Batalie pentru NATO. Raport Personal

EXTINDEREA NATO: CAZUL ROMÂNIEI
RAPORT PERSONAL
Ioan Mircea Paşcu
2007
1
Fiicelor mele Sorana, Veronica şi Teodora
2
CUVANT INAINTE
Atunci cand viata iti ofera ocazia sa participi la evenimente cu adevarat istorice – iar
aderarea Romaniei la NATO este cu certitudine un asemenea eveniment – ai obligatia de a
lasa in urma partea ta de adevar. Iar eu, incepand din 1993 si pana in 2004, am ocupat
pozitii care mi-au permis sa cunosc intim procesul nostru de aderare la Alianta,
participand direct si nemijlocit la acesta, de la inceput pana la finalizarea sa. Mai intai, ca
secretar de stat pentru politica de aparare si relatii internationale in MApN (1993-1996) –
primul civil in conducerea Armatei Romane dupa razboi – apoi ca presedinte al Comisiei
pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala din Camera Deputatilor a
Parlamentului Romaniei (1996-2000) si, in final, ca ministru al apararii (2000-2004).
Cartea descrie procesul aderarii noastre la NATO din perspectiva pozitiilor ocupate
si se bazeaza preponderent pe informatiile care le-am avut la dispozitie si documentele pe
care le-am pregatit pentru conducere de-a lungul acestor ani. Este vorba, deci, de o
perspectiva si contributi personale, care, inevitabil, sunt incomplete. Tocmai de aceea,
folosesc acest prilej pentru a adresa tuturor celor implicati ca si mine in proces un apel sa
astearna pe hartie contributia lor, astfel ca cei care vin dupa noi sa poata avea un tablou cat
mai complet al desfasurarii lucrurilor. Caci, intrarea Romaniei in NATO reprezinta
realizarea unui deziderat nu numai al nostru, ci al tuturor tarilor din categoria noastra, si
anume accesul la cea mai puternica garantie de securitate din lume existenta in acest
moment.
Intr-adevar, angajata in cel mai profound proces de transformare interna din istoria
sa, Romania s-a vazut confruntata imediat dupa 1989 cu destructurarea brusca si totala a
sistemului institutional international din care facea parte (CAER-ul se desfiinteaza in 1990,
iar Tratatul de la Varsovia, in 1991). Mai mult, tara noastra s-a gasit imediat “prinsa” intre
doua focare de destramare statala violenta: fosta URSS si fosta RSFIugoslavia. Or, in
aceste conditii, dobandirea accesului la securitatea si prosperitate generate si garantate de
institutiile occidentale NATO si UE devenea o sarcina primordiala pentru cei aflati – prin
vointa populara – la carma tarii in acea perioada.
Simbolismul aderarii noastre in primul rand la NATO consta in faptul ca, dupa
insuccesul inregistrat la Madrid in 1997, nu ne-am descurajat si, analizand la rece cauzele
obiective si subiective, ne-am continuat consecvent demersul, accelerandu-l si focalizandul pe indeplinirea conditiilor de functionare institutionala impuse de cele doua organizatii,
pana la finalizarea cu succes in 2004 (si 2007).
Sub raportul prezentarii largirii NATO, putem spune ca se disting doua perioade:
cea care cuprinde prima extindere (Madrid 1997), cand au fost invitate si ulterior admise
Cehia, Polonia si Ungaria, si cea de-a doua (Praga 2002), cand au fost invitate inca sapte
state, printre care si Romania. In ce priveste ilustrarea acestui proces format, deocamdata,
din doua etape, in literatura de specialitate – in proportie de 100% occidentala – se poate
retine ca aceasta se adreseaza in exclusivitate primei etape (pana la Madrid). Tocmai de
aceea, raspunzand inclusiv unor solicitari venite din exterior, am scris prezenta carte care,
dupa cunostinta mea, este, prin forta imprejurarilor, prima lucrare care se adreseaza celei
de-a doua etape si, in context, prima din randul noilor tari admise in Alianta.
Ca autor, pot spune ca principala “provocare” a constat in selectie: ce merita sa fie
inclus in carte si ce nu? Iar ce urma sa fie inclus, cum sa fie spus? Caci, nu toate lucrurile
trebuiau facute publice … Aceasta depindea, desigur, printre altele, si de audienta careia ii
este adresata cartea. Or, si din acest punct de vedere, a trebuit sa fac un compromis: pe de
o parte, intre specialisti si publicul larg, pe de alta parte, intre publicul romanesc si,
eventual, cel strain. Sper sa nu fi dat gres in intregime.
Fiind implicat direct si nemijlocit in proces, am recurs, normal, la documentele pe
care le-am redactat personal, considerand ca ele pun in lumina consideratiile pe care le
faceam si le aduceam la cunostinta factorilor de conducere, fiind astfel relativ suficiente
pentru ilustrarea efortului romanesc de integrare in NATO. Astfel, uneori, citatele din
documentele respective sunt sprijinite prin explicatii suplimentare, alteori sunt lasate sa
vorbeasca de la sine. Ceea ce am urmarit a fost sa pun in lumina consideratiile principale
care au dominat gandirea noastra intr-o etapa sau alta a procesului de aderare la NATO. In
3
acest context, se cuvine subliniat ca, inevitabil, perioadele in care am detinut functii de
executie (1993-1996 si 2000-2004), care au coincis cu debutul si finalizarea procesului in
sine, sunt mai bogate in substanta, decat perioada in care am ocupat o pozitie in legislativ.
“Sansa” a fost ca tocmai aceasta perioada a fost ea insasi mai saraca in evenimente
notabile, data fiind “siesta” NATO de dupa prima admitere, precum si efectul restrictiv al
conflictului din Kosovo.
Cum proiectul a inceput sa capete forma materiala – caci ideea m-a insotit tot
timpul, permitandu-mi sa adun material pe masura ce participam la process, lucru ce s-a
dovedit ulterior de mare ajutor – in toamna anului 2005, odata cu plecarea la Parlamentul
European ca observator. Drept urmare, pana in vara anului 2006, in paralel cu activitatea
depusa la Parlamentul European, treceam in revista materialul pentru prima parte,
respectiv cea de pana la Madrid. Apoi, in vara trecuta, veneam la Manastirea Varatec, un
loc de suflet, unde, dupa ce imi completam intensiv lagunele documentare, treceam la
redactarea propriu-zisa. Rezultatul: 160 de pagini in sase saptamani. Urma, apoi, acelasi
proces si pentru partea a doua, de pana la Praga si imediat dupa, culminand cu reuniunea
informala a ministrilor apararii din tarile NATO de la Poiana Brasov, din octombrie 2004.
Si, din nou, cu doua saptamani inainte de sfarsitul anului, la Manastirea Varatec.
Rzultatul: 100 de pagini pana la 1 ianuarie 2007.
Nu am nicio indoiala ca aceasta carte nu putea fi scrisa si vedea lumina tiparului, in
conditiile date, fara sprijinul neconditionat si total dezinteresat pe care l-am primit, pe
probleme de continut, de la dnii Sergiu Vintila, Eduard Hellvig sip e chestiuni editoriale de
la Bogdan Teodorescu, iar pe probleme de … “logistica”, de la Maica Stareta, Iosefina
Giosanu, si maicutele de la Sfanta Manastire Varatec, in primul rand maica Serafima si
maica Heruvima. La toti le multumesc pe aceasta cale. Dupa cum tin sa multumesc
tuturor celor cu care am colaborat, intr-un fel sau altul, in realizarea acestui obiectiv
fundamental pentru Romania: admiterea in Alianta Nord-Atlantica.
Ioan Mircea Pascu
Varatec, 1 ianuarie 2007
4
CUPRINS
Prăbuşirea sistemului de securitate postbelic……………………………
Situaţia României…………………………………………………………………
Preliminarii…………………..………………………………………………………
Începuturile…..................................................................................
Parteneriatul pentru Pace……………………………………………………
Studiul privind Extinderea NATO…………………………………………
În linie dreaptă spre Madrid………………………………………………..
Madridul şi perioada care i-a urmat……………………………………
1999: Washington……………………………………………………………..
2001: Preluarea Mandatului, 11 septembrie………………………….
2002: Kandahar, Praga, Bucureşti………………………………………
2003: Iraq, Colorado Springs……………………………………………..
2004: Washington, Istanbul, Poiana Braşov………………………..
5
Prăbuşirea sistemului de securitate postbelic
Înfrângerea Germaniei naziste în Europa (9 mai 1945) şi a Japoniei în Asia (2
septembrie 1945) consfinţeau punctul de plecare al unei noi faze în evoluţia sistemului
internaţional. Principala ei caracteristică era concentrarea puterii şi, implicit, a
capacităţii de decizie în marile probleme ale lumii postbelice în mâna a două
superputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Trebuie precizat că un asemenea grad
de centralizare a deciziei în sistemul internaţional, ca cel reprezentat de bipolarismul
respectiv, nu mai fusese atins niciodată înainte.
Armele nucleare aflate în posesia celor două state, precum şi a altor trei ţări (Marea
Britanie, Franţa şi R.P.Chineză), determinau renunţarea la războiul “cald” între ele şi
canalizarea competiţiei lor în principal în domeniul armamentelor. Echilibrul militar –
în special cel nuclear – dar şi cel convenţional – asigurat între cele două blocuri politicomilitare NATO şi Tratatul de la Varşovia - reprezenta cheia stabilităţii internaţionale.
Practic, toate echilibrele regionale din zone importante ale lumii, altele decât Europa, erau
legate de echilibrul central dintre Statele Unite şi URSS, în subsidiar, dintre NATO şi
Tratatul de la Varşovia. Aşa se face că până şi conflictele din lumea a treia ajunseseră să fie
controlate strict de cele două superputeri, în dorinţa lor de a le lăsa să funcţioneze ca
supape pentru diminuarea tensiunii din sistem, fără a le permite, totuşi, escaladarea
necontrolată, care putea duce rapid la un război nuclear generalizat, ce ar fi pus în discuţie
însăşi existenţa omenirii.
În ce le privea, ţările membre ale celor două alianţe erau asigurate de garanţia de
securitate oferită de apărarea colectivă (dacă un membru era atacat, toţi ceilalţi îi
săreau în ajutor), apărare care, la rândul ei, se baza aproape în totalitate pe puterea
militară a fiecăreia din cele două superputeri, SUA şi, respectiv, URSS.
La începutul anilor ’70, aceste două mari state – aflate deja într-o situaţie de
vulnerabilitate reciprocă – ajung fiecare în parte la concluzia comună că o continuare
necontrolată a competiţiei dintre ele le împinge în mod egal în zona în care ambele pierd,
ceea ce, în termeni matematici, însemna restricţionarea jocului de sumă nulă practicat
până atunci fără nici o limită (ce câştigă una dintre ele, însemnă neapărat o pierdere
pentru cealaltă).
Drept urmare, spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 în viaţa internaţională
îşi făcea loc o atmosferă de conlucrare, care, deşi nu elimina complet competiţia,
permitea celor două mari puteri obţinerea unor rezultate notabile, în special în domeniul
controlului armamentelor şi al dezarmării (vezi, de pildă, acordurile SALT şi ABM).
Mai mult, în plan politic, prin iniţierea (1972) şi, ulterior, permanentizarea
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa - CSCE (devenită la începutul anilor
’90 OSCE) – şi în plan militar, a negocierilor privind reducerea echilibrată şi reciprocă a
forţelor convenţionale din Europa (MBFR, 1973), coroborate cu cele privind măsurile de
sporire a încrederii desfăşurate sub auspiciile CSCE, se crea o breşă importantă în
sistemul continental de securitate bazat exclusiv pe echilibrul militar dintre
cele două alianţe politico-militare NATO şi Tratatul de la Varşovia. Statele
neutre şi nealiniate căpătau, în sfârşit, un cuvânt de spus în asigurarea securităţii pe
continent, în timp ce ţările membre ale celor două alianţe puteau face anumite combinaţii
în afara acestora, status quo-ul teritorial rezultat după război fiind consfinţit, iar
problematica drepturilor omului, impusă definitiv pe agenda discuţiilor Est-Vest.
Pe acest fundal, după o încleştare uriaşă între cele două superputeri la începutul
anilor ’80, ca urmare a supraturării generate de politica administraţiei Reagan, URSS
ajunge în imposibilitatea de a mai continua competiţia. Drept urmare, noul secretar
general al PCUS, Mihail Gorbaciov (1985), încerca o lovitură îndrăzneaţă: pe de o parte,
extragerea ţării din competiţia ruinătoare cu Statele Unite – prin deschiderea de negocieri
directe cu acestea în privinţa armamentului nuclear şi convenţional, precum şi a
principalelor conflicte internaţionale -, pe de alta, prin iniţierea unui efort amplu de
revigorare a sistemului intern, apelând la politica de “glasnost” şi “perestroika”.
Rezultatul a fost ambiguu: succesele de politică internaţională (vezi acordurile
încheiate şi înţelegerile la care s-a ajuns) au fost mai mult decât contrabalansate negativ de
6
împotmolirea efortului de revigorare a sistemului intern. Drept urmare, ironic, în efortul
ei de a-şi reface capacitatea competitivă cu vestul, URSS ajunge tot mai
dependentă de sprijinul… vestului?! Care sprijin nu venea necondiţionat !
Aşa se face că, în decursul anului 1989, asistam la schimbarea conducerii de
partid şi de stat în mai toate tarile socialiste, mişcare acceptată şi încurajată de
Moscova, urmată de înţelegerea celor două superputeri (Malta, decembrie 1989) ca cele
două parţi să revină la aranjamentul realizat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi
ignorat de Stalin: respectarea voinţei popoarelor din statele Europei centrale şi
de est de a-şi alege liber regimul politic şi conducerile pe care le doreau!
Drept urmare, în 1990, asistam la un val de democratizare şi liberalizare economică
internă în ţările Europei centrale şi de răsărit, care crea premisele reunificării
continentului în jurul valorilor de libertate individuală, respect al drepturilor omului şi
liberă iniţiativă economică, împărtăşite şi apărate până atunci doar în vest şi de vest.
Schimbările nu se opreau însă aici. Anul 1990 aducea cu sine, în afară de prăbuşirea
sistemului internaţional ce lega economic fostele ţări socialiste – Consiliul Economic de
Ajutor Reciproc (CAER) – şi cea mai profundă modificare geopolitică de pe continent şi
anume reunificarea Germaniei. Dacă adăugăm şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia
(consemnată la Praga, la 1 iulie 1991), precum şi dezmembrarea URSS (25 decembrie
1991), vom avea tabloul complet al unei uriaşe deplasări de greutate dinspre estul
continentului (fosta Uniune Sovietica) spre centrul sau (Germania reunificată).
Practic, Europa ajunge să fie caracterizată, în cele două părţi ale sale de două mari
tendinţe opuse: integrare în vest şi dezintegrare în est. Drept urmare,
“un vacuum de securitate se dezvolta în regiunea centrală şi de est a Europei… în
urma dispariţiei Pactului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice (Jeff Simon, 1993) i
Dincolo de reafirmarea necesităţii reglementării situaţiei ţărilor aflate între cei
doi poli tradiţionali de putere, Germania şi Rusia, problema care se punea în acel
moment era extrem de importantă: reuşea estul să “infecteze” vestul cu
instabilitatea sa? Sau, invers, reuşea vestul să “vindece” estul, prin
extrapolarea stabilităţii şi prosperităţii sale? De răspunsul la această întrebare
crucială depindea însuşi viitorul Europei – şi, de aici, al întregii lumi - care putea tot atât
de bine fie să plonjeze înapoi în secolul XIX şi prima parte a secolului XX, fie să intre
definitiv în secolul XXI. Privind retrospectiv, putem spune că, dând dovadă cu toţii – şi cei
din vest, şi cei din est – de maturitate, Europa a depăşit acel moment de cumpănă şi a
intrat ferm în secolul XXI.
Că era vorba de un moment cu adevărat istoric o spunea şi Richard Holbrooke,
fostul adjunct al Secretarului de Stat american la mijlocul anilor ’90:
“Europa şi-a remodelat paşnic arhitectura de securitate doar de trei ori de
la Revoluţia franceză încoace. Astăzi, continentul se află în mijlocul unui al
patrulea asemenea moment, în ultimele două secole. Primul a fost arhitectura de
securitate post-napoleoniană, pusă la punct în 1815, la Congresul de la Viena… A
doua remodelare a avut loc la Versailles, în 1919… Cea de a treia ocazie apare în
1945, când marile puteri edifică iniţial un sistem construit pe acordurile de la
Yalta şi Potsdam, precum şi pe Naţiunile Unite… “ (Richard Halbooke, 1995) ii
Situaţia României
În opinia mea, principala trăsătură caracteristică a poziţiei ţării noastre în contextul din
timpul Revoluţiei din decembrie 1989 şi o bună parte de timp după aceea a reprezentat-o
suprapunerea schimbărilor interne cu cele care aveau loc pe plan extern, în
principal în imediata noastră apropiere.
Astfel, pe plan intern, aşa cum ne aducem aminte, întregul eşafodaj al statului comunist
se prăbuşea în 24 de ore! Practic, după fuga precipitată a dictatorului, în jurul orei 12,
vineri, 22 decembrie 1989 şi până în noaptea spre sâmbătă, 23 decembrie 1989, în ţara se
instaura un vacuum de putere; toate instituţiile statului fie se prăbuşiseră, fie îşi
încetaseră în fapt activitatea. Numai Armata, deşi aproape decapitată prin
sinuciderea ministrului Vasile Milea şi absenţa din capitală a şefului MStM,
7
generalul Guşe, reuşea să-şi păstreze coerenţa instituţională, permiţând
noilor autorităţi să se constituie şi să preia, treptat, administrarea treburilor
ţării.
În continuare, ştim cu toţii cât de greu ne-a fost să reuşim, într-o primă fază, până la
adoptarea noii Constituţii, în decembrie 1991, să creăm şi să punem în mişcare un sistem
politic cu totul nou şi, pe această bază, să edificăm noile instituţii ale statului de drept, iar,
în a doua fază, să începem să transformăm o economie de stat, planificată, înalt
centralizată, într-o economie de piaţa funcţională (parametru atins abia în perioada 20002004).
Convulsiile politice şi sociale, cum cunoaştem, nu au lipsit, după cum nu au lipsit nici
greşelile, unele mai mici, altele mai mari, care au marcat un experiment nemaiîncercat
până atunci nicăieri în lume, cu excepţia, desigur, a celor aflaţi într-o situaţie
asemănătoare. Şi asta, în condiţiile în care, multă vreme, din cauza unei neîncrederi
profunde manifestate de comunitatea internaţională, România nu beneficia, cum au făcuto alţii, de sprijinul internaţional atât de necesar rezolvării complexelor probleme cu care
eram confruntaţi într-un atare proces atât de important şi complicat. Trebuia, practic,
să ne descurcăm singuri!
În acelaşi timp, în jurul nostru se prăbuşeau state, iar războiul afecta întinse zone, din
fosta Iugoslavie, până în fosta Uniune Sovietică, România fiind “veriga lipsă” între
aceste arii conflictuale aflate chiar pe graniţele noastre. În plus, destulă vreme a
trebuit să facem faţă unei atitudini mai puţin prietenoase a celorlalţi doi vecini, care
căutau, fiecare în felul său, să profite de pe urma slăbiciunii noastre inerente. Ca unul care
am trăit din plin acei ani, în funcţii de răspundere, pot susţine oricând afirmaţia de mai
sus.
Vacuumul de putere creat în Europa centrală şi de est, ca urmare a dezmembrării
imperiului sovietic şi a URSS însăşi, impulsiona oamenii politici din ţările occidentale,
precum şi din unele state din zonă să caute formule de “umplere” a sa. Astfel, o primă
asemenea formulă era cea avansată, încă de la sfârşitul anilor ’80, de Italia, prin ministrul
ei de externe de atunci, dl. Gianni De Michelis. Acesta avansase formula “Pentagonalei”
(sau “Alpe-Adria”, cum mai era cunoscută), compusă din Italia, Ungaria, Austria,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, cu scopul de a contracara aşteptata forţă a Germaniei
reunificate. 1
Alte formule de “umplere” a vidului respectiv erau cea cunoscută sub numele de
“Hexagonala”, care includea, alături de ţările din “Pentagonala” menţionate deja,
Polonia, precum şi “Iniţiativa Central-Europeană”, promovată de Germania.
Cea mai de succes se dovedea, însă, gruparea “Visegrad”, compusă din Ungaria, Polonia
şi Cehoslovacia, ulterior (după 1993) Cehia şi Slovacia. Spun de succes, întrucât ea a
constituit un instrument eficient al integrării ţărilor respective în structurile occidentale
NATO şi UE.
În ce ne priveşte, România (care, la un moment dat, încerca oficial să acceadă în
Gruparea “Visegrad”, însă fără succes) 2 trebuia, cum arătam, să îşi administreze practic
singură atât problemele interne, cât şi cele externe. Situaţia ţării nu era uşoară. Într-un
material de uz intern, intitulat “Politica Externă a României în Noua Etapă”,
elaborat în calitate de consilier prezidenţial pe probleme de politică externă în toamna
anului 1990, apreciam că
“ne găseam practic singuri, fără nici o garanţie de securitate, într-un mediu în
curs de transformare radicală, în condiţiile în care… pericole evidente sau
potenţiale se conturau pe graniţele noastre… iar capacitatea ţării de a genera
1
În acest sens, îmi amintesc că, aflat ca cercetător la Institutul de Securitate Est-Vest de la New York, în toamna anului
1988, participam la o întâlnire cu ministrul italian De Michelis care, evocând situaţia din centrul Europei, îşi exprima
regretul pentru absenţa… Imperiului Austro-Ungar, ca factor de echilibru(?!) La întrebarea mea, dacă aceasta însemna
regret şi pentru faptul că Veneţia (regiunea sa natală), nu mai făcea parte din acea entitate, dorea să ştie cine eram…
Ulterior, deveneam apropiaţi, iar acum ne întâlnim cu plăcere pe culoarele Parlamentului European.
Ideea aparţinea premierului Petre Roman, care dorea să demonstreze astfel străinătăţii caracterul închis al grupării
respective.
2
8
putere (economică şi militară) era diminuată firesc, ca urmare a procesului de
tranziţie pe care îl traversam…”
Din cele de mai sus, cea mai îngrijorătoare – mai ales în condiţiile în care graniţele
noastre erau puse deschis în discuţie de unele cercuri ostile din afară – era absenţa
oricăror garanţii de securitate, coroborată cu faptul că, la orizont nici nu se
întrevedea vreo posibilitate de corectare a unei atari situaţii?! În esenţă, se poate afirma că
întreaga istorie a unei ţări de talia noastră poate fi încapsulată în tentativa de a avea
acces, pentru cât mai mult timp cu putinţă, la asemenea garanţii de securitate,
dacă se poate, cât mai puternice posibil.
Istoriceşte vorbind, noi am avut din când în când acces la asemenea garanţii, fie
prin asocierea cu o mare putere, fie prin intrarea într-o alianţă cu alte state. Dar aceasta a
fost mereu o situaţie tranzitorie, care, după ce lua sfârşit, ne lăsa din nou în situaţia de a ne
apăra singuri. Iar asta ca să nu mai vorbim că, în momente cruciale ale istoriei noastre, dar
şi ale istoriei universale, cum era, de pildă, perioada premergătoare celui de-al doilea
război mondial, România caută să obţină asemenea garanţii în vest, în faţa Germaniei
naziste, fără succes, însă. Iar consecinţele le cunoaştem cu toţii…
Iată pentru ce, acum, când suntem în NATO în graniţele din 1989 – alianţă care
oferă membrilor ei cea mai puternică garanţie de securitate existentă astăzi în lume –
putem spune că am împlinit, în sfârşit, visul a nenumărate generaţii de înaintaşi, care au
căutat, unii întreaga lor viaţă, o asemenea garanţie, fără să reuşească să o obţină! Nu a fost,
însă, uşor, iar în cele ce urmează vom căuta să parcurgem împreună drumul care ne-a adus
aici, aşa cum l-am parcurs eu.
Preliminarii
Marile schimbări petrecute la sfârşitul anilor ’80 nu apăreau din senin. Existau anumite
semne, a căror valoare apare şi mai mare acum, la aproape două decenii, când putem să
vedem şi mai clar importanţa lor.
Pentru mine, care, între septembrie 1988 şi aprilie 1989, lucram ca cercetător asociat la
Institutul de Securitate Est-Vest din New York, direcţia în care se îndreptau inexorabil
lucrurile devenise deja clară: pe zi ce trecea, era tot mai evident că estul pierduse
competiţia cu vestul, iar spectacolul la care asistam era mai degrabă asemănător luminii pe
care continuam să o primim şi după ce steaua care o generase se stinsese deja… Mai
rămânea doar să vedem cum urma estul să-şi recunoască “înfrângerea”, iar vestul să-şi
fructifice “victoria”…
Spre sfârşitul anului 1989, lucrurile începuseră să capete tot mai mult contur, situaţie
recunoscută de Aliaţi, care, în Comunicatul Final al Consiliului NATO din 14-15 decembrie
1989 arătau textual:
“Schimbările pozitive în rândul aliaţilor sovietici din Europa au căpătat un
impuls şi o largă posibilitate de manifestare, ca urmare a reformelor întreprinse
de Uniunea Sovietică pe plan intern, în domeniile politic şi economic, precum şi în
reorientarea politicii sale externe, care face o ruptură cu trecutul într-un număr de
aspecte fundamentale. Pe măsură ce Uniunea Sovietică continua să traducă
asemenea politici în acţiuni consistente şi credibile, posibilităţile de colaborare
crescândă, reciproc avantajoasă, între ţările din Est şi din Vest vor spori şi ele
substanţial” iii 3
3
Noua atitudine, care întrezărea înlocuirea confruntării cu colaborarea între foştii adversari se făcea simţită şi la nivelul
meu. Astfel, cu ocazia unei vizite în Europa, întreprinse în toamna lui 1988 pentru realizarea lucrării pe care o aveam de
făcut pentru institut (“O Europă Mai Puţin Înarmată Nuclear”), într-o discuţie cu directorul Planificării Strategice
din ministerul francez de externe – creierul oricărei asemenea instituţii -, dl. Phillipe Coste, membru al Boardului
Institutului de la New York, acesta dorea să afle părerea mea cu privire la o ipoteza cu totul neaşteptată, cel puţin pentru
mine, la vremea aceea: pur şi simplu, dorea să testeze reacţia mea ca român la posibilitatea ca:
“Ungaria, ca urmare a drumului de reforme pe care s-a angajat, să redevină un stat capitalist, situaţie în
care, pentru a evita o reacţie militară a aliaţilor din Tratatul de la Varşovia, în special a Uniunii Sovietice,
ţările NATO ar fi continuat să păstreze faţă de Ungaria o atitudine rezervată, plasând-o astfel într-un fel de
“carantină” ideologică, înainte de a o accepta în structurile occidentale.”3
9
Pasul decisiv în înlocuirea confruntării cu colaborarea între foştii adversari îl
reprezenta, însă, “Declaraţia de la Londra Cu Privire La O Alianţă Atlantică
Transformată”, emisă la sfârşitul reuniunii Consiliului Atlantic desfăşurate în capitala
britanică între 5-6 iulie 1990. În acest document, socotit noua piatră de temelie a
modificării raporturilor dintre est şi vest pe continental European:
“Statele membre ale Alianţei Nord Atlantice propun statelor membre ale
Tratatului de la Varşovia o declaraţie comună în care să spună împreună că nu se
mai consideră adversari şi îşi reafirmă intenţia de a se abţine de la ameninţarea
cu sau utilizarea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei
politice a oricărui stat, sau de la orice acţiune neconformă cu scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale Actului Final al CSCE. Invităm toate
celelalte state membre ale CSCE să ni se alăture în acest angajament în favoarea
neagresiunii.
În acest spirit, precum şi pentru a reflecta modificarea rolului politic al
Alianţei, noi invităm astăzi pe Preşedintele Gorbaciov în numele Uniunii Sovietice
şi pe reprezentanţii celorlalte ţări Central şi Est Europene să vină la Bruxelles şi să
se adreseze Consiliului Nord Atlantic. De asemenea, tot astăzi, noi invităm
guvernele URSS, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, Bulgariei şi României să vină
la NATO, nu numai în vizită, ci să stabilească misiuni permanente de legătură
diplomatică cu NATO. Aceasta ne va permite să împărtăşim cu guvernele
respective gândirea şi deliberările noastre într-o asemenea perioadă de schimbări
istorice” iv
Pentru ca imediat să-şi arate disponibilitatea de a:
“intensifica contactele militare, inclusiv cele ale Comandanţilor Militari NATO cu
Moscova şi alte capitale Central şi Est Europene” v
Era vorba, cum se poate observa, de o schimbare totală de atitudine din partea NATO, de o
deschidere pragmatică spre colaborare cu foştii inamici potenţiali.
Totodată, se prefigurau şi liniile unei posturi militare noi, în concordanţă cu
schimbarea radicală a parametrilor mediului de securitate pe continent. Aceştia vizau
forţe NATO mai mici şi restructurate, foarte mobile şi versatile, o diminuare a
gradului de alertare a unităţilor active şi reducerea cerinţelor de pregătire,
precum şi a numărului de exerciţii, cu intenţia declarată că NATO urma să
pună un accent mult mai mare pe capacitatea de a spori numărul forţelor,
numai dacă şi când va fi necesar acest lucru.
Exact un an mai târziu (6-7 iunie 1991), la reuniunea Consiliului NATO în sesiune
ministerială din capitala Danemarcei, Copenhaga, Aliaţii mergeau mai departe, oferindu-le
foştilor adversari posibilitatea edificării de parteneriate constructive, precum şi
reiterarea angajamentului de a nu căuta să obţină un avantaj unilateral de pe
urma situaţiei modificate din Europa şi nici de a ameninţa interesele legitime
ale vreunui stat… vi
Între timp, ca urmare a Reuniunii la nivel înalt a Tratatului de la Varşovia
desfăşurate la Moscova la începutul lunii iunie 1990, precum şi a unui număr de 1-2
reuniuni tehnice pregătitoare, la Praga se consemna un alt moment istoric: încetarea
existenţei acestui tratat!
După anumite dispute privind locul de convocare a acestei ultime reuniuni
(Varşovia, care era capitala unde acest Tratat se semnase în 1955, dorea, desigur, să fie din
nou gazda), preşedintele Havel - datorită proeminenţei sale - reuşea să impună Praga ca
loc al desfăşurării acestei ultime şi importante reuniuni continentale, la 1 iulie 1991. 4
4
Ca unul din cei şase participanţi în delegaţia oficială a României la acest moment (alături de preşedintele Iliescu,
premierul Român, ministrul de externe Năstase, consilierul prezidenţial Ionel şi secretarul de stat de la externe
Meleşcanu), reţin că, în timp ce toate discursurile foştilor aliaţi puneau accentul pe dorinţa lor “arzătoare” de desfiinţare
a Tratatului, reprezentatul URSS, Ianaev (cel care, peste o lună, în august 1991, urma să se afle un fruntea puciului de la
Moscova) îşi exprima, din contră, nedumerirea, pe considerentul ca el cunoştea solicitările de sprijin ale liderilor ţărilor
respective făcute Moscovei în momentele lor grele…
În ce ne priveşte, un amănunt interesant şi amuzant, totodată, îl reprezenta introducerea, pe ultimii metri dinaintea
debutului reuniunii oficiale, a unui pasaj suplimentar în discursul domnului Iliescu, care suna aproximativ aşa:
10
Desigur, dispariţia celui de-al doilea pilon al sistemului postbelic de securitate
continentală nu rămânea fără răspuns din partea Aliaţilor occidentali. Ca urmare, la
reuniunea Şefilor de Stat şi de Guvern ai ţărilor NATO, desfăşurată la Roma, la 8
noiembrie 1991, aceştia propuneau foştilor adversari instituţionalizarea raporturilor
reciproce de consultare şi cooperare:
“De aceea, ca un pas următor, intenţionăm să dezvoltăm o relaţie mai
instituţionalizată de consultare şi cooperare pe probleme politice şi de securitate.
Invităm, în acest stadiu al procesului, miniştrii de externe ai Bulgariei,
Cehoslovaciei, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, României şi Uniunii
Sovietice să ni se alăture în cadrul reuniunii miniştrilor noştri de externe din
decembrie 1991 la Bruxelles, pentru a elabora împreună o declaraţie politică prin
care să inaugurăm o nouă eră de parteneriat şi să definim în continuare
modalităţile şi conţinutul acestui proces. În mod special, propunem următoarele
activităţi:
•
Întâlniri anuale cu Consiliul Nord Atlantic la nivel ministerial
în ceea ce se va putea numi Consiliul de Cooperare Nord Atlantic;
•
Întâlniri periodice cu Consiliul Nord Atlantic la nivel de
ambasadori;
•
Întâlniri suplimentare cu Consiliul Nord Atlantic la nivel
ministerial sau ambasadorial, după caz;
•
Întâlniri regulate, la intervale convenite reciproc cu:
o
Comitetele subordonate NATO, inclusiv Comitetele
Politic şi Economic;
o
Comitetul Militar şi, cu permisiunea acestuia, alte
autorităţi militare NATO
Cea mai importantă contribuţie pe care o aducea, însă, reuniunea Consiliului Nord
Atlantic de la Roma consta, desigur, în adoptarea unui nou concept strategic. Acest
lucru – prefigurat deja, cum arătam, încă de la mijlocul anului 1991 – era posibil datorită
desfiinţării Tratatului de la Varşovia şi a retragerii trupelor sovietice din ţările
central – europene, combinate cu finalizarea Tratatului privind Forţele
Convenţionale din Europa. 5
Practic, apărarea înaintată (“forward defense”), pe linia de contact dintre
cele două alianţe – care coincidea cu linia de demarcaţie dintre forţele aliate la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial – nu mai era necesară. Drept urmare, odată cu
diminuarea drastica a forţelor foştilor adversari staţionate în centrul continentului, nici
NATO nu mai avea de ce să staţioneze însemnate forţe de partea sa a liniei de demarcaţie.
Ca atare, grosul acestora a fost retras, inclusiv armamentul nuclear de teatru (a rămas
numai aviaţie “duală”, capabilă să transporte la ţintă atât încărcături convenţionale, cât şi
nucleare), urmând ca o reconstituire a dispozitivului iniţial să aibă loc numai dacă şi când
o nouă ameninţare apărea la adresa ţărilor membre.
Spectrul ameninţărilor se schimba şi el fundamental şi cu rapiditate. Mai mult,
dacă înainte ameninţările erau vizibile, proveneau din surse externe şi aveau un caracter
preponderent militar, riscul materializării lor fiind însă redus, acum, în noua etapă,
ameninţările se estompau, devenind mai puţin vizibile, preponderent interne şi nemilitare, însă riscurile sporeau vizibil.
“Dacă în 1968, România refuza invitaţia aliaţilor săi de a veni la Praga, de data aceasta, a acceptat-o cu plăcere…”
Era un mod subtil şi elegant de a reaminti aliaţilor noştri, care acum făceau parada de împotrivirea lor la adresa
Tratatului, că singura ţară care îşi putea atribui pe bună dreptate un asemenea merit era România?!
5
Un moment important care se petrecea între timp era puciul nereuşit de la Moscova, din 20 august 1991. Atunci,
cred, liderii occidentali realizau, poate pentru prima dată după 1989, că transformările pozitive realizate în
centrul şi estul continentului puteau fi reversibile. Spun aceasta pentru că, în calitate de consilier prezidenţial, eram
mandatat atunci de CSAT ca, alături de alţi colegi, să fiu purtătorul unui mesaj adresat – în cazul meu, conducerii
britanice -, prin care România declara oficial că avea intenţia fermă de a continua pe drumul spre democraţie şi
economie de piaţă pe care se angajase după Revoluţie, indiferent de rezultatul puciului din URSS. Îmi amintesc că, în
răspunsul primit sub semnătura premierului John Major, figura o frază care suna cam aşa: “Nici nu ştiţi cât de mult aţi
figurat în gândurile noastre în aceste zile…”
11
“Provocările de securitate şi riscurile cărora NATO trebuie să le facă faţă
sunt diferite ca natură de cele din trecut. Ameninţarea unui atac simultan, pe
scară largă împotriva fronturilor NATO din Europa a fost efectiv înlăturată şi nu
mai reprezintă, deci, punctul focal al strategiei aliate. În mod particular, în centrul
Europei riscul unui atac prin surprindere a fost redus substanţial, iar timpul
minim de alertă la dispoziţia Alianţei s-a prelungit corespunzător.
În contrast cu ameninţarea predominantă din trecut, riscurile la adresa
securităţii aliate care rămân sunt multi-direcţionale, ceea ce le face dificil de
prevăzut şi de evaluat. NATO trebuie să fie capabilă să răspundă unor asemenea
riscuri, dacă se doreşte prezervarea stabilităţii în Europa şi a securităţii
membrilor Alianţei. Aceste riscuri pot apărea în diverse moduri. Riscurile la
adresa securităţii aliate sunt mai mici ca urmare a unei agresiuni îndreptate
contra teritoriului Alianţelor, provin mai degrabă din consecinţele adverse ale
instabilităţilor ce pot apărea din serioase dificultăţi economice, sociale şi politice,
inclusiv rivalităţi etnice şi dispute teritoriale, care confruntă multe ţări din Europa
centrală şi de est… vii
Se poate vedea cum, treptat, demantelarea ameninţării tradiţionale a unei agresiuni în
centrul continentului este însoţită de apariţia unui spectru întreg de ameninţări de
proporţii mai mici, ceea ce creează condiţiile ca Alianţa Nord Atlantică să-şi adauge
necesar, în timp, o nouă funcţie, şi anume aceea de management al crizelor, alături de
cea a apărării colective. Încep să se creeze astfel condiţiile ca NATO să se transforme
gradual într-o organizaţie de securitate, care să intervină în cazul oricărei ameninţări
la adresa securităţii continentale.
Începuturile
Dacă suntem scrupuloşi din punct de vedere juridic, prima lărgire a NATO după căderea
Zidului Berlinului se făcea în contextul reunificării Germaniei. Dacă ne aducem
aminte, deşi atunci se stabilea că fosta RGD nu va intra sub incidenţa NATO, urmând ca pe
teritoriul său să nu fie staţionate forţe şi armamente aliate, garanţia de securitate
reprezentată de art. 5 al Tratatului de la Varşovia – de care fosta Germanie
Occidentala beneficia deja din 1955 – se extindea automat şi asupra noului
teritoriu, ca urmare a încorporării sale în RFG. Căci era greu de crezut că, dacă
luăm cazul teoretic al unei agresiuni îndreptate împotriva Germaniei în zona respectivă,
NATO ar fi refuzat să onoreze garanţia de securitate acordată statului german în totalitatea
sa?!
Spun acest lucru, deoarece, în contextul dezbaterii privind lărgirea Alianţei Nord
Atlantice, problema statutului special al fostei RDG reprezenta un element important,
fiind invocat de Rusia ca argument împotriva lărgirii. Trebuie, însă, să luăm notă că,
practic, şi foştii membri ai Tratatului de la Varşovia care intrau ulterior în
NATO aveau acelaşi statut ca şi fosta RDG. Respectiv, prin admitere, căpătau acces
la garanţia de securitate acordată de Alianţă în virtutea art. 5 al Tratatului de la
Washington, fără ca pe teritoriul lor să fie staţionate forţe şi armamente NATO! Cu alte
cuvinte, privit din acest unghi, modelul est-german agreat cu URSS la reunificarea
Germaniei era respectat şi în cazul tuturor celorlalte admiteri ulterioare în
Alianţă!
În lucrarea sa apreciata ca cea mai completa in materie, Ron Asmus reda exact
momentul în care cele două părţi, Statele Unite şi URSS, convin asupra viitorului statut al
fostei RDG în cadrul Germaniei reunificate. Discuţia avea loc la Moscova, la 9 Februarie
1990 6, în cadrul vizitei dlui James Baker, secretarul de stat al SUA, venit, cum arata R.
În cadrul turneului respectiv, secretarul de stat American, James Baker, se oprea şi la Bucureşti, unde, în decurs de
câteva ore, avea inclusiv un dialog cu reprezentanţii vieţii politice româneşti, la care participa din partea noilor
autorităţi, din câte îmi aduc aminte, dl. Vasile Secares. Dacă memoria nu mă înşela, acesta era primul contact românoamerican la un asemenea nivel după Revoluţie.
6
12
Asmus, să îl convingă pe Gorbaciov că o Germanie reunificată în NATO era o soluţie mai
bună, inclusiv pentru URSS, decât o Germanie independentă, neutră. viii
Atunci, secretarul de stat american i-ar fi spus lui Gorbaciov:
“Să presupunem pentru moment, că unificarea are loc. Presupunând
aceasta, aţi prefera o Germanie unită în afara NATO, care este independentă şi nu
are forţe americane pe teritoriul ei, sau aţi prefera o Germanie unită legată de
NATO, cu asigurarea că extinderea jurisdicţiei actuale a NATO spre est nu va avea
loc?” Gorbaciov – [spune Asmus] – ar fi răspuns că “se va gândi la toate aceste
opţiuni” şi că cei din conducerea sovietică urmau să organizeze curând un
seminar, afirmând în continuare că: ”Desigur, orice extindere a zonei NATO este
inacceptabilă”, la care Baker ar fi răspuns: “Sunt de acord”. ix
Acesta fiind dialogul, autorul american se întreabă, pe bună dreptate, dacă
Gorbaciov avea în vedere Germania de est sau alte ţări central şi est-europene, precum şi
cu ce fusese de acord Baker, cu extinderea NATO spre estul Germaniei, sau cu faptul că
NATO nu se va extinde niciodată spre est în general, concluzionând că:
“Această chestiune a fost lăsată în suspensie.” x
Acelaşi subiect este abordat – este drept, mai puţin detaliat - şi de alt autor, Jack
Matlock, fostul ambasador al SUA la Moscova în perioada respectivă. Într-o depoziţie pe
marginea extinderii NATO făcută în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Camerei
Reprezentanţilor a Congresului SUA în ziua de 20 iunie 1996, acesta relua ceea ce afirmase
anterior 7, declarând:
“Am început să discutăm cu ei [ruşii] despre modalităţile în care puteam
modifica strategia NATO, pentru a o face mai acceptabila, iar Gorbaciov a primit
un angajament neoficial, dar clar, că dacă o Germanie unită rămâne în NATO,
graniţele NATO nu se vor deplasa spre est. De acord, acesta nu era un angajament
juridic, dar s-a luat.” xi
Ideea extinderii NATO prin includerea ţărilor central şi est-europene nu aparţinea
ţărilor NATO, ci primilor, care doreau să îşi consolideze recentul statut de independenţă de
după ieşirea din orbita URSS, prin admiterea în principala structură de securitate a
Occidentului, respectiv Alianţa Nord Atlantică. Era vorba, deci, nu de un plan ascuns
al vesticilor, cum se afirma uneori din partea adversarilor extinderii, ci de
voinţa suverană a unor ţări care doreau accesul la garanţia de securitate
furnizată de cea mai puternică organizaţie creată pentru apărarea valorilor ce
tocmai fuseseră însuşite de noile democraţii central şi est-europene.
Se pare că primii care formulau o asemenea idee erau cehii, care, prin
vocea consilierului de politică externă al preşedintelui Havel, dl. Vondra, aflat într-o vizită
la Comitetul Politic al Alianţei, ar fi opinat încă din februarie 1991, că, din moment ce
CSCE nu oferea o garanţie de securitate ţării lor, NATO trebuia să ia în considerare
semnarea cu Cehoslovacia a unui fel de tratat special sau declaraţie, care să
furnizeze o asemenea garanţie. Puţin mai târziu, ministrul lor de externe, Jiri
Dienstbier (fost dizident, coleg de închisoare cu preşedintele Havel) i-ar fi făcut aceeaşi
propunere şi Secretarului General al NATO, Manfred Woerner. xii
La rândul ei, şi Polonia formula acelaşi deziderat, deşi cu ceva întârziere,
respectiv abia după ce se forma noul guvern condus de Jan Olszevski, în ianuarie 1992. În
sfârşit, în cadrul întâlnirii celor doi preşedinţi ai Cehoslovaciei - Havel, şi Poloniei Walensa, cu premierul ungar Antal la Praga, pe 6 mai 1992, cele trei ţări formulau
cererea oficială de admitere în Alianţa Nord Atlantică.
Cu ocazia inaugurării Muzeului Holocaustului, ceremonie care avea loc la
Washington la sfârşitul lunii aprilie 1993, cei trei lideri ai ţărilor grupului de la
Visegrad, Havel, Walensa şi Goncz aveau o convorbire cu noul preşedinte american, Bill
Clinton, în cadrul căreia argumentau necesitatea ca ţările lor să fie admise cât mai curând
în NATO. Ron Asmus îl citează pe fostul consilier pe probleme de securitate naţională al lui
Bill Clinton, Sandy Berger, care îşi aminteşte că preşedintele l-ar fi întrebat pe
7
În depoziţia în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului SUA pe 3 mai 1995
13
predecesorul sau, Tony Lake, de ce nu se putea face acest lucru, respectiv ca cele trei ţări să
fie admise în NATO. Deşi nu decidea nimic atunci, conform spuselor lui Asmus,
“Preşedintele a dat dovadă de o predispoziţie pozitivă şi o atitudine liberă
de prejudecăţi” xiii
care îl făcea ca, spre sfârşitul primului mandat, să devină una din principalele forţe din
spatele procesului de extindere a NATO.
Drumul până aici nu era unul linear. Să nu uităm că schimbarea de mentalitate, a
reflexelor de gândire este, probabil, cea mai dificilă modificare de efectuat. Rând pe rând,
începând chiar cu 1989, o serie de specialişti şi politicieni, în special americani, inclusiv
nume “grele”, se pronunţau asupra viitorului alianţelor politico-militare din Europa,
pornind de la realităţile momentului, fără ca vreunul din ei să fi putut prevedea atunci
posibilitatea dispariţiei Tratatului de la Varşovia şi includerea majorităţii foştilor săi
membri în NATO. De pildă, într-o prezentare făcută în faţa Academiei Diplomatice a URSS
la 27 octombrie 1989, Zbigniew Brezinski, fostul consilier pentru securitate naţională al
preşedintelui Carter, considera că
“Încetarea existenţei celor două Alianţe ar contribui la anarhie. Cooperarea
instituţională a celor două alianţe ar păstra stabilitatea geo-politică şi teritorială
în Europa” xiv
La rândul său, un alt “monstru sacru”, Henry Kissinger, opina, în iunie 1990, că
“Cel mai realist sistem de securitate”
urma să includă neutralitatea de tip austriac pentru Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia. xv
Pentru ca, în ce îl privea, secretarul de stat american, James Baker să declare, la
rândul său, într-o conferinţă susţinută în Germania, chiar în vâltoarea evenimentelor – la
12 decembrie 1989 – că NATO putea să constituie un model atractiv, nu însă şi un
cămin, pentru ţările membre ale Tratatului de la Varşovia. xvi
Pe măsură, însă, ce lucrurile se angajau ferm pe făgaşul descris deja, respectiv al
disoluţiei structurilor răsăritene şi încetarea războiului rece, iar ţările din centrul şi estul
continentului începeau să bată tot mai tare la porţile structurilor occidentale, şi specialiştii
vestici începeau să îşi pună tot mai mult problema deschiderii porţilor organizaţiilor
respective pentru aceste state.
Conform spuselor fostului congressman american, Gerald Solomon, un partizan al
extinderii NATO şi prieten al României, primul dintre aceşti specialişti care se apleca cu
mai multă atenţie asupra subiectului era Jeff Simon, cercetător principal la Institutul
pentru Studii de Strategie Naţională din cadrul Academiei Naţionale de Apărare a SUA.
Într-un articol publicat în prestigioasa revistă americană “Orbis” în iarna 1992-1993, el
opina că soluţia la dubla problemă a pierderii relevanţei din partea NATO (ca urmare a
dispariţiei ameninţării sovietice) şi a creării vacuumului de securitate în centrul şi estul
continentului, ca urmare a prăbuşirii structurilor răsăritene, consta în
“combinarea lor: NATO trebuie să îşi extindă misiunea, pentru a cuprinde statele
Europei centrale şi de est…
În consecinţă, pe termen scurt, în următorii cinci până la zece ani, NATO
trebuie să se preocupe de nevoile de securitate ale statelor din centrul şi estul
Europei, utilizând instrumentul alianţei pentru a încuraja un comportament de
stat care să sporească securitatea în Europa. Dacă statele din centrul şi estul
Europei dau dovadă că stabilitatea lor internă şi intenţiile paşnice sunt adevărate
şi de durată, atunci alianţa ar trebui să le permită să acceadă în rândurile sale ca
membri deplini.” xvii
Odată trasă concluzia că temerile cu privire la securitatea acestor state sunt
întemeiate, Jeff Simon făcea o trecere în revistă a modalităţilor alternative de eliminare a
acestora (colaborarea regională, CSCE, UEO), ajungând la concluzia că numai NATO putea
face acest lucru, deoarece niciuna dintre soluţiile menţionate nu oferea suficiente
garanţii de securitate. Interesant este că propunerea sa nu viza acordarea statutului de
membru cu drepturi depline pentru aceste state în cadrul NATO, ci prevedea pentru ele un
regim de “membru asociat” (associate membership).
Acest statut urma să fie accesibil tuturor ţărilor membre ale Consiliului de
Cooperare Nord Atlantic (NACC) - înfiinţat, cum am văzut, ca urmare a propunerii făcute
14
de statele NATO la Roma, în noiembrie 1991 - , care se angajaseră să respecte anumite
norme şi care atinseseră un anumit standard de comportament.
“Statutul de membru asociat urmează să fie creionat în felul următor. Mai
întâi, la cererea ţărilor foste membre ale Tratatului de la Varşovia, alianţa
urmează să iniţieze negocieri pentru elaborarea unui protocol de asociere. Un
asemenea protocol ar putea fi redactat după modelul Protocolului de Asociere al
Greciei şi Turciei din 1951, care a modificat articolul 6 din tratatul iniţial, prin
schimbarea zonei de aplicabilitate a acestuia. O posibilitate de asociere ar fi
accesul la Preambul şi articolele 1, 2, 4, 7 şi 8 ale Tratatului Nord Atlantic semnat
la 4 aprilie 1949.xviii
Criteriile de asociere prevăzute de Jeff Simon ar fi urmat să cuprindă:
angajamentul de a avea numai guverne liber alese, privatizarea economiei, respectarea
drepturilor minorităţilor, controlul civil asupra militarilor şi o doctrină militară –
împreună cu resursele militare – aflate în consonantă cu principiul suficienţei
rezonabile (“reasonable sufficiency”). NATO mai putea solicita candidaţilor ca aceştia să
fie membri ai ONU, CSCE – cu toate acordurile privind măsurile de întărire a încrederii şi
securităţii convenite sub auspiciile sale -, precum şi parte la Tratatul privind Forţele
Convenţionale din Europa din 1990, la Carta de la Paris, ca şi la Tratatul privind
Neprolifierare Nucleară, cu toate măsurile sale asiguratorii. xix
Diferenţa de statut, cum putem observa, consta în imposibilitatea accesului
acestor state la cel mai important articol al Tratatului NATO de la
Washington, şi anume articolul 5, respectiv tocmai cel care oferea garanţia de
securitate a Alianţei! Or, în atari condiţii, maximum ce se putea obţine era accesul la
articolul 4, care prevedea dreptul la consultări cu membrii NATO, în cazul
existenţei vreunei ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale, a independenţei politice
şi securităţii lor.
“În fapt – cum recunoaşte autorul propunerii – membrul asociat al NATO
dobândea dreptul de a obţine o consultare multilaterală, în cazul unei ameninţări
– şi nu garanţia de securitate furnizată prin articolele 5 şi 6 (s.n. –
IMP)” xx
Această distincţie, existentă în propunerea iniţială a lui Jeff Simon, era importantă
nu atât în sine, cât mai ales prin ce a urmat, în special în planul politicii concrete a NATO
(vezi Parteneriatul pentru Pace, adoptat în ianuarie 1994).
În orice caz, aşa cum arăta şi Gerald Solomon, variantele luate în calcul nu se
opreau aici. Între ele mai figura şi cea intrata în vocabularul de specialitate sub numele de
“drumul regal” (Royal Road). Conform acesteia, ţările central şi est europene urmau să
intre mai întâi – sau, în cel mai rău caz, deodată cu admiterea în NATO – în Uniunea
Europeană. Dând glas acestei propuneri, ministrul belgian de externe Willy Claes (care îi
va şi succeda lui Manfred Woerner ca Secretar General al NATO, după decesul acestuia din
1994), opina că, din punctul de vedere al UE, candidaţii la intrarea în NATO
trebuiau să fie cel puţin candidaţi şi la admiterea în UE. xxi
Ideea nu era tocmai rea, însă trebuia să se ţină seama, în opinia noastră, de faptul că
nevoia de securitate a candidaţilor era presantă, iar îndeplinirea criteriilor cerute de UE
necesita un timp relativ îndelungat, aşa cum se şi întâmpla în practică.
Oricum, propunerea nu era agreată, deşi cele două procese de extindere – a NATO
şi UE – se desfăşurau până la urmă corelat sub raport strategic, şi pentru că a existat o
rezistenţă importantă la ceea ce s-a numit “politica uşii din spate” (backdoor policy),
care presupunea ca, o ţară odată admisă în UE, căpăta acces şi la garanţia de
securitate oferită de UEO, ceea ce ar fi putut atrage după sine intervenţia
NATO, în condiţiile în care noul admis în UE nu era membru al alianţei…?!
În sfârşit, o altă variantă era cea avansată de fostul purtător de cuvânt al NATO,
Jamie Shea, care anvizaja (în septembrie 1993), adoptarea unui protocol format din
două părţi – una, privind angajamentul de respectare a anumitor criterii politice, alta
vizând o integrare în Alianţă de tipul celei aplicate Spaniei, la admiterea acesteia
în 1982 (respectiv, cu însuşirea Conceptului Strategic al Alianţei, dar cu menţinerea
controlului naţional asupra propriilor forţe armate). Şi el, ca şi autorii variantelor
15
anterioare, prevedea ca ţările nou admise în NATO să poată beneficia de garanţia de
securitate furnizată de articolul 5 abia după cinci ani de la admiterea propriuzisă…?!
După cum se poate vedea, în ciuda dorinţei crescânde a foştilor membri ai
Tratatului de la Varşovia de a accede în NATO, ţările acestei alianţe dădeau dovadă la
început de o reticenţă considerabilă. Un alt analist pe probleme de securitate naţională,
Howard Frost, care îşi publica studiul deodată şi în aceeaşi revistă cu Jeff Simon, prezenta
şi principalele cauze ale respectivei reticenţe.
“Prima, că NATO nu era pregătită să extindă ţărilor est europene aceeaşi
garanţie de securitate de care beneficiau membrii săi şi, a doua, că îşi vedeau
mecanismul de luare a deciziei îngreunat prin adăugarea unui grup de membri cu
tradiţii politice, militare şi de planificare a forţelor semnificativ diferite.
Legate de aceste preocupări, mai ales pe timp de restricţii economice, mai
erau şi îndoielile că garantarea securităţii ţărilor est europene, în absenţa unei
ameninţări la adresa întregii Europe, era în interesul naţional al membrilor
NATO…” xxii
Extrapolând, el considera că
“Cel mai probabil scenariu în momentul de faţă pare să fie că, în zece,
cincisprezece ani, Europa de est se va alătura unei reţele europene de securitate
administrate în principal de NATO, dar care, în timp, va deveni condusă şi
sprijinită tot mai mult de europeni.” xxiii
Cauza principală a reticenţei se va dovedi, însă, Rusia, mai precis teama ţărilor
membre NATO de a interveni în vreun fel în desfăşurarea evenimentelor din interiorul
fostului lor principal adversar, evenimente care, din punctul lor de vedere, se desfăşurau şi
aşa în favoarea ţărilor NATO. Cum vom vedea, preocupările faţă de Rusia şi reacţia
ei – internă şi externă – la toate evoluţiile post-război rece de pe continent, în
primul rând la extinderea NATO, vor marca profund procesul de lărgire a
Alianţei Nord Atlantice spre est.
În primăvara lui 1993, mai înregistram o intervenţie importantă în cadrul efortului
de decantare a răspunsului pe care ţările membre NATO se pregăteau să îl dea ţărilor
central şi est europene, care îşi intensificau solicitările de a fi admise şi ele în Alianţă. Este
vorba de contribuţia lui Zalmay M. Khalilzad, actualmente ambasador al SUA la ONU,
pe atunci analist în cadrul cunoscutei şi extrem de influentei instituţii “RAND
Corporation”. Lucrarea sa – intitulată “Extinderea Alianţei Occidentale spre
Europa Centrala şi de Est. O Noua Strategie pentru NATO” (Extending the
Western Alliance to East Central Europe. A New Strategy for NATO) - încerca să dea un
răspuns la două întrebări fundamentale, şi anume: a) cum puteau Statele Unite să îşi
redefinească şi să-şi promoveze interesele în Europa centrală şi de est?; şi b) care trebuia
să fie rolul SUA în reorientarea şi revitalizarea dimensiunii transatlantice a securităţii
europene?
În esenţă, analiza dr. Khalilzad, pleca de la premisa – corectă – că Europa centrală
şi de est nu era stabilizată, iar potenţialul ei de a influenţa negativ zonele de la est (Rusia)
şi vest (Europa occidentală) era suficient de ridicat, pentru ca SUA să îi acorde atenţia
cuvenită. În plus, la fel ca şi Jeff Simon, şi Khalilzad considera că NATO – victorioasă în
războiul rece – ajunsese, paradoxal, victima propriului sau succes, în măsura
în care principala ameninţare pentru contracararea căreia se născuse, fusese
înlăturată?! Or, tot la fel ca şi Jeff Simon, şi el ajunge la concluzia că extinderea NATO
reprezenta, printre altele, şi o şansă considerabilă de a revigora Alianţa!
“Procesul de tranziţie a Europei centrale şi de est, în orice caz, putea juca un
rol substanţial în revigorarea parteneriatului transatlantic. Reconceptualizarea
acestui parteneriat având drept obiectiv stabilizarea Europei centrale şi de est ar
putea conferi alianţei o nouă vigoare şi ar ajuta la prevenirea erodării ei… Ar
putea spori încrederea Europei centrale şi de est în Statele Unite şi în Vest,
contribuind şi la stabilizarea regiunii.” xxiv
Adevărul este că dincolo de beneficiile în planul politicii interne americane, pe care
le vom analiza mai târziu, extinderea NATO era concepută de la bun început şi ca o
16
modalitate de a-i conferi o nouă raţiune de a fi, în condiţiile în care vocile care
cereau desfiinţarea ei, pe considerentul că, odată cu dispariţia ameninţării sovietice, îşi
încheiase rolul, începeau să se înmulţească, nu numai în Rusia, ci, mai important, chiar în
Vest (în special, în Franţa).
Revenind, însă, la analiza RAND, se cuvine să subliniem că aprecierea “factorului
Rusia”, care, cum arătam, urma să joace un rol central de-a lungul întregului proces de
extindere a NATO, era realistă de la bun început. Ca unul care am citit o mare cantitate de
literatură dedicată acestui subiect, pot spune că analize ulterioare – beneficiind, inevitabil,
de mult mai multă informaţie, decât a putut beneficia Khalilzad la momentul 1993 – se
situau mult sub nivelul celei întreprinse de acesta.
“Una din preocupările majore cu privire la extinderea Alianţei Occidentale
spre est o reprezintă teama că o asemenea iniţiativă ar fi privită de Rusia ca o
ameninţare şi o tentativă de a o exclude din Europa… Acest argument, care
presupune un joc de sumă nulă în relaţiile de securitate dintre vest şi Europa
centrala şi de est, dar şi relaţii bune între Europa centrală şi de est şi Rusia, se
bazează pe o premisă falsă. Adâncirea legăturilor dintre vest şi Europa centrală şi
de est nu ar trebui să ducă la slăbirea legăturilor dintre Europa centrala şi de est
şi Rusia. De fapt, o securitate sporită poate ajuta la diminuarea fricii şi suspiciunii
de Rusia în Europa centrală şi de est, aflate în creştere ca urmare a întăririi
forţelor expansioniste în Rusia.
Drept urmare, Khalilzad propunea o strategie de angajare în Europa centrală şi de
est atât pentru Statele Unite, cât şi pentru NATO.
“În timp ce securitatea militară singură nu va promova reforma economică
şi politică în Europa centrală şi de est, ea reprezintă un element critic pentru
stabilitatea politică şi dezvoltarea economică. Pentru promovarea stabilităţii şi
securităţii, Statele Unite şi aliaţii lor vor trebui să adopte două iniţiative care se
suprapun, dar se şi întăresc una pe alta: extinderea graduală şi restructurarea
NATO, precum şi adâncirea legăturilor bilaterale ale SUA cu europenii din centrul
şi estul continentului… Pentru ca NATO să îşi poată asuma un astfel de rol, trebuie
transformată într-o entitate cu un obiectiv operaţional pan-european – care să
acorde calitatea de membru cu drepturi depline, inclusiv garanţiile furnizate de
Articolul V, europenilor din centrul şi estul continentului, precum şi Rusiei, odată
ce fiecare din aceste state ajunge să aibă un sistem politic democratic şi o
economie de piaţă” xxv.
În timp ce, pe plan militar, Statele Unite trebuiau să determine ca NATO să
organizeze exerciţii militare cu membrii asociaţi, ca aceştia să îşi operaţionalizeze rolul de
menţinere a păcii.
“Deşi Administraţia Clinton – afirma în încheiere analistul RAND – ar
prefera să se concentreze pe revitalizarea internă, ar face o mare greşeală dacă ar
ignora pericolele şi oportunităţile pe care le incumbă şi le oferă Europa centrală şi
de est.” xxvi
Interesant este că autorul, pe care nu îl cunoşteam personal, ca pe Jeff Simon, de
pildă, îmi trimitea o scrisoare, la care anexa această analiză a sa, cu rugămintea de a o
comenta:
“7 iunie 1993
Stimate Domnule Paşcu
… În lucrarea RAND inclusă, recomand ca SUA să facă faţă tuturor acestor
provocări [din centrul şi estul continentului] printr-o singură mişcare dramatică,
luând conducerea intr-o acţiune de extindere spre est a NATO şi a aranjamentelor
sale de securitate. Desigur, o asemenea mişcare nu ar fi lipsită de costuri – atât
forţele SUA din Europa, cât şi cele ale aliaţilor vor trebui menţinute la niveluri mai
ridicate, sau reconfigurate diferit, decât sunt acum. Dar aceste costuri trebuie
cântărite comparativ cu cele ce ar rezulta din absenţa unei asemenea protecţii,
inclusiv instabilitate crescută din Germania până la graniţele Rusiei, ca şi
nuclearizarea potenţială a Ucrainei. Părerea mea este că ostilitatea Rusiei faţă de
17
extinderea NATO poate fi tolerată, dacă este administrată cum trebuie. De fapt, o
mai mare stabilitate pe frontierele Rusiei ar fi şi în interesul Moscovei.
Sper că vă veţi face timp şi veţi citi lucrarea şi aştept răspuns din partea dvs.
Al dvs. sincer,
Zalmay M. Khalilzad
Din păcate, deşi citeam lucrarea şi chiar făceam, pe o foaie ataşată scrisorii, unele
observaţii, nu găseam timpul necesar să răspund oficial acestui demers, lucru pe care îl
regret enorm, fie şi pentru că aş fi avut astfel ocazia să păşesc o clipă mai devreme decât s-a
întâmplat, în laboratoarele în care se puneau la punct asemenea iniţiative.
Observaţiile, pe care le-am descifrat cu prilejul documentării pentru lucrarea de
faţă, cuprindeau aprecierea că Europa centrală şi de est era corect văzută de autor ca o
zonă de dispută potenţială între marile puteri, că, în general, era nevoie de o definire mai
exactă a acestei zone situate între Germania şi Rusia, că regiunea dispunea de propriile ei
conflicte latente, în care Statele Unite nu fuseseră participante direct, dar puteau juca rolul
de arbitru, că rolul însuşi al SUA în Europa trebuia redefinit şi că, la rândul ei, România
era nevoită tradiţional să ducă o politică echilibrată între est şi vest.
În afara acestui demers, îmi mai amintesc că, în vara lui 1993 mai citeam o
intervenţie a specialistului britanic Jonathan Eyal, apărută într-unul din ziarele de mare
circulaţie internaţională, în care se făcea aceeaşi propunere de extindere a Alianţei
Nord Atlantice spre est. 8
Cea mai influentă contribuţie de tip academic nu numai la declanşarea procesului
de extindere a Alianţei, dar şi la modelarea acestuia era, cu siguranţă, studiul publicat de
trei analişti ai RAND-ului (institutul creat după război de Forţele Aeriene Americane
pentru a le ajuta să înţeleagă implicaţiile politice şi strategice ale noului rol de principal
mijloc de transport la ţintă a armelor atomice, ulterior nucleare), Ronald Asmus, Richard
Kugler şi Stephen Larrabee 9. În articolul lor, care – conform depoziţiei multor cercetători
ai lărgirii NATO – căpăta o notorietate instantanee, mai ales la nivelul Capitoliului (se
spune ca însuşi senatorul Lugar ar fi fost “convertit”, prin citirea lui devenind astfel unul
din principalii promotori ai ideii extinderii Alianţei spre est), intitulat “Făurirea Unui
Nou NATO” (Building A New NATO), publicat în “Foreign Affairs” în toamna anului
1993, autorii arătau că, la trei ani de la căderea zidului Berlinului, Europa se îndrepta spre
o criză.
“Europa centrală şi de est este acoperită cu mini Republici Weimar, fiecare
capabilă să aplice un grad imens de violenţă altora. Paradoxal, deşi erau puternic
înarmate, aceste state nu erau, totuşi, capabile să se apere singure în faţa unor
agresori externi” xxvii
Era, deci, nevoie de o nouă negociere strategică între Statele Unite şi
Europa, care să extindă apărarea colectivă şi aranjamentele de securitate ale
NATO spre zonele unde se aflau seminţele unui viitor conflict în Europa,
respectiv graniţele de est şi de sud ale Alianţei. Conform aprecierii lor, dacă
politicienii occidentali nu înţelegeau acest lucru, cei din Europa centrală şi de est o făceau,
cu toate că – observaţia mi se pare crucială – şi occidentalii o făcuseră în cazul
Germaniei, care, reunificându-se, aplicase modelul sprijinirii şi integrării
fostei RDG în Germania occidentală?! Or, întrebarea care se punea era: pentru ce nu
se putea aplica modelul respectiv şi altor state central şi est europene, aflate măcar de-a
lungul unuia din cele două arcuri de criză identificate de autori – cel estic – care se
întindea de la graniţa Germaniei până în Asia Centrală, afectând atât flancul de nord, cât şi
cel de sud al Alianţei?
Pentru aceasta, occidentul avea nevoie de o strategie amplă de proiectare a stabilităţii şi
securităţii sale spre acele zone, strategie al cărei principal instrument, în afara celor
politice şi economice, putea să fie doar NATO. Însă nu NATO din timpul
războiului rece, ci un NATO reformat, ca urmare a noii înţelegeri transatlantice, care
Toate tentativele mele ulterioare de a identifica ziarul şi, deci, articolul în cauză au dat, cu părere de rău, greş.
Stephen Larrabee fusese directorul adjunct al Institutului de Securitate Est-Vest din New York, unde activasem ca
“visiting researcher” în perioada 1988-1989.
8
9
18
să extindă geografic orizontul strategic al Alianţei. Or, în acest scop, Alianţa trebuia să se
pregătească şi să se echipeze pentru a opera şi în afara zonei sale de
responsabilitate, autorii acreditând astfel o formulă care făcea ulterior carieră, şi
anume:
“NATO trebuie să iasă din zona sa, sau să iasă din activitate” xxviii
Care erau limitele acelei strategii de transformare a Alianţei?
“Singurele constrângeri cu privire la transformarea în continuare a
Alianţei sunt voinţa politică şi viziunea strategică a membrilor ei.” xxix
Cei trei analişti ai RAND erau de părere că o asemenea nouă strategie de mare
amploare urma să fie transpusa în practică prin adoptarea unui număr de şase masuri.
Prima dintre ele consta în transformarea NATO dintr-o alianţă bazată pe
apărarea colectivă împotriva unei ameninţări specifice într-o alianţă angajată
în proiectarea democraţiei, stabilităţii şi managementului crizelor, în cel mai
larg sens strategic al acestor termeni. A doua era ajungerea la o nouă înţelegere
transatlantică între Statele Unite şi europeni, armonizând interesele ambelor părţi.
A treia viza emanciparea Germaniei, ca stat care, prin forţa sa şi aşezarea geografică,
trebuia să fie principala sursă de proiectare a securităţii, stabilităţii şi
prosperităţii occidentale spre est. Cea de a patra măsură era şi cea mai revoluţionară,
pentru că propunea adoptarea de vest a unei strategii coordonate pentru
“… integrarea ţărilor Visegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi,
posibil, Slovacia) atât în UE, cât şi în NATO.” xxx
Concret,
“Apartenenţa la NATO, ca şi cea la UE, poate veni în faze şi trebuie să fie
condiţionată. Criteriile pentru apartenenţă trebuie să fie expuse clar dinainte şi să
includă angajamentul pentru conducere democratică, reforma relaţiilor civilimilitari, renunţarea la orice pretenţie teritorială, respectarea drepturilor
minorităţilor, precum şi voinţa de a participa la toată gama de activităţi viitoare
ale NATO de la menţinerea păcii până la apărarea colectivă,..
Nu există nici o raţiune ca acordarea calităţii de membru să nu se facă simultan
pentru toate aceste state…
Între timp, NATO, trebuie să creeze precondiţiile pentru eventuala
integrare a acestor state în alianţă prin extinderea cooperării în materie de
apărare. Conceptual, ‘acordurile de asociere’ pot enumera criteriile
pentru a deveni membru, fără să furnizeze însă garanţii specifice de
securitate. [s.n. – I.M.P.] Un astfel de aranjament ar da ţărilor din centrul şi
estul continentului perspectiva clară pe care o caută. În acelaşi timp, le-ar permite
şi să dispună de timpul de a-şi adapta sectoarele militare şi de apărare, pentru a
putea îndeplini criteriile pentru admitere.” xxxi
Cea de-a cincea măsură privea Rusia, pe considerentul că un parteneriat de
securitate puternic cu o Rusie democratică se va dovedi una din cele mai puternice garanţii
că pacea şi securitatea vor fi prezervate în Europa.
“Pe măsură ce NATO îşi va întări legăturile cu Europa centrală şi de est, va
trebui să îşi extindă şi adâncească dialogul de securitate cu Rusia, înainte de toate
cu militarii ruşi, care continuă să vadă NATO ca o alianţă anti Rusia.” xxxii
Măsura cu numărul şase se referea la Ucraina, faţă de care NATO trebuia să pună
la punct o politică constructivă, pe considerentul că independenţa acestui stat constituia, în
ochii est europenilor, principala garanţie împotriva restauraţiei imperiale din partea
Rusiei, în special în raport cu Polonia.
În sfârşit, ultima măsură, cea de-a şaptea, se referea la transformarea militară
internă a Alianţei.
“Membrii NATO trebuie, de aceea, să fie capabili să pună pe picioare repede
coaliţii, să elaboreze politici şi strategii, să creeze un comandament, să trimită
trupe şi să construiască infrastructura de sprijin pentru acestea. Alianţa va fi
nevoită să dezvolte instituţii mai bune, care să o facă mai puţin dependentă de
improvizaţie în mijlocul unei crize…
19
Înainte de toate, NATO va fi nevoită să se echipeze pentru a face faţă
întregului spectru de conflicte posibile în Europa, de la cele mici la cele mari şi de
la apărarea păcii, la operaţiuni de luptă. Astăzi NATO este capabilă să întreprindă
doar activităţi de menţinerea păcii şi operaţiuni modeste de luptă…” xxxiii
Coborând acum din sfera academică în cea a politicii reale, cel mai important
eveniment politic de până atunci în planul drumului spre extinderea NATO se înregistra,
însă, la sfârşitul lunii august, mai precis pe 24 august, 1993. Atunci, aflat într-o vizită
oficială în Polonia, preşedintele rus Elţîn admitea – în comunicatul comun al vizitei - că
Rusia nu avea nimic de obiectat la acţiunea Poloniei de a deveni membră
NATO?! 10
Întrucât s-au făcut nenumărate referiri la acest moment crucial xxxiv, nu mai are rost
să îl prezentăm în detaliu. Este suficient să arătăm că el era urmat de un uriaş efort
rusesc de “limitare a răului produs” (damage limitation), cu atât mai mult cu cât,
întâmplător sau nu, în capitala poloneză se afla exact în acelaşi moment şi unul dintre
senatorii americani cei mai influenţi şi, totodată, mai aprigi partizani ai extinderii NATO,
Richard Lugar.
Se pare că preşedintele polonez – căruia senatorul american tocmai îi adusese la
cunoştinţă preocuparea vestului faţă de reacţia potenţială a Rusiei la presiunea ţărilor
central şi est europene de a accede cât mai repede în NATO – a dorit să elimine acest
obstacol, cu prilejul vizitei amintite a preşedintelui rus la Varşovia. Mai mult, dacă îi dăm
crezare lui Ron Asmus, preşedintele Walensa chiar ar fi exersat cu senatorul american
argumentele pe care urma să le utilizeze în discuţia pe care urma să o aibă cu preşedintele
rus Elţîn. Într-adevăr, cei doi preşedinţi au avut o discuţie liberă în timpul unei cine în doi
şi a unei lungi plimbări după, prilej cu care s-ar fi ajuns la un acord cu privire la
permisiunea indirectă din partea Rusiei faţă de tentativa Poloniei de a intra în NATO,
acord care a fost ulterior inclus, cum arătam, în comunicatul cu privire la vizită. Citindu-l,
miniştrii ruşi de externe, Kozarev, şi apărare, Graciov, ar fi avut o discuţie cu preşedintele
lor chiar în prezenţa delegaţiei poloneze, încercând să-l determine să îşi retragă
permisiunea dată. xxxv Fără succes, însă, întrucât comunicatul era trimis presei în varianta
iniţială, respectiv conţinând formularea respectivă.
Că ceva tot se reuşea din partea celor care căutau să repare “greşeala” comisă
devenea evident foarte curând. Continuându-şi turneul la Praga, preşedintele rus nu mai
era tot atât de înţelegător şi cu omologul său ceh, Vaclav Havel, care încerca şi el să obţină
un angajament asemănător. Drept urmare, nimic despre acest subiect nu era menţionat în
public. xxxvi
Cert este că pasajul cu pricina din comunicatul asupra vizitei preşedintelui rus în
Polonia nu era văzut cu ochi buni nici de occidentali, care erau acum forţaţi, cumva, să
treacă peste rezervele formulate şi să dea cât de cât satisfacţie cererilor tot mai insistente
ale ţărilor central şi est europene, îndeosebi ale celor din “grupul Visegrad”, de a fi admise
in NATO.
Dacă, totuşi, nu se făcuse prea mult în această direcţie este şi pentru că, întors
acasă, probabil la insistenţele anturajului, preşedintele Elţîn trimitea imediat o scrisoare
secretă liderilor principalelor ţări occidentale: SUA, Marea Britanie, Germania şi Franţa,
ajutându-i, probabil, pe aceştia să mai tempereze elanul ţărilor central şi est europene de a
fi admise imediat în Alianţă.
“În acea scrisoare – arăta Gerald Solomon – preşedintele Elţîn argumenta
că ‘spiritul acestor stipulaţii’ care, în tratatul 2+4 privind reunificarea Germaniei,
împiedicau staţionarea de forţe militare străine în landurile de răsărit ale
Germaniei ‘elimina orice posibilitate a extinderii NATO spre est’. În schimb, Rusia
şi NATO trebuiau să ‘ofere oficial (statelor central şi est europene) garanţii de
securitate, printr-o declaraţie politică sau un tratat de cooperare între Federaţia
Rusă şi NATO’. De asemenea, el mai solicita ‘adoptarea unui alt curs de acţiune…
care să conducă la crearea unui adevărat sistem pan-European de securitate (în
Îmi aduc aminte că, după ce citeam ştirea referitoare la acest lucru, luni, 30 august 1993, îi scriam de mână un Memo
preşedintelui Iliescu, în care declaram că lupta pentru accederea în NATO începuse…?!!
10
20
afara blocurilor)’ declarând, în acelaşi timp, că ‘ relaţiile dintre ţara noastră şi
NATO trebuiau să fie cu câteva grade mai calde decât relaţiile dintre alianţă şi
Europa de răsărit şi că relaţia dintre NATO şi Rusia ‘putea progresa într-un ritm
mult mai rapid” xxxvii
Ceea ce era important legat de această scrisoare este că găseam în ea nu numai
germenii poziţiei adoptate de Rusia în primii ani ai eforturilor în direcţia extinderii NATO,
dar şi raţiunea pentru care aliaţii occidentali adoptau un anumit curs de acţiune, şi nu
altul, în cadrul procesului respectiv.
În ce mă priveşte, în septembrie 1993, participam la Conferinţa Anuală a
Institutului Internaţional pentru Studii Strategice de la Londra, al cărui membru
devenisem în primăvara acelui an, organizată la Hotelul Hilton din Bruxelles. Cu acel
prilej, într-un discurs celebru, care acredita oficial formula “dincolo de zona de
responsabilitate, sau afară din joc” (out of area or out of business), lansată de studiul
RAND, Secretarul General al NATO, Manfred Woerner, făcea anumite referiri la subiectul
extinderii Alianţei, care, până atunci fusese abordat, cum am văzut, mai ales în context
bilateral.
“… o altă funcţie majoră pentru NATO în viitor, dar probabil de primă
importanţă, va fi de A PROIECTA STABILITATE SPRE EST… NATO nu este un
magazin închis. Am spus întotdeauna că opţiunea de a deveni membru este
deschisă. În opinia mea, a sosit timpul să oferim o perspectivă mai concretă acelor
ţări din Europa centrală şi de est care vor să se alăture NATO şi pe care noi le-am
putea considera eligibile. Acesta ar trebui să fie un subiect major pe agenda
viitorului sumit al NATO. Chiar dacă nu sunt planuri IMEDIATE de extindere a
NATO, o asemenea acţiune ar spori stabilitatea întregii Europe şi ar fi în interesul
tuturor naţiunilor, inclusiv Rusia şi Ucraina. Sunt bucuros că şi preşedintele Elţîn
vede lucrurile în acelaşi fel [aluzie la recenta vizită efectuată de acesta la Varşovia şi
la comunicatul dat publicităţii cu acel prilej]. Intenţionăm să construim poduri şi
nu bariere. Nimeni nu va fi izolat. Vom intensifica colaborarea şi parteneriatul de
securitate cu Rusia, Ucraina şi alţi Parteneri de Cooperare. xxxviii
Cu prilejul acestei conferinţe, îl întâlneam şi pe profesorul american Dan Nelson, cu
care mă cunoşteam de mai multă vreme. Îmi aduc aminte că, plecând pe jos de la hotel
spre Poarta Namurului, mă întrebă deodată dacă eram la curent cu planurile NATO
de admitere imediată a ţărilor Grupului de la Visegrad ? Pur şi simplu, rămâneam
mut. Nu-mi puteam închipui că lucrurile avansaseră atât de repede şi că ajunseseră deja
atât de departe. În primul rând, toţi – nu numai cei din grupul respectiv – aveam nevoie în
mod egal de securitate şi garanţii de securitate. În al doilea rând, nu era deloc clar ce urma
să se întâmple cu cei care nu reuşeau să intre în prima tranşă, dacă urma să mai fie o a
doua şansă. În plus, pentru noi, românii, a fi lăsaţi în afara procesului, într-un moment în
care unul din cei ce stăteau să devină membri – Ungaria - avea o atitudine relativ ostilă la
adresa noastră, punându-ne în discuţie chiar integritatea noastră teritorială, era de
neacceptat ! Să nu uităm că nu trecuse decât foarte puţin timp de la cunoscuta declaraţie a
premierului maghiar Antal, în care acesta spunea că se consideră primul ministru a 15
milioane de maghiari!? Că maghiarii din diaspora australiană reproşau conducerii de la
Budapesta că irosise o bună ocazie de reîntregire a ţării, ca urmare a lipsei de reacţie din
timpul evenimentelor din România din decembrie 1989!? Că mişcarea de contestare a
Tratatului de la Versailles se întărea pe zi ce trecea. Şi că, la Budapesta, aşa cum îmi
mărturisise însuşi ambasadorul maghiar la Bucureşti, Rudas Erno, într-o discuţie privată
la ambasadă, circula deja opinia că secolul XX fusese secolul românilor, căci recâştigaseră
Transilvania în urma primului război mondial, o păstrau după al doilea şi rămâneau cu ea
şi după Revoluţie!?
Până la urmă, dacă, în perioada postbelică, a existat o relaţie stabilă între două ţări
care avuseseră de tranşat o chestiune teritorială atât de importantă ca Transilvania era nu
pentru că Ungaria renunţase la recuperarea teritoriilor aşa-zis pierdute, ci
pentru că România, respectiv partea “satisfăcută”, era mai puternică în
această relaţie, în plus, ambele făcând parte şi din aceeaşi alianţă! Ori, a conferi
Ungariei – în condiţiile în care intenţiile ei revendicative erau de domeniu public –
21
posibilitatea de a echilibra şi, eventual, chiar de a inversa raportul de forţe în favoarea sa,
prin admiterea într-o alianţă din care, cel puţin pe moment, România nu urma să facă
parte, reprezenta orice numai mai multa stabilitate, nu. Nici pentru noi, dar nici pentru
zona noastră în general. Iar istoria vorbea de la sine, căci, în 1940, de pildă, Ungaria reuşea
să obţină Ardealul de Nord jucând, practic, la două capete, mai întâi cu URSS, care ne
dăduse ultimatumul cu privire la Basarabia, apoi cu Germania şi Italia, care ne obligaseră
să acceptam Dictatul de la Viena!? 11
Vreau să fiu bine înţeles: ideea de a nu face parte din primul eşalon al
admiterii în NATO era inacceptabilă nu numai din cauza problemelor cu
vecinul nostru. Până la urmă, era vorba şi de o chestiune de principiu. Cum arătam,
propria noastră situaţie de securitate, caracterizată de o dublă vulnerabilitate – externă,
dar şi internă – impunea ţării să caute şi să obţină acces, cât mai repede posibil, la garanţii
ferme de securitate, lucru valabil pentru toate statele central şi est europene. Acesta era
obiectivul strategic pe care l-am urmărit de la bun început şi pe care, slavă
domnului, am reuşit să îl şi realizăm. În acest context general, Ungaria – mai precis
spus, cercurile din această ţară care urmăreau deschis recuperarea teritoriilor cedate, ca
urmare a Tratatului de la Versailles din 1919 – reprezenta mai degrabă o concretizare a
atmosferei de nesiguranţă ce se instalase în general deasupra zonei noastre, odată cu
debutul transformărilor de mare profunzime de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor
’90. Eram, practic, cantonaţi într-o zonă a continentului în care “politica puterii” (power
politics) cunoştea un reviriment marcat, manifestându-se cu furie, aş putea spune, ca
urmare a dispariţiei oricăror inhibiţii/restricţii care acţionaseră până atunci (în special cele
izvorâte din acţiunea structurilor, bune, rele, existente până atunci). Se poate spune că, în
zona noastră geografică, în primii ani ai deceniului zece, cine era puternic, îşi putea
permite aproape orice, iar cine era mai slab era obligat să fie tot timpul cu ochii în patru,
pentru a încerca să se ferească cât mai bine de pericole ce puteau veni de oriunde… Or, din
moment ce “dislocarea” nu era posibilă geografic vorbind, rămânea ca unică soluţie doar
tentativa de a beneficia de decizia vestului de a-şi proiecta stabilitatea şi securitatea spre
noi, încurajând-o şi devenind şi noi membri ai NATO şi UE. Numai aşa puteam
“evada” dintr-un spaţiu dominat, cum spuneam, de “politica puterii” brute,
punându-ne la adăpost într-un spaţiu dominat de “politica consensului”, unde
existau reguli şi mecanisme clare de reglementare a oricăror diferende, cu
garanţia posibilităţii respectării interesului naţional al fiecăruia dintre
membri.
De aici se vede clar, sper eu, că, tot aşa cum România interbelica se angaja cu toate
forţele în păstrarea status quo-ului european, instituţionalizat prin tratatele care
consfinţeau încheierea primului război mondial, şi România post-revoluţionară era
profund interesată în apartenenţa la NATO şi UE, în extinderea acestor organizaţii spre
est, în succesul efortului occidental de stabilizare şi unificare a continentului în jurul
valorilor democraţiei şi ale economiei de piaţă. Iar, odată devenită membră a ambelor
organizaţii – căci, pentru o ţară ca a noastră, integrarea în UE – recent realizata reprezintă
şi o chestiune de securitate, consfinţind, alături de admiterea în NATO, cantonarea
Ca dovadă, iată ce declara un oficial ungar, Czaba Tabajdi (actualmente europarlamentar) referitor la NATO:
“Intrarea Ungariei şi României în NATO nu va rezolva de la sine adversitatea dintre cele două ţări, un exemplu
reprezentându-l Grecia şi Turcia, care continua să se înarmeze şi să ameninţe reciproc. Este adevărat că Alianţa Nord
Atlantică nu favorizează nici un stat membru, dar în cazul în care Ungaria ar intra în organizaţie înaintea României,
va beneficia de sprijin militar-strategic suplimentar.”
Pentru ca tot el să declare, de data aceasta referitor la procesul de extindere a UE:
“… pentru Ungaria este foarte important ca, pe de o parte, în actuala competiţie internaţională să ajungă printre
primele în organismele euro-atlantice, dar, pe de altă parte, acest avans ar putea avea unele consecinţe grave pentru
minorităţile maghiare… Fireşte, pentru Ungaria ar reprezenta o lovitură dacă, în pofida deosebirilor existente în ce
priveşte nivelurile de dezvoltare, UE ar încadra toate ţările zonei în aceeaşi grupă, deoarece nivelul scăzut de
dezvoltare al unora dintre vecinii noştri ar constitui o serioasă frână” ( “Magyar Hirlap”, 26 august 1995):
11
22
definitivă şi irevocabilă a ţării în vest - devine clar că interesul profund al României
este de a vedea aceste organizaţii tot mai puternice şi mai prospere!
Revenind la discuţia cu Dan Nelson, surpriza mea provenea din faptul că, după ce
apreciasem că, la Varşovia, se dăduse semnalul de start în tentativa de accedere în NATO,
vedeam, la doar două săptămâni, ca această cursă era deja pe cale să se încheie, iar
“câştigătorii” erau deja stabiliţi!?
Din fericire, o nouă ocazie de a ne angaja şi noi în proces se prezenta cu ocazia
seminarului anual organizat de Misiunea Americană de pe lângă NATO, două săptămâni
mai târziu, în cocheta localitate belgiană de la Marea Nordului, Knocke-Heist, locul
preferat al pensionarilor bogaţi.
Privind peste notiţele fugare făcute în timpul lucrărilor, realizez acum că reuniunea
era o adevărată explozie de idei şi iniţiative pe marginea subiectului devenit de acum
public şi incitant: extinderea NATO (titlul însuşi al reuniunii era “Reinventarea Alianţei”).
Ambasadorul american la NATO, Robert Hunter, de pildă, într-o încercare de a introduce
la loc în sticlă “duhul” scăpat, opina, printre altele, că garanţiile de securitate de tipul celor
din anii ’30 nu mai erau de actualitate şi ilustra cu exemplul Suediei care, deşi nu era
membră NATO, era, totuşi, “acoperită” de această organizaţie (formula “graviditate
limitată” – limited pregnancy). În consecinţă, se declară adept al adoptării acestui model.
Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al Alianţei, repeta ideea deja menţionată a unei integrări
de tip spaniol, cu acordarea ulterioară a accesului la articolul 5. Jeff Simon – cel care mă şi
invitase, dealtfel, la reuniune -, făcea un expozeu pe lecţiile care se puteau trage de pe
urma funcţionării Consiliului de Cooperare Nord Atlantică. Van Ekelen, [daca nu ma insel]
pe atunci Secretar General al UEO, făcea apologia “drumului regal”, respectiv a admiterii
simultane în NATO şi UE, iar comandanţii militari (amiralul Borda, între aceştia,
Comandantul Forţelor Navale Americane) ilustrau problemele curente cu care se confruntă
Alianţa în plan militar, ca urmare a derulării necontrolate a conflictului din Bosnia.
Cel mai important aspect legat de această reuniune îl reprezenta participarea
consilierului senatorului Lugar, cum arătam, unul din susţinătorii înfocaţi ai lărgirii NATO,
dl. Ken Myers, pe care îl cunoaştem dinainte. Teza sa principală era că, deşi dezbaterea
privind acest subiect nu fusese încă lansată cu adevărat în Statele Unite, desfăşurându-se
preponderent în Europa, unde erau şi problemele care trebuiau rezolvate astfel, era
indispensabil ca NATO să se extindă, deoarece exista un pericol real ca
sprijinul din Congresul SUA pentru această organizaţie să se diminueze. În
plus, NATO însăşi se afla într-un moment de cumpănă, fiind afectată de ceea ce Myers
denumea “criza tăcută” (silent crisis). Drept urmare, el propunea ca sumitul NATO din
ianuarie 1994 să se adreseze atât relaţiilor transatlantice, cât şi elaborării unei strategii
comune pentru stabilizarea estului. Pilonii acestei strategii erau, în opinia sa, proiectarea
securităţii spre est, transformarea politică şi economică a estului (inclusiv cu ajutor
occidental), precum şi deplina integrare a estului în vest.
Din punctul meu de vedere, reuniunea îmi oferea posibilitatea de a discuta direct,
nu atât cu ceilalţi participanţi, cât mai ales cu Jeff Simon şi Ken Myers, doi factori cheie în
modelarea procesului de extindere a Alianţei. Ca să fiu sigur că argumentele mele urmau să
fie luate în considerare, recurgeam la metoda de a le înmâna ambilor un Memo redactat de
mine şi intitulat, nu întâmplător, “Cursa pentru NATO” (The Race for NATO).
Rugămintea mea expresă era aceea că, înainte de a se ajunge la decizii definitive, să
citească şi opiniile formulate în materialul respectiv. Ambii îmi promiteau că urmau să o
facă şi probabil au şi făcut-o.
“Memo”-ul reprezenta, din câte cunoşteam, prima reacţie în scris din partea noastră
la ideea unei extinderi grăbite a NATO, prin primirea ţărilor grupului de la Visegrad, care,
cum îmi spusese Dan Nelson, era tocmai pe cale să se producă.
“Recenta remarcă a preşedintelui Elţîn cum că Rusia nu va obiecta la
admiterea Poloniei în NATO a dus, logic, la accelerarea instantanee a ‘cursei
pentru NATO’ în Europa centrală şi de est. Deoarece, că ne place sau nu,
extinderea NATO este – cel puţin dintr-o perspectivă central şi est europeană – un
proces competitiv care înseamnă un singur lucru, şi anume ca cei care vor ajunge
23
primii la linia de sosire vor beneficia de un număr de avantaje, comparativ cu cei
care vor fi lăsaţi în urmă…
Dar care ar putea fi acele avantaje şi pentru ce trebuie acestea acordate
selectiv de NATO ţărilor localizate în ceea ce – până în 1989 – obişnuia să fie
denumită Europa de răsărit 12? Esenţialmente, ar fi vorba de două avantaje
majore care ar decurge din asocierea la Alianţa Atlantică înaintea altora. Primul,
că ‘favoriţii’ şi-ar vedea securitatea garantată de NATO, adică, de singura sursă
serioasă de securitate de pe continent. Şi al doilea, că, fiind astfel ‘acoperiţi’, ar fi
liberi să-şi atingă obiectivele de politică externă din interiorul Alianţei. xxxix
După ce făceam o serie de comentarii referitoare la proiectarea preferenţială a
securităţii spre est, de natură să menţină divizările existente, la necesitatea menţinerii
echilibrelor existente în zonă, precum şi la criteriile de admitere, spunând că, dacă există o
ţară să le îndeplinească pe toate, nici nu mai avea nevoie să devină membră NATO (!?),
încheiam arătând că, dacă în 1949, NATO era formată din membri aflaţi într-o situaţie
relativ asemănătoare, de data aceasta vorbim de două grupuri relative distincte, membrii
iniţiali şi cei ce urmau să fie admişi din rândul fostului Tratat de la Varşovia. Drept urmare,
misiunea NATO era de a “topi” împreună cele două grupuri şi de a produce un aliaj nou,
capabil să formeze pavăza care să confere securitate întregului continent. Mai argumentăm
că NATO nu trebuia să facă pur şi simplu acte de caritate, primind anumiţi membri pe
considerentul că le-ar face astfel o favoare, ci să fie o organizaţie mai “egoistă”, care să îşi
urmărească şi propriul interes, căci, după terminarea războiului rece şi înfrângerea
comunismului, “ideologia” fusese înlocuită de “geopolitică”.
“Şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că istoria – deja
reînviată în Balcani – s-ar putea trezi la viaţă din nou şi în alte părţi ale
continentului, inclusiv în cele considerate ‘sigure’; de aceea, să nu uităm că
transferurile masive de teritorii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
prin care ţări întregi au fost mutate pur şi simplu pe hartă, precum şi lideri
nostalgici, dornici să ‘corecteze’ asemenea situaţii, nu reprezintă o ipoteză în
întregime extravagantă.
Rezultatul final al tuturor acestor considerente este că ‘selectivitatea’ în
tratamentul aplicat noilor admiteri s-ar putea să nu se dovedească atât de utilă
NATO ca principiu, or ca garanţie pentru securitatea şi stabilitatea în zona
Europei centrale şi de est. Cu siguranţă, ea nu va fi considerată astfel în ţara
mea, România! xl
Am insistat asupra acestei prime luări de poziţie în privinţa planurilor de extindere
a NATO nu numai pentru că, istoric vorbind, era una din primele contribuţii româneşti la
proces, ci, mai ales, pentru că permite degajarea a cel puţin două coordonate de bază, care
vor caracteriza întregul nostru efort de aderare la Alianţă: dorinţa de a fi incluşi în
procesul respectiv şi lupta pentru şanse egale.
Următorul moment îl reprezenta inaugurarea Grupului Bilateral de Lucru pe
Probleme Politico-Militare între România şi SUA, care avea loc la Bucureşti, pe 10
şi 11 octombrie 1993. Delegaţia americană era condusă de Frank Wisner, Subsecretar
pentru probleme politice la Pentagon, pe care îl cunoscusem cu ocazia unei vizite
întreprinse la Washington în aceeaşi vară şi cu care stabilisem şi o legătură personală, care
se menţine şi în ziua de astăzi. Frank era fiul primului ofiţer de informaţii militare
american sosit în România după 23 august 1944 (mai precis, pe 29 august 1944, în ziua în
care trupele sovietice intrau în Bucureşti). Ulterior, a şi stat câţiva ani buni în ţara noastră,
unde a stabilit contacte la cele mai înalte niveluri. Odată reîntors în Statele Unite, a fost
unul din cei care au pus umărul la crearea CIA în 1947.
Frank, un diplomat de carieră cu o reputaţie extrem de solidă în Departamentul de
Stat, cunoştea România din familie. Ca atare, la sosire, vizita delegaţiei americane debuta
cu un drum pe Valea Prahovei, unde, la masă, eram supus unui adevărat tir de întrebări
Făceam aluzie la faptul că până şi împărţirea, după războiul rece, a unei zone considerate până atunci unitară –
Europa de est – în două subcategorii – Europa Centrală şi Europa de Est – ilustra intenţia vestului de abordare
diferenţiată a spaţiului respectiv.
12
24
legate de istoria, politica, economia şi situaţia României. Era clar că una dintre misiunile
sale era de a face o evaluare a ţării noastre, poate şi în contextul unei posibile invitaţii de
aderare la NATO. Oricum, mesajul său era: între SUA şi România trebuie să se
creeze o relaţie de parteneriat în domeniul securităţii !
Discuţiile oficiale începeau cu o surpriză pentru noi: partea americană ne
propunea instituţionalizarea întâlnirilor de acel gen, ca bază a unui
parteneriat în domeniul securităţii, care urma să includă practic toate
domeniile, inclusiv informaţiile militare! Referitor la NATO – văzută, la momentul
acela, ca o componentă importantă, împreună cu CSCE, a viitorului sistem continental de
securitate – şi extindere ni s-a spus că urmează un proces de mai lungă durată,
guvernat de “ceasul” intern al fiecărei ţări… Rapiditatea putea reprezenta,
până la urmă, un handicap, datorită complexităţii parametrilor care trebuiau
luaţi în calcul. Mai erau abordate şi alte subiecte, ca securitatea continentală şi
instituţiile sale, rolul SUA, importanţa geostrategică a României (în contextul conflictelor
din Balcani şi fosta URSS, precum şi al relevanţei pentru Orientul Mijlociu), acţiunile de
menţinere a păcii, situaţia din Iugoslavia, restructurarea şi reorganizarea Armatei Române,
precum şi problemele practice de organizare a muncii în cadrul relaţiei bilaterale pe
probleme politico-militare, ca şi substanţa noilor raporturi dintre noi, inclusiv sprijinul
concret oferit de partea americană (programe, specialişti, consultări etc.) 13
În cadrul vizitei făcute la MAE, Frank ne încuraja să nu avem reţineri în dezvoltarea
relaţiilor cu Rusia şi Ucraina, inclusiv pe linie militară (probabil, pentru că se anticipa ca
principalele obiecţii la aderarea noastră să provină din acea direcţie). Mai reţin că, în
drumul spre aeroport, Frank îmi spunea că România şi SUA trebuiau să amplifice
relaţiile lor pe linie de securitate, chiar şi dacă, deocamdată, nu se
întrevedeau şanse să se ajungă până la o alianţă între ele, situaţie care s-ar fi
schimbat, desigur, dacă în Rusia s-ar fi întâmplat ceva “rău”…
Ca să concluzionăm, din punctul de vedere al extinderii NATO, ideea era că
rapiditatea – asupra căreia îmi atrăsese atenţia Dan Nelson cu numai o lună în urmă –
părea să fi făcut loc unui proces de mai lungă durată, că fiecare ţară, deci şi România, avea
o şansă, care depindea de cât de bine reuşea în procesul de reformă internă, că Rusia şi
Ucraina reprezentau parametri importanţi ai ecuaţiei lărgirii Alianţei şi că, în orice caz,
Statele Unite erau decise să confere substanţă adevărată unei relaţii bilaterale cu ţara
noastră pe probleme politico-militare şi de securitate. Una peste alta, un rezultat
important şi relativ îmbucurător pentru noi la momentul respectiv.
În sfârşit, anul 1993 mai consemna un jalon important pentru noi în efortul de
includere a ţării în procesul de extindere a NATO ce debutase de acum public. Era vorba de
vizita oficială pe care o efectuam, însoţindu-l pe ministrul Nicolae Spiroiu, în Germania (18
– 20 octombrie). Primirea era foarte bună, ministrul Volker Ruhe – unul dintre principalii
susţinători ai extinderii NATO în Europa, dacă nu cumva chiar principalul factor
dinamizator al acesteia – ne întâmpina cu o veste bună pentru noi. În cadrul întâlnirii tetea-tete ce preceda discuţiile oficiale, ţinea să ne comunice că, la întâlnirea informală a
miniştrilor apărării ai ţărilor NATO care urma să se desfăşoare în zilele imediat următoare
la Travemunde, în nordul Germaniei, ideea primirii imediate a ţărilor grupului de
la Visegrad în Alianţă urma să fie abandonată în favoarea unei abordări mai
chibzuite, cu o cuprindere şi întindere în timp mai ample, ceea ce ne permitea
şi nouă să ne asociem cu şanse la proces!
Într-adevăr, în timpul discuţiilor, partea germană ne confirma că renunţase să mai
susţină ideea unei admiteri selective (urmând ca, de atunci încolo, în NATO să nu se mai
facă nominalizări, ci referiri de ansamblu la grupul tuturor candidaţilor), că Alianţa trebuia
să se îndrepte spre statutul unui sistem general-european de securitate, al cărui pivot
trebuia să devină, ca acordul pe linie militară pe care urma să îl semneze cei doi miniştri
nu urma să fie similar celui pe care Germania urma să îl încheie cu ţările baltice (probabil,
Cu prilejul desfăşurării lucrărilor avea loc, totodată, şi o importantă întâlnire între Frank Wisner şi Ioan Talpeş, pe
atunci Director al SIE, referitoare la unele probele nerezolvate rămase între cele două ţări încă din timpul războiului
rece.
13
25
ca o concesie făcută Rusiei), că se va da dovadă de înţelegere în cazul în care acţiunile de
peacekeeping întreprinse de Rusia nu vor avea binecuvântarea ONU (altă concesie?), că
partea germana mai avea inca sentimentul ca trebuia să dea dovadă de recunoştinţă faţă de
Ungaria pentru sprijinul acordat pentru reunificare 14şi, într-o formulare relativ sibilinică,
ca, dacă eram inteligenţi, acordul militar cu Rusia pe care trebuia să îl semnăm cu
ocazia vizitei ministrului Pavel Graciov la Bucureşti 15, putea să ne propulseze
direct în NATO!? (Era încă o confirmare a faptului ca admiterea noastră depindea de
acordul Rusiei şi că încheierea unui asemenea acord cu această ţară urma să cântărească
greu în evaluarea eligibilităţii noastre).
Într-adevăr, câteva zile mai târziu (20-21 octombrie 1993), întruniţi informal la
Travemunde, în Germania, miniştrii apărării din ţările NATO îşi dădeau acordul pentru
formula Parteneriatului pentru Pace ca principal instrument de admitere în Alianţă,
formula care va primi şi girul politic necesar, cu ocazia sumitului de la Bruxelles, din
ianuarie 1994.
În Declaraţia Pentru Presă dată publicităţii cu acel prilej, se menţiona că unul dintre
cele cinci subiecte discutate era şi cel al
“viitorului cooperării în materie de apărare cu ţările Europei centrale şi de est” şi
că “ discuţia fără limită de timp şi cu o agendă amplă a demonstrat existenţa unui
larg consens pe o gamă numeroasă de subiecte de o importanţă fundamentală
pentru Alianţă, în noul şi încă fluidul mediu de securitate existent” xli
În concluzie, putem spune că, privit prin prisma procesului de extindere a
NATO şi a efortului nostru de a fi cuprinşi în acest proces, anul 1993, mai ales
a doua sa parte, aducea clarificări importante şi – după teama că urma să fim
lăsaţi pe dinafară, în cazul primirii precipitate a ţărilor grupului Visegrad – şi
o linişte mai mult decât binevenită, menită să ne confere acel respiro necesar
evaluării poziţiei noastre şi luării măsurilor care să ne asigure
competitivitatea necesară în ceea ce denumisem “cursa pentru NATO”.
Parteneriatul pentru Pace
Lansat oficial cu prilejul sumitului NATO de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994,
“Parteneriatul pentru Pace” (Partnership for Peace – pe scurt PfP) nu apărea din senin.
Consultarea unor lucrări dedicate istoriei extinderii NATO pune în lumină că, practic,
această idee – ulterior devenită iniţiativă - fusese discutată pe toate feţele în cadrul
administraţiei americane aproape tot anul 1993! Principala raţiune pentru elaborarea şi
discutarea ideii respective rămâne dorinţa administraţiei SUA de a găsi o formulă utilă
prin care să îmbine două lucruri aparent contradictorii: pe de o parte, prevenirea
accentuării vacuumului de putere din Europa centrală şi de est, valorificând,
totodată, şi oportunităţile ivite astfel, pe de alta, evitarea pierderii controlului
asupra desfăşurării evenimentelor, prin acceptarea solicitărilor tot mai insistente ale
statelor din această zonă de a deveni membre NATO.
Cum Statele Unite se caracterizează, printre altele, şi prin existenţa mai multor centre
de putere atunci când vine vorba de politica externă, rezolvarea acestei ecuaţii a căpătat, în
cursul anului 1993, diverse forme, în funcţie de centrul de putere care o elabora
(Departamentul de Stat, Pentagonul, Consiliul Securităţii Naţionale etc.). Scurtând
lucrurile, aşa cum arăta Gerald Solomon în lucrarea sa, începând cu luna mai 1993,
conducerea în efortul de identificare a formulei “ideale” era preluată decisiv de Pentagon:
“Începând din mai 1993, ideea [PfP] a fost elaborată în cadrul Departamentului
Apărării de Asistentul Secretarului Apărării pentru Afaceri de Securitate Regională,
Charles Freeman, asistat de principalii autori – Adjunctul Asistentului Secretarului
Este vorba, cum ne amintim, de deschiderea graniţelor Ungariei cu Austria din vara lui 1989, pentru a permite miilor
de turişti est-germani să nu se mai întoarcă în RDG şi să treacă astfel în Germania Occidentală.
15
Vizita, care trebuia să se desfăşoare în toamna anului 1993, era până la urmă amânată şi avea loc la sfârşitul lunii
martie, 1994.
14
26
Apărării pentru NATO şi Afaceri Europene, Joseph Kruzel, împreună cu alţi doi oficiali,
Daryl Johnson şi Clarence Juhl” xlii16
În “saga extinderii NATO” urmează acum un episod important, însă contradictoriu.
Dacă ne amintim, în discursul său rostit în faţa membrilor Institutului Internaţional de
Studii Strategice la Bruxelles la 10 septembrie 1993, Secretarul General al NATO, Manfred
Woerner accentua că NATO se va extinde, deşi nu existau planuri IMEDIATE [sublinierea
aparţine chiar vorbitorului] de lărgire, în timp ce profesorul Dan Nelson îmi comunica
faptul că ţările grupului Visegrad aşteptau primirea iminentă în Alianţă?! Că lucrurile
stăteau aşa cum spunea profesorul american, rezulta şi din mărturia personală a lui Jamie
Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, făcută publică în cadrul unei conferinţe internaţionale
desfăşurate la Varşovia între 26-28 mai 1994, la care participam şi eu. Cu acel prilej, dl.
Shea a spus textual că îl însoţise pe Secretarul General la Washington cu puţin timp înainte
de reuniunea de la Travemunde, ducând în servietă planurile privind primirea în
NATO a ţărilor grupului de la Visegrad(!?), pentru a afla cu surprindere că
americanii aveau deja o altă formulă, respectiv cea a Parteneriatului pentru Pace! 17
Într-adevăr, cu ocazia reuniunii de la Travemunde, conform spuselor lui Gerald
Solomon, Strobe Talbott, personaj cheie în Administraţia Clinton, s-ar fi adresat
participanţilor în termenii următori:
“O ţară care doreşte să fie membru NATO – sau una care nu doreşte acest
lucru – poate să se alăture în cadrul unui acord de parteneriat cu NATO… fiecare
ţară care a devenit partener ar trebui să pregătească un plan de aducere la
îndeplinire sau un program de lucru, specificând extensia participării sale. Iar
acele planuri vor include exerciţiile militare şi planificarea lor, precum şi
angajamentul de a acţiona în direcţia transparenţei în bugetarea apărării, a
sporirii numărului de civili în ministerul apărării şi al interoperabilităţii cu forţele
NATO… Toate aceste popoare se vor afla sub jurisdicţia articolului 4. Ne aşteptăm
ca numărul membrilor NATO să crească şi cred că cea mai mare parte a
oamenilor îşi exprimă speranţa ca acest lucru să aibă loc mai devreme, decât mai
târziu. Dar, dacă mă întrebaţi cu privire la o dată anume, nu vă pot ajuta!” xliii
Sumitul NATO din capitala belgiană (10-11 ianuarie 1994) consfinţea, pe lângă
formula de combinare a acţiunii NATO, respectiv a americanilor cu cea a UEO, adică a
europenilor în cadrul conceptului CJTF (Combined Joint Task Force), şi iniţiativa
Parteneriatului pentru Pace. În Declaraţia de Deschidere rostită de Manfred Woerner,
se arata textual:
“2. În scopul stabilizării întregii Europe trebuie să conferim o nouă calitate
cooperării pe care o avem cu partenerii noştri. Iniţiativa Parteneriatului pentru
Pace face exact acest lucru.
Nu vom permite nimănui şi la nimic să manevreze Alianţa noastră într-o
falsă alternativă: să aibă de ales între Rusia şi ceilalţi Parteneri de Cooperare.
Mesajul nostru către Rusia a fost constant şi clar de la momentul în care m-aţi
trimis la Moscova după sumitul nostru de la Londra, pentru a întinde o mână
prietenească: ‘da’ unui parteneriat mai strâns cu o Rusie democratică şi
reformistă – ‘nu’ oricărei formule de reînviere a expansionismului. Obiectivul
nostru vital rămâne acela de a construi o nouă şi cuprinzătoare arhitectură Euroatlantică de securitate cu, şi nu fără Rusia.
Mesajul nostru către noile democraţii din centrul şi estul Europei a fost la
fel de constant: nu vă vom lăsa singuri. Ne pasă de securitatea voastră, care
reprezintă o preocupare directă şi materială pentru noi. Când vom oferi calitatea
Ulterior, mai precis pe 28 iulie 1993, Pentagonul punea în circulaţie materialul intitulat “Paper de Conceptie: Charta
Asocierii la NATO”, pentru ca, pe 26 august 1993, în urma unei ultime convorbiri dintre Generalul Shalikashvili (fost
Comandant Suprem al Forţelor NATO, devenit între timp, Seful Comitetului Mixt al Şefilor de Stat Major ai Armatei
SUA), şi…, să capete forma finală cu titulatură de “Acord cu privire la un Parteneriat Pentru Pace al NATO”
17
Episodul, deşi cu anumite diferenţe (de pildă, Manfred Woerner ar fi aflat de schimbarea de poziţie a americanilor
după revenirea din călătoria respectivă efectuată la începutul lunii octombrie 1993) apare şi în lucrarea lui Ronald
Asmus 2002, p. 49
16
27
de membru NATO unor noi ţări, acest lucru se va face pentru stabilizarea Europei,
şi nu pentru divizarea ei.” xliv
Mai precis, aşa cum se arăta în celelalte două documente adoptate cu prilejul acestui
sumit – “Parteneriatul pentru Pace: Invitaţie” şi “Parteneriatul pentru Pace:
Documentul Cadru” – ţările NATO
“Reafirmă că Alianţa, aşa cum se arată în Articolul 10 al Tratatului de la
Washington, rămâne deschisă calităţii de membru obţinute de alte state europene
aflate în situaţia de a promova principiile Tratatului şi de a contribui la
securitatea zonei Nord Atlantice. Noi aşteptăm şi acceptăm ca extinderea NATO să
ajungă la statele democratice aflate la răsărit de noi, ca parte a unui proces
evolutiv, care să ia în considerare dezvoltările politice şi de securitate din
ansamblul Europei.
Noi am lansat astăzi un program practic şi imediat care va transforma
relaţia dintre NATO şi statele participante. Acest nou program transcede
dialogului şi cooperării, făurind un parteneriat real – Parteneriatul pentru Pace…
Parteneriatul pentru Pace,… va opera sub autoritatea Consiliului Nord
Atlantic… Statele Partenere vor fi invitate de Consiliul Nord Atlantic să participe
la organismele politice şi militare de la Sediul Central al NATO, în probleme ce ţin
de Parteneriatul pentru Pace…
NATO se va consulta cu orice participant activ la Parteneriat, în cazul în
care participantul respectiv percepe o ameninţare directă la adresa integrităţii
sale teritoriale, a independenţei sale politice, sau a securităţii” xlv
Obiectivele declarate ale ţărilor participante la PfP sunt transparenţa în planificarea
şi bugetarea apărării, asigurarea controlului democratic asupra forţelor armate,
menţinerea capacităţii de a contribui la operaţiuni militare ale ONU şi/sau CSCE,
dezvoltarea de relaţii militare de cooperare cu ţările NATO şi punerea la punct, pe termen
lung, de forţe capabile să opereze mai bine împreună cu forţele membrilor Alianţei.
Concret, se specifica că statele participante la Parteneriat urmau să pregătească un
Document de Prezentare, care să conţină paşii pentru atingerea obiectivelor politice
ale iniţiativei, precum şi capacităţile militare şi de alt tip necesare desfăşurării activităţilor
de Parteneriat. Pe baza acestui Document de Prezentare, fiecare stat urma să pună la punct
împreună cu NATO un Program Individual, scop în care trebuia să îşi deschidă
misiuni de legătură la sediul central al NATO.
După cum se vede, iniţiativa “Parteneriatului pentru Pace”, ca alternativă la o
primire grăbită, nepregătită, a unor state central şi est europene în Alianţă, se plia pe
iniţiative anterioare lansate de diverşi specialişti şi organizaţii (vezi propunerea lui Jeff
Simon, de pildă). Ideea principală era că, aşa cum susţineau unele din propunerile
respective, maximum la care putea spera să ajungă o ţară participantă în materie de
garantare a securităţii sale – şi asta, cu condiţia să fie “activă” – era o consultare cu
ţările membre, în cazul în care simţea că ar fi fost ameninţată, adică acces
doar la articolul 4 al Tratatului de la Washington.
Desigur, nu era ideal, dar, privit prin prisma alternativei ca numai unii să fie primiţi
imediat, iar alţii să mai aştepte, era, totuşi, cum arătam, un rezultat convenabil pentru
România. În plus, în felul acesta toată lumea câştiga timp: ţările NATO, să se
obişnuiască cu noi, noi să ne pregătim pentru cerinţele noii calităţi de membru, iar Rusia,
să se împace cu ideea că foştii aliaţi preferau acum protecţia occidentului.
Ajunşi la acest punct, trebuie să arătăm că aprecierea de care se bucura aceasta
iniţiativa era inegală. Unii, cum era, de pildă, Secretarul Apărării, Les Aspin, considerau ca
PfP ar fi avut cinci avantaje majore: nu rediviza Europa, dispunea de suficiente stimulente,
solicita Partenerilor să aducă o contribuţie concretă, menţinea NATO în centrul
preocupărilor de securitate ale continentului european şi punea chestiunea aderării la
alianţă acolo unde îi era locul, respectiv la capătul drumului, nu la începutul său. Alţii, cum
era şi senatorul Lugar, se arătau întrucâtva dezamăgiţi, considerând-o un fel de “plasture
în locul unei operaţii de corectare…” xlvi În sfârşit, un oficial american nenumit, declara în
iulie 1994, că:
28
“PfP era o non-politică menită a oferi scăpare tuturor. Este mai puţin decât un
calendar şi un set de criterii [în vederea admiterii efective în Alianţă – n.n. IMP]. Nu se
afla nimic în spatele său… Dar reprezintă o deschidere prin care unele state vor forţa
NATO să le primească înăuntru.” xlvii
Adevărul este că, odată cu transpunerea sa în practică, la fel cum se întâmpla, cum
vom vedea, şi cu Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP) elaborat cinci ani mai târziu, în
contextul celui de-al doilea val (Washington, 1999), Parteneriatul pentru Pace se va
dovedi o iniţiativă clar pozitivă, care va depăşi prin rezultate orice aşteptare
anterioară exprimată atât de autori, cât şi de statele Partenere. Este de ajuns să
vedem cât de mult avea să se realizeze, de pildă, în planul creşterii încrederii între
foştii adversari prin participarea la acţiunile comune prevăzute de Programele de
Parteneriat, ca să realizăm şi mai bine acest lucru.
Perioada dintre Travemunde şi Bruxelles, ca şi cea imediat următoare sumitului
cunoştea un intens efort diplomatic, în special din partea SUA, de a asigura
acceptabilitatea PfP, în special din partea “dezamăgiţilor”, respectiv a ţărilor grupului de la
Visegrad, care, cum arătam, se aflaseră foarte aproape de o admitere direct în Alianţă.
Drept urmare, delegaţii formate din personalităţi americane de rang mai mare sau mai mic
făceau vizite în principalele capitale central şi est europene - Praga, Budapesta, Varşovia şi,
desigur, Moscova. În afara Moscovei (unde mergea Secretarul de Stat Christopher
personal), care, preocupata serios de o lărgire intempestivă a Alianţei saluta cu uşurare
iniţiativa, preşedintele Elţîn numind-o chiar o “idee excelentă”, o “lovitură de geniu”, în
capitalele ţărilor grupului de la Visegrad domnea, firesc, o atmosferă sumbră.
Interlocutorii americanilor nu îşi ascundeau dezamăgirea xlviii, privind Parteneriatul pentru
Pace ca substitut al admiterii, ceea ce, până la un punct, aşa era… Drept urmare,
vizitatorilor americani nu le rămânea decât să încerce să-şi convingă partenerii de discuţie
că, din contră, Parteneriatul reprezenta un instrument pentru realizarea scopului urmărit,
şi anume admiterea în NATO.
Astfel, imediat după sumit, respectiv pe 11 ianuarie 1994, preşedintele Clinton însuşi
se îndrepta spre Praga, unde a doua zi avea o întâlnire cu şefii statelor membre ale
grupului de la Visegrad 18. În conferinţa de presă ce urma întâlnirii, Preşedintele Clinton
spunea:
“Deşi Parteneriatul nu conferă calitatea de membru al NATO, nu este nici o
cameră de aşteptare permanentă. El modifică întregul dialog, aşa încât întrebarea
nu mai este acum dacă NATO va admite noi membri, ci când şi cum.” xlix
Prin această frază, perspectiva extinderii NATO devenea certitudine, iar
preşedintele american se angaja direct în favoarea acestui obiectiv.
România nu a fost vizitată înainte de sumit. La noi a venit o delegaţie americană
condusă de dna Madeleine Albright, pe data de 15 ianuarie 1994. Recitind notiţele făcute
cu acel prilej, realizez cât de puţin se discuta pe marginea recent lansatului Parteneriat
pentru Pace şi cât de mult despre alte subiecte, cum era, de pilda, embargoul impus
Yugoslaviei, hidrocentrala Porţile de Fier s.a.?! În afară de câteva detalii tehnice despre
cum urmau să se desfăşoare lucrurile (Document de Prezentare, Program Individual etc),
despre problematica securităţii, inclusiv a NATO, mai mult vorbeau alţi trei membri ai
delegaţiei, Sandi Vershbow (ulterior ambasador la NATO şi Moscova), ambasadorul Shifter
şi generalul Sturm, care îi însoţea 19. În esenţă, aceştia ne spuneau să acordăm atenţia
cuvenită Grupului Bilateral de Lucru pe Probleme Politico-Militare, care urma să se
desfăşoare imediat după acea vizită. Oricum, dna Albright spunea că mandatul primit din
partea preşedintelui Clinton era de a ne asculta… La rândul său, preşedintele Iliescu
aprecia valoarea Parteneriatului, în special prin prisma posibilităţii de pregătire pentru
Este de menţionat că, exact după sumit, fără a ţine seama de efortul, chiar şi aparent, al factorilor NATO de a păstra
impresia de egalitate a şanselor între candidaţi, premierul britanic, John Major, îşi declara public preferinţa pentru ţările
grupului de la Visegrad, ceea ce mă determina să arat, într-un interviu televizat, că speram că nu era vorba de o decizie
în favoarea acestora, ci, mai degrabă de speranţa britanică ca statele respective să se numere, în final, printre admişi ?!
19
Generalul respectiv avea o întâlnire separată cu ofiţerii noştri, declarându-se mulţumit de întrebările puse de
aceştia,însă puţin îngrijorat de spiritul lor de competiţie (?!)
18
29
calitatea de membru al NATO pe care o oferea. Totodată, făcea referiri de substanţă la
dificultăţile economice ale tranziţiei şi avansa chiar ideea dublării PfP cu un Parteneriat
Economic. 20
Nici nu se uscase bine cerneala pe documentele NATO şi, în ţară, începe să se simtă
din plin efortul de a împiedica asocierea la PfP. Astfel, cu numai trei zile înainte de alt
moment important pe drumul nostru spre Alianţă – respectiv a doua sesiune a Grupului
Bilateral de lucru cu SUA – marţi 18 ianuarie 1994, intr-un saptamanal nationalist apărea
un amplu articol de “demascare” a mea şi a colegilor din grupul ‘Un Viitor pentru România’
ca fiind… spioni americani!? Iar articolul apărea exact când, în Consiliul Militar Superior,
pledam cauza asocierii noastre la Parteneriat! Era clar o tentativă de compromitere şi
discreditare, mai ales, cum spuneam, în perspectiva importantelor discuţii cu delegaţia
americană care stăteau să înceapă. Că lucrurile nu erau întâmplătoare o dovedea şi
atitudinea luată cu prilejul Consiliului de unii responsabili importanţi ai Armatei, care,
folosind un ton “glumeţ”, avansau ideea că, prin participarea la PfP urma ca industria
noastră de apărare să fie eliminată, iar eu eram principalul pion al americanilor în
îndeplinirea acestui diabolic plan “capitalist”… 21
În această atmosferă relativ „încărcată”, vineri, 21 ianuarie 1994, avea loc la
Căminul Haiducului a doua întâlnire a Grupului Bilateral de lucru cu SUA pe probleme
politico-militare. Delegaţia română era condusă de mine, iar cea americană de dl. Joseph
Kruzel (cum am văzut, unul din autorii PfP). De data aceasta, aşa cum ne atenţionase
ambasadorul Vershbow, discuţiile erau mult mai substanţiale, decât cele purtate cu dna.
Albright, şi se adresau atât chestiunilor tehnice ce rezultau din asocierea la iniţiativă, cât şi
principalelor probleme de securitate ale continentului. Din cele evidenţiate de delegaţia
americană, spre sfârşitul primului an de Parteneriat, NATO şi ţările membre urmau să facă
o primă evaluare a participării, plasând ţările partenere în patru grupe “valorice”: cei care
nu semnau, cei care doar semnau, cei care semnau şi se angajau într-un număr modest de
activităţi şi partenerii “activi”, adică singurii care urmau să aibă, în caz de necesitate, acces
la prevederile articolului 4 al Tratatului de la Washington, beneficiind de o consultare cu
Alianţa privind securitatea lor. În general, urma să se recurgă la două viteze: una normală
şi alta accelerată, în caz că în Rusia s-ar fi înregistrat dezvoltări negative şi periculoase
(cum spusese şi Dl. Frank Wisner). În ce îi privea, partenerii urmau să îşi demonstreze, pe
de o parte, ataşamentul la valorile democraţiei şi economiei de piaţă, şi, pe de altă parte,
contribuţia pe care erau pregătiţi să o aducă la menţinerea securităţii.
Cum era şi firesc, o bună parte din timp era acordată problemelor colaborării
bilaterale, delegaţiile împărţindu-se pe grupuri, pentru ca discuţiile să se poată desfăşura
concomitent, economisind astfel timp.
Satisfacţia pe care o aveam la sfârşit era produsă de afirmaţia conducătorului
delegaţiei americane, Joseph Kruzel (cum am văzut, părinte al proiectului), ca, în lumina
discuţiilor purtate în alte ţări central şi est europene, noi – românii – păream să avem cea
mai corectă înţelegere a noii iniţiative şi a potenţialului ei…
Trei zile mai târziu, respectiv luni, 24 ianuarie 1994, Parteneriatul pentru Pace era
deschis spre semnare ţărilor care doreau să i se alăture. După cum se ştie, România
semna prima, prin ministrul de externe, Teodor Meleşcanu, două zile mai
târziu, pe 26 ianuarie 1994. 22
Mai reţin că, la masa care a urmat convorbirilor, în discuţia purtată cu Sandi Vershbow şi alt membru al delegaţiei
americane, profesorul Charles Gati (de origine maghiară), pe care îl cunoşteam, am discutat şi despre un articol, preluat
de Evenimentul Zilei din presa bulgară, în care se afirma că preşedintele Clinton primise un raport prin care era
informat despre… iminenţa unui război romano-bulgar şi i se recomanda sprijinirea… Bulgariei?! Personal eram de
acord cu opinia interlocutorilor mei că aveam de-a face cu o diversiune organizată de oponenţi externi ai extinderii
NATO spre est…
21
Ţin minte că, exact în aceeaşi perioadă, în cercurile decidente începuse să-şi facă loc o teză extrem de nocivă pentru
efortul nostru de aderare la NATO, şi anume că admiterea ne-ar fi costat, nici mai mult, nici mai puţin, 60 de miliarde
de dolari?! Din păcate, aveam ocazia să constat că ajunseseră să o împărtăşească chiar oameni cu funcţii importante.
22
Dacă o bună bucată de timp, această prioritate ne-a fost recunoscută expres, ulterior s-a renunţat şi am fost trecuţi pe
lista participanţilor la litera “R”…
20
30
La sfârşitul lunii, mai precis luni 31 ianuarie 1994, avea loc la Cotroceni un Consiliu
Suprem de Apărare a Ţării dedicat în principal evaluării Parteneriatului pentru Pace şi
adoptării măsurilor necesare pentru materializarea participării româneşti. Îmi aduc aminte
că, înainte de şedinţă, aveam o întrevedere cu ministrul Spiroiu, în care cădeam de acord
că, în documentul de prezentare, să punem accentul cuvenit pe oferta de
infrastructură militară, pentru a întări valoarea geostrategică înaltă a ţării,
unul din atu-urile noastre cele mai importante în efortul de a deveni membri
NATO.
Discuţiile purtate cu acel prilej relevau preocupările majore ale participanţilor. De
pildă, premierul Văcăroiu era îngrijorat de impactul cheltuielilor presupuse de participarea
noastră la PfP, în general, de Armată asupra bugetului, de care trăgeau toţi. Natural,
ministrul de externe Meleşcanu aducea în discuţie mesajele transmise de la Bruxelles, în
special din partea Adjunctului Secretarului General, von Moltke. Ministrul apărării
Spiroiu, generalul Cioflina şi cu mine (ca secretar de stat participam doar ca invitat şi
exclusiv la acest punct de pe ordinea de zi) ne refeream, desigur, la ceea ce trebuia să
trecem în Documentul de Prezentare pe linie militară, mergând pe ideea să plecăm de la
maxim spre minim, accentuând facilităţile de infrastructură militară, pentru a pune mai
bine în lumină atuul nostru legat de poziţia geo-strategică. Generalul Ionel considera că nu
trebuia să ne angajam la mai mult decât puteam face. Preşedintele Camerei, Năstase, se
referea la modificările legislative necesare facilitării participării la PfP. Iar preşedintele
Iliescu trebuia să armonizeze toate aceste unghiuri de abordare într-o viziune politică
generală. Concluzia sa era că România – pentru a evita autoizolarea – nu îşi putea permite
să nu se angajeze cu toată forţa în activităţile de Parteneriat, iar pentru aceasta era nevoie
de un adevărat consens naţional, drept pentru care, şeful SIE, Ioan Talpeş propunea
organizarea unei reuniuni a CSAT împreună cu liderii principalelor partide politice
reprezentate în Parlament.
Un punct aparte, cu o înaltă încărcătură politică, dezbătut cu acel prilej, era
renunţarea la restricţia autoimpusă pe vremea Tratatului de la Varşovia de a nu permite
organizarea de acţiuni militare (exerciţii etc) cu participare străină pe teritoriul naţional.
Adoptată în urma experienţei nefericite a Cehoslovaciei din 1968, menţinerea acestei
restricţii în actualele condiţii ne-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate, evidentă nu numai
în cadrul Parteneriatului, ci al procesului însuşi de aderare la NATO. Decizia care s-a luat a
fost de a permite desfăşurarea de exercitii militare în cadrul PfP pe teritoriul
României. Numai că, un nou obstacol se ivea, şi anume absenţa legislaţiei în domeniu.
Drept urmare, se convenea modificarea în acest sens a articolului 5 din Legea
Apărării Naţionale, care se mai afla încă în dezbaterea uneia din Camerele
Parlamentului.
De asemenea, în afara problemelor de organizare a interfeţei cu NATO (misiune de
legătură pe lângă NATO, îmbinarea componentei politice cu cea militară, coordonarea
dintre MAE şi MApN) se lua şi o decizie care, ulterior, se dovedea bine apreciată la NATO
şi dată de exemplu şi altor state partenere. Era vorba de crearea unui fond special pentru
finanţarea activităţilor de Parteneriat, ceea ce degreva bugetele instituţiilor implicate, în
special al MapN şi conferea siguranţa onorării obligaţiilor presupuse prin participarea la
activităţile de acest gen.
O altă problemă în etapa aceea o constituia crearea unui cadru general corect, prin
care factorul militar să fie subordonat deciziei politice. Ori, primul pas în direcţia
respectivă era acela de a elabora principalele documente pe care se întemeiază măsurile
care asigură securitatea naţională. Aceste documente erau indispensabile acţiunii
noastre în cadrul Parteneriatului, ca să nu mai spunem efortului nostru de a
deveni membru NATO. Astfel, în cursul lui 1993, se alcătuia un colectiv – aflat sub
coordonarea mea ca secretar de stat pentru politica de apărare – compus din reprezentanţi
ai tuturor instituţiilor implicate, inclusiv academice, care, în cursul anului 1994, înainte de
începerea dialogului instituţionalizat cu NATO pe marginea Documentului de Prezentare
elabora documentul intitulat “Concepţia Integrată Privind Securitatea Naţională A
României”. Totodată, un alt colectiv punea la punct, sub îndrumarea Şefului SMG,
31
generalul Cioflina, celălalt document fundamental, şi anume “Doctrina Militară de
Apărare a României”. 23
În esenţă, primul document, care analiza mediul de securitate de pe continent şi, în
acest cadru, fixa situaţia României, prezentând principalele pericole, dar şi măsurile şi
mijloacele de contracarare a lor, afirma textual referitor la NATO:
“În concepţia României, obiectivul fundamental al tuturor dezvoltărilor şi
evoluţiilor actuale în materie de securitate de pe continent trebuie să îl reprezinte
crearea unui sistem de securitate general-european. În acest scop, este de dorit ca
integrarea altor state în structura NATO să nu se facă selectiv: pe de altă parte, se
poate considera că, în măsura în care lărgirea Alianţei Atlantice va fi însoţită de
completarea principalei sale funcţii din perioada războiului rece – aceea de
apărare colectivă a intereselor actualilor ei membri – cu noile roluri pe care le-a
autoasumat NATO prin noua sa doctrină strategică, între care proiectarea
stabilităţii spre est poate fi considerată absolut esenţială, această structură vitală
a securităţii europene ar putea dobândi în timp funcţiile caracteristice ale unui
sistem general-european de securitate. Este de la sine înţeles că un atare proces
poate fi favorizat în mod semnificativ de coordonarea şi conlucrarea crescândă a
Alianţei Atlantice cu celelalte structuri europene şi euro-atlantice viabile.
În acest sens, România consideră că lansarea “Parteneriatului pentru Pace”
constituie o iniţiativă majoră nu numai pe calea proiectării egale, neselective a
stabilităţii spre est, ci şi un pas important în direcţia transformării treptate a
NATO în pivotul unui sistem de securitate cu valenţe general-europene. l
Iar în celălalt document, respectiv “Doctrina Militară de Apărare a României”, se
preciza situaţia noastră concretă sub aspectul securităţii militare:
“Cu toată evoluţia pozitivă a actualului context strategic mondial, în plan
regional şi subregional se menţin şi au apărut noi pericole care au condus la
diversificarea gamei riscurilor şi ameninţărilor, inclusiv de natură militară, la
adresa securităţii statelor, îndeosebi a celor din centrul şi răsăritul Europei,
accentuându-se pericolul unor conflicte locale.
În aceste condiţii, România, lipsită de aliaţi militari cerţi şi de garanţii de
securitate ferme, suporta presiunea unor stări de insecuritate şi a unor evenimente
militare destabilizatoare, ce pot avea, în caz de escaladare, consecinţe negative
importante asupra intereselor sale fundamentale.
În zona strategică a României principala sursă de in-securitate consta în
declanşarea şi intensificarea unor conflicte militare de naturi diferite,
recrudescenţa unor mişcări extremiste şi a unor tendinţe revizioniste…
Importante modificări s-au produs în zona strategică a României în ceea ce
priveşte echilibrul strategic. Astfel, în ultimii ani s-au produs serioase schimbări în
raportul de forţe pe plan militar. Au apărut noi state cu potenţiale militare
apreciabile, noi puteri nucleare, exista în regiunea noastră cantităţi importante de
trupe, de armament şi tehnică de luptă convenţionale, multe dintre ele în plin
proces de redistribuire între noile state, care, în condiţii de instabilitate politică şi
criză economică, pot scăpa de sub control, devenind surse majore de insecuritate. li
O atare situaţie impunea atât măsuri de apărare imediată, cât şi intensificarea
eforturilor noastre de aderare la NATO. În ce le priveşte pe primele, principiul
fundamental aplicat îl constituia “suficienţa pentru apărare”.
“În spiritul acestui principiu, statul român se preocupă de menţinerea unei
capacităţi operaţionale optime a forţelor armate şi a unui nivel minim al
În vara anului 1990, în urma Declaraţiei NATO de la Londra, ţările aparţinând celor aliate se întâlneau la Viena într-o
discuţie pe marginea doctrinelor lor militare naţionale. În timp ce pentru ceilalţi aliaţi ai noştri din Tratat, chestiunea se
dovedea mai complicată, dat fiind că ei nu dispuneau de aşa ceva, doctrina lor fiind doctrina Pactului, în cazul nostru
există un precedent, respectiv un document asemănător unei doctrine militare naţionale, care a putut fi adaptat noilor
condiţii ce se prefigurau în plan politic şi militar în Europa şi prezentat ca atare de generalul Cioflina la reuniunea
respectivă.
23
32
resurselor materiale şi financiare care să permită forţelor armate îndeplinirea, în
orice moment, a misiunilor încredinţate” lii
Dezbaterea acestor documente şi aprobarea lor avea loc în CSAT în data de 11 aprilie
1994, odată cu a Documentului de Prezentare pentru PfP. 24 Primele două documente
puteau fi astfel prezentate în timp util celor de la NATO, care începuseră turul de discuţii
cu statele semnatare ale Parteneriatului, jucând un rol important în explicarea raţiunilor
care stăteau la baza acţiunilor noastre în domeniul politic şi de securitate. Dealtfel, ele au şi
fost apreciate ca atare de partenerii noştri de discuţie din Alianţă.
Din păcate, însă, pe plan intern, odiseea acestor documente abia începea. Trimise în
forma finală, conform mandatului primit, înapoi la CSAT (domnului general Vasile Ionel),
ele erau remise mai departe Parlamentului spre dezbatere. Birourile permanente le
înaintau comisiilor de specialitate, conduse la vremea respectivă de Radu Timofte la Senat
şi Petre Roman la Cameră. Numai că, invocând un aşa-zis viciu de procedură – respectiv,
că nu CSAT-ul trebuia să le trimită Parlamentului –înscrierea lor pe ordinea de zi a
Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei Deputaţilor era
refuzată, astfel că ele rămâneau blocate la acest nivel până la sfârşitul legislaturii în 1996?!
Dacă ţinem seama că guvernarea CDR, care urma alegerilor din toamna lui 1996 venea ea
însăşi cu un set propriu de documente, opinia mea este că actul de refuz al discutării lor în
era unul politic şi deliberat, efectuat în ciuda riscului că astfel puteau să fie prejudiciate
eforturile noastre de aderare la Alianţă.
În prima parte a anului 1994, respectiv după lansarea Parteneriatului pentru Pace
de NATO, Bucureştiul devenea deodată gazda unui mare număr de vizitatori din afară, unii
din partea Alianţei, pentru a pune la punct detaliile participării noastre la PfP, alţii pentru
a întări legăturile bilaterale sau, pur şi simplu, pentru a ne „lua pulsul”.
Prima asemenea vizită a fost cea a delegaţiei NATO conduse de adjunctul
Secretarului General, von Moltke (joi, 3 februarie 1994). Se discuta mult pe detaliile
tehnice ale participării la Parteneriat (succesiunea activităţilor care urmau să culmineze cu
adoptarea Programului Individual în toamna lui 1994, faptul că acest program devenea
transparent după adoptare, că urma să conţină trei categorii de activităţi: nemilitare,
militare şi de cooperare militară etc, organizarea misiunii noastre la cartierul general al
Alianţei, chiriile etc.). Surpriza, cel puţin pentru mine, era că nici funcţionarii NATO nu
“stăpâneau” materia, pentru că, şi pentru ei, transpunerea în practică a unui proces
complet nou, cum era PfP, era, la fel ca şi pentru noi, o experienţă nemaiîntâlnită. În
acelaşi timp, însă, reţin disponibilitatea totală a celor de la NATO de a colabora [cu noi] în
rezolvarea acestei probleme comune, de a ne răspunde la orice problemă pe care am fi
avut-o! Multe din întrebările noastre vizau fie aspecte la care cei de la NATO nu se
gândiseră înainte, fie lucruri care, în concepţia lor, trebuiau să survină mai târziu. Îmi aduc
aminte că generalul Cioflină solicita cu insistenţa copii după atlasul de semne al NATO,
precum şi lista prescurtărilor, la care partenerii noştri ne răspundeau că începuseră
declasificarea documentelor respective, tocmai pentru a ne putea fi înmânate…
Pe 22 februarie 1994, la Bucureşti sosea ministrul polonez al apărării, fostul amiral
Kolodzjejcik cu un dublu mesaj: acela ca, în cadrul Parteneriatului, să nu ne facem
concurenţă reciprocă şi să întărim colaborarea pe linie de tehnică militară. În discuţii, mai
figurau subiecte ca Yugoslavia, ONU, Rusia – necesitatea să fie convinsă că ţările noastre
nu văd în ea un inamic, ci un participant indispensabil la sistemul European de securitate.
Pentru noi, cei de la MApN, această vizită marca începutul unei relaţii pe care
o doream cât mai strânsă, ţinând seama că ţările noastre erau cele mai mari –
cu excepţia Ucrainei - din zona atât de sensibilă dintre Germania şi Rusia, dar
Discuţiile referitoare la acest document erau marcate, printre altele, şi de argumente care demonstrau cât de puţin se
cunoştea la acea dată filozofia de funcţionare a NATO (de pildă: “cum să dam distrugătorul pentru acţiuni NATO, când
avem numai unul…?!”, sau “dacă mă angajez cu un petrolier, va trebui să dau şi petrolul pe care să îl transporte…?!”).
Aşa se face că, deşi lista iniţială a mijloacelor puse la dispoziţie pentru activităţile de Parteneriat era mai largă, în
documentul final ea suferea diminuări. Mai mult chiar, unul din participanţi punea direct sub semnul întrebării însuşi
actul nostru de participare la PfP?!
24
33
şi că, aflându-se înaintea noastră pe drumul spre NATO, puteam beneficia de
pe urma experienţei lor în domeniu, lucru care se şi întâmpla.
Marţi, 15 martie 1994, Bucureştiul era gazda ministrului ucrainean al apărării,
generalul Radetki. Ministrul Tinca, care luase de la începutul lunii locul ministrului
Spiroiu, devenind [astfel] primul ministru civil al apărării în România postbelică, îl asigura
pe interlocutor de disponibilitatea noastră de a colabora cu ţara sa, valorificând astfel
potenţialul pozitiv al Parteneriatului pentru Pace 25. La rândul său, ministrul
ucrainean, care ne făcea o trecere în revistă a situaţiei forţelor armate din ţara sa, insistând
pe crearea forţelor navale – problemă complexă, ţinând seama şi de statutul Crimeii -, ne
asigura că regrupările de forţe de pe graniţele noastre nu aveau nimic de-a face cu
pregătirea vreunei acţiuni militare, acest lucru fiind exclus între ţările noastre.
Luni, 23 martie, sosea în vizită secretarul de stat parlamentar din ministerul german
al apărării, Dl. Wiltz. Mesajul cu care venea era de disponibilitate pentru amplificarea
colaborării militare bilaterale. Pentru Germania, PfP, pe care îl saluta, reprezenta doar un
început, pe care l-a şi depăşit în sens pozitiv. A ţinut să remarce că erau la curent cu bunele
noastre relaţii cu americanii pe linie militară, la fel cum şi colaborarea lor cu SUA era
foarte bună. (Aceasta îmi crea impresia că principala raţiune a deschiderii lor pentru noi
putea fi… deschiderea americană?!) La rândul său, ministrul Tinca afirma că ideile noastre
coincideau 100% cu ale lor şi amintea că, dacă maghiarii îi ajutaseră în 1989, şi noi o
făcusem în 1967, când stabileam relaţii diplomatice, în ciuda interdicţiei Pactului… La
Parlament, în discuţia cu Petre Roman şi Radu Timofte, oficialul german atingea şi
subiectul tehnicii militare sovietice preluate de la fosta RDG şi din care ne puteau da şi
nouă anumite componente… 26
Momentul principal al lunii martie 1994 îl constituia, desigur, vizita ministrului rus
al apărării, generalul Graciov, care sosea luni, 28, la ora 15:30, pe aeroportul Otopeni.
Destinul făcea ca, la prânz, la Spitalul Militar Central, să înceteze din viaţă generalul Guşe,
care, în timpul Revoluţiei, comunicase ruşilor că România era capabilă să ţină problema
teroriştilor în mână şi că nu aveam nevoie de ajutorul lor pentru aceasta… 27. Vizita,
amânată, cum am văzut, din anul precedent, era prilejuită de semnarea unui document
bilateral pe linie de colaborare militară între cele două ţări.
Discuţiile erau interesante, eu având impresia că eram testaţi şi, în acelaşi timp, şi
luaţi uşor peste picior, un lucru pe care generalul Graciov îl făcea destul de bine. După
salutul cordial de bun venit rostit de ministrul Tinca, generalul Graciov ţinea să spună că,
la ei, în Rusia, Tinca era cunoscut ca un bun diplomat şi ca şi el, deşi militar, se ocupa mai
mult de treburi administrative, decât de conducerea efectivă a trupelor. Insista pe ideea că
Rusia nu era Uniunea Sovietică în privinţa comportamentului, că îi considera pe toţi egali,
deşi SUA continua să se considere o superputere…
Răspunzând prezentării făcute de Tinca documentelor noastre privind securitatea,
Graciov se referea şi el la noua lor doctrină militară, care tocmai fusese publicată, stârnind
anumite îngrijorări pe plan internaţional. Dând dovadă de o anumită doză de cinism
combinată cu sarcasm, Graciov ne spunea că, dacă pe vremea URSS, doctrina minţea când
spunea că sovieticii nu urmau să recurgă primii la arma nucleară, acum ea nu mai minţea
şi declara că o asemenea posibilitate există. În loc să fie îngrijoraţi, oamenii trebuiau să
aprecieze că Rusia devenise cinstita…?!
Cum era normal – bănuiesc că momentul vizitei, tergiversate de mai multă vreme,
nu mai fusese amânat de ruşi, probabil şi ca urmare a faptului că România semnase prima
Era o situaţie paradoxală, căci doi vecini, ca noi, aşteptaseră ca NATO să lanseze iniţiativa Parteneriatului, pentru a
trece la întărirea relaţiilor bilaterale pe linie militară… Se punea astfel în valoare una din acele valenţe pozitive ale
proiectului de care spuneam anterior că nu fuseseră anticipate, probabil, nici măcar de autorii săi…
26
După cunoştinţa noastră, Ungaria beneficiase deja de asemenea componente.
27
Conform unor informaţii, se pare că gestul generalului Guşe urma unei convorbiri telefonice anterioare între generalul
Eftimescu şi Seful SMG al Armatei URSS, generalul Moiseev, prin care se dorea testarea disponibilităţii sovieticilor de
a se implica împotriva teroriştilor, ca dovadă a existenţei sau inexistenţei unei legături cu aceştia. Aflând de această
convorbire, generalul Guşe îl suna şi el pe generalul Moiseev (care răspunsese deja că problema era de competenţa
factorului politic) şi îi comunica faptul că nu aveam nevoie de ajutorul lor.
25
34
PfP, declarând astfel public cât de interesată era de accederea în NATO 28 – discuţia atingea
şi chestiunea extinderii NATO. La afirmaţia noastră cum că ne doream să beneficiem de o
securitate sporită, pe care numai NATO ne-o putea acorda, Graciov riposta, întrebându-ne
cine ne ameninţa şi avertizându-ne că, odată intraţi, urma să fim forţaţi să ne “însuşim”
inamicul impus de Alianţă. „Soluţia” oferită de Graciov era să colaborăm cu NATO, cum
procedau şi ei, însă fără să devenim şi membri. Desigur, ţinea el să precizeze, nu ne
impunea cum să procedăm, dar trebuia să fim conştienţi că nu va exista un sistem generaleuropean de securitate fără Rusia…
Câteva zile mai târziu (6-7 aprilie 1994), eram gazda noului comandant al forţelor
NATO (SACEUR), generalul Joulwan29, care îşi începea turneul de cunoaştere cu România,
în afara poziţiei noastre în raport cu conflictul din Bosnia, şi ca o recunoaştere a faptului că
fusesem primii semnatari ai Parteneriatului. Partea română făcea o prezentare a situaţiei
noastre în general şi a Armatei în mod special, solicitând sprijin în anumite domenii cum
erau comunicaţiile şi anumite echipamente. Generalul Joulwan, la rândul său, ţinea să îşi
precizeze “teritoriul” în raport cu factorul politic şi promitea sprijin pentru solicitările
noastre concrete. Răspunzându-mi la o întrebare privind cele două viteze pe care NATO
era pregătită să le pună în aplicare (una, normală, alta accelerată, în caz că s-ar fi întâmplat
ceva rău în Rusia), interlocutorul îmi răspundea că lucrurile urmau să depindă mult mai
mult de noi, de ritmul reformei noastre, decât de Rusia, cu care era bine să menţinem
relaţii bune în continuare. 30
În ce mă privea, aveam stabilită o întâlnire cu ambasadorul Vernon Penner,
consilierul diplomatic al SACEUR, pe probleme de politică mondială, Iugoslavia şi
nominalizarea unor ofiţeri pentru misiunea noastră militară la NATO.
Pe 18 aprilie 1994 avea loc cea de-a treia sesiune a Grupului Bilateral de Lucru cu SUA,
care se concentra pe problemele transferului de tehnologie, a cerinţelor pe care trebuia să
le îndeplinim, ca să ne putem califica.
Între 19-21 mai 1994, avea loc prima rundă de discuţii cu delegaţia NATO privind
Documentul nostru de Prezentare. Dincolo de chestiunile strict tehnice, convorbirile
atingeau – la capitolul întrebări şi răspunsuri – şi unele probleme critice pentru noi, de
natură politică. Astfel, referitor la preocuparea noastră de a afla cum urma NATO să
califice un partener ca fiind “activ”, căci numai aceştia beneficiau de posibilitatea unei
consultări cu aliaţii, în cazul unei ameninţări la adresa securităţii lor – chestiune foarte
importantă pentru noi, în absenţa accesului la o garanţie adevărată de securitate, dar şi
pentru evitarea subiectivismului în acordarea calificativului respectiv – primeam
răspunsul că acea calificare fusese introdusă pentru a diferenţia pe cei care
doar semnau Parteneriatul de cei care mai şi participau la activităţile
acestuia. Oricum, primeam asigurarea că preocuparea noastră privind subiectivismul
urma să fie transmisă aliaţilor şi că, cel puţin până în acel moment, România era
socotită în rândul partenerilor “activi”… De asemenea, cei de la NATO mai
reţinuseră şi chestiunea că, în cazul în care unul din parteneri nu era conştient că se află în
pericol, deoarece nu dispunea de posibilitatea de a culege datele necesare, NATO să fie cea
care urma să îl atenţioneze…În fine, discuţiile determinau şi o revizuire a prezenţei noastre
la cartierul general al Alianţei, ţinând seama de multiplicarea şi diversificarea contactelor
noastre acolo 31liii
Generalul Cioflina îmi relata un moment amuzant, care vine pe undeva să confirme această presupunere, şi anume că,
în cursul întrevederii pe care o avusese la SMG cu Graciov, acesta l-a întrebat mai în gluma mai în serios: ei, şi acuma,
pe când intrarea în NATO? La care, generalul Cioflina, răspunzând cu aceeaşi moneda, îi declara serios că totul era
prevăzut pentru câteva luni?! La auzul acestei afirmaţii, Graciov era să cadă de pe scaun, ceea ce îl făcea pe Cioflina să
îl asigure că… glumise?!
29
Ulterior, am rămas prieteni şi pot spune că am avut ocazia să asist la numeroase ocazii peste hotare în care generalul
Joulwan vorbea extrem de laudativ la adresa noastră.
30
Generalul Ilina, pe atunci şef al informaţiilor militare, îmi comunica faptul că, exact în ziua sosirii generalului
Joulwan, ataşatul militar rus venise la minister cu mesajul că ministrul Graciov apreciase foarte mult vizita sa în
România, dar interesându-se, totodată, şi de discuţiile cu SACEUR.
31
Mai mulţi ofiţeri care participaseră anterior la activităţile Pactului de la Varşovia îmi spuneau ca ritmul de lucru cu
NATO numai în cadrul Parteneriatului era mai intens decât cel al membrilor Tratatului?!
28
35
Între 26-28 mai 1994, la Varşovia avea loc o importantă conferinţă internaţională
intitulată “Parteneriatul pentru Pace: Noi Priorităţi de Securitate pentru Ţările
Central şi Est Europene” în organizarea Ministerului Polonez al Apărării şi a
cunoscutului Institut SIPRI din Stockholm. În cadrul reuniunii, reieşea faptul că Rusia,
care se declarase iniţial entuziasmată cu privire la Parteneriat şi dorea participarea,
urmărea, în acelaşi timp, să obţină şi un statut special, de “partener strategic”, consfinţit
printr-un Protocol care să consacre participarea ei la luarea deciziilor Alianţei?! NATO, în
schimb, era pregătită să acorde Rusiei acest statut, însa nu în cadrul Parteneriatului –
unde putea solicita participarea la decizii - ci în afara lui, urmând să-i prezinte un proiect
de document în acest sens. Conferinţa, dincolo de confirmarea avansului deţinut pe
drumul integrării de ţările grupului de la Visegrad, precum şi de existenţa celor două
viteze, era importantă pentru noi, mai ales prin ceea ce declarase public un participant
german. Acesta declara în conferinţă că Rusia îşi făcuse cunoscută dorinţa de a obţine
statutul de “partener strategic” al NATO şi Germaniei, spunând că, dacă l-ar fi obţinut,
urma să nu ridice nici o obiecţie la admiterea Poloniei şi Ungariei în NATO.
Tot el afirma că, în discuţiile germano-ruse se evocase şi posibilitatea ca, între NATO şi
Rusia să se creeze o zonă tampon, în care ambele părţi să-şi exercite influenţa
interacţionând, rămânând de precizat numai amplasarea acesteia, în funcţie de viitorul
Poloniei, statutul Cehiei în interiorul Alianţei fiind deja tranşat. Despre România şi
Bulgaria, participantul german afirma că ele se aflau în ceea ce se putea numi aşa-zisa
“vecinătate apropiată” a Bruxelles-ului. În concluzie, reprezentantul respectiv afirma că
PfP reprezenta abandonarea multilateralismului în abordarea securităţii continentului în
favoarea bilateralismului, în timp ce alţi participanţi opinau că el reprezenta reuşita SUA în
împiedicarea Germaniei de a prelua conducerea eforturilor de asigurare a securităţii pe
continent… liv
La începutul lunii iunie (joi, 2 iunie 1994), sosea ministrul francez al apărării,
François Leotard. Acesta era purtătorul unui mesaj important din partea conducerii
franceze – preşedinte şi premier – pentru preşedintele Iliescu, potrivit căruia Franţa se
angaja să devină un “avocat” privilegiat al României în “instanţele”
europene?! Comunicându-ne şi nouă, celor din conducerea MApN, acest mesaj, nu
puteam decât să fim de acord şi să salutam că, încă o dată în decursul istoriei, Franţa se
afla alături de noi, sprijinindu-ne în întreprinderile noastre.
Urma, (iulie 1994), o nouă rundă de negocieri cu cei de la NATO, pe marginea
Documentului nostru de Prezentare, în vederea finalizării Programului Individual de
Parteneriat. Cu acel prilej, eram informaţi că activităţile care “punctau” cel mai mult erau
cele concrete, şi nu cele generice. Tocmai de aceea, ni se ceruseră detalii pentru a putea
transfera cât mai multe asemenea activităţi de pe lista celor generice, pe lista celor
concrete. De asemenea, devenea clar şi că, în rândul activităţilor concrete, cele cu caracter
practic (de pildă, exerciţii militare), “punctau” mai mult decât cele de tip “seminar”, iar
între cele practice, participarea cu forţe “puncta” mai mult decât cea cu observatori
(deşi oficial nu se făcea nici o diferenţă).
Pentru noi, care, cum arătam, eram preocupaţi în primul rând de accesul la articolul
4 în caz de necesitate – consultare cu aliaţii în caz de ameninţare la adresa
securităţii noastre - şi cum acest lucru era condiţionat de activismul nostru
din cadrul Parteneriatului, asemenea chestiuni erau de primă importanţă. În
Memorandumul pe care îl trimiteam conducerii statului în urma acestei runde de
convorbiri, referindu-mă exact la aspectele de mai sus, spuneam:
“1.4. Referitor la acest aspect deosebit de important, cu efect direct asupra
securităţii nemijlocite a partenerilor, mi-am permis să fac în mod expres
observaţia că, în afara faptului că nu am putut preciza de la început detaliile
pentru o serie de acţiuni propuse de noi şi reţinute de NATO pentru a fi incluse în
Programul Individual, lucru pe care urma să îl corectăm cât de curând, rămânea
faptul că nici NATO nu fusese prea mult “atrasă” de componenţa şi
facilităţile militare oferite de România în Partea a II-a a Documentului
ei de prezentare. În felul acesta, de pildă, chiar de la bun început s-a creat o
diferenţiere între Programul Individual al altor state – care cuprindea un număr
36
preponderent de exerciţii militare – şi cel al României, care cuprinde mai mult
activităţi de tip ‘seminar’. Răspunsul pe care l-am primit a fost că exerciţiile
respective fuseseră convenite pe căi bilaterale 32 cu diferite ţări din NATO, fiind
apoi incluse în Programele Individuale. La aceasta mi-am permis să observ în
mod expres, că dacă aceasta era practica, nimeni şi nimic nu putea
împiedica anumite ţări din NATO, care îşi făcuseră deja publice
preferinţele pentru includerea selectivă în NATO a unora sau altora
dintre ‘parteneri’, să le favorizeze deschis, organizând – sub egida
Parteneriatului – activităţi comune cu aceştia. Or, se ajungea astfel la
contrazicerea spiritului de deplină egalitate a şanselor între
‘parteneri’, pe care s-a spus că se întemeia Parteneriatul în ansamblul său.
1.5. Delegaţii NATO (în principal dnii. Jochems şi Katsirdakis) au recunoscut că
observaţia era întrutotul justificată şi, ca atare, au promis că o vor
aduce direct la cunoştinţa Consiliului NATO, recunoscând că Alianţa
trebuia să vegheze asupra menţinerii cu stricteţe a egalităţii şanselor între
‘parteneri’” lv33
Din cele de mai sus, se poate vedea că, pe tot parcursul procesului de extindere a
NATO, am avut de luptat cu tendinţa anumitor membri de a-şi impune “favoriţii”, ceea ce,
pentru noi, care nu aveam un “sponsor” puternic ca alţii, 34 reprezenta un handicap serios.
Se verifica astfel observaţia pe care o făceam în finalul Memorandumului referitor la
reuniunea de la Varşovia, potrivit căreia
“Marile iniţiative nu sunt până la urmă decât tot instrumente ale acestei
lupte [pentru putere], ‘tentative de organizare’ a situaţiei fluide în care ne aflăm,
potrivit intereselor individuale ale unuia sau altuia dintre protagoniştii acesteia,
pe care România, singură şi într-o poziţie de inferioritate cu celelalte state din
categoria sa, trebuie să le trateze cu mult realism şi maturitate politică. Eforturile
vor trebui însă concentrate în primul rând în direcţia stabilirii unor raporturi cât
mai favorabile cu puterile respective… pentru promovarea interesului nostru
naţional, îndeosebi prin valorificarea cât mai eficientă a tuturor atu-urilor de care
dispunem” lvi
Că nu greşeam când afirmam aceste opinii, o dovedea şi un studiu RAND din 1995,
în care se făcea următoarea caracterizare a modului în care unul din membrii importanţi ai
NATO, în speţă Germania, utiliza Parteneriatul în funcţie de interesele sale naţionale.
“Factorii politici germani au ajuns să privească PfP ca un instrument bun
pentru toate scopurile, în vederea atingerii unor obiective multiple faţă de diferite
state. Pentru acele ţări pe care germanii le consideră candidaţi fermi pentru
calitatea de membru al Alianţei, PfP este calea spre extindere. Pentru acele ţări pe
care germanii le văd drept candidaţi posibili, de care nu sunt însă siguri, PfP este
antecamera în care Germania poate coopera cu ei, oferindu-le asigurări politice şi
păstrându-şi toate opţiunile deschise. Pentru acele ţări pe care germanii nu le
consideră candidate, PfP este o alternativă la extindere. PfP a devenit, în ochii
germanilor, un vehicul pentru toate tipurile de teren, destinat să asigure
cuadratura cercului între diferite obiective” lvii
Puţin după mijlocul lunii iulie (18 iulie 1994), sosea la Bucureşti William Perry,
Secretarul American al Apărării, însoţit de o puternică delegaţie militară. 35 Dl. Perry ţinea
Acesta era, probabil, sensul în care unii din participanţii la reuniunea de la Varşovia menţionată anterior spuneau că
Parteneriatul însemna moartea “multilateralismului” în favoarea “bilateralismului”…
33
Răspunsul ne parvenea ulterior şi era mai mult decât satisfăcător: din acel moment, toate tarile care organizau
exerciţii aveau obligaţia de a anunţa acest lucru la NATO, unde oricare alt Partener putea să îşi declare intenţia
de a participa!
34
Franţa abia se oferise să devină avocatul nostru, dar şi această ofertă era slăbită de participarea ei limitată doar la
structura politică a Alianţei, precum şi de antagonismul marcat cu Statele Unite.
35
Vizita avea şi alt gen de consecinţe, mai “pământene”, pentru noi. Astfel, din cauza căldurii infernale din sala de
consiliu a ministerului, datorată absenţei instalaţiei de aer condiţionat, ambele delegaţii “asudau” la propriu din greu.
Drept urmare, ministrul Tinca dădea ordin ca o asemenea instalaţie să fie montată imediat după reuniune. Mai bine mai
târziu, decât niciodată…
32
37
să precizeze că vizita se consituia ca o urmare firească a vizitei întreprinse de ministrul
Tinca la Washington, precum şi a celor 3 reuniuni ale Grupului Bilateral de lucru.
Discuţiile vizau în continuare un număr de trei mari subiecte: asistenţa de securitate a SUA
pentru România, asistenţa SUA pentru reforma Armatei Române şi activităţile comune de
PfP, îndeosebi exerciţiile. Dacă ministrul Tinca se referea, firesc, la ansamblul problemelor
legate atât de ce se petrecea la noi, cât şi de solicitările pe care le aveam faţă de partea
americană, generalul Cioflina făcea referire la contactele pe care începuse să le aibă
constant cu Comandantul Flancului de Sud al NATO, Amiralul Borda, la faptul că România
se înscria firesc în aria de responsabilitate a acelui comandament, alături de Italia, Grecia,
Turcia şi Bulgaria. La rândul său, Secretarul Perry ţinea să remarce că vizita România
înaintea NATO şi ca o subliniere a hotărârii SUA de a contribui la asigurarea securităţii pe
continent, inclusiv a României, o ţară critic importantă sub raport strategic, ca şi a zonei
noastre. În privinţa PfP, se declara încurajat de activismul nostru, promiţând că forţele
americane din Europa vor angrena Armata Română în cât mai multe exerciţii. De
asemenea, legat de lista concretă de solicitări pe care o înmânasem părţii americane, dl.
Perry ne dădea asigurări că va fi tratată cu toată seriozitatea, dovada fiind chiar
răspunsurile pe care le şi avea în privinţa anumitor articole (avioanele C-130). La rândul
său, asistentul Joe Kruzel se referea la funcţionarea programelor IMET şi Mil-to-Mil, prin
care tot mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri români erau angajaţi în activităţi educaţionale şi
practice cu partenerii americani. Reprezentantul Comandamentului American din Europa
oferea posibilitatea asocierii noastre imediate la 2 exerciţii, anunţând că, pentru 1995, erau
în pregătire alte două asemenea activităţi, una cu trupele de uscat, alta maritimă, la care,
de asemenea, puteam participa.
Un alt aspect care merită menţionat îl constituie vizita delegaţiei militare americane
la MAE, unde ministrul Meleşcanu făcea un excelent expozeu privind situaţia din Bosnia,
ceea ce îl determina pe Secretarul Perry să afirme că şi dacă ar fi fost vorba numai de
acesta, tot merită să vină la Bucureşti…
În septembrie, profitând de participarea la reuniunea anuală a IISS de la Vancouver,
Canada, făceam o scurtă vizită la Washington (12-13 septembrie 1994), prilej cu care
aveam discuţii cu o serie de factori importanţi, îndeosebi din Pentagon. Acolo găseam o
confirmare a ceea ce, un fost membru marcant al administraţiei republicane, Robert
Blackwill, tocmai avansase la Vancouver şi anume că ţările grupului de la Visegrad
trebuiau primite în NATO în următorii cinci ani, iar acest lucru trebuia făcut
public de actuala administraţie democrată în următorul an!? 36 Într-o discuţie cu
Joe Kruzel, acesta îmi spunea că administraţia rezista tot mai greu presiunii republicanilor
de a decide primirea ţărilor grupului de la Visegrad în NATO. Cu acest prilej, Kruzel ne
sugera să trimitem două scrisori Secretarului Perry, una, din partea ministrului Tinca, alta
din partea sa împreună cu generalul Cioflina, prin care să solicitam expres participarea la
un exerciţiu comun cu forţele americane în 1995 şi includerea noastră în fondul de 100
milioane de dolari cerut de administraţie Congresului pentru desfăşurarea activităţilor de
Parteneriat. 37
La întâlnirea cu înlocuitorul lui Frank Wisner, dl. Walter Slocombe, reiteram, aşa
cum îmi sugerase Joe Kruzel, argumentele noastre pentru menţinerea “egalităţii de şansă”
în procesul admiterii în NATO. Aceste argumente erau: a) lipsa de concordanţă dintre
susţinerea nevoii de securitate a statelor grupului de la Visegrad şi aşteptarea ca reacţia
Rusiei la admiterea lor să fie mai moderată – cu alte cuvinte, dacă Rusia avea o asemenea
reacţie, nici ameninţarea la adresa securităţii lor nu era atât de mare încât să justifice
primirea lor în NATO înaintea altora; b) a vorbi despre cine trebuia să intre în NATO
înainte de lansarea Parteneriatului nu era totuna cu a vorbi după, căci, în acest din urmă
caz, decizia trebuia să respecte rezultatele auto-selecţiei pe care se întemeia Parteneriatul;
c) exista o suprapunere între grupul acestor state şi sfera de interes a anumitor puteri
Desigur, această poziţie imperativă avea şi o puternică încărcătură politică, democraţii fiind tot mai mult presaţi de
republicani să urgenteze extindere NATO, ceea ce creştea şansele ca subiectul – lansat de democraţi – să fie “furat” de
republicani…
37
Aceste scrisori erau trimise ulterior.
36
38
europene, ceea ce însemna că cele din urma erau capabile să “naţionalizeze” Parteneriatul
în folos propriu; d) un asemenea gest (primirea rapidă a statelor din grupul Visegrad), care
discredita obiectivitatea în evaluarea candidaţilor, era de natură să compromită întregul
efort de integrare a României, care vedea că, orice ar fi făcut, nu avea cum să fie inclusă în
aceeaşi categorie cu “favoriţii”…
La rândul său, dl. Slocombe ţinea să minimalizeze forţa curentului favorabil
includerii rapide în NATO a ţărilor grupului Visegrad în cadrul administraţiei democrate,
solicitând informaţii cu privire la patru chestiuni: stadiul reformei militare în România,
situaţia raporturilor cu Ungaria 38, aprecierea noastră asupra situaţiei din Bulgaria şi din
Ucraina.
A doua zi, la întâlnirea cu ambasadorul Shifter, acesta făcea o scurtă trecere în
revistă a principalelor cauze pentru care raporturile americano-române nu fuseseră bune o
anumită perioadă imediat după 1989 (absenţa unor tradiţii democratice recunoscute în
România, comparativ cu alţii, absenţa unei strategii de “relaţii publice”, acţiunea opoziţiei
şi a maghiarilor, greşelile comise de Ceauşescu, abordarea neprofesionistă a presei). El ne
sugera să combatem şi teza apartenenţei României la ortodoxismul slav, prin accentuarea
rădăcinilor noastre europene, inclusiv prin strângerea legăturilor cu Franţa şi Germania,
apreciind pozitiv îmbunătăţirea raporturilor cu Ungaria.
În convorbirea cu dl. Terry Snell, pe atunci Director pentru Europa la
Departamentul de Stat, membru al delegaţiei conduse de dna Albright la Bucureşti în
ianuarie 1994, mi se spunea că motorul principal din spatele curentului de opinie favorabil
includerii cât mai rapide a ţărilor grupului de la Visegrad în NATO era lobby-ul polonez.
Tot el îmi arăta că, în toamna aceea, urma să înceapă în cadrul NATO un proces
de consultări serioase privind stabilirea ordinii de prioritate la primirea de
noi membri în Alianţă. La momentul respectiv, pe masă s-ar fi aflat trei opţiuni:
admiterea Poloniei, admiterea întregului grup de state Visegrad şi stabilirea unui set de
criterii generale pentru admiterea în Alianţă; oricum, aprecia Snell, oricare din ele era
aleasă, admiterea în Alianţă urma să ia un timp destul de îndelungat… lviii
Insist mai mult asupra acestei vizite, pentru că ea, dincolo de faptul că oferă
cititorului o mostră a complexităţii şi volatilităţii procesului de admitere în NATO, ne
dădea, la momentul acela, şi posibilitatea unei concluzii care sugera – mai ales prin prisma
apropiatei aduceri a ambasadorului Richard Holbrook de la Berlin la Washington, într-o
poziţie cheie în Departamentul de Stat – o corelare mai strânsă a SUA cu partenerii
lor europeni, îndeosebi Germania, o deplasare a accentului în cadrul
procesului de extindere dinspre Alianţă spre capitalele statelor membre. 39
A doua zi după încheierea vizitei la Washington, respectiv pe 14 septembrie 1994,
eram deja la Bruxelles, pentru a participa la ceremonia acceptării Programului Individual
de Parteneriat al României (după o noapte cu o cursă specială pentru NATO pe care
americanii o numesc “Red Eye Express”, Expresul Ochilor Roşii…). Deşi era vorba mai
mult de o acţiune protocolară, îmi amintesc că nu mă abţineam şi introduceam în micul
discurs pe care îl aveam de ţinut o remarcă referitoare la faptul că noi consideram
NATO ca pe o organizaţie care susţinea principiul “egalităţii de şansa” , în
procesul său de extindere… lix
Pe acest fundal intervine un eveniment surprinzător. La 28 octombrie 1994,
adjunctul meu, generalul-maior Rotaru îl primea, la cererea sa, pe ataşatul militar al
Federaţiei Ruse. Acesta comunica faptul, cu totul neaşteptat, că Ministerul Rus al Apărării
era gata să trimită consultanţi militari în România, pe post de consilieri, şi să primească la
studii ofiţeri români, să ofere în regim de închiriere tehnică militară şi mijloace de
transport, să ofere exploatare în comun a mijloacelor de dirijare a zborurilor şi control al
În primăvara lui 2006, în taxiul care ne ducea pe amândoi la aeroport după participarea la reuniunea Boardului
Centrului de la Geneva pentru Controlul Fortelor Armate (DCAF), din care făcem împreună parte, Walt Slocombe îmi
mărturisea cât de mare era preocuparea lor atunci faţă de chestiunea raporturilor romano-ungare şi de consecinţele unei
decuplări a celor două ţări în procesul de admitere în Alianţă?!
39
Una din modalităţile noastre de contracarare a preferinţelor naţionale în procesul de admitere în NATO o constituise,
până atunci, tocmai acordarea unei atenţii speciale raporturilor cu „birocraţia” Alianţei, care, cum am văzut, era
obligată să raporteze problemele ridicate de noi organismelor colective de decizie ale NATO.
38
39
navigaţiei aeriene aflate pe teritoriul Rusiei, să ne pună la dispoziţie canale de comunicare
prin satelit, să ne dea componente şi piese de schimb din stocurile proprii, şi nu din cele
ale producătorilor, să ne repare toată tehnica de provenienţă sovietică/rusă, să ne dea
acces la poligoane pentru aplicaţii şi trageri cu orice categorii de armament, să pregătească
hărţi topografice cu teritoriul României la orice scară, să ofere ajutor practic în domeniul
metrologiei. În încheiere, ataşatul militar rus anunţa că aştepta răspunsul părţii române…
Informam imediat conducerea ministerului şi a statului, care acceptă propunerea
mea de a verifica dacă şi alte state candidate la NATO, cum era Polonia, de pildă, primiseră
sau nu oferte similare. Drept urmare, efectuam de urgenţă un zbor în Polonia, unde, la
aeroport aveam o discuţie pe această temă cu o delegaţie poloneză. La întrebarea noastră
dacă şi ei primiseră o ofertă asemănătoare, răspunsul era negativ. Mai mult, ne
spuneau că premierul Cernomardin tocmai îşi anulase o vizită la Varşovia, iar în Rusia era
o adevărată furie anti-poloneză. În plus, polonezii se aşteptau ca Rusia să ridice obstacole
în calea admiterii lor în NATO. Interlocutorii noştri erau de părere că Rusia începuse să îşi
diferenţieze abordarea în privinţa foştilor aliaţi, încercând să le submineze astfel unitatea.
În ce ne privea pe noi, polonezii apreciau “oferta” rusească ca fiind una “bine cumpănită”,
conţinând atât elemente atractive, de folos imediat, cât şi chestiuni extrem de sensibile.
Tot ei ne mai spuneau că europenii luaseră deja decizia de a include România
şi Bulgaria în Uniunea Europeana… şi că, probabil, şi acest lucru jucase un rol în
lansarea ofertei respective. 40
Nu mai trebuie să arăt, că, după ce informam conducerea ministerului şi statului cu
rezultatul consultării cu polonezii, oferta rusă rămânea la stadiul de… ofertă, fără ca noi să
materializam ceva din ea.
În decembrie, împreună cu generalul Rotaru, adjunctul meu, efectuam o vizită în
Franţa, la invitaţia părţii franceze. Discuţiile se purtau în special la Direcţia pentru Afaceri
Strategice – principalul organism de planificare a politicii ministerului francez al apărării condusă, la vremea respectivă, de dl. Mallet. Pe scurt, ele relevau existenţa aproape a
unei certitudini că nu urma să figurăm pe lista primilor invitaţi la NATO,
Franţa, în schimb, punând accentul pe extinderea structurilor europene, într-o succesiune
care începea cu UE, continua cu UEO şi se încheia cu NATO.
La reuniunea UE de la Corfu, cum ne spuseseră polonezii, se luase hotărârea
de includere nediscriminatorie a celor şase state asociate şi trei state baltice,
în temeiul căreia Franţa decisese consultarea pe care tocmai o aveam. Cu excepţia de mai
sus, ţările spaţiului ex-sovietic – se aprecia atunci – inclusiv Rusia urmau să nu facă parte
din structurile UE, bucurându-se, în schimb, de relaţii bilaterale preferenţiale.
În Memorandumul de după vizită ajungeam la concluzia dublă că, pe de o parte,
trebuia să începem să acordăm atenţie şi integrării noastre în UE şi UEO, iar,
pe de altă parte, în cadrul Parteneriatului, să ne concentrăm mai mult pe aspectele
militare, care să ne ajute să ne sporim capacitatea de apărare singuri, din moment ce, aşa
cum stăteau lucrurile, nu părea să facem parte din lista primilor admişi în NATO. lx
La 1 decembrie 1994, miniştrii de externe ai ţărilor NATO reuniţi la Bruxelles,
“… anunţau că Alianţa ‘va iniţia un proces de examinare pentru a hotărî
cum se va extinde NATO, principiile care trebuiau să conducă desfăşurarea acestui
proces şi implicaţiile acordării calităţii de membru [a treia opţiune din cele evocate
de Terry Snell]. Miniştrii erau precauţi să sublinieze că era încă prematur să se
discute despre un calendar pentru extindere sau despre care anume ţări să fie
invitate să adere. Cu alte cuvinte, studiul urma să dea răspuns întrebărilor ‘de ce’
şi ‘cum’, dar nu încă şi celor referitoare la ‘cine’ şi ‘când’. În sfârşit, NATO accentua
interesul pe care îl avea în menţinerea de relaţii strânse cu Moscova, dând
asigurări că extinderea contribuia la stabilitatea şi securitatea întregii regiuni
euro-atlantice – limbaj codificat privind asigurarea că interesele de securitate ale
Este interesant că nouă ne parvenise – cu doar o zi înainte de vizita ataşatului militar rus – informaţia că SUA se
pregăteau să iniţieze discuţii serioase cu aliaţii şi partenerii, pentru a preciza, pe de o parte, care erau aşteptările primilor
faţă de candidaţi şi, pe de altă parte, cât de serios doreau aspiranţii să intre în NATO…Ori, în atari condiţii, acceptarea
ofertei ruse ar fi ridicat serioase semne de întrebare cu privire la angajamentul nostru în favoarea NATO.
40
40
Rusiei nu aveau de suferit. Deşi era un ritm destul de încet pentru unii, Alianţa
adoptase în sfârşit primul pas oficial într-un proces destinat extinderii NATO. Iar
toată lumea ştia acest lucru. Central şi est europenii erau încântaţi. lxi
În prezentarea evoluţiilor acestui an – 1994 – încărcat, ca urmare a declanşării
Parteneriatului pentru Pace, mai rămâne să adăugăm un element important, care viza
Statele Unite. Extinderea NATO începuse să fie preocupantă şi pentru congressmeni, unii
dintre aceştia începând să iniţieze, din motive care ţineau în primul rând de politica
internă a SUA, dar nu numai, anumite legislaţii solicitând în general administraţiei
Clinton să urgenteze ritmul extinderii NATO. Multe din aceste iniţiative, unele
prevăzând chiar măsuri concrete de sprijinire a candidaţilor, se refereau exclusiv sau cu
precădere la ţările grupului Visegrad. De pildă, dacă la 17 ianuarie 1994, în actul care
conţinea autorizarea Departamentului de Stat, Senatul SUA aproba cu un vot de 93 la 3
recomandarea ca administraţia să primească imediat în NATO ţările europene care
îndeplineau un set de condiţii, fără să le nominalizeze, la 14 iulie 1994, Senatul vota – cu 76
de voturi la 22 – legislaţia “NATO Participation Act of 1994”, în care erau mentinute
nominal doar Polonia, Ungaria şi Republica Cehă ca ţări eligibile pentru anumite beneficii
NATO, inclusiv transfer de material militar.
În anii următori, intervenţia Congresului SUA, îndeosebi a Senatului, în modelarea
procesului de extindere a NATO se va face din ce în ce mai mult simţită, obligând
candidaţii, mai ales pe noi, care nu dispuneam de un lobby de talia celui al ţărilor grupului
de la Visegrad, să căutăm alte mijloace de a susţine “bătălia” şi pe acest nou câmp de
luptă.41
Decizia miniştrilor de externe ai ţărilor NATO de la 1 decembrie 1994, de a dispune
elaborarea unui studiu privind lărgirea însemna că Alianţa urmărea, dincolo de lămurirea
aspectelor concrete pe care le ridica aderarea unor noi state, şi câştigarea de timp. Să nu
uităm că 1995 era anul premergător alegerilor prezidenţiale atât în Statele Unite, cât, mai
ales în Rusia (unde, chiar mai repede, respectiv în toamna lui 1995, urmau să aibă loc
alegeri parlamentare). În plus, nici principalii aliaţi nu păreau să fi fost convinşi definitiv
de utilitatea extinderii, mai ales prin prisma reacţiei negative a Rusiei. La aceasta se
adăuga şi situaţia din Bosnia, care solicita implicarea NATO, fapt ce complica şi el tabloul
problemelor interne ale Alianţei.
Factorul principal al amânării îl reprezenta, însă, relaţia cu Rusia. Aceasta, deşi
iniţial entuziasmată de ideea Parteneriatului, dar numai comparativ cu alternativa
extinderii imediate, devenise între timp mult mai reticentă în a se angaja efectiv în
activităţile PfP, în rând cu ceilalţi participanţi. Ea urmărea, de fapt, aşa cum puteam vedea,
dobândirea unui statut privilegiat, de “partener strategic”, care să îi asigure, dacă se putea,
accesul la mecanismul decizional al NATO, lucru pe care membrii nu erau dispuşi să îl
permită. În esenţă, Rusia solicita ca, dacă NATO dorea să se extindă, atunci trebuia să se şi
schimbe, permiţându-i includerea în procesul său decizional…?!
În aprilie 1995, la Washington, organismul ad hoc creat pentru armonizarea
opiniilor principalelor instituţii implicate în lărgire – comitetul adjuncţilor şefilor acelor
instituţii – pune la punct şi aprobă un plan care ulterior ajungea să fie cunoscut sub
numele de “Din mai (1995) până în mai (1996)”. Concret, acesta prevedea ca, în acea
perioadă, NATO să se limiteze exclusiv la elaborarea studiului privind
extinderea şi aducerea la cunoştinţă ţărilor candidate a rezultatelor acestuia,
în schimbul accederii Rusiei la Parteneriat şi a cooperării ei în crearea
Această strategie includea, la momentul respectiv, angajarea unor firme americane de lobby. Din rapoartele lor aflam
evoluţiile din Congres legate de legislaţia privind extinderea NATO, acţionam pentru modificarea acesteia, în sensul
introducerii unor referiri concrete la România sau, în cazul în care nu se reuşea, utilizarea unui limbaj general, de tipul
“ţări participante la Parteneriatul pentru Pace”, aveam acces la senatori şi congressmen-i cu influenţă în comitete cheie,
precum şi la, mai ales, staffer-ii lor, cu care eu personal, de pildă, căutam să mă vad cu fiecare prilej pe care îl aveam de
a vizita Washingtonul. Pe această cale aflam, de exemplu, care erau principalele considerente determinau atitudinea
senatorilor şi reprezentanţilor faţă de problematica extinderii (dorinţa republicanilor de a realiza cât mai mult din
Contractul lor cu America în 100 de zile, precum şi de a-l forţa pe preşedintele Clinton să se îndepărteze de Rusia lui
Boris Eltîn, influenţa lobby-urilor polonez, ceh şi maghiar, a celui Baltic, ca şi impresia favorabilă a “revoluţiilor de
catifea” ce caracterizaseră trecerea tarilor grupului de la Visegrad de la comunism la democraţie.)
41
41
cadrului colaborării NATO-Rusia, până în luna decembrie a anului 1995. lxii În
felul acesta, se permitea Moscovei să îşi vadă de problemele interne, fără ca un subiect atât
de dificil pentru ea, cum era extinderea NATO, să poată fi exploatat electoral.
Acest plan era acceptat şi de Rusia, cu ocazia vizitei preşedintelui Clinton la
Moscova de pe 10 mai 1995. Iată cum se petreceau lucrurile:
“Clinton a sugerat că dacă Elţîn accepta deblocarea chestiunii participării
la PfP şi iniţia dialogul NATO-Rusia, el ar fi putut controla programul
desfăşurării procesului de extindere,’ astfel încât ‘să nu se întâmple nimic care să îi
creeze preşedintelui rus vreo problemă’. Când Elţîn a replicat că extinderea ar
trebui ţinută în loc până după alegerile prezidenţiale din Rusia, Clinton a reiterat
că dacă Elţîn semna Parteneriatul pentru Pace şi iniţia dialogul NATO-Rusia,
atunci ‘eu pot să te ajut să treci peste alegeri fără nici o discuţie cu privire la ‘cine’
sau ‘când’’. Elţîn a propus o întrerupere. Când cei doi lideri şi-au reluat
conversaţia, Elţîn, care se sfătuise cu consilierii săi în timpul întreruperii, a spus:
Accept planul tău, mai ales pentru ce ai spus despre amânarea până după
alegerile prezidenţiale din 1996. Dar acesta nu este un lucru să îl facem cunoscut
presei. Să le spunem că am discutat problema – fără să decidem, însă ne-am
înţeles unul pe altul… Iar în ce priveşte consecinţele politice, amândoi suntem
capabili să absorbim loviturile pe care le vom primi’. Clinton a răspuns: ‘Bine, aşa
că alătură-te PfP’. Elţîn a răspuns: OK, semnăm ambele documente” lxiii
Acest episod ilustra încă o dată faptul că, până la urmă, marile probleme ale lumii
sunt tranşate întotdeauna numai între cei mari. Doar că, de data aceasta cel puţin,
înţelegerea asigura îndepărtarea unui obstacol foarte important din calea extinderii NATO
şi, deci, implicit, din drumul realizării interesului naţional al candidaţilor, inclusiv al
României.
Personal, una din problemele pe care ţineam să mi le lămuresc studiind problema
lărgirii Alianţei era şi cea referitoare la motivaţia internă a administraţiei americane pentru
lansarea procesului în sine. Dacă în cazul Germaniei, această motivaţie era în primul rând
geopolitică – avea nevoie de interpunerea Poloniei între ea şi Rusia 42, abandonând astfel
statutul incomod, deţinut atâtea decenii după război, de stat de prima linie al Alianţei
(front line state) – în cazul SUA, motivaţia era, normal, mult mai complexă şi avea
inevitabil o puternică încărcătură internă. Ea decurgea din sprijinul populaţiei
americane de origine central şi est europeană pentru cel care urma să
garanteze, prin admiterea în NATO, securitatea ţărilor de provenienţă. Aşa că,
deşi autori deosebit de informaţi, cum este însuşi Ron Asmus, se feresc să elaboreze prea
mult pe marginea acestui subiect, grija preşedintelui Clinton pentru alegerile din Rusia –
pe care nu o contestam – coincidea, intenţionat sau nu, cu grija de a-şi asigura sprijinul
lobby-ului din ţările respective pentru propria sa alegere, care urma să aibă loc în
noiembrie 1996. Căci, dacă admiterea se făcea înaintea acestor alegeri, administraţia urma
să conteze cel mult pe recunoştinţa electoratului respectiv, însă dacă ea era amânată
după începerea mandatului, se putea conta pe speranţa sa că, în al doilea mandat,
preşedintele reales urma să îşi aducă la îndeplinire promisiunile în acest sens. Cum s-a şi
întâmplat, sumitul de la Madrid având loc în iulie 1997. Ori, şi novicii în politică ştiu de
sfatul lui Machiavelli că, dintre toate sentimentele pe care se poate baza un conducător, cel
mai nesigur este… recunoştinţa?!
Desigur, noi nu aveam cunoştinţă de aceste aranjamente 43 şi continuam să
depunem eforturi susţinute pentru a ne spori şansele de admitere. Administraţia SUA,
însă, decisese să utilizeze acest respiro, îndemnându-i pe candidaţi să îşi sporească
pregătirea pentru a face cât mai bine faţă calităţii de membru al Alianţei.
Era pentru prima oară în ultimele două sute de ani când cel puţin una din cele două mari puteri care împărţiseră
Polonia – aflată între ele – de câteva ori anterior (ultima oara în septembrie 1939) avea nevoie de o Polonie întreagă,
pentru a se pune la adăpost de cealaltă?!
43
Era vorba de convorbirile directe dintre cei doi conducători, căci alte informaţii, cum era de pildă poziţia exprimată
de adjunctul ministrului rus de externe, Mamedov, privind bazele unei înţelegeri ruso-americane, ne parveniseră.
42
42
“În acel moment, Republica Cehă era considerată în cele mai multe cercuri
drept cel mai puternic candidat pentru apartenenţa la NATO, deşi, ulterior,
începea să rămână în urmă în privinţa atingerii standardelor NATO… Cazul
Ungariei era mai puţin sigur… O cauză de preocupare o constituia problema
minorităţii maghiare din ţările vecine… Umbra Trianonului, ca pace ‘ injustă,’ se
întindea asupra politicii maghiare încă de atunci. Cu prăbuşirea comunismului,
acesta era exact unul din acele conflicte etnice de care politicienii occidentali se
temeau cel mai mult că va scoate capul din nou, iar declaraţiile iniţiale ale
Budapestei în această privinţă nu inspirau întotdeauna încredere… Ultimul lucru
pe care îl doreau SUA era de a fi atrase într-o versiune modernă a conflictelor lor
etnice [ale maghiarilor] vechi de atâţia ani… România prezenta şi mai multe
probleme. Se afla în urma altor vecini central şi est europeni, iar angajamentul
pentru reformă… era departe de a fi clar. Viaţa politică şi societatea civilă din
România fuseseră sever handicapate de regimul despotic al lui Nicolae Ceauşescu,
care afecta acum eforturile Bucureştiului de reformă. Guvernul includea câteva
partide naţionaliste şi anti-semite. Era cu greu ceea ce se putea numi un candidat
ideal. Dar sprijinul public în România era puternic pro-occidental şi pro-NATO.
Bucureştiul îşi făcuse din aderare la UE şi NATO o prioritate de vârf iar diplomaţii
români lucrau din greu la acreditarea tezei că ţara lor reprezenta ‘Polonia sudului’
în termeni de pondere strategică şi importanţă regională. Mai mult, ei insistau că
Ungaria şi România trebuiau să intre împreună în NATO, în scopul creşterii
stabilităţii regionale şi a evitării exacerbării relaţiilor bilaterale… Ţara cheie era,
însă, Polonia. Mărimea, importanţa strategică şi istorică o plasau în inima
dezbaterii privind lărgirea. Furnizase impulsul iniţial pentru declanşarea
extinderii în vest. Dar şi ea era cu dificultate un candidat ideal. Varşovia nu avea
un control civil efectiv asupra forţelor armate… Un alt semn de întrebare cu
privire la candidatura Poloniei era angajamentul stângii poloneze post-comuniste,
sau absenţa acestuia, faţă de NATO… O ţară care dăduse greş în rezolvarea
problemelor sale şi s-a descalificat singură din prima rundă a extinderii era
Slovacia.” lxiv
În aceeaşi perioadă, administraţia SUA iniţiase dialogul şi cu reprezentanţii ţărilor
baltice, sprijinite puternic de ţările nordice. Mesajul primit de aceştia a fost că, dată fiind
sensibilitatea situaţiei lor, îndeosebi faţă de Rusia, nu urmau să facă parte din primul
val. În cazul lor, răspunsul nu era “dacă” să facă parte din NATO, ci “nu încă”. Cum se
poate vedea din această evaluare, România părea suspendată undeva între
candidaţii cu cele mai mari şanse, adică ţările din grupul de la Visegrad, mai
puţin Slovacia, şi ţările fără şansă pentru primul val, respectiv statele baltice.
Am ţinut să precizez această poziţionare, întrucât urma să joace un rol important în cele ce
se vor petrece peste doi ani la sumitul de la Madrid (iulie 1977).
Raporturile româno-ungare legate de minoritatea maghiară din România
constituiau, cum se putea vedea, o chestiune care preocupa Washingtonul. În acest sens,
într-o convorbire telefonică pe care o purtam cu Joe Kruzel pe 19 decembrie 1994, acesta
mă punea la curent cu discuţia avută cu omologul meu ungur, Tibor Toth, în care îi arătase
că Statele Unite ar sprijini activităţi militare comune ungaro-române 44. Deşi iniţial Toth
afirma ca relaţiile pe această linie dintre cele două state erau suficient de bune ca să nu
facă necesară intervenţia SUA, promitea, totuşi, să reflecteze. Drept urmare, pe perioada
anilor 1995 şi 1996, până la semnarea tratatului bilateral dintre cele două state, pe linia
ministerelor apărării aveau loc o serie de câteva întâlniri, atât la nivel de miniştri, cât şi de
secretari de stat (una dintre ele avea loc chiar la sediul misiunii ungare la ONU, probabil ca
americanii să poată vedea cu ochii lor că ungurii îşi însuşiseră sugestia…). Problema care
se punea la un moment dat era că partea maghiară solicita surprinzător ca acordul privind
Îmi aduc aminte că, la încheierea convorbirii, îl rugam pe Joe să nu ne uite… Iar el spunea: “cum pot să vă uit, când
pe biroul meu se afla ‘cana pentru perioada de tranziţie’”… Cana, cu mânerul în interior, era creaţia maestrului
Stănescu şi era un cadou pe care i-l făcusem lui Joe Kruzel cu ocazia scurtei vizite efectuate la Washington, în
septembrie.
44
43
completarea măsurilor de încredere pe graniţă – asupra cărora căzusem de acord să le
întreprindem ca o extindere pozitivă a prevederilor CSCE/OSCE în materie – să fie
extins de la zona de graniţă la nivelul întregului teritoriu al celor două ţări.
Noi răspundeam că o asemenea extindere ar fi prelungit prea mult, prin procesul de
ratificare din parlament, punerea în aplicare a acordului, în timp ce forma iniţială, mult
mai limitată, nu avea nevoie de o asemenea aprobare. Drept urmare, partea maghiara îşi
însuşea punctul nostru de vedere, renunţând la propunerea sa. Mărturisesc că nici până în
ziua de azi nu ştiu dacă nu cumva această solicitare nu provenea din dorinţa ungurilor de a
încheia un asemenea acord cu noi, ca substitut al tratatului bilateral care întârzia să fie
semnat, complicând astfel demersul Ungariei de a deveni membră NATO… 45
Luni, 30 ianuarie 1995, conducerea MApN era gazda delegaţiei militare germane în
frunte cu ministrul Volker Ruhe, care ţinea să precizeze că vizita se desfăşura înaintea
programării iniţiale (în primăvară), tocmai ca o ilustrare a importanţei acordate de partea
germană dialogului cu ţara noastră. După ce ministrul Tinca prezenta stadiul reformei din
Armata Română şi aborda chestiuni concrete legate de PfP, acordând atenţia cuvenită
problematicii extinderii NATO în contextul securităţii europene, ministrul Ruhe arăta
disponibilitatea părţii germane de a ne sprijini în chestiuni concrete, cum erau, de pildă,
cadrul juridic al reformei, sau reintegrarea în societate a militarilor disponibilizaţi.
Referitor la extinderea propriu-zisă, ne atenţiona că statele care aveau şanse să intre în UE,
aveau şanse sporite să acceadă şi în NATO, deşi prioritatea, din motive tehnice, o avea
integrarea în NATO şi abia ulterior în UE. Mai arăta că, la sfârşitul anului 1995, după
convorbirile dintre membri, urma să fie definitivată lista celor care urmau să fie invitaţi.
Deşi criteriile trebuiau să fie aceleaşi, nu se putea aştepta ca toţi candidaţii să ajungă la
acelaşi nivel, pentru a se trece la invitarea lor. Încheia arătând că, la fel ca SUA, şi
Germania se pronunţa pentru un parteneriat puternic cu Rusia.
Câteva zile mai târziu, joi 2 februarie 1995, avea loc la Bucureşti o nouă sesiune a
Grupului Bilateral de Lucru pe Probleme Politico-Militare România – SUA. Delegaţia
americană era condusă de dl. Joseph Nye, un reputat om de ştiinţă, care lucrase până
atunci în domeniul informaţiilor. După ce ne transmitea mesajul că administraţia era
satisfăcută cu ritmul progreselor realizate de partea română în cadrul PfP, dl. Joe Nye ne
confirma calendarul de desfăşurare în continuare a procesului, precum şi elemente de
politică faţă de unele probleme concrete (urmau să existe consultări strânse cu Rusia, dar
aceasta nu va avea drept de veto asupra deciziilor, cum nici americanii nu intenţionau să
facă surprize, faptul că nu se mai făcea distincţie între Europa centrală şi cea de est,
aceasta din urma fiind cuprinsă generic în prima, diferenţă de opinie între Administraţie şi
Congres s.a.). Evoluţiile din fostul spaţiu iugoslav figurau şi ele pe agendă, cu sublinierea
importanţei Macedoniei pentru împiedicarea extinderii conflictului din Bosnia în zonă
(americanii aveau deja cca. 500 de militari staţionaţi acolo, tocmai în acel scop).
Cu acel prilej, îi înmânam dlui Nye un set de hărţi care ilustrau punctul nostru de
vedere că, dacă NATO urma linia tradiţională de extindere, respectiv pe flancul
de nord (de înţeles, dacă aveam în vedere că o extindere pe aceasta directie strategica
sporea securitatea unor membrii importanţi ca Germania şi Marea Britanie), Alianta
putea fi contracarata cu o mişcare în sud, în direcţia Mării Adriatice, dacă
fereastra reprezentată de România şi Bulgaria era lăsată deschisă, prin
neincluderea lor în Alianţă… Mărturisesc că nici astăzi nu ştiu care a fost impactul
acelor documente, pe care americanii le-au luat, mulţumind frumos… Numai că, în câţiva
ani, respectiv în timpul campaniei NATO din Kosovo (1999), acel punct de vedere era, din
păcate, confirmat de mişcările Rusiei, care presa atât România, cât şi Bulgaria, pentru a
permite tranzitul prin spaţiul lor aerian spre Iugoslavia…
În vara anului 1995, cu numai cca. două luni înainte de lansarea iniţiativei de reconciliere istorica romano-ungară,
mai precis la 20.07.1995, împreună cu ministrul Tinca trimiteam un Memorandum conducerii statului. Pe baza analizei
raporturilor bilaterale de până atunci, care relevau faptul că ungurii reuşiseră să lege garantarea graniţelor noastre (care
erau oricum intangibile) de statutul minorităţii maghiare, solicitându-ne concesii nesfârşite, propuneam o nouă
abordare, care să “decupleze” cele două chestiuni, urmând ca, de atunci încolo, România să le trateze separat, pe fiecare
în parte, în funcţie de problematica general-europeană la care se încadrau (frontierele la securitate, iar minorităţile la
standardele internaţionale în materie).
45
44
Între 13-22 martie 1995, întreprindeam un turneu pentru informarea structurilor
militare din teritoriu (Buzău, Cluj, Dej, Târgu Mureş, Brăila, Constanţa şi garnizoana
Bucureşti) cu demersul românesc privind admiterea în Alianţa Nord Atlantică. Locul
central îl ocupa explicarea efortului de reformare a organismului militar românesc, în
perspectiva admiterii în NATO. Comandanţii din teritoriu erau preocupaţi de
dezavantajele României în cadrul CFE ce decurgeau din faptul că, fiind socotiţi ţară de linia
a doua, aveam repartizate niveluri de forţe şi armament mai mici decât al altor state foste
membre ale Tratatului de la Varşovia (implicaţia fiind că trebuiau reduse astfel şi multe
posturi…) 46
Pe 25 martie 1995, se primea la ministerul apărării, pe adresa ministrului Tinca, o
adresă din partea MAE, semnată de şeful de cabinet al ministrului Meleşcanu, Dl. Mircea
Geoană, în care se spunea:
“Vă informăm că în perioada 6-9 aprilie a.c., va avea loc la Bucureşti
Reuniunea de primăvară a grupului ‘Le Cercle’, grup informal de
discuţie/reflecţie, care reuneşte personalităţi politice şi din lumea afacerilor din
numeroase ţări. Grupul a fost fondat în 1952 de fostul prim ministru al Franţei,
Antoine Pinay.” lxv
Conform propunerii generalului Cioflina, aprobată de ministrul Tinca, eram desemnat să
particip din partea ministerului la lucrările grupului şi la celelalte activităţi ale acestuia.
Îmi aduc aminte că, la masa oficială oferită la Cotroceni de preşedintele Iliescu în
onoarea participanţilor (grupul se bucura de reputaţia unei influenţe oculte însemnate,
inclusiv datorită prezenţei în rândurile sale a unor oameni legaţi de serviciile de
informaţii), profitam de ocazie pentru a pune în circulaţie, cu concursul ad hoc al
ministrului Meleşcanu, a unei idei noi în planul dezbaterii privind extinderea NATO. Era
vorba de primirea în primul val a Poloniei şi României. Argumentele erau că cele
două state erau cele mai însemnate în regiune, dacă excludeam Ucraina, că se trasa astfel
limita de est a extinderii, ceea ce era util pentru calmarea temerilor ruseşti, că se acorda
astfel o atenţie egală ambelor flancuri ale NATO, de nord şi de sud şi, cel mai important,
toate celelalte state central şi est europene situate la vest, în spatele Poloniei şi României,
respectiv între Germania şi acestea ar fi devenit, practic, membre NATO de facto, ceea ce
ar fi uşurat ulterior foarte mult sarcina instituţionalizării statutului lor de membre
NATO. 47
Mai târziu, în MApN era pregătită o analiză mai amplă a avantajelor acestei
abordări, care era predată celor de la NATO în primăvara lui 1996, cu ocazia dialogului
intensificat. În afara avantajelor menţionate deja, expuse în faţa membrilor “Cercului”, în
acest material erau identificate şi alte asemenea avantaje, cum erau: asigurarea că, după
primul val, urma un altul (deoarece ţările din spatele acestei linii trebuiau şi ele primite),
costurile lărgirii erau reduse cu 50%, tratatul cu Ungaria se putea semna mai uşor,
deoarece, prin integrarea României, era de presupus că se vor diminua presiunile ungare,
spaţiul de manevră de care se putea bucura o eventuala tentativă de blocare a procesului,
ar fi fost limitat practic chiar la graniţa fostei Uniuni Sovietice etc.
O lună mai târziu, în mai 1995, efectuam o vizită în Statele Unite pentru a participa
la o reuniune academică privind lărgirea NATO, organizată de Universitatea Naţională de
Apărare, prilej cu care aveam, desigur, discuţii şi cu alţi factori americani. Astfel, din cele
spuse de dl. Cunningham, de la Departamentul de Stat,
La revenirea spre casă, pe raza comunei Garbovi, eram, împreună cu ceilalţi colegi din maşină victimele unui incident
ciudat: o Dacie albă, cu numere de Brăila, stătea staţionată cam la 20 de metri înaintea unei curbe de 90 de grade spre
stânga, având aprinsă faza lungă. Şoferul nostru, orbit, rata curba, maşina aterizând pe un teren proaspăt arat, la cca. doi
metri de un zid solid de beton. Ne-am mirat şi noi cum de nu s-a întâmplat nimic şi, când ne-am îndreptat spre Dacia din
cauza căreia era să ne accidentăm, surpriză… aceasta dispăruse?! Nu ştiu nici până în ziua de astăzi ce s-a întâmplat cu
acea Dacie, deşi aghiotantul meu s-a interesat despre ea…
46
Această abordare, care, cum vom vedea, era luată în considerare pentru un timp, ajungea să fie cunoscuta în rândul
specialiştilor extinderii sub numele de “săritură” (leapfrog) sau “dame” (checkers).
47
45
“până în anul 2000, cele mai mari şanse de a deveni membri NATO le aveau
[totuşi] ţările grupului de la Visegrad, însă probabil nu toate…” lxvi
În memorandumul privind rezultatele vizitei, apreciam că cea mai importantă
concluzie era că, deşi dezbaterea privind extinderea NATO era relativ avansată la nivelul
specialiştilor, ea era abia atunci pe cale să fie angajată în forţă la nivelul Congresului şi al
opiniei publice. O asemenea concluzie, impunea câteva considerente, între care
imposibilitatea disocierii extinderii de menţinerea Alianţei înseşi, imposibilitatea
menţinerii dezbaterii în afara consideraţiilor de politică internă, aparenta decuplare a
deciziilor concrete de extindere de momentul aplicării lor propriu-zise, ceea ce crea
posibilitatea revenirii asupra unora din ele, precum şi evitarea, cât mai mult timp posibil, a
clarificării publice asupra poziţiei americane în privinţa extinderii NATO. În atari condiţii,
afirmam că:
“… Toate indiciile sunt că ţara noastră nu se va afla pe prima listă de candidaţi
admişi. Cauzele sunt multiple şi ţin, printre altele, de neînţelegerile dintre
principalele puteri occidentale,… reacţia negativă a Rusiei,… acţiunea virulentă a
lobby-ului maghiar, precum şi necunoaşterea noastră la nivelul Congresului şi al
opiniei publice” lxvii
Concluzia atât de descurajantă era confirmată şi de un incident petrecut cu ocazia
participării la o altă conferinţă internaţională privind problemele politico-militare ale
Alianţei, care avea loc la Dresda, între 12-18 iunie 1995. Dar să cităm direct din Memo-ul
redactat cu acel prilej:
“Mai important, însă, decât toată conferinţa se dovedeşte a fi faptul că,
întâmplător, am surprins o afirmaţie făcută într-un cerc foarte restrâns de
ROBERT HUNTER, ambasadorul SUA la NATO, potrivit căreia BULGARIA ŞI
ROMÂNIA NU AU NICI O ŞANSĂ DE A DEVENI MEMBRE NATO!
Nu îmi dau seama dacă acest incident – după părerea mea crucial –a fost
întâmplător (cum, totuşi, înclin să cred), sau ‘organizat’, deoarece secretara dlui
Frank Horton III – asistent al secretarului pentru apărare Perry, una din
persoanele în faţa căreia Hunter făcuse afirmaţia menţionată – a ţinut să se
asigure dacă o auzisem (?!)… Răspunzându-i col. Roger Raines (ofiţerul de presă
al SACEUR Joulwan), mi-am exprimat regretul pentru decizia de excludere a
României, dar şi pentru lipsa de fair-play a părţii americane, care nu numai că nu
ne-o aduce la cunoştinţă, dar ţine cu tot dinadinsul să ne creeze impresia falsă că
am avea şanse ‘egale’ cu ceilalţi parteneri(?!?) Am exprimat opinia că SUA ar avea
mai mult de câştigat dacă ne-ar spune cinstit, în faţă, adevărul, decât să încerce să
ne inducă în eroare.” lxviii
La începutul lunii august 1995, îmi întrerupeam concediul la solicitarea generalului
Cioflina, şeful SMG, pentru a-l însoţi în SUA la un exerciţiu multinaţional PfP, care avea
loc la Fort Polk. Încă de la sosirea la Washington, ne bucuram de toată atenţia din partea
gazdelor americane, care ne cazaseră la reşedinţa comandantului marinei americane,
amiralul Borda. 48 În afara unui dineu dat în onoarea delegaţiei noastre de generalul Page,
care era adjunctul şefului comitetului mixt al şefilor de stat major, generalul Shalikashvili,
dineu la care participa şi prietenul nostru, Dl. Joe Kruzel cu şotia (5 august), ne bucuram
de privilegiul de a fi oaspeţii generalului Shalikashvili la o plimbare pe Potomac, care a
durat câteva ore. Cu acel prilej, la care participau din partea americană comandanţii
tuturor categoriilor de forţe – cu excepţia celui care comanda corpul de puşcaşi marini 49 -,
iar din a noastră, în afara generalului Cioflina şi a mea, însărcinatul cu afaceri Dl. Gorita şi
ataşatul militar, colonelul Medar, puteam discuta deschis despre situaţia din Europa şi
procesul de extindere a NATO. Concluzia lui “Shali” era că beneficiam încă de o
fereastră de oportunitate, care nu avea să rămână deschisă mult timp, ceea ce
impunea să acceleram eforturile de valorificare a momentului… Cum în toamnă
Generalului Cioflina i se aranja şi o întâlnire privata cu generalul Colin Powell, pe atunci doar fost sef al comitetului
mixt al şefilor de stat major ai armatei americane, cu care avea o relaţie personală de amiciţie.
49
Acest lucru îl făcea pe amiralul Borda să afirme: “Noroc cu românii, că ne mai adunam şi noi să mai stăm de vorbă
unii cu alţii…”
48
46
urma să aibă loc vizita preşedintelui Iliescu în Statele Unite, generalul Shalikashvili sugera
ca acesta să ridice deschis preşedintelui Clinton problema ca România să nu fie lăsată pe
dinafară. 50
Cu ocazia discuţiei pe care o aveam cu Jeff Simon, acesta ne spunea că, după
apariţia Studiului Privind Extinderea NATO, care urma să răspundă la întrebările “de ce” şi
“cum”, se intenţiona elaborarea – după alegerile prezidenţiale americane din noiembrie
1996 - a unui alt studiu care urma să răspundă la întrebările cruciale “cine” şi “când”…
Opinia lui Jeff era că realitatea creată de activităţile din cadrul PfP urma să cântărească
mai mult decât Studiul referitor la lărgirea Alianţei în sine, ce urma să fie finalizat în
toamna lui 1995.
Întors în ţară, îmi reluam concediul, pentru ca, într-o zi de la sfârşitul lunii august,
să aud la radio vestea că, undeva în Bosnia, tocmai avusese loc un accident, în care îşi
pierduseră viaţa, printre alţii, şi trei demnitari americani. Îmi aduc aminte că imediat
aveam o presimţire sumbră, care mi se confirma în clipele următoare: între cei decedaţi era
şi prietenul nostru, Joe Kruzel?! Şi nu erau decât două săptămâni de când ne revăzusem la
Washington… Ulterior, în semn de cinstire pentru acest om şi activitatea sa, Pentagonul
lua decizia de a crea “coridorul Joe Kruzel”, care era decorat de toate ţările partenere cu
imagini şi obiecte ale participării la Parteneriatul pentru Pace. În ce ne priveşte, atunci
când trimiteam mai târziu detaşamentul de genişti în Bosnia, decideam să îl denumim
“Detaşamentul Joe Kruzel”. Iar, când soseam la Washington pentru ceremonia oficială de
înmânare a instrumentelor de ratificare pentru accederea la Tratatul de la Washington,
consfinţind astfel intrarea noastră oficială în NATO (29 martie 2004), premierul Năstase
înmâna văduvei lui Joe Kruzel decoraţia conferită prin decretul preşedintelui Iliescu
soţului ei de statul român, pentru contribuţia adusă la extinderea Alianţei Nord Atlantice şi
admiterea României în Alianţă. 51 România nu îşi uita prietenii…
La 30 august, preşedintele Iliescu lansa Ungariei apelul de reconciliere istorică,
după modelul franco-german, iniţiativă care era menită să confere o nouă calitate relaţiilor
bilaterale dintre cele două ţări. Aceasta propunere juca un rol important în îmbunătăţirea
climatului existent între cele două state, ceea ce permitea, un an mai târziu (septembrie
1996) semnarea tratatului româno-ungar, piesă însemnată în efortul celor două naţiuni de
a intra în NATO.
Într-o discuţie cu omologul meu polonez, Andrej Karkoszka, avută la începutul lunii
septembrie 1995, luam cunoştinţă de rezultatele unei analize comparative între Polonia şi
România în efortul de a deveni membre NATO, efectuată în ministerul polonez al apărării.
Conform acesteia, eram aproximativi egali în privinţa importanţei geostrategice în zonele
noastre, precum şi în intensitatea efortului diplomatic. Polonia ne era însă superioară în
privinţa asigurării interoperabilităţii în plan militar, în raporturile cu vecinii şi al creşterii
economice. În Memorandumul în care informam despre întâlnire, spuneam:
“Ca o concluzie, se poate afirma că, sub raportul stadiului şi perspectivelor
integrării, Polonia considera România ca pe un partener egal, fiind actualmente
preocupată de stabilirea contactelor cu ţări NATO din sudul Europei, care au fost
neglijate până în prezent” lxix
Firesc, tematica legată de Rusia era şi ea prezentă în discuţiile purtate cu colegul
polonez.
“În ce o priveşte, Rusia însăşi îşi dă seama că a pierdut partida în Europa
centrală… În atari condiţii, ‘rezistenţa’ Rusiei la extinderea NATO este totuşi
motivată în principal de dorinţa ei de a obţine totuşi ceva în schimb din partea
occidentului, precum şi din considerente de politică internă” lxx
Tot cu acel prilej, conveneam ca, vizita preşedintelui să includă şi comandamentul SACLANT de la Norfolk, urmând
ca armata americană să asigure transportul cu elicopterul pentru delegaţia română de la Washington la Norflok şi
înapoi. În general vizita preşedintelui Iliescu în SUA lăsa urme importante, mai ales la RAND, unde analiştii erau
impresionaţi de prestaţia sa. Drept urmare, aflam ulterior de la Larry Watts, că cei de la RAND se declaraseră de acord
să investigheze ipoteza ca nu numai nordul continentului European să facă obiectul extinderii, ci şi sudul, context în
care problema primirii simultane a Ungariei şi României căpăta o acuitate sporită.
51
Cu acelaşi prilej, era decorat şi fostul comandant suprem al NATO, generalul Ralston, alt om care a juca un rol
important în admiterea României în Alianţă.
50
47
Interlocutorul meu mă mai informa că Polonia discutase cu lobby-ul său din SUA pentru aşi intensifica presiunea asupra factorilor decizionali americani, bucurându-se, în această
privinţă, de sprijinul lobby-ului ceh, cu care încheiase o convenţie de colaborare.
La 7 noiembrie 1995, avea loc la Bucureşti încă o rundă de convorbiri cu partea
americană în cadrul Grupului Bilateral de Lucru. Cu acel prilej, trecând în revistă
principalele proiecte aflate pe masa de discuţii – “Cobra”, cu Bell Helicopters 52, Radarele
FPS-117 53, cu Lockheed Martin şi cele patru avioane C-130 54, cu Pentagonul direct –
făceam afirmaţia că
“Investiţiile americane reprezentau, până la urmă, garanţia de securitate
atât de dorită şi căutată…” lxxi
concluzionând că
“În ciuda tuturor evoluţiilor încurajatoare, mai existau obstacole
importante ce se cereau depăşite, atât în Congres cât şi în media americană. În
aceste cazuri, România, cu sprijinul prietenilor ei din rândul militarilor şi al
cercurilor de afaceri, trebuie să lucreze din greu, dacă dorea ajutorul pentru
efortul ei de integrare în structurile europene şi euro-atlantice” lxxii
Atingeam astfel o problemă importantă în raporturile noastre cu Statele Unite:
necesitatea de a substitui absenţa unui lobby puternic, de talia celui deţinut de
ţările grupului de la Visegrad, cu un lobby ad hoc, din rândurile Pentagonului
şi business-ului, precum şi faptul că, la nivelul Congresului, dar şi al mediei
americane, România dispunea de prea puţin sprijin.
Ori, tocmai Congresul American, de data aceasta Camera Reprezentanţilor, adopta
(pe 16 februarie 1995, cu 241 de voturi la 81) legislaţia intitulată “Actul de Revitalizare a
Securităţii Naţionale” care solicita administraţiei să invite Polonia, Ungaria, Cehia şi
Slovacia să devină membri cu drepturi depline ai NATO. Spre deosebire de iniţiativele
anterioare, de data aceasta, deşi se făcea referire directă la ţările grupului de la Visegrad,
administraţiei i se permitea să extindă prevederile legislaţiei şi în privinţa altor state ce
ieşiseră de sub dominaţia comunistă, dând astfel o şansă şi altor candidate, inclusiv
României.
La începutul lunii noiembrie 1995, participam la o importantă reuniune organizată
de germani în localitatea Bad Honef. Prezentând într-un Memorandum pentru conducere
principalele aspecte discutate cu acel prilej, spuneam în încheiere:
“Din cele de mai sus rezultă două concluzii principale, una cu valoare
tactică, alta cu valoare strategică. În ce priveşte pe prima, este clar că România
nu figurează între priorităţile declarate ale Germaniei… Concluzia strategică este
că, deşi a recuperat foarte mult din decalajul iniţial care o separa de celelalte state
din categoria noastră, România nu a reuşit încă să fie inclusă definitiv în plutonul
acestora, cu toate că, în vest, există suficientă grijă pentru a evita impresia că
România ar fi discriminată în raport cu celelalte state central europene. Această
situaţie decurge, pe de o parte, din faptul că mai suntem încă vulnerabili la
Legat de acest proiect, pe scurt, ţin să spun că, în cazul materializării, ar fi putut reprezenta un atu serios pentru noi în
efortul de aderare la NATO în primul val, ca să nu vorbim de faptul că, în condiţiile situaţiei noastre de atunci,
elicopterele, şi nu atât avioanele de luptă, reprezentau ceea ce aveam mai multă nevoie. În plus, exista şi posibilitatea
unui transfer însemnat de tehnologie, ca urmare a faptului că Bell Helicopters avea intenţia de a crea în România un
centru de mentenanţă pentru asemenea aparate în toată zona de sud a Europei. Din păcate, ca urmare a unei structurări
nepotrivite (era vorba de un număr foarte mare de aparate), precum şi a unei puternice rezistente interne şi externe faţă
de acest proiect, ca şi a dorinţei firmei de a împinge semnarea după alegerile din 1996 , după ce proiectul beneficia de
sprijinul premierului Ciorbea, era abandonat, când conducerea guvernului era preluata de premierul Radu Vasile.
53
Cele cinci radare, integrate ulterior cu sistemul ASOC de control al spaţiului aerian, oferit de americani în cadrul
Grupului Bilateral de Lucru din februarie 1996, precum şi cu escadrilele de avioane de vanatoare de la Turda şi Feteşti,
confereau României posibilitatea de a-si asigura singura activitatea de poliţie aeriană, după intrarea în Alianţă, alţii
fiind nevoiţi să apeleze la protecţia oferita de forţele aeriene ale altor state (vezi Balticii şi Slovenia).
54
Aceste avioane fuseseră ofertate anterior Ungariei, care nu a dispus de fondurile necesare şi Poloniei, care le refuzase
din considerente de altă natură. Oricum, peste ani, respectiv atunci când trebuia să asiguram transportul şi logistica
pentru forţa trimisă în Afganistan şi Irak pe cont propriu – în sine, un test important pentru admiterea în Alianţă –
valoarea acestei decizii era pusă în lumina meritată.
52
48
acţiunea forţelor neprietene… iar, pe de alta, că nu ne-am asigurat încă sprijinul
unor mari puteri cu pondere ca Germania, Rusia şi chiar Ucraina” lxxiii 55
În urma unei vizite efectuate la Londra, pentru a participa la o activitate a
Institutului Internaţional de Studii Strategice pe problemele de securitate ale Europei de
sud est, ca urmare a discuţiilor avute cu factori din Foreign Office şi de la Apărare, mesajul
pe care îl transmiteam decidenţilor noştri era că
“Marea Britanie se pronunţa pentru o abordare chibzuită, fără grabă
nejustificată, a procesului de integrarea ţărilor central-europene în NATO şi UE…
varianta unei integrări în bloc nefiind funcţională. Principala motivaţie consta în
dorinţa de a găsi o formulă de compromis între procesul de integrare şi
raporturile cu Rusia (şi Ucraina)” lxxiv.
Studiul Privind Extinderea NATO
Anul 1995 era, însă, dominat de pregătirea “Studiului Privind Extinderea
NATO” (Study On NATO Enlargement), conform deciziei luate de miniştrii de externe ai
ţărilor membre la 1 decembrie 1994. Era, pe undeva, deci, normal ca şi specialişti de marca
– Zbigniew Brezinski, Ronald Asmus, Richard Kugler, Stephen Larrabee ş.a. – să se
pronunţe, alături de factori decizionali ca William Perry şi Richard Holbrook, asupra
aspectelor legate de acest proces, propunând un curs sau altul de acţiune.
Prima contribuţie în ordine cronologică aparţinea secretarului american al apărării
din acea vreme, William Perry. Participând la prestigioasa conferinţă anuală pe probleme
de securitate de la Wehrkunde, din Germania, organizată la începutul anului 1995, el
enunţa un set de cerinţe pentru viitorii membrii. Plecând de la cele patru principii care
stăteau la baza Alianţei: apărarea colectivă, democraţia, consensul şi securitatea
cooperativă, Dl. Perry formula o listă de solicitări, cărora candidaţii la admiterea în NATO
trebuiau să le găsească un răspuns corespunzător.
“În măsura în care luăm în consideraţie chestiunea extinderii, cred că
trebuie să ne întoarcem şi să reţinem cele patru principii pe care tocmai le-am
menţionat şi care au făcut din NATO cea mai puternică şi de succes alianţă din
istorie.
Acum, dacă aplicăm cele patru principii problemei extinderii, obţinem
următoarea analiză:
În primul rând, noii membri trebuie să fie pregătiţi să apere alianţa şi să
dispună de forţe militare profesioniste capabile să o facă. Nu pot exista călători pe
gratis. În acelaşi timp, NATO trebuie să fie pregătită să vină în ajutorul oricăruia
dintre membri.…
Aplicând cel de-al doilea principiu, noii membri trebuie să menţină
democraţia şi libera iniţiativă, să apere libertatea şi drepturile omului în
interiorul graniţelor lor şi să respecte suveranitatea în afara acestora. Iar forţele
lor militare trebuie să se afle sub control civil.…
Aplicând cel de-al treilea principiu, NATO, chiar şi cu o componenţă lărgită,
trebuie să lucreze în consens… Nu trebuie să introducem instabilitate în Alianţă.
Şi al patrulea, forţele militare ale noilor membri trebuie să fie capabile să
opereze împreună cu forţele NATO. Aceasta înseamnă să fie deschise cu privire la
bugetele şi planurile lor, să aibă în comun doctrina de apărare a NATO şi să aibă
în comun anumite echipamente, în special de comunicaţii.
Aceste principii nu trebuie privite ca obstacole în calea dobândirii calităţii
de membru NATO. Mai degrabă, ele reprezintă garanţia că alianţa, indiferent de
numărul de membri, îşi menţine eficacitatea, capacitatea militară şi coeziunea
politică.” lxxv
Mai interesantă era informaţia că în ceea ce privea UE, ordinea de prioritate menţionată de unul din participanţi (de la
Deutche Bank) pentru includerea în Uniune era: ţările baltice, ţările grupului de la Visegrad, Slovenia şi alte state din
fostul spaţiu iugoslav, România şi Bulgaria, cu precizarea că, în ce ne privea, orizontul de timp avansat pentru noi se
situa undeva între zece şi douăzeci de ani…
55
49
Al doilea, în ordine cronologică, dintre cei care îşi aduceau contribuţia era fostul
consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, Zbigniew Brezezinski,
care publica în prestigioasa revistă “Foreign Affairs” articolul intitulat “Un Plan Pentru
Europa. CUM TREBUIE SĂ FIE EXTINS NATO” (A Plan For Europe. HOW TO
EXPAND NATO). Autorul îşi propunea să dea răspuns la cele trei întrebări cruciale care,
în opinia sa, se impuneau cu necesitate: care urma să fie aria de cuprindere a Alianţei Euro
Atlantice? Care trebuia să fie rolul Germaniei în Europa post război rece? Şi care trebuia să
fie relaţia Europei cu Rusia?
“Astăzi, în urma reunificării Germaniei şi a eliberării Europei centrale,
expansiunea actuală a Europei – favorizată de o Germanie puternică – necesită
abordarea frontală a problemei extinderii NATO. Această extindere va trebui ca,
în anumite cazuri, să preceadă lărgirea Europei, în altele, însă, va trebui să-i
urmeze acesteia.” lxxvi
Şi, să nu uităm, acest proces urma să se proiecteze pe fundalul conflictului din Bosnia, care
se desfăşura cu intensitate chiar pe teritoriul Europei.
“Bosnia, ca un conflict regional, reprezintă astfel o provocare imediată la
adresa coeziunii politice a alianţei. Absenţa unui plan pe termen lung cu privire la
Europa poate priva alianţa de raţiunea ei istorică de a fi” lxxvii
Aducerea în discuţie a celorlalţi doi parametri ai ecuaţiei formulate prin cele trei
întrebări iniţiale, îl determinau pe autor să afirme că:
“Astăzi, provocarea era de a găsi o formulă care să consolideze Germania
într-o Europă mai largă şi să faciliteze o relaţie de cooperare cu Rusia – paralel cu
eliminarea oricărui vacuum potenţial disruptiv sub raport geopolitic între o
Europă mai amplă şi noua Rusie” lxxviii
Plecând de la premisa potrivit căreia criteriile pentru dobândirea calităţii de
membru al NATO trebuiau să fie generice, Brezinzki pleda pentru o distincţie între
criteriile politice şi cele operaţionale şi logistice, arătând ca primele trebuiau
îndeplinite înainte de admitere, iar cele din urmă înainte şi după acest moment.
Referitor la criteriile politice, el consideră că acestea erau: existenţa unui sistem
democratic stabil, bazat pe o economie de piaţă funcţională; absenţa unor dispute
teritoriale sau etnice; un respect evident pentru drepturile minorităţilor naţionale; de
preferinţă, existenţa unei continuităţi teritoriale cu NATO; control civil asupra militarilor
înrădăcinat constituţional; şi transparenţă în politică şi bugetul pentru apărare.
“Aceste criterii ar întări consensul în curs de creare cu privire la faptul că,
în viitorul previzibil, doar patru ţări central europene – Republica Cehă, Polonia,
Ungaria şi Slovacia 56 – sunt candidaţii cei mai probabili a fi luaţi în serios.
Aceasta ar lăsa cale deschisă şi pentru alţii, inclusiv Rusia însăşi.” lxxix
Concret, autorul avea în vedere ca includerea de noi membri în Alianţă să nu fie
însoţită şi de staţionarea de forţe străine pe teritoriul acestora, îndeosebi forte
americane şi germane, ca o măsura de a atenua temerile Rusiei. Pentru a da, însă,
substanţa garanţiei cuprinse în articolul 5 al Tratatului de la Washington, se propunea
organizarea periodică de manevre militare, efectuarea planificării militare în
comun şi prestocarea de echipament militar pe teritoriul noilor membri. În
acelaşi timp, Rusia urma să fie abordată concomitent din două unghiuri: pe de o parte,
prin extinderea NATO, pe de alta parte, prin invitaţia de a sprijini crearea unui nou sistem
transcontinental de securitate colectivă, care să transceadă extinderii NATO în sine.
Ţările baltice, ca şi Ucraina, nu erau ignorate de autor. Referitor la primele – balticii
– Brezezinski era de părere ca, fiind oricum într-o situaţie similară Finlandei, care se află
sub protecţia occidentului, problemele lor de securitate puteau fi mai bine rezolvate întrun context scandinav, decât în NATO. Iar în ce privea Ucraina, sugera că independenţa şi
securitatea ei să fie garantate ferm printr-o anexă la tratatul care urma să se încheie între
NATO şi Federaţia Rusă.
La data la care apărea articolul, Slovacia, care, cum am văzut anterior, ajunsese să se descalifice singura, conform
aprecierii lui Ron Asmus, mai era încă “in carti”.
56
50
Concluzia lui Brezezinski punea în lumină o trăsătură importantă, deşi mai puţin
conştientizată public, şi anume că marile viziuni ale refacerii continentului se
ghidau, la rândul lor, după viziuni anterioare, împărtăşite de unii sau alţii din
marii conducători ai Europei, inclusiv din evul mediu timpuriu…
“Ca întindere, ‘Europa’ de azi o evoca pe cea din timpul lui Carol cel Mare:
în esenţă o Europă occidentală. Acea Europă trebuia să fie un protectorat
American, cu o unitate europeană făurită sub umbrela NATO de Franţa şi o
Germanie trunchiată. Dar în epoca post război rece, limitele teritoriale ale Europei
care se naşte aduc aminte mai degrabă de Europa Petrină a Sfântului Imperiu
Român. Până în 2010, acea Europă ar putea include, de asemenea, câteva state
sud europene (ca România, Bulgaria ş.a.), care vor insista, fără îndoială, să fie
admise, calcând pe urmele vecinilor lor din Europa centrală. Cel mai important, o
Germanie unită şi puternică poate fi mai bine ancorată în această Europă lărgită
numai dacă sistemul de securitate European coincide cu cel al Americii. Drumul
progresiv de la Europa lui Carol cel Mare din 1990 la Europa Petrină a anului
2010 va crea premise – probabil prin 2020 – de a realiza viziunea lui Charles de
Gaulle a unei Europe care se întinde ‘până la Urali’” lxxx
Autorul celei de-a treia contribuţii, ambasadorul Richard Halbrook, era deja, ca şi
Bill Perry, un factor important în elaborarea politicii americane (Asistent al Secretarului de
Stat, Christopher, pentru Probleme Europene), încă din 1994. Fiind o persoană în
activitate, nu ca Brezezinski, care, cantonat mai mult în activitatea academică, dispunea de
o marjă de manevră mai largă, intervenţia lui Halbrook era mai tehnică, mai “la obiect”,
dacă se putea spune aşa, furnizând informaţii însemnate cu privire la modul în care
decidenţii americani vedeau lucrurile în acel moment. Referindu-se la extinderea NATO, el
afirma că:
“Acest proces, care, în fiecare etapă, avea nevoie de acordul
tuturor celor 16 membri ai Alianţei, se află încă în fazele iniţiale. Nu este nici
măcar bine înţeles…” lxxxi
Cu toate acestea, autorul expunea un număr de şapte principii care urmau să
călăuzească desfăşurarea întregului proces: scopul întregului demers îl constituia apărarea
intereselor vitale ale alianţei şi promovarea stabilităţii europene; procesul urma să aibă un
caracter transparent, şi nu secret; nu exista nici un calendar precis sau o listă finală de
naţiuni care să fie invitate să adere la NATO; fiecare naţiune urma să fie analizată
individual, şi nu ca parte a unui grup 57; deciziile urmau să fie luate exclusiv de alianţa, fără
ca vreo ţară din afara NATO să deţină un drept de veto asupra lor; deşi nu fuseseră stabilite
criterii pentru dobândirea calităţii de membru 58, exista totuşi un număr de precepte
fundamentale larg împărtăşite: noii membri trebuiau să fie state democratice, să aibă
economie de piaţă, să fie hotărâte să ducă o politică de securitate responsabilă şi să fie
capabile să contribuie la Alianţă; în sfârşit, ţările care urmau să intre în NATO trebuiau să
ia foarte în serios faptul că ele deveneau astfel aliate cu Statele Unite ale Americii…
Halbrook se referea şi la alt aspect important, şi anume corelarea proceselor de extindere a
NATO şi a UE.
“Extinderea NATO şi a UE nu se vor desfăşura în acelaşi ritm. Lista de
membri ai acestor organizaţii nu va fi identică. Dar cele două organizaţii se
sprijină una pe alta în mod clar… extinderea ambelor este egal necesară, pentru o
Europă nedivizată şi stabilă. lxxxii
Ca şi alţi autori înaintea sa, ambasadorul Halbrook se referea la viitorul relaţiilor cu
Rusia, Ucraina şi celelalte state care formaseră Uniunea Sovietică. Numai că, spre
deosebire de acei autori, el se pronunţa tranşant în favoarea includerii noilor democraţii
Era o chestiune care, în teorie sună bine, însă, în practică părea să nu se aplice…
În general chestiunea criteriilor rămânea până la urmă învăluită în ceaţă. După cum se poate vedea chiar din aceste
exemple, ele variau de la un autor la altul, neexistând decât un consens foarte larg asupra acestui subiect. Personal,
consider că o atare situaţie era deliberată, deoarece factorii decizionali cu privire la întregul proces doreau să îşi
păstreze cât mai multă libertate de acţiune în privinţa admiterii unuia sau altuia din candidaţi! Or, dacă ar fi
existat criterii clare, era mai greu să spui “nu” unei ţări care ar fi îndeplinit criteriile, sau “da” uneia care nu o făcuse. Cu
alte cuvinte, procesul ar fi trebuit să fie mult mai obiectiv…
57
58
51
rezultate prin dezmembrarea Uniunii Sovietice în instituţiile politice, economice şi de
securitate ale vestului.
În sfârşit, cea de-a patra şi ultima contribuţie importantă la modelarea procesului
de extindere a NATO în perioada elaboraţii Studiului Alianţei privitor la această chestiune
o constituia articolul intitulat “Extinderea NATO: Paşii Următori” (NATO
Expansion: The Next Steps) şi aparţinea tot celor “trei băieţi minune” de la RAND:
Ron Asmus, Dick Kugler şi Steve Larrabee, fiind publicat în Revista “Survival” a
Institutului Internaţional de Studii Strategice de la Londra.
“Deşi procesul de extindere fusese lansat, în faţa sa se mai aflau încă destule
chestiuni spinoase… Extinderea NATO va fi o întreprindere politică şi militară
complexă. Există atât modalităţi bune, cât şi modalităţi rele de extindere… Acest
articol prezintă un cadru analitic pentru determinarea modalităţii de extindere a
NATO. Scopul său nu este de a prezenta o singură alternativă, fixă, ci de a oferi un
cadru de reflecţie cu privire la aceste chestiuni, opţiuni şi compromisuri care
stăteau în faţa Alianţei…” lxxxiii
Drept urmare, autorii avansau un număr de trei modele alternative privind
extinderea spre Europa centrală şi de est. Primul îl constituia cel al “Expansiunii
Evolutive” (Evolutionary Expansion), care pleca de la premisa că principalele probleme
ale zonei nu erau de securitate, ci de natură economică şi politică. Drept urmare, ţările
central şi est europene ar fi trebuit să fie integrate mai întâi în UE şi abia ulterior în
NATO 59 Cel de-al doilea model îl constituia cel al “Promovării Stabilităţii” (Promote
Stability), care, plecând de la premisa că principalele probleme ale ţărilor central şi est
europene erau de securitate, recomandă integrarea lor în NATO. Iar cel de-al treilea model
era cel al “Răspunsului Strategic” (Strategic Response), care sugera că extinderea
NATO să nu aibă loc decât atunci când şi dacă Rusia începea să manifeste tendinţe
autoritariste şi expansioniste, ameninţând din nou militar statele din centrul şi estul
continentului, caz în care tot integrarea în NATO constituia răspunsul.
Referindu-se la faptul că extinderea NATO semnifica extinderea garanţiei de
securitate furnizate de articolul 5 al Tratatului de la Varşovia ţărilor care deveneau noi
membre, autorii identificau un număr de trei factori importanţi care urmau să decidă
modalitatea de acordare a acestei garanţii. Primul era ameninţarea la adresa ţărilor
respective, al doilea, dorinţa politică, nevoile militare şi capacităţile acestor state, iar al
treilea, cu ce erau dispuse aceste state să contribuie la o Alianţă extinsă. Din analiza
comparativă a acestor factori, autorii avansau o serie de concepte de apărare
(autoapărarea, diviziunea muncii, apărarea grupului central şi apărarea multinaţională
totală). Pe aceasta bază, existau trei opţiuni de strategii militare: proiecţia forţei, mixtă şi
prezenţa avansată, planificatorii militari ai Alianţei urmând să aleagă în funcţie de
corelarea tuturor factorilor implicaţi în analiză.
Cei trei avansau un număr de idei privind angajarea Rusiei într-o relaţie cu Alianţa.
Prima viză crearea unui Directorat sau Consiliu de Securitate în cadrul OSCE, care să
permită Rusiei să aibă un rol mai mare în problematica de securitate a continentului. A
doua prevedea instituţionalizarea unor întâlniri regulate între cele mai importante
organisme ale Alianţei – Consiliul NATO, Comitetul de Planificare Militară şi Grupul de
Planificare Nucleară – şi Rusia. A treia recomanda acceptarea solicitării Rusiei de
renegociere a Tratatului privind Forţele Convenţionale din Europa. A patra sugera
extinderea PfP şi a contactelor bilaterale, în timp ce a cincea investiga dacă nu era cazul
încheierii unui tratat NATO – Rusia. Pentru că ultima, a şasea, să avertizeze ca de modul în
care NATO înţelegea să materializeze apărarea militară a noilor membri potenţiali,
depindea şi răspunsul militar al Rusiei.
59
Îmi aduc aminte că, la una din reuniunile academice dedicate extinderii NATO la care participam în Statele Unite în
perioada respectivă, eram întrebat de un participant american pentru ce nu doream să ne integram în UE şi doream s-o
facem atât de mult în NATO… După un moment de reflecţie, îi răspundeam: “Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred
că aveţi dreptate, integrarea în UE ar fi mult mai benefică pentru noi…”, replică la care sala izbucnea în râs, penalizând
astfel ignoranţa prefăcută a participantului respectiv…
52
Nici Ucraina nu era uitată, dată fiind importanţa independenţei sale în ecuaţia dintre vest
şi Rusia. Cum din analiza autorilor rezulta existenţa unui spectru relativ larg de scenarii
(“Finlandizare”, reorientare spre Rusia, cuplată cu neutralitatea militară, divizare sau chiar
reintegrare în Rusia), cei trei autori sugerau că cea mai avantajoasă pentru occident ar fi
fost “Finlandizarea acestui stat…
Ca un numitor comun, deşi sugestiile de rezolvare a problematicii ridicate în cele
trei contribuţii difereau, cum am putut vedea, se poate concluziona ca cele trei aspecte
fundamentale erau modalitatea admiterii, relaţiile cu Rusia şi cele cu Ucraina. Toate vor
figura ca atare în Studiul Privind Extinderea NATO, care era finalizat în toamna
anului 1995, când era şi înmânat candidaţilor, iar cititorul va putea el însuşi să judece
singur gradul de influenţă exercitat de fiecare din aceste patru contribuţii asupra studiului
respectiv.
Pe data de 28 septembrie 1995, Partenerilor le era remis oficial “Studiul Privind
Extinderea NATO”. Ceremonia avea loc la sediul NATO de la Bruxelles, iar Ministerul de
Externe era reprezentat de secretarul de stat Virgil Constantinescu, iar cel al apărării
naţionale, de mine. Lucrul pe text începea încă de pe cursa aeriană care ne aducea acasă.
Citeam atunci studiul cu atenţie şi adăugam pe margine întrebări şi comentarii aproape la
fiecare paragraf. Ajunşi la Bucureşti, acestea constituiau baza formulării poziţiei noastre
oficiale în discuţiile care urmau cu cei de la NATO pe marginea studiului.
Studiul era compus din şase capitole – scopul şi principiile extinderii, modalităţile
de asigurare a stabilităţii pe continent, Consiliul pentru Cooperare Nord Atlantică şi PfP,
întărirea Alianţei prin extindere, implicaţiile pentru noii membri şi modalităţile de
desfăşurarea în continuare a procesului de extindere. Ceea ce izbea pur şi simplu în ochi de
la bun început în fraza “De ce NATO se va extinde/Scopurile extinderii”, era că se folosea
formula care indica certitudinea extinderii (why NATO will enlarge), în locul unei
formule simple de viitor (why NATO shall enlarge), care implica o anumită doză de
nesiguranţă, putându-se traduce şi prin “de ce ar trebui NATO să se extindă”…
În conţinutul său, printre altele, studiul respingea fără echivoc politica “sferelor de
influenţă” (Capitolul 2, A, 13), considera Acordul privind Forţele Convenţionale din Europa
drept baza a securităţii continentului (Capitolul 2, A, 21), promitea că fiecare candidatură
urma să fie evaluată individual (Capitolul 2, D, 29), lăsând deschisă posibilitatea unei
succesiuni de invitaţii, sau a invitării unui grup de state (Capitolul 2, D, 30), asigura că noii
membri nu puteau să “închidă uşa după ei” (idem), prevedea ca cerinţele unei
interoperabilităţi depline cu forţele statelor NATO nu trebuiau îndeplinite în totalitate
înainte de admiterea propriu-zisă (Capitolul 3, C, 40), enumera obligaţiile pe care urma să
şi le asume NATO în vederea îndeplinirii prevederilor articolului 5 privind garanţia de
asigurare a securităţii noilor membri (Capitolul 4, A, 44) şi fixa obligaţiile acestora
(Capitolul 5, C, 74).
Studiul reglementa tranşant două chestiuni de mare importanţă, în special prin
prisma necesităţii obţinerii concursului Rusiei, şi anume faptul că, pe teritoriul noilor
state membre nu urmau să fie staţionate permanent forţe militare străine şi
nici armament nuclear!
Problemele fundamentale ridicate în cadrul studiului erau cele menţionate, după o
analiză serioasă a acestuia, într-un Memorandum comun al ministerelor de externe şi al
apărării naţionale, înaintat conducerii statului (11 martie 1996), la care României i se cerea
să dea răspuns: ce tip de integrare urmărea să obţină, dacă permitea sau nu staţionarea de
trupe străine pe teritoriul naţional, precum şi participarea trupelor proprii la acţiuni pe
teritoriul altor state, dacă agream posibilitatea constituirii sau mutării pe teritoriul
naţional a unor comandamente NATO, dacă acceptam desfăşurarea de exerciţii militare pe
teritoriul naţional, dimensiunea nucleară, dacă urma să ne angajăm în tot spectrul de
operaţiuni întreprinse de Alianţă, costul aderării, asigurarea interoperabilităţii şi
disponibilitatea de a participa la schimbul de informaţii militare. Cu acelaşi prilej, mai erau
evaluate şi implicaţiile politice şi juridice ale eventualei aderări, efectul fiind necesitatea
aprobării a nu mai puţin de 1200 de documente care stăteau la baza activităţii NATO.
Este de subliniat că propunerile făcute de cele două ministere – ulterior însuşite de
conducerea statului român – erau concordanţe asumării statutului de membru cu
53
drepturi şi obligaţii depline, fără nici un rabat de la standardele membrilor
curenţi ai Alianţei. Fraza cheie din Memorandum, care punea în lumină costurile
neaderării, era următoarea:
“În condiţiile în care, în estul Europei se va menţine un potenţial conflictual
ridicat, asociat cu practicarea nerestrictivă a politicii puterii, iar din partea
vestului se conturează o atitudine de implicare mult mai activă în reglementarea
treburilor continentului, neintegrarea României în structurile politico-militare şi
economice occidentale va reprezenta cel mai mare pericol la adresa securităţii
naţionale. Insuccesul eforturilor actuale pe acest plan va îndepărta România de
modernizarea şi dezvoltarea la care aspiră, implicit de consolidarea care ii este
atât de necesară, prelungindu-i starea de vulnerabilitate (datorată tranziţiei) în
care se găseşte.” lxxxiv60
În lunile care urmau, dialogul cu NATO se amplifica şi lărgea considerabil. NATO ne
punea o serie de întrebări, cărora noi le dădeam răspuns, iar noi, la rândul nostru, puneam
alte întrebări, la care primeam răspunsul lor. Astfel, între întrebările puse de NATO se
numărau şi următoarele: care era structura de conducere şi rolul jucat de civili şi cel jucat
de militari în cadrul MApN? Care era raportul dintre civili şi militari? Cum reacţionau
militarii la deciziile politice în chestiuni de apărare şi securitate? Cum se construia
consensul naţional pe probleme de apărare şi securitate naţională în România? Care erau
instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale implicate în acest proces? Cum era
suplinită lipsa de expertiză civilă pe termen scurt? Care era accesul civililor la informaţiile
sensibile, comparativ cu al militarilor? Exista vreun rol pentru civili în avansarea în grad a
ofiţerilor superiori? Cum putea fi descrisă interfaţa dintre civili şi militari în cadrul
procesului de reformă parcurs de Armata Română? Care era rolul Parlamentului în acest
proces? Care erau ameninţările la adresa României? Ce riscuri de securitate existau? Cum
era asigurata transparenta necesara a politicii de apărare şi securitate? În ce consta
sistemul de management al crizelor?
Cum spuneam, şi noi, la rândul nostru, puneam întrebări şi făceam comentarii pe
marginea studiului şi problemelor ridicate de acesta. Astfel apreciam drept pozitivă
hotărârea NATO de a opri tendinţele de dezintegrarea etnică şi teritorială, faptul că
evaluarea candidaţilor se făcea individual, caracterul de proces al extinderii, existenţa unor
efecte pozitive şi în raport cu cei care nu urmau să fie primiţi, deciziile privind
instituţionalizarea dialogului cu Rusia şi Ucraina, intenţia de conlucrare cu celelalte
organisme cu responsabilităţi în menţinerea securităţii pe continent, absenţa oricăror
intenţii agresive faţă de Rusia, hotărârea de a merge până la capăt cu extinderea,
angajamentul noilor membri de a nu exercita vreun veto asupra extinderii ulterioare a
alianţei, menţinerea în continuare a Consiliului de Cooperare Nord Atlantica şi a PfP,
familiarizarea cu procesul decizional din NATO înainte de admitere ş.a.
În acelaşi timp, însă, unele comentarii priveau o serie de observaţii critice, cum era,
de pildă, chestiunea “asistenţei externe” (outside assistance) care putea ridica semne de
întrebare cu privire la criteriile pe baza cărora se acorda, ceea ce putea să submineze
principiul “egalităţii de şanse” între candidaţi, sau cea a posibilităţii intensificării
competiţiei dintre candidaţi, ca urmare a faptului că cei cu relevanţa geo-strategică mai
mică îşi puteau asuma, în compensaţie, angajamente mai mari ş.a. La întrebări, de pildă,
ne interesa în ce măsură, în condiţiile în care se afirma că admiterea urma să se facă
individual, apartenenţa la un grup, cum era Visegrad, mai conta ca atare? Sau dacă ţările
cu şanse mai mari de a fi primite în UE aveau şanse mai mari de a accede şi în NATO? Or,
În cadrul pregătirii setului de documente necesare dialogului României cu NATO privind problemele puse de studio,
MApN pregătea în primăvara anului 1996 şi un material intitulat “CHELTUIELILE şi IMPLICAŢIILE în CAZUL
NEEXTINDERII NATO”. În acest material se afirma textual:
“Estimam că din punct de vedere strict financiar este mai eficientă integrarea statelor din Europa centrală şi
de est (cu o mare parte din costuri suportate de noii membri), decât adoptarea de măsuri de retorsiune ca cele
amintind de perioada războiului rece… Concluzionând, putem aprecia că alocarea unor fonduri importante de
NATO pentru integrarea statelor din Europa centrală şi de est ar putea fi oricum preferabilă declanşării unei
noi curse a înarmărilor şi deteriorării climatului general de securitate europeana”
60
54
cum se corela principiul unei Europe “nedivizate” cu rămânerea unor ţari în afara
procesului de extindere a Alianţei?
Tot acest pachet de chestiuni care cereau o lămurire reciprocă a fost evaluat cu
prilejul întâlnirii ce avea loc la Bruxelles, la sediul NATO, în ziua de 26 aprilie 1996. Cu acel
prilej, fiecare dintre cele două părţi explică chestiunile de interes pentru cealaltă parte şi
formulat întrebări suplimentare. De pildă, dacă NATO întreba pentru ce model de
integrare opta România, primind răspunsul că România solicită să devină membru
cu drepturi şi obligaţii egale cu ale celorlalţi membri plini, noi întrebam care erau
garanţiile juridice ca noii admişi să nu poată să exercite un veto asupra admiterii celor care
urmau să fie admişi după ei, şi primeam răspunsul că nu există nici un mijloc legal în
acest sens, urmând să fie vorba de un angajament politic din partea lor, NATO
fiind sigură că acesta avea să fie respectat!
Tot atât de importantă se dovedeau şi remarcile cu caracter politic făcute de
delegaţia română în deschiderea dezbaterilor: dacă împărtăşeam valorile democraţiei şi
economiei de piaţă, pentru apărarea cărora NATO fusese creat, era firesc să solicitam şi
noi accesul la organizaţia care asigura protecţia lor; extinderea era privită de România ca
un proces, care nu era îndreptat împotriva cuiva, deci cu atât mai puţin împotriva Rusiei,
care trebuia inclusă în noua arhitectură de securitate a continentului; securitatea şi
stabilitatea aveau şi o valoare subregională, nu numai continentală; înţelegeam că dialogul
amplu în care NATO se angajase cu noi reprezenta un stagiu nou în conlucrarea şi acţiunea
comună cu partenerii: în concepţia României, NATO urma să constituie cel mai important
element al noii arhitecturi de securitate continentală.
În concluzie, în Memorandumul care prezenta conţinutul dialogului, făceam
recomandarea ca, în etapa următoare, să acordam o atenţie sporită dialogului cu capitalele
principalelor ţări membre, scop în care propuneam trimiterea de echipe formate din
experţi MAE şi MApN, care să expună considerentele României privind procesul de
extindere a NATO, lucru care se făcea, dealtfel, sub o alta formă, în toamna lui 1996.
În sfârşit, nu vreau să închei secţiunea închinată Studiului Privind Extinderea NATO
fără a menţiona o frază sibilinică rostită de adjunctul Secretarului General, ambasadorul
german von Moltke, care afirma în faţa noastră ca “NATO se gândea mai mult la cei
care nu urmau să intre în primul val, decât la cei care urmau să facă parte din
acesta”?! Să fi însemnat asta că preocuparea privind admiterea viza mai multe valuri, sau
că zarurile fuseseră deja aruncate? Ori ambele?
În Linie Dreaptă Spre Madrid
În toată această perioadă, beneficiam personal de anumite informaţii referitoare la
extindere, în cea mai mare parte, din surse publice, pe care mi le notam, pentru a le
corobora şi a le analiza ulterior. Astfel, de pildă, la începutul lunii martie 1995, aflam că
Ucraina dorea din partea NATO acelaşi tratament ca şi cel de care urma să se bucure
Rusia, sau că aceasta din urmă părea dispusă să accepte extinderea NATO, cu condiţia
neamplasării de arme nucleare şi trupe străine pe teritoriul statelor membre, lucru care
avea să fie confirmat ulterior de Studiul privind Extinderea Alianţei. Mai târziu, aflam ca,
în urma unei analize militare, britanicii ajungeau la concluzia că, din punct de vedere strict
militar, singurele state care ar fi reprezentat un câştig pentru Alianţă erau Polonia şi
România. În septembrie 1995, aflam că ministrul rus de externe, Kozarev , aflat la Sofia, ar
fi declarat textual că Bulgaria fusese şi avea să rămână printre principalele priorităţi de
politica externă ale Rusiei, acesta fiind un fapt real, de câteva secole, continuând să
reprezinte o realitate geopolitică şi în viitor… Iar în ianuarie 1996, intram în posesia unui
tabel sinoptic făcut de un cercetător, Franco Algieri, referitor la un număr de zece state,
care erau evaluate în funcţie de situaţia de securitate, ameninţări, forţe armate, perspectiva
admiterii în UE, relaţiile cu NATO şi cooperarea regională. Ce era de interes cu acel
document era gruparea celor 10 ţări: prima grupă – Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, a
doua grupă – România, Bulgaria şi Slovenia, iar a treia grupă – ţările baltice.
Problema cu aceste informaţii – unele sub formă de frânturi, altele disparate –, care,
repet, nu erau de provenienta militara, era că nu se centralizau undeva în minister pentru o
55
analiză serioasă. Acest lucru rămânea exclusiv la latitudinea posesorului şi, în ce mă
privea, nu avea cum să constituie, din cauza obligaţiilor mele de servici, obiectul unei
analize sistematice. Mai degrabă, atunci când problematica extinderii Alianţei o impunea,
se petrecea şi valorificarea uneia sau alteia din informaţiile de acest gen. În plus, personal
nu aveam nici posibilitatea să le verific autenticitatea. Era, deci, vorba de o muncă mai
mult intuitivă, bazată mai mult pe fler, decât pe o analiză sistematică şi serioasă. În fond,
era vorba de confirmarea unui adevăr general valabil, potrivit căruia, ţări din categoria
noastră, cu mijloace limitate de culegere şi evaluare a informaţiilor, erau nevoite, prin forţa
împrejurărilor, să valorifice corect şi la maximum orice frântură de informaţie, sau orice
informaţie disparata, pentru că miza jocului era fundamentală pentru noi, iar greşeala, cel
mai adesea, ireparabilă.
La începutul anului 1996, în ianuarie, efectuam încă o vizită în Statele Unite, pentru a
participa la un simpozion care avea ca temă plasarea PfP în siajul marilor iniţiative de
politică externă ale SUA cum era Planul Marshall, pe care îl continua sub o altă formă, în
alte condiţii. 61 Fireşte, cu acel prilej aveam din nou discuţii cu factori decizionali americani,
în principal de la Pentagon şi Departamentul de Stat, dar şi câte un prânz de lucru cu
Zbigniew Brzezinski şi Frank Carluci, fost secretar al apărării, la Clubul Metropolitican din
Washington. Ideea centrală a discuţiilor era ca, dat fiind “respiro-ul” intervenit în
procesul de extindere (ca urmare a înţelegerilor americano-ruse din anul
precedent), România, care, aşa cum arătam, nu se afla între favoriţi 62,
beneficia astfel de o şansă suplimentară, pentru a încerca să prindă din urmă
plutonul acestora.
“Pentru a profita de acest an de respiro şi a-şi îmbunătăţi şansele de a
depăşi statutul de candidat perpetuu, România ar trebui, în opinia interlocutorilor
cu care am discutat, să semneze cât mai curând tratatele bilaterale cu Ucraina,
Ungaria şi Moldova. În ce priveşte primul tratat, s-a sugerat abandonarea
insistenţei pentru includerea clauzei de condamnare a Pactului Ribentrop-Molotov
(insistenţă considerată nejustificată în condiţiile în care, în tratatul cu Ungaria,
România nu ar accepta o clauză similară referitoare la Tratatul de la Trianon?!)
[Referitor la tratatul cu Ungaria, ni se recomanda o abordare frontală, şi nu una
indirectă, prin referiri la reconcilierea franco-germană]. În sfârşit, în ce priveşte
Tratatul cu Moldova, simţământul meu este că se aşteaptă de la noi ca, prin
semnare, să dăm semnalul cuvenit că nu nutrim speranţa încorporării Moldovei
în România” lxxxv
Gazdele mele se ofereau să ne sprijine deplin în ce privea dialogul intensificat care
urma să fie iniţiat cu NATO pe marginea răspunsului nostru la problemele ridicate de
Studiul pentru Extinderea NATO, făcându-mi cunoscut că vizita generalului Shalikashvili
la Bucureşti fusese deja aprobată.
O chestiune punctuala ridicată cu cei de la Pentagon cu acel prilej era oferta
noastră anterioară privind utilizarea aeroportului Timişoara pentru
operaţiunilor NATO legate de implementarea acordurilor de la Dayton cu
privire la încetarea conflictului militar din Bosnia. Acest punct era foarte
important pentru noi, mai ales în lumina implicaţiilor pentru procesul de extindere a
NATO prin acceptarea utilizării fostei baze sovietice de la Taszar, din Ungaria. În acest
sens, profitând de prezenţa la Washington, îi scriam lui Joe Nye – revenit, între timp, în
lumea academică, la Harvard – o scrisoare prin care arătam că, procedând astfel, NATO
permitea în fapt accesul Ungariei în Alianţă pe uşa din spate, pe considerentul că,
Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, deoarece, din cauza viscolului care bântuia cu furie pe toată coasta de est a
SUA, toate avioanele fuseseră deturnate spre Atlanta, unde trebuia să ne descurcăm cum puteam mai bine cu hotelul şi
reprogramarea zborului, în condiţiile în care transportam şi contribuţia României pentru “coridorul Joe Kruzel” de la
Pentagon. Pană la urmă, ajungeam şi la Washington, un Washington acoperit literalmente de zăpadă, la Hotelul
Mayflower, unde avea loc simpozionul, cu ajutorul Gărzii Naţionale din Georgia, gazdele noastre încercând să ne
consoleze cu tricouri inscripţionate pe spate cu formula: “Am Supravieţuit Viscolului din 1996”
62
Aşa cum aflam că afirmase Joe Kruzel la începutul anului, România reuşea să îşi valorifice la maximum factorul
politico-militar şi militar, dar înregistra restanţe în plan social şi economic, ceea ce ne crea un handicap important, mai
ales la nivelul Congresului.
61
56
acea bază trebuia să fie protejată de aliaţi în cazul unui atac, la fel ca şi orice
altă bază aflată pe teritoriul statelor membre?!
Răspunsul primit de la partea americană era, pe undeva, neaşteptat: eram
consultaţi dacă nu eram dispuşi să acceptăm că Timişoara să fie utilizată de
ruşi, pentru contingentul lor care participa, alături de NATO, la
implementarea acordurilor respective?!? Era, să recunoaştem, un lucru neaşteptat,
dar şi paradoxal în acelaşi timp: adică, noi românii nu acceptasem forţe
sovietice/rusesti pe teritoriul României cât timp eram membri ai Tratatului
de la Varşovia, ca să le acceptăm acum, după desfiinţarea acestuia, când ne
aflam în plin efort de a deveni membri NATO?! 63 La aceasta, aşa cum informam în
Memorandumul care conţinea rezultatele vizitei,
“Am răspuns că, dacă angajamentul se va face în trei, respectiv
NATO, România şi Rusia, nu văd vreun impediment cu privire la discutarea
unei asemenea variante” [s.n. – IMP]
La rândul său, prânzul de lucru pe care l-am avut, aşa cum arătam, la
Clubul Metropolitan din Washington cu fostul consilier prezidenţial pe
probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, Zbigniew
Brzezinski, reprezenta un alt moment de referinţă. Căci, cu acel prilej, după ce
interlocutorul meu îmi dezvăluia că tatăl său fusese decorat de guvernul român şi îşi
exprima acordul pentru ideea admiterii Poloniei şi României în Alianţă, ridica paharul şi
toasta pentru… anul 2003, când România urma să devină membră a NATO! Îmi
aduc aminte că eram din nou luat complet pe nepregătite (venind de la el, formula
sugera că eram practic excluşi din primul val, având totuşi, un avantaj, căci ne
oferea, în acelaşi timp, şi o quasi certitudine pentru valul următor?!) Drept
pentru care răspundeam că, dacă era un lucru sigur, eram gata să ridic şi eu paharul chiar
şi pentru o dată atât de îndepărtată…
În conformitate cu cele comunicate la Washington, generalul Shalikashvili, seful
comitetului mixt al şefilor de stat major al armatei americane, vizita Bucureştiul la
începutul lunii februarie 1996. Cu ocazia primirii sale la ministrul Tinca (discuţiile
principale aveau loc cu generalul Cioflina, şeful SMG), acesta îl întreba pe oaspete unde
trebuia să insistăm în privinţa asigurării interoperabilităţii cu [tarile] armatele statelor
NATO? Răspunsul, bazat pe experienţa de fost Comandant Suprem al NATO – SACEUR –
viza mai multe domenii: pregătirea, exerciţiile în comun, comanda-control (îndeosebi
echipamente de comunicaţii), controlul traficului aerian, apărarea spaţiului aerian,
muniţia şi combustibilul (care trebuiau să fie similare, pentru a putea fi intersanjabile) . O
altă întrebare viza serviciul (categoria de forţe ale armatei) cu care trebuia început acest
efort de interoperabilitate şi primea răspunsul că trebuia început cu forţele terestre,
deoarece erau cele mai numeroase, constituiau coloana vertebrală a armatei noastre şi, ca
atare, trebuiau să participe şi la cele mai multe exerciţii, urmate apoi de forţele aeriene,
care aveau deja, mai mult sau mai puţin, proceduri relativ similare. Ambele parţi se
refereau pozitiv şi la Echipa Mobilă de Antrenament pe care americanii urmau să o trimită
în România, iar generalul Shalikashvili dădea asigurări că avioanele C-130 şi Radarele
FPS-117 urmau să fie livrate la timp.
Cum era de aşteptat, pe agenda convorbirilor figura şi problema punerii la dispoziţia
NATO a aeroportului Timişoara, dl. Tinca insistând asupra aspectelor politice (chestiunea
putea deveni sensibilă într-un an electoral, cum era pentru noi 1996), iar Shalikashvili, pe
cele tehnice (dacă oferta mai era valabilă 64, putea fi luată în considerare numai în măsura
în care necesităţile logistice ale implementării Acordurilor de la Dayton făceau acest lucru
necesar), punct de vedere sprijinit şi de ambasadorul Moses.
Acest lucru nu scăpa nici americanilor înşişi, care, intr-o evaluare privind România, SUA şi NATO, considerau oferta
respectivă drept îngrijorătoare, deoarece întărea temenirile cele mai sumbre ale românilor privind sferele de influenţă,
subliniind, totodată, că acel lucru – prezenţa ruşilor cu baze pe teritoriul României – era o situaţie pe care până şi
comuniştii reuşiseră să o evite…?!
64
Acest lucru s-a întâmplat, totuşi, mai târziu şi în alt context, respectiv al operaţiunilor NATO vizând Kosovo în 1999
63
57
La sfârşitul lunii februarie 1996, la Centrul “Marshall” de la Garmisch, în sudul
Germaniei, avea loc o noua întâlnire a Grupului Bilateral de Lucru pe Probleme PoliticoMilitare România-SUA 65. Cum era şi normal, o asemenea ocazie de a transmite parţii
americane preocupările noastre privind şansele României de a fi admisă în NATO nu putea
fi pierdută, drept pentru care, în deschidere, afirmăm următoarele:
“Situaţia din Europa se apropie de momentul marilor decizii, al căror
conţinut începe să devină tot mai vizibil… Şi sunt semne bune în acest sens (vezi
intensitatea activităţii diplomatice de la Bucureşti din ultima vreme). În acelaşi
timp, însă, un număr de alte semne nu sunt încurajatoare. Mai degrabă, ele par să
sugereze o intenţie potenţială de decuplare elegantă a României de ţările
candidate cu ‘şanse reale’ de a fi integrate în NATO, după îndeplinirea rolul ei în
‘ademenirea’ acestora în acceptarea Parteneriatului pentru Pace, după ce li se
promisese o integrare rapidă în Alianţă. Dar aceste lucruri trebuie lăsate
politicienilor spre rezolvare. Misiunea noastră este de a ne adresa în primul rând
substanţei relaţiilor militare româno-americane. Şi permiteţi-mi să fac exact asta
în timpul care mi-a mai rămas la dispoziţie…” lxxxvi
Cum arătam mai înainte, cu acel prilej, partea americană ne oferea posibilitatea ca,
din fondurile “Iniţiativei Varşovia” (era vorba de banii puşi la dispoziţia administraţiei prin
votul Congresului), să achiziţionăm un centru de suveranitate aeriană (ASOC), care ne
permitea să accelerăm integrarea spaţiului nostru aerian cu cel al NATO 66. Pentru aceasta,
era nevoie, însă, să refacem lista solicitărilor noastre anterioare, deja transmisă, renunţând
la articolele prevăzute acolo (în special echipament de comunicaţii pentru forţele care
urmau să participe la exerciţii şi alte activităţi comune cu forţele NATO), lucru cu care
SMG, generalul Cioflina însuşi, au fost ulterior de acord, centrul fiind inaugurat prin 1998,
ceremonie la care, în virtutea rolului jucat, eram şi eu invitat să particip…
La 20 martie 1996, secretarul de stat al SUA, dl. Warren Christopher, rostea la
Praga un discurs important, care avea menirea să-i reasigure pe candidaţi că procesul
extinderii urma să continue.
“Anul acesta NATO a intrat în a doua fază a unui proces care este gradual,
conştient şi transparent. NATO a început consultări intense cu părţile interesate,
pentru a determina ce trebuie să facă acestea şi ce trebuie NATO să facă în scopul
pregătirii pentru extindere. Pe baza rezultatelor, vom decide asupra paşilor
următori în decembrie. Suntem hotărâţi să mergem mai departe. NATO a făcut un
angajament să accepte noi membri şi nu trebuie să ţină noile democraţii în sala de
aşteptare la nesfârşit. Extinderea NATO se afla în grafic şi va avea loc.
Iar în ce privea viitorii membri, dl. Christopher menţiona expres că
“Extinderea instituţiilor occidentale va începe cu cei mai puternici candidaţi
la integrare – dacă nu începea cu aceştia, nu începea deloc. Însă scopul nostru nu
este de a ajuta aceste ţări să “evadeze” din Europa centrală şi de est pe socoteala
vecinilor lor. Din contră, cei care sunt primii au obligaţia de a proceda astfel încât
aderarea lor să menţină uşa deschisă pentru alţii.” lxxxvii
La 6 aprilie 1996, pregăteam pentru conducere un Memorandum în care, plecând de
la ultimele informaţii pe care tocmai le primeam, propuneam un set de măsuri, care să
întărească poziţia României în cursa pentru admiterea în Alianţă. Spuneam atunci:
“Conform unor informaţii provenite din surse sigure, în luna decembrie
1996, NATO va nominaliza Cehia, Polonia şi Ungaria, ca primele ţări foste
Deplasarea, pe care o făceam în compania ataşatului militar american la Bucureşti, îmi permitea să îi demonstrez
acestuia concret care era tratamentul aplicat de autorităţile germane de frontiera romanilor, inclusiv oficialilor cu
paşaport diplomatic, cum eram eu, cărora li se cerea să prezinte… biletul de întoarcere?! Cum discutasem această
chestiune cu ataşatul american anterior, căruia nu-i venise să creadă, de data aceasta putea să constate cu ochii lui. Ceea
îl determina să arate poliţiştilor germani de frontieră nu ştiu ce document sau legitimaţie, care îi făcea pe aceştia să se
conformeze pe loc, renunţând brusc la solicitarea privind biletul de întoarcere şi la tonul arogant adoptat până atunci
faţă de delegaţia română?!
66
Aceasta mă făcea să exclam cu acel prilej că oferta mă convingea că aderarea noastră la NATO era într-adevăr… în
aer?!
65
58
comuniste cu care va începe… negocierile propriu-zise de admitere. Acestea ar
urma să dureze până în 1999-2000.
Ungaria, care, până de curând, nu era inclusă pe această listă, fiind,
probabil, plasată în aceeaşi categorie cu România, a reuşit să se ‘desprindă’ şi să
treacă pe prima listă, ca urmare a unui intens efort de lobby în Statele Unite şi a
influenţei exercitate de Germania.
În ce priveşte România, se considera ca aceasta:
a) nu dispune de suficient sprijin în Statele Unite;
b) este situată în afara zonei de interes strategic a Germanei; şi
c) se află, în schimb, într-o arie de vădit interes – Balcanii – pentru Rusia.
Mai mult, standardul de viaţă relativ scăzut nu i-ar acorda prea multe şanse în
ce priveşte aderarea, într-un orizont de timp relativ rezonabil, nici la Uniunea
Europeană.
‘Decuplarea’ Ungariei… creează însă posibilitatea că, dacă va solicita expres,
României să i se acorde o anumită compensaţie, care va putea îmbrăca o anumită
formă:
a) un program de parteneriat cu mai multă substanţă (de tipul celui de care a
beneficiat, de pildă, Polonia până în prezent?!)
b) participarea la activitatea unor organisme militare şi politico-militare ale
NATO (pe fundalul restructurării interne de mari proporţii, pe care o cunoaşte
în prezent Alianţa);
c) garanţii că Ungaria nu-şi va putea utiliza calitatea de membră împotriva
intereselor României şi nu va putea bloca accesul ei la Alianţă;
d) renunţarea la conceptul de ‘autonomie’ în negocierea tratatului bilateral cu
Ungaria…;
e) începerea negocierilor propriu-zise de admitere a României o dată cu
încheierea celor cu Ungaria (Cehia şi Polonia). lxxxviii
În funcţie de cele de mai sus, apreciam că
“Va depinde, deci, de România ca ea să ‘prindă’ cel de-al ‘doilea val’ de
admitere – împreună cu Slovacia şi Slovenia - pentru a evita să fie lăsată complet
pe dinafară.
Pe baza acestui tablou, propuneam în încheiere
“… ca România să treacă la elaborarea unui pachet special de măsuri pe termen
scurt, care să cuprindă atât elemente ‘pozitive’, cât şi ‘negative’. Între elementele
pozitive pot fi enumerate:
a) lansarea unei intense campanii de câştigare de prieteni în Statele Unite…
b) asigurarea implantării în ţara a doua, trei companii americane de renume,
capabile să mobilizeze în timp scurt un sprijin politic semnificativ în Statele
Unite (în SUA exista deja sentimentul ca firmele americane nu pot intra pe
piaţa românească din cauza opoziţiei exercitate la nivelele inferioare ale
administraţiei?!);
c) angajarea unui efort intens de câştigare a sprijinului Germaniei,
profitându-se de suita întâlnirilor de nivel din lunile imediat următoare;
d) întărirea legăturilor cu Polonia şi Cehia, pentru a obţine sprijinul lor în a
doua faza a extinderii NATO; (se mai poate include încheierea acordurilor cu
Rusia şi Ucraina, dar este problematic că Rusia cel puţin va dori să ofere o
asemenea ‘carte’ României până în decembrie 1996) 67.
Că mă înşelam aveam să aflu mai curând decât m-as fi aşteptat, mai precis chiar la sfârşitul lunii aprilie 1996, când ,
pe 25, eram convocat ca reprezentant al MApN la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE, pentru discutarea…
semnării Tratatului cu Rusia?! Mai mult, ministrul rus de externe, Primakov, se afla deja la Bucureşti, pentru a parafa
tratatul, părăsindu-l pe preşedintele Eltan în China, unde se aflau în vizită oficială! Confruntaţi deodată cu un gest
diplomatic atât de important, membrii Consiliului, îndeosebi reprezentanţii opoziţiei – dnii Cunescu, Ţepelea, Raţiu,
printre alţii – se opuneau categoric, la aceasta contribuind şi starea de nervozitate creată de ministru care ne ţinea pe
toţi în aşteptare un timp îndelungat. Prevalându-se de rezultatul acestui vot – care, reamintesc, era doar consultativ – dl.
Meleşcanu îl informa pe Primakov că parafarea nu mai era de actualitate, iar acesta părăsea Bucureştiul cu mâna goală,
ceea ce, desigur, nu putea să nu aibă repercusiuni ulterioare, cu atât mai mult cu cât tratatul cu Rusia reprezenta o piesă
67
59
Desigur, privit acum, prin prisma celor întâmplate deja, acest Memorandum
reflectă, printre altele, o realitate cu care ne confruntam curent în acea perioadă, respectiv
incertitudinea cu privire la informaţiile care ne parveneau. Sigur, se puteau face
aprecieri cu privire la valoarea lor plecând de la credibilitatea surselor, însă nici acest
procedeu, pe de o parte, nu era infailibil, pe de alta, nu ne era accesibil întotdeauna. [De
pildă, să fi dat sau nu crezare informaţiei – furnizate mie de una din cele mai credibile
surse din România la acea dată – cum că Ungaria primise posibilitatea de a-şi spori şansele
admiterii în NATO prin utilizarea de către Alianţa a bazei de la Taszar, numai ca urmare a
insistenţelor doamnei Holbrook, care era de origine maghiară?] Oricum, privind
retrospectiv, apreciez că, în ciuda inceritudinii, informaţiile de care dispuneam ne dădeau
în general, o imagine relativ corectă a jocului diplomatic – şi nu numai – desfăşurat în acea
perioadă, cu privire la extinderea NATO. Desigur, eram departe de a cunoaşte acest joc în
detaliile sale, dar în ansamblu cred că îl intuiam suficient de bine pentru a nu face erori
majore.
Pe 11 aprilie 1996, venea din nou la Bucureşti dl. Volker Ruhe, ministrul german al
apărării. Discuţia – care aprecia pozitiv realizările, îndeosebi pe linie de colaborare în
domeniul tehnicii militare, convenite cu prilejul vizitei din anul precedent – se apleca cu
destulă minuţiozitate asupra unor aspecte concrete ale relaţiilor bilaterale (sprijinul
acordat pentru învăţarea limbii germane, multiplele activităţi comune în cadrul
Parteneriatului, importanţa menţinerii în armată a specialiştilor români formaţi în afară,
protecţia schimbului de informaţii militare etc). Dar atingea, inevitabil, şi problematica
extinderii NATO. Referitor la aceasta, ministrul Ruhe ne confirma că decizia finală, în
ciuda apariţiei unor studii care încercau să o prefigureze, cum erau cele ale RAND, nu era
încă luată, urmând ca un asemenea lucru să se întâmple abia în anul următor, 1997.
Oricum, nu toţi urmau să intre deodată, însă trebuia să se facă un început! În sfârşit, era
abordată şi chestiunea raporturilor româno-ungare, ministrul german arătând că, după
vizita la noi, urma să viziteze Ungaria, tocmai pentru a ilustra interesul Germaniei într-o
evoluţie sănătoasă a acestei relaţii, interes pe care partea ungară, normal, îl împărtăşea.
A urmat o expunere publică a ministrului Ruhe, care, întrebat cu privire la locul
României între priorităţile Germaniei răspundea că, deşi Germania era, fireşte, interesată
în primul rând de Europa centrală, ea nu ignora nici zona noastră şi nici importanţa şi
resursele noastre în aceasta. Dictatura ne împiedicase să ni le valorificam, dar acum aveam
posibilitatea de a o face, iar ţara sa urma să ne sprijine în acest demers. Şi mai spunea ceva
demn de reţinut, dl. Ruhe: că Germania respecta raporturile României cu Franţa!
Între 7 şi 23 mai 1996, efectuăm un turneu în Marea Britanie şi Statele Unite. În
prima ţara, unde vorbeam în cadrul unei prestigioase reuniuni ştiinţifice organizate de
Royal United Services Institute, primeam vestea bună că temerile britanice exprimate cu
un an în urmă, referitoare la faptul că, dacă în Bulgaria câştigaseră foştii comunişti, ceva
asemănător trebuia neapărat să se producă cumva şi în România, erau depăşite; România
era acum judecată separat de Bulgaria, fiind privită cu mult mai multă bunăvoinţă decât
vecina noastră din sud. În SUA, unde începeau să fie evaluate costurile apropiatei
extinderi, beneficiam de cuvântul bun pus de ministrul Volker Ruhe care, impresionat de
ultima vizită efectuată la Bucureşti, solicita gazdelor sale americane, secretarului Perry
personal, introducerea României în evaluarea făcută de RAND! 68
În documentul care sumariza pentru conducere rezultatele vizitei arătam textual:
obligatorie în dosarul de aderare la NATO, pe care alţi candidaţi o aveau?! Ulterior, mi se spună că Primakov afirma,
înainte de plecare, că punerea parafării tratatului în discuţia Consiliului Consultativ fusese o mare eroare, de care şi-au
dat seama inclusiv reprezentanţii opoziţiei. De pildă, un an mai târziu, când ne aflam împreună în SUA, iar dl. Raţiu
putea să constate cu ochii săi cât de important era tratatul cu Rusia pentru aderarea noastră la NATO, care nouă ne
lipsea, sarcina revenind guvernării din care făcea parte, acesta mi se confesa că, poate ar fi fost mai bine sa-l fi semnat
noi, cei aflaţi înainte la guvernare, atunci când ocazia se ivise…
68
Vizita nu consta numai din momente frumoase. Căci, aflat în biroul lui Walt Slocombe la Pentagon tocmai când
acesta primea vestea sinuciderii amiralului Borda, eram direcţionat să mă întorc de la New York, de unde mă pregăteam
să revin în ţară, pentru a reprezenta oficial România la funeraliile naţionale ale amiralului, în prezenţa preşedintelui, a
doamnei Clinton, a cabinetului şi a multor membri ai Congresului American.
60
“Cota României este certamente în creştere…. Drept urmare, ne-am rupt
‘definitiv’ de Bulgaria şi am reuşit să ‘depăşim’ Slovacia, aflându-ne, în prezent,
între primul şi al doilea ‘val’, cu şanse de a fi incluşi eventual chiar în primul” lxxxix
Între cauzele acestui reviriment, pe care, acum, l-aş numi “de etapă”, menţionăm şi
că, datorită faptului că Departamentul de Stat (unde nu aveam prea mulţi prieteni) era
ocupat în principal cu situaţia din Orientul Mijlociu, poziţia Pentagonului (unde aveam
incomparabil mai mulţi prieteni) în modelarea procesului de extindere se întărise. 69
“Drept urmare, aşa cum se prezintă lucrurile acum, în cel mai rău caz,
România va face parte din cel de-al doilea ‘val, existând deja angajamentul direct
al administraţiei (Consiliul Securităţii Naţionale, Departamentul de Stat şi
Pentagonul) şi al Congresului (care nu mai reduce extinderea exclusiv la ţările
Visegrad) ca deschiderea Alianţei să fie un proces, şi nu o ‘piesă într-un
act’…” xc
În documentul respectiv existau, ca şi în alte dăţi, şi o serie de recomandări. Acestea
vizau, în primul rând, desfăşurarea unui proces electoral democratic, pe
considerentul că, dacă după alegerile noastre din toamnă, rezultă o majoritate
democratică solidă, ferită de asaltul extremiştilor, România nu avea decât de
câştigat. Apoi, mai propuneam intensificarea dialogului bilateral nu numai cu SUA,
Marea Britanie şi Germania, dar şi cu Franţa şi Spania, al căror cuvânt în NATO căpăta tot
mai multă greutate, renunţarea la insistenţa primirii în bloc, în favoarea procesualităţii,
întărirea consultărilor cu ţările baltice, iar în plan militar, utilizarea Perteneriatului pentru
a deveni un membru de facto al Alianţei, până la primirea de jure.
Nu mult după acea vizită, aşa cum dezvăluie Ron Asmus în cartea sa (2002), mai
precis pe 7 iunie 1996, Tony Lake, consilierul de securitate naţională al preşedintelui
Clinton, trimitea secretarului de stat Warren Christopher un memorandum intitulat
“Planul de Extindere a NATO: Iunie 1996 – Iunie 1997”, confirmând, în linii
generale, informaţiile care ne parveniseră, menţionate anterior (vezi memo-ul din 6 aprilie
1996). Scopul acestui document trimis de Tony Lake era de a coordona eforturilor
diferitelor componente ale administraţiei americane pe parcursul anului – iunie 96/iunie
97 – care urma să se încheie cu sumitul NATO, unde se aştepta ca Franţa să revină în
structurile militare integrate ale Alianţei, să fie emise invitaţii primelor ţări candidate din
Europa centrală şi de est şi să se materializeze acordul prin care se lansa relaţia de
cooperare NATO-Rusia.
“Piesa centrală din punct de vedere istoric a sumitului urma să o reprezinte
decizia de a invita foste membre ale Pactului de la Varşovia să se alăture NATO.
‘La acest moment Polonia, Republica Cehă şi Ungaria sunt aspirantele cel mai des
citate’, nota documentul Consiliului Securităţii Naţionale. Ţările baltice ‘nu
dispuneau – la acel moment - de voturile necesare’ iar ‘românii nu erau gata (deşi
este posibil ca o accelerare a ritmului reformelor să impună o nouă evaluare)’ 70.
Bulgaria ‘nu era interesată’ iar Slovacia ‘revenise în pluton’ datorită
comportamentului autoritarist al lui Meciar. Slovenia, concluzionau autorii, era
un cal negru. ‘Deşi preocupată anterior preponderent de problemele interne,
slovenii exprimau recent un interes serios în efortul de dobândire a calităţii de
membru” xci
În linii generale, concluziile cu care reveneam în primăvara din SUA erau, cum se
poate constata, confirmate: exista posibilitatea de a avea o a doua şansă, cu
Cu acelaşi prilej, aflam de la factori importanţi din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare a SUA că ideea începerii
extinderii cu Polonia şi România, lansată cu prilejul reuniunii “Cercului” de la Bucureşti din aprilie 1995, părea să
câştige teren în rândurile decidenţilor americani.
70
Intr-o notă redactată în perioada respectivă, apreciam existenţa unor semnale de reviriment al modului în care era
evaluată candidatura României, punând-o pe seama desfăşurării democratice a alegerilor locale din primăvara lui 1996,
care dădeau câştig de cauză CDR, în dauna PDSR, iar extern, victoriei lui Elţîn în alegerile prezidenţiale din Rusia, ceea
ce, opinam eu, confirma indirect, dacă era adevărat, cât de mult depindea candidatura noastră de Rusia… In atari
condiţii, recomandam că, dacă nu era posibil să intrăm în primul grup de ţări admise, să ne pronunţăm pentru
procesualitatea extinderii.
69
61
condiţia accelerării reformelor, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu era deloc
uşor într-un an electoral?!
În august, participam la un exerciţiu multinaţional organizat de Statele Unite
(“Cooperative Osprey 96”). Ca şi în celelalte ocazii, vizita îmi prilejuia noi discuţii cu
partenerii noştri din Pentagon şi Departamentul de Stat, ca şi întâlniri informale cu alte
personalităţi ca ambasadorul Richard Burt, fost subsecretar de stat, dl. Peter Rodman, fost
consilier principal al lui Henry Kissinger şi fostul ambassador al SUA în România, Richard
Kirk.
Ocazia îmi mai prilejuia dobândirea unor informaţii importante (de pildă, ca, de
forma finală a documentului conţinând poziţia SUA, urmau să se ocupe Tony Lake, de la
Consiliul Securităţii Naţionale, Richard Cornblum, de la Departamentul de Stat, şi Walt
Slocombe, de la Pentagon). Sau că, deplin conştiente că nu aveau voie să greşească, SUA
concepeau ferm extinderea ca un proces, şi nu ca o singură mutare, ceea ce impunea luarea
în calcul şi a unei formule de începere concomitentă a negocierilor de aderare cu
cinci state – cele trei Visegrad, România şi Slovenia -, urmând ca ele să se
încheie diferenţiat. Vizita îmi permitea şi efectuarea unor observaţii importante ca, de
exemplu, faptul că substanţa militară a exerciţiilor de Parteneriat devenea mult mai
consistentă, ceea ce sugera intrarea într-o nouă etapă a raporturilor SUA cu ţările
partenere.
“În acest context, SUA sunt preocupate să confere o nouă substanţă
Parteneriatului pentru Pace. În ce ne priveşte, ne-am pronunţat în favoarea
stabilirii unei legături exprese între activitatea Consiliului de colaborare Nord
Atlantică şi Parteneriat, sugerând că, sub aspect militar, PfP-ul să se apropie tot
mai mult de tipologia misiunilor pe care le va presupune viitorul sistem european
de securitate, urmând ca, în paralel, să crească şi reprezentarea permanentă a
partenerilor în diversele comitete NATO (fără ca acest lucru să constituie, însă, un
substitut al admiterii în cadrul Alianţei”) xcii
Încercam astfel să ne atingem obiectivul de a utiliza Parteneriatul pentru, pe de o
parte, creşterea capacităţii de apărare a ţării, pe de alta, a deveni un membru de
facto al Alianţei, în condiţiile în care există o probabilitate suficient de mare să nu
intrăm până la urmă în rândul primilor admişi.
În condiţiile în care anunţul depăşirii obstacolelor în calea tratatului cu Ungaria,
făcut anterior, producea o puternică emoţie pozitivă în SUA, fiind apreciat ca o adevărată
“străpungere” – breakthrough – în asigurarea securităţii zonale, la Departamentul de Stat,
“dl. Perina 71 a ţinut să aprecieze (a făcut-o de trei ori în cursul expunerii
sale) că ‘poziţiile şi sensibilităţile României în privinţa extinderii NATO vor fi luate
sigur în considerare de Statele Unite, indiferent de formula finală de materializare
a extinderii’” xciii 72
În fine, tocmai pentru a putea întreţine curentul favorabil României existent la acea
dată, ni se recomanda ca, în lunile care urmau, să accentuăm în discursul nostru
argumentele de ordin geo strategic şi să ne concentrăm efortul pe influenţarea pozitivă a
Congresului american, unde nu aveam încă suficienţi prieteni.
Vara anului respectiv era marcată de continuarea dialogului intensificat cu NATO.
Astfel, pe 15 şi 26 iulie 1996, la Bruxelles avea loc o nouă rundă de convorbiri între
delegaţia NATO condusă de ambasadorul Gebhard von Moltke, adjunctul Secretarului
General şi delegaţia română condusă de dl. Lazăr Comănescu, secretar de stat la externe şi
de mine, din partea ministerului apărării. În Raportul prezentat la încheierea misiunii,
Asistent Adjunct al Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene şi Canadiene
Privind lucrurile acum, la rece, senzaţia este că dialogul cu ambasadorul Perina punea în lumină sentimentul sincer de
uşurare al autorităţilor americane, care îşi doreau intrarea Ungariei şi a României în NATO, dar nu deodată, ci succesiv,
Ungaria urmând să intre înaintea României. Or, aşa cum avusesem prilejul să arăt în lucrare, în timp ce pentru Ungaria,
încheierea tratatului cu România reprezenta îndeplinirea ultimei condiţii majore de admitere, pentru România ea
simboliza eliminarea doar a unui obstacol, de pe o listă mai lungă… Oricum, pot spune că autorităţile americane se
ţineau de cuvânt şi aveau grijă să îi determine pe maghiari să ţină seama de sensibilităţile noastre. O dovadă în acest
sens, era şi includerea României şi Ungariei în flancul de sud al NATO, condus nemijlocit de SUA, fapt care se petrecea
înaintea admiterii noastre în Alianţa.
71
72
62
ţineam să subliniem faptul că atitudinea partenerilor noştri de discuţie cunoştea o
îmbunătăţire, dovadă fiind şi faptul că ni se propunea continuarea dialogului printr-o nouă
rundă de discuţii, respectiv pe 26 iulie. După ce eram puşi la curent cu deciziile reuniunii
NATO de la Berlin, în care se convenise că identitatea europeană de apărare şi securitate să
ia naştere şi să se consolideze în interiorul NATO, stabilindu-se şi modalităţile concrete
prin care europenii puteau avea acces la mijloacele NATO, în cazul în care Alianţa declina
participarea la o operaţiune – Acordurile Berlin Plus – şi ni se făcea o trecere în revistă a
stadiului negocierilor cu Rusia, ne adresam problemelor bilaterale.
“În cadrul discuţiei asupra aspectelor bilaterale România-NATO, purtate pe
baza materialelor furnizate în prealabil de partea română, delegaţia NATO a
solicitat şi i s-au furnizat clarificări şi informaţii la zi privind: concepţia integrată
de securitate; percepţia realităţilor din România; presiunile la care se aşteaptă
România să fie supusă; gradul de pregătire pentru a le contracara; doctrina
militară de apărare (definirea conceptului de ‘suficienţă defensivă’); raporturile
dintre forţele MApN şi MI, inclusiv dacă există sau nu forţe paramilitare care să
acţioneze în afara controlului politic; perfecţionarea organismului militar,
inclusiv a dotării; evoluţia economică a ţării; raporturile diplomatice şi militare
cu vecinii; utilitatea colaborării între parteneri în plan tehnico-militar şi politic
subregional… Au fost solicitate… materiale explicative privind următoarele
probleme: gradul de aplicare a criteriilor NATO în procesul de învăţământ
militar; Forţa de Intervenţie Rapidă… probleme concrete rezultate din aplicarea
în practică a controlului civil asupra forţelor armate…” xciv
Era vorba, după cum se poate vedea, de un dialog de substanţă, care avea menirea
de a face cât mai bine cunoscută România celor de la NATO şi care, inevitabil, nu se
reducea exclusiv la aspectele strict militare.
Tot în vară, mai precis în iunie 1996, în Congresul SUA aveau loc audieri pe tema
extinderii Alianţei. Rând pe rând, în faţa congressmen-ilor americani, apăreau
personalităţi cu greutate, fie oficiali, fie personalităţi din lumea academică, chiar şi
reprezentanţi ai lobby-urilor cetăţenilor americani proveniţi din ţările candidate, inclusiv
România.
Astfel, de pildă, pe 20 iunie 1996, în procesul elaborării legislaţiei intitulate “NATO
Enlargement Facilitation Act 1996”, apăreau în faţa Comitetului pentru Relaţii
Externe al Camerei Reprezentanţilor generalul Odom, reputat specialist în probleme
politico-militare, Peter Rodman, director de programe de securitate la Centrul Nixon,
Rudolph Perina de la Departamentul de Stat, dar şi Franck Koszorus, purtător de cuvânt al
Coaliţiei central şi est europene (compusă din lobby-urile polonez, ceh şi ungar), Richard
Kosinski, purtător de cuvânt al Conferinţei Naţionale a Grupurilor Etnice Americane,
pentru ca o lună mai târziu, respectiv pe 23 iulie 1996, să apară Nicolas Dima de la
Uniunea şi Liga Societăţilor Române din America.
Fără să insistam, anumite părţi din depoziţiile celor menţionaţi mai sus merită să fie
amintite. Generalul Odom, de pildă, făcea observaţia corectă că, dacă administraţia
temporiza din cauza alegerilor prezidenţiale din Rusia, inevitabil şi Congresul era silit să
procedeze asemănător. Ca avocat al extinderii care se pronunţa expres pentru
admiterea Poloniei, Cehiei şi Ungariei, fără, însă, a avea obiecţii la Slovenia şi
ţările baltice, el preciza că nu existenţa unei ameninţări militare, chiar şi din partea
ruşilor, trebuia să fie principala raţiune a extinderii, ci existenţa unor pericole interne, aşa
cum dovedise cazul fostei Iugoslavii. Odom reamintea audienţei că statele candidate erau,
totuşi, state care îşi câştigaseră independenţa după primul război mondial şi, cu excepţia
Cehoslovaciei, avuseseră după aceea regimuri fasciste. Interesant este că generalul punea
punctul pe “i” atunci când afirma că una din cauzele majore pentru care ţările respective
nu reuşiseră să îşi consolideze statalitatea în perioada interbelică era competiţia dintre
marile puteri, politicile competitive promovate cu privire la regiune de marile
capitale ca Moscova, Berlin, Paris şi Londra. Combinate cu fragmentarea internă,
aceste politici competitive sfârşeau prin a împinge inexorabil Europa spre război… Tot
Odom mai făcea o remarcă de bun simţ, referitoare la costul extinderii – chestiune la care
63
ne vom referi în curând – spunând că acesta urma să fie atât de mare, pe cât vor
dori aliaţii să-l facă?!
Interesantă era şi depoziţia lui Rudolph Perina, Adjunct al Asistentului Secretarului
de Stat, care rezista cu brio presiunii preşedintelui Comitetului, reprezentantul Benjamin
Gilman, de a dezvălui numele candidaţilor care urmau să primească primii invitaţiile de
aderare, sau de a furniza indicii privind data la care urma să aibă loc acel lucru. Perina
preciza, însă, că nu vor exista membri de categoria a doua, noii admişi urmând să se
bucure de calitatea de membri plini. Tot el confirma că nu se punea problema staţionării
de trupe străine şi armament nuclear pe teritoriul noilor membri, aşa cum era precizat în
Studiul privind Extinderea Alianţei. Legat de cost, Perina ezita să se pronunţe, spunând că
acesta era dificil de determinat, atâta timp cât mulţi parametri ai ecuaţiei erau
necunoscuţi.
În cursul depoziţiei sale era menţionat şi numele României. Adus în discuţie de
reprezentantul Jim Leach:
“… Referitor la anumite sensibilităţi, iar acestea sunt reale în ce priveşte domnia
legii etc. eu nu aş exclude, aşa cum mulţi o fac de câtva timp, România. Nu cred că
dosarul României nu este unul serios. Sper ca, de-a lungul stagiilor pe care le aveţi
în vedere, România să nu fie luată în considerare printre ultimii…
Dl. Perina: Cu privire la România?
Rep. Leach: Da
Dl. Perina: România este cu certitudine o ţară foarte importantă în regiune, o ţară
mare, 23 de milioane, cred, 24 de milioane. Este cu siguranţă o ţară importantă în
menţinerea securităţii şi stabilităţii, în special în regiunea volatilă a Balcanilor…
Dar, încă o dată, nu sunt în măsură în acest moment să comentez cu privire la
eventualitatea dacă şi când va fi invitată să adere la NATO.
Rep. Leach: Ei bine, apreciez observaţiile dvs. demografice. Vă mulţumesc.” xcv
După cum se poate observa, una erau discuţiile pe care le aveam eu, alta era
depoziţia dlui Perina în faţa legiuitorilor săi. Am ţinut să pun în evidenţă această diferenţă,
deoarece eu cred că, cel puţin până la prima extindere, a existat în atitudinea anumitor
factori decizionali americani un standard dublu, atunci când venea vorba de noi: pe de o
parte, nouă ni se spunea că eram “în joc”, în timp ce, în realitate, favoriţii erau de la bun
început aceeaşi, respectiv ţările grupului de la Visegrad. Cel mai probabil, acest lucru se
datora dorinţei administraţiei de a nu-i descuraja pe cei care nu aveau să facă parte din
prima rundă şi demobiliza pe cei care aveau să facă parte, aşa cum recunoştea Perina chiar
în decursul audierii respective.
“Noi mai credem, de asemenea, că ar fi inteligent să nu nominalizam ţările.
Aceasta s-ar putea dovedi descurajator pentru unii din candidaţi. Şi ar putea să
conducă la delăsare în cazul altora.” xcvi
Interesantă, însă, era şi depoziţia dlor. Dima (care, pe vremea aceea, lucra la Radio
“Vocea Americii”) 73 şi Lucaci, în numele lobby-ului românesc.
“Europa răsăriteană a fost dominată în cea mai mare parte a acestui secol
de Germania şi Rusia. În timp ce Germania era zdrobită în 1945 şi îşi schimba
complet atitudinea după aceea, Rusia nu a făcut-o. Chiar şi după recenta
dezmembrare a Uniunii Sovietice, Moscova continua să aibă resentimente la
adresa vestului şi planuri referitoare la est. Acesta este un alt motiv pentru care
vecinii Rusiei îşi caută securitate printr-o alianţă cu vestul.
În esenţă, poziţia româno-americană este identică intereselor naţiunii
române. Ea coincide cu interesele americane în această zonă. Şi, într-o anumită
măsură, se suprapune cu poziţia actualului guvern al României. Noi credem pur şi
simplu că (a) este în interesul României să se alăture NATO; (b) este în interesul
Statelor Unite; şi (c) este în interesul Europei.
…
Întrucât, de fiecare data când vizitam Washingtonul, eram solicitat să vorbesc la postul respectiv, am avut plăcerea de
a-l cunoaşte personal pe dl. Dima, alături de alţi colegi ai domniei sale. Cu unul din acele prilejuri, aflam, cu plăcută
surprindere, că era fratele primului meu antrenor de înot, căruia îi port o frumoasă amintire.
73
64
În această lumină, din punctul de vedere româno-american, cea mai bună
abordare occidentală în privinţa oricărei extinderi a NATO ar fi să admită
anumite ţări pe bază strict individuală, dacă se dovedeşte necesar, şi să îi admită
pe alţii împreună. Dacă ar fi primite împreună, România şi Ungaria, de pildă, ar
fi obligate să ajungă la o reconciliere reciprocă mai rapidă, ar întări considerabil
stabilitatea zonei şi ar întări poziţia NATO.” xcvii
În toamna anului 1996, preşedintele Iliescu lua hotărârea de a trimite un număr de
emisari (d-nii Meleşcanu, Tinca, Chebeleu, Lazăr Comănescu şi Paşcu) la sediul NATO şi
Cartierul General al Alianţei, precum şi în capitalele tuturor ţărilor membre, ca purtători ai
unui mesaj personal. Acesta cuprindea reiterarea faptului că admiterea noastră în alianţă –
sprijinită de toate forţele politice interne – constituie pivotul întregii noastre politici de
securitate, trecea în revistă stadiul transformării noastre democratice, al negocierilor cu
vecinii în vederea încheierii de tratate bilaterale (cel cu Ungaria era semnat la sfârşitul
lunii septembrie, în plină campanie electorală, la Timişoara, consfinţind astfel eliminarea
ultimului obstacol în calea admiterii acestei ţări în Alianţă) 74, precum şi argumentele geo
strategice care făceau din ţara noastră un candidat serios la primirea în NATO. Mesajul pe
care îl duceam preşedintelui Portugaliei 75, de pildă, se încheia astfel:
“Îmi exprim convingerea că demersul României vizând integrarea în
NATO, respectiv situarea sa printre ţările cu care vor începe negocierile pentru
admiterea de noi membri în Alianţă, va beneficia de sprijinul ţării Dumneavoastră
şi al Dumneavoastră personal” xcviii
În octombrie, în timpul campaniei, participam la o ultimă rundă de negocieri cu
NATO, împreună cu colegul meu de la externe, dl. Lazăr Comănescu. Foloseam acel prilej
şi pentru a-mi lua personal rămas bun de la interlocutori, în primul rând, de la
ambasadorul von Moltke, cu care purtasem atâtea discuţii, mulţumindu-i pentru
profesionalismul şi bunăvoinţa manifestate pe tot parcursul întâlnirilor noastre. Nu ştiam
atunci că drumurile noastre aveau să se întretaie din nou, după ce deveneam ministru al
apărării naţionale, ca urmare a victoriei partidului meu în alegerile din noiembrie 2000,
iar domnia sa, ambasador al Germaniei la NATO, după un stagiu de reprezentant al ţării
sale la Londra.
Îmi aduc aminte că, la revenirea în ţară, pe aeroportul militar Otopeni erau deja
frumos rânduite cele patru avioane de transport C-130, purtând însemnele Forţelor
Aeriene Române! Nu m-am putut opri să mă duc să le văd mai de aproape şi să le ating…
Doar contribuisem atâta la intrarea lor în dotarea noastră! Şi, tot ca în cazul ultimei vizite
la NATO, nu aveam de unde să ştiu atunci că, peste câţiva ani, acele avioane aveau să
contribuie decisiv la admiterea în Alianţă, demonstrând capacitatea noastră de a proiecta o
forţă militară la mare distanţă de ţară, în conformitate cu noile cerinţe NATO ale perioadei
de după 2000.
Toamna anului respectiv marca şi prima alternanţă la putere: în urma alegerilor din
17 noiembrie 1996, CDR prelua conducerea ţării de la PDSR, iar preşedintele Iliescu îşi
recunoştea înfrângerea în faţa contracandidatului său, profesorul Emil Constantinescu. Ca
membru în stafful campaniei prezidenţiale, fusesem alături de dl. Iliescu în toate
momentele importante ale acesteia, inclusiv atunci când îşi recunoştea democratic
Legat de semnarea acestui tratat, se cuvine să arăt că mai existase o tentativă din partea celor două ţări de a-l semna în
contextul Pactului de Stabilitate propus de francezi, tentativa înregistrată cu un an înainte, respectiv în martie 1995.
Astfel, joi 16 martie 1995, ministrul Meleşcanu revenea de la Budapesta anunţând ca semnarea nu putea avea loc în
timp util pentru conferinţa de la Paris care lansa Pactul, părţile urmând să îşi continue eforturile în perioada următoare.
Cuiul lui Pepelea îl reprezenta recomandarea 1201 a Consiliului Europei, care se referea la autonomia acordată
minorităţii maghiare. A doua zi, vineri 17 martie 1995, primeam vestea surpriză că slovacii, care ne asiguraseră până
atunci în mod ferm că nu vor semna nici ei, deciseseră, totuşi, să semneze tratatul, lăsându-ne singuri să rezistăm
pretenţiilor maximaliste ale Ungariei în materie de interpretare a recomandării respective. Dezamăgirea era şi mai mare
pentru că, dacă ne-am fi dovedit şi noi la fel de egoişti ca şi slovacii, am fi putut semna tratatul cu ocazia vizitei
ministrului Meleşcanu, desigur, renunţând la interpretarea noastră cu privire la 1201, aşa cum, în fapt, procedaseră
slovacii… Timpul ne dădea dreptate însă nouă, care reuşeam până la urmă să găsim o formulă reciproc acceptabilă, în
timp ce slovacii ajungeau la ciocniri cu ungurii privind interpretarea lor unilaterala, nu mult după semnare.
75
În afara acestui mesaj, eram purtătorul unuia asemănător pentru conducerea Spaniei.
74
65
înfrângerea, felicitându-şi adversarul. Sunt în viaţa unei naţiuni, mai ales atunci când
aceasta se redefineşte, momente care o pot creşte sau coborî în ochii comunităţii
internaţionale. Aşa s-a petrecut şi atunci. Sunt sigur – pentru că ştiu câte mesaje personale
de felicitare pentru dovada de respect a democraţiei dată au fost primite de dl. Iliescu de la
toţi marii lideri ai lumii occidentale – că acela a fost un asemenea moment. Şi sunt bucuros
că viaţa mi-a oferit oportunitatea să îl trăiesc “pe viu”.
Ales deputat de Maramureş, intram în Parlament, părăsind executivul, fără ca
aceasta să însemne, însă, şi sfârşitul activităţii depuse de mine pentru materializarea
admiterii noastre în Alianţă, cu toate ca, inevitabil, unghiul de abordare – parlamentar –
era altul, iar pozitionarea in raport cu decizia politica se schimba si ea, devenind mai
distanta. Ca urmare şi a contribuţiei avute până atunci, primeam conducerea Comisiei de
Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, ca şi pe cea a delegaţiei României la
Adunarea Atlanticului de Nord, for consultativ care cuprindea în rândurile sale
parlamentari din ţările NATO şi candidate.
Anul 1997, anul sumitului NATO de la Madrid, marca, fireşte, o intensificare a
procesului de extindere a Alianţei. Odată intrat în fine pe linie dreaptă, întregul proces era
pus sub lupă din perspectiva costurilor pe care le implica, atât pentru aliaţi, cât şi pentru
candidaţii ce urmau să fie admişi. Istoria consemnează publicarea, în intervalul martie
1996 – februarie 1997 a nu mai puţin de patru studii pe marginea acestui subiect: primul
aparţinea Biroului pentru Buget al Congresului SUA (Congressional Budget Office –
CBO), al doilea, RAND-ului (în toamna lui 1996), al treilea fusese comandat de Asociaţia
Euro Atlantică a Poloniei, iar al patrulea aparţinea Pentagonului (februarie 1997),
deşi era prezentat Congresului ca reprezentând punctul de vedere al întregii administraţii.
În sfârşit, imediat după sumit, pe 18 august 1997, Oficiul General de Auditare publica
evaluarea studiului realizat de Pentagon, conformându-se cererii făcute în acest sens de
legislativul american.
Primul studiu al BBC (CBO) pleca de la premisa că lărgirea NATO presupunea
îndeplinirea obligaţiei ce revenea Alianţei de a apăra în caz de nevoie noii membri. Şi, cum
discuţia de până atunci, se concentrase covârşitor numai asupra celor patru state
aparţinând grupului de la Visegrad – Cehia, Ungaria, Polonia şi Slovacia – studiul lua în
calcul doar aceste state. Curios era că, în ciuda absenţei unei ameninţări militare masive pe
continent, a modificării corespunzătoare a Conceptului Strategic al Alianţei, precum şi a
excluderii exprese a staţionării de forţe şi armamente nucleare pe teritoriul noilor membri,
autorii evaluării BBC luau în considerare cinci opţiuni, din care ultimele patru prevedeau o
masivă intervenţie militară occidentală pentru apărarea noilor membri,
inclusiv staţionarea de forţe NATO şi prepoziţionarea masivă de echipament
pe teritoriul celor patru state?! Inevitabil, costurile extinderii deveneau astfel foarte
mari. Autorii apreciau că, în următorii 15 ani începând cu 1996 şi terminând cu 2010,
costurile implementării acelor opţiuni urmau să varieze între 61 şi 125 de miliarde de
dolari, din care SUA le reveneau sume între 5 şi 19 miliarde dolari, funcţie de
opţiunea aleasă!
Mai este de adăugat că studiul se adresa şi celorlalte state candidate, inclusiv
României, care era luată în considerare împreună cu… Ucraina?!
“Prin contrast, România şi Ucraina ar fi foarte greu de apărat. Ele se află
departe de forţele NATO staţionate în Germania. Spre deosebire de Opţiunea III
pentru apărarea ţărilor Visegrad, de pildă, NATO ar avea de întâmpinat mai
multe dificultăţi în deplasarea forţelor spre est faţă de bazele lor, în cazul în care
aceste două ţări ar fi fost ameninţate. De aceea, ar fi necesară staţionarea unui
număr substanţial de forţe pe teritoriul lor.” xcix
Era vorba clar de extrapolarea logicii războiului rece în plină epocă de
îndepărtare de acesta, cu singurul scop, probabil, de a-i speria pe
congressmen-i şi a-i determina astfel să aibă serioase reţineri faţă de
extinderea Alianţei, lucru pus în evidenţă chiar de concluzia studiului:
“Costurile extinderii Alianţei pentru Statele Unite şi aliaţii lor actuali sunt
acceptabile, însă numai cu condiţia ca noii membri să acopere o parte substanţială
din cheltuieli. Cea mai mare parte din membri actuali ai NATO, inclusiv Statele
66
Unite, par să fie reticenţi faţă de creşterea substanţială a cheltuielilor pentru
apărare în vederea finanţării acestor costuri. Cu economiile lor în tranziţie de la
comunism la capitalism, noii membri, de asemenea, s-ar putea dovedi incapabili
să-şi permită asumarea unei asemenea poveri. În acest caz, membrii actuali ai
NATO vor trebui să asigure o asistenţă financiară substanţial crescută noilor
membri. Iar dacă nu ar proceda aşa, până şi misiunile de bază presupuse de
extindere nu ar putea fi duse la îndeplinire, ceea ce ar conduce la o garanţie NATO
de securitate de o eficienţă îndoielnică.” c
Cel de-al doilea studiu, publicat în toamna lui 1996, aparţinea, cum arătam, RAND.
Şi acesta pleca de la premisa că extinderea urma să cuprindă doar statele grupului de la
Visegrad şi prevedea, la fel ca studiul anterior, un număr de opţiuni privind apărarea lor,
cu precizarea că erau, militar vorbind, mai realiste decât cele din studiul
anterior. Astfel, prima opţiune – sprijin pentru auto-apărare – era evaluată între 10-20
miliarde de dolari, a doua opţiune – proiecţia puterii aeriene – costa între 20-30 de
miliarde dolari, a treia opţiune – proiectarea comună de forţe – era evaluată între 3052 de miliarde dolari, iar ultima opţiune – prezenta NATO înaintată – între 55-110
miliarde dolari. Autorii identificau, totuşi, o soluţie de mijloc, care costa cca. 42
miliarde de dolari pentru următorii 15 ani, din care aliaţilor le-ar fi revenit 25,5
miliarde dolari, iar noilor admişi, 8 miliarde dolari, la care s-ar fi adăugat investiţii
NATO în infrastructura în valoare de alţi 8,5 miliarde dolari. Diferenţa destul de mare
între estimările celor două studii provine în cea mai mare parte din evaluarea diferită a
ameninţării la care trebuia să se facă faţă (mai mare în cazul BBC, mai mică în cazul
RAND).
Cel de-al treilea studiu în ordine cronologică era cel comandat de Asociaţia Euro
Atlantică a Poloniei, care privea, însă, costul extinderii prin prisma unei singure ţări,
Polonia. Făcând observaţia fundamentală că apărarea, respectiv costurile acesteia,
nu trebuiau socotite drept costuri ale extinderii, deoarece aliaţii existenţi tot ar fi
trebuit să se apere, chiar şi fără noii admişi, în cazul în care erau ameninţaţi, studiul
ajungea la concluzia că o ţară ca Polonia îşi putea permite să acopere
cheltuielile legate de admiterea sa din bugetele alocate curent pentru apărare.
Realizat la cererea Congresului, cel de-al patrulea studiu, reprezentând punctul de
vedere al administraţiei SUA, era elaborat, practic, de Pentagon. Fără să specifice ţările
luate în calcul – formula era “un prim grup de state ale căror nume sunt clasificate” –
studiul respectiv ajungea la concluzia că era vorba de costuri estimate între 2,1 – 2,7
miliarde dolari anual, pe o perioadă de 13 ani, începând cu 1997, ceea ce
totaliza 27-35 miliarde dolari, considerabil mai puţin decât estimările
studiilor BBC şi RAND. În plus, analiştii de la Pentagon îşi prezentau concluziile în
perspectiva costurilor, mult mai mari, pe care le-ar fi implicat ne-extinderea Alianţei şi
se adresau şi ţărilor care nu urmau să facă parte din primul grup de ţări invitate şi admise.
“Dacă dăm greş în valorificarea oportunităţii istorice actuale de a sprijini
integrarea, de a consolida şi stabiliza Europa centrală şi de est, am risca să plătim
un preţ mult mai mare mai târziu. Cea mai eficienta formulă, inclusiv sub raportul
costurilor, este de a garanta stabilitatea în Europa în mod colectiv, împreună cu
partenerii noştri europeni, mai vechi şi mai noi, prin intermediul NATO.
Alianţele economisesc bani. Apărarea colectivă este şi mai ieftină şi
mai puternică, decât apărarea naţională.” ci [s.n. – IMP]
Iar referitor la cei care nu urmau să facă parte din primul grup, autorii studiului afirmau
fără echivoc:
“Extinderea NATO şi a altor instituţii europene şi euro-atlantice va începe
fireşte cu cei mai puternici candidaţi la calitatea de membru. Dacă nu ar începe cu
ei, nu ar începe deloc. Cei care sunt primii, au obligaţia de a asigura că admiterea
lor va menţine uşa deschisă şi pentru alţii. Pentru aspiranţii care nu sunt încă
gata sau nu sunt capabili să suporte povara obligaţiilor de membru, scopul nostru
va continua să rămână acela de a crea condiţii pentru ca şi ei să fie gata. Statele
Unite sunt decise, prin eforturi implicând acţiuni bilaterale, NATO şi alte instituţii
67
europene, să asigure asemenea state că şi ele sunt parte a noii comunităţi euroatlantice.” cii
În sfârşit, cum arătam, seria acestor evaluări se încheia cu cea efectuată, la cererea
Congresului, de Oficiul General de Auditare studiului prezentat de administraţie şi realizat
de Pentagon. Concluzia era că premisele în baza cărora lucraseră specialiştii
Departamentului Apărării erau, în general corecte, susţinându-se, însă, că lipsea
documentaţia de cost, autorii furnizând date insuficiente în acest sens. Oricum, se
recunoştea că acest lucru era, pe undeva, inevitabil, deoarece se lucrase cu mulţi parametri
incerţi.
“Analiştii au exprimat o oarecare preocupare privind supoziţiile
Departamentului Apărării, considerând proiecţia făcută ca puţin cam optimistă,
însă rezonabilă” ciii
Chiar în primele zile ale lui 1997, eram inclus într-o delegaţie politico-militară care
efectua o vizită în SUA, pentru un schimb de experienţă cu specialiştii Pentagonului pe
probleme de planificare a apărării (vizita fusese convenită încă de pe vremea în care eram
secretar de stat la MApN). Cu acel prilej, unul din interlocutori ţinea să îmi comunice
faptul că, dacă aveam anumite temeri cu privire la existenţa unor înţelegeri privind ţara
noastră, existau indicii ca acestea să fie justificate. În consecinţă, întors acasă, redactam o
informare scrisă de mână în care încunoştinţam autorităţile cu privire la conţinutul acelei
discuţii. Ulterior, mi se transmitea că nota mea fusese prezentată până la cel mai înalt
nivel, fără să am însă vreodată o confirmare că aşa se şi întâmplase.
În februarie 1997, aşa cum ştiam încă din timpul vizitei efectuate în SUA în mai
1996, România făcea obiectul unei noi evaluări, ale cărei rezultate erau cuprinse într-un
studiu realizat sub auspiciile National Defense University de Jeff Simon şi Hans
Binnendijk intitulat “România şi NATO. Reevaluarea candidaturii la sumitul din
iulie 1997”. Raţiunea publică invocată pentru o asemenea reevaluare era una dublă: pe de
o parte, România avea, din toamna lui 1996, un nou guvern ales democratic, format din
reprezentanţii opoziţiei de până atunci, pe de alta, cum arătau autorii, şi criteriile NATO
pentru admitere deveniseră mai clare. În realitate, cum urma să vedem în curând, când ne
vom referi la perioada imediat premergătoare sumitului şi chiar şi la acesta, cred că
reevaluarea era determinată de insistenţa unora dintre membrii NATO, conduşi de
Franţa, în favoarea includerii noastre pe lista primilor invitaţi şi de
perspectivele unei ciocniri între aliaţi cu privire la acest subiect.
Procedând metodic, cei doi autori puneau România şi performanţa ei sub lupa celor
şase principii după care urmau să se evalueze candidaturile tuturor celor care băteau la
porţile NATO. Primul dintre acestea era reforma politică şi democratizarea. Arătând
că transformarea politică a ţării avusese un start încet după înlăturarea violentă a lui
Ceauşescu în 1989, Jeff şi Hans afirmau că, îndeosebi prin alegerile din noiembrie 1996, se
demonstra că România depăşise multe din problemele cu care fusese confruntată după
revoluţie, inclusiv o dezvoltare politică relativ înceată. Privită prin prisma reformei
economice şi a economiei de piaţă – cel de-al doilea principiu – se aprecia că
România se afla mult în urma celei mai mari părţi a ţărilor din Europa centrală, fără ca
autorii să ia în considerare doi factori fundamentali, şi anume, primul, că economia
noastră era, la momentul 1989, cea mai centralizată din toată zona noastră, ca urmare a
politicilor greşite aplicate de Ceauşescu, iar al doilea, că standardul nostru de viaţă se afla,
tot la acel moment, sub cel al vecinilor noştri. Ceea ce făcea ca aplicarea unor măsuri dure
de reformă să producă sigur mari convulsii sociale, într-o societate şi aşa traumatizată de
singura revoluţie sângeroasă din zonă. La capitolul relaţii cu vecinii – al treilea principiu
– după enumerarea acordurilor încheiate, se aprecia că mai aveam încă de finalizat
tratatele cu Rusia, Ucraina şi Moldova, primele două grevate de solicitarea noastră de a
introduce în ele condamnarea pactului Ribentrop-Molotov, iar ultimul, cel cu Moldova,
necesar din cauza insistenţei anumitor cercuri româneşti de a reîncorpora acest stat în
România. La cel de-al patrulea principiu – tratamentul minorităţilor – eram priviţi
pozitiv, prin prisma încheierii tratatului cu Ungaria, şi negativ, prin prisma situaţiei
rromilor. Controlul civil asupra militarilor, al cincelea principiu, precum şi
interoperabilitatea cu NATO şi planificarea apărării (al şaselea), în care ni se
68
recunoşteau eforturile, erau judecate mai ales prin prisma semnului de întrebare cu privire
la existenţa voinţei politice de a diminua substanţial nivelul forţelor noastre armate, aşa
cum o făcuseră celelalte state din zona noastră. Concluzia celor doi autori era că
“România a depus mari eforturi pentru a-şi îmbunătăţi eligibilitatea
candidaturii în domeniul reformei politice şi democratizării, precum şi al
tratamentului aplicat minorităţilor. Deşi a demonstrat un oarecare progres în
îmbunătăţirea relaţiilor cu vecinii, mai rămân încă multe de făcut. Iar dacă
reforma economică se va aplica, coroborat cu o diminuare accelerată a efectivelor
militare, vor apărea fricţiuni între civili şi militari, care vor reprezenta adevăratul
test al capacităţii de funcţionare a mecanismelor instituite.” civ
Personal, mă bucur că, odată ajuns ministru al apărării, puteam să le demonstrez
practic prietenilor mei, Jeff şi Hans, că temerile lor nu erau justificate şi că, în ciuda
neîncrederii, reuşeam totuşi să efectuăm o diminuare drastică şi rapidă a efectivelor
noastre, fără convulsiile de care se temeau atâta…?!
Reevaluarea celor doi conţinea însă şi un set de recomandări, care, în linii generale,
urmau să fie adoptate în cursul sumitului din iulie 1997. Astfel, cei doi autori afirmau
textual:
“Este necesar să păstrăm ‘vii’ stimulentele NATO şi să ţinem România
angajată în PfP şi pe calea reformei. Întinzând umbrela NATO deasupra
României, ea poate fi încurajată să continue reforma. Însă perspectiva ‘excluderii’
României la sumitul NATO din iulie 1997 poate deturna realizarea acestui ţel.
Cum trebuie să abordeze NATO această situaţie? Dacă sumitul din iulie
1997 ar urma să invite Cehia, Polonia şi Ungaria să înceapă negocieri de admitere
imediat, NATO trebuie să anunţe concomitent că ia în considerare începerea
negocierilor de aderare cu Slovenia şi România în 12 până la 18 luni după sumit,
odată cu îndeplinirea obiectivelor stabilite (dar diferite). România şi ceilalţi pot
utiliza timpul câştigat astfel pentru continuarea şi consolidarea reformelor post
electorale. Fiecare ar urma să evolueze într-un ritm propriu, odată ce negocierile
vor fi debutat.” cv
O lună mai târziu, în martie 1997, acelaşi Hans Binnendijk, de data aceasta
împreună cu Sean Kay, publicau, sub egida aceleiaşi Universităţi Naţionale de Apărare, un
alt studiu în care evaluau perspectivele ratificării primelor invitaţii în parlamentele statelor
membre (“După Sumitul de la Madrid: Ratificarea Parlamentară a Extinderii
NATO”). Autorii îşi începeau analiza fiind de părere că, pentru a da un impuls întregului
proces de ratificare în toate cele 16 capitale, Congresul SUA era nevoit să preia
iniţiativa ratificării, aşa cum o preluase anterior şi administraţia, când îşi
dădea girul iniţierii întregului proces. În ansamblu, cei doi erau de părere că
ratificarea nu urma să ridice probleme deosebite, deşi puteau apărea anumite sincope pe
parcurs, din cauza unor poziţii mai deosebite adoptate de unii dintre membri. În context,
de pildă, era menţionată insistenţa Franţei pentru candidatura României şi Sloveniei, dar
şi ţări ca Belgia, Italia, Olanda, Turcia şi Grecia, la care erau identificate anumite chestiuni
punctuale. În plus, nu era neglijată nici posibila interferenţă efectuată de Rusia, de la care
se putea aştepta să nu stea pur şi simplu cu braţele încrucişate…
Studiul se referea şi la aspectul costurilor, ajungând la concluzia că, în general, prin
ce apăruse deja public pe acel subiect, în loc ca lucrurile să se clarifice, ele deveneau şi mai
confuze…
În aprilie 1997 (mai precis, între 7 şi 19), eram solicitat, împreună cu un alt coleg din
PDSR, dl Misu Negritoiu, să fac parte dintr-un lot mai mare de emisari speciali, care să
viziteze capitalele ţărilor membre NATO, în vederea intensificării presiunii pentru sprijin.
Aşa se făcea că, împreună cu d-nii Tudor Dunca, deputat CDR (ulterior ambasador la
Bonn) şi Ion Raţiu, luam din nou drumul Washingtonului. Aceasta după o scurtă escală la
Londra, unde – de data aceea, singur - eram solicitat de Ron Asmus, de la Departamentul
de Stat, şi colega sa, Rose Goettenmoeller, de la Pentagon, pentru a doua reuniune a unui
grup de lucru a cărui activitate debutase anterior la Varşovia, şi care, timp de două zile, sub
auspiciile Institutului Internaţional de Studii Strategice, era chemat să vină cu idei privind
rolul PfP şi al Consiliului de Cooperare Nord Atlantică în viitor, respectiv după primirea
69
Partenerilor ce urmau să fie invitaţi la Madrid. Însuşi faptul că eram solicitat – ca singurul
român – să particip, spunea multe despre adevăratele noastre şanse de a prinde trenul
invitaţilor la Madrid?! Pe scurt, zarurile părând a fi aruncate deja, căutam să ofer idei care
să dea cât mai multă substanţă formelor de colaborare care ne rămâneau deschise în
continuare, în calitate de partener şi candidat… În acest sens, mă pronunţam pentru o
implicare tot mai mare a partenerilor în activităţile executate şi pentru creşterea substanţei
pur militare a acestora, ca să ne atingem măcar celelalte două obiective, de “avarie”,
respectiv creşterea capacităţii naţionale de apărare şi dobândirea unui statut cât mai
apropiat de acela de membru de facto al Alianţei.
Referitor la vizita propriu-zisă în SUA, notam că, din informaţiile primite,
“… la NATO ar fi început deja procesul de vot eliminatoriu al candidaţilor,
care se desfăşoară la nivelul Consiliului NATO (format din ambasadorii ţărilor
membre), proces care va continua prin tururi succesive, până la definitivarea listei
de invitaţi pentru primul val. În Statele Unite, procesul începe oficial pe 23 aprilie
1997, prin audierea în Congres a celor doi secretari, de stat şi al apărării…
Se poate aprecia, deci, că rotile acestui uriaş mecanism s-au pus în mişcare,
fiind de acum greu să se prevadă cu exactitate rezultatul final, cu atât mai puţin să
se producă modificări substanţiale ale acestuia, în raport cu inputul iniţial…
Astfel, la nivelul Congresului… se pare că opiniile cel mai larg împărtăşite sunt, pe
de o parte, ca un debut cu un număr mai mare de state în primul val va pune sub
semnul întrebării întregul proces, iar, pe de alta, că o extindere prea amplă a
Alianţei, va conduce inevitabil la diluarea acesteia. Concret, sub raport
calendaristic, lucrurile vor evolua, după cât se pare, în felul următor: mai întâi, va
avea loc un proces de consultare între administraţie şi Congres, în cadrul căruia se
înscrie şi audierea celor doi secretari menţionată mai sus. Apoi, administraţia îşi
va preciza definitiv punctul de vedere printr-un Memorandum semnat de
secretarii de stat şi al apărării, care va fi înaintat preşedintelui. Negocierile
propriu-zise cu candidaţii invitaţi la Madrid vor fi scurte, trebuind să se încheie
practic până la sfârşitul lui 1997. Apoi tratatele respective vor fi supuse dezbaterii
Comisiilor Senatului (posibil şi la ‘Intelligence’, sigur la ‘Armed Services’ şi
‘Foreign Relations’, ultima având şi responsabilitatea finală pentru formula
avansată plenului)… Un asemenea ritm ridicat de negociere exclude posibilitatea
adoptării formulei începerii simultane a negocierilor de aderare, pentru a fi
încheiate diferenţiat, aşa cum propusese România încă din vara lui 1996…
În ce priveşte poziţia României, aceasta se afla în plin proces de re-evaluare…
Concret, deşi ni s-a spus că am fi început cursa prea târziu, respectiv în toamna
anului 1993, când anumite înţelegeri fuseseră deja perfectate (Ken Myers,
principalul consilier al senatorului Lugar), România se afla acum în situaţia
de a fi ori ultimul candidat din primul val, ori primul din al doilea,
şansele noastre de a-l ‘prinde’ pe primul fiind de 50/50 (Marshall Adair şi
Jonathan Rickert). Pe de altă parte, se pare că Pentagonul – care se pronunţa
pentru adoptarea unei formule capabile să-i includă pe toţi cei cinci candidaţi cu
şanse – studiază şi formula 2+3, în care România, deşi ar figura în tranşa a doua,
ar fi alături de Ungaria şi Slovenia. Oricum, ni s-a spus cu destulă claritate că, de
acum:
- soarta României în această problemă nu se mai află în mâinile noastre;
- dacă nu vom intra în primul val, aceasta nu ni se va datora nouă,
românilor: şi
- în general, şansele de a fi incluşi în primul val cresc odată cu cele ale
însuşirii conceptului unei extinderi semnificative” cvi
În zilele de 12 şi 13 mai, în fruntea delegaţiei comisiei noastre de apărare, efectuam
o vizită în Republica Cehă, la invitaţia omologilor noştri. Cu acel prilej, aveam o discuţie
individuală cu dl. Anton Rosbach, ambasadorul german la Praga, anterior ambasador la
Bucureşti pentru mai mulţi ani, cu care aveam o bună relaţie personală. În seara zilei de 13
mai, eram oaspetele său la reşedinţă – unde puteam vedea locurile istorice legate de exodul
est-german din 1989 – şi la restaurant, undeva în centrul Pragăi. Cu acel prilej, Anton îmi
70
spunea că, dacă până atunci, atitudinea Germaniei faţă de noi putea fi caracterizată ca o
“ignorare benigna”, în ultima vreme se putea constata o uşoară încălzire, formula utilizată
de cancelarul Kohl fiind “cel puţin trei”, faţă de “exclusiv trei”, cum era până atunci.
Ne recomanda să ne intensificăm efortul de convingere a SUA, care, încununat de succes şi
coroborat cu sprijinul francez, era de natură să ne asigure şi sprijinul Germaniei. Referitor
la atitudinea Cehiei, ambasadorul îmi confirma senzaţia pe care o căpătasem din discuţiile
cu gazdele noastre cehe că sprijinul de care ne bucuram nu ni se datora nouă, ci calculului
că, dacă există un al doilea val din cauza noastră, atunci avea o şansă şi
Slovacia, care reprezenta adevărata lor ţintă. În fine, Anton mai insista să trimitem
cât mai repede la Bonn un înlocuitor ambasadorului retras de la post în urma victoriei
CDR în alegeri… Desigur, întors acasă, redactam un memorandum în care includeam toate
aceste idei, pe care îl înmânam conducerii pe acelaşi canal folosit şi în cazul informaţiei din
ianuarie. Ca şi atunci, nu cunosc ce se întâmpla cu memorandumul meu, deoarece nu
primeam nici un semnal ca răspuns…
Un moment important îl reprezenta sumitul americano-rus de la Helsinki, din
martie 1997. În cartea sa, Ron Asmus se referă la el ca la o “străpungere” (breakthrough),
deoarece, deşi cele două părţi declarau public, la conferinţa lor de presă din 21 martie, că
nu se înţeleseră cu privire la extinderea NATO, pe care Elţîn o considera drept o greşeală,
în fapt acolo se realizau acorduri importante, mai ales cu privire la plafoanele de forţe
convenite pentru candidate în cadrul negocierilor de la Viena privind forţele
convenţionale din Europa, cât, mai ales, asupra ţărilor baltice.
În legătură cu acestea din urmă, după ce încerca să îl convingă pe preşedintele
Clinton, fără succes, însă, că extinderea NATO trebuia să se oprească la graniţele fostei
Uniuni Sovietice, preşedintele Elţîn se mulţumea cu angajamentul ca aceste state
să nu fie admise în primul val?! Asta însemna, practic, că extinderea Alianţei
urma să continue şi după lansarea primelor invitaţii, lucru care apărea tot mai des
în discuţii şi documente, cunoscută fiind sensibilitatea SUA faţă de aceste state, a căror
încorporare în fosta URSS nu fusese recunoscută niciodată de Congresul american.
Îmi amintesc că, în seara respectivă – vineri, 21 martie 1997 – eram în compania
unei persoane dintr-o importantă ţară europeană, care se afla la Bucureşti şi dorise să mă
vadă. Practic, puteam urmări împreună conferinţa de presă a celor doi preşedinţi, Clinton
şi Elţîn. Când preşedintele Clinton, intervenind după răspunsul la o întrebare adresată lui
Elţîn, spunea textual
“În al doilea rând, membrii NATO tocmai au făcut o propunere cu privire la
forţele convenţionale din Europa care va impune limite stricte şi va îngheţa forţele
convenţionale pe care le putem avea în Europa, împreună cu limitele stricte ale
forţelor din ţările Visegrad însele, [care ar putea fi zonele unde te-ai putea
aştepta să apară vechi dificultăţi în noile condiţii. Aşa că facem ceea ce trebuie
făcut, respectiv un lucru înţelept…]” cvii
devenea clar pentru mine că se stabilise deja că acele state (respectiv ţările
grupului Visegrad) – şi nu altele – urmau să fie primele invitate să adere la
NATO! Drept pentru care, îmi aduc aminte că făceam un comentariu prin care îmi
exprimam dezamăgirea. Profitând de aceasta, persoana cu care eram nu scăpa prilejul de a
“otrăvi” puţin opinia noastră faţă de extinderea NATO şi efortul de a fi incluşi în proces,
spunând că occidentul nu voia decât ca noi să-i rezolvăm problemele – acordurile cu
Ungaria şi Ucraina – fără să ne dea nimic în schimb?! Mai aflam cu acel prilej că ţara sa
decisese să ne sprijine mai mult ca un gest anti-american şi în speranţa că putea să ne
vândă astfel mai uşor armament. În general, persoana în cauză considera că întregul
exerciţiu de extindere a Alianţei nu era motivat decât de dorinţa marilor companii
producătoare de armament de a-şi vinde produsele în ţările care deveneau membre…
Cum era normal, dat fiind ca sumitul NATO de la Madrid, unde trebuiau să fie
lansate primele invitaţii, se apropia cu paşi repezi, primăvara lui 1997 consemna evoluţii
rapide şi semnificative, mai ales în SUA, limpezind apele. Referitor la această perioadă
fierbinte, în lucrarea sa, Ron Asmus ne dezvăluie ce se petrecea atunci în spatele uşilor
închise ale administraţiei americane:
71
“În primăvara lui 1997,…, a avut loc o importantă modificare în gândirea
europeană. Un număr de aliaţi care erau anterior doar ‘călduţi’ la ideea extinderii
NATO se pronunţau acum dintr-odată puternic pentru o primă rundă a extinderii
mai mare decât cea convenabilă Statelor Unite. Cea care conducea această
modificare de atitudine era Franţa, care se declara acum o susţinătoare ferventă a
candidaturii României. În toamna lui 1996, Parisul începuse să ridice chestiunea
includerii României în prima rundă de extindere a NATO. Oficialii francezi
insistau că România era considerată o ţară francofonă, de care Franţa se simţea
apropiată istoric, iar Franţa nu putea accepta Ungaria fără România. Deşi nu o
spuneau explicit, oficialii americani simţeau că Parisul dorea să introducă în
Alianţă o ţară considerată mai pro-franceză, pentru a echilibra sentimentele proamericane ale unei ţări ca Polonia.” cviii
Dacă mai luăm în considerare că, în acel moment, Franţa şi SUA erau angajate şi în
discutarea eventualei reveniri a primeia în structurile militare ale Alianţei, în schimbul
căreia francezii solicitau comanda flancului de sud al NATO deţinută de americani, şi pe
care aceştia, normal, nu vroiau să o cedeze, vedem că România, care avea să figureze în
centrul atenţiei înainte şi în timpul reuniunii de la Madrid, părea să fie, de fapt, doar o
simplă moneda de schimb în jocul dintre cele două mari puteri… Or, în
condiţiile în care eram percepuţi de cei care se aflau, totuşi, la cârma jocului,
respectiv Statele Unite, ca un fel de cal troian francez, şansele noastre de a
prinde un loc între primii admişi păreau, dacă nu complet compromise,
măcar foarte slabe, în ciuda faptului că şi alte ţări din flancul de sud vedeau în
candidatura noastră un lucru util efortului lor de a rezolva gravele probleme cu care erau
confruntate în zona lor de responsabilitate.
“Dar guvernul SUA [spune Asmus] ajungea la o concluzie diferită de cea a
Franţei şi a altor naţiuni europene… Chiar la începutul lunii mai, Albright, Talbott
şi cu mine ajungeam la acelaşi numitor comun de gândire cu privire la abordarea
pe care o numeam “ce era micuţ, era drăguţ” (small is beautiful) plus “o uşă
deschisă robustă” (robust open door). Făcând haz faţă de înclinaţia guvernului
nostru de a reduce totul la un acronim, ne-am referit la prescurtarea acestei
abordări – SIBROD.” cix
Mă întreb cât de vesel ar fi găsit românii acel acronim, dacă ar fi ştiut de el în acel
moment…
Oricum, odată deveniţi obiect al meciului dintre Franţa şi Statele Unite, eforturile
administraţiei americane începeau să se concentreze tot mai intens şi inevitabil spre
câştigarea lui, ceea ce însemna diminuarea corespunzătoare a şanselor noastre de fi incluşi
pe lista primilor invitaţi…
“La scurt timp după sosirea mea la Departamentul de Stat [se confesează în
continuare Asmus] stafferii Sandy Vershbow şi Dan Fried de la Consiliul
Securităţii Naţionale, mă invitau la o discuţie privată [sondându-l asupra opiniei
sale privind extinderea]. Toţi trei am dat cărţile pe faţă. Toţi favorizam invitarea a
trei ţări la Madrid… Aveam o mare simpatie pentru popoarele din această zonă
[Europa centrală şi de est], şi în particular pentru noul guvern român. Însă
principala noastră responsabilitate era de a gândi ce era cel mai bine pentru
interesul SUA şi al NATO. Polonia avea un dosar de reformă vechi de şapte ani, în
timp ce România îl avea doar de şapte luni. 76 România nu era gata pentru NATO
– iar noi nu eram gata pentru România.” cx.
Odată decis acest lucru la cele mai înalte nivele ale administraţiei americane,
problema care se punea în plan diplomatic era de a interveni cât mai rapid şi decisiv
pentru a nu lăsa curentul de opinie condus de Franţa să se înrădăcineze în mintea celorlalţi
aliaţi. Drept urmare, deşi autorităţile americane, cum ne spune Asmus, nu doreau să se
ajungă la o confruntare cu Franţa, ele nu doreau nici să sprijine candidatura României
pentru prima rundă a extinderii. Drept pentru care, ambasadorul SUA la NATO, Robert
Era, din păcate, efectul de bumerang al lozincilor CDR că democraţia fusese instaurata în România exclusiv după
venirea ei la putere, în toamna lui 1996…?!
76
72
Hunter, îi scria doamnei Albright, devenită între timp Secretar de Stat în locul lui Warren
Christopher, că era nevoie de exprimarea unei poziţii ferme, cel mai bine la apropiata
reuniune a miniştrilor de externe ai Alianţei care urma să aibă loc la Sintra, în Portugalia.
“Dacă nu dorim un asemenea deznodământ, în special în ce priveşte
România… avem nevoie să dăm rapid un semn cu privire la preferinţele noastre;
într-adevăr, va fi important să începem să pregătim terenul pentru Sintra.
Campania franceză în favoarea României câştiga viteză, iar noi vom putea
întâmpina curând dificultăţi în a o stăvili.” cxi
Aşa se face că, la prânzul de lucru care urma după reuniunea oficială din localitatea
portugheză Sintra, dna Albright făcea clar colegilor ei că SUA doreau o extindere limitată,
cuplată cu menţinerea uşilor NATO deschise (formula “micuţ şi drăguţ” plus “o robustă uşă
deschisă” – SIBROD).
Cum americanii, care dăduseră semnalul în privinţa preferinţelor lor, aşa cum
recomanda ambasadorul Hunter, pierdeau totuşi campania de PR în prezentarea
rezultatelor reuniunii de la Sintra, era nevoie şi de alte oportunităţi în care poziţia lor să fie
repetată aliaţilor şi publicului. Drept pentru care, la începutul lui iunie, oficiali din
administraţie evaluau din nou, în cadru restrâns, rezultatele reuniunii de la Sintra, în
special argumentele în favoarea şi împotriva României.
“Încă o dată, nimeni nu era doritor să extindă o invitaţie României. Pur şi
simplu, Bucureştiul nu era considerat gata pentru admiterea în NATO.
Argumentul românesc că ţara ar fi fost destabilizată dacă nu îi primeam în
Alianţă nu făcea decât să întărească hotărârea Washingtonului de a fi precaut.
Era ca şi cum Bucureştiul îşi punea pistolul la tâmplă şi ameninţa să se sinucidă,
dacă nu primea o invitaţie. Politic, era un argument dezastruos.” cxii77
Odată ajuns în acest punct, scenariul prevedea intrarea în joc a preşedintelui
Clinton, care primise deja recomandarea principalilor săi consilieri în favoarea primirii
celor trei ţări – Cehia, Ungaria şi Polonia – la sumitul de la Madrid. Astfel, în data de 11
iunie 1997, spre sfârşitul zilei, cum relatează Ron Asmus, Casa Albă decidea că poziţia
oficială a Statelor Unite la apropiata întâlnire la nivel înalt a NATO de la
Madrid era de a sprijini invitarea a doar trei state, respectiv a celor
menţionate mai sus. Doamna Albright îşi informa imediat colegii din Alianţă, iar Bill
Cohen, Secretarul Apărării, aflat la Bruxelles pentru întâlnirea cu omologii săi era şi el, de
asemenea, contactat, pentru a comunica la rândul său decizia interlocutorilor săi. 78
Cum a doua zi, pe 12 iunie, avea loc la Poitiers, în Franţa, un sumit franco-german,
care deplângea faptul că decizii importante cu privire la soarta Alianţei erau luate astfel
unilateral de Statele Unite, dna Albright încerca telefonic să îl determine pe omologul său
francez, Vedrine, să se întâlnească pentru a evita o confruntare americano-franceză,
primind însă răspunsul sec că Preşedintele Franţei, Jaques Chirac avea intenţia fermă de a
ridica chestiunea chiar la sumitul de la Madrid.
“Washingtonul recunoştea valoarea argumentului strategic în favoarea
candidaturii României la NATO. Era cea mai mare şi pro-americană ţară din sud
estul Europei… Noi admirăm angajamentul noului guvern Constantinescu… Dar
noul guvern român era la putere doar de câteva luni, iar performanţa sa era încă
destul de pătată (spotty). Când ministrul român de externe Adrian Severin venea
la Washington spre sfârşitul lunii aprilie, Albright şi Talbott i-au explicat că SUA
recunoşteau importanţa regională şi valoarea strategică a ţării pentru NATO, dar
Bucureştiul avea nevoie de o perioadă mai lungă pentru a demonstra succesul
reformelor sale.” cxiii
Era, din păcate, o nouă dovadă a lipsei de experienţă a noii administraţii CDR, cu consecinţe negative importante
pentru realizarea interesului naţional.
78
Dacă memoria nu mă înşeală, anunţul Casei Albe era făcut astfel încât să coincidă cu debutul vizitei în SUA a
preşedintelui Senatului român, dl Petre Roman, scontându-se că acesta urma să ridice , desigur, şi subiectul candidaturii
României pentru primul val, lucru pe care autorităţile americane nu erau dispuse să îl abordeze. Totodată, exact în
aceeaşi perioadă, primeam un semnal din partea Kremlinului că partea rusă era dispusă să reia negocierile privind
semnarea tratatului bilateral, întrerupte după episodul penibil al vizitei lui Primakov la Bucureşti, iar Anatoli Ciubais
exprima dorinţa Rusiei de a strânge legăturile economice cu România.
77
73
După anunţul Casei Albe, Bucureştiul emitea, în cuvintele lui Asmus, un comunicat
public care susţinea că Statele Unite nu puteau să vorbească în numele întregii
Alianţe?! 79 Iar ambasadorul Moses informa Washingtonul cu privire la furia guvernului
român, precum şi la decizia de a continua eforturile de accedere pe prima listă, conform
dictonului: “dă-le încolo de torpile, cu toată viteza înainte!”
Câteva zile mai târziu, SUA era vizitată de o delegaţie oficială română condusă de
premierul Ciorbea, care era primit de vicepreşedintele american Al Gore, cu condiţia –
iniţial acceptată, dar ulterior nerespectată – de a nu ridica chestiunea includerii României
pe prima listă. Cu toate acestea, dacă este să îl credem pe acelaşi cronicar al întregii
campanii pentru NATO, Ron Asmus, mesajul transmis premierului român nu era că
România “nu avea să fie primită” în NATO, ci că doar “nu atunci”. În plus, Statele
Unite ofereau României cu acel prilej un “parteneriat strategic”, ca o recunoaştere a
rolului ei conducător în Europa de sud est, înmânându-i premierului şi o listă cu ceea ce
administraţia americană credea că un asemenea parteneriat putea să conţină.
“Abia părăsea Ciorbea New York-ul, când o parte a delegaţiei sale s-a reîntors şi a
solicitat o a doua întâlnire confidenţială cu Talbott, pentru a face o ultimă tentativă în
favoarea candidaturii României. Imediat după aceasta, Bucureştiul a revenit cu
propria sa listă de dorinţe. Era complet nerealistă (wildly unrealistic) şi propunea
crearea unei baze militare americane majore pe teritoriul ţării, împreună cu un
ajutor economic în valoare de 2 miliarde de dolari. În acel moment, toată lumea
din Administraţie devenea sătulă de tacticile Bucureştiului. Era încă o
aducere aminte că România mai avea încă un picior în Balcani” cxiv
Madridul şi perioada care i-a urmat
Cum francezii refuzau o iniţiativă a Secretarului General al NATO, Solana, de a
participa la o întâlnire de armonizare a poziţiilor cu Statele Unite în seara de dinaintea
sumitului, devenea clar că lucrurile se îndreptau spre un deznodământ public, cele două
“părţi” finalizându-şi tactica. În timp ce francezii urmăreau fie includerea României, fie
obţinerea unui angajament de a o pune în fruntea listei pentru o nouă rundă de extindere,
americanii urmăreau să demonstreze că nu cedau căutând, totodată, să canalizeze
presiunea pentru o rundă mai amplă de extindere spre un angajament puternic în favoarea
unei lărgiri viitoare. În acelaşi timp, Statele Unite se fereau să numească tarile pentru a
doua listă, cea de viitor, de teamă că s-ar fi creat probleme în ceea ce privea ţările baltice.
“Eram suficient de încrezători că poziţia SUA de a invita doar trei ţări se va
impune până la urmă. Regulile jocului din NATO erau în favoarea noastră.
Exista consens doar pentru trei state, şi nu pentru cinci. Ştiam că,
excepţie făcând Franţa şi Italia, mare parte din sprijinul pentru România şi
Slovenia era de suprafaţă. Atâta timp cât Marea Britanie, Germania şi ţările
nordice se aflau ferm de partea noastră, eram în siguranţă. Singura noastră grija
era cât de solid era sprijinul german…” cxv
Negocierile pentru pregătirea documentelor finale continuau frenetic toată noaptea
dinaintea sumitului, încheindu-se fără rezultat – o poziţie armonizată între americani şi
francezi – în zori. A doua zi, după declaraţiile de deschidere, discuţiile debutau cu
insistenţa francezilor şi italienilor în favoarea invitării unui grup de cinci state,
preşedintele Chirac argumentând cazul României, iar premierul italian Prodi, pe cel al
Sloveniei. La primul tur de masă, părerile erau împărţite, singurul care se abţinea fiind
cancelarul german Kohl. Nu se ajungea la un consens nici în cadrul reuniunii speciale
rezervate doar şefilor de stat convocate imediat după prima reuniune oficială. În cadrul
acesteia, cancelarul german vorbea pentru prima oară:
“Un miracol deja s-a întâmplat… Exista acord [consens] asupra calităţii de
membru pentru Polonia, Ungaria şi Republica Cehă. Cu doi sau trei ani în urmă,
un asemenea acord [consens] nu era un lucru atât de banal. Însă în mod clar, ‘nu
Remarcă, în opinia mea, care nu făcea decât sa-i înverşuneze şi mai mult pe americani în decizia lor de a nu ne
include în primul val de invitaţi la Madrid.
79
74
există acord [consens] pentru mai mult de trei state’. Cu această singură
frază, el elimina orice şansă pe care francezii puteau să o mai aibă de a forţa o
decizie în favoarea a cinci ţări” cxvi.
Odată tranşată la nivelul şefilor de stat, prin cuvintele cancelarului Kohl, “bătălia” se
muta, însă, pe câmpul redactării comunicatului final.
“Liniile de bătălie din Alianţă erau clare. Britanicii erau cei mai precauţi cu
privire la uşa deschisă – ei doreau să se spună cât mai puţin cu putinţă. SUA
doreau în principiu să încline spre o uşă deschisă, însă doreau şi să evite un limbaj
care fie le-ar fi legat mâinile în viitor, fie ar fi creat o ordine preferată de
prioritate a viitorilor candidaţi. Francezii şi italienii se aflau la celălalt capăt al
spectrului. Ei vroiau un angajament ferm de a primi România şi Slovenia în 1999,
evitând nominalizarea ţărilor baltice. Alte state sud europene sprijineau poziţia
franco-italiană, în timp ce ţările nordice se aflau de partea noastră, împărtăşind
dorinţa să nu existe discriminare faţă de statele baltice” cxvii
În final, se ajungea tot la o confruntare între punctul de vedere franco-italian (două
paragrafe separate, unul pentru România şi Slovenia, altul pentru baltici) şi cel exprimat
de Solana (care accepta două paragrafe, însă întărea formularea celui referitor la ţările
baltice, pe care le recunoştea ca “membri aspiranţi”). Conform amintirilor fostului consilier
de securitate naţională al preşedintelui Clinton, Sandy Berger, citat de Asmus, lucrurile
erau tranşate din nou prin intervenţia cancelarului german Kohl, care, cerând scuze
premierului Prodi, preciza că era în favoarea formulei lui Solana… Drept urmare, în
Comunicatul care încheia sumitul, se preciza, referitor la subiectul continuării extinderii:
“Reafirmăm că NATO rămâne deschis pentru noi membri conform
articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord… Acele naţiuni care şi-au
exprimat anterior interesul de a deveni membre NATO, însă nu au fost invitate să
înceapă discuţii de admitere sunt luate în considerare pentru o admitere
ulterioară…Noi vom revizui procesul la următoarea noastră întâlnire în 1999. Cu
privire la membrii aspiranţi, recunoaştem cu mare interes şi luăm în considerare
evoluţiile pozitive spre democraţie şi domnia legii într-un număr de state sud est
europene, în special România şi Slovenia.
Alianţa recunoaşte necesitatea creării unei mai mari stabilităţi, securităţi şi
cooperări regionale între ţările Europei de sud est, precum şi în promovarea
integrării lor crescânde în comunitatea Euro Atlantică. În acelaşi timp,
recunoaştem progresul către o mai mare stabilitate şi cooperare realizat de ţările
din regiunea baltică, care sunt şi ele membri aspiranţi…” cxviii
Mărturisesc că, după ce citeam cu atenţie acest adevărat raport asupra desfăşurării
sumitului de la Madrid, îmi schimbam părerea iniţială: Madridul nu a însemnat atât
primirea Cehiei, Ungariei şi Poloniei, cât a însemnat excluderea României şi a
Sloveniei, deoarece atenţia acordată acestei ultime chestiuni, ca şi energia investită în ea
au fost mult mai mari decât pentru primirea celor trei. Mai mult, mă întreb care ar fi fost
şansele României, dacă nu era nevoie să se realizeze totuşi un “pod” între primii admişi şi
ţările baltice, acestea fiind cele două grupuri de state care preocupau cel mai mult pe
iniţiatorii întregului proces? Or, asta spune multe despre obiectivitatea întregii campanii:
cum balticii nu puteau fi admişi în primul val, rezulta că procesul însuşi fusese iniţiat şi s-a
desfăşurat preponderent pentru aceste două grupuri de state, ceilalţi formând mai mult
plutonul din care urmau să se desprindă, la momentul oportun, câştigătorii… Personal, nu
regret şi nu îmi retrag nimic din ce am făcut şi scris de-a lungul acelor ani, deoarece
câştigurile pe calea democraţiei şi economiei de piaţă, a reformei în plan militar, precum şi
experienţa personală dobândită, ca şi contactele stabilite ne ajutau ulterior să devenim şi
noi membri ai NATO, atingându-ne până la urmă obiectivul.
Câteva zile după sumit, dând curs unei idei sugerate anterior de ambasadorul nostru
la Washington, dl. Mircea Geoană, preşedintele Clinton şi anturajul său soseau în
România, e drept, cu inima puţin îndoită, ca să aibă surpriza unei primiri entuziaste. Şi nu
atât pentru că românii nu erau la curent cu ce se întâmplase, şi mai ales, cum se
întâmplase cu câteva zile în urmă la Madrid, ci pentru că America întruchipa pentru
75
români speranţa de mai bine. Am nutrit-o atâtea decenii, puteam acum să o realizăm, cu
sprijinul Americii însăşi şi al celorlalte ţări democratice.
Într-un discurs rostit în Piaţa Universităţii la 11 iulie 1997, preşedintele Clinton le spunea
românilor:
“Salut dorinţa adâncă a României de a contribui şi mai mult la securitatea
şi forţa Europei. Salut dorinţa voastră de a vă alătura NATO. Şi eu vreau acest
lucru, pentru Europa, pentru America şi pentru voi. Şi vă spun astăzi aici: păstraţi
direcţia şi România va trece acest prag… iar noi vă vom ajuta să o faceţi…
Păstraţi direcţia, păstraţi direcţia. Viitorul este al vostru.
Iar noi românii ascultam îndemnul, păstrând direcţia. Şi câţiva ani mai târziu,
perseverenţa noastră, faptul că aveam tăria să trecem peste pragul psihologic al neinvitării
la Madrid, erau răsplătite prin invitaţia pe care o primeam la Praga în 2002.
Pentru cei care participasem la prima cursă fără să obţinem medalia, dar continuam
să concurăm, începea să devină tot mai clar că mulţi din parametrii care marcaseră
prima extindere de după războiul rece aveau să se modifice. Aceasta ne impunea
şi nouă adaptarea demersului nostru, ca şi a întregului proces de transformare
internă ca bază a sa, la modificările aduse “condiţiilor de competiţie”, dacă puteam folosi o
sintagmă din lumea sportului.
Un prim semn îl constituia articolul semnat într-un mare cotidian american de foştii
secretari de stat şi apărare Warren Christopher şi William Perry intitulat “Adevărata
Misiune a NATO” (21.10.1997). Cei doi erau de părere că sosise timpul să privim dincolo
de dezbaterea privind extinderea, la redefinirea misiunii Alianţei, care nu mai consta în
apărarea teritoriului membrilor, ci, mai degrabă, a intereselor acestora.
“Alianţa are nevoie să îşi adapteze strategia militară la realitatea zilelor
noastre: pericolul la adresa securităţii membrilor săi nu este în primul rând o
agresiune potenţială împotriva teritoriului lor, ci ameninţările la adresa
intereselor lor colective dincolo de teritoriul lor. Deplasarea accentului alianţei de
pe apărarea teritoriului membrilor săi pe apărarea intereselor comune constituie
un imperativ strategic” cxix
Pentru aceasta, ei prevesteau situaţia de acum, când membrii NATO pot alcătui alianţe ad
hoc, în funcţie de misiunile pe care consideră că trebuie să le îndeplinească.
“Pentru a contracara asemenea ameninţări, membrii alianţei au nevoie să
fie capabili să dispună de o modalitate de a forma rapid coaliţii care pot atinge
obiective dincolo de teritoriul NATO” cxx
Referindu-se la continuarea procesului de extindere şi, în context, la ţările care
aşteptau în continuare să primească invitaţia de aderare, după ce afirmau că distincţia
dintre membri şi candidaţii participanţi la Parteneriat se micşora, cei doi foşti demnitari
erau de părere că
“… niciun alt membru nu mai trebuia nominalizat pentru admitere până când cele
trei ţări acum în NATO devin deplin pregătite să poarte responsabilitatea cerută
de calitatea de membru şi au fost deplin integrate în structurile militare şi politice
ale alianţei” cxxi
Semnele schimbării erau confirmate şi de sesiunea de toamnă a Adunării
Atlanticului de Nord, organizată la Bucureşti în octombrie 1997, materializând o propunere
anterioară a regretatului Ion Raţiu. Concluziile pe care le trăgeam, şi care aveau să fie
întărite ulterior, după cum vom vedea, nu erau tocmai încurajatoare. După Madrid, se
instalase un fel de “siesta”, în care Alianţa îşi “digera” noii admişi, iar gândul privind noi
admiteri era, probabil, ultimul care îi trecea atunci prin cap. Iar prezenţa parlamentarilor
din adunarea respectivă la Bucureşti în atari condiţii nu însemna, probabil, mai mult decât
satisfacerea curiozităţii de a vedea cum primeau românii insuccesul de la Madrid… Din
acest punct de vedere, dacă aprecierile la adresa organizării reuniunii erau deosebit de
pozitive, celelalte concluzii, cum spuneam, nu ne dădeau prea multă satisfacţie: nimeni
nu ştia pur şi simplu ce urma să se întâmple în continuare, respectul pentru
Declaraţia de la Madrid care ne menţiona drept candidaţi cu şanse
76
considerabile pentru etapa următoare de extindere începea să se evapore, iar
competiţia pentru valul al doilea se anunţa deja strânsă. 80
În decembrie 1997, participând la un seminar organizat de Şcoala NATO de la
Roma, aceste concluzii îmi erau confirmate de expunerea cunoscutului specialist britanic
Chris Donnely, care lucra la sediul central al NATO de la Bruxelles. Cu acel prilej, el
declara că, după Madrid, atenţia organizaţiei era canalizată pe şase direcţii principale:
absorbţia noilor membri, securitatea candidaţilor neinvitaţi, relaţiile cu Rusia, Bosnia,
relaţiile cu Ucraina şi problemele Mediteranei. Era cât de cât reconfortant să vezi că
problemele securităţii celor care rămăseseră în afara primului val, erau, totuşi,
monitorizate în continuare de Alianţă.
Din păcate, informaţiile pe care le primeam doar o lună mai târziu, adică în ianuarie
1998, cu prilejul unui turneu academic în Italia, nu mai erau tot atât de reconfortante. În
memorandumul trimis ministrului de externe de atunci, Andrei Pleşu, spuneam:
“Probabilitatea ca Rusia să accepte extinderea NATO, diminuându-şi, în
consecinţă, opoziţia este aproape nulă, dacă nu chiar inexistentă cu totul…
Concret, după Madrid, opoziţia Rusiei vizează în primul rând valul doi, pe care
este hotărâtă să îl împiedice cu orice preţ.
La rândul ei, Alianţa, care urmăreşte actualmente să încheie cu succes ce a
iniţiat la Madrid, pare şi ea înclinată să vină în întâmpinarea Rusiei… În aceste
condiţii, menţionarea expresă a României (şi Sloveniei) din
Comunicatul Final al reuniunii de la Madrid se dovedeşte tot mai mult
a fi fost un premiu de consolare, şi nu un angajament de viitor…
Mai mult, cooperarea Rusiei este aproape indispensabilă pentru
valorificarea rezervelor de petrol şi gaz din zona Mării Caspice, miza noului joc
strategic mondial. Or, România fiind ferm considerată de Rusia în această arie
(Nadia Arbatova), este clar că şansele ca integrarea noastră în NATO să fie
acceptabilă şi Rusiei sunt foarte mici, dacă nu chiar nule cu totul” cxxii
Păreau a se confirma astfel principalele noastre temeri, care ne şi determinaseră să
presăm includerea României în primul val: dincolo de problema unei Ungarii nostalgice
după Transilvania, care putea să încerce să îşi valorifice avantajul dobândit asupra noastră
prin admiterea în Alianţă înaintea României, existau toate şansele fie ca întregul proces să
fie stopat, chiar dacă se dăduseră toate garanţiile că un asemenea lucru nu se va întâmpla,
fie să se modifice substanţial “regulile jocului”, ceea ce ne-ar fi putut crea dificultăţi
suplimentare în efortul nostru de a ne alătura Alianţei.
La sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 1998, făceam o nouă vizită la
Washington, în cadrul unei echipe mai largi care participa la lucrările Forumului românoamerican. Cu acel prilej, primeam un mesaj politic şi economic, pe care îl transmiteam
autorităţilor prin raportul întocmit cu acel prilej.
“1. În relaţiile lor cu România, Statele Unite urmăresc trei obiective (Jay Burgess,
director de spaţiu, Departamentul Comerţului):
a) amplificarea raporturilor bilaterale;
b) transformarea României într-un pilon al SUA în regiune; şi
c) integrarea deplină a României în structurile europene şi euro-atlantice
2. Mesajul primit atât pe linie economică (Jay Burgess şi businessmen-i), cât şi
politică (ambasadorul Richard Burt) este:
‘MARILE AŞTEPTĂRI DE DUPĂ 1996 NU S-AU MATERIALIZAT! AU APĂRUT
CHIAR ÎNDOIELI ASUPRA ANGAJAMENTULUI. RITMUL REFORMEI A FOST
INEGAL ŞI NU S-A CREAT INERŢIA POZITIVĂ NECESARĂ PENTRU
DERULAREA EI HOTĂRÂTĂ. FEREASTRA DE OPORTUNITATE VA MAI
De pildă, îmi aduc aminte că, în timpul reuniunii, se dădeau adevărate bătălii atât pentru nominalizarea mea, în
competiţie cu un sloven, ca raportor al Comisiei Politice a Adunării, precum şi pentru menţionarea sau nu a Bulgariei
între candidaţii cu şansă în documentul final, propunere sprijinită de delegaţia germană. Pot spune că, în ambele
chestiuni, ca şi în altele, beneficiam de sprijinul solid al congressmen-ilor americani Gerald Solomon şi Doug Bereuter,
care se comportau deosebit de prevenitor faţă de noi.
80
77
RĂMÂNE DESCHISĂ UN TIMP, DAR SE VA ÎNCHIDE!” (majusculele sunt în
textul original)” cxxiii
Duritatea mesajului se justifica, probabil, printre altele, şi prin faptul că forumul
coincidea cu căderea guvernului Ciorbea, în urma unei crize prelungite, şi înlocuirea sa cu
guvernul Radu Vasile, ceea ce crea o situaţie jenantă pentru unii membri ai cabinetului
anterior aflaţi în delegaţie şi care nu mai făceau parte din noua formulă guvernamentală
(Ilie Şerbănescu, de pildă), determinându-i să adopte brusc o atitudine critică la adresa
realităţilor româneşti… 81
Referitor strict la procesul extinderii NATO, cu acelaşi prilej informăm autorităţile
române cu privire la mersul ratificării protocoalelor de admitere ale celor trei state în
Congresul american.
“În ce priveşte procesul de ratificare a intrării în NATO a celor invitaţi la
Madrid, acesta va fi reluat spre sfârşitul lunii aprilie, ca al doilea subiect după
vacanţa de paşte a congressmen-ilor. Se urmăreşte obţinerea unui vot cât
mai convingător, şi nu la limita necesară, tocmai pentru a asigura
condiţii propice continuării procesului (momentan, cca. 20 de senatori şi-au
declarat împotrivirea). Referitor la impunerea unui moratoriu în privinţa celui deal doilea val, se apreciază (Ian Brzezinski) ca rezultatul va fi decis de votul a cca.
30-40 de senatori care, actualmente, sunt nehotărâţi. În ce o priveşte, România
are de partea sa poziţia strategică, ataşamentul şi hotărârea de a deveni membră,
precum şi consensul intern privind politica externă, iar împotriva ei, situaţia
economică, precum şi criza politică internă.” cxxiv
O nuanţare a raţiunilor care determinau Statele Unite să ofere României un
“parteneriat strategic”, precum şi a intenţiilor de continuare a procesului de extindere era
făcută de Strobe Talbott, adjunctul secretarului de stat al SUA, aflat în vizită la Bucureşti,
spre sfârşitul lunii martie 1998. Într-un discurs rostit la Universitatea din Bucureşti, el
spunea:
“Scopul nostru este de a identifica mijloace suplimentare de a sprijini
România să-şi ia locul de drept în diferitele instituţii care formează comunitatea
euro atlantică – în mod deosebit… NATO…
NATO a privit spre est în prima rundă de extindere, dar s-a angajat să
privească şi spre nord şi sud în viitor. Acest secol a stabilit ca Europa în ansamblu
nu poate deveni paşnică fără un flanc de sud stabil, iar ultimele săptămâni ne-au
reamintit rolul crucial şi pozitiv deţinut de ţara dumneavoastră în această parte a
continentului.” cxxv
Personal, abia întors acasă, în virtutea calităţii de sef al comisiei de apărare, ordine
publică şi siguranţa naţională participam la un seminar parlamentar pe problemele
securităţii europene la Moscova. Reuniunea, deşi organizată de un grup parlamentar anti
NATO condus de Baburin, reuşea să transmită un mesaj din care rezulta că, deşi
obiectivul strategic al Rusiei de a se opune extinderii NATO nu se schimbase,
tactica de atingere a acestuia părea să se modificate, partea rusă
manifestându-şi o disponibilitate crescută de a intensifica cooperarea cu
Alianţa.
“Principala raţiune a acestei schimbări importante de tactică pare a fi
dorinţa Rusiei, bazată pe constatarea că simpla opunere nu s-a dovedit prea
eficientă, de a încerca să evite crearea noului sistem general european de
securitate în jurul NATO, ca element central, ceea ce va implica un rol relativ
marginal pentru Rusia. În acest sens, s-a subliniat necesitatea că, în ciuda
dificultăţilor create de economie, ţara să preia iniţiativa în crearea noului sistem,
care ar urma să se bazeze pe triunghiul Europa – Rusia – America (nu au lipsit
nici tentativele de disociere a Europei occidentale de America?!). În subsidiar,
În acest sens, îmi aduc aminte că, pe scările Waldorf Astoria din New York, hotelul unde aveau loc lucrările
Forumului, îi atrăgeam atenţia dlui. Iulian Fota, reprezentant CDR la MApN, că asemenea atitudini nu făceau bine ţării,
lucru cu care acesta era de acord, dar pe care nu îl putea controla…
81
78
Rusia mai urmăreşte şi împiedicarea extinderii dincolo de ‘linia roşie’ ce
marchează graniţa fostei URSS, cu referire directă la ţările baltice” cxxvi
Mai remarcam şi că opoziţia la extinderea NATO nu se diminua, aceasta ajungând
să fie principalul liant între straturile societăţii ruse (Ziuganov, de pildă, afirma că Rusia
nu pierduse 27 de milioane de oameni în al doilea război mondial, numai pentru a-şi vedea
irosite toate câştigurile strategice realizate în 50 de ani şi a se trezi cu NATO la uşa sa…)
“Concret, opoziţia la extinderea NATO îmbrăca forma respingerii
categorice a existenţei altor valuri de lărgire. Responsabilii ruşi cautau astfel să
împiedice aşa-zisa ‘rostogolire’ (roll over) a NATO până dincolo de graniţele fostei
Uniuni Sovietice, încercând să-i opună ‘stavilirea’ (containment) prin cooperare.
Cum şi vestul pare dispus, acum, după ce şi-a demonstrat voinţa de extindere în
ciuda opoziţiei ruseşti şi pe măsura ce perioada Eltan se apropie de sfârşit, să vină
în întâmpinarea doleanţelor Rusiei, pentru a o mai ‘concilia’ (appease), este de
aşteptat ca trecerea la valul următor de extindere să fie amânată pentru un timp
nedefinit, Ea urmează a fi reluată, cel mai probabil, în direcţia ţărilor baltice,
care, împreună cu Finlanda, să pecetluiască îndepărtarea Rusiei de la ţărmul
Mării Baltice şi să sporească astfel securitatea unor ţări importante din NATO, ca
Germania şi Marea Britanie. (Este interesant de menţionat că, în opinia
unor participanţi ruşi, valul II ar urma să constea din Bulgaria,
România şi Slovenia, iar cel de-al III-lea, din ţările baltice, cărora alţi
participanţi
ruşi
le
adăugau
chiar
Kirghistanul
şi
Uzbechistanul?!) cxxvii 82
În aprilie 1998, împreună cu deputatul ţărănist Nica, participam la o reuniune a
foştilor ofiţeri, mulţi de informaţii, din ţările Europei centrale, care avea loc la Gaminger,
în Austria cu tema restructurării sistemului naţional de securitate şi, în cadrul acesteia, a
componenţei sale militare. Cu acel prilej, preşedintele Comitetului Militar al NATO,
generalul german Klaus Naumann făcea o prezentare destul de detaliată a principiilor care
urmau să stea la baza noului concept strategic al Alianţei, ce stătea să fie adoptat la sumitul
NATO de la Washington din anul următor, 1999 (menţinerea celor trei categorii de forţe, a
caracterului multinaţional al operaţiunilor Alianţei, a parametrilor care defineau gradul de
alertare, a proiecţiei puterii şi accentul sporit pe multiplicatorii forţei, inclusiv prin
mijloacele “războiului informaţional”). 83
La sfârşitul lunii mai, la Barcelona avea loc sesiunea de primavera a Adunării
Atlanticului de Nord, la care România participa în calitate de delegat asociat. Cele trei
principale subiecte dezbătute cu acel prilej erau: extinderea NATO, Kosovo şi rolul viitor al
Alianţei. În privinţa primului subiect, cea mai importantă contribuţie era adusă de
Zbigniew Brzezinski. Potrivit acestuia, aşa cum informam în raportul asupra misiunii:
“NATO TREBUIE SĂ ANUNŢE IMEDIAT DUPĂ APRILIE 1999, CHIAR
DACĂ ŞI NUMAI SUB FORMA DE ANGAJAMENT, URMĂTOARELE ŢĂRI PE
CARE LE ARE ÎN VEDERE, PUTÂND FI VORBA DE UNUL, MAXIMUM DOUĂ
STATE DIN FLANCUL DE SUD ŞI UNUL DIN CEL DE NORD! ACEASTA VA
ÎNSEMNA, CONFORM LUI BRZEZINSKI, ABANDONAREA ABORDĂRII PE
GRUPURI DE STATE (‘CLUSTERS OF STATES’), ÎN FAVOAREA UNEI
ABORDĂRI INDIVIDUALIZATE, PRECUM ŞI O MULT MAI BUNĂ
COORDONARE A EXTINDERII NATO CU CEA A UE, CARE URMEAZĂ SĂ SE
DESFĂŞOARE ALTERNATIV” cxxviii (majuscule în original)
România era şi ea prezenta în contribuţiile participanţilor la reuniune, după cum
unii dintre aceştia făceau precizări importante legate de procesul de ratificare a
protocoalelor de admitere ale celor trei state invitate la Madrid.
Este de remarcat că, dacă efectuăm o corectură, îmbinând valului II şi III, ajungem la ce s-a întâmplat în realitate,
patru ani mai târziu, la Praga. Mai mult, îmi amintesc că, în primăvara lui 1999, primindu-l la comisie pe secretarul
general adjunct al NATO pentru problemele economice, un francez, dl. Daniel George, acesta era convins că
următoarea extindere a NATO urma să cuprindă… un număr mare de state, între care şi România?!
83
Cu acel prilej, purtam şi o discuţie privată cu generalul Naumann, cu care mă cunoşteam anterior şi cu care sunt în
relaţii foarte bune şi astăzi. Îmi aduc aminte de sfatul pe care mi-l dădea atunci: în chestiunile militare din NATO, dacă
vrei să obţii ceva, trebuie să iţi asiguri sprijinul americanilor, britanicilor şi germanilor?!
82
79
“În ce o priveşte, România s-a situat între menţionarea expresa – Karsten
Voigt – şi ignorarea completă (Bill Roth, care, în discursul sau, modificat în ultima
clipă, probabil după consultarea cu Brzezinski, a menţionat expres că potenţiali
candidaţi pentru valul următor doar Slovenia şi, eventual, ‘o altă democraţie
central-europeană’). 84 Trebuie, însă, remarcat că şi menţionarea expresă a ţării
noastre nu s-a datorat performanţelor actuale, cât mai ales inerţiei Comunicatului
de la Madrid. În ce priveşte delegaţia americană, deşi Gerald Solomon a avut
aprecieri pozitive la adresa necesităţii intrării noastre în NATO, colegul său
Bereuter a afirmat expres că ‘la Madrid, Slovenia a fost victima neînţelegerilor
dintre SUA şi Franţa cu privire la România’?!
Referitor la condiţiile impuse Administraţiei de Senatul SUA prin Rezoluţia
de Ratificare, discuţiile au întărit impresia exprimată de Solana, potrivit căreia
acestea nu se refera atât de mult la ceilalţi candidaţi, cât, mai ales, la anumite
acţiuni pe care va trebui să le întreprindă Preşedintele american în raport cu
Senatul, pentru ca acesta din urmă să îşi menţină acordul. (În particular, Gerald
Solomon m-a lăsat să înţeleg că numai acceptând atari condiţii, s-a putut elimina
pericolul moratoriului asupra iniţierii celui de-al doilea val).” cxxix
Prezenta la una din reuniunile organizate la Wilton Park în Marea Britanie (12-16
octombrie 1998) mă ajuta să încep să desluşesc intenţiile de viitor ale aliaţilor, cu atât
mai mult cu cât 1999, anul care, în comunicatul de la Madrid, urma să aibă loc o revizuire a
procesului de extindere, se apropia cu paşi mari. O primă informaţie arăta că era foarte
posibil ca cei trei noi membri – Cehia, Ungaria şi Polonia - să acceadă efectiv în Alianţă
mai repede decât se anticipase, adică imediat după încheierea formalităţilor, pe
considerentul că, în felul acesta, Rusia putea fi şi ea invitată la sumit. Mai aflam, de la
canadianul John Barrett, şeful direcţiei de planificare strategică din NATO, că paragraful
dedicat continuării extinderii urma să menţioneze progresul înregistrat de unii candidaţi
şi, dacă era cazul, urma să includă “angajamentul” NATO” de a-i invita să adere în viitor,
bineînţeles, condiţionat de îndeplinirea criteriilor de aderare.
“Referitor la perspectivele generale ale extinderii… reluarea procesului va
putea să aibă loc peste câţiva ani buni. Motivele par a decurge din lipsa de
disponibilitate a parlamentelor ţărilor NATO, în special a Congresului american,
de a se angaja rapid într-un alt proces de ratificare (contextul pare să sugereze o
anumită rezistenţă, dat fiind ‘fortajul’ executat asupra lor de executiv legat de
primul val), din dorinţa ţărilor NATO de a demonstra Rusiei că iau în seamă
obiecţiunile acesteia, din epuizarea interesului care a asigurat materializarea
primei etape de extindere şi din nevoia de timp pentru identificarea noilor raţiuni
vizând continuarea sa, precum şi pentru ajungerea la un nou numitor comun între
membrii NATO.
Încă o dată, nu puteam decât să regret că eforturile noastre de a “prinde” lista
primilor invitaţi nu fuseseră încununate de succes la Madrid, căci aveam, iată, o înşiruire
întreagă de factori care interveneau în proces, prelungindu-l si complicandu-l… Or, cu cât
un asemenea lucru se petrecea, cu atât şansa admiterii noastre în Alianţa în următorul val,
era corespunzător mai mică. Acest lucru era recunoscut expres de reprezentantul Foreign
Office-ului, Howard Pierce, care afirma la intalnirea avuta că, în comparaţie cu procesul de
extindere al UE, cel de lărgire a NATO a fost întotdeauna mai politizat, ceea ce, în termeni
practici, însemna mai multă libertate de manevra pentru cei mari din NATO, sau, cu alte
cuvinte, mai mult subiectivism.
“În ce ne priveşte, atitudinea este ambivalentă: pe de o parte, se recunoaşte
că România este îndreptăţită să fie inclusă în valul doi (unii participanţi au făcut
chiar referire expresă la existenţa unei înţelegeri americano-franceze în aceasta
privinţă, convenite la Madrid), pe de alta parte, este clar că preferinţele se
îndreptau şi asupra altor candidate ca Slovacia, ţările baltice şi chiar Bulgaria (de
pildă, un participant britanic a spus textual că, în opinia sa, ţările baltice vor
84
Cel mai probabil, Slovacia, opţiunea respectivă circulând o anumita perioadă de timp sub acronimul “Slo-Slo”…
80
deveni cu certitudine membre, România poate, Bulgaria îndoielnic, iar
Ucraina niciodată?!)”
Cum, în cursul anului 1998, pornind de la incertitudinile cu privire la al doilea val
de extindere, lansasem – printr-un interviu într-un cotidian central – ideea că, până la
admitere, România să încheie cu NATO un document care să consfinţească
colaborarea noastră bilaterală cu Alianţa, foloseam participarea la reuniune pentru
a testa reacţia factorilor decizionali britanici. Reacţia era în general una de interes. Exista
însă o diferenţă clară între atitudinea Ministerului Apărării al Marii Britanii, unde mi se
promisese că ideea urma să fie studiată, şi cea de la Foreign Office, unde era respinsă de la
bun început. Trebuie să admit că motivaţia respingerii era întemeiată – încheind un
asemenea document, România s-ar fi inclus în categoria candidaţilor fără şansa, ceea ce nu
era cazul, şi situaţia noastră de securitate nu făcea necesar un asemenea act – oferindu-mi
totodată posibilitatea să sondez puţin poziţia noastră în ochii britanicilor. Or, aşa cum se
poate constata, primul argument pentru neacceptarea ideii era, să recunoaştem,
încurajator.
Ambasadorul polonez la NATO, [Towpik] îmi spunea că, datorită muncii de
pionierat desfăşurate de primii admişi, integrarea celor din valurile următoare urma să se
desfăşoare mai uşor. 85
În noiembrie 1998, tot în Marea Britanie, la Edinbourgh, avea loc sesiunea de
toamnă a Adunării Atlanticului de Nord. Comparativ cu sesiunea din primăvara, actuală
sesiune se dovedea mai puţin strălucitore, însă mai plină de substanţă, inclusiv în legătură
cu ce urma să se întâmple legat de extindere la apropiatul sumit NATO de la Washington.
Senatorul American Bill Roth, preşedintele în exerciţiu al Adunării, pregătea un Raport
care conţinea recomandarea că, la sumit, doar o singură ţară – Slovenia – să primească
invitaţia de începere a negocierilor de aderare. La rândul său, ambasadorul american la
NATO, Alexander Vershbow arăta că orice era posibil: să nu fie invitat nimeni, să fie
invitată doar o ţară, sau mai multe state.
“Din cele afirmate de persoanele legate nemijlocit de summit (inclusiv
ambasadorul Vershbow) rezulta că, deşi oficial nu s-a luat nici o decizie în acest
sens (ceea ce nu înseamnă că, pe ultimii metri, nu s-ar putea, totuşi, înregistra şi
surprize, cum s-a întâmplat la Madrid, fiind vorba de o reuniune la care participa
cei mai înalţi factori decizionali din Alianţă), cele mai mari şanse le are
scenariul potrivit căruia, la Washington, nu vor fi lansate invitaţii
pentru nimeni. Aceasta indica, însă, că sarcina NATO de a substantiva
declaraţia că uşile Alianţei rămân în continuare deschise devine şi mai
presantă…” cxxx
În ce privea nominalizările, delegaţiile franceză şi poloneză insistau includerea în
documentul final al reuniunii a Slovaciei, ca ţara care trebuia invitată să adere în valul
următor. Referiri pozitive la adresa noastră făcea şi cel care urma, peste ani, să devină şeful
CIA, congressmen-ul Dan Coates, care, după ce arăta că raţiunile invitării celor trei la
Madrid nu erau clare, se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să fie invitată şi România, dată
fiind importantă poziţiei ei în regiunea de cel mai mare interes pentru NATO.
“În general, se constata tendinţa că aprecierea îndeplinirii criteriilor
de admitere să se facă de acum încolo cu cea mai mare rigurozitate,
motivându-se tocmai faptul că, în cazul celor trei invitaţi deja, acest lucru nu a
avut loc?! Totodată, se constata şi tendinţa triumfalistă că invitarea celor trei să
fie prezentată drept dovadă depăşirii divizării postbelice a Europei şi a reunificării
sale (Solana şi Tony Blair), ceea ce diminuează presiunea pentru continuarea
extinderii.” cxxxi
Observaţia de mai sus era importantă sub trei aspecte. În primul rând, ea ne punea
în situaţia de a plăti pentru frustrările unei organizaţii în care nu intrasem,
generate de cei care fuseseră admişi înaintea noastră [exact cum se întâmpla şi în
85
Tot el arată că, în cazul Poloniei, existase un acord expres al Rusiei privind integrarea în NATO, acord dat de
Primakov, care le-ar fi spus, totuşi, că, deşi ei nu se opuneau, polonezii nu trebuiau să se aştepte ca Rusia să salute
public acest lucru.
81
cazul admiterii noastre în UE]. În al doilea rând, ne expunea pericolului ca o ţară
admisă înaintea noastră să poată încetini sau chiar opri procesul prin… lipsa
de performanţă?! Era, să recunoaştem, o modalitate sui generis de a ocoli prevederea
expresă ca ţările admise nu puteau să închidă după ele uşa organizaţiei. Şi, în al treilea
rând, ne atrăgea atenţia asupra necesităţii de a insista pentru continuarea
procesului şi după consumarea valorii sale simbolistice, politice. Toate aceste
concluzii urmau să figureze în gândirea noastră cu privire la efortul depus pentru
integrarea în NATO în al doilea val.
La sfârşitul anului, mai precis între 3-4 decembrie, participam la Paris la un
colocviu internaţional intitulat “Extinderea UE – Privire spre Est”. Cum cele două
procese de extindere (NATO şi UE) erau corelate, chiar dacă nu foarte strâns – de pildă,
odată terminata prima extindere a NATO, UE prelua ştafeta prin sumitul de la Luxemburg
de la sfârşitul lui 1997 – participarea mea la reuniunea respectivă îmi permitea să trag o
concluzie importantă şi să mă pun la curent cu “şcolile de gândire” de la acea dată existente
în UE referitor la extinderea organizaţiei.
Concluzia la care mă refer era că UE a fost surprinsă şi ea de prăbuşirea
comunismului, pentru care nu era pregătită. Aşa se face că, fiind confruntată cu
alternativa: ori profita de ocazie şi se extindea rapid spre est, ori îşi consolida mai întâi
integrarea pe verticală, spre deosebire de NATO – care le-a făcut pe amândouă în
acelaşi timp – UE a ales a doua variantă. Adică, a ales să-şi consolideze mai
întâi integrarea pe verticală între membrii iniţiali, pentru a se extinde ulterior, la
început cu statele AELS, ulterior cu noile democraţii.
Referitor la şcolile de gândire privind limitele extinderii UE spre est, acestea erau,
atunci, în număr de patru: prima, care viza că organizaţia să se extindă până undeva în
mijlocul candidaţilor (de pildă, până la graniţa ceho-slovacă sau ungaro-română), a
doua, care presupunea includerea tuturor celor eligibili (de pildă, până la graniţa
dintre Polonia şi Belarus sau dintre Ungaria şi Serbia), a treia, care milita pentru o
extindere până la graniţele celor care îşi dovediseră interesul, dar nu şi dorinţa
de a deveni membri (de pildă, până la graniţa polonezo-ucraineană sau ungaro-croată) şi,
în sfârşit, a patra şcoala, care sugera că UE să se extindă până unde începeau
problemele conflictuale. După cum vedem, poate nu atât de mult ca în cazul NATO,
care juca un rol de pionierat, şi UE era frământata de problema privind limita estica a
extinderii. Oricum, criteriul suprem urma să fie capacitatea candidaţilor de a
absorbi modernizarea generată de nucleul Uniunii format din membrii de la
acea dată.
Dar să revenim la NATO. Întrucât 1998 era şi anul în care Senatul SUA ratifică
protocoalele de admitere a Cehiei, Ungariei şi Poloniei, iar în anul următor - 1999 - trebuia
să aibă loc şi sumitul NATO, după un tipar de acum cunoscut, erau puse în circulaţie o
serie de contribuţii politico-academice ale principalilor analişti americani. Caracteristica
lor principală constă în îmbinarea evaluării extinderii (performanţa primilor admişi şi
evaluarea candidaţilor pentru valurile următoare) cu transformarea Alianţei. Am decis
ca, în paginile care urmează, să ne oprim asupra patru asemenea contribuţii.
Prima, în ordine cronologică, aparţinea lui Richard Kugler şi Tony Vanderbeek,
fiind publicată sub auspiciile Universităţii Naţionale de Apărare (NDU) cu titlul “Încotro
se îndreaptă postura de apărare a NATO?” Ideea principală avansată de cei doi – şi
care avea să fie confirmată în anii ce urmau – era că începea să se creeze o prăpastie
între Statele Unite şi aliaţii lor europeni în materie de tehnologie şi dotare
militară, care nu putea fi evitată decât cu preţul unei mobilizări serioase din partea
ultimilor. În subsidiar, cea de-a doua idee era că NATO trebuia să abandoneze
postura defensivă statică şi să se îndrepte spre mobilitate şi capacitate de
proiectare a forţei la distanţa (lucruri ce aveau să fie consacrate la Praga în 2002).
Era, în realitate, o extrapolare aprofundată a tezei exprimate de Warren Christopher şi
William Perry în articolul lor din 1997, în care propuneau ca NATO să treacă de la apărarea
teritoriului statelor membre la apărarea intereselor acestora, ceea ce presupunea
inevitabil şi acceptarea tezei avansate de Kugler şi colegul său. cxxxii
82
William Perry avea, dealtfel, ocazia să-şi susţină ideile chiar în faţa membrilor
Congresului, fiind audiat în legătură cu ratificarea protocoalelor de admitere a celor trei
state invitate la Madrid. Cu acea ocazie, după ce îşi preciza poziţia în favoarea ratificării, dl.
Perry se referea la noile misiuni ale NATO (apărarea preventivă, oriunde în lume unde
exista pericolul unei agresiuni împotriva vreunui membru, accent pe conceptul CJTF şi un
parteneriat puternic şi eficient cu Rusia). Referitor la extinderea Alianţei în continuare, el
era de părere că uşa trebuia să rămână deschisă, însă
“Adăugarea de membri suplimentari este o chestiune serioasă şi nu trebuie
să devină un gest automat sau rutinier… Iar cele trei state care aşteaptă acum
ratificarea vor trebui să fie integrate deplin în structurile militare şi politice ale
Alianţei, înainte ca alte ţări să fie desemnate pentru admitere.” cxxxiii
A doua contribuţie, publicată în revista “Probleme ale post-comunismului” în
numărul din iulie/august 1998, aparţinea domnilor Thomas Szayna (de la RAND) şi Daniel
Nelson (de la Old Dominion University), fiind intitulata “Metamorfoza NATO ŞI Noii
Sai Membri”. Teza lor era că ratificarea – aflată în desfăşurare la momentul predării
manuscrisului lor spre publicare – ca şi integrarea noilor membri aveau să fie confruntate
cu două probleme principale: costurile financiare şi umane ale extinderii şi pierderea
parţială a suveranităţii.
“Extinderea post război rece a NATO a devenit testul cu turnesol al locului
ocupat de Alianţa în Europa contemporană, precum şi al întregii ei metamorfoze…
credibilitatea NATO şi funcţionarea sa în viitor vor fi afectate de modul în care
este administrată extinderea… pivotul actualei transformări a NATO îl reprezintă
integrarea completă a noilor membri…” cxxxiv
Aşa stând lucrurile, cei doi autori fac în continuare o evaluare a celor trei state
invitate la Madrid, precum şi a unei liste de candidaţi care aşteptau în continuare. Astfel,
Polonia era considerată un viitor membru de bază al NATO, Cehia – calificată, însă ca
ambivalentă, iar Ungaria – mică, dar utilă. Referitor la aceasta din urmă, autorii arătau că
“NATO nu s-a zgârcit la cuvinte în a face clar oficialilor unguri ca orice
utilizare a calităţii de membru pentru câştiguri în planul relaţiilor bilaterale cu
vecinii urma să fie tratată cât se poate de negativ…” cxxxv
În ce îi privea pe cei numiţi “viitorii plini de speranţă” (the future hopefuls), lista
celor doi autori cuprindea cca. 12 nume de state, inclusiv ţările neutre - Austria, Suedia şi
Finlanda, alături de România şi Slovenia, care fuseseră foarte aproape de admitere la
Madrid.
Hans Binnendijk şi Richard Kugler evaluau (în cea de-a treia contribuţie)
raţionalitatea strategică a Alianţei după accederea primei tranşe de noi membri – “NATO
După Prima Tranşă. O Raţiune Strategică a Extinderii”. Argumentul lor principal
era că, deşi cele trei state meritaseră să fie invitate, extinderea în general conducea la o
diluare a relevanţei strategice a Alianţei.
“Prima extindere a creat o dinamică ce dă la o parte scopurile strategice,
favorizând standarde mai laxe şi politic mai puţin discriminatorii… Abordarea
extinderii din partea NATO trebuie să aibă o focalizare strategică mai pronunţată.
Deliberările tind să se concentreze prea mult pe meritele politice ale fiecărui
aspirant, decât pe scopurile Alianţei şi strategie, sau consecinţele regionale ale
admiterii de noi membri” cxxxvi
Nu era prima dată când cei care nu reuşeam să prindem primul tren,
deveneam prizonierii unei înăspriri a condiţiilor de admitere, numai că, de data
aceasta, întâmplător sau nu, insistenţa pe raţiunile strategice era în favoarea noastră, căci,
în evaluarea candidaţilor, cei doi spuneau despre România:
“Un caz solid pe criterii strategice este cel al României. România ocupa o
poziţie strategică în Balcani şi regiunea Mării Negre. Poate servi ca o zonă de
staţionare în vederea unor operaţiuni de sprijin al păcii în Balcani. Însă are nevoie
de mai mult progres în edificarea democraţiei, precum şi în reforma economică şi
militară, înainte de a fi luată în considerare pentru calitatea de membru.” cxxxvii
Citind rândurile de mai sus te întrebi: unde era Madridul cu tot efortul său de a
împiedica admiterea României? Unde era Comunicatul Final al sumitului, care ne situa
83
printre favoriţii valului următor? Acesta era costul pe care trebuia să îl plătim pentru
pierderea primului tren: trebuia să aşteptam un altul, de care nu ştiam dacă şi când mai
vine, fără să fim siguri că vom găsi şi bilete… Singura consolare era în recunoaşterea
caracterului politic al primei runde de extindere…
În sfârşit, deşi apăruta după ratificare, însă înainte de sumitul de la Washington,
contribuţia lui Jeff Simon (“Noii Membri ai NATO: Vor fi Capabili să Contribuie?”)
făcea o prima evaluare a performanţei celor trei state invitate la Madrid în cadrul NATO.
Concluzia era deja destul de clară: dintre cei trei, doar Polonia se ridica la nivelul
aşteptărilor, în timp ce Republica Cehă era pe muchie, iar Ungaria era un caz
pierdut, fiind considerată un pasager care călătorea pe gratis (free rider). cxxxviii
Apariţia acestor studii, chiar dacă motivată în principal de sumitul ce urma să aibă loc la
Washington în 1999, nu putea să nu aibă un impact asupra procesului de ratificare a
invitării celor trei state, care începea, cum spuneam, cu Senatul Statelor Unite încă din
toamna lui 1997.
Aşa cum arată Ron Asmus, administraţia Clinton se pregătea foarte serios pentru un
moment deosebit de important, însă, în acelaşi timp, şi delicat, cum era acela. În acel scop
era creat un birou special – găzduit de Departamentul de Stat – sub conducerea unui abil
cunoscător al mecanismelor puterii de la Washington, fostul staffer al Consiliului
Securităţii Naţionale, Jeremy Rosner, şi era pusă la punct o adevărată strategie bazată pe
trei piloni: o relaţie de lucru strânsă cu conducerea republicană a Senatului86, un
mecanism ad hoc capabil să genereze sprijin bipartizan în favoarea ratificării (Grupul
Senatorial de Observatori NATO), care era dublat de un comitet privat ad hoc – Comitetul
American Pentru Extinderea NATO – condus de Bruce Jackson. Acesta cuprindea
persoane importante ca Steve Hedley (actualmente consilierul pentru probleme de
securitate naţională al preşedintelui Bush), Paula Dobriansky, Paul Wolfowitz (fost
secretar adjunct al apărării şi fost preşedinte al Băncii Mondiale), Bob Zoelick şi, desigur,
Julie Finley, unul din cei mai influenţi factori din partidul republican. În fine, cel de-al
treilea pilon era reprezentat de un set de modalităţi menite a uşura sarcina senatorilor de a
vota în favoarea lărgirii.
Aşa cum se ştie, aceasta strategie era încununată de succes: la 30 aprilie 1998,
Senatul SUA ratifica admiterea celor trei state – Cehia, Ungaria şi Polonia – în
NATO cu un scor confortabil, 80 la 19. Sigur, se creau astfel premisele că ratificarea
valului al doilea să fie şi ea un succes, însă, şi mai important, deşi în rezoluţia respectivă,
senatorii impuneau anumite condiţii administraţiei (în general o monitorizare a integrării
celor 3 în NATO, a direcţiei în care urma să evolueze Alianţa în general şi rapoarte
periodice) cxxxix, erau respinse o serie de amendamente care ne-ar fi dezavantajat clar în
efortul nostru de aderare ulterioară. De pildă, o serie de senatori cu greutate care nu
vedeau cu ochi buna extinderea NATO ridicaseră o serie de obstacole, încercând să dilueze
substanţa votului (o “pauza strategică” după primirea celor trei, o condiţionare de primirea
mai întâi în UE - neaplicabilă celor trei -, precizarea strictă a cazurilor în care NATO putea
acţiona în onorarea articolului 5, punerea la dispoziţie de fonduri pentru victimele
holocaustului, condiţionarea extinderii de autorizarea de Congres a acţiunii trupelor
americane în Bosnia, certificarea din partea preşedintelui privind protecţia informaţiilor
clasificate de noii membri şi, desigur, un şir întreg de amendamente referitoare la costuri).
Privind asupra întregului tablou, reiese clar că extinderea NATO a fost o iniţiativă
extrem de ambiţioasă, care trebuia să spargă tipare mentale adânc înrădăcinate timp de o
jumătate de secol. Ca atare, ea trebuia să fie un succes. De aceea, administraţia americană
a urmărit tot timpul să diminueze şansele de insucces şi să crească şansele de succes. De
aici, probabil şi caracterul politic mult mai pronunţat al primei runde de extindere,
comparativ cu a doua rundă, care a avut şi o importanţă componenţă strategică, lucru care
începea să se observe din contribuţii ca acelea ale autorilor menţionaţi mai sus. Şi cum
După cum se ştie, conform regulilor americane, cei care câştigau alegerile pentru Congres numeau conducerea
Camerelor şi a tuturor Comisiilor din cadrul acestora. Or, cum republicanii deţineau majoritatea în urma alegerilor din
1996, conducerea Senatului le aparţinea.
86
84
ratificarea sau neratificarea în Congres dădea măsura succesului sau insuccesului întregii
întreprinderi, era de aşteptat ca administraţia să nu rişte.
Cred că în acest sens trebuie interpretată şi decizia din iunie 1997 luată de
Casa Albă de a sprijini doar trei state, şi nu cinci. Căci, aşa cum ne dezvăluie acelaşi
Ron Asmus în documentata sa carte privind prima fază a extinderii NATO, la reuniunea de
la Casa Albă la care se lua decizia menţionată în favoarea admiterii doar a Cehiei, Ungariei
şi Poloniei, participau şi importanţi lideri ai celor două grupuri din Senat – democraţii şi
republicanii – William Roth, Jessie Helms, Strom Thurmond, Ted Warner, Ted Stevens,
Gordon Brown, Dan Coates ş.a. Numele României şi al Sloveniei figurau şi ele în discuţii,
data fiind perspectiva confruntării americano-franceze de la Madrid, însă se aprecia că
şansele de succes erau considerabil mai mari în cazul în care era vorba de trei
state, în loc de patru sau cinci. Să-i dam din nou cuvântul lui Ron:
“Senatorul Helms era următorul… El nu se declara deloc impresionat de
argumentul că Alianţa trebuia să aducă înăuntru România, deoarece aceasta era
fragilă. ‘Acesta nu e un argument bun pentru a-i primi înăuntru. NATO nu e un
grup de terapie. Reformele României sunt grozave (great), dar nu sunt încă
definitive (locked in). Ar fi foarte dificil politic să ratificăm 4 sau 5… Preşedintele sa întors apoi spre senatorul Strom Thurmond, care a spus: ‘Aş zice să rămânem
la trei şi s-o facem repede, iar prin aceasta să le dăm speranţa şi
altora’. După asta a urmat un val de râsete, pe măsură ce fiecare remarca
spiritul său pătrunzător şi conciziunea” cxl
Îmi aduc aminte că, la seminarul de la Şcoala NATO de la Roma din decembrie
1997, Chris Donnely îmi solicita să pregătesc o lucrare în care să arăt care erau cauzele
pentru care consideram că România nu reuşise să intre pe prima lista de invitaţi la Madrid.
Timp de câteva luni, am reflectat şi, până la urmă, îi trimiteam acea lucrare, fără să
primesc vreun răspuns. Eram obişnuit cu asemenea situaţii, căci lucrări de acel gen
mergeau în zone profunde de evaluare, unde rezultatul era mult mai important decât
comunicarea lui celui care realizase lucrarea…
Eram conştient de faptul că, până la urmă, dacă situaţia noastră internă ar fi fost
mai bună, sau măcar comparabilă cu cea a ţărilor care fuseseră invitate, iar acest lucru era
adus mai bine la cunoştinţă factorilor decizionali din NATO, precum şi a opiniei publice
din ţările respective, şansele noastre ar fi fost şi ele proporţional mai mari. Însă, în afară de
anumite cauze pe care le numeam “strategice”, erau şi o serie de erori pe care le comisesem
şi care nu făceau decât să ne handicapeze şi mai mult.
Strategic, [dacă îmi aduc bine aminte,] aveam în vedere în primul rând faptul că,
deşi problemele NATO în perioada post-război rece se concentrau precumpănitor pe
flancul de sud – unde ne aflam şi noi -, NATO se dovedea incapabilă să realizeze un
consens cu privire la abordarea acestora, în timp ce un asemenea consens era posibil în
zona flancului central şi de nord, unde lucrurile se desfăşurau mai mult sau mai puţin în
tipare asemănătoare celor din timpul războiului rece. De aici, amânarea invitării unor ţari
ce aparţineau flancului de sud, cel puţin până la identificarea unei abordări comune din
partea Alianţei a problematicii existente în zona respectivă.
Apoi, tot strategic, părea să fie vorba şi de un anumit sentiment de culpabilitate
resimţit de statele occidentale faţă de cele trei ţări, de o datorie aşa-zis morală. De pildă,
Cehoslovacia fusese practic abandonată în mâinile lui Hitler de Marea Britanie şi Franţa în
1938, prin acordurile de la München, pentru ca acelaşi lucru să se întâmple, de data asta cu
sovieticii în locul germanilor, în august 1968. Ungaria trăise experienţa tragică a revoluţiei
din 1956 când occidentalii, după ce ii încurajaseră pe unguri să se ridice împotriva
ocupaţiei sovietice în 1956, îi abandonau, lăsându-i la cheremul Moscovei, chiar dacă
deschideau, totuşi, anumite coridoare pentru refugiu în ţări ca Elveţia. Iar Polonia, care îşi
vedea efortul de eliberare prin forţe proprii zdrobit de germani în faţa unei Armate Roşii
care privea impasibilă de pe malul Vistulei în iulie 1944, fără ca occidentul să poată face
ceva, avea un dosar “încărcat” de revolte împotriva ocupantului de la răsărit. Acestor
situaţii li se mai adăuga, în cazul Ungariei, sprijinul pentru reunificarea Germaniei, iar în
cel al Poloniei, valoarea de obstacol pe care Germania putea să îl ridice între ea şi Rusia,
85
într-un moment delicat al istoriei sale, respectiv când avea nevoie de linişte pentru a-şi
desăvârşi reunificarea.
În plus, la adăpostul plasării politicii lor externe în siajul celei practicate de sovietici,
cel puţin în anii ’80, toate cele trei state începuseră un program de transformare paşnica
internă, de liberalizare politică şi economică, care le apropia constant de standardele
occidentale. În acest timp, noi, mândri de politica noastră externă independentă, dar
conformişti până la extrem în politica internă, de teama de a nu oferi sovieticilor un prilej
de intervenţie, ne aflam în zbor spre modelul… nord coreean?! Aşa ne-a prins 1989! Drept
pentru care, înlăturarea regimului nu s-a putut face decât pe cale armată, sarcina imediată
fiind de a opri avântul deplasării spre modelul nord coreean, întoarcerea spre Europa şi
sporirea treptată a vitezei pentru recuperarea distanţei care ne separa de celelalte state
foste comuniste. Iar asta, în condiţiile în care, nivelul nostru de trai mai scăzut decât al lor,
nu ne îngăduia efectuarea unor reforme atât de dureroase, pe cât şi le puteau îngădui
acestea.
Mai mult, şi atunci când, prin preţul de sânge plătit de popor, mai ales de tineri,
reuşeam să compensăm în bună măsură handicapul moral şi istoric pe care îl aveam faţă
de fostele ţări comuniste menţionate, prin negarea internă înverşunată a revoluţiei, care
urma, ne privam singuri de valul de simpatie stârnit în întreaga lume în decembrie 1989.
Acestor erori cu valoare strategică, li se adăugau, în opinia mea o serie de alte erori
tactice. Era vorba de acceptarea expresă a decuplării de Ungaria, consimţită de factori
importanţi din stat, de rechemarea – pe considerente politice – a ambasadorilor din
principalele capitale NATO, într-un moment în care comunicarea cu acestea se cerea
intensificată 87, de ştergerea unor ani buni de reformă prin pretenţia că democraţia fusese
instaurată în România odată cu venirea CDR la putere (cu efectele menţionate), de
declaraţiile necesităţii de a efectua “de-kaghebizarea” ţării, în condiţiile când în acest
domeniu aveam un avantaj incontestabil asupra concurenţilor noştri, datorită ruperii de
Moscova efectuate la sfârşitul anilor ‘50 şi începutul anilor ‘60 (la noi, de pildă, trupele
sovietice părăseau ţara în 1958, nu în anii ’90, cum se întâmpla cu cele trei ţari invitate la
Madrid…). 88
La începutul anului 1999, îl însoţeam pe fostul preşedinte Ion Iliescu într-o vizită în
Statele Unite (19 februarie – 2 martie). Programul, încărcat, cuprindea o componenţă
academică (Universitatea George Washington, World Watch Institute, Hoover Institution),
întâlniri cu media (CBS, Reuters, Vocea Americii, Europa Libera, Defense News, US News
and World Report), cu oficialităţi de la Departamentul de Stat şi Consiliului Securităţii
Naţionale, întâlniri cu prieteni mai vechi. Atitudinea faţă de România era amicală şi
încurajatoare pentru eforturile noastre de a intra în Alianţă. Interlocutorii doreau să
verifice soliditatea angajamentului partidului nostru faţă de integrare, mai ales că
sondajele de opinie începeau să indice o creştere a cotei pe care o aveau în rândul
electoratului.
Probabil că dorinţa factorilor americani de sondare a noastră se datora şi
intoxicărilor venite de acasă, care încercau să ne descrie că “agenţi ai Moscovei”, ce
urmăreau să împiedice asocierea României la lumea occidentală…?! Vârful acestei
adevărate campanii de discreditare era atins în timpul evenimentelor legate de campania
NATO din Kosovo. Cum arătam anterior, atunci România – confirmând, din păcate cele
anticipate cu câţiva ani mai înainte (vezi Grupul Bilateral de Lucru din februarie 1995) –
era supusă la presiuni puternice din partea Rusiei pentru a permite tranzitarea spaţiului
nostru aerian cu ajutoare pentru Iugoslavia 89. Autorităţile rezistau bine, însă NATO, la
rândul său, avea şi el nevoie de utilizarea spaţiului aerian în operaţiunile împotriva
Procedând aşa, transformam o comunicare normală, prin canale diplomatice obişnuite, într-o comunicare
excepţională, cu emisari speciali, dacă nu vroiam să o lăsăm total în sarcina misiunilor diplomatice acreditate în
România…
88
Se încerca transformarea acestui atu intr-un handicap, susţinându-se – din partea foştilor aliaţi – că asta dovedea lipsa
noastră de loialitate în cadrul unei alianţe, în timp ce ei puteau fi consideraţi aliaţi fideli în orice alianţă din care făceau
parte…
89
Nu e deloc exclus ca această presiune, care nu era deloc pe ascuns, să fi urmărit, printre altele, şi să ne strice
raporturile tradiţional bune pe care le aveam cu sârbii…
87
86
Belgradului 90. Dar acest lucru nu se putea face, conform legislaţiei atunci în vigoare, fără
aprobarea Parlamentului. Opinia publică românească, inclusiv principalele mijloace mass
media, erau împotriva acţiunii NATO, din considerente care vizau nu numai impresia că
Alianţa părea înclinată să-i sprijine doar pe albanezi, dar şi din tradiţia prieteniei noastre
cu sârbii. Or, sentimentul popular era practic ignorat de autorităţi, care îşi şi făceau un
merit din asta, ulterior clamând că s-ar fi sacrificat astfel pentru intrarea noastră în
Alianţă.
Partidul nostru – despre care se spunea că era parte componentă a aşa-zisei “axe”
Belgrad – Moscova – era prins, într-adevăr, între ciocan şi nicovală. Căci, pe de o parte,
fiind ferm convinşi că securitatea ţării nu putea fi realizată decât prin integrarea în NATO,
iniţiind chiar dialogul cu Alianţa pe aceasta temă, trebuia să luam în seama şi sentimentul
popular, nu aşa cum procedau autorităţile. Ca atare, trebuia să răspundem cumva
aşteptărilor populaţiei, nu atât din considerente electorale, cât, poate cel mai mult, din
dorinţa de a evita transformarea suportului popular pentru NATO existent
până atunci, într-o opoziţie la adresa sa, ceea ce ar fi constituit un important
handicap suplimentar în atingerea obiectivului propus?!
Ca atare, se impunea găsirea unei formule care să îmbine sprijinul pentru NATO
cu puternicul curent împotriva acţiunii Alianţei legate de Kosovo al populaţiei.
Or, pentru aceasta, singura formulă era fie de a nu participa la votul respectiv din
Camerele reunite, fie de a participa, însă de a ne abţine. 91 În acest sens, existau
consultări şi cu ambasadorul american Rosappepe, căruia noi, cei din conducerea
partidului, îi transmiteam că, în cel mai rău caz, nu le vom crea probleme, urmând să-i şi
sprijinim, dacă acel lucru era posibil. Mai mult, la orele 16 în după amiaza zilei de 20
aprilie, la comisia de aparare pe care o conduceam venea Comandantul Forţelor Aeriene
ale SUA, generalul Joseph Ralston, pe care, între patru ochi înainte de începerea
convorbirii oficiale, îl asiguram, în virtutea mandatului primit din partea conducerii
partidului, că puteau începe să îşi planifice operaţiunile pornind de la premisa că vor
dispune de spaţiul aerian românesc, noi neintenţionând să blocam o atare situaţie… Sârbii,
respectiv ambasadorul şi ataşatul lor militar, păreau resemnaţi cu privire la rezultatul
votului, lasand sa se inteleaga ca ar fi fost preocupaţi ca operaţiunile să nu degenereze
până la implicarea şi a forţelor terestre.
Cum votul urma să aibă loc peste două zile, respectiv joi 22 aprilie 1999, trebuia
pregătit un text care să exprime poziţia de principiu a partidului în această problemă, ce
trebuia citit apoi în plenul celor două camere. Această sarcină ne era încredinţată mie şi
încă unui coleg, care, până la urmă, se eschiva, pe considerentul că… bioritmul sau era
negativ exact în acea perioadă?! În consecinţă, redactam un proiect de discurs, care era
amendat în conducerea lărgită a partidului reunită la Senat. Rezultatul îl constituia un text
care, vorba dlui Vacaroiu, te “încălzea” pentru ca, la sfârşit, să te lase baltă… Pe undeva
avea dreptate, căci, discursul trebuia ca, până la fraza care conţinea atitudinea noastră – se
decisese să participăm la vot, dar să ne abţinem - să dea satisfacţie şi celor care
criticau acţiunea NATO în propriul nostru partid. Or, după o critică argumentată la adresa
operaţiunilor militare, urma anunţul că… ne abţineam?!
A doua zi, înainte de vot, un ambasador al unei ţări NATO vroia să cunoască cu un
minut mai devreme poziţia noastră, aşa că i-o prezentam chiar la începutul şedinţei
respective 92. Întrucât şi PRM-ul se alătura acestei decizii, votul pentru permisiunea ca
NATO să utilizeze spaţiul nostru aerian era dat, încheind astfel un moment delicat şi
tensionat al drumului nostru către NATO.
Şi acesta era, dincolo de aspectul concret, tot un test, mai ales că ţara noastră îşi menţinea dorinţa de a fi admisă în
Alianţă. Se pare ca acestă solicitare ne-a parvenit şi ca urmare a faptului ca Ungaria, tocmai devenită membră, ar fi
refuzat să “devină o trambulină de atac împotriva Iugoslaviei”, ceea ce crea situaţia paradoxală pentru noi de a face
pentru NATO în calitate de candidat, ceea ce altcineva refuza să facă în calitate de membru?! Iar asta ca să nu mai
spunem că ei fuseseră preferaţi înaintea noastră…
91
Dacă îmi aduc bine aminte, în cursul zilei de marţi 20 aprilie 1999, avea loc şi o consultare politica la Cotroceni pe
această temă, autorităţile părând înclinate să încerce să obţină un ce câştig de pe urma răspunsului pozitiv la solicitarea
celor de la NATO (garanţii de integrare, sprijin financiar etc.)
92
Preşedintele Iliescu ţinea să se asigure că nu vor exista “defecţiuni” şi stătea în sală pe toată durata votului.
90
87
Peste numai câteva zile (25 aprilie 1999), plecam în Marea Britanie, la o nouă
reuniune organizată la Wilton Park, de data aceasta închinată raporturilor dintre Europa,
SUA şi Rusia în modelarea lumii de mâine. Concret, se dorea identificarea unui set de
principii pentru stabilirea de protectorate externe pe timp limitat, bazate pe o prezenţă
militară multinaţională, în aşa-zisele state care dăduseră greş (failed states). Cu acea
ocazie, Lisa Bronson şi generalul Ostenthaler, ambii ocupând poziţii relativ importante în
Pentagon, îmi transmiteau mesajul dacă nu acordam atenţie deteriorării economiei,
situaţia noastră generală avea de suferit… 93. În plus, ne sfătuiau să acceptam planul
generalului Kievenar, care, plecând de la o analiză a raportului dintre forţe şi resurse, ne
recomanda să facem reduceri substanţiale de efective. 94
Revenit în Londra, eram primit de George Robertson, secretarul britanic al apărării,
pe care îl cunoşteam personal încă din 1985, tocmai revenit în dimineaţa aceea de la
sumitul NATO de la Washington. Îmi amintesc că ambasadorul nostru, care, aflând de
audienţa, îmi cerea permisiunea să mă însoţească la întrevedere, rămânea surprins de
nivelul relaţiilor mele cu secretarul britanic pentru apărare. Drept pentru care, primea de
la acesta explicaţia ca, dincolo de faptul că ne cunoşteam de foarte multă vreme, mai era şi
faptul că şi partidul său se afla până de curând în opoziţie, deci… Cu acel prilej însă, în
afara subiectului Kosovo (avea o hartă a regiunii pe unul din pereţii cabinetului său), mă
tatona dacă era util să recomande premierului Blair să facă o vizită la Bucureşti şi, în cazul
în care aceasta avea loc, vroia să ştie care urma să fie poziţia noastră, a opoziţiei. Îmi
amintesc că îi răspundeam fără ezitare că vizita trebuia să aibă neapărat loc şi că
opoziţia o va saluta. În fond, mă întrebam cu voce tare: de cate ori avea România ocazia
să fie gazda primului ministru al Marii Britanii? Într-adevăr, nu mult timp după această
conversaţie, premierul britanic Tony Blair sosea la Bucureşti şi, într-un discurs în faţa
Camerelor reunite, ne dădea asigurarea că România urma să fie invitată să înceapă
negocierile de aderare la UE, după sumitul de la Helsinki. Şi, aşa se şi întâmpla!
În toamnă, în cadrul vizitei anuale desfăşurate de comitetul politic al Adunării
Atlanticului de Nord (20 – 27 septembrie 1999), mă aflam din nou la Washington, unde
beneficiam de un program consistent de întâlniri (RAND, Consiliul Securităţii Statului,
Departamentul de Stat, Congres, Pentagon – inclusiv primire la secretarul pentru apărare,
William Cohen). Mesajul era că extinderea fusese pusă “la rece” până după
alegerile din SUA, care urmau să aibă loc în toamna viitoare. În plus, dl. Cohen îi
lăuda pe bulgari. Mai reţin ca, la Congres, parlamentarilor proveniţi din ţările baltice li se
transmitea un semnal negativ în privinţa şanselor lor de aderare la NATO în valul
următor?!
Washington 1999
1999 era anul sumitului de la Washington, când, aşa cum se stabilise la Madrid, cei trei
invitaţi cu acel prilej urmau să devină membri cu drepturi depline ai Alianţei, iar întregul
proces de extindere trebuia evaluat din nou. Desigur, dacă era să ne fi luat strict după cele
menţionate cu privire la noi în Comunicatul Final al sumitului de la Madrid, Washingtonul
trebuia să reprezinte momentul invitării României să înceapă negocierile de aderare la
Alianţă. Nu era însă aşa, din mai mult cauze. Una era generală: pe de o parte, experienţa
integrării primilor trei – deşi, politic un succes – nu era una care să recomande repetarea
ei imediata cu alţi candidaţi, iar, pe de alta parte, energiile NATO erau solicitate la
maximum de campania militară care se desfăşura atunci în legătură cu Kosovo. Acestei
cauze i se adăuga şi faptul că progresul înregistrat de noi, în general de candidaţi, nu
justifica emiterea unei invitaţii la acea dată. De aceea, ca şi în 1994, când se afla sub
Probabil că interlocutorii mei americani erau sub influenţa impresiei negative create de marşul minerilor asupra
capitalei de la începutul anului, marş pe care autorităţile, ezitante, nu resusisera sa-l oprească decât cu mare greutate…
94
Ambasadorul ceh Novotni, un prieten personal, care fusese şi el tot secretar de stat în perioada în care eram şi eu şi
răspunsese de relaţiile cu NATO, contribuind decisiv la primirea ţării sale în Alianţă, îmi spunea că şi lor li se ceruse o
reducere asemănătoare, căreia i se conformaseră. După savurarea informaţiei indirecte că ne aflam pe drumul cel bun,
nu-mi puteam suprima totuşi amărăciunea că alţii fuseseră “iniţiaţi” înainte cu privire la “cheia succesului”… Cam atât
despre “egalitatea de şansa” în procesul de admitere atât de clamată de iniţiatori…
93
88
presiune, Alianţa recurgea la adoptarea unei soluţii care câştiga timp (time buying
mechanism). Dacă atunci acesta era Parteneriatul pentru Pace, acum se chema Planul de
Acţiune pentru dobândirea calităţii de membru (Membership Action Plan – MAP).
De asemenea, reuniunea la nivel înalt a Alianţei mai adopta şi alte documente
importante, în paralel cu focalizarea pe situaţia legată de Kosovo. Era vorba de Noul
Concept Strategic, construirea securităţii europene şi a identităţii de apărare în cadrul
NATO, lansarea Iniţiativei Capacităţilor de Apărare, un Parteneriat întărit şi operaţional,
dialogul mediteranean şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă.
Noul Concept Strategic adoptat cu acea ocazie lua nota de transformările petrecute
în mediul european şi global de securitate, stabilind liniile directoare de acţiune pentru
capitalizarea dezvoltărilor pozitive – absenţa pericolului unei agresiuni convenţionale pe
scară largă în Europa – şi contracararea unei mari varietăţi de riscuri militare şi
nemilitare, multidirecţionale din interiorul şi din jurul zonei euro atlantice, precum şi post
stabilizarea crizelor regionale de la periferia Alianţei, care se puteau dezvolta cu rapiditate.
Pentru aceasta, NATO îşi propunea să menţină un nivel optim al forţelor, atât
convenţionale, cât şi nucleare, urmând ca, în acţiunile pe care era nevoită să le întreprindă,
să se sprijine pe o serie de elemente ca: planificarea colectivă a forţelor, finanţarea
comună, planificarea operaţională comună, formaţiuni multinaţionale, aranjamente de stat
major şi responsabilităţi între aliaţi, staţionarea şi desfăşurarea forţelor în afara teritoriului
propriu când era cazul, standarde comune pentru echipamente, instruire şi logistică,
doctrine şi exerciţii mixte şi combinate etc.
Desigur, acest nou concept trebuia însuşit nu numai de aliaţi, ci şi de candidaţi, lucru
specificat expres în documentele NATO, el constituind un adevărat ghid de acţiune pentru
reforma forţelor armate solicitate prin intermediul MAP.
“Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri (MAP) este menit să
consolideze, pe baza dialogului intens şi individualizat asupra problemelor
aderării, angajamentul ferm pentru admiterea de noi membri prin aplicarea unui
program de activităţi care îşi propune să ajute statele aspirante în cadrul
pregătirilor de aderare. Trebuie înţeles că deciziile luate de statele aspirante în
temeiul orientărilor furnizate vor fi decizii naţionale, a căror elaborare şi aplicare
va reprezenta răspunderea unilaterală a statului în cauză…
Planul oferă statelor aspirante o listă de activităţi din care acestea pot
selecta activităţile pe care le considera utile în procesul de pregătire a aderării…
… Participarea la Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri, care se va
realiza în temeiul autodiferenţierii, nu presupune nici un cadru temporal pentru o
asemenea decizie şi nici garantarea aderării. Programul nu poate fi considerat ca
o listă de criterii pentru aderare.” cxli
MAP era, după cum se poate aprecia, la fel ca şi Parteneriatul pentru Pace, o
condiţie obligatorie, însă nu şi suficienţa pentru admiterea în NATO, pe care
ţările candidate/aspirante trebuiau să o îndeplinească, alături de celelalte cerinţe. Mai
mult chiar, aş spune că Alianţa îşi lua la Washington o şi mai mare libertate de acţiune,
decât avusese la Madrid, probabil şi ca urmare a experienţei dobândite cu acel prilej…
Planul de acţiune în vederea admiterii era structurat pe cinci capitole: probleme
politice şi economice, probleme de apărare/militare, probleme legate de resurse, probleme
legate de securitate (în primul rând a informaţiilor) şi probleme legislative (lista
documentelor oficiale care trebuiau semnate de un nou stat membru la admiterea în
Alianţa). În privinţa celui de-al doilea capitol – probleme militare – documentul NATO
adoptat la Washington prevedea expres:
“La admiterea în NATO [s.n.- IMP] se aşteaptă ca statele aspirante:
a. să accepte strategia de securitate prezentată în Conceptul Strategic;
b. să contribuie cu forţe şi capacitate de luptă la asigurarea apărării colective
şi la alte misiuni ale Alianţei;
c. să participe, conform necesităţilor, la structurile militare;
d. să participe, conform necesităţilor, la planificarea acţiunilor de apărare
colectivă ale Alianţei;
e. să se implice, conform necesităţilor, în activitatea agenţiilor NATO;
89
f. să sprijine în continuare Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea relaţiilor
de cooperare cu partenerii care nu sunt membri NATO;
g. să acţioneze în vederea standardizării şi/sau interoperabilităţii.” cxlii
Dacă luăm în calcul şi ceea ce se exprima expres în Declaraţia de la Washington cu privire
la admiterea de noi membri:
“E de aşteptat ca Alianţa să adreseze noi invitaţii în anii care vor veni, unor
naţiuni dornice şi capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile ce decurg
din calitatea de membru, în măsura în care NATO hotărăşte ca includerea acestor
naţiuni ar servi intereselor generale, politice şi strategice ale Alianţei şi că
includerea ar mări securitatea şi stabilitatea general europeană… Orice ţară
democratică europeană a cărei admitere ar îndeplini obiectivele Tratatului va fi
luată în considerare indiferent de poziţia geografică, fiecare fiind judecată după
meritele sale proprii…” cxliii
rezultă clar că aveam de-a face cu o modificare majoră a “regulilor jocului”. Astfel, dacă
până la Madrid, datorită preeminenţei politicului, câştigul strategic al Alianţei
era trecut pe planul doi, iar integrarea efectivă a noilor membri urma să se
facă preponderent după admiterea oficială (cu sprijin financiar NATO), de
data aceasta invitarea trebuia să garanteze un asemenea câştig strategic, iar
integrarea efectivă începea încă înainte de admitere, fiind finanţată în
principal din banii candidaţilor.
Privind retrospectiv, aş spune că aceasta modificare substanţială de abordare venea,
până la urmă, în întâmpinarea efortului nostru de aderare la NATO, care, şi anterior
Madridului, încercase să echilibreze preferinţa politică pentru ţările grupului de la
Visegrad cu soliditatea argumentului strategic şi militar al României.
Înainte de a încheia referirile directe la documentele sumitului de la Washington,
ţin să mai arăt că, în declaraţie, în afară României, Sloveniei şi ţărilor baltice, menţionate
expres în Comunicatul Final al sumitului de la Madrid, acum mai erau menţionate
Bulgaria, Slovacia, Macedonia 95 şi Albania, acestea din urmă, probabil tot pentru rolul
jucat în facilitarea acţiunii militare a NATO în Kosovo. Se contura, aşadar, grupul
invitaţilor la sumitul de la Praga.
În toamna anului 2000, efectuam o a doua vizită împreună cu dl. Iliescu la
Washington, în perspectiva alegerilor care urmau să aibă loc nu peste mult timp. Şi de data
aceasta, primirea era foarte bună, cu precizarea că atât componenţa oficială, cât şi cea
mediatică erau la un nivel mai înalt decat in 1999 (interviu live la CNN şi discuţie cu dl.
Pickering, adjunctul secretarului de stat, între altele), reflectând aşteptarea – confirmata
de sondaje – privind câştigarea alegerilor. Reţin ca, la Consiliul Securităţii Naţionale, ni se
precizau şi domeniile în care urmam să fim monitorizaţi, în cadrul procesului de aderare la
NATO.
Urma apoi Bruxelles-ul, unde, delegaţia noastră avea contacte de nivel cu partea
belgiană (ministru de externe şi preşedintele senatului), cu UE (comisarul Verheugen) şi,
desigur, la NATO (adjunctul secretarului general, Balanzino). 96 Personal, mă întâlneam cu
numeroase delegaţii naţionale de la NATO şi, îmi aduc aminte că, atunci când la misiunea
britanică mi se atrăgea atenţia asupra avantajului de care ne bucuram având un
instrument cum era MAP, comparativ cu cei trei invitaţi la Madrid, nu mă puteam abţine
să nu remarc sarcastic că, în sfârşit, eram şi noi obiectul unei discriminări pozitive – prima
În primăvara lui 1999, la sesiunea Adunării Atlanticului de Nord care avea loc la Varşovia, reprezentanţii Macedoniei
acţionau foarte agresiv pentru includerea ţării lor în documentele reuniunii, în calitate de candidat principal. Argumentul
lor forte era sprijinul total acordat NATO pe timpul campaniei din Kosovo. Ulterior, această agresivitate pozitivă s-a
estompat, ca urmare a turburărilor interetnice din 2001, care anulau practic orice şansă a Macedoniei de a prinde valul
doi, lucru discutat personal cu regretatul preşedinte Troianovski la masa oficială care preceda sumitul de la Praga din
noiembrie 2002.
96
Cu regret trebuie să arăt că, din partea autorităţilor de la Bucureşti, se făceau toate eforturile posibile fie pentru a
împiedica întâlnirile respective, fie pentru a le priva de expunerea mediatică. Pot spune că aceste eforturi de sabotare
erau încununate de succes într-un singur caz, cel al primirii la secretarul general al NATO, Solana, poate şi datorită
valorii ambasadorului nostru pe lângă Alianţă.
95
90
– în raport cu ţările grupului de la Visegrad… Ulterior, după ce preluam responsabilitatea
capitolului doi al MAP – cel militar – şi intram în intimitatea lucrurilor, în calitate de
ministru, aveam să-mi schimb optica, dându-i dreptate, chiar dacă întârziat,
interlocutorului meu britanic…
La solicitarea expresă a celor de la NATO, bazată pe apropiata noastră victorie, eram
inclus în delegaţia oficială română care sosea la Bruxelles pentru dialogul 19+1, ce urma să
aibă loc joi, 9 noiembrie 2000. Nu pot să uit cum, înainte de începerea reuniunii propriuzise, asistam neputincios la aprinsa discuţie în contradictoriu între militarii şi civilii din
delegaţia noastră, pe marginea motivării discrepanţelor dintre datele furnizate Alianţei…
În plus, aflam de la Seful SMG, generalul Popescu, prezent şi el la Bruxelles pentru discuţii
în cadrul Comitetului Militar, că acesta era întrebat de liderii militari ai NATO dacă
România mai dorea să intre în NATO?
Acesta era, asadar, punctul de plecare în revigorarea candidaturii
noastre la NATO, odată cu preluarea mandatului de ministru al apărării, în
urma câştigării alegerilor din noiembrie 2000 şi formarea cabinetului condus
de Adrian Năstase.
Situaţia era confirmată, din păcate, şi de aprecierile făcute de NATO pe marginea
primului nostru program de aderare, cel pentru anul 1999-2000. Concret, după
identificarea principalei cauze a situaţiei dificile a candidaturii României – precaritatea
stării economice – se spunea că aplicarea planurilor ţării noastre prezentate Alianţei
suferea de o programare super-optimistă, lipsa de fonduri şi management şi coordonare
inadecvate. Date fiind restricţiile financiare, se recomanda o utilizare judicioasă a
resurselor aflate la dispoziţia autorităţilor. Mai mult, ni se cerea chiar o revedere a
priorităţilor, în lumina constrângerilor bugetare aflate atunci în vigoare, făcându-se clar că
prioritatea numărul unu o constituia reducerea numărului forţelor armate, care să permită
procurarea în timp util de echipament compatibil cu standardele NATO. Ni se mai
recomanda urgentarea evaluării compatibilităţii dintre legislaţia noastră internă şi cea din
ţările NATO, fără de care admiterea în Alianţă era imposibilă. 97
Cea mai obiectivă evaluare a situaţiei noastre, în primul rând sub raport militar, în
tentativa de a adera la NATO, era făcută însă de americani într-un document intitulat
“România. Evaluare a Apărării şi Plan de Acţiune”, elaborat de Biroul Asistentului
Secretarului Apărării pentru Afaceri de Securitate Internaţională şi Comandamentul
European al Statelor Unite, în baza acordului încheiat între România şi SUA la Madrid, ca
parte a Parteneriatului Strategic dintre cele două ţări.
Era un document cuprinzător şi obiectiv, realizat profesionist, la cele mai înalte
standarde, care, ca şi evaluarea NATO a primului nostru Program MAP, ajungea la aceeaşi
concluzie ce nominaliza ca principal obstacol în calea reformei forţelor armate, starea
precară a economiei. După ce arăta că autorităţile se feriseră să treacă la o reducere
drastică a personalului forţelor armate, ceea ce făcea să avem o armată ce nu putea fi
susţinută prin nivelul de resurse alocat, recomanda un plan în două etape: prima, de
reducere drastică a numărului de oameni (erau oferite trei posibilităţi: reducere mică,
medie şi majoră), a doua de dotare a ceea ce rămânea cu armament modern. Cum, din
considerente politice, autorităţile alegeau varianta medie – 112.000 de oameni – şi nouă,
celor din opoziţie nu ne rămânea decât să acceptăm nivelul respectiv, lucru pe care îl
anunţam americanilor în cadrul reuniunii bipartizane organizate la sugestia lor după
97
Trebuie să mărturisesc că, legat de acest prim program MAP, am amintiri neplăcute. Prima se referă la situaţia
jenantă în care eram pus în toamna lui 1999, când vizitam Pentagonul cu delegaţia AAN şi când eram întrebat, în
calitate de preşedinte al comisiei de apărare din Camera Deputaţilor, ce părere aveam de acesta?! Cu tot regretul, trebuia
să mărturisesc că… nu îl cunoşteam, deoarece autorităţile nu consideraseră necesar să fiu şi eu pus la curent, probabil
pentru că eram din opoziţie… Nu mai trebuie să arăt care era reacţia americanilor… De asemenea, când, după discuţiile
avute la NATO în toamna anului 2000, declaram că, decât să ne fi asumat mai mult de 80 de obiective de parteneriat şi
să realizăm doar un număr foarte mic dintre acestea, doar din dorinţa de a impresiona pe cei de la NATO, mai bine
procedam ca bulgarii, care declarau un număr considerabil mai mic, pe care le şi realizau însa, primeam o scrisoare
înţepată de la MAE, semnata de un secretar de stat, în care mi se atrăgea ritos atenţia ca, prin declaraţiile mele…
prejudiciam efortul României de integrare în NATO?!
91
finalizarea evaluării. Pot spune că acest document a constituit un adevărat ghid în munca
de reformă accelerată întreprinsă în primul rând de militari, în strânsă colaborare cu noile
autorităţi civile rezultate în urma alegerilor din noiembrie 2000.
2001: Preluarea mandatului, 11 septembrie
Rezultat al victoriei în alegerile din 26 noiembrie 2000, PSD-ul decidea să formeze
singur guvernul, urmând ca, în Parlament, să aibă majoritatea prin semnarea unei
înţelegeri cu UDMR-ul şi sprijinul minorităţilor altele decât cea maghiară (care, de regulă,
îl acordau puterii) 98. Această linie politică avea avantajul că oferea o libertate de mişcare
amplă în guvernare, însă şi dezavantajul că responsabilitatea, mai ales dacă lucrurile nu
mergeau bine, urma sa ne revina, de asemenea, în întregime.
Perioada de pană la preluarea oficială a mandatului – care se petrecea la sfârşitul
lunii decembrie 2000 – era caracterizată, pe de o parte, de efortul de structurare a
cabinetului, pe de alta, de familiarizarea cu problematica fiecărui minister în parte, urmată
de creionarea direcţiei actului de guvernare în fiecare agenţie guvernamentală. În ce
priveşte formarea cabinetului, Adrian Năstase, care fusese desemnat anterior în funcţia de
prim ministru în cazul câştigării alegerilor, alegea să formeze o echipă de oameni cu
experienţă în fiecare domeniu de activitate, proveniţi, în general, din linia a doua (secretari
de stat) a guvernului Văcăroiu 99. Iar în ceea ce privea direcţia, aceasta era clară: România
trebuia să îndeplinească cele două obiective strategice, şi anume intrarea în
NATO şi în UE.
Îmi aduc aminte, de pildă, că, la reuniunea informală a viitorului cabinet din data de
8 decembrie, se stabilea că urma să guvernam pe baza unui program scurt şi clar, pentru o
perioadă de şase luni, după care urma să ne asumăm responsabilitatea, căpătând un nou
mandat de şase luni, ceea ce ar fi acoperit termenul de un an din Memorandumul oferit
partidelor parlamentare. Dacă treceam cu bine şi de acest al doilea moment, urma să
intrăm în exercitarea obişnuită a mandatului de guvernare.
Cum obiectivul NATO venea la scadenţă mai devreme decât cel al UE –
sumitul Alianţei era fixat pentru toamna lui 2002 la Praga - urma ca efortul
principal să fie depus pentru admiterea în această organizaţie, Armatei,
Externelor şi Serviciilor revenindu-le misiunea principală, urmând ca, în
privinţa UE – unde şansele noastre erau oricum, mai îndepărtate - să ne
menţinem în pluton, încercând să recuperăm cât mai mult din handicapul
creat prin politica guvernării anterioare, deschizând şi închizând cât mai
multe capitole de negociere…
Unele din dificultăţile cu care aveam să ne confruntăm la preluarea efectivă a
mandatului se făceau simţite încă înainte de acest moment. Altele urmau să apară în
perioada imediat următoare. Astfel, chiar în ziua în care aveam acea primă şedinţă
neoficială de cabinet, primeam un mesaj de alarmă din partea recent numitului Şef al
Statului Major General, generalul Popescu. Exasperat de faptul că epuizase fără succes
toate oportunităţile de a intra la factorii decizionali din guvernul încă în funcţiune şi ştiind
că urma să preiau funcţia de ministru al apărării, acesta îmi solicita de urgenţă o
întrevedere, cerându-mi sprijinul în obţinerea fondurilor necesare pentru plata… hranei,
căldurii, electricităţii, apei curente, hainelor şi a celorlalte drepturi ale cadrelor Armatei.
Aceasta deoarece, la ultima rectificare de buget, ministrul de finanţe Traian Remeş, se
opusese acordării fondurilor suplimentare necesare - 1376 de miliarde lei, la valoarea de
atunci a leului…?! Tot ce puteam face pe moment era să îi transmit că, dacă reuşea până la
urmă să intre la factorii decizionali (preşedinte, premier), să le comunice că problema
98
PSD-ul (PDSR atunci) a solicitat tuturor partidelor parlamentare sprijin, propunând semnarea unui Memorandum prin
care acestea se angajau ca, măcar pentru primul an de activitate, să nu depună o moţiune de cenzură. Oferta, deşi iniţial
acceptată de liberali – conduşi la vremea respectivă de Valeriu Stoica – nu era acceptată de celelalte partide, ulterior
chiar şi liberalii recuzând-o public.
99
În guvern erau doar câteva cazuri în care titulari de ministere din perioada guvernării Văcăroiu îşi menţineau poziţiile
în noul cabinet (Dan Ioan Popescu, Aurel Constantin Ilie, de pildă).
92
urma să fie făcută publică, în cazul în care situaţia nu îşi găsea o rezolvare rapidă, lucru
care, până la urmă, din fericire, nu se întâmpla, Armata căpătând într-un final banii de
care avea atâta nevoie…
Alte dificultăţi – care aveau să se amplifice în viitor – erau cele legate de atitudinea
presei faţă de alcătuirea noii echipe de conducere a ministerului. În general, punerea pe
picioare a acestei echipe nu era un lucru simplu, începând chiar cu Şeful SMG, generalul
Popescu. Cum înlocuirea se făcuse de preşedintele Constantinescu cu doar o lună înainte,
elegant ar fi fost ca acesta să facă o numire temporară, care să lase noii guvernări dreptul
de a-l confirma sau nu pe cel mai important factor militar al ţării. O asemenea eleganţă
era, însă, absentă, fosta guvernare mizând, probabil, pe faptul că noi, enervaţi că numirea
era definitivă, urma să îl schimbăm, ceea ce le-ar fi permis să critice “instabilitatea”
introdusă în sistem de noua guvernare…?! Acest lucru nu se întâmpla însă, şi datorită
faptului că atitudinea noii conduceri (preşedinte, premier şi ministru) era aceea de a-i da
şansa domnului general Popescu să arate mai întâi ce poate, urmând ca decizia finală să fie
luată ulterior, pe baza rezultatelor, pe lângă faptul că era nevoie de continuitate la
conducerea ministerului, din moment ce si ministrul era nou.
Dificultăţi au existat şi în ce priveşte funcţia - cheie – de secretar de stat cu politica
de apărare, în sarcina căruia urma să cadă negocierea efectivă cu NATO, primul candidat
declinând oferta, motivând cu voinţa continuării carierei diplomatice. Aceasta a impus
găsirea altei soluţii care, ca şi în cazul generalului Popescu, se dovedea a fi foarte bună, şi
anume dl. George Maior (care provenea tot de la MAE).
Nominalizările care stârneau, însă, cele mai vii reacţii negative, îndeosebi din partea
presei [mai ales a “Adevărului”] erau cele ale domnului deputat Vilău – pentru funcţia de
secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul – şi a domnului general în rezervă Schiopu,
pentru funcţia de secretar general al ministerului. Presiunea exercitată era suficient de
mare în cazul dlui Vilau 100, care trebuia să renunţe, fiind înlocuit de dl. Sorin Encutescu. În
ce priveşte, însă, persoana dlui general Schiopu, faptul că domnia sa cunoştea Armata şi
ministerul ca nimeni altul şi, în plus, îi avusese sub comanda sa pe toţi factorii principali
din aceste instituţii ne determinau să îi rezistăm, domnia sa devenind secretarul general al
MApN, unde a depus o activitate demnă de toată lauda, până la decesul survenit în anii
următori.
În general, cum era de aşteptat, drumul spre Praga şi, ulterior, până la momentul în
care deveneam membri cu drepturi depline ai NATO nu era deloc uşor. Foarte multe din
obstacole erau obiective, provenind mai ales din necesitatea îndeplinirii calendarului de
reformă şi a criteriilor pentru admitere. Dar, din păcate, trebuie să admit că erau şi multe
obstacole artificiale, create probabil pentru a ne împiedica să ne realizăm obiectivele.
Unele dintre acestea aparţineau vechii guvernări, altele, paradoxal doar pentru novici,
create de ai noştri. Fără a intra acum în detalii – căci ele vor fi prezentate la momentul
cuvenit – ajunge să spunem că, în prima categorie intră, de pildă, o zestre de măsuri cu
mare atractivitate, care erau lăsate spre implementare guvernării noastre, fără a fi fost
asigurate şi mijloacele necesare punerii lor în aplicare (aceasta deoarece fuseseră luate pe
final de mandat, când era clar că alegerile urmau să fie pierdute…). În felul acesta, vechii
guvernanţi sperau, probabil, să poată spune militarilor: “vedeţi, noi v-am dat, dar ei nu vor
să vă lase să primiţi ce v-am dat noi…” sau “ noi v-am dat, ei v-au luat…” 101 Exemplele, din
păcate, nu sunt puţine şi nici lipsite de importanţă. Astfel, un prim obstacol, de care
aminteam deja a fost un program MAP care cuprindea nici mai mult, nici mai puţin de 84
de obiective de parteneriat, din care, la preluarea mandatului, era îndeplinit doar… un
obiectiv şi jumătate?! Restul erau lăsate toate în seama noastră! Apoi, vechea conducere
decidea să ridice în grad un număr record de generali, blocând astfel premeditat şansele de
promovare pentru colonei şi locotenenţi-colonei şi îngreunând efortul obligatoriu de
readucere a piramidei funcţiilor în poziţia ei firească – cu vârful în sus, nu în jos… Şi
Între timp, aflam şi motivul atitudinii ziarului care ne ataca cel mai violent: dl. Vilău avusese un proces cu acest ziar,
lucru pentru care nu putea fi… iertat?!
101
De pildă, cineva din vechea conducere a ministerului, torpilase cu bună ştiinţă o serie de programe Phare cu aplicaţie
militară, pe considerentul că… “doar n-o să lăsăm bani după noi celor de la PSD…?!”
100
93
această sarcină tot în seama noii guvernări rămânea. Salariile fuseseră crescute într-o
proporţie foarte mare – lucru care nu era rău, din punctul de vedere al Armatei – fără ca să
fi fost lăsate şi resursele necesare unei asemenea creşteri… În privinţa înzestrării, când
preluam conducerea ministerului, găseam un act normativ de pus în aplicare, ce prevedea
achiziţii din import în valoare de 200 de milioane de dolari, ce urmau să fie obţinuţi din
credite contractate pe piaţa externă, fără ca discuţiile în acest sens să fi fost măcar
antamate… Iar, de parcă nu ar fi fost suficient, peste toate acestea interveneau şi tentative
de discreditare externă a reformei accelerate începute în interior, întreprinse de unii din
reprezentanţii vechii guvernări…
Spuneam, însă, că nu toate obstacolele aparţineau celor din vechea guvernare.
Probleme ca situaţia clubului sportiv Steaua şi raporturile cu secţia de fotbal, desprinsă şi
privatizată (mai ales cele legate de împărţirea patrimoniului) – care ţineau ani în şir prima
pagină a ziarelor -, imputarea unor măsuri ce nu ne aparţineau în mod clar (vezi schimbul
de terenuri între MApN şi dl. Becali), raporturile încordate cu industria de apărare (care ne
acuza continuu că nu doream să facem comenzi, deoarece, chipurile, eram interesaţi mai
mult de achiziţii din străinătate), atitudinea făţiş ostilă din partea unei mari zone a presei
(controlată de unii colegi prin comenzi grase de publicitate), hărţuieli continue din partea
Ministerului de Finanţe, tentative de export de armament din stoc spre destinaţii dubioase,
arestări spectaculoase din rândul Armatei organizate cu sprijinul compartimentelor de
informaţii ale altor ministere (vezi cazul doctorului Blaj s.a.), epistole critice trimise de
colegi de partid ce imputau aşa-zise nereguli (vezi, de pildă, scrisoarea trimisă de Mădălin
Voicu, prin care Armata era acuzată din senin de tratament discriminatoriu împotriva
romilor s.a.) sunt exemple edificatoare. Toate nu urmăreau probabil decât să ne distragă
atenţia de la misiunea noastră principală – aceea de a pregăti Armata Română pentru
integrarea în Alianţa NATO – şi de a discredita în ochii opiniei publice acest efort.
După audierea din comisiile reunite de apărare din Camera şi Senat, pe 27
decembrie 2000 (26 de voturi pentru, 5 abţineri, toate din partea PRM, şi nici un vot
împotrivă) şi urmare a votului de investiture din Parlament din ziua următoare, 28
decembrie (314 voturi pentru şi ceva mai mult de 140 contra), urma depunerea
jurământului în faţa preşedintelui ţării în după amiaza aceleiaşi zile, pentru ca, pe 29
decembrie să aibă loc instalarea oficială, cu protocol, la care participau preşedintele
Iliescu, premierul Năstase, fostul ministru al apărării şi dl. Sorin Frunzăverde.
Cu acel prilej, pe baza situaţiei existente în minister la acea dată, precum şi a
obiectivului principal al integrării în NATO, în discursul rostit fixam patru priorităţi, după
cum urmează: deblocarea activităţii ministerului (aproape întreruptă de luptele fratricide
dintre reprezentanţii CDR), restabilirea comunicării în interiorul ministerului şi dintre
acesta şi restul organismului militar, revigorarea candidaturii noastre pentru NATO, serios
afectată de hemoragia de credibilitate înregistrată în ultimele luni şi onorarea obligaţiilor
noastre internaţionale. În ce priveşte raporturile cu companiile producătoare de
armament, anunţam că urma să ne concentrăm atenţia spre relaţii în primul rând cu marii
producători, care aveau şi capacitate politică de a ne ajuta în efortul de accedere în NATO
şi UE, întrerupând o tradiţie care părea să favorizeze producătorii mai mici.
Cea mai importantă schimbare de accent – bazată pe însuşirea
experienţei primului val – era cea a plasării reformei Armatei Române în
centrul eforturilor de aderare la NATO! Din acel moment, dincolo de accelerarea
acestui proces, care, cum arătam, începuse practic încă din noaptea revoluţiei, şi viza în
esenţă, reducerea drastică a efectivelor, dublată de operaţionalizarea unor unităţi şi mari
unităţi mai bine structurate şi dotate, el, procesul de reformă, devenea principalul
nostru argument în campania de revigorare a candidaturii noastre la NATO. De atunci
încolo, graficul închiderii, transformării şi operaţionalizării unui şir întreg de unităţi şi
mari unităţi, urmărit în comun de conducerea SMG şi a ministerului cu cei de la NATO
devenea substanţa principală a dialogului cu Alianţa privind invitarea şi integrarea
noastră. Chiar şi momentele speciale care urmau şi care, cum vom vedea, solicitau
contribuţia militară a României nu se interferau cu efortul de reformare a organismului
militar românesc.
94
Sigur, eram conştienţi că o reducere drastică a Armatei Române ne făcea vulnerabili
la acuzaţiile de diminuare a capacităţii de apărare a ţării, ce urmau să vină din partea celor
care mai credeau că forţa stătea exclusiv în număr, dar acceptam acel risc. Este drept că
eram ajutaţi şi de faptul că, pe măsură ce această reducere avea loc, primeam tot mai multe
semnale externe că nevoia de forţe româneşti pentru misiunile multinaţionale ale Alianţei
sau ale unor ţări importante din aceasta sporea, după cum se înmulţeau şi laudele la adresa
performanţelor profesionale ale militarilor români, ca şi, mai ales, încurajările din partea
NATO că ne aflam pe drumul cel bun. Împreună cu multiplicarea apariţiilor publice ale
Armatei Române reformate, puteam trece cu bine peste asemenea acuzaţii care, să fim
corecţi, nici nu erau până la urmă atât de vocale pe cât ne aşteptam 102.
Primele acţiuni pe linia acestui efort de aderare se înregistrau încă din perioada
premergătoare preluării mandatului. Astfel, pe 11 decembrie, eram confruntaţi cu un prim
balon de încercare: primeam mesajul de la o importantă ţară NATO că, dacă renunţam să
facem presiuni pentru primirea în 2002, urma să primim garanţia că vom primi invitaţia
cu siguranţă în 2004?! Bineînţeles, refuzam, arătând că nu puteam accepta un asemenea
“deal”, în condiţiile în care, cum am văzut, promisiunea NATO făcută la Madrid de a emite
noi invitaţii la următorul sumit – cel din 1999, de la Washington – se dovedise imposibil de
ţinut. Cine putea şti ce se putea întâmpla în 2004? Şi, în plus, după experienţa Madridului
– când pierdeam şi datorită jocului dintre marile puteri din NATO – consideram că eram
mai mult decât îndreptăţiţi să ne depunem candidatura pentru invitare la sumitul din
2002.
Două zile mai târziu, la o cină la reşedinţa ambasadorului american cu Bruce
Jackson, preşedintele Comitetului pentru NATO al SUA, la care participau factorii români
responsabili pentru integrare din noua echipă de guvernare, primeam informaţia că
următoarele 21 de luni vor fi cruciale, că însuşirea valorilor care stau la baza Alianţei va
cântări foarte mult şi că, de data aceasta, aliaţii vor conta mai mult decât membrii
Congresului SUA, care, în general, sunt favorabili continuării procesului de extindere a
Alianţei.
În aceeaşi perioadă, eram informat de cei din minister care monitorizau procesul de
extindere că, în acel moment, una din formulele posibile părea să presupună invitarea
unui număr de doar patru state, care urmau să înceapă pregătirile de aderare,
urmând să acceadă când îşi vor fi făcut “temele”, beneficiind de prevederile
articolului V doar în caz de necesitate… De asemenea, primeam informaţia că exista
intenţia ca eu să fiu invitat destul de repede atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite,
pentru convorbiri privind candidatura României. Totodată, primeam şi informaţia
liniştitoare – mai ales în condiţiile în care tentativele Bulgariei de evidenţiere singulară
erau tot mai intense şi mai numeroase – că această ţară nu urma să fie admisă în NATO
fără România! 103
Luna ianuarie 2001 începe cu o evaluare a stadiului candidaturii noastre, făcută pe 5
ianuarie cu generalul Popescu şi secretarii de stat. Concluziile nu erau bune: stăteam
prost, bani nu aveam, iar ce primisem de la americani pentru unele chestiuni
concrete, fusese deja cheltuit pe alte domenii… Practic, singurul nostru atu era
sprijinul masiv pentru integrarea în NATO şi, implicit, pentru accelerarea reformei
indispensabile atingerii acestui obiectiv în rândul cadrelor militare 104
Asemenea acuzaţii au existat, totuşi, mai ales din partea celor care serviseră în unităţi aflate în curs de dizolvare, care
nu se dădeau în lături de la nimic, inclusiv de la utilizarea atacurilor de presă, pentru a ne acuza că subminam apărarea
ţării şi/sau că am avea interese materiale ascunse (nevoia de valorificare a unor clădiri, spaţii ş.a.m.d.).
103
La sfârşitul lunii ianuarie, pe 26, aveam la Ruse o primă întâlnire cu ministrul bulgar al apărării, Boico Noev, la
sugestia acestuia. Cu acel prilej, Boico ţinea să mă asigure că nu exista nici o referire a sa la candidatura Bulgariei la
NATO, fără a aminti de România. Cu toate acestea, el ţinea să mă avertizeze că, la un moment dat, mai precis spre
toamna anului 2001, avea să vină momentul în care blocul candidaţilor avea să se spargă, fiecare urmând să evolueze
singur, tot aşa cum submuniţia, odată eliberată din containerul comun, se îndrepta individual spre ţinta stabilită…
104
Un sondaj intern de opinie întreprins în perioada 29 ianuarie – 2 februarie 2001 de Secţia de Investigaţii Psihosociale
a Armatei cu tema “Armata României şi NATO” efectuat pe un eşantion de 574 de cadre militare, indica un sprijin de
83,6% faţă de 75,5% în rândul populaţiei (sondaj IMAS 2000)
102
95
Interesant, nu mult după această primă evaluare, respectiv pe 9 ianuarie 2001, îl
primeam în vizită, la cererea sa, pe ambasadorul rus. Cu acest prilej, erau aduse în discuţie
o serie de probleme privind raporturile bilaterale, surpriza fiind o nouă ofertă de
colaborare militară pe toate planurile. Îi răspundeam că relaţiile militare se
încadrau în ansamblul relaţiilor bilaterale generale şi, deci, că nu puteau fi nici mai ample,
nici mai restrânse decât acestea. De asemenea, adăugăm că oferta avea să fie judecată prin
prisma impactului asupra obiectivului nostru de aderare la NATO, urmând să evaluăm şi
să comunicăm răspunsul nostru. 105 Cititorul îşi aduce, probabil aminte, că o ofertă similară
ne parvenea şi la mijlocul anilor ’90, când ne aflam în plină cursă pentru Madrid, ceea ce
sugera că, la fel ca şi atunci, cel mai probabil era vorba de un test. Sigur, NATO era
interesată în menţinerea bunelor relaţii ale candidaţilor şi noilor membri cu Rusia, însă era
clar că acceptarea unei asemenea oferte, la acel moment, ar fi semănat confuzie şi ar fi
ridicat serioase semne de întrebare cu privire la consecvenţa orientării noastre strategice
spre vest. Cu atât mai mult cu cât, din semnalele pe care le aveam, vechea guvernare se
străduise din toate puterile să semene îndoială cu privire la orientarea externă prooccidentală a PDSR-ului (vezi şi episodul deschiderii spaţiului aerian pentru NATO din
timpul conflictului legat de Kosovo).
Pe parcursul lunii ianuarie mai aveam întâlniri atât cu consilierii străini care se
aflau în minister – în special cu cei britanici şi cu reprezentanţii firmei americane “Cubic” care ne promiteau tot sprijinul pentru efortul de integrare în NATO. În general, legat de
aceşti consilieri – chemaţi de vechea guvernare, dar ţinuţi departe de activitatea
ministerului, de teama unei reacţii negative din partea colegilor lor români – mărturisesc
că aveam şi eu anumite îndoieli, legate de aceeaşi reacţie. Numai că, până la urmă,
decideam să îi implicam total în munca noastră, permiţându-le, la un moment dat, să
asiste chiar la şedinţele operative ale conducerii ministerului, pentru a cunoaşte direct
problemele cu care ne confruntam şi soluţiile pe care le identificam. La baza acestei
hotărâri stătea convingerea că, dacă tot doream să intram în NATO, iar aceştia
erau oameni proveniţi din ţări NATO, era absurd să ne ferim tocmai de ei. Din
contră, implicarea lor totală în munca noastră, precum şi accesul la discuţiile
noastre curente reprezentau nu numai o dovadă de transparenţă şi depăşire a
spiritului vechi, de pe vremea Pactului de la Varşovia, dar şi un canal de
comunicare directă cu ţările NATO din care proveneau, ca să nu mai vorbim
de sprijinul tehnic concret pe care îl primeam din partea lor pentru
rezolvarea problemelor noastre, conform standardelor NATO. Drept pentru
care, chiar de la început, aceşti oameni – chemaţi mai mult pentru imagine – se integrau
perfect în echipele noastre, contribuind efectiv la succesul efortului României de admitere
în Alianţa.
La mijlocul lunii ianuarie 2001, participam la seminarul anual al NATO cu ţările
candidate şi partenere, unde prezentam o expunere în power-point cu privire la reforma
din Armata Română 106. Cu acel prilej, purtam o discuţie cu Secretarul General Adjunct al
Alianţei, dl. Edgar Buckley. Domnia sa ţinea să mulţumească României pentru sprijinul
acordat NATO în timpul campaniei din Kosovo, arătând că cele trei criterii de judecare a
candidaturilor erau: când urma să fie gata ţara respectivă, când urma să fie gata NATO şi
când urma să fie gata Europa pentru admiterea ţării în cauză. Referitor strict la
România, spunea că ţara noastră urma să fie admisă cu siguranţă în Alianţa,
însă momentul la care urma să se petreacă acest lucru nu putea fi precizat la
data aceea. În context, domnia sa mă asigura că NATO va face tot ce este posibil pentru
ca România să fie cât se poate de bine pregătită pentru aderare, la momentul sumitului din
Răspunsul, care era negativ, era transmis prin intermediul unui interviu pe care îl acordam ziarului Armatei Ruse la 8
februarie 2001, pe baza faptului că analiza noastră ne condusese la concluzia că acceptarea ofertei ruseşti ne-ar fi
diminuat şansele de aderare la NATO.
106
Ţin minte că prezentarea mea, care era destul de săracă din punct de vedere grafic (doar în alb-negru) venea după
expunerea similară a dlui Bjorn von Sydow, ministrul apărării al Suediei, o expunere mult mai complexă şi atractivă
grafic. Ca să mai reduc din decepţia provocată de diferenţa de prezentare grafică, am spus că participanţii aveau astfel
prilejul să constate pe viu diferenţa între o reformă făcută cu bani – cea suedeză, şi una făcută fără bani – cum era a
noastră…?! Gluma, dar mai ales seriozitatea prezentării noastre, asigurau în final succesul acesteia.
105
96
2002. Discuţiile cu candidaţii – aşa cum solicitam şi eu – urmau să fie foarte deschise, fără
menajamente, lucru care se întâmplase deja cu Bulgaria şi avea să se întâmple şi cu noi. În
sfârşit, încheia spunând că principala calitate pe care NATO urma să o aprecieze la un
candidat era… credibilitatea. cxliv
Cu prilejul discuţiilor cu alţi participanţi, era confirmată informaţia că Bulgaria nu
va fi admisă în Alianţă fără România şi, în general că aceste două state s-ar putea să
fie menţinute într-un fel de stand-by, de aşteptare, în timp ce opiniile păreau
să încline în favoarea primirii Slovaciei şi Sloveniei (“opţiunea Slo/Slo”). Mai
mult, eram şi tatonat cu privire la o asemenea formulă, pe care nu aveam, desigur, cum s-o
accept, fie şi pentru motivul că, dacă aş fi făcut-o, aş fi rezolvat dilema celor care se
presupune că urmau să caute o formulă de compensare pentru noi, în cazul primirii doar a
celor două state menţionate mai sus.
Participarea la conferinţa internaţională “Globalizarea Industriei de Apărare
şi Iniţiativa Europeană de Securitate şi Apărare” organizată la Londra de Chattam
House între 28-30 ianuarie 2001 îmi prilejuit o serie de prime contacte la cel mai înalt
nivel (Lordul Robertson, secretarul general al NATO, conducerea ministerului britanic al
apărării – dnii Hoon, Spellar şi Moonie, dl. Keith Vaz, numărul doi la Foreign Office,
Comisia de Apărare din Camera Comunelor, baroneasa Nicholson şi Jonathan Eyal
reprezentând zona academică).
“Dialogul cu Lordul Robertson a ilustrat dorinţa conducerii NATO de a
sprijini România în îndeplinirea condiţiilor pentru aderare, accentuând
necesitatea prevalentei substanţei (reforma propriu-zisă) asupra vorbelor. Vom fi
judecaţi extrem de atent, fără a fi menajaţi, tocmai pentru că se doreşte ca
România să devină în mod concret, real, o ţară pe care NATO să se sprijine,
deocamdată în calitate de candidat, ulterior în calitate de aliat. cxlv
Una din problemele ridicate cu acel prilej, şi care ne va însoţi eforturile de integrare
atât în NATO, cât şi în UE, era corupţia. Şi lordul Robertson şi baroneasa Nicholson
solicitau noului guvern român să ia măsuri serioase împotriva corupţiei, pe baza datelor
deţinute cu privire la nivelul atins de acest flagel în guvernarea anterioară. Faptul că noul
guvern nu lua atunci măsurile drastice ce se impuneau determina ca, în timp, acuzele să ne
fie transferate nouă, desigur, şi ca urmare a unor informaţii ce ajungeau la cele două
organisme cu privire la propria activitate a unora din colegii noştri…
“La Ministerul Apărării am discutat problematica NATO, precum şi
colaborarea bilaterală. Ni s-a explicat că poziţia britanică este favorabilă
extinderii, însă fără să fie excesiv de entuziastă. Mai degrabă, partea
britanică prefera ca lucrurile să nu fie forţate, cel puţin până când noua
administraţie americană nu va fi avut şansa de a se pune la curent cu această
problematică şi de a-şi fi conturat o poziţie. În ce priveşte dimensiunea europeană
a securităţii şi apărării, interlocutorii sunt de părere că eforturile actuale şi
viitoare trebuie făcute în strânsă legătură cu NATO, şi nu separat, în paralel.
Raţiunea declarată este că ţările europene, care sunt şi membre NATO, nu dispun
de două seturi de armate şi bugete, ca să dubleze eforturile în acest domeniu. În
acelaşi timp, natura complexă, multidimensională a crizelor din spaţiul european
face indispensabilă utilizarea unui evantai larg de instrumente, nu numai
militare, de care numai UE dispune în mod corespunzător.” cxlvi
Aveam aici, încă de atunci, embrionul dezvoltărilor militare ulterioare dintre cele două
organizaţii, precum şi necesitatea pentru care o colaborare între ele este mult mai bună,
decât competiţia…
La Foreign Office ni se transmitea semnalul oficial că dificultăţile tranziţiei din
România erau cunoscute şi privite cu înţelegere de factorii conducători britanici, inclusiv la
nivelul primului ministru, drept pentru care această ţară era hotărâtă să sprijine eforturile
României de finalizare a tranziţiei şi integrare atât în NATO, cât şi în UE.
Mesajul era extrem de încurajator, ştiut fiind că Marea Britanie este un partener
dificil, care se angajează greu, dar când o face, îşi tine cuvântul în orice condiţii (vezi
garanţia de securitate acordată Poloniei în preajma celui de-al doilea război mondial şi
onorarea ei, situaţie care nouă ne era, din păcate, refuzată la acel moment…)
97
În convorbirile cu cercurile academice, rezulta că reprezentanţii noii administraţii
americane erau, în general favorabili continuării extinderii, cu nota că începea să se
contureze un alt model (decât cel al opţiunii Slo/Slo cu România şi Bulgaria în stand-by), şi
anume câte o ţară din fiecare mare zonă geografică: din nord, probabil
Lituania (căci altfel nu se putea obţine sprijinul nordicilor), din centru, cel
mai probabil Slovacia (dorită atât de Polonia, cât şi de Cehia), iar din sud
România, Bulgaria sau Slovenia (la presiunea ţărilor membre din acest flanc).
Februarie începea cu o nouă reuniune internaţională, respectiv “Cea de-a 37
Conferinţă de la München asupra securităţii (2-4 februarie 2001). De regulă, această
dezbatere reuneşte elita politică şi academică din cele mai importante ţări ale lumii, iar
tematica dezbătută dă tonul discuţiilor de profil în lume, pentru anul respectiv.
Nu este, deci, de mirare că, la această conferinţă devenea evidentă tendinţa
apropierii strategice dintre Europa şi Rusia, într-o tentativă extrem de precaută a celei
dintâi de a contrabalansa într-un fel supremaţia americană. La rândul lor, americanii
(conduşi de senatorii Liberman şi McCain, care conveniseră, se pare un fel de parteneriat
personal, dată fiind apartenenţa lor la cele două tabere adverse din politica SUA) dădeau şi
ei dovada de combativitate şi recomandau noii administraţii de a angaja şi ea Rusia în
efortul de conturare a noului echilibru mondial de putere. În ce-i privea pe ruşi, aceştia se
exprimau categoric în favoarea menţinerii actualelor raporturi nucleare cu americanii, în
paralel cu exprimarea disponibilităţii de a întări colaborarea cu UE, inclusiv în domeniul
securităţii pe continent.
Cum era firesc, problematica extinderii figura şi ea pe agendă, cancelarul Schroeder,
care, vorbind în numele europenilor, arătând că exista disponibilitate pentru
continuarea extinderii NATO, însă preferinţa era pentru o extindere graduală,
în corelaţie cu procesul de lărgire a UE.
Desigur, participarea îmi îngăduia ca, în marginea lucrărilor conferinţei, să am şi
câteva dialoguri separate, de substanţa cu: ministrul german al apărării, Rudolf Scharping,
căruia îi înmânam un număr de 131 de dosare militare germane din primul război mondial,
dna. Brigitte Schulte, secretar de stat la acelaşi minister – pe care o cunoşteam personal de
la Adunarea Parlamentară NATO – care ne comunica faptul că Germania ne sprijinea, cu
dl. Kleiber, adjunct al secretarului general al NATO – care ne atrăgea atenţia că beneficiam
de o fereastră de oportunitate de maximum şase luni, cu Comandantul Suprem al NATO,
generalul Joseph Ralston – care ne arăta că puteam să ne întărim candidatura dacă
reuşeam să trimitem un număr de jandarmi în Kosovo, ceea ce avea să se şi întâmple
ulterior, precum şi cu dl. Bruce Jackson – care ne comunica nota bună primită la
Washington de noul guvern român după prima lună de activitate…
În continuare, pe 19 februarie 2001 îl primeam la Bucureşti pe adjunctul ministrului
apărării al Marii Britanii, dl. John Spellar, care confirma mesajul de sprijin transmis cu
ocazia vizitei de la Londra, arătând că reforma forţelor armate era importantă nu numai
pentru admiterea în NATO, ci şi în procesul de evoluţie al societăţii româneşti, pentru
reformarea de ansamblu a acesteia. În convorbirile cu generalul Popescu, dl. Spellar insista
pe importanţa pregătirii subofiţerilor, care, în concepţia NATO, jucau un rol deosebit de
important în instruire şi pe câmpul de luptă.
Între 21-22 februarie 2001, la invitaţia omologului elen, Akis Tzohatzopoulos,
efectuam prima vizită oficială în calitate de ministru în Grecia. Cu acel prilej, ne era
confirmat sprijinul acestei ţări atât în privinţa NATO, cât şi al UE, cu nota că, la ministerul
de externe, puteam observa o atitudine mai favorabilă pentru integrarea noastră în UE,
decât în NATO.
Un loc aparte în discuţii îl ocupa colaborarea eleno-română în cadrul iniţiativei sudest europene – SEDM şi al brigăzii sud-est-europene – SEEBRIG, partea greacă
manifestând mult interes pentru valorificarea acestui instrument, ceea ce ne atrăgea
atenţia şi nouă asupra valorii sale în economia procesului de integrare în NATO. Pornind
de aici şi ţinând seama că, în 2002, comandamentul brigăzii urma să îşi schimbe locaţia,
mutându-se de la Plovdiv la Constanta, decideam să contracaram iniţiativele de a păstra
comandamentul la Plovdiv, pentru a-l aduce în România, pe considerentul că operarea lui
98
aici ne ajută în candidatura noastră la NATO (acelaşi motiv pe care, dealtfel, îl invoca şi
cealaltă parte în încercarea sa de a împiedica rotaţia).
Din Grecia plecăm direct în Statele Unite (într-o vizită neoficială) şi la Bruxelles. In
SUA aveam primele contacte cu reprezentanţii noii administraţii americane, precum şi cu
vechi cunoştinţe implicate în procesul extinderii, asistând la prima audiere la Senat dintr-o
serie de 7, în scopul de a permite exprimarea publică a tuturor opiniilor referitoare la
starea Alianţei şi problemele ei. La Bruxelles, aveam discuţii cu oficiali ai NATO.
La Washington, aflam că decizia privind invitaţiile fusese amânată, că o importantă
ţară europeană anunţa că va susţine candidaţii susţinuţi de SUA, că întâlnirile primilor
miniştri din ţările candidate urmau să cântărească greu în decizia finală. Eram avertizaţi,
totodată, că Balcanii, respectiv zona în care aveam noi o prezenţă militară ce ne putea
susţine candidatura, urma să scadă în importanţă în ochii noii administraţii, atenţia
acesteia urmând să fie îndreptată spre zona Pacificului şi a Orientului Mijlociu şi regiunii
Golfului. Primeam o listă cu domenii de interes pentru Pentagon, care, dezvoltate de
partea română, puteau beneficia de sprijin din partea SUA. cxlvii
În cadrul audierilor, fostul Comandant Suprem al NATO, generalul Wesley Clark,
declara că, deşi includerea României şi Bulgariei în NATO era mai problematică, era mai
valoroasă sub raport strategic decât admiterea Sloveniei şi Slovaciei (opţiunea Slo/Slo).
Totodată, reieşea şi interesul crescând în Statele Unite faţă de primirea ţărilor baltice în
Alianţa (deşi se cunoştea opoziţia Rusiei, se manifesta opinia ca aceste ţări să fie tratate
conform aceloraşi criterii ce se aplicau şi candidaţilor ne-sovietici).
La Bruxelles, unde escala era făcută la solicitarea consilierului personal al lordului
Robertson, dl. Chris Donnely, în perspectiva vizitei de evaluare ce urma să aibă loc la
Bucureşti între 5-12 martie 2001, aveam o discuţie fructuoasă cu acesta. După ce lauda
iniţiativa colaborării parlamentare dintre PDSR şi UDMR, dl. Donnely sugera că, pentru
restabilirea credibilităţii, era utilă o solicitare din partea noastră de diminuare a numărului
obiectivelor de parteneriat angajate de vechea guvernare (pe care nu o făceam) şi
adoptarea de criterii clare de promovare în grad a cadrelor militare (pe care o făceam sub
forma Ghidului carierei militare, conceput şi adoptat ulterior).
Între 5 – 12 martie avea loc la Bucureşti vizita echipei de evaluare a NATO cu privire
la stadiul de îndeplinire a primului program MAP. Arătam anterior care erau deficientele
de start ale acestui prim program, în care autorităţile doreau mai mult imagine, decât
substanţă, drept pentru care se angajaseră la lucruri greu de realizat ceea ce avea darul să
submineze credibilitatea noastră. În acest sens, iată cum era caracterizat programul
românesc într-un studiu publicat de Jeff Simon sub auspiciile Institutului pentru Studii
Strategice Naţionale al Universităţii de Apărare din SUA:
“România. România a tras o serie de concluzii din primul ciclu MAP.
Prima, deoarece aprobarea târzie a bugetului nu a fost sincronizată cu ciclul de
planificare NATO, nu au existat suficiente fonduri pentru primele cinci luni ale
anului 2000. A doua, deoarece erau multe suprapuneri în timpul perioadei de
planificare, România a adoptat ciclul de planificare NATO în al doilea program în
2001. A treia, din moment ce obiectivele din programul pe 2000 depăşeau
resursele aflate la dispoziţie, ele au trebuit să fie recorelate. A patra, eforturile de
corectare a acestor probleme au inclus crearea unui Comitet Interdepartamental
pentru Integrarea în NATO la nivel de secretari de stat prezidat de ministerul de
externe şi a unui Consiliu de Planificare condus de ministrul apărării…
Perspectiva. Începând cu prima parte a anului 2001, priorităţile revăzute
ale noului guvern includ:
•
Crearea unei sistem echitabil şi transparent de evoluţie a carierei şi
promovare. Din moment ce mulţi ofiţeri pregătiţi în străinătate, care
trebuie menţinuţi, începeau să-şi piardă răbdarea 107, guvernul doreşte să
dispună de un comitet de promovare începând cu iunie 2001…
Începeau să-şi facă simţite efectele negative ale promovărilor masive efectuate în ultimele zile ale guvernării
Constantinescu
107
99
•
Dezvoltarea unui sistem de planificare a apărării mai realist. La
nivelul lunii martie 2001, din cele 84 de obiective de parteneriat asumate
iniţial, numai 9 erau complet îndeplinite, 61 parţial îndeplinite, iar 14 au
fost amânate pentru după 2004 108.
•
Restructurarea forţelor armate ca urmare a desfiinţării unui număr
de unităţi. Evaluarea reformei apărării realizate în 1999 de generalul
Kievenaar propunea 3 variante – 140.000, 112,000, şi 85.000 de oameni –
pentru 2004. Deşi România şi-a fixat ca obiectiv cifra de 112.000, nivelul
actual al forţelor sale este de 97.800 109, deoarece resursele nu pot susţine
nivelul fixat. Nivelul total al forţelor la război va fi coborât de la 370.000 la
230.000. Cele 446 funcţii de general existente trebuie reduse la un total de
140 în 2004, moment în care doar 82 din generalii actuali se vor mai afla în
serviciu. 110
•
Punerea în aplicare a unui Centru de Control al Operaţiunilor în
Spaţiul Aerian şi înzestrarea cu un sistem de comunicaţii digitale aflat în
concordanţă cu standardele NATO.” cxlviii
Iată, aşadar, care era, sintetic, situaţia la momentul când era evaluat Planul de Aderare
2000-2001, respectiv la doar două luni de la preluarea mandatului.
Tot în martie, primeam din partea congressman-ului American Frank Wolf, unul
din criticii constanţi ai României încă din primele zile ale revoluţiei, o scrisoare dură, în
care se cerea conducerii statului să ia măsuri severe de înlăturare a “comuniştilor şi
securiştilor” din noul guvern, vinovaţi de valul de “anti-semitism care cuprinsese România
după alegeri”…?! La baza acestui demers, se afla un articol veninos scris de Ion Mihai
Pacepa şi publicat în ediţia din 11 martie 2001 a ziarului Washington Times.
În condiţiile în care, după primirea în NATO, dl. Pacepa îşi atribuia merite în
obţinerea acestui succes, cred că este bine să permitem cititorului să judece singur, citând
din articolul respectiv, pe care congressman-ul Wolf îl anexa scrisorii sale, considerându-l
o dovadă de netăgăduit a situaţiei din ţară:
“Antisemitismul erupe în România pentru prima oară după căderea
comunismului… Noii antisemiţi sunt nimeni alţii decât foştii comunişti, aflaţi încă
o dată în majoritate în Parlament, care folosesc un naţionalism desantat şi un
antisemitism vicios pentru a distrage atenţia de la propriul lor trecut şi de la
actuala criză socială şi politică a ţării…Cu toate acestea, cred cu adevărat că
preşedintele Bush trebuie să îi ajute pe români să vadă cât de hidos arăta guvernul
lor în ochii oamenilor civilizaţi. Exista numeroase exemple că lucrurile se pot
schimba, dacă ei văd adevărul… cxlix
Era, în fapt, nici mai mult, nici mai puţin decât un indemn voalat adresat populaţiei
de a schimba un guvern rezultat în urma unor alegeri democratice. Cu alte cuvinte,
democraţia putea funcţiona doar atâta timp cât producea rezultatele dorite de dl. Pacepa?!
La sfârşitul lunii, mai precis sâmbătă 31 martie, avea loc la Snagov o amplă reuniune
cu participarea societăţii civile dedicată eforturilor României de a accede în NATO.
Sprijinul acestei importante componente sociale în favoarea candidaturii noastre era
necesar şi mă bucur să pot spune că România beneficia în continuare de el. Îmi aduc
aminte că şi participam ulterior la un dialog cu membrii GDS pe problemele aderării la
invitaţia lor.
Luna aprilie a anului 2001 debuta cu o serie de informaţii privind anumite afaceri
cu armament efectuate de foşti demnitari în zone sensibile, ceea ce putea să discrediteze
semnificativ candidatura noastră.
La preluarea mandatului, erau îndeplinite, cum aratam, doar un obiectiv şi jumătate, iar în două luni, ajungeam deja
la 9, ceea ce spune ceva despre intensificarea ritmului reformei începând cu 2001
109
Cifra demonstra hotărârea noii conduceri a ministerului şi a SMG-ului de a efectua o reformă adevărată, nu mimată
110
De pildă, numai în 2001, treceau în rezervă un număr de 44 de generali activi. Printre măsurile care făceau posibil
acest lucru se număra şi coborârea vârstei de ieşire din sistem, inclusiv pentru generalii cu patru stele. Aceştia puteau să
iasă până atunci la 64 de ani, însă conform noilor reguli trebuiau să iasă la 59. Primul general cu patru stele care
înţelegea să respecte această regulă şi pentru a ne sprijini prin exemplu personal era Dumitru Cioflina, fostul Şef al
SMG.
108
100
Tot atunci, mai precis pe data de 6 aprilie 2001, aflam despre publicarea unui nou
studiu al RAND privind continuarea extinderii NATO, studiu care nu ne era deloc
favorabil. Drept urmare, trebuia să fac faţă unui adevărat asalt al presei, care dorea să afle
părerea mea asupra studiului şi, pornind de aici, asupra şanselor noastre de a fi invitaţi la
sumitul NATO din 2002. Detectam, din păcate, o adevărată voluptate a celor care mă
asaltau, în a sublinia lipsa de şansă a României, pusă în lumină de acel studiu.
Intitulat “Extinderea NATO 2000-2015: Factori Determinanţi şi Implicaţii
pentru Planificarea şi Formatul Apărării”, documentul RAND realizat de Thomas S.
Szayna – unul din membrii grupului care initiasera studierea subiectului la RAND în anii
’90, pe care îl cunoşteam personal – reamintea criteriile de judecată pentru noii membrii
potenţiali (un sistem politic funcţional, relaţii democratice între civili şi militari, tratament
al minorităţilor în concordanţă cu o guvernare democratică, economie de piaţă funcţională
şi capacitate de a contribui militar la Alianţa). În plus, poziţia strategică a fiecărui candidat,
era evaluată prin prisma a 4 noi criterii: relevanţa în raport cu capacitatea NATO de a
proiecta putere în caz de necesitate (în fapt, capacitatea Alianţei de a onora garanţia de
securitate prevăzută în articolul V), crearea de graniţe interne, uşor de apărat în cadrul
Alianţei, riscuri puse de un nivel de angajare crescut faţă de un nou aliat şi costuri ale
adăugării unui nou membru asupra coeziunii Alianţei şi capacităţii ei de a-şi îndeplini
misiunea pe baza consensului.
Dincolo de faptul că cei trei noi membri admişi anterior nu păreau să fi făcut
obiectul unei asemenea evaluări pe baza de criterii suplimentare – cel puţin, studiile
dedicate extinderii publicate de RAND asupra lor nu conţineau nici o evaluare de acest gen
-, ceea ce ridica un serios semn de întrebare cu privire la onestitatea aplicării “regulilor
jocului”, aceste criterii suplimentare semănau mai degrabă cu un caiet de sarcini la o
licitaţie trucată, în care condiţiile sunt fixate de aşa natură, încât să câştige cine trebuie…?!
La “deschiderea plicurilor”, anunţul cu privire la câştigătorii “licitaţiei” arăta aşa:
“Utilizând criteriile menţionate mai sus, acestea sunt rezultatele în ce
priveşte “lunga listă” de candidaţi potenţiali ai NATO: Dintre statele membre
MAP, Slovenia şi Slovacia îndeplinesc în linii generale criteriile fixate de NATO,
iar accesul lor nu ridica probleme strategice serioase pentru NATO. Estonia,
Lituania şi Letonia se afla într-o poziţie avansată pe drumul îndeplinirii
precondiţiilor pentru NATO, dar ramificaţiile strategice ale accederii lor arunca o
umbră mare. Bulgaria şi România au problema opusă a incapacităţii de
a îndeplini precondiţiile NATO, chiar dacă implicaţiile strategice ale
accesului lor nu ridica probleme…” cl
Cu alte cuvinte, comparativ cu ceilalţi candidate, România şi Bulgaria nu erau
capabile să îndeplinească precondiţiile aderării la NATO, o situaţie care nu
avea cum să fie contrabalansată prin importanţa lor geostrategică…?!
Mărturisesc că eram decepţionat de o asemenea concluzie, cu atât mai mult cu cât venea
din partea unui om şi al unei instituţii care îşi făcuseră din obiectivitate un renume…
Oricum, o lecţie tot puteam învăţa de pe urma studiului respectiv: cum constatasem
că autorul folosise cifre neconforme cu realitatea, preluate, însă, de la instituţii de renume
în domeniu – SIPRI de la Stockholm şi IISS de la Londra – decideam ca, începând din acel
moment, să contactam direct instituţiile respective şi să le furnizam aceleaşi
date pe care le furnizam şi celor de la NATO, care le mai şi controlau în plus. Sigur,
pentru 2001, era deja târziu, dar consideram că mai puteam “prinde” ediţiile pentru 2002,
ceea ce era totuşi ceva. Trebuie să menţionez că institutele respective, în concordanţă
deplină cu reputaţia lor, acceptau să includă cifrelor furnizate de noi în baza lor de date,
ceea ce ducea la corectarea celor publicate, în anii următori.
Zilele următoare efectuam o vizită oficială în Republica Cehă, unde găseam o
disponibilitate totală din partea gazdelor noastre de a ne ajuta cu experienţa lor în
problemele concrete ale integrării. Îmi aduc aminte că, la o întrebare a presei cehe
referitoare la competiţia dintre candidaţi, menţionam faptul că, dacă exista vreo
competiţie, atunci aceasta nu putea fi decât cu noi înşine, în încercarea de autodepăşire în îndeplinirea condiţiilor de aderare. Aceasta, întrucât NATO nu avea
101
cum să înlocuiască, de pildă, România şi Bulgaria pe flancul de sud cu ţările baltice aflate
în flancul de nord…?! Pur şi simplu, dacă NATO dorea să îşi consolideze poziţia pe flancul
de sud, care era atât de problematic, atunci nu putea rezolva problema prin evitarea
includerii României şi Bulgariei. Iată pentru ce, spuneam eu, relevanţa Slovaciei şi a
Sloveniei din punct de vedere strategic nu avea cum să concureze cu relevanţa noastră.
La începutul lunii mai 2001, primeam semnale amestecate: unele ne indicau că, “în
curând urmează să fiţi primiţi în NATO” sau că “nu veţi fi lăsaţi în frigul de afară”, altele,
însă, ne indicau fie că premierul ungar, dl. Orban, care încălcase consemnul de
nepronunţare, se pronunţase, totuşi, exprimându-şi îndoiala că România va fi până la
urmă admisă, fie că “la Washington mai exista încă o mare doză de negativism la adresa
noastră, întreţinută şi de fosta putere, care părea să rămână încă favorită în ochii
occidentului….” Acestor mesageri le răspundeam că, personal, eram deja satul să mai
contribui la un atare joc al falsităţii – una ţi se spunea în fată, alta era realitatea în spate.
La aceasta contribuia, desigur, şi faptul că mai fusesem parte la jocul respectiv, care se
încheia cu rezultatul negativ de la Madrid, în anii ’90, când, ca secretar de stat la apărare,
eram responsabil de relaţiile ministerului cu NATO. Tocmai de aceea, încă de la primele
întâlniri în calitate de ministru al apărării ţinusem să precizez că, în viziunea României,
sosise timpul să jucam cu cărţile pe faţă, fără ascunzişuri. Drept pentru care solicitam
tuturor interlocutorilor noştri cu relevanţă pentru candidatura României la
NATO să nu ne cruţe şi să ne spună adevărul în faţă. Cum puteam oare altfel să ne
corectam deficientele, dacă eram “aburiţi” tot timpul? Complementul acestei solicitări era
că doream să devenim o cantitate previzibilă în politica internaţională, care, odată ce
spunea un lucru, îl şi onora. Doream să eliminam astfel unul din marile noastre
handicapuri pe plan internaţional: pe România nu te puteai baza, deoarece nu ştiai
niciodată ce vroia cu adevărat şi era schimbătoare, în funcţie de cum bătea vântul…. O
asemenea imagine – creată de-alungul timpului – era devastatoare pentru realizarea
marilor noastre obiective de politică externă, între care se număra, desigur, şi admiterea în
NATO.
Cu câteva zile înainte să mergem la Bruxelles pentru primul dialog NATO-România
în format 19+1, mă suna ministrul de finanţe, dl. Tănăsescu, să mă informeze că legea
cadrelor militare, introdusă de guvernul anterior, nu putea fi aplicată, în ciuda
promulgării, întrucât cei de la Finanţe nu fuseseră consultaţi asupra impactului bugetar –
estimat la 2000 de miliarde de lei vechi?! Era încă una din capcanele lăsate moştenire de
guvernarea anterioară…
La 19 mai 2001, avea loc la Bruxelles dialogul amintit. Delegaţia noastră era condusă de
premier şi avea în compunere pe miniştrii de externe, al apărării şi al finanţelor. Discuţia
propriu-zisă era precedată de o convorbire cu lordul Robertson, Secretarul General al
NATO, în care acesta ne atrăgea atenţia să nu ne lăsam îmbătaţi de vorbele frumoase pe
care urma să le auzim, ci să continuam neabătut programul de reforme în care ne
angajasem. Premierul solicita un canal de comunicare directă cu Secretarul General,
pentru consultări în chestiuni delicate şi înmâna un material întocmit la MApN privind
situaţia din zona noastră geografică, material care era foarte bine primit.
“Reuniunea a fost într-adevăr pozitivă. Practic, toate statele membre,
inclusiv Islanda, au ţinut să îşi facă publică opinia privind rezultatul încurajator
al Raportului de Progres 111, apreciind hotărârea cabinetului de îndeplinire a
obiectivelor reformei militare, în ciuda aspectelor ei complexe şi adesea dureroase,
încurajându-ne să continuam pe linia pe care ne-am angajat. A fost apreciat, de
asemenea, rolul activ al României în eforturile de asigurare a stabilităţii
regionale, precum şi în OSCE, unde deţine conducerea troicii. A fost apreciata şi
înscrierea economiei româneşti pe o pantă uşor crescătoare, după trei ani de
declin, subliniindu-se, însă, şi fragilitatea acestei tendinţe. cli
Întorşi acasă, ne parvenea informaţia că americanii ar fi din ce în ce mai înclinaţi să
se pronunţe pentru o extindere cât mai amplă, ceea ce s-ar fi tradus în lansarea
Este vorba de Progress Report-ul întocmit de delegaţia NATO condusă de Edgar Buckley în urma evaluării stadiului
îndeplinirii Programului de Aderare, evaluare petrecută, cum arătam, la începutul lunii martie.
111
102
invitaţiei pentru mai mulţi candidaţi, urmând ca accederea propriu-zisă să se
facă individual, pe măsură ce fiecare reuşea să îndeplinească condiţiile (aşazisa formulă a “regattei”).
Pe data de 25 mai, 2001, avea loc un incident desul de ciudat: doi dintre consilierii
străini care lucrau cu noi solicitau o audienţă. Când îi primeam, îmi comunicau, în ciuda
evidentelor, că performanţa noastră la Bruxelles fusese apreciată drept…
“neconvingătoare”. O asemenea informaţie mă determina să redeschid discuţia de
principiu asupra dublului standard adoptat de membrii NATO în raport cu noi: în faţă
numai aprecieri pozitive, în spate denigrare, lucru pe care, cum arătam deja, eu nu puteam
să-l tolerez. Îmi aduc aminte că mergeam până la a le comunica oficial că, dacă o asemenea
atitudine continua, eu unul eram gata să îmi dau demisia, lăsând pe altcineva să fie
“prostit” în continuare de cei din NATO?! Cei doi, care nu îşi închipuiau până unde puteau
să meargă consecinţele gestului lor, se arătau dintr-odată preocupaţi (probabil că nu vroiau
să fie făcuţi răspunzători de ce se putea întâmpla) şi încercau să dea înapoi. Drept urmare,
chiar de a doua zi, începeam să primesc telefoane de “liniştire” de la o serie de ambasade
străine, într-un efort evident de “damage control”. Toată lumea dorea să mă liniştească şi
să mă asigure că ne aflam pe linia cea bună şi că tot ce trebuia să facem era să continuam
ce începusem deja… Pentru mine era un semnal bun: însemna că realmente… “România
conta”! 112
În aceeaşi perioadă, primeam informaţia – care avea să fie confirmată ulterior şi cu
alte ocazii – că Rusia ajunsese la o înţelegere cu NATO că ţările baltice nu urmau să facă
parte din următoarea extindere… La rândul său, dl. Geoană îmi comunica virulenţa
deputaţilor ruşi primiţi de el în aceeaşi perioadă, care se opuneau total extinderii în
continuare a Alianţei…
În ultima zi a lunii, eram înştiinţat că guvernul intenţiona să revizuiască unul din
principalele instrumente prin care MApN înfăptuia reducerea obligatorie a nivelului
forţelor, prelungind durata efectuării plaţilor compensatorii pentru cei care plecau din
system de bunăvoie de la două luni – cât reuşisem să o aducem imediat după preluarea
mandatului – la acelaşi termen de un an, cât era pe vremea vechii guvernări. Era nevoie de
o discuţie personală cu premierul pentru a obţine, într-un final, ca MApN să fie exclus din
ordonanţa de prelungire a termenului respectiv. Era încă un exemplu de obstacol artificial
creat, de data aceasta, de ai noştri, pe care, din fericire, reuşeam să îl înlătur cu suficientă
rapiditate.
La începutul lunii iunie 2001, participam la reuniunea SEDM (Ministerială de
Apărare din Sud-Estul Europei) la Salonic. Cu acel prilej, rezultat al argumentării
constante, potrivit căreia atâta timp cât principiul rotaţiei acceptat de toate părţile era încă
în vigoare, permanentizarea conducerii brigăzii sud-est europene (SEEBRIG) la Plovdiv,
cum doreau bulgarii sprijiniţi de comandantul acesteia 113, era exclusă. Americanii –
respectiv dna. Lisa Bronson, de la Pentagon – îl informa pe ministrul bulgar al apărării, dl.
Noev, că sediul comenzii brigăzii se va muta la Constanţa, în România, la data
prevăzută iniţial. Era o victorie pentru noi, la care contribuise şi cel ce avea sa devina
ulterior ambasador american la Bucureşti si adjunct al Consilierului pe probleme de
Securitate Naţională al preşedintelui american, dl. J.D.Crouch, care lucra la Pentagon pe
vremea aceea.
Ironia era că, în altă sală, mă aştepta seful GRU din Rusia (serviciul de informaţii militare al Armatei ruse), aflat întro vizită în ţara noastră, în baza unui protocol încheiat de guvernarea anterioară. Acesta repeta oferta de colaborare
militară totală comunicată de ambasador cu câtva timp în urmă şi refuzată politicos de noi, primind acelaşi răspuns
negativ. Nu mă puteam abţine să nu reflectez amar în sinea mea că eram respinşi de cei pe care îi doream şi eram doriţi
de cei cu care nu aveam cum să mergem?!
113
După mutarea comenzii la Constanţa, acelaşi comandant al brigăzii mă tatona dacă nu eram de acord ca, de data
aceasta, cel puţin, să întrerupem rotaţia, permanentizând comandamentul în România. Motivaţia sa era că mutarea din
timp în timp (deşi perioada de staţionare era de patru ani) impieta asupra activităţii comandamentului. Îi răspundeam că,
dacă mă luptasem pentru aplicarea unui principiu, nu aveam cum să mă lupt împotriva lui, odată ce avusesem câştig de
cauză?! Drept urmare, acest comandament urmează să fie dislocat de la Constanţa la Istanbul la sorocul convenit,
respectiv în 2007!
112
103
Desigur, această mică “victorie” trebuia valorificată prin crearea la timp a
facilităţilor necesare la Constanţa (pentru comandamentul propriu-zis) şi la Eforie (pentru
familiile celor care lucrau în comandament). Drept pentru care, urmărirea activităţii de
finalizare a acestor două obiective începea din acel moment să devină până la terminare
unul din punctele permanente pe agenda reuniunilor operative periodice, pe care le
organizam cu ceilalţi membri ai conducerii ministerului şi Statului Major General. Lucrul
în cadrul acelui comandament – care se desfăşura după tipicul NATO – ne oferea
posibilitatea familiarizării cu activitatea de acel tip şi deschidea posibilitatea creării în
perspectivă a unui comandament al Alianţei pe teritoriul românesc, ceea ce însemna, cum
arătam, un atu în favoarea candidaturii noastre la NATO.
Între 9 – 14 iunie, efectuam o nouă vizită în Statele Unite, de data aceasta oficială,
urmată de o escală la Bruxelles. Raţiunea vizitei în SUA – în condiţiile în care partea
americană nu dorea să înceapă un dialog oficial cu candidaţii – era că urmăream să
identificam noi cai de intensificare a parteneriatului strategic bilateral dintre cele două
ţări. Principala concluzie era pozitivă: întreaga nouă administraţie americană avea
o atitudine favorabilă faţă de extinderea în continuare a NATO, faţă de
România şi candidatura ei. 114
“În ce priveşte extinderea NATO, am putut detecta existenţa unui adevărat
consens la nivelul administraţiei, dar şi al unora dintre cele mai influente thinktank-uri, de a adopta o formulă comprehensivă. Printre argumentele cele mai
frecvente se număra:
•
Că, plecându-se de la formula Slovenia – Slovacia, dacă se
doreşte includerea unui stat baltic, vor trebui incluse toate trei,
aceasta atrăgând după sine includerea obligatorie şi a unui stat
balcanic, Bulgaria, ceea ce face indispensabilă includerea
României;
•
Al doilea, că SUA doresc să încheie cât mai repede conturile în
Europa legate de extinderea NATO, pentru a se putea concentra asupra
altor zone importante ca, de pildă, Asia/Pacific
•
Al treilea, că Statele Unite încep să aibă probleme din ce în ce mai
mari cu vechii aliaţi, dar şi oportunităţi sporite cu noii aliaţi…
La NATO… se afirma că, în acest moment, se căuta răspuns la întrebarea
cum se putea motiva separarea primilor 7 candidaţi (inclusiv România), de ceilalţi
doi (Albania şi Macedonia), fără să se creeze impresia unei discriminări…Concret,
candidaţii, inclusiv România, trebuie să îndeplinească condiţia însuşirii valorilor
împărtăşite de occidentali şi să realizeze obiectivele înscrise în MAP. (Dl Steven
Hedley 115a afirmat că România a câştigat bătălia pentru convingerea
occidentalilor cu privire la importanţa ei strategică, rămânând doar să
îndeplinească cerinţele MAP)… clii
În ce priveşte argumentele avansate de noi în discuţii referitoare la extinderea
NATO, acestea erau:
“România promovează principiul solidarităţii între candidaţi, nu pe cel al
competiţiei. Fiecare candidat poate aduce un plus strategic Alianţei. NATO nu
reprezintă o “facultate” cu locuri limitate. Singura competiţie reală este cu noi
înşine, prin realizarea pragmatică şi responsabilă a priorităţilor MAP. În ciuda
dificultăţilor majore, România nu a constituit un factor de insecuritate după
revoluţie, ci a fost un promotor de securitate în spaţiul geografic proxim. România
susţine ideea invitării tuturor statelor care îndeplinesc criteriile tehnice. Susţinem
invitarea în bloc a ţărilor baltice. NATO trebuie să-şi marcheze teritoriul, să
Singurul “incident” dacă puteam spune aşa, era menţionarea României ca fiind în spatele celorlalţi candidaţi în
discursul ţinut de senatorul Lugar la 13 iunie 2001. Împreună cu ambasada, decideam să considerăm că aprecierea se
putea datora şi unei informări incomplete, drept pentru care stabileam, împreună cu ambasadorul Sorin Ducaru, ca
senatorul Lugar şi stafful său să fie ţinuţi constant la curent cu realizările din domeniul reformelor pentru integrarea în
NATO.
115
Pe atunci, doar adjunctul doamnei Rise, Consilier pentru Probleme de Securitate Naţională al preşedintelui Bush.
114
104
delimiteze zona de conflict din Balcanii de Vest şi să ia în considerare eforturile
Federaţiei Ruse de a se apropia de fostele graniţe ale Uniunii Sovietice.
Parteneriatul pentru Pace şi MAP şi-au dovedit utilitatea şi au devenit instrumente
complexe şi foarte importante în procesul pregătirii pentru aderare, deşi la
început erau mai degrabă metode de amânare a luării unei decizii. Recunoaştem
că plecăm cu un handicap şi că trebuie să recuperăm timpul pierdut, dar suntem
decişi să continuăm pe această cale. România va continua susţinut şi responsabil
eforturile de reformă.
•
Ministerul Apărării este angajat concret şi pragmatic în procesul
dificil de restructurare a Armatei, asumându-si costurile sociale inerente.
Îndeplinirea obiectivelor de parteneriat conform graficului stabilit este
prioritară.
•
Începând cu anul 2002, bugetul MApN va fi fundamentat pe bază de
programe; în acest scop a fost constituită o singură structură integrată de
planificare a resurselor. Bugetul a cunoscut o creştere sensibilă faţă de anul
2000, fără a fi afectate celelalte priorităţi ale actualului guvern; relansarea
creşterii economice oferă oportunitatea continuării trendului ascendent al
cheltuielilor de apărare.” cliii
Vizita a cunoscut şi două momente mai sensibile, care aveau până la urmă
consecinţe pozitive în raport cu candidatura noastră. Primul era consemnat la Muzeul
Holocaustului, unde ni se atrăgea atenţia că, dacă nu răspundeam anumitor solicitări
exprese, sprijinul lobby-ului evreiesc din SUA pentru integrarea noastră în NATO urma să
fie… întrerupt?! Cum solicitările respective excedau aria mea de responsabilitate, iar
rezolvarea unor situaţii delicate, cum fusese cea legată de participarea generalului Mircea
Chelaru – încă activ - la ceremonia de dezvelire a unui bust al generalului Antonescu
organizată de PRM, era expediată de gazdele noastre, răspundeam că eu cel puţin nu eram
la curent cu existenţa unui asemenea sprijin din partea lobby-ului respectiv?! Acest schimb
de replici necesita intervenţia în favoarea noastră a oficialului de la Departamentul de Stat,
care răspundea de România, ceea ce readucea lucrurile la normal. Partea interesantă era
că, după convorbire, aflându-mă în biroul ambasadorului Ducaru înainte de plecarea spre
aeroport, acesta primea un telefon de la unul din vicepreşedinţii unei importante
organizaţii evreieşti americane, care solicita să mă vadă. Cum nu mai era timp, acesta se
oferea chiar să ne însoţească la aeroport. Pe drum, în maşină, acest om recunoştea că
avusesem dreptate: nu se puteau aminti multe acţiuni de sprijin ale comunităţii evreieşti
americane în favoarea candidaturii României la NATO, dar ma asigura ca lucrurile urmau
să se schimbe. Ca o dovadă, eram invitat în septembrie să fac o nouă vizită în SUA, în care,
de program, avea să se ocupe comunitatea evreiască… Evenimentele de la 11 septembrie
2001 mă împiedicau însă să dau curs ofertei respective…
Cel de-al doilea moment mai sensibil se petrecea la o cină dată de Comitetul SUA
pentru NATO, condus de Bruce Jackson, în onoarea delegaţiei române la acelaşi Club
Metropolitan din Washington. Cu acel prilej, una dintre gazde găsea cu cale să ne atragă
atenţia, cu un aer destul de superior, asupra necesităţii însuşirii valorilor occidentale, ca
una din condiţiile fără de care nici nu ne puteam gândi la primirea în NATO. Deşi eram de
acord cu fondul problemei – pe care îl cunoşteam, însă, foarte bine cu toţii – nu eram deloc
de acord cu tonul emfatic în care ni se adresa persoana respectivă, care ţinea să ne dea
lecţii… Drept pentru care îi atrăgeam atenţia că, spre deosebire de alte popoare din centrul
şi estul continentului, inclusiv cele care făceau deja parte din NATO, poporul român fusese
singurul care îşi dăduse sângele pentru ca acele valori să devină realitate în România…?!
Îmi amintesc că, după răspunsul meu, se lăsa o linişte mormântală în jurul mesei. Unul
dintre membrii delegaţiei noastre, generalul Gheorghe, îmi mărturisea mai târziu că era
chiar convins că cele spuse de mine puneau punct candidaturii României la NATO! Numai
că, realizând că eu eram cel care aveam dreptate, Bruce Jackson intervenea, reînnodând
discuţia, care revenea astfel la normal. Rezultatul era că, din acel moment, mie cel puţin, în
toate discuţiile pe care le aveam cu partea americană, nimeni nu mai ţinea să-mi
105
reamintească de importanţa însuşirii valorilor occidentale, în efortul de promovare a
candidaturii României la NATO…?!
Revenit în ţară, primeam din mai multe surse, confirmarea că Rusia reuşise să
obţină ţinerea balticilor în afara noii extinderi, în timp ce dl. Geoană îmi aducea la
cunoştinţă că, în SUA, după entuziasmul pentru ideea unei extinderi lărgite, începea să se
instaleze un pesimism marcat, mai ales datorită democraţilor, care nu doreau să le permită
republicanilor să înregistreze un succes în privinţa extinderii. În Europa, îmi aducea la
cunoştinţă că, în septembrie, olandezii urmau să vină la Bucureşti pentru a încerca
degajarea unei formule acoperitoare, convenabile tuturor.
Pe acest fundal, intervenea însă un eveniment crucial: discursul preşedintelui
Bush la Universitatea din Varşovia. Era un document cu adevărat strategic, care
expunea filozofia schimbată a noii administraţii americane faţă de extinderea în continuare
a NATO, o filozofie care, în esenţă, ne era favorabilă, precizând negru pe alb că următoarea
lărgire va cuprinde state de la Marea Baltică la Marea Neagră.
“Yalta nu ratifica o linie de demarcaţie naturală, ea diviza o civilizaţie vie.
Împărţirea Europei nu era un fapt geografic, era un act de violenta…
Scopul nostru este acela de a şterge liniile false care au ţinut divizată
Europa pentru prea mult timp. Viitorul fiecărei naţiuni europene trebuie să fie
hotărât de progresul reformei interne, nu de interesele puterilor externe. Fiecare
naţiune europeană care lupta pentru democraţie, economie de piaţă şi o solidă
cultură civică trebuie să fie bine primită în căminul Europei.
Toate noile democraţii ale Europei, de la Marea Baltica la Marea Neagră şi
tot ce se află între ele, trebuie să beneficieze de aceeaşi şansă de securitate şi
libertate – şi aceeaşi şansă de a se alătura instituţiilor Europei – ca şi cea de care
se bucura vechile democraţii ale Europei.
Eu cred în calitatea de membru al NATO pentru toate democraţiile Europei
care o doresc şi sunt gata să împartă responsabilităţile pe care le incumba NATO.
Problema ‘când’ se mai afla în discuţie în NATO; ‘dacă’ nu mai trebuie să constituie
obiect de dezbatere. Pe măsură ce ne pregătim să extindem NATO, nicio naţiune
nu trebuie să fie folosită ca pion în agenda altora. Noi nu vom negocia soarta
popoarelor libere ale Europei. Gata cu München-urile. Gata cu Yalt-ele. Să le
spunem tuturor celor care au luptat pentru democraţie şi economia de piaţă ceea
ce le-am spus polonezilor: de acum înainte, ceea ce construiţi, vă va aparţine.
Nimeni nu vă va putea lua libertatea sau ţara.
Anul viitor, liderii NATO se vor întâlni la Praga. Statele Unite vor fi gata să
ia decizii concrete, istorice cu aliaţii lor pentru a extinde NATO. Polonia şi America
împărtăşesc această viziune. Pe măsură ce pregătim sumitul de la Praga, nu va
trebui să calculam cu cât de puţin vom reuşi să scăpam, ci cu cât de mult putem
avansa cauza libertăţii.
Extinderea NATO a îndeplinit promisiunea NATO. Iar acea promisiune ne
conduce acum spre est şi sud, spre nord şi mai departe.” cliv
Trebuia să recunoaştem: era o concepţie diferită de cea a administraţiei Clinton,
care excludea România (şi Slovenia) pe considerentul că marja de siguranţă la votul din
Senat nu era suficient de mare, comparativ cu cea pentru Polonia, Cehia şi Ungaria… Sigur,
trebuie să admitem că, fiind prima extindere spre est a NATO, gestul avea inevitabil o
încărcătură politică covârşitoare, iar riscurile de insucces trebuiau evaluate cu cea mai
mare grijă. Însă, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că şi atunci se făceau promisiuni de
“şanse egale” şi se turna totul în cuvinte mari ca “democraţie”, “libertate”, “eliminarea
divizării continentului” etc. Abia acum, însă, puteam vorbi de faptul că formulele
respective îşi găseau cu adevărat materializarea practică. Cel puţin, aceasta era situaţia
pentru România, care ratase Madridul din considerentele arătate.
Ţin să fac aceste precizări şi să subliniez importanţa discursului de mai sus,
deoarece, în România, după ce începuse să se vadă tot mai bine că ţara avea să fie totuşi
invitată să adere la NATO, începeau să se audă voci – mai ales din rândurile opoziţiei de
atunci - care încercau să ignore documentul de mai sus, ca şi efortul intern depus de noul
guvern, pentru a pune invitarea României exclusive pe seama conjuncturii
106
legate de evenimentele din 11 septembrie 2001. Acestea jucau şi ele un rol
important – cum vom vedea – însă nu se putea spune ca unul decisiv. Decisivă era
combinaţia dintre efortul de reformă internă şi schimbarea de filozofie a
extinderii efectuate de noua administraţie americană.
Între 30 iunie şi 4 iulie 2001, efectuam o vizita oficială în Germania, la invitaţia
omologului, dl. Rudolf Scharping. Aceasta avea loc exact în acelaşi timp cu vizita oficială a
altei delegaţii române conduse de premierul Năstase. Raţiunea suprapunerii mi-era
explicată de chiar dl. Scharping: partea germană dorea să sublinieze astfel
importanţa pe care o acorda în general relaţiilor cu România şi, în particular,
celor pe linie militară.
Cu acel prilej, eram puşi la curent cu câteva chestiuni importante în ce privea
procesul de extindere a NATO:
“1. Perioada crucială pentru admiterea în NATO va fi din toamna lui 2001 până în
primăvara lui 2002, când aliaţii urmau să treacă la consultări privind
desemnarea celor ce urmau să fie invitaţi.
2. Guvernul german, care doreşte să evite situaţia neplăcută a partizanatului
practicat de unii membrii faţă de unii candidaţi în 1997, va amâna luarea unei
decizii până în prima parte a anului viitor.
3. Germania, care acordă atenţia cuvenită factorului militar, nu doreşte însă o
utilizare greşită a acestuia în stabilirea invitaţilor.” clv
Convorbirile erau substanţiale, vizând întreaga gamă a raporturilor bilaterale pe
linie militară dintre Germania şi România. Cu acel prilej, eram asiguraţi de interesul
german pentru amplificarea acestor relaţii, de disponibilitatea de sprijin pentru România
în realizarea procesului de reformă şi a obiectivelor MAP. Se exprima disponibilitate
pentru consultări regulate la toate nivelurile. Mai mult, dl. Walther Stutzle, secretar de
stat, care lucrase anterior la SIPRI, se oferea să ne sprijine în transmiterea datelor noastre
reale spre cele două instituţii – SIPRI şi IISS.
La ministerul german de externe, ni se arăta că:
“Pentru Praga va fi adoptată o strategie diferită de cea de la Madrid. Dacă
înainte de 1997 fiecare ţară membră NATO a declarat deschis candidaţii pe care îi
susţine, acum trebuie respectate următoarele principii:
•
Uşile Alianţei să rămână deschise; a fost salutată decizia de
excludere a opţiunii zero luată la Bruxelles în luna iunie curent;
•
Nici o ţară care nu este membră NATO nu va avea drept de veto în
decizia de lărgire…
•
Decizia se va lua în funcţie de performantele fiecărei ţări în procesul
de reforma…
Analiza ultimului MAP arăta că România a făcut progrese semnificative.
Nu este nici o îndoială că România va deveni membră a Alianţei, este doar o
problemă de timp.” clvi
O discuţie interesantă avea loc la Bundestag, cu membrii Comisiei de politică
externă.
“Slovenia este considerată un candidat relativ sigur. Slovacia
este, de asemenea, foarte bine situată, dacă în următoarele alegeri nu
se va înregistra o victorie a lui Meciar…
În Germania există două şcoli de gândire privind aderarea
celorlalţi candidaţi:
1.
invitarea doar a statelor baltice,
2.
invitarea României şi Bulgariei, fără baltici 116
Nu este exclusă nici opţiunea Big Bang. 117
Astfel puse în ecuaţie, cele două opţiuni păreau să indice că, indiferent de formula finală, Rusiei trebuia să i se ofere,
totuşi, ceva la schimb: Bulgaria şi România, care rămâneau pe dinafară, în cazul în care era de acord cu primirea
balticilor, ori, dacă reuşea să blocheze intrarea acestora, trebuia să fie de acord cu primirea Bulgariei şi României în
NATO…?!
117
Este vorba de invitarea tuturor candidaţilor deodată.
116
107
Unii parlamentari, în special din generaţia matură, doresc să evite tensiuni cu
Rusia.” clvii
În zilele următoare, înregistram apariţia de noi obstacole în calea efortului de
întărire a candidaturii noastre pentru NATO. Astfel, un grup de membri ai echipei fostului
preşedinte Constantinescu, aflaţi în SUA, încercau să-şi convingă interlocutorii americani
că procesul de reducere numerică a forţelor noastre armate ar fi fost “scăpat de sub
control”, că cei de la conducerea ministerului “şi-ar fi pierdut busola” etc, denigrând
eforturile depuse pentru credibilizarea candidaturii noastre.
Tot în acea perioadă, trebuia să facem faţă şi reproşurilor colegilor de la industrie,
care, confruntaţi cu dificultăţile implementării unui amplu proces de restructurare a
producţiei de apărare – lăsate de izbelişte, după revoluţie - , încercau o ieşire pasând
greutăţile tot în contul nostru, al celor de la apărare, deşi noi nu mai eram răspunzători de
acest sector. Îmi amintesc că, la o reuniune a CSAT din acea perioadă, pe agenda căreia
figura şi industria de apărare, conducerea statului era pusă să aleagă între punctul de
vedere al industriei, care reflecta voinţa sindicatelor, şi argumentele noastre. În esenţă, cei
de la industrie ne acuzau că ne sustrăgeam de la lansarea unor comenzi substanţiale
industriei româneşti, în timp ce noi argumentam că, în etapa de reduceri masive în care ne
aflam, noi eram cei care puteau să returneze produse nou nouţe industriei, care ni le mai
vânduse odată, cu destul timp înainte…?! Aceasta şi pentru că efortul de înnoire al
industriei fusese sporadic şi cu rezultate amestecate… Surpriza era că, în loc să-şi
însuşească punctul de vedere al industriei, conducerea CSAT şi-l însuşea pe al nostru, ceea
ce producea o anumită descumpănire colegilor care ne “atacaseră”… Ulterior, la sugestia
noastră, guvernul realiza – împreună cu sindicatele din industria de apărare – chiar şi o
strategie de promovarea a exporturilor de armament, care, din păcate, rămânea până la
urmă doar un frumos exerciţiu intelectual…
Erau şi alte episoade ale acestui adevărat “război de uzura” între cei de la industrie
şi noi, cei de la apărare. La un moment dat, îmi aduc aminte că se încerca preluarea - de cei
de la industrie - inclusiv a exporturilor din stocurile existente, care erau, prin lege,
apanajul Romtehnicii, regie de stat aparţinând MApN. Aceasta pentru că, atunci când erau
solicitaţi din afară să execute rapid comenzi, aveau mari dificultati, fiind nevoiţi să apeleze
tot la stocurile Armatei…?! Altă dată trebuia să manevram de aşa manieră, încât să evitam
revenirea întregii industrii de apărare înapoi la MApN, unde fusese iniţial. Or, dacă acest
lucru s-ar fi întâmplat, noi, cei de la apărare, am fi avut de gestionat simultan două procese
profunde de restructurare, unul al armatei, altul al industriei, cu efectul aproape sigur al
ratării ambelor?! Ceea ce ar fi pus, desigur, capăt şi aşteptărilor noastre de a fi primiţi în
NATO! “Solidaritatea guvernamentala” era, la urma urmelor, un “animal” extrem de
ciudat…
La mijlocul lunii, primeam semnale importante de la o recentă reuniune a NATO, în
care Albania şi Macedonia primiseră un sprijin “limitat”, în timp ce România şi Bulgaria se
bucuraseră de un sprijin mai “consistent” (îndeosebi din partea Greciei şi Turciei, apoi din
cel al Italiei şi Canadei). Cum problema alcătuirii listei candidaţilor care urmau să
primească invitaţia era, evident, delicată, se convenise să se procedeze prin eliminare,
începând cu cei care se bucurau de cel mai mic sprijin. Problema noastră generală nu
rezida în eventualele carenţe economice, caracteristice aproape tuturor statelor, ci, mai
ales, în lipsa acută a unei bune imagini externe. Eforturile pentru integrarea erau
incontestabile, lucru recunoscut de cei care monitorizau procesul nostru de reformă, dar
ele nu erau cunoscute şi opiniei publice internaţionale. De aici, şi o serie de consecinţe
neplăcute, cum era, de pildă, plasarea noastră din punct de vedere economic alături de
Albania şi Macedonia… Progresele înregistrate nu erau făcute publice sau, dacă acest lucru
se întâmpla totuşi, nu se manifesta suficientă consecvenţa; nu se cunoştea ceva clar
despre România peste hotare. Nu era, deci, o problemă de apărare, ci, mai degrabă,
una ce ţinea de externe. În ce privea Ministerul de Finanţe, erau remarcate deficienţe ca:
inflaţia încă accentuată, şomajul, lipsa unui indice real de dezvoltare. Trebuia, ca şi în cazul
altor ministere, să se facă incomparabil mai mult pe linia popularizării rezultatelor
pozitive, care începeau să apară. În esenţă, era mare păcat că România se afla mai jos decât
Lituania, Bulgaria sau Slovacia, când realitatea stătea tocmai invers (de pildă, Slovacia
108
promitea creşterea bugetului apărării prin utilizarea fondurilor provenite din privatizare,
deşi nu avea încă o legislaţie în domeniu…?!). Concluzia era că soluţia problemei
noastre de credibilitate se afla în angajarea unui efort susţinut de publicitate,
cu atât mai mult cu cât începea să devină tot mai sigur că se preconiza o
soluţie de tip “big bang”, care să includă şapte state candidate la aderare.
Vineri, 20 iulie, 2001, îl primeam pe ataşatul militar britanic, care ne transmitea
mesajul că, la Londra - de unde, pe canale diplomatice româneşti, primeam numai ştiri
negative (?!) – se considera că reforma din România era una adevărată si ca, sub anumite
aspecte, aceasta era chiar mai tăioasă decât cea întreprinsă de britanici. Londra pregătea o
nouă abordare, care urma să fie prezentată generalului Popescu, cu ocazia apropiatei sale
vizite în Marea Britanie. Oricum, la NATO, unde ambasadorii îşi începeau “încălzirea”
pentru procesul de selecţie, problema se punea mai mult în termeni politici şi de viziune,
decât tehnici, ceea ce era apreciat ca fiind pozitiv pentru noi…
Pe 24 iulie, 2001, cu ocazia vizitei premierului francez la Bucureşti, avea loc
incidentul de la ambasada Franţei, când mi se închideau în nas porţile clădirii, deşi alţi
invitaţi erau lăsaţi să intre cu maşinile, nu pe jos cum mă aflam eu…?! Tratat astfel, eram
nevoit să renunţ la a mai onora invitaţia de a participa la recepţia dată în onoarea
premierului francez, ceea ce arunca o umbră nedorită asupra raporturilor mele cu
francezii. Până la urmă, după scuzele de rigoare, incidentul era uitat, iar lucrurile intrau şi
ele pe un făgaş cât de cât normal.
Două zile mai târziu, pe 26 iulie, 2001, Bruce Jackson ne făcea cunoscut mesajul
pozitiv că dimensiunea sudică era “in carti” pentru extindere, ceea ce implica faptul că
România era “in carti”. Şansele ca lucrurile să meargă bine până la urmă erau mari, trebuia
doar să gândim pozitiv şi să nu slăbim ritmul…
Sfârşitul lunii marca şi dialogul cu echipa americană de evaluare a stadiului în care
ne găseam pe plan militar. Îmi aduc aminte că le spuneam, cu prilejul primirii, că era
imperios necesar ca datele culese acum să fie verificate şi aduse constant la zi, pentru ca ele
să reflecte realitatea la momentul deciziei, nu o situaţie depăşită, ceea ce ar fi fost în
dezavantajul nostru. Vizita echipei americane, compusă din specialişti militari şi civili din
zona militară şi politică a Pentagonului şi Comitetului Mixt al Şefilor de Stat Major, fusese
solicitată Casei Albe de Congres şi urmărea, în esenţă, să evalueze în ce măsură unităţile ce
urmau să fie puse la dispoziţia Alianţei pentru apărarea colectivă erau apte pentru angajare
în misiune, într-un timp relativ scurt. În esenţă, era vorba de o vizită pur militară,
orientată spre lucruri practice, pentru a putea degaja punctele forte şi cele slabe ale
candidaţilor, prin deplasări şi discuţii directe, mai ales cu militarii din unităţile vizitate.
Vacanţa de vară trecea repede şi nu tocmai plăcut. Intr-un cotidian central apărea
un material care, eronat, mă făcea pe mine răspunzător de transferurile de terenuri din
MApN, pe vremea când eram secretar de stat, între martie 1993 şi noiembrie 1996?! Era
parte a campaniei pe care acel cotidian o iniţiase împotriva mea încă de la instalare,
deoarece refuzam să mă implic în cearta izbucnită între grupul de interese din jurul
ziarului şi grupul de interese din jurul dlui Becali, finanţatorul Stelei (ulterior se împăcau).
Până la urmă, întrucât ziarul refuza să mă lase ca, prin dreptul la replică, să corectez acel
neadevăr, eram nevoit să recurg la justiţie, unde, după peripeţii care o implicau şi pe colega
mea de cabinet, ministru al justiţiei, de partea taberei adverse mie, reuşeam să îl câştig cu
greu un an mai târziu. Pentru aceasta, la fel ca şi în alte cazuri anterioare vizand alte
persoane, nu eram iertat, ci atacat constant tot mandatul şi chiar şi după încheierea
acestuia…
Septembrie 2001 începea cu o vizită a senatorului Richard Lugar, pe care aveam
prilejul să-l întâlnesc personal acasă la ataşatul militar american, colonelul Robert Veale.
Senatorul era mulţumit de vizita pe care o efectua în România. Îmi amintesc că ne spunea
cu acel prilej că adversarii extinderii din Congres se grupau în două categorii: izolaţioniştii
şi partizanii Moscovei, dar că formula adresării invitaţiei pe baza îndeplinirii stricte a
criteriilor, căpăta tot mai mulţi adepţi.
În mod straniu, două zile mai târziu, eram informat că, aflat în continuare la Sofia,
senatorul Lugar lăuda reforma militară din Bulgaria, pe care o aprecia ca fiind mai
înaintată decât a noastră. Într-adevăr, în discursul său rostit în iunie, cum arătam,
109
senatorul se arăta dezamăgit de faptul că România, spre deosebire de alţi candidaţi, se
dovedise incapabilă să progreseze… Dar acum şi, mai ales, după cele declarate faţă în faţă
când ne vedeam la Bucureşti, mi se părea un pic ciudat. Drept pentru care solicitam şi
obţineam textul intervenţiei sale făcute în data de 1 septembrie 2001, la Preşedinţia
Bulgariei. În text, senatorul afirma, printre altele:
“Am vizitat în ultimele două săptămâni fiecare din ţările baltice, România şi
Bulgaria, pentru a aduce colegilor mei impresia personală asupra performantei,
idealismului şi trăiniciei convingerii liderilor acestor ţări. Prin Planul 2004,
Bulgaria întreprinde o reformă de substanţă în domeniul militar şi de securitate,
iar rezultatul îl va reprezenta, pe măsură ce o va conduce spre calitatea de
membru al Alianţei, apărarea colectivă, în cadrul căreia Statele Unite se vor
apropia şi mai mult de Bulgaria, iar Bulgaria, să speram, de Statele Unite” clviii
După cum se putea vedea, nici vorbă de compararea dintre cele două reforme şi, cu atât
mai puţin, de ierarhizarea lor în defavoarea noastră.
În răspunsul acordat întrebării săptămânalului Armatei Bulgare, afirma, însă, ca
“Estimarea mea este că majoritatea senatorilor americani favorizează
includerea Bulgariei şi a ţărilor baltice.” clix
Era o exprimare din care nu puteai să-ţi dai seama cât era cu adevărat o decizie politică, şi
cât simplă politeţe… Cu toate acestea, alăturarea balticilor mă făcea să înclin spre prima
posibilitate…
Fără nicio îndoială, evenimentul care marca nu numai luna septembrie 2001, ci anul
şi chiar toţi anii care au urmat era atacul terorist din Statele Unite de la 11 septembrie
2001. Dar, mai întâi faptele. Îmi aduc aminte că, după amiază, în jurul orei 16, mă aflam în
birou, ascultând sterile de la radio. Cu mine se mai afla şi regretatul general Schiopu,
secretarul general al ministerului. Când auzeam la radio că în SUA ar fi fost lovit unul din
blocurile “Gemeni” de un avion, deschideam imediat televizorul. Pe BBC, se vedea clar
clădirea fumegândă… Ceea ce mă frapa era totala lipsă de activitate din jurul blocului…
Pentru că, trăind în SUA, ştiam că, în asemenea cazuri, mobilizarea era maximă şi pur şi
simplu nu te mai puteai mişca de multitudinea resurselor materiale şi umane trimise în
ajutor?! De data aceasta, însă,… nimic. Era o atmosferă ireală… Apoi vedeam clar cum un
al doilea avion venea din partea dreaptă, ocolind primul turn şi-l lovea în plin pe al doilea!
Din acel moment, pentru mine – ca şi, probabil, pentru alte multe milioane de oameni care
urmăreau aceeaşi scenă – devenea clar că aveam de-a face cu un atentat terorist de mari
proporţii. Iar când ulterior aflam că fusese atacat şi Pentagonul şi că un alt avion se
prăbuşise înainte să-şi atingă ţinta potenţială, realizam că America era lovită în simbolurile
puterii sale: banii (Wall Street) şi Armata (Pentagonul)! Îmi aduc aminte că îi dădeam
imediat telefon dlui Talpeş, pe care îl îndemnam să deschidă televizorul, fără să ştiu că se
afla într-o discuţie cu reprezentanţii serviciilor americane de informaţii, care aflau astfel şi
ei ce se întâmplase…
Prima idee care îmi venea în cap era că asistasem la o repetare, pe o scară mult mai
amplă, a atacului asupra Pearl Harbor-ului, care angajase America în război… Şi spuneam
asta în direct reprezentanţilor mass media care-mi cereau reacţia… Anticipam, deci, că,
lovite în orgoliul lor, Statele Unite urmau să reacţioneze, lovind cu toată forţa sursa acelor
atacuri!
Imediat intram în legătură telefonică cei care făceam parte din CSAT. Stabileam ca,
până seara, când urma să aibă loc reuniunea de urgenţă a Consiliului, eu să fiu cel care să
răspundă întrebărilor mass media, pentru a asigura unitatea de mesaj.
Seara, când ne reuneam, îmi amintesc că eram cu toţii cuprinşi de emoţie. Nu eram
numai factori responsabili chemaţi să evaluam o situaţie şi să decidem, ci, mai ales,
oameni oripilaţi de tragedia petrecuta! Deci, reacţia noastră la ce se întâmplase era
reacţia normală a unor fiinţe umane care, confruntate cu opţiunea “viaţă sau moarte”
alegeau, natural, viaţa. Nu puteam înţelege cum câţiva oameni impuneau altor oameni,
complet nevinovaţi, să moară, doar pentru că ei deciseseră să se sinucidă…?! Spun asta
pentru a lamuri acuzaţiile care ni se aduceau ulterior cum că eram doar nişte profitori,
care, prin linia politică adoptată în favoarea Statelor Unite, urmăream cu sânge rece să
110
obţinem sprijinul Americii! Nu era deloc aşa: reacţia noastră era în primul rând
umană şi abia în al doilea rând politică!
Nu este acum şi aici locul să descriu în amânunt tot ce întreprindeam pe plan intern
şi extern, în siajul celor întâmplate (celula de criză, informarea ambasadelor străine cu
măsurile decise, înscrierea fără rezerve în frontul luptei împotriva terorismului
internaţional s.a.). Ajunge doar să spunem că ne exprimam întreaga compasiune şi
solidaritate, declarându-ne întregul sprijin pentru Statele Unite, inclusiv prin
deschiderea spaţiului nostru aerian şi maritim şi punerea la dispoziţie a
teritoriului naţional, măsuri ratificate toate în Parlament, cu o largă
majoritate.
Nu vreau, însă, nici să închei referirile la momentul de cumpănă reprezentat de 11
septembrie 2001, fără să mai precizez două lucruri. Primul vizează relaţia noastră cu
Statele Unite, al doilea, tabloul politic internaţional. În privinţa primului, impresia mea că,
deşi erau conştiente de importanţa noastră în zona geografică în care ne aflam, Statele
Unite nu luaseră încă decizia angajării unui dialog de substanţă cu noi. Mai degrabă,
preferau să îşi ia informaţiile din alte surse, cum puteau fi, de pildă, Moscova şi/sau
Parisul (ambele, însă, potrivnice unei apropieri între Washington şi Bucureşti?!). Or
reacţia României la evenimentele din 11 septembrie 2001 părea să fi stârnit interesul
factorilor decizionali americani în stabilirea acelui dialog direct cu noi. De aici, probabil, şi
renunţarea la informaţiile venite pe alte canale, care, cel mai adesea, erau precumpănitor
deformate şi iniţierea unei informări proprii. Care, la rândul ei, permitea Washingtonului
să adopte decizii conforme cu realitatea în ce ne privea…
A doua precizare este legată de impactul celor petrecute în ziua respectivă asupra
politicii internaţionale şi consecinţele acelui impact. În opinia mea, dacă Războiul Rece
echivala cu o ieşire de pe orbită cu care ne obişnuisem şi cu înscrierea pe altă orbită, atunci
9/11, cum i se mai spune, echivala cu o a doua schimbare majoră de direcţie în politica
internaţională. 118 Poate că, atunci, respectiv imediat după, iroseam cu toţii şansa unică de
a cimenta – prin solidaritatea umană arătată americanilor - din nou lumea occidentală,
care, în anii Războiului Rece fusese legată prin liantul fricii de ameninţarea sovietică.
Numai că, pe de o parte, reacţia internaţională a SUA le întărea inevitabil rolul şi poziţia în
sistem, făcându-le totodată vulnerabile la acuzaţia de unipolarism (iertat fie-mi termenul).
Luând totul pe cont propriu, SUA se angajau, practic, într-o schimbare de proporţii a
“regulilor jocului”, pentru care toate celelalte puteri, cu excepţia Marii Britanii, nu erau
pregătite, nici înclinate să o accepte. De aici opoziţia lor înverşunată, ce implica practic
toate instrumentele la îndemână, inclusiv poziţia privilegiată din cadrul Consiliului de
Securitate. Ca niciodată până atunci, întregul eşafodaj instituţional rezultat în
urma celui de-al doilea război mondial se afla în pericol mare de a se nărui…
Era, poate, şi o răzbunare întârziată a comunismului dispărut în neantul istoriei… Irak-ul
ajungea să reprezinte ulterior punctul focal al acestei încleştări gigantice dintre Statele
Unite – sprijinite de Marea Britanie - şi celelalte puteri din concertul internaţional. Până la
urmă, inevitabil, ambele tabere ajungeau la concluzia că nu puteau avea succes nu numai
una împotriva alteia, dar nici una fără alta, ceea ce ne aduce într-o zona mai calmă, cu
speranţa că procesul reapropierii transatlantice continuă, scoţându-ne pe noi toţi ceilalţi,
în primul rând pe cei care eram candidaţi atât la NATO, cât şi la UE, din situaţia de a avea
de ales între Scylla şi… Caribda?!
Concret, pentru România, problema care se punea era aceea a impactului asupra
procesului de extindere a NATO: urma ca acesta să se încetinească, cum opinau
belgienii când îi întâlneam la sfârşitul lunii, cu ocazia vizitei oficiale întreprinse la
Bruxelles, ori să se accelereze, cum ne lasă să înţelegem dl. Bogdan Mazuru,
ambasadorul nostru la NATO? Treptat, începeam să înţelegem că 11 septembrie
2001 avea să accelereze, nu să încetinească procesul extinderii, punând
totodată Alianţa în mişcare, după multe decenii de imobilism militar. Ceea ce,
pe de o parte, avea să ne permită să ne afirmam calităţile militarilor noştri încă
Drept urmare, de aceea îmi şi intitulam expunerea pe care o ţineam la Colegiul NATO de la Roma pe 18 septembrie
2001, în cadrul vizitei oficiale pe care o efectuam în Italia: “11 Septembrie 2001 sau Sfârşitul… Sfârşitului Istoriei”
118
111
înainte de admitere, prin participarea relativ ampla la operaţiuni multilaterale în zone
aflate la mare distanţă de ţară, iar, pe de altă parte, să recuperam, prin orientarea
reformei noastre în direcţia de mişcare a NATO, o mare parte din decalajul militar
care ne despărţea de celelalte state membre.
Concret, de pilda la începutul lunii octombrie, Statele Unite – care acceptaseră
oferta noastră de punere la dispoziţie a spaţiului nostru aerian – ne solicita, de pildă,
funcţionarea după standardele NATO, ceea ce, în sine, reprezenta acordarea calităţii de
aliat în fapt, dacă nu încă şi în drept.
În aceeaşi perioadă, însă, pornind de la situaţia unui export de armament suspect
către o ţară din Asia Centrală, cu o buna şansă de a sfârşi într-o zona de conflict din…
Africa, profitam de ocazie pentru a introduce un mecanism suplimentar de control,
care avea ca obiectiv principal să ne ferească de acuzaţii potenţiale de nerespectare a
embargourilor internaţionale, cu efect potential devastator asupra candidaturii noastre.
Astfel, pe 2 octombrie 2001, la şedinţa operativa a conducerii ministerului, decideam ca, de
atunci încolo, orice export de armament către destinaţii nesigure să fie verificat
de Departamentul Armamente cu partea americană şi britanică. Pe de o parte,
partenererii nostri aveau mijloace infinit mai ample de verificare, decât puteam avea noi,
iar, pe de altă parte, eram astfel puşi la adăpost de posibile acuzaţii îndreptate împotriva
noastră. Iar asta, ca să nu mai vorbim de dovada de transparenţă şi încredere pe care o
arătam astfel faţă de viitorii noştri aliaţi… Acum, după atâta timp de la iniţierea
mecanismului, pot afirma că acesta a funcţionat foarte bine şi ne-a scos din câteva necazuri
potentiale importante, dată fiind tendinţa unora de la noi de a se angrena continuu în
afaceri dubioase cu armament…
Octombrie ne aducea în continuare tot mai multe semne ca, la viitorul sumit NATO
din 2002, urma să fim invitaţi toţi cei 7 candidaţi, precum şi solicitarea de pregătire a unei
companii de vânători de munte pentru eventuale acţiuni împreună cu Statele Unite, în
cadrul războiului anti-terorist, ca şi invitaţia de a trimite un ofiţer în cadrul
Comandamentului Central al SUA de la Tampa, care coordona războiul din Afganistan.
Totodată, mai consemnam şi o potenţială acţiune de intoxicare, datorată declaraţiilor
premierului ungur, dl. Orban, cum că, la graniţa dintre România şi Ungaria s-ar afla un
mare număr de refugiaţi afgani, care stăteau să treacă spre Europa…?! Era încă o dovada a
caracterului neprietenesc al vecinilor noştri pe vremea guvernării Fidesz, care nu scăpau
practic nicio ocazie să ne pună într-o lumina proastă…
Tot atunci era gata şi studiul a cărui efectuare o ordonam anterior cu privire la
obstacolele potenţiale la adresa candidaturii noastre pentru NATO. Acesta era
realizat pornind de la ceea ce ştiam deja, dar şi de la ce încercam să previzionam, pe baza
realităţii cunoscute. Drept urmare, rezulta un studiu care lua în calcul atât obstacole
externe (provenite din contextul geopolitic mondial, relaţiile cu NATO şi statele membre,
acţiunile altor state candidate, poziţia Federaţiei Ruse, “răcirea” relaţiilor cu unii din
vecinii noştri), cât şi obstacole interne (de natură politică şi instituţională, politico-militară
şi economico-socială). Un capitol aparte îl constituia, desigur, domeniul informaţiilor .
La mijlocul lunii, avea loc la Bruxelles, evaluarea programului nostru MAP III
(2001-2002). În general, ne bucuram de o buna apreciere, fiind subliniată maniera
profesionistă în care fusese întocmit, ceea ce-i făcea pe aliaţi să-l considere un “progres
evident faţă de cel anterior”, fiind “mai bun, mai clar, mai cuantificabil”. Era subliniat
totodată, în mod corect, faptul că adevăratul test urma să îl reprezinte implementarea sa.
Ţin să subliniez că, din cele şase mari recomandări care ni se făceau, numai una –
integrarea în viaţa civilă a cadrelor militare disponibilizate – se referea la domeniul militar,
şi aceea, însă, nu în exclusivitate.
Aprecierea asupra continuităţii dintre ciclul II şi III al MAP era, în concluzie,
pozitiva:
“Ritmul reformei Forţelor Armate ale României a crescut semnificativ în
timpul ciclului II al MAP, iar procesul se afla acum pe drumul corect şi a devenit
ireversibil. Un progres real şi verificabil s-a realizat în privinţa atingerii
obiectivului unei forţe mai mici, mai profesioniste, bine instruite şi bine echipate,
care va continua şi în ciclul III.” clx
112
Tot în octombrie 2001 înregistram şi adoptarea primei piese din pachetul legislativ
prevăzut de Congresul SUA în vederea continuării procesului de lărgire a NATO.
Aprobarea acestuia reflecta o poziţie bipartizana de sprijin pentru administraţie în acest
demers. Situaţia, de data aceasta, era complet diferită de cea existentă referitor la prima
extindere, cea din 1997-1999. Decizia Casei Albe – aşa cum fusese expusa în discursul de la
Varşovia al preşedintelui Buch – era clară şi fără echivoc, iar semnalele dinspre Congres
indicau o creştere semnificativa a susţinătorilor continuării lărgirii în 2002.
Printre obiectivele acelei prime iniţiative se numărau asigurarea sprijinului
bipartizan pentru extindere, confirmarea celui pentru noua filosofie a extinderii expusa de
preşedinte la Varşovia, asigurarea suportului în negocierile cu celelalte state NATO şi
alocarea de fonduri suplimentare în anul fiscal 2002 pentru pregătirea candidaţilor
(România urma să primească 11,5 milioane de dolari, cea mai mare suma dintre toţi
candidaţii)
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 2001, după rezolvarea unor
neînţelegeri cu cabinetul premierului, care trebuia să se deplaseze şi el în Marea Britanie
cam în aceeaşi perioadă, puteam onora, totuşi, invitaţia gazdelor britanice de a efectua o
nouă vizită oficială în Regatul Unit (la urma urmelor, Marea Britanie avea cu România cel
mai consistent program de cooperare bilaterală dintre toate ţările candidate la NATO).
În cadrul discuţiilor purtate la Ministerul Apărării, se reliefa ca:
“Partea britanica… este în favoarea lărgirii NATO şi că evenimentele de la
11 septembrie nu vor influenţa negativ acest proces, ci au demonstrat necesitatea
unei cooperări internaţionale responsabile. MAP rămâne procesul cheie al
pregătirii pentru aderare. România a realizat progrese vizibile, iar reforma în
domeniul militar trebuie să continue.… A reţinut atenţia hotărârea României de a
continua procesul de reformă, indiferent de deciziile care vor fi luate la Praga anul
viitor. De asemenea, s-a apreciat sporul de credibilitate în continuarea
pregătirilor de aderare, având în vedere creşterea bugetului apărării pe anul
2002.” clxi
În cadrul întrevederii cu dl. Michael Tatham, secretarul particular principal al
premierului Tony Blair şi cu dl. Tom McKane, adjunctul sefului secretariatului pe
probleme de apărare, după ce era transmis mesajul de mulţumire pentru reacţia rapidă,
robustă şi puternica a României după evenimentele de la 11 septembrie din partea
premierului Blair, ni se arăta că:
“În pofida aparentelor, Marea Britanie sprijină lărgirea NATO şi considera
că statele candidate trebuie să se concentreze asupra reformei militare şi a
contribuţiei la operaţiuni NATO. Nu este, însă, pentru moment, recomandabil din
punct de vedere politic să se nominalizeze candidaţii care vor fi invitaţi să adere la
Alianţa la sumitul de la Praga. România trebuie să se concentreze pe îndeplinirea
cerinţelor MAP. Progresele României sunt apreciate ca vizibile şi verificabile. A
fost reafirmată necesitatea asigurării unui echilibru între cerinţe şi capacitatea
economiei de a susţine acest efort.” clxii
Pe data de 9 noiembrie, aveam un mic dejun de lucru la minister cu delegaţia
Direcţiei de Afaceri Strategice din ministerul francez al apărării, în care abordam teme
referitoare, printre altele la NATO, procesul de reforma în care eram angajaţi, Rusia şi
Ucraina, precum şi modul în care vedeam rolul nostru în Balcani. Îmi amintesc că,
profitând de prezenţa ambasadorului, care era însoţit, normal, de ataşatul militar,
solicitam implicarea părţii franceze într-un proiect legat de modernizare bibliotecii
ministerului, care conţinea un însemnat număr de lucrări de mare valoare istorică şi
ştiinţifică. Cu regret, trebuia să constat că, din păcate, solicitarea rămânea fără răspuns…
Imediat după încheierea întrevederii, plecam la Parlament, pentru votul asupra unei
moţiuni simple depuse de opoziţie împotriva guvernului (respinsa cu 161 de voturi
împotriva 71). Cu acel prilej, dl. Geoană îmi spunea că slovacii aveau problema Meciar,
ţinând seama de alegerile de la ei şi că li se comunicase acest lucru, că noi recuperasem
cea mai mare parte din handicapul de credibilitate găsit când intram la
guvernare şi că Pentagonul avea anumite îndoieli privind capacitatea de integrare a unui
număr de 7 noi membri. De la Londra, afirma el în continuare, ni se transmitea că
113
România era socotită cel mai important partener al occidentului în Balcani,
mesaj confirmat şi de la Washington.
Câteva zile mai târziu, pe 13 noiembrie 2001, efectuam o deplasare la Predeal
împreună cu noul ambasador american, dl. Michael Guest, pentru a inspecta compania de
vânători de munte pregătită pentru acţiune în comun cu americanii. Militarii români
făceau o impresie foarte bună, ambasadorul angajându-se să recomande antrenamente în
comun cu ei. Discuţiile vizau şi proiectul, potrivit căruia armata americană dorea să
recurgă la facilităţile aeroportuare fie de la Kogalniceanu, fie de la Burgas, în cadrul
operaţiunilor de rotire a contingentului lor din Kosovo. Intuind posibilitatea ca, în
viitor, pe această bază, SUA să îşi stabilească în general facilităţi militare în
România, ceea ce ar fi oferit substanţa materială unei garanţii de securitate
oferite de NATO, recomandam ambasadorului că problema nu era una exclusiv
tehnică, ci şi politică, ceea ce implica o utilizare a ambelor baze. La rândul sau,
dl. ambasador Guest ne recomanda să ne cream încă de pe atunci un sistem de circulaţie al
informaţiilor clasificate şi de verificare a oamenilor, pentru a evita experienţa unuia din cei
trei invitaţi la Madrid, care era să şi piardă invitaţia pe acest motiv… Discutam şi despre un
articol defăimător la adresa noastră apărut cu câteva zile înainte în prestigioasa publicaţie
americana “The New York Review of Books” sub semnătura lui Tony Judt, pe care
ambasadorul îl considera, pe bună dreptate, părtinitor şi neadevărat… clxiii Ce sa-i faci,
autorul era încă un “pretin” care dorea să ne “îmbunătăţească” imaginea externă…
Pe 16 noiembrie, 2001, primeam o delegaţie a unei prestigioase instituţii de
consultanţă pe probleme militare, SAIC, cu care ne înţeleseserăm să facă o evaluare a
efortului nostru de integrare. Nu mică îmi era surpriza să aud din gura interlocutorilor mei
că principala recomandare pe care erau capabili să ne-o facă era… “să nu mai facem
atâta în domeniul reformei, deoarece stătuseră de vorbă la Bruxelles cu
oameni care ne reproşau tocmai acest lucru”…?! Îmi aduc aminte că explodam, pur
şi simplu, la auzul unei asemenea “recomandări”. Cu alte cuvinte, până acum eram “bătuţi
cu vărguţa” pentru că nu făceam mare lucru, iar acum când, în sfârşit, începeam să facem,
eram “bătuţi” pentru că… făceam prea mult?! Era şi pentru mine prea mult! Raporturile cu
compania respectiva încetau chiar din acel moment…
Trei zile mai târziu, pe 19 noiembrie 2001, împreună cu dl. Geoană participam la
Bruxelles la reuniunea UE cu miniştri de externe şi ai apărării din ţările candidate. Veştile
erau bune: vizele urmau să fie ridicate, iar Franţa şi Germania tocmai deciseseră ca
România şi Bulgaria să fie incluse în grupul celor 10, care urmau să intre în 2004…
Între timp, făceam o vizită în Israel (24-26 noiembrie 2001), unde eram asiguraţi de
sprijin în privinţa NATO şi depuneam, împreună cu încă un coleg, o iniţiativa legislativa
privind obligativitatea acordării dreptului la replică de presa scrisă (un ziar central îmi
dedica, din senin, o “tableta” sub semnătura unuia din cei mai importanti ziaristi ai sai,
fără a-mi mai publica şi dreptul la replică…). Era un gest care avea să mă marcheze
profund pe toată durata anului următor, dar şi în continuare. Mărturisesc că nu mă
aşteptam la o asemenea reacţie violentă de respingere a ceea ce eu consideram – că în toate
ţările democratice unde acest lucru era reglementat de multă vreme – a fi un drept
constituţional la liberă exprimare şi reacţie la defăimare, care erau înscrise şi în
Constituţie… Dar se vede treaba că mă înşelam: la noi, “boss-ii” din presa scrisă (pentru că,
în domeniul audio-vizualului, dreptul era stipulat prin lege) doreau un monopol asupra…
“liberei exprimări”…
Noiembrie se încheia cu o nouă întâlnire cu ministrul bulgar al apărării, dl.
Svinarov. De data aceasta, constatam o disponibilitate incontestabilă a bulgarilor de a
conlucra cu noi. Concluzia nu putea fi decât că realizau că împreună puteam avea mai uşor
câştig de cauză, decât separat.
Decembrie 2001 debuta cu o întâlnire cu omologul meu ungar, dl. Szabo, la
Szeghed, ca raspuns la cea organizata anterior la Satu Mare. Cu acel prilej, domnia sa
declara public că era în interesul Ungariei ca toţi vecinii ei, deci şi România, să fie membri
ai NATO, dar se interesa, totodată, şi de ce organizasem o paradă militară la Alba Iulia…?!
Îi răspundeam că parăzi militare se organizaseră peste tot în ţară, nu numai la Alba Iulia…
114
O zi mai târziu, pe 4 decembrie 2001, Bucureştiul era gazda secretarului de stat
american, Collin Powell, care participa la un prânz de lucru oferit de preşedinte la
Cotroceni, urmat de o conferinţă de presă. Discuţiile erau foarte bune şi se desfăşurau întro atmosferă caldă, prietenească. Abordam, printre altele, şi dificultăţile reformării
organismului militar. Ca fost Preşedinte al Comitetului Mixt al Şefilor de Stat Major ai
Armatei Americane – perioada în care stabilise legături speciale cu generalul Cioflina - era
în măsură să facă o apreciere corectă a acestora. În general ne dădeam seama încă de
atunci că vizita se solda cu rezultate pozitive, lucru ce ne era ulterior confirmat prin
semnalele primate.
Vineri, 7 decembrie 2001, era o zi deosebită pentru noi, românii. Ca urmare a
intensei activităţi depuse, în special de MAI, precum şi a sprijinului extern primit,
îndeosebi din partea Germaniei, vizele pentru români erau eliminate! Mai primeam,
totodată, şi o comunicare din partea generalului Popescu, potrivit cărei Secretarul General
al NATO urma să vina la Bucureşti, de unde, printre altele, se aştepta să transmită public şi
mesajul că Albania, Croaţia şi Macedonia nu urmau să facă parte din valul următor de
extindere, că două ţări din cele 7 care rămâneau în cursă începeau să aibă probleme tot mai
mari şi că România se afla într-o poziţie foarte bună. Ulterior, aceste ştiri erau confirmate
şi de rezultatele vizitei întreprinse de dl. general Medar, seful informaţiilor militare, la
NATO, unde, ca o recunoaştere indirectă a certitudinii primirii noastre, eram solicitaţi de o
importantă ţară NATO să strângem colaborarea bilaterală în domeniul informaţiilor
militare. 119
Marţi, 11 decembrie 2001, îl primeam pe generalul Hackett, adjunctul Sefului
Comandamentului de sud-est al NATO, care ne anunţa, mai în glumă, mai în serios, că
venise “sa vadă, înainte de primirea ordinului oficial, ce avea de preluat în subordine…”
Era, mai mult ca sigur, şi efectul rezultatului pozitiv al evaluării militare făcute de
americani în vară, pe care o primeam şi noi între timp şi în care se afirma:
“La fel de mult ca şi alte state membre ale Pacului de la Varşovia, România
a avut de administrat o diminuare drastica a efectivelor unei armate supradimensionate printr-un corp larg şi îmbătrânit de ofiţeri, dotată cu echipament
învechit. Tranziţia spre o forţă mult mai redusă, dar mai capabilă se desfăşoară
cu un succes demn de subliniat; efortul de conducere remarcabil, focalizat al
acestor reforme a reprezentat un factor cheie. Odată cu instalarea noului guvern
aflat în exerciţiu de la începutul lui 2001, s-a pus un accent nou pe reformarea
organismului militar. Noua echipa de la apărare pare hotărâtă să ducă reformele
până la capăt. O moştenire militară serioasă este evidenţiată de profesionalismul
şi capacitatea de adaptare rapidă a militarilor şi a unităţilor…” clxiv
Miercuri, 12 decembrie 2001, eram informaţi că, la Londra urma să se desfăşoare o
primă reuniune a ţărilor care doreau să contribuie forte pentru Afganistan. Principala
condiţie era că ţara contributoare trebuia să asigure atât menţinerea în teatru,
cât şi sprijinul logistic al contingentului naţional prin efort propriu! Cum la
acea primă reuniune era vorba de cei care erau capabili să contribuie forte de tăria unei
brigăzi, ceea ce era peste puterile noastre, declinam oferta de participare, în favoarea unei
alte discuţii, peste câteva zile, în care urmau să fie luate în calcul oferte sub acel nivel. Întradevăr, la a doua conferinţă, România putea să ofere imediat pentru ISAF un detaşament
de 15 medici şi un pluton de poliţie militară, iar pentru mai târziu, compania de vânători de
munte aflată în pregătire de câtva timp şi inspectată cu ambasadorul american, dl. Michael
Guest. Această angajare putea fi transportată cu un avion C-130 aflat în dotarea forţelor
noastre aeriene, şi care putea şi rămâne acolo în caz de nevoie, urmând ca în teatru toţi
militarii să fie menţinuţi prin utilizarea fondurilor provenite din anumite rambursări de la
ONU pentru participări anterioare la operaţiuni ale organizaţiei (deoarece bugetul, aflat în
derulare, nu prevăzuse bani în acest scop). Odată pus la punct “pachetul”, obţineam
acordul conducerii statului şi, ulterior şi al Parlamentului (pe 21 decembrie 2001), lucru pe
care îl transmiteam echipei noastre de la Londra (dl secretar de stat Maior, însoţit de dl.
Ioan Sorin, seful Direcţiei Operaţii din SMG şi un reprezentant al MAE). În consecinţă, a
119
De regulă, o asemenea solicitare venea cu cca. un an înaintea primirii efective în Alianţă.
115
doua zi primeam din capitala britanică informaţia includerii “pachetului” nostru în
structura: plutonul de poliţie militară, un avion C-130 şi o grupa de 10 instructori în
deminare. Un pic altfel decât gândisem noi iniţial, dar suficient pentru a ne da dreptul de
reprezentare în comandamentul operaţiunii.
Joi, 13 decembrie 2001, sosea Secretarul General al NATO, lordul Robertson.
Mesajul său era: “până acum e bine, continuaţi tot aşa!” Concret, ne sugera ca, în
exterior, să ne concentram eforturile de convingere a “scepticilor”, iar în
interior să păstram echipa, căci integrarea era o problema a întregului cabinet, nu
numai a celor de la apărare şi externe. 120
Între 18 şi 20 decembrie 2001, eram la Bruxelles, pentru semnarea documentelor de
constituire a “Batalionului Tisa”, structura multinaţională pentru cazuri de urgenţă civilă –
inundaţii – la care participau unităţi din România, Ungaria, Slovacia şi Ucraina (pana la
urmă, semnam doar noi şi ucrainenii, cu ungurii şi slovacii mai târziu). Cu acel prilej,
intervenea un incident nedorit, care punea, totuşi, în lumina asupra adevăratele
sentimente ale noilor membri NATO faţă de noi… Încălcând „consemnul” NATO de a nu
menţiona nume de candidaţi, preşedintele ceh Havel afirma, după o întâlnire cu omologul
său polonez, Kwasniewski, în cadrul unei conferinţe de presă, că statele baltice
(Estonia, Letonia, Lituania), Slovenia şi Slovacia urmau să fie invitate să
devină membre ale Alianţei Nord-Atlantice – nu mai exista nici o îndoială – la
sumitul NATO de la Praga, care avea loc în noiembrie 2002,…?! România şi
Bulgaria nici măcar nu erau menţionate! Cum declaraţia era însoţită de aprecieri în
favoarea întăririi raporturilor cu Rusia – inclusiv prin prisma luptei împotriva terorismului
mondial – mie unul îmi readucea în minte formula Comisiei de politica externa a
Bundestagului german, conform căreia, dacă balticii erau admişi, “preţul” plătit Rusiei
putea să îl constituie rămânerea pe dinafară a… României şi Bulgariei?!
Oricum, dincolo de orice speculaţii de acest gen, rămânea problema încălcării
„consemnului” NATO de preşedintele Havel, care trebuia “exploatata” la maximum în
răspunsul nostru. Drept pentru care, împreună cu ambasadorii Mazuru (NATO) şi Ducaru
(SUA) puneam la punct o mică strategie de contracarare a efectelor acelei declaraţii
nefericite. “Defensiv”, aceasta urmărea să obţinem o negare că s-ar fi luat deja vreo decizie
definitivă, iar “ofensiv”, să identificam sprijinitori şi pentru noi, de valoare egală. Drept
pentru care, îl sunam pe dl. Corlăţeanu, de la cabinetul premierului Năstase, sugerând
trimiterea imediată a unei scrisori către lordul Robertson, în care primul ministru să îşi
manifeste deplina încredere în asigurările secretarului general cum că o decizie nu fusese
încă luată, să afirme hotărârea de a continua neabătut restructurarea forţelor noastre
armate, dar să arate şi că ne preocupa “certitudinile” invocate de preşedintele Havel.
Scrisoarea era trimisă imediat şi înmânată lordului Robertson, chiar în timpul unei
reuniuni la care participa, şi care, după citire, îl autoriza pe dl. Năstase să facă publică
poziţia sa exprimată la Bucureşti, cum că nu se luase încă nicio decizie. Seara, la o
recepţie, lordul Robertson ne confirma ce spusese la prânz, ambasadorul von Moltke
trăgea concluzia valabilă că mai era nevoie de convingere pentru cazul nostru, iar seful
SMG polonez, probabil simţindu-se puţin cu musca pe căciulă, ne… lauda pentru cât de
bine mergeam pe drumul restructurării… 121
În orice caz, legat sau nu de acel incident, aflat la o masa bufet din seara respectiva
eram abordat de ministrul german al apărării, dl. Scharping, care, îmi reda dialogul avut cu
colegii săi din NATO în cursul zilei respective, în cadrul căruia îi avertizase că, în curând,
urmau să fie 26 de membri în jurul acelei mese de discuţii…?! După care se uita
semnificativ la mine, să se asigure că înţelesesem cum se cuvine mesajul, respectiv că
Vizita nu era lipsită de peripeţii. Abia plecat spre Bruxelles, avionul belgian pus la dispoziţia “SecGen”-ului, cum
era cunoscut cel ce se afla în fruntea NATO în limbajul organizaţiei, trebuia să revină la Otopeni din cauza fisurării unui
geam… Anunţaţi pe drumul de întoarcere spre oraş, atât eu, cât şi dl. Geoană, care îl condusesem, ne întorceam în grabă
la aeroport, unde, până la pregătirea unui avion românesc şi obţinerea permisiunii de survol – formalităţi rezolvate în
timpul record de o oră – cei de la MAE aduceau vinul, iar cei de la apărare, sandviciurile…
121
Personal, atunci când eram întrebat de presa internaţională aflată la Bruxelles privitor la declaraţia respectivă,
spuneam că, din câte ştiam eu, nepronunţarea era rezultatului unui acord între… gentlemeni (a gentlemens’ agreement).
Or, dacă era încălcat, oricine putea trage orice concluzie dorea…
120
116
noua extindere urma să cuprindă 7 state, nu 5! Într-adevăr, un vechi prieten care
lucra la NATO, îmi confirma a doua zi că… România era pe toate listele?!
2001 era, cum s-a putut vedea, un an “plin” care, în ciuda suişurilor şi coborâşurilor
inerente, marca, totuşi, un progres, încet dar sigur, pe calea materializării candidaturii
noastre la NATO. Nu pot încheia, totuşi, relatarea cu privire la acel an fără să menţionez
câteva lucruri, care nu aveau cum să fie redate la momentele la care avuseseră loc,
deoarece ar fi întrerupt firul logic al expunerii. Este vorba, în primul rând, de câteva
mijloace adiacente, prin care încercasem să ne sporim şansele de aderare, din care unele ne
reuşeau, altele nu. Dintre cele nereuşite, aş aminti tentativa – petrecută în primele luni ale
anului – de a obţine nominalizarea României pentru înlocuirea unui contingent din forţa
ONU de supraveghere din Cipru, care urma să acţioneze împreună cu britanicii. Motivaţia
insistenţei noastre era că puteam astfel să demonstram în practică valoarea militarilor
noştri. Până la urmă, nu reuşeam datorită unei combinaţii între jocul la doua capete al
ungurilor – care ne ţineau pe noi “cu ochii în soare”, în timp ce, în spate, aranjau lucrurile
cu slovacii – şi lipsa evidentă de cooperare din partea funcţionarului militar de la ONU
care se ocupa de problemă, un francez…
Un alt efort nereuşit era cel de a accede – încă înainte de admitere – în spaţiul
aerian al NATO, prin aranjamentul NATINEADS. Deşi discuţiile ajungeau să se întindă pe
o lunga perioadă, ducând până la discutarea unor probleme de detaliu, ele nu se finalizau
pozitiv pentru noi, poate şi din cauza că nu eram încă membri. Oricum, cred că ele
atinseseră, totuşi, un obiectiv secundar, şi anume să contribuie la convingerea viitorilor
aliaţi că eram serios interesaţi să accedem în NATO.
Un efort, de data aceasta, reuşit, cu rezultate importante pentru noi, era acela de a
ne spori prezenţa militară în operaţiuni multinaţionale, contracarând astfel
eventualele acuze că, la mărimea ei, România făcea prea puţin în această
direcţie. Drept pentru care, împreună cu generalul Popescu, seful SMG, ne lansam într-o
intensa activitate de convingere a unora dintre aliaţi de valoarea contribuţiei româneşti la
îndeplinirea misiunilor lor în astfel de zone. Ei aveau bani, dar nu aveau oameni,
noi aveam oameni, dar nu aveam bani. În consecinţă, cum bazele colaborării erau
astfel asigurate, reuşeam să ajungem la aranjamente cu olandezii pentru Bosnia şi cu
belgienii, luxemburghezii si italienii pentru Kosovo, aranjamente prin care ei ne asigurau
susţinerea în teatre, precum şi logistica, iar noi acopeream drepturile băneşti ale militarilor
români, ca şi transportul lor în teatru. În felul acesta, reuşeam, într-un mod ingenios, să ne
sporim contribuţia în operaţiunile multinaţionale amintite, dând substanţa calităţii de
“furnizor de securitate”, creând totodată şi condiţiile bunei colaborări pe viitor, în alte
zone ca Afganistan şi Iraq.
În sfârşit, pe plan intern, eram surprins să constat că, în tot anul 2001, nu exista
practic nicio şedinţa operativa – şi, slava domnului, fuseseră destule – fără ca unul din
punctele obligatorii de pe agenda să nu fie legat,intr-un fel sau altul, de situaţia clubului
Steaua?! Îmi aduc aminte că, revenit de la o importantă reuniune internaţională pe linie
NATO, prima întrebare cu care eram întâmpinat la aeroport de presa îmi cerea să-mi
precizez poziţia faţă de ultimele declaraţii ale dlui Becali…?! Ceea ce mă făcea să-mi cer
scuze că, în loc să mă preocup de lucruri importante, cum erau declaraţiile respective, mă
ţinusem de chestiuni minore, cum era admiterea noastră în NATO?! Din păcate, dacă 2002
avea să fie marcat, cum vom vedea, de hărţuielile din partea presei scrise pe marginea
iniţiativei legislative privind dreptul la replică, 2003 avea să marcheze revenirea în forţa pe
agenda noastră a problematicii… clubului Steaua?!
2002: Kandahar, Praga şi Bucureşti
Anul 2002 debuta în trombă, cu o suită de “Armaghedoane”, din care unul ne era
“dedicat” în întregime noua, celor de la MapN. Cum arătam anterior, joi, 10 ianuarie 2002,
colegul meu de partid, dl. Mădălin Voicu îmi trimitea din senin, o scrisoare în care
deplângea “discriminarea etnica la care erau supuşi romii, dar şi alte
minorităţi, în Armata Română”…?! Îi răspundeam că mă mira faptul că, în loc să-mi
aducă la cunoştinţă asemenea chestiuni când ne văzusem, care, dacă erau reale, erau cu
117
adevărat importante, utilizase timpul pentru a-mi solicita diverse favoruri pentru prieteni
de-ai săi, e drept, de etnie romă?!
O zi mai târziu, respectiv vineri 11 ianuarie 2002, primeam informaţia că Pentagonul
trimisese înapoi evaluarea USEUCOM, pe motivul că era prea… “pozitivă”. După multa
tevatură, reuşeam să clarificam lucrurile: într-adevăr, evaluarea fusese returnata autorilor,
dar nu pentru că era prea „pozitiva”, ci pentru că era… prea lungă, fiind nevoie de o
scurtare a ei?! Ne linişteam cu toţii…
La mijlocul lunii ianuarie, participam din nou la seminarul NATO cu membrii EAPC
de la Oberommergau. Cu acel prilej, aflam că ambii comandanţi ai NATO – generalii
Ralston şi Fulford – aveau o părere pozitivă despre candidatura noastră, că, la NATO se
vorbea în general despre 9 candidaţi, ceea ce făcea cifra de 7 sigura, că România avansase
mai în faţă în rândul celor 7 etc. În general, toate semnalele erau pozitive, mai rămânea
doar să nu greşim…
Tot în acea perioadă, începeau să-mi ajungă la ureche tot felul de zvonuri cu privire
la înlocuirea premierului Năstase cu… mine?! Erau chiar unii ambasadori care, se pare,
întrebau lumea în acest sens, încercând să estimeze care erau şansele unei asemenea
eventualităţi. Retrospectiv, cred că şi numai evocarea posibilităţii era de natură să îmi facă
rău, data fiind suspiciunea unor dintre colegii mei din cabinet. Ca atare, nu este deloc
exclus că ce s-a întâmplat în continuare în raport cu mine – în primul rând obstacolele care
apăreau peste noapte – să nu fi fost chiar străine de vehicularea unui asemenea scenariu…
Luni, pe 21 ianuarie 2002, sosea în vizita Comandantul Suprem al Forţelor NATO
(SACEUR), generalul Joseph Ralston. Deşi vizita decurgea în cele mai bune condiţii, seara,
la masă, generalul Ralston îşi manifesta preocuparea faţă de trăinicia convingerii factorilor
decizionali americani de importanta flancului de sud şi opina că, cel mai probabil,
admiterea României şi Bulgariei urma să aibă loc mai degrabă împreună, decât separat.
Joi, 24 ianuarie 2002, ne vizita ministrul francez al apărării, dl. Alain Richard.
Legat de extindere, domnia sa ne spunea că Franţa dorea ca la sumit să se ia mai degrabă o
decizie politică, urmând ca decizia tehnică, respectiv de primire propriu-zisă, să fie lăsată
în sarcina Consiliului Ministerial al NATO, care se reunea, de regulă, din 6 în 6 luni?!
Oricum, public, dl. ministru arăta că Franţa considera că România merita să
devină membru NATO şi, ca atare, o sprijinea total în acel demers. După
întâlniri, aveam o întrevedere cu britanicii pe probleme concrete de colaborare bilaterală în
zona Marii Negre. Pe alte canale, ne parvenea informaţia că, la Washington, reforma
noastră era foarte bine văzută, iar colaborarea pe linia informaţiilor militare era socotita
drept un model în materie, că norvegienii ne-ar sprijini pe noi şi pe baltici, ceea ce părea să
confirme alta informaţie, cum că germanii obţineau sprijinul nordicilor pentru noi.
O zi mai târziu, vineri 25 ianuarie 2002, primeam cel mai puternic semnal că urma
să intram în NATO: aşa cum informa generalul Popescu, americanii ne solicitau
răspunsul la întrebarea dacă eram de acord să trimitem, până la 1 iulie 2002,
compania NBC (70 de oameni) şi… un batalion de 400 de oameni în
Afganistan, pentru o perioada de 6 luni! Asta însemna încredere deplina în noi şi în
capacitatea noastră militară, dar şi cel mai puternic indiciu ca, la Praga, în toamnă, urma
cu certitudine aproape maxima să fim invitaţi… Cum răspunsul trebuia să ajungă la Tampa
(sediul Comandamentului Central American) până luni, 28 ianuarie, primul pas era să îl
întreb pe generalul Popescu dacă puteam sau nu să ne angajam, regulile fiind aceleaşi ca şi
în cazul ISAF: transport, susţinere în teatru şi asigurare logistica proprii.
Domnul general Popescu îmi răspunde pe loc şi cu fermitate: putem, domnule ministru.
Drept urmare, începeam imediat o evaluare financiară, care ne conduce la concluzia ca,
pentru o perioada de 6 luni, costurile se ridicau la 28 milioane de dolari 122. Apoi luam
legătura atât cu premierul Năstase, cât şi cu preşedintele Iliescu care, după expunerea
implicaţiilor potenţial pozitive în raport cu candidatura noastră la NATO, îşi dădeau
acordul. Nu mult după acel moment, respectiv pe 30 aprilie 2002, era obţinuta şi
aprobarea Parlamentului, iar în iulie începea introducerea forţei în teatru (materialele şi
Costurile urmau să fie diminuate în cazul rotaţiilor ulterioare, prin menţinerea armamentului şi echipamentului greu
în teatru, pentru utilizare de înlocuitori, care soseau doar cu armamentul şi echipamentul individual.
122
118
echipamentul erau expediate cu o nava românească până la Doha, conform indicaţiilor
parţii americane, de unde urma să fie preluate si transportate pe calea aerului de USAF
până la Kandahar). 123
Nu încape nicio îndoială că această decizie spulbera orice reţinere la
adresa capacităţii militare a României. Îmi aduc aminte că, peste câteva luni, mai
precis imedit după Praga, în timpul vizitei preşedintelui Bush la Bucureşti, aşteptându-l pe
acesta să-şi facă apariţia la Cotroceni, schimbam câteva vorbe cu dl. Dan Fried, pe atunci
director la Consiliul Securităţii Naţionale al SUA, o veche cunoştinţă. Acesta îmi relata că
acceptarea şi modul în care ne achitasem de sarcina dificilă a efectuării transportului prin
forţe proprii – lucru pe care chiar şi unii aliaţi vechi din NATO nu reusisera să-l facă –
reducea la tăcere orice “cârteala” la adresa candidaturii noastre!
Luni, 28 ianuarie 2002, eram informaţi de sprijinul spaniol pentru invitarea
noastră, precum şi de faptul că preşedintele Iliescu urma să fie informat oficial, pe timpul
proximei sale vizite la Washington, că decizia privind România fusese luata şi că
era favorabila! În aceeaşi zi, participam la un praz cu ambasadorii ţărilor NATO, pe
timpul căruia, ambasadoarea Greciei mă informa că, la reuniunea care urma să aibă loc în
curând la Istanbul, Grecia şi Turcia urmau să se pronunţe în comun pentru
candidatura României şi Bulgariei (formula care mai târziu avea să fie cunoscută sub
numele de “2+2”), 124 în tentativa de a echilibra atenţia NATO, care părea îndreptata tot
spre flancul nordic – balticii, prin focalizarea atenţiei şi spre problemele flancului de sud.
Cum veştile bune începeau să “se adune”, cum spunea proverbul, începeau să se
acumuleze şi veştile proaste. Astfel, primeam informaţia că, în curând urma să ne aşteptam
la izbucnirea unor situaţii tensionate legate de Transnistria (ceea ce se şi întâmpla, dar în
raport cu Moldova), iar la Atena apăreau memoriile generalului Grilakis, care conţineau
acuze politice la adresa PSD-ului şi a preşedintelui Iliescu… Era clar că un asemenea
scandal urmarea să compromită echipa aflata la conducere şi sa-i antagonizeze pe turci
(întrucât se susţinea ca, în schimbul afişelor tipărite, chipurile, în Grecia prin intermediul
lui Grilakis, România s-ar fi angajat… să sprijine Grecia în privinţa Ciprului?!) 125
Joi, 31 ianuarie 2002, primeam o alta veste bună, comunicata de generalul
W.Mortensen, Seful Comandamentului 21 Sprijin Teatru, şi anume că americanii
deciseseră să recurgă la Constanta pentru efectuarea rotaţiei contingentului
lor din Kosovo. Aceasta ne deschidea perspectiva unei eventuale permanentizări a
prezentei militare americane în zonă, în România în general, şi ne dădea şi ocazia de a
învăţa cum să lucram direct ei, ceea ce constituia încă un atu în realizarea unui obiectiv
mai amplu, ca cel de mai sus. Coincidenta sau nu, mi se raporta că, timp de două ore, pe
net stătuse deschis un site rusesc pirat, care conţinea un articol defăimător la adresa
României?!
Tot în ianuarie 2002, senatorul Lugar prezenta în faţa Consiliului Nord-Atlantic o
cuvântare programatică, în care erau enunţate, pentru prima dată, două idei
fundamentale, care, ulterior, vor deveni norma în activitatea NATO. Prima era cea că, spre
deosebire de situaţia de până atunci, NATO putea fi nevoită să iniţieze acţiuni
militare împotriva unor state aflate departe de Europa şi America de Nord, iar
a doua, că, în atari condiţii, voinţa şi capacitatea candidaţilor la NATO de a se
angaja în asemenea acţiuni, devenea un criteriu principal de admitere în
Alianţa:
“NATO trebuie să decidă dacă doreşte să participe în acest război. Trebuie
să decidă dacă doreşte să reprezinte ceva în efortul de contracarare a acestei
provocări contemporane majore la adresa securităţii. Cei care ne-am dovedit cei
Iniţial, punctual de destinaţie era Bagram, care fusese deja recunoscut de echipa noastră, însă destinaţia se schimba
practic în ultima clipa, în… Kandahar.
124
Cineva îmi spunea ulterior că acea formulă apăruse la sugestia dlui Nick Burns, pe vremea când era ambasador la
Atena, în timpul unei recepţii pentru 4 iulie. Odată discutată cu ministrul de externe grec, dl. Papandreu, ea era însuşită
de acesta fără rezerve. Meritul ideii consta nu numai în reechilibrarea atenţiei NATO în raport cu cele două fronturi – de
nord şi de sud -, ci şi în simbolismul co-autoratului greco-turc.
125
Întâmplător sau nu, înregistrăm, totodată, şi o tentativă de “subtilizare” a unor hartii pe care le aveam cu mine la
reuniunea cu ambasadorii NATO, care avusese loc la una din vilele complexului “Lac”?!
123
119
mai constanţi susţinători ai extinderii în trecut avem obligaţia să subliniem că,
oricât de importantă ar rămâne extinderea NATO, provocarea majoră de
securitate la adresa noastră astăzi constă în combinarea terorismului cu armele
de distrugere în masă… Aceasta înseamnă că noii membri trebuie să aibă
capacitatea şi disponibilitatea de a subscrie la noile cerinţe ale NATO în acest
domeniu…” clxv
Apărea astfel şi mai bine în evidenţă importanţa acceptării invitaţiei ce ne fusese
adresată de a participa cu forţe în Afganistan, iar ulterior, în situaţia postconflict din Iraq.
La începutul lunii februarie 2002, participam din nou la Conferinţa de Securitate de
la München (1-3 februarie). Problematica extinderii – care ne interesa pe noi – era
proiectată pe fundalul discuţiilor strategice vizând rolul NATO în noile condiţii ale
mediului internaţional de securitate.
“Confirmând principala teză a “doctrinei Lugar”, cei doi senatori, McCain şi
Lieberman (mai puţin dl. Wolfowitz, care, reprezentând Administraţia, a trebuit
să fie mai rezervat), au vorbit deschis, primul, despre necesitatea unei
extinderi viguroase şi semnificative a NATO spre flancul de sud, pentru
a veni în ajutorul Turciei, care are un rol deosebit în actuala campanie
antiteroristă, al doilea, despre succesul incontestabil obţinut în pregătirea
integrării de şapte, repet, şapte candidate, între care şi România, pe
care a ţinut să o nominalizeze expres. (Menţionez că, atunci când am mers
să îi mulţumesc pentru nominalizarea României, senatorul Lieberman a ţinut să
îmi spunea expres că simţământul său era că, dacă România urma să fie
nominalizată la Praga, în Senatul SUA nu vor exista probleme cu ratificarea
invitaţiei). În acelaşi context, ţin să subliniez şi intervenţia reprezentantului
macedonean, care a ţinut să precizeze expres că ţara sa sprijină extinderea NATO
spre flancul de sud prin includerea României şi Bulgariei.” clxvi
Cum semnalele că diferenţierea nu urma să se facă la momentul invitaţiei, ci la cel
al ratificării începuseră să se înmulţească, profitam de ocazie ca, în discuţiile bilaterale pe
care le aveam în margine conferinţei - cu ambasadorul Burns, cu senatorii McCain şi
Lieberman, cu miniştri Scharping (Germania), Martino (Italia), Martinez Conde (Spania)
şi cu adjunctul ministrului britanic, dl. Ingram) - să avansez ideea că formula “Regattei”
se putea aplica nu atât României şi Bulgariei, care, oricum, se aflau într-o
situaţie comparabilă cu cei cinci dinaintea lor (Balticii, Slovacia şi Slovenia),
ci mai degrabă celor trei (Albania, Macedonia şi Croaţia), aflaţi oarecum în
urma “plutonului”.
În afara lucrărilor propriu-zise şi a întâlnirilor bilaterale, conferinţa era importantă
şi prin organizarea micului dejun de lucru cu senatorii americani la care eram invitat
împreună cu colegul meu, ministrul bulgar al apărării, dl. Svinarov. Cum, la discuţia
pregătitoare, se stabilise ca eu să fiu principal vorbitor, având o mai mare cunoaştere a
modului de gândire al interlocutorilor şi o mai bună stăpânire a limbii engleze, în cuvântul
meu aduceam în discuţie importanţa flancului de sud, adaptarea şi lărgirea NATO, precum
şi relaţiile bilaterale. 126
Din păcate, pe timpul desfăşurării lucrărilor reuniunii, acasă se anunţa cu surle şi
trâmbiţe fuga a doi militari în termen, cu armă şi muniţie asupra lor, soldată şi cu moartea
a doi oameni nevinovaţi?! 127 Ca să contracarez un eventual impact negativ asupra imaginii
noastre, într-un moment atât de important si delicat pentru noi, luam legătura şi îi
informam personal pe Secretarul General al NATO, lordul Robertson, pe dl. Wolfowitz,
adjunctul secretarului pentru apărare Rumsfeld, pe ministrul Scharping, precum şi pe
senatorul McCain. Toţi îşi manifestau înţelegerea şi compasiunea, fără a dramatiza
Ulterior, constatăm că îmi fusese contabilizat inclusiv numărul referirilor pe care le facusem la Bulgaria (?!), care
erau în număr de 7, probabil pentru a “măsura” gradul de fair play în valorificarea şansei date de a fi principal
vorbitor…?!
127
Mediatizarea era realizată în principal de postul tv Antena 1, de radioul Europa FM, precum şi de o agenţie franceză
de ştiri
126
120
lucrurile… Însemnă că imaginea noastră externă era deja suficient de solida,
pentru a nu mai putea fi afectată major de asemenea… “incidente”.
Întors acasă, trebuia să fac faţă unui adevărat “tsunami” al presei scrise şi vorbite
îndreptat împotriva Armatei şi a mea, personal (efect, probabil, al îndrăznelii de a fi
introdus propunerea legislativă privind dreptul la replică, dar, posibil, şi al zvonurile
amintite potrivit cărora eram luat în calcul pentru o eventuală preluare a poziţiei de
premier…). O emisiune tv ne călca pur şi simplu în picioare, iar când doream să intervin în
direct, bineînţeles, telefonul indicat era… mereu ocupat?! Eram chiar informat – dintr-o
sursă demnă de toată încrederea – că era vorba de o adevărată campanie orchestrată
împotriva mea din ordine înalte şi că “dovada” s-ar fi aflat şi în posesia unora din propriul
meu minister…?! 128
La rândul lor, “colegii” de la Interne “ne ajutau” şi ei cât puteau, permiţând
intervievarea şi transmiterea pe post a declaraţiilor celor doi dezertori după capturare, deşi
regulile nu îngăduiau aceasta… Când aduceam în discuţie aspectul respectiv premierului,
îmi răspundea că doar nu credeam că la mijloc se putea afla vreo motivaţie politica?!
Reflectam că, orice s-ar fi întâmplat, trebuia, totuşi, păstrat echilibrul, chiar şi aşa de
precar, pentru a nu pune în primejdie intrarea noastră în NATO…
În deplasarea la Bruxelles din 11-13 februarie 2002, pentru participarea la
reuniunile SEDM şi EAPC, toată lumea era prevenitoare, ceea ce nu-l împiedica pe
Secretarul General să ne atenţioneze că “toate reflectoarele erau aţintite asupra
României şi Bulgariei”, de data aceasta urmând “să se discute cu noi foarte serios,
nu de complezenţă…” Nici nu-mi puteam dori mai mult, din moment ce mă plânsesem
de-atâtea ori că se discuta cu noi de complezenţă…
O săptămână mai târziu, primeam din afara informatia ca opozitiei i se transmisese
semnalul să nu mai interfereze cu activitatea guvernului în materie de NATO, in timp ce
nouya ni se transmitea ca problemele fostei securităţi, corupţiei şi modului cum funcţiona
justiţia cântăreau greu în evaluarea finală, ce urma să ni se facă.
Puţin după mijlocul lunii, pe 18 februarie, sosea în ţară, cum mă informase la
München, o importantă delegaţie americană condusă de ambasadorul SUA la NATO, dl.
Nick Burns. Scopul ei era de a căpăta răspuns la o serie de întrebări fundamentale legate de
capacitatea şi credibilitatea noastră de a fi un aliat de nădejde în NATO. A doua zi aveau
loc vizitele la principalele instituţii, începând cu MApN, unde lucrurile se desfăşurau cum
trebuie.
Reţin, însă, că, încă o dată, un moment deosebit de important pe drumul nostru
spre NATO, cum era vizita respectivă, era însoţit de… un nou “incident”. De data aceasta,
cădea un MIG la Călăraşi. Şi din nou, efectul asupra imaginii noastre era marginal:
ambasadorii Burns şi Guest îşi exprimau compasiunea, dar ne asigurau că situaţia nu
urma să aibă repercusiuni în privinţa aprecierii capacităţii noastre militare…
Nu trec decât câteva zile şi, sâmbătă, pe 23 februarie, 2002, ziarele erau pline de
acuzele aduse de premier la adresa… “corupţiei din Armata”?! Aceasta în ciuda existentei
unei Agenţii de Valorificare a Activelor Armatei pe lângă Romtehnica (deoarece Finanţele
o… refuzaseră), înfiinţată încă din 2001, şi care se ocupa de valorificarea acestora exclusiv
prin licitaţie, a efectuării tuturor transferurilor de terenuri numai prin hotărâri de guvern
şi exclusiv către instituţii şi autorităţi locale şi centrale, nu şi persoane fizice, a colaborării
complete cu organele de anchetă şi justiţie, în cazul descoperirii unor acte ce încălcau
legea, a participării la licitaţiile electronice stabilite de guvern pentru achiziţia anumitor
produse etc. etc. etc. Aveam o discuţie destul de tăioasă cu premierul, în care îl preveneam
că trebuia să mă apăr de asemenea acuzaţii, ceea ce îl determina să îmi atragă atenţia ca să
nu las impresia existentei unor disensiuni la nivelul cabinetului…?!
Mai importante erau, însă, informaţiile pe care le primeam cu privire la rezultatul
vizitei echipei de evaluare conduse de ambasadorul Burns, care era pozitiv (în ce îl privea,
MApN făcuse o prezentare foarte bună, la fel ca şi Banca Naţională), la problemele
Bineînţeles, când ridicam problema cu cei în drept în minister să ştie, nu primeam nimic, decât frumoase eschive,
ceea ce mă făcea să regret că loturile noastre de ski-slalom sau de rugby, sporturi unde acel procedeu era un element
esenţial, erau văduvite de atâta talent…
128
121
Bulgariei (care trebuia să lichideze stocurile de rachete SCUD şi SS-23), la faptul că ambele
ţări eram “în joc”, cu noi înaintea lor, că germanii ne acordau sprijin ambelor state şi că, de
acum, problema nu era să ne calificam, ci cum să nu ne descalificam (fiind
deja… calificaţi). Mai primeam informaţia că Italia, care era gata să se angajeze plenar
pentru confirmarea importantei flancului de sud, dorea să se alăture iniţiativei greco-turce
2+2 (lucru care, până la urmă, nu se putea).
Marţi 26 februarie 2002, avea loc deschiderea sesiunii de evaluare din partea NATO
(echipa era condusă tot de secretarul general adjunct, Edgar Buckley) a modului în care era
îndeplinit programul MAP III (2001-2002). Principalele concluzii erau ca
•
“România a înregistrat progrese substanţiale în domeniul reformei şi
restructurării forţelor armate, fiind apreciată opţiunea pentru proiectarea
unei forţe mai mici, mai flexibile, în concordanţă cu evoluţia mediului de
securitate şi perspectivă asigurării resurselor financiare pe termen scurt şi
mediu;
•
Necesitatea fundamentării ştiinţifice a Forţei Proiect şi parcurgerii
calendarului pentru aprobarea şi implementarea acesteia;
•
Se apreciază faptul că eforturile din domeniul apărării sunt
prioritizate şi că se pune un accent deosebit în ce priveşte pregătirea şi
asigurarea capacităţii operaţionale a unităţilor nominalizate pentru
misiuni PfP şi pentru posibile angajamente în spiritul Art. V al Tratatului de
la Washington;
•
Se remarca în mod deosebit eforturile depuse pentru îmbunătăţirea
calităţii managementului personalului şi realizării unei structuri de forţe
cât mai echilibrate din punct de vedere organizatoric şi funcţional;
•
Faţă de situaţia din anii anteriori, exista o mai bună armonizare
între Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Apărării Naţionale, în
vederea asigurării resurselor necesare apărării;
•
În general, capacitatea operaţională în ansamblul forţelor armate
este relativ scăzută, deşi un nivel înalt al acesteia a fost asigurat în unităţile
nominalizate pentru misiuni PfP.” clxvii
Aceste concluzii pozitive sunt comunicate, într-o formă concisă, şi public de seful
misiunii, dl. Buckley, joi, pe 28 februarie 2002. (Întâmplător sau nu, exact în acea zi eram
informaţi că la Chişinău situaţia se tensionase, ajungându-se chiar la manifestaţii de
stradă, care culminau cu… declararea ataşatului nostru militar “persona non grata”?!)
A doua zi, vineri 1 martie 2002, înregistram iarăşi o serie de vesti bune. În primul
rând, puteam face distincţia între mesajul pe care îl primeam noi – “reformele trebuie
să continue şi după Praga” – şi cel transmis de lordul Robertson colegilor noştri
bulgari – “mai aveţi mult până la Praga” - , apoi primeam un telefon de la ministrul
britanic al apărării, dl Hoon, care îmi spunea că, dacă evaluările mergeau tot aşa, în iunie
lucrurile puteau fi tranşate în favoarea noastră. Dar cea mai importantă informaţie
îmi parvenea tot telefonic, în timp ce mă aflam la recepţia pentru ziua naţională a Bulgariei
(ce avea loc la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti) de la baroneasa Nicholson, care
mă anunţa că… “trecusem pragul”. Mai erau câteva lucruri de făcut, dar se părea că
decizia fusese deja luată! Îmi cerea să îl anunţ şi pe premier. O făceam. De asemenea, îl
informam şi pe dl. Geoană. Amândoi se arătau… moderat bucuroşi…
Pe 4 martie 2002, efectuam o deplasare fulger în Germania, pentru a participa la
deschiderea festivă a Centrului de la Potsdam, înfiinţat de dna. Matiopoluos şi generalul
Naumann, cu care eram în relaţii foarte bune. Cu acel prilej, un deputat german îmi
comunica faptul că România şi Bulgaria urmau să primească invitaţia împreună
cu ceilalţi candidate, dar că cele două ţări vor trebui să aştepte ratificarea
până la îndeplinirea condiţiilor?!
Era interesant că, odată întors acasă, informaţia era confirmată şi… explicitata: se
părea că cineva dorea ca meritul intrării în NATO să nu ne aparţină numai
nouă, celor de la PSD, ci să fie “împărţit” şi cu… “foştii”, ceea ce nu se putea
realiza decât dacă cele două momente erau despărţite de o perioada mai mare
122
de timp, care să cuprindă şi alegerile… Desigur, reacţionam, nu atât pentru că nu
doream ca efortul nostru să fie împărţit cu alţii (care, dacă şi-ar fi făcut treaba când aveau
ocazia, ne scuteau pe noi de acest efort), cât mai ales pentru că ocazia nu trebuia ratată:
cine ştie ce mai putea interveni între timp, şi rămâneam ca… absolvenţii fără licenţă?!
Joi, 14 martie 2002, luam micul dejun cu dna. Anelie-Ute-Gabany, distinsa
cercetătoare germană în domeniul problemelor de securitate, cu care, de asemenea, mă
cunoşteam de multă vreme. Cu acel prilej, domnia sa mă punea la curent cu principalele
lucruri care ni se imputau în afară: “că ne doream… Moldova”, “că nu eram
pregătiţi” şi, chiar dacă urma să fim invitaţi, “că nu urma să mai avem… suflu?!”
Întrucât participam imediat la o reuniune ştiinţifică dedicată viitorului NATO, care se ţinea
în capitală, profitam de ocazie ca să ridic şi să resping exact tezele comunicate de dna.
Gabany. 129
A doua zi – 15 martie 2002 – îl primeam pe generalul american Gregory Rountree,
director principal pentru afaceri europene şi NATO în subordinea locţiitorului Asistentului
Apărării pentru Politica de Apărare, aflat în ţara noastră în fruntea unei delegaţii venite să
constate progresele realizate în cele 6 luni care trecuseră de la evaluarea
USEUCOM, efectuată în vara lui 2001. Cum dădusem ordinul ca dl. general să vadă
cu ochii săi locaţiile de care dispunea Armata Română în zona litoralului, inclusiv viitorul
comandament al SEEBRIG, pentru a fi în măsură să ofere informaţii de la sursă, în cazul în
care era solicitat la Washington, acesta îmi spunea că, deşi vizita fusese obositoare,
meritase efortul… Cum generalul era însoţit şi de ambasadorul american, dl. Guest,
profitam de ocazie pentru a critica teza disocierii invitaţiei de ratificare, doar pentru a da şi
“foştilor” ceva din meritul integrării în NATO. Mi se părea că implicaţiile negative
erau prea mari în raport cu motivaţia?! Dl ambasador prindea din aer aluzia şi ne
recunoştea că se afla în contact cu opoziţia, dar că o făcea exclusiv pentru asigurarea
continuităţii proceselor pozitive aflate în curs de derulare…
Sâmbătă, pe 23 martie, după ce reveneam de la Ruse, unde aveam un nou dialog cu
colegul bulgar, participam la televiziunea română la o emisiune în direct dedicată
aspectului sensibil al serviciilor de informaţii în perspectiva integrării în NATO, împreună
cu şefii acestora şi cu dl. Bruce Jackson. Ecourile ulterioare ne asigurau că iniţiativa îşi
atingea ţinta: acea problemă delicată devenea mai bine înţeleasă de public.
În acele zile avea loc la Bucureşti o importantă reuniune internaţională, care grupa
şefii guvernelor din Grupul de la Vilnius 130, la care trebuia să particip. Totodată, eram
gazda ministrului chinez al apărării, dl. Ci Hao Tian, cu care aveam legături personale încă
din anii ’90, când eram secretar de stat la apărare, şi care dăduse curs invitaţiei mele de aşi face loc în agendă turneului european, pentru a include şi România. Deşi era un efort
foarte mare, reuşeam, din respect pentru relaţiile cu partenerii noştri chinezi şi pentru
domnia sa, să îi asigurăm un program protocolar integral, ceea ce conducea la desfăşurarea
unor convorbiri utile şi fructuoase, care creau o impresie foarte bună. Poate că era vorba şi
de un numit test la care ne supuneau prietenii noştri chinezi, care doreau să ne facă să
punem în balanţă interesul pentru NATO cu cel pentru menţinerea relaţiilor bune cu ei. Nu
ştiu. Oricum, test, ne-test, reuşeam foarte bine pe ambele planuri…
Pe timpul desfăşurării lucrărilor reuniunii, înregistram alt “incident”: cădea un alt
aparat MIG – pilotul reuşind, din fericire, să se catapulteze -, cauza fiind… pierderea
bruscă de viteză a avionului…?!
Vineri, 29 martie, 2002, participam la recepţia oferită de ambasadorul francez în
onoarea Şefului SMG al Armatei Franceze, generalul Kelche, aflat în vizită în ţara noastră.
Îmi aduc aminte că acesta ne spunea că există o distanţă de la cer la pământ între ce vedea
acum şi ce văzuse cu doi ani înainte.
Pe 3 aprilie 2002, împreună cu dl. Talpeş, luam cina cu baroneasa Nicholson.
Aceasta ne spunea că decizia pozitivă comunicată prin telefon se referea la Marea Britanie
şi că mai există o ultissimă şansă ca extinderea să se reducă doar la baltici, şi
Mi se raporta ulterior că, după plecarea mea, discuţia nu îşi mai urmase cursul iniţial…
Iniţiativa Americană datând din 2000, de grupare a ţărilor care erau candidate pentru admiterea în NATO în al doilea
val.
129
130
123
anume, în cazul în care americanii considerau că procesul interfera cu lupta
anti-teroristă. Din acea perspectivă, singurul atu, repet, singurul atu al
României îl constituia cel militar, respectiv capacitatea de a-i sprijini militar
pe americani în lupta anti-teroristă.
Luni, 15 aprilie 2002, purtam o discuţie cu generalul Buckley, seful echipei de
consilieri pe probleme militare a firmei “Cubic”, care se afla sub contract cu MapN. Acesta
îmi făcea o descriere a tabloului geo-politic şi economic din care făcea parte România –
situată pe ruta transportului de energie din Asia Centrală spre vest - , după care, împreună
cu ambasadorul Guest, plecam spre Kogălniceanu, pentru a vizita locaţiile prin care urma
să aibă loc rotaţia contingentelor americane din Balcani, în primul rând din Kosovo.
De acolo, plecam direct spre Bruxelles, pentru reuniunea anuală 19+1 a NATO cu
România. Delegaţia era aceeaşi ca şi în anul precedent: premierul însoţit de miniştrii de
externe, apărare şi finanţe plus experţi civili şi militari. Bruce Jackson, cu care mă vedeam,
era convins că lucrurile urmau să meargă bine şi ne informa că, la Washington, cifra de 7
era “bătută în cuie”, cel puţin până la ultima evaluare din vară.
Într-adevăr, reuniunea se desfăşura în cele mai bune condiţii, raportul nostru fiind
considerat unanim favorabil. Ţările flancului de sud, la care se adaugă şi Ungaria, apreciau
pozitiv contribuţia României la asigurarea stabilităţii în Balcani. Erau subliniate evoluţiile
în domeniul planificării apărării, managementului carierei şi creşterii interoperabilităţii,
precum şi opţiunea noastră pentru o nouă structură de forţe, făcându-ni-se recomandări
concrete în acel sens. Era, practic, ultima întâlnire în acel format în calitate de
candidat, în condiţiile în care la Praga urma să primim invitaţia de
aderare. clxviii
De la Bruxelles, plecam direct la Atena, pentru a participa la conferinţa
internaţională “NATO: următorii 50 de ani – cooperare pentru stabilitate şi
securitate în Sud-Estul Europei”, organizată de ministerul elen al apărării, cu ocazia
împlinirii a 50 de ani de la intrarea Greciei (si Turciei) în NATO. Acolo mă revedeam cu
lordul Robertson, Secretarul General al Alianţei, care, lăudându-ne performanţa
prezentării de la reuniunea 19+1, ne complimenta cu formula: “v-aţi descurcat,
şmecherilor…” (You did well, you buggars…).
Pentru noi, conferinţa nu era atât de importantă în sine, cât mai ales prin faptul că
prilejuia o primă întâlnire a miniştrilor apărării din Grecia şi Turcia, pe de o
parte, România şi Bulgaria, pe de alta, conferind astfel şi o dimensiune
militară formulei “2+2”, lansate în sprijinul nostru la reuniunea de la Istanbul a
miniştrilor de externe ai celor patru state, la 13 februarie 2002. La iniţiativa mea,
reuniunea adopta un comunicat comun, urmat de o conferinţă de presă a celor patru
miniştri. Era acceptată oferta Turciei de a organiza următoarea întâlnire la Istanbul,
precum şi sugestia mea de a suplimenta formatul cu întâlniri ale şefilor Statelor Majore din
cele patru ţări.
Luna mai 2002 debuta cu o serie de audieri pe marginea extinderii şi a viitorului
NATO în Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului SUA, sub conducerea bipartizană a
senatorilor Lugar şi Biden. Făceau declaraţii şi răspundeau la întrebări dnii Marc
Grossman, subsecretar pentru afaceri politice la Departamentul de Stat, Douglas Feith,
subsecretar pentru politica de apărare la Pentagon, generalul Wesley Clark, fost
Comandant Suprem al Forţelor NATO şi generalul William Odom, reputat analist militar.
Referitor la extinderea propriu-zisă, Marc Grossman îşi începea depoziţia cu următoarele
remarci:
“În primul rând, există un acord general că extinderea NATO trebuie să
continue, că trebuie să avem în vedere o rundă ambiţioasă pentru Praga şi că
războiul împotriva terorismului creşte importanţa accelerării consolidării
democraţiei şi securităţii în Europa Centrală şi de Est. Recentul sumit de la
Bucureşti al celor din grupul Vilnius 10 (V-10) a dat un impuls suplimentar
perspectivelor includerii României şi Bulgariei ca posibili candidaţi la Praga, ca
parte a unei noi dimensiuni sudice. Aşa încât, în momentul de faţă noi luam în
considerare o a doua rundă de candidaţi care include şapte ţări – Estonia,
Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Bulgaria şi România” clxix
124
Răspunzând la o întrebare a senatorului Nelson, care se interesa dacă lecţiile
rezultate din admiterea primelor trei state la Madrid erau avute în vedere pentru această a
doua rundă de extindere, dl. Marc Grossman afirma:
“Dacă aş mai putea adăuga un lucru, dle senator Nelson, acesta ar fi că
avem un proces mai bun de data aceasta, care constă, cred, în faptul că am
conştientizat importanţa de a dispune de un plan de aderare (MAP), pe care nu lam avut data trecută. Am făcut şi atunci judecăţi bune, care s-au dovedit juste, dar
suntem într-o poziţie mult mai bună de data aceasta, deoarece dispunem de un set
de criterii mai bune, mai ample şi mai stricte.” clxx
Cu alte cuvinte, admiterea urma să fie rezultatul unei examinări mai dificile de data
aceasta, decât fusese prima oară… Ceea ce nu era deloc rău pentru noi, căci intram mai
repede şi ne integram mai uşor, dar constituia şi o recunoaştere indirectă a caracterului
preponderent politic al primei runde, când noi nu intram datorită estimărilor privind
rezultatul votului din Senatul american… Vorba aceea, mai bine mai târziu, decât
niciodată!
Marţi 14 mai 2002, pe când participam la Bruxelles la o reuniune a miniştrilor
apărării din ţările membre UE şi candidate în format 15+15, NATO dădea un comunicat
prin care anunţa că, la Praga urmau să fie invitate între 1 şi 9 state (deci opţiunea
“zero” era complet eliminata), şi că, mult mai important pentru noi, toţi cei care vor fi
invitaţi vor intra deodată! Era sfârşitul îngrijorărilor noastre cu privire la formula
“Regattei”, care era subiectivă şi prizonieră a imprevizibilului…
Toate aceste lucruri aveau loc pe fundalul unui asalt furibund al presei împotriva
mea! Practic, zile în şir, toate cotidianele centrale îmi “dedicau” articole critice,
defăimătoare, unele punând în discuţie până şi dreptul meu de a introduce iniţiative
legislative în chestiuni extra-militare…?! Aceasta, pentru că avusesem îndrăzneala, ca
parlamentar, să iniţiez o legislaţie care încurca socotelile unora dintre cei care utilizau
presa pentru campanii, adesea plătite, îndreptate împotriva unor persoane sau idei. Cred
că cele descoperite recent în legătură cu Grupul Gazeta din Cluj, de pildă, – grup care îşi
făcuse o “datorie de onoare” în a mă ataca în mod continuu, după dictonul: “minte întruna, că tot rămâne ceva” – vorbesc de la sine. Ca să scurtez, ajunge să arat că, în acea
perioadă reuşeam, fără sprijinul partidului meu, să trec proiectul legii dreptului la replica
în presa scrisă atât prin Cameră, cât şi prin Senat. Că era ulterior blocat la mediere, din
decizia conducerii PSD – probabil, în speranţa că, de supărare, îmi voi da demisia, lucru
care nu se întâmpla – şi că eram chemat la Cotroceni pentru a fi “determinat” să-mi retrag
iniţiativa, alt lucru care nu se mai putea întâmpla din punct de vedere legal, sunt numai
detalii ale acestui adevărat “război” dezlănţuit împotriva mea, caruia trebuia sa-i fac fata.
Plecând de la interpretarea – de-a dreptul ridicolă, dar nu lipsită de viclenie, trebuie
să admit – a unei afirmaţii dintr-un comunicat al MApN, în care spuneam că viaţa, fiind
scurtă, trebuia trăită pentru chestiuni mai serioase decat lan sarea de acuzatii nefondate,
mi se punea imediat în cârcă faptul că, ministru al apărării fiind, puteam da
oricând ordinul ca Armata să treacă la… lichidarea fizică a ziariştilor…?! Nici
un om sănătos, cu minte la cap, nu ar fi putut da o asemenea interpretare unei zicale?! Cu
toate acestea, unele ziare şi ziarişti o făceau, somându-mă fie să îmi cer scuze, fie să
demisionez, deoarece devenisem… un obstacol în calea intrării României în
NATO?! Ca să nu pun, totuşi, în pericol cu adevărat aderarea noastră, nu prin
rămânere, ci prin plecare (la Bruxelles, oameni pe care îi cunoşteam mă îmbărbătau să
rezist, fiind de-a dreptul preocupaţi de ce se putea întâmpla în cazul în care părăseam
conducerea ministerului), dădeam un comunicat în care îmi ceream scuze pentru că ce
spusesem eu putuse să fie interpretat greşit. Ceea ce, spre surpriza mea, stârnea
supărarea… conducerii partidului…?! (Probabil, pentru că, în felul acesta, atacurile
trebuiau să înceteze, iar eu lăsam neocupat locul în galeria “trofeelor de vânătoare” ale
presei române?!)
Pe data de 7 iunie 2002, în plină “saga” a raporturilor mele conflictuale cu presa,
avea loc reuniunea Consiliului Atlantic de Cooperare şi Parteneriat EAPC, care începea cu
un mic dejun de lucru al miniştrilor apărării din cele 10 ţări candidate cu Donald
Rumsfeld, Secretarul Apărării al SUA. Mesajul primit era să începem să ne
125
specializam încă de pe atunci pentru tipuri de misiuni. În cuvântul meu arătam
cum înţelegeam noi să o facem, încă înainte de a deveni membri, ceea ce îl determina pe dl.
Rumsfeld ca, atunci când îi eram prezentat de ambasadorul Burns, să îmi comunice cât de
mult aprecia faptul că România nu numai că înţelesese mesajul, dar şi că acţiona deja
pentru transpunerea lui în practică.
În ce privea reuniunea propriu-zisă, pe ordinea de zi a acesteia figurau trei subiecte:
viitorul Parteneriatului Euro-Atlantic, rolul EAPC şi situaţia din Balcani. Primele două
subiecte erau rezultatul faptului că, primind un număr mare de noi membri, exista
temerea, mai ales din partea celor care rămâneau în PfP nedorind să intre în Alianţa (tari
ca Finlanda, Suedia s.a.), că aceste structuri, din care ele mai continuau să facă parte,
urmau să îşi piardă relevanta.
În marja reuniunii, cu o seară înaintea începerii lucrărilor, aveam o discuţie
particulară cu generalul Ralston, Comandantul Suprem al Forţelor NATO, la care asista şi
generalul Ghitas, reprezentantul nostru militar la NATO. Cu acel prilej, răspundeam unui
set de întrebări privind facilităţile noastre militare din Dobrogea, ceea ce indica un interes
pentru o posibilă prezenţă militară americană care să treacă dincolo de rotaţia
contingentului lor din Balcani. Era exact ceea ce intuiam cu câtva timp înainte şi ceea ce şi
doream, dacă urmăream să dam substanţa unei eventuale garanţii din partea NATO. În
consecinţă, adresam generalului Ralston invitaţia de a trimite cât mai curând posibil o
echipă de evaluare la faţa locului, lucru care se şi întâmpla în vara lui 2002. Mai mult,
întors acasă, dădeam ordinul că orice înstrăinare de active militare din zona
Dobrogei era interzisă! Doar nu era să dăm pe gratis activele noastre – căci, prin
transfer între instituţiile statului, singura formă de înstrăinare pe care noi o acceptam, nu
era vorba de plata vreunui preţ – numai pentru a fi nevoiţi să le răscumpăram, la preţuri
înzecite, atunci când urma să constatăm că aveam nevoie de ele pentru SUA şi NATO?! (Un
amic imi atragea atentia că altcineva în locul meu ar putea scoate un dublu profit personal
dintr-o asemenea tranzacţie, încasând comision de două ori: odată la înstrăinare, a doua
oară la răscumpărare…).
Pe data de 19 iunie, în cadrul Comisiei pentru Relaţii Internaţionale a Camerei
Reprezentanţilor a Congresului SUA, avea loc o nouă serie de audieri, la care participau
dnii Robert Bradtke, de la Departamentul de Stat, Ian Brzezinski de la Pentagon şi
Comandantul Suprem al NATO, generalul Ralston. Dacă acesta din urmă, era nevoit, prin
natura funcţiei, să se menţină strict în termenii mandatului de executant al ordinelor
primite de la conducerea Alianţei, ceilalţi doi oficiali, făceau, în intervenţiile lor, referiri
concrete şi pozitive la România. Astfel, Robert Bradtke, afirma, printre altele, că
“România a mers înainte cu problema asigurării fondurilor pentru Parchetul
Naţional Anti-corupţie”, că “România, utilizându-si capacitatea proprie de
transport aerian, a trimis poliţie militară în Afganistan, iar Parlamentul
român a autorizat recent trimiterea unui batalion de infanterie”, în timp ce Ian
Brezezinski afirma că “România a adus îmbunătăţiri serioase sistemului ei de
comandă şi control la toate nivelurile, făcând din această zonă o prioritate de
top a modernizării”.
Pe parcursul verii, înregistram ca momente mai importante în economia efortului
nostru de a deveni membri NATO vizita sefului informaţiilor militare din armata britanică,
dl. general J. French, mesajul de încurajare transmis la Riga prin luarea de cuvânt a
ambasadorului american la NATO, dl. Burns, vizita miniştrilor de externe şi al apărării din
Marea Britanie, dnii Jack Straw şi Geoff Hoon (acesta din urmă, la 18 iunie, inclusiv pentru
a demonstra solidaritate în momentele dificile prin care treceam în “războiul” cu presa), ca
şi cea a senatorilor americani McCain şi Thomson. Totodată, însoţeam şi unul din primele
noastre detaşamente din batalionul care era introdus în teatru, la Kandahar, prilej cu care
le atrăgeam atenţia militarilor noştri să fie conştienţi că se aflau sub lupă şi că, dacă îşi
dovedeau calităţile, România avea să fie acceptată în NATO. De aici apărea apoi formula:
“Drumul României spre Praga trece pe la Kandahar!”
La începutul lui septembrie 2002, pe parcursul vizitei oficiale pe care o efectuam în
Luxembrug, ministrul lor al apărării, dl Charles Goerens, un vechi şi statornic prieten al
României, îmi comunica în mod confidenţial că decizia privind lista invitaţilor
126
fusese luată şi ne includea! Informaţia se confirma indirect chiar a doua zi, când
primeam mesajul confidenţial că preşedintele Bush urma să viziteze Bucureştiul
imediat după sumitul de la Praga!!!
Între 13 şi 23 septembrie 2002, efectuam o vizită importantă şi fructuoasă în Marea
Britanie (pentru a participa la o conferinţă organizată de IISS), în Turcia (pentru a doua
reuniune a miniştrilor apărării din ţările formulei “2+2”) şi în Statele Unite. Aici, mi se
pregătea o surpriză deosebit de plăcută; după terminarea convorbirilor oficiale cu Paul
Wolfowitz, adjunctul lui Donald Rumsfeld, eram primit de acesta din urmă în cabinetul
sau, unde, timp de cca. 20 de minute discutam despre subiecte globale, regionale şi de
interes bilateral. Este de menţionat că, până la acel moment, dl. Rumsfeld nu primise
niciun ministru din ţările candidate, pentru a evita interpretările greşite. Mai mult, la
terminarea convorbirii, acesta ieşea împreună cu mine şi îi cunoştea şi pe ceilalţi membri
ai delegaţiei, după care cobora împreună cu noi scările Pentagonului, conducându-ne până
la maşini, unde îşi lua rămas bun… Regretam că nu era nimeni din presa română cu mine
să vadă cât de mult “împiedicam” eu integrarea noastră în NATO?!
O altă premieră era şi primirea la senatorul republican John Warner, Seful Comisiei
pentru Serviciile Armate, care, de asemenea, nu primise până atunci niciun ministru din
ţările candidate. După ce discutam despre operaţiunile navale din Marea Neagră în timpul
primului război mondial – tatăl său fusese ofiţer de marină – treceam la problemele
actuale ale extinderii NATO. Cu acel prilej - o altă premieră – domnia sa, care fusese unul
din opozanţii extinderii în cazul primul val, îşi făcea public sprijinul pentru cel de-al doilea
val al lărgirii, lucru pe care îl comunicam personal dlui Walter Andrusyszin, de la Casa
Albă, chiar în după amiaza respectivă?!
Era clar că beneficiam de o conjunctură extrem de fericită; era vorba de conjugarea
satisfacţiei pentru participarea la Operaţiunea Enduring Freedom din Afganistan, cu
semnarea tratatului privind neextrădarea militarilor americani către Curtea Penală de
Justiţie, cu aprecierea rezultatelor bune ale procesului de restructurare a forţelor noastre,
precum şi cu o recunoaştere a rolului pe care îl jucam eu personal în acesta.
Spre sfârşitul lunii octombrie 2002, mai precis miercuri 23, eram informat că partea
americană ne solicita angajarea companiei noastre NBC pentru protecţia statelor din Golf,
care condiţionau sprijinul lor acordat SUA de existenţa unei apărări împotriva armelor
nucleare, bacteriologice şi chimice. Cum cehii – care erau naţiunea conducătoare în
domeniu – erau deja angajaţi, polonezii nu aveau, iar germanii ieşiseră din calcul,
România rămăsese singura ţară care poseda asemenea mijloace şi le şi avea disponibile. În
plus, partea americană urma să ne sprijine tehnic şi financiar să ne punem la punct. În
comunicarea mea către dl preşedinte, aflat la Viena, şi dl prim-ministru, argumentam că,
dacă acceptam oferta, dobândeam calitatea de membru activ al coaliţiei, veneam în
sprijinul Statelor Unite, nu era implicat riscul participării directe la operaţiuni militare şi
ne şi puneam la punct acea componenţă, beneficiind de asistenţa externă. Deci, câştig pe
toată linia. Cei doi lideri îşi dădeau avizul şi începeam pregătirile pentru îndeplinirea acelei
solicitări. Ziua nu se încheia, însă, fără un alt ‘incident”: mai cădea un aparat MIG (la
Bacău), pilotul reuşind, din fericire, să se catapulteze…
Spre sfârşitul lunii, primeam mesaje pe canalele noastre diplomatice că unele ţări
din cele 7 începeau să aibe anumite probleme, dar că noi, din contră, stăteam din ce în ce
mai bine. Singurul pericol potenţial care se arăta la orizont era posibila interpretare de
instabilitate politică ce putea fi dată situaţiei de la noi, în cazul în care ideea organizării de
alegeri anticipate, evocată tot mai des la nivelul conducerii guvernului, pe considerentul că
“descărcam” 2004 – an crucial pentru UE – de “povară electorală”, prindea tot mai mult
contur. (Din păcate, nimeni nu părea să se gândească că nici 2003 nu era un an “uşor”, dat
fiind procesul de ratificare a invitaţiei de la Praga…?!)
Vineri 15 şi sâmbătă 16 noiembrie 2002, pe timp ce eram la Istanbul pentru a
participa la lucrările sesiunii de toamnă a Adunării Parlamentare NATO, primeam
înştiinţarea că partea americană informase confidenţial reprezentantele diplomatice ale
celor 7 ţări candidate că preşedintele Bush semnase documentele de poziţie
americane care prevedeau invitarea celor 7 state de a deveni membre NATO la
apropiatul sumit de la Praga! Tot ce ni se cerea era discreţie totală, pentru că celelalte
127
state membre încă nu îşi făcuseră cunoscută decizia. Îmi aduc aminte că, în timp ce
sărbătoream evenimentul la bordul aeronavei care urma să ne aducă acasă cu o sticlă de
whiskey Jack Daniels dată de consulul nostru la Istanbul, aflam cu stupoare că ştirea
“transpirase”, totuşi, pe canale bulgăreşti…?!
Întors la Bucureşti, luni 18 noiembrie, aveam o surpriză deosebit de neplăcută: pe
nu ştiu ce cai, un cotidian central publica în detaliu programul vizitei
preşedintelui Bush la Bucureşti imediat după încheierea sumitului de la
Praga?! Nu puteam să-mi dau seama cât era vorba de o “lovitură jurnalistică” şi cât de o
tentativă de a torpila vizita, care, prin ea însăşi, ocupa un loc extrem de important în tot ce
avea să se întâmple în zilele următoare… Nu ştiam nici dacă cei care erau plătiţi să afle,
erau dispuşi să o facă şi, dacă da, dacă reuşeau să descopere ceva…
După câteva zile de intense pregătiri, în care orgoliile personale ale celor care se
ocupau tehnic de participarea delegaţiei române la sumitul de la Praga ajungeau să domine
întreaga scenă, plecam, în sfârşit, spre capitala cehă, în formula: dl. preşedinte Iliescu,
premierul Năstase, consilierii prezidenţiali Talpeş, Cretu şi Miculescu, miniştri Geoană şi
subsemnatul, secretarii de stat George Maior şi Mihnea Motoc, Seful SMG, generalul
Popescu, ambasadorii Mazuru şi Tinca, generalul Ghitas, dl. Sabin Pop şi generalul
Cioflina, dna. Mihăilescu şi mulţi ziarişti, din presa scrisă şi vorbită, inclusiv directorii
principalelor cotidiene. Vorba dlui Talpeş: era pentru prima dată în istoria noastră
atât de zbuciumată, când participam la o mare conferinţă internaţională fără
grija că ni se va întâmpla ceva rău?! Când nu urma să ne întrebăm: oare cât ne
vor lua şi cât ne vor lăsa? Cum se întrebaseră atâtea generaţii de conducători
români, atâţia ani înainte. Din contră, rezultatul era cert, favorabil în
totalitate şi cunoscut dinainte: România urma să capete acces la cea mai
puternică garanţie de securitate existentă astăzi în lume, situaţie în care nu se
mai aflase niciodată înainte în toată istoria ei! Scăpată de problema asigurării
securităţii pe cont propriu, putea, de acum, să-şi concentreze întreaga atenţie
spre modernizarea şi dezvoltarea sa internă!
Joi, 21 noiembrie 2002, dimineaţă, urmăream cu toţii la ambasadă reuniunea
NATO transmisă în direct de televiziunea cehă. Când se anunţa numele ţării noastre,
primul care se ridica în picioare era dl. Goană, iar eu aveam ideea de a ne strânge cu toţii
mâinile la un loc, într-un gest de unitate. De undeva apărea şi o mare sticlă de şampanie,
care “umple” toate fotografiile momentului…După aceea, începeau să curgă solicitările de
interviuri… După ce luam masa, ne suiam în maşini şi, pe străzile pustii ale unui oraş
practic depopulat, ajungeam repede la sediul reuniunii, pentru a fi introduşi în sala de
şedinţe. Acolo, înainte de începere, lordul Robertson, cu care, aşa cum arătam, mă
cunoşteam personal încă din 1985, devenind prieteni, venea la mine să-mi spună: “Vezi, sa întâmplat în timpul vieţii tale!”, după care îşi lua locul, iar reuniunea putea să înceapă…
Acele vorbe se refereau la un moment anterior, când, făcând o prezentare privind
problemele Marii Negre în faţa ambasadorilor de la NATO, îmi încheiam expunerea cu
exprimarea dorinţei de… a fi încă în viată, când urma să fim primiţi, pentru a evita ca
fiicele mele să vină la mormânt, spunând: “tată, dacă ai fi trăit să vezi că suntem primiţi,
totuşi, în NATO…”? Credeam că “lordul”, cum era cunoscut George în argoul NATO, uitase
de vorbele acelea… însă nu, el le ţinuse minte şi venise să-mi spună că visul se împlinise
mult mai curând, decât mă aşteptasem eu…
În sală, fiecare delegaţie avea un loc la masă, pentru seful delegaţiei – preşedinte
sau premier – şi câteva locuri în spate, pentru ceilalţi membri. Exista şi o fotografie a
delegaţiei române, pe care o puneam lângă cea cu delegaţia română participanta la un alt
moment istoric: tot Praga, dar în iulie 1991, la desfiinţarea Pactului de la Varşovia. În
ambele, trei persoane: dl. preşedinte Iliescu, dl. premier Năstase (pe atunci ministru de
externe) şi subsemnatul (pe atunci, consilier prezidenţial). Între cele două fotografii,
tot acest drum descris succint în rândurile de fata!
Sumitul nu era important numai prin faptul că lansa cele şapte invitaţii, între care
se număra şi cea pentru România, dar, mai ales, prin deciziile pe care le lua, în primul
rând, în raport cu transformarea capacităţilor Alianţei. Astfel, o primă direcţie de
acţiune viza îmbunătăţirea capacităţii de apărare împotriva armelor nucleare, chimice şi
128
bacteriologice. O a doua, privea platformele şi capacităţile de sprijin şi transport ale
forţelor Alianţei. A treia avea în vedere comunicaţiile şi sistemele informatice, iar a patra,
un număr de sisteme de arme moderne ca muniţii de mare precizie, neinfluenţabile de
starea vremii, sisteme de bruiaj şi capacitate de neutralizare a apărării aeriene a inamicului
potenţial. Adoptarea acestui “pachet”, care avea să fie cunoscut drept Iniţiativa de la Praga
privind Capacităţile marca o transformare majoră a filosofiei de acţiune a
Alianţei, care abandona definitiv conceptul apărării teritoriului – dominant
în timpul Războiului Rece – în favoarea creării capacităţii de proiectare a
forţei la distanţă.
Întorşi la Bucureşti, intram direct în pregătirile pentru vizita preşedintelui Bush şi
anturajului sau. A doua zi, în jurul prânzului, primirea oficială şi discuţiile de la Cotroceni.
De la început, cei doi preşedinţi se simţeau în largul lor unul cu altul. Îmi aduc aminte că
preşedintele american era jovial, direct, simplu şi clar în afirmaţii, cu o judecată corectă a
lucrurilor. Ne transmitea că America aprecia lupta curajoasă a românilor, că ne socotea un
aliat şi că, de acum încolo, nu mai trebuia să ne temem că cineva ne va agresa, căci America
şi NATO ne vor veni în ajutor!
Îmi amintesc că aveam chiar un schimb de remarci mai glumeţe cu domnia sa, pe
tema translatorului şi a vârstei. La ridicarea în picioare, mă lua pe după talie şi îmi spunea
că atunci când se referise la tinerii din jurul domnului preşedinte Iliescu, ca o garanţie a
continuării reformelor, după ce afirmase că generaţia mea era cam… “trecută”, nu se
referea la vârstă, ci la… înfăţişare. Iar asta, după ce afla că eram mai mic doar cu trei ani
decât domnia sa?!? Nu-mi rămânea decât sa-i mulţumesc pentru… amabilitate. Oricum,
odată intraţi în Sala Unirii, pentru ceremonia de decorare a sa, preşedintele Bush era
mişcat, dar bucuros. Căpătam convingerea că exemplul României, la care făcuse referire cu
puţin înainte, chiar reprezenta cu adevărat ceva pentru domnia sa.
Mai târziu, când aşteptam să ajungem la tribuna din faţa Palatului pentru marele
miting popular, îmi aduc aminte că le spuneam dnei Rise, dlui Powell şi dlui Wolfowitz că
ne aflam… în “punctul zero” al istoriei româneşti din ultimul secol şi jumătate, unde se
petrecuseră toate marile momente ale istoriei noastre din acest răstimp, între care, de
atunci încolo, avea să se numere şi această manifestare.
Mitingul era, cum se ştie, un succes: câteva sute [bune] de mii de cetăţeni,
înfruntând o ploaie haină, veniseră să-l asculte pe preşedintele Statelor Unite, care le
repeta ce ne spusese şi nouă mai înainte: “De azi înainte, nu mai trebuie să vă temeţi
că cineva vă va agresa; Statele Unite şi NATO vor veni în ajutorul vostru!!!” Iar
curcubeul apărut deodată, vroia parcă să marcheze că până şi natura “lua notă” de faptul că
românii ajungeau şi ei, în sfârşit, în siguranţă…
La plecare, înainte de suirea în avion, când trecea prin dreptul meu, preşedintele
Bush îmi strângea mâna şi-mi spunea: “Bună treaba!” (Good Job!), referindu-se la
activitatea noastră, a celor de la Armată. Ţin să spun asta, deoarece fraza respectivă urma
să mai apară şi în alte ocazii, în care îl întâlneam pe preşedintele american…
Luni, 24 noiembrie 2002, ne întâlneam deja pentru a discuta aspectele concrete ale
participării noastre alături de forţele americane pe diferite teatre de acţiune, inclusiv
prelungirea cu încă şase luni a prezentei noastre militare la Kandahar, ceea ce permitea
SUA să îşi utilizeze forţele în altă parte. Tot atunci avea loc şi sesiunea solemnă comună a
Parlamentului, în care preşedintele Iliescu ţinea să ne avertizeze să nu ne umflam în pene,
dar nici să nu banalizam evenimentul. Refuza nominalizări, dar elogia Armata!
După aceea, veneam cu toţii la MApN, unde avea loc o altă ceremonie, în care, de data
aceasta, preşedintele şi premierul mulţumeau fără rezerve Armatei pentru contribuţia
adusă la împlinirea obiectivului intrării României în NATO.
Sâmbătă, 30 noiembrie, 2002, împreună cu alţi colegi, în cadrul unei ceremonii
oficiale la Cotroceni, eram decorat pentru activitatea depusă, inclusiv pe linia integrării
noastre în NATO, cu Ordinul “Steaua României” în grad de cavaler. Era prima mea
decoraţie…
În data de 5 decembrie, îi primeam pe reprezentanţii Agenţiei de Informaţii a
Armatei SUA, veniţi pentru discuţii privind o posibilă specializare a noastră în acest
domeniu, în NATO. Era o idee pe care o urmăream cu multă tenacitate, de câtva timp, şi
129
care urma să revină în dialogurile noastre cu aliaţii, căci, pe de o parte, ne dădea
posibilitate să ne valorificam ceea ce părea să fie o anumită vocaţie spre această
componentă a activităţii militare şi, pe de altă parte, să intram în elita Alianţei, valorificând
cu maximum de eficienţă contribuţia depusă.
2003: Iraq, Colorado Springs
Încă din luna decembrie 2002 şi continuând în prima parte a anului 2003, începea
derularea aspectelor tehnice ale intrării noastre efective în NATO. Astfel, încă de pe 13
decembrie, avea loc la Bruxelles prima rundă a convorbirilor de aderare, rundă care se
adresa aspectelor politico-militare, România acceptând formal toate angajamentele
presupuse de apartenenţa la Alianţă. A doua rundă, avea loc pe 9 ianuarie 2003, când erau
discutate aspectele financiare (contribuţia noastră la bugetul Alianţei), cele legate de
securitate, precum şi cele juridice. Pentru a avea garanţia că reformele noastre continuă,
NATO lua măsura de a adăuga negocierilor şi punerea la punct a unui “Calendar de
Reforme”, în care fiecare nou membru înscria, conform propriei voinţe, obiectivele,
termenele lor de realizare şi resursele alocate. După aceasta, ministrul de externe era
solicitat să trimită o scrisoare oficială către Secretarul general al NATO, în care să facă
referire la discuţiile din cele două runde de convorbiri, să reitereze interesul executivului
român pentru primirea invitaţiei ca România să adere la Tratatul Atlanticului de Nord, să
confirme voinţa României de a accepta toate angajamentele şi obligaţiile care decurg din
acest tratat, să declarare hotărârea de a accepta conceptul strategic al NATO s.a.
Această scrisoare, împreună cu “Calendarul de Reforme” erau înmânate
Secretarului General al NATO pe 26 martie 2003, care le supunea atenţiei ambasadorilor
ţărilor membre. Aceştia le transmiteau guvernelor naţionale, ceea ce permitea deschiderea
procedurii de ratificare parlamentară. Când toate acele ratificări se încheiau, urma ca şi
Parlamentul României să ratifice Tratatului Atlanticului de Nord şi să depună
instrumentele de ratificare la Washington, deoarece SUA sunt deţinătoarele tratatului.
Acest lucru avea loc, cum vom vedea, pe 29 martie 2004.
Teoretic, ţările invitate aveau dreptul de a asista ca observatori la lucrările
comitetelor NATO imediat după primirea invitaţiei. Numai, că, în cazul celor 7, din cauza
unor probleme (legate de securitatea informaţiilor clasificate) pe care le aveau în principal
două state, invitaţia de participare la activitatea comitetelor era amânată pentru mijlocul
anului 2003, respectiv după rezolvarea problemelor de ţările respective.
2003, care, pe plan extern avea să fie dominat de acutizarea tensiunilor dintre
europeni şi americani, pe măsură ce perspectiva schimbării în forţă a regimului de la
Bagdad căpăta tot mai multă consistenţă, iar, pe plan intern, de revenirea “în forţă” a
problematicii legate de Clubul Steaua, începea în acelaşi ritm de până atunci. Astfel, chiar
la mijlocul lunii ianuarie, trebuia să plec într-un turneu care cuprindea Belgia (pentru
participarea la ceremonia înlocuirii Comandantului Suprem al Forţelor NATO), Statele
Unite (pentru o expunere în cadrul unui important seminar organizat de Comandamentul
SACLANT) şi Marea Britanie (tot pentru o expunere în cadrul unui seminar internaţional).
La Bruxelles, atunci când îmi luam rămas bun de la generalul Ralston, cu care, în
vara precedentă, discutam problema permanentizării prezentei militare americane în
România, acesta ţinea să mă informeze cu stadiul întregii chestiuni, aşa cum îl lăsa el la
părăsirea postului, pentru a fi în măsură să continuăm mai departe. La SACLANT, unde
erau prezenţi toţi factorii militari importanţi din Alianţa şi din SUA, făceam o prezentare a
filosofiei restructurării forţelor noastre armate, în condiţiile modificării mediului
internaţional de securitate şi al accederii într-un NATO care se punea şi el în mişcare. Îmi
aduc aminte că, dintre toate cuvintele frumoase care îmi erau adresate după expunere, cel
mai mult mă bucurau referirile deosebit de apreciative adresate României şi mie personal
de dl. Newt Gingrich, fost Speaker al Camerei Reprezentanţilor, cu care avusesem onoarea
să mă cunosc în anul precedent, când vizita Bucureştiul. În sfârşit, la Londra rosteam o
cuvântare apreciată ulterior, în termeni tipic britanici, ca “meritând banii” (good value for
money). Aflam, totodată, că americanii urmau să mai întârzie puţin lansarea operaţiunilor
militare împotriva Irak-ului şi că exista aşteptarea ca Saddam să fie scos din joc din primul
130
moment al operaţiunilor (ceea ce, cum ştim acum, se şi încerca, fără succes însă, chiar în
debutul ostilităţilor).
Pe 27 ianuarie 2003, în cadrul unei şedinţe operative cu conducerea ministerului şi
a SMG, luam o serie de măsuri importante, încercând să iniţiem înscrierea noastră în
procesul profund de schimbare a “regulilor jocului” în domeniul militar, prin definitivarea
conceptului “războiului în reţea” (network centric warfare). Conform acestuia, în lumina
scurtării timpului de luare a deciziei, datorate fluidităţii crescânde a operaţiunilor militare,
decizia centrală devenea tot mai puţin importantă, comparativ cu creşterea importantei
deciziilor luate de comandanţii aflaţi la faţa locului. Pentru prima dată de când
existau armate, structura lor ierarhică, verticală, centralizată, era pusă în
discuţie în favoarea adoptării unui concept ce acţiona, mai degrabă, pe
orizontală. Cu acel prilej, spuneam:
“Eu am participat la seminarul SACLANT, au fost acolo şi de la marină
[română]. Acest comandament va răspunde de transformarea Alianţei. În sistemul
de gândire american conceptul este total schimbat: războiul în reţea şi alte
modificări, am documentele, iar dumneavoastră, domnule general Popescu, să
organizaţi o analiză a acestui material la nivelul conducerii militare, să vedem ce
putem noi să gândim referitor la reforma noastră militară. Sistemul ierarhic tipic
se sparge. Vom avea forţe “joint” [întrunite] şi numai conducerea politică va
decide cum vor fi folosite. În aceste condiţii, trebuie să începem să gândim
achiziţiile noastre şi să renunţam la ce nu ne trebuie în viitor. De exemplu, luam
C2I [comandă, control, informaţii] pentru o brigadă, aceasta este doar o parte
dintr-un modul, care s-ar putea să se dovedească compatibilă în viitor, dar s-ar
putea şi să nu se potrivească. Să avem mai întâi o gândire centralizată, globală pe
această organizare nouă… Deci, aş vrea să facem această discuţie, la care să
participe şi consilierii străini şi în felul acesta vom pregăti momentul în care
Armata Română poate să facă un pas înainte.” clxxi
Cum domnul general Popescu, ne informa că solicitase deja o expertiză NATO, tocmai
pentru a evalua gradul de compatibilitate, spuneam în continuare:
“Dacă o ţară ca SUA schimba regulile jocului în sistemul militar, ceilalţi se
vor alinia şi noi trebuie să gândim bine şi în perspectivă, eu şi dl. Maior din punct
de vedere politic, iar elementele tehnice le vor aduce specialiştii. Am adus
expunerile lor, am adus şi CD-uri, trebuie gândit ca problema să ajungă şi la
nivelul superior – preşedinte, prim-ministru, CSAT –deoarece ne confruntam cu
un alt tip de organizare, alte principii… Noi trebuie să facem ceva, inerţiile sunt
puternice, mecanismele se mişcă greu, dar pentru propria noastră apărare,
pentru organizarea noastră, trebuie să sărim din trecut direct în viitor, cu această
chestiune. Deci, să facem această discuţie.” clxxii
Luna februarie 2003 consemna participarea la obişnuitul seminar de la
Oberommergau şi la Conferinţa de Securitate de la München. (La seminar, la rugămintea
organizatorilor, făceam aceeaşi prezentare pe care o făcusem la SACLANT, înlocuindu-l pe
lordul Robertson, care era nevoit să-şi anuleze participarea).
Conferinţa, însă, consemna ciocnirea tot mai acută, dură chiar dintre europeni şi
americani, sprijiniţi de britanici. Erau, după cum ne amintim, zilele în care la ONU se
calculau cu înfrigurare, pe de o parte, şansele ca Franţa să îşi opună veto-ul la acţiunea
militară preconizată de SUA în Irak, pe de alta, cele ca Statelor Unite să acţioneze în afara
cadrului ONU, implicit a Consiliului de Securitate. Drept urmare, în conferinţă, se ciocnea
dorinţa europenilor – sprijiniţi de Rusia – de a impune controlul ONU asupra acţiunilor
americanilor, cu cea a Statelor Unite de a avea deplina libertate de mişcare, prin alcătuirea
unei coaliţii pentru misiunea respectivă (cunoscută teză ca “misiunea determina coaliţia”).
Senatorii McCain şi Lieberman, mulţumiţi cu scrisoarea de sprijin semnată de miniştri de
externe din grupul V-10, care ne includea şi pe noi, ne asigurau că ratificarea accederii
noastre la NATO era ca şi asigurată. Pe de altă parte, discuţiile mele cu unul din cei mai
prestigioşi analişti francezi, cu care mă cunoşteam bine de multă vreme, dl. F.Heisbourg,
mă convingeau că, de data aceasta, rezistenţa franceză avea să fie mult mai înverşunată, iar
o schimbare de azimut – pe care o anticipa toată lumea – pur şi simplu, nu urma să aibă
131
loc…?! La rândul lor, germanii păreau interesaţi în şansele ca NATO să preia operaţiunea
ISAF din Afganistan, probabil ca un fel de compensaţie acordată americanilor pentru
opoziţia în privinţa Irakului…
Lucrurile tindeau să se precipite, se vorbea de întreruperea “procedurii tăcerii” la
NATO în legătură cu sprijinirea Turciei în caz de atac din partea Irakului (prin care se
asigura consensul necesar luării oricărei decizii) de francezi şi germani, precum şi de
răspunsul americanilor de a deplasa, în consecinţă, deciziile importante ale Alianţei spre
zona militară, unde francezii nu erau reprezentaţi…
Pentru noi, abia intraţi, impresia nu era din cele mai bune. Dacă Alianţei îi era atât
de greu să recunoască o ameninţare la adresa unui membru vechi al său - Turcia – pentru
a-i veni în ajutor, oare cât timp i-ar fi trebuit să ne vină nouă, membrilor noi, în
sprijin? Drept pentru care, impulsionaţi de evoluţiile respective, începeam să căutam
soluţii la o problemă pe care o consideram rezolvată tocmai prin intrarea în Alianţă?! Îmi
aduc aminte că, luând cuvântul la prânzul de lucru tradiţional al miniştrilor apărării
prezenţi la conferinţă, arătam că România făcuse parte şi mai înainte din diverse alianţe,
numai că acelea nu funcţionaseră tocmai pentru că nu se bazau pe un anumit automatism
al ripostei, pe care speram ca NATO să îl aibă… Or, vedeam că nu îl avea; era nevoie mai
întâi de consensul politic pentru a recunoaşte ameninţarea la adresa unui membru, după
care abia putea să se activeze şi sprijinul concret…?! Personal, sunt inclinat să cred că
acestea erau şi considerentele pentru care ţările baltice şi Slovenia – care nu se puteau
apăra singure deloc - solicitau ca protecţia lor aeriană să fie făcută direct de NATO: că, în
caz de ameninţare, Alianţa să fie implicată fizic de la început şi să nu mai
poată astfel să evite acţiunea prin invocarea dificultăţii obţinerii
consensului…
Cu prilejul mesei oficiale, ambasadorul Burns îmi spunea că Statele Unite evaluau
serios posibilitatea stabilirii unei prezente militare în România, iar ministrul rus al
apărării, dl. S.Ivanov mă înştiinţa că ministerul său – care era ultimul – tocmai îşi dăduse
acordul pentru semnarea tratatului cu România?!
Indiferent, însă, de toate aceste consideraţii, România începea să se simtă tot mai
mult prinsă “la mijloc” între europeni şi americani. Dl Zoppel, de pildă, secretar de stat la
ministerul german de externe îmi spunea că singura noastră scuză de a merge “pe mâna”
americanilor era că mai aveam de trecut hopul ratificării, dar după aceea…[?]
Pe data de 18 februarie 2003, mă aflam la Hamburg, în Germania, la invitaţia
fostului parlamentar creştin-democrat Klaus Francke. Era la o zi după ce preşedintele
Chirac ne admonesta că… “pierdusem o bună ocazie să… tăcem(?!)”, formulă ce avea să
facă înconjurul lumii, lăsând să se creadă că o ţară ca Franţa avea nevoie în UE doar de
state care trebuiau să tacă şi să accepte fără crâcnire tot ce decideau cei mari… Deşi nu-mi
propuneam să conving auditoriul, salutam oportunitatea pe care o aveam să mă explic şi,
prin aceasta, să explic modul nostru de gândire şi acţiune în condiţiile date. Spuneam,
atunci, că, pentru noi, cei din spatele fostei “cortine de fier”, vestul însemna în egală
măsură atât NATO, cât şi Uniunea Europeană, că europenii şi americanii fuseseră priviţi
întotdeauna împreună, nu separat, şi în nici un caz ca adversari. Mai spuneam că Statele
Unite – de acordul cărora depinsese decisiv primirea noastră în NATO – fuseseră privite
întotdeauna ca liderul lumii occidentale. Iar acum, când, sprijinindu-le, constatam cu
stupoare că îi “supăram” pe europeni, ne întrebam ce se mai putea face, căci, dacă ne
schimbam atitudinea, pe europeni nu aveam cum sa-i mai îmbunăm, iar pe
americani îi antogonizam cu siguranţă?! Ceea ce însemna să pierdem în
ambele părţi! Impresia mea era că, deşi nu era sigur că îi convingeam pe cei care mă
ascultau că aveam dreptate, îi făceam măcar să înteleagă modul nostru de apreciere a
situaţiei, ceea ce tot era ceva…
Pe 3 martie 2002, venea din nou în ţară lordul Robertson, care, în discuţia cu
premierul ridica din nou chestiunea corupţiei (ne dădea exemplul luat de la Secretarul de
Stat Powell care, întrebat cum se putea opri o coloană de furnici, răspundea: le calci pe
primele zece…!). Discursul din Parlament la adresa eforturilor pentru integrare depuse de
România era elogios, iar SNSPA îi acorda titlul de Doctor Honoris Causa. La aeroport relua
132
apăsat subiectele corupţie şi independenţa justiţiei, poate şi pentru că nu primise
răspunsurile pe care le aştepta…
Două zile mai târziu, pe 5 martie, la minister aprobam, în prezenţa celor în drept,
propunerile avansate de cei de la “Cubic” privind reorganizarea informaţiilor militare,
reducând astfel la tăcere pe cei care, cum aflasem, răspândeau de câtva timp “prin târg”
acuza că mă opuneam reformării acestora…
Miercuri 19 martie 2003, după asumarea răspunderii în Parlament, luam dejunul cu
ambasadorul francez la Bucureşti, dl. Phillipe Etienne, un om inteligent şi capabil, care
credea sincer în necesitatea dezvoltării raporturilor franco-române. Cu acel prilej, îmi
amintesc, îmi exprimam opinia că se mersese prea departe în disputa transatlantică.
Aceasta implica pericolul ca, după vindecarea divizării ideologice Est-Vest, să se deschidă o
nouă divizare, de data asta şi mai adâncă, între cele două ţărmuri ale Atlanticului, într-un
moment în care lumea occidentală în ansamblu era tot mai mult asaltată din toate părţile…
Opinam că era nevoie de un efort – pentru început poate chiar academic – de căutare în
comun a unei soluţii de acomodare reciprocă. În fond, paradoxul era că, în timpul
Războiului Rece, se putuse identifica un teren comun pentru stabilirea “regulilor jocului”
între adversari, dar acum nu se putea face acelaşi lucru între aliaţi…?!
Tensiunea transatlantică se manifesta în cele mai diverse forme, implicându-ne
vrând, nevrând şi pe noi. De pildă, în condiţiile în care Statele Unite urmau să utilizeze
baza Kogălniceanu pentru operaţiunile din Irak, pe 20 martie 2003, respectiv chiar în ziua
în care debutau acestea, România primea notificarea că, în cercurile OSCE, se intenţiona să
se solicite o inspecţie pe acea linie la… Kogălniceanu?! Iar câteva zile mai târziu, o fregată
europeană, din cele două care urmau să ne viziteze şi să ancoreze la Constanta, solicita să
îşi folosească în zonă… propriul helicopter?! Acelea erau zilele în care Statele Unite, care
aduseseră efective importante la Kogălniceanu, începuseră deja operaţiunile împotriva
Irakului, în condiţiile în care Turcia nu le permisese să utilizeze teritoriul naţional pentru
acel scop. Ca atare, unele din forţele americane staţionate la Kogălniceanu trebuiseră să
intre direct în luptă, ceea ce se făcea cu informarea şi permisiunea noastră, în condiţiile în
care acordurile dintre noi nu prevedeau nicio constrângere în acea privinţă.
Sub raport tehnic, managementul unei prezente americane atât de ample – era
vorba de mii de oameni – pe un aeroport care rămânea deschis traficului civil constituia,
dincolo, de oportunitatea îmbunătăţirii interoperabilităţii, şi un bun prilej pentru noi de a
ne antrena, prin rotaţie, cât mai multe componente logistice de la unităţile şi marile
noastre unităţi, în scopul de a învăţa de la americani cât mai mult posibil.
Ulterior, în toamna lui 2005, în presa internaţională apăreau acuzaţii nesusţinute
de nicio probă, cu privire la utilizarea aeroportului respectiv în cadrul unui program CIA
privind deţinuţii terorişti şi suspectaţi de terorism, arestaţi în cursul operaţiunilor din
Afganistan şi Iraq. Mai mult în vara anului 2007, senatorul elveţian Dick Marty redacta un
raport din partea Consiliului Europei în care Polonia şi România erau acuzate – pe baza
declaraţiilor unor aşa-zise “surse” care nu erau prezentate – de acelaşi lucru. Numele meu
figura între cele socotite de raport drept “responsabile” pentru cele întâmplate.
Aşa cum spuneam şi public [de] când apareau aceste acuzaţii – şi cum au confirmat
toţi ceilalţi factori de conducere a ţării, precum şi investigaţia senatorială efectuată în acest
scop – pe teritoriul României nu au existat centre secrete de detenţie ale CIA, iar România
nu a participat la un asemenea program!
Am considerat – şi consider – că toată această “operaţiune” a reprezentat, în fapt,
pedepsirea României (şi Poloniei) pentru orientarea ei de politică externă în etapa
respectiva, precum şi a celor consideraţi “responsabili” de ea, lucruri inadmisibile în
lumina valorilor democratice ale continentului.
În condiţiile în care operaţiunile militare se desfăşurau într-un ritm foarte rapid,
problema contribuţiei noastre în faza post-conflict, discutată cu americanii atât la nivel
militar, cât şi politic, imediat după invitarea noastră la Praga, şi aprobată de conducerea
statului începea să se pună cu tot mai multă vigoare. Legat de aceasta, trebuie menţionat că
niciodată nu se pusese problema participării noastre militare la conflict; tot
timpul se avusese în vedere exclusiv faza post conflict, pe considerentul că,
având relaţii tradiţional prieteneşti cu poporul irakian şi trăind o experienţă
133
asemănătoare, România putea şi dorea să sprijine direct efortul de stabilizare
internă şi consolidare instituţională a Irakului post-Saddam.
Ca o confirmare, în zilele de 18 şi 19 mai 2003, venea la Bucureşti adjunctul
secretarului american al apărării, dl. Paul Wolfowitz, pentru discuţii pe marginea
experienţei României în tranziţia de la dictatură la democraţie, cu scopul de a vedea în ce
măsură aceasta putea fi aplicată în situaţia din Irak. Discuţiile, care se desfăşurau în două
etape – una mai restrânsă, alta mai largă – urmăreau să obţină soluţii concrete de la
oameni care participaseră direct la procesul respectiv. La plecare, după conferinţa de presă
de la Hotelul Marriott, dl. Wolfowitz îmi spunea că era satisfăcut de discuţii.
Pe linia SMG îmi parveneau informaţii referitoare la crearea zonelor de
responsabilitate din Irak, la încredinţarea răspunderii acestora unor state care
participaseră la conflict şi la ofertele pe care le primeam din partea unora din ţările ce
urmau să fie angajate. Astfel, până la urmă, decideam să acceptăm oferta de a merge
împreună cu italienii, sub comanda britanică, în zona de sud, condusă de la Basra, în
principal pe considerentul că ne ştiam deja destul de bine din celelalte operaţiuni la care
participam împreună (Kosovo, cu italienii şi ISAF, cu britanicii). Era vorba, în principal, de
o companie de poliţie militară şi de un batalion de infanterie.
Cum generalii Rotaru şi Medar veneau – spre sfârşitul lunii mai – de la discuţii cu
omologii lor polonezi, în care înregistraseră dorinţa acestora de a conlucra cu noi în zona
lor de responsabilitate, făceam o evaluare asupra capacităţii noastre de angajare şi
ajungeam la concluzia că putea fi satisfăcută şi solicitarea poloneză. Astfel că, pe lângă cele
două componente menţionate mai sus, urma să mai angajăm alte două - geniu şi informaţii
militare – sub comanda poloneză, în zona din Iraq de care răspundea acea ţară.
Ajungeam astfel să avem în final o contribuţie importantă, echilibrată atât sub
raport militar (infanterie, NBC, geniu, informaţii şi poliţie militară), cât şi
politic (atât cu aliaţi vechi – Marea Britanie şi Italia, cat şi cu aliaţi noi –
Polonia).
Între 10 şi 14 iunie 2003, marcam prima participare a României în calitate de invitat
la Comitetul de Planificare Militară şi la Consiliul Miniştrilor Apărării, apoi la Consiliul de
Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). Cu acel prilej, era adoptată Directiva Ministerială 2003,
erau aprobate cele 11 comandamente noi (faţă de 20, câte erau înainte) şi se semnau
documentele privind iniţiativele de transport maritim şi aerian, la care, după ce deveneam
membrii plini, aveam să ne alăturăm şi noi. Se aproba, totodată, şi documentul care
descria stadiul pregătirii noastre pentru aderare.
Acea primă reuniune era importantă şi pentru scurta discuţie pe care o aveam, întruna din pauze, cu dl. Rumsfeld, Secretarul Apărării al SUA, căruia, îi solicitam, în calitate
de ardelean că, dacă era posibil, una din locaţiile ce urmau să fie utilizate de armata
americană în România să fie… în Transilvania. Aceasta pentru a nu da cumva impresia
greşită că, din toată România, SUA nu ar fi interesate decât de… Dobrogea. Îmi răspundea
că lua notă (“I hear you”). Ulterior (pe 19 iunie 2003) eram înştiinţat oficial că solicitarea
mea avea să fie satisfăcută. 131
Ca o ilustrare că ne aflam pe drumul cel bun în privinţa ratificării, propunerea
noastră de organizare în România a reuniunii informale a miniştrilor apărării din NATO
din 2004 era acceptată în unanimitate (ceea ce-l făcea pe lordul Robertson, care avea să
părăsească în curând postul, să regrete că nu va fi în măsură să participe şi el…). Era clar o
dovadă că România era deja considerată un aliat serios, capabil, care merita ca,
încă din primul an de după admitere, să primească organizarea unei
importante reuniuni NATO.
Într-adevăr, după un calendar comprimat, procesul de ratificare în Congresul SUA a
invitaţiei celor 7 state se desfăşura în ritm susţinut, cu audieri ţinute în aprilie şi începutul
lunii mai, 2003, la care participau cei mai importanţi factori decizionali americani
răspunzători de extindere. Fără a intra în amănunte, se cuvine să spunem că, atunci când
era menţionată, România se bucura de aprecierea fără rezerve pentru contribuţia pe
Într-adevăr, poligonul de la Cincu – între Sibiu şi Braşov - era inclus între instalaţiile militare româneşti utilizate de
Armata SUA.
131
134
care o aducea efectiv la operaţiunile din Afghanistan şi Irak, alături de forţele
americane şi cele ale altor state din coaliţia internaţională anti-teroristă. Câtă diferenţă
între referirile la… numărul locuitorilor ţării noastre furnizate de dl. Perina în audierile de
la mijlocul anilor ’90 şi cele de acum…
Urma o suită de activităţi şi vizite importante, între care doresc să menţionez
inaugurarea Comandamentului SEEBRIG la Constanta, ceremonie la care participa şi
amiralul Johnson, comandantul flancului de sud al Alianţei, pe 25 iulie 2003, vizita
generalului Jim Jones, comandantul Comandamentului Operaţional al NATO, pe 4 şi 5
august şi pe cea a ambasadorul american la NATO, dl. Nick Burns, pe 29 august, 2003.
Spre sfârşitul verii, [cand] aparea un nou obstacol din categoria celor care nu aveau
legatura directa cu NATO. Echipa de fotbal Steaua plănuia încălzirea pentru începerea
campionatului cu un meci împotriva unei echipe italiene pe Ghencea. Constatam dintrodată că întreaga presă “împingea” MApN spre o ciocnire violentă cu suporterii, dat fiind
că dl. Becali nu reuşise să rezolve chestiunile legate de stadion în timp util… Ca un făcut,
exact când doream să trec peste orice reţinere şi să-l sun pe dl. Gigi Becali, primeam eu un
telefon din partea sa. Aveam astfel ocazia nesperată de a dezamorsa un conflict stupid, în
care ambele părţi erau împinse de la spate de “chibiţi” interesaţi, care îşi şi frecau probabil
mâinile în aşteptarea ciocnirilor dintre politia militară şi suporterii Stelei… Cu acel prilej,
descifram împreună acel “joc” şi îi dădeam dlui Becali asigurări ca meciul se putea
desfăşura în cele mai bune condiţii, ceea ce se şi întâmpla. Ulterior, stabileam împreună un
calendar pentru negocieri care să degajeze o soluţie de durată a litigiului, prin semnarea –
datorată eforturilor generalului Zisu – unui contract pe doi ani, care ne ducea dincolo de
alegeri, între MApN şi Clubul de Fotbal Steaua, eliminând astfel o sursa continuă de
perturbare a activităţii noastre.
În septembrie, îl aveam oaspete în circumscripţia mea electorală Satu Mare, pe
fostul Comandant Suprem al NATO, generalul G. Joulwan, iar la mijlocul lunii acceptam
oferta britanică de a zbura în avionul lor Harrier, din escadrila aflată la antrenament cu
băieţii noştri la Kogălniceanu. Aceasta, însă, numai după ce zburam mai întâi cu un avion
MIG 23 modernizat, de la Bucureşti la Constanta.
Luna octombrie 2003 rămâne pentru mine o luna memorabilă, deoarece străbăteam
peste 60.000 km, participând în ordine la cinci vizite internaţionale, după cum urmează:
SUA (pentru ministeriala informală de la Colorado Springs), Turcia şi China (vizite
oficiale), SUA (în delegaţia prezidenţială aflată în vizită oficială), Italia şi Macedonia (în
vizite oficiale).
Colorado Springs constituia prima participare românească la o asemenea reuniune
informală a miniştrilor apărării, precum şi un ultim prilej pentru noi de a ne iniţia în
organizarea unei întruniri de acest gen, ţinând cont ca anul următor, noi eram gazda ei.
Drept pentru care, participam, practic, cu două delegaţii – una oficială, care lua parte la
lucrări, alta de tehnicieni – care era implicată în urmărirea aspectelor organizatorice.
Noutatea, deoarece era pentru prima dată când se proceda aşa, o constituia
organizarea de americani a unui exerciţiu – “Dynamic Response 2007” – de utilizare a noii
Forţe de Răspuns a NATO (înfiinţată cu puţin timp în urmă) pentru studierea aspectelor
legate de procesul luării deciziilor politice şi militare în anumite situaţii date. Urma apoi
intrarea în obişnuit, prin discutarea progresului transpunerii în practică a Iniţiativei de la
Praga privind Capabilităţile (PCC), operaţiunile NATO din Afganistan şi Balcani, precum
viitorul sumit al NATO, ce urma să aibă loc în vara următoare la Istanbul.
În afara reuniunii ministeriale, aveam o întâlnire bilaterală cu ministrul britanic, dl.
Geoff Hoon, la solicitarea acestuia, pe problematica de securitate legată de Republica
Moldova. Solicitarea venea şi ca urmare a introducerii acelui subiect pe agenda discuţiilor
Alianţei, în lumina dezvoltărilor de interes general pentru securitatea NATO din zonă. La
fel ca şi în cazul subiectului Marea Neagră, era de dorit ca, abia primită, România să nu
aducă în discuţie teme controversate, ca să nu poată fi acuzată că încerca să utilizeze
organizaţia pentru chestiuni ce o priveau pe ea în primul rând. Numai că, în opinia
factorilor responsabili români, evoluţiile potenţial negative din zonele respective nu
priveau strict numai ţara noastră, ci şi pe ceilalţi aliaţi. Or, atunci, dacă nu le aducea în
discuţie România, cine urma să o facă?
135
În linii generale, era vorba de conturarea unui profil strategic al României
în interiorul Alianţei. Acesta urma să aibă în vedere, pe de o parte, localizarea
geostrategică, pe de alta, potenţialul şi tradiţiile noastre. Problema era discutată încă de
atunci şi continua să preocupe factorii responsabili atât din MAE, cât şi din MApN, chiar
din perioada următoare admiterii în NATO. Ideea principală era ca acţiunea noastră să nu
se bazeze pe un automatism al ralierii la una sau alta din taberele care se conturau în
cadrul NATO, ci, pe cât posibil, să se călăuzească după interesul nostru naţional.
În ce privea localizarea geografică, România se afla la marginea cercului care
cuprindea Asia Centrală şi zona Golfului, devenit punctul nodal al politicii mondiale, în
primul rând din cauza rezervelor sale de petrol şi gaz. De asemenea, ea se afla, cum
arătam, pe ruta de transport a energiei din zona respectivă spre consumatorii europeni, iar
regional se plasa între două arii conflictuale, una de tip “vechi” caracteristică anilor ‘90 –
Balcanii, alta de tip “nou”, respectiv după 11 septembrie 2001 – Marea Neagră şi Caucaz.
În ce privea potenţialul, dintr-o multitudine de cauze, unele obiective, altele
subiective, România nu funcţiona încă la nivelul maxim al acestuia (ceea ce, poate, ne şi
ferise de lucruri mai rele, în condiţiile în care toţi cei din jurul nostru ajungeau să
reprezinte, ca regulă, cam 1/3 din teritoriul nostru şi ½ din populaţie). Cu toate acestea,
însă, mai ales sub raport militar, ţara noastră dispunea de toate cele trei componente –
armata de uscat, forţe aeriene şi navale – fiind capabilă, deci, nu numai să-şi asigure
propria apărare (cel puţin până la venirea în ajutor a forţelor Alianţei), dar şi să proiecteze,
şi să susţină la mare distanţă de teritoriul naţional o forţă relativ semnificativă, aşa cum
demonstrau cele câteva operaţiuni multinaţionale la care participam simultan încă înainte
de a deveni membri NATO.
În privinţa tradiţiilor, acestea se creaseră în timp, valorificând utilizarea în
combinaţie a mijloacelor diplomatice cu cele militare, sprijinite pe o forţă economică
în creştere, şi se manifestau prin autoritate mai ales în spaţiul nostru geografic
nemijlocit. Exact această autoritate – care provenea, pe de o parte, din potenţial, pe de
alta, din tradiţii – era ceea ce trebuia întărit prin intrarea în Alianţă şi în cadrul acesteia.
Or, specializarea în câteva domenii de acţiune, cum era, de pildă, cel al informaţiilor
militare, ca şi găzduirea unei prezente militare americane pe teritoriul naţional, sau
înzestrarea cu mijloace de acţiune cum erau nave militare de tonaj superior, ori avioane de
transport, constituiau factori de potenţare a acelei “autorităţi”.
Când eram mai tânăr, un fost ministru de externe al României îmi spunea: tinere, o
ţară ca a noastră nu are nici un alt atu în politica internaţională decât… onorarea
cuvântului dat. Tocmai de aceea, atât cât aveam ocazia şi cât puteam, mă împotriveam
“schimbării de azimut”, odată ce ne angajasem în ceva. Mai bine te gândeai înainte de acel
moment, decât să apreciezi greşit şi, cu uşurinţă, să schimbi “macazul”, atunci când
lucrurile nu mai mergeau bine… De aceea, de pildă, criticam decizia din vara lui 2006 –
luată şi neconstituţional – de a retrage trupele din Irak şi nu eram de acord cu cei care
considerau că, dacă preţul prezentei noastre acolo devenea prea mare, în mod egoist,
trebuia să renunţăm…
În privinţa raporturilor dintre NATO şi UE, respingeam să fim puşi să alegem între
cele două organizaţii; era ca şi cum un copil era întrebat pe cine iubea mai mult, pe mama
sau pe tata? Or, chiar şi cei fără studii pedagogice ştiu că asemenea întrebări nu se pun pur
şi simplu. Pentru România, aşa cum demonstram, ambele organizaţii sunt la fel de
importante, iar revenirea noastră în familia popoarelor latine din care facem parte nu este
completă dacă optam să “iubim” mai mult o organizaţie, decât pe alta. Sigur, atâta timp
cât, în zona noastră, securitatea rămâne o preocupare, iar NATO ne conferea maximum de
siguranţă, este normal să militam pentru o Alianţa cât mai puternică. Iar atâta timp cât
niciuna din ţările membre ale ambelor organizaţii nu va ieşi dintr-una de dragul celeilalte,
nici României nu are cum să i se ceară să aleagă…?!
Vizita prezidenţială în Statele Unite era şi ea un succes. Mai întâi, avea loc o
întâlnire la Pentagon, unde preşedintele Iliescu era aşteptat pe scări de Donald Rumsfeld,
care îl conducea printre soldaţii din garda de onoare în clădire. La terminarea discuţiilor
făceam o scurtă vizită în biroul său (lucra, de regulă, în picioare, la un pupitru), unde ne
erau arătate fragmente din avionul ce lovise Pentagonul în ziua de 11 septembrie 2001,
136
precum şi o fotografie a Peninsulei Coreene luată noaptea din satelit şi pe care, spre
deosebire de sudul scăldat în lumină, în Coreea de nord era un singur punct luminat,
Phenianul?!
Primirea la Casa Alba era deosebit de prietenească. La prezentare, preşedintele
Bush, recunoscându-mă, mi se adresa cu aceeaşi formulă de la Bucureşti: Good Job! Eram
îndemnaţi să dezvoltam întreprinderile mici şi mijlocii, astfel încât tinerii să nu mai plece
din ţară, era abordat subiectul corupţiei, sugerându-ni-se să procedam tranşant, ni se
spunea că Statele Unite erau la curent cu atitudinea europenilor faţă de România, dar că
doreau să avem o relaţie confortabilă cu aceştia, ne întreba dacă discutasem chestiunea
bazelor şi se arăta mulţumit să primească un răspuns afirmativ. După terminarea
întrevederii, urma o conferinţă de presă pe peluza Casei Albe.
Acasă, ziarele erau însă pline de scandalul arestării unor militari din Transilvania
pentru afaceri ilegale cu combustibili… Pentru unii, subiectul era cu mult mai important
decât vizita la Washington. Probabil că sperau că, în felul acesta, să ne creeze dificultăţi
acolo (căci, la o adica, se putea aştepta cu toată tevatura încă o zi, două, ca delegaţia să
revină măcar acasă…) 132
Pe 11 noiembrie, 2003, primeam vestea că doi militari din batalionul staţionat la
Kandahar fuseseră victime ale unei ambuscade, pe când reveneau în tabăra din misiune…
Unul dintre ei, dl. Fogorosi, murise pe loc, altul, dl. Samuila, era rănit în stare gravă.
Convocam imediat factorii de răspundere din minister şi puneam la punct o întreagă
strategie de răspuns, dată fiind importanţa evenimentului pentru viitorul prezenţei noastre
militare externe. Astfel, aveam în vedere o serie de acţiuni care vizau familiile celor doi,
apoi pe militarii din batalion şi, în sfârşit, opinia publică în general. Îmi aduc aminte că,
personal, le telefonam tuturor şefilor de partide parlamentare, comunicându-le vestea şi
cerându-le să se abţină de la exploatarea politică a situaţiei. Spre cinstea lor, toţi
răspundeau pozitiv! Apoi luam legătura videotelefonică cu militarii de la Kandahar, cărora
le recomandam să-şi păstreze calmul şi să nu se angajeze într-o vendetă personală… În
sfârşit, puneam la punct măsurile de sprijin pentru familiile celor doi militari ridicaţi în
grad post-mortem (ambele soţii erau angajate subofiţeri activi în Armata, primeau
ajutoarele prevăzute de lege, iar uneia din familii – Samuila, guvernul, la iniţiativa
premierului, îi achita casa cumpărată, din care doar prima rată apucase să fie plătită…),
îngrijindu-ne de aducerea trupurilor lor în ţară (Dl. Samuilă înceta şi el din viaţă în ziua
înmormântării colegului sau, dl. Fogorosi).
Îmi aduc aminte că, la înmormântarea dlui Fogorosi, citeam în biserică, în prezenţa
conducerii ministerului şi a SMG, precum şi a ataşaţilor militari americani şi britanici, a
unei mari asistente, scrisoarea trimisă de preşedintele Bush preşedintelui Iliescu, în care
era elogiat sacrificiul militarului român şi erau exprimate condoleanţe familiei. Ceea ce mă
mişcase foarte mult fuseseră gesturile sincere de solidaritate din partea militarilor
americani, care veniseră din proprie iniţiativă în număr mare la serviciul religios de
dinaintea plecării spre ţară şi donaseră suma de cca. 4000 de dolari, obţinută prin colecta
personală, pentru familia dlui Fogorosi… Pilotul elicopterului care transportase corpul
militarului român, de pildă, aşa cum îmi relata senatorul Sergiu Nicolaescu care fusese de
faţă, ţinea să doneze 100 de dolari şi un steag american… Pentru mine, cel mai greu
moment era acela când, stând pe marginea gropii - alături de familia îndoliată - în
cimitirul aflat pe culmea unui deal, auzeam cum cădeau primii bulgari de pământ pe
cosciugul militarului mort la datorie… Dacă nu contribuiam personal la decizia noastră de
implicare în Afganistan, poate că acel om era atunci în viaţă… Sacrificiul sau, însă, asigura
securitatea noastră, a tuturor…
Între 28 noiembrie şi 3 decembrie 2003, participam la reuniunea miniştrilor
apărării din ţările NATO, care avea loc la Bruxelles. Mesajele pe care decideam să le
transmitem cu acel prilej erau: că, datorită momentului, toate aspectele aşa-zis “tehnice”
erau inevitabil şi politice; că trebuia să realizam o sinteza între “nou” şi “tradiţional”, având
în vedere că România avea misiuni atât în Balcani, cât şi la Marea Neagră, că intenţionam
La fel se întâmplase şi cu arestarea cetăţeanului american Kurt Treptow, cu un an înainte. Deşi acesta se afla sub
urmărire de luni bune, era aleasă pentru a fi arestat tocmai ziua de… 11 septembrie 2002?!
132
137
să propunem “Marea Neagră – punte de legătură între Europa şi Asia Centrală” ca tema de
reflecţie pentru întâlnirea informală a miniştrilor apărării din anul următor, de la Poiana
Braşov. Discuţiile vizau şi perspectiva extinderii PfP spre spaţiul mediteranean, eventual şi
spre Orientul Mijlociu.
Câteva zile mai târziu, la începutul lunii decembrie, participam la o importantă
reuniune internaţională organizată de cunoscutul institute londonez de studii pentru
apărare, RUSI. Bineînţeles, după prezentare, eram “luat la întrebări” cu privire la corupţie.
Răspundeam, desigur, dar nu mă abţineam să nu remarc în final, după ce vedeam cât de
dure fuseseră întrebările adresate reprezentantului francez, că mulţumeam audientei că pe
mine mă întrebaseră doar despre… corupţie?! Mai afirmam, cu aceeaşi ocazie, că pentru un
om cum eram eu, care avea altă experienţă decât cei din vestul Europei, era greu să fiu
convins că ruşii erau mai buni, iar americanii mai răi decât îi ştiam…?!
2004: Washington, Istanbul, Poiana Braşov
Anul 2004, ultimul din “saga” aderării României la NATO avea să consfinţească
intrarea efectivă în Alianţă (Washington 29 martie), prima noastră participare la un sumit
NATO în calitate de membri deplini (Istanbul 28-29 iunie), precum şi ministerială
informală de apărare la Poiana Braşov (13-14 octombrie). Pe plan intern, anul era marcat
de creşterea tensiunii politice, date fiind alegerile locale din iunie şi cele parlamentare şi
prezidenţiale din noiembrie.
Ianuarie 2004 începea, tradiţional, cu participarea la Simpozionul privind
Planificarea Apărării ţinut de NATO la Oberommergau. Cu acel prilej, la invitaţia
organizatorilor, ţineam o comunicare ce se referea, printre altele, şi la raporturile
transatlantice 133. Apăreau primele semne că “opozanţii” războiului din Iraq se gândeau să
îngroape securea războiului, realizând că, oricât ar mai fi criticat Statele Unite pentru
declanşarea operaţiunilor militare, realitatea în care operam cu toţii fusese deja schimbată
semnificativ şi nu mai putea să fie ignorată.
Noua atmosferă, care începea să se facă resimţită, era detectabilă şi la reuniunea
informală a miniştrilor apărării din ţările NATO, care avea loc pe 6 februarie la München,
în deschiderea lucrărilor tradiţionalei Conferinţe de Securitate ţinută anual în capitala
bavareză. Scopul principal era prezentarea noului Secretar General, dl. Jaap de Hoop
Scheffer, fost diplomat olandez. Cu acel prilej, prin note schimbate în timpul reuniunii cu
miniştrii Devold (Norvegia) şi Hoon (Marea Britanie), reuşeam amplificarea prezentei
româneşti în Afganistan în cadrul Echipelor Provizorii de Reconstrucţie (PRT), prin
asocierea, pe lângă cea care o aveam cu echipa germană de la Kunduz, la o nouă echipă
condusă de britanici, ce avea să fie creată în curând, avandu-i si pe norvegieni in
componenta.
În cadrul conferinţei propriu-zise, ministrul german de externe prezenta o iniţiativă
a UE privind Mediterana şi Orientul Mijlociu, profitând şi de participarea regelui
Iordaniei, Hussein. La micul dejun cu senatorii americani şi Donald Rumsfeld, ridicam
chestiunea protocolară ca, la ceremoniile de marcare a aderării noilor membri să fie
invitaţi şi miniştrii apărării, ţinând seama de contribuţia adusă de componenţa militară la
primirea în NATO (militarii aveau ceremoniile lor). Mă întâlneam, totodată, şi cu dl Edgar
Buckley, generalul Ralston, dna. Brigitte Schulte, ambasadorul von Moltke, dl. Chris
Bertram, o veche cunoştinţă din lumea academică, dar şi cu dl. Lazlo Kovacs, ministrul de
externe al Ungariei. Ca un semn de încredere, eram invitat să asist la întâlnirea senatorilor
americani, conduşi de dl. McCain cu oficialii georgieni prezenţi la conferinţă.
Înregistrăm şi un incident, cu un ambasador la NATO al unei ţări europene, care, deşi nu participase, îşi manifesta
nemulţumirea faţă de discursul meu, pentru nişte lucruri pe care eu… nu le afirmasem?! Trei erau chestiunile care mă
deranjau: că era încălcată “regula Chattam House” după care se desfăşurase seminarul, potrivit căreia nimeni nu avea
voie să atribuie citate cuiva, că ambasadorul nu fusese de faţă şi că mă critica pentru lucruri pe care nu le afirmasem! Şi
cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, critica domniei sale era făcută în faţa unui grup de cetăţeni români, într-un an
electoral?! Discutam imediat problema cu ambasadorul ţării respective la Bucureşti care, spre cinstea sa, obţinea scuzele
colegului său de la NATO adresate mie cu ocazia ministerialei informale de la München, la începutul lunii februarie
2004.
133
138
Un punct important pentru noi era înregistrat atunci când ministrul rus al apărării,
dl. Serghei Ivanov, declara public că, dacă înţelegea raţiunea stabilirii unor baze în
România şi Bulgaria în contextul luptei împotriva terorismului internaţional, nu putea
înţelege stabilirea de baze pe acelaşi considerent în alte ţări foste ale Tratatului de la
Varşovia…
Revenit acasă, participam la şedinţa Comisiilor reunite de apărare de la Cameră şi Senat
care aprobau protocoalele noastre de asociere la NATO în data de 18 februarie 2004, iar
după revenirea din turneul făcut în teatre (Bosnia, Kosovo, Iraq şi Afganistan, între 22-25
februarie), şi la votul unanim din plenul Parlamentului a legii aderării la NATO, care
conţinea… un singur articol. Însă, probabil, cel mai important pentru asigurarea securităţii
ţării pe mulţi ani de aici înainte…
Între 28 – 30 martie 2004, participam în delegaţia României care făcea deplasarea
la Washington pentru depunerea instrumentelor de ratificare a Tratatului Atlanticului de
Nord, delegaţie condusă de premierul Adrian Năstase. Îmi aduc aminte că încercam să-mi
măsor gradul de emoţie, şi, spre disperarea mea, nu reuşeam… Poate că aşteptasem prea
mult, poate că a doua rundă se desfăşurase fără neprevăzutul primeia, nu ştiam, însă în
mod cert nu eram atât de emoţionat pe cât mă aşteptam să fiu, sau pe cât trebuia să fiu…?!
Organizatorii făceau un spectacol frumos, care nu era lipsit, totuşi, de parfumul discret al
politicii interne. Reţin, însă, că cei mai emoţionaţi erau… românii americani. Mulţi dintre
ei aveau pur şi simplu lacrimi în ochi şi ne strângeau mâinile cu căldură. Era, în mare
măsură, şi rezultatul eforturilor lor, al activităţii uneori neobosite, de convingere a liderilor
americani că ţara lor de origine, România, merita să facă parte din Alianţă! Toată cinstea
mea, pentru aceşti oameni!
În dimineaţa ceremoniei, la ambasadă, aşa cum arătam anterior, dl. Adrian Năstase
înmâna dnei Kruzel, văduva prietenului nostru Joseph Kruzel, de la Pentagon, precum şi
generalului Ralston decoraţiile statului român acordate de preşedintele Iliescu, pentru
activitatea depusă în sprijinul aderării României la NATO.
Ceremonia propriu-zisă la care eram invitaţi avea două componente: o primă parte,
depunerea propriu-zisă a instrumentelor de ratificare, care avea loc în Sala Trezoreriei
Statelor Unite, urmată de un lunch, a doua, pe peluza de sud a Casei Albe, în prezenţa
preşedintelui George W. Bush. Între cele două momente, preşedintele SUA îi primea la
Casa Albă pe şefii delegaţiilor însoţiţi de miniştrii de externe.
La Trezorerie, după ceremonia propriu-zisă în care fiecare stat preda, prin ministrul
de externe, instrumentele de ratificare ale Tratatului de la Washington, Secretarului de
Stat american, dl. Collin Powell, moment care marca intrarea în vigoare a tratatului pentru
ţara respectivă, premierul Năstase, dra. Corina Cretu şi subsemnatul eram invitaţi de dl.
Donald Rumsfeld să ne aşezam la masa domniei sale, premierul în dreapta sa, eu în stânga,
iar Corina în faţă. Era un gest de mare curtoazie din partea lui Don, cu care, în aceşti ani,
stabilisem o relaţie personală puternică. Probabil că el mă considera ca un fel de ucenic
mai tânăr în ale administraţiei, arta în care, cu experienţa sa îndelungată (fusese cel mai
tânăr, dar şi cel mai bătrân secretar al apărării al SUA) răspundea de destinele unei
organizaţii uriaşe – Pentagonul – aflate simultan în război şi într-un proces de
restructurare internă profundă. La vârsta sa şi bogat fiind, convingerea mea – demonstrată
ulterior prin gestul demisiei după alegerile pentru Congres din toamna lui 2006 – era că
Don se bucura de o deplină libertate de manevră, deoarece nu mai era interesat nici de
bani, nici de carieră politică… Puţini oameni se puteau lauda cu un asemenea avantaj…
După terminarea prânzului, profitam de ocazie pentru a schimba câteva cuvinte cu
vechea mea cunoştinţa Mike Haltzel, principalul consilier al senatorului Biden, pe care îl
rugam, în virtutea prieteniei noastre, să se ocupe de urgentarea numirii dlui J.D.Crouch,
care lucrase anterior la Pentagon, în calitate de ambasador al Statelor Unite în România.
(Ulterior, aflam de la J.D. că rugămintea avusese efect…)
Imediat după revenirea în ţară, respectiv miercuri 31 martie 2004, primeam la
Bucureşti primul briefing pe problemele armelor nucleare în calitate de aliaţi, iar vineri 2
aprilie, participam, împreună cu familia (doream ca fiica mea, Teodora, în vârstă de 10 ani
atunci, să asiste la acel moment deosebit de important pentru România şi să-şi aducă
139
aminte peste ani, relatându-l copiilor şi nepoţilor ei) la ceremonia ridicării steagului
României în faţa sediului NATO de la Bruxelles.
La sfârşitul lunii aprilie, efectuam o deplasare la Londra, pentru semnarea acordului
cu compania Northrop-Grumman, în vederea modernizării instalaţiilor unor locaţii
militare româneşti, în perspectiva asocierii la utilizare a Armatei SUA. Cu acel prilej, eram
temperat în aşteptările cu privire la momentul în care urma să aibă loc sosirea forţelor
americane. Era încă multă opoziţie, atât internă, în SUA, cât şi externă, la politica de
redistribuire a prezenţei militare americane după încetarea Războiului Rece, iniţiată de
Pentagon. Nu era exclus să fi intervenit ceva şi pe linia Rusiei, deşi informaţiile pe care le
aveam la acel moment, nu păreau să indice aşa ceva… Dar mai ştii?
Aveam, totodată, şi o întrevedere cu dl. Hoon, ministrul apărării, după care plecam
spre Paris, pentru a onora invitaţiei dnei Alliot Marie, ministrul francez al apărării, de a
participa la o ceremonie pe care ministerul respectiv o organiza în onoarea primirii celor 7
noi membri. Îmi aduc aminte că primirea era nu numai impecabilă, ci şi chiar caldă,
amicală, delegaţia română fiind întâmpinată pe scările ministerului de însăşi doamna
ministru, care, înainte de ceremonia propriu-zisă, dorea să avem o discuţie foarte serioasă
pe situaţia din Irak, problemele transatlantice şi cele care stăteau în faţa Alianţei. Era, clar,
un moment de cotitură pozitivă în raporturile militare dintre noi, inclusiv faţă de mine
personal, dar, cred, ca şi în relaţiile bilaterale dintre Franţa şi România. Dovada o
constituia şi continuarea programului, care prevedea şi o întâlnire cu vicepreşedintele
Senatului. Acesta ne dădea asigurări că Franţa va continua să sprijine România
pentru intrarea în UE şi îşi exprima convingerea că acel lucru se va petrece la
1 ianuarie 2007, cum s-a şi întâmplat (scriu rândurile de faţă chiar în ziua respectivă,
care este şi prima pentru România în calitate de membru al Uniunii Europene).
Coincidenţă sau nu, imediat întors acasă avea loc arestarea doctorului Blaj de la
Spitalul Militar Central, pe baza unui flagrant forţat organizat de PNA cu concursul
serviciului de protecţia al… Ministerului de Interne ?! Ulterior, doctorul Blaj era eliberat,
însă tevatura fusese făcută, iar imaginea Armatei murdărită. Oricum, tot învăţam ceva: la
sugestia dlui general Popescu, Şeful SMG, acceptam ca, de atunci încolo, paza obiectivului
să fie încredinţată poliţiştilor militari, veterani ai atâtor misiuni internaţionale. Trebuie să
admit că, după aceea, în Spitalul Militar Central nu se mai înregistra niciun eveniment
spectaculos în detrimentul nostru, al Armatei!?
Luna mai consemna vizita noului Secretar General al NATO, care îl găsea pe
prietenul sau, dl. Geoană în plină campanie electorală pentru Primăria capitalei, precum şi
pe cea a dlui Bruce Jackson, care ne reproşa că nu aveam un “plan de bătaie” şi pentru UE,
aşa cum avusesem pentru NATO!
La începutul lunii iunie 2004, eram vizitaţi de Primul Lord al Amiralităţii Britanice,
precum şi de Comandantul Forţelor de Uscat ale Statelor Unite, pentru că, doar câteva zile
mai târziu, să participe la altă ceremonie de marcare a intrării noastre în NATO, de data
aceasta la Berlin (joi, 17 iunie 2004). Cu acel prilej, “lungeam” tirul artileriei, cum se spune
în limbaj militar, arătând, în discursul rostit că, dacă şi UE dorea să devină un actor la
Marea Neagră, cum era NATO, singura şansă era ca România şi Bulgaria să devină
membre al Uniunii!?
Pe 15 iunie 2004, ne vizita amiralul Giambastiani, comandantul Comandamentului
Aliat pentru Transformare (ACT), unde noi deschisesem deja o reprezentanţă naţională,
pentru că doream să fim la curent printre primii cu direcţia în care se desfăşurau lucrurile.
În zilele de 27 şi 28 iunie, avea loc, cum arătam, sumitul NATO de la Istanbul, la
care participam pentru prima dată în calitate de membru plin. După un zbor de la
Bucureşti la Istanbul împreună cu ministrul britanic, dl. Geoff Hoon, care dorise să facă o
escală la Bucureşti înainte de sumit, ajungeam la hotel, pentru a avea la dispoziţie numai
câteva minute, înainte de începerea unei reuniuni informale a miniştrilor apărării. De cum
intram în sală, eram informat de cei de la Secretariat, că se stabilise să iau primul cuvântul,
probabil şi pentru a impune o anumită linie de conduită discuţiile ce aveau să urmeze în
continuare. Cele patru subiecte discutate erau: transformarea planificării şi capabilităţilor
NATO; nivelul de ambiţie al Alianţei, potenţialul de utilizare a forţelor şi obiectivele de
reinvestire, extinderea rolului NATO în Afganistan, aranjamentele de sprijin pentru forţele
140
de securitate irakiene şi operaţiunile din Balcani. În ciuda adierii vântului schimbării în
raporturile transatlantice, detectată la München cu câteva luni înainte, discuţiile nu
marcau încă o deplină înţelegere între poziţiile tuturor membrilor, ceea ce făcea ca
anumite chestiuni ce trebuiau convenite să fie amânate pentru consultări ulterioare.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru sumitul propriu-zis, unde, mai ales în privinţa
asistentei pentru guvernul provizoriu irakian, opiniile americane nu erau şi acelea ale
Franţei, aşa cum reieşea şi public, din luările de cuvânt ale Preşedintelui Chirac. În orice
caz, până la urmă, sumitul adopta decizii importante, referitor la: extinderea rolului
Alianţei în Afganistan prin intermediul constituirii de noi echipe PRT, sprijinul pentru
forţele de securitate irakiene, menţinerea suportului pentru stabilitate în Balcani (în
Kosovo tocmai avusese loc o recrudescenţă a violenţelor inter-etnice), modificarea
proceselor de planificare şi generare a forţei, în paralel cu întărirea contribuţiei în lupta
împotriva terorismului, inclusiv în domeniul armelor de distrugere în masă, întărirea
cooperării cu partenerii şi lansarea iniţiativei de la Istanbul privind ţările din zona
Orientului Mijlociu lărgit. Pentru România era important şi că, în Declaraţia Oficială a
sumitului se reuşise includerea unei referiri la Marea Neagră şi securitatea din zonă.
Cum protecţia sumitului era asigurată de forţele NATO, eram mândri de faptul că,
exact în faţa hotelului unde era cazată delegaţia română, staţiona la ancoră fregata
Marăşeşti, ceea ce îi determina pe unii miniştri ai apărării să mă… complimenteze.
Personal, aveam satisfacţia că, pe timpul lucrărilor, avusesem ocazia să îl cunosc personal
pe premierul britanic – căruia mă prezenta ambasadorul englez la NATO, dl. Ricketts şi că
schimbam câteva cuvinte, din nou, cu preşedintele Bush, atunci când, intrând singur în
sala de şedinţe, dădea cu ochii de mine. Când îi reaminteam cine eram, precum şi remarca
făcută de două ori – la Bucureşti şi Washington - “good job!”, mă strângea din nou de braţ
şi, uitându-se în ochii mei, îmi spunea… “good job!”, după care pleca spre locul delegaţiei
americane, fără a uita însă să spună că acel curcubeu de la Bucureşti îl va însoţi totdeauna,
reprezentând unul din marile sale momente…
În iulie, pe 5, ne vizita şi fostul ministru al apărării din Germania, dl. Volker Ruhe,
cu care aveam, în prezenţa dnilor Spiroiu şi Dudu Ionescu, foşti miniştri ai apărării, un
dialog pe problemele concrete rezultate din intrarea României în NATO şi misiunea ei în
Alianţă.
Vara era fierbinte şi la propriu şi la figurat. Tensiunea politică creştea pe zi ce
trecea, înregistrând cote tot mai înalte. Pe fundalul jocului de-a demisia al premierului,
începea să se vehiculeze şi ideea ca eu să părăsesc ministerul şi să preiau activitatea la
partid, pentru a-l degaja pe premier care avea să gestioneze guvernul şi propria sa
candidatură. Inregistram totodata desfiinţarea Delegaţiei Permanente a Partidului, în
concordantă cu teoria “centrului curat” şi publicarea unor sondaje din care reieşea că, dacă
eu aş fi candidat la preşedinţie, nu aş fi reuşit să strâng mai mult de… 4-5 procente?! Cum
se acumulau şi alte semne ale “nemulţumirii zeilor” faţă de mine, îi trimiteam dlui
preşedinte o scrisoare, prin care îl anunţam că dorinţa mea era de a duce mandatul la
MApN până la capăt, urmând să mă concentrez pe administrarea momentelor importante
care rămâneau în calendar. Dacă aş fi procedat altfel, exista riscul să nu realizez ceea ce se
aştepta, probabil, din partea mea şi, în plus, să rămânem cu lucruri importante
neterminate la minister (pentru că orice schimbare de conducere, chiar dacă din aceeaşi
echipă, încetinea inevitabil ritmul activităţii). Aşa că, cea mai bună soluţie mi se părea –
aşa cum şi avea să se dovedească ulterior – aceea de a abandona competiţia politică
(redusă doar la păstrarea locului în Parlament) şi a încheia cu bine mandatul ministerial
încredinţat în decembrie 2000.
Drept urmare, în perioada următoare, făceam parte din delegaţia care îl însoţea pe
dl. preşedinte Iliescu în Marea Britanie, exclusiv pentru segmentul preluării primei
fregate, “Regele Ferdinand” (9 septembrie 2004), efectuam o vizită în Olanda, pentru a fi
informat, împreună cu ceilalţi miniştri din ţările NATO care nu făceau parte din UE,
despre deciziile adoptate de colegii noştri din Uniune (17 septembrie 2004), efectuam încă
o vizită în teatre – Iordania, Irak, Kuwait, Afganistan, Uzbekistan, Georgia (21 - 24
141
septembrie 2004) 134, participam la schimbarea de comandă la AFSOUTH, Napoli (8
octombrie 2004) şi la vizita în Bahrain (9 şi 10 octombrie), pentru reuniunea de lucru de la
bordul portavionului Kennedy, convocată de Donald Rumsfeld cu miniştrii ţărilor care
aveau forţe în zona Golfului şi reveneam la Bucureşti pentru vizita Secretarului Apărării al
SUA şi ministerială informală a miniştrilor apărării de la Poiana Braşov.
Luni, 11 octombrie 2004, pe o zi câinoasă, îl aşteptam la Kogălniceanu pe Donald
Rumsfeld, împreună cu ambasadorul american J.D.Crouch, fostul său colaborator
apropiat. Ideea era ca Secretarul Apărării să vadă cu ochii săi baza şi instalaţiile adiacente,
pentru a-şi face o idee proprie în privinţa potenţialului existent. În cadrul discuţiilor,
evocam şi dorinţa noastră de a ne specializa, între altele, pe informaţii militare, obiectiv
pentru care, pe baza realizărilor de până atunci, primeam confirmarea sprijinului
interlocutorilor noştri.
Desfăşurată în zilele de 13-14 octombrie 2004, întâlnirea – reprezentând prima
reuniune de o asemenea anvergură organizată într-unul din cele 7 state noi membre ale
NATO – aborda o serie de probleme importante, cum erau: transformarea Alianţei şi
deciziile de la Istanbul în privinţa capabilităţilor şi planificării aliate, Forţa de Răspuns a
NATO, Afganistan, Irak, Balcani şi misiunile de poliţie aeriană. Agenda mai consemna şi o
întâlnire a miniştrilor NATO cu omologul lor rus, dl. Serghei Ivanov – prima vizită în
România a unui ministru rus de la cea efectuată de dl. Pavel Greciov în martie 1994 -,
precum şi întâlniri bilaterale cu domnia sa, cu dl. Antonio Martino (Italia) şi Marie Alliot
(Franţa). În marja întâlnirii, cu ocazia recepţiei oferite de preşedintele Iliescu în onoarea
participanţilor la Casa Armatei din Braşov, avea loc şi o discuţie de lucru între dnii Donald
Rumsfeld şi Serghei Ivanov.
Reuniunea, un succes în sine, marca încununarea frumoasă a unui drum lung şi
greu, cu multe suişuri şi coborâşuri, cu multe bucurii şi supărări, cu multe speranţe, dar şi
cu multe dezamăgiri. Ca viaţa unui om. [Totul este, însă, bine, când se încheie cu bine:
NATO – MISIUNE ÎNDEPLINITĂ!] Au urmat dupa aceea alegerile generale si
prezidentiale, care au marcat iesirea partidului meu de la guvernare si preluarea conducerii
de Alianta D.A. In ziua de 27 decembrie 2004, exact la patru ani de la momentul in care
preluam functia de ministru al apararii nationale, o predam acum succesorului meu, dl.
Teodor Atanasiu, in prezenta presedintelui Basescu si a premierului Tariceanu. O faceam
cu simtamantul datoriei implinite, dar si cu un anumit regret privind imposibilitatea de a
continua cele incepute, precum si cu oarecare teama ca cele realizate, in loc sa se
consolideze, s-ar putea deteriora.
Retrospectiv, mie cel putin imi este clar ca principala lectie a efortului nostru de a
deveni membri NATO este combinatia dintre viziunea politica strategica si perseverenta in
realizarea acestui obiectiv. Am intrat in „competitie” mai tarziu si in conditii mult mai
proaste decat celelalte state foste comuniste. Am „pierdut” la finis Madrid-ul in 1997, dar
nu ne-am descurajat si, iata, am reusit sa trecem cu bine linia de sosire la Praga, in 2002.
Mai mult, am reusit acest lucru pe usa din fata, cu fruntea sus, dovada fiind organizarea
reuniunii de la Poiana Brasov imediat dupa primire si cea a sumitului organizatiei din
2008. Cheia a reprezentat-o faptul ca Romania a inteles corect directia in care incepea sa
de „miste” Alianta dupa lungii ani ai Razboiului Rece si si-a orientat efortul propriu de
transformare a organismului militar in aceeasi directie, fiind capabila sa demonstreze in
practica rezultatele acestei transformari.
Poate ca, stiindu-ne atat de bine „hibele”, mai ales cele ale clasei politice, multa
lume se poate intreba cum a fost, totusi, posibil sa realizam, in conditii relativ grele, un
obiectiv de o asemenea anvergura. Ei bine, nici eu, aflat in mijlocul evenimentelor, nu pot
pretinde ca stiu. Pot numai confirma – si tin sa reamintesc aici cu titlu de exemplu
episodul primelor noastre pierderi in Afganistan – ca, in ciuda divergentelor perpetue
dintre reprezentantii clasei politice, precum si a virulentei si duritatii luptei politice, in
134
La intoarcere, eram informat de dl. secretar de stat Maior si de generalul Rotaru, seful DGIA, ca MApN decisese sa
raspunda la solicitarea Parchetului, trimitand un document din arhiva sa referitor la activitatea dlui Basescu pe timpul
cat era cursant al Academiei Navale. Gestul avea darul de a implica MApN in jocul politic atat de intens intr-un an
electoral.
142
privinta intrarii in NATO, ca si in UE, clasa politica romaneasca a dat dovada de o unitate
remarcabila, acionand concertat.
Poate ca la baza acestei adevarate „deviatii”
comportamentale de la tiparul clasic, daca pot spune asa, a stat sprijinul popular total,
constant si masiv pentru realizarea acestui obiectiv strategic. Noi, cei care am transpus in
practica mandatul primit de la romani am simtit tot timpul ca avem „spatele” asigurat.
Personal cred ca, in felul acesta, generatia mea, care este o generatie ce si-a vazut
viata impartita prin forta imprejurarilor intre comunism si democratie, ne-am indeplinit
misiunea, preluand o tara din structurile internationale in curs de dezintegrare ale
rasaritului, trecand-o prin transformari interne de mare profunzime, in conditii externe
vitrege, pentru a o ancora in final ferm in structurile lumii occidentale, careia, prin gena
latina, ii apartineam de drept. De acum, ramane generatiilor care ne urmeaza misiunea de
a valorifica la maximum potentialul in curs de refacere al tarii in cadrul NATO si UE,
asigurand Romaniei locul care i se cuvine in concertul tarilor europene democratice si
dezvoltate.
Nu as dori sa inchei acest adevarat „raport personal” fara sa multumesc in primul
rand oamenilor din Ministerul Apararii Nationale cu care am lucrat de-a lungul timpului,
pentru profesionalismul si entuziasmul lor, pentru onoarea si spiritul lor de sacificiu,
pentru toate celelalte calitati umane de care au dat dovada tot timpul cat am lucrat
impreuna. Multumiri merita si cei care, in alte institutii incadrati fiind, au contribuit,
impreuna cu noi, cei de la MapN, la realizarea acestui obiectiv atat de important pentru
Romania. Sper sincer ca si ceilalti colegi ai mei, din minister sau din afara lui, care au fost
martori si au contribuit vor decide sa-mi urmeze exemplul si vor asterne pe hartie partea
lor din aceasta adevarata „saga”.
i
ii
Jeff Simon, “Does Eastern Europe Belong to NATO?”, Orbis, Winter 1993, p. 21
Richard Halbrooke, “America, A European Power?, Foreign Affairs, March/April 1995
iii
North Atlantic Council, Brussels 14-15 Dec. 1989, Final Communique
North Atlantic Council, London, 5-6 July, 1990, London Declaration On A Tranformed North Atlantic Alliance
v
Idem
vi
Vezi Statement issued by the North Atlantic Council Meeting in Ministerial Session, Copenhagen, 6-7 June 1991,
Partenrship with Countries of Central and Eastern Europe
iv
vii
NATO Ministerial Communiques: Alliance Strategic Concept – 7 nov. 1991
Ronald D.Asmus, “Opening NATO’s Door. How The Alliance Remade Itself For A New Era”, A Council On
Foreign Relations Book, New York, Columbia University Press, 2002, p. 4
ix
Idem, p. 5
x
Idem
xi
Hearing of the House International Relations Committee. Subjest: Expanding NATO Membership, Chaired by:
Representative Benjamin Gilman (R-NY), Washington, DC, 10:00 AM, Thursday, June 20, 1996
xii
Vezi Ronald Asmus 2002, p 14
xiii
Ron Asmus 2002, p 24
xiv
Citat in Gerald Solomon, “ The Washington Papers/174. The NATO Enlargement Debate 1990-1997. Blessings pf
Liberty”, Westport, Praeger, p 8
xv
Idem, p 9
xvi
Idem
xvii
Jeffrey Simon, “Europe’s Past, Europe’s Future. Does Eastern Europe Belong in NATO?”, Orbis, Winter 1993, p. 21
xviii
Idem, p. 32
xix
Idem
xx
Idem, p. 33
xxi
Gerald Solomon 1998, p. 21
xxii
Howard Frost, “Europe’s Past, Europe’s Future. Eastern Europe’s Search for Security”, in Orbis, Winter 1993, p. 39
xxiii
Idem, p. 49
xxiv
Zalmay M.Khalilzad, “RAND Issue Paper. Extending the Western Alliance to East Central Europe. A New Strategy
for NATO”, May 1993, p. 4
xxv
Idem, p. 5 2i 6
viii
143
xxvi
Idem, p. 6
Ronald D. Asmus, Richard L. Kugler, F. Stephen Larrabee, “Building A New NATO”, Foreign Affairs,
September/October 1993, Volume 72, Number 4, p. 29
xxviii
Idem, p 31
xxix
Idem, p. 32
xxx
Idem, p. 35
xxxi
Idem, p. 35 si 36
xxxii
Idem, p. 36
xxxiii
Idem, p. 39
xxxiv
Vezi, de pilda, nu numai Ronal Asmus 2002, p. 37 si urm., dar si George Grayson, “Strange Bedfellows. NATO
Marches East”, Lanham, University Press of America, 1999 pp. 47-49
xxxv
Ronal Asmus 2002, p. 38 si 39
xxxvi
Idem
xxxvii
Gerald Solomon 1998, p. 24
xxxviii
Speech By The Secretary General of NATO, Mr. Manfred Woerner, to The IISS in Brussels, Friday, 10 September
1993
xxxix
Ioan Mircea Paşcu, “The Race for NATO”, Reinventing the Alliance: Peacekeeping and Other Prospects and
Problems of Change”, Knokke-Heist, Belgium, 23-26 September, 1993
xl
Idem
xli
Press Statement, Meeting of NATO Defense Ministers, Travemunde, 20th-21st October 1993
xlii
Gerald Solomon 1998, p.27-28
xliii
Citat in Gerald Solomon 1998, p. 33
xliv
Opening Statement, Ministerial Meeting of the North Atlantic Council/North Atlantic Cooperation Council, NATO
Headquarters, Brussels, 10-11 January, 1994
xlv
Partnership for Peace: Invitation
xlvi
Gerald Solomon 1998, p. 29, 34 si 35
xlvii
Idem, p. 29
xlviii
Ronald Asmus 2002, p. 53
xlix
Idem, p. 68
l
Conceptia Integrata Privind Securitatea Nationala a Romaniei, p 3-4
li
Doctrina Militara de Aparare a Romaniei, p. 3
lii
Idem, p. 8
xxvii
liii
Memorandum “Negocieri cu NATO privind Documentul de Prezentare”, 23.05.1994
Memorandum “Parteneriatul pentru Pace, Planul de Stabilitate si Politica Marilor Puteri”, 29.05.1994
lv
Memorandum “Programul Individual NATO – Romania”, 10 iulie 1994
lvi
Memorandum “Parteneriatul pentru Pace…”, 29.05.1994
lvii
Thomas S. Szayna, Ronald D. Asmus, “RAND: German and Polish Views of the Partnership for Peace”, 1995, p. 11
lviii
Memorandum “Vizita in Statele Unite (12-13 sept. 1994), 18.09.1994
lix
STATEMENT made by Mr. IOAN MIRCEA PAŞCU, Secretary of State in the Ministry of National Defense of
Romania on the occasion of the acceptance of the Individual Partnership Programme for Romania
lx
Memorandum “Vizita in Franta”, 14.12.1994
lxi
Ronald Asmus 2002, p. 93
lxii
Vezi Ronald Asmus 2002, p. 112
lxiii
Idem, p. 116
lxiv
Idem, p. 147-154
lxv
Ministerul Afacerilor Externe, Cabinet Director General, 20 martie 1995
lxvi
Memorandum “Vizita in Statele Unite intre 24-28 aprilie 1995”, 2.05.1995
lxvii
Idem
lxviii
Memorandum “Al 12-lea Atelier NATO privind decizia politico-militara, Dresda, germania, 18-22 iunie 1995”,
26.06.1995
lxix
Memorandum “Concluzii rezultate in urma convorbirilor cu dl. Andrej Karkoszka, secretar de stat, prim-adjunct al
ministrului apararii din Polonia”, 5.09.1995
lxx
Idem
lxxi
Opening Remarks of State Secretary I.M.Paşcu at the minin BWG, Bucharest, 7 November 1995
lxxii
Idem
lxxiii
Memorandum “Principalele concluzii ale seminarului international “Securitatea pentru intreaga Europa”, organizat
de Colegiul Federal pentru Studii de Politica a Securitatii, Bad Honef, Germania, 8-10 noiembrie 1995
lxxiv
Momeorandum “Vizita in Marea Britanie (20-22/11/1995)
lxxv
William Perry, “The Enduring, Dynamic Relationship That Is NATO”, Remarks by Secretary of Defense William J.
Perry to the Wehrkunde, Munich (Germany) Conference on Security Policy, Fe.r, 1995,
lxxvi
Zbigniew Brezinzski, “A Plan For Europe. HOW TO EXPAND NATO”, in Foreign Affairs, January/February
1995, p27
lxxvi
Idem
liv
144
lxxviii
Idem, p. 30
Idem, p. 33
lxxx
Idem, p. 42
lxxxi
Richard Holbrook, 1995, p. 6
lxxxii
Idem, p. 8
lxxxiii
Ronald D. Asmus, Richard L. Kugler and F. Stephen Larrabee, “NATO Expansion: The Next Steps”, Survival, vol
37, no.1, Spring 1995, pp 7 si 8.
lxxxiv
Memorandum “Romania si Procesul de Extindere a NATO”, 11/03/1996
lxxxv
Memorandum “Vizita in Statele Unite”, 20/01/1996
lxxxvi
Opening Remarks of State Secretary I. M. Paşcu at the BWG, Garmisch, 21/02/1996
lxxxvii
“A Democratic and Undivided Europe in Our Time”, Address by the Secretary of State Warren Christopher,
Cernin Palace, Prague, Czech Republic, March 20, 1996
lxxxviii
Document fara titlu, scris de mana si semnat de mine, purtand data de 6/04/96
lxxxix
“Raport asupra vizitei in SUA si Marea Britanie”, 27/05/96
xc
Idem
xci
Ron Asmus (2002) p. 164-165
xcii
Raport privind participarea la exercitiul “Cooperative Osprey 96”, 12-16 august 1996
xciii
Idem
xciv
Informare asupra celei de-a doua runde a dialogului individual Romania-NATO (Bruxelles, 15 iulie 1996)
xcv
Hearing of the House Intenernational Relations Committee … June 20, 1996
xcvi
Idem
xcvii
Congressional Record – Extensions of Remarks, July 24, 1996
xcviii
Mesaj adresat de Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, Excelentei sale, Domnul Jorge Sampaio, Presedintele
Republicii Portugheze, Lisabona, septembrie 1996
xcix
CBO Papers. The Costs Of Expanding The NATO Alliance, March 1996, Congressional Budget Office, p xx.
lxxix
c
Idem, p. xxi
Report to the Congress on the Enlargement of the North Atlantic Treaty Organization: Rationale, Benefits, Costs and
Implications, February 1997
cii
Idem
ciii
GAO, United States General Accounting Office, Washington, DC, August 18, 1997, p. 6-9
civ
Jeffrey Simon and Hans Binnendijk, “Romania and NATO. Membership Reassessment at the July 1997 Summit”,
Strategic Forum no. 101, February 1997, p. 4
cv
Idem
cvi
Raport Asupra Misiunii In SUA Privind Integrarea In NATO (Aprilie 1997), semnat Teodor Dunca si Ioan Mircea
Paşcu
cvii
Transcript Clinton?Yeltin Joint Press Conference, March 21, 1997
cviii
Ron Asmus (2002), p. 214
cix
Idem, p. 216
cx
Idem, p. 217
cxi
Idem, p. 219
cxii
Idem, p. 222
cxiii
Idem, p. 227
cxiv
Idem, p. 228
cxv
Idem, p. 239
cxvi
Idem, p…
cxvii
Idem, p. 245
cxviii
The Madrid Declaration, NATO Press Release M-1(97)81
cxix
Warren Christopher and William Perry, “NATO’s True Mission”
cxx
Idem
cxxi
Idem
cxxii
Memo “Integrarea in NATO si UE”, 2 februarie 1998
cxxiii
Raport privind deplasarea in SUA in perioada 31/03-7/04/1998
cxxiv
Idem
cxxv
“The United State And Romania: A Strategic Partnership”, An Address by Strobe Talbott, Deputy Secretary of
State, Bucharest University, Bucharest, Romania, March 19, 1998
cxxvi
Raport asupra participarii la seminarul parlamentar pe problemele securitatii europene, Moscova, 16/04/1998
cxxvii
Idem
cxxviii
Raport cu privire la reuniunea AAN, Balcelo, Spania, 22-27 mai 1998
cxxix
Idem
cxxx
Raport asupra sesiunii de toamna a AAN, Edinburgh, 9-13 noiembrie 1998
cxxxi
Idem
cxxxii
Vezi Richard Kugler and Tony Vandebeek, “Where is NATO’s Defense Posture Headed?”, Strategic Forum nr.
133, National Defense University, Institute for National Strategic Studies, February 1998
cxxxiii
Testimony on NATO enlargement Senate Armed Services Committee, William Perry, 19 March 1998
ci
145
cxxxiv
Daniel Nelson and Thomas Szayna, “NATO’s Metamorphosis and Its New Members”, Problems of PostCommunism, July/August 1998, p. 34
cxxxv
Idem, p. 40
cxxxvi
Hand Binnendijk and Richard Kugler “NATO After the First Trance. A Strategic Rationale for Enlargement”,
Strategic Forum nr. 149, NDU, INSS, October 1998., p. 1 si 2
cxxxvii
Idem, p. 3
cxxxviii
Vezi Jeffrey Simon, “The New NATO Members: Will They Contribute?”, Strategi Forum nr. 160, NDU, INSS,
April 1999
cxxxix
Vezi Resolution of Ratification as Printed in Congressional Record (Senate advice and consent on NATO
accession and Protocols), The Washington File 87 – May 6 1996, Page 8 and following
cxl
Ron Asmus (2002), p. 262
cxli
Reuniunea La Varf De La Washington, 23-25 Aprilie 1999. Ghidul Citittorului, Oficiul de Informare si Presa al
NATO, Editie in limba romana, Fundatia EURISC, Bucuresti, Romania, p. 81
cxlii
Idem, p. 84
cxliii
Idem, p. 15
cxliv
Vezi “Convorbire cu Edgar Buckley, Secretar General Adjunct al NATO (17 ianuarie 2001, Oberommergau,
Germania)”
cxlv
“Raport (Londra, 28-30 ianuarie 2001)”
cxlvi
Idem
cxlvii
În contactele cu reprezentantii Muzeului Holocaustului, conveneam ca portretele maresalului Antonescu, aflate la
MApN în galeria fostilor ministri şi sefi ai SMG sa fie păstrate, cu adaugarea mentiunii ca fusese judecat, condamnat şi
executat în calitate de criminal de razboi. Ulterior, acelasi procedeu ingaduia menţinerea portretului sau în galeria
sefilor de guvern de la Palatul Victoria.
cxlviii
Jeffrey Simon, “Roadmap to NATO Accession: Preparing for Membership”, INSS Special Report, October
2001
cxlix
Ion Mihai Pacepa, “Old woes revisit România” în Washington Times, 11.03.2001
cl
“RAND Research Brief, NATO Enlargement 2000-2015. Implications for Defense Planning” @
www.rand.org/pubs/research_briefs/RB62/index1.html
cli
“Raport asupra reuniunii 19+1 de la NATO, 14 mai 2001”
clii
“SUA. Raport Preliminar 11-14 iunie 2001”
cliii
“Raport privind vizita la Washington a domnului Ioan Mircea Pascu, ministrul apararii nationale a Romaniei. 9-14
iunie 2001
cliv
“Remarks by the President în Address to Faculty and Students of Warsaw University”, June 15, 2001, 5:45 PM
clv
“Nota de convorbire cu Rudolf Scharping, 2.07.2001”
clvi
“Nota Discutiilor. Vizita oficiala a domnului Ioan Mircea Pascu, ministrul apararii nationale, în Republica Federala
Germania. Berlin 30.06-04.07.2001”
clvii
Idem
clviii
Senator’s Lugar Remarks at the Presidency, 1 September 2001
clix
Idem
clx
“NATO/PfP Unclassified. Chapter II: Defense and Military Issues” p. 1
clxi
Raport cu privire la vizita dlui Ioan Mircea Pascu, ministrul apararii nationale, în Marea Britanie (30.10-1-11.2001)
clxii
Idem
clxiii
Tony Judt, “România. Bottom of the Heap”, The New York Review of Books, November 1, 2001
clxiv
“Defense Assesment of the Românian Armed Forces”
clxv
“NATO’s Role în the War on Terrorism”. Senator Richard G. Lugar, Brussels, Belgium, January 18, 2002
clxvi
“Raport asupra participarii la Cea de-a 38-a Conferinta de la München pe Probleme de Securitate. 1-3 februarie,
2002.”
clxvii
“Concluzii rezultate din activitatile de evaluare desfasurate de NATO şi tarile membre privind pregatirea Armatei
Romane în perspective integrarii în NATO.”
clxviii
Vezi idem
clxix
Hearing of the Senate Foreign Relations Committee on the Future of NATO, 419 Dirksen Senate Office Building,
Washington D.C., 01 May 02, Chaired by Senator Josepf Biden (D-DE) Witnesses: Marc Grosman, Undersecretary of
State for Politica Affairs; Douglas Feith, Undersecretary of Defense for Political Affairs; General Wesley Clark, USA
(Ret); Lt. Gen. William Odom, USA (ret)
clxx
Idem
clxxi
Sedinte Operative, 27.01.2003
clxxii
Idem
146