cu noi coarde - până repară mandolina în întregime,
pentru a-şi aduce propria contribuţie la Simfonia lumii în
marele concert de slavă şi bucurie. Va readuce şi falsele
interpretări din istoria muzicală a acestei familii – notele
rătăcite, pierdute în dizgraţia Virtuozului – la armonia
originară pentru care au fost create,ca toate să ajungă pe
Portativul veşniciei. Cât priveşte restaurarea întregii orchestre, a comunităţii instrumentelor, tactica folosită e
Noiembrie 2007
aceeaşi, adică a ciupirii câte unui instrument până percep
şi celelalte tonul dat de bagheta Dirijorului şi, chiar dacă
murmură la acordaj, ajung – fiecare pe partitura sa – la
unitatea Armoniei … Coda contutti.
Veţi spune: “da, şi ce-i cu asta, ce să înţeleg eu de
aici?! Vom înţelege cuvântul lui Dumnezeu care ni se
adresează direct : “ N-am venit să aduc pacea, ci sabia.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de
mama sa, şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea ca
vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.“ (Mt.10, 34-36), căci
simpla prezenţă a lui Dumnezeu într-un suflet naşte dezbinare, ceilalţi din jur îl privesc ca pe un intrus! De exemplu,
într-o familie, în care generaţii inconştiente au uitat Cine
le-a adus pe această lume, şi scopul pentru care au fost
creaţi, trăind robotic, captive aparenţelor exterioare, se
naşte un exemplar ciudat, alcătuit fizic şi psihic total diferit de ceilalţi membri, aceştia îl marginalizează. Oaia neagră” le întoarce viaţa pe dos, derutându-i de la felul lor de
a fi, solicitându-i cu nesfârşitele ei boli şi frământări existenţiale la care ceilalţi nu pot răspunde, dar nici nu sunt
interesaţi, văzându-şi de interesele obişnuite Se plâng peste tot că le-a căzut pe cap un astfel de copil ce nu seamănă
cu ceilalţi care, slavă Domnului, sunt reuşiţi! Dar treptat,
PUTEREA EXEMPLULUI acestei vieţi trăite altfel, şi
experienţa acestui suflet în cunoaşterea şi apropierea de
Dumnezeu, în contextul secularizat al familiei, va vindeca
şi pe ceilalţi membri. Fiecare familie, mai devreme sau
mai târziu, va primi într-un fel unic acea “antenă” capabilă
să recepteze mesajele cereşti, să conştientizeze progresiv
colaborarea (de rugăciune şi jertfă) cu Artizanul mântuirii.
Chiar dacă la început familia nu va înţelege relaţia celuilalt cu Dumnezeu, ba îl va urâ pe acesta pentru activităţile
sale evanghelice, în loc să contribuie la prosperitatea casei,
treptat va accepta “jertfa”.
Prin aceste exemple Dumnezeu bate şaua să priceapă calul! “Dacă Iisus a preluat conducerea firii tale, va
avea grijă să-ţi permită atâta păcat cât ai nevoie ca să fii
smerit, El îţi va da tot atâta neprihănire câtă ai nevoie”(zice Richard Wurmbrand) şi aş adăuga eu, câtă neprihănire este nevoie pentru a te putea mântui! Căci “bogăţiile vremelnice sunt câştigate prin cereri, darurile spirituale
prin renunţări” spune acelaşi autor.
5
6
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
HAIKU-URI Eugenia Faraon
Crengi sfâşie Branches are tearing
ceaţa strânsă pe luncă.
the fog wrapping the river meadow
Raţele-n zare. wild ducks in the distance.
Un val de omăt A wave of snow
atârnă de streaşină… hangs of the eaves…
Altă filă-n carte. Another leaf into the book.
Strângând bostani – Gathering pumpkins printre fulgii rătăciţi among the stray snow flakes
culorile verii. the colours of summer.
‘Strada Plantelor’ – ‘Plant Street’ caut zadarnic printre I’m seeking in vain among
beton şi claxoane! concrets and hootings!
Vis cu îngeri. A dream about angels.
Tata urcă scara străvezie Dad mounts the pellucid
staircase
fără toiag. without his staff.
Păşind alături – Waking side by side sub fiecare salcie under each weeping willow
o altă casă. another abode.
Hornurile The chimneys
ţintesc spre constelaţii. aim at constellations.
Urlă un câine, A dog is howling.
Praful de pe drum The dust on the read,
buimăcit sub Tărie - cofused under Nature’s force dansează spre cer. Dances to the sky.
MIC DICŢIONAR
ECOLOGIC
,,ABC-UL MEDIULUI“
A ,,Adeseori te înşeli dacă te
iei după coaja copacului.’’
Abur poluant = amestec de vapori de apă şi aer, degajat în atmosferă în timpul unor procese industriale,
care conţine poluanţi solizi (aerosoli),
lichizi sau gazoşi. Prin condensare pe
frunze, aburul poluant afectează ţesuturile vegetale sau animale; când se
degajă în apropierea unor biocenoze
şi antropocenoze, aburul poluant produce atât afecţiuni morfofiziologice
asupra ţesuturilor şi organelor afectate, cât şi stare de disconfort.
Aciditate = constanta chimică
ce arată conţinutul total de acizi al
unei soluţii şi care se exprimă prin
concentraţia de ioni de hidrogen a
acesteia. În ecologie cunoaşterea acidităţii unui mediu de viaţă (apă, sol)
prezintă importanţă deosebită în stabilirea calităţii factorilor abiotici cu
care vin în contact organismele vii.
Aclimatizare = proces fiziologic complex datorită căruia un organism poate să-şi desfăşoare normal
viaţa în condiţii climatice diferite faţă
de cele la care era adaptată. Aclimatizarea este o fază a adaptării. O specie
aclimatizată se poate reproduce în
noul mediu, fără intervenţia omului.
Acomodare = proces prin care
un organism (sau un organ), o specie
îşi modifică forma, structura sau fun-
cţia, pentru a rezista unor condiţii noi
de viaţă prin apariţia de caractere noi
(modificate). Acestea sunt reversibile
şi nu se transmit urmaşilor, deci nu se
modifică genotipul.
Acumulare de poluanţi = fenomen de acumulare a poluanţilor în
apă, aer, sol şi organismele vii prin
aportul repetat şi de durată al acestora; poluanţii provin din activităţile
industriale, de transport, menajere,
precum şi din pesticide;
Aerosoli = microparticule solide sau lichide într-un mediu gazos
(ex. în atmosferă) şi care au o viteză
de cădere neglijabilă; se pot pune în
evidenţă prin difuzia luminii pe care
aceste microparticule o produc. Ex.
ceaţa, fumul din aerosoli care modifică compoziţia atmosferei, poluând-o;
Aer contaminat = aer care conţine poluanţi deosebit de periculoşi
pentru desfăşurarea vieţii;
Aer poluat = aer care conţine
poluanţi în concentraţii ce determină
efecte nocive sau care produc disconfort;
Aisberg = gheţar plutitor de
proporţii uriaşe, desprins din calota
de gheaţă polară. Pe aisberg se pot
întâlni unii reprezentanţi ai faunei
arctice: potârnichea polară, huhurezul
alb, iepurele polar, vulpea polară,
ursul polar;
Arid = uscat, neroditor, sterp;
Azot = element chimic gazos
care se găseşte în atmosferă în proporţie de aproape 80%.
DANA-ANGELICA COZMA
Glasul meu către Iisus
Înger de-aş fi
sub pieptul meu te-aş ocroti
ca pe o inimă sângerândă,
pură, deschisă de cer
te-aş zidi înlăuntrul şoaptelor
Să fii Izvorul de Cuvânt Ceresc,
răspuns cristalizat în jertfă
rugăciunii mele
şi te-aş ţine-jar
în glasu-mi rece,
având neîntinat
în inima-mi străpunsă,
cu ochi mângâiaţi de lacrimi,
cu privirea dezgolită,
pierdută în gol,
iar bătăile ceasului
alunecându-i domol
într-un cântec străin
corzilor buzelor mele,
va răsfrânge timid
paşii unui ocean de lacrimi
peste umerii razelor-catedrale
ale firilor îmbătate de vreme
Să fi,
ochiul lacrimilor mângâiate,
Cuvântul Ceresc al Izvorului de
iubire sublimă.
CRISTINA LAZĂR
clasa a XI-a F1 Huşi
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
LA LUMIERE DE NOTRE
RESURRECTION
OLARIU ELENA Răducăneni
Moto: "La priere de l humble va penetrer les nues"
Je suis nee et j avance en fuite par l herbe imberbe couverte de l aube d avant le lever du soleil et mes
mains, je les lave au fond de la fontaine invisible pour le
regard humain, j en fais l eau acharnement sortir, car mes
bras sont fatigues.
...je suis nee et avanceen fuite aux pieds nus par
la terre laboure, mes pieds se nourrissentdes vitamines de
cette ancienne terre que les parents de mes parents m ont
donnee en heritage pour que les autres a venir ne soient
pas affames...
...je suis nee et je grandit tout en lavant mes joues
dans l eau bleue de la mer ou dans l azur du ciel et il me
semble d avoir attrape le soleil dans mes paumes; mais
mes paumes en restent vides, de mes doigts eloignes s
ecoulant de l huile sacre, de l aube eu du sang... Plus lucide que jamais, je vois le soleil miroiter dans la lumiere
calme de l eau et je me rends comple maintenant de mon
impuissance...
...je suis nee et je grandit tant en regardant les
Culoare
sommes des montagnes couvertes ou pas de sapins, de
chenes et plus sage que jamais, je vois l impuissance de
ma terre a tenir bon sans le liant donne par Dieu et alors je
m agenouille en plurs en bas des montagnes...Pas vaincue,
mais impuissante. Mais serait- ce possible que ma terre s
eleve la ou le sommet de la montagne rencontre le ciel? A
la feur immortelle des neiges il lui a fallu meme des
milliers d annees pour arriver dans un coin de terre, pur
que la grain de sa fleur, cachee aux yeux du Maître,
pousse, dure a travers les temps...La-bas la pierre est aride;
arriver du noir de la pierre a la lumiere du soleil ei celui-ci
te mourrit tous les matins acev l aube qui tombe, cela vaut
mieux que ton semblable qui cherche a apaiser tes
souffrances...
...je suis nee et je pousse dans un champs ou les
petits grain se preparent continuellement a germiner, et le
parfum de ma fleur, souvent tombee par terre, embaume l
horizon et l envahit d un sommeil feerique...
...je suis nee et je pousse et je touche de mes bras
les nues et parce que j ai peur, je te supplie, Seigneur, de
me laisser icic, par terre... Que je t aime autrement que les
autres l entend seulement le vent et la pluie, car mon crie
arrive jusqu a Toi et lave mes joues des larmes
salees...Cette aube nourrit et enivre la terre m endormant, s
endormant, revant a la fois la Lumiere, Ta Lumiere sans
laquelle demain on ne sourait plus etre eveilles.
...et je T en remercie, Dieu!
NUCUL DIN
FUNDUL GRĂDINII
Am adunat, în priviri
Toate culorile universului
OLARIU ELENA Răducăneni
Din apă, de pe cer
De pe aripile păsărilor
De pretutindeni unde ochiul
uman a pătruns
Şi le-am trecut prin lucrurile
noastre
Universul a devenit mai colorat
Pe palma lui am aşezat
O culoare în plus
Culoarea sufletului meu.
DRAGOŞ VLADĂU
clasa a VII-a Creţeşti
Moto: Pământul străbun este cea mai curată lacrimă din univers. (Ioan ALEXANDRU)
O veche legendă a satului
acesta, unde şi eu îmi duc bătrâneţile
de pe o zi pe alta, spune că era o bătrână a cărei lungime de ani o uitase
până şi bunul Dumnezeu care stătea
şi priveghea pe prispa din faţa casei
ca poate într-o zi s-o milostivi de ea
bunul Părinte şi-o va slobozi de
această neputinţă, căci trebuie să vă
spun, nici cu cârja nu se mai putea
deplasa, cât despre vedere, aceasta i
se scurtase de tot...
E drept, înflorise din grădina
trupului său şapte feciori şi unsprezece fecioare dar acum, la rându-le,
chemaţi de bucuria lăuntrică a
dragostei, fiecare îşi avea familia sa,
bătrâna bunică Adela, căci aşa o
chema, rămânând singură cuc, singu-
ra-i
alinare
fiindu-i
ciripitul
păsărelilor care-şi aveau sălaş în merii din grădină sau ţipătul strident al
ciocănitoarei atunci când scârţâia
poarta... Scrutând zarea cu lumina
ochilor din ce în ce mai mică bătrâna,
într-o tăcere mută, stătea şi se ruga,
jelindu-şi singurătatea. Şi parcă de
teamă să nu rămână casa şi ograda
pustie, se ruga ea aşa în taină:
- Fă-mă, Doamne, după plecarea din această viaţă, un nuc mare
cu optsprezece braţe, să pot priveghea
curtea şi grădina, casa şi florile, să
văd când îmi vin odraslele în bătătură. Şi pe nepoţi, când aleargă de jurîmprejurul casei, să le deschid poarta
cu suflarea vântului fără ca balamalele să ruginească vreodată. Şi la umbra
ramurilor mele, să-şi odihnească ei
oboseala trupului aducându-şi aminte
de anii copilăriei. Să râdă şi să plângă
împreună şi să se bucure de roada
copacului acestuia, miezul poamelor
sale fiind leac de însănătoşire. Şi de
pomenire...
Intr-o zi, venise pe furiş trufaşa Moarte şi o slobozi pe femeie de
greutatea bătrăneţii, lăsând şi casă şi
ogradă şi frumuseţe de livadă
singurătăţii şi tristeţii căci copiii,
după ce o conduseră pe ultimul drum,
7
8
Lohanul, nr. 1
îndreptase spre locuinţa lor. Nimeni
însă nu observă că, în livada din grădină răsări- ca prin minune- un pui de
nuc, de toată frumuseţea; de altfel
care creştea mai abitir decât toţi ceilalţi pomi existenţi: cireşi, pruni, vişini, caişi, meri şi peri. Cine trecea pe
acolo şi vedea nucul din mijlocul
grădinii spunea că a căzut din pliscul
vreunei cioare şi că-i bine să-l taie
sau să-i schimbe locul pentru că umbreşte prea tare grădina şi înăbuşă
copacii.
Copiii, cât mai cu seamă nepoţii, când se adunau vara în vacanţă
se bucurau nespus de existenţa acestui copac prin minune răsărit, pentru
că pe ramurile sale nu erau spini, era
uşor de escaladat, ba chiar îşi făcuseră şi un scrânciob dintr-o frânghie.
Unde mai pui că tot acolo îşi găsise
sălaş şi o frumuseţe de veveriţă neagră, a cărei coadă nu se mai oprea din
lungime şi, tot căutând ei s-o prindă,
ea sărea de pe un ram pe altul şi iuteaşa trecea ziua- cât era era de lungă şi
călduroasă, seara câzând frânţi de
oboseală. Cum să tai aşa minune de
copac când el aducea numai bucurie
familiei!
Dar dacă în familie nucul
aducea deopotrivă bucurie copiilor,
roadă bogată de nuci din care făceau
plăcinte şi colivă, şi aduceau jertfă
spre amintirea străbunilor şi liniştea
întregii familii, nu tot aşa gândeau
unii vecini, care se vede că pusese
gând rău copacului. Aşa se face că
doi vlăjgani, fără frică de Dumnezeu
şi de nici un folos satului, îşi ziseseră
să taie copacul că prea se zbenguiesc
copiii într-însul şi de la înălţimea lui
ar putea fi zăriţi atunci când fac vreo
fărădelege.
Să tai tulpina pomului însă
nu era lucru tocmai uşor. Ferăstrăul
făcea zgomot mare şi trezeau câinii şi
săreau oamenii să vadă ce-i şi cum.
Apoi odată doborât copacul, satul
avea să afle şi se punea pază grădinii... Pentru că chiar dacă nu era nici
un fecior în bătătura casei, locuinţa cu
grădina şi florile, se aflau în mijlocul
satului, ca un străjer mereu de veghe
şi orientare. Cât despre nucul din grădină, crescuse aşa de mult că întrecea
pe mulţi alţii în înălţime şi mărime
cum nu se mai afla altul în sat. Ba
chiar oamenii făcură o cărare prin
dreptul lui, nu de puţine ori
odihnindu-se când se întorceau de la
coasă, adierea molcomă, uneori aspră
Noiembrie 2007
a vântului şi unduirea ramurilor
odihnindu-le oboseala trupului.
- Cel mai vine, zise unul din
ei, e să-i tăiem unul din braţe. Că
doar ştii, dacă-i tai nucului un crac,
într-un an se usucă întreg copacul.
Zis şi făcut. Se îmbrăcară cei
doi cu nişte haine ponosite, luară cu
ei ferăstrăul şi sărind gardul grădinii,
călcară uşor, să nu stârnească câinii
şi, nici una, nici două, zdup, se urcară
tocmai în vârful copacului. Acum nu
le mai trebuia decât să se apuce de
lucru: să doboare unul din cele optsprezece braţe ale falnicei coroane a
nucului.
Şi atunci când se credeau ei
mai siguri pe sine şi pe fapta lor, iacătă uşa de la paravanul casei se deschise deodată şi din prag începu să strige
ca din gură de şarpe o femeie:
- Săriţi oameni buni, hoţii!!... Săriţi, Hoţii doboară copacul!!!
- Măi, să fie, zise unul din
ei! Asta pare să fie baba, bătrâna stăpână a casei. Dar asta este oale şi
ulcioare acum...Cine o fi muierea
care strigă ca ieşită din minţi?!
Pe celălalt însă îl apucă un
tremur şi scăpă ferăstrăul din mână.
Se vede treaba că mai avusese el întâlniri cu stafiile şi de teamă să nu-l
strângă de gât, se îngheboşi cu gând
să sară.
- Ce faci? zise celălalt.
- Nu-i a bună, cu femeia din
prag. Nu ştiu eu ce legătură este între
ea şi nucul acesta, dar mie nu-mi mai
trebuie nimic! Şi coborând, o luă la
sănătoasa.
Celălalt, ce să facă de unul
singur? Nu peste multă vreme avea să
răsară luna şi să-l întâlnească vreun
drumeţ pribeag. Mai bine să plece şi
el, rămânând a se întoarce altădată. Şi
nu pricepea el ce fusese cu femeia
aceea din pragul casei: fusese stafie
sau era acasă unul din copiii bătrânei...?! Cât despre ferăstrău, acest se
opri în tulpina nucului, rănindu-l
uşor, semn că un om cu inima neagră
voise să-l doboare. Şi deşi trecuse
multă vreme de atunci, şi astăzi se
mai poate vedea pe tulpina lui o cicatrice în formă de inimă, din care continuu curge un fel de lichid lipicios,
galben şi limpede, al cărui miros uşor
şi discret îi face pe oameni să ţină
drumul drept noaptea, să nu se rătăcească, lichid despre care bătrânii
satului spune că ar fi chiar lacrimile
bătrânei aceleia care salvase viaţa
copacului cu propriul său trup. Căci
din acea noapte vedenia nu a mai
apărut nimănui niciodată, dar oamenii
satului şi copiii au înţeles că nucul
acela nu era altcineva decât bătrâna
mamă Adela, căreia Dumnezeu îi
îndeplinise rugămintea şi rămase să
vegheze continuu asupra locurilor
acelea.
Cât despre hoţi, acesta le fuse un leac de îndreptare dar şi de
sminteală, căci de câte ori treceau
prin preajma nucului, se uitau de o
parte şi alta a drumului şi o luau la
fugă...Pesemne mai vedeau şi acum
chipul femeii din prag, nimeni aflând
până în zilele noastre cine săgetase
inima copacului cu ferăstrăul şi nimeni plângându-se că ar fi fost al
său...
Cât despre mine, eu doar au auzit
povestea acesta, nu am trecut să văd
de mai există bătrânul nuc. Dar cu
siguranţă, de există povestea, a existat
şi nucul din poveste....
Lohanul, nr. 1
Prezentare de carte
UNUL DIN CEI
DE DEMULT
Stareţul GAVRIIL
de SFÂNTUL SIMEON
KHOLMOGOROV
Tipărită cu binecuvântarea
P.S.
Justinian,
Episcopul
Maramureşului şi Sătmarului, la Editura „BUNAVESTIRE”, Bacău,
1998, „Viaţa Stareţului Gavriil” este
cunoscută în limba română prin traducerea din limba engleză a lui Paul
Daniel.
Foiletând paginile volumului
autobiografic, aflăm că sfinţii, nu au
fost şi nu sunt poveşti transmise pe
cale orală sau scrisă, ci sunt realităţi
confirmate, până la urmă. De chiar
„elitele” eclesiastice şi intelectuale
ale vremii. Puţini sunt creştinii adevăraţi iar unul ca Părintele Gavriil face
parte dintre acei „sfinţi de demult”,
dintotdeauna, chiar dacă existenţa sa
pământească aparţine sec. XX; pentru
cei care l-au cunoscut rămâne o dulce
mângâiere a sufletului, prin chipul
său minunat, prin „severitatea proprie a personalităţii de stareţ, prin
vigoarea trupului, zâmbetul luminos
de pe chipul său, cărunţirea înainte
de vreme care dădea ochilor săi o
limpezime profundă.(…) Imprimată
prin statură, aşadar, ca fire părintele
Gavriil era blând iar simplitatea sa şi
modestia hainelor şi a locuinţei nu te
alunga; din contra: abia atunci cel cei trecea pragul, pentru a se mărturisi,
realiza că la Dumnezeu nu banul,
funcţia socială sau strălucirea briliantelor era alegerea pentru a intra în
împărăţia sa, ci prin credinţă, credinţă
adevărată.
Dacă biografia Stareţului
Gavriil, apărută în ajunul Revoluţiei
Bolşevice, s-a voit a fi distrusă, cum
se voia şi distrugerea Credinţei Ortodoxe şi da că timp de 50 de ani nu s-a
ştiut nimic.
OLARIU ELENA, Răducăneni
Noiembrie 2007
NEBIRUIT DE NOAPTE
de TERTULIAN LANGA
Moto: Nimic nu e întâmplător în viaţă. Orice clipă de viaţă
pe care mi-o acordă Providenţa poartă în ea un har şi reprezintă aşteptarea binevoitoare a lui Dumnezeu şi şansa noastră de a-i răspunde. (TERTULIAN LANGA)
Apărută la Editura LIR- Iaşi, în anul 2005, prefaţată de Academicianul Alexandru Zub şi de părintele profesor Cornel Cadar, redactorul revistei romano-catolice „Lumina creştinului”, volumul Nebiruit de noapte
cuprinde evocări dramatice trăite de Monseniorul Tertulian Langa în închisorile comuniste, motivaţia fiind „credinţa şi nădejdea neschimbată” în
Dumnezeu Atotputernicul; indiferent de orientarea politică a acelor vremuri, indiferent de orientarea religioasă, la Dumnezeu existând un singur
Fiu- Iisus Hristos, şi, un singur templu- Biserica vie, prin care Fecioara Maria mijloceşte pentru mântuirea noastră la Domnul.
Vieţuitor, aşadar, sub regimul comunist, supravieţuitor mai bine
spus, încă din adolescenţă, Tertulian Langa are ca formator spiritual pe viitorul episcop Ioan Suciu- şi el martir al ateismului comunist, care, alături de
alte victime (Monseniorul Vladimir Ghika, ep. Vasile Aftenie, ep. Tit-Liviu
Chinezu), află ce înseamnă eliminarea lui Hristos din viaţa socială prin noua ideologie şi „cât de mult poate fi mutilat sufletul uman”, întreaga
societate de altfel, fără Biserică, fără Sfânta Euharistie, nu în ultimul rând,
cultul Fecioarei Maria, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu.
Eliminarea de aproape sută la sută a intelectualităţii şi promovarea
elitelor comuniste este una din reacţiile umilitoare ale comunismului faţă de
valorile acelor vremi (1946), autorul, proaspătul asistent al Facultăţii de
Filozofie a Universităţii din Bucureşti la doar 24 de ani, simte din plin atitudinea brutală, distrugătoare psihic şi fizic a regimului hrănit cu „prezenţa
trupelor sovietice”, Biserica în general, biserica greco-catolică în special,
având a cunoaşte o perioadă de declin şi fiind nevoit să renunţe la cariera
universitară, retrăgându-se la ţară, ca simplu cetăţean şi lucrător al
pământului. Nu este lăsat să frământe pământul cu propriile sale mâini şi să
se hrănească „din sudoarea frunţii sale”; considerat anticomunist, i se face
dosar penal pe motiv că are relaţii cu Episcopatul catolic şi Nunţiatura şi, în
urma cercetărilor interminabile primeşte pedeapsa maximă: 15 ani închisoare muncă silnică. Aceasta nu pentru că ar fi avut o vină anume ci, „pentru că
avea o logică creştină şi patriotică”
„Am înţeles că-mi voi petrece viaţa, pe timp nelimitat, în închisorile create de regimul comunist, dar eram împăcat: urmam traseul Sfintei
Providenţe…”, spune autorul şi, mai departe descrie momentul: ”…era în
Joia Sfântă a anului 1948”, „când timp de vreo două săptămâni eram bătut
zilnic”…”cu ranga şi ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe
şi la palme” fără a i se face vreo anchetă, a-şi afla vina pentru aceste „cercetări în tortura fizică”, pregătindu-l să „ajungă mai moale la anchetator”.
Sau, îi găsiră cumva o vină: fanatism. Cum să poată rezista acestor
atrocităţi?! Doar o nebună credinţă în Iisus Hristos îi ţine trează conştiinţa;
doar Iisus este singurul care-i aude răcnetul mut de durere şi sfâşiere, răcnet
pe care călăii nu au cum să-l audă şi nici perceapă, din acest chin al trupului
fiind trezit de o „dulce mireasmă” venită prin har divin, mireasmă însoţită
de celebrarea unei sfinte liturghii nevăzută de ochi omenesc…
Considerând că după atâta teroare a fost „domesticit”, este chemat
de anchetator să dea declaraţie: ”..banditule, dar nu scapi de aici până nu dai
tot ce ţii ascuns în tine. (…) Scrii tot ce ai trăit în viaţă; tot despre mama,
despre tata, despre surori şi fraţi (…) Episcopi, Preoţi, Călugări şi Călugăriţe (…) nu te opreşti până n-ai terminat hârtia. Ai 500 de pagini”.
Rămânând hârtia neatinsă, începe iarăşi corvada: alergarea, în pielea goală, într-o cameră de trei metri pătraţi, urmărit de căţeaua eroină Diana, gata mereu să-l sfâşie. Şi pentru că „nici chiar Maratonul acesta” nu l-a
doborât, începe alte noi experienţe „ca subiect de anchetă”, ca poate, poate
va hotărî să-şi dezlege limba… De nedescris aceste orori prin care sunt ne-
9
10
Lohanul, nr. 1
voiţi să treacă condamnaţii la muncă silnică, atrocităţile
acestea lăsând urme de neşters asupra trupurilor din ce în
ce mai slăbite de foame şi chin: „Cu o baghetă de lemn se
scormonea în gură, sub limbă, şi pe la gingii, ca nu cumva
bandiţii să fi ascuns ceva. (…) Cu aceeaşi baghetă ne sfredelea în nări, în urechi, în anus, (…) ea rămânând
neschimbată pentru fiecare om, ca semn al egalitarismului
care asigură aceeaşi normă pentru toţi”
Din închisoarea de la Jilava deţinuţii, cu lanţuri la
picioare, sunt mutaţi în închisoarea de izolare maximă,
ZARKA- un pavilion de spaimă al temniţei de la Aiud.
Celula în care a fost introdus deţinutul Tertulian Langa,
alături de ceilalţi confraţi, „nu conţinea nimic: nici pat,
nici pătură, nici pernă, nici masă, nici scaun, nici rogojină.., nici măcar ferestre” „Eram îmbrăcaţi cu pielea şi înveliţi cu frigul”, spune autorul. Şi după câteva zile de frig
îngrozitor, de „iarnă rece est-europeană” primesc nişte
pantaloni rupţi şi răriţi, „o cămaşă cu mânecile scurte, un
chilot, o zeghe obosită şi o pereche de bocanci cu totul
scorojiţi, fără obiele şi fără ciorapi”. Aşa trebuiau să supravieţuiască cei care-l iubeau pe Dumnezeu şi aveau curajul s-o spună deschis, fără menajamente. Dar, spune în
continuare deţinutul Tertulian Langa, fiul adoptiv al Mântuitorului Iisus Hristos, „eram mânaţi de tainica voinţă a
neamului de a rămâne în istorie şi de menirea Bisericii de
a rămâne vie”.
„Ştiam că trebuie să supravieţuiesc, spune autorul, ca să depun cândva mărturie”. „Am ajuns să cred în
ceea ce-mi închipuiam c-ar trebui să fie libertatea” (…) şi
dacă bisericile noastre surori continuau „să rămână confiscate, iar turma se împuţina mereu, ucisă de promisiuni”,
„Domnul Hristos a biruit numai când a putut rosti, cu ultima suflare: „Săvârşitu-sa!”…Şi, ca să nu mor, cu fiecare
pas cu care înaintam în lungimea zilelor, interminabile,
„scandam în gând o rugăciune, alcătuiam litanii, poeme,
rememoram din Psalmi.
Aşa s-au strecurat, „împleticindu-se spre moarte”
şaptesprezece săptămâni de anchetă, supravieţuind cei ce
au avut tăria şi puterea să se mişte continuu, din cei 80 de
oameni câţi au intrat în închisoarea de la ZARKA, supravieţuind abia 30. Singura vină a acestora fiind loialitatea, până la ultima suflare, faţă de Dumnezeu Atotputerni-
Noiembrie 2007
cul, credinţa într-o lume bună, care nu dramatismul terorii
biologice poate înfrânge voinţa şi harul ca şi minunile pe
care le face să răsară la tot pasul Dumnezeu, minuni considerate fantasmagorii sau curată nebunie, pentru că „nimic nu este întâmplător în viaţă. Orice clipă de viaţă pe
care ne-o acordă Providenţa poartă în ea un har şi
reprezintă aşteptarea binevoitoare a lui DUMNEZEU şi
şansa noastră de a-i răspunde, sau poate temeritatea de a
refuza…”
În continuare, volumul NEBIRUIT DE NOAPTE
cuprinde note şi aprecieri semnate de valori inestimabile
într-ale scrisului, printre ei întâlnind şi pe scriitorul
Constantin N. Străchinaru, fiu al satului Bohotin, comuna
Răducăneni, judeţul Iaşi dar şi câteva îndemnuri pentru
viaţă din binecunoscuta carte „Hrana duhovnicească” scrisă în versuri de Sf. Ioan-Iacob HOZEVITUL, cugetări
„Altă cruce- alte rane”, prin parcurgerea cărora am avea
multe de învăţat pentru un mâine pe care-l putem întâlni
chiar astăzi şi dacă nu vom fi căliţi. Ci doar căldicei în
statornicia în credinţă, de bună seamă, vom cădea uşor în
ispită; căci omul fără Dumnezeu este ca frunza desprinsă
de pe ramura copacului în urma rafalelor de vânt inerente
oricărui anotimp. Atunci „vântul pustiirei” ne va copleşi,
vom fi martorii prezenţi ai suferinţei transfigurate prin
care însăşi Mântuitorul Iisus Hristos a trecut acum 200 de
ani, mărirea şi lăcomia unora călcând în picioare şi cea
mai infimă urmă de viaţă…
„Trăieşte cu oamenii ca şi cum te-ar privi Dumnezeu, şi vorbeşte cu Dumnezeu, ca şi cum te-ar asculta
oamenii” (Seneca), ne îndeamnă Monseniorul Tertulian
LANGA. Astfel de experienţă a avut-o Excelenţa-Sa, acolo, la Aiud, unde, condamnat printre condamnaţi şi judecat
după legile scrise, omeneşti, până la urmă este absolvit de
pedeapsă de cealaltă Lege- nescrisă, a lui Dumnezeu,
LEGEA IUBIRII: de aproapele, a iertării, a milostivirii,
sufletul său bucurându-se încă din timpul vieţii de lumina
harică, ancestrală, Lumină pe care nu tot pelerinul acestui
pământ o poate vedea…
OLARIU ELENA, Răducăneni
Prezentare de carte
GHEMUIT ÎNTR-UN
SÎMBURE
de Valentin TALPALARU
„Înţeleptul s-a aşezat pe o piatră.
„Ce iarbă mustoasă- şi-a spusîntocmai ca-n visul
pe care o să-l am…”
Un soi de pândă împrejur.
Toate: „Ei, orbule, mă zăreşti?!
„Mă va recunoaşte?”
i-a cântat în palmă toiagul
ascunzând rădăcini şi-nfrunzind.
Înţeleptul a oftatLumea cerea
Rodul nepriceperii sale.
Apoi a vorbit.
Şi-a fost zeu. (ZEU ORB)
Volumul de poezii „Ghemuit într-un sâmbure“
al cărui semnatar nu este altcineva decât binecunoscutul
poet Valentin TALPALARU, ascunde privitorului profan
taine de nepătruns cu ochiul liber, poetul fiind aici un însingurat, „născut dintr-un spin”, care, nereuşind să „lumineze în nici o rană”, în cele din urmă ucide o vrabie/ din
porunca lui Dumnezeu” şi ajunge – pe deplin- să cunoască
Lohanul, nr. 1
„ideile lui Platon”.
„Preafericit“ şi „înspăimântat” totodată se pierde
prin mulţimea flămândă de noutăţi cotidiene, „aripile
cocoşându-l” de greutatea celor „văzute” ca şi de „cântul
culorilor” pe care doar poetul le cunoaşte şi ni le relevă
nouă, cititorilor, prin nuanţare cromatică. Simte cum
lăuntrul „îl pândeşte” şi „ se teme de întâlnirea” cu sine; de
aceea caută o portiţă pentru a pătrunde „nimicul cel veşnic” şi „inventează o limbă” cu ajutorul căreia să „se golească de sensuri” – prin Cuvânt, aşadar, care „ţâşnesc din
sine” înspăimântându-l… „Vorbirea în dodii” (Portret în
vitro) după unii, face să „înmugurească ferestrele” sufletului timp în care celelalte rămân umbrite de obişnuitul
lumesc de fiecare zi. „Fântâna” din curte unde altădată îl
vămuiau „depărtările”, îl hrăneşte acum cu lapte şi nu orice fel de lapte, cărările fiindu-i luminate de „licuricii pe
care luna i-a fătat peste noapte”…(Uliţă cu lipoveni)
Poetul ştie că este fiul fiului fiului lui Adam, pământ aşadar şi-i „aduce în palme” femeii sale- cealaltă
jumătate, „seminţe din timp încolţite”, seminţe despre care
vorbesc cărţile sfinte, Vechiul şi Noul Testament, dar care
sunt bine ferecate sub „cheie”. (***). Întâlnindu-se faţă
către faţă cu chiar marele Platon, dar în lumi necunoscute
şi inabordabile nouă, poetul înţelege că frumuseţea cărţii
„înflorite pe os precum ceara/ a prins flăcări, a urcat în
înalt”, altă carne însă, altfel de frumuseţe a acesteia, parte
din sensibilitatea şi naturaleţea sufletului său-„celălalt suflet”, lăsând-o obol lui Dumnezeu şi primind în schimb
„primăvara”…
Pentru credincioşia şi pălirea mândriei trupeşti în
faţa „luminii inabordabile”, Valentin Talpalaru cântă:
„Madrigalul”-osana „pus la bătaie” ce îl echilibrează în
lumea acesta, fiind un original, un iubitor al valsului nu de
puţine ori mut, în bătaia „viselor sale”, „bălaie”,
„privindu-l pocniş” precum „o vinere ursuză” câteodată
venindu-i să se retragă „în pânze de paing”, „ferindu-se de
NICOLAE ISTRATI
– UN PERSONAJ UITAT DE ISTORIOGRAFIE –
prof. MIHAELA LUCA
Înscrisǎ în Regulamentul Organic, ideea unirii
Moldovei cu Ţara Româneascǎ a pǎtruns în mase în timpul
revoluţiei de la 1848, perspectiva realizǎrii acestui deziderat
deschizându-se, cu adevǎrat, în urma semnǎrii Tratatului de
pace de la Paris (18/30 martie 1856). Din acest moment, s-
Noiembrie 2007
11
atingerea braţelor de miere”. „Înţelept şi nesupus „ ca
„într-un cuib de cuc” ce-şi cântă singur locul”, îşi strânge
„vorbele de spus” acestei lumi neavând a-i spune nimic,
dorinţa sa, fiind dincolo, în drumul pe care-l cunoaşte deja,
măsurat cu ruleta timpului, cu inocenţa ce-l caracterizează,
pentru el, frate fiind şi „vânzătorul de la dugheană” şi un
„june fals” şi tinerii care- „pentru nimic toată” duduie să-ţi
spargă timpanele, nu alta. Nu rămâne imun la acestea însă;
înduioşat până la lacrimi, şi le înghite ştiind că roata vieţiiruleta, este gata oricând să se învârtă în loc şi că „nici o
filozofie” nu este aevea dacă „îngerul de la fereastră”, cel
cu „aripi albe”, nu-ţi „împleteşte noaptea domoală”, să
poţi trece peste drum- dincolo- să primeşti „în degete cu
sâmburi de foc”, „semnul blând”, „din ceruri”, să urci sus
cum celălalt sau cealaltă parte a ta a urcat trăgând după
sine „o aripă de smoală”…
În poezia lui Valentin Talpalaru iubirea „izbucneşte ca un mare cireş înflorit, spunea scriitorul Mihai
Ursachi. „Fructele acestor flori vor cădea şi ele la rândul
lor în brazda de la picioarele cerului, vor aştepta şi vor
exploda în alte efluvii de floare”, ca un „Mag” poetul tuturor timpurilor „înnodând în peşteră/ cărările intrării” şi
„însemnând cu o moarte /fiecare întoarcere” (Magul).
„carnea sa”- nemaitrebuindu-i, „s-a făcut subţire / şi a
prins licăr” strălucind „ca o poară spre un cântec”…
O poezie care trebuie citită mai întâi, apoi citită şi
după aceea citită şi înţeleasă, Valentin Talpalaru fiind un
trubadur al cântecului neînţeles dacă nu iubeşti şi nu reuşeşti să pătrunzi tainele ascunse din Cântarea Cântărilor,
veşnica poveste de dragoste cu care începe şi se încheie
trecerea noastră dincolo…
OLARIU ELENA, Răducăneni
au conturat douǎ tabere, unioniştii şi separatiştii, ambele acţionând în sensuri, evident, diferite: primii în vederea împlinirii unirii, ceilalţi împotriva ei. Istoriografia a simpatizat cu
„personajele sale favorite”, iar adversarii unirii au fost stigmatizaţi, lǎsaţi uitǎrii sau mult prea puţin menţionaţi, ei fiind
prezentaţi, de cele mai multe ori, cel mult, pentru a încarna
un exemplu negativ. Acestui tratament a fost supus şi Nicolae Istrati, personaj foarte influent în epocǎ, care, în preajma
unirii, s-a impus ca principalul ideolog separatist, dupǎ ce,
iniţial, fusese unionist.
Una dintre cele mai interesante figuri moldoveneşti
ale secolului al XIX-lea, Nicolae Istrati - omul politic şi a
scriitorului, a fost dat uitǎrii. Istoriografia îl prezintǎ pe
Istrati (şi, în general, pe antiunionişti), în mod expeditiv, cu
12
Lohanul, nr. 1
toate cǎ este vorba despre un personaj care, prin acţiunile sale, întreprinse ca unionist şi, ulterior, ca separatist, stârneşte
foarte mult interes. În plus, este vorba şi de o personalitate
foarte importantǎ, cǎci scrierile sale, îndeosebi broşurile separatiste, prin prisma faptului cǎ ne prezintǎ argumentele
pǎrţii adverse unirii, ne ajutǎ sǎ înţelegem, mai bine, percepţia marelui deziderat în epocǎ şi sǎ ne facem o imagine, cu
mult mai clarǎ, despre atmosfera în care s-au desfǎşurat
confruntǎrile premergǎtoare împlinirii lui.
Scurtele prezentǎri din epocǎ sunt pline de subiectivism,
de cele mai multe ori, Nicolae Istrati fiind apreciat prin
prisma atitudinii politice pe care a adoptat-o. Nici mai
târziu, lucrurile nu s-au schimbat, istorigrafia menţinându-se
pe aceeaşi linie de ignorare a personalitǎţii sale. Singurul
studiu mai serios, consacrat personajului, a apǎrut dupǎ
rǎzboi şi aparţine lui Paul Cornea, Un paşoptist renegat: N.
Istrati. Autorul prezintǎ, destul de sumar şi, pe alocuri, cu
neclaritǎţi, cele mai importante etape din viaţa
„cunoscutului” separatist, dupǎ care insistǎ, fǎrǎ, însǎ, a se
ocupa de broşurile separatiste, pe activitatea scriioriceascǎ a
lui Istrati. Mai mult, implicarea lui Nicolae Istrati în viaţa
politicǎ nu face obiectul niciunui studiu sau articol,
nemaivorbind de existenţa vreunei lucrǎri dedicate acestei
personalitǎţi.
Există însă numeroase documente din epocǎ, precum şi
manuscrise şi o serie de scrisori ale lui Nicolae Istrati sau ale
altor personalitǎţi, care l-au cunoscut, care completeazǎ
marile lacune existente în informaţiile, disparat prezentate,
din scrierile care-l amintesc. Numeroasele articole, relative
la activitatea lui Nicolae Istrati şi la acţiunile întreprinse de
el, inserate în paginile periodicelor din epocǎ, deşi, de cele
mai multe ori, vǎdit subiective, ne permit sǎ cunoaştem cum
au perceput contemporanii atitudinea adoptatǎ de cel în
discuţie. În articolele următoare vom reveni cu noi
informaţii, menite să contribuie la cunoaşterea activitǎţii
desfǎşurate de Nicolae Istrati, atât ca unionist, cât şi ca
separatist.
Nenumǎrându-se printre cele mai importante familii,
Istrǎteştii nu s-au bucurat de o atenţie deosebitǎ, fapt ce explicǎ lipsa unui arbore genealogic şi informaţiile destul de sumare privind acestǎ familie de boiernaşi din Serbeşti, azi satul
Ştefan cel Mare, din judeţul Neamţ. Acesta este şi motivul
pentru care vom face o prezentare nu foarte detaliatǎ a
Istrǎteştilor, limitându-ne doar la membrii familiei din care
Nicolae a fǎcut parte (pǎrinţi, fraţi) şi a celei pe care şi-a întemeiat-o.
Pǎrinţii lui Nicolae au fost paharnicul Gavril Istrati şi
Ecaterina – contesă poloneză, născută Ilschi1. Aceştia au
avut mai mulţi copii: Ioan (Iancu), ridicat la rangul boieresc
de ban2, Mihail (Mihalachi), numit în călugărie Meletie –
1
Mărturii mitricale, în Direcţia Judeţeanǎ Iaşi a Arhivelor
Naţionale, Fond Mitropolia Moldovei, dosar 6/1842, f. 172.
2
Mihai-Rǎzvan Ungureanu, Marea arhondologie a boierilor
Moldovei (1835-1856), Editura Universitǎţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
1997, p. 163; Constandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi
note contimporane. Boierii moldoveni, text ales şi stabilit, glosar şi
indice de Rodica Rotaru, prefaţǎ de Mircea Anghelescu, postfaţǎ,
Noiembrie 2007
viitorul episcop de Huşi, Nicolae (Neculai) şi o fiică, Safta,
intrată în monahism la Mănăstirea Agapia, cu numele de călugăriţă, Veniamina.
Safta, sora fraţilor Istrati, a fost luată, înainte de
1834, ca ucenică de Elisabeta Costachi, stareţa mănăstirii
Agapia, sora mitropolitului Veniamin Costachi. În anul
1858, Veniamina era schimonahie şi făcea donaţii mănăstirii, înscriindu-şi numele ei şi al familiei în rândul ctitorilor3.
Deoarece stareţa Elisabeta Costachi a decedat în 18344, este
probabil cǎ Veniamina Istrati a ucenicit la ea de prin jurul
anului 1830. Cum, în 1858, ea era schimonahie, deci la o
vârstă oarecum înaintată, este posibil să fi fost cea mai mare
dintre fraţii Istrati.
Iancu Istrati a intrat la vornicia de aprozi, iar mai târziu la comisia epitropicească5. Apoi, ridicat la rangul de ban,
Iancu şi-a cumpărat o moşie de veci, Călimăneştii, în ţinutul
Tutovei6. Iancu Istrati a fost însurat cu Elena, fiica lui Ioan
Adamachi şi sora lui Vasile Adamachi7 şi împreună au avut
un băiat şi o fată.
Mihail a intrat în monahism în anii tinereţii; probabil că aceasta s-a întâmplat nu mult după anul 1830, deci,
înainte de moartea tatălui său. Mitropolitul Veniamin l-a dat
în ascultare la Mănăstirea Doljeşti, unde, apoi, l-a călugărit,
dându-i numele de Meletie. Formarea tânărului călugăr
Meletie Istrati a fost încredinţată arhimandritului Veniamin
Rosetti, egumen, în acest timp (1825-1844), al Mănăstirii
Doljeşti. Dar Meletie nu a fost lăsat mult timp la această
mănăstire. Mitropolitul Veniamin Costachi l-a luat la Iaşi,
unde l-a hirotonit diacon. Încă înainte de anul 1842 (utima
retragere a mitropolitului Veniamin), el era arhidiaconul mitropoliei. La 12 februarie 1851, arhimandritul Meletie Istrati
era hirotonit arhiereu, prin mâna mitropolitului Sofronie
Miclescu (Sofronie, fost episcop de Huşi, era ales mitropolit
numai de două zile – 10 februarie 1851). La 31 martie,
Meletie era instalat episcop în scaunul vacant al Episcopiei
Huşilor.
Separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi, posteritatea istoriograficǎ îngroşând aceastǎ condamnare şi folosind împotriva lor cea mai cumplitǎ pedeapsǎ:
uitarea şi anularea aspectelor pozitive din activitatea lor. La
fel s-a întâmplat şi în cazul lui Nicolae Istrati. Mai mult decât atât, în cazul său, pedeapsa grea a uitǎrii, la care a fost
condamnat de istoriografie, a fǎcut ca multe aspecte, chiar şi
cele comune, legate de viaţa şi activitatea lui, sǎ se piardǎ.
note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Editura Minerva, Bucureşti,
1973, p. 91, nota 38.
3
Constantin C. Cojocaru, Meletie Istrati-episcop de Huşi, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. LX, nr. 10-12, octombriedecembrie 1984, p. 761.
4
Monahia Eustochia Ciucan, Mitropolitul Veniamin Costachi şi
Mănăstirea Agapia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. XLIII,
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1967, p. 95.
5
Vasile A. Forescu, Postelnicul şi cavaler Neculaǐ Istrati, în
“Arhiva. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi”, an. XI,
nr. 7-8, iulie-august, 1906, p. 374.
6
Constandin Sion, loc. cit.
7
Mihai Dim. Sturdza, Adamachi, în Familiile boiereşti din Moldova
şi Ţara Româneascǎ, I, Enciclopedie istoricǎ, genealogicǎ şi
bibliograficǎ, Editura Simetria, Bucureşti, 2004, p. 42.
Noiembrie 2007
Aşa s-a întâmplat cu data naşterii şi a morţii sale. În ceea ce
priveşte data naşterii, în toate lucrǎrile în care apare menţionată, se indicǎ anul 1818. Cu toate acestea, printre documentele Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale există un
act (o mǎrturie mitricalǎ a preoţilor de la Biserica Banu), care dovedeşte cǎ, de fapt, s-a născut în 1812. Cererea8, din 14
decembrie 1842, adresată de Nicolae Istrati Dicasteriei Moldovei, în vederea eliberării unei mărturii mitricale, la care se
adaugă mărturia dată de preoţii de la Biserica Banu9, anexată
de Nicolae cererii sale, arată că acesta s-a născut la 26 octombrie 1812. În această mărturie se mai precizeză că fiul
paharnicului Gavril Istrati şi al soţiei sale, Ecaterina, născută
Ilschi, a fost botezat la 30 octombrie, de preoţii Bisericii
Banu şi a primit numele de Neculai, naş fiindu-i clucerul
Iordachi Ilschi.
În privinţa anului morţii lui Nicolae Istrati, am gǎsit
mai multe variante: 1861, 186210 şi chiar 1868. Ultimile douǎ variante sunt false, cǎci el s-a stins prematur, după câteva
luni de suferinţă, la 1 noiembrie 186111 - o legendă a familiei susţine că ar fi fost otrăvit, înmormântarea făcându-se pe
moşia sa - Rotopăneşti.
Nicolae Istrati a fost căsătorit cu Sevastia - fiica lui
Ion Ciudin, vechil la spătarul Mihalachi CantacuzinPaşcanu, şi a Mariei, şi au avut doi băieţi: pe Titus Istrati,
care s-a căsătorit cu Natalia, născută Bastachi, şi pe Nicu12,
care a murit la vârsta de 16 ani, de boala de piept13.
Nu cunoaştem exact în ce împrejurǎri s-a produs
ruptura lui Istrati de patruzecioptişti, însă, cert este faptul că,
în timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, Nicolae Istrati a
continuat sǎ se manifeste ca unionist. Deşi, prin modul sǎu
de manifestare şi prin acţiunile sale, Nicolae Istrati s-a arǎtat
a fi unionist, inclusiv prin semnarea petiţiei din 28 februarie
1856, în perioada imediat urmǎtoare, atitudinea lui s-a
schimbat radical, el devenind „cel mai aprig susţinǎtor al separatismului”. Misterul unei asemenea atitudini poate fi explicat prin aceea că Nicolae Istrati a avut convigerea sincerǎ
cǎ unirea ţǎrilor ar fi fost în dauna Moldovei şi a rǎmas consecvent ideilor sale pânǎ la sfârşit. De altfel, după înfăptuirea Unirii Principatelor, Nicolae Istrati, de mult impopular şi
devenit chiar indezirabil, s-a retras din viaţa publică.
8
Mărturii mitricale, în Direcţia Judeţeazǎ Iaşi a Arhivelor
Naţionale, Fond Mitropolia Moldovei, dosar 6/1842, f. 171.
9
Loc. cit., f. 172.
10
Aron Pumnul, Leturariu românesc, tom. IV, P. 2, Editura Cărţilor Scolastice, Viena, 1863, p. 123; vezi şi Dimitrie R.
Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898),
Ediţia a II-a, îngrijitǎ de Radu Jumarǎ, Editura Alfa, Bucureşti, 2004,
p.105.; Vasile Gr. Pop, Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii
române şi literaţilor ei de la începutul şi până asta-zi în ordine cronologică, ediţie critică, studiu introductiv şi note de Paul Lăzărescu,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 123: „El muri, cu mare regret
pentru literatura noastră, în toamna anului 1862”; această afirmaţie
este rectificată prin nota 43, p. 339 : „ Nicolae Istrati a murit la Fălticeni la 1 noiembrie 1861”.
11
Vasile A. Forescu, op. cit., p. 380.
12
Dupǎ mǎrturia lui Artur Gorovei este vorba de Didi. Vezi Aurel
George Stino, Nicolae Istrati dela Rotopǎneşti, în „Cetatea
Moldovei”, an. III, VII, nr. 10, 1 octombrie 1942, p. 21.
13
Vasile A. Forescu, op. cit., p. 379.
Lohanul, nr. 1
13
Personaj foarte influent în epocǎ, Nicolae Istrati a
rămas una dintre cele mai interesante personalităţi ale secolului al XIX-lea, chiar şi după retragerea sa din viaţa publică. Retras la Rotopǎneşti, Nicolae Istrati nu a rǎmas inactiv;
mare iubitor de cultură, el a reuşit sǎ facǎ din conacul său un
adevărat lăcaş de instruire a populaţiei rurale, faptele sale
dovedind, cu prisosinţǎ, acest lucru. Marele proprietar avea
convingerea fermă că un învăţământ aşezat pe baze solide
este o garanţie a prosperităţii, motiv pentru care a depus
eforturi considerabile în acest sens. De asemenea, Nicolae
Istrati a scris mult şi variat; în multe din lucrǎrile lui, am
gǎsit idei originale şi observaţii fine, care ne ajutǎ sǎ completǎm peisajul societǎţii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, scrierile lui Nicolae Istrati au fost criticate sau ignorate cu totul, el fiind judecat, în epocǎ, numai dupǎ atitudinea
politicǎ pe care a adoptat-o, iar mai târziu, dupǎ formulele
prezentului, fǎrǎ a se ţine seama de stadiul în care se afla, pe
atunci, literatura.
Nicolae Istrati a fost unul dintre moldovenii cei mai
culţi din vremea lui. Din păcate, contemporanii şi, apoi, posteritatea l-au perceput numai prin prisma greşelii sale politice. Dacǎ e sǎ poarte o vinǎ, atunci Nicolae Istrati a greşit
prin aceea cǎ nu şi-a folosit vasta culturǎ în slujba curentelor
de idei ale vremii sale şi, în primul rând, a Unirii.
Fontaine
de Vauchese
Traducere:
prof. AUREL CIOAREC
În luna august 1946, pe 27 dimineaţa, comandantul de vas Jacques-Yves Cousteau îşi prezintă ordinul de
misiune lui Jean Garvin, primarul de Fontaine-deVauchese. El este însoţit de soţia sa, de Frederic Dumas,
de căpitanul de covertă Philippe de Taillez, comandant al
grupul de cercetări submarine de la baza navală din localitate, de primul maistru Fargues, de maistrul Pinard şi de
al doilea maistru Guy Mosandiere. Fargue are un timpan
crăpat şi nu va mai putea plonja, doamna Simone
Cousteau îi însoţeşte, rămân cinci scufundători echipaţi
cu foarte noul aparat de respirat Cousteau-Gagnan.
G.R.S.M-ul nu e aici din întâmplare, şeful de batalion
Brunet, mare specialist al zonei Vauchese, l-a propus prin
scrisoare, lui Cousteau în octombrie 1947, Burdin inginer
la Ape şi Păduri a făcut la fel pe lângă Taillez.
Aceşti doi pasionaţi presupun -pe bune- că invenţia scafandrului autonom va revoluţiona explorările în
fântână.
Membrii G.R.S.M-ul creat în 1944, estimează în
ceea ce-i priveşte, a fi doi ani de experienţa necesară pentru a încerca sistemul sifonului. Scafandrul de altă dată,
14
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
greoi şi neîndemânatic, a devenit un zburător, zburător sub
apă bineînţeles.
„Fiecare cu marea lui”. Cousteau şi Dumas vor face
prima încercare. Confruntaţi pentru prima oară cu o scufundare în sifon, ei pescuiesc în exces de precauţie şi pregătirea psiholigică lasă de dorit. „Înainte de a ne lăsa în
apă în această gaură neagră privesc odată în plus în jurul
meu: situl este cu adevărat sinistru. Curioşii observă o
linişte religioasă, o dispoziţie plană.” (Cousteau et Dumas,
1954)
Maistrul Pinard a fost trimis ca cercetaş, în costum
de baie el a plonjat în apă la 13 grade pentru a coborî panta
cu o greutate de 40 de kg. Misiunea îndeplinită, greutatea
ajungând la vreo 20 de metri profunzime, el se reîntoarce
roşu ca un rac.
Echipa Cousteau-Dumas se echipează pentru a se
scufunda. Pe sub veşmintele de lână îşi bagă combinezoane etanşe iar Cousteau are o cagulă experimentală ce-i
permite să vorbească, un costum de scafandru cu trei butelii fiecare, plus pentru Dumas butelii suplimentare, una
constituind un costum de ajutor, cealaltă fiind destinată a-i
umfla costumul în caz de nevoie. Totul este completat cu
două lămpi etanşe de scufundător, un pumnal fiecare, o
coardă de o sută de metri, un manometru şi un piolet pentru Dumas. Cei doi bărbaţi sunt legaţi între ei cu coardă de
10 metri şi se lansează cu trei kg în plus ca să reziste la un
eventual curent.
(va urma)
„Numărul de Aur” – expresie a frumosului din jurul nostru
comentariu matematic de prof. IOAN SPÂNU
Termenul a fost folosit pentru prima dată de
Leonardo da Vinci, sub forma „secţio aurea”, în anul
1509, la Veneţia, în prefaţa lucrării pe care a şi ilustrat-o.
Lucrarea purta chiar numele Secţio aurea şi aparţinea
călugărului Fra Luca Paciolli şi care folosea denumirea de
proporţie divină pentru a denumi egalitatea a două rapoarte formate cu lungimile a două segmente.
Problema se pune astfel:
Fiind dat un segment de lungime a, să se găsească
un punct, încât să formeze cu capetele segmentului două
segmente de lungime b şi c, astfel încât:
a b
= sau, ţinând seama că a = b + c rezultă
b c
b+c b
= .
b
c
1.
2. Deoarece în ultima proporţie apar numai doi
termeni, ea se mai numeşte raport de aur, iar în manualele
de liceu se foloseşte termenul de „medie şi extremă raţie”,
care provine din traducerea exactă a termenului franţuzesc „en moujeune et extreme raison”. Însă profesorul
Victor Marin, în traducerea făcută de el, „Elementele lui
Euclid”, în româneşte, foloseşte expresia „raport extreme
şi mediu” prin care Euclit voia ca acest raport să se deosebească de toate celelalte rapoarte, în care s-ar putea împărţi un fragment de dreaptă.
Cum obţinem practic secţiunea de aur?
Fie segmentul AB şi să găsim punctul TE [AB] astfel încât
A AT
.
=
B TB
3. Construim cercul C (A,AB), cu centrul în A şi
raza [AB] şi, fie B' punctul diametral opus lui B, iar CC'
două puncte diametral opuse şi CC' + BB'.
Fie O mijlocul razei AB'. Construim cercul C (O,
OC), cu centrul în O şi raza OC care va intersecta segmentul AB în punctul T. Acest punct este punctul căutat.
Justificarea construcţiei:
În ΔTCT', m (ĉ) = 900 şi CA ⊥ TT', rezultă, conform teoriei înălţimii:
CA2 = AT · AT' Ù AB2 = AT · AT' (4)
Dar AT' = OA + OT' = OA + OT = OA + OA +AT
= AB +AT, deci AT' = AB +AT
şi înlocuind în relaţia (4), obţinem:
(5) AB2 = AT · (AB +AT) Ù
AB
AT
=
AB + AT AB
În proporţia (5) aplicăm proporţia derivată, scăzând
numărătorii din numitori şi ţinând seama de figură, obţinem:
AB
AT
AB AT
Ù
=
=
AB + AT − AB AB − AT
AT TB
Vom demonstra că şi punctul T', exterior segmentului AB, formează cu capetele acestuia tot o secţiune de
aur.
(va urma)
Noiembrie 2007
Lohanul, nr. 1
15
CE POATE FACE UN PĂRINTE PENTRU DEZVOLTAREA
ARMONIOASĂ A COPILULUI?
Educ. CORCIOVEI TATIANA
-să facă tot posibilul pentru a-i asigura o casă sigură, mâncare adecvată, controale medicale periodice şi
exerciţii fizice;
-să fie atent la etapele dezvoltării copilului pentru a
nu avea aşteptări prea mari sau prea puţine de la el;
-să încurajeze copilul să-şi exprime sentimentele şi
să îi respectaţi opţiunile;
-este bine să li se explice că toţi oamenii experimentează teama, durerea, furia şi anxietatea; să fie ajutaţi
să-şi exprime nemulţumirile în mod pozitiv, fără a recurge
la isterii sau violenţe;
-să încurajaţi respectul reciproc şi încrederea; nu
ridicaţi tonul chiar dacă nu sunteţi de acord cu el sau cu ce
spune acesta;
-să ţineţi în permanenţă deschise canalele de comunicare;
-ascultaţi-l pe copil şi folosiţi numai cuvinte sau
expresii, exemple pe care el le poate înţelege;
-să-l încurajaţi să pună întrebări şi să vă exprimaţi
disponibilitatea de a discuta despre absolut orice subiect;
-să fiţi onest şi să vă concentraţi pe exemple pozitive;
-să fiţi un bun exemplu pentru. copil pentru că
acesta vă copiază
-când sunteţi incapabil să vă controlaţi propria frustrare şi vă simţiţi depăşit de comportamentul copilului, nu
ezitaţi să cereţi ajutor;
-să încurajaţi talentele copilului dar să-i şi acceptaţi
limitele;
-să stabiliţi ţeluri care să fie bazate pe capacităţile
copilului, nu pe aşteptările altcuiva;
-să creaţi o atmosferă de sărbătoare pentru a evidenţia realizările copilului;
-să nu comparaţi capacităţile propriului copil cu cele ale altor copii, ci apreciaţi-i unicitatea;
-să petreceţi cu regularitate timp cu copilul dvoastră, ajutaţi-l să facă faţă suişurilor şi coborâşurilor
vieţii;
-să fiţi încrezători în capacitatea copilului de a se
descurca în situaţii noi;
-să-l disciplinaţi constructiv, fără pedepse fizice;
-dacă-l iubiţi necondiţionat îl veţi putea învăţa cu
uşurinţă care este valoarea unei scuze, a cooperării, a răbdării, iertării şi consideraţiei pentru ceilalţi;
A fi părinte este o slujbă foarte dificilă - deci nu vă aşteptaţi să fie totul perfect!
TABLOUL EDUCATOAREI
Psihopedagogia creativităţii
se axează atât pe ingenioasa îmbinare
de strategii ,cât şi pe relaţia educatoare-copil,considerată centrul de greutate, factorul esenţial pentru stimularea
spiritului creator.
Procesul de predare-învăţare
în grădiniţă, ca proces creativ, de
fapt, presupune ca educatoarea să
medieze între copil şi lumea ce-l înconjoară, manifestându-şi capacitatea
de a produce idei, lucruri noi şi utile
care să spargă şabloanele şi care să
confere actului didactic nota de originalitate, creativitatea fiind susţinută
de interese, motive, aspiraţii, trebuinţe. Acest fapt se petrece desigur, direct proporţional cu
competenţele educatoarei de a
produce idei întreprinzătoare, de a
avea cultura profesională, flexibilitate, perseverentă, de a avea dorinţă de
autodepăşire.
1, TRĂSĂTURILE CONDUITEI
CREATIVE – EDUCATOAREA
CREATIVĂ:
*este consumatoare de informaţii,
are cultură profesională şi cultura
generală
*are dragoste şi capacitate de
muncă, autodisciplină şi perseverenţă
în căutarea de soluţii
*este mereu activă, energică, preferă lucrurile complexe, neobişnuite
*este intuitivă, sensibilă emoţional dar curajoasă
*curioasă, cu idei întreprinzătoare
si spontana
*dovedeşte iniţiativă, are nevoie
de autonomie şi varietate
*produce idei şi jonglează cu ele
*prefera schimbarea, este entuziastă
*are capacitatea de a exprima ce-
ea ce alţii nu au curaj să spună
*este o buna observatoare, simte
nevoia de ordine
*lucrează susţinut, este absorbită
de muncă, are o diversitate de ocupaţii
*are persistenţa motivelor, este
critică în mod constructiv
*este continuu nemultumită de
ceea ce face
*dovedeşte o orientare estetica
oarecum întinsă
*fiind nonconformistă, acceptă
cu greu modelele de gândire liniară şi
astfel se plasează în minoritate
IMPACTUL ASUPRA COPILULUI - In preajma unui astfel de
manager, copilul se simte încurajat,
susţinut, stimulat să se manifeste.
Educatoarea fiind partenerul copilului, se creează o atmosfera de lucru
permisivă în care copilul se simte în
largul său dovedind initiativă. Este
întreprinzător şi-şi poate manifesta el
însuşi latura creativă a personalităţii
sale.
16
Lohanul, nr. 1
2. TRĂSĂTURILE CONDUITEI
NONCREATIVE
*conformismul, automulţumirea,
suficienţa
*mai puţin fluentă în ideile sale,
plăcându-i să spună că este timidă
*închistată în metode obişnuite şi
procedee uzuale
*se apără cu tărie de neobisnuit,
este ultraprecaută să nu greşească
*este convenţională în concepţii,
are opinii fixe
*este intransigenta şi nu ia în
seama semnalele ce vin de la copii
*rigiditatea stilului didactic şi lipsa de tact pedagogic
*critică prematur orice idee ce o
Noiembrie 2007
poate scoate din tipare; nu are deschidere la experienţe noi
*lipsa de flexibilitate intelectuală
*caută securitatea şi este preocupată asiduu de a fi acceptată de cei
din jur
*emoţional este mai stăpânită şi
astfel îşi refuză accesul la subconştientul sau creativ
IMPACTUL
ASUPRA
COPILULUI – produce blocaje în
activitatea cu copiii, stopându-le iniţiativa. Deranjata de libertatea de
manifestare a copiilor, educatoarea
face un scop în sine din disciplinarea
acestora. In aceasta situaţie nu poate
fi vorba de măiestria de a se manifesta ca partener al copilului, ci doar ca
educatoare autoritara. Neluând în
seama semnalele ce vin de la copii,
nu se poate realiza o proiectare şi
derulare a demersului didactic care să
fie centrate pe copil şi pe interesele
acestuia. In acest sens calităţile managerului grupei sunt discutabile.
In mod cert, nu exista reţete
ori şabloane pe care să le aplicam
pentru ca managerul grupei de copii
să devină peste noapte creativ, există
însa altceva – interes, autodepăşire,
receptivitate la schimbare…Dar toate
acestea izvorăsc din capacitatea de a
ne dărui celor ce au nevoie de munca
noastră, izvorăsc din pasiunea cu care
ne exersăm profesia.
Este istoria omenirii scrisă de civilizaţii extraterestre?
prof. ALEX IONESCU
Man în black. OZN-uri. Reptilieni. Persoane răpite de extratereştri. Industria hollywood-iană a exploatat
la maxim aceste subiecte şi oficial ni se spune că „toate
acestea există doar în filme”. Există civilizaţii extraterestre? Sunt acestea în contact cu Pământul? O scurtă incursiune în dosarele istoriei ne arată şi o altă faţă a poveştilor cu extratereştri. De această dată, una care există
nu doar pe ecranele cinematografelor.
Fiecare aspect al vieţii pe pământ atrage gânduri de
diferite tipuri. „În timp ce lumina călătoreşte cu circa
300.000 de kilometri pe secundă, gândurile ajung practic
instantaneu la locul de destinaţie. Acestea călătoresc mai
repede decât lumina în toate direcţiile, pătrunzând în minţile altor oameni şi producându-le, prin fenomenul subtil al
rezonanţei, gânduri similare. Astfel, fiecare are propria lui
lume a gândurilor, şi toate aceste lumi se dizolvă în marele
ocean al Minţii Cosmice. Cea mai bună explicaţie este că
manas, sau substanţa minţii, umple ca un eter întregul spaţiu, servind drept vehicul pentru gânduri, la fel cum prana
este vehiculul pentru sentimente, lumină şi electricitate, iar
aerul pentru sunet”, explică Swami Shivananda. Există
anumite aspecte care privesc toate fiinţele umane de pe
acest pământ şi referitor la care oamenii au fost obişnuiţi
să gândească, aproape toţi, la fel. Un astfel de aspect este
mişcarea Pământului în sistemul solar; un altul este contactul cu civilizaţiile extraterestre. Percepţiile şi concepţiile comune ale oamenilor creează aşa-numita „realitate
consensuală”. Aceasta nu reprezintă întotdeauna adevărata
realitate.
Cum a fost percepută mişcarea Pământului
de-a lungul istoriei
„Almagesti”, lucrarea de bază a astronomiei până
în timpul Evului Mediu, cuprindea, pe lângă un catalog al
stelelor cunoscute, o expunere amănunţită a reprezentării
geocentrice a universului – reprezentare în care Pământul
este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar
(cum îl numim astăzi). Ptolemeu, autorul acestei lucrări,
respingea ideea conform căreia Soarele se află în centrul
sistemului solar. Ideea universului heliocentric a fost susţinută întâia oară de filosofii pitagorieni Aristarchos din
Samos şi Seleukos din Seleukia, şi recunoscută abia după
1300 de ani, prin contribuţiile lui Nicolaus Copernic,
Johannes Kepler şi Galileo Galilei.
Nicolaus Copernic scrie în 1512 „Comentariolus”,
o lucrare în care descrie sistemul solar în model heliocentric. Acest manuscris era destinat doar celor apropiaţi. În
1530 Copernic încheie opera „De Revolutionibus Orbium
Coelestium” („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor
cereşti”), lucrare destinată publicului, dar care va fi publicată abia în 1543. În tratatul său, Copernic reia vechea
ipoteză heliocentrică şi descrie cele trei tipuri de mişcări
ale Pământului: în jurul axei proprii („rotaţie”), în jurul
Soarelui („revoluţie”) şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit
delimitat pe cer de stelele fixe. Între 1543 şi 1600 au existat puţini adepţi ai sistemului copernician, printre cei mai
renumiţi aflându-se Galileo Galilei şi Johannes Kepler.
Cei mai înverşunaţi oponenţi ai teoriei lui Copernic au
provenit din rândul clerului, pentru că sistemul propus de
acesta era în contradicţie cu doctrina oficială a Bisericii
Catolice.
În vremurile respective Biserica Catolică nu putea
admite ideea că Pământul ar fi o simplă planetă care se
învârte, împreună cu alte planete, în jurul Soarelui. Descoperirea unui centru de gravitaţie în afara Pământului contrazicea teoria lui Ptolemeu asupra cosmosului şi intra în
conflict cu doctrina aristoteliană, acceptată oficial de Biserica Catolică. Inchiziţia a stigmatizat drept eretică această
reprezentare cosmologică şi chiar i-a interzis lui Galileo
Galilei să-şi susţină teoriile. Abia la sfârşitul secolului al
XVII-lea, odată cu apariţia lucrărilor lui Isaac Newton
asupra mecanicii cereşti, sistemul copernician a fost admis
de majoritatea gânditorilor europeni.
Istoria descoperirilor referitoare la mişcarea Pă-
Noiembrie 2007
mântului în sistemul solar reflectă, de fapt, istoria evoluţiei
viziunii dominante pe care oamenii au avut-o referitor la
acest lucru. A trebuit să treacă un număr mare de ani pentru ca fiinţa umană să ajungă la viziunea corectă asupra
mişcării planetelor în sistemul solar. Oare cât timp va fi
necesar pentru ca omenirea să ajungă şi apoi să accepte
adevărul referitor la existenţa vieţii pe alte planete şi sisteme solare?
Dovezi ale faptului că există extratereştrii
În ultimele decenii am fost destul de obişnuiţi cu
romane şi filme ştiinţifico-fantastice în care apăreau fiinţe
şi nave extraterestre. Prin urmare, ideea că nu suntem singuri în univers a început să dobândească forţă. Există multe
dovezi
care
susţin
acest
lucru:
- numeroase fotografii realizate pe timp de zi şi pe timp de
noapte, chiar înregistrări video de nave spaţiale (diferite de
cele cunoscute a fi realizate cu tehnologia terestră), apărute în diverse părţi ale lumii; aceste filme au fost examinate
de specialişti şi au fost găsite ca fiind autentice;
- mai mult de 3500 de rapoarte de la piloţi de
avioane militare sau comerciale, despre OZN-uri (obiecte
zburătoare neidentificate); multe cazuri aveau date coroborate cu informaţii radar şi martori la sol şi în aer;
- mai mult de 4000 de urme de aterizare de OZNuri, în întreaga lume;
- sute de cazuri de interferenţă electromagnetică
exercitată de navele extraterestre asupra motoarelor, radiourilor sau altor aparate electrice, care au fost observate de
poliţie, personal militar şi civili;
- mai mult de 100 de martori ai unei retrageri a unei
nave extraterestre, şi cel puţin patru corpuri de fiinţe extraterestre rămase în urma unei coliziuni care s-a petrecut în
iulie 1947, la nord-vest de Roswell, New Mexico;
- sute de rapoarte credibile, multe având numeroşi martori,
despre aterizări de nave spaţiale cu fiinţe umanoide;
- multe evenimente cu martori în care fiinţe umane
au fost luate la bordul OZN-urilor;
- din rapoartele primite, aproximativ 10% din populaţia Americii (25 de milioane de oameni) au văzut OZNuri;
- numeroase documente ale Guvernului SUA indică
faptul că aceste vehicule sunt reale şi că ele au fost implicate în supravegherea Pământului mai multe decenii.
În octombrie 1999, Vaticanul admitea, în cadrul
unei emisiuni la televiziunea naţională, realitatea contactelor cu extratereştrii. Monseniorul Corado Balducci, un
membru al consiliului director al Vaticanului (Vatican
Curia) şi apropiat al papei, a apărut la televiziunea naţională de cinci ori, pentru a susţine realitatea contactelor cu
civilizaţii extraterestre. Balducci a spus că Vaticanul urmăreşte îndeaproape acest fenomen, în mod discret. Se
pare că Vaticanul primeşte multe informaţii referitoare la
extratereştrii şi contactele lor cu oamenii.
Experimentul Philadelphia şi proiectul
Montauk
În luna iunie 1982, regizorul Stephen Spielberg i-a
prezentat, în avanpremieră, filmul “ET - Extraterestrul”
preşedintelui Ronald Reagan, la Casa Albă. După ce filmul a luat sfârşit, Reagan i-a mărturisit lui Spielberg:
“Ştii, nu sunt nici măcar şase persoane în această încăpere
care să ştie cât de adevărat este (filmul)”.
S-au scris sute de cărţi despre posibile colaborări
ale guvernului Statelor Unite cu civilizaţii extraterestre.
Există teorii care explică prin această prismă experimentul
Philadelphia şi proiectul Montauk. Experimentul
Philadelphia este unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de către armata americană în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1943, o navă a
armatei americane a fost teleportată pe o distanţă de 600
de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit
Lohanul, nr. 1
17
Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub
numele de experimentul Philadelphia. Mai mulţi cercetători au descoperit o legătură între acest experiment şi un
altul dezvoltat în anii 1960-1970 de către armata americană cunoscut sub numele de Proiectul Montauk. În cadrul
proiectului Montauk s-au realizat misterioase experimente
de călătorie în timp.
Există surse credibile care afirmă că încă din 1934
preşedintele Roosevelt a făcut o înţelegere secretă cu
anumiţi extratereştri. Din relatările referitoare la proiectul
Montauk aflăm, de asemenea, că Nikola Tesla avea contacte cu o grupare extraterestră ce era orientată benefic în
intenţiile ei. Unul din oamenii de ştiinţă care au participat
la acest experiment, Alfred Bielek, afirma: “Cu siguranţă
Tesla, care era un apropiat al preşedintelui, a pus la cale
întâlnirea. Extratereştrii au promis ajutor pentru scoaterea
Statelor Unite din criza economică şi au oferit o tehnologie care, cu siguranţă, li s-a părut uluitoare oamenilor de
ştiinţă ai anului 1934. Cu toate că nu este vorba de
extratereştrii „micii cenuşii”, ci de o altă grupare, s-ar părea că aceştia s-au divizat constituindu-se într-un subgrup
care a început să devieze de la planurile iniţiale în privinţa
cărora se convenise cu guvernul nostru.”
Experimentul Philadelphia, considerat de serviciile
secrete ale marinei americane o modalitate de a utiliza
tehnologia invizibilităţii în scop militar, ar putea fi o acţiune pusă la cale de extratereştrii - grupul umanoid K, pentru a putea pătrunde cu uşurinţă pe Pământ. Cercetătorii,
cum ar fi fraţii Bielek, care au participat direct la acest
experiment şi care şi-au reamintit etapele prin care au trecut şi detalii concrete ale acestui experiment, sunt de părere că extratereştrii au realizat un studiu foarte atent asupra
bioritmurilor Pământului, cu mult timp înainte de a se realiza experimentul propriu-zis, şi au ales data şi locul punerii în practică în conformitate cu rezultatele studiului. Experimentul a fost un succes tehnologic şi un eşec uman.
Mulţi marinari care au participat au avut de suferit în urma
experimentului, atât fizic, cât şi psihic. Pentru
extratereştrii a fost un succes, deoarece s-a realizat o gaură
de 40 de ani în hiperspaţiul Pământului, prin care ei au
putut pătrunde fără efort în dimensiunile spaţio-temporale
ale planetei noastre. Mărturii despre aceste aspecte sunt
cuprinse şi în relatările oamenilor de ştiinţă care au participat la proiectul Montauk.
Contactele cu extratereştri, păstrate
sub tăcere
Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a recunoscut existenţa proiectului “Vărsătorul” – lansat la începutul
anilor ‘60, cu scopul de a colecta toate datele ştiinţifice,
tehnologice, medicale şi informaţiile de la navele extraterestre identificate. Nu există însă declaraţii oficiale ale
guvernelor ţărilor în care au avut loc aterizări de OZN-uri,
sau contacte clare cu extratereştrii, care să certifice aceste
aspecte. Există încă publicaţii care pun la îndoială prezenţa
acestor evidenţe. Să fie oare anumite ameninţări care fac
să fie păstrată tăcerea asupra acestor contacte?
Există multe relatări ale celor care s-au ocupat de
fenomenul OZN şi ale celor care au fost martori oculari ai
aterizărilor de nave spaţiale, confirmând apariţia, după
evenimentele respective, a unor persoane, de obicei îmbrăcate în negru, care îi ameninţau şi îi terorizau dacă relatau
cuiva ceea ce se petrecuse. Se poate pune întrebarea dacă
există vreun grup de “reducere la tăcere” care încearcă să
transforme cercetarea OZN într-un câmp de luptă? Dacă
da, atunci de ce şi din partea cui?
Nu suntem singuri în univers, aşa cum am fost lăsaţi să credem o lungă perioadă de timp. Nu Soarele este
cel care se roteşte în jurul Pământului. Astfel, în mod logic, apare întrebarea: extratereştrii au aflat de existenţa
Pământului abia în ultimele decenii, de când se semnalează apariţia OZN-urilor? Multe din legendele diferitelor
popoare menţionează fiinţe care vin din cer sau care dispar
18
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
în cer, cu sau fără diferite aparate sofisticate, explicate
alegoric.
Alfred Bielek, într-unul din interviuri, afirma: “ştiu
cu certitudine că reptilienii s-au amestecat de multă vreme
în modelul de evoluţie natural al acestei planete”. De asemenea el consideră că este o posibilitate foarte mare ca
societăţi secrete, precum Illuminati, să fi stabilit legături
cu grupul de extratereştrii de pe Orion.
Secretele ADN-ului şi evoluţia
Mergând în timp până la vremurile în care se menţionează prezenţa omului pe Pământ, apare o altă întrebare: “Ce anume ar fi putut să-l facă pe om să devină om
începând să folosească uneltele? De unde ideea asta?
Ştiinţa vorbeşte despre “necesitate”, dar aceeaşi necesitate
există şi în cazul maimuţelor... chiar şi acum”. Apare astfel
ideea unei intervenţii extra-umane care a făcut posibilă
trecerea de la homo erectus la homo sapiens.
O descoperire importantă a fost realizată de curând
de către un grup de cercetători care au participat la proiectul de decodare a genomului uman (Human Genome
Project). Ei au observat că 97% din secvenţele noncodante ale ADN-ului uman sunt de origine extraterestră.
Genomul uman conţine 3 miliarde de baze, dar numai 40%
din acestea sunt organizate ca gene, restul fiind sub forma
de ADN-silenţios (junk DNA), care nu codifică aparent
nimic. Studii recente au arătat faptul că acest „ADN tăcut”
este conservat de milioane de ani, fiind comune tuturor
organismelor vii de pe Pământ, de la mucegaiuri, la peşti,
inclusiv la mamifere şi oameni. Acestea sunt versiuni „defecte” ale genelor normale funcţionale care se regăsesc si
în genomul uman, fiind evaluate la 30.000. Deoarece aces-
te secvenţe ocupă o mare parte din genomul uman, se poate spune că majoritatea materialului genetic uman este de
origine extraterestră, după cum afirmă profesorul Sam
Chang, conducătorul grupului.
Profesorul Chang a înaintat ipoteza că „o formă de
viaţă extraterestră superioară a fost implicată în crearea
vieţii şi plantarea ei pe diferite planete”. Profesorul Chang
indică faptul că „ceea ce se observă la ADN-ul uman este
un program care constă din două versiuni: un cod mare şi
un cod bazal. Primul lucru este că programul complet nu a
fost scris pe Pământ, aspect verificat prin decodarea genomului uman. Al doilea aspect este că genele prin ele
însele nu sunt suficiente pentru a explica evoluţia; trebuie
să mai fie ceva în acest joc”. Astfel, Sam Chang a ajuns la
concluzia că ...”evoluţia nu este ceea ce credem că este”.
Bibliografie:
- Experimentul Philadelphia şi alte conspiraţii
OZN, Brad Steiger, Alfred Bielek, Sherry Hanson Steiger,
Editura Pro Editură şi Tipografie, 2007
- Proiectul Montauk - experimente în timp, de
Preston B. Nichols, Peter Moon, Editura Daksha, 2000
- Scientists find extraterrestrial genes in human DNA. Do
civilizations of advanced human beings exist scattered in
the galaxy?, John Stokes, articol apărut în cotidianul The
Canadian, 8 ian. 2007
Puterea gândului, Swami Shivananda, Editura
Deceneu, 2000 - www.stiintasitehnica.ro
XVIII deranjată.
Tezaurul turcesc
de la Huşi
„Zona Industrială“
Săpătura de salvare
Cod sit : 1611838. 02
Autorizaţia nr. 404/2007
Colectiv : Vicu Merlan (responsabil), Paul Salomeia (Muzeul
Huşi)
Obiective: Salvarea tezaurului
monetar descoperit întâmplător cu
ocazia unor lucrări edilitare. In cursul
lunii septembrie 2007, cu ocazia lucrărilor de aducţiune a gazului metan
din zona industriala a oraşului Huşi,
s-a descoperit un recipient din lut ars,
cu un conţinut monetar. Descoperirea
ne-a fost anunţată de agent sef Adrian
Avanu şi şef-echipa de lucru Gabi
Ciumac. Având concursul Primăriei
oraşului Huşi, am efectuat un sondaj
de salvare în locul unde a fost descoperit tezaurul monetar. Punctul a fost
localizat la 50 m nord-vest de firma
"MARSEMAR" pe latura dreapta a
drumul european E 581. Secţiunea
(SI) trasata : L= 5 m ; l= 4,20 m ;
sterilul arheologic=1,5 m. Tezaurul
monetar a fost descoperit la - 0,70 m,
printre resturile unei locuinţe de sec.
INVENTARUL DESCOPERIRII
- un recipient din lut ars (tip
"puşculiţa") - 109 monede din argint
turceşti, din secolele XVI-XVII. In
momentul descoperirii, recipientul
era intact, însa descoperitorii (deţinuţii Penitenciarului din Vaslui) l-au
spart, din dorinţa de a-i vedea conţinutul. După descoperire, am mers la
punctul indicat şi am găsit fragmente
din recipient, putându-l astfel reface
în mare măsură.
Recipientul avea o forma uşor
ovala, cu o tăietură la partea superioara (pentru introducerea monedelor) şi
un "picior"- suport la cea inferioară,
pentru aşezarea şi stabilitatea văsuleţului. A fost confecţionat dintr-o pasta omogena, bine arsa, de calitate
foarte buna, fiind de culoare cenuşie
la exterior si neagra la interior (peretele interior). Dimensiuni : L=15 cm;
diametrul maxim (in zona centrala)=
10 cm. După compoziţia pastei ceramice si a tipologie, recipientul ("puşculiţa ") se pare ca aparţine secolului al XVIII-lea (fiind descoperit în
fundaţia unei clădiri din aceasta perioada), însă conţinutul monetar este
atestat pentru secolul al XVI-lea.
Uzura monedelor până la "ştergerea "
inscripţiilor de pe acestea, ne indica o
folosire de-a lungul mai multor generaţii, mai ales ca 2/3 sunt perforate
pentru a fi purtate în salba. Conţinutul
tezaurului : 109 monede de aceeaşi
mărime, dar cu grade diferite de uzura, din argint. Printr-o expertiză de
moment, efectuată asupra a cinci monede (după ce a fost înlăturat stratul
de oxizi de culoare neagra si de culoare verde) s-a constatat (prin citirea
inscripţiilor) că una era datată la
1523, fiind cea mai veche, iar celelalte din secolul al XVII-lea, fără o datare sigură. In momentul redactării Raportul de săpătură, piesele erau supuse unui proces de curăţare şi restaurare, fapt care nu ne-a permis să declaram date sigure şi exhaustive despre
conţinutul si cronologia acestora.
Tezaurul turcesc a circulat în Moldova timp de peste doua secole. La un
moment dat a existat chiar o "inflaţie
"monetara turceasca pe teritoriul
Moldovei si Tarii Româneşti. Devalorizarea şi scoaterea acestora din uz
(prin pătrunderea altor monede mai
„puternice“) a permis ca acestora să li
se dea o alta destinaţie respectiv purtarea sub forma de salbe la gât. După
descoperire, tezaurul a fost predat
Muzeului din Huşi spre păstrare şi
conservare. Prin sondajul efectuat nu
s-au recuperat alte piese de inventar,
identificându-se doar resturi ceramice
şi cărămizi din sec. XVIII-XIX, care
nu au putut aduce noi indicii privind
tezaurul monetar descoperit.
Noiembrie 2007
Lohanul, nr. 1
S.O.S. – PLANETA ALBASTRĂ!
IUBIND NATURA, TE IUBEŞTI PE TINE
înv. DANA-ANGELICA COZMA
De ce se pune accent pe educaţia ecologică? Pentru că, în prezent,
mai mult de 5 miliarde de oameni
folosesc resursele naturale ale pământului. Oamenii taie păduri, extrag
minerale şi surse de energie, erodând
solul de la suprafaţă, poluând aerul şi
apa, creând deşeuri primejdioase şi
producând o ruptură a zonelor naturale într-un ritm fără precedent în istoria vieţii pe pământ. Deoarece
cerinţele
care
decurg
din
suprapopulare şi dezvoltare cresc,
devine tot mai greu pentru oameni săşi satisfacă nevoile şi dorinţele.
Devine de asemenea imposibil să
scape de consecinţele degradării
serioase a mediului: dispariţia
speciilor,
extinderea
deşertului,
contaminarea cu pesticide, creşterea
problemelor de sănătate, foametea,
sărăcia şi chiar pierderea de vieţi
umane.
Educaţia ecologică este un
proces aflat la confluenţa dintre ştiinţele realiste (biologie, fizică, geografie, chimie, etc) şi cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie,
psihologie, istorie, etc), în care ştiinţa
se îmbină armonios cu arta, iar noţiunile teoretice sunt zadarnice dacă nu
sunt strâns legate de activităţile practice.
Ce studiază educaţia ecologică? Noţiunea de ecologie a rămas
multă vreme în texte de specialitate,
până ce, în secolul XX, confruntarea
din ce în ce mai aprigă a intereselor
umane cu realităţile naturii înconjurătoarea a strămutat-o progresiv, în cea
mai arzătoare actualitate. Educaţia
ecologică studiază influenţa activităţilor umane asupra mediului înconjurător. În acest context mediul natural şi
cel artificial, vieţuitoarele, inclusiv
omul contribuie la înţelegerea circuitului energiei şi materiei. Ea trebuie
să îi ajute pe copii – şi nu numai- să
înţeleagă influenţa comportamentului
lor asupra calităţii mediului. Educaţia
ecologică se bazează pe cunoştinţe
referitoare la sistemele sociale şi ecologice, dar are şi o componentă afectivă: domeniul responsabilităţii sis
temul de valori, atitudinile necesare
construirii unei societăţi durabile.
Ce scop are educaţia ecologică? Dar obiective?
Scopul educaţiei ecologice este de a crea atitudini pozitive faţă de
mediul înconjurător.
Obiective:
– creşterea dorinţei de a ocroti,
respecta şi proteja natura prin implicarea copiilor în activităţi cu caracter
experimental şi demonstrativ;
– dezvoltarea capacităţii de înţelegere a mediului ca ecosistem din
care fiecare din noi face parte;
– cunoaşterea, înţelegerea şi
utilizarea unor termeni specifici ştiinţelor, geografiei şi istoriei pentru a-i
aplica în activităţi practice de
transformare a mediului apropiat;
– formarea unei atitudini pozitive, de implicare în mediul înconjurător pentru păstrarea unui mediu
echilibrat şi exersarea unor deprinderi
de îngrijire şi ocrotire a acestuia;
– cunoaşterea plantelor şi
animalelor ocrotite de lege;
– cercetarea modalităţilor de
reabilitare a stării mediului înconjurător prin antrenarea copiilor şi nu
numai, în activităţi de îngrijire a spaţiilor verzi, de reciclare a deşeurilor,
de salubrizare a localităţilor, etc;
– conştientizarea necesităţii de
a economisi apa, energia electrică,
lemnul, etc;
– formarea unei atitudini
dezaprobatoare faţă de cei care încalcă normele şi legile ecologice;
Studiul problemelor de mediu
nu se realizează doar pe baza informaţiilor ştiinţifice ci trebuie să se ţină
cont şi de factori istorici, culturali,
sociali. Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii ci şi
clădiri, autostrăzi, termocentrale, fapt
pe care trebuie neapărat să-l luăm în
considerare la organizarea activităţilor de educaţie ecologică.
Experienţa arată că formarea
la elevi a primelor noţiuni ştiinţifice
se realizează prin contactul direct cu
natura prin vizite, excursii, prin intui-
19
rea directă a obiectelor şi fenomenelor naturii şi utilizarea largă a activităţilor practice, a aplicaţiilor.
Primul pas în cercetarea naturii se va face prin organizarea observaţiilor în natură, în scopul alcătuirii
calendarului naturii. Acesta este un
mijloc prin care reuşim să aducem o
mare contribuţie la formarea noţiunii
de timp, să îmbogăţim cunoştinţele
elevilor cu privire la viaţa plantelor şi
animalelor, a fenomenelor care au loc
în natură, pe parcursul unui an. El
contribuie la înlăturarea din mintea
elevilor a confuziilor cu privire la
noţiunea de anotimp, lună a anului,
săptămână, dimineaţă, seară, cu privire la punctele cardinale, la o serie de
fenomene ale naturii: ploaie, grindină, zăpadă, brumă, rouă, ceaţă, temperatură etc.
În ceea ce priveşte dezvoltarea
capacităţilor intelectuale, contactul
direct cu natura contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, la dezvoltarea unor operaţii ale gândiriiidentificarea, gruparea, comparaţia,
generalizarea.
URMAŢI-NE EXEMPLUL!
SOS - PLANETA ALBASTRĂ!
Acesta a fost titlul proiectului de
parteneriat educaţional. Pornind de la
această premisă am adus la cunoştinţa
copiilor posibilele dezastre care pot
afecta ecosistemul si cum putem contribui fiecare la evitarea lor. În acest
sens le-am povestit copiilor despre
influenţa benefică a spaţiilor verzi,
despre poluare şi efectele ei în diferite medii de viaţă, influenţele negative
ale focului necontrolat asupra mediului ,reciclarea deşeurilor, protejândune astfel sănătatea.
Elevii clasei a II-a şi a IV-a
de la Şcoala cu clsele I- VIII Creţeştii
de Sus, jud. Vaslui, nu au stat prea
mult pe gânduri. Au trecut la
ecologizarea împrejurimilor. Din materiale refolosibile şi-au confecţionat
diferite articole vestimentare cu care
au participat la parada modei.
20
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
Ne jucăm, învăţăm
prof. MIHAELA EVELINA MIK
Avem cinci mamifere diferite.
Urmărind indiciile de mai jos veţi descoperi genul
şi specia, greutatea corporală, durata vieţii, precum şi aria
de răspândire a acestor mamifere şi puteţi răspunde la întrebarea:
Care din aceste mamifere trăieşte în sudul Saharei.
1. Masculul mamiferului care stă în mijloc are o
greutate corporală de 55-100 kg, iar femela 45-90 kg.
2. Viezurele stă în prima cuşcă.
3. Viezurele stă lângă Macropus rufus.
4.Loxodonta africana stă la stânga lui Stenella
attenuata.
5. Masculul de Loxodonta africana are greutatea de
6t, iar femela 4t.
6. Jaguarul este Panthera onca.
7. Meles meles trăieşte 15 ani.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
8. Mamiferul care trăieşte în zonele centrale ale
Australiei stă lângă cel ce trăieşte 15 ani.
9.Masculul cangurului roşu are 55 kg, iar femela 30
kg.
10. Animalul care trăieşte 15-25 ani cântăreşte 100140 kg.
11. Mamiferul care trăieşte 11-18 ani, chiar 25 ani
are un vecin a cărui greutate corporală a masculului este
10-18 kg, iar a femelei este 7-14 kg.
12. Elefantul african trăieşte 70 ani.
13. Mamiferul care trăieşte 20 ani se află în America Centrală şi de Sud.
14. Animalul care trăieşte 11-18 ani, chiar 25 ani se
află lângă cel ce este răspândit în Europa şi Asia.
15. Aria de răspândire a delfinului pătat: apele tropicale şi subtropicale ale Oceanului Pacific, Atlantic şi
Indian.
Rezolvare
1. Masculul mamiferului care stă în mijloc are o
greutate corporală de 55-100 kg, iar femela 45-90 kg.
2. Viezurele stă în prima cuşcă.
3. Viezurele stă lângă Macropus rufus.
Viezurele
Macropus rufus
m: 55-100 kg
f: 45-90 kg
Durata vieţii
Aria de răspândire
4. Loxodonta africana stă la stânga lui Stenella attenuata.
5. Masculul de Loxodonta africana are greutatea de 6t, iar femela 4t.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
Viezurele
Macropus rufus
m: 55-100 kg
f: 45-90 kg
Loxodonta africana
m: 6t
f: 4t
Stenella attenuata
Durata vieţii
Aria de răspândire
6. Jaguarul este Panthera onca.
7. Meles meles trăieşte 15 ani.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
Viezurele
Meles meles
Durata vieţii
Aria de răspândire
15 ani
Macropus rufus
Jaguarul
Panthera onca
m: 55-100 kg
f: 45-90 kg
Loxodonta africana
m: 6t
f: 4t
Stenella attenuata
8. Mamiferul care trăieşte în zonele centrale ale Australiei stă lângă cel ce trăieşte 15 ani.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
Viezurele
Meles meles
Macropus rufus
Jaguarul
Panthera onca
m: 55-100 kg
Loxodonta africana
m: 6t
Stenella attenuata
Noiembrie 2007
Lohanul, nr. 1
f: 45-90 kg
Durata vieţii
Aria de răspândire
21
f: 4t
15 ani
Zonele centrale ale
Australia
9. Masculul cangurului roşu are 55 kg, iar femela 30 kg.
10. Mamiferul care trăieşte 15-25 ani cântăreşte 100-140 kg.
11. Animalul care trăieşte 11-18 ani, chiar 25 ani are un vecin a cărui greutate corporală a masculului este 10-18
kg, iar a femelei este 7-14 kg.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
Durata vieţii
Aria de răspândire
Viezurele
Meles meles
m: 10-18 kg
f: 7-14 kg
15 ani
Cangurul roşu
Macropus rufus
m: 55 kg
f: 30 kg
11-18 ani, 25 ani
Zonele centrale ale
Australia
Jaguarul
Panthera onca
m: 55-100 kg
f: 45-90 kg
Loxodonta africana
m: 6t
f: 4t
Stenella attenuata
100-140 kg
15-25 ani
12. Elefantul african trăieşte 70 ani.
13. Mamiferul care trăieşte 20 ani se află în America Centrală şi de Sud.
14. Animalul care trăieşte 11-18 ani, chiar 25 ani se află lângă cel ce este răspândit în Europa şi Asia.
15. Aria de răspândire a delfinului pătat: apele tropicale şi subtropicale ale Oceanului Pacific, Atlantic şi Indian.
Denumire
Gen şi specie
Greutate corporală
Durata vieţii
Aria de răspândire
Viezurele
Meles meles
m: 10-18 kg
f: 7-14 kg
15 ani
Europa şi
Asia
Cangurul roşu
Macropus rufus
m: 55 kg
f: 30 kg
11-18 ani, 25 ani
Zonele centrale ale
Australia
Jaguarul
Panthera onca
m: 55-100 kg
f: 45-90 kg
20 ani
America Centrală
şi de Sud
Elefantul african
Loxodonta africana
m: 6t
f: 4t
70 ani
Delfinul pătat
Stenella attenuata
100-140 kg
15-25 ani
Apele tropicale şi
subtropicale ale
Oceanului Pacific,
Atlantic şi Indian
Răspuns: Elefantului african trăieşte în sudul Saharei.
Ştiaţi că:
Celulele canceroase se dezvoltă cu zahăr. Eliminâd din
alimentatie zaharul,se elimina, astfel,
una din cele mai importante surse de
hrana a celulelor canceroase. Înlocuitorii de zahăr, îndulcitorii sintetici
cum ar fi zaharina, sau alte produse
(Nutrasweet, Equal, Spoonful, etc),
au ca baza aspartamul (E 951), o
substanţă chimică dăunătoare . Un
înlocuitor natural al zaharului ar fi
mierea de albine şi melasa, dar în
cantităţi moderate. Sarea de bucătărie
conţine adaosuri chimice pentru a
avea culoarea alba . Alternativa ar fi
sarea de mare sau cea grunjoasă .
Laptele si produsele lactate
favorizează producţia de mucus în
corp, în special la nivelul tractului
gastro - intestinal. Cancerul este hră-
nit de acest mucus. Renunţând la lapte şi produsele derivate şi consumând
lapte de soia neîndulcit, celulele canceroase “mor” de foame .
Celulele canceroase „înfloresc“ în mediu acid. O alimentaţie
preponderent carnivoră induce un pH
acid în corp şi ar fi mai bine să se
consume peşte şi pasăre în cantităţi
mici decât carne de vită sau porc.
Carnea mai poate conţine substanţe
administrate animalelor: antibiotice,
hormoni de creştere şi paraziţi ce
dăunează în special persoanelor cu
cancer .
O dieta bazata 80 % pe legume proaspete consumate ca atare sau
sub forma de suc, grâu integral,
seminţe, nuci şi fructe schimbă pH-ul
corpului în alcalin. 20 % din alimentaţie poate fi din alimente gătite, in-
clusiv fasole boabe. Sucurile proaspete din legume asigură necesarul de
enzime digestive, uşor absorbabile,
care ajung la nivel celular în 15 minute de la consumare şi care hrănesc şi
favorizează creşterea de celule sănătoase. Este bine să se consume sucuri
proaspete de 2-3 ori pe zi. Enzimele
sunt distruse la 4o grade Celsius .
Evitaţi cafeaua, ceaiul şi
ciocolata ce pot conţine cantităţi mari
de cofeina. Ceaiul verde este o alternativă foarte bună, având şi proprietăţi anticanceroase. Cea mai bună
băutură este APA - purificată sau
filtrată pentru a fi eliminate toxinele
sau metalele grele. Apa distilată este
acidă, deci evitaţi-o!
22
Lohanul, nr. 1
Muzica în locul
medicamentelor:
meloterapia
Prof. Dumitru Botez
Faptul că în societatea noastră individul caută să se
calmeze aproape în exclusivitate cu ajutorul tranchilizantelor sau al medicamentelor a devenit un lucru obişnuit, cotidian. Omului modern îi lipseşte voinţa necesară depăşirii
unei astfel de situaţii penibile. În consecinţă, pentru el,
micuţul tub cu pastile constituie soluţia cea mai uşoară şi
mai la îndemână. Acest lucru nu exclude însă o serie întreagă de descoperiri pe care oamenii de ştiinţă şi medicii,
în special, abia în ultimul timp au început să le facă,
constatându-se şi studiindu-se noi metode care, prin profunzimea lor nebănuită şi efectul lor neaşteptat, fac de
prisos orice intervenţii de natură alopată sau artificială.
În acest articol ne vom ocupa de muzică şi de binefacerile ei. Muzica este creată pentru om şi ea îl poate face
să se simtă mai bine, atunci când este utilizată în mod inteligent. Pentru ce, aşadar, să nu ne bucurăm de acest ajutor?
„Cine caută, găseşte” spune un vechi proverb. Această
formă de curaj care conferă voinţa şi îndrăzneala de a cerceta este deseori recompensată printr-o descoperire revelatoare, importantă.
Efectul muzicii
Din timpuri imemoriale, omul a folosit sunetele şi
muzica atât în scop terapeutic, cât şi în practicile sale religioase. Atunci când ne simţim atraşi în mod irezistibil de
muzică trebuie să recunoaştem, fără doar şi poate, că
aceasta exercită o influenţă certă asupra spiritului nostru.
Uneori, muzica devine exaltată, şi diverse cântece religioase, ritualuri, precum şi anumite forme ale muzicii de
acompaniament au vizat ridicarea fiinţei umane la un nivel
spiritual superior. În plus, muzica tinde să readucă individul spre originea şi esenţa sa adevărată.
Noiembrie 2007
Apare evident deci că ea reprezintă un mijloc de vindecare şi armonizare în ansamblu, a individului. Prin intermediul muzicii, omul poate scăpa, în timp, de anumite
obiceiuri sau moravuri proaste; în acest sens, încă de foarte multă vreme s-a constatat de pildă, influenţa sunetelor
armonioase asupra scăderii tensiunii psihice şi, de aici, a
diminuării reacţiilor agresive.
Deşi meloterapia sau muzicoterapia este o formă recentă de tratament în medicina modernă, ea a fost recunoscută ca atare şi există de veacuri.
La Congresul „Muzică şi medicină” de la
Ludenscheid, din 1984, una din concluziile principale la
care s-a ajuns a fost aceea ca muzica reduce stresul. În
prezent însă, au fost trase şi stabilite numeroase alte concluzii în ceea ce priveşte efectul muzicii asupra individului. Astfel, muzica relaxantă diminuează tensiunea arterială, iar pulsul este încetinit. O studentă din San Francisco a
experimentat pe un grup de 28 de copii născuţi prematur
anumite piese de muzică clasică, constatându-se în mod
evident că aceştia se fortifică şi se dezvoltă mai rapid.
Muzica înseamnă vibraţie, iar unii oameni reacţionează la ea automat. Australianul Clynes, autorul unei
lucrări remarcabile: „Muzica, spiritul şi creierul”, distingea diverse forme de vibraţii, după tipul sentimentului pe
care acestea îl exprimă. Este necesar, deci, să se facă o
diferenţă clară între vibraţiile care denotă furie, tristeţe,
teamă (toate acestea fiind vibraţii negative, nefaste) şi cele
care exprimă dragoste, optimism, bucurie sau alte emoţii
pozitive
Aceste vibraţii esenţiale, aşa cum sunt ele denumite,
se regăsesc in toate marile compoziţii muzicale. Ele
constituie aşa-zisele vibraţii primare care, metaforic
vorbind , sunt suprapuse parţial peste codul genetic al
individului şi pot fi astfel recunoscute.
Un studiu amplu efectuat de cercetători a indicat faptul că umanitatea, încă din antichitate, reacţiona la sunete.
Există tot felul de vibraţii de bucurie, de plăcere, de încredere, de teamă, de mânie, de neîncredere etc. Aceste vibraţii care sunt în strânsă legătură cu structura bioenergetică
şi aurică a fiinţei umane, creează o anumită rezonanţă, care
este exprimată ştiinţific în relaţie cu sistemul nervos.
A crea muzică înseamnă a găsi în consecinţă, acordul
sau armonia precisă care să impresioneze publicul.
Modalităţi de acţiune in muzicoterapie
Pentru a se ajunge la utilizarea în mod eficient a muzicii, până la sfârşitul terapiei va trebui să se selecteze acel
tip de muzică, potrivită cu predispoziţiile emoţionale ale
individului. De pildă, persoanelor mereu indispuse şi celor
depresive nu trebuie să li se pună de la început să asculte o
muzică agreabilă, veselă, tonifiantă.
Noiembrie 2007
Dimpotrivă, va fi mult mai bine să se înceapă cu
anumite piese muzicale de tip melancolic. Sau cineva care
suferă de teamă nu trebuie din primul moment să asculte,
de exemplu, Simfonia a 7-a de Beethoven care este foarte
veselă, răspândind încredere şi optimism. Unei astfel de
persoane, pentru început, i-ar conveni cu mult mai mult
unele compoziţii ale lui Bach.
O primă exigenţă ar fi, deci, aceea de a intui şi de a
branşa muzica potrivită pe frecvenţa persoanei care trebuie
tratată. În acest caz se vor alege melodii care să reflecte
cât mai riguros cu putinţă starea sa de spirit. Astfel, se va
putea obţine o anumită punte de legătură între individ şi
metoda folosită ca terapie (în cazul nostru MUZICA), prin
rezonanţă. Abia după aceea se va putea trece, puţin câte
puţin, la o muzică care îi va inspira pacientului mai multă
încredere. Întregul proces trebuie să se deruleze gradat, iar
etapele vor decurge prudent şi cu paşi mici. Niciodată nu
va trebui să se dea impresia unor şocuri sau schimbări
bruşte.
Muzica este capabilă să vă transforme fiinţa
Folosirea cunoştinţelor de muzicoterapie poate conferi mari servicii omului modern. Aplicarea lor în mod
inteligent va permite individului să-şi păstreze un perfect
control asupra stării de spirit şi chiar în fazele avansate,
prin perseverenţă, să îl facă mai armonios. În zilele noastre, oamenii sunt distraşi de diverse probleme şi tentaţii,
confruntându-se cu un imens amalgam de trăiri mentale şi
emoţionale. În astfel de situaţii, ei pot fi ajutaţi şi reechilibraţi în mod eficient, cu ajutorul unei muzici adecvate.
Totul este supus legii dualităţii. În ceea ce priveşte
muzicoterapia vom ţine seama întotdeauna de contrastele
complementare de mai jos:
Bucurie – Melancolie
Triumf – Sentimentalism
Vigoare – Blândeţe
Măreţie – Compasiune
Prin intermediul muzicii, indirect, se va ajunge la
crearea unor stări de spirit elevate sau la modificarea unor
atitudini negative. Deci, înainte de toate, se va recurge la o
muzică potrivită cu emoţia şi structura sufletească lăuntrică de moment a individului. Dacă acesta este cuprins de
sentimente de tristeţe, atunci, pentru început, cele mai potrivite vor fi o serie de melodii care exprimă acelaşi aer
trist, melancolic. După aceea, se va trece progresiv la o
muzică marcată de ceva mai multă veselie. Este bine de
ştiut şi de reţinut că în muzicoterapie fiecare tranziţie trebuie făcută pas cu pas si cu delicateţe. Muzica ne leagă de
cele mai profunde fibre ale fiinţei noastre. Şi întrucât fiecare om este marcat de propria sa individualitate, nu este
Lohanul, nr. 1
23
deloc nebunesc să ne imaginăm că în viitor, de pildă, fiecăruia i se va putea prescrie o muzică adecvată personalizată, care i se va potrivi precum o mănuşă pe simţirea şi
structura sa interioară.
Sentimentalism:
BACH: Concertele brandemburgice nr. 1 şi nr. 3
BEETHOVEN: Simfonia a 9-a, partea a 3-a
DEBUSSY: Nocturne
DIABELLI: Romanţă
RACHMANINOV: Concertul nr. 2, Adagio, opus 27
SCHUMAN: Arabesc
CEAIKOVSCKI: Concertul nr. 2 pentru vioară, Canţoneta, opus 35
VIVALDI: Anotimpurile (în special „Iarna”)
Tristeţe:
BRAHMS: Concertul nr. 2 pentru pian, partea a 3-a,
opus 83
DEBUSSY: Clar de lună
MAHLER: Simfonia a 4-a, partea a 3-a
SAINT-SAENS: Carnavalul animalelor
WAGNER: Uvertura Tanhauser
Muzică ragas (din India): de exemplu BHAIRAVA
Echilibru:
ALBINONI: Simfonia şi concertul nr. 5, opus 2
BACH: Arie
BEETHOVEN: Concertul pentru pian nr. 5 în Si
bemol major, opus 73
DEBUSSY: Dansuri sacre şi profane
GOUNOT: Slujbă religioasă pentru Sfânta Cecilia
HOLST: Planetele (Venus)
MOZART: Concertul pentru flaut şi harpă nr. 2, andante, K2999
Blândeţe:
BEETHOVEN: Concertul nr. 3 pentru pian, partea a
3-a, opus 37
DVORJAK: Bagatelă nr. 3, opus 47
HAYDEN: Concert pentru violoncel în Do, partea
întâi
HOLST: Planetele (Neptun)
MAHLER: Scene din Alsacia
MASSENET: Simfonia nr. 4, prima parte
Bucurie:
BEETHOVEN: Simfonia nr. 7, opus 92, prima parte
BRUCH: Concertul nr. 1 pentru vioară, opus 26
HAYDN: Simfonia militară nr. 100, prima parte
MAHLER: Simfonia nr. 4, partea a 2-a
RACHMANINOV: Simfonia nr. 2, allegro molto,
opus 27
CEAIKOVSCKI: Frumoasa din pădurea adormită
Triumf:
BEETHOVEN: Simfonia a 5-a
HOLST: Planetele (Marte)
MASSENET: Scene din Alsacia 2, 4
RAVEL: Bolero
SIBELIUS: Finlandia
SMETANA: Patria mea II, Vltava
PINK FLOYD: Atom Heart Mother
PAUL SIMON & GARFUNKEL: Pod peste un râu
învolburat
Vigoare:
BACH: Concertul brandemburgic nr. 2
DVORJAK: Concertul pentru violoncel în Si minor,
partea a 3-a, opus 104
GOUNOT: Slujbă religioasă pentru Sfânta Cecilia
STRAUSS: Moarte si transfigurare, Transfigurare
MAHALIA JACKSON: Abide with me
Solemnitate:
BERLIOZ: Harold în Italia, Procesiunea pelerinilor
BRAHMS: Simfonia nr.1, Recviem german
24
Lohanul, nr. 1
Noiembrie 2007
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă““
REBUS LA MULŢI ANI!
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
1 A N I
2
A N I
3
A N I
4
A N I
5
A N I
6
A N I
7
A N I
8
A N I
9
A N I
10
A N I
VIRGIL AGHIORGIESEI
ORIZONTAL
VERTICAL :
1) Zi de sărbătoare.
2) Aromă de prăjituri – E de serviciu la bucătărie.
3)Adaptaţi la un regim de crudităţi – Fond de ten pentru
obrazul iernii – Tip de societate.
4) Nu prea se mai pot înşela – Culoare câştigătoare.
5) Ar fi leit cu ei! – Merge cu capra şi ursul.
6) Delicii pe mesele pascale – Crescută pentru a se putea
face copii – In plină
sărbătoare!
7) Un mic şmecher – Neam de neamul nostru.
8) Fior lăuntric născut din solitudine – Se impune prin
autocraţie.
9) Sărit de pe fix – Esenţă de stejar.
10) Mult zice duios – Ăştia-s culmea.
1) Peşte la tavă! – Dat ca exemplu.
2) Vin cu tărie.
3) Dau dovadă de bună creştere – Se află greu.
4) Recunoscută la înfăţişare – Unguent popular – Cum ar
fi plasat din timp …la matineu!
5) Greaca veche – Merge cu pluguşorul. 6) Cuprinse de
frig…în decembrie! –Duşman comun.
7) Merge la pas -Specializat în vânzarea de torturi.
8) Fac o bună impresie prin efectul luxului.
9) Un om stăpânit – Apreciat după instaurarea calmului.
10) Marea necunoscută dintr-o societate anonimă – Acul
pentru albină! –Vine ultima la masă.
11) Un loc curat, de arat şi semănat – Formă de asociere.
12) In final, urarea noastră tradiţională.
Fondator: Vicu Merlan
Colectivul de redacţie:
Redactor: Vicu Merlan
Colaboratorii acestui număr: Doina Mircescu -Grigoraş, Viorica Miron, Eugenia Faraon, Dana-Angelica
Cozma, Alex Ionescu, Ioan Spânu, Cristina Lazăr, Vlădău Dragoş, Mihaela Luca, Aurel Cioarec , Paul Salomeia, Tatiana
Corciovei, Virgil Aghiorghiesei.
Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: [email protected] sau C.P. 51, Huşi.
Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.