periscop - acxie.ro

Transcription

periscop - acxie.ro

„
Totul pentru ţară, nimic pentru mine”
Carol I
PERISCOP
Anul VI۰Nr. 2/22۰ aprilie-iunie 2013
Publicație trimestrială a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă
și în Retragere din Serviciul de Informații Externe
PERISCOP Anul VI Nr.2 (22) aprilie - iunie 2013
CONSILIUL ŞTIINȚIFIC :
Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU
Academician Dinu C. GIURESCU
Prof. univ.dr. ing. Ştefan IANCU
Prof. univ. dr. Mihai MIRON
Prof. univ. dr. Viorel ROMAN
Universitatea Bremen, Germania
Prof. univ. dr. Emilian STANCU
REDACȚIA :
Redactor - șef :
Secretar general de redacție :
Colegiul de redacție :
Grafica :
Ioan Popa
Dan Sulugiuc
G. Bărbulescu , A. Botez,
I. Constantin, V. Dumitru,
D. Ionescu, M. Manea
P. Neghiu , I. Pavel
Dumitru Roșu
2
SUMAR
SUMAR
EDITORIAL
Lumea în criză multidimensională (v) -România: bătălia pentru resurse (2) -…7
România are nevoie fără îndoială de investiţii străine şi de tehnologii înalte.
Problema o reprezintă întotdeauna condiţiile în care sunt negociate şi acceptate
parteneriatele cu investitorii din afară. Iar aceasta depinde direct de politica
guvernanţilor. (Redactorul şef)
SERVICII SPECIALE
Colaborarea dintre NKVD/KGB și serviciile de securitate din țările Europei
Central-Răsăritene……………………………………………………………..10
În zilele de 6-7 iunie a.c., a avut loc la Cracovia, Polonia, conferința
internațională cu tema„ Colaborarea dintre NKVD/KGB și serviciile de securitate
din țările Europei Central-Răsăritene în perioada 1945–1989”
Războiul secret dintre Pactul de la Varșovia şi România, în timpul regimului
comunist................................................................................................................12
La puţin timp după retragerea trupelor sovietice din România (1958), pe măsură
ce politica Bucureştiului îmbrăca tot mai mult forma unei relative independenţe
faţă de Moscova, apar semnele unui război ascuns între serviciile de informaţii
româneşti şi cele ale aliaţilor din Pactul de la Varşovia, în principal sovietice.
(Dr.Ion Constantin)
Faţa ...văzută a serviciilor secrete……………………………………………..20
Un top neoficial şi mai puţin ortodox (calificative şi nu neapărat clasament) al
serviciilor secrete, alcătuit prin prisma paginilor web pe care le gestionează.
(Alexandru Omeag)
Bundesnachrichtendienst (BND) în lupta cu trecutul………………………23
Principalele acțiuni actuale ale BND se axează pe lupta împotriva terorismului,
continuarea legăturilor tradiționale cu serviciile similare ale SUA și cooperarea
în domeniul specific cu alte state din lume. (Andrei Zărnescu)
Cominternul şi spionajul sovietic - Un episod de senzaţie: cum a ajuns o
bielorusă Prima Doamnă a Taiwanului - ............................................................26
Bielorusa Faina Vahreva, alias Chiang Fang-leang, a ajuns prima-doamnă a
Taiwanului în perioada 1975-1988. În Federaţia Rusă există mai multe femei care,
într-un trecut nu prea îndepărtat, au fost prime-doamne în alte state decât ţara lor
natală. ( Leontina Radu)
Ultima concluzie: Ion Mihai Pacepa, trădător de țară....................................35
În prezent avem surpriza plăcută să constatăm că și membri marcanți ai societății
civile, cunoscuți istorici și cercetători științifici ai domeniului, pe baza recentelor
analize și a documentelor declasificate, ajung la aceeași concluzie: Pacepa a fost
mai degrabă un trădător decât un erou .( Vasile Dumitru Fulger, Ioan Gatea )
Femeile şi arta obţinerii informaţiilor secrete...................................................41
3
Istoria e plină de femei spioni, iar literatura cunoscută sub genericul romanului
poliţist abundă în asemenea subiecte. Şi totuşi, încă mai este şi va mai fi ceva de
spus pentru că eternul feminin nu se epuizează. (Marian Teodorescu)
CULTURA DE SECURITATE, CULTURA POLITICĂ
Deschiderea spre Vest…………………………………………………………..45
Cum a fost posibil ca un stat mic, aflat sub cisma celui mai aprig dintre ocupanţii
care s-au perindat prin aceste locuri, să-şi asume cu mult curaj un curs propriu în
viaţa internaţională? Un răspuns edificator îl găsim şi în textul de mai jos
aparţinând E.S. academician Dinu C. Giurescu.
Prima confiscare oficială a lui Titulescu............................................................53
Oficialităţile comuniste de la Bucureşti au acţionat cu întârziere, ratând marcarea
a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu. Abia în ultima parte a anului
1961, la indicaţiile forurilor diriguitoare, în revista „Studii“ a fost inserat un
studiu amplu realizat de către doi istorici români – P. Constantinescu-Iaşi şi Ion
M. Oprea – şi un altul, mai modest, în revista „Probleme internaţionale“ semnat
de Cristian Popişteanu. ( George G. Potra)
România şi Vaticanul…………………………………………………………..66
Există un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a
drepturilor şi a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului
canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă,
fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog al occidentalilor cu
toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada
Războiului Rece. (Prof.dr. Viorel Roman)
Măsuri mai dure pentru combaterea criminalităţii organizate în Uniunea
Europeană………………………………………………………………………68
Criminalitatea organizată reprezintă una dintre principalele ameninţări la adresa
securităţii şi stabilităţii economice a Uniunii Europene, acoperind o arie vastă de
infracţiuni, de la traficul de droguri şi armament, până la migraţia ilegală,
prostituţie, contrafacere, corupţie sau spălare de bani. (Ioana-Silvia Tudoran)
Riscuri asimetrice: Din nou despre lichidarea lui Bin Laden..........................72
Pe 02 mai 2013 s-au împlinit doi ani de la acţiunea serviciilor speciale americane
care a dus la capturarea şi executarea lui Osama Bin Laden, fondatorul şi
finanţatorul organizaţiei teroriste Al-Qaeda. (Petre Dan Dumitru)
Forumul Bucureşti:„Levantul, leagănul diplomaţiei culturale. Redescoperind
Mediterana”……………………………………………………………………..74
În cadrul sesiunilor de comunicări şi dezbateri desfăşurate pe parcursul celor trei
zile, invitaţii au încercat să răspundă la o serie de întrebări legate de semnificaţia
Levantului şi rolul moştenirii culturale a acestuia în dialogul intercultural
contemporan. ( Elena L. P.)
ANALIZE POLITICO-STRATEGICE
Regionalizarea Europei………………………………………………………..77
4
SUMAR
Ideea generoasă de globalizare, cea care deschide omenirii calea spre un grad
superior de civilizație, ridicând-o de la nivelul local, în care începuse să se
sufoce, la nivelul planetar cu perspective extra-planetare, este în mod pervers
folosită pentru reîntoarcerea la formele primitive ale colonialismului ( Ovidiu
M. Curea)
Regionalizarea într-o Europă a contrastelor………………………….............83
Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor
occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativteritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a
modelelor de regionalizare europeană. (Documentar preluat din revista Balcanii şi
Europa, nr. 132/2013)
Globalizarea, criza mondială şi România postdecembristă………………….88
Stadiul actual al României, atât pe plan intern cât şi internaţional impune cu
necesitate şi de urgenţă un efort colectiv, naţional, de reacţie împotriva a tot ceea
ce a fost rău înainte şi după Decembrie 1989, o luptă onestă împotriva
denigratorilor şi cercurilor externe ostile. (Mircea Manea)
Energia decide cine are bogăţie şi putere - Evoluţii în regiunea extinsă a
Mării Negre -.........................................................................................................95
Regiunea extinsă a Mării Negre a fost definită exclusiv prin prisma rezervelor de
hidrocarburi şi a infrastructurii energetice de care dispune şi care o fac,
deopotrivă, atractivă şi vulnerabilă. (Luiza Popa)
Criza energetică generează criza politică - Cazul Bulgariei -……………….99
Evenimentele din ultimii 25 de ani arată că spre deosebire de alte țări în care în
stradă ies zilnic, fără efect real, sute de mii de persoane, protestele în Bulgaria au
dat aproape totdeauna rezultate. (Dan Bărbuţ)
Revoluția gazelor de șist – mit și realitate........................................................102
„Revoluția gazelor de șist” în țara noastră poate fi șansa reindustrializării
României și bunăstării românilor, ca un prim pas al renașterii noastre naționale.
( Alexandru Botez)
MEMORIALISTICĂ-CONSEMNĂRI
Interviu cu domnul Toader Leon …………………………………………….110
Mărturii concrete despre ceea ce a făcut DIE în privinţa trezirii interesului
autorităţilor române până la cel mai înalt nivel, faţă de călugării din Muntele
Athos şi de bunurile inestimabile de provenienţă română existente încă în acea
vreme – 1974 – la chiliile şi schiturile locuite de călugării români în Sfântul
Munte, consemnate de Petru Neghiu
Arhiva „PERISCOPULUI” ‒ 1980: ambasadorul URSS la Bucureşti exercită
presiuni pentru modificarea istoriei românilor (Un nou episod tensionat în
relaţiile româno-sovietice)……………………………………………………..128
Extrasele din jurnalul ambasadorului sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko,
prezintă detaliat una din convorbirile acestuia cu Virgil Cazacu, membru al
5
Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR (1978-1989), secretar pentru
propagandă, apoi pentru relaţii internaţionale /1978-1982. (I.P.)
Procurorul – autor de maculatură………………………………………….134
La toate câte s-au scris despre decembrie 1989, s-a mai adăugat o maculatură:
„Teroriştii din ‘89”de Ioan Dan care, în mod perfid şi josnic, vădit intenţionat,
perpetuează „o atmosferă de suspiciune generalizată, de paralizie a spiritului, de
nesocotire a faptelor perfect demonstrabile. (Gl.bg.(r) Vasile Mihalache)
Temeritatea unei altfel de analize a timpului trecut ....................................141
Notă de lectură: Pe marginea cărţii lui Ion Râmbu, Coşmarul vieţii mele Memorii, Editura Nora, 2013. (Ion Pavel)
O voce a exilului : Ion Rațiu…………………………………………………145
Fruntașul național-țărănist Ion Rațiu s-a considerat și într-adevăr a fost un om
politic democrat, în adevăratul sens al cuvântului, până în ultima clipă a vieții sale.
Dar și un veritabil patriot, lucru dovedit prin fapte. (Vasile Dumitru – Fulger)
MOZAIC CULTURAL
Regalitatea şi Academia....................................................................................152
Un excelent volum apărut recent sub titlul Academia Română şi Casa Regală a
României. Două destine paralele (1866-1947/1948)
Liniştea de după mit………………………………………………………….. 154
Evocare Nichita Stănescu (Mihai Miron)
Un poet al timpului nostru - Nicolae Dan Fruntelată (Ioan P.) .....................159
Secrete de familie ale unor dictatori comunişti : despre copiii lor teribilişti
(Eseu de Vasile Dumitru-Fulger şi Ioan Gatea)
Diplomaţie pe baricade de Vasile Nanea...........................................................161
Lansarea a avut loc în prezenţa a două personalităţi culturale din stânga Prutului,
Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija, membri ai Academiei Române. (Ioan Popa)
DIN ACTIVITATEA ACMRR ………………………………………………162
6
EDITORIAL
LUMEA ÎN CRIZĂ MULTIDIMENSIONALĂ (V)
- România: bătălia pentru resurse (2) Cum poate o ţară atât de bogată să fie, totuşi, atât de săracă? Această
frază, aparent paradoxală, se referă la România şi a fost rostită de un străin. Un
olandez, consilier la Primăria oraşului Rotterdam, unul dintre cele mai mari porturi
nu doar din Europa, ci din lume. Era în 1998, când o puternică delegaţie oficială din
România, în frunte cu preşedintele de atunci, prof. univ.dr. Emil Constantinescu, a
efectuat – prin deschiderile realizate - una dintre cele mai promiţătoare vizite în
Euoropa Occidentală. După o serie de convorbiri rodnice în planul relaţiilor politice
avute la Haga, venea rândul analizării şi a perspectivelor de colaborare economică
pe care România, o ţară cu o poziţie geostrategică unică în Europa, o poate oferi
unui partener ca Olanda, a cărei vocaţie comercială este unanim recunoscută. Oraşul
port Rotterdam era un loc potrivit pentru astfel de discuţii. În marea sală a Primăriei
acestui oraş, consilierii preşedintelui român, înarmaţi cu numeroase hărţi şi pliante
cu tabele şi grafice, expun pe rând atuurile unei ţări care doreşte să renască printr-o
largă deschidere spre lume. Un accent important este pus pe rolul său de poartă între
Orient şi Occident, favorizat de situarea pe marile artere comerciale tradiţionale
revenite în actualitate, precum vechiul Drum al Mătăsii ori, mai nou, rutele care se
prefigurează pentru transportul resurseleor energetice dinspre Marea Caspică şi
Caucaz spre Europa. Atmosfera se încălzeşte treptat, iar când le vine rândul la
cuvânt, câţiva dintre consilierii Primăriei olandeze surprind asistenţa prin recitarea,
într-o frumoasă limbă română, a unora din versurile poetului nostru naţional Mihai
Eminescu. Era fără îndoială un semn de dragoste şi preţuire pentru România, dar şi
dovada unor relaţii de prietenie mai vechi, încă din anii ’70, care găseau un nou
prilej de afirmare.
Astăzi, poate mai mult decât la jumătatea anilor ’90, nu doar olandezii, dar
şi românii sunt îndreptăţiţi să întrebe: de ce o ţară bogată, precum România, are o
populaţie atât de sărăcită?
România este, totuşi, o ţară bogată. Un important simpozion cu titlul
„Aurul în istoria Băncilor Centrale”, desfăşurat la sediul BNR din Bucureşti, la
29 aprilie 2013, avea să reconfirme din plin, cu argumente economice solide, acest
adevăr. Protagoniştii acestui simpozion au fost guvernatorul BNR, academician
Mugur Isărescu, şi ex-preşedintele României, Emil Constantinescu.
Evocând diverse episoade, unele glorioase, altele tragice, din istoria BNR,
guvernatorul Mugur Isărescu sublinia că, în pofida unor evoluţii sinuoase, România
se numără astăzi, cu rezerve de 102 tone aur, printre ţările care au cea mai mare
cantitate de aur pe locuitor, iar moneda naţională, cu o acoperire în aur de 60-70%,
7
este un leu mai tare decât cel pe care îl avea ţara în timpul Primului Război
Mondial.
La rândul său, prof. univ. dr. Emil Constantinescu a subliniat că, luând în
calcul resursele naturale de care dispune, harta geologică a României constituie cea
mai importantă sursă de încredere pentru orice român. Mai exact spus, România
este o ţară bogată în resurse, importantă este acum strategia şi politicile
guvernamentale de exploatare şi valorificare a acestora. Fostul şef al statului român
a pledat pentru o strategie pe termen lung, care să plece de la resursele naturale ale
subsolului, să continue cu resursele naturale ale solului, apoi cu resursele umane
pentru ca în final să se ajungă la resursele financiare. Din păcate, lucrurile nu se
întâmplă aşa şi asistăm, de multe ori, la o haotică împărţire a unor resurse
financiare după criterii alese de cele mai multe ori la întâmplare. Un astfel de mod
de a acţiona duce la o împărţire a sărăciei şi la limitarea dezvoltării. În plus,
menţiona ex-preşedintele român, mai există un alt element esenţial pentru
construcţia unei strategii de dezvoltare pe termen lung, viabilă: viziunea pe un
termen mai îndepărtat pentru care, în cazul României, ar trebui să fie anul 2050.
În acest context, preşedintele Emil Constantinescu a anunţat că, împreună
cu academicianul Nicolae Anastasiu şi sub egida Forului Academic Român,
lucrează la un studiu privind resursele naturale ale subsolului românesc, aflat într-un
stadiu avansat de realizare, urmând să fie lansat în ianuarie 2014. În ce priveşte
importanţa bogăţiilor subsolului României, Domnia sa preciza, în deplină
cunoştinţă, faptul că marele avantaj al ţării noastre este dat de diversitatea acestora:
România nu are şi nu a avut niciodată acei aşa-numiţi „monştri geologici“,
zăcăminte uriaşe cu condiţii geologice simple, cum sunt de pildă zăcămintele de
cupru din Congo. România are zăcăminte mici. Au fost şi cazuri în care exploatarea
zonelor de oxidaţie să facă preţul de cost mic şi valoarea mare, cum a fost cazul
zonei de oxidaţii de uraniu pe care ruşii au exploatat-o în asemenea viteză încât au
luat-o cu pământ cu tot. Dar această situaţie nu se mai repetă în România. Există
însă zone profunde şi zone diseminate, care pot fi exploatate în condiţii sigure, de
către companiile mari, în condiţii ecologice.
În al doilea rând, şi această diversitate este importantă în noile tehnologii
în care este nevoie de cantităţi mici şi de minerale indispensabile, România are
minerale indispensabile acum tehnologiei înalte şi probabil tehnologiilor care se
vor descoperi. Astfel, mineralele a căror exploatare nu era rentabilă până acum, va
deveni rentabilă în viitor.
8
EDITORIAL
O imagine a distribuţiei unora din bogăţiile subsolului ‒ importantă sursă de
încredere pentru orice român.
Iată suficiente argumente noi pentru a susţine că România este o ţară
bogată, capabilă să asigure prosperitatea cetăţenilor săi. Pentru punerea în valoare a
bogăţiilor sale, România are nevoie fără îndoială de investiţii străine şi de tehnologii
înalte. Problema o reprezintă întotdeauna condiţiile în care sunt negociate şi
acceptate parteneriatele cu investitorii din afară. Iar aceasta depinde direct de
politica guvernanţilor. Dacă bogăţiile sunt înstrăinate pe termen nedefinit, iar
cetăţenii români devin din posesori ai acestor resurse în importatori de la cei cărora
le-au fost înstrăinate, dezastrul este garantat. În măsura, însă, în care inteligenţa,
chibzuinţa şi simţămintele patriotice vor prevala, soarta noastră ar putea fi mai
bună.
Redactorul şef
9
Conferința științifică internațională
COLABORAREA DINTRE NKVD/KGB ȘI SERVICIILE DE SECURITATE
DIN ȚĂRILE EUROPEI CENTRAL-RĂSĂRITENE ÎN PERIOADA
1945–1989, III
6-7 iunie 2013, Cracovia
În zilele de 6-7 iunie a.c., a avut loc la Cracovia, Polonia, conferința
internațională cu tema Colaborarea dintre NKVD/KGB și serviciile de securitate
din țările Europei Central-Răsăritene în perioada 1945–1989. Manifestarea este
cea de-a treia în seria conferințelor consacrate acestei teme, după primele două care
au avut loc la Bratislava (2007) și Praga (2008). Evenimentul a fost organizat de
către Institutul Memoriei Naționale-Comisia de urmărire a crimelor împotriva
națiunii poloneze(Polonia), în colaborare cu Institutul pentru Studierea Regimurilor
Totalitare(Republica Cehă), Biroul Federal împuternicit cu administrarea și
studierea documentelor provenite de la Serviciul de Securitate al fostei Republici
Democrate Germane(Germania) și Institutul Memoriei Naționale(Slovacia).
La conferință au participat cercetători din Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria, România, Bulgaria, Germania, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. Dintre comunicările prezentate cu acest prilej menționăm : Christopher
Nehring(Germania) – KGB-DS-MfS: Măsurile active întreprinse de serviciile de
securitate ale sovieticilor, bulgarilor și est-germanilor din perspectivă
transnațională, 1969-1979; Dr. Franciszek Dąbrowski(Polonia) – Sistemul
combinat de evidență a datelor cu privire la inamic: Formele instituționale de
acțiune în cadrul Ministerului Afacerilor Interne din Republica Populară Polonă;
Dr. Valeri Kațunov(Bulgaria) – Participarea Bulgariei în sistemul interconectat de
evidență a datelor cu privire la recunoașterea inamicului(SOUD); Benjamin
Fischer(SUA)-Cooperarea sovieto-est-germană în domeniul spionajului, în
perioada războiului rece; Dr. Władysław Bułhak(Polonia) – Cooperarea dintre
Departamentul I al Securității poloneze și Direcția Generală I a KGB; Dr. Leszek
Pawlikowicz(Polonia) – Funcțiile, formele de cooperare și șefii Departamentului
responsabil pentru colaborarea cu țările socialiste din cadrul KGB al URSS, în
perioada 1954-1991; Dr. Mirosław Sikora(Polonia) – Spectrul intereselor
spionajului științifico-tehnic al KGB în era Gorbaciov, din perspectiva schimbului
de informații dintre Securitatea poloneză și KGB; Magdolna Barath(Ungaria)Colaborarea dintre KGB și Securitatea ungară în domeniul spionajului; Dr.
Christian Domnitz(Germania) – Supravegherea și intergrarea elitelor. Grupa
operativă „Moscova” din cadrul serviciului de Securitate est-german(STASI); Dr.
10
SERVICII SPECIALE
Arkadiusz Słabig(Polonia) – Conlucrarea dintre Securitatea poloneză(SB) și KGB
în problema supravegherii mediilor ucrainene din Polonia și din străinătate, după
anul 1956; Dr. Patryk Pleskot(Polonia) – Colaborarea contraspionajului polonez cu
serviciile speciale din statele socialiste în supravegherea diplomaților
occidentali(1956-1989); Dr. Bernd Schaefer(SUA)-Conferințele multilaterale de la
Praga(1979) și Varna(1987) ale serviciilor de securitate din țările membre ale
Tratatului de la Varșovia în problema ”terorismului”; Dr. Douglas
Selvage(Germania)-Definirea din punct de vedere ideologic a „inamicului”.
Rapoartele KGB-ului cu privire la „tactica inamicului în domeniul diversiunii
ideologice, 1975-1989; Dr. Hanna Labrenz-Weiss(Germania)-Mecanismul operativ
„Sizilien”. Problema lucrării operative a „Solidarității combatante” de către
Securitatea poloneză(SB), Ministerul est-german al Securității de Stat(MfS) și
Comitetul pentru Securitatea Statului(KGB) al URSS, în lumina documentelor
STASI; Dr. Paul Maddrell(Marea Britanie)-Colaborarea lui Erich Melke cu
Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne(NKVD), Comisariatul Poporului
pentru Securitatea Statului(NKGB) și Comitetul pentru Securitatea Statului(KGB);
Dr. Matej Medvecky(Slovacia)-Departamentul de contraspionaj extern din cadrul
Comisariatului de Interne de la Bratislava și structurile sovietice de securitate de la
Viena; Jerguš Sivoš(Slovacia)-Operațiunea „Știința”. Colaborarea dintre StB și
KGB în combaterea răspândirii de literatură antisovietică; Dr. Attila
Szörényi(Ungaria) – Influența exercitată de consilierii sovietici ai MGB asupra
investigațiilor efectuate de aparatul securității din Ungaria, în anii 1949-1950; Dr.
Bozena Szaynok(Polonia) – Problema evreiască în acțiunile aparatului de
securitate din țările foste comuniste ale Europei Central-Răsăritene, 1948-1953;
Prof. Jacek Tebinka(Polonia) – De la Yalta la Potsdam. Serviciile speciale ale
URSS și constituirea guvernului provizoriu al unității naționale în Polonia.
Din România a luat parte la conferință Dr. Ion Constantin, cercetător
științific asociat la INST, care a prezentat o comunicare cu tema Războiul secret
dintre Pactul de la Varșovia și România în timpul regimului comunist.
Manifestarea s-a bucurat de o atenție deosebită din partea specialiștilor în
domeniu, cât și a mass media din Polonia. Fiecare din cele cinci secțiuni ale
conferinței s-a încheiat cu o rundă de întrebări și discuții pe marginea comunicărilor
prezentate în limbile polonă și engleză. Acestea au prilejuit comentarii extrem de
interesante, precum și enunțarea unor puncte de vedere variate, toate contribuind la
o înțelegere mai aprofundată a complexei tematici abordate de conferință.
11
RĂZBOIUL SECRET DINTRE PACTUL DE LA VARȘOVIA ŞI ROMÂNIA,
ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
În timpul regimului comunist, România a avut o poziţie cu totul aparte în
cadrul Pactului de la Varşovia, ceea ce s-a reflectat şi asupra specificului relaţiilor
dintre organele sale de securitate şi structurile similare din celelalte ţări socialiste, în
frunte cu U.R.S.S. La puţin timp după retragerea trupelor sovietice din România
(1958), pe măsură ce politica Bucureştiului îmbrăca tot mai mult forma unei relative
independenţe faţă de Moscova, apar semnele unui război ascuns între serviciile de
informaţii româneşti şi cele ale aliaţilor din Pactul de la Varşovia, în principal
sovietice 1 . În prima parte a anului 1962, liderul comunist român Gheorghe
Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi
contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Existența
acestei structuri a fost ținută secretă chiar și în cadrul Direcției de contrainformații a
Securității. La jumătatea anului 1962, N. S. Hrușciov a efectuat o vizită în România,
încercând să aducă România „pe linie”. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu și
mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea instituțională și politica
externă. După plecarea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej dezvăluia în fața Comitetului
Central al P.C.R., unele aspecte privind comportamentul intolerabil al ofițerilor de
informații sovietici pe teritoriul României, ceea ce indica – în opinia sa – preferința
Moscovei pentru o „relație între stăpân și sclav” 2. Liderul român aprecia că „această
situație trebuie să înceteze”. Ca urmare, șeful Securității și al Ministerului de
Interne, Alexandru Drăghici i-a informat pe consilierii sovietici pe probleme de
informații, care rămăseseră în România, despre faptul că prezența lor „nu mai era
necesară”, invitându-i practic să se retragă. În scurt timp au apărut în presa
internațională știri despre purificarea aparatului de stat din România, împreună cu
criticile sovietice legate de „semnele naționalismului românesc” 3.
Concomitent, în mod unilateral, România a pus capăt unor legături
operaționale de informații cu alte servicii ale Tratatului de la Varșovia. În 1962,
Stasi a fost forțat să pună punct unei operațiuni comune RDG-România, de răpire și
1
Cristian Troncotă, Duplicitarii: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale
regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2004, p.19; Larry L. Watts,
Ferește-mă, Doamne, de prieteni...Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România,
Traducere din limba engleză de Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, p.216.
2
Petru Otu, În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele, în „Magazin
Istoric, nr. 7, iulie 1999, pp.20-21; Cristian Troncotă, op. cit., p. 20; Interviu cu fostul
ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea „Miezul problemei”, Național TV, 28
februarie 2007, ora 22.00; Larry L. Watts, op. cit., p. 217.
3
„The Times”, 27 iunie 1963.
12
SERVICII SPECIALE
execuție a emigranților și a dezertorilor, care se derula încă din anii 1950(Dosarul
Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze4.
Moscova a reacționat imediat, iar directorul KGB, Vladimir Semiceastni
trimitea un avertisment la București, în care se exprima dezaprobarea față de
omologul său de la Securitatea română. În același timp, liderul sovietic N. Hruşciov
ordonă statelor membre ale Alianţei, „aflate în strânsă cooperare” – R.D.Germană,
Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie
de spionaj cu România. Securitatea română este exclusă din programul de
transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost
introduse departamentele de dezinformare în ţările Pactului. Așa cum remarca un
fost ofițer de informații din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România și
celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a
rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive” 5.
În condițiile în care Moscova încerca să „împiedice” procesul de eliberare a
României de sub mecanismele de control sovietice, în prima jumătate a anului 1963,
Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” mai sus menționat într-o mică
unitate, în cadrul Direcției de contraspionaj 6 . Această unitate avea sarcini de
identificare a agenților și rețelelor sovietice, precum și de combatere a activității
acestora pe teritoriul României. Cunoscută inițial sub denumirea de „Biroul Țărilor
Socialiste”, unitatea respectivă s-a transformat ulterior într-o structură specializată
pentru Serviciile de Informații Socialiste sau „Unitatea anti-KGB”, cum mai era
denumită. Prin specificul obiectivelor sale, unitatea a devenit principala țintă a
spionajului sovietic7. Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la
ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra persoanelor
aflate în atenția rezidenței KGB din România, concentrându-se în această perioadă
de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără
excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici8.
4
Georg Herbstritt și Stejărel Olaru, Stasi și Securitatea, Editura Humanitas, București, 2005,
p. 66; Larry L. Watts, op. cit., p. 218.
5
Ladislav Bittman, The Deception Game: Czechoslovak Intelligence in Soviet Political
Warfare, Syracuse University Research Corporation, Syracuse, 1972, p. 146.
6
Vezi pe larg Gheorghe Manea, Labirintul vieții prin „sârma ghimpată”: Biografiememorii-amintiri, Editura UMC, București, 1998.
7
Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă : U.M.
0920/A, din 1969 până în 1978, și U.M. 0110 după aceea.
8
Cristian Troncotă, op. cit., pp. 480-482; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE
1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 178.
13
Între timp, relațiile dintre serviciile de informații din România și serviciile
țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia s-au degradat rapid. STASI a evitat
să împărtășească tehnologia de supraveghere șefului Departamentului Securității
Statului(DSS), cu ocazia vizitei acestuia din aprilie 1963. Delegația HVA(Stasi)
care a venit la București două luni mai târziu a fost „vizibil iritată și deranjată” când
după o vizită de lucru de cinci zile, gazdele de la DSS au refuzat să încheie vreun
acord concret 9.
În iunie 1963, generalul Aleksei Epișev și Nikolai Podgornîi au venit la
București în încercarea de a-i pune pe români la punct. Ambii au fost surprinși de
unitatea dintre liderii partidului și cei din instituțiile de stat, cuprinzând spectrul
militar, politic și economic. După ce misiunea Epișev-Podgornîi a eșuat, Moscova
și-a retras și ultimii doi consilieri din țară.
Liderii Departamentului de informații externe al KGB au confirmat
omologului lor de la STASI, Markus Wolf, că „începând cu 1963 nu va mai fi nici
un reprezentant oficial al celor două servicii secrete, așa-numiții ofițeri de legătură,
în România sau în Uniunea Sovietică”. Singurele „schimburi sporadice de
informații privind politicile militare și externe” veneau „prin intermediul
Ambasadei României la Moscova”10. De-a lungul anilor 1960 a fost menținut numai
schimbul de informații nominale, DSS-ul retrăgându-se „din ce în ce mai mult” și
fiind „exclus de la întâlnirile referitoare la probleme de securitate”.
Bucureștiul a întreprins primele acțiuni directe de închidere a rețelelor KGB
și GRU. În august 1963, Biroul Țărilor Socialiste a prezentat Comitetului Central o
listă cu 149 de persoane identificate ca „agenți sovietici infiltrați în România”. Pe
baza acestor date, Gheorghiu-Dej i-a sugerat lui Hrușciov să termine cu toate
operațiunile de informații și de spionaj în țările socialiste, ca un punct de plecare
pentru relațiile viitoare.
Politica Bucureștiului de detașare de Moscova a culminat cu faimoasa
„Declarație de independență” din aprilie 1964.
În același timp, Bucureștiul a început să închidă instituțiile care popularizau
Uniunea Sovietică în România – furnizând serviciilor de informații sovietice o bază
largă de recrutare – începând cu Librăria Cărții Ruse și limitarea drastică a
activităților asociației de prietenie româno-sovietică(ARLUS). În timp ce
9
Georg Herbstritt și Stejărel Olaru, op. cit., pp. 67 și 257-259; Larry L. Watts, op. cit., pp.
226-227.
10
Ibidem, p. 94; Larry L. Watts, op. cit., p. 228.
14
SERVICII SPECIALE
evenimentele artistice au continuat, activitățile sovietice de propagandă au fost
reduse, prin limitarea numărului de conferințe, reorientarea revistei ARLUS –
„Veac nou” -, ca revistă culturală independentă, și prin micșorarea drastică a
supradimensionatei ARLUS 11. Bucureștiul s-a angajat astfel într-un amplu program
de derusificare, închizând instituții sovietice așa-zis culturale, biblioteci,
departamente lingvistice și „asociații de prietenie” răspândite de-a lungul țării, care
fuseseră veriga principală pentru colectarea de informații de către sovietici și pentru
operațiunile de recrutare. Ca urmare, Kremlinul a întreprins o serie de măsuri de
retorsiune, existând indicii că a fost pusă la cale chiar și o tentativă de asasinat,
împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia12.
În anul 1965, primul secretar al RSS Moldova și protejatul lui Brejnev,
Ivanovici Bodiul, a acuzat autoritățile române de răspândirea unor „minciuni și
denaturări despre Moldova”, calificând chiar publicarea însemnărilor lui Karl Marx
cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă drept o „propagandă
naționalistă”13.
După venirea la putere a noului lider, Nicolae Ceauşescu, România a fost
eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varsovia. În 1967,
Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea Romaniei pe plan internaţional
şi pentru divizarea conducerii interne.
În decembrie 1967, la inițiativa sovieticilor a fost lansată operațiunea
„Interkit”, un sistem de consultări periodice între țările membre ale Pactului de la
Varșovia, vizând coordonarea măsurilor în politica față de China. România nu
numai că nu a fost cooptată în acest sistem, dar a devenit o țintă alături de China,
încă de la începuturile „Intrerkit”.
Începând din martie 1968, conducătorii partidelor loiale față de Moscova au
făcut apeluri/chemări pentru invadarea Cehoslovaciei, dar și a României. În lunile
mai – iulie, Bucureștiul a primit informații de la un ofițer al serviciului de informații
polonez, membru al grupului de intervenție din cadrul Tratatului de la Varșovia, cu
privire la o acțiune programată „în două etape”, care viza invadarea României, la
11
Lucian Năstasă, Andreea Andreescu și Andrea Varga, editori, Maghiarii din
România(1956-1968). Minorități etnoculturale. Mărturii documentare, CRDE, ClujNapoca, 2003, document 110, p. 738; Larry L. Watts, op. cit., p. 236.
12
www.nationalarchives.uk; Larry L. Watts, op. cit., p. 237.
13
Mark Kramer, Moldova, Romania and the Soviet Invasion of Czechoslovakia, în „Cold
War International History Project(CWIHP) Bulletin”, nr. 12/13(toamna/iarna 2001), p. 326;
Larry L. Watts, op. cit., p. 321.
15
două săptămâni după operațiunea programată asupra Pragăi14. Familia ofițerului se
refugiase în România, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, împreună cu
alți peste 60 000 de refugiați polonezi. El l-a întâlnit ulterior, absolut întâmplător, la
Varșovia, pe un prieten român din copilărie, care lucra acum ca ofițer de informații,
sub acoperire diplomatică, la Ambasada României din capitala Poloniei. Ofițerul
polonez a oferit informații detaliate, „grafice, planuri, modul în care erau
concentrate trupele și cum erau trimise în prealabil echipe, sub acoperirea de
turiști”. Trupele speciale aeropurtate, staționate permanent la Chișinău și Tiraspol,
în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa
aeroporturile, televiziunea, radioul, poșta, sediul Comitetului Central și Marea
Adunare Națională(Parlamentul) 15. Era clar că Moscova intenționa să intervină în
România, dacă împrejurările permiteau acest lucru. Bucureștiul a început imediat să
informeze China cu privire la intențiile sovieticilor, atât prin intermediul lui Emil
Bodnăraș, care dispunea de relații personale cu lideri ai Partidului Comunist Chinez,
dar și prin ambasadorul Chinei la București, ca și prin ambasadorul român de la
Beijing16. Bucureștiul a instituit imediat un grup de criză, la nivelul conducerii de
partid și de stat. Au fost adoptate o serie de măsuri militare și specifice culegerii de
informații pentru a pregăti mijloacele de reacție la o intervenție sovietică, incluzând
atât acțiuni organizatorice interne, cât și abordarea posibililor aliați, în speranța că
vor împiedica Moscova să recurgă la intervenția armată. S-au înființat mai multe
unități militare noi, în zona subcarpatică din centrul țării, pentru a beneficia de o
rezistență susținută în fața atacului sovietic. A început imediat punerea în practică a
ordinelor de mobilizare în caz de urgență și s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea
vitezei de reacție. S-au format noi unități de forțe speciale(Vânătorii de Munte) și au
fost înființate două noi divizii mecanizate, luându-se măsuri speciale pentru apărare
în Dobrogea – zona cea mai expusă atacului sovietic pe mare și pe uscat. Au fost
puse, de asemenea, bazele unei forțe interne separate – opt batalioane de trupe de
Securitate – pentru organizarea unor rezistențe în cadrul marilor orașe și pentru
combaterea forțelor de desant inamice. S-au reînființat, totodată, Gărzile Patriotice –
o „miliție a cetățenilor”, care funcționase în timpul preluării puterii de către
14
Cristian Troncotă, Duplicitarii: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale
regimului communist din România, Editura Elion, București, 2005, pp. 127-129.
15
Neagu Cosma și Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată și invadarea României:
Informații inedite din interiorul Serviciilor Speciale ale României, Editura Paco, București,
1999, p. 56.
16
Xiaoyuan Liu și Vojtĕch Mastnỳ, editori, China and Eastern Europe, 1960s-1980s,
Beijing, 24-26 martie 2004, Zürich, 2004, p. 111.
16
SERVICII SPECIALE
comuniști în 1944-1946 și care acum a fost transformată în nucleul unei armate
populare de gherilă 17.
În ceea ce privește serviciile de informații, au fost schimbate toate codurile
de stat și au fost puse pe microfilm cea mai semnificativă parte a documentelor de
arhivă, care au fost mutate în munți, unde au rămas ascunse până la sfârșitul lunii
noiembrie 1968. A fost acordată prioritate maximă doasarelor de spionaj și de
contraspionaj privind rețelele cunoscute de agenți sovietici.
În același timp, spionajul românesc a raportat o concentrată atenție sovietică
față de „potențialul militar al României” și masarea unor „numeroase trupe și
concentrări de armament de-a lungul graniței de nord” 18 . Diplomați de la
ambasadele Pactului de la Varșovia au fost observați că „acționau ca agenți
acoperiți, culegând informații despre situația internă a României”, în timp ce un
număr disproporționat de turiști au început să treacă granița din Bulgaria 19 . S-a
observat, de asemenea, derularea unor operațiuni „subversive” de amploare, inițiate
de mai multe servicii din țările semnatare ale Tratatului de la Vrașovia. Ele vizau, în
principal, instigarea populației împotriva conducerii de partid și de stat a României.
Invadarea Cehoslovaciei de către armatele URSS și ale unui număr de alte 4
state membre ale Pactului de la Varșovia a avut loc, la 20 august 1968, în condițiile
cunoscute. Conducerea Partidului Comunist Român a hotărât aproape în
unanimitate să se opună intervenției militare și să mobilizeze poporul ”pentru a lua
toate măsurile necesare în vederea asigurării securității României”, în urma invaziei.
Ceaușescu a recunoscut că nu își face vreo iluzie cu privire la reușită, dar a subliniat
că „nu există nici o alternativă”.
Neparticiparea României și mai ales condamnarea intervenţiei condusă de
sovietici în Cehoslovacia, în august 1968, a marcat un moment de tensiune maximă
dintre Bucureşti şi capitalele celorlalte ţări socialiste europene. Leonid Brejnev,
János Kadar, Edward Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod
repetat trădarea conducerii din România pe care nu-l mai numeau stat „frăţesc”. În
momentul de față, se știe clar că Moscova a intenționat să intervină în România în
mai multe momente din perioada 1968-1971. N-a făcut-o din mai multe motive, în
primul rând luând în calcul atitudinea Beijingului care a promis imediat și oficial că
17
General Alexandru Petricean, Gărzile Patriotice: Componentă a Sistemului Național de
Apărare, Editura Militară, București, 1983, pp. 22-42.
18
19
Liviu-David Grigorescu și Constantin Moraru, Trupe în apropierea frontierei și turiști în
interior, în „Magazin Istoric”, vol. 32, nr. 7(1998), p. 29.
17
va suține Bucureștiul în lupta împotriva „imperialismului socialist” sovietic 20. La
rândul lor SUA, Marea Britanie, Germania de Vest și NATO, spre deosebire de
reacțiile relativ moderate (sau inexistente) pe care le-au avut cu privire la
Cehoslovacia, au avertizat Moscova să evite orice intervenție armată în România,
angajându-se, chiar dacă foarte limitat, într-o cooperare de securitate cu
Bucureștiul21.
După momentul deosebit de tensionat din 1968, la ordinul Moscovei,
serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul
României, singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o
asemenea „atenţie”. În anii `70, recrutarea de către sovietici a unor agenți în
România devenise atât de agresivă, încât problema a devenit subiectul unor discuții
deosebit de tensionate la nivelul conducerii dintre cele două țări. Un astfel de
moment a fost în mai 1970, când pe timpul vizitei la Moscova, Ceaușescu a abordat
această temă în discuția cu Brejnev. Nici unul dintre ceilalți membri ai Pactului nu
ridicase vreodată un asemenea subiect sensibil în fața liderilor de la Kremlin. În
această perioadă, au fost reactivați o serie de agenți ai GRU în România, precum
generalii Ion Șerb și Nicolae Militaru, care au fost descoperiți de organele de
contraspionaj și neutralizați, prin trecerea în rezervă 22.
În iulie 1978 a avut loc „defectarea” în SUA a generalului Ion Mihai
Pacepa, adjunct al șefului spionajului românesc, eveniment apreciat de presa
occidentală a vremii ca având „efectul unei explozii nucleare pentru Ceaușescu”. În
acest caz sunt încă multe aspecte neelucidate, dar există tot mai multe indicii că, pe
parcursul carierei sale în România, Pacepa a avut strânse legături cu KGB-ul, care
n-a fost străin nici de „defectarea” acestuia, prin care s-a urmărit compromiterea
relațiilor Bucureștiului cu partenerii săi occidentali și cu principalii actori din
Orientul Mijociu.
Instrucțiunile KGB către agenții din România, interceptate de DSS în 1982,
au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a
fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”.
Ultimul director al puternicei Unități 0110 (unitatea anti-KGB) a Securității, a
declarat în fața unei Comisii de anchetă a Senatului(după 1990) că, atunci când a
preluat comanda unității, în 1983 și până la dizolvarea sa imediat după revoluție,
20
21
Ibidem.
22
Generalul N. Militaru va fi reîncadrat în armată în timpul evenimentelor din decembrie
1989, devenind ministru al Apărării Naționale în primul guvern postcomunist. A fost
înlăturat în ianuarie 1990, în urma unei mișcării de protest în rândurile armatei.
18
SERVICII SPECIALE
poziția operatională a KGB față de țara sa era „destul de clară”. KGB considera
România o țintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.
Acest război clandestin a continuat neîntrerupt până la colapsul
comunismului, în 1989. Aspectul este confirmat într-o serie de lucrări recente,
precum cele ale istoricului american Larry Watts.
Alături de alţi factori, privind în principal caracterul deosebit de represiv al
regimului dictatorial de la Bucureşti, dar şi lipsa unei societăţi civile şi mişcări de
opoziţie anticomuniste de genul „Solidarităţii” poloneze, starea proastă a relaţiilor
dintre organele de informaţii române şi cele ale KGB-ului, explică în mare măsură
cauzele evenimentelor dramatice produse în România, în decembrie 1989. Spre
deosebire de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, unde au avut loc „revoluţii
de catifea”, înfăptuite în urma unui proces de negocieri, cu implicarea serviciilor de
securitate, în România aceasta nu s-a putut realiza, iar evenimentele au căpătat o
turnură tragică, în împrejurările bine cunoscute.
Dr.Ion Constantin
19
FAŢA ...VĂZUTĂ A SERVICIILOR SECRETE
Doriţi să faceţi carieră în spionaj, vreţi să deveniţi o « cârtiţă » sau
un agent secret ? La prima vedere, nimic mai simplu ( ?), deoarece toate
structurile de informaţii sunt, mai mult sau mai puţin, prezente pe Internet: în
timp ce unele servicii secrete fac publicitate şi recrutări pe site-uri atractive şi
incitante, altele sunt extrem de zgârcite când vine vorba să-şi prezinte « oferta »
în faţa societăţii civile. Cele mai multe au adoptat, însă, o atitudine prudentă, la
limita dintre satisfacerea unor curiozităţi ale mass-media şi necesitatea protejării
muncii specifice.
Din această perspectivă, vă prezentăm un top neoficial şi mai puţin
ortodox (calificative şi nu neapărat clasament) al serviciilor secrete, alcătuit prin
prisma paginilor web pe care le gestionează :
Linguşitor şi arogant : Direcţia Generală pentru Securitate
Externă (Franţa)
La drept vorbind, Direcţia Generală pentru Securitate Externă nici nu
are o pagină de web proprie, ci doar un link pe site-ul Ministerului Apărarii, cu o
avertizare absurdă pentru o ţară ce dispune de unii dintre cei mai buni
hackeri : « reproducerea fotografiilor şi a ilustraţiilor este interzisă» .
« Modestia » recunoscută a francezilor nu se dezminte nici când vine
vorba despre posibilităţile spionilor de pe malurile Senei : « Spre deosebire de
majoritatea serviciilor occidentale, DGSE gestionează totalitatea metodelor de
culegere a informaţiilor :surse umane, captatori tehnici (intercepţii electromagnetice, imagini furnizate de sateliţi etc.), mijloace operaţionale, exploatarea
surselor deschise. Această gestionare unică permite atingerea celui mai înalt grad
de fiabilitate şi verificare pe mai multe linii şi, în acelaşi timp, favorizează o
sinergie de natură a consolida eficienţa fiecărui mijloc de muncă luat separat ».
Clasă şi eficienţă : MI-6 (Marea Britanie)
Dintre toate serviciile secrete ale Albionului, cel de informaţii externe
– MI-6 este cel mai poliglot, putând fi accesat în şase limbi: spaniolă, franceză,
rusă, arabă, chineză şi, evident, engleză, ceea ce sporeşte atractivitatea pentru
viitorii candidaţi din afara regatului...
MI-6 este unicul site specific care propune vizitatorilor un « tur
virtual » al serviciului, în care o blondă atrăgătoare laudă avantajele unei cariere de
spion : formare profesională continuă, 31 de zile concediu anual plătit, restaurant în
incinta sediului, cluburi de sport cu circuit închis şi o pensie generoasă...Pe scurt,
tot ceea ce este necesar realizării personale, în serviciul unei adevărate comunităţi.
Şi, « cireaşa de pe tort », în cadrul « turului virtual », un tânăr ofiţer
ce seamănă puţin cu preşedintele Barack Obama salută generozitatea şi toleranţa
20
SERVICII SPECIALE
colegilor săi, « foarte respectuoşi faţă de apartenenţa sa religioasă la...islam ». Un
clişeu, desigur, dar eficient !
Opulenţă şi grandoare : Agenţia Centrală de Informaţii – CIA
În acest caz avem de-a face nu cu un simplu site, ci cu un veritabil
portal consacrat comunităţii americane de informaţii, care te îndrumă de la modul
redactării unui Fredoom of Information Act, până la indicarea modalităţilor de
contactare a Directorului Naţional pentru Informaţii sau a paşilor spre o carieră de
succes la Langley...
Totul este trecut în revistă cu detalii abundente pentru potenţialii
candidaţi, cei mai dotaţi dintre aceştia putând accesa linkul jocuri al CIA, pentru a
sparge un cifru, a analiza scena unui incident stradal etc. Nu sunt uitaţi nici copiii
de grădiniţă (link spre « kids page » a CIA ), totul făcând parte din arsenalul unei
reţete propagandistice de succes, având ca ţintă sensibilizarea sentimentului
mândriei naţionale de la cea mai fragedă vârstă.
Unele jocuri propuse candidaţilor – nu copiilor - ne devoalează, cu
amărăciune pentru noi, nivelul de cultură generală al repezentanţilor unicei
superputeri mondiale, care ne fac să descoperim cu amuzament geografia văzută
prin prisma Washingtonului. (Exemplu de întrebare : « Turnul Eiffel este un
monument important din Paris. În ce ţară se află Parisul ? »).
Patriotism şi sacrificiu : Mossad
Institutul pentru Informaţii şi Operaţiuni Speciale – Mossad – cu un
site auster doar în limba engleză, cultivă imaginea unui redutabil instrument al
diplomaţiei paralele şi insistă, în mod deosebit, pe evidenţierea performanţelor
Serviciului de operaţiuni clandestine (kidon).
Potenţialii candidaţi la o carieră în serviciul secret israelian vor trebui
să adere la aşa-numita Cartă a Mossad, un fel de jurământ al lui Hipocrate pentru
tinerii ofiţeri de informaţii.
Ca şi alte structuri specifice, Mossad oferă o gamă diversificată de
opţiuni, de la cele clasice (analist, expert tehnic, ofiţer de caz etc.) până la unele
surprinzătoare pentru necunoscătorii metodelor spionajului evreu, cum ar fi cea
de...student !
Niet Perestrioka, niet glasnosti. Serviciul de Informaţii Externe
(Federaţia Rusă)
Acest tur de orizont nu ar fi fost nici complet şi nici obiectiv fără a
aminti de fosta Direcţie I a temutului KGB, Slujba Vneşnei Razvedki Rasiskoi
Federaţii (Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse), cu un portal derutant
privind structura şi obiectivele reale, ascunse în spatele unei organigrame…
occidentale !
21
Pe site găsim referiri la istoria SVR (înfiinţare, evenimente, foşti
directori...), date actuale (sarcini şi obiective, curriculum vitae al Directorului,
distincţii acordate de conducerea serviciului, întrebări adresate de...cetăţeni) şi
activitatea Biroului de presă. Ca să poţi descifra câte ceva trebuie să stăpâneşti
limba rusă, altfel rămâi doar cu imaginea color a patronului SVR şi cu câteva
fotografii « reprezentative » ale sediului central al spionilor ruşi.
Notă : O statistică a referirilor pe Google la cele cinci servicii de
informaţii externe ar arăta astfel : DGSE :264.000 apariţii ; Mossad - 2.060.000 ;
SVR - 14.600.000 ; MI-6 - 63.060.000 şi CIA cu 69.500.000 apariţii.
*
Elegant şi discret. Aşa am putea aprecia – poate subiectiv ‒ site-ul
oficial al Serviciului de Informaţii Externe din ţara noastră. Găsim aici, în
română şi engleză, date utile despre istoria şi prezentul serviciului (legislaţie,
lideri, obiective, strategii...), viziunea, misiunea şi valorile spionajului românesc,
întrebări frecvente (ale cetăţenilor ?) sau opţiuni pentru o viitoare carieră în
SIE.
Alexandru Omeag
22
SERVICII SPECIALE
BUNDESNACHRICHTENDIENST (BND)
ÎN LUPTA CU TRECUTUL
BND, serviciul de spionaj german cu sediul în localitatea Pullach lângă
München și în Berlin este, alături de BUNDESAMT für VERFFASSUNGSSCHUTZ (BfV) și MILITARISCHER ABSCHIERMDIENST (MAD), unul din
cele trei servicii de informații importante ale R.F. Germania, răspunzător de
culegerea de informații din străinătate. BND se află sub directa coordonare a
Cancelariei Federale și are cca. 6-7 mii de angajați.
Istoria de 57 de ani a BND cuprinde, pe lângă reușite, și multe scandaluri și
eșecuri. Mass-media și societatea civilă germană, precum și politicieni autohtoni și
uneori străini, au criticat BND pentru acțiunile sale antidemocratice și de poliție
politică, întreprinse în diferite etape ale existenței sale. Sub presiunea publică, BND
a fost determinat în 2011 să accepte înființarea unei Comisii de experți și istorici
care să cerceteze istoria sa, inclusiv din perioada premergătoare nașterii sale, când
funcționa sub numele de „Organizația Gehlen”. Fostul președinte al BND, Ernst
Uhrlau, a declarat cu câteva zile înaintea demisiei sale din 7 decembrie 2011, că
„BND este un segment al istoriei postbelice cu toate rătăcirile și confuziile sale” și a
susținut că va acorda tot sprijinul cercetătorilor și istoricilor pentru a demara în forță
activitatea Comisiei. Ba mai mult, a promis crearea unui Grup intern de lucru care
va căuta documente legate de istoria BND încă de la înființare (1956). Până în
prezent însă, nu se observă rezultate palpabile. Nici noul președinte, Gerhard
Schindler, se pare că nu a reușit mai mult. BND se află într-o situație inedită cu care
nu s-a mai confruntat până acum, și anume aceea de a „lupta pentru trecutul său”.
Opinia publică germană așteaptă clarificări asupra numeroaselor suspiciuni
legate de rolul BND și al predecesoarei sale „Organizația Gehlen” în toate
scandalurile care de ani de zile se află în atenția mass-media. Revista germană „Der
Spiegel” a dezvăluit în 2010, citând documente inedite, conform cărora criminalul
nazist Klaus Barbie (1913 – 1991), supranumit „măcelarul din Lyon” a fost agent al
BND. Este interesant pentru cititori să știe ceva mai multe despre acest personaj de
tristă amintire: Klaus Barbie, fost șef al Gestapoului din Lyon, a fost condamnat la
moarte în contumacie în 1947. Acesta a reușit să se ascundă înaintea terminării
războiului, iar în 1951 fuge în Bolivia. În 1952 este din nou condamnat în
contumacie pentru crimele comise împotriva populației civile din Franța. Abia după
prăbușirea dictaturii boliviene a lui Hugo Banzer (pentru care Barbie a lucrat ca
expert pentru probleme de siguranță), autoritățile statului sud – american au decis
să-l predea în 1983 justiției franceze, care aflase între timp unde se află criminalul
de război. Conform revistei „Der Spiegel”, Barbie fusese recrutat de BND în 1966
având numele conspirativ de „Adler”. A furnizat un număr apreciabil de informații
23
politice pentru care a fost remunerat. BND cunoștea de mult timp că Barbie se
ascundea în Bolivia sub numele de Klaus Altman. În momentul când devenise
iminentă deconspirarea lui Altman ca fost nazist, BND s-a debarasat de el.
Semne serioase de întrebare se ridică și asupra împrejurărilor în care
Reinhard Gehlen (1902 – 1979), fost general maior al Wehrmachtului (armata
nazistă germană) și șef al Secției de contraspionaj Fremde Heere Ost (FHO) , a
primit sarcina, în 1946, de a crea un nou serviciu secret.
În ultimele săptămâni ale celui de-al Doilea Război Mondial, Reinhard
Gehlen și colaboratori apropiați ai săi au încărcat în 50 de cutii din oțel microfilme
conținând documente secrete ale celui de al 3-lea Reich, îndeosebi date și informații
despre Uniunea Sovietică. Ca specialist în munca de informații și contrainformații,
Gehlen a prevăzut înfrângerea Germaniei hitleriste, considerând documentele în
cauză drept un argument forte pentru începerea unei noi cariere. Cele 50 de cutii au
fost ascunse în Alpii bavarezi, iar Gehlen și grupul său de naziști au așteptat venirea
trupelor americane. Când acestea au venit, în mai 1945, Gehlen și trupa sa s-au pus
la dispoziție. Astfel, generalul câștiga primul joc de poker în confruntarea cu noii
stăpâni. În aprilie 1946, autoritățile americane de ocupație au fondat „Organizația
Gehlen”, predecesoarea BND. Acest eveniment a fost interpretat de unii politicieni
germani ai vremii „ca o victorie a pragmatismului asupra moralității”. Un an mai
târziu s-a stabilit sediul organizației în Pullach, o mică localitate situată în sudul
Münchenului. În „Organizația Gehlen” au pătruns foști membri ai SS, ai
Gestapoului și ai altor organe și organisme naziste. Recrutarea personalului s-a
făcut pe baza pregătirii și a experienței în structurile informative și
contrainformative naziste, cât și pe baza sentimentelor și convingerilor
anticomuniste ale candidaților. Primul succes al lui Reinhard Gehlen a fost
„câștigarea încrederii lui Konrad Adenauer”, considerat „patriarhul tinerei
Republici”, cu toate că el însuși fusese urmărit de naziști. Reihard Gehlen a condus
spionajul german neîntrerupt din 1946 până în 1956 ca șef al „Organizației Gehlen”
și din 1956 până în 1968 ca președinte al BND.
Primul scandal major ce a avut loc sub conducerea lui Gehlen a fost acela
legat de fostul locotenent SS în Serviciul de Siguranță nazist(SD) Heinz Felfe. În
perioada tulbure din 1946 – 1950, Heinz Felfe, cu un trecut nazist notoriu, a fost
recrutat de către serviciul de spionaj englez MI 6 pentru care a lucrat o perioadă
scurtă de timp, căci englezii începuseră să-l suspecteze a fi agent dublu. În 1950 a
fost recrutat de KGB iar în 1951, dirijat de KGB și cu sprijinul unor foști camarazi
naziști a fost angajat în „Organizația Gehlen”. Astfel că, odată ajuns în posturi cheie
ale serviciului, a avut acces din ce în ce mai mult la date și informații de importanță
deosebită. Un post din care a furnizat foarte multe informații de interes pentru KGB
a fost acela de șef al „Referatului Contraspionaj” care se ocupa de URSS. A cules
24
SERVICII SPECIALE
informații din Ministerul vest- german de Externe, guvern, instituții centrale etc. De
asemenea, a coordonat acțiunile care se desfășurau în interiorul Serviciului pentru
clarificarea suspiciunilor privind existența unei „cârtițe” în BND. Cu alte cuvinte,
controla toate măsurile contrainformative pentru descoperirea acesteia, care de fapt
îl priveau pe el. Din 1951 până la arestarea sa la sfârșitul lui 1961 a furnizat către
KGB un număr impresionant de informații. Trădarea lui Heinz Felfe a fost apreciată
ca un „dezastru” pentru RFG având drept urmare, printre altele, anihilarea rețelei de
agenți proprii care acționa în Est. Cu toate acestea Gehlen rămâne președinte al
BND până în 1968.
Alături de scandaluri, istoria BND a fost marcată și de unele eșecuri.
Cancelarii social-democrați Willy Brandt și Helmut Schmidt nu luau prea mult în
seamă recomandările Serviciului. Acest lucru l-a determinat pe Helmut Schmidt să
afirme în anii 70 că „se informa mai bine de la presă decât din rapoartele de la
Pullach”. În aceste situații, BND se simțea în nesiguranță întrucât direcțiile sale de
activitate nu erau definite clar. Guvernul vest-german urma un curs către destindere,
iar BND avea ca prioritate KGB și Securitatea est-germană (STASI). Cu toate
acestea, evenimentele din 1990 și căderea zidului Berlinului au surprins atât
serviciile de informații vest- germane cât și pe politicieni.
BND a desfășurat însă și unele acțiuni de răsunet printre care menționăm pe
cea cu numele de cod „Operațiunea Girafa”. BND în colaborare cu CIA au reușit să
recruteze un general și un colonel din cadrul trupelor sovietice staționate în RDG
de la care au obținut printre altele cifrul folosit de armata sovietică, unul din cele
mai apărate secrete ale sale. Istoria BND cuprinde și alte evenimente pozitive,
alteori negative, ele făcând parte din viața și activitatea unui serviciu de spionaj
important cum este cel german.
Principalele acțiuni actuale ale BND se axează pe lupta împotriva
terorismului, continuarea legăturilor tradiționale cu serviciile similare ale SUA și
cooperarea în domeniul specific cu alte state din lume. În mod sigur cercetările
Comisiei de experți și istorici germani asupra istoriei BND vor contribui mai mult la
ridicarea vălului - existent încă - asupra unor evenimente și fenomene petrecute în
istoria mai nouă sau mai veche a Europei.
Andrei Zărnescu
25
COMINTERNUL ŞI SPIONAJUL SOVIETIC
- Un episod de senzaţie: cum a ajuns o bielorusă Prima Doamnă a Taiwanului În primele două decenii de la înfiinţare, Cominternul, o ramură acoperită a
spionajului sovietic chemată să contribuie la declanşarea revoluţiei şi instaurarea
comunismului bolşevic la scară mondială, a atins performanţe incredibile, acceptate
şi astăzi cu destule reticenţe de lumea politică sau ştiinţifică avizată. Un episod
tulburător, aproape necunoscut, îl reprezintă cazul pe care îl prezentăm în
continuare, relatat şi documentat de distinsa şi talentata noastră colaboratoare
Leontina Radu, a cărei măiestrie în orientarea prin meandrele spionajului sovietic
este cunoscută deja de cititorii noştri. Dincolo de suspansul care alimentează
curiozitatea fiecăruia dintre noi, cazul în sine este relevant pentru ambiţiile
bolşevicilor de a realiza pătrunderi şi a-şi plasa oameni pregătiţi la cele mai înalte
niveluri şi în cele mai diverse state. În plus, este relevant pentru temeinicia cu care
aceştia lucrau la construirea fiecărui pas menit să ducă la ţelul final, viziunea pe
termen lung şi răbdarea cu care aşteptau rezultatele. Din alt unghi de vedere, se
poate constata şi cât de mică este uneori distanţa care separă fanatismul unei
ideologii de contrariul ei. De pildă, comunismul de anticomunism.
Bielorusa Faina Vahreva, alias Chiang Fang-leang, a ajuns prima-doamnă a
Taiwanului în perioada 1975-1988. În Federaţia Rusă există mai multe femei care,
într-un trecut nu prea îndepărtat, au fost prime-doamne în alte state decât ţara lor
natală. (I.P.)
*
Bielorusa Faina Vahreva – Chiang Fang-liang – a fost soţia preşedintelui
Republicii China (Taiwan), în perioada 1975-1988, cea de-a doua noră a liderului
partidului naţionalist Kuomintang (Gomindan) - Ceang Kai shek.
Până în anul 1991, despre Faina Vahreva nu s-a vorbit niciodată în Uniunea
Sovietică şi, cu atât mai puţin, în străinătate. S-a născut la 15 mai 1916, într-o
familie de bieloruşi, nevoiţi să se refugieze, la izbucnirea Primului Război Mondial,
la Sverdlovsk, astăzi, Ekaterinburg. Pe când avea patru ani, tatăl ei a încetat din
viaţă şi, la scurtă vreme, s-a stins şi mama ei. A rămas în grija surorii mai mari. A
devenit o tânără frumoasă, prietenoasă, inteligentă. Avea carismă.
Pe la 18 ani, s-a angajat ca strungar la Uzina de Maşini Grele “Uralmaş”,
unde lucrase un timp şi tatăl ei. Aici, şeful secţiei mecanice, Kolea Elizarov, s-a
îndrăgostit de ea şi, la scurtă vreme, a cerut-o în căsătorie. Abia atunci ea a aflat că,
Nikolai Vladimirovici era, în realitate, fiul lui Chiang Kai shek, un apropiat al
26
SERVICII SPECIALE
preşedintelui Chinei, liderul revoluţionar-democraţilor chinezi, Sun Iat sen care, în
acea perioadă, se apropiase de ideile comuniste şi de liderii comunişti.
Faina şi Nikolai s-au căsătorit la 15 martie 1935; în luna decembrie a
aceluiaşi an, s-a născut fiul lor Erik (Cian Siaowen – Hsiao wen), iar în anul
următor, fiica lor, Tzian Ciaocijan – Hsiao-chang), singura care mai este în viaţă.
Aceasta locuieşte cu familia în Statele Unite.
Tzian(Cean)Tzingo, născut în anul 1910, era fiul lui Chiang Kai shek din
căsătoria acestuia, la numai 15 ani, cu prima soţie, Mao Fumei, de 20 de ani. Pe
atunci, căsătoriile erau stabilite de părinţi, iar diferenţa de vârstă dintre soţi nu era o
excepţie. Ceang Kai şek nu a iubit-o şi s-a separat destul de repede de ea.
Relaţiile dintre tată şi fiu nu au fost dintre cele mai fericite. Pe când avea 14
ani, Cean a propus tatălui său un plan de lichidare a analfabetismului în mediul
rural, în cadrul „şcolilor de noapte”, cu sloganul: „Învăţaţi o mie de ieroglife”. Tatăl
său, însă, l-a pus la punct într-o manieră destul de categorică: „Ţăranii nu ard de
dorinţa de a merge la şcoală”. Propunerea tânărului Cean a rămas doar în faza de
proiect.
În perioada în care relaţiile dintre Kuomintang şi Uniunea Sovietică erau
prieteneşti, Cean, în vârstă de 15 ani (1925), s-a alăturat tinerilor dornici să studieze
în U.R.S.S. În legătură cu modul în care tânărul Cean a ajuns în Uniunea Sovietică,
există versiuni contradictorii. Se pare, însă, că nu a fost trimis, ci a fost alegerea
tânărului, poate şi din dorinţa de a fi cât mai departe de tatăl prea sever.
Revoluţia bolşevică din 1917 a adus la putere un partid care propovăduia
ideea revoluţiei socialiste mondiale. În primii ani ai puterii sovietice, Lenin, Troţki,
Zinoviev şi Stalin erau ferm convinşi că o lovitură de stat comunistă va fi posibilă
numai ca urmare a unor revolte proletare încununate de succes în state mai
dezvoltate din Europa şi chiar din S.U.A. Moscova post-revoluţionară devenise
capitala Internaţionalei Comuniste - Cominternul – care îşi propusese să facă
cunoscute ideologia revoluţionară şi experienţa Uniunii Sovietice în edificarea noii
societăţi socialiste în Occident şi în Extremul Orient. Exista ferma convingere că
Rusia spărsese gheaţa, că revoluţiile vor izbucni cât de curând şi în alte ţări. Iată, de
pildă, ce-i scria Stalin în 1923 redactorului-şef al ziarului comunist german „Die
Rote Fahne” (Drapelul Roşu):
„Victoria revoluţiei în Germania va fi cel mai important eveniment
internaţional al zilelor noastre. Pentru proletariatul din Europa şi America, victoria
revoluţiei din Germania va avea o importanţă cu mult mai mare decât victoria de
acum şase ani a revoluţiei ruse. Victoria proletariatului german va muta, desigur,
centrul revoluţiei mondiale de la Moscova la Berlin”. (D.A.Spiceak: Din
„Introducere” la lucrarea de dizertaţie: „China şi Kuomintangul în centrele de
învăţământ din Moscova ale Kominternului” - 2010).
27
Ajuns în Uniunea Sovietică, tânărul Cean a fost cazat la familia surorii lui
Lenin, Anna Ilicina Ulianova-Elizarova. De la aceasta a împrumutat numele de
familie. În Rusia Sovietică, el era cunoscut ca Nikolai (Kolea) Elizarov. Cum pe
lângă prenume, aici se obişnuieşte să se folosească patronimicul, lui Kolea i se
spunea Vladimirovici, o dovadă clară a apartenenţei spirituale a acestuia la ideile
leniniste.
Cean a urmat şi absolvit cursurile Universităţii Comuniste a celor ce
Muncesc din Orient (1921-1932), unde a căzut sub influenţa troţkistului Radek, pe
atunci rectorul Universităţii amintite. Anumiţi “prieteni” l-au sfătuit pe Cean, întrun cadru neoficial, să se dezică de ideile troţkiste, numai că tânărul a ignorat
sfaturile prieteneşti. Ceva mai târziu, a plătit cu libertatea, e drept, doar pentru o
scurtă perioadă de timp.
Radek, K. B. (1885-1939), pseudonimul, după numele unui popular
personaj austriac, al lui Carol Sobelsohn, s-a născut la Lvov, localitate care făcea
parte din Imperiul Austro-Ungar, astăzi aflată pe teritoriul Ucrainei. A fost un
activist al mişcării social-democratice şi comuniste internaţionale, un “revoluţionar
de profesie”. A fost secretar al Cominternului timp de doi ani. În timpul Primului
Război Mondial, el s-a apropiat de Lenin, aflat în Elveţia, pe care l-a sprijint să
plece, împreună cu mai mulţi colaboratori, în Rusia, prin Germania. După victoria
Revoluţiei din Octombrie, el a sosit la Petrograd. A făcut parte din delegaţia
sovietică la negocierile de pace de la Brest-Litovsk, din partea Colegiului
Comisariatului Poporului pentru Relaţii Externe. A fost adeptul organizării unei
revolte armate în Germania. A condus colectivul însărcinat cu organizarea acţiunii,
dar împrejurările nefavorabile au condus la abandonarea proiectului. A publicat
articole în mai multe publicaţii din Germania, în principalele cotidiane din Rusia,
“Pravda” şi „Izvestia”. A tradus în limba rusă cartea lui Hitler “Mein Kampf”
(Lupta mea). Din anul 1923, devine un fervent adept al lui Troţki, semnându-şi, în
acest fel, condamnarea la “moarte politică” (expresia îi aparţine lui Mihail
Bulgakov). A fost exclus din Partidul bolşevic în 1927 şi deportat la Krasnoiarsk
timp de patru ani. Pentru o scurtă perioadă de timp a fost reabilitat, dar a fost din
nou arestat în 1936. În anul 1939, a fost ucis în celula sa din Verhneuralsk de un
deţinut de drept comun, special încarcerat cu Radek. În 1988, a fost reabilitat postmortem şi reprimit în P.C.U.S.
După absolvire, Cean a urmat cursurile Şcolii de Tancuri din Kazan,
precum şi ale Academiei Politico-Militare a Armatei Roşii “Tolmaciov” din
Leningrad. După cum rezultă din mai multe surse desecretizate, în universităţile de
acest gen, cu un pronunţat caracter politic, studiau urmaşii unor mari personalităţi
de stat, ai unor activişti militari şi politici chinezi, activişti ai partidului comunist
chinez şi ai Kuomintangului. În total, vreo trei mii de cursanţi. După absolvire, la
28
SERVICII SPECIALE
revenirea lor în patrie, ei deveneau cadrele de bază ale Cominternului în organizaţii
guvernamentale, sindicale, militare sau obşteşti. Printre absolvenţi, amintim pe
Deng Xiaoping (viitorul mare reformator comunist, fondatorul “socialismului cu
caracteristici chinezeşti”, liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la
sfârşitul anilor ‘70 până la începutul anilor ’90 ai secolului trecut), Yang Shangkun,
preşedinte al Chinei în perioada 1988-1993, Liu Shao Tzi, mareşalul Lin Biao,
generalul Zhu De, Ciu Enlai, Ho Şi Min, preşedinte al Vietnamului de Nord.
Cominternul dispunea de o întreagă reţea de asemenea instituţii internaţionaliste
speciale de învăţământ: Şcoala Leninistă (Universitatea Majorităţii Practice),
Universitatea Comunistă a Minorităţilor Naţionale “I.Marhlevski”, Universitatea
Comunistă a Oamenilor Muncii Chinezi “Sun Iantzen”, Institutul de Cercetări
Ştiinţifice pe Problemele Naţionale şi Coloniale. La scolile speciale de la Kunţevo şi
Moscova, cursanţii studiau tehnica de scriere cu cerneală simpatică, primeau
informaţii şi îşi însuşeau tehnici legate de activitatea de spionaj. “Toate aceste
instituţii de învăţământ se găseau sub patronajul Secţiei pentru Legături Externe a
Cominternului, a Direcţiei Principale de Informaţii a Armatei Rosii”. (Bobreniov
V., “Din lipsa elementelor constitutive ale delictului”, Moscova, 1998, pag.230)
La 12 aprilie 1927, la Shanghai a izbucnit o revoltă de mari proporţii.
Forţele Kuomintangului şi aliaţii lor au înăbuşit în sânge mişcarea comuniştilor
chinezi. Acest moment a marcat începutul războiului civil în China. Stastisticile
consemnează circa 500 de comunişti ucişi şi cinci mii de persoane “dispărute”. În
partid au început epurările masive ale adepţilor de stânga, iar până mai ieri prietenul
lui Stalin, Ciang Kai shek a devenit unul dintre cei mai înrăiţi adversari ai liderului
de la Kremlin.
Fiul s-a văzut nevoit să se dezică public de tatăl său în cotidianul sovietic
Pravda. O explicaţie ar putea fi cea pe care Faina o dădea unor ziarişti din Federaţia
Rusă în anul 1991. Astfel, pe la mijlocul anilor ‘30, Cominternul şi Partidul
Comunist bolşevic din Uniunea Sovietică intenţionau îndepărtarea generalissimului
Ciang Kai shek de la putere, şi înlocuirea acestuia cu o nouă conducere comunistă
în China, din care urma să facă parte şi Cean, fiul său. (Rossiiskaia gazeta,
http://www.rg.ru/2005/01/13/faina.html).
Kolea Elizarov a luat cetăţenia
sovietică şi a devenit candidat de partid. După cum se poate constata, de la 15 ani,
Cean a fost supus unei temeinice căliri muncitoreşti: a lucrat un timp într-un colhoz
din apropierea Moscovei, a luat parte la campania de colectivizare din U.R.S.S., a
lucrat la Uzina Constructoare de Maşini “Uralmaş” din Sverdlovsk (Ekaterinburg),
ca ajutor al şefului celei mai importante secţii – cea mecanică. A răspuns de
organizarea întrecerii socialiste şi de repartizarea locuinţelor în uzină, iar în 1934 a
fost numit redactor-şef al ziarului Pentru industria grea. Se remarcase prin
ortodoxismul vederilor sale ultra-revoluţionare. În 1936 a fost primit în partidul
29
bolşevic şi ceva mai târziu a fost numit adjunct al şefului Secţiei Organizatorice a
Sovietului Orăşenesc Sverdlovsk.
La sfârşitul anilor treizeci, în Uniunea Sovietică au început arestări masive,
inclusiv în rândul diasporei chineze din U.R.S.S. Mulţi dintre aceştia erau declaraţi
spioni japonezi (este vorba de aşa-numitele „operaţiuni naţionale”, iniţiate de
NKVD sub conducerea lui N. Ejov, la ordinul lui Stalin, cărora le-au căzut victime
sute de mii de cetăţeni sovietici de diferite naţionalităţi, n. red.). În anul 1937 şi
Elizarov a dispărut de la “Uralmaş”. Au circulat zvonuri ca ar fi fost arestat, mai
ales că, în acea perioadă, tatăl său era extrem de nemulţumit de jocul dublu al
ruşilor faţă de forţele politice din China. Arestarea lui Cean, fie şi de scurtă durată, a
contribuit la o schimbare profundă în sufletul tânărului: dintr-un comunist fanatic el
a devenit un anticomunist convins. A fost eliberat şi trimis în China împreună cu
familia. Din unele informaţii rezultă că Ciang Kai shek a putut să-şi redobândească
fiul în schimbul unui spion sovietic, care ar fi avut legături cu Richard Sorge, şi care
fusese arestat la Shanghai de către englezi. La efectuarea acestui schimb, ar fi
participat NKVD-ul şi ambasadorul Chinei în U.R.S.S. În sprijinul acestei versiuni,
susţinute de George Blake, fost ofiţer în serviciile secrete engleze, trecut de partea
spionajului sovietic, nu există nici o atestare documentară. Versiunea oficială,
vehiculată la acea vreme, era că i s-a dat drumul pentru că nu se dorea o ruptură
definitivă cu acesta în vederea unei posibile colaborări viitoare.
La revenirea în patrie, Ching Kai shek s-a
purtat destul de glacial cu nora sa. A
încercat, în mai multe rânduri, să o despartă
de soţul ei. L-a îndrăgit, însă, pe nepotul
Erik, căruia i-a spus Siao ven (Siao – respect
faţă de părinţi, ven – învăţătură). Când Faina
a născut cel de-al doilea băieţel, relaţiile s-au
mai atenuat. S-a făcut o nuntă tradiţională,
iar socrul a ales nurorii sale numele
chinezesc – Faina Ciang sau Ciang Fang
liang:
hieroglifa
“Fan”
însemnând
”onestă”,iar hieroglifa “liang” - “virtuoasă”.
În 1945, Cean a vizitat U.R.S.S. în
cadrul unei delegaţii guvernamentale. Era
purtătorul unui mesaj al lui Chiang Kai-shek
către Stalin, în care se transmitea rugămintea
de a primi ajutor pentru trupele
kuomintaniste care intenţionau să stabilească
controlul asupra Manciuriei. Încercările de
30
SERVICII SPECIALE
a-l îndupleca pe Stalin au fost zadarnice întrucât “tătuca” făcuse deja alegerea în
favoarea lui Mao Zedong.
Pentru tânărul Cean, era un handicap faptul că studiase în Uniunea
Sovietică. Era privit cu destul de multă neîncredere, deşi nu putea fi ignorat faptul
că era fiul lui Ciang Kai shek. A fost numit în funcţii mai puţin importante. El şi-a
demonstrat, însă, competenţa şi calităţile manageriale acolo unde era trimis. A fost
liderul organizaţiilor de tineret ale Kuomintangului, a lucrat în aparatul
administrativ la nivel provincial şi central. În perioada 1949-1971, Cean a fost
ministru al serviciilor secrete, al apărării şi din anul 1972 prim-ministru al
Taiwanului.
În războiul civil declanşat, după al Doilea Război Mondial, între adepţii
Kuomintang-ului şi cei ai Partidului Comunist (1946-1949), Armata Populară de
Eliberare a Chinei a nimicit trupele kuomintaniste. În 1949, odată cu marşul
triumfal al lui Mao Zedong, Ciang Kai shek, împreună cu circa două milioane de
chinezi, s-a refugiat în Taiwan, fostă colonie japoneză, retrocedată Chinei în anul
1945.
La 19 mai 1949, în insulă a fost declarată starea de război (sau “Teroarea
albă”), care s-a prelungit timp de aproape patru decenii, respectiv până în 1987. Cu
câteva luni înainte de a muri, Cean a ridicat starea de război, care a făcut ca, timp de
38 de ani, cetăţenii taiwanezi să nu poată ajunge în China continentală. Tot el a
abrogat legislaţia care era în vigoare din anul 1950 privind situaţia militară în
“Republica China” (Taiwan), când kuomintanezii, decimaţi de comunişti, îşi găseau
refugiu în Taiwan.
În anul 1975, la moartea tatălui său, Cean a preluat conducerea Taiwanului.
Atât el, cât şi succesorul său (fostul ministru al apărării, devenit prim-ministru), au
luat măsurile care au pus ţara pe calea unor reforme economice şi democratice, care
au îndreptăţit pe deplin sintagma “miracolul taiwanez”.
Guvernul Kuomintang a declarat, de la bun început, că reprezintă întreaga
naţiune chineză. Taiwanul a devenit reşedinţa guvernamentală a naţionaliştilor, cu
Ciang Kai shek preşedinte. (V.Voronţov: “Un Bonaparte chinez sau Treptele de fier
ale lui Chiang Kai shek”, Rodina nr.7, 1989, pag.66-70).
În anul 1954, el a semnat un tratat de apărare mutuală cu S.U.A., în baza
căruia Taiwanul a primit un consistent ajutor american pe o perioadă de aproape trei
decenii, timp în care insula a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă.
La 14 februarie 1950, China continentală a semnat un Tratat de prietenie,
alianţă si asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Pentru China acest tratat însemna
asigurarea unui puternic sprijin politic, militar şi economic pentru noua sa
statalitate. Pentru Moscova era un important pas pentru consolidarea poziţiilor sale
în Asia. Rămâne însă, până în zilele noastre, un tratat discutabil, date fiind condiţiile
31
în care s-a negociat şi semnat. Precauţia celor doi lideri a fost extremă. După ce a
stat în vizită la Moscova două luni, Mao a preferat ca documentul să fie semnat, în
prezenţa lor, de miniştrii de externe chinez şi sovietic.
În 1987, cu puţin timp înainte de a muri, grav bolnav, ţintuit într-un scaun
cu rotile, Cean a fost întrebat de ziarişti: care a fost lucrul cel mai important pe care
l-a învăţat în cei 77 de ani ai săi. Cei prezenţi au rămas surprinşi de răspunsul clar,
fără echivoc: “Stârpirea comunismului” – a răcnit preşedintele Republicii Taiwan.
“Comunismul este cel mai mare pericol pentru lumea de astăzi. Esenţa haosului
mondial rezidă în comunism!”
Din raţiuni ce ţineau de perioada războiului rece, Taiwanul a reprezentat
China la Organizaţia Naţiunilor Unite din 1945 până în anul 1971, fiind membrufondator al acesteia. În 1971, R.P.Chineză a devenit unicul reprezentant cu
denumirea „China” la ONU şi unul dintre cei cinci membri permanenţi ai
Consiliului de Securitate. Politica promovată a „unui singur stat chinez” a făcut ca
această ţară să aibă legături diplomatice numai cu ţările care recunosc dreptul
Chinei asupra insulei Taiwan.
Taiwanul (Formoza) se află la 160 de km. de Republica Populară Chineză.
Insula are o suprafaţă de 36193 de km pătraţi, peste 23 de milioane de locuitori şi o
densitate de 642,7 locuitori pe kilometru pătrat.
Pe această insulă, Faina a fost nevoită să se adapteze la noile condiţii,
tradiţii şi concepţii asupra lumii şi vieţii. La toate aceste noutăţi, să mai spunem că
socrul ei lansase ca principală lozincă a
acelei perioade: „Lupta împotriva
comunismului şi opoziţia faţă de Rusia”.
Poate de aceea, Faina a preferat să ducă
un mod de viaţă modest şi singuratic, să
nu vorbească despre rudele ei dintr-o
ţară declarată „ inamică”.
Memorialul Chang Kai shek din Taipei
După moartea lui Chiang Kai
shek în 1975, ea a devenit primadoamnă a Republicii China (Taiwan). A fost cel mai apropiat ajutor al soţului ei, cu
care a avut patru copii, trei băieţi şi o fată. A cerut să nu i se spună primă-doamnă,
ci -“doamna Fanlean”, tot aşa cum era numită soacra ei, frumoasa şi autoritara
Meilin Sun, un redutabil activist şi om politic taiwanez.
A avut tăria şi curajul de a accepta cu resemnare faptul că soţul ei a trecut prin mai
multe perioade de infidelitate. El a avut cea mai serioasă legătură cu secretara sa,
Chang Za-juo (1913-1942) care i-a dăruit în anul 1941 gemenii Winston Chang
(1941-1996) şi John Chang (cunoscut om politic taiwanez). Ea a murit la numai 29
32
SERVICII SPECIALE
de ani, în condiţii dubioase, niciodată elucidate. După această aventură, relaţiile
dintre soţi au fost ceva mai bune.
Faina a stat toată viaţa cu modestie în umbra soţului ei. Nu e mai puţin
adevărat că, probabil, a înţeles rolul femeii în lumea extrem-orientală. În plus, întrun cerc, destul de restrâns, se vorbea că ea ar fi continuat să spioneze în favoarea
Moscovei şi a KGB-ului.
A fost o fiinţă bolnăvicioasă. Poate că au contribuit şi încercările de a se
adapta la condiţii de trai şi de climă destul de diferite. În ultimii ani de viaţă, ea a
fost mereu bolnavă. Apărea rar în public si atunci era adusă într-un cărucior de
invalid.
După un mariaj de 53 de ani, soţul ei a murit în anul 1988. A supravieţuit
soţului şi celor trei fii, decedaţi în 1989, 1991 şi 1996. A primit o pensie de urmaş şi
a continuat să se bucure de stima insularilor. La 16 decembrie 2004, Faina s-a stins
din viaţă la spitalul Veteranilor din Taipei. La înmormântarea ei au fost prezenţi
preşedintele şi mai mulţi membri ai guvernului taiwanez.
Faina nu şi-a mai văzut niciodată locurile natale, rudele şi cunoştinţele de
pe continent. A primit, în 1992, la Taipei, pe primarul capitalei bieloruse, Minsk,
aflat într-o vizită oficială în Taiwan. “Toate contactele noastre cu lumea exterioară –
spunea ea ziariştilor - erau controlate de NKVD. De atunci, nu mai ştiu nimic
despre prietenii noştri din Belarus şi Sverdlovsk, despre cunoştinţele părinţilor mei,
despre oameni dragi sufletului meu şi al soţului meu…”.
Aflându-se la mii de kilometri de locurile natale, Fainei îi făcea plăcere să
treacă pe la cafeneaua “Astoria”, care-i amintea, într-o oarecare măsură, de
atmosfera din ţara natală. Cafeneaua se găsea într-o clădire cochetă, cu două etaje,
pe stradela Uchiantze, din apropierea palatului prezidenţial. A fost redeschisă în
anul 2005, după o întrerupere de 15 ani. Ideea redeschiderii acestei cafenele a
aparţinut lui Arcibold Tzian şi a încă cinci tineri cu rădăcini ruseşti, printre care
Gheorghi Elsner, fost colonel în armata albă, emigrant din Shanghai. “Astoria” a
fost una dintre primele cafenele de tip european din Taipei. Erau renumite produsele
lor de panificaţie. În jurnalul său de însemnări, Cean scria: “Uneori, Faina
povesteşte despre Bielorusia. Am impresia că slavii sudici, asemenea chinezilor,
doresc să-şi păstreze tradiţiile şi obiceiurile”.
Depărtarea de locurile natale sârneşte nostalgii, admiraţii târzii pentru tot ce
înseamnă pământurile patriei tale - frumuseţile naturale, oamenii, cultura, tradiţiile,
obiceiurile, şi bucătăria naţională. Inima tresare ori de câte ori auzi vorbindu-se în
limba maternă, ori de câte ori auzi un cântec îndrăgit sau vezi un dans popular.
Numai cei care, prin voinţa sorţii au avut şansa, sau poate neşansa, de a ajunge pe
meleaguri străine pot înţelege cel mai bine acele trăiri unice, irepetabilele, greu de
exprimat în cuvinte şi, uneori, teribil de greu de învins.
33
Înainte de a încheia această poveste adevărată, aş dori să spulber iluzia că
asiaticele, în calitatea lor de prime-doamne, ar fi fost sau sunt mai modeste. Nici pe
departe! Voi aminti, în primul rând, despre madam Meiling Sun, cea de-a patra soţie
a lui Ciang Kai shek. Ea provenea dintr-o adevărată dinastie. Tatăl ei, Charlie Sun, a
fost un prosper om de afaceri chino-american. A avut trei fete. În folclorul vremii,
se spunea că una a îndrăgit banii, alta a iubit China şi cea de-a treia - puterea. Toate
au jucat un rol important în istoria Chinei secolului XX. Prima, Sun Ailin, (18901973), cea căreia i-au plăcut banii, a fost soţia prim-ministrului chinez Kun Siansi
(1938-1939). Cea de-a doua, Sun Tzinlin (1893-1981), a iubit China, a fost soţia
primului preşedinte al Chinei - Sun Yat sen, iar mezina, Sun Meiling (1897-2003) a
îndrăgit puterea. La încetarea ei din viaţă, pe site-ul cotidianului Izvestia se spunea:
„La New-York a încetat din viaţă, la vârsta de 105 ani, văduva legendarului
generalissim chinez, cel care ar fi putut fi liderul unei ţări mari, numai că, a intrat în
istoria universală ca unul dintre cei mai mari perdanţi: în loc să fie în fruntea Chinei
continentale, s-a aflat în fruntea populaţiei unei micuţe insule rebele”.
Încă nu s-a aşternut uitarea despre cea de-a patra soţie a liderului chinez
Mao Zedung – Jiang Qing, una dintre cele mai sinistre figuri din istoria recentă a
Chinei. De profesie actriţă, ea şi-a lichidat fizic toate posibilele rivale, precum şi
eventualii adversari politici ai soţului ei. La procesul ce i-a fost intentat în anul
1981, ea spunea: „Am fost câinele de pază a lui Mao. I-am muşcat pe cei pe care el
mi-i arăta că trebuie să-i sfâşii”. După moartea lui Mao, a fost arestată, judecată şi a
stat în închisoare o perioadă. A murit în anul 1991.
Ca primă-doamnă a Filipinelor, Imelda Marcos a revoltat o lume întreagă
prin luxul şi aroganţa ei. A cheltuit milioane de dolari din visteria statului pentru
a-şi satisface cele mai costisitoare plăceri şi acţiuni ce ţineau de consolidarea
reputaţiei sale în ţară şi în străinătate. Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, C.I.A. o
caracteriza pe Miss Marcos ca o femeie „ambiţioasă şi crudă”. I se spunea
„Fluturele de oţel”. Ruda săracă a unor moşieri-latifundiari, ea s-a repezit cu nesaţ
spre bogăţie, slavă şi admiraţia tuturor. Egocentrismul şi naricisismul ei au făcut-o
„victima linguşitorilor”. Deşi nu a primit o educaţie sistematică, ea a fost o persoană
extrem de abilă şi vicleană.
După cum se vede, peste tot în lume, comportamentul decent şi vertical al
primelor-doamne a depins şi depinde de educaţia, civilizaţia şi, nu în ultimul rând,
de bunul lor simţ!
Leontina Radu
34
SERVICII SPECIALE
Adevărul iese ca untdelemnul la suprafață
ULTIMA CONCLUZIE: ION MIHAI PACEPA, TRĂDĂTOR DE ȚARĂ
Pacepa - erou sau trădător? Această dilemă a constituit obiectul a
nenumărate analize în mass media românească de după Revoluție, atunci când mai
toți înclinau să-l considere pe acesta un erou care a contribuit decisiv la prăbușirea
comunismului în România.
Încă de la începutul apariției revistei "Periscop"
a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere
din Serviciul de Informații Externe, aceasta și-a propus
să analizeze acest caz cu totul aparte din istoria
serviciilor de informații postbelice. Au contribuit la
această analiză foarte multe cadre care l-au cunoscut din
relațiile de muncă cu Pacepa și au adus probe
indubitabile pentru pronunțarea unui verdict categoric:
trădare! Era o opinie singulară în anii de după Revoluție.
Dar a fost pronunțată cu curaj, pe baza probelor aduse de
profesioniștii din acest domeniu. Stau mărturie
nenumăratele materiale publicate în revista "Persicop"
de la înființarea acesteia și până în prezent.
Iată că acum avem surpriza plăcută să constatăm că și membri marcanți ai
societății civile, cunoscuți istorici și cercetători științifici ai domeniului, pe baza
recentelor analize și a documentelor declasificate, ajung la aceeași concluzie:
Pacepa a fost mai degrabă un trădător decât un erou.
Astfel, la începutul lunii aprilie a.c., Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat la Muzeul Ţăranului
Rmân a doua întâlnire din cadrul "Serilor Bucureşti - Strict Secret", dedicată
dosarului defectării generalului Ion Mihai Pacepa. Istorici şi specialişti de marcă sau reunit în taină în jurul scriitorului Stelian Tănase, pentru a dezbate cazul Pacepa,
în special efectele defectării acestuia în Statele Unite. Fostul director adjunct al
postului de radio Europa Liberă, Liviu Tofan, fostul şef al Serviciilor de Informaţii
Externe Cătălin Harnagea, fostul şef al ziarului „România liberă“ Petre Mihai
Băcanu, secretarul Centrului pentru Studii asupra Comunismului şi
Postcomunismului, Andrei Muraru şi jurnaliştii Ovidiu Ohanesian şi Liviu Mihaiu,
au dezbătut împreună cu invitaţii lor cazul Pacepa, cei mai mulţi dintre ei
revizuindu-şi considerabil atitudinea faţă de personalitatea generalului defector Ion
Mihai Pacepa.
35
Acuzaţiile de corupţie şi intenţiile de răzbunare personală faţă de cuplul
Ceauşescu au fost principalele teme de la care au plecat specialiştii mai sus amintiți,
încercând să motiveze plecarea generalului din ţară. Niciunul dintre aceştia nu a mai
adus în discuţie – aşa cum se făcea odinioară la postul de radio „Europa liberă“ sau
în cotidianul „România Liberă“ – importanţa defectării lui Pacepa ca simbol al
anticomunismului. Dezbaterea care a avut loc la Muzeul Ţăranului Român a plecat
tocmai de la scandalurile în care era implicat Ion Mihai Pacepa chiar înainte să
plece din ţară, precum afacerea Fokker (prin care promisese germanilor că România
va achiziţiona avioanele lor ce aveau această marcă) sau cea a TIR-ului cu mobilă
din Beirut introduse ilegal în țară. În opinia celor prezenţi la întâlnire, generalul ar fi
urmat să fie anchetat în aceste două dosare, motiv care l-ar fi determinat să
defecteze.
Pe un plan general, dezbaterea s-a învârtit în jurul acțiunii de dezertare a
generalului Pacepa, a motivelor care l-au împins către această decizie, a rolului său
în regimul Ceauşescu şi a activităţii sale din SUA. După cum se cunoaște, acest
personaj controversat al regimului comunist, a încercat să-şi creeze un piedestal
publicând multe informaţii fantasmagorice în cărţile sale publicate după fuga în
Vest.
Iată câteva din considerațiile unor participanți la această reuniune:
În deschiderea evenimentului a fost proiectat documentarul realizat sub
sigla "Bucureşti Strict Secret", în care istoricul Lavinia Betea a susținut că nu există
nicio dovadă că Pacepa ar fi fugit în America pentru că n-ar fi vrut să execute
ordinul de a-l ucide pe directorul postului de radio Europa Liberă, Noel Bernard. În
opinia ei, Pacepa a defectat mai degrabă pentru că a simţit că ascensiunea sa în
fruntea spionajului român este încheiată.
Fostul director al ziarului România Liberă, Petre Mihai Băcanu, prezent la
eveniment a infirmat faptul că Pacepa ar fi fugit cu listele de securişti şi ofiţeri sub
acoperire din străinătate şi a susţinut că acesta ”pe mulţi nici nu-i cunoştea”. Mai
mult, deşi americanii l-ar fi stors pe Pacepa de informaţii privind regimul, ”nu cred
că acesta cunoştea secrete militare”. În opinia sa, Pacepa a excelat doar în spionajul
ştiinţific în măsura în care a furat tehnologie. ”Totuşi România a prosperat când a
folosit tehnologia străină, dar Ceauşescu a vrut mai curând să fure din afară decât să
plătească licenţe”, a mai spus Băcanu. Jurnalistul consideră însă că fuga lui Pacepa
a fost ”cea mai mare lovitură dată comunismului din ţările din Est, comparabilă cu
un caz din Polonia (nota redacției - cazul Ryszard Kuklinski)”.
O dovadă în acest sens este că apropiaţii şi subordonaţii lui au avut de
suferit după gestul său. Generalul Theodor Sârbu, cel care l-a înlocuit în fruntea
spionajului ştiinţific, după 18 zile de arest, s-a dus la Câmpina şi a murit în condiţii
suspecte într-o explozie de gaze.
36
SERVICII SPECIALE
Fostul şef al SIE, Cătălin Harnagea, susţine în schimb că ”şocul defecţiunii
lui Pacepa a fost mare în lagărul comunist pentru că el cunoaştea spioni şi ofiţeri
acoperiţi din alte ţări comuniste”. Până în 1978 au fost puţini ofiţeri superiori din
DIE care au trădat. Consecința fugii lui Pacepa ”a fost retragerea din misiuni a
tuturor ofiţerilor acoperiţi şi "fantomelor" din toată lumea şi s-a creat o mare
tevatură în DIE. Au avut loc epurări de sus până jos, pentru că lui Ceauşescu şi
celorlalţi din Comitetul Central le-a fost teamă de ce ar fi putut crede guvernele din
celelalte ţări comuniste despre slăbiciunea sa şi faptul că a avut încredere în
Pacepa”, mai spune Cătălin Harnagea.
La rândul său, Liviu Tofan, directorul Institutului Român de Istorie Recentă
(IRIR), a susţinut că difuzarea la Europa Liberă a unor fragmente din cartea lui
Pacepa ”Orizonturi roşii” a avut un impact foarte mare. ”N-a fost o decizie impusă
de a le difuza, ci decizia lui Vlad Georgescu, care a primit ameninţări clare că va
avea de suferit dacă face asta”, explică Tofan.
În opinia istoricului, Pacepa a lansat artificial legenda lichidării şefilor de la
Europa Liberă prin iradiere, pentru ca în a doua ediţie a volumului "Orizonturi
Roşii" să vorbească despre otrăvire. ”Generalul Pacepa este un personaj dubios care
a contribuit la propria discreditare prin poveştile sale fantasmagorice”, spune
directorul IRIR. El recunoaşte, totuşi, că a existat o operaţiune de ademenire a lui
Noel Bernard să facă o vizită în România, acesta fiind invitat insistent de un om al
lui Pacepa, Aristide Buhoiu.
Şi Andrei Muraru, directorul Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a arătat că nu se poate
pune bază pe afirmaţiile lui Pacepa, acesta falsificându-şi ”dosarul de cadre şi
autobiografia pentru a ieşi bine”. În opinia sa, Pacepa era frustrat că nu a fost numit
şef al spionajului românesc şi era implicat în nişte fapte de corupţie astfel încât ”ar
fi picat oricum dacă nu fugea”.
Liviu Ţăranu, cercetător la CNSAS, care a studiat dosarul Pacepa, susţine şi
el că există dovezi că temerile acestuia pentru cariera sa l-au motivat să dezerteze.
Pacepa s-ar fi temut că va pierde perspectiva de a deveni şeful Casei Prezidenţiale
ce urma să fie înfiinţată după modelul staff-ului de la Casa Albă. Ţăranu mai arată
că dezertarea lui Pacepa nu a fost singulară, el făcând parte dintr-o galerie totală de
27 defectori români.
Totuşi, el a fost cel mai important ofiţer comunist care a primit azil politic
într-o ţară membră NATO. În plus, Andrei Muraru, secretar al Centrului de Studii
asupra Comunismului și Postcomunismului, a subliniat că rechizitoriul soţilor
Ceauşescu a conţinut toate învinuirile pe care li le aducea Pacepa în cartea sa
”Orizonturi roşii”, o ultimă lovitură dată acestora de către dezertor.
La rândul său, politologul Stelian Tănase a afirmat că nu i-a plăcut cartea lui
37
Pacepa pentru ca aceasta este ”o operaţiune de business cu accent pe senzaţional, iar
pentru un istoric adevărat ea nu are nicio valoare pentru că acurateţea informaţiei
este zero”.
Pe aceeaşi linie, jurnalistul de investigaţie Emil Berdeli consideră că
”Pacepa a vrut să-şi facă un piedestal şi să acrediteze ideea că prin fuga lui s-a rupt
relaţia lui Ceauşescu cu americanii, ceea ce nu era adevărat”.
Jurnalistul Liviu Mihaiu a vorbit despre relaţia specială a lui Pacepa cu
Elena Ceauşescu despre care au circulat multe bârfe pe care serviciile de informaţii
au ţinut să le demitizeze. ”Din punctul de vedere al societăţii civile, nu putem spune
că Pacepa a fost un erou pentru că în contul său se află mulţi morţi nevinovaţi”, a
concluzionat Liviu Mihaiu.
În strânsă legătură cu acest caz de trădare, un alt eveniment important a
avut loc pe 24 aprilie 2013 în Aula Bibliotecii Centrale Universitare "Carol I",
prilejuit de lansarea mult așteptatei cărți a profesorului american Larry Watts "Cei
dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece", continuarea
volumului "Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului
sovietic cu România", din cadrul unei trilogii destinate recuperării istoriei reale a
României, din care va face parte și o lucrare despre evenimentele din și de după
decembrie 1989.
Prin acest demers amplu și documentat științific, Larry Watts își propune să
restabilească adevărul istoric și să corecteze percepțiile comunității occidentale în
privința rolului jucat de România pe plan internațional în perioada Războiului Rece.
Volumul a fost prezentat în prezența autorului și a invitaților acestuia academicianul Dinu C. Giurescu, profesorul universitar Mihai Retegan, generalii
Ioan Talpeș, Teodor Frunzeti și alte personalități ale comunității istoricilor. Lucrarea
cuprinde numeroase studii de caz ce examinează cele mai importante ținte ale
operațiunilor de dezinformare conduse de sovietici, dar face și o analiză ce scoate la
iveală eforturile românești privind blocarea tentativei sovieticilor de a folosi Pactul
de la Varșovia ca pe un instrument de proiecție a puterii sovietice asupra țărilor
participante.
Larry Watts dedică un capitol al cărții sale analizei dezertării generalului
Ion Mihai Pacepa, adjunctul șefului Departamentului de Informații Externe. Față de
opiniile celor care încă mai susțin că "Pacepa ar fi trădat statul comunist, dar nu a
trădat niciodată naţiunea română“, Larry Watts a respins, vizibil amuzat, asemenea
considerații. El s-a arătat nedumerit că opinia publică şi apărătorii lui Pacepa neagă
că acesta ar fi fost agent KGB. „Eu nu înţeleg de ce unii spun că Ion Mihai Pacepa
nu a fost agent KGB, când el însuşi o mărturiseşte. A spus de nenumărate ori că a
fost agent KGB şi de cele mai multe ori a spus-o cu mândrie“, menționează Larry
38
SERVICII SPECIALE
Watts. Istoricul susține că acțiunile lui Pacepa pe tărâmul american au avut scopul
de a dezinforma Washingtonul despre situația reală în care se afla România. Mai
mult, Watts consideră că informațiile livrate de Pacepa americanilor se potriveau
perfect cu dezinformările sovieticilor despre România.
A lucrat Pacepa pentru KGB? este o întrebare al cărei răspuns capete
contururi mai clare. În acest sens, trebuie reamintit că Pacepa a declarat echipelor de
anchetă germane și americane implicate în dezertarea sa că a lucrat direct în
favoarea KGB-ului. Astfel, în cartea sa din 1987 "Orizonturi Roșii", el a subliniat
faptul că a avut întâlniri personale cu șeful KGB, Iuri Andropov, și că raporta direct
lui Aleksandr Saharovski, fost şef al consilierilor din România şi apoi șef al
spionajului din KGB, străduindu-se să acrediteze ideea că Securitatea și Ceaușescu
erau agenți ai Moscovei.
În cadrul unui simpozion referitor la activitatea KGB-ului, la care a
participat fostul Director al CIA James Woolsey și cunoscutul disident sovietic
Vladimir Bukovski, Pacepa a afirmat că "am petrecut 27 de ani din viața mea
lucrând pentru KGB și am părăsit această tabără acum 26 de ani". Acești ani
acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în
1951, când instituția era controlată integral de Centrala KGB de la Moscova prin
"consilierii" sovietici infiltrați în toate structurile statale și până la dezertarea sa din
1978. Mai mult, Pacepa a reafirmat că în 1972 superiorul său din KGB i-a delegat
responsabilitatea "operațiilor ilegale în România". Nu a existat nicio controversă
asupra faptului unanim recunoscut atât de către CIA, cât și de către BND și alte
medii informate despre faptul că Pacepa lucra pentru KGB. Faptul că a mai existat
această controversă în mass media din România reprezintă un mister, pe care însă
specialiștii din domeniu îl cunosc bine.
Era Securitatea controlată de către KGB? Se știe că serviciile de informații
românești întrerupseseră orice colaborare explicită cu KGB-ul încă din 1963, fapt
confirmat de lideri sovietici și conducători ai serviciilor de specialitate din Tratatul
de la Varșovia. În lumina acestei realități, afirmația lui Pacepa că primea ordinele
direct de la conducerea KGB-ului este o probă acuzatoare la adresa sa. Se știe că
după vizita lui Nicolae Ceaușescu la Beijing din 1971, de după ruptura sinosovietică, Moscova a ordonat celorlalte servicii de informații ale țărilor Pactului de
la Varșovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea română. Ultima
vizită a unor oficiali KGB și a soțiilor lor în România a avut loc la începutul anului
1972. În această privință, conducătorul acelei delegații, șeful serviciului de
contrainformații Oleg Kalughin nota, după defectarea sa în Statele Unite, că în timp
ce celelalte servicii ale blocului deveniseră "și mai aservite KGB-ului, românii
ieșiseră din alianță și întrerupseseră toate legăturile cu KGB-ul".
Prin urmare, în ce bază primea ordine de la conducerea KGB pentru
39
"operațiuni ilegale în România" în 1972? Niciunul din celelalte servicii ale Pactului
nu considera Securitatea "un partener cooperant, frățesc" și toți ceilalți lideri ai
Pactului denumeau România și pe conducătorii ei " trădători" în cadrul întâlnirii lor
din luna august 1971 din Crimeea. Și Arhivele Mitrohin dezvăluie că în perioada în
care a fugit Pacepa, Prima Direcție Principală a KGB, Serviciul de Informaţii
Externe, transferase România și Securitatea din Departamentul de cooperare cu
serviciile socialiste frățești în Departamentul al 5-lea, care includea statele NATO,
Albania și Iugoslavia, toate fiind ținte ale operațiunilor ostile ale sovieticilor și ale
statelor Pactului de la Varșovia.
Este clar că Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu dușman mai
degrabă decât ca unul subordonat. Atunci, de ce a dezertat Pacepa? În această
privință, există mai multe teorii care tratează problema fugii lui Pacepa. Una dintre
ele susține că îi era teamă de iminenta sa deconspirare ca agent KGB. O altă teorie
susține că i s-ar fi ordonat de către KGB să procedeze așa. Și mai puțin
convingătoare a devenit actualmente motivația trădătorului că ar fi fost un iubitor al
democrației și un pro-american, domeniu mai degrabă al speculațiilor. Cu toate că
KGB-ul nu ar fi dorit să piardă un agent atât de sus plasat în Securitate și în ierarhia
politică românească - Pacepa fiind principalul consilier pe probleme de securitate al
lui Ceaușescu - se mențin suspiciunile că dezertarea sa a fost o operațiune pusă la
cale de sovietici, pentru ca el să facă declarații care să distrugă relația specială
româno-americană.
Larry Watts, un specialist al informațiilor de toate categoriile, cu o
capacitate analitică remarcabilă, reușește să aducă la lumină o nouă perspectivă
asupra istoriei românilor.
Vasile Dumitru Fulger
Ioan Gatea
40
SERVICII SPECIALE
FEMEILE ŞI ARTA OBŢINERII INFORMAŢIILOR SECRETE
Nu este niciun secret şi nicio surpriză că de multe ori femeile obţin mai uşor
informaţiile de care are nevoie un serviciu secret. De ce? În primul rând, pentru că
au putere de intuiţie şi capacitate de disimulare extraordinare; sunt inteligente, bune
actriţe, abile – ca să nu zic viclene până la perfidie – şi au un deosebit spirit de
anticipaţie a pericolelor. Apoi, fiindcă posedă arta seducţiei – arma cea mai
puternică în această îndeletnicire. Aşa că, nu-i de mirare când se spune că arta
feminină de a obţine informaţii secrete s-a evidenţiat şi s-a interferat odată cu cea
mai veche meserie din lume. Istoria e plină de femei spioni, iar literatura cunoscută
sub genericul romanului poliţist abundă în asemenea subiecte. Şi totuşi, încă mai
este şi va mai fi ceva de spus pentru că eternul feminin nu se epuizează.
Dotate cu asemenea calităţi, din galeria numelor de notorietate bănuite de
a fi navigat în lumea spioanelor celebre nu pot lipsi româncele Martha Bibescu şi
Maria Tănase. S-a speculat că aflându-se în legături de simpatie cu notabilităţi din
ambele tabere beligerante ale Primului Război Mondial, prinţesa ar fi avut
preocupări de ordin informativ. Întrucât nu s-a adus nicio probă, s-a acreditat ideea
că totul s-ar datora unor adversităţi determinate de invidii şi gelozii. Mai aproape de
timpurile noastre este povestea de dragoste a Mariei Tănase pentru un spion francez
aflat în ţara noastră sub acoperire de corespondent de presă. Francezul a fost arestat
la Bucureşti şi, după multe demersuri diplomatice, dar şi intervenţii ale Păsării
Măiastre, cum a numit-o Nicolae Iorga, ziaristul a fost eliberat. Pe de o parte, s-a
spus că datorită posibilităţilor de informare ale marii artiste care se învârtea în cele
mai înalte cercuri, francezul ar fi exploatat-o în orb, pe de altă parte s-a apreciat că
eliberarea iubitului s-ar fi datorat înţelegerii acesteia cu SSI-ul, acceptând să fie
recrutată. Nici în acest caz datele publice nu sunt edificatoare.
Dintre femeile - spion de top, cel mai cunoscut exemplu este cel al
dansatoarei exotice, olandeza cu nume de scenă Mata Hari. Povestea ei este foarte
cunoscută. Am amintit-o pentru a aduce în prim plan loviturile, mai puţin ştiute, pe
care le-a dat inamicului în aceeaşi periodă, cea a Primului Război Mondial,
protejata celor de la Intelligence Service, frumoasa cu numele de cod Flora!
Folosindu-ne de date din cartea lui Robert Boucard - Les dessous de
l’espionnage anglais - apărută la Paris în 1926, să consemnăm că Flora avea toate
calităţile pe care deja le-am evidenţiat, pentru a performa în arta şi ştiinţa
spionajului. Înaltă, brunetă, cu o figură carismatică prin delicateţea trăsăturilor
fizice puse în valoare de măiestria de a disimula, părând când entuziastă şi
luminoasă prin strălucirea azurie a ochilor, când cu o înfăţişare de femeie tot timpul
nemulţumită şi ofensată ce-i conferea o aură enigmatică. Adevărata origine şi
identitate nu au fost dezvăluite. Se credea că este irlandeză sau austriacă. Nu puteai
să ghiceşti de unde provine, pentru că vorbea douăsprezece limbi cu o uşurinţă şi o
41
perfecţiune ce atingeau neverosimilul! Având o educaţie aleasă şi o vastă cultură,
Flora putea face pereche cu orice înaltă personalitate. Când şefii săi aveau interesul
să compromită o personalitate sau să cunoască detalii din intimitatea acesteia, Flora
intra numaidecât în acţiune şi cu o îndrăzneală aproape de inconştienţă îşi dezvăluia
artificiile de un farmec de-a-dreptul pervers şi de la prima întâlnire respectvul îi
cădea la picioare. Se cunoaşte cazul unui om politic francez care, după a doua
întâlnire cu Flora, era în stare să divorţeze şi s-o ceară în căsătorie. Din fericire
pentru el, prinţesa spionajului englez l-a refuzat.
În timpul unei serate mondene de la palatul unui cunoscut conte italian
contesa de Pomereu d’Aquitaine a întâlnit un fost prim-ministru italian care s-a
îndrăgostit nebuneşte de ea. Această legătură a permis să i se deschidă multe uşi
ferecate ale saloanelor unde se discuta despre dragoste şi politică şi unde
posibilităţile de informare se regenerau continuu.
Dintre numeroasele sale misiuni importante, am reţinut două acţiuni
întreprinzătoare. Una de un succes răsunător şi cealaltă soldată cu un semieşec.
În 1916 a avut loc confruntarea dintre forţele navale engleze şi germane
cunoscută sub numele de Bătălia Jutlandei. În documentarea informativă a acestei
operaţiuni, Intelligence Service i-a încredinţat domnişoarei Flora van Poland un
paşaport olandez cu misiunea de a procura codul semnalizărilor secrete al marinei
germane şi cheia confidenţială respectivă, pentru a permite descifrarea mesajelor
submarinelor germane trimise şi primite de la postul T.F.F. din Kiel, precum şi
interceptarea şi cunoaşterea semnalizărilor secrete ale vaselor de suprafaţă. Cu
farmecul său cuceritor, spioanei engleze i-a fost uşor să atragă în mrejele sale pe
căpitanul unui cuirasat german. Acesta îndrăgostit, până peste cap, de frumoasa
olandeză a făcut imprudenţa ca într-o seară, aflându-se împreună la bordul vasului,
să deschidă seiful cu documente secrete, pentru a descifra o telegramă urgentă. N-a
fost nevoie decât de câteva momente de neatenţie din partea căpitanului, care după
variatele operaţiuni de juxtapunere şi multiplicare de cifre a neglijat asigurarea unei
cărţulii cu coperte portocalii şi aceasta a ajuns în corsajul amantei. Câteva ore mai
târziu, nava a ancorat în rada portului Hamburg, iar Flora s-a grăbit să-şi
îmbrăţişeze iubitul cu deosebită efuziune şi cu înduioşătoare promisiuni de
fidelitate, părăsindu-l pentru totdeauna. Teama de urmări neplăcute pentru cariera şi
chiar pentru libertatea sa, l-a determinat pe ofiţerul german să nu raporteze despre
pierderea suferită şi consecinţele acestui mic amănunt se vor regăsi în bătălia dintre
cele două forţe navale. Codul a fost predat imediat ofiţerului care o avea în legătură,
însoţind-o în Elveţia, unde a instalat-o în vederea altor misiuni.
Până atunci, să consemnăm adevărul istoric despre deznodământul
Bătăliei Jutlandei. Se înţelege că, datorită interceptărilor şi decodărilor
semnalizărilor germane, victoria a fost de partea flotei britanice. Se pare că în
42
SERVICII SPECIALE
cercurile guvernamentale engleze a existat o cârtiţă, nedepistată până la urmă, care
a transmis un mesaj amiralului comandant, indicând exact invers direcţia de
retragere a flotei germane. Acest fapt l-a determinat pe Winston Churchill să declare
că Bătălia Jutlandei a fost un eşec sever pentru nemţi. (Şi nu un dezastru cum s-ar fi
cuvenit, dacă englezi n-ar fi fost derutaţi de mesajul otrăvit.)
În Elveţia acţiona un important spion german ce se dădea drept profesor.
Înainte cu cinsprezece zile ca acesta să se stabilească la Montreux, Flora a descins
în faimoasa staţiune de pe malul lacului Léman. Miza era sustragerea unor
documente privind planul de organizare a spionajului german în
Elveţia, rapoartele agenţilor în limbaj convenţional şi codul secret de decriptare,
pentru a proba statutul de spion al nemţului şi a cere guvernului federal elveţian,
expulzarea acestuia. După un riguros studiu de caz, concluziile celor de la
Intelligence Service erau îngrijorătoare, pentru că omul de peste Rin era bântuit de
prudenţă şi de neîncredere până la îndobitocire. Nu permitea nimănui să intre în
apartamentul său şi ceruse conducerii hotelului să nu i se facă menajul decât în
prezenţa sa, motivând că are de protejat o colecţie arheologică – recte, colecţia de
dosare – de o importanţă inestimabilă. Şi totuşi, olandeza care nu concepea să i se
opună rezistenţă s-a angajat să pătrundă în buncărul neamţului şi să-şi facă treaba.
Astfel, după ce a intrat pe fir cu viitoarea victimă, pentru femeia versată, şmecheră
şi persuasivă n-a fost decât un joc de copii spre a o atrage în desimea pânzei de
păianjen de care era înconjurată. Omul Kaizerului a rezistat o vreme ochiadelor şi
avansurilor brunetei cu părul de abanos, dar în capul său ras cu grija de a-i atenua
calviţia, pasiunea carnală a început să-l tortureze. De aceea, n-a fost nimic
surprinzător ca profesorul să răspundă graţiilor acestei frumuseţi irezistibile, căci
pentru a fi spion, nu înseamnă a fi mai puţin om. Şi astfel, neamţul şi-a invitat
fermecătoarea cucerire în camera sa de hotel transformată pentru o seară în cuibuşor
de nebunii! După o cină bogată stropită din belşug cu şampanie urmată de firescul
planificat, Flora, şifonată şi decoafată şi-a rugat iubitul să-i aducă flaconul de
parfum din camera sa aflată pe acelaşi culoar, răsplătindu-l cu o sărutare pasională.
Imediat ce auzi uşa închizându-se, prinţesa spionajului englez sări din culcuş îşi
trase rochia pe ea, înşfăcă ce stabilise că îi este util, încercând să fugă cu preţioasa
pradă. Numai că atunci un bărbat a ieşit din ascunzătoarea plasată într-un oficiu şi a
neutralizat-o. Era secretarul profesorului, care, speriat de ardoarea amoroasă a
şefului, a socotit că este prudent să-i supravegheze pe cont propriu. Adică, fără să-l
înştiinţeze. Era, cu siguranţă, ideea organelor de protecţie germane. Întors în
cameră, stupefiat de ceea ce îi era dat să vadă, groaznic de mânios, profesorul a
scăpat flaconul din mână şi a fost pe punctul de a o aresta. Prezenţa de spirit a
spioanei i-a permis să se salveze. După o scenă de plâns cu suspine şi cu sughiţuri,
43
cerând clemenţă în genunchi, şi-a recăpătat siguranţa de sine, a început să negocieze
cu sânge rece starea de fapt creată, propunând să le ofere, în schimbul eliberării,
unele date secrete ale organizaţiei britanice de spionaj. Încântaţi de un asemenea
noroc picat din cer, nemţii n-au avut motive să refuze. La dictarea prizonierei, cei
doi au notat toată noaptea nume, cifre şi ipoteze credibile, memorate de prinţesă
pentru situaţii de urgenţă. Dimineaţa târziu i-au dat drumul, stabilind o dată de
întâlnire. La Sfântul Aşteaptă, desigur. Constatându-se că informaţiile primite erau
pure mistificări, profesorul a primit un blam din partea guvernului său, turbând din
cauza umilinţei la care fusese supus de către încântătoarea metresă. Situaţia
respectivă a fost considerată de şefii de la Londra ca un semieşec. Flora n-a intrat în
posesia informaţiilor preconizate, dar neamţul a fost rechemat în Germania. Astfel,
unul din scopurile urmărite a fost atins.
Marian Teodorescu
44
DESCHIDEREA SPRE VEST
La mai bine de un deceniu de când se afla sub ocupaţie străină (sovietică)
după cel de-al Doilea Război Mondial, România a început să-şi ia destinul în propriile
mâini şi să realizeze o deschidere spre Vest, în primul rând spre SUA, într-o manieră
inteligentă şi atât de categorică încât rămâne un act remarcabil, de mare interes şi
astăzi. Cum a fost posibil ca un stat mic, aflat sub cisma celui mai aprig dintre
ocupanţii care s-au perindat prin aceste
locuri, să-şi asume cu mult curaj un
curs propriu în viaţa internaţională?
Un răspuns edificator îl găsim şi în
textul de mai jos aparţinând E.S.
academician Dinu C. Giurescu,
membru al Consiliului Ştiinţific, distins
prieten şi colaborator al revistei
noastre. Textul, cu titlul de mai sus, pe
care îl reproducem în continuare cu
acordul autorului, a apărut nu demult
într-un volum semnat împreună cu
academicianul Mircea Maliţa, savant şi
diplomat de excepţie, apărut la Editura
Compania, în care sunt abordate pe
larg
aspecte
semnificative
ale
evoluţiilor României în „deceniul
deschiderii: 1962- 1972”.(Redacţia)
Reorientarea politicii externe româneşti (reflectată şi în măsuri pe plan
intern) s-a făcut foarte pe încetul după primirea României în Organizaţia Naţiunilor
Unite (1955) şi retragerea trupelor sovietice (1958). "Suntem sub ocupaţie
sovietică", spunea Ion Gheorghe Maurer. "Ce se întâmplă într-o ţară ocupată
decide ocupantul", reaminteşte Mircea Maliţa. Care adaugă: "Deplângem lucruri
petrecute în această perioadă, dar nu putem să le atribuim persoanelor sau
instituţiilor româneşti, care nu erau decât executori obligaţi ai puterii ocupante".
La acest comentariu, vin cu câteva precizări. Impunerea modelului sovietic
a fost o realitate trăită de toţi în anii 1948-1960. Consilierii sovietici erau
pretutindeni, până şi la Biblioteca Academiei Române, "cu misiunea de a-i învăţa
pe români clasificarea zecimală, introdusă la noi mult înainte de marii vecini".
Ar fi de mare interes să aflăm mecanismul introducerii "modelului" în
diferite arii. Venea consilierul sovietic cu documentaţia aferentă? Era tradusă, apoi
aplicată? "Modelul" colectivizării agriculturii a fost explicit precizat în raportul
prezentat de Gheorghe Gheorghiu Dej la Plenara din 3-5 martie 1949. Dar punerea
45
lui în aplicare? Cotele exorbitante plătite cu mai nimic, confiscările pentru neplata
dărilor, presiunea Securităţii şi a Miliţiei, arestările cu zecile de mii, lupta de clasă
etc. – merită să aflăm dacă aceşti consilieri sovietici au venit cu instrucţiuni pentru
toate componentele colectivizării forţate a agriculturii. Şi dacă da, s-au păstrat ele
pe undeva? Mai ştie cineva de ele?
În dosarul represiunii politice generalizate, ne întrebăm cât le revine
consilierilor sovietici şi cât executantului autohton. Gheorghe Gheorghiu Dej a pus
represiunea pe seama ocupantului atunci când l-a primit pe Corneliu Coposu (1964,
n.n.).
Sigur, era mai uşor să arunci pe "consilieri" toată răspunderea. Se
ştie că, în Ucraina şi în alte părţi, colectivizarea forţată din anii 1930-1937 a
provocat milioane de victime. Fără violenţă, o atare răsturnare a satelor nu s-ar fi
produs niciodată. Violenţa şi silnicia au fost condiţiile sine qua non ale
"transformării socialiste a agriculturii" şi în Republica Populară Română în
intervalul 1949-1962, atât în anii consilierilor şi armatei sovietice, cât şi după
plecarea acestora.
Regimul democrat popular şi-a „selectat” cu grijă slujitorii. În
prima fază, până spre 1960, selecţia se făcea, cu mici excepţii, după dosar: cu cât
obârşia socială era mai modestă, cu cât educaţia celui în cauză era mai precară şi
capacitatea sa critică mai redusă, cu atât persoana era mai potrivită. Un asemenea
tip uman, odată învestit cu un dram de autoritate, era gata la orice exces pentru a-şi
dovedi adeziunea şi fidelitatea la "linia partidului".
Presiunea, violenţa şi excesele vor fi urmat, în principiu, modelul
sovietic, dar aplicarea lor "pe teren" le-a aparţinut executanţilor, aparatului de
partid, Miliţiei şi Securităţii, formate din cetăţenii români.
Volumul de faţă aduce mărturia în direct a diplomatului Mircea
Maliţa, participant şi martor la trei acţiuni ale conducerii PMR din 1963. Aceste
acţiuni erau menite:
- să obţină înţelegerea puterilor din Vest şi a Statelor Unite – un fel
de "parteneriat tacit şi discret" – faţă de noile orientări din politica internă şi externă
ale României;
- să comunice puterilor apusene că România nu va intra automat în
conflicte alături de aliaţii săi (Tratatul de la Varşovia), dacă nu e consultată în
prealabil şi nu îşi dă asentimentul;
- să afirme dreptul României la exprimare proprie în problemele
politice ale ONU diferit, când este cazul, faţă de poziţia Uniunii Sovietice şi
membrii blocului.
46
Mircea Maliţa a avut de la Gheorghiu-Dej misiunea ultrasecretă de
a se întâlni cu ambasadorul american Averell Harriman23 pentru a sugera şi propune
părţii americane ca România să fie "scoasă din coş". Până atunci exista o politică
americană unică faţă de ţările est-europene din sfera sovietică. Conducerea de la
Bucureşti dorea ca în relaţiile bilaterale – fără a schimba ideologia şi apartenenţa la
bloc – să se aplice principiile coexistenţei paşnice şi România să ajungă la
"schimburi intense şi reciproc avantajoase cu Statele Unite ale Americii".
Care era stadiul relaţiilor dintre RPR şi SUA atunci când a avut loc
întâlnirea Mircea Maliţa – Averell Harriman? În 1960, la 30 martie, fusese semnat
Acordul financiar care rezolva arieratele pendinte dintre cele două ţări. În vara
aceluiaşi an a fost deschisă în SUA prima expoziţie de după război, Arta populară
românească, în timp ce compania americană American Ballet Theatre dădea
spectacole la Bucureşti. Ministrul Educaţiei, Ilie Murgulescu, preşedintele
Academiei Române, Athanase Joja, şi academicianul Grigore Moisil sosesc în SUA
în septembrie. În decembrie 1960 se semnează la Washington un Memorandum of
Understanding pentru programe reciproce în educaţie, ştiinţe şi arte interpretative,
primul de acest gen semnat de SUA cu o ţară socialistă est-europeană. Ansamblul
de dansuri Rapsodia Română şi orchestra "Barbu Lăutaru" fac un turneu în 49 de
oraşe din SUA, dând spectacole inclusiv la Washington, la Constitution Hall, în
prezenţa secretarului de stat Dean Rusk.
În august 1963, Orville Freeman – secretarul cu agricultura din
SUA – vine în România şi este primit de Gheorghe Gheorghiu Dej. A fost prima
vizită oficială a unui membru al guvernului american în România după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Mircea Maliţa s-a întâlnit cu Averell Harriman. A transmis şi
explicat mesajul lui Gheorghiu Dej, odată cu solicitarea unei totale discreţii.
Ambasadorul Harriman a înţeles. Şi a reamintit că lucrurile cer timp deoarece
depind, în parte, de preşedintele SUA, dar şi de Congres. Un prim pas ar fi sosirea
unei delegaţii economice române în SUA.
Delegaţia, condusă de Gheorghe Gaston-Marin24, vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri, a sosit în SUA şi a avut tratative cu partea americană între
23
Fost ambasador al Statelor Unite la Moscova în anii războiului (1943-1946), apoi
în Marea Britanie, secretar de comerţ în guvernul american, apoi guvernator al statului New
York.
24
Delegaţia era alcătuită din Mihai Florescu, Mihai Petri, George Macovescu, Petre
Bălăceanu, plus un grup de experţi din Comisia de Stat a Planificării, MAE şi Ministerul
Petrolului şi al Chimiei.
47
18 mai şi 1 iunie 1964. Comunicatul comun a consemnat înţelegerile convenite,
ridicarea nivelului de reprezentare a ambelor ţări la nivel de ambasadă, precum şi
lista celor 13 instalaţii şi utilaje supuse acordării de licenţe individuale şi de export
din SUA pentru România 25 . Partea americană a fost reprezentată de Averell
Harriman.
Consilierul pentru securitate naţională, McGeorge Bundy, i-a
prezentat preşedintelui SUA rezultatul negocierilor: "Poate singurul aspect mai
semnificativ al acestor discuţii – citim în memorandum - a fost hotărârea
românilor de a reuşi în stabilirea unei noi şi substanţiale relaţii cu Statele Unite –
un factor important în efortul României pe linia unei politici independente faţă de
Moscova". Ambele părţi îşi dădeau seama că dezvoltarea acestor relaţii bilaterale
"nu poate fi forţată", că politica de independenţă a României se cuvine afirmată în
continuare prin noi acţiuni, dar pe plan intern, printr-o "mai mare libertate pentru
poporul român".26
Cunoscutul diplomat american i-a mai spus lui Gaston-Marin:
"Vreau să subliniez că eu (Harriman – n.n.) nu sugerez ca România să aibă relaţii
rele cu vecinul său URSS, ci ca ea să urmeze calea intereselor sale proprii, ca
guvernul român să fie cât mai independent atunci când sunt în joc problemele vitale
ale României".27
A mai fost şi un mesaj transmis de ambasadorul Harriman liderului
român prin Mircea Maliţa: "Spune-i din partea mea lui Dej (...) că America a vrut
să întreţină relaţii strânse cu România. Churchill a fost cu ideea unui partaj 10%
Vest – 90% Est pentru ţara voastră. Eram acolo şi ştiu".
Astăzi, spusele ambasadorului american stau sub semnul întrebării.
A vrut administraţia americană aşa ceva atunci, în 1944-1946? Să recapitulăm
faptele, aşa cum sunt ele atestate documentar:
a/ La 30 mai 1944, Ambasada Marii Britanii de la Washington se
adresează Departamentului de Stat în chestiunea raporturilor anglo-sovietice în
Balcani. "(...) Cea mai bună soluţie – îi scrie Anthony Eden, ministru de externe al
Marii Britanii, lui Viaceslav Molotov – ar fi ca guvernul Regatului Unit să cadă de
acord – drept aranjament practic – cu guvernul sovietic, anume ca afacerile
româneşti să fie de resortul principal al guvernului sovietic, întrucât România cade
25
Pentru detalii, vezi Gheorghe Gaston-Marin – În serviciul României lui
Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000, pp.
219-229.
26
Memorandumul, datat 29 mai 1964, este publicat în Foregn Relations of the
United States, 1964-1968, volume XVIII, Eastern Europe.
27
Gheorghe Gaston-Marin – op.cit., p. 216
48
în aria de acţiune a armatelor ruse; şi, deopotrivă ca, din perspectiva sovietică,
afacerile greceşti să fie de resortul principal al guvernului Regatului Unit (...)". O
atare înţelegere anglo-sovietică s-ar aplica numai pe timp de război şi "nu ar afecta
în nici un fel drepturile şi responsabilităţile ce revin celor trei mari puteri la
încheierea păcii şi după aceea privind întreaga Europă".
Premierul britanic, Winston Churchill, s-a adresat în acest sens
preşedintelui Statelor Unite. Nici Departamentul de Stat, nici preşedintele american
nu sunt de acord. Propunerea britanică va avea "ca rezultat cert (...) împărţirea
regiunii Balcanilor în sfere de influenţă, în ciuda intenţiei declarate de a limita
aranjamentul la chestiuni militare (...)".
Primul-ministru britanic revine şi insistă ca propunerea să fie
limitată la trei luni, de probă, întrucât "ruşii sunt pe punctul de a invada România în
mare forţă şi de a ajuta România să redobândească acea parte a Transilvaniei de
la Ungaria (...); considerând toate acestea (...), că nici Dvs. (SUA – n.n.) şi nici noi
(Marea Britanie – n.n.) nu avem nici un fel de trupe acolo (în România), ei (ruşii)
vor face probabil ceea ce doresc în orice caz".28
La 12 iunie, Franklin Delano Roosevelt este de acord cu propunerile
lui Winston Churchill, dar adaugă: "Să avem grijă s-o spunem limpede că noi nu
stabilim nici un fel de sfere de influenţă după război".29
b/ La 9 octombrie 1944, Winston Churchill soseşte la Moscova, îl
întâlneşte pe Iosif Vissarionovici Stalin şi îi propune "acordul de procentaj" pentru
împărţirea sferelor de influenţă: România 90% dominaţie sovietică şi Grecia 90% britanică. Din arhivele sovietice ştim astăzi că propunerea premierului britanic a
fost gândită din timp şi nicidecum avansată sub impulsul întâlnirii din 9 octombrie
1944.30
Departamentul de Stat va fi aflat de "acordul de procentaj", care
cuprindea nu numai România şi Grecia, dar şi Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria.
Averell Harriman era ambasadorul SUA la Moscova şi este greu de crezut ca el să
nu fi fost informat, măcar în linii generale, de înţelegerea sovieto-britanică.
c/ "Declaraţia privitoare la Europa eliberată", adoptată la Ialta
(februarie 1945), a fost astfel redactată încât a îngăduit fiecărui semnatar să-i dea o
altă interpretare. Declaraţia se referea la guverne alcătuite din reprezentanţi ai
tuturor "elementelor democratice ale populaţiei". O formulare ambiguă, căci un
guvern putea să nu cuprindă toate partidele importante ale unei ţări. Pe cale de
28
Foreign Relations of the United States. diplomatic Papers 1944, vol.5, pp. 113115, 117-120 (documentele nr. 687, 557, 55, 700 şi 560).
29
Ibidem, p. 121 (documentul nr. 560).
30
Laurenţiu Constantiniu – Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi
insecurităţii, prefaţa Dinu C.Giurescu, Editura Corint, Bucureşti, 2010, pp.6, 174-183.
49
consecinţă, partea sovietică a considerat că guvernul impus la Bucureşti la 6 martie
cuprinde, într-adevăr, reprezentanţi ai tuturor "elementelor democratice" – şi socialdemocraţi, şi liberali, şi "ţărănişti" (Frontul Plugarilor), şi PNŢ- Anton
Alexandrescu, şi comunişti etc. Moscova a respins, de altfel, interpretările
Departamentului de Stat privind "Declaraţia".31
Instalarea guvernului la 6 martie 1945 (controlat circa 86% de
Partidul Comunist) a rămas fapt împlinit, indiferent de interpretările forurilor
oficiale de la Washington şi Londra.
d/ Comunicatul publicat după întâlnirea celor Trei Mari la Potsdam
(17 iulie-2 august 1945) s-a pronunţat pentru încheierea tratativelor de pace cu
"guverne democratice recunoscute" şi dădea posibilitatea ca fiecare din cei Trei
Mari să poată stabili separat relaţii diplomatice cu Finlanda, România, Bulgaria şi
Ungaria, pe cât cu putinţă chiar înainte de încheierea tratativelor de pace cu aceste
ţări. Era exact ceea ce dorea şi Moscova.
e/ Joi 9 august 1945, preşedintele SUA, Harry Truman, s-a adresat
prin radio naţiunii americane. A reafirmat "răspunderea comună" a SUA, URSS şi
Marii Britanii "pentru a ajuta la restabilirea, în ţările eliberate şi satelite (foste
aliate ale Reich-ului – n.n.), a unor guverne larg reprezentative ale elementelor
democratice ale populaţiei".
"Această răspundere este încă în vigoare". Cât priveşte România,
Bulgaria şi Ungaria, a continuat preşedintele Harry Truman, "aceste naţiuni nu sunt
menite a fi sferele de influenţă ale vreunei puteri".32
Drept urmare, secretarul de stat James Byrnes a trimis instrucţiuni
explicite Misiunii americane de la Bucureşti, prin care comunica, printre altele, că
Departamentul de Stat nu îşi propune să stabilească relaţii diplomatice cu România,
"dat fiind caracterul nereprezentativ al guvernului Groza". Guvernul SUA "speră
să vadă în România un regim mai reprezentativ, stabilit prin eforturile proprii ale
românilor înşişi, şi, dacă e necesar, cu asistenţa celor trei guverne aliate, potrivit
cu declaraţia din Crimeea (Ialta – n.n.) asupra Europei eliberate".
Guvernul Statelor Unite "aşteaptă cu plăcere să stabilească relaţii
diplomatice cu un guvern român în care toate partidele democratice importante
sunt reprezentate (...)".
31
Liliana Saiu – The Great Powers and Romania 1944-1946. A study of the early
cold war, East European Monographs, nr. CCCXXXV, Boulder, Columbia University Press,
New York, 1992, pp.98-104; Dinu C. Giurescu – Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All,
Bucureşti, 1996, pp. 277-286.
32
Dinu C.Giurescu – Uzurpatorii. România, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946,
Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp.380-385.
50
Regele Mihai I, Iuliu Maniu (PNŢ), Constantin I.C.Brătianu (PNL),
Constantin Titel Petrescu (PSDR) şi Ministerul Afacerilor Externe (prin secretarul
său general, Vasile Stoica) au fost informaţi de diplomatul american Roy
Melbourne asupra conţinutului instrucţiunilor Departamentului de Stat.33
Ca urmare, regele Mihai, potrivit procedurilor constituţionale, îi
cere de trei ori, în mod explicit, premierului Petru Groza să demisioneze. Acesta
refuză. Surprinzător, Departamentul de Stat dă repede înapoi şi comunică
reprezentanţilor săi la Bucureşti să evite pentru moment "contactele cu liderii
politici români"!
Regele refuză să mai conlucreze cu guvernul Groza şi cere în scris –
prin reprezentanţii celor Trei Mari din Comisia Aliată (Sovietică) de Control din
Bucureşti – ca guvernele celor trei "să-i acorde sprijinul în vederea formării unui
guvern care, potrivit Declaraţiei Conferinţei de la Berlin (Potsdam – n.n.), să poată
fi recunoscut de cele trei principale puteri Aliate". 34
"Sprijinul" solicitat a venit după aproape patru luni, la Conferinţa
miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii (Moscova, 6-26
decembrie 1945). Secretarul de stat James Byrnes a fost de acord cu o remaniere
pro forma (cosmetică) a guvernului de la Bucureşti – propusă de I.V.Stalin – lăsând
reprezentanţilor Partidului Comunist Român toate pârghiile importante pentru
organizarea unor alegeri parlamentare "libere"!
"Înţelegerea" dintre I.V.Stalin şi James Byrnes privind modalităţile
de „remaniere” a guvernelor de la Bucureşti şi Sofia s-a încheiat fără ca preşedintele
Harry Truman să fie ţinut la curent şi consultat. Preşedintele SUA a aflat prin radio
Textul comunicatului privind rezultatele Conferinţei miniştrilor Afacerilor
Externe!35
Ambasadorul Averell Harriman a participat constant la Conferinţa
de la Moscova (decembrie 1945). În plus, el a format, împreună cu Andrei
Ianuarievici Vîşinski şi Archibald Clark Kerr, "comisia" menită să pună în aplicare
la Bucureşti înţelegerea I.V.Stalin-James Byrnes. Nu-şi făcea iluzii asupra
"alegerilor". Archibald Clark Kerr, în raportul confidenţial către Foregn Office, a
scris explicit la 25 ianuarie 1946: "Am părăsit Bucureştii, aşadar, cu un sentiment
de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România".36
Cele enunţate mai sus (punctele "a-e") stau faţă în faţă cu mesajul
trimis de Averell Harriman lui Gheorghiu-Dej în 1963, conform căruia, la
33
Ibidem, cap.28, pp.391-394.
Ibidem, cap.29, p.398; cap.32, pp.411-418.
35
Ibidem, cap.44, pp. 596-605.
36
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop – Sovietizarea României. Percepţii
anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993, pp.163-178.
34
51
Conferinţa de pace din 1946, "America a vrut să întreţină relaţii strânse cu
România", iar Churchill a fost cu ideea "unui partaj 10% Vest şi 90% Est pentru
ţara voastră (România – n.n.). Eram acolo şi ştiu". Desigur, ambasadorul Harriman
a cunoscut toate acestea. Dar dorinţa Departamentului de Stat de a avea relaţii
"strânse" cu România s-a reflectat prea puţin în evoluţiile de facto şi de drept în anii
1944-1946. Cele transmise de ambasadorul Harriman în 1963 vor fi fost menite să
sublinieze intenţia oficialilor SUA de a imprima un nou curs relaţiilor bilaterale
SUA-România în sensul propus de Bucureşti. Ceea ce a şi avut loc.
Tot în 1963, la 4 octombrie, Corneliu Mănescu se întâlneşte la New
York cu secretarul de stat Dean Rusk. Ministrul afacerilor externe al României
declară, în numele guvernului român, că, în cazul unui conflict armat declanşat de
URSS, similar celui din Cuba (criza rachetelor din octombrie 1962), România va
rămâne neutră. El cerea ca Statele Unite să nu lovească teritoriul României după
izbucnirea ostilităţilor pentru simplul motiv că România este aliată cu URSS. La
întrebarea secretarului de stat Dean Rusk dacă pe teritoriul României se află arme
nucleare, răspunsul lui Corneliu Mănescu a fost categoric negativ. Acţiunea
României era cu totul neobişnuită, întrucât conducerea de la Bucureşti se angaja să
nu-şi îndeplinească unele îndatoriri ce-i reveneau ca stat membru al Tratatului de la
Varşovia. Guvernul Statelor Unite, luând act de cele comunicate de Corneliu
Mănescu, a hotărât să nu-i informeze pe aliaţii săi din NATO asupra poziţiei
României.
În concluzie, anul 1963 marchează începutul unei relaţii speciale
între România şi Statele Unite ale Americii. Mircea Maliţa aduce dovada
participantului direct la acest început, care a dat remarcabile rezultate până spre
finele anilor '70.
Academician Dinu C.Giurescu
52
PRIMA CONFISCARE OFICIALĂ A LUI TITULESCU
În martie 1961, emigraţia românească a folosit împlinirea a 20 de ani de la
moartea lui Nicolae Titulescu pentru a evoca
personalitatea şi opera marelui dispărut, ca şi pentru a
sublinia că între linia politică promovată de fostul
ministru de Externe al României şi noua orientare
externă a Bucureştilor – filosofie, obiective şi stil – erau
mai mult decât deosebiri.
Nu ştiu dacă serviciile speciale româneşti din
acea perioadă – care au penetrat şi urmărit îndeaproape
emigraţia românească, cu precădere, şi în mai mare
măsură pe cea din Europa Occidentală – au informat
(sau nu) prompt la Bucureşti despre ceea ce emigraţia
română avea în vedere pentru acest moment
comemorativ, ce intenţii existau, ce demersuri se
configurau.
În primăvara anului 1961, în Franţa, „La Nation Roumaine“ – publicaţie a
emigraţiei române – a reunit, pe două pagini de ziar, câteva articole omagiale1 , sub
semnături cunoscute, în majoritatea lor ale unor contemporani ai lui Nicolae
Titulescu: Paul Bastid 2 ; Albert Mousset 3 ; David Waley 4 ; Henri Bonnet 5 ; René
Massigli 6 ; D.N. Ciotori 7 .
În Statele Unite ale Americii, Constantin Vişoianu 8,
preşedintele
Comitetului Naţional Român, fost ministru al Afacerilor Străine şi apropiat
colaborator al lui Nicolae Titulescu, a publicat în ziarul „România“ un amplu
editorial în care a creionat un remarcabil portret al diplomatului şi omului de stat
roman 9.
„Vocea libertăţii“ 10 din Grecia a găzduit un scurt articol semnat de Joseph
Paul-Boncour 11. Evident, sensibilizarea acestor personalităţi şi obţinerea
semnăturilor lor a presupus preocupare şi efort.
În orişice caz, cei care au coordonat acest proiect au dat dovadă de spirit de
iniţiativă şi capacitate de acţiune.
Emigraţia română a demonstrat că poate lua iniţiativa şi desfăşura unele
activităţi cu rezonanţe nu doar peste hotare, adică unde îşi desfăşura în principal
activitatea, ci şi în ţara de baştină.Acest tip de activităţi a fost completat cu un altfel
de manifestări – evenimente comemorative – organizate în unele ţări occidentale.
Nu dispun decât de unele informaţii privind aceste manifestări în Franţa12 şi
Marea Britanie 13 .
53
Astfel, cu ocazia comemorării, la Biserica Ortodoxă Română de la Paris, a
avut loc un recviem, iniţiat de Institutul Universitar Român „Carol I“. La această
manifestare, alături de Catherine Titulescu, soţia lui Nicolae Titulescu, s-au aflat
Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru al Franţei; Dimitrie N. Ciotori, fost
consilier de presă la Londra; Ion Dragu, fost director al Direcţiei Presă din
Ministerul Afacerilor Externe.
La câteva zile după aceea, la 20 martie 1961, Institutul Universitar Român
„Carol I“ a găzduit două conferinţe: una susţinută de către profesorul Virgil
Veniamin, preşedintele Institutului, şi alta de către Ion Dragu, fost director al
Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe.
La 18 martie 1961, la Biserica Ortodoxă Sârbă din Lancaster Road s-a
desfăşurat un recviem în memoria lui Nicolae Titulescu, în prezenţa unui
reprezentant al subsecretarului de Stat la Foreign Office, Sir Frederick Hoyer
Millar, a unor foşti diplomaţi străini la Londra – Roger Cambon 14 şi Avakumović –
şi diplomaţii români Constantin Laptew 15 şi Grigore Constantinescu 16 .
Nu dispun, deocamdată, în ciuda interesului meu real şi a demersurilor pe
care le-am întreprins, de un plus de informaţii despre manifestările dedicate acestui
eveniment, în Franţa şi Anglia, şi nu doar.
Oficialităţile comuniste de la Bucureşti au acţionat cu întârziere, ratând
marcarea a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu. Abia în ultima parte a
anului 1961, la indicaţiile forurilor diriguitoare, în revista „Studii“ 17 a fost inserat
un studiu amplu realizat de către doi istorici români – P. Constantinescu-Iaşi şi Ion
M. Oprea – şi un altul, mai modest, în revista „Probleme internaţionale“ 18 semnat
de Cristian Popişteanu.
Personalitatea şi opera marelui dispărut au făcut pentru prima dată, după ani
lungi de tăcere, obiectul a două articole în presa română.
Se ridica timid un embargou asupra unei personalităţi de primă mărime a
neamului românesc, gestul fiind dătător de speranţe şi în privinţa altor şi altor figuri
ilustre ale vieţii politice, ale ştiinţei, literaturii şi artei româneşti.
Eram însă departe de o adevărată deschidere, Nicolae Titulescu reprezentând
o excepţie.
Majoritatea celor care se manifestaseră înainte de instaurarea comunismului
continuau să fie victima unor aprecieri infamante, care îi alungau (şi aveau să îi mai
alunge, pentru mulţi ani, mai ales pe cei care aleseseră calea exilului) din circuitul
public.
După timidele încercări din 1961, la împlinirea a 80 de ani de la naşterea lui
Nicolae Titulescu, Ministerul de Externe a luat iniţiativa promovării unei propuneri
pentru marcarea acestui moment, avansând în acest scop o Notă de propuneri 19
preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, la 23 martie 1962.
54
La 4 aprilie 1962, Ion Gheorghe Maurer a aprobat această Notă. E în logica
lucrurilor, cunoscute fiind anatomia şi fiziologia sistemului comunist de la
Bucureşti, să presupunem că prim-ministrul a supus, la rândul său, această
propunere – fiind vorba de un plan de acţiuni mai amplu, cu desfăşurare atât internă,
cât şi externă – discuţiei în foruri superioare de partid.
Un exemplar al notei fusese trimis şi lui Leonte Răutu, „ideologul-şef“ al
Partidului, a cărui adversitate faţă de tot ceea ce era românesc era bine cunoscută.
Credem, ca atare, că prestigiul de care se bucura Ion Gheorghe Maurer şi
relaţia sa apropiată cu Gheorghe Gheorghiu-Dej au jucat un rol esenţial în aprobarea
acestei note de propuneri.
În fapt, aprobarea acestei Note nici nu a fost prea dificilă, întrucât
propunerile avansate demonstrează că guvernanţii nu au avut în vedere în primul
rând personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, aniversarea fiind un pretxt, e
adevărat deosebit, pentru promovarea unor obiective proprii de politică externă şi de
imagine.
Expunerea de motive – pledoaria pentru această aniversare – este un
monument de tezism, de clişee, personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu fiind
deformate, simplificate, raportate fiind doar la atitudinile faţă de Uniunea Sovietică
şi Germania hitleristă:
„Deşi nu există încă o analiză completă a activităţii şi lucrărilor lui Titulescu
ca diplomat şi om politic, s-a ajuns la o apreciere autorizată care subliniază rolul său
pozitiv în politica externă a României interbelice. Astfel, în culegerea de lecţii în
ajutorul celor ce studiază istoria PMR se arată că «Titulescu a fost unul dintre
puţinii politicieni burghezi care a înţeles pericolul pe care-l prezenta pentru
România Germania fascistă şi care a văzut că printr-o alianţă cu URSS poate fi
împiedicată pierderea independenţei naţionale a ţării» (pag. 342–343). În
materialele enciclopedice sovietice, N. Titulescu este considerat ca un «diplomat
român de seamă, care, … după stabilirea în Germania a regimului fascist, a devenit
un adept înflăcărat al principiului securităţii colective şi al apropierii României de
URSS» (Dicţionarul diplomatic sovietic, vol. II, pag. 814).“ 20
O asemenea motivaţie mă poate lipsi de orice comentarii. Raportarea mereu
şi mereu la Uniunea Sovietică arată şi că regimul de la Bucureşti era departe de a-şi
fi dobândit cu adevărat independenţa – deşi trupele sovietice părăsiseră România cu
patru ani înainte, în 1958 – fiind teribil de preocupat să nu deranjeze ochiul vigilent
al Moscovei.
Dezvoltarea motivaţiei pune în lumină că Bucureştii au avut în vedere nu atât
personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, cât mai ales beneficiile pe care această
aniversare le-ar fi putut aduce regimului, ca o nouă posibilitate de ieşire pe arena
internaţională şi ca un temei de creştere a audienţei:
55
„a) Preţuirea rolului pozitiv al lui N. Titulescu de către RPR ar contribui la
popularizarea politicii externe de pace şi colaborare internaţională a RPR, subliniind
că această politică e singura care se identifică cu interesele naţionale ale poporului
român;
b) evidenţierea eforturilor lui Titulescu în favoarea înfăptuirii unui sistem de
securitate colectivă, a definirii agresiunii, a unor relaţii de bună vecinătate cu
Uniunea Sovietică, ar contribui la popularizarea politicii actuale a ţărilor socialiste
pentru salvgardarea păcii şi securităţii în Europa şi în lume;
c) comemorarea naşterii lui N. Titulescu ar permite o întărire a legăturilor
noastre cu unele cercuri politice din ţările occidentale, de care diplomatul român a
fost apropiat.
Totodată s-ar putea contracara şi activitatea duşmănoasă a fugarilor şi a
anumitor cercuri reacţionare din ţările capitaliste care încearcă să profite de
personalitatea lui Titulescu pentru a calomnia ţara noastră (aşa cum s-a întâmplat cu
ocazia împlinirii a 20 de ani de la moartea sa).“ 21
Urmare a acestei motivaţii, s-au avansat următoarele propuneri:
„1. Într-o intervenţie a şefului delegaţiei RPR în Comitetul celor 18 state
pentru dezarmare, de la Geneva, să se evoce figura lui N. Titulescu;
2. Legaţia RPR la Paris să organizeze punerea unei plăci comemorative pe
casa în care a locuit Titulescu la Paris şi depunerea unei coroane de flori la
mormântul acestuia;
3. «Scânteia» şi «Contemporanul» să publice câte un articol despre
activitatea lui N. Titulescu şi să fie pusă o placă comemorativă la casa natală sau la
aceea în care a locuit Titulescu în România.
Presa română în limba străină să publice informaţii în legătură cu toate
aceste manifestări.
4. MAE să se îngrijească de apariţia unor ştiri sau note mai detaliate în presa
internă, referitoare la aniversarea a 80 de ani de la naşterea lui N. Titulescu.“ 22
Planul-cadru de acţiuni, aprobat la 4 aprilie 1962 de către prim-ministrul
României, a fost dezvoltat într-un plan detaliat de acţiuni de către Ministerul
Afacerilor Externe, definitivat însă cu o întârziere de câteva luni, astfel încât
manifestările preconizate au avut loc mult timp după data reală a naşterii – 16
martie – unele dintre ele fiind parcă destinate celei de a 81-a aniversări.
Nota internă, înaintată abia la 20 iulie 1962, de către Direcţia III Relaţii, a
fost aprobată de către Aurel Mălnăşan, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, la
26 iulie 1962.
Vom reproduce această scurtă notă care edifică asupra direcţiilor de acţiune,
acţiunilor preconizate, termenelor stabilite, persoanelor la a căror colaborare s-a
apelat:
56
„Conducerea superioară a aprobat, la 4 aprilie 1962, organizarea unor acţiuni
în legătură cu comemorarea a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu.
Pe această bază urmează ca:
1. Presa din RPR să publice unele articole despre activitatea lui N. Titulescu
şi să fie pusă o placă comemorativă pe casa acestuia, la Craiova;
2. Şeful delegaţiei RPR la Conferinţa dezarmării de la Geneva să evoce, întrun cadru solemn, figura lui N. Titulescu. Aceasta se va face cu ocazia înlocuirii
actualului portret al diplomatului român, existent la Muzeul Palatului Ligii
Naţiunilor, cu unul corespunzător, donat de statul român.
3. Legaţia RPR Paris să organizeze punerea unei plăci comemorative la casa
în care a locuit Titulescu şi depunerea unei coroane de flori pe mormântul acestuia
la Cannes.
Pentru realizarea acţiunilor prevăzute este necesară contribuţia efectivă a mai
multor direcţii din MAE.
În acest sens propunem ca:
a) Oficiul de Studii şi Documentare (solicitând colaborarea altor instituţii, a
unor ziarişti etc.) să pregătească până la 10 august a.c. materialele necesare în
vederea publicării de articole în ziarele «Scânteia» şi «Contemporanul», textul
cuvântării ce urmează să fie rostită cu ocazia inaugurării la Craiova a plăcii
comemorative şi un material mai larg, necesar Legaţiei RPR Paris!;
b) Direcţia Organizaţii Internaţionale (care ar urma eventual să dea sarcină
tov. E. Glaser) să întocmească până la 15 aug. a.c., textul evocării pe care o va face
şeful delegaţiei române la Conferinţa dezarmării de la Geneva cu ocazia donării
noului portret al lui Titulescu.
c) Direcţia Relaţiilor Culturale să asigure prin Uniunea Artiştilor Plastici
confecţionarea până la 20 august a noului portret al lui N. Titulescu, iar până la 1
septembrie a plăcii comemorative pentru casa în care a locuit Titulescu în Franţa.
d) Direcţia Protocolului să contribuie la organizarea ceremoniei inaugurării
plăcii comemorative de la Craiova, să asigure lansarea invitaţiilor pentru
participanţii la ceremonie, inclusiv membri ai corpului diplomatic;
e) Direcţia Presei să asigure o bună reflectare în presa noastră şi în cea
străină a tuturor manifestărilor prevăzute mai sus;
f) Direcţia III-a Relaţii să asigure, până în jurul datei de 1 octombrie a.c.,
realizarea tuturor acţiunilor prevăzute a avea loc atât la Geneva, cât şi în Franţa.“ 23
Acţiunile de la Craiova, ocazionate de aniversarea lui Nicolae Titulescu, au
făcut obiectul unei Note interne în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, trimisă
de Direcţia a III-a Relaţii Oficiului de Studii şi Documentare:
57
„Pe baza aprobării conducerii superioare din 4 aprilie 1962, privind
organizarea unor acţiuni în legătură cu comemorarea împlinirii a 80 de ani de la
naşterea lui Nicolae Titulescu, propunem ca ceremonia dezvelirii plăcii
comemorative de pe casa din Craiova unde a locuit N. Titulescu să se desfăşoare
astfel:
Ceremonia dezvelirii plăcii să aibă loc joi, 13 septembrie a.c., la orele 13, în
prezenţa următorilor:
– Un reprezentant al Direcţiei pentru problemele organelor locale ale puterii
de stat din cadrul Consiliului de Miniştri;
– Un reprezentant al MAE (eventual din partea DR III);
– 1–2 reprezentanţi ai Academiei RPR;
– Primul-secretar al Comitetului de Partid al oraşului Craiova;
– Preşedintele Sfatului Popular al oraşului Craiova;
– Rude ale lui N. Titulescu (dacă există) şi populaţia locală (la aprecierea
organelor locale din Craiova);
– Un reprezentant al Agenţiei «Agerpres».
Cu ocazia dezvelirii plăcii comemorative de către preşedintele Sfatului
Popular al oraşului Craiova, acesta să ia în continuare cuvântul şi să evoce figura lui
N. Titulescu.
Invitaţiile vor fi tipărite şi lansate de către Sfatul Popular orăşenesc Craiova.
În ceea ce priveşte popularizarea acţiunilor legate de comemorarea lui N.
Titulescu, «Scânteia» din 13 septembrie şi «Contemporanul» din 14 septembrie să
publice articole comemorative despre N. Titulescu, «Agerpres» să transmită, atât
pentru interior, cât şi pentru străinătate, informaţii despre desfăşurarea ceremoniei
dezvelirii plăcii comemorative.
Despre această ceremonie, Direcţia Presei din MAE să informeze 24 , în ziua
de 13 august a.c 25., Legaţia RPR din Paris să ia măsuri ca acţiunea să fie relatată şi
ilustrată cu fotografii luate la faţa locului, în paginile publicaţiilor române în limbi
străine şi în „Glasul Patriei“.
Solemnitatea de la Craiova a dezvelirii unei plăci comemorative în memoria
lui Nicolae Titulescu a avut loc la 13 septembrie 1962, în faţa Casei de Cultură a
Studenţilor, pe locul unde a fost casa, s-a născut şi a trăit Nicolae Titulescu.
Preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului regional Craiova,
Marin Iordache, şi-a făcut datoria de a citi un text modest, care să fie doar „corect“
şi care, desigur, nu trebuia să emoţioneze şi să entuziasmeze în mod deosebit. 26
Se poate observa cu uşurinţă că faţă de Nota cadru aprobată de către primministru, notele ulterioare conţin dezvoltări semnificative, nu puţin importante,
neoprindu-se la precizări cu caracter tehnic sau protocolar.
58
În 1962, la 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, au apărut alte
câteva articole dedicate defunctului om de stat şi diplomat român, semnate de către
politicianul Mihai Ghelmegeanu 27 , de către Petre Constantinescu-Iaşi
(academician) şi Ion M. Oprea (doctor în ştiinţe) – ambii istorici 28 şi de către
publicistul Cristian Popişteanu 29 .
M-am oprit puţin asupra amplului articole semnat de Mihai Ghelmegeanu,
om politic şi de stat bine cunoscut 30. Jurist cu experienţă şi om politic cu state
vechi de serviciu, Mihai Ghelmegeanu, reţinut de contemporanii săi cu cele mai
puţin onorante calificative, a făcut şi de această dată dovada oportunismului şi
lichelismului ce l-au caracterizat. Definindu-l pe Nicolae Titulescu, Mihai
Ghelmegeanu afirma: „Aceste concepţii poartă amprenta ideologiei burgheze, a
intereselor clasei în cadrul căreia s-a format şi şi-a desfăşurat activitatea diplomatul
român, ceea ce explică limitele gândirii politice a lui Titulescu. Una dintre limite
constă în considerarea relaţiilor internaţionale mai ales prin prisma ideilor, a
conştiinţei oamenilor şi popoarelor, factorul psihologic, subiectiv, fiind privit ca
factor determinant“ 31.
Ca şi când nu ar fi fost suficient pentru a se face de râs, Mihai Ghelmegeanu
conchidea (şi reproduc cu jenă): „Faptul de a fi văzut, în ciuda limitelor şi
prejudecăţilor de clasă, că prietenia cu Uniunea Sovietică constituie o chezăşie
trainică a păcii, dată fiind politica paşnică, consecventă, a acestui stat, îl aşază pe
Titulescu printre cei mai lucizi şi realişti diplomaţi burghezi din Europa şi
reprezintă un exemplu al puterii ideilor păcii şi coexistenţei paşnice promovate
consecvent de URSS, ca după cel de al Doilea Război Mondial de întregul lagăr
socialist. Pentru ideile sale antifasciste şi înaintate, Titulescu a fost înlăturat de
cercurile reacţionare din România şi a murit departe de patria pe care a iubit-o cu
pasiune şi a reprezentat-o cu atâta cinste şi strălucire. Numai clasa muncitoare din
România şi în prezent regimul democrat-popular făurit de ea au ştiut şi ştiu să
aprecieze cum se cuvine ideile şi activitatea lui Titulescu.“ 32
Obiectivele menţionate în notele la care m-am referit în paginile anterioare
au fost materializate pas cu pas.
La 13 iunie 1963, la Geneva, George Macovescu, adjunct al ministrului
Afacerilor Externe al României, a oferit Muzeului Societăţii Naţiunilor – în
prezenţa lui Pier Pasquale Spinelli, director general al Oficiului Naţiunilor Unite de
la Geneva – un portret al lui Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv preşedinte al
Adunării Societăţii Naţiunilor, realizat de maestrul Jules Perahim 133.
Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări
interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei
publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică,
adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au
59
reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea
– acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect
pentru opera înaintaşilor.
Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu
atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia
acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind
independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.
Nu-mi pot refuza gândul de a face o legătură între aniversarea, în 1962, a 80
de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu – o modestă provocare test – şi Declaraţia
din aprilie 1964 („declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în
problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“), considerată de
conducerea de la Moscova un adevărat act de rebeliune, prin siguranţa şi modul
imperativ în care vorbea despre necesitatea respectării principiilor şi normelor juste
ale relaţiilor dintre partide (la modul implicit se aveau în vedere, desigur, şi relaţiile
între state), bazate pe independenţa şi egalitatea în drepturi a fiecărui partid, pe
neamestecul în treburile interne ale altor partiede .34
Comemorarea, în 1961, a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu de
către emigraţia română a pus regimul de la Bucureşti în faţa unei dileme: a ignora
aprecierile şi imputările acesteia, cu toate riscurile implicate pentru propria imagine,
sau a prelua iniţiativa „exploatării“ acestui subiect, cu toate riscurile pe care
cercetarea vieţii şi operei le prezentau implicit pentru regim, opera şi personalitatea
celui dispărut fiind foarte diferite de caricatura pe care o prezentau oficialităţile.
Dincolo de resorturile comemorării din 1961 şi ale aniversării din 1962, de
circumstanţele în care au avut loc, de substanţa reală a manifestărilor, românii se
întâlneau din nou cu persoana şi opera lui Nicolae Titulescu; dincolo de intenţiile
iniţiale ale organizatorilor, Nicolae Titulescu devenea din nou un bun public – chiar
dacă nu se spunea atunci nimic despre atitudinea sa faţă de comunism, despre
atitudinea sa în problema Basarabiei, ca şi în problema minorităţilor, ca să nu
pomenim decât câteva chestiuni –, numele său putea fi rostit fără riscuri, iar
cercetătorii în ale istoriei relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei româneşti se simţeau
încurajaţi să se implice în această cercetare, anii ce vor veni aducând la lumină noi
şi noi pagini despre ilustrul nostru înaintaş.
Concepută ca un ansamblu de manifestări cu caracter limitat, aniversarea a
80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu va fi începutul unui lung şi complex
drum al recuperării, nu lipsit de obstacole, pe care cele peste cinci decenii scurse de
atunci îl confirmă cu prisosinţă.În reevaluarea lui Nicolae Titulescu de către regimul
comunist de la Bucureşti s-a acordat până acum prea puţină atenţie unor aprecieri
făcute la nivel înalt cu ocazia vizitei în România a împăratului Etiopiei, Haile
Selassie I, în perioada 26–29 septembrie 1964.
60
La dejunul oferit la 26 septembrie 1964 în onoarea înaltului oaspete etiopian,
de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al României,
împăratul Haile Selassie I a definit succint, dar relevant, locul pe care ilustrul
diplomat român l-a câştigat în conştiinţa contemporanilor: „Relaţiile dintre Etiopia
şi România nu sunt de dată recentă. Noi ne-am cunoscut de foarte multă vreme şi
cunoaşterea s-a transformat de mult timp în simpatie şi prietenie. Îndeosebi, eu
personal nu voi uita niciodată sprijinul curajos pe care l-am primit din partea d-lui
Titulescu, pe atunci ministru al Afacerilor Externe al României, în ziua nefericită
când am cerut în faţa Ligii Naţiunilor ajutor împotriva fasciştilor care au cotropit
Etiopia. Ceea ce Titulescu a făcut pentru poporul etiopian este înscris în inimile
tuturor românilor şi amintirea faptelor sale va trăi veşnic“. 35
În alocuţiunea de răspuns, Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma: „Prietenia
româno-etiopiană dăinuieşte de mai mult timp, are rădăcini mai vechi. În anii grei ai
agresiunii fasciste, când vitejia eroicilor luptători etiopieni stârnea pretutindeni
admiraţie şi respect, poporul român s-a aflat alături, din tot sufletul, de nobila luptă
a poporului etiopian pentru apărarea independenţei şi suveranităţii patriei sale. //
Ne-a produs o profundă impresie calda evocare pe care Majestatea Voastră a făcut-o
rolului jucat de eminentul om de stat şi patriot român, Nicolae Titulescu, în
evenimentele dramatice ale anului 1936. // Emisar al nobilelor idei de apărare a
independenţei şi suveranităţii popoarelor, Nicolae Titulescu s-a situat în mod ferm
pe poziţia condamnării energice a agresiunii fasciste împotriva Etiopiei. Prin
Titulescu se făcea auzit glasul poporului român, care încă dinainte, în largi şi
viguroase acţiuni populare, desfăşurate în condiţiile unei crunte opresiuni politice,
atrăsese atenţia opiniei publice din întreaga lume împotriva pericolului pe care-l
reprezenta fascismul.“ 36
Aceste aprecieri, preluate de organul oficial al Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, au însemnat foarte mult pentru destinul postbelic al lui
Nicolae Titulescu în societatea românească. Evaluarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
a fost neîndoielnic un act diplomatic, dar şi un act politic. Ambele au fost preluate,
ca un semnal pozitiv, de lumea diplomatică, cultural-ştiinţifică şi de presă, din
România şi din străinătate. Diriguitorii de la Bucureşti îl vor invoca din ce în ce mai
des pe Nicolae Titulescu. Îi vor aduce în prim-plan principiile şi normele de relaţii
internaţionale pe care acestea le-a promovat, fructificând cât mai mult din această
moştenire pentru direcţiile şi obiectivele de politică externă urmărite în anii ’60–
’70, ca şi după aceea.
George G. Potra, director al Fundaţiei Europene Titulescu
Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
61
NOTE
1
Paul Bastid, Titulesco avait la foi; Albert Mousset, Un anniversaire; David Waley, [fără
titlu]; Henri Bonnet, Quelque souvenirs; René Massigli, À la mémoire d’un ami de la
France; D.N. Ciotori, L’ordre européen qui défendit Titulescu, în „La Nation Roumaine“,
an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA, USA, Fond
Nicolae Titulescu, Box 1:20.
2
Paul Bastid (1892–1974). Jurist, ziarist, om politic şi de stat francez. Ministru al
Comerţului (4 iunie 1936–22 iunie 1937). Membru al Consiliului Naţional al Rezistenţei în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, împreună cu Robert Lazurick şi Jean
Piot, fondează ziarul „L’Aurore“.
3
Albert Mousset (1883–1975). Analist, publicist şi traducător francez. Arhivist paleograf.
Membru al Şcolii de Înalte Studii Hispanice. Bibliotecar stagiar la Ministerul Afacerilor
Externe al Franţei. Secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor relative la originile
războiului din 1870–1871. Ataşat la Ambasada Franţei la Madrid. Director al Agenţiei
telegrafice a Franţei la Belgrad. Fondator şi director al revistei „Affaires étrangères“. Autor
prolific de studii şi monografii pe probleme europene, din care numeroase sunt dedicate
spaţiului balcano-danubian sau central-european.
4
David Waley. Funcţionar superior la Trezoreria britanică.
5
Henri Bonnet (1888–1978). Om politic şi diplomat francez. Funcţionar la Biroul
asistentului secretarului general al Societăţii Naţiunilor pentru supervizarea organizaţiilor
tehnice. Şef de cabinet al secretarului general al Societăţii Naţiunilor (1921–1930). Director
al Institutului Internaţional de Cooperare Culturală (1931–1940). În 1940, după înfrângerea
Franţei, se refugiază în Statele Unite ale Americii şi aderă la mişcarea Franţa liberă, condusă
de generalul Charles de Gaulle. Comisar pentru Informaţii în Comitetul de Eliberare de la
Alger (1942). Ambasador al guvernului provizoriu în Statele Unite ale Americii (1944). La 1
ianuarie 1945, semnează la Washington, în numele guvernului provizoriu, adeziunea Franţei
la Declaraţia Naţiunilor Unite privind Carta Atlanticului.
6
René Lucien Daniel Massigli (1888–1988). Diplomat francez. Ataşat secretar la Conferinţa
de Pace de la Paris (1919–1920). Secretar al Conferinţei Ambasadorilor (1920). Secretar al
delegaţiei franceze la Conferinţa de la Washington (1921). Secretar general al Conferinţei de
la Genova (1922). Membru al delegaţiei franceze la Conferinţa de la Haga (1922). Secretar
general al Conferinţei de la Lausanne (1922–1923). Membru în delegaţia franceză la
Conferinţa franco-sovietică (1926). Membru al delegaţiei franceze la Comisia documentară
relativă la originile Primului Război Mondial. Ministru plenipotenţiar, şef al serviciului
francez la Societatea Naţiunilor (1928). Delegat la 24 de sesiuni ale Consiliului Societăţii
Naţiunilor. Membru al delegaţiei franceze la Conferinţa de la Haga (1929); la Conferinţa
Navală de la Londra (1930). Delegat adjunct la Conferinţa de Dezarmare (1932). Director
adjunct al Afacerilor Politice în Ministerul Afacerilor Străine (1934). Delegat adjunct la
Conferinţa de la Nyon (10–14 septembrie 1937). Ambasador la Ankara (1938–1940).
Comisar pentru Afacerile Străine al Comitetului de la Alger (1943). Ambasador la Londra
(din 1944).
7
Dimitrie N. Ciotori (1885–1965). Literat, traducător, publicist şi diplomat român. Studii
juridice la facultăţile din Stockholm şi Upsala. Studii de literatură comparată la Londra. A
îndeplinit diferite funcţii pe lângă mai multe oficii diplomatice, instituţii şi la diferite
conferinţe: interpret (Stockholm, 1916); vice-consul (Londra, 1920); consultările românosovietice (Varşovia, 1921); secretar în Secretariatul Societăţii Naţiunilor (Geneva, 1921);
ataşat de presă (1921), consilier tehnic (1927) şi consilier special (1928) pe lângă Legaţia
României la Londra; secretar de presă clasa I la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1930);
consul general onorific, secretar de presă clasa I la Londra (1931); consilier de presă la
62
Legaţia României la Londra; consilier de presă – cu însărcinări speciale – pe lângă Legaţia
României la Washington (1937); Consulatul României la Montreal (1937); consilier de presă
(Paris, 1937). Pus în disponibilitate în 1938. Rechemat în activitate în 1944. Din 1945, în
retragere, pentru limită de vârstă. Numeroase traduceri din şi în limba engleză. Colaborator
la revistele: „Flacăra“; „Luceafărul“; „Ramuri“; „Sămănătorul“. A avut o contribuţie
decisivă la îmbogăţirea Bibliotecii Academiei Române cu stampe, cărţi rare, hărţi,
manuscrise, pe care le-a achiziţionat sau a purtat negocieri de-a lungul anilor, în vederea
achiziţionării lor, mai cu seamă a manuscriselor lui Moses Gaster (cumpărate de Nicolae
Titulescu pentru Academia Română). Membru de onoare al Academiei Române (26 mai
1936). Repus în drepturi ca membru de onoare al Academiei Române (3 iulie 1990).
8
Constantin I. Vişoianu (1898–1994). Diplomat, om politic şi de stat român. Licenţiat în
litere al Universităţii din Iaşi. Diplomat în ştiinţe politice şi doctor în drept la Paris. Secretar
al Comisiei Mixte de Arbitraj de la Paris (1926–1929). Expert pe lângă Legaţia României la
Geneva, însărcinat cu studierea problemelor aflate spre examinare şi soluţionare pe agenda
de lucru a Societăţii Naţiunilor (1929–1931). Consilier tehnic al delegaţiei române la
Societatea Naţiunilor (1929–1933). Reprezentant al României în Secţia informaţii din
Secretariatul Societăţii Naţiunilor. Raportor pe tema „Colaborarea presei la organizarea
păcii“ la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor (1935). Unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai lui Nicolae Titulescu. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar
la Haga (1 iulie 1933–1 octombrie 1935) şi Varşovia (1 octombrie 1935–25 octombrie
1936). Ministru al Afacerilor Străine (4 noiembrie 1944–6 decembrie 1944; 6 decembrie
1944–28 februarie 1945). A pledat documentat pentru recunoaşterea calităţii de cobeligerant
a României în războiul împotriva Germaniei hitleriste şi a ultimilor ei acoliţi. A subliniat
semnificaţia actului de la 23 august 1944, consecinţele politice, militare, economice şi
psihologice ale desprinderii României de puterile Axei. Plecat din România (1946), a
devenit unul dintre liderii emigraţiei anticomuniste române, fiind desemnat preşedinte al
Comitetului Naţional Român. A denunţat opresiunea şi caracterul abuziv al autorităţilor
sovietice de ocupaţie. A demonstrat simulacrul alegerilor din noiembrie 1946. Prin memorii
adresate liderilor occidentali a susţinut cauza poporului român, dreptul său la libertate şi
democraţie într-o Europă unită. A prezentat consecinţele nefaste ale trasării „cortinei de
fier“. Activ colaborator la posturile de radio „Vocea Americii“ şi „Europa Liberă“. Ultim
colaborator apropiat a lui Nicolae Titulescu, i-a evocat în mai multe rânduri personalitatea şi
opera, dedicându-i un portret politic şi uman fără egal în literatura română.
9
*** Les Roumains à l’étranger honorent la mémoire de Nicolas Titulesco, în „La Nation
Roumaine“, an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA,
USA, Fond Nicolae Titulescu, Box 1:20.
10
J. Paul-Boncour, Nicolae Titulescu, în „Vocea libertăţii“, an VIII, nr. 90, iunie 1961; apud
*** Vocile exilului, ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998, pp. 289–291.
11
Joseph Paul-Boncour (1873–1972). Jurist, ziarist, diplomat, om politic şi de stat francez.
Avocat. Prim-secretar al delegaţiei franceze la Conferinţa de Pace hispano-americană
(1898). Secretar particular al lui Waldeck-Rousseau (1898). Director de cabinet al lui
Viviani (1906). Deputat (1909–1914; 1919–1931). Senator (1931–1940). Preşedinte al
Comisiei Afacerilor Străine din Senat. În mai multe rânduri ministru: de Război (4 iunie–14
decembrie 1932); de Externe (14 decembrie 1932–29 ianuarie 1933; 31 ianuarie–23
octombrie 1933; 26 octombrie–24 noiembrie 1933; 27 noiembrie 1933–27 ianuarie 1934; 13
martie–8 aprilie 1938); ministru de stat însărcinat cu problemele Societăţii Naţiunilor
(1936). Prim-ministru (18 decembrie 1932–31 ianuarie 1933). Membru al delegaţiei Franţei
63
la Societatea Naţiunilor (1924–1926). În 1932, i-a succedat lui Aristide Briand ca delegat
permanent al Franţei la Societatea Naţiunilor (1932–1936). A participat la Conferinţa de
Dezarmare (1932). Delegat la Conferinţa pentru controlul comerţului cu armament, muniţii
şi materiale de război. Membru al Consiliului Republicii (1944–1948). Delegat la Conferinţa
de la San Francisco (1945), unde a semnat Carta Naţiunilor Unite (1946). Delegat la cea dea XXI-a şi ultima sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor (1946). Membru al Academiei
Diplomatice Internaţionale (1932).
1
2 *** Les Roumains à l’étranger honorent la mémoire de Nicolas Titulesco, , în „La Nation
Roumaine“, an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA,
USA, Fond Nicolae Titulescu, Box 1:20.
13
Ibidem.
14
Roger Cambon (1881–m.?). Diplomat francez. Ataşat la Londra (1905); secretar la
Lisabona (1907), la Constantinopol (1910), la Londra (1913); consilier (1924); ministru
plenipotenţiar (1928).
15
Constantin M. Laptew (1885–m.?). Diplomat român. Licenţiat în drept al Universităţii din
Bucureşti. A intrat în Ministerul Afacerilor Străine în 1906, fiind copist. Grade diplomatice:
ataşat de legaţie (1909); secretar de legaţie cls. III (1911); secretar de legaţie cls. II (1916);
secretar de legaţie cls. I (1920); consilier de legaţie (1924); ministru plenipotenţiar cls. II
(1928). Şi-a desfăşurat activitatea diplomatică la Cairo, Constantinopol, Varşovia, Londra.
Însărcinat cu afaceri la Londra în mai multe rânduri. Pus în disponibilitate, la cerere, la 1
mai 1937. În retragere de la 1 mai 1941.
16
Grigore Gr. (Gou) Constantinescu (1895–m.?). Diplomat român. Licenţiat în drept al
Universităţii din Bucureşti. Grade diplomatice: ataşat de legaţie (1920); secretar de legaţie
cls. III (1921); secretar de legaţie cls. II (1925); secretar de legaţie cls. I (1928); consilier de
legaţie (1933); ministru plenipotenţiar cls. II (1935); ministru plenipotenţiar cls. I (1946). Şia desfăşurat activitatea la Roma, Londra, Paris, Teheran. Trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar la Teheran (1 octombrie 1935–1 iulie 1937). La 15 februarie 1938, a fost
trecut în disponibilitate, datorită relaţiilor de amiciţie cu Nicolae Titulescu. Rechemat în
activitate la 1 octombrie 1944. Director al direcţiilor Personal (1944) şi Afaceri Politice
(1946) din Ministerul Afacerilor Străine.
17
Petre Constantinescu-Iaşi, I.M. Oprea, O importantă figură a diplomaţiei europene –
Nicolae Titulescu (cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naştere), în „Studii“, an XIV, nr. 6,
1961, pp. 1409–1437.
18
Cristian Popişteanu, Nicolae Titulescu, un diplomat patriot, în „Probleme Internaţionale“,
nr. 6, 1961, pp. 43–50.
19
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 77/T.34, vol. I.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
N. nr. 202/3, 20 iulie 1962, DR III Relaţii către Aurel Mălnăşan – Ibidem.
24
N. nr. 226/6, 6 septembrie 1962, DR III Relaţii către Oficiul de Studii şi Documentare –
Ibidem.
25
Evidentă greşeală; trebuie citit 13 septembrie 1962.
26
*** Solemnitatea dezvelirii unei plăci comemorative în memoria lui Nicolae Titulescu, în
„Înainte“, 14 septembrie 1962.
27
M. Ghelmegeanu, Un diplomat patriot, promovator al ideii de pace şi securitate colectivă
– Nicolae Titulescu, în „Contemporanul“, nr. 37 (831), 14 septembrie 1962, pp. 1–2.
28
Petre Constantinescu-Iaşi, I.M. Oprea, Nicolas Titulesco – figure marquante de la
diplomatie européenne, în „Revue Roumaine d’Histoire“, tome I, nr.2, 1962, pp. 375–409.
64
29
Cristian Popişteanu, O personalitate de seamă a diplomaţiei române şi mondiale –
Nicolae Titulescu. Pagini din istoria realităţii internaţionale, în „Probleme internaţionale“,
nr. 6, decembrie 1962, pp. 59–63.
30
Mihai Ghelmegeanu (1896–1984). Jurist, om politic şi de stat român. Doctor în drept al
Universităţii din Paris. Membru al Partidului Ţărănesc; din 1926, după fuziune, membru al
Partidului Naţional Ţărănesc. Deputat. Subsecretar de stat al Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor (7 iunie–10 august 1932; 11 august–17 octombrie 1932; 21 octombrie 1932–12
ianuarie 1933; 14 ianuarie–14 iunie 1933). Subsecretar de stat la Finanţe (14 iunie–9
noiembrie 1933). Ministru al Lucrărilor Publice (30 martie 1938–1 februarie 1939; 1
februarie–28 septembrie 1939; 28 septembrie–23 noiembrie 1939) şi Ministru de Interne (30
noiembrie 1939–11 mai 1940; 11 mai–4 iulie 1940). Membru al Directoratului Frontului
Renaşterii Naţionale. Vicepreşedinte al Frontului Plugarilor. Preşedinte al Comisiei române
pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu (11 aprilie 1945–23 iunie 1946). Deputat în
M.A.N. Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti; cercetător la Institutul de Cercetări
Juridice al Academiei R.P.R. (1954–1964). Vicepreşedinte al Societăţii pentru Răspândirea
Cunoştinţelor Cultural Ştiinţifice. Vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi
Artă (1955–1962).
31
Mihai Ghelmegeanu, Un diplomat patriot..., p. 1.
32
Ibidem, p. 2.
33
Nicolae Titulescu – un mare Român, un mare European, un mare Contemporan. O
restituire foto-documentară realizată de George G. Potra, Cristina Păiuşan şi Dumitru Preda;
cuvânt înainte de Adrian Năstase, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2002, foto nr.
434–435, p. 322.
34
Politica externă a României. Dicţionar cronologic, coordonatori Ion Calafeteanu, Cristian
Popişteanu) Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 273.
35
„Scânteia“, 27 septembrie 1964; „Glasul Patriei“, 10 octombrie 1964. Figura lui Nicolae
Titulescu este omagiată de decenii în capitala Etiopiei, la Addis Abeba, dincolo de toate
confruntările tribale, religioase şi politice şi de răsturnările de regim. Cf. George G. Potra,
Titulescu alături de sfinţi, în „Magazin Istoric“, an XXXIX, serie nouă, nr. 11 (464),
noiembrie 2005, pp. 63–64+2 imagini color (planşa coperta III) – apud Adrian Năstase,
George G. Potra, Titulescu – Ziditor de Mari Idealuri, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2008, pp. 383–386. În inima capitalei etiopiene, în
Holy Trinity Cathedral, principala biserică ortodoxă coptă din Addis Abeba, a fost fixată în
frescă, încă din 1944, figura lui Nicolae Titulescu ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor.
Această frescă se află în naos, pe peretele lateral din dreapta, în registru superior. Cf. Dr.
Richard Pankhurst, Memories of Fascist Italy’s Invasion. In Praise of Nicolae Titulescu of
Romania, în „Addis Tribune“, nr. 147, 5 august 1995, p. 8 – apud Virgil Cândea, Mărturii
româneşti peste hotare. Mica Enciclopedie, II (India–Olanda. Supliment Albania–Grecia),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 70.
36
„Scânteia“, 27 septembrie 1964; „Glasul Patriei“, 10 octombrie 1964.
65
ROMÂNIA ŞI VATICANUL
( Corespondenţă speciala din Bremen ‒ Germania)
Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea şi mandatul prezidenţial al lui
Traian Băsescu aproape se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15
februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de
promiţător de Fericitul Ioan Paul al II-lea la Bucureşti în anul 1999 şi mai
ales liniile directoare pentru urmaşi.
În primul rând, există un consens privind promovarea acquis-ului
comunitar, adică a drepturilor şi a obligaţiilor, a normelor şi valorilor
europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în
permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog al
occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării
ecumeniste din perioada Războiului Rece.
În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul
educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi
români de aproape un secol şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa
experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din
România. Pentru că un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse
într-o Europă unită.
În al treilea rând, milioanele de emigranţi , care vor să trăiască într-un
spaţiu de civilizaţie occidentlă în care acquis-ul comunitar este de la sine
înţeles (nu ca în România unde nu e nici înţeles, nici nu e transpus în
practică) se bucură de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la
dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii români sunt
bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu, de rare ori, cu sprijinul
nemijlocit al Bisericii Romei.
În al patrulea rând, sărăcia, mai ales a pensionarilor, actualmente mai
numeroşi decât toţi salariaţii români, sunt ajutaţi de Ordinul maltez care a
împlinit recent 900 de ani de la înfiinţare. În semn de apreciere, preşedintele
României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi
a decorat mai mulţi cavaleri.
În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice
sunt, în mod firesc, permanent în atenţia Papei de la Roma, mai ales că timp
66
de jumătate de secol de dictatură ateistă, ortodoxo-comunistă, catolicii au
suferit privaţiuni şi persecuţii care nici până în zilele noastre nu au fost
înlăturate.
Preşedintele Traian Băsescu a fost extrem de impresionat de
întrevederea cu Papa Benedict al XVI-lea. În calitatea sa de şef al statului,
Traian Băsescu lasă urmaşilor săi un sincer îndemn de continuare a
dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană
occidentală.
Prof.dr. Viorel Roman
67
MĂSURI MAI DURE PENTRU COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
■ Criminalitatea organizată reprezintă una dintre principalele
ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii economice a Uniunii Europene,
acoperind o arie vastă de infracţiuni, de la traficul de droguri şi armament, până la
migraţia ilegală, prostituţie, contrafacere, corupţie sau spălare de bani.
Prin organizaţie criminală se înţelege “o asociere structurată,
stabilită în timp, formată din cel puţin două persoane, care acţionează în mod
concret pentru comiterea de infracţiuni sancţionate cu o pedeapsă de cel puţin
patru ani închisoare, în scopul obţinerii, direct sau indirect, de avantaje financiare
sau alte beneficii materiale”.37
Confiscarea bunurilor de sorginte criminală este esenţială pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere, dar şi în scopul atragerii de
fonduri suplimentare, direcţionate spre crearea unor economii verzi şi durabile.
Comisia Europeană consideră că, în pofida unor paşi semnificativi spre diminuarea
amplorii acestui fenomen, rezultatele sunt încă modeste, în comparaţie cu veniturile
ilicite obţinute din activităţi ale crimei organizate, fiind necesare noi reglementări
mult mai severe.
■ Cadrul juridic actual include patru Decizii-cadru şi o Decizie
ale Consiliului European pentru armonizarea legislaţiilor statelor membre în materie
de îngheţare şi confiscare a bunurilor rezultate din activităţi criminale:
● Decizia-cadru 2001/500/JAI (amendarea Acţiunii comune din
1998), care obligă statele UE să adopte toate măsurile necesare pentru a facilita
confiscarea produselor provenind din infracţiuni penale pasibile de pedepse
privative de libertate ce depăşesc un an, precum şi “confiscarea în valoare”
(confiscarea unei sume de bani echivalentă cu valoarea produselor crimei
organizate).
● Decizia-cadru 2003/577/JAI, care permite recunoaşterea mutuală
a hotărârilor privind îngheţarea bunurilor sau a elementelor probatorii.
● Decizia-cadru 2005/212/JAI, care introduce o distincţie formală
între confiscarea ordinară şi cea lărgită pentru crime grave comise de o grupare
criminală.
● Decizia-cadru 2006/783/JAI, privind recunoaşterea mutuală a
deciziilor de confiscare.
37
vezi Decizia-cadru 2008/841/JAI privind lupta împotriva criminalităţii organizate
68
● Decizia 2007/845/JAI privind crearea de structuri naţionale de
recuperare a bunurilor în toate statele comunitare, pentru facilitarea identificării
produselor criminalităţii organizate în UE.
■ Propuneri pentru o nouă Directivă. În martie 2012,
Parlamentul European şi Consiliul au redactat un Proiect de Directivă privind
îngheţarea şi confiscarea produselor criminalităţii organizate în interiorul Uniunii
Europene, care aduce următoarele elemente de noutate în raport cu actualele
reglementări în materie:
►Confiscarea lărgită (articolul 4). Spre deosebire de prevederile
Deciziei-cadru din 2005, care sugera un set de reguli facultative pentru statele
membre, proiectul noii Directive stipulează o normă minimală unică. Acest tip de
confiscare poate interveni când legislaţia naţională constată, pe baza elementelor
factuale, că o persoană vinovată de una dintre infracţiunile prevăzute de Directivă
dispune de bunuri/valori rezultate, cel mai probabil, din alte activităţi criminale
similare.
►Confiscarea în lipsa unei condamnări penale (articolul 5).Noua
Directivă va deschide calea unei asemenea posibilităţi, care va deveni operabilă în
eventualitatea în care condamnarea penală nu poate fi obţinută ca urmare a
decesului, îmbolnăvirii sau fugii suspectului.
►Confiscarea averilor terţilor (articolul 6). Este vorba despre
bunuri şi valori transferate spre terţi de către persoane aflate în anchetă sau
condamnate penal. O asemenea confiscare nu va fi posibilă decât în cazurile în care
terţii ştiau, sau trebuiau să ştie, despre originea criminală a averilor respective.
►Îngheţarea preventivă şi conservatoare (articolul 7) solicită
statelor comunitare să permită îngheţarea temporară a averilor/bunurilor ce ar risca
să dispară fără o asemenea măsură, care trebuie luată de un tribunal.
►Garanţii (articolul 8). Reglementările noii Directive asigură
garantarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi prezumţţia de
nevinovăţie, dreptul la un proces corect, dreptul de proprietate etc.
Notă: Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar
în vederea armonizării legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferenţelor, a
contradicţiilor, de multe ori substanţiale, dintre reglementările interne ale statelor
membre ale U.E. Directiva este un act normativ cu forţă obligatorie numai în ce
69
priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor naţionale competenţa alegerii
formelor şi metodelor de transpunere în practică a prevederilor acesteia.
Elaborarea Directivelor este de competenţa Consiliului şi
Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situaţii mai rare, la iniţiativa
Consiliului, în urma avizului Comisiei. În cazuri excepţionale, Directivele sunt
emise de Comisie, din iniţiativă proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.
■ Până în prezent, statele membre ale Uniunii Europene au
adoptat măsuri diferite pentru a priva organizaţiile criminalităţii
transfrontaliere de profiturile uriaşe obţinute pe căi ilegale.
Franţa, de exemplu, nu admite confiscarea în lipsa unei
condamnări penale, în timp ce legislaţia naţională italiană dispune de trei
posibilităţi în acest sens: confiscarea penală tradiţională; îngheţarea preventivă a
averilor unor persoane bănuite de apartenenţă la structuri mafiote; confiscarea în
cazul infracţiunilor legate de criminalitatea organizată şi spălarea de bani.
De reţinut: În luna mai 2012, Bulgaria a adoptat o nouă lege
privind confiscarea averilor ilicite, care prevede, printre altele, confiscarea în
lipsa condamnării penale, precum şi confiscarea averilor transferate spre terţi de
către persoane făcând obiectul unei anchete.
■ Cum este şi firesc, reacţiile părţilor interesate faţă de
prevederile noii Directive sunt nuanţate, uneori contradictorii, deşi, cel puţin
oficial, toate statele comunitare şi organizaţiile nonguvernamentale au reacţionat
favorabil la proiectul Parlamentului European şi Consiliului.
♦ Unele ţări ar dori o Directivă chiar mai drastică în materie, în
timp ce Marea Britanie consideră că impunerea procedurii confiscării în lipsa
condamnării penale ar putea avea implicaţii negative asupra sistemului naţional al
confiscării civile.
♦ Comitetul Economic şi Social European (CESE) a receptat
favorabil proiectul, însă regretă că în noua Directivă nu au fost reluate prevederile
acquis-ului comunitar privind cooperarea judiciară şi cea a serviciilor de anchetă.
De asemenea, reprezentanţii CESE relevă că prevederile avute în vedere nu fac
referiri exprese la folosirea bunurilor confiscate în scopuri sociale, aşa cum
procedează, de exemplu, Italia.
70
Proiectul noii Directive este criticat şi pentru faptul că lasă în
suspensie problema restituirii fondurilor confiscate, cu atât mai mult cu cât, deseori,
statul care dispune confiscarea nu este acelaşi cu cel căruia i-ar trebui restituite
bunurile.
♦ Reţeaua FLARE («Freedom, Legality and Rights in Europe») şi
Asociaţia pro-europeană MEDEL («Magistrats européens pour la démocratie et la
liberté») consideră că textul Proiectului este bun, dar are şi unele lacune, legate
îndeosebi de cooperarea poliţienească şi asistenţa legală de specialitate.
♦ Organizaţiile umanitare opinează că măsurile stipulate în Proiect
vor afecta nu doar drepturile persoanelor bănuite sau acuzate, ci şi pe cele ale unor
terţi, care nu fac obiectul cercetării penale, ceea ce ar putea favoriza abuzuri din
partea organelor de anchetă.
Experţi comunitari atrag atenţia că, deşi garanţiile specifice
prevăzute în textul noii Directive sunt menite tocmai să protejeze drepturile
fundamentale ale omului, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii europene a
drepturilor omului, drepturile fundamentale, inclusiv cel de proprietate, nu sunt
drepturi absolute şi, deci, pot face obiectul unor restricţii prevăzute de lege.
*
Criza economico-financiară, care continuă să afecteze
majoritatea statelor europene, a determinat structurile comunitare de la Bruxelles
să gândească noi măsuri de combatere a activităţilor grupărilor criminalităţii
organizate, cea mai recentă (iulie 2012) fiind Propunerea de Directivă a
Parlamentului European şi Consiliului privind combaterea fraudelor
îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin intermediul
dreptului penal.
Comisar şef de poliţie Ioana-Silvia TUDORAN
71
RISCURI ASIMETRICE: DIN NOU DESPRE LICHIDAREA LUI BIN
LADEN
Pe 02 mai 2013 s-au împlinit doi ani de la acţiunea serviciilor
speciale americane care a dus la capturarea şi executarea lui Osama Bin Laden,
fondatorul şi finanţatorul organizaţiei teroriste Al-Qaeda.
Am citit recent o relatare romanţată a desfăşurării acestei acţiuni
în revista americană "Reader's Digest (februarie 2013), sub semnătura jurnalistului
Peter Bergen, cu titlul "Ultima zi a lui Osama Bin Laden".
Terorismul este condamnabil, fiind o formă violentă de protest
pentru revendicări,uneori poate îndreptăţite, dar care se soldează cu zeci, sute sau
mii de victime, morţi şi răniţi, cu pagube materiale.De fapt, aceasta este sorgintea
actului terorist: să atragă atenţia opiniei publice internaţionale, chiar cu preţul
unor victime umane nevinovate, ca gest de răzbunare.
Antiterorismul s-a născut din cauza terorismului, ca metodă de
combatere, ca o luptă împotriva celor fanatici.Toate statele din lume şi-au creat
structuri speciale care să contracareze acest fenomen nociv, periculos pentru viaţa
omenească.
* * *
Despre istoria capturării şi executării pe loc a lui Osama Bin Laden
s-au scris multe, s-au făcut reportaje de televiziune şi filme printre care şi Nume de
cod „ Geronimo” în regia lui John Stockwel (2012)
De atacul terorist din 2001 a început o vânătoare teribilă împotriva
lui Osama Bin Laden, serviciile americane şi nu numai, urmărindu-l pas cu pas prin
mijloace operative, umane şi prin sateliţi.
După 10 ani de urmărire s-a ajuns la o încolţire a lui Osama Bin
Laden, undeva în Afganistan, la poalele munţilor Hymalaia. Toate datele
informative fiind adunate, problema capturării lui Osama Bin Laden se supune
aprobării Preşedintelui american, care întreabă: "Câte şanse sunt ca teroristul să
fie în locaţia pe care o presupuneţi?"
Răspuns: "Cam 90%".
"Atunci daţi drumul la acţiune".
Serviciile speciale americane trimit o echipă complexă formată din
luptători ai SEAL, mai precis „Navy Seal Team 6” care, fără acoperire diplomatică,
aterizează pe un teritoriu străin.
Echipa era compusă din 23 de persoane (combatanţi) plus un câine
de luptă pe nume "Cairo", echipat cu vestă antiglonţ. Sunt îmbarcaţi în două
elicoptere„ Black Hawk ”, care erau acoperite cu o emulsie specială pentru a evita
radarele, iar rotoarele fuseseră prevăzute cu amortizoare ca să scoată cât mai puţin
zgomot.
72
Pentru acoperire, în spaţiul aerian al Pakistanului şi Afganistanului
au mai fost trimise trei elicoptere "Chinook", fiecare de dimensiunea unui
autobuz, dintre care unul a aterizat pe teritoriul afgan, la graniţa cu Pakistanul, iar
celelalte două într-o regiune muntoasă, apropiată de zona de acţiune. La bordul
acestor două aeronave erau alţi 24 de membri ai trupelor SEAL, pregătiţi să
intervină dacă elicopterele "Black Hawk" întâmpinau o opoziţie serioasă.
Urmează intervenţia celor două elicoptere "Black Hawk". Primul
elicopter eşuează parţial întrucât pierde brusc altitudine din cauza curenţilor de aer,
se agaţă de un zid şi îşi înfige botul în pământ în curtea teroristului. Se salvează
totuşi 3 luptători. Aceştia, în locaţie fiind, ajung la o clădire anexă unde locuia
curierul lui Bin Laden, numit şi "Kuweitianul", împreună cu familia sa. Acesta,
opunând rezistenţă, este împuşcat mortal.
Planul de atac continuă însă. Al doilea elicopter "Black Hawk" cu
12 soldaţi la bord (plus câinele "Cairo") îşi continuă misiunea, aterizează în curtea
teroristului, lângă zidul exterior, combatanţii având misiuni precise, adică:
- 4 dintre ei au ocupat poziţii pentru a asigura securitatea
perimetrului exterior.
- "Cairo", câinele, avea misiunea să-l depisteze şi să-l urmărească
pe Osama şi să alunge eventuali curioşi.
- Ceilalţi 8 membri ai echipajului trebuiau să acţioneze operativ.
Pentru început au detonat o încărcătură explozivă ca să dărâme o uşă metalică cu
acces în clădire. În zadar, pentru că, după ea, mai era un perete solid din cărămidă.
Noroc cu cei 3 membri din primul elicopter care, prin acţiunea lor,
au deschis uşa principală.Aceştia trecuseră de clădirea anexă a "Kuweitianului", pe
care-l împuşcaseră mortal, ca şi pe fratele său Abrar. Victime colaterale, dar tot
terorişti.
În acţiunea comună ce a urmat mai cade victimă şi Khalid (23 de
ani), fiul lui Bin Laden, care, opunându-se, este împuşcat.
Vine şi rândul lui Osama Bin Laden, găsit în locaţie, care este
împuşcat pe loc . Că s-a opus, că ar fi vrut să se predea, având în spate miliarde de
dolari, nu putem şti.Sarcina era clară: lichidarea fizică. Altfel, ce folos? Ar fi fost
un nou motiv de terorism pentru eliberarea sa.
Ce se reţine din relatare: Bin Laden a fost împuşcat cu două
focuri, unul în piept şi celălalt într-un ochi (dreptul).
Să mai menţionăm că, pe lângă zeci, sute sau mii de victime
nevinovate trecute, în acţiunea povestită şi-au mai pierdut viaţa şi 8 militari
specialişti în antiterorism.
Petre Dan Dumitru
73
FORUMUL BUCUREŞTI
„Levantul, leagănul diplomaţiei culturale.
Redescoperind Mediterana”
În perioada 23-25 mai 2013, la Palatul Parlamentului şi Biblioteca Naţională din
Bucureşti s-a desfăşurat Forumul internaţional cu tema „Levantul, leagănul
diplomaţiei culturale. Redescoperind Mediterana”, organizat de Fundaţia
Română pentru Democraţie (preşedinte prof. univ. dr. Emil Constantinescu) în
parteneriat cu Academia de Diplomaţie Culturală din Berlin, Senatul României,
Camera Deputaţilor, Guvernul României, Institutul Cultural Român, Universitatea
din Bucureşti şi Fondul Internaţional de Cooperare şi Parteneriat al Mării Negre şi
Mării Caspice.
La eveniment au
participat
distinse
personalităţi ale vieţii
contemporane, foşti şefi
de
stat,
miniştri,
diplomaţi, academicieni,
profesori,
scriitori,
jurnalişti, tineri specialişti
şi studenţi din România,
Turcia,
Bulgaria,
Republica
Moldova,
Grecia,
Cipru,
Azerbaidjan, Armenia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Austria, Italia,
Elveţia, SUA, Egipt şi Israel.
Printre participanţi s-au numărat dr. Jelio Jelev, preşedintele Bulgariei
1990-1997, dr. Petru Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova 1997-2001, prof.
dr. Rexhep Meidani, preşedintele Albaniei 1997-2002, prof. dr. Ivo Slaus,
preşedintele Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă, prof. Mark Donfried, directorul
şi fondatorul Institutului de Diplo- maţie Culturală din Berlin, Crin Antonescu,
preşedintele Senatului României, prof. dr. Daniel Barbu, ministrul Culturii, dr. Titus
Corlăţean, ministrul Afacerilor Externe, prof. dr. Andrei Marga, preşedintele
Institutului Cultural Român, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române,
prof. dr. Zoe Petre, Profesor Emeritus, prof. dr. Răzvan Theodorescu, Academia
Română, Katalin Bogyay, preşedintele Conferinţei Generale a UNESCO. Lucrările
conferinţei au fost deschise de prof. dr. Emil Constantinescu, preşedintele României
1996-2000 şi preşedinte al Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin.
74
În cadrul sesiunilor de comunicări şi dezbateri desfăşurate pe parcursul
celor trei zile, invitaţii au încercat să răspundă la o serie de întrebări legate de
semnificaţia Levantului şi rolul moştenirii culturale a acestuia în dialogul
intercultural contemporan, tradiţiile, prezentul şi perspectivele diplomaţiei culturale
în Balcani, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, dezvoltarea reţelelor de cercetare în
zona mediterană extinsă, precum şi reconsiderarea rolului Mediteranei în secolul
XXI.
În ultimii ani, evoluţiile din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu au readus în
atenţia lumii întregi Mediterana, vechi izvor al civilizaţiei universale, creând noi
perspective de extindere a spaţiului democratic şi a cooperării între state şi naţiuni
bazate pe dialog şi înţelegerea celuilalt. În noul context global, diplomaţia culturală
şi dialogul intercultural au căpătat noi valenţe, ajungând să fie privite ca o
completare firească a diplomaţiei clasice. Acest nou tip de relaţii poate găsi o
valoroasă sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului, văzut ca leagăn al
diplomaţiei culturale de peste un mileniu, după cum sublinia într-un amplu cuvânt
introductiv fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu: Legăturile
culturale dintre ţările din Balcani, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii au o lungă
tradiţie, neîntreruptă nici chiar în perioada Războiului Rece. De-a lungul secolelor,
imperiile Roman, Bizantin şi Otoman au creat, fiecare într-un fel propriu, un spaţiu
extins de schimburi comerciale, dar şi culturale, astfel că oamenii din Balcani şi
zona de sud-est a Europei, aflaţi timp îndelungat în contact cu zona Africii de Nord
şi Orientul Apropiat, au o experienţă vastă în dialogul intercultural... reluarea
acestor legături ar fi o bună ocazie ca diversitatea tradiţiilor noastre împărtăşite să
se opună şi tendinţelor de uniformizare ale globalizării copleşite de presiunea
profitului, propunând un mod de viaţă mai apropiat de aspiraţiile fiinţei umane.
„Suntem experţi în războaie, dar ce facem pentru pace?”
În intervenţiile lor, invitaţii au subliniat importanţa şi actualitatea
Levantului ca spaţiu de referinţă în formarea identităţilor spirituale ale popoarelor
care convieţuiesc aici de secole. Una dintre valorile fundamentale ale culturii
levantine o constituie înţelegerea şi acceptarea reciprocă a diferitelor culturi şi
tradiţii, iar aceasta poate deveni fundamentul unei noi viziuni a diplomaţiei
universale. Levantul nu este doar un spaţiu geografic, este în primul rând un spaţiu
cultural şi geopolitic, cu o moştenire bogată de cooperare şi negociere a păcii, care
trebuie redescoperit de generaţiile viitoare. În ciuda faptului că zona este percepută
ca o arie propice conflictelor, ţările din Levant sunt interdependente şi
interconectate, împărtăşind culturi şi resurse naturale complementare.
75
În acest cadru promiţător dialogului, prof.dr. Ivo Slaus, preşedintele
Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă, a abordat pe larg evoluţiile din Orientul
Mijlociu, atrăgând atenţia că primăvara arabă ne-a entuziasmat, dar nu a condus la
rezultatele aşteptate. Un pericol major în această regiune îl reprezintă armele
nucleare: Israelul are între 100-400 astfel de arme, Pakistanul are bomba islamică
(sunită), s-ar putea ca în viitor să apară şi o bombă şiită. Suntem experţi în războaie,
dar ce facem pentru pace? Iată de ce este necesar un efort colectiv pentru a găsi
soluţii pacifiste în zona Orientului Mijlociu.
La rândul său, prof. Mark Donfried, directorul Institutului de Diplomaţie
culturală din Berlin, şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu evoluţiile dramatice
din Siria, care pot afecta problemele întregii lumi. Astăzi, în evidenţa ONU se află
30 de conflicte pe mapamond, din care cel mai grav este desigur cel din Orientul
Mijlociu. Tocmai de aceea, afirma domnia sa, stabilitatea în Orientul Mijlociu este
vitală pentru pacea lumii. Este nevoie de eforturi conjugate pentru a elabora şi pune
în funcţiune un model de reconciliere şi restabilire a păcii în această regiune.
Profesorul german a mai ţinut să sublinieze că, prin astfel de acţiuni cum este
Forumul Bucureşti, România este lider în promovarea diplomaţiei culturale.
Pentru o cultură a păcii
La finalul lucrărilor, a fost adoptată „Declaraţia de la Bucureşti”, document
care reprezintă angajamentul participanţilor de a acţiona, fiecare în domeniul său de
activitate, pentru asumarea dimensiunii mediteraneene a comunităţii europene şi
euro-atlantice şi abordarea diplomaţiei culturale ca o forţă ce poate produce o
schimbare prin: redescoperirea moştenirii de bunăvoinţă şi bună guvernanţă din
Levant, susţinerea dialogului politic, cultural şi uman din zona Mediteranei şi din
lume, sprijinirea rezoluţiilor UNESCO de conservare şi promovare a patrimoniului
cultural universal şi crearea unui viitor comun bazat pe umanitatea noastră comună
în toată diversitatea sa.
Evenimentul petrecut la Bucureşti are o semnificaţie deosebită pentru
crearea unei culturi a păcii, care trebuie să fie la baza cooperării între statele din
regiune şi din întreaga lume, preţuind principii şi valori precum non-violenţa,
toleranţa şi solidaritatea umană. Pentru că, aşa cum remarca prof. dr. Emil
Constantinescu la încheierea conferinţei, pacea este cuvântul lui Dumnezeu,
indiferent că suntem creştini, musulmani sau de altă religie.
Elena L.P
76
REGIONALIZAREA EUROPEI
Românii au fost întotdeauna singulari și, de aceea, singuri.
Pentru vestici au fost ortodocși, deci estici. Pentru estici au fost
latini, deci vestici. Dacă din partea vestică au avut parte mai ales
de indiferența resimțită față de rudele mai sărace și îndepărtate,
din partea estică au avut parte numai de invidia și ostilitatea
resimțită față de cel care ar sta mai în față și nu se dă la o parte.
În plus, au mai avut românii și norocul unor vecini care,
veniți de departe, mânați de foame și fără nimic al lor decât caii,
șaua și sub-șaua, după ce au bântuit Europa până în fundul
Peninsulei Iberice și au fost izgoniți de peste tot, s-au oprit în praful
și în uscăciunea pustei, rămânând cu ochii scurși spre verdele
Transilvaniei.
Dezamăgiți de indiferența rudelor și jigniți de dușmănia
vecinilor, românii și-au strâns cojocul și doina la piept căutându-și
singuri de drum.
Nu se pot opri tocmai acum.
Regionalizare
Europa de astăzi pare să trăiască pe două planuri paralele, să urmeze două
tendințe care aparent se bat cap în cap. Pe de o parte se vorbește despre integrarea
europeană, despre o Europă unită, a tuturor popoarelor de pe bătrânul continent, iar
pe de altă parte, în tot mai multe zone din Europa, se manifestă puternice curente
naționalist-separatiste, care militează exact în sens opus, adică spre secesiunea față
de țările din care fac parte și proclamarea independenței.
Uniunea Europeană, ca federație, nu se poate realiza în actualele condiții ale
existenței statelor organizate pe principii și valori naționale. De aceea, în viziunea
arhitecților viitoarei federații europene, aceste state trebuie înlocuite cu regiuni
organizate nu pe principii naționale, ci pe principii pur economice. Este necesar,
așadar, ca naționalul să dispară ca piedică în realizarea unirii, pentru ca Uniunea
Europeană să poată prelua controlul teritoriului european fără intermedierea statelor
și să își exercite autoritatea asupra regiunilor în mod direct. Economicul va deveni
singurul vector al viitoarei Europe. De aici rezultă sprijinirea și stimularea
mișcărilor separatiste din țări ca Spania, Italia, Marea Britanie, Belgia, România,
Franța și vor urma și altele. Aceste fărâmițări au rolul de a slăbi statele, de a
conduce la desființarea lor și la instaurarea generalizată a regiunilor, în vederea
integrării lor mai ușoare în UE. Prin urmare, mișcările secesioniste din Europa nu
contravin deloc planurilor de integrare europeană, ci, din contră, le potențează,
constituind o etapă intermediară în crearea Federației Europene.
Fals stimulați cu idei și sentimente naționale și naționaliste, adepții și
colectivitățile separatiste se vor trezi, odată desprinși de statele mamă, mici, slabi și
neînsemnați, în fața colosului economic european condus de la Bruxelles, de către
cine? De către cei care vor domina economic Uniunea Europeană. Și cine domină
economic, încă de pe acum, Europa și cine este numită de toată lumea ”motorul
77
Europei”, deși are aceeași datorie pe cap de locuitor ca falimentara Grecie? Cine, în
pofida curentului susținut de fărâmițare și dezintegrare a statelor, e singura țară
europeană care și-a reîntregit granițele de dinaintea războiului pornit și pierdut
tocmai de ea, reîntregire care a dus-o la peste 82 milioane de locuitori, adică cea
mai mare țară din Europa, din punctul de vedere al populației? Evident, sunt cei
care încă de pe vremea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, din anul 962
și până astăzi, au visat să stăpânească întreaga Europă precum au făcut-o vechii
romani în antichitate.
Statele noi ce vor aparea în urma actualelor zbateri naționaliste, vor fi
ulterior transformate, fără să le întrebe nimeni dacă vor sau nu, în regiuni europene
care, și ele, vor fi ulterior redesenate, astfel încât să se suprapună cât mai puțin peste
colectivitățile naționale compacte și să includă un grad cât mai mare de dispersie
națională. De exemplu, regiunea Catalonia, din Spania de azi, va include și catalani
și aragonezi; regiunea Lombardia, din Italia de azi, va cuprinde și lombarzi și liguri
și piemontezi etc. etc., stimulându-se astfel amestecul populațiilor și diminuarea
continuă a ponderii criteriului etnic în favoarea celui economic.
Fiecare la rândul său
În megalomania lor, maghiarii au fost printre primii care s-au repezit la
ideea secesionistă pe care o plimbă cu sârg pe la alții, prin țările din jurul Ungariei,
prin Romania, prin Slovacia, Slovenia, Croația, Serbia, Ucraina, imaginându-și că
se vor bucura de favorurile europenilor germani așa cum s-au bucurat ani la rând de
cele ale austriecilor imperiali, neînțelegând că sluga rămâne slugă doar atâta timp
cât ai nevoie de ea, după care o concediezi. Nu-și imaginează că va veni vremea
când și Ungaria va fi divizată. Este adevărat că vremea regionalizării Ungariei va
veni mai la urmă, pentru că, datorită mărimii, Ungaria nu reprezintă o piedică
serioasă în calea realizării Federaţiei Uniunii Europene.
Încurajați și de Moscova, care încă din 1920 a fluturat problema
Transilvaniei pe sub nasul Bucureștiului în contrapartidă cu problema Basarabiei,
ungurii sunt deocamdată folosiți de către strategii Europei la destrămarea României,
o țară prea mare pentru o asimilare ușoară, o țară unitară, locuită de un popor cu o
surprinzătoare conștiință națională, care, când zici că s-a atrofiat și este pe cale de
dispariție, apare de unde nici nu te aștepți. De aceea pretențiile și impertinențele
maghiare sunt tolerate, ba chiar încurajate de către arhitecții noii Europe, doar vis-àvis de România. Nu li se tolerează ungurilor același comportament și față de ceilalți
vecini ai lor, pentru că aceștia din urmă sunt suficient de mici pentru a nu pune
probleme de integrare și nu mai necesită alte divizări. Astfel, nimeni nu s-a isterizat
când Slovacia a votat în parlament interzicerea dublei cetățenii, ca răspuns la
politica Budapestei de a atrage cât mai mulți locuitori din statele vecine să solicite
cetățenia maghiară, care cetățenie să le fie acordată rapid și cu mult entuziasm de
către Ungaria. Vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă parlamentul de la București ar
vota o lege asemănătoare? O lege care să stipuleze, precum la slovaci, că cine
capătă cetățenia maghiară o pierde automat pe cea română? Câte plângeri, câte
proteste internaționale, câte luări de poziții și amenințări s-ar abate asupra
României? De ce? Pentru că acum e rândul României să fie dezmembrată, după
78
Iugoslavia și după Cehoslovacia. A se observa, în acest sens, că în nici o altă țară
din Europa nu se pune, în prezent, problema regiunilor de dezvoltare cu atâta
pregnanță așa cum se pune în România.
România este prea mare pentru a fi asimilată. România trebuie divizată. S-a
încercat divizarea ei în 1989, în 1990 (episodul Târgu Mureș), dar nu s-a reușit.
Planul nu a fost, însă, abandonat, ci a fost urmărit cu tenacitate și consecvență. Mai
întâi, România a fost desființată economic. Capitalul străin a acaparat economia,
sistemul bancar și rezervele subsolului. România, cu bugete deficitare, a devenit an
de an tot mai dependentă de capitalul străin și de împrumuturile externe. De la
economic, dependența s-a extins apoi, cum era și firesc, la politic. Episodul
referendumului din 2012, pentru demiterea președintelui Băsescu, a fost elocvent și
definitoriu în acest sens. Acel prag de 50%+1 prezență la vot pentru validarea
referendumului a fost impus de Bruxelles care le-a bătut cu pumnul în masă
primului ministru și președintelui provizoriu de atunci. Li s-a pus în vedere în mod
brutal și amenințător că dacă nu-l acceptă, România urma să nu mai primească
nimic din resursele necesare pentru acoperirea deficitului bugetar, că tranșele de
împrumuturi externe ar fi fost pe loc sistate. Situația creată a fost fără precedent în
istoria și practicile legiferate ale Uniunii Europene. A fost ignorat rezultatul
zdrobitor al unui referendum național, expresia supremă a unei democrații. Din acel
moment România a încetat să mai fie un stat suveran.
În continuare, România a fost și este bălăcărită peste tot, arătată cu degetul
prin toată Europa ca paria lumii educate, identificată cu țara țiganilor, a
handicapaților, a hoților și violatorilor, spaima țărilor civilizate, în scopul de a se
crea un consens european asupra necesității de eradicare a acestui ”focar de
infecție” numit România. Greșelile și abuzurile altora au fost atribuite românilor.
Tortura aplicată de americani prizonierilor din bazele militare secrete a fost pusă, în
principal, pe seama barbariei urmașilor lui Dracula care, în sălbăticia lor fără
margini, au permis instalarea unor astfel de baze pe teritoriul lor, măcar că nimeni
nu s-a obosit să le explice la ce urmau și cum urmau să fie folosite aceste baze.
Respectarea prevederilor legislației europene față de România a fost opțională
pentru statele presupuse partenere. Libera circulație a forței de muncă românești a
fost blocată prin diferite metode, emigranții români făcuți pachet și trimiși acasă.
Da, țiganii, pentru care inițial tot românii au fost puși la stâlpul infamiei pentru că
nu le-ar asigura acestora drepturi , inclusiv la liberă circulaţie (înainte de 1989) și că
îi discriminează în mod revoltător. Când veselii și colorații noștri conaționali au
început să fure de la ei și să le polueze orașele cu șatre insalubre, europenii au
strâmbat din nas cutremurându-se dezgustați și, în loc să le asigure ei drepturile pe
care românii nu ar fi voit să le acorde, i-au luat la goană înapoi de unde au venit. În
schimb, România a fost și este în continuare obligată, sub amenințarea sancțiunilor,
să stea acolo unde este pusă, să ridice prețurile interne la nivelul pieței europene în
care câștigurile sunt de peste cinci ori mai mari decât la noi, să le ridice chiar peste
prețurile cu care exportăm în UE, să privatizeze, adică să vândă pe nimic, ce a mai
rămas neprivatizat pe solul și în subsol ei, să-și vândă chiar și solul, în condițiile în
care în toate țările dezvoltate economic se menține cu mare atenție un echilibru între
sectorul privat și cel de stat, între cel național și cel străin. (Chiar și Ungaria a
79
anunțat că își va restructura sectorul bancar astfel încât băncile naționale să ocupe
cel puțin 50% din piața internă.) Ca să fie acceptată în Shengen, României i s-a
pretins an de an îndeplinirea de noi și noi condiții.
Pe plan intern, pentru distrugerea conștiinței naționale au fost impuse
reforme demolatoare în învățământ și în educație, baza progresului oricărei
societăți. Istoria și personalitățile naționale au fost constant defăimate, iar massmedia a fost împinsă în a prezenta numai lucruri negative prin care să-i facă pe
români să se rușineze de neamul lor și să fie aduși în situația de a dori să vină din
afară o forță care, străină de ”metehnele interne”, ar putea să-i ordoneze și să-i
civilizeze. La această situație au contribuit din plin și politicienii români, prin
corupție, prin incultură și amatorism, prin miopie politică, egoism și lăcomie, prin
alianțe făcute cu grupuri și grupări străine pentru anihilarea și distrugerea
adversarilor interni, ignorând interesul național, dezgustând alegătorii și
împingându-i la absenteism și resemnare. În aceste condiții, desființarea României
ca stat și crearea unor regiuni dependente direct de Bruxelles nu ar mai fi surprins
pe nimeni, ba chiar ar fi devenit măsura așteptată și aplaudată de toată lumea,
inclusiv de mulți dintre români.
Există un realizator tv. inimos și simpatic care, exasperat de situația
deplorabilă din țara lui, din România, afirmă că și-ar dori ca aceasta să continue să
se degradeze și mai rău, până s-o alege praful, ”să se ducă totul dracului”, ”să
vedem ce-o să urmeze”. Fără să vrea, realizatorul face exact jocul acelora care
urmăresc adormirea energiilor naționale, scăderea încrederii în forțele proprii,
renunțarea la acțiune și așteptarea străinilor ca salvatori. Ca el sunt multe, foarte
multe persoane care, conștient sau inconștient, din naivitate sau nemernicie, prin
propagarea, sublinierea, exagerarea și generalizarea aspectelor negative de la noi
răspândesc în lume imaginea unei Românii ”de groază”, a unei țări care face notă
discordantă în contextul european și care ar fi mai bine să dispară.
Timpul trece
Și ce se poate întâmpla dacă nu acceptăm regionalizarea în nici una dintre
formele care se vehiculează? UE ne lasă să ne jucăm cum vrem noi cu delimitarea
regiunilor, să ne ciondănim cât vrem, între noi sau cu maghiarii de aici sau din
Ungaria. Nu-i interesează prea mult cum vor arăta inițial aceste regiuni. Important
pentru ei, deocamdată, este ca fiecare regiune să aibă doar în jur de 2,5 milioane de
locuitori și cca 30 000 km2 (ceva mai puțin decât are astăzi Republica Moldova, 33
851 km2), iar mai târziu, când nimeni nu se va mai putea opune, vor fi aranjate așa
cum trebuie.
Dacă în Parlamentul României sau la referendumul care se va organiza
ulterior se va respinge reorganizarea țării în așa zisele regiuni de dezvoltare
economică, conduse de un guvernator, și vom decide să rămânem, mai departe, la
actualul sistem al județelor, ne putem aștepta la alte provocări. La planul
desprinderii Transilvaniei de România. Mai întâi recunoașterea autonomiei
Ținutului Secuiesc, limitat la cele două județe Covasna și Harghita, la care ulterior
vor adera și Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Satu Mare și Maramureș, apoi
Brașov, Sibiu, Hunedoara, Alba, Arad, Bihor și, în final, Timiș și Caraș-Severin,
80
adică toată Transilvania. Transilvania care va fi apoi reorganizată în 3 regiuni de
dezvoltare economică ce nu vor fi date, însă, Ungariei, așa după cum se iluzionează
Budapesta, ci vor fi conduse direct de la Bruxelles. La fel s-au iluzionat și albanezii
că vor primi teritoriul Kosovo după desprinderea lui de Serbia. Niciuna dintre aceste
regiuni nu va cuprinde o populație compactă maghiară, ci se va urmări un echilibru
cu populația română. Ungaria, la rândul său, va fi și ea împărțită în regiuni, după
aceleași criterii de suprafață și populație, iar Republica Moldova va deveni până la
urmă o altă regiune UE, la dimensiunile de acum, fără Transnistria. Sub presiuni
economice de nesurmontat restul României va fi nevoit să accepte, în final,
regionalizarea în alte cinci entități autonome.
Da, mai există o țară care s-a opus planurilor mai vechi sau mai noi de
organizare și reorganizare a Europei cu afectarea intereselor sale: Polonia care, în
decursul istoriei sale, a fost desființată de 4 ori, iar mai recent, la 10 aprilie 2010, șia pierdut aproape toată conducerea, în frunte cu rebelul președinte Lech Kaczinsky,
cel care adusese la exasperare multe figuri importante din Bruxelles. Tragedia de la
Smolensk din 10 aprilie 2010, atunci când s-a prăbușit avionul delegației poloneze,
a fost un simplu accident aviatic, tot așa cum Turnurile Gemene din New York și
sediul Pentagonului din Washington au fost lovite la 11.09.2001 de către marțienii
veniți din deșerturile irakiene. Iată însă că Polonia există și este chiar mai mare
decât Romania. Va fi și ea atinsă de schimbări, dar este și va fi parte a deciziilor
care se vor lua pe socoteala ei.
Noi avem vreo șansă?
Vrem nu vrem, omenirea nu poate merge înainte decât pe două drumuri, sau
spre autodistrugere sau spre unitate, spre integrare: o planetă - o țară. În cazul celei
de a doua variante, noțiunea de popor nu va mai păstra, până la urmă, decât un sens
istoric. Nu va mai însemna nimic dacă ești din Norvegia sau din Burkina Faso, din
SUA sau din China. Diferența va fi aceeași cu cea dacă ești din satul Baia, județul
Tulcea, adică de acolo unde a existat cultura Hamangia, sau din satul Cucuteni,
județul Iași, unde a existat cultura Cucuteni. În cazul primei variante, a
autodistrugerii, desigur, nu ar mai exista nimeni care să vorbească despre ceva.
Important este ca această trecere la globalizarea vieții și a economiei să se
facă echilibrat și cu bună credință, prin integrarea unitară a tuturor în coordonatele
noului model, nu prin asimilarea unora de către alții pe diferite căi perfide și după
criterii cinice care să țină fie de poziție socială, de rasă, de naționalitate, religie, sex,
opinie sau de orice alte diferențe nedeterminante pentru condiția umană. Procesele
trebuie să fie analizate în profunzime și evaluate cu onestitate în consecințele lor
cele mai ascunse care se pot repercuta asupra întregii Europe și planete, explicate
publicului larg, după ce au fost înțelese bine de către lideri. Aplicarea lor să se facă
transparent și controlat. Lumea să fie pregătită pentru aceste schimbări, convinsă pe
bază de probe că schimbările nu se fac în detrimentul unora și în avantajul altora.
Daca ideea generoasa de globalizare, cea care deschide omenirii calea spre
un grad superior de civilizație, ridicând-o de la nivelul local, în care începuse să se
sufoce, la nivelul planetar cu perspective extra-planetare, este în mod pervers
folosită pentru reîntoarcerea la formele primitive ale colonialismului, șansele
81
noastre nu numai de evoluție dar si de supraviețuire sunt în mod iresponsabil și grav
compromise.
Este nevoie acută ca noi, românii, ca orice alt popor, să
conștientizăm toate riscurile. Și cele ale rămânerii pe loc și cele ale repezitului cu
capul înainte. Să le evaluăm, apoi să ni le asumăm rămânând, însă, atenți și să
acționăm cu măsură, conform alegerii noastre proprii, nu împinși cu fățărnicie de la
spate de hotărârile altora.
Politicienii noștri, aleșii noștri, vor sta deștepți și vor fi prezenți acolo unde
este nevoie de ei. Societatea noastră va sta deșteaptă. Pentru că dintre cei care îți sar
gardul și-ți umblă prin curte, nimeni n-o să vrea să te trezească, iar timpul trece.
Ovidiu M. Curea
82
REGIONALIZAREA ÎNTR-O EUROPĂ A CONTRASTELOR
A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie
cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate?
Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de
ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului
statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare
administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere
în revistă a modelelor de regionalizare europeană.
Atunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului,
împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea
economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente,
descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia
activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare,
Comitetul Regiunilor, Consiliul
Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De
altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe
agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de
dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul
European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor
Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală
pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 –
echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur
de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru
suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS
4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale
din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.
O privire spre Vest…
Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent
că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi
culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul
de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.
Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă
mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a
minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ
francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost
instituit un nivel administrativ superior - cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut
83
cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice,
majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de
asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea
descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin
asociere intercomunală.
La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală.
Federalismul german are motivaţii istorice (interne - fărâmiţarea politică din Evul
Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe aliaţii învingători în cel de-al Doilea Război Mondial au susţinut ideea unei
Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă
dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în
organizarea internă a R.F. Germania, făcând din această ţară un model de
regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au
întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele
landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat
statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea
a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel,
„structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un
echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de
moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.
Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau
Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor
minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi
comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri
feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări
posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că
au apărut grupările de regiuni mari.
O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de
organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două
comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi
dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele
belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor
două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin
delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi
care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost
delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse
beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul
parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme
84
proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei,
justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una
dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96%
din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste
regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări
convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În
schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul
populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca
regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate
de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde
criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de
investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale.
Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de
cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică
extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost
implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel
superior celor 26 de comitate tradiţionale.
Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul
european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul
istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută
prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect
se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele
sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.
... şi o alta spre Est
În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au
purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin
subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de
uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o
structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi
Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele
din vestul continentului.
Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al
Doilea Război Mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea
numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental,
lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a
văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au
devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi
85
reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în
care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în
timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se
adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să
genereze ample dezbateri.
Soluţia Poloniei
Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de
1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la
aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei
niveluri - 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare
diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile
(voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589
kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp
administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit
de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii,
serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr,
decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o
creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu
Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în
special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei...). Se observă, totuşi, că
regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia
fondurilor europene la un nivel de 80%.
România - tradiţie şi actualitate
După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a
devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul Primului Război Mondial,
România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice:
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova,
Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931,
România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale
locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai
târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (plus capitala), conduse de
rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării
de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947
au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României
potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18,
apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în
prezent.
86
După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei
publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile,
oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului
(Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare
(corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la
Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități
administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord
liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale.
Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea
Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la
Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud
Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila),
Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu
reşedinţa la Alba-Iulia).
Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de
faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate
istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată dea lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală
descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al
apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.
(Documentar preluat din revista Balcanii şi Europa, nr. 132/2013)
87
GLOBALIZAREA, CRIZA MONDIALĂ ŞI ROMÂNIA
POSTDECEMBRISTĂ (II)
- Continuare din nr.1 (21) 2013România postdecembristă
România suportă, la rândul ei, efectele actualei crize mondiale.
Costurile au fost şi sunt ridicate împovărând pe termen greu de prevăzut statul şi
populaţia: pierderea a milioane de locuri de muncă în ţară şi în exterior de românii
care lucrau în alte state, diminuarea cu circa 70% a sumelor în valută trimise de
aceştia (de la 7 miliarde euro la 2 miliarde), capitalizarea băncilor străine din
România cu bani împrumutaţi de România de la FMI şi Banca Mondială, criza
imobiliară, a creditelor neperformante, restrângerea numărului investitorilor străini
şi a capitalului străin, ca şi calitatea şi importanţa investiţiilor făcute etc.
În prevenirea crizei şi gestionarea corectă a măsurilor pre şi
postcriză vina aparţine politicienilor români care s-au dovedit incapabili să
acţioneze înţelept şi responsabil. Dar nu numai a acelora care exercitau actul de
guvernare în timpul crizei ci, în egală măsură, a tuturor factorilor de decizie şi
conducere politică de după decembrie 1989.
Entuziasmul firesc şi spontan din primii ani de după Revoluţie nu a
fost urmat corect, logic şi responsabil de măsuri politico-economice adaptate noilor
situaţii. Elanul "demolator" al multora, din motive pe care nu le mai reluăm acum,
apariţia nefirească şi dubioasă a unor categorii tot mai numeroase de oportunişti,
tupeişti, veleitari şi impostori, parveniţi, pseudorevoluţionari şi mercenari, ca şi a
unor aventurieri politici în special, au deturnat cu grave consecinţe cursul evoluţiei
societăţii româneşti, curs ce trebuia să înlăture hotărât, prin măsuri eficiente, tot ce a
fost rău şi greşit în perioada predecembristă şi să stabilească în mod etapizat
dezvoltarea ţării, simultan cu prevenirea încercărilor inerente ale unor cercuri
interesate din exterior, dar şi din interiorul ţării, de a influenţa negativ evoluţia
României postdecembriste.
Diletantismul cu care s-a pregătit şi desfăşurat procesul de
reformare a economiei socialiste, ultracentralizată şi, mai ales, formularea
defectuoasă a legilor privatizării, ca şi ritmul abuziv, nerealist impus din exterior
care, deliberat a eliminat practic participarea capitalului particular autohton, aflat în
fază incipientă, lipsa măsurilor clare şi ferme de urmărire a obligaţiilor asumate de
noii proprietari şi de sancţionare drastică a celor ce au ignorat cu bună ştiinţă şi
sfidător aceste reguli, absenţa acţiunilor profilactice de înlăturare a corupţilor,
şantajiştilor şi complicilor au lăsat cale liberă spolierii grave, aproape totale, a
avuţiei naţionale creată anterior prin eforturile zecilor de milioane de români. Şi
88
astăzi se mai află pe rolul instanţelor de judecată mii de litigii a căror soluţionare ar
aduce bugetului de stat sume considerabile, odată cu repararea unor flagrante
abuzuri, nedreptăţi şi inechităţi ce au subminat grav interesul naţional.
Relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială în
particular, ca şi cu Comisia Europeană se realizează fără fermitate şi demnitate, ca
de la stăpân la vasal. Guvernanţii noştri negociază cu reprezentanţi ai acestor
instituţii, funcţionari pe diferite trepte în ierarhie, ca şi cum aceştia ar fi liderii patroni ai organismelor respective. Se scapă din vedere un adevăr esenţial. Aceşti
reprezentanţi ai FMI, Băncii Mondiale şi Comisiei Europene sunt în fapt nişte
angajaţi plătiţi din contribuţiile statelor membre care, ca şi România, au statut de
acţionari minoritari şi trebuie trataţi ca atare.
Faptul că România, stat membru cu drepturi depline, cel puţin
teoretic, al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi al Uniunii Europene, nu
beneficiază plenar de acest statut din cauza carenţelor noastre în pregătire şi în
acţiunea practică, necesita de mult timp o reacţie corespunzătoare de competenţă,
pragmatism şi activitate politico-diplomatică. Cum altfel ne putem explica
tratamentul la care a fost supusă România comparativ cu alte state la aderarea în
Uniunea Europeană (condiţii suplimentare, durata stagiului de preaderare şi aderare,
aplicarea diferenţiată şi eşalonată a obligaţiilor după bunul plac, ale unor state
membre etc.), la neprimirea în spaţiul Schengen prin invocarea obstrucţionistă şi
abuzivă de noi criterii neimpuse anterior altor state. La fel, în relaţiile cu SUA, în
pofida marilor eforturi militare (şi a participării la acţiuni în zone de conflict armat
de mare risc la care alte state membre ale NATO au refuzat) şi a parteneriatului
strategic dintre ţările noastre, cetăţenii români sunt supuşi unui regim umilitor şi
inamical la acordarea de vize de intrare. Cetăţenii SUA însă pot intra fără obstacole
în România. Statul român a fost nevoit să achiziţioneze nave de transport aerian şi
maritim second-hand şi să acorde un tratament special – nereciproc – personalului
militar în raporturile juridice cu statul român în cazul săvârşirii unor infracţiuni
grave pe teritoriul naţional ca şi tolerarea imixtiunii publice repetate, chiar într-o
manieră contrară reglementărilor şi practicii internaţionale a unor ambasadori ai
SUA şi Marii Britanii, cu precădere şi mai rar ai Franţei, Germaniei, Olandei, ceea
ce a provocat o reacţie justificată a opiniei publice şi a unora dintre oamenii
politici, care au văzut în aceste practici nediplomatice un reflex de aroganţă şi de
manifestare a unor nostalgii nevindecate de foste puteri coloniale.
Împotriva cursului firesc al aşteptărilor şi logicii politice în
România postdecembristă s-au petrecut unele lucruri ciudate. Tentaţia măsurilor şi
acţiunilor demolatoare au ocupat prim planul preocupărilor, îndeosebi în prima
etapă postrevoluţionară. Lupta pentru putere a devenit tot mai extinsă şi agresivă.
89
Instabilitatea ameninţa organizarea procesului de reaşezare a societăţii româneşti în
consonanţă cu raţiunea declanşării mişcărilor revoluţionare.
Chemarea la distrugere, iresponsabilă şi nepedepsită ulterior,
adresată de unii "revoluţionari de pripas" a declanşat acţiunile demolatoare
cunoscute (desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie, ruinarea şi
falimentarea unor fabrici şi uzine considerate „mormane de fier vechi”, abandonarea
sistemului de irigaţii şi îmbunătăţiri funciare ş.a.). Au fost şi venetici care instigau
la demolarea unor construcţii emblematice numai pentru „vina” de a fi fost realizate
în regimul Ceauşescu (Palatul actual al Parlamentului, metroul, Canalul DunăreMarea Neagră, Podul de la Cernavodă şi Centrala Nuclear-electrică din localitate şi
multe altele. Acţiuni nesăbuite, care au fost în cele din urmă prevenite.
Un atac frontal s-a declanşat asupra învăţământului universitar. O
soartă similară a avut şi reţeaua sanitară, care a înregistrat o involuţie accentuată, cu
excepţia merituoasei realizări umane în spiritul Jurământului lui Hipocrat şi anume
crearea SMURD-ului datorită unei lăudabile iniţiative a doctorului Raed Arafat.
Subminată din interior, cu precădere de către anumiţi medici, care
au avut şi au ca preocupare de bază nu calitatea actului medical şi dorinţa fermă de
a fi cât mai de folos semenilor aflaţi în suferinţă, ci realizarea de venituri
suplimentare substanţiale pentru ei şi apropiaţii lor, operând în selecţia pacienţilor,
de regulă după varietatea de foloase pe care le pot dobândi. La această degradare au
contribuit cu sau fără voie conducerile unităţilor sanitare şi a Direcţiilor judeţene de
Sănătate Publică, precum şi persoane care au ocupat funcţii de propunere, avizare şi
decizie din Ministerul Sănătăţii.
Absenţa unei moderne şi calitative Legi a Sănătăţii ca şi a uneia
privind Educaţia şi Învăţământul, care n-au rezistat exigenţelor vremurilor pe timp
mai îndelungat – de minimum 10 ani – s-a resimţit şi se resimt cu acuitate, generând
instabilitate, confuzie şi neîncredere cu efect puternic asupra calităţii.
Secătuirea de specialişti cu înaltă calificare din domenii de vârf ale
producţiei şi cercetării, informaticii şi automatizării, medicinii ş.a. a adâncit şi mai
mult nevoile tot mai presante ale progresului ţării. Racolarea pe gratis de specialişti
este o politică şi o practică înrădăcinată a statelor occidentale dezvoltate care numai
aparent are acoperire . Discriminarea ce se practică în acordarea dreptului la muncă
în unele ţări europene pentru cetăţenii români şi bulgari reprezintă, în fapt,
indiferent de pretextele invocate, un abuz şi o formă deghizată de ceea ce putem
numi „protecţionism antiumanitar”.
90
Ca urmare, situaţia profund nesatisfăcătoare în multe domenii ale
vieţii economico-sociale nu se datorează exclusiv unor factori interni, dimpotrivă.
O privire atentă ne reaminteşte şi ne avertizează asupra unor stări de
lucruri şi practici îngrijorătoare ce reclamă o acţiune hotărâtă consecventă şi
competentă în vederea remedierii lor degrabă. Avem în vedere, printre altele:
1. Reconsiderarea critică a întregului cadru legislativ, începând cu
Constituţia ţării, care este nu numai stufos ci şi necorespunzător elaborat, superficial
şi adeseori contradictoriu. Reducerea drastică a puzderiei de acte normative actuale,
multe având acelaşi obiect, constituindu-se în abordări paralele derutante.
2. Reabilitarea şi repunerea în drepturi, potrivit importanţei lor în
societate, a unor categorii de persoane al căror statut social a fost prea mult ignorat,
depreciat şi tratat iresponsabil, cum ar fi corpul didactic începând de la învăţământul
din mediul rural şi până la profesorul universitar. Reabilitarea rolului Şcolii în viaţa
societăţii româneşti, a statutului social al magistraţilor, corpului ofiţerilor şi
generalilor, medicilor şi oamenilor de ştiinţă şi cultură etc.
3. Asigurarea în Parlament (senatori şi deputaţi) a unei componente
profesionale cu o solidă pregătire în toate domeniile ce trebuie reglementate
pertinent, responsabil şi onest: jurişti, economişti, oameni de cultură, medici, cadre
didactice, ingineri, specialişti în educaţia sportivă, teologi etc.
În ultimele două decenii, în Parlament şi în Puterea Executivă au
ajuns prioritar oameni de afaceri. Paradoxal şi straniu totodată, în funcţia de prefect,
reprezentant al guvernului în teritoriu, care trebuie să asigure respectarea legii în
activitatea organelor locale, au fost mult timp numiţi în majoritatea judeţelor tot
oameni de afaceri.
Grav este că şi în actualul Parlament au fost aleşi senatori şi
deputaţi cu o pregătire necorespunzătoare, chiar precară, mulţi oameni de afaceri.
Se continuă şi chiar se accentuează accederea în Legislativ şi în Administraţia
Centrală, a unor persoane înrudite: tată şi fiu, soţ şi soţie, fraţi, nepoţi, cuscri etc.
O constatare îngrijorătoare este evidenţiată de CV-ul persoanelor ce
ocupă diferite demnităţi în Parlament şi guvern cu deosebire. Marea lor majoritate
deţine, ca într-o competiţie a opulenţei sfidătoare, dar şi ca reflex al preocupării lor
obsesive, de a obţine cât mai multe proprietăţi şi bunuri (case de locuit şi de
vacanţă, apartamente şi terenuri, conturi semnificative în bănci, autoturisme,
bijuterii şi obiecte de artă).Vrând-nevrând această situaţie alimentează şi întăreşte
opinia potrivit căreia parlamentarii şi demnitarii guvernamentali îşi termină
mandatul, cu puţine excepţii, cu importante acumulări de venituri, ceea ce ridică
91
semne de întrebare asupra provenienţei lor oneste şi explică, de asemenea, de ce
doresc să acceadă în aceste funcţii în pofida marilor cheltuieli făcute în vederea
asigurării alegerii lor sau a numirii în anumite demnităţi.
Pe lângă asemenea apucături condamnabile în România
postdecembristă au apărut şi proliferat continuu şi alte forme combătute şi criticate
în opinia publică: peşcheşul, în ambele înţelesuri ale cuvântului, devenit acum
Corupţie, o boală extinsă, aproape generalizată, transformată într-un grav flagel
pentru prezentul şi viitorul ţării noastre.
Tagma jefuitorilor invocată de Tudor Vladimirescu s-a dezvoltat
într-o proporţie greu de anticipat atunci, ajungând la dimensiuni ce ameninţă grav
securitatea generală şi interesele naţionale.
4. De o gravitate fără precedent în societatea românească este astăzi
apariţia, dezvoltarea, diversitatea şi agresivitatea activităţii infracţionale pe teritoriul
naţional şi de către "vectori" autohtoni din exterior, devenind una din cele mai
periculoase surse de insecuritate statală şi personală. Nici în perioada grea de după
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu au existat atâtea reţele de infractori
pe întreg teritoriul ţării, care practic au ajuns să-şi impună propriile "legi",
împărţindu-şi prin înţelegere sau provocând acţiuni de pedepsire a adversarilor
concurenţi şi a persoanelor care nu le satisfac pretenţiile. Cămătăria a devenit o
"profesie" a infractorilor care şi-au organizat un corp specializat de recuperatori ce
uzează, în dispreţul legii, de orice mijloace de presiune şi ameninţare pentru a
determina victimele să restituie înzecit sumele împrumutate şi, prin şantaj, să le
cedeze bunuri şi proprietăţi.
Pe cont propriu sau în cârdăşie organizată cu infractori din alte state
bande de infractori români acţionează în ţară şi în străinătate în domenii de o mare
periculozitate. Statul român, fără voia sa, a devenit un important "exportator" de
infractori recidivişti sau debutanţi în principal din cauze esenţialmente economice:
nivel scăzut de trai, lipsa unui loc de muncă corespunzător, o asistenţă medicală
nesigură şi nesatisfăcătoare calitativ sau chiar absentă în multe localităţi din mediul
rural în special, un învăţământ ce devine tot mai costisitor, un corp didactic umilit
material şi insuficient numeric, care nu se mai dăruieşte cu pasiune şi competenţă
profesională în opera de formare şi educare a şcolarilor. Această situaţie este atât
cauză cât şi efect al abandonului şcolar, al revenirii analfabetismului alarmant, al
scăderii performanţei absolvenţilor din învăţământul preuniversitar şi universitar,
dar şi mai trist, a diseminării la scară largă a tot felul de modalităţi de corupţie.
Din aceste cauze esenţiale, dar şi din altele, organele de informaţii,
de ordine şi siguranţă publică (Poliţia şi Jandarmeria) ca şi Autoritatea
92
judecătorească şi Ministerul Public (Procuratura) şi-au arătat deseori slăbiciunile,
lipsa de profesionalism şi răspundere în exercitarea atribuţiunilor ce le revin în
stăpânirea fenomenului infracţional general. Toată această "armată" de infractori a
produs imense daune materiale României şi imaginii ţării noastre în lume, în
particular în statele occidentale, contribuind în mare măsură, alături de flagelul
necontrolat al corupţiei, la subminarea încrederii în instituţiile României
postdecembriste şi, implicit, în cetăţenii săi trataţi cu suspiciune şi rezervă, ceea ce
dăunează profund interesului naţional.
Performanţele cu adevărat meritorii prin eficienţa şi rezultatele lor
practice sunt acelea care reflectă diminuarea continuă a infracţiunilor pe teritoriul
statului nostru plănuite de cetăţenii români şi străini şi în final în scăderea
numărului de persoane condamnate definitiv de justiţie. Dimpotrivă, dacă instituţiile
abilitate să acţioneze pe acest front antiinfracţional invocă numărul mare de
persoane arestate şi condamnate datorită activităţii lor, această "performanţă"
reprezintă în realitate un blam şi reflectă neputinţa sau lipsa de profesionalism şi
responsabilitate.
5. Progresele realizate sunt cu mult sub aşteptări şi posibilităţi în
România. Subliniem câteva aspecte de natură să producă o justificată stare de
anxietate şi nedumeriri îndreptăţite:
- Revenirea pe meleagurile patriei a unor maladii grave eradicate
înainte de 1989, printre care bolile pulmonare, malaria şi rujeola;
- Situarea României pe locuri "fruntaşe" pe plan european şi chiar
mondial în ceea ce priveşte rata mortalităţii din cauza maladiilor cardiovasculare şi
diabetului, concomitent cu scăderea speranţei de viaţă, descreşterea continuă a
sporului demografic datorită procentului redus al naşterilor şi clasarea negativă în
topul unui clasament internaţional ca urmare a numărului alarmant de mare al
avorturilor şi deceselor copiilor în vârstă de 1-2 ani sau naşterea tot mai multor
copii cu diferite malformaţii, autism şi alte aspecte grave;
- "Importarea" cu o inadmisibilă uşurinţă a unor obiceiuri, moravuri
şi manifestări ce afectează modul tradiţional de viaţă specifică românilor cum ar fi:
sărbătorirea Sf. Valentin, Hallowen (care în loc de comemorarea morţilor s-a
transformat într-o parodie jenantă) şi altele.
6. Există suficiente elemente şi indicii că în vederea realizării
scopurilor antinaţionale urmărite din exterior şi din ţară s-a acţionat după formula
consacrată istoric "Divide et impera".
93
Acestui obiectiv i s-au subordonat acţiuni şi activităţi care să
conducă în final la materializarea scopului stabilit:
- Lansarea şi întreţinerea gălăgioasă şi agresivă a negării oricărui
rezultat pozitiv obţinut în perioada predecembristă în România;
- Condamnarea sau blamarea in corpore a tuturor membrilor
fostului partid comunist şi a organizaţiei de tineret UTC, împreună cu toţi angajaţii
Ministerului de Interne, în primul rând a celor care în anumite perioade de timp au
lucrat în Departamentul Securităţii Statului, ignorându-se legile pe baza cărora şi-au
desfăşurat activitatea şi atribuţiunile avute;
- Înfiinţarea CNSAS ca instrument costisitor al dezbinării şi de
subminare a imperativului coeziunii naţionale.
- Inocularea diabolică a manifestării urii, intoleranţei şi răfuielii în
societatea românească, creându-se astfel o falie tot mai adâncă între diferitele
categorii de cetăţeni.
- Banalizarea sentimentului sacru, profund civic şi românesc al
patriotismului, simultan cu persiflarea cetăţenilor români care înainte de a se
considera "cetăţeni europeni" sunt şi trebuie să rămână cetăţeni români, loiali ţării
lor de baştină.
- Denigrarea continuă şi perfidă a tot ce este românesc: produse,
personalităţi de mare prestigiu intern şi internaţional, tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti
şi contemporane, modul de viaţă al românilor, starea de lucruri generală şi sectorială
cu iresponsabile sau inconştiente formule folosite: "Asta-i România!", în "România
tot ce este negativ este posibil", "România ‒ o ţară de hoţi, leneşi şi corupţi", în
"România toţi mint cu neruşinare, toţi înşeală" etc.
Stadiul actual al României, atât pe plan intern cât şi internaţional
impune cu necesitate şi de urgenţă un efort colectiv, naţional, de reacţie împotriva a
tot ceea ce a fost rău înainte şi după Decembrie 1989, o luptă onestă împotriva
denigratorilor şi cercurilor externe ostile, realizarea împăcării şi înţelegerii,
solidaritate, cinste şi responsabilitate în combaterea fatalismului comportamental şi
promovarea unei atitudini cetăţeneşti active şi optimiste. Onorarea onestă a
obligaţiilor internaţionale asumate şi desfăşurarea unei activităţi demne, persuasive
şi permanente, în concordanţă deplină cu obiectivele politicii interne şi externe a
României.
Mircea Manea
94
„ENERGIA DECIDE CINE ARE BOGĂŢIE ŞI PUTERE”
- Evoluţii în regiunea extinsă a Mării Negre Cea de-a 49-a ediţie a Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată
la începutul lunii februarie a acestui an, a prilejuit reevaluarea perspectivelor de
cooperare la nivel regional, european şi euro-atlantic. O atenţie deosebită a fost
acordată relaţiei transatlantice, în contextul revizuirii politicii externe a SUA şi a
statelor Uniunii Europene. Vicepreşedintele american Joe Biden a afirmat ferm că
parteneriatul transatlantic rămâne fundamentul cooperării la nivel internaţional:
Nimic nu s-a schimbat: nu numai că putem, trebuie să rămânem împreună.
Este recunoscut faptul că nu putem configura o hartă a politicii
internaţionale de astăzi făcând abstracţie de statele din regiunea extinsă a Mării
Negre. Poziţia geografică – între Est şi Vest, la confluenţa marilor civilizaţii ale
Europei şi Asiei –, uriaşele resurse energetice şi potenţialul de creştere economică
constituie atuurile acestei regiuni, care nu este, totuşi, lipsită de vulnerabilităţi.
Competiţia pentru controlul gazoductelor şi al rutelor de transport, interesele
divergente, precum şi existenţa „conflictelor îngheţate” în regiune menţin ridicate
riscurile izbucnirii unor confruntări violente, care pot avea consecinţe incalculabile.
În ultimele două decenii regiunea a cunoscut transformări profunde.
Începând cu anii ’90, perspectiva extinderii cooperării europene şi euro-atlantice a
constituit motorul unor ample procese de reformă în ţările din Sud-Estul Europei,
precum şi în unele state din Caucaz şi Asia Centrală (ne referim la Turcia,
Azerbaidjan, Kazahstan şi altele). Statele din regiune au depus eforturi
considerabile pentru a institui principiile economiei de piaţă şi ale pieţei libere, iar
între 2002 şi 2008 majoritatea acestora au realizat importante creşteri economice.
În condiţiile în care UE şi NATO înregistrează în prezent o încetinire a
procesului de extindere, în noul context global a apărut necesitatea consolidării
95
cooperării regionale, tot mai mulţi factori de decizie încurajând abordarea de tipul
„soluţii regionale la probleme regionale”. Nu este însă uşor de creat o solidaritate
regională, bazată pe o comuniune de interese, într-o regiune în care există ţări care
reprezintă adevărate puteri economice, integrate în sistemul economic global,
precum Turcia, şi ţări mai degrabă izolate din punct de vedere economic, precum
Republica Moldova sau unele state din Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Aceste
particularităţi fac extrem de dificilă definirea unui specific al zonei şi a unei strategii
comune de dezvoltare.
Regiunea extinsă a Mării Negre a fost definită exclusiv prin prisma
rezervelor de hidrocarburi şi a infrastructurii energetice de care dispune şi care o
fac, deopotrivă, atractivă şi vulnerabilă. Importanţa strategică a resurselor
energetice şi felul în care acestea influenţează politica statelor sunt de necontestat.
Securitatea energetică şi securitatea naţională, creşterea economică sustenabilă şi
politica externă ale unui stat se află într-o relaţie de interdependenţă, lucru subliniat,
de altfel, şi de participanţii la amintita Conferinţă de Securitate de la München, între
care şi Ambasadorul Carlos Pascual, trimisul special al SUA pentru energie, care
remarca: energia decide cine are bogăţie şi putere, decide în ce măsură o economie
poate creşte, într-un fel decide cum va arăta viitorul.
Prin urmare, ecuaţia de securitate nu va fi niciodată simplă într-o regiune în
care ţări cu uriaşe rezerve (precum Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Kazahstan,
Turkmenistan sau Iran) şi ţări de tranzit (precum Turcia sau Ucraina) îşi dispută
continuu influenţa şi alianţele cu partenerii occidentali sau estici. Alături de
evoluţiile contradictorii din Orientul Mijlociu, de apropiata retragere a trupelor
aliaţilor din Afganistan, ale cărei consecinţe nu se cunosc, de angrenarea tot mai
evidentă a vecinătăţii UE şi NATO în jocul geopolitic al Rusiei, problematica zonei
extinse a Mării Negre rămâne în atenţia actorilor globali, fie că vorbim de SUA,
UE, China sau Rusia.
Puternice forţe economice
Nivelul de dezvoltare pe care l-au atins în ultimii 10 ani ţări ca Turcia,
Azerbaidjan sau Kazahstan, precum şi previziunile Fondului Monetar Internaţional
privind o creştere economică de circa 5-7%, în 2013, în mai multe state din SudEstul Europei, Caucazul de Sud şi Asia Centrală, fac din această regiune o prioritate
pe agenda internaţională.
În condiţiile crizei economico-financiare mondiale, declanşate la sfârşitul
anului 2008, Turcia a înregistrat o rată de creştere a producţiei industriale de 9,2 %,
având cea mai mare creştere economică din Europa în 2010 şi din lume în 2011.
Când criza economică era la apogeu, Turcia avea o rată de creştere de 3,2 %,
depăşind astfel toate previziunile pentru anul 2012.
96
Un exemplu al rolului pe care Turcia a ajuns să-l joace în plan regional şi mondial
în ultimii ani îl constituie obţinerea, în premieră, a unui loc în board-ul executiv al
Fondului Monetar Internaţional, în urma unui acord convenit în 2012. Câştigarea
unui scaun de membru în conducerea FMI, chiar şi prin rotaţie, creşte substanţial
influenţa unui stat în economia globală.
Mai mult decât atât, la începutul anului, premierul turc, Recep Tayyip Erdogan, a
anunţat intenţia Turciei de a-şi achita integral datoria (ultima tranşă în valoare de
860 de milioane de dolari) către Fondul Monetar Internaţional, intrând astfel într-o
nouă eră.
La rândul său, Azerbaidjan, reprezentând trei sferturi din economia
Caucazului de Sud, a înregistrat o creştere economică dinamică din anul 1996,
ajungând în 2011 la un PIB de 63 de miliarde de dolari, de trei ori mai mare decât în
2003.
Azerbaidjan este prima ţară din Caucazul de Sud apreciată de cele mai
influente agenţii internaţionale de rating, precum Standard & Poor's şi Fitch and
Moody's, pentru rata investiţiilor în economie, care în perioada 2003-2012, s-au
ridicat la circa 128,3 miliarde de dolari. Două treimi dintre schimburile comerciale
ale Azerbaidjanului se realizează cu ţări din UE (Italia, Marea Britanie, Austria,
Portugalia), Federaţia Rusă, SUA, India, Turcia şi Thailanda. Potrivit Global
Competitiveness Report elaborat de Forumul Economic Mondial, Azerbaidjan se
află pe locul 55 din cele 142 de ţări evaluate şi pe primul loc dintre statele CSI. O
particularitate a economiei azere o constituie dezvoltarea, în ultimii ani, şi a
sectoarelor economice non-petroliere, care au cunoscut o creştere economică de
9,4 % în 2011.
O altă putere economică a regiunii este Kazahstan, care, potrivit aceluiaşi
Global Competitiveness Report, se afla la sfârşitul anului 2012 pe locul 51 din
totalul ţărilor evaluate. Kazahstan este recunoscut pentru transformările profunde în
plan economic şi nu numai, din ultimii 20 de ani, acordând o atenţie din ce în ce mai
mare dezvoltării regiunilor şi descentralizării, educaţiei şi creşterii investiţiilor
străine.
Agenţia Ernst & Young a evaluat Kazahstanul ca una dintre primele trei economii
cu cea mai rapidă creştere în intervalul 2000-2010. După o perioadă de criză,
Kazahstan a atins o creştere economică de circa 7,5% în 2010 şi 2011 şi 5,5 % în
2012. Iar ambiţiile autorităţilor de la Astana nu se opresc aici: acestea şi-au propus
ca până în 2020 Kazahstan să devină unul din primele 10 centre financiare ale Asiei.
Evoluţia pe care au cunoscut-o statele din Caucazul de Sud şi Asia Centrală
de la declararea independenţei lor, la începutul anilor ’90 şi perspectivele de
dezvoltare pentru anii următori le conferă acestora un rol semnificativ în noua
97
arhitectură globală. Este grăitor faptul că Forumul Economic Mondial a reunit în
perioada 7-8 aprilie, la Baku, peste 200 de lideri regionali şi globali, în cadrul
Dialogului Strategic pentru viitorul Caucazului de Sud şi Asiei Centrale.
Forumul a fost deschis de Preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, alături de
viceprim-miniştrii din Kîrghîstan, Djoomart Otorbaev, şi Kazahstan, Baklytzhan
Sagintayev. Au fost abordate o serie de aspecte ale cooperării economice dintre
ţările acestei regiuni, precum exploatarea resurselor naturale, infrastructură şi
transport, agricultură, finanţe şi telecomunicaţii. O iniţiativă care le-a oferit actorilor
regionali posibilitatea să-şi evalueze potenţialul comun, să strângă legăturile dintre
ele şi să construiască noi punţi de dialog.
Luiza Popa
Fondul internaţional de cooperare şi parteneriat
al Mării Negre şi Mării Caspice
98
CRIZA ENERGETICĂ GENEREAZĂ CRIZA POLITICĂ
- Cazul Bulgariei În ianuarie şi februarie 2013, Bulgaria a fost cuprinsă de un val de proteste
sociale de amploare, nemulţumirea populaţiei fiind provocată de facturile mari la
energia electrică.
Sectorul energiei în Bulgaria se confruntă cu o criză fără precedent pentru
că producţia de energie electrică a depăşit cu mult consumul. Motivele sunt
numeroase: vremea s-a încălzit, populaţia şi-a redus drastic consumul de energie
electrică din cauza preţului mare, lacurile artificiale sunt pline de apă, iar centralele
eoliene şi fotovoltaice funcţionează cu capacitatea maximă pentru că vântul bate şi
este soare, iar temperaturile aerului nu sunt prea ridicate.
Protestele de stradă din Bulgaria, în care mai mulți oameni și-au dat foc și
au murit, au fost provocate la început de prețul prea mare al energiei. Trista ironie
este că prețul mare al facturilor a devenit motiv de mânie populară tocmai când
Bulgaria produce prea multă energie electrică și este nevoită să scoată din priză
acest sector și să creeze noi șomeri. Bulgaria a intrat într-o gravă criză de
supraproducție de energie electrică. CAE „Kozlodui” a funcționat la jumătate din
capacitate, centralele termoelectrice – la capacitatea minimă necesară pentru
menținerea stabilității sistemului. Criza a avut la bază sistemul supradimensionat
moștenit din perioada comunistă, scăderea consumului intern, dar și corupția la
nivel înalt care a stimulat extinderea peste măsură a capacităților de producție solare
și eoliene în scopul folosirii, de către profitorii apropiați guvernanților de toate
culorile, a preferințelor pentru energie verde.
Evenimentele au pus în evidență cât de inutil și costisitor pentru Bulgaria
este și va putea fi proiectul nuclear „Belene” care figurează printre promisiunile
electorale ale foștilor comuniși și a ultranaționaliștilor.
Dar să revenim la elementele concrete ale crizei. În cel mai mare bazin
carbonifer al țării - „Marița-est”, producția zilnică a scăzut de la 74 000 la 14 000
tone. Circa 5 000 de mineri au fost în concediu neplătit și au protestat în fața
guvernului. Problemele au fost amplificate de introducerea în ultimii trei ani a 900
de MW în centrale solare și eoliene. A devenit clar, prin protestele anti-monopol ce
au dus la căderea guvernului Borisov, că țara cea mai săracă din Uniune nu-și poate
permite cea mai scumpă energie. 40% din centralele neconvenționale au fost
temporar oprite. Pentru a fi evitat pericolul inundațiilor centralele hidroelectrice
trebuiau să funcționeze, ceace a complicat și mai mult situația. Exportul a fost redus
la numai 300 MW, dar nu numai din cauza consumului mai mic în regiune.
Introducerea unei taxe suplimentare, menită să salveze de la faliment Compania
99
națională de electricitate care a acumulat sute de milioane de euro datorii cu
proiectul „Belene” (înainte de a fi blocat) a făcut nevandabilă până și energia ieftină
de la Kozlodui. Situația complicată se va complica și mai mult în următoarele luni
în urma planurilor de a fi „bulgarizată” liberalizarea în energie. Bulgaria va fi
obligată să respecte și directivele europene ce vor duce la creșterea prețului energiei
electrice produsă în centralele pe cărbune.
În afară de asta, guvernul bulgar a căutat posibilităţi să deconecteze o parte
din centralele pe surse regenerabile. Aceste centrale produc energie scumpă, dar
Compania Naţională de Electricitate este obligată s-o cumpere prin contracte pe
termen lung încheiate în anii precedenţi. Ministrul Vasilev a anunţat în urmă cu
ceva timp deconectarea temporară a 40% din centralele fotovoltaice şi eoliene.
Vasilev a motivat decizia prin faptul că aceste centrale nu respectă prevederile legii
sau nu au îndeplinit nişte angajamente din contractele cu Compania Naţională
Electrică. Operatorul sistemului electroenergetic a declarat deconectarea unor
centrale pe surse regenerabile din sudul Bulgariei, a afirmat Nikola Nikolov,
preşedintele Asociaţiei fotovoltaice bulgare. Motivul evocat a fost supraproducţia şi
consumul mic, precum şi necesitatea ca apele din lacurile artificiale să fie folosite.
Producătorii de energie electrică din surse regenerabile au respins vehement
acuzaţiile că ei sunt de vină pentru supraproducţie. Ei au susţinut că sectorul a
devenit un ţap ispăşitor în condiţiile în care fostul guvern a acuzat centralele
fotovoltaice şi eoliene pentru creşterea preţului energiei electrice cu 13,5%, aplicată
din 1 iulie 2012. În septembrie anul trecut, Comisia de stat pentru reglementarea
activităţii sectorului de energie şi de apă a obligat centralele fotovoltaice să
plătească între 20% şi 39% din veniturile lor pentru a avea acces la sistemul de
distribuire, taxa pentru centralele eoliene fiind de 10%, iar pentru cele hidroelectrice
de 5%. Această decizie a fost contestată de producătorii de energie din surse
regenerabile care s-au adresat inclusiv Comisiei Europene.
Protestele civice care au scos în stradă zeci de mii de bulgari au dat primele
rezultate. Premierul Boiko Borisov a anunțat reducerea cu 8% a prețului energiei
electrice și cu 30% a adaosului pentru energie verde. Energia mai ieftină produsă la
Kozlodui va fi vândută cu precădere pe piața internă și nu va mai fi exportată de
companii favorizate.
Guvernul bulgar a desecretizat contractele în energetică. A fost anulată
licența companiei cehe CEZ, unul dintre cei trei operatori regionali. Boiko Borisov
a respins însă cererea de naționalizare a regionalelor. Premierul a discutat
problemele energetice cu liderul rus, Vladimir Putin, încercând să obțină retragerea
acțiunii în judecată, prin care rușii cer compensații în valoare de un miliard de euro
100
pentru renunțarea la proiectul Belene. Încercând să-i influenţeze pe protestatari,
Borisov a apărut la conferința de presă în compania unei doamne, activistă a
partidului său, dar prezentată drept membră a comitetului național de protest. Voci
din acest comitet au reacționat imediat, cerând demisia Guvernului. Protestele s-au
întors împotriva premierului. Cea mai mare parte din scandările la adresa sa nici nu
pot fi reproduse. Într-o măsură ceva mai mică, de ”atenția” demonstranților s-au
bucurat toți cei care au condus țara în anii tranziției. Participanții s-au declarat
împotriva tuturor partidelor și au cerut trecerea la sistemul uninominal. Analiștii
vorbesc de primăvara bulgară, un protest civic fără precedent în estul Europei
împotriva păcatelor tranziției și sărăciei.
Evenimentele din ultimii 25 de ani arată că spre deosebire de alte țări în
care în stradă ies zilnic, fără efect real, sute de mii de persoane, protestele în
Bulgaria au dat aproape totdeauna rezultate. Aici, odată pornite demonstrațiile, ele
devin repede revolte care schimbă puterea. Protestele ecologice de la Russe din
1987 au subminat regimul comunist, cele din iulie 1990 au dus la demisia
președintelui Petăr Mladenov, cele din noiembrie 1990, la căderea Guvernului
socialistului Lukanov, iar cele din iarna lui 1997 au măturat Guvernul
Videnov. Acum, bulgarii s-au aflat din nou în faza răscoalei. Motivul diferă, dar
lucrurile au mers spre o schimbare politică radicală, scrie profesorul Dainov, șeful
catedrei de politologie la cea mai mare universitate privată, NBU.
,,Boiko Borisov a considerat că nu mai este capabil să scoată țara din criză”,
a declatat ex-comisarul european Meglena Kuneva, președinta noului partid apărut
,,Bulgaria Cetățenilor”. În ultimii ani au dispărut 100 de mii de companii, iar
șomerii au crescut cu 300 de mii. Președintele Plevneliev a declarat că este de partea
protestatarilor, iar ei au cerut demisia Guvernului.
Între timp, în centrul orașului Veliko Târnovo a avut loc un eveniment
tragic, cu un impact enorm asupra campaniei anti-Borisov. Un bărbat și-a dat foc pe
o trecere de pietoni. Înainte de a muri, el a spus că din cauza sărăciei nu mai dorește
să trăiască.
Dan Bărbuţ
101
„REVOLUȚIA GAZELOR DE ȘIST” – MIT ȘI REALITATE
La 29 mai 2013, primului ministru al României, Victor Ponta, i s-a
transmis un amplu Raport pe tema gazelor de şist, realizat de un colectiv de cadre
militare în rezervă şi în retragere care au lucrat în domeniul informaţiilortehnicoştiinţifice şi economice.
Scopul decarat al acestei acţiuni l-a reprezentat nu influenţarea unei decizii
în problem, ci „dorinţa de a contribui la renaşterea economică a ţării noastre, prin
exploatarea resurselor naturale în condiţii tehnologice şi financiare avantajoase”.
Publicăm mai jos extrase relevante din acest amplu raport.
1. Gazele de șist
Gazele de șist sunt gaze naturale încorporate în formațiuni de șisturi.
Rezervoarele de hidrocarburi sunt create atunci când acestea migrează din sursa lor
de formare într-o locație compusă din roci permeabile, unde se acumulează, această
locație fiind înconjurată de un strat de roci impermeabile. În cazul depozitelor
gazelor de șist, acestea se află chiar în interiorul formațiunilor de rocă în care a avut
loc procesul organic de generare a lor, dar permeabilitatea redusă a șisturilor inhibă
în mare măsură migrarea acestora în rezervoare formate din roci mai permeabile. În
timp ce rezervoarele de hidrocarburi sunt relativ rare, datorită condițiilor speciale
necesare pentru a putea migra și cele care trebuie să le întrunească locația unde se
acumulează, depozitele de hidrocarburi de șist sunt incomparabil mai abundente.
Gazele naturale extrase prin metoda convențională presupune forarea unui
puț vertical până la rezervorul acestora, care apoi este racordat la un dispozitiv de
reglare a presiunii gazelor și în final la sistemul de conducte care le transportă până
la consumatori. Gazele de șist se extrag prin metoda neconvențională, care
presupune două operațiuni. Prima, constă din forarea unui puț vertical până la
nivelul structurii de șist și apoi forarea se continuă orizontal prin interiorul acesteia
pe o lungime variabilă în funcție de caracteristicile stratului de rocă. A doua
operațiune constă în fracționarea hidraulică a șistului în vederea eliberării gazelor
naturale pe care le conține.
Prin urmare, gazele naturale extrase prin metoda neconvențională, necesită
un foraj mai elaborat și în plus efectuarea fracționării hidraulice, ceea ce face ca
extragerea gazelor de șist să fie mai costisitoare. Atât forajul direcțional, cât și
folosirea diverselor tipuri de fluide de foraj pentru stimularea procesului de extracție
au apărut și au fost folosite în extracția țițeiului, după al Doilea Război Mondial, în
țările cu tradiție în industria petrolieră, inclusiv în țara noastră.
102
2. Fracționarea hidraulică
Fracționarea hidraulică presupune introducerea în porțiunea orizontală a
puțului forat, cu o presiune foarte mare, a unui amestec de apă, nisip și o serie de
substanțe chimice care provoacă spargerea (fracționarea) rocilor de șist și eliberarea
gazelor naturale pe care le conține. De fapt, nu este altceva decât o variantă a ceea
ce în extracția țițeiului sunt denumite metode de recuperare secundară prin care sunt
intensificate artificial forțele active din stratul de roci care conține hidrocarburi și
care constau din injecția cu apă sau gaze pentru menținerea sau creșterea presiunii
din strat, injecția cu solvent (propan lichid) pentru a disloca țițeiul de rocă, injecția
cu abur - când vâscozitatea țițeiului este redusă, combustia subterană a unei părți
din țițeiul din strat și care, datorită căldurii degajate, restul de țiței se crachează și
migrează dinspre sondele injective spre cele de extracție.
Prin urmare, fracționarea hidraulică nu este propriu-zis o tehnologie nouă și
mai ales nu prezintă pericole suplimentare față de metodele tradiționale de
exploatare a resurselor de hidrocarburi. Dimpotrivă, aplicată corect poate fi
considerată relativ curată, mai ales dacă amestecul de apă, nisip și substanțele
chimice este recuperat și refolosit, iar în final neutralizat prin separarea
principalelor componente, așa cu se procedează deja pe scară largă în Statele Unite.
De altfel, nici cei mai înverșunați reprezentanți ai apărătorilor mediului înconjurător
nu reproșează faptul că operațiunile tehnice pe care le presupune fracționarea
hidraulică ar avea efecte nocive, dacă acestea sunt executate corect.
Dacă în anul 2005, gazele de șist reprezentau doar 1% din totalul gazelor
naturale extrase în Statele Unite, în prezent ponderea lor este în jur de 40%. De
asemenea, conform prognozelor Agenției Internaționale pentru Energie, în jurul
anului 2017, Statele Unite vor depăși Arabia Saudită din punct de vedere al
producției de țiței. Menționăm că, la fel ca în cazul gazelor naturale, creșterea
producției de țiței va fi tot pe seama rezervelor din șisturi, metoda de extragere a
acestora fiind în mare măsură similară. Ca urmare, experții agenției susțin că prețul
la electricitate va fi în Statele Unite cu 50% mai ieftin decât în Europa, datorită
creșterii numărului de centrale electrice pe bază de gaze naturale ieftine, ceea ce va
favoriza industriile și consumatorii casnici din America.
Un studiu întocmit de Serviciul de Informații al Germaniei (BND) relevă că
Statele Unite ar putea să devină din cel mai mare importator de resurse energetice,
cel mai mare exportator de țiței și gaze naturale lichefiate la orizontul anului 2020,
dobândind în acest fel mai multă libertate de manevră în domeniul politicii externe.
Într-un recent articol apărut în The New York Times, se atrage atenția asupra
faptului că, treptat, Statele Unite sunt pe cale să-și modifice poziția față de fostul
rival din timpul Războiului Rece. Astfel, în noul mandat al președintelui Barack
103
Obama, relațiile Americii cu Rusia vor fi de „umăr la umăr”, dar din partea
Washingtonului va fi un „umăr rece”. În sprijinul acestei idei, este invocată
declarația lui Tony Blinken – consilier al vicepreședintelui american Joseph R.
Biden Jr., în care acesta a subliniat faptul că în raporturile dintre Statele Unite și
Rusia „Există divergențe reale și nu încercăm să ascundem acest lucru”. Mai
explicit, Zbigniew Brzezinski, fost consilier prezidențial pentru problemele
securității naționale și membru în conducerea Centrului pentru Studii Strategice și
Internaționale, referindu-se la acest subiect a declarat: „Nu vreau să spun că
importanța Rusiei trebuie minimalizată sau că aceasta este irelevantă, ci doar că
nu avem nevoie de ea pentru orice”. Rolul important pe care Rusia îl deține în
economia globală, de principal furnizor de resurse energetice – în special pentru
aliații Americii din Europa – este pe cale să se diminueze, a mai afirmat politologul
american, „dat fiind afirmarea iminentă a Statelor Unite în calitate de mare
producător de gaze de șist”.
Cu toate acestea, atitudinea care continuă să fie predominantă pe
continentul european este de respingere sau în cel mai bun caz de indiferență față de
„revoluția gazelor de șist”. În luna mai 2012, Der Spiegel a publicat o amplă analiză
a strategiei Germaniei în domeniul energetic, în condițiile în care piața europeană ar
putea fi inundată în curând de gaze naturale lichefiate ieftine, provenind din Statele
Unite
Semnificativă în acest sens este și starea de spirit din Marea Britanie.
Totuşi, titlul articolului publicat în luna decembrie 2012 în The Economist38 , care
exprimă clar și răspicat opțiunea în favoarea gazelor de șist. În aticol se afirmă că
„Marea Britanie are cele mai mari șanse să beneficieze de această mină de aur”
şi că rezervele exploatabile de gaze de șist identificate până în prezent, ar putea fi
„echivalentul rezervelor inițiale de gaze naturale, care au revenit Marii Britanii
în Marea Nordului”.
4. „Revoluția gazelor de șist”
Ceea ce în zilele noastre este denumită „Revoluția gazelor de șist” se referă
în primul rând la creșterea spectaculoasă înregistrată în Statele Unite, în ultimii 2-3
ani, a producției acestui tip de gaze naturale, ceea este pe cale să asigure, în scurt
timp, independența energetică a acestei țări. Conform prognozei preliminare Annual
Energy Outlook 2013 Early Release întocmită de EIA se estimează că producția de
gaze naturale a Statelor Unite va crește de la 23 trilioane picioare cubice, în anul
2011, la 33 trilioane picioare cubice în anul 2040, respectiv o creștere de 44%.
Bun venit din toată inima gazelor de șist („Shale and hearty welcome”), din 08.12.2012, The Economist
(http://www.economist.com/news/britain/21567976-george-osborne-loves-shale-gas-he-needs-court-it-better-shaleand-hearty-welcome - accesat la 28.01.2013)
38
104
Această majorare se va face pe seama creșterii producției de gaze de șist. În al
doilea rând, este important de menționat că termenul de „Revoluție a gazelor de
șist” se referă în egală măsură și la creșterea, la fel de spectaculoasă, a producției
americane de țiței extrase tot din formațiunile de șisturi. Cum a fost posibil și care
este substratul real al acestui fenomen?
În condițiile perspectivei scăderii accentuate a producției de țiței și gaze
naturale extrase prin metode convenționale, începând din anul 1976, guvernul
Statelor Unite a finanțat o serie de proiecte privind identificarea de resurse
energetice alternative, iar Comisia Federală pentru Reglementări în domeniul
Energetic a aprobat majorarea bugetului Institutului de Cercetări privind Gazele
Naturale. De asemenea, în anul 1980, prin Legea privind Energia au fost acordate o
serie de facilități fiscale companiilor petroliere pentru activități de cercetare și
dezvoltare. Ca urmare, compania Sandia National a înregistrat progrese
semnificative în domeniul imagisticii microseismice, ceea ce a impulsionat
considerabil perfecționarea procesului de fracționare hidraulică în formațiunile de
șisturi. În anul 1991, Departamentul pentru Energie al Statelor Unite a subvenționat
activitatea companiei Mitchell Energy, care a realizat primul foraj orizontal într-un
strat de șist, în locația Barnett, din Texasul de Nord, rezultatele fiind mai mult decât
încurajatoare.
Exista o singură problemă. În condițiile în care prețul mediu de atunci al
barilului de țiței era de doar 30 dolari, acesta ar fi trebuit să fie dublu pentru ca
forajul orizontal și fracționarea hidraulică să devină profitabile.
În ultimele decenii situaţia s-a schimbat radical, prețul la țiței a atins cel mai
înalt nivel de după al Doilea Război Mondial, ajungând la 145 dolari/barilul.
O anumită influenţă a avut-o și strategia agresivă adoptată de Rusia, după
anul 2000, prin renegocierea contractelor de livrare cu fostele state socialiste și cu
restul Europei, când a practicat prețuri extrem de ridicate la gazele naturale, dat
fiind că acești clienți nu aveau alternative la aprovizionare cu resurse energetice sau,
în cazul statelor vest-europene, exploatând disponibilitatea acestora de a plăti mai
mult, datorită faptului că acestea erau mai „curate” din punct de vedere ecologic
decât cărbunii și țițeiul. La rândul lor, ceilalți mari producători mondiali de resurse
energetice au fost încântați să vadă că veniturile obținute de pe urma exportului
acestora au crescut considerabil.
Deși în campania sa electorală, Barack Obama s-a pronunțat în favoarea
surselor energetice regenerabile și pentru renunțarea la utilizarea combustibililor
fosili, iar imediat după instalarea la Casa Albă, a anulat unele contracte de închiriere
acordate în timpul predecesorului său și a pus accent pe cerințele de mediu, treptat
poziția administrației sale s-a schimbat. În timpul campaniei electorale pentru
105
realegerea sa nu a ezitat chiar să declare că: „Dependența noastră de țițeiul
provenit din import este pe cale să înceteze datorită politicilor promovate de
administrația noastră, dar și de administrația precedentă”.
Prin urmare, dacă principala premisă pentru declanșarea „Revoluției
gazelor de șist” a fost existența unor prețuri mondiale ridicate la hidrocarburi, care
să facă profitabilă exploatarea resurselor de gaze naturale și țiței existente în
formațiunile de șist, aceasta a fost realizată cu succes de politica externă promovată
de Administrația Bush și continuată de Administrația Obama, dar și de lăcomia
principalilor producători de resurse energetice.
5. Posibile implicații în edificarea unei noi ordini mondiale
Având în vedere ponderea globală politică, economică și nu în ultimul rând
militară a Statelor Unite, precum importanța resurselor energetice pentru civilizația
contemporană, perspectiva redobândirii independenței energetice și, mai ales,
costurile reduse cu care se prefigurează că va fi obținută energia electrică în această
țară vor avea indiscutabil repercusiuni majore și se vor solda cu edificarea unei noi
ordini mondiale.
Ceea ce va fi inevitabil nu se referă atât la modificarea poziției politicomilitare hegemonică a Statelor Unite, dimpotrivă, aceasta se va consolida, cât la
efectele în plan economic, datorită faptului că abundența de resurse energetice
ieftine se va materializa printr-o adevărată reindustrializare a continentului
american.
Un exemplu semnificativ în acest sens este în domeniul industriei chimice,
unde boom-ul producției de gaze naturale și de șist din America a determinat
scăderea prețurilor la materiile prime de bază pentru acest sector de activitate. Mari
producători, cum sunt companiile americane Dow Chemical, ExxonMobil și
CPChem, precum și companiile multinaționale, Royal Dutch Shell și
LyondellBasell – ambele cu sediul în Olanda, Formosa Plastics – cu sediul în
Taiwan, Sasol – Africa de Sud, PTT Global și Indorama – Tailanda și Braskem –
Brazilia, au anunțat că intenționează să investească în noi unități productive de
obținere a etilenei din gazele naturale, în Statele Unite. Dacă toate proiectele avute
în vedere vor fi finalizate, capacitățile de producție a etilenei din Statele Unite vor
crește cu 40% până în anul 2018, iar etilena reprezintă circa 50% din comerțul
mondial cu produse chimice.
Ținând cont că Statele Unite dispun de vaste depozite de hidrocarburi de
șist, există premise ca această țară să devină în secolul XXI un gigant din punct de
vedere al resurselor energetice, inclusiv al capacităților de export de gaze naturale
lichefiate. Regiunea litorală a Golfului Mexic, cu centrul în Texas și Louisiana, se
află deja într-un boom al exploatării gazelor și țițeiului de șist, ceea ce ar putea face
106
din Regiunea Caraibelor un punct nodal economic al emisferei vestice, la care va
contribui și lărgirea Canalului Panama, care se va finaliza în 2014. Prin urmare, în
viitor Statele Unite vor putea exporta gaze lichefiate în Europa, reducând
dependența statelor europene de resursele energetice provenind din Rusia.
Geopolitica Europei s-ar putea schimba, datorită faptului că importanța gazelor
naturale ca instrument de presiune politică al Rusiei se va diminua, până la
semnificația lor pur economică.
Mai puțină dependență de Rusia ar avea ca rezultat o Europă Centrală și de
Est într-adevăr independentă politic și prosperă economic. O perspectivă care ar
putea fi relevantă în special în cazul Poloniei, deoarece această țară dispune de
rezerve certe considerabile de gaze de șist. Prin urmare, Polonia ar putea deveni în
scurt timp un producător de resurse energetice, iar această țară s-ar putea transforma
într-un stat - pivot sau putere de nivel mediu în secolul XXI, după cum susțin
experții Stratfor.
Fără îndoială, dat fiind imensele rezerve de țiței și gaze naturale din
Peninsula Arabică, Arabia Saudită, Irakul și Iranul vor menține capacitățile de
export ale Orientului Mijlociu în deceniile care vor urma. Dar „revoluția gazelor de
șist” va schimba aprovizionarea lumii cu hidrocarburi, precum și distribuția
acestora, astfel încât importanța Orientului Mijlociu se va reduce.
Aceste vești sunt îngrijorătoare pentru Rusia. În prezent, Rusia este gigantul
energetic al Europei, exportând mari cantități de gaze naturale în statele europene,
ceea ce oferă Moscovei posibilitatea de a exercita presiuni politice în Europa
Centrală și mai ales în Europa de Est. Totuși, rezervele Rusiei sunt situate în
Siberia, fiind dificil și costisitor de exploatat, chiar dacă tehnologiile de producție
au fost considerabil modernizate în ultima perioadă. În prezent, Rusia nu se
confruntă cu o concurență semnificativă pe piața europeană, dar ce se va întâmpla
însă dacă în viitor Statele Unite vor fi capabile să exporte gaze de șist în Europa, la
prețuri competitive?
Administrația Putin este conștientă de provocările cu care se confruntă
Rusia în domeniul energetic. La ședința Comisiei Prezidențiale pentru Sectorul de
Combustibili și Energetic, din 23.10.2012, președintele Vladimir Putin a afirmat:
„Jucători noi pe piața gazelor naturale, cum sunt Statele Unite și Canada, au
început deja să fie activi. Noile tehnologii permit ca producția gazelor de șist să
fie profitabilă… Politicieni, experți și oameni de afaceri vorbesc despre o
adevărată «revoluție a gazelor de șist»”.
6. Interesele naționale ale țării noastre
Privită prin prisma intereselor naționale ale României, „revoluția gazelor de
șist” poate avea consecințe importante în funcție de cum va înțelege elita politică și
107
economică de la București și, nu în ultimul rând, întreaga societate civilă
românească să se raporteze la evoluțiile care deja se prefigurează și care vor marca
pregnant următorul deceniu și chiar secolul XXI.
Având în vedere faptul că „revoluția gazelor de șist” este localizată
geografic, deocamdată, doar pe teritoriul Statelor Unite, este de așteptat ca această
țară să beneficieze la maxim de abundența resurselor energetice și scăderea
semnificativă a prețului energiei electrice pe piața internă, ceea ce va duce la
creștere fără precedent a competitivității industriei americane. Dacă în prezent se
estimează că ponderea Statelor Unite în producția industrială mondială este de circa
25%, este de așteptat ca în 2 – 3 decenii aceasta să ajungă la 50%. Ca urmare,
poziția de lider global incontestabil al Americii se va consolida considerabil, cu
reverberații semnificative în planul raporturilor politice și militare cu restul țărilor
lumii.
Plecând de la premisa realistă că, în etapa istorică pe care o parcurgem,
România este obiect și nu subiect în cadrul sistemului de relații internaționale, sunt
de maximă importanță raporturile pe care le avem cu Statele Unite și evoluția
previzibilă a acestora. Din fericire, la acest capitol stăm bine. Relațiile bilaterale
sunt guvernate de un parteneriat strategic, sens în care la 13 septembrie 2011, la
Washington, a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic
pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În acest context,
este important de menționat poziția exprimată față de țara noastră, începând cu
președintele Barack Obama și reiterată în mai multe rânduri de ambasadorul
american la București: „Vrem o Românie puternică și solidă din punct de vedere
economic, pentru că este în interesul național al SUA și obiectivelor sale de
securitate națională”. Aceste declarații au fost confirmate de acțiuni concrete, în
primul rând cele vizând menținerea opțiunii pentru instalarea elementelor scutului
antirachetă american pe teritoriul țării noastre, ceea ce evidențiază faptul că
România se află indubitabil în sfera de influență a intereselor strategice ale Statelor
Unite. Cu alte cuvinte, suntem în barca puterii globale în ascensiune și nu navigăm
în apele tulburi ale incertitudinii sau în siajul unor puteri regionale al căror viitor
este incert.
O posibilitate realistă pentru România este aceea de a acționa pentru
reindustrializare. Progresul economic și creșterea bunăstării oamenilor nu pot fi
obținute pe alte căi. În condițiile economiei de piață, competitivitatea este un factor
esențial. Existența unei forțe de muncă ieftine și relativ calificate au fost factori care
nu au funcționat conform așteptărilor, deoarece ne-am trezit în situația că aceasta a
emigrat într-o proporție considerabilă. Avem nevoie ca de aer de o altă soluție care
să ne readucă acasă românii din străinătate și chiar să atragă în țara noastră
108
muncitori străini pentru ca numărul plătitorilor de taxe și impozite să depășească pe
cel al pensionarilor și asistaților sociali, iar veniturile populației să asigure
bunăstarea la care râvnim cu toții.
Această soluție este la îndemâna noastră și se află în domeniul exploatării
resurselor naturale, în primul rând cele energetice (țițeiul și gazele de șist),
deoarece, la fel ca și în cazul Statelor Unite, pot asigura pe lângă abundență și un
preț redus al energiei. Cu alte cuvinte, asigură condiții de competitivitate de natură
să atragă investitorii, care vor dori să profite de pe urma acestora. În favoarea
acestei opțiuni pledează și faptul că nici măcar nu vom fi deschizători de drum.
Exemplul Americii, dar și cel al vecinilor noștri Polonia și Ucraina este mai mult
decât edificator. Polonezii s-au angajat cu curaj pe această cale și, conform
previziunilor, primele rezultate vor fi vizibile în următorii 2 – 3 ani. În luna ianuarie
2013, la Davos, în marja Forumului Economic Mondial, compania de stat
ucraineană Naftogaz a semnat un contract în valoare de 10 miliarde dolari cu Royal
Dutch Shell pentru exploatarea gazelor de șist. Ucraina mai are în vedere semnarea
unui contract similar cu Chevron, în valoare tot de 10 miliarde dolari, precum și a
altui contract de explorare a hidrocarburilor din platoul continental din Marea
Neagră, cu un consorţiu condus de ExxonMobil.
În plus, la fel ca și la începutul deceniului șapte din secolul trecut, țara
noastră beneficiază de sprijinul Statelor Unite privind transferul tehnologiei de
exploatare a resurselor noastre energetice. Atunci era vorba de forajul marin, iar
acum de exploatarea resurselor energetice neconvenționale (în textul acordului
privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite
ale Americii, printre domeniile de colaborare consolidată, este menționată explicit
exploatarea gazelor de șist). Nu este deloc întâmplător faptul că din Consiliul de
Afaceri SUA – România (American - Romanian Business Council - AMRO) fac
parte marile companiile petroliere ExxonMobil și Chevron (aceasta din urmă a
inițiat acest proiect și deține funcția de președinte al consiliului, în persoana lui Ian
MacDonald, care este în același timp și vicepreședinte al companiei americane).
Concluzionând, „revoluția gazelor de șist” în țara noastră poate fi șansa
reindustrializării României și bunăstării românilor, ca un prim pas al renașterii
noastre naționale.
Alexandru Botez
109
"SĂ NU SCĂPĂM DIN VEDERE RĂSPUNDEREA CE REVINE
STRUCTURII DE INFORMAŢII EXTERNE A ROMÂNIEI ÎN FAŢA
ISTORIEI"
În seria de Consemnări a rubricii MEMORIALISTICĂ a revistei
"Periscop", discutăm cu domnul col.(r) TOADER LEON, un coleg care a participat
la multe evenimente, a desfăşurat perioade îndelungate de activitate externă
specifică şi, în plus, a avut şi funcţii deosebite pe linia unor instituţii din ţară, în
speţă este vorba de Departamentul Cultelor. Nu putem să nu remarcăm pasiunea cu
care interlocutorul abordează problemele din activitatea sa profesională, în
domeniul informaţiilor externe, mai ales cele conectate la fundamentele identităţii
noastre naţionale, respectiv, de ordin cultural, de patrimoniu, de contribuţie a
românilor la definirea entităţii europene. Nu în ultimul rând, "sare în faţă" stilul
naraţiunii colegului nostru, filolog de formaţie, cu vădite valenţe literare. Încât, pe
parcurs, reia, revine, reinterpretează, rearanjează unele lucruri, fapte, acţiuni, idei
pentru a da dimensiuni noi activităţii de spionaj a României, în slujba interesului
naţional.
Întrebare: Domnule colonel, o primă întrebare, vă rog să vă
prezentaţi cititorilor noştri, cine sunteţi, de unde proveniţi, ce făceaţi când eraţi
copil mic, ce făceaţi când aţi devenit mare!?
Răspuns: Numele mi l-aţi spus; m-am născut în comuna Gemenea,
în fostul raion Târgovişte, deci sunt dâmboviţean, unde am terminat şcoala primară
în satul natal şi cea elementară în comuna vecină, Voineşti, liceul la Târgovişte, la
actualul colegiu "Ienăchiţă Văcărescu". Am avut în liceu nişte profesori proveniţi
din vechiul regim, oameni capabili, adevăraţi profesionişti, buni pedagogi, după
care am intrat ca student la Facultatea de filologie unde am studiat între 1958 şi
1963, am absolvit-o cu diplomă de stat. În timpul facultăţii, mai exact în anul IV am
fost contactat şi am avut discuţii cu reprezentanţi ai Ministerului de Externe, care
mi-au propus ca, după terminarea studiilor, dacă doresc, să particip la un concurs
pentru specializare postuniversitară şi, dacă reuşesc, să urmez un curs de Relaţii
Internaţionale. Am trecut concursul şi timp de doi ani am studiat probleme de
diplomaţie, istoria diplomaţiei, discipline de cultură generală şi, în special, limbi
străine. Aveam program săptămânal, câte patru ore de limba engleză, joi întreaga zi
era consacrată limbii engleze, dimineaţa 6 ore la clasă, lecţii oarecum teoretice, iar
după masă, patru ore de laborator.
I: Pe lângă engleză, ce alte limbi aţi mai studiat?
R: Franceză şi rusă. Engleza şi franceza erau studiate la nivel de
perfecţionare, deci de vorbire curentă, limbaj politico-diplomatic, iar rusa şi greaca
110
MEMORIALISTICĂ - CONSEMNĂRI
la nivel mediu. Cum am ajuns la post în Grecia, am început cu
profesor studiul limbii greceşti, încât după circa doi ani o vorbeam bine.
I: Dar aţi lucrat, să zicem aşa, cu aceste limbi...
R: Absolut, de altfel am avut prilejul în activitatea ulterioară să le
folosesc din plin pe toate...
I: Deci, ca pregătire generală, sunteţi un "umanist" şi, fără
îndoială, v-a ajutat în devenirea dumneavoastră ulterioară. Spuneţi-mi, ca
pregătire specifică muncii de spionaj, ce etape aţi parcurs?
R: Poate o să fiţi surprins, dar, întâmplător, când urma să plec la al
doilea post la Geneva, după cel din Grecia, şi mă pregăteam pentru misiune, ultimul
act al acestei etape era întâlnirea cu mai mulţi şefi ai DIE, respectiv generalul
Bolânu, generalul Caraman şi şeful de cadre, Nicolae Andruţa Ceauşescu, care m-a
întrebat ce şcoli militare am absolvit. Şi cum eu nu absolvisem absolut nimic de
acest fel – stagiul militar l-am făcut în cadrul facultăţii o zi pe săptămână şi două
convocări la Botoşani, una de o lună şi jumătate şi alta de trei luni, cum era legea
atunci – mi-a spus să merg întâi la şcoală şi apoi mai discutăm şi m-au trimis la
şcoala DIE unde am făcut două luni, considerându-se că baza pregătirii militare o
aveam. În cele două luni am parcurs principiile generale, probleme de mijloace
tehnice specifice, probleme de organizare a legăturii între ofiţer şi agent, lucruri pe
care eu le pusesem în practică în timpul misiunilor şi activitatea în Centrală. Am
avut parte de un rezident în Grecia care era foarte exigent îndeosebi cu problemele
de legătură. De exemplu, în cadrul lucrului la c.p.i., depuneam vineri seara salariul
şi dacă luni banii erau tot acolo, considera că ascunzătoarea era bună.
I: Dar, înainte de plecarea la Atena, n-aţi făcut niciun fel de
pregătire?
R: Am făcut, în principal, pregătire pe linia MAE, a spaţiului, pe
linie specifică n-am făcut decât filaj. Toată pregătirea mea specifică am făcut-o în
cei cinci ani, după venirea în DIE, când am lucrat în Centrală pe spaţiul Grecia.
I: Adică aţi făcut pregătire la locul de muncă.
R: Sigur că da, făceam lecţii profesionale, făceam trasee, făceam
instruire foto, tehnică operativă, pregătire pe spaţiu în principal obiectivele urmărite
de DIE în spaţiu.
I: Prima misiune, înţeleg că a fost în Grecia, în ce an?
R: În 1970, la 1 aprilie am ajuns la Atena şi m-am întors la sfârşitul
lui 1975.
I: Era mare colectivul de oameni de acolo?
R: Eram 12 cadre de la DIE, aveam trei cifrori, doi şoferi şi restul
eram ofiţeri de informaţii externe, la care se adăugau şi portarii care nu erau ai
111
noştri, înainte de a fi trimise cadre militare la ambasadele principale.I: Cum
explicaţi faptul că era aşa multă lume acolo?
R: La vremea respectivă, Grecia şi Turcia făceau parte din rândul
ţărilor capitaliste foarte apropiate de România. Nu ştiu de ce în Grecia erau mai
multe cadre decât în Turcia, deşi acolo erau două rezidenţe, la Ankara şi Istanbul.
I: Şi vă ocupaţi de NATO acolo?
R: Evident, nu, pentru NATO era un singur ofiţer, care se ocupa în
general de probleme militare, restul erau la "linie", adică politico-economic, unul pe
C.I., culturalul era tot în sfera politico-economică...
I: Aveam şi ataşat militar acolo?
R: Avea armata, de altfel şi DIA avea cadre acoperite cu statut
diplomatic.
I: La Atena eraţi pe statut de funcţionar al Externelor cu calitatea
de consul?
R: La început am fost secretar III, apoi secretar II. Eram cel mai
tânăr consul la Atena şi la încheierea postului tot eu eram cel mai tânăr.
I: Pe linie consulară, unde aţi lucrat oficial, ce posibilităţi de
desfăşurare a activităţii de informaţii externe aveaţi într-un astfel de spaţiu care
avea specificul lui? Mă refer la faptul că este situat în zona balcanică, într-o zonă
religioasă identică, acelaşi cult, cu anumite legături istorice şi culturale între
popoarele român şi grec.
R: Aţi punctat bine. Grecii atunci, ca şi acum, aveau o afinitate
deosebită faţă de români, ei s-au bucurat mult de România, mai ales între cele două
războaie când ţara noastră era un fel de El Dorado pentru ei, am avut o comunitate
greacă importantă la noi, s-a făcut acel schimb de populaţii în 1916. Deci, în
România, emigraţia greacă era în două straturi, stratul vechi de pe vremea
fanarioţilor şi cel nou, după războiul civil din Grecia, fiind o emigraţie politică,
încât, din punctul de vedere al posibilităţilor de a ne desfăşura activitatea în Atena,
eram favorizaţi de soartă, având în vedere aceste relaţii foarte bune, tradiţionale, la
nivel de popoare. În plus, exista acolo o Asociaţie a Grecilor din România, care prin
anii cincizeci (noi am stabilit relaţii diplomatice cu Grecia în 1955, până atunci ne
reprezenta Elveţia) număra vreo 480.000 de persoane provenite din România,
majoritatea stabiliţi în Atena, mulţi emigraseră în Australia şi SUA.
I: Dar faptul că în Grecia exista o puternică mişcare de stânga,
comunistă, a constituit un fel de suport pentru munca specifică?
R: Nu, dimpotrivă. Relaţii cu comuniştii din Grecia existau, dar mai
puternic lucrau sovieticii cu ei, erau infiltraţi peste tot şi, din cauza asta, primisem
dispoziţii de acasă să-i evităm pe cât posibil, pentru că intram în sistemul de
112
urmărire al sovieticilor şi al bulgarilor pe care grecii îi supravegheau la bară de
multe ori, Bulgaria avea ambasada lângă a noastră...
I: Înţeleg că la Atena nu exista un oficial al României care avea
legături cu Partidul Comunist din Grecia.
R: Nu, oficial nu, nici măcar în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu
în 1975 nu au fost stabilite legături. La solicitarea expresă a lui Ceauşescu, el a avut
o singură întrevedere cu un reprezentant din conducerea Partidului Comunist. Vă
amintiţi că până în 1974 a fost "regimul coloneilor" în Grecia, deci eu am lucrat
patru ani sub acel regim. Atunci s-a produs lovitura din Cipru, au vrut să-l anexeze,
o prostie din partea lor, ca şi împărţirea insulei în două, de altfel. Deci, să revenim,
din punctul ăsta de vedere aveam condiţii bune, posibilităţi informative largi, plaja
noastră pentru activităţi informative era mare.
I: Cam din ce zone, din ce medii vă luaţi la vremea respectivă
sursele sau, în termeni mai exacţi, agentura?
R: Nu aveam cum să fac altfel decât ceea ce scria în ordinul de
misiune. Prin aceste ordine foarte clare, eram foarte bine ghidaţi şi aveam reperele
noastre. Spre exemplu, nu mă interesau militarii de carieră; eu când am plecat de la
Bucureşti, consulii la Atena erau "la linie", apoi când s-au reorganizat unităţile
operative, toţi cei ce erau în funcţii de consuli au trecut la unitatea de
contrainformaţii. Deci, ordinul meu de misiune a fost puţin modificat şi ca atare şi
câmpul de căutare ...
I: Aţi plecat cu ceva bază din ţară?
R: Nu, am primit acolo, spre surprinderea mea şi spre răul sănătăţii
mele agentura în legătură, la vârsta de 30 de ani:doi agenţi cu care lucram, unul din
ei în sistemul legăturii impersonale, prin c.p.i., amândoi făcuţi de doi regretaţi
ofiţeri, Stelian Popescu şi Teodor Jianu, profesionişti desăvârşiţi. Mi s-a dat în
legătură un parlamentar care era mai în vârstă decât mine numai cu vreo 6-7 ani,
vorbitor de franceză, de asemenea o personalitate cu multe posibilităţi în rândul
grecilor din România.
I: Dar avea el posibilităţi informative?
R: Sigur că da, eu ocupându-mă de contrainformaţii şi emigraţie.
V-a mai vorbit un alt profesionist de clasă despre nişte reviste foarte duşmănoase
care apăreau acolo; printre cei care au contribuit la contracararea acestor acţiuni a
fost şi acest Gherasim Dragonas. Ca să revenim, mediile în care eu mă mişcam
erau: mediul diplomatic, grecii originari din România şi mediul politic, cu ei am
avut legături după vreo 4-5 luni de la ajungerea în misiune. Exista dispoziţie din ţară
ca, pentru toţi cei ce cereau azil politic în Grecia, consulul să ceară permisiunea de
la Ministerul de Externe, să se vadă, să stea de vorbă cu ei. La prima discuţie de
113
acest fel, eu eram singur şi în jurul mesei vreo 15 alţi "reprezentanţi" de-ai lor, din
cadrul KYP – serviciul de informaţii grec, emigraţie, MAE grec etc.
I: Domnule colonel, eu personal aş fi foarte mândru să aflu de la
dumneavoastră că aţi reuşit, cât de cât, o penetrare în organele contrainformative
greceşti...
R: Nu mă laud, n-am făcut, nu am avut legături directe cu vreun
ofiţer de informaţii sau contrainformaţii al serviciilor greceşti, dar am recrutat câţiva
agenţi în Grecia şi vreau să vă mai spun, aşa, pentru buna înţelegere că de-a lungul
carierei mele am făcut recrutări în organe de informaţii, unul de acelaşi grad cu
mine, altul cu grad mai mare, deci colonel, când eu nu ajunsesem încă la acest grad.
Lumea a fost cam surprinsă şi am fost obligat să-i trimit în fotocopie legitimaţia de
militar.
I: Cu ajutorul lor cam ce realizări aţi avut?
R: În primul rând că în Grecia nu se mişca nimic din punctul ăsta de
vedere, fără să cunoască rezidenţa, eram foarte bine informaţi... În momentul în care
s-ar fi iniţiat, să zicem, ceva acţiuni împotriva României, ştiam, aveam posibilităţi şi
le contracaram, sau luam măsuri să nu se ajungă la incidente diplomatice. Vreau să
vă mai spun ceva, până să ajung eu în Grecia toţi consulii români au fost daţi "non
grata", dar absolut toţi; înaintea mea, trei consuli au fost "personae non gratae", eu
am stat circa şase ani acolo, cred că am avut noroc, ca să nu zic altceva ...
I: Dar în ce situaţii au fost "prinşi"?
R: În momente cheie, de legătură cu sursele ...
"Relaţiile cu Grecia şi cu biserica greacă au fost consolidate în ani mulţi de
convieţuire şi schimburi"
I: În calitatea dumneavoastră de consul, în mod cert, aţi avut de a
face şi cu probleme legate de biserică, de biserica greacă şi cu ceea ce se întâmplă
în zona respectivă din punctul de vedere al cultului ortodox. Eu am aflat că aţi avut
o mare contribuţie la restabilirea sau, ulterior, la consolidarea legăturilor cu
biserica greacă şi, îndeosebi, cu Muntele Athos. Şi aici eu nu mai intervin, vă rog să
spuneţi tot ce veţi putea şi consideraţi că merită să se afle, ca să ştie toată lumea.
Vă rog ...
R: Iarăşi trebuie să afirm că şi din punctul ăsta de vedere am fost
norocos. Relaţiile între cele două biserici ortodoxe au fost stabilite în ani buni, zeci,
chiar secole de convieţuire şi de schimburi. Dar, au culminat cu aducerea în Grecia,
sau chemarea, sau invitarea marelui profesor, răposatul întru Domnul, Patriarhul
Iustin Moisescu. Biserica greacă era oarecum schimbată, în sensul că slujbele se
făceau în elină, în greaca veche, iar insularii nu se înţelegeau bine cu cei de pe
continent şi se certau mereu. Ajunseseră, într-un sinod, dedicat acestei chestiuni,
114
respectiv renunţarea la limba elină şi oficierea slujbei în greaca modernă, ca unul
din membrii acestuia să spună că singurul care îi poate scoate la liman din acest
punct de vedere este marele profesor I.Moisescu din România. A fost invitat Iustin
Moisescu de către ei şi a stat cu ei în "conclav", termenul este romano-catolic, dar
cam aşa ceva a fost, trei săptămâni, domnule, dar i-a împăcat. De altfel, I.Moisescu
obţinuse doctoratul cu Magna cum laude la Atena. Ca să-şi arate recunoştinţa faţă
de ce a făcut, au căutat în arhive şi i-au scos foaia matricolă şi i-au încadrat-o cu
ramă aurită şi i-au dat-o cadou, un astfel de document original nu se dă; deci,
revenind, sub acest aspect, lucrurile erau pe bune pentru noi, iarăşi spun că
posibilităţile pentru mine erau bune. Înainte de a pleca în Grecia, v-am spus, am stat
cinci ani la„ desck” pe această ţară şi am avut un dosar mare de spaţiu. De fapt,
şase luni de zile după ce am intrat în spionaj n-am făcut decât să leg dosare şi
învăţam din dosare – între acestea sute de documente despre marea afacere Zappa,
ani de zile am lucrat şi noi şi ei pe această problemă. Numele Zappa este al unui
aromân care a murit şi a lăsat în Grecia un teren formidabil care este Parcul
Zappion, cel mai mare parc din centrul Atenei. Şi venerabilul nostru general Marcu,
pe atunci director, ne-a întrebat pe noi, pe mine şi pe Roşu Dumitru, venisem
amândoi de la cursul de Relaţii internaţionale: Măi băieţi, ia să vedem ce aţi făcut
voi în şase luni de cât sunteţi aici? Eu i-am spus că am legat hârtii şi zice: Ai rămas
cu ceva din hârtiile astea? Zic: Da, cu două lucruri, ştiu cum e cu Muntele Athos şi
mai ştiu ce s-a întâmplat cu afacerea Zappa! Şi, zice, de unde ştii? Păi, am avut
toate hârtiile pe mână, doar nu eram prost să nu citesc? Erau în greacă, în română,
în franceză, în engleză mai puţin. Eu, când am plecat în Grecia eram documentat
foarte bine, plus că am făcut pregătire la Ministerul de Externe, trebuia să lucrezi
cel puţin şase luni în minister înainte de a pleca la post, acolo existând "Dosarul de
ţară", documentat. Şi acolo erau două probleme mari: religia şi Muntele Athos şi
afacerea Zappa, dincolo de relaţiile bilaterale.
I: În câteva fraze, pentru cititori, ce era această afacere Zappa?
R: Deci, cum am spus, Zappa a fost un aromân foarte bogat, citit,
era un fel de Mecena, îi plăcea să aibă în anturaj oameni de cultură şi să-i ajute.
Avea nişte sentimente cu totul şi cu totul deosebite faţă de România. La moarte a
lăsat nişte documente cam încurcate, dar, oricum, noi aveam, legal, dreptul de a
acţiona pentru ca statul român să devină parte la moştenire. Era vorba de mari
proprietăţi în Atena, printre care şi Palatul regal ... N-am făcut nimic, după cum nam făcut nici cu moştenirea Gojdu, în Ungaria, pentru că grecii au avut avocaţi mult
mai buni. Eu am avut ca sarcină profesională, pe linie consulară, să conduc grupul
de avocaţi angajaţi de statul român, la început trei, apoi a rămas unul singur, care se
ocupau de cazul Zappa. De fapt, ne trăgeau pe sfoară ...
115
I: Domnule colonel, să ne oprim la Muntele Athos, ce aveam noi la
vremea respectivă acolo?
R: Deşi o să revenim asupra acestei chestiuni afirm că în
documentarea pe care am făcut-o, am constatat că Patriarhia Română nu avea
nimic. Toate proprietăţile sau, mai bine zis, schiturile, chiliile şi colibele din Sfântul
Munte care erau locuite de călugării români aparţineau de nişte biserici mari, nişte
mănăstiri mari care erau toate greceşti. Deci, exista al nostru doar din punct de
vedere moral, ca nume, ceea ce au trimis domnitorii români acolo: icoane, cărţi,
donaţii, mobilier. O chilie era dotată cu multe lucruri, avea povarnă, moară, coliba
este o casă, o gospodărie, avea mai multe camere, grădină de zarzavat. Acolo te
întâmpinau călugării cu două lucruri pe care eu, la început n-am putut să le suport,
am stat zece zile în Muntele Athos: rahat, ţuică, iar ca mâncare, inimă de lăptucă cu
ulei de măsline. Revenind la întrebare, din punct de vedere juridic, canonic,
Patriarhia Română n-avea nimic, niciun drept. Când am mers eu acolo, existau 69
de călugări români, dar erau români numai cu numele; înainte de război erau vreo
1.100 de călugări români, încât, raportându-ne la anul 1974, în 30 de ani au murit
peste 1.000 de trăitori români de la Athos. Şi, trebuie reţinut, ca să devină călugări îi
trimiteau de pe la 12-13 ani fie din
Basarabia, fie din Ardeal, de prin părţile
Sibiului şi Braşovului, înainte de 1918,
mai puţini din Muntenia. Călugărul care a
fost un mare prieten pentru mine, Neofit
Negara era basarabean, cu el am descins
în Sfântul Munte, era campion la trântă pe
tot muntele, printre altele, şi avea un
apartament în Salonic. Ei, mai ales grecii,
tot strângeau de azi pe mâine ca să-şi
cumpere casă în oraş. Dar nu prea mulţi
reuşeau, dintre românii pe care i-am
cunoscut eu, era Negara şi Dometie
Trihenea.
I: Ce dificultăţi aţi
întâmpinat, dacă aţi întâmpinat, de a
pătrunde la Sfântul Munte?
R: Indiferent dacă erai
oficial sau nu, începeai cu o notă verbală la Ministerul de Externe prin care solicitai
permisiunea de a merge la Athos şi a doua notă verbală la Ministerul Greciei de
Nord, care exista la vremea aceea, sub jurisdicţia căruia funcţiona şi Sfântul Munte,
nu ştiu dacă şi acum este la fel, dar atunci trebuia să primeşti cele două aprobări.
116
Conform reglementărilor, aceasta dura două sau trei luni, eu le-am primit în trei
săptămâni. Eram bine cunoscut la Direcţia Consulară a lor, ca un cal breaz. Ar
trebui să fac o menţiune, poate nu mai am când s-o fac: dintre toţi azilanţii politici
cu care am stat de vorbă, şi au fost în jur de o sută, două sau mai bine, am întors 40
în România. Am stat de vorbă cu Marina Krâlovici, cu Negoiţescu, marele cântăreţ
de la Operetă. L-am luat de la lagăr cu maşinile şi pe drum, din păcate, s-a
răzgândit, maşina în care era el s-a întors. Revenind, am obţinut aprobările şi am
mers în Sfântul Munte, se trece printr-un control vamal şi de acolo poţi merge direct
la capitala Sfântului Munte.
I: Acolo este o persoană, ecleziastă, care conduce tot muntele, la
care trebuie neapărat să treci?
R: Este o conducere formată din şapte stareţi, să zicem, cei mai
capabili din toate punctele de vedere. Iar Dometie Trihenea era unul din ei, singurul
român care a fost membru în acest Comitet. Se lua legătura cu ei şi primeai
permisul, "Taftotita" în limba greacă, cu care puteai merge oriunde în Athos.
I: Domnule colonel, întrerupând puţin relatarea despre Athos, în
1976 a intervenit acea vizită în Grecia a lui Nicolae Ceauşescu. Cum aţi aprecia
acea vizită?
R: Cred că ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că în privinţa relaţiilor
externe, preşedintele Ceauşescu şi cei care erau pe lângă el, consilierii, duceau o
politică nu doar înţeleaptă, ci şi naţională, căci ăsta-i termenul pe care eu îl susţin,
dar şi cu foarte multe probleme punctuale, ce trebuiau rezolvate, spre exemplu, la
nivelul relaţiilor bilaterale. Şi trebuia să le rezolve cu tact şi diplomaţie, noi nu
aveam forţă militară sau economică, ne puteam impune altfel. Una din măsurile
bune diplomatice pe care le lua era să facă vizite. Deci, vizitele în străinătate, cel
puţin până în 1980 cât pot eu să apreciez, nu le făcea de dragul de a se arăta că el
este mare. Cu Grecia mai erau încă nişte probleme în suspensie, rezolvasem, nu
definitiv, problema cu datoria pentru vasele naţionalizate de statul român după
război. Ei ne-au cerut vreo sută de milioane de dolari. Până la urmă s-a dus primministrul Ion Gheorghe Maurer în Grecia şi a stat de vorbă cu cei de la Asociaţia
Grecilor din România, căci majoritatea celor din conducerea acesteia fuseseră, dacă
nu chiar mari armatori, pentru că n-avuseseră nici prea multe, nici prea importante,
erau, totuşi, proprietarii unor vase comerciale. Când s-a întâlnit cu ei, Maurer le-a
spus în franceză (este de notorietate că Maurer vorbea franceza tot aşa de bine ca şi
româna): Eu am permisiunea din partea preşedintelui meu să vă dau un milion de
dolari. Cum îi împărţiţi, vă priveşte, dar, dacă nu-i vreţi, gata, încetăm orice
discuţie, indiferent de ce se va întâmpla!! Sigur, asta după destul de lungi discuţii,
dar Maurer s-a impus în interesul naţional. Le-am dat banii (e adevărat că s-au certat
ei între ei la împărţeală, dar asta-i altceva). Lăsând la o parte această problemă,
117
Ceauşescu, când a venit acolo, a discutat în principal probleme economice 39, noi
luam multă bauxită din Grecia, dar, poate surprinzător şi bumbac. Au în jurul
Atenei, unde este foarte cald, culturi de bumbac, nu de cea mai bună calitate, este
adevărat, ştiţi că la bumbac ca şi la lână contează lungimea firului. Deci, sub acest
aspect, vizita a fost foarte bună, mai ales că venise la putere Karamanlis. Dar, marea
treabă care ne interesează pe noi acum aici este, cum aminteam, cea legată de cei
trei călugări români.
"Iste a po tin Aghion Oros ke iste rumenos..."
I: Haideţi să revenim la această problemă...Întâlnirea cu Sfântul
Munte, cum au fost începuturile?
Consulatul funcţiona în cadrul Ambasadei României situată în anii
1970 în strada Ravine în apropierea unor importante puncte de reper din Atena:
Dealul Licavitos (al lupilor), Spitalul Evanghelismos, cel mai mare spital din Grecia
şi hotelul Hilton, mărturie a pătrunderii modernismului în vechea Eladă. Din motive
lesne de înţeles, consulatul se afla la parterul clădirii închiriate de statul român şi se
compunea din două camere, una mare, folosită drept cameră de aşteptare şi avea în
zilele de program destul de mulţi care aşteptau şi consultau broşuri şi pliante
turistice, de care dispuneam din belşug la acea vreme. Biroul consulului era o
încăpere modestă şi cam mică, în care se afla un birou cu două corpuri de lemn
masiv, o masă rotundă din lemn şi două fotolii mari.
Consulatul avea program zilnic între orele 10,00 şi 13,00 pentru
toate categoriile de vizitatori, cetăţeni străini şi cetăţeni români.
Una din zilele lunii ianuarie 1974 se anunţa normală pentru un
consul cum eram eu. După ce portarul care permitea accesul vizitatorilor în
ambasadă şi-i îndruma spre sala de aşteptare, venea şi mă anunţa cam cum stăm,
dacă sunt mulţi, dacă sunt sau nu "cazuri", după aprecierea lui şi avea ceva
experienţă, obişnuiam să intru în sala de aşteptare pentru a "evalua" personal
lucrurile.
Printre vizitatori am observat şi un călugăr cu barba albă moderată
şi îngrijită. Deşi era destulă lume care aştepta, într-o inspiraţie de moment l-am
invitat în birou. Şi-a întors capul spre cei care aşteptau şi m-a privit ca şi cum vroia
să spună că trebuie să aştepte la rând. I-am zis că nu e nimic dacă va intra peste
rând, întrucât a venit de departe, dar, aveam în vedere vârsta şi rasa, era îmbrăcat în
haine de călugăr. M-a urmat jenat în birou. L-am poftit să ia loc. S-a uitat în birou
39
Stenograma convorbirilor politice dintre N.Ceauşescu şi C. Karamanlis a fost publicată de
revista Periscop nr. 1 (9) / 2010 după volumul Întâlniri de taină în Grecia, al Domnului
Ambasador Ion Brad.
118
cu atenţie, pe pereţi (era o hartă a României şi vederi cu Valea Prahovei şi două cu
mânăstiri din Moldova) cu mare interes şi s-a aşezat în fotoliu cu greu, cu sfială
parcă. L-am întrebat de ce a venit şi de la ce mănăstire este. A început timid, parcă
temător, să-mi spună că vine de la o mănăstire mare, unde de mai mulţi ani este
călugăr, după care s-a oprit. Eu (nici nu ştiam cum îl cheamă, nu-l întrebasem) i-am
zis cu entuziasm: Iste a po tin Aghion Oros ke iste rumenos (sunteţi de la Sfântul
Munte şi sunteţi român). Nu ştiu ce-am observat mai întâi: cum i s-au împăienjenit
ochii de lacrimi sau roşeaţa care i-a cuprins întreaga faţă, observată imediat întrucât
contrasta cu părul său în întregime alb. Mi-a răspuns în limba greacă, poticnit, nu
înainte însă de a privi atent la aparatul de radio, la fanta de sus de lângă tavan pentru
încălzire: "Alisia ine" ("este adevărat").
M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus spre el cu gândul de a-l
linişti, dar n-am mai avut timp pentru că m-a cuprins în braţe şi m-a strâns aşa de
tare încât am început să gem. Era voinic Neofit Negara (aveam să aflu mai târziu că
acesta îi era numele de călugăr la Muntele Athos). Mi-a spus multe despre locurile
unde venise în urmă cu 40 de ani. Mărturisesc că ştiam multe despre Sfântul Munte,
aşa că l-am ascultat vrăjit. Tot el, mai realist, mi-a spus că aştepta lumea în
antecameră şi că ar fi timpul să-i spun ce trebuie să facă pentru obţinerea vizei de a
merge în ţară. L-am rugat, dacă n-ar putea să-şi facă ceva de lucru prin oraş preţ de
o oră şi jumătate când termin cu vizitatorii şi să se întoarcă pentru a ne mai vedea şi
să-i spun cum şi ce e cu plecarea în ţară. Cu mare bucurie a fost de acord şi la circa
două ore s-a întors la ambasadă. Nemaiavând vizitatori, l-am primit în birou şi la o
ţuică fiartă, cu ce s-a mai găsit în "bucătăria" ambasadei pentru protocol şi am stat
îndelung de vorbă. L-am întrebat, smerit, dacă pot să-mi iau unele notiţe. A fost de
acord.
Aşa am aflat mai multe despre Sfântul Munte Athos, dar şi mai
multe despre schiturile şi chiliile româneşti şi despre călugării români, a căror medie
de vârstă era de peste 50 de ani. I-am promis într-o pornire necontrolată că o să
vizitez aceste minunăţii despre care îmi povestise în câteva ceasuri N.Negara, alias
călugărul Tifoen din romanul "Muntele Catârilor" de Ion Brad.
Cu notiţele luate în mare grabă şi emoţie m-am prezentat la
ambasadorul Ion Brad. Nu eram prea sigur ce o să iasă din relatările mele, dar Ion
Brad, om de cultură (avea o vastă cultură înmagazinată de-a lungul anilor, lucrase în
domeniu – Ministerul Culturii) m-a ascultat cu mare atenţie şi la sfârşit mi-a spus să
fac o sinteză pentru informarea ministerului.
Aşa au fost întocmite două sinteze care cuprindeau în general date
sumare despre aşezămintele româneşti de la Sfântul Munte, situaţia călugărilor
români, ce se încheiau cu propunerea de a se deplasa în Sfântul Munte diplomaţi din
119
cadrul ambasadei pentru evaluări la faţa locului; spun asta din aduceri aminte, nu
am la îndemână telegrama care a fost trimisă la MAE.
Centrala DIE a răspuns pozitiv. Venind din partea MAE un răspuns
de asemenea pozitiv ambasadorul Ion Brad a hotărât că deplasarea să fie făcută de
subsemnatul şi Alexandru Damian, secretar II şi ataşat cultural al ambasadei. Aşa a
început cea mai formidabilă vizită şi călătorie ce am făcut-o în toată activitatea mea
diplomatică de peste 16 ani în străinătate.
Este drept că, de la discuţia mea cu "părintele Negara" (aşa aveam
să-i zic tot timpul) au trecut luni bune până să ajung la Munte, activitatea ambasadei
şi preocupările acesteia fiind multiple, dar în primul rând era la ordinea zilei criza
Ciprului care fierbea şi avea să explodeze în iulie 1974.
Oricum, la jumătatea lunii aprilie 1974 am ajuns împreună cu
secretarul II în Sfântul Munte unde am fost întâmpinaţi de părintele Negara.
Ştiind de călătoria ce urma să o fac mă documentasem cât de cât
asupra Muntelui, înalt de peste 2000 de metri, al cărui nume ar fi venit de la uriaşul
trac Athos care, luptându-se cu Poseidon, a aruncat asupra acestuia un bolovan mare
sau o stâncă rămasă şi devenită muntele de astăzi, dorit de atâţia călugări şi de şi
mai mulţi mireni incitaţi de misterul ce l-a înconjurat şi continuă să crească.
În zilele noastre însă, când atât călugării cât şi autorităţile elene au
nevoie de bani, Muntele a devenit unul din locurile turistice căutate din Grecia şi nu
mai are misterul şi frumuseţea de altădată.Am ajuns în micul port Uranopolis, unde
ne aştepta părintele Negara care ne-a condus în capitala Muntelui – Kareia – pentru
120
îndeplinirea formalităţilor în vederea eliberării "tiftotitei" care îţi dădea dreptul să
mergi oriunde vrei pe o suprafaţa de 340 km pătraţi cât are bolovanul lui Athos.
Părintele Negara, a cărui poză o păstrez ca una din amintirile cele
mai dragi, adusese cu el trei catâri care să ne ducă unde doream. Atât eu cât şi Al.
Damian aveam câte un rucsac mare plin cu ceva haine, dar mai ales cu sticle de
ţuică, mălai şi conserve din peşte, aşa mă sfătuise Negara că ar fi bine să mă duc pe
la "fraţii români” din Munte, cât şi pentru ajutorarea "nevoiaşilor români. Le
duceam cu greutate, dar voioşi fiind noi, în plină tinereţe.
Am plecat din Kareia spre schitul lui Negara – Lacul – în jurul
orelor 14,00, după ce legasem bine rucsacurile pe câte un catâr, în spatele şeii din
lemn, în faţă rămânând un mic loc unde ar fi trebuit să stăm fiecare din noi. Mi-a
fost repartizat un catâr simpatic cam năpârlit, căruia într-o inspiraţie de moment iam zis Franţ şi aşa i-a rămas numele până a murit. Colegul Damian s-a cocoţat sus
pe catârul lui, eu mulţumindu-mă să merg în urma şirului, în cap fiind părintele
Negara pe catârul său, mai voinic şi mai tânăr, întrucât atonitul era voinic şi greu,
încă în putere că nu degeaba fusese campionul absolut la "trântă dreaptă" pe întreg
Athosul cu mulţi ani în urmă. Această "trântă" specifică Balcanilor sau în unele ţări
din Balcani consta în confruntarea dintre doi bărbaţi – tineri sau în puterea vârstei
care se prindeau cu amândouă mâinile de cureaua adversarului şi începea lupta care
se sfârşea atunci când unul din combatanţi era pus la pământ. O practicasem în
copilărie, era sportul preferat la Gemenea unde îi spuneam "trânta la curea".
"Mănăstirea Zografu a fost reclădită din temelii din daniile făcute de Ştefan cel
Mare şi Sfânt"
Şi uite aşa în urma şirului am mers pe jos, mai apucându-mă din
când în când de coada lui Franţ, îngăduitor tare, ca să pot mai bine urca poteca. Erau
poteci nu drumuri prin munte, unele mai bătătorite, altele numai grohotiş calcaros şi
înşelător. A fost drum lung până la schitul părintelui Negara. Dar nu m-am lăsat, am
mers numai pe jos, deşi părintele îmi zicea mai mereu să mă urc şi în spinarea
catârului.
Şi era frumos peste tot, era perioada florilor în Sfântul Munte, flori
frumoase şi atât de multe cum nu se văd în altă parte în Grecia. Părintele Negara
spunea că e vremea când Maica Domnului, protectoarea Sfântului Munte îşi
aţinteşte privirile înspre întreaga peninsulă şi atunci totul înfloreşte pentru a-i
bucura ochii şi a o îmbăta cu mirosurile care se ridică hăt, până la cer. Aşa s-a făcut
că mergeam încântat pe cărările dintre stâncile transformate peste noapte într-un
mic colţ de rai fără să-mi pese că micile pietricele de pe poteci mă înţepau prin
121
tălpile subţiri ale tenişilor ce-i purtam. Am ajuns la casa părintelui pe seară, după un
drum ce durase ceasuri bune.
"Noroc şi bine aţi venit în Sfântul Munte şi să ne ajute Dumnezeu"
Mă simţeam obosit şi, aşezându-mă pe o bancă din lemn bătrân, din
faţa chiliei părintelui am încercat să-mi scot tenişii pentru a-mi dezmorţi picioarele
pe care le simţeam cam tari, arătau ca două pâini bine crescute. Părintele Negara,
care era în apropierea mea, le-a privit şi a început să dea din cap: "Tânăr fără
experienţă, ţi-am spus să încaleci pe Franţ? Nu m-ai ascultat aşa că o să te
opăresc". N-am înţeles ce-a vrut să spună, dar m-a cam apucat teama când l-am
văzut că a aprins focul şi a pus pe pirostrii o căldare în care a turnat apă. A venit cu
o copaie micuţă, în care a turnat o pungă de sare zicându-mi: "Domnule consul, îmi
rămâi dator o groază de drahme cât mă costă sarea asta". După ce apa s-a
înfierbântat bine a turnat-o peste sare şi mi-a zis să-mi bag picioarele. Sigur că la
atingere cu apa am sărit în sus, dar m-am aşezat imediat pe bancă, şi tot părintele
Negara a fost cel care m-a liniştit aducând din "palat", cum îi spunea chiliei sale, pe
un platou, mai multe bucăţi de rahat (lukumi) şi o sticlă cu un lichid incolor numit
"Tipuro", un fel de ţuică din fructele ce se găseau pe Munte. A pus lichidul în
păhăruţe: "Noroc şi bine aţi venit în Sfântul Munte, a închinat el, şi să ne ajute
Dumnezeu".
L-am dat pe gât fără să stau prea mult pe gânduri, deşi după miros
mi-am dat seama că e tărie. Am mai spus şi-mi cer scuze că mă repet, că mi s-a
părut curioasă combinaţia, dar mergea şi zece zile cât am rămas în Munte, în toate
vizitele făcute eram primiţi cu aceste delicatese.
La un moment dat, a dispărut şi s-a întors radios aducând într-una
din mâini un borcan de sticlă de câţiva litri, plin, un rubiniu dumnezeiesc, şi ne-a
zis: "Acum, feciorii mei, să bem şi nişte vin". Curios, l-am întrebat: "Dar până acum
ce-am băut, prea cuvioase?" "Ăla era pentru vizitatori. Ăsta e pentru prieteni şi
fraţi," a răspuns el şi mie mi s-a părut că lăcrima. Am rămas cu părintele Negara
până s-a terminat borcanul. Nu mă mai dureau picioarele şi deja apăruseră două
petromaxuri când cu greu, de mână cu părintele Negara am intrat în "palat" să ne
culcăm şi noi.
M-am trezit a doua zi pe la orele 10-11 şi mă simţeam cam ruşinat.
Când am ieşit afară, părintele Negara stătea de vorbă cu Damian. M-am alăturat şi
ne-am făcut planul de vizite. Am fost de acord ca prima vizită s-o facem la
mănăstirea Zografu, unde stareţ era în acea vreme Dometie Trihenea. Îl cunoscusem
la Atena la una din vizite, părintele Negara îl adusese şi pe acesta. Aveam să aflu că
avea rangul de stareţ şi făcea parte din Chinotita, conducerea Sfântului Munte,
formată din cei 20 de stareţi ai mănăstirilor de pe Athos. Dintre aceştia se alegea
Protosul Sfântului Munte, adică un fel de preşedinte al Republicii Sfântului
122
Munte, deşi autorităţile elene nu ţineau cont de acest lucru, prin rotaţie sau în
funcţie de calităţile stareţilor. D.Trihenea era un adevărat vraci. Făcea nişte pilule
miraculoase care ajutau la sfărâmarea pietrelor la rinichi şi vezică. Era cunoscut în
tot Muntele, dar mai ales în afara acestuia. La Salonic în apartamentul său dădea
consultaţii, veneau suferinzi de la sute de kilometri, aşa i se dusese vestea de bun ce
era.
Mănăstirea Zografu era ctitorie bulgară (Sfântul Munte avea şi are
20 de mănăstiri. Marea Lavră cu întâietate – grecească, alte 16 tot greceşti, una
sârbă Hilandoru, una rusească – Sfântul Pantelimon şi una bulgară – Zografu). A
fost distrusă complet la începutul secolului XV de piraţi. A fost reclădită din temelii
din daniile făcute de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din acest considerent, călugării
români din Munte îşi revendicau paternitatea mănăstirii. Aşa a putut ajunge D.
Trihenea stareţ la Zografu, funcţie ce i-a pus viaţa în pericol – călugării bulgari
încercând în mai multe rânduri să-l omoare şi numai intervenţia poliţiei i-a salvat
viaţa. Fiecare mănăstire are pază formată din poliţişti greci.
Pe drum spre Zografu i-am repetat colegului Alexandru Damian
îndemnul meu de a se prezenta ca ataşat cultural şi nu ca secretar II de ambasadă
cum pretindea, deoarece călugării nu ştiu cum e cu gradele diplomatice, dar ştiu de
ataşaţii culturali. Damian s-a opus şi de data aceasta mergând cu încăpăţânare pe
varianta sa. Drept înainte, să vadă lumina. Aşa că ajunşi la mănăstirea Zografu
paznicul a strigat tare (după ce ne prezentasem cum se cuvine la întâmpinarea
acestuia) să se audă până la stareţ că "au sosit domnul consul general al României,
cu secretarul lui al doilea, însoţiţi de părintele Negara" – strigarea avea să se repete
în această formulare la toate vizitele pe care le-am făcut în Sfântul Munte.
N-am să vă spun mai multe despre vizitele făcute în Sfântul Munte.
Mă voi mărgini să rememorez vizita la schitul Prodromo, care m-a impresionat
teribil. În afară că era şi a rămas cea mai mare aşezare românească din Munte,
schitul este cocoţat pe un pinten de stâncă în partea sa sudică. Ceea ce mi-a rămas în
minte, însă, au fost călugării români, toţi bătrâni, din care câţiva erau la bolniţă, întro stare destul de gravă, neîngrijiţi şi înfometaţi. De aceea, probabil, mi-au zis când
stăteam singur pe stâncă şi priveam marea, într-un înserat de zi de-a dreptul
incredibil: "Întoarceţi, doamne privirea (Ta) spre partea aceasta pe care a făcut-o
dreapta Ta şi desăvârşeşte-o pe ea" – am auzit din nou aceste cuvinte, poate nu le
redau complet, la Munte, din slujbele la care participasem în timpul vieţii mele de
până atunci. Mă gândeam să ajute la venirea de călugări tineri şi să le ia suferinţa
celor oropsiţi de la bolniţă.
La întoarcerea din "excursia" mea la Sfântul Munte, telegrama
trimisă în ţară după ce făcea o scurtă prezentare a situaţiei schiturilor şi chiliilor
româneşti din Munte avea un strigăt mare: Necesitatea de "împrospătare" a
123
efectivelor româneşti cu călugări tineri. Procedură care cerea timp: selecţionarea lor
de către Patriarhia Română, solicitarea aprobării Patriarhiei Ecumenice de la
Istanbul-Constantinopol şi obţinerea vizei greceşti, ajutorarea călugărilor români din
munte: bani, hrană, îmbrăcăminte, unelte de lucru pentru grădinile de zarzavat,
medicamente etc.
Ceea ce spun fac din dorinţa şi hotărârea de a arăta câte ceva din
activitatea desfăşurată în decursul a 16 ani, din care şase în Grecia, de trudă în
străinătate ca diplomat, fost ofiţer al SIE şi ca urmare a ceea ce am citit în revista
"Periscop" nr.2 (18)/201240. În revistă se preciza printre altele că "Securitatea nu a
rămas insensibilă la problema călugărilor români de la Athos” şi că din arhivă
„răzbate fără dubii simţul datoriei patriotice al cadrelor acelei instituţii". Personal
am susţinut încă de la primii ani ai prezenţei mele în străinătate şi nu doar după
1990 că noi şi SIE, pe atunci numit DIE, nu putem fi asimilaţi Securităţii cu toate
încercările şi catalogările date in extenso şi cu voluptate exacerbată ale celor care sau aplecat cu bună ştiinţă, mânaţi de interese "naţionale", alţii din slugărnicie,
asupra activităţii serviciului de informaţii externe al României.
"Iniţiatorul măsurilor de trezire a interesului pentru Sfântul Munte a fost DIE..."
Pe această linie vreau să vin cu mărturii concrete despre ceea ce a
făcut DIE în privinţa trezirii interesului autorităţilor române până la cel mai înalt
nivel, faţă de călugării din Muntele Athos şi de bunurile inestimabile de provenienţă
română existente încă în acea vreme – 1974 – la chiliile şi schiturile locuite de
călugării români în Sfântul Munte. Fac acest lucru pentru că am fost primul şi este
vorba de DIE, care am semnalat importanţa bogăţiilor din Sf. Munte care au
aparţinut şi aparţin României, fie că ne referim la călugării români, fie la bunurile
materiale duse acolo ca ofrandă sau spre folosul românilor trăitori în lăcaşurile
româneşti. Redau totul din memorie, eu neavând la îndemână telegramele sau
rapoartele transmise prin curier spre DIE sau MAE, care ar dovedi dacă ar fi nevoie
şi ar îmbogăţi ceea ce scriu aici.
Oricum, este bine de ştiut şi de avut în vedere atunci când se va
scrie mai mult despre acţiunile şi realizările Spionajului românesc în slujba ţării
înainte de 1990, fie că este vorba de contribuţiile în domeniul economic, tehnicoştiinţific, informativ (cunoaşterea de către autorităţile române de atunci a situaţiei
internaţionale şi a poziţiilor faţă de România, demersurile ei etc.), cât şi pe linia
recuperării sau păstrării în bune condiţiuni a bunurilor care au aparţinut şi aparţin
României.
40
Este vorba de grupajul cu titlul „Pe urmele ambasadorului Ion Brad, securitatea ajunge la
Muntele Athos.
124
Atât în cartea domnului Ion Brad cât şi în Caietele CNSAS
(Nr 2/2009), problema "Athos" este "pusă bine" cu un singur amendament:
iniţiatorul măsurilor de trezire a interesului faţă de bunurile şi călugării din Athos,
începând cu MAE şi culminând cu preşedintele României de atunci, Nicolae
Ceauşescu, a apărut la sesizările, documentările şi propunerile DIE; după aceea,
celelalte instituţii româneşti, în mod deosebit MAE, primind dispoziţii să
întocmească planuri de împrospătare a elementului românesc şi de iniţiere a unor
măsuri de îngrijire şi valorificare a bunurilor româneşti care mai existau la acea dată
în Munte, aşa cum era metodologia în astfel de situaţii: sesizare de la noi şi
propuneri, planuri şi realizare de către instituţiile oficiale. Nu intru în detalii în
privinţa acestora întrucât nu le cunosc şi nici nu am ca scop observarea lor. Am
gândit, însă, că era normal ca unul care mi-am început activitatea la DIE după
terminarea studiilor şi mi-am încheiat-o după 37 de ani efectivi de muncă în această
instituţie viguroasă, puternică şi capabilă de realizări care au trezit de multe ori
invidia serviciilor străine care erau pe alte poziţii (de prieteni – fraţi nu vorbesc că
nu mă interesează), să dau amănunte despre o acţiune cu urmări din cele mai
benefice pentru ţară şi Biserica Ortodoxă Română, dar mai ales pentru acei călugări
ajunşi mulţi dintre ei în Sfântul Munte la vârsta de 10-11 ani, din diferite provincii
româneşti.
Este întrutotul adevărat că lucrurile s-au mişcat mai rapid după ce
N.Ceauşescu a sesizat (aşa cum o făcea întotdeauna când era vorba de interesul
naţional) importanţa "problemei Athos" şi a dat dispoziţii clare pentru instituţiile
statului. Documentarea şefului statului pentru vizita în Grecia s-a făcut însă pe două
direcţii clare – DIE şi MAE, aşa cum se făcea întotdeauna în asemenea situaţii. Şi
primirea celor 3 călugări români din Athos de către N.Ceauşescu cu prilejul vizitei
în Grecia în perioada 26-28 martie 1976 s-a realizat la propunerea DIE, fiindu-i
prezentate fişe speciale ale călugărilor întocmite de serviciul nostru. Printre
cadourile înmânate şefului statului român a figurat şi un portret al acestuia cioplit în
lemn de către un călugăr român din Munte. Am fost prezent în Grecia, trimis în
misiune înainte de vizită, în timpul şi după terminarea acesteia. Însă activităţile şi
acţiunile DIE în Sfântul Munte au început încă din 1974, după materialele transmise
de către rezidenţa din Atena în Centrală, urmare şi a deplasării mele în Athos pe o
perioadă de 10 zile, deplasare făcută cu ordin de misiune pus la punct în baza
indicaţiilor Centralei, de către rezidenţă. Era nevoie în Munte pentru ajutorarea
călugărilor români, repet, în 1974 mai erau 68 de călugări, majoritatea bătrâni, de
unelte agricole, alimente, îmbrăcăminte şi medicamente. Cum din România era greu
de trimis asemenea echipamente din cauză că aprobările instituţiilor române se
obţineau greu sau nu se puteau obţine, DIE a acţionat prin posibilităţile de care
dispunea în străinătate, în principal în Grecia. Principalul sprijin primit atunci a
125
venit din partea regretatului Iosif Constantin Drăgan, care dispunea în Grecia de o
reţea largă de distribuire a benzinei, lubrifianţilor şi uleiurilor pentru autoturisme şi
camioane sub numele de "Dragofina". Aşa au ajuns la călugării români din Sfântul
Munte alimente, medicamente, o barcă cu motor pentru schitul Prodromo şi alte
obiecte de folos fără ca ambasadorul, nici ambasada României sau MAE să aibă
cunoştinţă şi fără să existe undeva vreo evidenţă a acestora.
Trebuie repetat că prima sinteză despre ceea ce aflasem de la
călugărul Negara a fost transmisă la DIE şi una la MAE. Feed-back-ul venit de la
ambele instituţii a fost pozitiv, precizându-se că problema este de interes operativ.
Acest lucru a presupus, însă, din partea rezidenţei, elaborarea unui plan complex de
măsuri pe linia informării, evaluării şi stabilirii posibilităţilor operative de realizare
care prevedeau analiză multiplă şi aprofundată a situaţiei operative a obiectivului
(deja problema Athos devenise obiectiv DIE şi ordin pentru rezidenţă). Trebuia
insistat în privinţa stabilirii situaţiei materiale şi economice a lăcaşurilor româneşti,
a bunurilor existente în schiturile şi chiliile româneşti; care era situaţia călugărilor
ce încadrau aceste lăcaşe, starea de sănătate, pregătirea canonică şi spirituală, cât de
mult puteau o parte dintre ei să ajute la îndeplinirea obiectivelor noastre şi cum
puteau fi sprijiniţi pentru că, aşa cum s-a constatat ulterior, aveau mare nevoie;
starea clădirilor din punct de vedere istoric, material şi de patrimoniu; posibilităţile
de deplasare în Munte pentru realizarea acestor evaluări şi a avantajelor materiale
pentru România; care era persoana cea mai potrivită să facă acest lucru şi stabilirea
unui complex de măsuri informativ-operative de acoperire a interesului real al
statului român pentru a nu trezi suspiciuni din partea autorităţilor elene care puteau,
cu foarte mare uşurinţă, să împiedice realizarea tuturor obiectivelor noastre, prin
simplul refuz de a acorda aprobarea de deplasare în Republica Athos a unui
diplomat român. Necesitatea acestor măsuri se impunea, cu atât mai mult cu cât s-au
întâmplat tocmai în acea perioadă incidente cu consulul bulgar şi cu cel al Uniunii
Sovietice care vizitaseră Sfântul Munte şi la plecare luaseră în curierul diplomatic
ce-i însoţea, icoane de valoare "descoperite" la "punctele vamale"la ieşirea din
Munte.
Revenim la ceea ce afirmam mai înainte despre şansa de a mi se
întâmpla un lucru (o şansă) de a sesiza Centralei un aspect din prezenţa românilor în
exterior, care ar fi putut deveni obiectiv DIE. Aceasta s-a petrecut, cum spuneam,în
timpul activităţii mele în calitate de consul în Grecia.
Eram deja în al patrulea an de diplomaţie, vorbeam curent limba
greacă modernă şi iată cum arătam: redau din cartea domnului Ion Brad,
"Ambasador la Atena", vol.1, pag.89): "...Tânăr în jur de 30 de ani, Leon Toader
părea anume născut să fie consul. Nu prea înalt, ca să nu se uite la nimeni de sus,
să nu-i intimideze pe grecii mai scunzi de felul lor, vorbea clar, măsurându-şi
126
cuvintele însoţite când de un zâmbet cald, când de o inflexiune legănată. Făcuse
studii de filologie conversând curent în engleză, franceză şi rusă. Se descurca
binişor în greacă . Aşa ar trebui să arate orice consul, mi-am zis. El este omul cel
mai important într-o ambasadă. Mai important chiar decât ambasadorul".
(continuare în nr. viitor)
A consemnat Petru NEGHIU
127
ARHIVA „PERISCOPULUI”
1980: AMBASADORUL URSS LA BUCUREŞTI EXERCITĂ PRESIUNI
PENTRU MODIFICAREA ISTORIEI ROMÂNILOR
(Un nou episod tensionat în relaţiile româno-sovietice)
Documentul pe care îl publicăm mai jos, având la vremea
respectivă caracter „strict secret”, aduce în atenţie paleta largă a acţiunilor
întreprinse de Moscova pentru temperarea elanului aşa-zis naţionalist din România
privind adevărul despre identitatea românilor din răsărit şi, implicit, despre
rapturile teritoriale comise de Marele Vecin împotriva ţării noastre. Chestiunile
referitoare la Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa reveneau sistematic nu
doar în discuţiile la cel mai înalt nivel politic, dar şi la nivelul unor eşaloane
inferioare şi, fireşte, al diplomaţiei.
Extrasele de mai jos din jurnalul ambasadorului sovietic la
Bucureşti, V.I. Drozdenko, prezintă detaliat una din convorbirile acestuia cu Virgil
Cazacu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR (1978-1989),
secretar pentru propagandă, apoi pentru relaţii internaţionale (1978-1982). Deşi
tema convorbirii era una de ordin economic, ambasadorul sovietic foloseşte din
plin ocazia pentru a comunica - în conformitate cu sarcinile primite, după cum el
însuşi precizează - nemulţumirile conducerii de la Moscova faţă de noile apariţii
editoriale din România care ar aduce atingere intereselor URSS.
Textul este relevant atât pentru incisivitatea diplomatului sovietic, cât şi
pentru maniera fermă în care reprezentanţii conducerii politice a României
răspundeau, într-o viziune unitară, acuzaţiilor venite de la Moscova.
Titlul şi intertitlurile şi sublinierile din text aparţin redacţiei (I.P.)
*
Strict secret
12 martie 1980
„L-am vizitat pe V.Cazacu şi am discutat cu el despre următoarele:
Întâlnire bilaterală la nivel de prim-miniştri
V.Cazacu a anunţat că conducerea PCR l-a desemnat pe I.Verdeţ,
prim-ministrul RSR, să ducă cu tov. Tihonov A.N. tratative cu privire la dezvoltarea
ulterioară a cooperării economice româno-sovietice.
Partea română porneşte de la premisa că obiectul tratativelor îl vor
constitui perspectivele legăturilor economice şi comerciale în cincinalul următor,
aspectele studiate privind cooperarea în domeniul producţiei între ţările noastre, în
128
linii generale, extinderea şi aprofundarea relaţiilor economice româno-sovietice în
spiritul înţelegerii dintre tov. L.I.Brejnev şi N.Ceauşescu.
I. Verdeţ este gata să plece la Moscova şi roagă să i se comunice
termenele acceptabile pentru aceasta, precum şi componenţa delegaţiei sovietice la
tratativele respective pentru a stabili componenţa delegaţiei care îl va însoţi.
V. Cazacu a spus că dacă tovarăşii sovietici doresc, întâlnirea poate
avea loc la Bucureşti”.
„Între Uniunea Sovietică şi România nu există probleme
teritoriale...”
„Mulţumind pentru mesaj, am declarat că îl voi transmite
neîntârziat la Moscova.
Apoi, în conformitate cu sarcina mea, am făcut următoarea
declaraţie:
După cum se ştie, conducerea partidelor noastre a ajuns la
înţelegerea privind încetarea publicării materialelor în care se întreprind încercări de
a fundamenta "drepturile istorice" asupra unor teritorii care fac parte din
componenţa URSS. În timpul întâlnirii cu L.I.Brejnev din Crimeea în august 1979,
N.Ceauşescu a confirmat hotărârea "de a pune capăt o dată pentru totdeauna unor
atare publicaţii".
Cu toate acestea, în România continuă să apară, deja după întâlnirea
din Crimeea, cărţi şi articole ai căror autori încearcă iarăşi şi iarăşi să pună la
îndoială legalitatea intrării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în componenţa URSS,
"să demonstreze" că aceste teritorii sunt, chipurile, parte a "spaţiului etnic român"
etc.
În acelaşi timp, s-au activizat încercările de a justifica acţiunile
cercurilor conducătoare ale României regale în ajunul celui de-al Doilea Război
Mondial şi, totodată, a prezenta într-o lumină falsă politica externă sovietică în anii
de dinaintea războiului şi imediat după război. Armata română, în perioada
participării ei la războiul antisovietic, este înfăţişată ca fiind "umană",
"democratică", iar acţiunile ei "până la Nistru" ca bucurându-se de sprijinul
poporului şi având un caracter "just".
Afirmaţii de acest fel se află, printre altele, în cărţile care au fost
publicate nu demult: Din istoria militară a poporului român, tomurile 5-6 (sub
redacţia lui I.Ceauşescu), Istoria universală. Perioada modernă, anii 1939-1945,
tomul 2; Şt. Lache şi Gh. Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din
1946, în unele materiale publicate în revistele Anale de istorie, Revista de istorie.
După cum se ştie, faptele demonstrează contrariul. Armata
României regale, împreună cu Wehrmachtul lui Hitler, a atacat în iunie 1941 URSS,
129
urmărind scopuri agresive, anexioniste şi timp de mai mult de trei ani a participat la
războiul antisovietic. Teritoriile ocupate temporar au fost supuse jafului şi
devastării; sute de mii de oameni sovietici, printre care femei, copii şi bătrâni, au
fost exterminaţi. Trupele române regale care au acţionat pe teritoriul RSS
Moldoveneşti şi într-un şir de regiuni din Ucraina au instaurat un regim care se
deosebea puţin, după anvergura terorii şi jafurilor, de politica de cotropire a
ocupanţilor germano-fascişti.
Menajând sentimentele poporului român, am căutat să evităm, în
măsura posibilităţilor, să îi reamintim aceste fapte. Aceasta însă nu înseamnă că ele
sunt uitate.
Credem cu fermitate că studiile şi publicaţiile istorice trebuie să
servească scopul consolidării prieteniei şi legăturilor prieteneşti dintre PCUS şi
PCR, dintre Uniunea Sovietică şi România, nu să obţină o rezonanţă politică
nesănătoasă, punând obstacole dezvoltării normale a relaţiilor sovieto-române.
Editarea continuă în România a cărţilor şi articolelor care
denaturează evenimentele istorice referitoare la Uniunea Sovietică şi justifică
acţiunile agresive, anexioniste ale cercurilor conducătoare ale României burghezomoşiereşti provoacă nedumerire şi indignare legitime în Uniunea Sovietică.
Tensionarea artificială a chestiunii privind frontierele şi aţâţarea sentimentelor
naţionaliste sunt incompatibile cu însuşi caracterul relaţiilor dintre partidele şi
ţările noastre. Ele servesc interesele acelor forţe care ar dori să submineze
prietenia sovieto-română, să bage zâzanie între noi, speculând pe faptul că
între URSS şi România există, chipurile, probleme teritoriale nerezolvate; ele
pricinuiesc daune şi educaţiei internaţionale a oamenilor muncii.
Între Uniunea Sovietică şi România nu există probleme teritoriale,
dimpotrivă, există toate premisele pentru dezvoltarea continuă a prieteniei şi
cooperării. În acelaşi spirit s-au pronunţat, în repetate rânduri, şi conducătorii
români. Totuşi în România, în ciuda înţelegerii existente, apar în continuare
publicaţii care nu servesc deloc la atingerea acestui scop şi ele nu pot rămâne fără o
reacţie adecvată din partea noastră”.
Partea română insistă pentru respectarea înţelegerilor de către
ambele state
„După ce a ascultat cu atenţie. V. Cazacu a spus următoarele:
Mulţumesc, voi informa conducerea partidului nostru.
În ceea ce mă priveşte, aş vrea, înainte de toate, să menţionez că,
evident, există toate premisele şi înţelegerile la cel mai înalt nivel care asigură
130
dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre partidele noastre în spiritul principiilor
pe care le promovăm – respectul reciproc şi cooperarea în planuri bilaterale şi
multilaterale.
În ceea ce priveşte această problemă, lucrurile stau în felul următor.
Aţi citat afirmaţia lui N. Ceauşescu în cadrul întâlnirii de anul trecut cu tov.
L.I.Brejnev despre hotărârea de a "se pune capăt unor asemenea publicaţii",
dar aţi uitat să amintiţi faptul că partea sovietică şi-a exprimat acordul de a nu
publica asemenea materiale. În ciuda acestei înţelegeri, la voi apar multe
articole, monografii care conţin un şir de teze eronate referitoare la România.
Voi menţiona doar aspectele principale.
În primul rând, despre felul în care este tratată la voi formarea
limbii române şi a poporului român, "continuitatea sa în spaţiul carpato-dunărean".
Apar multe probleme în legătură cu tratarea de către voi a războiului din 1877-1878,
când România şi-a cucerit independenţa de stat. Voi citaţi insistent un şir de
documente ale partidului nostru din perioada interbelică pe care noi nici nu le
recunoaştem; România este numită un stat imperialist, deşi ea nu a fost niciodată
aşa; se vorbeşte despre o oarecare românizare, dar pe cine îi românizăm noi – pe
români? Politica externă a României în anii 1918-1941 se descrie la voi într-o
lumină globală şi nefavorabilă, ca fiind una în întregime reacţionară, pe când ea a
avut aspecte şi nuanţe pozitive. Nu avem niciun interes să justificăm activitatea
cercurilor române reacţionare, burgheze sau să falsificăm politica externă a Uniunii
Sovietice.
Aţi numit câteva lucrări editate la noi, vom vedea despre ce este
vorba în aceste materiale. Rugăm însă să priviţi cu atenţie la ceea ce se face la voi în
acest sens: publicaţiile respective sunt mult mai multe la voi. Dacă acestui fenomen
nu i se pune capăt, noi, bineînţeles, nu le putem interzice să scrie istoricilor noştri.
Dacă am ajuns la înţelegere, haideţi s-o îndeplinim, dar de ambele părţi, respectând
adevărul istoric şi în interesele dezvoltării prieteniei dintre partidele, ţările şi
popoarele noastre. La voi însă, în 1979 şi la începutul anului curent, s-au publicat un
mare număr de materiale în spiritul amintit, şi pot fi aduse numeroase exemple.
Referitor la problema respectivă, s-a ajuns la o anumită înţelegere în
timpul şederii delegaţiei PCUS la Bucureşti în octombrie 1978. Anul trecut,
problema a fost din nou pusă în faţa lui N.Ceauşescu, care a subliniat necesitatea
respectării de către ambele părţi a angajamentelor. Acum iarăşi ni se spune că noi
nu o respectăm. Dacă suntem acuzaţi de asta, problemele nu vor fi rezolvate, trebuie
şi voi să examinaţi publicaţiile voastre şi să respectaţi înţelegerea respectivă”.
131
Drozdenko nu se lasă convins că în România nu se formulează,
fie şi voalat, pretenţii teritoriale faţă de URSS
„Drept răspuns, am spus:
Aţi vorbit despre falsificările admise, chipurile, în tratarea
chestiunilor conexe legate de istoria ţărilor noastre şi despre încălcările, se pare, de
către istoricii sovietici a înţelegerii existente în acest sens, ceea ce provoacă o
reacţie de răspuns a istoricilor români.
Într-adevăr, la noi se lucrează asupra chestiunilor legate de relaţiile
ruso-române şi sovieto-române. Se ştie că în istoria acestor relaţii există şi aspecte
complicate. Noi am considerat întotdeauna şi considerăm important ca istoricii
ţărilor noastre să abordeze cu delicateţe aceste aspecte, să pună accentul pe ceea ce
demonstrează rădăcinile adânci ale prieteniei dintre popoarele noastre, legăturile
dintre forţele progresiste, revoluţionare, dintre comuniştii ţărilor noastre, sprijinul
reciproc şi lupta comună a popoarelor noastre împotriva fascismului, pentru
libertate şi progres, pentru socialism şi comunism.
Ţin să subliniez că în lucrările savanţilor noştri nu se admit teze
ostile în adresa României şi, cu atât mai mult, pretenţii teritoriale faţă de ea.
Probabil, unii dintre ei au folosit într-un şir de cazuri expresii peste măsură de
emoţionale, însă caracterul tratării chestiunilor conexe de istorie în literatura istorică
sovietică este amical faţă de România, de poporul ei şi corespunde condiţiilor
obiective ale abordării de clasă a istoriei ca ştiinţă. Istoricii noştri, inclusiv din
RSSM, nu admit, de exemplu, afirmaţii că în România locuiesc moldoveni
(V.Cazacu a observat aici că "moldovenii din Moldova sunt români").
În apelul nostru nu e vorba despre o tratare diferită a unor
chestiuni istorice, ci despre materiale în care sunt expuse voalat pretenţiile
teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi se întreprind tentative de a pune la
îndoială legitimitatea apartenenţei de stat a unei părţi a teritoriului RSSM şi
Ucrainei la Uniunea Sovietică. Este vorba, de asemenea, despre interpretarea
denaturată a politicii externe a URSS în perioada sus-menţionată.
Chestiunile respective au o importanţă mai degrabă politică
decât istorică. Acest lucru a fost spus în repetate rânduri tovarăşilor români, sub o
formă amicală, inclusiv în cadrul întâlnirilor tov. L.I.Brejnev cu N.Ceauşescu în
1978 şi 1979 şi tratativelor delegaţiilor noastre în octombrie 1978.
Ţin să mai spun o dată că problema teritorială dintre ţările
noastre a fost demult rezolvată şi nu mai există. În ceea ce priveşte istoria, aşa
cum spunea N.Ceauşescu, trebuie să o "transferăm într-un instrument de apropiere
şi prietenie a popoarelor". Nivelul relaţiilor noastre, spiritul prieteniei frăţeşti,
132
caracterul cooperării dintre partidele şi ţările noastre ne permite să rezolvăm această
problemă”.
Reprezentantul român despre pretenţiile teritoriale: „Ştim care
este adevărul în această chestiune”
„V.Cazacu a insistat iarăşi asupra faptului că înţelegerea susmenţionată trebuie respectată "de ambele părţi", că după octombrie 1978 în Uniunea
Sovietică s-au publicat multe materiale care lezează, chipurile, interesele României
şi, prin urmare, istoricii ei nu pot să nu reacţioneze, dar „la noi se publică nu atât şi
nu aşa ca la voi". (V.Cazacu nu a citat nicio lucrare concretă).
În ceea ce priveşte participarea României la războiul antisovietic, a
remarcat el, "nu trebuie să confundăm poporul cu cercurile conducătoare de atunci",
"noi înşine am întors armele şi ne-am eliberat de fascism". Referitor la pretenţiile
teritoriale în istoriografia română, V.Cazacu a declarat: "Ştim care este adevărul în
această chestiune".
Am respins afirmaţiile respective în spiritul celor sus-menţionate.
Secretarul CC al PCR a opinat că abordarea comună a chestiunilor
conexe legate de istoria ţărilor noastre trebuie să fie identificată de comisia românosovietică a istoricilor. De exemplu, a adăugat el, trebuie ca ei să colaboreze de pe
acum în vederea viitorului congres al istoricilor care va avea loc în august la
Bucureşti.
În timpul convorbirii, V.Cazacu era vădit nervos, deşi încerca să
pară calm.
Luându-şi rămas bun, el a rugat să transmit salutări şi cele mai
sincere urări din partea sa tov. C.V.Rusakov, secretar al CC al PCUS.
La convorbire au asistat V.Buga, instructor al Secţiei Relaţii cu
Ţările Străine a CC al PCR, şi V.A.Demenciuk, consilier al Ambasadei Sovietice.
Ambasadorul URSS în R.S. România,
V. Drozdenko”
133
PROCURORUL – AUTOR DE MACULATURĂ
Anul 1989 rămâne în memoria mea anul în care s-au petrecut evenimente şi
realizări de înaltă demnitate naţională. Între acestea, lichidarea datoriei externe şi
căderea comunismului au fost incredibile. Atunci, prin natura destinului, am avut
şansa, sau norocul, să mă găsesc într-o postură nevisată şi cu risc maxim. Pentru
mine acel an a fost unul care mi-a umplut raniţa numai cu emoţii şi încercări.
M-au bucurat evenimentele petrecute în acel an, dar mai ales cele
întâmplate în luna decembrie, întărindu-mi convingerea că riscul pe care mi l-am
asumat nu a fost în zadar. Nu după mult timp însă m-a întristat constatarea că tot ce
s-a construit în România, de către generaţia mea – civilizaţia, cultura, şcoala,
edificii, producţia bunurilor industriale şi de larg consum, morala individuală şi
colectivă etc., se distruge într-un ritm galopant. Mă întristează şi faptul că astăzi
aproape totul se întemeiază pe triumful imposturii, corupţiei, mediocrităţii şi
minciunii, care au devenit unicele criterii de promovare în ţara mea.
După cei 23 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 s-a vorbit şi încă
se mai vorbeşte, s-a scris şi încă se mai scrie, s-a făcut şi încă se mai fac tot felul de
comentarii şi sunt lansate în mass-media tot felul de ipoteze despre ce s-a întâmplat
atunci.
În zilele acestea, un fost camarad de arme, un om, fost comandant de
excepţie, m-a pus în posesia unei cărţi având titlul incitant : „Teroriştii din ‘89”,
scrisă de fostul procuror militar gen. Dan Ioan. Citind titlul am simţit în suflet o
uşurare, zicându-mi în sinea mea : iată, totuşi, după atâţia ani de orbecăit prin
desişul fenomenului din decembrie 1989, s-a găsit cineva să lămurească
fantasmagoria diversiunii teroriştilor şi identitatea acestora: nume şi prenume,
originea statală şi socială, acţiuni desfăşurate şi în ce locuri etc.
Am avut „determinarea şi răbdarea” – mă felicit pentru aceasta, să parcurg
până la capăt această lucrare (se poate zice şi lucrătură) ca să constat că minciuna şi
inepţia în cazul evenimentelor din decembrie 1989, mai cu seamă despre
enigmaticul terorism, s-au adâncit mai abitir decât Groapa Marianelor din Oceanul
Pacific.
Prima constatare: la toate câte s-au scris despre decembrie 1989, s-a mai
adăugat o maculatură (epitetul îi aparţine autorului) care, în mod perfid şi josnic,
vădit intenţionat, perpetuează „o atmosferă de suspiciune generalizată, de paralizie a
spiritului, de nesocotire a faptelor perfect demonstrabile”, aşa cum principial şi în
mod just apreciază autorul fără să-şi dea seama probabil că el însuşi este în acest
grav păcat.
Această maculatură nu este altceva decât un fel de elucubraţie prin care
autorul se descalifică în mod radical profesional, moral şi civic. Cauza stării jalnice
134
în care a ajuns fostul procuror rezidă în trăsăturile sale de caracter dominate de
patima, ranchiuna şi răzbunarea care i-au inundat tot sufletul. Pot fi şi alte cauze,
precum cea medicală sau a interesului de grup.
Modul în care îşi expune ipotezele, varietatea de legături şi conexiuni între
faptele descrise, asocierile pe care le face, inclusiv istorice, ale trecutului cu
prezentul (vezi Revoluţia Franceză) şi multe altele te conduc către ideea că autorul
maculaturii este lovit de sindromul hubris, adică: el are soluţie pentru toate
situaţiile care s-au petrecut în ţară, chiar pentru salvarea ţării; el se consideră chiar
instituţia în care a lucrat; foloseşte pluralul în loc de singular; el poate totul; ştie
totul; el trebuie să aibă ultimul cuvânt; ceea ce nu ştie el înseamnă că nu a existat; el
cunoaşte întotdeauna adevărul şi el este chiar adevărul absolut; refuză orice corecţie
la viziunile sale; el este sigur că Direcţia Procuraturii Generale Militare a început cu
el şi va sfârşi tot cu el; permanent obsedat că cineva râvneşte la funcţia sa.
Îmi susţin punctul de vedere prin câteva enunţuri ce îi aparţin: „ Aş fi
primul care s-ar bucura dacă s-ar găsi cineva să-mi demonstreze că nu am dreptate
...”, „ (...) procesul comunismului a fost conceput de mine prin descoperirea
crimelor (...)”, „ (...) convingerile şi dorinţele noastre nu au mai coincis (...)”, este
vorba de procurorii militari care au avut alte opinii. „ Unii dintre foştii mei colegi,
procurori, nu au depus efortul necesar pentru a identifica autorii actelor teroriste
(...)”.
El a fost singurul care i-a descoperit pe terorişti şi sediul lor - Securitatea,
fără însă a prezenta în detaliu şi concret acţiunile şi faptele acestora. „Mulţi dintre
colegi au manifestat atitudine duplicitară faţă de mine, lăsându-mă să cred că, în
perioada în care le-am fost şef (...)”;” (...) cei patru ani în care am avut puterea de
decizie (...)”; „(...) din proprie iniţiativă, fără a raporta superiorilor mei (...)”; „(...)
îmi revenea obligaţia de a verifica stadiul în care se aflau principalele dosare ale
Revoluţiei şi punerea lor pe făgaşul firesc al unor cercetări cât mai cuprinzătoare, în
scopul stabilirii adevărului – fără ură şi fără părtinire” etc.
Despre care făgaş firesc al cercetărilor face referire trogloditul maculaturii ?
La care adevăr se referă ? Cartea confirmă în mod magistral precum că, pentru el
aceste făgăduieli erau noţiuni abstracte. În activitatea de cercetare şi judecare a
evenimentelor şi persoanelor din decembrie 1989, el şi şeful lui, Dan Voinea, din
punct de vedere concepţional, juridic, decizional şi comportamental s-au situat în
totală contrarietate cu legea, cu justeţea şi cu realitatea.
De fapt, el, face o destăinuire ... aşa ca un fel de rugă, către cei care l-au
perceput aşa cum este, precum că : „procurorul nu era altceva decât un funcţionar executant”. El şi procurorul Dan Voinea au fost funcţionarii – executanţi cei mai
zeloşi ai grupului de interese pentru ascunderea adevărului.
135
Împins de grupul de interese recunoaşte că a „început să preia controlul
asupra cercetărilor care se efectuau” în ţară, dar numai acolo unde acestea nu se
desfăşurau „în direcţia strict necesară”.
A sosit la Tg. Mureş, a frunzărit dosarul aflat în faza de 50%, şi-a notat în
propriul caiet ceea ce avea de mult stabilit, a dat indicaţii „preţioase” procurorului
militar lt. col. Ciobotă Viorel, precizându-i şi cine trebuie să fie vinovaţi pentru cei
şase ucişi în ziua de 21 decembrie 1989 – Trupele de Securitate, s-a urcat în maşină
şi a aterizat la Cluj-Napoca.
Urmare a activităţii „rodnice şi legale” desfăşurată la Tg. Mureş,
comandantul Batalionului 18 Apărare Teritorială (fost B. 18 Securitate), col.
Cojocneanu Gavrilă a fost trecut în rezervă pentru genocid şi urma să fie arestat.
La Cluj-Napoca lucrurile erau mai complicate deoarece şeful Procuraturii
Militare, col. procuror Domşa Tit Liviu, împreună cu subordonaţii săi, lt. col.
procuror Marinescu Sorin şi cpt. procuror Tripon Teofil, în baza probelor, s-au
abătut de la „direcţia strict necesară” impusă de Procuratura Militară Generală, în
sensul de a stabili ca unic vinovat – Trupele de Securitate şi Organele de Securitate,
intrând astfel în conflict cu comandantul Armatei a IV-a, cu Procuratura Militară
Generală, cu Ministerul Apărării Naţionale şi cu grupul de interese cel care dăduse
lovitura de stat.
Procurorii Dan Voinea şi Dan Ioan s-au implicat direct în cercetarea de la
Cluj-Napoca, intervenind în dosarul de cercetare, cu scopul vădit de a-i proteja pe
adevăraţii vinovaţi, cei pe care eu îi nominalizasem în declaraţia depusă la
Procuratura Militară Cluj-Napoca, în ziua de 7 ianuarie 1990 şi care la final s-a
dovedit a fi realii făptuitori.
Au făcut presiuni asupra unor martori cu scopul de a-i determina să-şi
reconsidere declaraţia anterioară, aşa cum a procedat în cazul directoarei Hotelului
Continental, împunându-i acesteia să declare precum că, în Piaţa Libertăţii, acolo
unde fuseseră împuşcaţi 26 de tineri, au fost subunităţi din Trupele de Securitate.
Adevărata atitudine a Procuraturii Militare Generale, în frunte cu şefii Dan
Voinea şi Dan Ioan, faţă de (in)corecta şi (i)legala cercetare a evenimentelor din
decembrie, avea să reiasă în ziua de 15 mai 1990, cu cinci zile înainte de alegerile
parlamentare şi prezidenţiale.
În acele zile col. procuror Domşa Tit Liviu, la presiunea victimelor şi a
opiniei publice a emis şi pus în aplicare mandatul de arestare preventivă pentru trei
ofiţeri din Regimentul Floreşti şi Someşeni. Ca urmare, asupra Procuraturii şi a
procurorilor a fost declanşată o dură ofensivă de ameninţare din partea ofiţerilor
Armatei a IV-a în frunte cu comandantul ei, gl. lt. Keller Paul, acesta avertizând că
dacă ofiţerii nu vor fi eliberaţi, va scoate în stradă două regimente şi va ataca sediul
Procuraturii Militare.
136
Faţă de situaţia creată, foarte tensionată, procurorul militar lt. col.
Marinceanu Sorin, în după amiaza zilei de 15 mai 1990, a raportat situaţia la
eşalonul ierarhic superior – Procuratura Militară Generală Bucureşti, explicând că,
dacă îi eliberează pe cei trei ofiţeri, municipiul Cluj – Napoca va fi blocat de
300.000 de oameni şi ca urmare, situaţia va deveni alarmantă şi de necontrolat.
Răspunsul Procuraturii Militare Generale a fost de-a dreptul înspăimântător:
„Pot să iasă, deoarece două regimente având glonţul pe ţeavă, vor face ordine ...”.
Replica se spune că i-ar aparţine procurorului militar lt. col. Mugurel Florescu,
piesă importantă în Procuratura Militară Generală.
La ameninţarea comandantului Armatei a IV-a şi sub presiunea unor ofiţeri
sosiţi la sediul procuraturii, lt. col. Marinceanu Sorin a fost forţat să emită ordin de
punere în libertate a celor arestaţi, document preluat chiar de către unul din ofiţerii
agresori, cu care s-a prezentat la arestul preventiv al I.J. M.I., de unde i-a eliberat pe
cei trei.
Dan Ion evită intenţionat să relateze despre amestecul politicului şi al mai
marilor Armatei în actul de justiţie, mai cu seamă, despre presiunile făcute de
aceştia asupra unor procurori militari care nu se aflau „pe făgaşul firesc al
cercetărilor”.
La Cluj-Napoca, trimisul Procuraturii Militare Generale, procuror
Scărlătoiu Grigore dădea interviuri şi comenta evenimentele, la postul local TV.,
împreună cu comandantul Armatei a IV-a, gen. col. Topliceanu Iulian, chiar din
casa doamnei Doina Cornea.
Apoi, în luna mai 1990, ministrul Apărării Naţionale gen. col. Victor
Atanasie Stănculescu, în mod imperativ cerea procurorului general al României,
Gheorghe Robu „ (...) Consider imperios necesar şi de maximă urgenţă ca
procurorul Domşa Tit Liviu să fie trecut în rezervă, pensionat, iar ceilalţi doi
procurori militari proveniţi de la M.I. să fie trecuţi în rezervă (...). Totodată consider
că este timpul şi cazul ca faţă de gen. col. Topliceanu şi mr. Carp să dea o soluţie în
cauză, în sensul scoaterii de sub urmărire penală (...)”.
Faţă de acest brutal amestec în actul de justiţie, Dan Voinea şi Dan Ioan
n-au mişcat în front, ei rămânând stană de piatră.
Asta a fost starea reală, sub acest climat s-au desfăşurat cercetările
evenimentelor din decembrie 1989. Acesta a fost rolul Procuraturii Militare
Generale, încredinţat de către coteria loviturii de stat.
În cazul crimei de la Otopeni situaţia este mult mai stranie. În prima fază
cazul i-a fost încredinţat pentru soluţionare cpt. Tănase Mircea, procuror în cadrul
Procuraturii Militare Generale. După o muncă laborioasă desfăşurată într-o stare de
tensiune fără margini, acesta ajunge la concluzia că masacrul a fost premeditat,
stabilind, în principiu, şi vinovaţii. Despre tot ce s-a întâmplat pe Aeroportul
137
Internaţional Otopeni în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, cpt. procuror Tănase
Mircea mi-a relatat, mie, în luna octombrie 1990.
Întrucât concluziile cpt. procuror Tănase Mircea nu erau pe „ direcţia strict
necesară”, cazul a fost preluat de col. Dan Ioan, zeus-ul justiţiei militare, cel care în
mod perfid subliniază în maculatura aruncată pe piaţă, precum că : „ tema
Revoluţiei române impune o tratare în care actul de conştiinţă, mai ales al celor care
pot să contribuie la aflarea adevărului, trebuie să fie prezent la cea mai mare
intensitate şi la cea mai mare profunzime.”
Sunt în posesia rechizitoriului (copie) întocmit de Dan Ioan, care în mod
jenant, descalificant şi aberant, prezintă ca probe unele scheme şi ipoteze tactice de
luptă sub nivelul cunoştinţelor unui caporal. Spre exemplu : concluzionează faptul
că declanşarea focului de către militarii aflaţi în paza aerogării Otopeni s-a produs
în momentul când cele trei autocamioane S.R – 132 cu care se deplasa compania de
securitate, a luat forma în evantai, cu alte cuvinte, când s-a desfăşurat pentru atac.
Ce inepţii poate să emită mintea înceţoşată a unui colonel militar, atunci când
trebuie să apere interese meschine. Şi soldatul ştie de faptul că atacul (ofensiva) se
dă pe jos sau îmbarcat pe tehnică blindată.
Finalizarea cazului Otopeni a fost un fiasco justiţiar, iar criminalii au fost
salvaţi de slugarnicul executant Dan Ioan.
Nu pot să finalizez aceste rânduri până nu reliefez şi despre modul cum era
percepută în exterior justiţia română, atunci, în perioada cercetărilor galopante şi
abrutizante efectuate sub directa coordonare a Procuraturii Militare Generale, în
frunte cu Dan Voinea şi Dan Ioan.
În perioada 31 mai – 8 iunie 1991, aflat în componenţa unei delegaţii (4
ofiţeri superiori) a M.I., am făcut o vizită în Norvegia, la invitaţia Ministerului de
Justiţie din această ţară. Tot programul s-a desfăşurat după o eleganţă tipic
scandinavă, combinând în egală măsură solemnitatea cu simplitatea. Nimic nu părea
artificial sau forţat. Totul curgea lin, în chip firesc şi totodată nobil.
La întâlnirea cu ministrul justiţiei , o distinsă doamnă, pe tema drepturilor
omului şi al actului de justiţie în derularea proceselor şi procedurilor penale, la
finele comentariilor purtate pe temele aflate în dezbatere, în mod auster, a conchis:
„ Din punct de vedere al justiţiei, voi, românii, vă aflaţi încă în Evul
Mediu.” Ca să-şi susţină supoziţia a adus în discuţie modul cum se efectuează
cercetările evenimentelor produse în decembrie 1989 şi despre odiosul proces de la
Târgovişte, din 25 decembrie acelaşi an.
În primul caz, ministrul justiţiei, sub formă acuzatoare, a încercat să ne
convingă de faptul că din Norvegia se vede limpede şi în mod desluşit precum că
cercetările se desfăşoară haotic şi vădit contrar normelor de drept penal şi civil, că
138
în soluţionarea cazurilor sunt în joc interese politice, pe care unii procurori le şi
sprijină.
În cazul procesului de la Târgovişte, sub formă interogativă, aceasta, căuta
să afle : „ Ce cod de procedură penală aveţi?”, „Voi nu sunteţi armonizaţi la
legislaţia internaţională?”, „La voi, magistraţii nu au sentimente umane ?”, „Cum a
fost posibil ca doi oameni să fie acuzaţi pentru fapte care nici nu au fost probate, ca
apoi, să fie condamnaţi la moarte, fără rechizitoriu ?”, „Cum este posibil ca
apărătorul să devină acuzator ?”, „Cum a fost posibil ca, acum, la sfârşitul sec. XX,
doi oameni să fie ucişi în chip mişelesc, sub privirea procurorului, fără ca aceştia să
fie condamnaţi definitiv şi chiar în timpul derulării procesului ?”, „Şi în Evul Mediu
condamnatul avea drept la recurs ...!”. Apoi a încheiat: „În domeniul justiţiei aveţi
multe de rezolvat şi o să vă confruntaţi cu situaţii foarte grele. Voi urmări ce se va
întâmpla cu procurorul acuzator, dar şi cu militarii ucigaşi din procesul de la
Târgovişte.”
Abătut şi supărat de supoziţia doamnei ministru, gândul mi-a fost translatat
la perioada la care făcea referire – Evul Mediu. Revirimentul produs brusc în fiinţa
mea m-a adus cu picioarele pe pământ, eu conştientizând că în cazul Târgovişte,
procedura a fost incalificabilă, artificială şi obositoare, iar procurorul militar de
justiţie mr. Dan Voinea şi judecătorul col. Gică Popa au fost demni urmaşi ai
Ordinului Priminchizitor general spaniol Torquemada (1420-1498). Ceilalţi asistenţi
la proces : gen. V.A. Stănculescu,mr. Mugurel Florescu, Gelu Voican Voiculescu
etc. făceau parte din Inchiziţie, fiecare având rol şi atribuţii precise, iar călăul a fost
gen. V.A. Stănculescu, ajutat de trei casapi : cpt. Boieru Ionel, plt. Cârlan Dorin şi
serg. maj. Gheorghiu Octavian, toţi membrii unui grup de cercetare-diversiune de la
Boteni.
Mascarada judiciară întâmplată în cazarma de la Târgovişte a fost copie şi a
proceselor de tip stalinist din U.R.S.S., din perioada 1937-1938 şi din România
anilor 1946-1955: lipsa dosarului de cercetare; acuzaţii false; completul de judecată
stabilit din ordinul celor care hotărâseră sentinţa; sentinţa dată de dinainte; apărarea
transformată în urlătoarea acuzării etc.
În principiul de drept se precizează că dreptatea poate fi stabilită numai
dacă judecătorul este un bun ştiutor de carte, dar şi un om profund cinstit.
Cei care au făcut parte din Completul de judecată şi cei care au avut roluri
precise în crima de la Târgovişte şi în masacrul de la Otopeni, nu au ţinut seama de
ceea ce spunea Diderot: „Toate concepţiile etice din lume se reduc la un singur
principiu – să iubeşti virtutea şi să te fereşti de viciu.”
Doamna ministru, probabil, se uită şi acum către România, fără a constata
mari schimbări în justiţie şi fără a avea satisfacţia morală în cazul procurorului Dan
Voinea pe care, între timp, mogulii l-au înaintat la gradul de general. Distinsa
139
doamnă nu ştie de faptul că la noi justiţia este organizată şi funcţionează după alte
principii şi reguli şi că la noi legea este emisă, aplicată şi condusă în interesul găştii
şi al mogulului şef.
Regret profund faptul că, în cadrul Procuraturii Militare Generale au existat
şi indivizi care, din păcate, au fost îmbrânciţi pe funcţiile cele mai înalte ale
instituţiei şi care prin atitudinea lor servilă şi josnică au acţionat împotriva legii şi
adevărului, prejudiciind grav, în ţară şi peste hotare, imaginea Justiţiei române.
Doresc să fiu perceput de către cititori drept un om cu principii raţionale şi
sentimente sănătoase. Am fost, sunt şi voi rămâne credincios devizei : „Să crezi
ceea ce spui şi să spui ceea ce crezi”. Aceasta mi-a fost deviza când m-am decis să
scriu cele de mai sus.
Activitatea mea de peste 30 de ani de comandant al diferitelor eşaloane,
exercitată în unităţi militare aflate în diferite garnizoane ale ţării, mi-a prilejuit
ocazia să cunosc foarte mulţi procurori militari, oameni cu probitate profesională
remarcabilă. La solicitarea mea, aceştia au dat curs invitaţiei prezentând în faţa
efectivelor adevărate lecţii de drept constituţional, administrativ şi civic; prin
aceasta, contribuind meritoriu la menţinerea în unităţi, a ordinii şi disciplinei
militare, cunoaşterii şi aplicării legilor şi regulamentelor.
Faptul că în evenimentele din decembrie 1989, dar şi după, în acţiunile
desfăşurate pentru restabilirea ordinii publice, efectivele Trupelor de Securitate
(jandarmi) nu au recurs la folosirea armamentului şi muniţiilor, respectând în mod
magistral prevederile Decretului nr. 367 cu privire la regimul armelor, muniţiilor şi
a materialelor explozibile, denotă înaltul grad de pregătire militară şi legislativă a
acestora, la care, procurorii militari şi-au adus o contribuţie esenţială.
Maculatura la care am făcut referire mai sus reprezintă o lucrare tipică de
manipulare psihologică a maselor pentru denaturarea faptelor şi evenimentelor,
pentru discriminarea instituţiilor şi persoanelor şi pentru ascunderea adevărului, iar
autorul ei, un slujbaş slugarnic, un mercenar, unul care, pentru a-şi satisface unele
interese personale şi de grup, şi-a încovoiat coloana vertebrală precum a milogului
aflat la poarta cimitirului – ruşine.
Eram să omit un lucru esenţial. Individul, după ce i s-a dat brânci din
procuratura militară, s-a cuibărit, unde credeţi ? În avocatură, acolo unde, aşa cum
chiar el spune – se plăteşte regeşte.
Autorul maculaturii este lovit şi de sindromul – Securităţii. Boală grea, greu
vindecabilă nu doar pentru generalul magistrat Ioan Dan.
Despre acestea şi despre multe altele, într-un număr viitor.
Gl.bg.(r) Vasile Mihalache
140
TEMERITATEA UNEI ALTFEL DE ANALIZE A TIMPULUI TRECUT
Notă de lectură: Pe marginea cărţii lui Ion Râmbu, Coşmarul vieţii mele - Memorii,
Editura Nora, 2013
Am şi eu temeritatea de a spune că prin această carte Ion Râmbu sparge
tiparele lucrărilor de gen apărute după 1990 în care, mulţi dintre autori îşi
construiesc piedestale pentru posibile statui ridicate disidenţei lor de altădată,
nedeclarată manifestată atunci, clamată însă acum cu insolenţa trişorului rămas
ascuns în tranşee pe timpul bătăliei, dar prezent cu indecenţă la decernarea
medaliilor pentru învingători.
Curajos, onest şi lucid , Ion Râmbu face o analiză temerară comunismului –
propunere nefericită făcută de istorie lumii printr-un adevărat raport de conştiinţă
adresat ţării sale pentru cei 34 de ani în care a trăit şi muncit exemplar în condiţiile
date de experimentul istoric al epocii la care şi România a fost supusă fără voia sa.
Dar cel mai mult impresionează în această carte sinceritatea cu care autorul
prezintă faptele, evenimentele şi oamenii, buni sau răi, cu care a venit în contact dea lungul carierei sale încărcată de responsabilităţi majore. Nu lasă să se întrevadă
nicio urmă de nostalgie romanţioasă, de patimă, de revanşă sau prezervare sieşi a
meritelor pentru realizările colectivităţilor sau instituţiilor pe care le-a condus.
Atunci însă când relevă răul de orice fel, doctrinar, instituţional, managerial sau de
comportament indivitual este tăios, scurt şi precis ca un chirurg, nu se pierde în
detalii nesemnificative.
Iată câteva exemple pentru a demonstra cele spuse mai sus.
Pe coperta a IV-a autorul scrie: „În această carte mi-am adunat gândurile
pentru a-mi prezenta viaţa şi activitatea desfăşurată în două domenii: industria
lemnului şi diplomaţie. În industria lemnului mi-am început activitatea după
absolvirea facultăţii de profil în 1956, ocupând funcţii de conducere până la finele
anului 1979, când am fost transferat la Ministerul de Externe. De aici am fost trimis
ambasador în Republica Federală Germania, unde am reprezentat cu succes
interesele ţării până la finele anului 1986, când, din motive personale, am revenit în
ţară la cerere”. Concis, fără emfază, fără superlative.
S-a vorbit şi se mai vorbeşte încă, destul de apăsat, despre frivolitatea,
fripturismul sau obsesia căpătuielii manifestate în rândul reprezentanţilor
nomenclaturii politice şi administrative de altădată. Fără a nega ce-a fost sau a
compara speculativ ce se crede că a fost ieri, cu ceea ce este astăzi în acest plan de
exprimare a reprezentanţilor puterii, la pag. 69 a cărţii autorul ne mărturiseşte
aşa...în treacăt, un sfat primit de la superiorul său:
141
„Încă de la instalarea mea ca adjunct al ministrului Mihai Suder, acesta mi-a
recomandat ca în vizitele sau controalele mele în teritoriu de trei lucruri să ţin
seama :
1. să dorm şi să iau masa numai la cantinele organelor judeţene, care
aveau şi locuri de cazare;
2. să evit restaurantele sau hotelurile;
3. să informez organele de partid despre scopul vizitelor şi să cer şi
părerea lor. ...Dacă eram în tranzit printr-un judeţ puteam să iau masa
de prânz şi la restaurant, dar fără băutură”. ...şi trece mai departe fără a
comenta cerinţele draconice de comportament ale sistemului, dar nici
nu trece cu vederea ceea ce nu poate fi ocolit şi la pag. 70 ne descrie
următorul fapt:
„A doua zi, pe la ora nouă, mă anunţ la Suder. Mă cheamă , îi relatez totul;
tace... şi la un moment dat mă întreabă: „Ce ai căutat tu la Cluj la ora 23,00 la
hotel, nu aveai unde să dormi şi să mănânci?” „Tovarăşe ministru, am ajuns la ora
22-22,30 când totul era închis, ce era să fac? Să dorm în ger afară? Am mâncat cu
şoferul ceva sumar şi ne-am culcat”. Şi, ca pentru sine, adaugă „ Încă odată Suder
avea dreptate, eram supravegheat pas cu pas”.
Iată un alt exemplu prezentat de autor ca un fapt divers, dar semnificativ
pentru modul în care Ion Râmbu, conducător al unei mari întreprinderi de stat, la
numai 29 de ani ai săi, înţelegea să evite risipa în cheltuirea banului public. Despre
ce este vorba. In mai 1961 urma ca Gheroghiu-Dej, Chivu Stoica şi secretarul
general al P.C. din Cehoslovacia, Novotny să facă o vizită la Combinatul de
prelucrare a lemnului Brăila, având în protocol şi servirea mesei de prânz. Nu se
ştie din ce motive oaspeţii au decis că vor servi prânzul la următorul pas al vizitei
- la Chişcani. Oaspeţii au plecat, dar bucatele ? Care va fi destinul lor ? Aflăm la
pag. 38.
Contabilul şef al Combinatului zice :„Tovarăşe director ,să mâncăm, că ne
este foame şi totul se strică”. „Nu, nea Petrică, vindem totul la bufet, şi reţii
documentele de vânzare, am să cumpăr şi eu de acolo”...peste trei zile vine de la
Galaţi Garda financiară, interesându-se de cheltuielile făcute... Prezentându-le
facturile, întreabă „dar masa”? „Uite, ne-a costat 30.000 lei, am vândut totul la
bufet şi am recuperat 28.000 lei...”Peste câteva zile mă întâlnesc cu directorul de la
Chişcani şi îmi spune că nici la ei nu au luat masa, dar ei au mâncat-o şi le-au
imputat-o...” Aşa o fi şi azi ?
Când este vorba însă de succesele industriei lemnului în România, la care
Domnia Sa a avut o contribuţie esenţială, preferă să lase în seama altora să le
evidenţieze, aşa cum se întâmplă prin preluarea integrală a alocuţiunii rostită la 30
noiembrie 1977 la Bucureşti de ministrul Christian Pineau cu prilejul acordării
142
„Premiului de promovare internaţional Exportul de mobilă - industrializarea
lemnului, întreprinderii „Tehnoforestexport” din România din care reţinem doar un
pasaj :
„România deţine locul 4 în Europa în ceea ce priveşte resursele forestiere
şi locul 6 în lume la exportul de mobilă. În diferitele faze ale producţiei şi utilizării
lemnului lucrează 330.00 muncitori, funcţionari şi tehnicieni. Dacă se
comparăîntinderea teritoriuluişi mărimea populaţiei cu cele ale ţărilor concurente,
România se situiază pe primul loc în lume în producţia mondială” : Întreb şi de
această dată: Acum cum stăm ? Şi de ce ?
Anii petrecuţi ca ambasador al României în R.F.G. îl reconfirmă pe Ion
Râmbu, ca omul consacrat muncii fără menajamente, dusă cu competenţă şi
responsabilitate faţă de interesele ţării sale. De pildă, în perioada mandatului său la
Bonn, aproape şapte ani, ONT „Carpaţi” avea contracte încheiate cu cele mai mari
trusturi de turism din R.F.G. : TUI, ITS şi Nekerman, per total, cele trei firme
auadus per sezon în România minim 260.000 de turişti şi maxim 360.000, în afară
de cei 60-80.000 turişti din R.D.G. (pag.167)
Autorul ne prezintă cu evidentă calificare şi forţă persuasivă date analitice
despre Germania acelor ani ca arie geografică, ca stat şi ca jucător politic major în
Europa şi în lume . Iată doar un pasaj din această carte:
„ Personal, rămân fascinat de istoria, cultura, arta, educaţia şi aspiraţia
continuă spre progres a acestui popor, marcat de provocări şi neşansă. Ambiţios şi
tenace îşi demonstrează neobosit puterea de muncă şi capacitatea de a trage după
sine Europa”. (pag. 221).
Remarcabile sunt şi schiţele de portret ale unora dintre şefii sau
colaboratorii săi. Iată câteva exemple:
- Ministrul Suder :„Era o fire dură, dar omenos, nu tolera bârfa, calomniile şi
nici incompetenţa...”
- Vasile Patilineţ „era un om sadic, nu avea încedere în nimeni decât în
oamenii pe care îi adusese el ...Faţă de Ceuşescu avea o frică pe care nu şi-o putea
ascunde. De multe ori când era chemat la telefon de şeful de cabinet al lui
Ceauşescu şi i se făcea legătura sărea reflex în picioare”
- „În minister, Virgil Trofin s-a comportat excepţional de omenos şi
condescendent, cu o decenţă şi o eleganţă neaşteptate”.
- „Ludovic Fazekaş era un tip unsuros, cum se spune, cu toată lumea
zâmbăreţ, jovial, dar nu ştiai ce gândeşte. La orice problemă ce i se prezenta pentru
o decizie avea o frază stereotip:„ eu asta nu înţeleg”.
- „Valentin Ceauşescu... venea permanent în R.F.G...cu o bursă de la
Universitatea din Tübingen...Niciodată nu a cerut nimic de la oficiul diplomatic...îl
143
mai vizitam pe Valentin Ceauşescu acasă, constatând că îşi pregătea singur
mâncarea...”
- „Ştefan Andrei...mi-a fost un exemplu personal, un dascăl care m-a
îndrumat mereu spunându-mi că regimurile politice sunt trecătoare, popoarele
rămân”.
În carte întâlnim şi durerea manifestă a omului care în întreaga sa viaţă
activă, trăită pe celălalt mal al istoriei noastre recente, nu a slujit alt interes decât
pe cel general al ţării sale. Şi a făcut-o cu ardoarea omului care a ştiut şi a fost în
stare să facă diferenţa între vremelnicia regimultui politic şi statornicia poporului
din care s-a născut. (vezi pag.272-288, n.a.)
Şi, cu toate nădufurile sale, acest constructor de industrie trainică în
România a găsit resursa sufletească necesară pentru a adresa urmaşilor săi
îndemnul „ Perseveraţi ! Nu cedaţi ! Ţineţi la calitate ! Respectaţi angajamentele
externe ! Dacă apar probleme de termene, preveniţi-vă clienţii ! Păstraţi prestigiul
mobilei româneşti câştigat cu greu!” Un adevărat testament al unui patriot
legitimat de munca sa şi nu de conjuncturi politicianiste.
Cartea aceasta se constituie într-o mărturie-document, într-un adevărat
manual de recuperare a unui segment din istoria noastră recentă –segment
„pierdut”, uitat, anulat şi repudiat încă de prea mulţi. Şi pe nedrept. Şi neproductiv
pentru istoria noastră în curgerea ei neîntreruptă.
Nu rezist tentaţiei de a încheia această notă de lectură cu un motto
consemnat de autor la pag. 289.
„ Singurii noştri duşmani pe lume sunt prostia, întunecimea de minte şi
hoţia”. (Th. Carlye – Muncă şi sinceritate)
Ion Pavel
144
Din galeria faimoșilor patrioți români
O VOCE A EXILULUI ‒ ION RAȚIU
Fruntașul național-țărănist Ion Rațiu s-a considerat și într-adevăr a fost un
om politic democrat, în adevăratul sens al cuvântului, până în ultima clipă a vieții
sale. Dar și un veritabil patriot, lucru dovedit prin fapte.
L-am cunoscut la Londra, unde am lucrat în
cadrul ambasadei române ca atașat de presă (19711977), iar el își avea domiciliul și își desfășura
activitatea ca om de afaceri și de presă.
Deși nu ne-am întâlnit prea des, iar atunci
când acest lucru a avut loc a fost cu totul întâmplător,
totuși între noi a existat o confruntare permanentă, un
duel invizibil din care, recunosc, el a ieșit învingător.
Și când spun "noi" am în vedere nu numai persoana
mea, ci întregul colectiv al ambasadei și tot sistemul
pe care-l reprezentam.
Știam unul de altul, dar nici unul dintre noi n-a avut inițiativa organizării
unei întrevederi. El pentru că nu dorea acest lucru, iar eu pentru că nu aveam
dezlegare de la București în acest sens. Prin natura activității noastre însă am avut
șansa de a ne întâlni la recepții, conferințe de presă, vernisaje de expoziții și alte
diverse acțiuni diplomatice. Rațiu nu ocolea rarele și întâmplătoarele contacte cu
oficialii români, dar nici nu le căuta. Întotdeauna se comporta ca un adevărat
gentleman.
Pentru ca lucrurile să fie înțelese cât mai bine, mai ales de cei ce sunt mai
puțini familiarizați cu aspectele ce țin de viața politică în ansamblul ei, cu statutul
pe care Ion Rațiu îl avea în Marea Britanie, dar și cu disputele care au existat între
el și Puterea de la București, voi prezenta mai întâi câteva elemente de bază din
biografia acestui om, care timp de câteva decenii a împletit în chip magistral lupta
politică cu afacerile și o susținută activitate în domeniul presei.
Ion Rațiu s-a născut la 6 iunie 1917 în orașul Turda, județul Cluj. Studii:
liceele "Regele Ferdinand", Turda și "Gheorghe Barițiu", Cluj-Napoca (1927-1934),
Facultatea de Drept, Cluj-Napoca (1934-1938); master în științe economice și
doctor în științe politice la Cambridge, Marea Britanie (din 1943). Activitatea
profesională și-a început-o ca avocat stagiar la un cabinet de avocatură din Londra
(1938-1939). Timp de un an de zile (1940) a lucrat ca diurnist la Legația română din
Marea Britanie. Plăcându-i jurnalismul, a început să lucreze și ca ziarist, colaborator
extern, la postul de radio BBC (septembrie 1940-1951).
145
În perioada de după război, tulbure din punct de vedere politic, Rațiu a
oscilat: să revină în țară sau să rămână la Londra? Sfătuit probabil de prieteni și
cunoscuți, în cele din urmă tânărul plecat din Turda a ales exilul în Marea Britanie.
Pentru un timp a lucrat ca jurist la mai multe societăți comerciale. În paralel cu
activitatea juridică, Ion Rațiu a continuat să se preocupe de ziaristică, dovedind pe
parcurs că aceasta era una din pasiunile sale. Chiar un hobby la care nu a renunțat
niciodată. Așa se face că, încă din 1945, a devenit membru al Asociației Presei
Străine din Londra. Mai târziu a fost președinte executiv (1953-1985) și președinte
de onoare (din 1985) al Federației Internaționale a Jurnaliștilor Liberi.
Spirit întreprinzător și cunoscând deja unele aspecte din lumea afacerilor,
Ion Rațiu înființează propria sa companie, care s-a numit "J.R.Shipping Co.Ltd", el
fiind fondator și administrator delegat al liniei de vapoare "Regent Line" pentru
transporturile lunare între Europa (zona de nord) și Statele Unite. Implicarea sa în
afaceri nu i-a redus apetitul pentru ziaristică, mai ales că de la o vreme s-a angajat și
în programe culturale pe care le populariza prin presă.
Nici activitatea sa politică nu a avut de suferit, „Nenea Iancu”, cum îi
spuneau mulți dintre prietenii săi apropiați, fiind inițiatorul și organizatorul multor
acțiuni care vizau, pe de o parte, întărirea unității oamenilor politici aflați în afara
țării, iar, pe de altă parte, condamnarea regimului politic din România.
A înființat Asociația Culturală a Românilor din Marea Britanie - "Arcodia",
fiind ales ca președinte al acesteia. Recunoscându-i-se spiritul dezvoltat de inițiativă
și capacitatea de organizare, o perioadă de timp Rațiu a fost ales președinte al
Uniunii Mondiale a Românilor Liberi.
Într-adevăr, se pare că atâta timp cât s-a aflat în exil, Ion Rațiu a fost
călăuzit de trei idei de care nu s-a dezis niciodată: că este român și, ca atare, trebuie
să facă tot ce-i stă în putință pentru a ajuta România; că Partidul Național Țărănesc
(PNȚ) este formațiunea politică cea mai potrivită pentru România și, în fine, că pe
meleagurile românești, pe care ar fi vrut să le revadă cuprinse cât mai repede în
granițele României Mari, trebuie să domnească democrația. Adevărata democrație.
El a urât fără rezerve ideologia comunistă, trăind toată viața ca un mare și autentic
democrat. Nu a făcut niciodată compromisuri politice, mai ales față de Moscova..
Cu mijloacele de care dispunea, „Nenea Iancu” a încercat să lupte împotriva
regimului instaurat în România după cel de al Doilea Război Mondial. În toate
acțiunile sale anticomuniste, țintele sale preferate au fost liderii comuniști de la
București, începând cu Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.
Fiind nu numai om politic, ci și ziarist cu experiență, dispunând totodată de
mijloacele materiale absolut necesare pentru a-și arăta dezacordul față de ce se
întâmpla în România, Rațiu s-a folosit, în primul rând, de presă. Uneori și de radio,
dar presa scrisă a fost principala sa armă împotriva sistemului politic existent în
146
România.
Una dintre cele mai cunoscute publicații ale sale a fost ziarul "Românul
Liber", care a început să fie scos pe piață în 1985. Înainte de aceasta, prin anii '70,
când eu mă aflam la Londra, „Nenea Iancu” și cei care-l ajutau tipăreau și difuzau
trei foi colorate (roșu, galben și albastru) de dimensiuni A4. Erau scrise la mașină,
apoi multiplicate și difuzate nouă la ambasadă, dar și altor organe de presă britanice,
instituții etc. Conținutul acestora era axat în special pe evenimentele din țară,
însoțite de observații și critici uneori foarte violente la adresa guvernului de la
București și a liderilor politici din țara noastră. De multe ori prezenta câte un citat
din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu, pe care redactorii lui Ion Rațiu le analizau și
le interpretau scoțând în evidență caracterul nedemocratic al politicii ce se promova
în România.
Personal, nici astăzi nu cred că tipăriturile lui „Nenea Iancu” aveau vreun
efect asupra opiniei publice sau printre oficialitățile britanice. Nu pentru că aveau
un conținut slab, neconvingător, ci din alte motive, mult mai întemeiate și demne de
reținut. În primul rând, pentru că la vremea aceea relațiile oficiale bilaterale
româno-britanice erau foarte bune, progresau. Atât pe linie politică, dar mai ales în
domeniul economic (schimburi comerciale, cooperare industrială, societăți mixte
precum Arcode Ltd. și Anglo-Romanian Bank, care funcționa în vestitul centru
financiar londonez City).
Dintre acțiunile politice, reamintesc vizitele la București a doi foarte
importanți oameni politici conservatori (Julian Amery și Margaret Thatcher), urmate
apoi de sosirea, tot la București, a premierului laburist Harold Wilson. După
întrevederile cu Ceaușescu, toți au făcut declarații elogioase la adresa acestuia și a
politicii pe care o promova. Așa se face că un timp acțiunile de protest ale lui Rațiu
nu aveau prea mare efect asupra opiniei publice britanice. La aceasta cred că a
contribuit și atitudinea liderilor politici americani care-l curtau și preamăreau pe
președintele român într-un mod cu totul neașteptat. Unii, sosiți la București, s-au
prins în horă, alții l-au invitat în Statele Unite, tratându-l cu toate onorurile.
Cum să mai aibă Rațiu succes în acțiunile sale protestatare și demascatoare
când liderii politici britanici și americani dădeau mâna cu Ceaușescu, îi cântau
osanale și îl ridicau în slăvi, tot așa cum o făceau cei de la București? Cine a
urmărit evenimentele de mai târziu știu ce-a fost în spatele acestor "susțineri".
Numai Ion Rațiu, ziaristul și omul politic așa cum a fost, nu s-a lăsat păcălit
niciodată. El a continuat să-l atace ori de câte ori a avut prilejul. A scris articole și a
publicat cărți în care încerca să arate cum stau, cu adevărat, lucrurile în România
din punct de vedere social, economic și politic. Nu-i era greu s-o facă întrucât avea
surse de informare suficiente.
Rațiu ne-a arătat de multe ori că își iubește țara și poporul din care se trage.
147
Visa, ca toți bunii români, la recâștigarea teritoriilor pierdute - Bucovina de Nord,
Ținutul Herța și Basarabia. Întotdeauna când se apropiau momente din istoria
acestor provincii românești care trebuiau comemorate sau marcate într-un fel, Rațiu,
folosindu-se de intermediari, se adresa ambasadei noastre solicitând date și
materiale documentare, eventuale noutăți de arhivă pentru a le prezenta în
publicațiile sale sau în alte ziare.
În ciuda destinderii înregistrate la un moment dat pe plan intern și în
relațiile externe, Rațiu a evitat să revină în țară. A făcut-o numai după ce, în urma
evenimentelor din decembrie 1989, lucrurile s-au liniștit și s-au așezat cât de cât.
Până atunci, țărănistul născut la Turda, care declara că este descendent al familiei
Ioan Rațiu (1828-1902), unul dintre întemeietorii Partidului Național Român din
Transilvania, a evitat să vină în România. După cum vom vedea, „Nenea Iancu” a
refuzat chiar să pună piciorul în ambasada română de la Londra, deși fusese invitat
mai mereu.
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, șeful oficiului i-a cerut lui Ion Rațiu
o întrevedere. Sunt sigur că pentru aceasta exista o aprobare de la București. Poate
chiar de acolo a și pornit inițiativa de a se lua legătura cu el într-o formă organizată.
Un asemenea om putea fi valoros în preocuparea noastră de a tempera exilul.
Acțiunea însă nu s-a realizat, întrucât "exilatul" n-a acceptat invitația de a veni la
ambasadă sau la o masă care urma să se organizeze la Belgrave Square, unde
ambasadorul își avea reședința. Se preconizase o întâlnire în doi. Acestea erau
condițiile noastre, tentativă eșuată întrucât ambasadorul, la rândul său, nu avea
dezlegare de a-l vizita pe Rațiu sau de a se întâlni cu el pe "teren neutru", respectiv
undeva în oraș, la un restaurant sau club, așa cum propunea acesta.
Hotărât în demersurile sale anticeaușiste, Ion Rațiu a acționat în acest sens
ori de câte ori s-a ivit prilejul. De pildă, cu câteva zile înainte de 12 iunie 1975,
când cuplul Ceaușescu urma să facă o escală la Londra, se primiseră la ambasadă
informații din care rezulta că Rațiu, în fruntea unui grup de protestatari români aflați
în exil, "ne va face necazuri". Înarmați cu banere și pregătiți cu lozinci, protestatarii
urmau să se posteze undeva pe traseu pentru a-i arăta lui Ceaușescu că nu este iubit
de toată lumea, așa cum credea el și i se spunea de către "ciracii" săi de la București.
Nu cunosc din ce motive acțiunea n-a mai avut loc.
Mai târziu însă, în 1978, când Ceaușescu a efectuat vizita de stat în Marea
Britanie la invitația reginei, „Nenea Iancu” iar s-a agitat, organizând grupuri de
protestatari. Atunci, deși mai activ și hotărât ca niciodată să arate "geniului din
Carpați" că nu toată lumea îi agreează politica ce-o promovează, Rațiu a fost bruiat
chiar de englezi. Grupul său de protestatari, cu banere și lozinci, s-a instalat undeva
pe traseul pe care Ceaușescu urma să fie dus cu caleașca regală la regină.
La cererea oamenilor noștri însărcinați cu buna desfășurare a vizitei, forțele
148
de ordine britanice au aranjat lucrurile în așa fel încât, în momentul când caleașca în
care se afla Ceaușescu s-a apropiat de grupul lui Rațiu, un autobuz supraetajat
folosit în transportul londonez s-a postat în fața acestuia, eclipsându-i astfel pe
protestatari cu tot ce aveau asupra lor. În momentul acela englezii erau receptivi la
multe cereri din partea noastră. Până când și Regina Elisabeta a II-a i-a făcut lui
Ceaușescu favorul de a-l primi la palat în costum cu cravată și nu în frac, așa cum,
obligatoriu, cerea ceremonialul de la Buckingham Palace.
Revenind la ziaristul și omul politic protestatar Ion Rațiu, trebuie să spun că
am mai avut ocazia de a mă confrunta cu el. Tot ca urmare a unei acțiuni
anticomuniste și anticeaușiste a sa. Mărturisesc că și atunci acesta m-a învins, deși
eu aveam în spate un întreg aparat și sistem. Iată despre ce a fost vorba.
Ion Rațiu continua să scrie cărți. În 1976 sau 1977, din țară s-a primit o
telegramă în care se arăta că acesta urma să dea la tipar o nouă "porcărie", o carte în
care prezenta "deformat și tendențios" situația social-politică din România. Ținta sa
principală o constituia, ca de obicei, președintele țării. Autorul, Rațiu, aștepta însă o
prefață pe care se angajase s-o întocmească și să o semneze un amic de-al său,
lordul "X". De la București ni se cerea să-l contactăm pe lordul respectiv și să-l
convingem că nu-i bine să dea curs solicitării lui Rațiu, întrucât cartea acestuia este
plină de neadevăruri etc etc.
După o scurtă analiză a situației în care ne aflam, misiunea de a lua legătura
cu lordul "X" și de a-l convinge să se abțină de la semnarea prefeței solicitate, mi-a
fost încredințată mie. Într-un fel, era firesc, eu eram atașatul de presă al ambasadei
României la Londra. Deși treaba aceasta putea să o facă și atașatul cultural pentru că
era vorba de apariția unei cărți despre România.
Am început să mă pregătesc pentru întâlnirea cu lordul "X", prietenul lui
Rațiu. În ambasadă nimeni nu auzise de el. În cele din urmă l-am identificat și am
stabilit, prin telefon. o întrevedere cu el. M-a invitat la el acasă, lucru pe care l-am
acceptat. Îi spusesem de la bun început cine sunt și că doresc să-l consult într-o
chestiune ce vizează bunele relații dintre Marea Britanie și România. Stârnindu-i
probabil curiozitatea, n-am întâmpinat nicio dificultate în stabilirea întâlnirii cu el.
Eram bucuros întrucât, de obicei, asemenea oameni nu acceptă prea ușor astfel de
întâlniri. Mai întâi te descoase bine cu privire la persoana ta, apoi vrea să știe cât
mai exact ce dorești, cine te recomandă etc. În final, te roagă să revii cu un telefon
după câteva zile sau îți spune că vei fi căutat. De regulă, această ultimă variantă
înseamnă că trebuie să-ți iei adio, că nu mai există nicio șansă de a-l contacta, cu
atât mai puțin de a-l întâlni. Eu, de data aceasta, am avut noroc: lordul m-a primit
chiar în după amiaza zilei în care l-am sunat.
Lordul locuia undeva în centrul Londrei, într-o casă construită în stil vechi
care nu atrăgea cu nimic atenția. Am presupus că este una din locuințele sale,
149
probabil cea destinată rezolvării problemelor ce-i revin ca membru în Camera
Lorzilor. În interior n-am observat nimic ieșit din comun. Simplitatea a tot ce mă
înconjura acolo contrasta vizibil, mă gândeam eu, cu rangul și titlul său. Nu mă
miram însă, întrucât mai avusesem ocazia să fiu invitat ca oaspete de către englezi
cu rang înalt, inclusiv de membri ai parlamentului.
Singurul lucru care l-am remarcat și reținut l-a constituit serviciul de ceai
pus pe o măsuță joasă, precum și maniera în care el personal m-a tratat: cu multă
curtoazie și amabilitate, aproape prietenește. Eu mă așteptasem să dau peste un
scorțos și distant care să-mi pună o mulțime de întrebări, vorbindu-mi pe un ton de
superioritate, deranjant și jignitor. Nimic din toate acestea. Din contră, așa cum deja
am spus, proaspăta mea cunoștință, prin felul cum m-a primit și a vorbit, a făcut să
mă simt lejer, degajat.
Spunându-i motivele pentru care l-am deranjat, cerându-mi scuze pentru
aceasta, dar și mulțumindu-i încă o dată că m-a primit, lordul mi-a confirmat tot ce
știam în legătură cu "intențiile literare" ale lui Ion Rațiu, inclusiv faptul că îi ceruse
o "prefață". Mi-a subliniat că sunt vechi prieteni, că citise cartea și că "prefața" era
aproape gata. El însă nu găsise nimic "spectaculos" în cartea citită; se înscrie pe
linia celor despre care Rațiu i-a vorbit de nenumărate ori. Este "punctul său de
vedere", a zis lordul. "Este și firesc să nu coincidă cu al domnului Ceaușescu; unul
trăiește într-o țară democrată, iar celălalt într-o țară comunistă. Nu văd care-i
problema".
Auzindu-l spunând așa ceva, am replicat imediat: "Știți, tocmai aici este
problema. Domnul Rațiu scrie despre România și ce se întâmplă acolo pe plan
social, economic și politic, dar dânsul n-a mai fost pe acolo de zeci de ani. Ce
pretinde că știe și scrie în cartea sa sunt lucruri auzite, nu văzute și studiate la fața
locului; s-a folosit de surse incompetente, tendențioase, răuvoitoare".
Din câte i-am spus eu, interlocutorul meu s-a oprit asupra unui lucru, care
mi-a făcut impresia că l-a cam descumpănit. "Chiar așa, amicul Rațiu nu s-a mai
întors în România niciodată de când a plecat? Asta a fost cam prin anii '40, nu?"
Confirmându-i și subliniindu-i încă o dată că, într-adevăr, așa stau lucrurile, lordul a
spus: "Dacă-i așa, atunci nu-i bine. Aici este o problemă! Cum să scrii ceva de genul
celor prezentate de domnul Rațiu, dacă nu cunoști, dacă nu ai studiat situația la fața
locului?" Întrebarea sa retorică mi-a dat posibilitatea să continui, spunând că în
România alta-i situația etc. etc. În cele din urmă, gazda mi-a spus că, dacă așa stau
lucurile, va mai reflecta..., va discuta cu prietenul său și m-a asigurat că va lua
hotărârea cea mai bună. "The best decision".
Am plecat convins în bună măsură, în proporție de 80-90%, că lordul
proaspăt întâlnit nu va mai semna nicio prefață pentru cărțile "defăimătoare" pe care
Ion Rațiu le scrie la adresa lui Ceaușescu și a regimului socialist din România. Cu
150
această concluzie l-am informat și pe ambasador. După câteva săptămâni, însă,
aveam să constat că m-am înșelat. Cartea cu pricina a fost tipărită. Pot spune, deci,
că din duelul invizibil și nedeclarat pe care l-am avut cu Ion Rațiu, acesta iar a ieșit
învingător.
Reamintesc: ca urmare a evenimentelor din decembrie '89, Ion Rațiu a
revenit în România. Exilul său politic în Marea Britanie (septembrie 1940-ianuarie
1990) s-a încheiat. Sosit în țară s-a implicat în activitatea politică cu toată forța de
care dispunea. A ajutat la renașterea PNȚ-ului, iar în mai 1990 a candidat la funcția
de președinte al României. N-a avut succesul pe care-l spera (4,29% din voturile
exprimate, locul III, după Ion Iliescu și Radu Cîmpeanu). Pasiunea pentru ziaristică
nu l-a părăsit însă nici după ce a revenit în România. În 1991 a pus bazele ziarului
"Cotidianul", iar în 1993 a devenit co-editor la revista "România Literară". În 1999
s-a îmbolnăvit și s-a retras la Londra pentru tratament. N-a mai rezistat. A decedat la
11 ianuarie 2000.
Ion Rațiu a fost un om politic și un ziarist de talie internațională. A lăsat în
urma sa nenumărate articole de presă, eseuri și cărți. De asemenea, o fundație "Fundația Ion Rațiu" - care sprijină financiar și promovează cultura prin diverse
mijloace, în special prin acordarea de burse tinerilor talentați. O filială a acestei
fundații funcționează la Turda, orașul său de baștină, sub conducerea unuia din cei
doi fii ai săi.
Vasile Dumitru - Fulger
151
REGALITATEA ŞI ACADEMIA
Ce legătură există în România între Regalitate şi Academie? Una foarte
strânsă. Ne convinge de acest lucru şi un excelent volum apărut recent sub titlul
Academia Română şi Casa Regală a României. Două destine paralele (18661947/1948). Un destin paralel a însoţit existenţa unei dinastii şi cea a unei societăţi
savante, subliniază în Prefaţă E.S. academician Dan Berindei, vicepreşedinte al
Academiei Române: Începând cu domnitorul Carol I în 1867, monarhii care s-au
succedat la cârma înaltei instituţii şi-au manifestat necontenit şi au căutat să
sprijine lucrările Academiei Române...
Cei 80 de ani de fiinţare a monarhiei în
România au fost o perioadă de progres
şi afirmare pentru ţară, dar şi pentru
Academia Română.
Un amplu studiu introductiv,
semnat de acad. Ion Păun Otiman, pune
în temă cititorul cu principalele
dimensiuni ale relaţiei dintre Dinastie şi
Academia Română, suprema instituţie
de cultură şi de ştiinţă a ţării. În 1906,
când România sărbătorea 40 de ani de la
urcarea pe tron a lui Carol I şi, totodată,
de la înfiinţarea Academiei, preşedintele
acesteia, Ioan Kalinderu, sublinia
patriotismul care a călăuzit în
permanenţă conduita înaltului for,
contribuind la transformarea şi la
adâncirea istoriei, ridicând sentimentul
iubirii de neam, al iubirii strămoşilor,
îndeplinind cu sfinţenie datoria de păstrătoare a cultului memoriei bărbaţilor mari
ai României.
După o instructivă prezentare, de către doamna dr. Dorina N. Rusu, a
reprezentanţilor Casei Regale a României în cele opt decenii de existenţă, în volum
sunt reproduse, în ordine cronologică, cuvântări ale suveranilor României rostite în
Academia Română, precum şi ale membrilor Academiei despre suveranii ţării.
Textele aduse în atenţia cititorului impresionează prin simţămintele de profund
patriotism şi de responsabilitate faţă de destinele ţării ale suveranilor români şi,
deopotrivă ale membrilor Academiei Române.
152
MOZAIC CULTURAL
În 1919, de pildă, la scurt timp după Marea Unire, regele Ferdinand I
elogia rodnicia activităţii Academiei Române de păzitoare credincioasă a limbii şi a
culturii naţionale, care ne-a condus, prin vitejia ostaşului român, la sfărâmarea
graniţelor vitrege dintre fraţi şi la întregirea statului român în hotarele sale fireşti
până la marginile graiului românesc.
În 1921, când se împlineau 100 de ani de la moartea lui Tudor
Vladimirescu, acelaşi fericit rege întregitor de ţară, Ferdinand I, se adresa
Academiei Române cu o scrisoare în care menţiona: Mişcarea lui Tudor a fost o
izbucnire a setei de dreptate a poporului român... Paharul suferinţii se umpluse şi
Tudor a fost omul care a scos strigătul de alarmă, pornind la lupta mântuitoare. Cu
Tudor începe o epocă nouă a redeşteptării naţionale...
În 1923, principele moştenitor Carol se adresa şi el membrilor Academiei
Române, în cadrul unei şedinţe solemne, expunând unul din crezurile care i-au
ghidat acţiunile viitoare: Importul culturilor de peste hotare trebuie să fie numai un
îndemn şi o pildă...; scheletul şi carnea culturii noastre trebuie să fie ale ţării
noastre. Şi neamul nostru are o aşa bogăţie culturală încât se poate face... Nu
astăzi, mâine poate, poimâine sigur.
Volumul din care am reprodus câteva secvenţe a fost lansat în Aula
Academiei Române la 10 mai 2013, beneficiind de o participare reprezentativă şi de
o prezentare atotcuprinzătoare din partea ilustrului istoric Dinu C.Giurescu, membru
al Academiei Române.
Ioan C. Popa
153
„LIMBA ROMÂNĂ ESTE PATRIA MEA”
În primăvara aceasta, cel pe care mulţi l-au numit al doilea geniu al
poeziei româneşti, după Eminescu, ar fi împlinit 80 de ani. Prezenţa sa vie în
cultura română de astăzi, o cultură cu mulţi impostori
şi cu valori răsturnate, contestate sau deturnate din
matricea lor naţională firească, ar fi însemnat enorm
pentru România. Pentru neuitare, în memoria acestui
mare poet şi patriot, publicăm medalionul de mai jos,
scris de prietenul şi colaboratorul revistei noastre, dl.
Prof.dr. Mihai Miron. (Red.)
Motto : „ Mi se face somn de frumuseţe
Şi moarte de sublim ...”
LINIŞTEA DE DUPĂ MIT
Oare de ce am ales aceste două versuri şi titlul unei poezii ca să scriu despre
Nichita Stănescu ? Poate pentru că noi toţi , acum la 30 de ani de când ne-am luat
rămas bun de la el , îi simţim prezenţa în mitul pe care i l-am construit , dar şi
trăim intens nevoia de Nichita , de sublim . Suntem ca într-un somn cu vise
frumoase , cu vise despre Nichita viu , solar , zâmbind către „ bătrâne , ce dor mi-a
fost de tine” , desenând şi scriind dedicaţii pentru prieteni vechi şi cunoştinţe
întâmplătoare pe care tocmai şi le-a făcut vasali pe viaţă cu felul lui de a fi amical ,
generos , magnific .
Ce ştim despre naşterea lui Nichita ? Iată cum se destăinuie el :
„ Nu,nu,nu
strigă în dureri mama mea,născându-mă
nu,nu,nu
strigă ea născându-mă;viaţa nu e pentru ucidere
viaţa nu e pentru ucidere.
Soldatul năduşit zise:
- Ce sânge,cât de mult de sânge
şi ce miros şi ce strigăt
dă femeia când naşte
şi fără de nevoinţa glonţului,154
MOZAIC CULTURAL
aceste zise soldatul năduşit,
azvârlind cu pistolul său
după un fluture.” ( mama mea şi soldatul ei )
Nichita Hristea N. Stănescu ( prenume alese după cei doi bunici Hristea
prahoveanul , negustor din partea tatălui şi Nikita , ofiţerul rus , universitar refugiat
în România cu familia după „marea revoluţie” bolşevică), Nini după alintul
părinţilor , s-a născut la Ploieşti la 31 martie (luna a 3-a!) 1933 . După o copilărie
fericită înaintea războiului , umbrele morţii de sus , bombardamentele excesive de
deasupra oraşului l-au înnegurat oarecum pe adolescentul definit citadin, dar cu vise
silvane din excursiile făcute :
„Locomotive vechi , terasamente , greieri străbăteau
copilăria mea de Ah şi Au
cu reci gutui în curtea de bazalt
cu câini lătrând în lanţuri şi în salt.” ( Locomotive vechi,
terasamente, greieri )
„Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc
cu strigătul meu liniştit,
pe care l-am deprins din copilărie,
pe când rătăceam prin codri seculari,
socotind trunchiul stejarului a fi
coloană din grădinile suspendate.” ( O viziune a păcii )
După şcolile mici şi mari , absolvite pe la Vălenii de Munte – în timpul
refugiului şi apoi la Ploieşti , după liceul ( I L Caragiale ) unde alături de alţi colegi
scoate mai mult în joacă revista Băcăonia - cu titlu inventat după expresia la modă
„ să faci băcănie de cineva ” , poetul care începuse să scrie fragmentar la ciclul
Argotice , vine la Bucureşti trimis de părinţi pentru a se prezenta la examenul de
admitere la Politehnică . Numai că se întoarce acasă şi-i anunţă victorios că a intrat
la ... Facultatea de limbă şi literatură română . după propria gândire : „decât un
inginer prost , mai bine un profesor bun ” . Are colegi , de care rămâne legat tot
restul vieţii , pe Eugen Simion , Ion Băieşu , Nicolae Ciobanu , George Radu
Chirovici , Aurelia Batali şi se împrieteneşte cu Fănuş Neagu , Grigore Hagiu ,
Vasile Băran , Ion Lăncrăjan , Ion Gheorghe , Florin Pucă , Aurelian Titu
Dumitrescu şi Gheorghe Pituţ. Mulţi dintre marii profesori , de care unii dintre noi
mai tineri cu câţiva ani am avut parte mai târziu , erau suspendaţi de la catedră ,
totuşi mai rămăseseră Edgar Papu , Tudor Vianu şi apoi Dumitru Micu . Student
155
bun , cu mare succes la colegi , Nichita debutează în reviste literare relativ târziu , la
24 de ani , în martie 1957, aproape concomitent la Tribuna şi Gazeta Literară .
Deşi opera sa are un pronunţat caracter personal , recognoscibil după
primele versuri citite , deşi el însuşi a construit un stil preluat de mulţi contemporani
şi epigoni , totuşi la început Nichita a fost influenţat de lecturile din Mihail
Sadoveanu, Mihai Eminescu, George Topârceanu , Tudor Arghezi , Ion Barbu şi
chiar Nicolae Labiş . Mie mi se pare că desprinderea de înaintaşi – niciodată totală –
se petrece în 1965 cu placheta de versuri Dreptul la timp din care poemul Îndoirea
luminii este de o rotunjime fără seamăn :
„Încercam să încordez lumina,
asemeni lui Ulise arcul, în sala
de piatră a peţitorilor.
Încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a cărei singură frunză
era soarele.
Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea
braţele,
şi ele-mi creşteau uneori la loc,
alteori, nu”. ( I )
.................
„Încercam să-ndoi lumina.
Mă atârnam de ea cu amândouă mâinile,
şi-n fiece-nserare
cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind
de izbitură”. ( II )
..................
„Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată
mă azvârli în sus”. ( V )
....................
„Astfel ajungeam din urmă şi treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pământ”. ( VI )
Iubirile sale , de două ori înregistrate la primărie şi de mai multe ori nu , au
produs versuri de dragoste extraordinare , recitate de toţi tinerii contemporani
tinereţii lui . Dar cea mai iubită dintre iubitele sale a fost poeta Gabriela Melinescu ,
cea care i-a şi inspirat versuri de o frumuseţe neasemuită :
156
MOZAIC CULTURAL
„Părul tău negru ca un cărbune
albul al stelelor pe cer îl spune
iar tu iubita mea , ce minune
şi atât de altfel de a fi . ( portret )
Fă-mă centaur i-am zis,naşte-mi un copil !
M-am săturat să merg numai în două picioare,pune-mi pruncul în spinare, muiere,
pune-mi pruncu-n spinare
ca să mă las greu pe el
şi să salt pe două picioare
având în spate două picioare.
Fă-mă centaur i-am zis :
şi ea, mi-a surâs
cu zâmbet de râs şi de plâns
cu lacrimă dulce de miere
minunata mea muiere” . ( cântec de of şi dor )
Viaţa şi opera lui Nichita Stănescu au stat mereu sub semnul solar şi ceresc,
al „minunii blonde” înzestrate de divinitate cu talent, inteligenţă, cu marele dar al
prieteniei şi o lipsă totală de invidie sau răutate de orice fel. Nu cunosc pe nimeni
care să poată spune ceva rău despre el. Nici atunci, când trăia şi nici acum când
memoria lui este încă atât de vie .
Pe 13 martie 1983, seara am primit telefon întâi de la Vasile Băran, apoi de
la Gheorghe Pituţ, mai târziu de la Ion Alexandru . Iubiţi prieteni ai lui dintre care
ultimii s-au grăbit să-l regăsească . S-au grăbit. Tuturor nu le venea să creadă :
Nichita s-a dus. Unde ?
S-a dus să se întâlnească cu Marele Creator , Cel care i-a dat harul, talentul
nepieritor, cu Dumnezeul lumii şi al luminii pe care el, omul Nichita, prietenul
Nichita, poetul Nichita le-a cântat şi iubit. Aşa cum şi-a iubit mama, tatăl, sora,
rudele, colegii ... ţara .
„Rotundă eşti ca pâinea
pe care domnul Tudor
a ridicat-o-n mână drept steag la Bucureşti.
Tu patrie a vieţii, tu inimă română
bătând în păsări şi în iarbă, tu ce eşti !
Gustoasă eşti ca pâinea
157
pe care domnul Tudor
a dat-o de mâncare unui ideal
intrând în Bucureştii, cei de odinioară
pe care astăzi ochiul
îi cântă cu privirea
şi-i laudă cu auzul
Ilenei Cosânzene din poveşti.” ( România )
Este greu să te opreşti de a vorbi sau de a scrie despre Nichita şi nici nu ştiu
cum aş putea să o fac mai bine decât lăsându-l pe el să se definească :
„Eu nu sunt alceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte .” ( autoportret )
O rază de soare fără asfinţit este Nichita Stănescu pentru generaţia lui , a
noastră şi a celor ce ne vor urma .
Prof.dr.Mihai Miron
158
MOZAIC CULTURAL
UN POET AL TIMPULUI NOSTRU
După mulţi, un sentimental temperat, după alţii, un melancolic, care dă
expresie răzvrătirii adolescenţei pierdute (Fănuş
Neagu) sau, spunem noi, un poet al timpului nostru.
Este vorba de Nicolae Dan Fruntelată şi de cea mai
recentă antologie de versuri ce poartă semnătura sa –
Paharamar –, unul dintre cele mai frumoase volume
de poezie contemporană (Nicolae Dabija). Un poet
care deplânge starea în care a ajuns o ţară atât de
frumoasă şi mereu plină de speranţe, o ţară în care
asistăm – adesea neputincioşi, adesea indiferenţi – la
disoluţia instituţiilor, la bulversarea şi răsturnarea
valorilor sale identitare:
Eu nu pot spune: Noapte bună, România,/ Oriunde te-ai afla!/
Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea... (Vina)
Este vorba de o Românie care a ajuns la o stare de jos, uneori comică, dar
cel mai adesea dramatică:
Noi nu mergem la răzbel - / Spuse Svejk şi-o luă înapoi...
Frate Svejkule, unde-ai plecat/ cartea s-a terminat/
Vinul s-a terminat/ noi ne-am aliniat/
Şi la stânga culcat/ şi la dreapta culcat
Printre ierburi culcat/ fără nume culcat. (Noi, nu)
În fine, o ţară în care hoţia a ajuns repede o virtute, iar tupeul, lăcomia şi
impostura s-au cuibărit în aproape toate cotloanele vieţii noastre:
Suntem aşi la Popa Prostu’/ că nimic nu e al nostru/
Ne-au luat vinul, ne-au luat sarea/ aurul, petrolul, marea/
Doar vătafii lor au vile,/ iahturi, automobile/
Doar vătafii lor trăiesc/ într-un rai nepământesc/
Dar şi hoţii o duc bine/ într-o ţară de ruşine/
Iar în frunte tot mişeii,/ golanii şi derbedeii/
Când tupeul este rege/ ţara n-are nicio lege... (Blestemul românesc)
Nicolae Dan Fruntelată (din ale cărui texte revista noastră a mai reprodus
unele fragmente – Periscop nr.... ) trăieşte din toată fiinţa sa drama României şi a
românilor, în general, rătăciţi sau deturnaţi de la o evoluţie firească, naturală. Cu
speranţa totuşi, nu întotdeauna exprimată explicit, că spiritele autentice, cu vocaţie
patriotică, naţională, se vor dezmetici şi vor repune lucrurile pe un făgaş normal.
(Ioan P.)
159
„SECRETE DE FAMILIE ALE UNOR DICTATORI COMUNIŞTI :
DESPRE COPIII LOR TERIBILIŞTI “
Colegii noştri, Vasile Dumitru-Fulger şi Ioan Gatea au publicat împreună
un eseu intitulat „SECRETE DE FAMILIE ALE UNOR DICTATORI
COMUNIŞTI : DESPRE COPIII LOR TERIBILIŞTI “ apărut recent în
colecţia Trecutul de lângă noi, Editura Lumea Magazin.
Cartea nu numai că ne
împrospătează cunoştinţele de istorie
modernă, dar aduce multe informaţii atât
prin interviurile pe care le-au realizat cu
martori care au fost prezenţi la anumite
evenimente, cât şi prin minuţioasa
documentare efectuată pe parcursul mai
multor ani.
Tematica abordată este, de
asemenea, foarte generoasă şi de
actualitate, copiii
şi familiile conducătorilor de stat au fost şi sunt
permanent în atenţia mass-media prin
scandalurile sau ciudăţeniile lor de
comportament. Despre relaţiile lui
I.V.Stalin cu cei trei copii ai săi – Iakov,
Vasili şi Svetlana, ale lui Gheorghe
Gheorghiu dej cu cele două fice ale sale
- Vasilica (Lica) şi Constanţa (Tanţa), precum şi ale lui Nicolae şi Elena
Ceauşescu cu cei trei copii – Valentin, Zoia şi Nicu, presa vremii nu a relatat
aproape nimic.
În prezent, tabloidele şi paparazzi nu scapă nici un moment din viaţa
beizadelelor, însă în perioada la care se referă lucrarea subiectul era tabu, iar dacă se
afla ceva era doar la nivel de zvonuri şi bârfe, şoptite pe la colţuri şi de multe ori
amplificate , eronate sau înflorite în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Experienţa profesională şi de viaţă a celor doi autori le-a permis să separe,
din miile de informaţii pe care le-au cules, realul de imaginar, dând lucrării valoare
de documentar care cuprinde însă şi puncte de vedere, comentarii şi evaluări proprii.
(S.D.)
160
MOZAIC CULTURAL
BASARABIA, SPAŢIU DE SIMŢIRE ŞI IUBIRE ROMÂNEASCĂ
De curând, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti a avut loc o
interesantă întâlnire moldo-română, prilejuită de lansarea volumului Diplomaţie pe
baricade, semnat de Vasile Nanea, fost gazetar în anii ’70, intrat apoi în diplomaţie.
Cartea, apărută la Chişinău în 2012, când s-au împlinit două secole de la raptul
Basarabiei de către Rusia ţaristă, este construită din mici medalioane aşezate
metodic într-un mozaic, din fragmente puse cap la cap care, împreună, oferă
cititorului o imagine de suflet a acestui teritoriu locuit
de o populaţie românească nevoită să suporte o lungă şi
apăsătoare ocupaţie străină până a ajunge din nou,
astăzi, la un liman de libertate.
Întâlnirea s-a bucurat de prezenţa a două ilustre
personalităţi artistice din stânga Prutului, Mihai Cimpoi
şi Nicolae Dabija, membri ai Academiei Române, care
semnează de altfel primul Prefaţa, iar al doilea Postfaţa.
Despre autor, fost ataşat cultural la Chişinău, declarat
persona non grata de guvernarea comunistă în 2007,
Mihai Cimpoi scrie: „Ataşatul cultural devine... un
reporter cultural de înaltă ţinută intelectuală. Diplomatul depăşeşte discreţia cerută
statutar şi merge curajos, deschis, chiar frontal spre mărturii ardente, spre
dezvăluire, nedeghizată a Adevărului”. La rândul său, scriitorul Nicolae Dabija
notează despre volumul semnat de Vasile Nanea: „O carte grea de dor, o carte
luminoasă, de drag de Basarabia, o carte care lipsea diplomaţiei româneşti”.
Originar din nordul Moldovei, dintr-un spaţiu de spiritualitate care a dat
culturii române numeroase personalităţi cu vocaţie universală, autorul mărturiseşte
la un moment dat: „Simt că am o atracţie sufletească specială pentru basarabeni”.
Cartea domnului Vasile Nanea, scrisă cu nerv şi talent jurnalistic şi scriitoricesc,
poate avansa şi opinii cu care nu trebuie neapărat să fii întotdeauna de acord.
Dragostea nedisimulată faţă de fraţii noştri din răsărit este însă mai presus de orice
îndoială şi constituie unul din elementele care conferă frumuseţe acestei scrieri.
I. Popa
.
161
DIN ACTIVITATEA ACMRR – SIE
La 29 aprilie 2013, redactorul şef al revistei PERISCOP a participat, ca
invitat, la simpozionul organizat de Banca Naţională a României şi Fundaţia
Culturală Magazin Istoric, având ca temă „Aurul în istoria Băncilor Centrale”. Au
prezentat expuneri guvernatorul BNR, acad. Mugur Isărescu şi ex-preşedintele
României, Emil Constantinescu.
O relatare de la acest simpozion prezentăm şi în actualul număr al revistei.
Sâmbătă, 18 mai a.c. a avut loc Adunarea generală a membrilor ACMRRSIE. Potrivit Statutului şi Legii asociaţiilor şi fundaţiilor, participanţilor la adunare
li s-a prezentat ordinea de zi:
- Raportul Consiliului Director cu privire la activitatea desfăşurată în
perioada 2011-2013;
- Programul de activităţi pentru anul 2013-2014;
- Raportul Comisiei de cenzori;
- Raportul de bilanţ pentru anul 2012 şi situaţia financiară a Asociaţiei până
la 30 aprilie 2013;
- Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru anul 2013;
- Alegerea noului Consiliu Director pentru perioada 2013-2015.
Din conţinutul materialelor prezentate, din dezbateri şi propuneri rezultă că
în mandatul 2011-2013 al Consiliului Director s-au desfăşurat activităţi utile pentru
membrii Asociaţiei, îndeosebi pe linia monitorizării legislaţiei privind pensiile
militare, a acordării unor ajutoare sociale pentru cei cu situaţii materiale, financiare,
familiale precare, precum şi pentru unele activităţi culturale, de recreere şi imagine.
În acest context, a fost relevat rolul revistei "Periscop" în promovarea şi
apărarea demnităţii cadrelor militare în rezervă şi în retragere provenite din unităţile
de informaţii externe ale României, de-a lungul timpului, contribuţia acestora la
apărarea ţării şi promovarea intereselor sale în relaţiile cu alte state.
Sub aspect financiar, s-a constatat o preocupare a conducerii Asociaţiei
pentru folosirea cumpătată a fondurilor, strict pentru acţiuni aprobate de Adunarea
generală şi Consiliul Director.
Nu au lipsit nici unele critici cu privire la insuficientele activităţi de
recreere (excursii, întâlniri de socializare, participare la spectacole etc.) şi la o
anumită încetineală în amenajarea bibliotecii Asociaţiei.
Adunarea generală a adoptat o Hotărâre de împuternicire a Consiliului
Director şi Biroului Executiv pentru a întreprinde demersuri împreună cu celelalte
162
DIN ACTIVITATEA ACMRR-SIE
asociaţii similare din alte structuri militare pentru amendarea reglementărilor
privitoare la CNSAS, care a devenit o instituţie căpuşă a statului, ineficientă,
dezbinatoare şi bugetofagă.
Din păcate, Adunarea generală a fost nevoită să ia o hotărâre extremă, de
excludere din Asociaţie a domnului cpt.(r) Emilian ANDREESCU pentru multiplele
sale acţiuni de prejudiciere a imaginii Asociaţiei şi a membrilor săi.
În partea a doua a lucrărilor a fost ales noul Consiliu Director, format,
potrivit Statutului, din 25 de membri titulari şi 7 supleanţi.
În prima sa şedinţă, după investire, Consiliul Director şi-a ales Biroul
Executiv, format din 7 membri:
1. Gl.bg.(r) PETRU NEGHIU - preşedinte
2. Gl.bg.(r) IOAN POPA - vicepreşedinte, probleme culturale şi de
imagine
3. Col.(r) PETRE GHIOALDĂ - vicepreşedinte, probleme
sociale
4. Col.(r) GHEORGHE IORDACHE - secretar general
5. Gl.bg.(r) GHEORGHE BĂRBULESCU – relaţia cu autorităţile şi
ONG-uri
6. Gl.bg.(r) MARIN VÂLCEA - probleme de socializare
7. Col.(r) TEODOR DOROBANŢU - probleme juridice
Se constată că dl. gl.bg.(r) PETRU NEGHIU a fost ales preşedinte al
Asociaţiei pentru al şaselea mandat consecutiv. Realegerea răspunde preferinţelor
membrilor Asociaţiei şi este conformă prevederilor statutului.
Adunarea generală a adoptat un Program de activităţi în care sunt
menţionate orientări concrete pentru eficientizarea demersurilor stabilite şi a
obiectivelor statutare.
La 20 mai 2013, redactrul şef al revistei PERISCOP a participat, la
invitaţia primarului municipiului Roşiorii de Vede, dl. Cristian Duică, la o dezbatere
cu tema: „Diplomaţia – arta de a îndeplini destinul unei naţiuni”.
La manifestarea organizată cu ocazia Zilelor Municipiului Roşiorii de Vede
(Ediţia a XIII-a) au participat academician Dan Berindei, vicepreşedinte al
Academiei Române, cetăţean de onoare al oraşului şi prof.dr. George G.Potra,
director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu.
Au fost prezente oficialităţile oraşului, elevi şi profesori de la liceele din
localitate, oameni de artă şi cultură din Alexandria şi Roşiorii de Vede.
163
În perioada 23-25 mai 2013 , la Sediile Senatului României şi Bibliotecii
Naţionale s-a desfăşurat Forumul Bucureşti „Levantul, leagănul diplomaţiei
culturale. Redescoperind Mediterana” care s-a bucurat de o largă şi prestigioasă
participare internaţională.
La forum a particpat, ca invitat, şi redactorul şef al revistei PERISCOP.
La 29 mai 2013, primului ministru al României, Victor Ponta, i s-a
transmis un amplu raport pe tema gazelor de şist, realizat de un colectiv de cadre
militare în rezervă şi în retragere care au lucrat în domeniul informaţiilor tehnicoştiinţifice şi economice.
Scopul decarat al acestei acţiuni l-a reprezentat nu influenţarea unei decizii
în problemă, ci „dorinţa de a contribui la renaşterea economică a ţării noastre, prin
exploatarea resurselor naturale în condiţii tehnologice şi financiare avantajoase”.
În prezentul număr al revistei sunt publicate extrase relevante din acest
amplu raport.
BIROUL EXECUTIV AL ACMRR-SIE
164

periscop - acxie.ro

Transcription

Similar documents

hasidismul {i isihasmul

Miniştrii de interne - Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne

Batalie pentru NATO. Raport Personal

Raport de activitate 2013 - Biblioteca Nationala a Romaniei

timisoara în post-revolutie - Institutul Revoluţiei Române din

Coperte 06.qxd