Simboluri ale dăinuirii

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 10 martie 2011. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 10 (3418)
La est de vest
SIMBOLURI ALE DĂINUIRII
V. Voronin, care se comportă în opoziţie
ca şi cum s-ar afla la putere, afirmă că actualele simboluri statale ale Republicii Moldova – tricolorul, stema, numele de limbă
română – “nu contribuie nicidecum la consolidarea statalităţii noastre”.
Din punctul de vedere al liderului comunist, adevărul de orice fel nu poate contribui nicidecum la consolidarea statului de
pe Bâc.
La câteva manifestaţii de protest contra
actualei guvernări, ruşii din partidul său, dar
şi cei câţiva moldoveni rătăciţi, au şi arborat câteva drapele pe care Voronin le-ar dori
“statale”: steaguri roşii cu capul de bour cu
steluţa cu cinci colţuri între coarne, despre
care ideologii partidului zic că acesta ar fi
drapelul lui Ştefan cel Mare. Tot aceştia
afirmă că voievodul Ţării Moldovei ar fi
fost “moldovan” şi ar fi vorbit “limba moldovenească”, la fel ca şi comuniştii de azi.
Dar nicăieri Ştefan nu-şi spune “moldovan”, ci – doar valah, adică român, de cele
mai multe ori numeşte ţara sa “Valahia”,
adică “România” (ţării denumite ulterior
Valahia, atât Ştefan, cât şi curtenii săi îi
spun Muntenia). Deci, adevărata Românie,
în concepţia lui Ştefan cel Mare, este Moldova şi mai puţin Muntenia.
În ceea ce priveşte aşa-zisa “limbă moldovenească”, pe care falsificatorii adeveresc
că ar fi vorbit-o Ştefan, o atare noţiune nici
n-a existat pe timpul lui, ea încetăţenindu-se
abia pe timpul Movileştilor, către sfârşitul
secolului XVI, ca un alt nume, folosit în
Moldova, pentru limba valahă (română).
Un călător italian, Antonio Bonfini
(1434-1503), ajuns la curtea lui Ştefan cel
Mare în 1495, avea să afirme: “Sub valuri
de barbari, valahii lui Ştefan răspândesc
limba valahă şi, ca aceasta să nu le fie răpită, ei se împotrivesc cu atâta îndârjire,
încât lasă impresia că luptă nu atât pentru vieţile lor, cât pentru limba lor valahă”.
Ca să evităm şi pe viitor confuziile din
capul cetăţenilor noştri, ar fi potrivit – aşa
cum mai multe decenii pe postamentul voievodului fusese inscripţionată spusa istoricului rus I.Karamzin “…Ştefan cel Mare
cu mijloace mici făcea fapte mari…”, să fie
cioplită pe postamentul voievodului nostru
fraza umanistului italian (A.Bonfini a fost
secretar la curtea regelui Matei Corvin, şi se
referă pe larg în rapoartele sale la “cele două
Valahii, adică Muntenia şi Moldova”).
Afirmaţia de mai sus vine în contextul
luptei basarabenilor din ultimele două sute
de ani întru a-şi recupera simbolurile naţionale.
Cu regret, de-a lung de secole simbolurile ne-au fost atacate fără răgaz.
Acestea au fost distruse, exilate, interzise.
Dar, se ştie, simbolurile naţionale sunt
cele care unifică un popor, reprezentând rezumatul unui program naţional.
Ele vorbesc de adeziunea unui popor, despărţit
de graniţe, la o anumită
comunitate.
Zilele acestea a apărut volumul “Simbolurile
naţionale ale Republicii
Moldova” (coordonator şi
redactor ştiinţific dr. Silviu
Andrieş-Tabac), sub egida Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldovei şi a
Instituţiei “Enciclopedia
Moldovei”, o carte esenţială, cu istoricul simbolurilor, cu multe ilustraţii, cu
studii şi comentarii privind
stema de stat, drapelul de
stat, imnul de stat, simbolurile naţionale
derivate şi complementare, distincţiile de
stat, moneda naţională, simbolurile forţelor
armate, simbolurile vămii, simbolurile oficiale ale Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova, armorialul teritorial etc.
Volumul vine şi ca o replică la afirmaţiile unor denigratori de serviciu, care
susţineau relativ nu demult de pe paginile
ziarului “Comunistul” că simbolurile neau fost “impuse de către Statul Român” în
anii 1989-1992. Adică de N.Ceauşescu şi
I.Iliescu.
Dar dacă autorii acelor articole ar fi deschis cel puţin o carte de istorie, ar fi aflat numaidecât că tricolorul galben-roşu-albastru
a fost prezent în decembrie 1917 şi la Congresul Moldovenilor, care s-a desfăşurat la
Tiraspol, că acesta a fost utilizat înainte de
27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat
Unirea Basarabiei cu România, la întrunirile naţionale ale basarabenilor atât la Chişinău, Tiraspol, Odesa, cât şi în alte oraşe de
pe tot întinsul Imperiului Rus unde se aflau
basarabeni.
Basarabenii din Imperiu erau conştienţi
că aparţin de neamul românesc şi vedeau în
tricolor un bun comun al poporului din care
făceau parte.
În carte e descris momentul 12 aprilie
1917, când Comitetul de organizare a mitingului militarilor basarabeni din Odesa a
împrumutat mai multe drapele tricolore de
la marinarii de pe navele militare româneşti
care staţionau în rada portului Odesa, pentru
manifestaţia basarabenilor.
Iar peste o lună, la 18 mai 1917, Sfatul
Deputaţilor Soldaţi şi Ofiţeri Moldoveni
din garnizoana Odesa a luat hotărârea să-şi
confecţioneze drapele naţionale “steaguri
vechi moldoveneşti, care poartă tot neamul românesc, toată suflarea din România, Transilvania, Bucovina”.
La 6 iunie 1917, când trec prin Chişinău
1200 de foşti prizonieri transilvăneni, Simion Murafa le înmână un steag tricolor, cu
rugămintea să-l ridice pe turnul cetăţii din
Alba-Iulia din partea Basarabiei, moment
care se va întâmpla la 1 decembrie 1918.
În acel context au apărut drapelele tricolore şi la mitingurile neautorizate de la sfârşitul anilor ’80 de pe întinsurile Basarabiei.
Conducătorii republicii dăduseră ordine
ca în magazinele de pe întreg teritoriul republicii să fie scoase din vânzare pânze de
culorile roşu, galben şi albastru.
Şi atunci consângenii noştri se deplasau
în Ucraina vecină, ca să le procure.
Le confecţionau chiar ei, pentru a se
prezenta ulterior la manifestaţii: fiecare cu
drapelul său.
Tricolorul a devenit drapel oficial la 27
aprilie 1990, când Parlamentul a adoptat
Legea cu privire la drapelul de stat al RSS
Moldoveneşti.
Cel mai mult s-a supărat atunci pe noi
Mihail Gorbaciov, conducătorul URSS,
care ne-a apostrofat pe noi, deputaţii basarabeni din Parlamentul URSS aleşi la primele alegeri libere, că am făcut drapel de
stat al RSSM drapelul de stat al României.
M.Snegur l-a încredinţat că acesta se va
deosebi de cel românesc prin stemă. Abia
atunci M. Gorbaciov şi-a mai domolit supărarea.
Până la 3 noiembrie 1990, când a fost
adoptată Legea cu privire la stema Republicii Moldova, care pe şeful statului sovietic
l-a supărat şi mai tare. “Şi stema e a României”, ne-a reproşat el. Până l-am convins că
la acea oră România nu avea stemă. Şi că
proiectul de stemă care era discutat în parlamentul de la Bucureşti, despre care i se
vorbise, nu e decât o imitaţie după cea a Republicii
Moldova.
Autorii au inserat în
această adevărată enciclopedie a simbolicii
naţionale şi portretul lui
V.Voronin, cel care se
zborşise contra simbolurilor multiseculare ale
poporului nostru (şi care a
numit tricolorul “fascist”)
cu eşarfa prezidenţială (o
alta, comandată de el), în
care ordinea culorilor a
fost inversată (nu roşugalben-albastru, ci albastru-galben-roşu), încălcare
care a durat opt ani.
Noroc de noi, că Dumnezeu n-a dorit s-o
observe.
Mulţi dintre autorii acestei cărţi (V. Mischevca, D.Dragnev, I. Negrei, S.AndrieşTabac, P.Costin, V.Buzilă, M.Patraş,
C.Manolache ş.a.) nu doar au scris despre
însemnele naţionale, ci au şi participat la
elaborarea şi încetăţenirea acestora.
Simbolurile naţionale sunt sentimentele
unui neam devenit istorie, menite să sublinieze continuitatea noastră în timp şi în acelaşi spaţiu de trăire şi de afirmare ca neam
pe acest pământ.
Nicolae DABIJA
Poesis
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Un rege al tabloului
Crăiasa lumii
Ilustrăm acest număr cu lucrări ale aristului
plastic Aurel Guţu
Nu ştiu de ce acest „păşit al lui
vodă prin lobodă” cam zgârie urechile unora, dar Aurel Guţu, сel care
ar merita cu adevărat să păşească
prin lobodă ca vodă, nu cred că ar
ieşi din lobodă cu urechea zgâriată.
Din simplul motiv că – ia priviţi-l
cât de semeţ stă în acest jilţ domnesc
şi nu-i pasă de nici o lobodă! - loboda prin care păşeşte din zori până
în noapte se numeşte artă, şi atunci
când pictează ori desenează nu are
timp să se uite sub picioare pe unde
păşeşte – prin lobodă ori prin alte
ierburi.
Când am rugat-o pe Eugenia
Ciobanu, colaboratoarea şi fata
noastră cea de toate zilele, care ne ajută în toate şi totdeauna, să
aleagă cinci tablouri şi cinci desene grafice de-ale lui Aurel Guţu,
ca mai apoi eu să le comentez, fata, după o oră de alegere, vine la
mine şi-mi spune că am pus-o la grea încercare: „Toate sunt bune,
mi-a spus ea, aşa că le-am luat la întâmplare”.
Dar nu întâmplarea a făcut ca Aurel Guţu să facă ceea ce face
acum. Un creion, atât i-a trebuit să şterpelească de la mama Ioana,
ca mai apoi să-l treacă pe o hârtie şi să fie săgetat de har. Ţin minte,
am trecut şi eu cândva cu un creion roşu pe o coală de hârtie, dar nu
m-a nimerit nici o săgeată pe undeva.
Aurel Guţu, se pare, l-a pictat pe Grigore Vieru încă pe atunci
când Grigore Vieru nu era... Grigore Vieru, abia încă va să vină, el
a pictat chipul unui poet mesia, care abia mai apoi s-a întruchipat
în piele şi oase. Acum are la vreo 20 de tablouri cu Grigore Vieru,
dar îmi pare că e abia începutul: ori de câte ori intru în biroul lui,
pensula-i dă culoare nepământeanului nostru poet.
Orice tablou al lui Aurel Guţu este o metaforă. Ştiu, orice tablou
al oricărui pictor este, ori tinde a fi, o metaforă. Dar metafora lui
Aurel Guţu e oarecum altfel: el nu se teme să se plimbe nici prin
acest tărâm ca vodă prin lobodă.
Eugen GHEORGHIŢĂ
Iuliu CÂRCHELAN
COPII,
AI CÂMPURILOR
CÂNT...
DESPRE SCRIITORI, MONUMENTE, COPII ŞI PORCĂRII
Am oprit câţiva colegi jurnalişti să atace subiectul dar cred
că, subiectul va răbufni curând – vecinii noştri din Sofia adună
semnături, iar duhoarea porcăriei ajunge şi la Chişinău. Am apelat
şi la primăria Sofiei, şi la preşedintele raionului, şi la Ministerul
Mediului – cum am face ca oamenii şi porcii să se menţină în
statutul lor distinct, să nu se confunde?
Am rugat-o pe Victoria Bernic, directorul Bibliotecii Raionale din Ungheni, să precizeze numele directoruliu şcolii din Ungheni, care a întrerupt consiliul pedagogic acum treisprezece ani
– când rotunjeam un jubileu –, ca să mă găsească (la telefon) şi să
mă întrebe dacă accept ca şcoala pe care o conducea să-mi poarte
numele. Cred că nu am fost prea delicat în felul meu de a răspunde
că încă sunt viu şi nu se cuvine. Şi aş vrea să-mi cer iertare (dacă
am depăşit tonalitatea adecvată)...
Anul trecut, directoarea Liceului Teoretic din Sofia îmi propunea să inaugurăm o clasă-muzeu cu cărţile şi lucrările mele
grafice, de pictură, şi cu câte mai am împlinite... Şi a fost bine că
nu prin telefon ne-am explicat – eram viu şi eram la liceu, acasă,
şi am ajuns la ideea unui spaţiu adecvat şi a unei concepţii de
carte de vizită a Sofiei noastre cu întreg potenţialul ei de creaţie:
scriitorii Lidia Istrati, Valeria Grosu, Boris Schiţco, pictorul Vasile
Toma, actorii Iulian Codău, Iulian Pâslaruc, Igor Caras, arhitectul
Boris Griţunic, savanţii Nicolae Filip (fostul rector al Universităţii
„Alecu Russo”), Ion Tighineanu (vicepreşedinte al Academiei de
Ştiinţe), medicii Iulian Glavan, Gheorghe Brânză, Iulian Grosu...
Poate fi în cabinetul de limbă şi literatură română aceste repere
şi modele pentru cine întreabă – în interminabilele noastre lecţii
de căutare a reperelor şi a modelelor – pe ce drum s-o apuci ca să
ajungi la drumul tău?
Adică ajungem la întrebările delicate despre urmele oamenilor împliniţi, care... ce mai pot face (bine!) cu împlinirile lor?
Dacă le lipeşti numele pe o şcoală, dacă le înalţi un monument ori
le dezveleşti o placă de neuitare, dacă le dai medalii, ieşim la judecata echilibrată a cinicului, scepticului, pesimistului (?) Arthur
Schopenhauer, pe care nu l-aş cita aici (e mai eficient la înmânarea medaliilor)... Pentru că toţi suntem muritori, am putea să mai
„F
emeile sunt o piatră de încercare
în viaţa unui bărbat, afirma Lev
Tolstoi. E greu să iubeşti pe cineva şi să reuşeşti în viaţă”.
A spus-o, fără îndoială, la necaz, când
împrejurările l-au constrâns să vadă în soţia sa un vinovat fără de vină, o piedică în
calea ideilor sale fanteziste. Dar n-a făcut-o
din convingere. El n-a detestat iubirea. Mai
degrabă – dimpotrivă: iubirea a exercitat asupra sa o influenţă
benefică şi decisivă. Eroinele sale (Nataşa Rostova şi Anna Karenina) au fost plăsmuite abia după ce s-a căsătorit cu Sofia Bers
– „o adevărată soţie de scriitor”, cum o numea el însuşi, când era
îndrăgostit de ea şi asculta de sfaturile ei în timp ce lucra împreună la corectura manuscriselor.
Mai târziu, înaintând în vârstă, a ajuns să aibă conflicte cu ea
din cauza programului său de austeritate.
– Să munceşti mai mult decât să consumi – iată legea supremă! îi cerea Tolstoi, intenţionând să-şi împartă averea cu săracii.
Mamă a unsprezece copii, soţia sa, pur şi simplu, nu putea
fi de acord cu el. Asta l-a făcut să sufere, să regrete, să revină la
obsesiile sale mai vechi, între care cea a sinuciderii l-a torturat în
mod deosebit.
– Eram sănătos şi voinic, avea să mărturisească el în „Spovedania” sa. Puteam să respir, să dorm, să mănânc, dar nu mai
puteam să trăiesc, pentru că nu mai aveam nicio doleanţă. Viaţa
părea lipsită de sens. Trebuia să recurg la şiretenie, ca să nu mă
sinucid... Şi atunci, eu, bărbatul norocos, ascundeam funia, ca
nu cumva să mă spânzur cu ea de grinda din camera mea, unde
rămâneam singur în fiecare seară. Şi nu mă mai duceam nici la
vânătoare cu puşca, de teamă să nu mă tenteze...
lăsăm, testamentar, organele noastre bune să facă mai bună viaţa
celor vii după ce trecem la trecut. Dar... chiar ce formă de neuitare
a unor destine împlinite (între care scriitorii se nimeresc în scena
mai deschisă) ar fi mai eficientă?
Casa-muzeu Petru Zadnipru şi minialeea scriitorilor Constantin Stamati, Petru Zadnipru, Emil Loteanu de la Ocniţa îi determină pe drochienii noştri ambiţioşi să mă întrebe: dar noi ce am
putea face la Drochia mai deosebit? Mi-a plăcut întrebarea, dar
îmi place mai mult răspunsul meu dulce-amar: aşteptaţi să treacă
la trecut toţi scriitorii din Drochia ori să facem ceva şi cu cei câţiva
care mai foiesc, care mai trăiesc? Că unii scriitori morţi, dacă-i
mai prinzi în viaţă, pot pune altfel umărul la eficientizarea urmelor
frumoase (noi doar despre acestea vorbim!).
Eu, viitorul mort Iulian Filip, cred că ceea ce am propus să
realizăm la Sofia, la Drochia, la Chişinău, la Costeşti, la Ungheni
şi în Italia, la Filiponna (în Alessandria, în nord) rezolvă şi implică
– în fiecare localitate - numele valoroase/emblematice descendente din aceste adrese. După Academia Duminicală pentru Copii şi
Părinţi 2 ore + 3 iezi (proiect testat public, în cele mai importante
locaşuri de cultură ale capitalei, timp de şase ani duminică de duminică, proiect de autor, dăruit/oferit familiilor cu copii) proiectul
Moara cu plăcinte şi cuvinte e/ar fi realizabil şi eficient în orice
localitate cu copii şi cu oameni vii...
Despre acest proiect am mai vorbit, voi mai vorbi, voi mai
aminti, voi mai cerşi înţelegere (nu despre asta ne învaţă cartea
cărţilor? bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va...) şi vom porni
de undeva realizarea primei mori. Mi-ar fi plăcut ca prima să fie
la Sofia...
Chiar dacă nu se realizează nimic din toate acestea, dialogurile mele cu cei de acasă în ultimii ani sunt de această frumuseţe:
ce să facem ca acasă la noi să fie mai frumos? Că eu aşa înţeleg
să oprim fuga pe lumea vânătă – fuga de acasă! - a lumii noastre
dragi: a soţiilor, a copiilor. Toată geografia lacrimilor basarabene
spală hărţile unor lecţii europene de toată amărăciunea. De ce fugim de acasă?
Tata e ultimul fântânar, cel mai tânăr dintre Filipii Sofiei – a
FEMEIA
Faptul că soţia sa l-a făcut să sufere i-a determinat pe unii s-o
învinuiască de păcate pe care nu le-a săvârşit.
Se pare că cei mai mulţi dintre noi nutresc o solidaritate,
aproape aparte cu personalităţile marcante. Nu putem trece pe
lângă suferinţa creatorilor. Ne înduioşează prietenii care se jertfesc pentru ei şi nu-i putem ierta pe cei care îi trădează, le provoacă neplăceri.
Cehov a avut o căsnicie fericită cu actriţa Olga Knipper. Dar
sunt foarte mulţi care o condamnă pentru faptul că a rămas la
Moscova, în trupa Teatrului Artistic, şi nu l-a însoţit la Ialta, unde
scriitorul a plecat să se trateze de tuberculoză şi unde a murit
curând într-o totală izolare şi singurătate.
– Lumea, după cum se vede, ţine cu bărbaţii, mai ales cu
poeţii, şi este din instinct contra femeilor care îi acaparează, scria
Carabet Ibrăileanu.
De aici şi aversiunea unora dintre prietenii lui Eminescu
împotriva Veronicăi Micle, pe care au considerat-o vinovată de
sfârşitul tragic al poetului.
– Ideea în sine e cât se poate de romantică, susţinea George
Panu, şi s-ar încadra admirabil în tragedia vieţii lui Mihai Eminescu, dacă n-ar fi vorba de o femeie cunoscută şi dacă trădarea,
prin urmare, nu s-ar încarna într-o fiinţă reală. Nimic nu este mai
duios şi mai romantic decât a dramatiza sfârşitul unui poet nefericit, atribuindu-i moartea tot excesului său de sensibilitate, tot
naturii sale pasionale. Tabloul ar fi, poate, frumos şi elegant, dacă
o femeie – poeta Veronica Micle – n-ar ieşi din asta ponegrită şi
încă pe nedrept!
N-a fost scutită de insinuări nici relaţia lui Balzac cu doamna
Hanska, de care se îndrăgostise înainte s-o cunoască (din scri-
Copii, ai câmpurilor cânt
Şi-ai primăverii care vine, –
Uitaţi de casă, legământ,
Plecând la munci în ţări străine...
Au nu fiindcă la hotar
Vă-aşteaptă cu „colaci” vecinii,
Ori pentru că n-aveţi habar
Cât costă ziua cea de mâine?
Sau, poate, tot speraţi că noi,
Cei de-am rămas aici, la roată,
Vom scoate neamul din nevoi
Şi-i vom croi o nouă soartă?
Nu poate fi nimic mai sfânt
În viaţă ca meleagul unde
Cu primul pas, primul cuvânt
Ţi-ai înălţat în soare fruntea!...
De-ar fi să fie pentru toţi
O şcoală bună-nstrăinarea, –
Părinţi, copii şi chiar nepoţi
N-ar evada în lumea mare,
N-ar risipi din hat în hat
Lumina patriei orfane
Ce i-a crescut, i-a legănat
Cu drag de ţarină şi oameni...
O naţiune şi-un popor
Atât vor dăinui în lume,
Cât vor avea un viitor
Ornat de-al fiilor bun nume!...
2 ore + 3 iezi
împlinit anul trecut 86 de
ani. A rămas singur acasă. Mama a obosit
şi a trecut la odihnă acum câţiva ani. Vedem care nepoţi ori strănepoţi de-ai părinţilor vor prinde rădăcini şi vor menţine
viaţa acestei ogrăzi. Dar gândeam să curăţăm (aşa cum se face, dar mai temeinic)
fântâna şi să realizăm o compoziţie frumoasă la poarta casei fântânarului, unde
să am şi eu un scaun – scaunul fecioruliui fântânarului, scaunul
poetului... Gândeam acest proiect şi nu i l-am spus tatei. M-am
bucurat când mi s-a propus un umăr de susţinere şi de la raion, şi
de la un minister sensibil la asemenea lucrări...
Casa noastră din Sofia e înconjurată de cinci ogrăzi – vecini
diferiţi. Vecinii nu ţi-i alegi. Am avut noroc şi am scris despre norocul meu ce se revărsa din două ogrăzi – muzică! Se cânta în
ograda lui Ion Nebojencu, cânta feciorul Gheorghe Nebojencu.
Şi tata, şi feciorul erau inima petrecerilor – actori în toată legea.
Se cânta şi în ograda lui Grigore Rotaru, bunul nostru vecin, ruda
noastră, fostul şef al parcului de maşini din Sofia, muzician şi actor spontan şi la Malancă, şi în înscenări notorii la anumite ocazii.
A trecut ceva timp după moartea lui Grigore Rotaru, apoi a
soţiei vecinului, iar acum din gospodăria cu alţi proprietari nu se
mai revarsă muzică. În chiar colţul ogrăzii ce dă la fântâna casei
fântânarului Ion Filip vecinii noi (pe care cum să-i alegi?) au realizat, fulgerător, o porcărie în toată legea – cu mai mulţi porci
decât prevede serviciul sanitar, cu mai mulţi porci decât prevede
bunul-s imţ... Porcăria de la poarta fântânarului a fost mai harnică
şi e agresiv-ilustrativă în replică mişcărilor încete, cântărite ale
celor care pot şi vor să facă altceva decât porcării.
Mai trist poet la gândul porţii casei părinteşti – cu fântână şi cu
porcărie! – cred că nu e nimeni în Europa secolului XXI. Invazia
porcilor e motiv fatal pentru noi – în toate dimensiunile.
Iulian FILIP
Lecţii de demnitate
sorile pe care şi le trimiteau reciproc la începutul aventurii lor).
Nu întâmplător Balzac i-a destăinuit ulterior unui prieten:
– Scriitorul trebuie să renunţe la femei, dacă nu vrea să piardă prea mult timp cu ele.
– Cum aşa? s-a mirat acela. Chiar nu trebuie să avem nici un
fel de relaţii cu femeile?
– E suficient să corespondezi cu ele. Aceasta îţi căleşte stilul,
i-a răspuns prozatorul…
Majoritatea bărbaţilor sunt de părere că e cu neputinţă să iubeşti şi să fii înţelept. Unii dintre ei merg şi mai departe în răutatea lor, susţinând că femeile, deşi au mult mai multă sensibilitate
ca bărbaţii, nu sunt la fel de înzestrate ca şi ei. Providenţa, zic
aceştia, nu este la fel de generoasă, când aşază cununa genialităţii
pe fruntea unei femei.
Adevărul însă e că nici măcar în actul de creaţie nu putem
separa bărbatul de femeie, cum nu putem separa trupul de suflet.
Oricine încearcă s-o facă obţine un cadavru.
La figurat, femeia este chiar mai genială ca bărbatul, pentru
că, orice s-ar spune, fiecare geniu este, în primul rând, copilul
unei mame.
În acest sens, dacă bărbatul are genialitatea ca pe o naştere care asigură nemurirea unui singur individ, atunci femeia are
naşterea ca pe o genialitate, care asigură nemurirea întregii omeniri.
Fără genialitatea bărbaţilor, omenirea ar rămâne fără cultură, după cum, fără genialitatea femeilor, cultura ar rămâne fără
omenire!
Aurelian SILVESTRU
2
Literatura şi arta
SPINOASA CALE DE UNIFICARE A FORŢELOR
DEMOCRATICE
„Avut-au un partid aşa de mare
/ Dar membrii lui s-au dus în cele
mici.
Cel mare s-a prostit aşa de tare
/Că au rămas în el doar bolşevici”
(T. Popovici)
Pe parcursul ultimilor 20 de ani coagularea forţelor democratice în Basarabia a fost o problemă pe cât
de stringentă, pe atât de subtilă. La începuturi eram o
forţă de temut. Mitingurile de zeci de mii de oameni
care au culminat cu Marea Adunare Naţională de la
31 august 1989, cu cei peste 700 mii de manifestanţi,
ulterior au tot scăzut ca număr. Fiind într-un fel pionieri la acest capitol în spaţiul ex-sovietic, priviţi cu
jind prin anii ’88-’89 şi de fraţii noştri de peste Prut,
am tot dat înapoi ca racul. Unificate aceste forţe doar
la începuturile Mişcării de Eliberare Naţională, ulterior a avut loc dezbinarea lor, care continuă şi astăzi.
Acest proces a început chiar în primul parlament, ales
prin cele mai democratice principii (pe circumscripţii
şi nu cu „spiska”). Având o fracţiune rusofilă vădit
antinaţională, una naţională reprezentată de Frontul
Popular şi una şovăitoare de centru-stânga (aripa
agrariană – grupul parlamentar „Viaţa Satului”), care
ulterior a format Partidul Democrat Agrar, spre sfârşitul mandatului acestui parlament, făcând bloc cu aripa de stânga rusofilă, a condus la deturnarea cursului
logic care abia se înfiripase pe acest meleag aflat în
calea tuturor relelor. Alianţă anacronică între aceste
două grupuri care au avut scopuri absolut diferite s-a
păstrat şi în cel de-al doilea parlament, constituind
cunoscuta coaliţie anacronică de guvernare – coaliţia agrarian-interfrontistă. Forţele democratice au
fost reprezentate în parlament de doar cca 20% din
deputaţi – 11 ai PFD şi 9 ai FPCD (număr care s-a
păstrat aproximativ constant pe parcursul următoarelor scrutine: în 2001 – 11 şi în 2005 – 11). Acum se
ştie că FPCD (ulterior PPCD) nu a urmărit niciodată
scopul de a lua o majoritate parlamentară. Scopul lui
Iurie Roşca a fost zădărnicirea prin orice mijloace a
oricăror încercări de unificare a forţelor democratice.
Unele au fost declaraţiile acestui sinistru personaj al
Mişcării de Eliberare Naţională şi cu totul altele rezultatele. “Eu nu mă joc de-a politica. Ştiu exact ce
vreau şi ce am de făcut. Şi fac (asta am simţit şi am
văzut: distrugerea Mişcării de Eliberare Naţională).
Nu aştept succese facile, dar pregătesc temeinic un
succes durabil (da, a atins acest succes până la 4 aprilie 2009)...Eu nu sunt un parvenit în meseria de politician (ca să vezi!!!)”, declara într-un interviu Iurie
Roşca cu vreo zece ani în urmă. La întrebarea ce crede Iurie Roşca despre Iurie Roşca, răspunsul a fost cu
absolută lipsă de modestie. „Crede că e un băiat bun,
care merită să fie susţinut de toată lumea (!!!). Ştie
bine ce vrea (aceasta au înţeles, în sfârşit, şi muritorii
de rând), stabil în opţiuni (atât de stabil, încât a pendulat de la extrema dreaptă la extrema stângă) şi poate să-şi atingă ţinta trecând (peste cadavre-n.n.) prin
greutăţi de care alţii, cei care se consideră normali,
fug. Că e un om care îşi iubeşte fără rezerve neamul
(atât de tare, că l-a trădat în repetate rânduri). Pentru
el a avea succes în politică înseamnă a-şi păstra neîntinate idealurile şi crezul. Unii ca mine nu se lasă
bătuţi, nici morţi”, declară pompos Iurie Roşca. Unde
sunt acum idealurile şi crezul lui Iurie Roşca, ştim cu
toţii. Unde este acest politicastru, Iurie Roşca, acum?
La groapa de gunoi. După 18 ani de ducere la râpă
a celui care a fost puternicul Front Popular (Frontul
Popular a luat, în alegerile din 28.11.2011, tocmai
50% dintr-un procent), când a dus partidul la fundul
gropii, i-a cedat generos timona unui tânăr măgulit
de această mare cinste. „Maurul şi-a făcut datoria.
Maurul poate să şi plece!”, spune un vechi dicton.
Şi a plecat. Iar noi, cei dezbinaţi de el şi alţii ca el, pe
parcursul a cca 20 de ani, am rămas cu buza umflată.
Şi astăzi „fenomenul Roşca” mai persistă. El constă
din mari „luptători” pentru binele „Neamului”, care
ne dezbină în continuare. După 20 de ani de rătăciri
prin junglele democraţiei, constatăm cu mare regret
că cea mai mare belea pe capul nostru a fost Iurie
Roşca. Mai toate relele la noi se trag din neunirea
noastră, iar Iurie Roşca a făcut tot posibil ca această
unire să nu fie.
Timp de 20 de ani, Basarabia a fost locul unde s-au
născut şi au murit o puzderie de partide şi partiduţe,
un fel de idol al partidelor. Au apărut şi au dispărut
o serie de partide cu un anumit impact politic asupra
societăţii basarabene: PRCM-ul lui M. Snegur; PFDul lui V. Matei; PNŢCD-ul lui V. Muravschi; PL-ul
lui M. Rusu; PSD-ul lui Oazu Nantoi (ceea ce avem
astăzi sub denumirea de PSD este cu totul altceva: o
făcătură antinaţională, şovină, prorusă a lui V. Şelin);
PAM-ul lui A. Popuşoi şi, desigur, Frontul Popular
(chiar dacă mai există de jure astăzi sub numele ppcd,
este dat dispariţiei, nu mai există. Ultima pupătură
satanistă le-a fost mortală aşa-numiţilor creştin-democraţi). Au dispărut partiduţe, devenind cunoscute
doar în timpul campaniilor electorale: partidul democrat popular din Moldova (M. Ceban); partidul legii
şi dreptăţii (N. Alexei); noul partid naţional ţărănesc
(I. Ţurcani); partidul social-liberal (O. Serebrian);
partidul democraţiei sociale (D. Braghiş); partidul
demnităţii civice (I. Lipciu, care în 2003 a aderat la
pcrm); alianţa independenţilor din Moldova ş.a. Au
mai rămas doar cu numele, şi despre ele auzim iarăşi
doar în perioada alegerilor, partiduţe-marionete: partidul popular republican (N. Andronic); partidul republican din Moldova (A. Stratan); partidul „Pentru
neam şi ţară”(S. Mocanu); partidul naţional liberal
(V. Pavlicenco); partidul „Patrioţii Moldovei” (M.
Garbuz); partidul naţional român (C. Mitache – stimaţi români, aţi auzit de acest nume?); uniunea centristă din Moldova (M. Petrache); partidul conservator (N. Nirca); partidul „Casa noastră Moldova”(O.
Onişcenco) ş.m.a.
Trebuie să ne pună pe gânduri o atare situaţie. De
atâtea ori să dăm în gropi şi să nu prindem la minte. De menţionat că electoratul a întrecut politicienii
la capitolul deşteptăciune. În ultimele alegeri toate
partiduţele-fantomă au acumulat sub 0,5% de voturi.
Pentru politicienii treji la minte acesta ar trebui să fie
un semnal de autodizolvare, nu însă şi pentru cei cu
capul în nori sau care au alte scopuri. Îi vedem deja
pe unii ascuţindu-şi pintenii pentru viitoarele alegeri
locale.
Din aşchiile partidelor dispărute au apărut altele,
unele mai importante, altele mai puţin. Un succes fulminant l-a avut Partidul Liberal Democrat din Moldova, condus de V. Filat. În doar trei ani de zile a
devenit partidul capabil să substituie (numeric) pcrmul lui Voronin. De menţionat şi succesul Partidului
Liberal, condus de M. Ghimpu, care cu bani puţini
a ştiut cum să se impună, câştigând primăria capitalei şi devenind una din componentele importante ale
AIE1 şi AIE2. În funcţia dublă de preşedinte al parlamentului şi preşedinte interimar al Republicii, dl M.
Ghimpu a făcut lucruri importante pentru Neam, cum
ar fi crearea comisiei prezidenţiale pentru studierea
şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, Decretul privind aprecierea datei de
28 iunie, neparticiparea la sărbătorirea armatei cotropitoare de la Moscova, forţarea investigării crimelor
comise la 7 aprilie 2009 ş.a., şi ar fi făcut mai multe
lucruri bune dacă avea susţinerea colegilor de alianţă.
Evenimentele de ultimă oră demonstrează necesitatea fortificării acestui partid pentru a crea o balanţă în
construcţia de guvernare actuală şi viitoare (la sigur,
guvernările viitoare vor fi de coaliţie).
De aceea, decizia Mişcării „Acţiunea Europeană”,
condusă actualmente de V. Untilă, care include o însemnată aripă liberală desprinsă anul trecut de la „Alianţa
Noastră”, de a fuziona cu Partidul Liberal este bineve-
nită.
Păcat că nu a făcut acest lucru puţin înainte de ultimele alegeri parlamentare anticipate. Cu cele cca 1,2
% de voturi acumulate în ultimul scrutin, cifră care ar
fi fost la sigur mai mare datorită faptului că mulţi susţinători nu i-au votat pentru a nu pierde votul (ulterior
aşa s-a şi întâmplat. Partidul MAE nu a trecut pragul
electoral), Partidul Liberal ar fi luat, la sigur, tocmai
cele două voturi care nu le ajung acum AIE2 pentru a
alege preşedintele. Ce să-i faci? Aşa suntem noi. Dar,
totuşi, mai bine mai târziu decât deloc. Cel mai important a fost faptul că în campania electorală trecută
MAE nu a atacat partidele democratice, inclusiv PL,
cum au făcut PNL-ul lui Pavlicenco (cum se mai poate gândi acum la o eventuală fuzionare cu PL dacă
bătea în el dur de tot, fiind de aceeaşi parte a baricadei cu pcrm), PPNŢ-ul lui Mocanu, PRM-ul lui Andronic ş.a. Acum, în ajunul alegerilor locale, extrem
de importante în special pentru municipiul Chişinău,
această consolidare a Partidului Liberal este extrem
de importantă. Este cazul ca această zâzanie, băgată
şi de comunişti între componentele AIE2, să nu fie cel
puţin la alegerile din Chişinău. „Când doi se bat, al
treilea câştigă”, spune un vechi proverb românesc, de
atâtea ori verificat în practică de noi, românii. Acesta
ar putea fi comunistul Dodon, care fără prea multă
muncă ar putea acumula din start voturile celor cca
40% de rusofoni şi nostalgici de-ai comuniştilor (a
câştigat şi obtuzul Veaceslav Iordan (contracandidatul lui Dorin Chirtoacă la alegerile primarului de Chişinău din 2007) aproape 40% fără să deschidă gura şi
să facă ceva). Marea greşeală a lui Filat şi Lupu va fi
dacă se vor aventura cu candidaţi proprii la alegerile
Primarului General al Capitalei. Cu un candidat puţin
cunoscut cu patru ani în urmă, Dorin Chirtoacă, am
câştigat atunci când pcrm era un monolit şi dictatorul Voronin era în plină putere. Acuma, cunoscându-l
mult mai bine pe tânărul politician Dorin Chirtoacă,
care, aflat la timona Primăriei Chişinăului, a dat dovadă de principialitate şi curăţenie morală, vom câştiga şi de data aceasta dacă vom fi uniţi. Aliaţii din
AIE2 trebuie să conştientizeze că Dorin Chirtoacă nu
este doar candidatul PL-ului, ci exponentul tuturor
forţelor democratice la nivel local. Cu o conducere
democrată a Capitalei şi Alianţa pentru Integrare Europeană 2 ne va fi mai lesne să scăpăm de această râie
comunistă, să ieşim din mizeria materială, morală şi
spirituală lăsate de vechea şi mai noua conducere comunistă.
Valeriu DULGHERU
Aurel Guţu. Aşteptare...
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
LUPU ŞI FILAT
sau
RĂZBOIUL SURDOMUT
Adineauri am privit un film. Cu celebrul Leonardo
Dicaprio în rolul principal. Se afla în Africa, în Sierra
Leone. Căuta briliante. Era un contrabandist de amploare
şi... cu suflet mare. În ţară, oamenii mureau ca muştele,
cu miile, din cauza unui oribil război civil. Diamantele,
pe ascuns, ajungeau în Europa. De acolo, ca recompensă, veneau arme. Comerţ avantajos ambelor părţi.
Uneori, am senzaţia că trăiesc într-o ţară pierdută
în jungla africană. O singură deosebire mă desparte de
coincidenţă: acolo e zgomot, aici e linişte. În Republica
Moldova războiul civil, identitar şi lingvistic, durează
de decenii. Din fericire, fără utilizarea armelor de foc.
Măcelul se desfăşoară într-o atmosferă surdomută. De
aceea nu se aude nimic. Câmpul de luptă s-a fixat în sufletele oamenilor. Pace nu se aşteaptă. Ea se va instaura
când una din părţile beligerante va dispărea, asimilată de
cealaltă: fie ruşii se vor contopi cu românii basarabeni,
fie românii basarabeni se vor dizolva în ruşi. Varianta a
doua, deocamdată, conduce scorul, în meciul economic,
dar, îndeosebi, în cel spiritual.
O altă faţetă a războiului civil pe sol basarabean e
corupţia. Ea se manifestă pretutindeni şi în totalitate.����
���
Pare-mi-se, doar în toalete încă nu a pătruns. Astfel, WCurile reprezintă nişte insuliţe virgine, ferite de microbul
mafiot. Astea suferă însă de altă boală: miroase urât.
De circa o lună de zile, asistăm la un război sângeros între două grupări din eşalonul de vârf al puterii:
prima e a lui Marian Lupu, Preşedintele Parlamentului
şi Preşedintele ad interim al republicii, a doua - a PrimMinistrului Vlad Filat. Concluziile corecte nu parvin
instantaneu, ci cu timpul. Graţie vremii, am conchis că
electoratul nostru este nătăfleţ şi naiv din fire. Dintre
toţi, cel mai naiv, poate că şi cel mai prost, sunt eu. Imediat vă prezint probele.
La 21 septembrie 2009 public un articol binevoitor
despre Marian Lupu. Sfârşesc cu următoarele fraze: Nu
ştiu ce va face şi cine va deveni mâine Marian Lupu.
Am descris, sumar şi subiectiv, trecutul lui recent, postat
acum, faţă-n faţă, cu un prezent riscant, de o uriaşă responsabilitate. Sper că va fi înţelept şi cumpătat în toate
acţiunile. De altfel, cum a fost şi până acum. Pe naiba!
Cumpătat – poate că da. Înţelept – nicicum.
Nu l-am scăpat din vedere şi pe premierul Vlad Filat. În ianuarie 2010, l-am caracterizat astfel: În campaniile electorale el arăta taciturn, modest, fără exteriorizări nervoase, deşi crea pe alocuri impresia că suferă
de anumite slăbiciuni în duelurile cu restul oponenţilor
politici. Nevorbăreţ e şi acum, în schimb – mediatizat
fecund. Un calm imperturbabil, înfipt ca un ţurţure de
gheaţă pe faţa lui, camuflează reuşit energiile temperamentale de sub imaginea brună a insului balcanic. Ce
frumos am încheiat eu, care mă declar la fiecare pas duşman implacabil al liricii în subiecte cu analize politice
şi istorice!
Astăzi, presimt, m-am maturizat niţel. Dorind să
afli adevărul cotidianului politic, nu crede informaţiilor demnitarilor de la conducerea ţării. Ăştia fie că spun
minciuni sfruntate, fie că formulează, în cel mai bun
caz, semiadevăruri. Cui atunci să dai crezare? Opoziţiei
extraparlamentare. Reprezentanţii ei întotdeauna îţi vorbesc verde-n ochi. Poate pe alocuri se infiltrează şi unele
exagerări, dar fără a falsifica esenţa.
Pe jurnaliştii-analişti tratează-i cu prudenţă. Discută
cu toţi, nu doar cu unul, apoi vei depista imaginea integrală a adevărului. Te chinui o lună-două, în schimb devii meşter performant în analize. Ba chiar te pomeneşti,
inclusiv, în posesia unor capacităţi extrasenzoriale: e suficient să-l vezi pe un lider apropiindu-se de microfon şi
intuieşti mesajul lui, înainte de a-l auzi.
Câteva exemple cu sfaturi.
Acordă atenţie maximă mesajului alcătuit de Ministrul Economiei, Valeriu Lazăr. Seamănă cu un bombardament fonetic. Nu rezistă orice individ. Ins inteligent.
Încrezut. Trebuie să ai o structură psihică oţelită vizavi
de monologul său. Tonalitatea nervoasă şi iritantă, în manieră de atacant, joacă pe nervii
interlocutorului. Faţă severă, forma craniului - ariană.
Expert în operaţiile economiei tenebre (scandalul Moldtelecom).
Nu pierde timp, ciulindu-ţi urecile la taclalele lui
Dumitru Diacov, Preşedintele de onoare al Partidului
Democrat. De ce? El niciodată nu spune nimic. De ce?
Pentru că nu ştie nimic. Se arăta surprins că Vlad Plahotniuc ar sponsoriza partidul său, că oligarhul ar intenţiona să candideze pe listele democraţilor. Dacă e să-i
dăm crezare, Diacov, ignorat de colegi, absoarbe noutăţi
despre situaţia în propriul partid exclusiv din relatările
mass-mediei.
Precedenta-mi caracteristică pentru Marian Lupu
s-a învechit: exclud, fără pic de regret personal, calificativul înţelept. Aidoma majorităţii basarabenilor care au
făcut carte în Rusia, el se adevereşte un element prorus,
de factură pacifistă. Monologurile sale sunt demagogice
şi abstracte. Datorită lui Lupu, termenii principii şi valori au căpătat o conotaţie umoristică. În plus, ei au devenit sinonime ocazionale şi un fel de parolă camuflată a
expresiei împărţirea bucatelor la guvernare. Lipsindu-i
prestanţa de Preşedinte al republicii, el joacă rolul de
portavoce a oligarhului Vlad Plahotniuc. Ultimul pare
răsfăţatul femeilor democrate. Participantele la recepţia
dedicată zilei de 8 martie – fete mari şi doamne – ardeau
de dorinţă să pozeze cu oligarhul. În acest clasament,
Lupu s-a situat pe poziţia a doua. Plahotniuc evită întâlnirile cu presa: se teme de întrebări provocatoare, dar,
ce-i drept, nici nu are darul elocinţei. Îl văd ca pe un
meşter şmecher, zămislind acţiuni în culise.
Comuniştii îi atacă tranşant pe democraţi din toate
părţile. Însă despre corupţie – niciun cuvânt. Ceva, se
vede, îi înrudeşte. Probabil, păcatele comune. Roşii îi
urăsc mortal pe Diacov şi Lupu. Cum să-i mai iubeşti
după atâtea trădări ţinute în lanţ? Voronin, ex-Preşedintele, i-a calificat în limba-i moldovenească drept
jiţăi „несовершеннолетние”. Solidarizându-mă cu re���
spectiva afirmaţie - prietenii vor bănui că am aderat la
comunişti. Să tac din gură? Nu mă aranjează. În fine…
Cel mai mult a fost afectat amorul propriu al lui
Vlad Filat. Este orgolios. Aştept cu nerăbdare ziua
lui de naştere de la început de mai, să văd şi eu câtă
lume, de data asta, se va înghesui în holul Guvernului, ca să-l felicite, din dragoste şi respect. Este nervos, dar îşi stăpâneşte emoţiile. Presa n-a mai auzit
explicaţii clare vizând suspectul implicării în operaţii
cu ţigări de contrabandă. La acuzările Vitaliei Pavlicenco, Preşedintă a Partidului Naţional-Liberal, a răspuns
dur: Nu comentez prostii. La recentele declaraţii ale lui
Marian Lupu, privind scandalul cu Moldtelecomul, Premierul a progresat, calificându-le: Nişte tâmpenii. Să
fi reuşit referendumul din septembrie trecut, Filat avea
şanse reale să ocupe fotoliul de Preşedinte al Republicii, ales de electorat. Lupu pierdea cu siguranţă. Acuma
Premierul s-a pomenit într-o situaţie umilitoare de a suporta nagâţii Partidului Democrat. De fapt, realmente,
nu-i tolerează. Nu vrea să fie un premier-marionetă, zice
dânsul. Bine face. Astfel, s-a declanşat războiul, între
el şi Lupu, măritat cu Plahotniuc, care, posibil, va culmina cu noi alegeri anticipate. Dacă partidul lui Filat ar
deţine în prezent majoritatea parlamentară, Premierul,
incontestabil, s-ar transforma într-un dictatorel de toată
frumuseţea, cu o suită de lingăi şi adulatori, pe care îi
contemplu deja în preajma-i… republicană.
Săracii întotdeauna sunt darnici. Pentru că nu au ce
da. Bogaţii întotdeauna sunt zgârciţi. Pentru că nu vor
să se despartă de ceea ce au. Aşa izbucnesc războaiele
între oameni. Şi eu, la fel, sunt războinic. Nu vreau să
mă despart de independenţa mea, săracă în buzunar, dar
cu multe briliante… invizibile. Lui Dicaprio şi celorlalţi
săraci ca mine - Salut!
Iulius POPA
Ion Bujor: „Acum 20 de ani denumirea raionului Suvorov a fost
schimbată în Ştefan-Vodă”
Chiar din primii ani la declanşarea Mişcării de Eliberare Naţională,
opinia publică din Republica Moldova a lansat iniţiative privind schimbarea denumirilor raioanelor, care purtau nişte nume străine, gen Kutuzov, Lazo, Cernenko, Suvorov etc. Recent, colegul nostru, scriitorul
Victor Dumbrăveanu, l-a intervievat pe ex-preşedintele secţiei raiona-
Mai cerem o dată schimbarea.
4 februarie 1990
le Suvorov a Frontului Popular din Republica Moldova, din perioada
1988-’90, cunoscutul cineast şi jurnalist Ion Bujor, însufleţitor al schimbării denumirii raionului Suvorov în Ştefan-Vodă.
– Domnule Bujor, de ce aţi luat decizia că anume această localitate
merită să poarte numele marelui domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt?
– Ideea ne-a venit chiar în perioada pregătirilor către mitingul din 22
octombrie 1989. Vă imaginaţi ce reacţie a avut această iniţiativă chiar
asupra colegilor şi prietenilor mei, care mă sfătuiau să facem tot posibilul şi să evităm,
după părerea lor,
contrapunerea a
două personalităţi.
În pofida acestui
fapt, la mitingul
din 22 octombrie
1989 ideea a fost
susţinută. Însă pe
parcursul următoarelor şapte luni
această
temere
a prietenilor am
Vorbeşte conducătorul cenaclului
simţit-o din plin
,,Vatra” Nicolae Şumleanschi
când sate întregi ca Tudora, Marianca, Palanca şi altele expediau ape- oadă, mankurţii aşa şi se exprimau – ar fi suficient să fie arestat Bujor nifestare?
luri, chipurile, din partea cetăţenilor în detrimentul susţinerii acestei ini- şi încă vreo câţiva adepţi ai lui şi o să se liniştească toţi pe dată. Şi ar fi
– Eu nu am fost invitat la
ţiative. Printre apărătorii temerari ai vechii denumiri erau şi locuitorii putut s-o facă din plin, dat fiind faptul că până la declararea independen- acest eveniment. Şi chiar dacă
or. Suvorov, unde marea majoritate a cetăţenilor sunt oameni de diferite ţei a fost timp suficient pentru ca ei să se răzbune. Tot la mitingurile din mă invitau, nu mergeam. Orinaţionalităţi, care au venit încoace prin anii 1963-’64 din di22 octombrie 1989, 4 cum, sunt de acord întru totul
verse colţuri ale fostei URSS. Însă noi continuam să insistăm.
februarie 1990 şi 5 cu unele idei expuse în acest
Convingând lumea că aceste locuri au mai multă tangenţă cu
mai 1990 au fost pro- mesaj. Pe 6 septembrie 2009
Marele nostru domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt decât cu genepuse şi realizate un şir am participat cu plăcere la ju- Ion Bujor lansând iniţiativa de
ralisimul Suvorov, care în 1812 ne-a ,,eliberat”, cotropindu-ne,
de idei privind demo- bileul de 100 de ani al fondării schimbare a denumirii localităcă localitatea Câzil, fostă colonie nemţească, care este situată
larea monumentului localităţii. M-am convins încă
ţii Suvorov în Ştefan-Vodă
între două cetăţi, Tighina şi Cetatea Albă, înălţate de Marele
lui Lenin şi înălţarea o dată că nemţii sunt pentru
nostru domnitor, merită să-i poarte cu demnitate numele său
monumentului lui Şte- noi un exemplu de pomenire şi onorare a strămoşilor. În aceeaşi zi am
legendar. Până la urmă, după şapte luni de discuţii aprinse,
fan cel Mare şi Sfânt, mers în satul meu de baştină, Volintiri. În preajma grădiniţei de copii era
nu fără un şir de ameninţări, a fost luată decizia Executivuconstrucţia bisericii, amplasat spitalul militar. Anume aici zac zeci şi sute de ostaşi ai Armatei
lui Raional Suvorov, apoi prin Hotărârea Sovietului Suprem al
apropo, în oraşul Su- Române, adică fraţii noştri de sânge, care au fost daţi uitării. După 1990
RSSM localităţii Suvorov i s-a confirmat denumirea firească
vorov, până în 1990 am pregătit un şir de subiecte, emisiuni TV pentru programul ,,MesaŞtefan-Vodă. Aici ţin să menţionez faptul că, deşi ex-preşedinnu a fost nici un lăcaş ger”, ,,Telematinal”, unde martorii oculari mărturiseau că anume în acest
tele raionului Suvorov, domnul Vasile Vartic, nu prea împărsfânt,
transmiterea loc au fost îmormântaţi ostaşii din Armata Română. Am făcut demersuri
Miting istoric. 22 octombrie 1989
tăşea ideile noastre privind trezirea conştiinţei naţionale, ne-a
clădirii cu patru etaje pe lângă Ambasada României. La Chişinău, spre marea mea mirare, pe
susţinut şi a convins membrii comitetului raional să voteze în
a fostului consiliu al 6 septembrie 2009, pe acest loc sfânt am filmat un teren de joacă pentru
favoarea schimbării denumirii. Chiar şi acum, peste ani, sincer să fiu, colhozurilor Şcolii de Arte pentru Copii ,,Maria Bieşu”, schimbarea de- copii. Sperăm că măcar în ceasul al doisprezecelea demnitarii de azi vor
nici nu-mi vine sa cred că Sovietul Suprem al RSSM a luat decizia să numirii străzilor şi multe alte iniţiative frumoase.
avea un sentiment de recunoştinţă faţă de acei care au contribuit cu 20
şteargă de pe harta republicii numele lui Suvorov.
– Ce evenimente au mai urmat după schimbarea denumirii? Ce for- de ani în urmă la schimbarea denumirii raionului din Suvorov în Ştefan– Cine totuşi v-a susţinut şi v-a insuflat încredere în materializarea ţe politice au venit la conducere în acest raion?
Vodă. Însă nu a fost să fie. Anume din aceste considerente aş vrea să-i
acestei idei?
– Am mai spus şi cu alte ocazii că atunci, când la Congresul al II- menţionez doar pe câţiva adevăraţi patrioţi, care şi-au riscat viaţa, s-au
– Ştefan cel Mare şi Sfânt din ceruri. Iar pe pământ, în primul rând, lea al Frontului Popular din iulie 1990, domnul Gheorghe Ghimpu – un jertfit pe altarul libertăţi şi renaşterii naţionale: Sergiu Ciobanu şi fratele
Uniunea Scriitorilor, un rol deosebit l-a jucat săptămânalul ,,Literatura Vytautas Landsbergis al Moldovei, a demisionat şi a fost ales Iurie Roş- acestuia, răposatul Ion, Grigorie Botezat, Ion Gherman, fraţii Andrei şi
şi arta”, personal maestrul Nicolae Dabija, domnul academician Ghe- ca, noul preşedinte a influenţat negativ nu numai mişcarea de eliberare Iraida Slutu, Alexandru Filimonov, Vitalie Vacaru, Gheorghe Cociug,
orghe Ghidirim, ex-secretarul FP Gheorghe Ghimpu, un consătean al naţională în întregime, ci şi, evident, şi activitatea secţiei raionale Şte- Nicolae Rusu, Sergiu Stamati, Eugraf Banaru, soţii Valeriu şi Valentina
meu din Volintiri, colonelul Anatol Munteanu, şi mulţi alţii. Sunt con- fan-Vodă. Chiar la congres, împreună cu un grup de compatrioţi, l-am Damian, Foca Ciobanu, Mihai Malachi, Gheorghe Ţigănaş, regretatul
vins că şi pe compatrioţii mei
rugat pe domul Ghimpu să nu
Tudor Puşcă, Zinaida Petricenco,
din fostele raioane Lazo, Kufacă acest lucru, însă domnia sa
Mihai Ambros, Ştefan Efremov,
tuzov, Cernenko, Kotovski
ne-a spus că nu mai poate suporta
Tudor Bobu şi alţii. Apropo, nici
i-am însufleţit şi ne-au urmat
înjosirile la care-l supune acest
unul dintre ei nu a fost menţionat
exemplul. Vreau să accentuindivid. La acel congres, mi-am
în raporturile diverselor aniverez că a fost un act de mare
dat seama că odată cu plecarea
sări, nimeni dintre ei în aceşti
curaj din partea oamenilor
acestui martir al neamului, cum
douăzeci de ani nu s-a învrednicit
de bună-credinţă din aceste
era Gheorghe Ghimpu, nu mai
de titlul onorific ,,Om de onoare
localităţi. Deşi, sincer să fiu,
avea nici un rost să continui acal raionului”. Iată aşa se făureşte
la noi, bunăoară, cei mai activitatea în această mişcare patripe la noi istoria!
tivi au fost doar vreo 20-30
otică. Anii au arătat că am avut
– Vă mulţumesc mult penrtu
de persoane, evident, nu fără
interviu.
,, Frontiştii” din Tighina, membri ai ce- perfectă dreptate.
contribuţia sutelor şi miilor
– Dumneavoastră aţi fost inInterlocutor:
naclului ,,Vatra”, au venit să susţină
Ultimele zile ale monumentului lui Lenin
colegii din Ştefan-Vodă
de simpatizanţi. În acea perivitat să participaţi la această maVictor DUMBRĂVEANU
UN PROSCRIS LEGENDAR
Numele lui Nicolae Lupan este – astăzi – înconjurat de un nimb de legendă.
Vigoarea lui cu adevărat haiducească, turnată într-un trunchi de stejar însufleţit şi rezistent la intemperiile de tot felul, îl impune ca o figură emblematică subliniindu-i prin statura
înaltă şi bine aşezată, stâncoasă verticalitatea morală neclintită.
Este, indiscutabil, un destin, o conştiinţă, un caz exemplar de rezistenţă şi de opunere
curajoasă Leviathanului sovietic. În faţa uriaşei maşinării ideologice comuniste, al cărei
tăvălug strivea tot ce ţine de identitate – cultură naţională, limbă, credinţă, tradiţii –, n-a
ezitat nici o clipă să-şi declare protestul. A cunoscut, în consecinţă, o întreagă odisee de
proscris, de exilat, de „străin la Chişinău”, „străin printre străini” şi „străin la Bucureşti”
– trei ipostaze ale înstrăinării care nu i-au anihilat personalitatea, ci i-au dat un relief mai
bine conturat.
Emisiunile de la „Europa Liberă”, articolele, conferinţele publice şi cărţile sale, după
expresia unui corespondent, „răsturnau Basarabia şi chiar ţara întreagă cu fundul în sus”:
„Eu personal, se declara într-un dialog cu Delia Botca, n-am facut din Basarabia etnie
T
recuseră 15 ani de la venirea ruşilor în Bucovina şi autorităţile locale, cu asentimentul celor de la Kiev, hotărâseră să deschidă un post de radio pentru românii din
aşa-zisa regiune Cernăuţi, deschidere ce mi-a fost încredinţată.
Şi, într-o dimineaţă de octombrie 1956, populaţia de limbă românească din satele şi oraşele bucovinene auzi la aparatele de radio:
– Aici Cernăuţi!
Dintr-odată însă s-au găsit cunoscători ai subtilităţilor lingvistico-politice, care au zis că nu e bună enunţarea: „Aici Cernăuţi!”.
Pentru că, vedeţi dunineavoastră, aşa enunţa şi Bucureştiul şi, deci,
nu era bine. Am fost chemat la regionala de partid, unde mi s-a
spus că postul trebuie anunţat aşa cum îl anunţă Moscova pe al ei
şi Kievul pe al lui, adică „Vorbeşte Cernăuţiul!”. Iar alţi „binevoitori” ziceau că toponimia slavă a localităţii atestă numărul plural
şi, de aceea, e cazul să se spună: „Vorbesc Cernăuţii!”. A fost consultat Chişinăul, care, prin gura lui Andrei Timofeevici Borşci, a
răspuns că un exemplu mai bun decât cel al Moscovei nu poate da
şi, deci, „Vorbesc Cernăuţii!”.
NICOLAE LUPAN – 90
aparte! Pentru mine această provincie românească, de altfel, ca şi Nordul Bucovinei şi
Herţa, au însemnat şi vor însemna România”.
Palmaresul atitudinilor militante e cu adevărat impresionant: o mie de articole, reportaje, schţe, povestiri, studii (în română, franceză, engleză, rusă), publicate în ziare,
reviste şi anuare, 700 de emisiuni săptămânale la „Europa Liberă”, BBC, Vocea Americii,
Radio France, 30 de cărţi într-un volum total de 9500 de pagini, printre care: Plânsul
Basarabiei (trei ediţii), Besserabie-terre roumaine, Scrisoare fratelui meu, Pământuri româneşti, Scrisoare din „închisoarea popoarelor” (în română, franceză, engleză, rusă),
Imagini nistrene, Ivaniada, Instantanee fără retuş, Străin la mine acasă, Străin printre
străini, Eminescu – Luceafărul românismului (două ediţii), La Roumanie – victime de
l’expansionisme russe, 23 august 1939, Însemnări de desţărat.
Noua carte a lui Nicolae Lupan Gânduri de proscris, apărută sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc la Editura PROHISTORIA (Bucureşti), 2006,
este dedicată celor 30 de ani de activitate unionistă a Asociaţiei Mondiale „Pro Basara-
bia şi Bucovina”, fiind îngrijită de Delia
Botca. E un volum care face şi bilanţul
activităţii prodigioase a lui Nicolae Lupan, cel care, aşa cum remarcă Victor
Frunză, prefaţatorul ei, „trăieşte din plin
ideile sale” şi are o viaţă în care se află
voinic, vânjos, ca un tăietor de lemne
din pădure şi, ce este şi mai important,
cu mintea limpede şi cu voinţa neştirbită de a învinge – pe un drum care-l
apropie de vârsta-i jubiliară...
Acad. Mihai CIMPOI
CUM A FOST...
aduna şi începea să se mire (în limba rusă) de tot ce văzusc şi auzise în „capitala marii noastre patrii sovietice”! Îşi scotea batista
şi, ducând-o la ochi, începea să se minuneze cum el, un simplu
fiu de ţăran sărac din Mileştii Nisporenilor, ajunsese să se plimbe
deci, antiromân! Ieşi din spital, fară să-şi ducă tratamentul la capăt, prin Kremlin – „sveatânea sveatâni” („sfânta sfintelor”) a omenirii
şi primul lucru pe care mi 1-a spus a fost „Vvvî nnnaţionnnalist!” progresiste! – cum el, un nimeni şi un nimic, îl văzuse pe „scumpul
(„Sunteţi un naţionalist!”). Şi chiar a doua zi mă pomenii poftit la nostru Nikita Sergheevici”. Odată această sintagmă pronunţată, i
Comitetul Central, pentru prima dată de când aterizasem de la Cer- se punea nod în gât, îşi ducea batista la ochi şi se aşeza.
năuţi la Chişinău. Şi trecuse exact un an şi o lună! Lucru ce îi şifoEra un gest de supremă emoţie şi impostură, la care, de rena pe mulţi de la această blestemată instituţie. Nu era în caracterul
gulă, se ridica Alexandr Cameu sâ fac act de prezenţă de florile mărului pe
mionschi, cu lacrimi în ochi şi
coridoarele şefilor, oricare le-ar fi fost rangul.
tremur în glas, şi începea să ne
Fără o mână şi cu ochi iscoditori, Alexei
convingă cât de fericiţi suntem
Ivanovici Medvedev, şeful secţiei de agitaţie şi
că avem un şef de „talia lui
propagandă, de care ziariştii se temeau ca de
Feodosi Constantinovici Vifoc, mă întrebă câte televizoare sunt în toată
draşco”! Iar lumea ca lumea;
Basarabia. Îi răspunsei. Apoi „Câte din ele în
în cea mai mare parte era gata
case de ruşi şi câte în case de moldoveni?”. Nu
să-şi verse maţele de greaţă!
ştiam. Mi-o spuse dumnealui plin de importanDar să revenim la cel fară o
ţă. După aceea, mă întrebă de unde sunt de loc.
mână... Puse receptorul în furSpunându-i că sunt din „din nordul Basarabiei,
că şi fără nici un fel de scrupude la Hotin, mă apostrofă că „Ce caut la Chile îmi zise că trebuie să-mi iau
şinău, când Hotinul meu face parte din Ucrairămas-bun de la Televiziune.
na?!”.
Aşa era, pesemne, înţelegeModest sau, mai bine zis, prost cum eram,
rea cu Vidraşcu, care n-a găsit
nu l-am întrebat ce vânt şi de unde îl adusese pe
de cuviinţă, după întoarcerea
el la noi. Şi nu pentru că mi-ar fi fost frică de el.
de la Medvedev, să-mi spună
Pur şi simplu, nu-mi veni în minte o astfel de
nici-laie, nici-bălaie. Laşitatea
întrebare. Ştiam doar că era de dincolo de Ural!
îl biruise o dată în plus. Eu ce
Asista la săpuneală şi şeful secţiei de presă a
era să fac?
Comitetului Central, Vasili Ovcinikov, care îi
A doua zi, venind cu noappregătise împreună cu Timuş dosarul meu.
tea în cap la birou, l-am găsit
A ridicat receptorul, l-a pus între gât şi
la masa mea de lucru pe unul
Cu academicianul Dan Berindei
umăr, iar cu mâna, pe care o mai avea, îl chemă
Chiticari, până atunci secretar
şi redactoarea Delia Botca la lansarea
la telefon pe Feodosie Vidraşcu, preşedintele de
de redacţie la ziarul „Ţăranul
cărţii „Gânduri de proscris”
atunci al Radiodifuziunii „republicane” moldosovietic”, numit în locul meu,
veneşti. Ştiam deja de la adjunctul său, Vladieu fiind coborât în grad şi mumir Croitoru, care mă adusese de la Cernăuţi şi care mâncase de tat la radio.
acum săpuneală pentru transferul meu, că Medvedev şi Vidraşcu
După câteva luni, într-o frumoasă dimineaţă de duminică, îmi
nu-mi ziceau altfel decât „brodeaga”, ceea ce pe limba noastră în- sună la uşă Vladimir Croitoru. A zis că nu poate intra şi că „a murit
seamnă „vagabond, haimana”!
Chiticari!”. După o pauză de rigoare, mă anunţă că eram inclus în
Din sumara lor convorbire am înţeles că mai-marele Radio- comisia de înmormântare, al cărei preşedinte fusese numit. Să fi
televiziunii era întru totul de acord cu concluziile lui Ovcinikov, fost un dedesubt în faptul că eram şi eu ales printre cei care să-1
eu auzind desluşit doar atât: „Nu eu l-am adus la Chişinău! Croi- ducă la groapă? E greu de spus. în orice caz, nu doresc să invoc
toru!...”.
nici un fel de speculaţii.
Ce „svistun” („fluieră-vânt”) era acest Vidraşcu! Ori de câte
ori se întorcea de la Moscova, unde se ducea ca la borş, strângea
Nicolae LUPAN
„floarea colectivului” la aşa-zisele consfătuiri de producţie. Ne
(Din cartea „Străin la mine acasă”)
– Înseamnă că lucrezi bine, răsună vocea secretarului.
Am ieşit. În urechi îmi suna acel „Bravo” rostit de Botvinov.
Şi în aceeaşi clipă „înalta lui apreciere” îmi servi drept semnal
de renunţare la postul de responsabil al Radiodifuziunii regionale
Cernăuţi. La ieşirea din clădire militarul de pază îmi spuse să mă
întorc la Botvinov.
Secretara din anticameră îmi zise să intru. Ca să pară mai puţin
oficial, titularul cabinetului se ridică din fotoliu şi, mormăind ca un
urs, porni şchiopătând spre masa de şedinţe. Intră şi şeful secţiei
de agitaţie şi propagandă a comitetului regional de partid, Nazar
Osipovici Sirota.
– Vreau să te întreb ceva - începu Botvinov. Tu eşti român sau
moldovean?
– Basarabean, Aleksandr Ignatievici.
– Dar bucovinenii?
– Bucovineni.
– Nu m-ai înţeles... Ce naţionalitate?
Înţelesesem eu prea bine, dar luat prin surprindere, mă
fâstâcisem. Mai ales că era de faţă şi Sirota, cu care avusesem deja o discuţie de ordin naţional şi care îmi spusese
iritat că sunt „stroptivâi celovek”, adică încăpăţânat, îndărătnic, recalcitrant. Ceva foarte grav pentru timpul acela,
deşi nu mai erau pe lume nici Stalin, nici Beria!
– Înţelegi care-i socoteala... S-a început paşaportizarea
şi moldovenii din Roşa refuză să ia paşapoartele...
– De ce? – o facui eu pe nebunul, ştiind de fapt despre
ce era vorba.
– Pentru că la rubrica „naţionalitate” li se scrie „moldoveni”, iar ei susţin că sunt români.
Răsuflând uşurat, începui să filosofez:
Cu editorul Victor Frunză, în picioare, şi Dinu Zamfirescu la
– Interesant. Cum a rezolvat această problemă Translansarea cărţii „Gânduri de proscris” în sala Mihail Sadocarpatia?
veanu de la Uniunea Scriitorilor din România
– La ei este mult mai simplu. N-au hotar cu Republica
Moldovenească şi scriu aşa cum este: români, unguri.
În ceea ce mă priveşte, susţineam că fiecare limbă are specifiÎmi plăcu expresia „aşa cum este” şi mă legai de ea.
cul ei, argumentându-mi punctul de vedere cu „Ici Paris”. Rămase
– Păi, să se scrie şi la noi aşa cum este, Aleksandr Ignatievici...
„Aici Cernăuţi”.
– Iese că sunt români?...
Satele bucovinene erau cuprinse de o adevărată euforie. Unii
– Aşa iese, Aleksandr Ignatievici, români bucovineni!...
ziceau că „s-au dus ruşii”, iar alţii că „abia după asta se vor duce”.
Nicolae LUPAN
La redacţie începură să curgă scrisorile ascultătorilor de radio. „Ce
(Din cartea „Străin la mine acasă)
bine vorbiţi” – scriau unii. „Ce frumos a cântat Gică Petrescu!...
Când mai trece pe la Cernăuţi să ne spuneţi şi nouă, ca să venim
CHIŞINĂUL MAI ANTIROMÂN
să-l vedem şi să-i mulţumim pentru plăcerea ce ne-o face când
cântă...” – rugau alţii. „Nu s-ar putea să cântăm şi noi la radio?
DECÂT CERNĂUŢIUL!
– întrebau două surori – La oglindă, Ţărăncuţa sau Pe-al nostru
Odată cu plecarea mea din Cernăuţi începură tot felul de nesteag? Mamei îi place cum cântăm!”.
plăceri şi cu aşa-zisul naţionalism românesc de la Chişinău. PlecaUn singur lucru îi nemulţumea pe ascultători: emisiunile anti- rea la Chişinău apăruse ca urmare a invitaţiei de a mă duce acolo,
religioase. Şi zburau la redacţie scrisorile pline de mânie şi ame- prin transfer, la postul de redactor-şef al Televiziunii, pe atunci
ninţări. O delegaţie de trei ţărani în frunte cu un preot, consătean în curs de organizare. Deci, eram primul redactor-şef la pilonul
de-al meu, veni la taică-meu cu rugămintea de a fi „întreruptă băta- de 198 de metri de pe Dealul Schinoasei. Şi s-a întâmplat asta în
ia de joc faţă de credinţa oamenilor”, propunând şi un bacşiş pen- august 1958...
tru asta. Tata le zise:
Aşadar, Televiziunea era ceva nou pentru „republică” şi pentru
– Sunteţi oameni cu ştiinţă de carte, dar nu vreţi să înţelegeţi că jurnaliştii care-şi dăduseră asentimentul să pună stăpânire pe acest
azi toţi fac ce li se spune. Cu rusul nu-i de şuguit...
gen al jurnalisticii. Se scria mult şi prost, imaginea filmată socotinÎntr-o zi, şeful redacţiei ucrainene, Doţenko, îmi aduse un plic du-se încă un mare lux, din cauza lipsei de peliculă. Eram nevoit
din care începu să scoată cu mâini tremurânde o scrisoare de care sâ redactez minuţios pretinsele scenarii, scenarii ce se scriau într-o
era prinsă o insignă comsomolistă strivită cu ciocanul. Chipul lui limbă înfiorătoare!
Volodea Ulianov dispăruse de pe ea:
Redactările îmi răpeau mult timp, dar curând la Uniunea Scri„Roşul cu care vă scriu, trădătorilor, nu-i cerneală. E sângele itorilor, pe atunci, pare-mi-se, în frunte cu Emilian Bucov şi Bogmeu. Când o să vină ai noştri, să ştiţi că primii în care o să bag dan Istru, se constata cu satisfacţie „o îmbunătăţire simţitoare a
cuţitul o să fiţi voi... Cum puteţi spune atâtea minciuni despre prie- limbii”. Nu tindeam spre o hipercorectitudine, dar ceream tuturor
tenia dintre ruşi, ucraineni şi moldoveni? Duşmănie – nu prietenie! secţiilor – mai ales celei literare în frunte cu Fira Kurţ, care reacţiDe ce nu spuneţi niciodatâ că Cernăuţiul este al românilor şi nu al ona foarte bolnăvicios şi cu plânsete la orice observaţie din partea
ruşilor?”.
mea – o formă de expunere mai ca lumea.
– Ce-i de facut? - am întrebat.
Nu trecu nici o jumătate de an de redactoro-şefie şi, în urma
– Am telefonat la comitetul regional de partid – zise Doţenko unor concluzii savante emise de Ion D. Ciobanu şi Andrei T. Bor– şi mi s-a spus să traduci scrisoarea şi să te duci cu ea la Alexandr şci, am fost tras de mânecă, spunându-mi-se că la Televiziune, spre
Ignatievici.
deosebire de radio, se scrie „prea pe româneşte”!
Botvinov Aleksandr Ignatievici era prim-secretar al regionalei
Între timp, în calitatea mea de redactor-şef, aflasem că din cele
de partid Cernăuţi. Fără un picior şi cu cele câteva clase de meserii, zece mii de televizoare, câte avea atunci Basarabia, doar o mie erau
acel fost mecanic al unei staţii de maşini şi tractoare reuşi să bage la sate! Conştient de consecinţele drastice la care mă puteam aştepspaima în tot Nordul Bucovinei şi să câştige calificativul de „mână ta din partea cerberilor antiromânismului, am profitat totuşi de lipde fier”. I-am întins plicul şi vrui să spun despre ce era vorba. Mă sa directorului Andrei Timuş, care se internase în spital, anunţasem
întrerupse, zicând că ştie deja totul de la Securitate.
în presa periodică programarea câtorva filme româneşti. Şi într-o
– Lasă plicul şi du-te!... Bravo!...
săptămână numărul televizoarelor de la ţară s-a ridicat la trei mii!
– Nu înţeleg - am zis.
Era o victorie. Nu şi pentru Timuş, care era transnistrean şi,
Ca obiective de realizare şi sarcini de perspectivă se impun:
1. Elaborarea şi aprobarea
unei Legi a numelor proprii, care
să stabilească reguli şi norme de
utilizare corectă a toponimelor şi
antroponimelor în documentele
oficiale, în actele de stare civilă, în
lucrările cartografice, în publicaţiile periodice. În actele personale e cazul să se renunţe la formula din trei
componente prenume–patronomic–nume de familie:
Ana Nicolae Florea, Ion Vasile Moraru (şi cu atât mai
mult, la formula străină de nominaţie personală: Ana
Nicolaevna Florea, Ivan Vasilevici Moraru). În toate
tipurile de documente sunt anacronice numele şi denumirile eronat scrise sau transcrise: Cojuhari, Dubolari,
Rotari; Cagul, Orgheev, Sorochi, Suvorovo, Truşenî.
2. La o eventuală redacţie a Legii privind organizarea administrativ-teritorială a republicii se cere a fi
substituite simbolurile onimice ale regimului bolşevicstalinist: Ceapaevka, Krasnoarmeiskoe, Dzerjinskoe,
Iliciovka. Până astăzi în autonomii mai sunt vehiculate
toponimele agrare triumfaliste, denumirile de gospo-
3
Literatura şi arta
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
LA VATICAN
Zburam cu soţia într-un avion de Paris-Roma la Colocviul Internaţional „Democraţie şi Independenţă” al cărui scop era combaterea totalitarismului ruso-sovietic.
Nu voi da în vileag mânia pe care acest colocviu i-o stârnea Moscovei.
Ceea ce doresc a spune în mod expres este vizita noastră, a mea şi a soţiei, la
Vatican, unde am putut să-l vedem şi să strângem mâna Papei Ioan-Paul al II-lea.
Un om ca toţi oamenii, dar cu o luciditate şi o reacţie cum nu mai întâlnisem în
viaţă! Calităţi excepţionale ce se împleteau armonios cu „diplomaţia” pe care i-o
impunea calitatea de Şef de Stat. Plus zâmbetul oarecum şiret!
Nu cred să fi fost vreodată în viaţa mea mai emoţionat decât în acel 18 octombrie
1989! Stăteam înmărmuriţi, văzându-l pe Sfântul Părinte păşind domol spre noi.
Ridică mâna întru binecuvântare, ca apoi să mi-o întindă cu ochi blânzi şi zâmbitori.
Nevastă-mea ţinea în mână o carte pe care scrisesem: „Suveranului Pontif IoanPaul al II-lea, acest simbol al Românismului din Basarabia şi Bucovina”: Mihai
Eminescu”.
Zicându-i în franceză că aş putea să-i vorbesc în limba română, franceză sau
rusă, îmi răspunse oarecum enigmatic:
Po-russki!...
Întrebarea pe care voiam să i-o pun era dacă „va îndrăzni Gorbaciov să redea
libertatea naţională balticilor, basarabenilor, bucovinenilor şi polonezilor din zisele
regiuni de asfinţit ale Ucrainei, ocupate de Moscova în urma Pactului RibbentropMolotov din 23 august 1939”? Întrebare la care Papa a reacţionat doar prin zâmbetu-i de neîntrecut diplomat!
Binecuvântat de Papa Ioan-Paul al II-lea
Nu-mi rămâne decât să constat deschis că „Perestroika lui Gorbaciov” era un fel
de cântec de leagăn pentru occidentali”. Să constat şi să adaug:
– Prea Sfinte Părinte, Binecuvântează şi Izbăveşte de toate relele Basarabia şi Nordul Bucovinei!...
– Budu molitsea (Mă voi ruga)!...
A urmat mâna-i de rămas-bun de pe umărul meu pe care nu o voi uita niciodată!
Nicolae LUPAN,
(Din cartea „Instantanee fără retuş”, 1995)
Reglementarea onomasticii naţionale (III)
Opinii în susţinerea editorialului
Despre numele basarabenilor de NicolaeDabija, din „LA”, nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
dării agricole, de întreprinderi şi organizaţii – amprente ale ideologiei vechiului regim: „Авангард”,
„Большевик”, „Заря”, „Новая жизнь”, „Победа”,
„Светлое”.
3. Comisia pentru reglementarea onomasticii naţionale, recent constituită prin hotărâre de Guvern, este
alcătuită în fond numai de utilizatori. Să nu se învrednicit de această nobilă misiune specialiştii onomasticieni, în special antroponimiştii?. Componenţa comisiei
trebuie să fie revăzută şi în fruntea ei să fie desemnată o
persoană competentă, pe potriva cerinţelor şi sarcinilor
în domeniu.
4. În prezent, certificatele privind autenticitatea şi
corectitudinea numelor de persoane şi a denumirilor
de localităţi sunt eliberate de Centrul de terminologie şi
Serviciile de stare civilă, în cadrul cărora, de asemenea,
nu activează nici un onomastician. Atunci cine să con-
firme, de exemplu, că prenumele Prăngache, înscris
într-un act mai vechi, e identic cu prenumele Pancratie
dintr-un document mai nou, ambele nume vizând una şi
aceeaşi persoană? Cine să demonstreze identitatea unor
nume de localităţi eronat scrise sau transcrise, ori înregistrate cu forme de circulaţie locală: Carasna, Chirgani, Chisliţa, Cocora, Hageaptula, Peştea, pentru Carahasani, Crihana, Câşliţa, Cucoara, Hagiabdul (azi
Cuza-Vodă), Peciştea? Instituţiile respective nu dispun
de informaţii documentare asupra localităţilor care au
purtat şi alte denumiri, acestea de asemenea figurând
în diferite documente şi acte personale. De aceste informaţii, de un complex de informaţii lingvistice, istorice, etnologice, geografice etc., dispune Institutul de
Filologie al Academiei de Ştiinţe, posesor al Băncii de
date în toponimie şi antroponimie, fondată pe baza materialelor anchetelor de teren şi din surse documentare.
De alt fel, pentru certificatele cu pricina se percep taxe
bunicele. Să fie acesta un mod de a face business, un
business onomastic? E necesară, prin urmare, o redistribuţie a funcţiilor şi abilităţilor şi, bineînţeles, a responsabilităţilor în domeniu.
5. Atlasele şi hărţile geografice, precum şi unele
ghiduri informativ-geografice sunt elaborate şi editate astăzi de tot felul de SRL-uri. De aici inovaţiiletrăsnet: Elveţia, statul central-european este poziţionat
cartografic în Scandinavia, peninsulă în nordul Europei
(confuzia se ştie de unde vine, din similitudinea proximă de nume odinioară aflate în circulaţie la noi – Şveţia
şi Şveiţaria); Marea Ciuccilor şi Peninsula Ciucilor,
denumiri inadmisibil traduse în unele hărţi, pentru care
în limba română demult sunt acceptate variantele Marea Ciukotsk şi Peninsula Ciukotsk. De remarcat, cândva toate lucrările cartografice (atlasele, hărţile) erau
redactate şi avizate de Institutul de Filologie. Revenirea
la precedenta modalitate de reglementare a onomasticii
ar fi o soluţie rezonabilă.
6. Deciziile oficiale de mai înainte prevedeau ca
toate modificările în toponimia localităţilor să fie coordonate cu lingviştii de la Academia de Ştiinţe a Moldovei. Probabil că aceste decizii au fost date uitării sau,
pur şi simplu, sunt neglijate. Şi iată rezultatele, doar
unul singur menţionat aici. O nouă localitate din raionul Făleşti a fost denumită oficial Fabrica de Zahăr, cu
varianta în limba rusă Сахарный Завод. Acum
�������������
locuitorii acestui orăşel refuză să ridice certificatele de naştere
ale copiilor din cauza menţiunii: „Născut în/la Fabrica
de Zahăr”.
Ordine, se cere să se facă ordine şi în domeniul onomasticii. Numai în acest mod vom bara calea numelor şi denumirilor artificiale, banale, străine tradiţiilor
noastre istorice şi culturale. Numai astfel vom contribui
real şi eficient la restabilirea şi ocrotirea fondului onomastic naţional.
Anatol EREMIA,
doctor habilitat în filologie
4
H
Literatura şi arta
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
Marin Sorescu – 75
arold Bloom, cel care ne-a tulburat sau ne-a
„stropşit” (precum zice Ibrăileanu despre
limbajul lui Caragiale) discursurile critice din
ultimul timp, afirmă: „Toate canoanele, chiar şi anticanoanele la modă azi, sunt elitiste şi nici unul dintre canoanele
laice nu e vreodată „închis”. Deci operaţia cunoscută acum
sub denumirea de „deschidere a canonului” e una complet
redundantă” (Harold Bloom, Canonul occidental, ediţia a
II-a, într-o nouă versiune, Bucureşti, 2007, p. 63).
Nuanţatele sale lecturi din literatura universală şi cea
română constituie anume, în mod sistemic, o întreprindere axiologică (= de ierarhizare valorică) – rară, generoasă,
electivă, intuitiv–deductivă – pusă sub zodia fostă a „deschiderii canonului”.
Supradimensionaţii, încremeniţi în statui piramidale,
„Zgârie norii”, munţii cu zăpadă veşnică (iata-ne contaminaţi în limbaj de Sorescu de la bun început) conlocuiesc, în
cadrul elitist/laic al canonului sorescian, cu moderaţii, cu
minorii care au reuşit să cânte bine pe o strună, cu cei ce se
situează pe raftul doi sau trei (patru), cu cei de pe fusceii de
jos ai scării de valori. Astfel se face că nu departe de „monstrul infinit” Baudelaire să apară Victor Felea, „un poet care
scria scurt despre univers, fără a avea pretenţii că citeşte în
stele”. Despre Michel Dequy vorbeşte ca despre un „poet
ciudat”, ajuns „un fel de clasic al poeziei franceze noi”
(Despre acesta se mai spune, cu metafore „soresciene”,
că este „o locomotivă cu aburi”; că pufăia cu un „pufăit
mare, pufos şi … secret”, având o contralocomotivă: pipa;
că realizează o poezie „esenţializată, lapidară şi lapidată:
supusă unei bătăi cu piatra cerească (grindina zonelor reci
şi fulgerate); o poezie care-şi impune supliciul schivniciei
ideii şi abstracţiunii, într-un Paris literar de multe ori prea
lizibil” (Marin Sorescu, Opere, col. „Opere fundamentale”,
coordonată de acad. Eugen Simion, IV, Publicistică, Bucureşti, 2005, p. 904-905).
Canonul deschis sorescian include „poetul nedreptăţit” George Magheru, Vasile Cârlova, „care era să ajungă
poet”, Nicoleanu (Neagoe Timişoiu), „poet prin vocaţie”),
Costache Stamati, „autoriu popular”, văzut ca „precursor al
balcanicilor”, Grigore Alexandrescu, „prim poet naţional”,
Conachi, din mantaua căruia a ieşit (şi mai iese) poezia romantică de dragoste, Cesar Bolliac, ale cărui versuri sunt ca
mărarul: modeste şi necesare, Ioan Catina cu talentul vizibil peste tot, Alexandru Sihleanu, proiectat fără bătrâneţe în
neant cu singurul volum ce poartă un titlu superb, Armonii
intime, Hrisoverghi, un „Cârlova al Moldovei”, Dimitrie
Ţichindeal, „un martir al pildei”.
Punem punct aici unui şir al poeţilor „minori care sunt
majoritari”, ridicaţi de Sorescu pe primele poziţii din lista
reactualizată şi revizuită cu o generozitate obiectivă şi o
deschidere sentimentală, dar şi sever-critică. E un dar rar
sorescian: să vadă plinuri unde se cască goluri, să vadă talent adevărat acolo unde el se manifestă în forme modeste,
abia conturate, să vadă viitoruri măreţe în prezenturi mici,
să-şi proiecteze alterativ Eul în Celălalt.
Făcând uz de însăşi terminologia soresciană, putem
spune că operează cu „unghiuri drepte” şi cu „unghiuri ascuţite”. Optica receptării este deosebit de inventivă şi supusă exact imperativelor relecturii. Se configurează un cerc
care să treacă prin toate vârfurile poligonului, dar se întreprinde şi o exînscriere a cercurilor care sunt doar tangenţe,
astfel ca unele puncte ale cercului mare să fie tangente la
cercurile mici.
Bineînţeles că Eminescu, în această întreprindere de
circumscriere/exînscriere este „Unu”. Este un Unu cano-
CANONUL ESTETIC SORESCIAN
nic, inegalabil: „Cred că secretul
izbânzii sale este de-a fi spus lucrurilor pe nume şi această rostire
a rămas ca un botez. Ne-a măsurat
cu metrul antic, cu metrul popular
şi ne-a scos moderni. A făcut scrisul viu grai. Iată o operă fără înconjur – ca infinitul. Eminescu a avut
o singură viaţă şi-o singură mască
mortuară. Toate colecţiile de carte
românească ar trebui să înceapă cu
numărul unu: Eminescu. De aici
începe numărătoarea. În matematici lucrul cel mai greu a fost inventarea lui. Unu. După Eminescu
şi zero este mai valoros. Înaintea lui chiar valorile adevărate
par mai mici. Şansa noastră este de-a avea acest punct de
reper” (Ibidem, V, p. 491).
Marin Sorescu ne-a demonstrat că şi valorile mici sunt,
în lumina copleşitoare a lui Eminescu, adevărate, înscriindu-se în Canonul poetic românesc sub unghiuri diferite.
Cum îşi construieşte Sorescu o artă poetică a sa?
Evident, într-un mod strategic pus sub semnul maximei
circumspecţii şi aproximaţii: prin alţii; prin analiza poeziei
altora şi prin mărturisirile, înregistrate ad hoc – în cadrul
conferinţelor şi simpozioanelor, în restaurante, în avion, pe
vapor, în autocare, ca o „addenda la un jurnal de călătorie”,
ale altor poeţi.
E o ars poetica colectivă, constituită proiectiv-alterativ
şi care apare ca un banchet platonician al poeţilor din diferite arealuri şi cu diferite profesiuni de credinţă care sunt
tot atâtea moduri de a înţelege Poezia, statutul ontologic al
acesteia. Dialogul primează, calitatea de om dialogal, de
voyager şi voyeur în Ţara misterioasă a Poeziei (de altfel,
termenul de mister e invocat aproape de toţi interlocutorii)
este învederată. Stratagemele clasice ale provocării şi iscodirii intelectuale sunt folosite cu o rară prestidigitaţie.
Sorescu se verifică pe Sine printr-o disimulată proiectare în Alţii, prefăcându-se cu şiretenie că este şi el un Altul
– anonim, impersonal, implicat grav în propria aventură şi
ascunzându-şi identitatea sub chipurile Celorlalţi. Îşi face o
mască, apelând la toate elementele chimice, aducându-ne
aminte de întreprinderea utopică a celebrului personaj al lui
Kobo Abe.
Tratatul de inspiraţie şi-l aseamănă cu Pseudo-cynegeticos-ul lui Odobescu, numai că poezia, precizează el
grăbit, e altceva decât o vânătoare: e „o vânare de vânt”.
Specificul unei astfel de îndeletniciri „este acela că vânătorul, cu ogar şi şoim, este totodată şi vânat: vânatul său de
lux, unicul de altfel” (Marin Sorescu, Opere, IV, Publicistică, col. „Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen
Simion, Bucureşti, 2005, p. 861). E un vânat neclasic, fără
părtaşi, vânătorul fiind de unul singur şi făcând din el însuşi
o ţintă de vânat cu multă hărmălaie.
Sorescu intră, după această definiţie metaforică, în zona
cea mai înaltă şi mai rarefiată a poeziei, zona antropologicului, identificată, evident, cu cea a ontologicului: „Poezia
este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta
la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru
că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai mult decât
o statuie, o pânză sa o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, şi îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat.
Poetul stă paralizat între opţiuni, nefiind prin definiţie omul
de acţiune. Ezitarea, bâlbâiala lui, răzgândirea
continuă sunt, de la sine,
metafore. M-a interesat
această stare – între opţiuni, mărturisesc – pentru
că ea, studiată cu atenţie,
poate spune multe despre
om. Omul în adâncul sufletului său, omul faţă în
faţă cu sine însuşi, omulom (Antropos-Antropos)
(Ibidem, p. 863).
Ceea ce îi asigură
lui Sorescu credibilitatea
noastră deplină este conştiinţa fermă a imposibilităţii de a
defini poezia şi actul poetic, marcat de „ezitare, bâlbâială,
răzgândire continuă”, de contrastul dintre ce vizează poetul
şi ce rămâne din visurile lui, de nobilul sau imobilul inspiraţiei, concretizate în fixaţii: erotice, politice, cetăţeneşti,
filosofice, onirice, didactice etc.
Conştiinţa relativităţii pune stăpânire pe fiinţa poetului.
„Operaţie pe ochi cu laserul vagului” – aceasta e poezia”,
afirmă nietzschean Sorescu, convins că, „spre deosebire de
ştiinţă, poezia de azi nu este implicit mai nouă decât cea de
ieri şi „că te descoperi în faţa măreţiei spiritului omenesc
incapabil de înnoiri, dar nici de învechiri”.
Aerul ceţos al relativismului pătrunde şi în lucrarea poetică, făcând ca poetul, considerat pe vremuri un proroc,
să se scufunde „mai mult în vorbe şi în nonsensuri decât
în sensuri”. El trebuie să aleagă între a fi modernist (suprarealist, dadaist, futurist etc.) sau tribun, amplificator de
ecouri sociale.
Acelaşi relativism estetic îl găsim în artele poetice
expuse ad-hoc ale interlocutorilor: spaniolul Justo Jorge
Padrón se referă la „momentele de pendulare între realism
şi imaginativ” – de la naturalism la idealism romantic”;
Günter Grass vorbeşte despre excesul de experimentare şi
despre faptul că fiecare se crede geniu, că „poeziile sunt,
de fapt, fragmente de poezie”; Andrei Voznesenski îi mărturiseşte că nu înţelege nimic din poezia sa, el obişnuind
să improvizeze; Hans Magnus Ensensberger recunoaşte că
nu ştie dacă „poezia are efect, sau ce fel de efect are”, şi
că „există multe repetiţii, un abuz de „şcoli”, modernitate,
mulţi epigoni”; că în istorie (chiar în istoria poeziei există mereu găuri, momente de oboseală: „priveşte literatura
franceză acum” –; Alain Bosquet e de părerea că, „din nefericire, mulţi poeţi fac structuri, dar nu poezie”.
Sorescu nu rămâne însă disperat în faţa acestui tablou
paradoxal al tendinţelor, formulelor, orientărilor, în care îşi
găsesc loc şi poezia agitatorică pe linia lui Brecht, şi cea a
dezagregării limbajului (Jandl), inspiraţia psalmică şi imnică a lui Piérre Emanuel, Padrón, Östen Sjöstrand şi cea de
experiment dusă la extrem, la halucinaţie (în spiritul lui Michaux), de la notaţia reportericească de tip nord-american a
realului la diluarea acestuia în alcooluri tari.
Deschiderea aceasta soresciană spre babelianele direcţii mitopo(i)etice este susţinută de o sinteză sui generis a
limbajelor în propria operă.
Roland Barthes vorbea despre imposibilitatea scriitorului de a refuza „semnele ancestrale şi atotputernice care,
din fundul unui trecut străin, îi impun Literatura ca pe un
ritual nu ca pe o reconciliere” (Roland Barthes Gradul zero
Grigore Vieru şi lirica esenţelor
LA BRAŢ
CU ISTORIA (I)
al scriiturii. Noi eseuri critice, Chişinău, 2006, p. 70).
Sorescu a avut de înfruntat o atare fatală dichotomie,
căreia Barthes îi zice „mişcarea unei rupturi şi cea a unei
surveniri”. Limbajul universal, la care visează orice poet,
„nu poate exista în afara unei universalităţi concrete – nu
doar mistice şi nominale – a lumii civile”.
Ca şi pentru Nichita Stănescu, pentru Marin Sorescu,
această dichotomie a rupturii/ survenirii, limbajului universal/ universalităţii concrete nu a fost un impediment.
El este un mare revoluţionar, valorizând deopotrivă vechimea limbajului poetic românesc şi noul stil adus, graţie
unei imperiale libertăţi, la un adevărat „grad zero al scriiturii”.
Îşi recunoaşte sincer, fără temerea de a fi învinuit de
modelări artizanale „eclectice” – influenţe din literatura
populară, a cărui sinteză a făcut-o Anton Pann, din Eminescu, Arghezi, Goga, apoi contactele lirice cu Baudelaire,
Saint-John Perse, Michaux, Eliot, Pasternak, Whitmann –
şi contactul intelectual deosebit cu Dostoievski, echivalent
cu „impactul unui mare poet”.
Canonul estetic sorescian se pune, statornic, pe sub
semnul lui Proteu, absorbind contradicţia, observată de Eugen Simion, dintre sedentarismul spiritului clasic şi mobilismul naturii romantice. În familia de spirite care – spune
criticul – e o „simpatică familiaritate, camaraderie în aceste
vii dialoguri” Marin Sorescu se simte, după cum recunoaşte el însuşi, un „poet ambulant”, „cu circul său de imagini,
pe care le ajustează după realităţi”. Sunt două tipuri: unul
ilustrat de rusul Voznesenski (nu înţelege nimic din ce scrie,
dar e conştient că poezia conţine „spiritualitatea însăşi a
unui popor”) şi altul reprezentat de Ensensberger (ştie, dar
nu defineşte poezia, aflată în momente de criză); este tipul
Neruda (de tribun planetar) şi tipul general de „poet al fiinţei şi existenţei” („El îşi caută rădăcinile mitice şi introduce
în discursul său „sfărâmăturile clasice” de care aminteşte
Sorescu”; a se vedea Eugen Simion, Fragmente critice, III,
Bucureşti, 1999, p. 256).
Suntem absolut îndreptăţiţi să vorbim şi despre ajustarea soresciană după realităţile estetice, el pre (prea)
umblându-se, cu nonşalanţă boierească (deosebită de acea
„argăţească” postmodernistă). Proteismul său stilistic n-are
nimic silnic, mimetic, artizanal. Este organic.
El îşi alege, fără complexe şi încrâncenări programatice, limbajul după stări sufleteşti şi realităţi: cel familiar
şi însufleţit-epopeic, cel clasic ordonat şi cel desolemnizat,
deliteraturizat, luat americaneşte din proza cotidiană, coexistând, făcând pace bună („Păstrez sonetul şi arunc poemul în vers liber”, spune într-un dialog).
Vladimir Streinu observa, încă în începuturile sale,
acest spectacol unic al formulelor stilistice: „Cuvintele
lui fug adesea pe o lungă cursă de percuţie istorică, fiind
de aceea un fel de sonde aruncate în timp, fie acest timp
ideologico-familial, social-popular, general uman sau chiar
geologic şi cosmic. Noutatea imaginilor şi temporalitatea
percepţiei poetice (pe lângă orientarea la viaţa subconştientă, tot atât de semnalabilă) îl fac asociabil, aşadar, cu Blaga”
(Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966,
p. 280-281).
Canonul estetic sorescian este unul deschis, democratic
în cel mai înalt grad, „inclusiv”, creativ, sintetic şi sistematic (în sens că orânduieşte categoriile şi convenţiile vechi şi
căutările unui nou stil), neafectat de „anxietatea influenţei”.
Sorescu apare ca un veritabil poet postmodernist.
Sunt chemat şi trimis să
particip, în locul celui care
mă trimite, la o întrunire a
istoricilor din Basarabia. A
celor care susţin că istoria
românilor este una singură,
nu a istoricilor pro-guvernamentali, care promovează
ideea că “poporul moldovean“ are origini mai vechi decât cel român, că
cele două popoare ar fi cunoscut o dezvoltare
separată… Nu sunt încântat de ideea unei asemenea participări, dar mi se spune sec: ”Primim
salariu şi pentru asta…”.
Ştiu că acţiunile istoricilor proromâni sunt
monitorizate cu mare atenţie de către autorităţi.
Cu câţiva ani în urmă, o colegă, Tatiana Popa,
excepţional diplomat, a fost în pragul expulzării
datorită unei participări la o manifestare de acest
gen.
Brusc, îmi amintesc de ”Ai grijă, frate Nanea!”... Îmi iau câteva măsuri de precauţie, pentru
a reduce riscurile: mă îmbrac în haine demodate
tip cow-boy, aranjez cu organizatorii să nu fiu înregistrat nominal la intrare, o practică a locului
foarte ciudată, iar după sosire mă aşez în ultimele
rânduri ale sălii, pierdut printre participanţi.
Se cântă imnul! Moment înălţător, emoţionant. De fiecare dată, la imn, după ce mă ridic,
trupul mi se împietreşte, apoi simt cum mi se
usucă gâtul în zona coardelor vocale. Încerc să
cânt şi eu împreună cu ceilalţi, dar vocea îmi
tremură puţin şi sună caraghios. Mai târziu, fără
să mă simt în largul meu, îi ascult cu atenţie pe
Alexandru Moşanu, membru al Academiei Române, Anatol Petrenco, preşedintele Asociaţiei
Istoricilor din Moldova, Ion Negrei, Gheorghe
Palade…. Nu îl văd pe Ion Varta. Adunarea devine furtunoasă, toată lumea se ridică şi scandează
îndelung numele României, se rostesc cuvinte
vitriolante la adresa guvernanţilor, se adoptă o
Declaraţie comună, se hotărăşte informarea UE
şi a Corpului Diplomatic... Plec satisfăcut că am
reuşit să fiu o prezenţă discretă. Seara, la televizor, aştept momentul transmiterii reportajului în
legătură cu întâlnirea istoricilor. Se prezintă un
text neutru, de la o întrunire… total paşnică. Nu
apar aspectele înregistrate de mine. În schimb, la
un moment dat, apare o imagine timp de câteva
secunde bune, cu o persoană care notează ceva
intr-un carnet, cu capul plecat, în spatele sălii.
Apoi, redat cu imagini încetinite, persoana ridică privirea către prezidiul adunării. Ochii mi
se par cunoscuţi… În final… apare chipul meu,
fără să fie însoţit de vreun comentariu, în ultimele
rânduri, prezentat îndelung, pe tot ecranul! Reportajul se încheie cu această imagine. Mă aşez
cu grijă pe un scaun şi mă aud pronunţând doua
cuvinte care mă surprind şi pe mine: kakaia situaţia…
Acad. Mihai Cimpoi
Vasile NANEA
Marin SORESCU
„Prin iarba verde de acasă / Cu lanţul de rouă la glezne”, Grigore el neputându-se dărui decât total. Aminteam de poezia populară – şi ceva
Vieru, poetul cunoscut şi necunoscut nouă, dar care merită cea mai mare din zvâcnetul ei a răzbătut şi în exemplele citate. Să-l adăugăm acum şi
atenţie, lasă o dâră proaspătă ca lacrima de copil. El atacă poezia frontal pe Mihai Eminescu. Iată: „legământul” cu acesta: „Ştiu cândva la miez
şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care um- de noapte/ Ori la răsărit de soare/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra
blă pe acoperişuri. Aşa cum pe copii, cîinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, cărţii Sale”. Şi mai departe: „Am s-ajung atuncea poate / La mijlocul ei
aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchea dealului aproape/ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recile-mi pleoape.// S-o lăsaţi
şi muntelui din cuvinte, cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea. Căci aşa, deschisă,// Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a
şi acolo sus este pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Şi cerul de dovedit nici tata.// Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium
deasupra este tot cer natal şi nu te poate lăsa să te prăbuşeşti.
–// Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium”. Legământ mai
Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul ma- face autorul şi cu tradiţia, pe care o cultivă în versurile sale delicate, întrestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă măcar o dată, cu tot adevăr făcute „cu acul”, fără paseism însă, sau renunţându-se la achiziţiadâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă?
ile sensibilităţii moderne. O întorsătură de vers, un epitet neaşteptat, un
Temele obsedante ale poetului (unul dintre cei mai însemnaţi din zâmbet – mi-l amintesc pe omul modern – inclus în tradiţie cu detaşare
R.S.S. Moldovenească, cartea de vizită, fericită, a unei adevărate pleiade şi detaşat cu durere. Poezia lui Vieru este şi o lecţie pentru mai tinerii
de barzi) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea creatori de azi care se avântă prin preerii nevăzute niciodată, fără a reuşi
clasică, limba în care te exprimi („Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ să mişte o frunză din sensibilitatea noastră. Singura tresărire valabilă este
Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns”), casa, pământul. Simbolul cea pe care ţi-o poate da bătaia inimii, iar aceasta nu răspunde decât la
central va fi „mama”, latură a creaţiei sale ce ar putea purta drept motto sunetul cules direct din procesul vieţii.
eminescianul „O mamă, dulce mamă, din negura de vremi”, cu toată înFără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos –
cărcătura de afecţiune şi ecouri pe care aceasautorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă
tă melopee ne-o aduce în minte. În evocarea
lin, în matca marilor teme a căror ocolirică de mare vibraţie a dătătoarei de viaţă,
lire nu se poate face decât cu pericolul
scapără, pe game diferite, toată sensibilitatea
uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm
poetului, o întreagă energie pe care am putea-o
şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el
numi „conştiinţa sa afectivă”. Autorul Stelei de
îşi clădeşte o lirică trainică sub cupola
Vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în
adevărului.
oase, fiinţa sa întreagă părând a fi un creuzet al
Privind în urmă, aşa cum spunea, cu
cântecului liric. Pământul, tot ca motiv votiv,
atâta fermecătoare tandreţe şi credinţă –
ca s-o spunem astfel, apare şi el în multe şi fruGrigore Vieru, poet cu trăsături de efigie
mos şlefuite variante.
romană, – priveşte, de fapt, înainte. ToaCa să poţi săruta acest atât de generos
te aceste obiecte de adoraţie sunt deopământ sfânt, ca să ai acest drept, trebuie să
potrivă şi viitor. Aceasta este şi menirea
fii „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”,
poeziei de a fi punte unică – un curcubeu
„ploaie”. Spicuim câteva sunete-duminici:
de aur suspendat între două veşnicii.
„Dar mai întâi/ Să fii sămânţă./ Tunet să fii./
O poezie de mici cristale, care rePloaie să fii./ Brăzdar să fii./ Doină să fii./ Duflectă cu toate feţele imagini scumpe,
Doi mari prieteni:
minică să fii./ Ca să ai dreptul/ A săruta/ Acest
contemplate parcă în genunchi, într-un
Grigore
Vieru şi Marin Sorescu
pământ/ Îndurerat/ De-atâta rod.” „Mamă de-ai
gest de adoraţie. Grigore Vieru prelunfi-n cer stea lină/ Te-aş găsi după lumină” sau:
geşte ecourile sensibilităţii etnice, adău„Uşoară, mamă, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce gându-le nuanţe noi. „– Dealule, domn dreptule,/ Mare înţeleptule!/ Aur
zboară/ Între ceruri şi pământ/ În priviri c-un fel de teamă/ Fericită totuşi legănând în pai/ Frică tu de hoţi nu ai? / – Rupe-mi-s-ar inima/ Nu că
eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/ Steaua ştie ce gândeşti”. Sau: „Iar buzele hoţii m-ar fura,/ Dar că hoţii m-ar ara/ Şi tot ei m-or semăna./ Dealule cu
tale sunt, mamă,/ O rană deschisă mereu/ Mereu presărată cu ţărna/ Mor- mamele/ Şi cu sfinte poamele, Cu izvoarele ce-adânci/ Ne scriu numele
mântului tatălui meu”.
pe stânci./” O particularitate a acestei creaţii ar fi şi meşteşugul de a se
Aceste exemple mi se par elocvente şi pentru marea putere de su- estompa cu modestie, contopindu-se cu vocile venind dintr-o generoasă
gestie a versurilor. Dincolo de cuvinte, mai e ceva: poezia. Şi dincolo de tradiţie. De la miniatural la evocarea largă, lipsită de retorică, de la dupoezie mai e ceva: filozofie. Gîndul îţi zboară într-adevăr la ideea de fiin- ioşie la revoltă (vezi poemul despre război) – gama este largă, dovedind
ţă esenţială, la probleme legate de întoarcerea în timp. Acelaşi diapazon un creator complex.
înalt în lirica de dragoste: „Stelele sus/ Or fi urmele-i/ Toate cuvintele/ Se
Compunând versuri pentru copii, poetul mărturisea că scriindu-le
topesc în numele-i (...) Buzele-i, dulcile,/ Îmi sunt izvoarele./ Genele-i, aude şi melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Toate versulungile/ Îmi seceră pâinile”. Întîlnim comparaţii fericite: lacrima „ca un rile sale au, de fapt, o melodie unică, inconfundabilă şi nu este de mirare
creier de privighetoare” şi sonorităţi inspirate: „Drago! O feie,/ Dulce că în spaţiul natal această creaţie este atât de populară şi îndrăgită. Vormireasmă!/ La gură femeie/ La mijloc mireasă”. Sau: „Matinale secunde/ beam mai înainte de o conştiinţă afectivă. Trebuie să adăugăm la aceasta
Picură, cling, cling/ Pe coasele dezumbririi./ Zorii pe frunte/ Sarea îmi o conştiinţă propriu-zisă de artist, în sensul tradiţiei romantice ilustrată
ling/ Cea a iubirii”. Şi un minunat tablou al timpului, văzut ca succesiune de un Eminescu, dar şi un Lermontov şi Puşkin. În peisajul cam sofisticat
şi metamorfoză. „Merg eu dimineaţa, în frunte/ Cu spicele albe în braţe/ al liricii contemporane, uneori prea compusă şi prea cerebrală, versul său
Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la ţâşneşte în lumină, proaspăt, cu forţă de gheizer.
piept / Al lacrimei tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/
Ale sângelui meu./ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază/ Şi toţi suntem
(Prefaţă la vol. Izvorul şi clipa, 1981)
luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”. Vieru scrie o poezie de „legăminte”,
Blocnotes
A fost un an greu şi pentru Eminescu.
Poate anul cel mai greu! S-au auzit voci
care să-i nege unicitatea şi să-i descopere –
în cel mai primitiv limbaj de lemn – grave
greşeli ideologice.
Asta înseamnă, pe de o parte, că
ne-am păcătoşit într-atâta încât nu mai
avem nimic sfânt, punem totul în paranteze, chiar şi sufletul neamului şi, pe de
alta, că opera poetului e vie – ca şi când
s-ar scrie azi.
Oare nu cu cartea lui Eminescu în
mână s-a petrecut deşteptarea şi smulgerea ei energică din imperiu? Cartea asta
este împuşcată acum în Transnistria, şiar trebui să ne doară. Şi este împuşcată
şi la Televiziunea Română şi prin ziare,
BARBARII
şi-ar trebui să ne doară.
Zilele trecute, alături de Grigore
Vieru, Andrei Vartic, Nicolae Dabija,
Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Silvia Hodorogea-Dorogan şi alţi minunaţi oameni cu suflet curat am depus
o pioasă floare la statuia poetului din
Chişinău, având în minte toate cuvintele lui despre acest colţ de ţară. El, care
nici n-a putut vedea Basarabia, a trăit-o
cu mintea până în adâncul veacului şi-n
vecii vecilor. M-am gândit că, în momentul acela chiar, el se lupta pentru latinitate.
Ţara Românească se întindea până unde
se vorbeşte româneşte, iar basarabenii, în
glumă, spun că până în Siberia, unde au
fost deportaţi cu zecile de mii.
Iată de ce Eminescu nu e un scriitor
comod – şi pigmeii se întrec în a-1 dărâma de pe soclu, pentru a se urca ei.
Cineva mi-a pus sub ochi, de curând,
o neruşinare de rutină, o porcărioară, cum
se obişnuieşte acum, a unuia Modorcea, în
Expres Magazin. Aş putea să-l dau în judecată pe acest individ de nimic.
Dar Eminescu nu poate să-i dea în judecată pe acei care ridică împotriva lui
piatra.
Dacă nu suntem în stare, ca popor,
să spunem nu barbarilor spiritului,
tuturor daunelor morale care ni se aduc
acum – atunci ne vom merita o soartă din
ce în ce mai proastă, chiar în democraţie.
(1992)
CONVORBIRE:
Eugen Simion – Marin Sorescu
– Eugen Simion – Sunt filosofi care spun că secolul al 20-lea (acela în Morar, care confundă modernitatea cu bancul? Literatura basarabeană e
care am trăit şi trăim) este mediocru. „Profund mediocru”, zice cineva... foarte sincronizată azi cu durerea basarabeană. Noi, – de-alde ManolesTu ce crezi?... Merită să faci literatură în acest secol? Sau să ne apucăm cu – care stăm pe margine şi chibiţăm inima lor însângerată, nu merităm
decât dispreţul lor. Cred că ar trebui să ne aducem aminte de N. Titulescu,
de politică?!...
– Marin Sorescu – Ca un vin vechi, mult râvnit, care e uitat destupat, care a ştiut să fie un mare european – şi un vizionar al Europei de azi şi
„politica” românească a făcut floare. S-a borşit. Asta e situaţia. Imediat de mâine, neluat, bineînţeles, în seamă atunci, asasinat lent, redescoperit
după revoluţie, eu însumi susţineam că scriitorul trebuie să se implice în acum cu uimire de Europa. (Ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat la
evenimente, crezând că le poate influenţa în bine. Ei bine, a trebuit, recent, Braşov, la picioarele lui Take Ionescu „Take Ionescu, sus, la Sinaia şi eu la
cu orice risc, să susţin depolitizarea, măcar în gazetele literare, a scriitoru- picioarele lui, jos la Braşov”.)
E.S. – Cum ţi se pare viaţa intelectuală românească de azi? Ce crezi
lui român. Pentru că se duce de râpă literatura... şi nici politica n-o putem
îndrepta. Un distins diplomat spaniol îmi spunea că (nu era un secret de despre această nouă intoleranţă care s-a instalat în presa noastră?
M.S. – Parţial am răspuns. Vezi mai sus. Cei mai mulţi intelectuali se
stat), imediat după Franco, toţi scriitorii spanioli s-au azvârlit în vâltoarea
politicii, până atunci interzisă. Şi, de atunci, – adăuga distinsul interlocutor comportă normal. Au reacţiile unor oameni care sunt puşi să rezolve brusc
– avem în Spania numai politicieni amatori şi nu mai avem literatură. Mi- nişte probleme foarte grele. Pentru că nu se manifestă prin scris sau nu
am permis să pronostichez că, dacă vor merge lucrurile tot aşa, la noi va fi apar la televizor, ei par minoritari – deşi sunt marea masă – partea nevăzumai rău ca-n Spania. Ce-i în Spania, nu-i nimic! E foarte rău că e aşa. Nu tă a icebergului – faţă de ceata de gălăgioşi, ţâşniţi ca prin farmec la toate
ştiu ce se poate face. E ciudat ce se întâmplă. Se ştie că, în toate momen- răscrucile, unde joacă rol de balaur. Dacă n-o iei în direcţia pe care ţi-o
tele de răscruce, intelectualii (inclusiv scriitorii) au intrat cu toată fiinţa în arată ei, te mănâncă. Intoleranţa de care au dat dovadă unii dintre aceştia a
avut efecte catastrofale, speriind pur şi simplu populaţia şi
vălmăşagul luptelor de idei, de partea durută a ţării, miliprivând puterea de dreptul de-a avea o opoziţie serioasă.
tând cu talent şi conştiinţă pentru revendicări reale. Acum
„Avem guvern de amatori, opoziţie de amatori... iar scrie singura dată în istoria noastră când mi se pare că unii
itorii care se vâră în politică sunt mai amatori decât toţi!”
intelectuali şi-o parte din scriitori simt nevoia să facă – şi
îmi spunea cineva, de curând, la telefon. (Şi am închis
cu câtă furie – politică antinaţională. Ar accepta cu bucucitatul.) Continuu să am stimă pentru intelectualii angajaţi
rie şi-ar înghiţi lacomi toate găluştile zburătoare care vin
în politică – în ambele tabere. N-am de ce să-i suspectez.
de aiurea, numai să intre, cât mai repede, în graţiile celor
Cei mai mulţi sunt bine intenţionaţi şi se confruntă toţi cu
care parcă n-ar fi cu nimic vinovaţi de aruncarea Europei
aceleaşi probleme. Învăţarea rapidă şi fără anestezie a dede Est în lagărul lui Stalin. Numai noi suntem vinovaţi,
mocraţiei, criza de autoritate, dezorganizarea producţiei.
c-am suferit şi-am fost laşi... Românii trebuie să renunţe
Intelectualitatea românească, în genere, produce, când are
acum la orice demnitate şi să se predea fără condiţii – de
noroc, exemplare excepţionale. (Din păcate, acum prea
data aceasta Occidentului – pentru a fi iarăşi sacrificaţi,
multe doar pentru export. Creierul românesc a ajuns la
la prima ocazie, fără remuşcări. Angajaţi într-o adevăraexport, pe locul doi – după oi – în Orient, şi pe locul doi,
tă luptă politică sunt azi scriitorii basarabeni. Am toată
după ţigani, în Vest.) Am aflat cu oroare că sunt înfiaţi
admiraţia pentru ei, pentru gestul de curaj şi civism. E o
copii din România pentru a fi transformaţi în... organe de
disperare aici. Sunt unii care găsesc, tocmai acum, mocopil. (Inimă, rinichi, plămâni – pentru transplant. Puterea
mentul să arate cu degetul nişte creatori precum Vieru,
Aurel Guţu.
dolarului e fără margini, iar credulitatea românului la fel!)
Dabija, Leonida Lari, cerându-le să se „sincronizeze”...
(1991)
Să se sincronizeze cu cine? Cu literatura unora ca Ioan T. Miresme de primăvară
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
Ecaterina NEGARĂ
geneză, stare
Astăzi n-am scris nici un sens.
Sunt un om pierdut fără Cuvânt.
Nu-mi ajunge suflu să-l plimb peste cele nevăzătoare
Şi liniştea nu-mi e saturaţie disperării
Aş potrivi câmpul într-o poză
Dar supraexcitarea gândului e namăsurabilă
Cât mă potrivesc unui singur punct
Din vedere – irisului,
Dacă nu scriu măcar un semn
Ziua nu trece, nu se încadrează calendarului
Devine un sac ticsit cu ore, mirositor
Fără folos, legat la gură
De miezul nopţii, – clepsidra
Cu nisipul umed, necurgător, fix.
Atâtea evenimente catastrofale
Dumitru CIOBANU
Pe la fratele
meu Chirilă am trecut chiar a doua zi
după demobilizare.
Făcusem armata în
Germania, în zona
ocupată de ruşi. În
acelaşi an fusese
dărâmat şi faimosul
zid de la Berlin…
Deşi era cu vreo
zece ani mai în
vârstă, întotdeauna mi-a fost milă
de fratele meu,
Chirilă. Era o fire
închisă şi chinuită,
lucra la fabrica de
panouri din beton armat. Într-o curte enormă, zguduită de umbletul macaralelor, a tot felul de mecanisme grele, iarnă şi vară, sub
cerul liber, pe ploaie sau ninsoare, el răsucea cu cleştele plat sârma
oţelită, înjghebând tot felul de armatură în carcase. Munca lui era
istovitoare. Musea, nevastă-sa, lucra şi ea ceva cu mătura în cantina
muncitorească la aceeaşi întreprindere. Mă rog, de rând cu alte sute
de mii de venetici, fusese adusă şi ea din fundul Siberiei ca «specialist de înaltă calificaţie». Când eu eram de acum în armată, Musea
obţinuse o locuinţă într-o casă comunală cu trei etaje, gălăgioasă,
cu veşnic miros de usturoi, ceapă şi peşte prăjit, ce răzbătea din
toate ungherele. Muiere spălăcită, rea de gură şi bună de «guleai»,
ea îl «îmbrobodise» rău pe fratele Chirilă. În câţiva ani, îl umpluse
cu o droaie de copii, «dreşi» cine ştie cu cine, căci nici unul nu-i
semăna lui şi nici ei. Poate de atâta, tata, care pe atunci era de acum
vădăoi, nu-i prea oploşea în casa noastră, dar îi lăsă, totuşi, să se
adăpostească cu toată hărmălaia lor într-o jumătate din fostul nostru
sarai, în care, la drept vorbind, se putea de trăit. Musea chiar era
încântată de cele condiţii, căci, din spusele ei, acolo unde se născuse şi crescuse, înaintea poposirii ei pe meleagurile noastre, lumea,
cică, nu ştia de case, trăia în «zemleanchi», un fel de bordeie, săpate
în pământul veşnic îngheţat.
Cu Musea, toată lumea trebuia să vorbească doar ruseşte. Altminteri, zicea ea, ne denunţă ca naţionalişti, şi riscam să fim duşi
cu toţii la urşii cei albi, adică, la baştina ei, dincolo de cercul polar.
Odată, din cauza asta, se luase la harţă cu tata chiar în ograda noastră. El tocmai ascuţea nişte haragi. Numai ce-l văd pe tata cum se
scoală de la trunchi, alege unul mai potrivit şi, foarte calm, dar îndârjit, o loveşte din răsputeri pe şale, încât haragul cela se frânsese
în trei. Rusoaica a ţipat ca opărită. S-a dus repede la policlinică să-şi
califice echimozele, apoi la miliţie, dar acolo nimeni nu a luat-o în
seamă pentru că era beată-criţă. Altminteri, bătrânul ar fi încurcat-o
rău de tot. Mai târziu, aflai că tocmai mama asta nouă, Tinca, adică
nevasta lui tata, i-ar fi dat de hac rusoaicei: dacă i-a intrat în câlţi – a
lăsat-o fără floace.
Şi, iată-mă, va să zică, în «apartamentele» lui Chirilă. Două
cămăruţe cu paturi etajate, ca la cazarmă. Locuinţă neîngrijită, cu
toate buclucurile repezite, înşirate pe unde se nimereşte – cocină nu
alta. Halal gospodină.
– Ce mai faci, frate?, i-am zis când l-am văzut.
– Ce să fac, trăiesc. Da’ tu, ce-ai venit, de tăt?
– De tăt, măi…
– Că bine-ai făcut.
Mi-a pus pe tăcute dinainte pe masă o sticlă de bere, zicând:
– Bea tu de unul singur, că eu nu pot, nu mi se cuvine.
Am băut în silă o jumătate de pahar de bere leşinată, spunându-i că sunt sătul, ca să nu-şi facă şi alte griji cu mine, apoi mi-am
pus căciula să ies pe uşă.
– Ce, te duci de-acum?, mă întrebă el, privindu-mă ca un sălbatic.
– Mă duc, bre.
– Mai stai, să vină Musea, nevastă-mea, să te vadă, măcar.
– Las’ că mai trec eu pe la voi, dacă-i păr la atâta, am zis ieşind.
În curte mi-am aprins o ţigară şi, văzându-l pe fratele meu,
Chirilă, cum vine din urma mea cu paşi obosiţi, ca de bou înjugat,
îmi păru de odată atât de înstrăinat şi prăpădit pe lumea asta, încât
îmi venea aproape să-l sudui. L-am întrebat:
– Tu de ce ai părăsit casa părintească? Ce, nu ţi-a fost pe plac
cu noua mamă, cu Tinca, adică, cu nevasta lui tata?
– Nu-i vorba de «plac», măi frate, răspunse el morocănos.
– Ai s-o părăseşti şi tu mâine-poimâine. Casa, am în vedere.
– Asta s-o mai vedea. Eu, de ce e al meu, nu mă dau la o parte,
s-o ştii.
– Mă rog, eşti mezinul, poate că ai şi nişte drepturi şi, dacă
crezi că le ai, înseamnă că le ai.
– Bine-bine, dar ia spune, ce s-a întâmplat în lipsa mea de s-a
băgat fratele Leonte cu căsoiul lui pe ariile mele? El, ce, nu ştia şi
nici tata nu i-a spus?
– Ba i-a spus, chiar s-au luat şi la ceartă din cauza asta, dar,
din câte am auzit şi am văzut, când a intrat în «horă» şi Ludmila
Nicolaevna, nevasta lui Leonte, atunci moşneagul a muţit.
– De ce, mă, de ce?!
– Păi, eram de faţă când, a doua zi, după cearta ceea, Ludmila Nicolaevna veni la tata, însoţită de un deputat de la sovietul
sătesc şi un miliţian, şi a zis aşa: «Cetăţene Frunzetiev, poate vrei
să mergi pe urmele fratelui matale, Anton?». Atunci, tata s-a făcut
alb ca varul la faţă şi a semnat, fără să crâcnească, toate hârtiile
care-i fuseseră prezentate. Uite aşa, nora nu i-a zis nici «tată», nici
Literatura şi arta
Sunt transmise pe ecrane, la ore concrete,
Încât primăvara nu are cum să se prezinte
Măcar într-un verb fără muguri
Şi ajunge fiecăruia câte o tragedie
De ce unii au mai multe cu o zi înainte de judecata
de apoi?
Nici crucile de pe marginile drumurilor
Nu-şi mai cruţă morţii!
Dacă nu scriu măcar un cuvânt
Cel mai mic, cel fără silabe, cel fără sens, fără oase
şi carne,
Fără litere, cel fără scriere,
Mă vestejesc ca o plantă
Şi mă îndoi cât cer am putut să văd până acum
De mă aplec spre pământ
Precum o rugăciune cu tot
Cu cel ce se închină la miezul nopţii,
Cu cerul gurii plin de amar, de lumină.
Iluzie, încredere
Să nu ai încredere că te iubesc
Devin neputincioase securitatea mea şi crizantemele
Când văd chipul tău rememorez
Teologia genezică că nu e bine ca omul să fie singur
În faţa dragostei,
Şi toate sunt iluzorii cu pricini de durere
Şi neîncredere, îmi aparţii şi nu te am
Al cui eşti? ce-mi e posesie mie
Când în drumul meu nu apar trădători?
Cât există dragoste şi fenomene
Când eu te iubesc şi evenimentul acesta
Are frecvenţe sonore.
Naivă am fost şi eu şi ea
Plânsesem împreună că te iubesc
Nu e adevărat, nimic nu e adevărat,
Nici aerul care-l respir, nici floarea de iasomie
din sângele meu
Nici pajiştea, nici cerul. – IMPLOR...
Nu e adevărat, nu crede
Viaţa mi-a pricinuit preamulte dureri
Să nu ai încredere, obişnuieşte-te,
Nici cea mai mică ezitare,
Să fii uluit de sensibilităţi
mi-au rămas toate zilele nefavorabile
până la sfârşitul lumii,
până la judecata de apoi...
Şi nu e nimic deosebit, plâng şi te iubesc,
Altă ieşire din poem nu am.
Demenţială stare
Pentru Piticul cel Mare
Te iubesc cu tot trupul şi sufletul meu
Cea mai naltă fineţe atinsă
Parcă e bine şi parcă e greu
Cât nu pot să trăiesc fără tine.
Flăcări şerpuitoare încing dans febril
În culori învăluind lăuntricul meu, firea.
Demenţial te iubesc şi simt sufletul tău
Cum se prelinge pe sufletul meu, nemurirea,
Sălăşluiesc în tine, ardoarea trăiesc,
mi-e carnea adusă la miez de lumină, visarea,
la necesitate acută de-a te avea oricând.
eu te iubesc! e unica undă
ce-ţi transmite continuu starea mea
şi nimeni nu mai contează
nici cu părere, nici cu idei,
am nevoie de tine, extaz –,
eşti trupul meu, sunt trupul tău,
eşti sufletul meu, transfigurarea.
Crinii, crizantemele
Nu, n-am avut sistem lacrimogen funcţional
În momentul când tu cumpărai alteia trandafiri albi...
Câtă iubire s-a săvârşit în lume pentru mine?!
Am plecat, ce să regret, ce să-ţi doresc?
Era bine şi sufletul meu pliabil oricărei rugăciuni
De înmulţirea dragostei în lume.
Strada se ridica până la ochi, umedă şi largă,
Plouase în zori, fugitiv, lucios
Singură, aproape că mă atingea toamna
Undeva scrisesem cu litere roşii că nu mă iubise nimeni
Şi acum înlăcrimaţi mă priveau toţi. Oare?!
Aveau de toate între cele lumeşti: copii, case, maşini,
averi,
Eu – un şir de nedreptăţi
Şi din ultima mea pereche de picioare
Pantofii cu toc dreptunghiular, roşi în bot
Îmi remarcau perioada când îmi plimbam corpul oval,
lung.
Mă atingea, toamna. Lasă-mă în liniştea păsării
paradisului!
Mă atingea toamna şi îmi plac crizantemele albe,
Crinii, salcâmii înfloriţi,
Şi îmi plac enorm, aproape demenţial crinii aurii,
crizantemele albe.
5
Câtă frumuseţe ne admiră şi feerice privelişti,
Vegetaţie nealterată, vietăţi în ape, pe uscat şi-n tării
ca la început,
Ascunde-mă în toate şi în toţi şi în fiecare secundă
mă vei găsi
Precum o arătare după înviere, mă vei găsi
În prima şi în ultima nemuritoare taină,
Intactă, curată în veci, păstrează-mă,
Ca pe cel ce se aduce pe sine
Şi primeşte şi împarte tuturor
Din nesfârşita ta bunătate şi întreg în veci fiind!
Ascunde-mă în iubirea Ta Triumfală, EI mă iubesc,
Şi eu te iubesc,
Doamne, Dumnezeul meu, cuvânt nebiruit, iubire
necuprinsă
Dar sfânt, Răsplată, Biruinţă,
Slavă ţie, Doamne, Slavă, Slavă, Slavă!
Dar sfânt, slavă
„Noi toţi te iubim” M. Damian
Ei mă iubesc, şi ei mă iubesc, şi ei.
Dar tu?, ascunde-mă în privirea ta, în privirea ta, şi a ta, şi a ta,
Nu lăsa loc în sufletul tău altui chip, idei, lumini, altei
nestemate mântuiri, altei urcări.
Priveşte lumea cu ochii mei, eu cu ai tăi, cu ai tăi, şi ai tăi,
Şi intră în Ochiul Mare ca într-o sacră privire prin toate
şi asupra a tot ce suntem.
Aurel Guţu. Printre stele şi luceferi
N E A M U R I L E
«socru», ci oficial – ce-tă-ţe-ne! Şi nu
TELEGRAMĂ
Stimate coleg Dumitru Ciobanu,
Frunzetti, ci Frunzetiev. Iar a doua zi,
Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia împlinirii vârstei de
Fragment din romanul «Zile de pace, zile de război» în curs de apariţie
pe ariile juruite ţie, au şi început să des75 de ani!
carce camioanele cu piatră. Îngrozeau
Prozator, publicist, aţi studiat la Şcoala Republicană de Arte
Unchiul îmi strânge mâna, ar vrea parcă să mă îmbrăţişeze, să că m-am săturat de blocul ista împuţit.
lumea, nu alta. Toţi se mirau, la ce, naiPlastice
,,I.E.Repin”, apoi la Universitatea de Stat din Chişinău, aţi
– Păi, de ce ai părăsit casa părintească? Unii
ba, le-ar trebui lor încă o casă, dacă au un coşcogea de apartament mă sărute, dar nu îndrăzneşte, e agitat. Ochii îi plutesc în lacrimi, îi
urmat, de asemenea, Cursurile Superioare de Literatură la Institutul
ascunde de mine, e cu totul zăpăcit. Revenindu-şi, zice:
zic că taică-tău te-ar fi fugărit de la casă. E adela bloc şi o altă casă în satul vecin, unde au lucrat mai înainte…
,,M.Gorki” din Moscova. Pe parcursul anilor aţi colaborat la revis– Hai în casă, nepoate. Vezi, soarele s-a ascuns, acuşi începe vărat?
– Despre unchiul Anton ce se mai aude?
tele ,,Cultura” şi ,,Nistru”, publicând nuvele şi eseuri. Cartea dumsă bureze.
– Scorneli. Unde, mă, să mai încap şi eu cu
– Bine. A făcut puşcăria, exact cincisprezece ani câţi i-au dat.
neavoastră de debut – Linii de contur (1974) – a conturat principaleMerge înaintea mea cu paşi mărunţei-mărunţei, deschide uşa toţi ai mei, în coştereaţa ceea! Şi-apoi - «megheAcum, de vreo trei ani, e acasă. Cred că s-ar bucura să te vadă.
le repere literare pe care le-aţi dezvoltat cu mult succes în volumele
de la intrare, stropită cu var proaspăt. Zice de vreo câteva ori, parcă botul»! Nu zic, o fi ea, Mărioara, un suflet blajin,
– Oare mă mai ţine minte?
de proză Din toată inima (1979), Am mai trăit cândva… (1989),
şi-ar cere scuze: «Vine Paştele!». Uşa se deschide cam greu, se ţine dar crede-mă, îmi venea să mă caţăr pe pereţi
– Ba da, adeseori întreabă de tine.
Reportaje de pe linia de foc 1990-1992 (1992), Zburătorul (2009).
doar în balamaua de sus, trebuie puţin ridicată şi forţată. Intrăm. când o vedeam cotrobăind şi preschimbând toate
– Pentru ce fel de crimă a făcut el puşcăria?
Vă dorim sănătate, inspiraţie, noi succese literare.
La mulţi ani!
Vai, sărăcie-lucie! O cămăruţă cu pereţii băşicaţi, la fel, stropiţi cu cele făcute cândva de mama… Mă înţelegi? Hai,
– Asta pe dânsul să-l întrebi.
Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova
var. Îmi fac loc să trec la măsuţa cu două taburete cotonogite prin mă, la pădure !..
– Şi Veruţa, fiică-sa, verişoara noastră, ce mai face?
Da pădurea, iat-o, faci zece paşi şi eşti în co– Rău face, a divorţat de Jora cela al ei, acum se chinuieşte părţi. La un pas e cuptoraşul de altădată, cu plita de gătit în horn şi
îndura. Am depus o cerere de divorţ la judecătorie cu toate actele
singură cu doi copii gemeni. Lucrează la fabrica de conserve, acolo lejanka, care serveşte şi de laviţă. Aici se doarme, se mănâncă şi dru. Era o seară cu aer împrospătat de primăvară
i-au dat un fel de apartament. Ar fi bine să treci şi pe la dânsa, s-o se petrece. Aşa a fost şi pe vremea mătuşii Irina, când era în viaţă. timpurie, ploioasă, cu iz de verde, gata de înflorire şi noi ne alintam, doveditoare, am câştigat primul proces, dar când am insistat să fie
Unchiul se întoarce brusc cu faţa la mine, mă apucă de mânecile ascultând tăcerea şi liniştea pădurii. Apoi, ca o minune, deşi soarele tras şi la răspundere penală, pentru poligamie şi înşelăciune, Jora a
struneşti, că face „guleai”…
Eram gata să-mi văd de ale mele, când, deodată, pe lângă noi, mantalei, se strânge la pieptul meu, tremură, îmi pare că plânge. Îl apunea după dealul Mârzoaei, în partea opusă a cerului, la orizont, dispărut din sat ca suflat de vânt. Asta-i, Marcele, toată povestea.
Tăcurăm o vreme, nici nu ştiam cum să calific păţaniile Verutrecu un tânăr, care, fără să ne privească, mormăi «zdraste» şi merse cuprind, îmi vine şi mie să plâng. Deodată, face un pas înapoi, mă apăru luna plină, roşiatică. Şi Veruţa se lipea de umărul meu, şi noi
ţei.
Ea
însă continuă:
priveşte de jos în sus, mă admiră parcă:
ne aminteam de nimicurile din copilărie, nimicuri, care acum aveau
mai departe.
–
Poate
că eu sunt o proastă, poate că nu le înţeleg pe toate
– Mă, eşti frumos ca un arhanghel!
un farmec deosebit şi ne provocau o mare plăcere să ni le reamin– Cine e? am întrebat.
– Şi mata arăţi bine, de parcă ai fi venit chiar azi de la sanatoriu. tim. Şi ea râdea copilăreşte… Doamne, Doamne în viaţa mea nu aşa cum trebuie, atunci spune-mi tu, Marcele, luminează-mă, că
– Păi, nu l-ai recunoscut? E feciorul meu mai mare, Oleg.
– Ha! unde face el înveselit. Nimărui, nici puiului de şarpe, nu am auzit o voce mai frumoasă şi mai sonoră ca a Veruţei. Râdea ai văzut şi multă altă lume, de ce ne urăsc ruşii atât de tare? Ce rău
– Bine-bine, măi frate, zisei eu scârbit. Şi acest «o leg», chiar
i-aş dori să treacă prin «sanatoriile» siberiene…
fericită şi îndurerată şi râsul ei, de asemenea, era o amestecătură de le-am făcut noi?
nu leagă nici un cuvânt pre limba noastră?
– Ei urăsc şi dispreţuiesc toată lumea, pentru că se cred supe– Zău, nu glumesc, mă aşteptam să te revăd mai rău.
fericire şi durere. Iar eu mă gândeam, oare cum poate o fiinţă atât
– Dacă aşa a vrut Musea.
– Asta o datorez «meghebotului».
de plăpândă să cuprindă atâta durere şi bucurie, că trebuie să aibă riori tuturor neamurilor de pe glob. Asta li s-a cultivat de-a lungul
– Şi ceilalţi copii ai tăi ?..
– Adică, cine o fi, «meghebotul?»
Veruţa asta un suflet mare-mere, pentru că înţelege, într-un fel al veacurilor, cucerind prin foc şi sabie sute de popoare, teritorii imen– La fel…
–
Ai
să-l
vezi
curând.
său, rosturile vieţii şi nu se lasă călcată în picioare, ţine la onoarea se şi tot nu se mai satură. Pretutindeni sunt aroganţi şi îngâmfaţi, iar
– Dar măcar numele de familie ţi-l poartă?
– Şi zi, unchiule, ce-ai păţit, pentru ce?..
şi la demnitatea sa. Aşa-i, Veruţa, verişoara mea şi tare mi-e drag de noi suntem prea blânzi şi creduli ca nişte oiţe, de aceea ne urăsc şi
– Nu. Ei toţi sunt Leşucov…
mai tare.
– Vai, mie, nepoate, m-au pus la dubală pentru o nimica toată. ea, şi tare aş vrea să o ajut cu ceva…
– De ce, mă, de ce?
– Doamne, dar suntem trataţi ca nişte necuvântătoare! Veşnic
Ţi-aminteşti poate, pe stâlpul de la poarta mea, pe vremuri, «eli– Ce-i cu omul tău? am întrebat-o eu deodată şi, poate, nu prea
– Aşa a vrut Musea.
ne scot ochii că ne-au «eliberat», că ne-au adus cultură. Dar, uităberatorii» agăţaseră patru difuzoare-radio puternice. Urlau zi şi socotit.
– Aoleu, nenorocitule!
Ea se opri brusc în faţa mea, se aruncă în braţele mele plângând te, Marcele, ce-au făcut ruşii din fraţii tăi, din părinţii mei, din tot
Multă vreme după aceea, când ne zăream întâmplător prin sat, noapte în toate cele patru zări. Ani la rând nu mai aveam somn.
el se prefăcea că nu m-ar vedea ori, dacă îi venea la îndemână, o Într-o dimineaţă m-au scos din răbdări şi am zis, mai mult în sinea înăbuşit, dureros. O netezeam pe cap ca pe un copil, o mângâiam neamul nostru deportat, împuşcat, schingiuit…
– Mulţămeşte-i lui Dumnezeu că ai scăpat de Jora cela.
cârnea pe altă stradă. De mai multe ori îl întâlneam şi pe fecioru- mea: «Iarăşi ai început să latri, lua-te-ar dracii să te ia!» Dar vorbea şi tăceam, aşteptând să-şi verse ea amarul de pe suflet, să-mi dea
– Dar nu am scăpat definitiv. Mai dăunezi, când veneam acasă,
său, Oleg. Era un tânăr deşirat, blond, cu ochi şterşi, nu avea nici la radio Brejnev! Cineva, din mahala, m-a auzit şi m-a pârât. În şi mie cât mai multă din durerea ei. Se linişti curând, se aşeză pe
la
prânz,
văd în curtea blocului o ceată de cazaci cu moţ, cu săbii la
o trăsătură să amintească de neamul nostru, Frunzetti, de altfel, ca aceeaşi zi am fost arestat şi luat la cercetări. Mă băteau, nu aveam o buturugă, pe malul Nistrului, proptindu-şi bărbia în palme. Mă
şold,
aşa
cum
îi văzusem cândva prin filme. Unul îmi iese înainte şi
un
locuşor
viu
pe
mine,
îmi
vârau
şi
ace
sub
unghii,
apoi
mi-au
aşezai
şi
eu
alături.
şi ceilalţi fraţi ai săi, mai mici. Îl salutam eu primul, dar el întorcea
dat să semnez nişte hârtii că, adică, aş fi spion american şi român.
– Nu l-am iubit, zise ea într-un târziu. Nu l-am iubit niciodată. mă întreabă în ruseşte: «Mă recunoşti?» Era Jora. Nu-mi credeam
capul în altă parte. Odată m-a răzbit şi i-am zis:
Eram gata să semnez orice numai să nu mă mai schingiuiască. Pe Acum îmi dau seama de ce nu l-am iubit. Simţeam, cu sufleţelul, ochilor. Şi iată ce-am înţeles din spusele lui. Ieşea că aici, la noi,
– Noroc, nepoate, ce mai faci?
urmă m-au dus la Chişinău, la securitate. Acolo să vezi tu chinurile cu inimioara simţeam că omul ista nu-i curat. Nu ştiam că el mai peste Nistru, au fost aduse din toată Rusia zeci de mii de lepădături
El se opri în dreptul meu şi mă privi nedumerit.
lui Hristos. Trei luni de zile şi nopţi au durat anchetările. Mi-au avea plodiţi prin Rusia încă vreo trei copii. Ne-am luat ca dintr-o şi bandiţi de prin puşcării, care au şi format deja aşa-zisa armată
– «Ne ponimaiu», răspunse, adică „nu înţeleg”.
– De ce, mă? Îl întrebai eu pe ruseşte. Chiar nu vrei să ştii nici dat zece ani de puşcărie în Siberia şi încă cinci ani de surghiun la joacă. Odată, eram amândoi pe malul Nistrului şi el mă încerca de căzăcească. Jora, fireşte, s-a înrolat imediat şi l-au făcut ajutor de
turnătoriile de oţel din Celeabinsk…
minte cu sărutările. I-am spus aşa, în glumă, că, dacă trece Nistrul ataman. Mi-a spus că a venit să mă ia la Tiraspol cu tot cu copii,
un cuvânt de-al nostru?
Nea Anton tăcu multă vreme, privind absent într-o parte. Apoi înotând încolo şi înapoi, atunci îl las să mă sărute. Şi el, nebunul, unde a primit un apartament cu trei odăi, şi să începem o viaţă nouă.
– Dar la ce bun mi-ar trebui mie pocitura voastră de limbă ţizise resemnat, aproape în şoaptă:
s-a dezbrăcat, s-a aruncat în apa rece ca gheaţa, că era tot primăvară Dacă nu sunt de acord, atunci el va veni cu tot regimentul de cazaci
gănească?
– Am să-ţi spun ceva. Odată, când putrezeam de viu în be- ca amu şi pe râu mai pluteau nişte sloiuri. A înotat spre celălalt mal şi ne va umfla pe sus. Chiar mă speriasem, dar i-am spus hotărât,
Îmi întoarse spatele şi-şi văzu de ale sale. «Duceţi-vă pe pustii,
ciurile
kaghebiste de la Cişinău şi eram escortat la cercetări, ca de şi înapoi şi, sleit de puteri cum era, s-a târât în brânci până la mine, că pe noi nu ne mai leagă nimic, că suntem divorţaţi şi copiii nu-i
mi-am zis atunci, pentru ca mai apoi să mă zvârcolesc de durere,
să mă mistui sufleteşte şi să mă tot întreb: oare ce-i cu neamul şi cu obicei, noaptea, într-un coridor, m-am întâlnit nas în nas cu cine sus… Şi atunci l-am lăsat să mă sărute. Nici nu ştiam ce-i iubirea. mai poartă numele, au şi uitat de el. I-am mai amintit că este urmărit
naţia asta a noastră, atât de prăpădită, umilită şi terfelită?! Grijania crezi? Cu Leonte, fratele tău. Era în uniformă militară cu epoleţi Îţi dai tu seama, Marcele, ce înseamnă să trăieşti cu un om, în fa- penal pentru poligamie şi că, dacă află atamanul lui, va fi măturat
din armata căzăcească. L-am pus pe gânduri, m-a lăsat în pace, dar
de locotenent. Nu-mi credeam ochilor. Am vrut să-l salut, dar el s-a milie, fără dragoste ?
şi parastasul lui de neam, Doamne, iartă-mă!”
– Vorbă să fie !.. Eu unul, dacă m-aş vedea lămurit odată cu nu cred că pe multă vreme…
Chiar mă gândeam să trec pe la Veruţa în aceeaşi zi, dar, când prefăcut că nu m-ar cunoaşte. În naivitatea mea credeam chiar că el
– Şi acum pe unde ţi-s copiii? .
era să ocolesc Râpa cea Mare, în faţă îmi răsări căsuţa lui nea An- ar putea să pună un cuvânt de bine pentru mine şi să mă salveze… casa, cu gospodăria, adică, cu tata şi cu muierea lui, nu mi-ar mai
– Păi, unde să fie, dacă nu la grădiniţă. Să mergem să-i luăm,
ton. Vai, prispele îi intraseră cu totul în pământ. Acoperită cu carton Nu ştiu de ce, dar şi azi cred că tocmai Leonte m-a afundat cel mai trebui nici un fel de dragoste. Pe urmă, dacă o fi păr la atâta, găsesc
ne e chiar în cale. Să vezi ce frumuşei şi zbânţuiţi mai sunt.
gudronat, căsuţa ceea semăna cu o fiinţă leşinată de foame, gata să- tare. Să te fereşti de el, Marcele, să nu te pui în poară, că ar putea eu un suflet să gângurească pe lângă mine.
Am dormit la Veruţa în acea noapte, toată seara jucându-mă cu
– Doamne, ce prost mai eşti! oftă Veruţa. Ce-i cu tine, măi
şi dea sufletul. Am mers pe cărăruşa de sub gărduleţul dres din beţe să-ţi facă mult rău.
zbânţuiţii
ei. Dimineaţa i-am luat în braţe şi, împreună cu Veruţa,
Astea spuse de nea Anton chiar mă uluiseră. Iată, va să zică, vere?!
de răsărită, când, deodată, din cealaltă parte, simţii aţintite asupra
i-am
dus
la
grădiniţă. Ea însă, a ţinut să mă petreacă până la staţia
cine
e
frăţiorul
meu!
Acum
începeam
să
înţeleg
de
ce
e
atât
de
câi–
Asta-i
munca
mamei,
aproape
că
mă
rostii
eu.
Acolo
m-am
mea privirile unui om hirsut.
nos cu mine şi, cred că la fel e şi cu toată lumea… Şi, cum şedeam născut, acolo am îndurat. De ce să las să se folosească de munca de autobuze.
– Pe cine cauţi, moscalule, mă întrebă.
– Acum încotro? – mă întrebă.
noi cu nea Anton la masă şi vorbeam de una, de alta, deodată auzi- mamei mele, de dreptul meu, o străină adusă de tata nici nu ştiu de
– Pe nea Anton Frunzetti.
– Am auzit că se formează Armata Naţională. Vreau să-mi înpe unde o mai fi adus-o!
– Eu sunt Anton, numai că nu Frunzetti, ci Frunzov. Aşa m-au răm nişte paşi prin ogradă.
– Îţi mai vin şi alţi oaspeţi? întrebai.
– Casa. Ba să ardă în flăcări albastre casa ceea a lui taică-meu cerc norocul, doar sunt tanchist…
rebotezat ruşii. Tu cine eşti?
– Marcele, Marcele, zise Veruţa îngrijorată. Am o presimţire
– E «meghebotul», răspunse el vesel. E Mărioara, nevastă- cu tot cu „meghebot”, Doamne iartă-mă, că nici nu-mi pasă, înche– Sunt nepotul matale, Marcel.
rea,
că
nu o să te mai revăd niciodată.
ie Veruţa discuţia noastră pe această temă. O întrebai:
Omuleţul îmi făcu un semn larg cu mâna să ocolesc gardul şi mea. Să nu te sperii când ai s-o vezi. De altfel, e bună la suflet.
– Hai, nu mai cobi şi tu...
Paşii se auziră în tindă, uşa se deschide larg şi în casă intră,
– Totuşi, spune-mi, te rog, dacă poţi, ce a fost între voi de v-aţi
să intru în ograda lui pe portiţa ce se vedea în partea opusă a gosDar presimţirile Veruţei nu au fost chiar cu totul lipsite de tepodărioarei. Mă aştepta la drum. Îl ţineam minte vag, ca o umbră cam pe o parte, o fiinţă voluminoasă. Gură mare, faţă lată ca de despărţit? Taică-tău zice că nu te-a alungat de la casă, că la mijloc
mei.
Ne-am revăzut doar peste câţiva ani, pentru că ruşii curând
neclară. Când fusese arestat, eu abia dacă mergeam la şcoală. Acum hipopotam. Într-o mână ţine câţiva peştişori aninaţi pe o aţă, în alta ar fi nişte secrete de ale voastre, pe care tu le deţii, dar pe care el se
porniră
împotriva noastă războiul sângeros de la Nistru.
–
o
pâinică
de
la
magazin.
Îşi
scutură
caloşii
într-un
ungher,
merge
teme
să
le
divulge…
Hai,
spune.
în faţa mea era o mogâldeaţă de om chinuit, nebărbierit, îmbrăcat
într-o pufoaică roasă, încălţat în nişte caloşi legaţi cu capete de curmeie, să nu-i cadă din picioare, pe cap – căciulă ţuguiată, mâncată
de molii. Da, acum mi-l amintii – tot timpul purta căciulă ţuguiată,
probabil, să pară mai năltuţ. Nici o asemănare cu alde tata, parcă
nici nu ar fi fost fraţi.
Aurel Guţu. Dragoste şi pace
desculţă, picioarele-i sunt roşii de frig. Dă bineţe şi se uită la mine
mirată, aproape înspăimântată.
– E nepotu-meu, Marcel, se grăbeşte să o anunţe unchiul. Ţiam vorbit de el.
– Vai! făcu mirată femeia. Ce frică am mai tras când am văzut
militar rus în casa noastră. Crezui, omule, că au venit iarăşi să te
umfle şi să te ducă la Sibir. Vai, ce frică am mai tras! Îţi mulţămim,
soldatule, că ai venit să ne vezi, că, alde ai voştri nu ne prea trec
pragul, se feresc de noi de parcă am fi nişte leproşi…
Pe la verişoara Veruţa am trecut doar peste vreo săptămână.
– Aoleu! zise ea când m-a văzut intrând. Că negru suflet îi fi
având, mă, dacă mi-ai venit doar acum. Cred că te-a pus cineva la
cale. Ţi-ai uitat neamurile, măi vere.
Iarăşi cu neamurile…Eh, ce frumuşică mai e şi Veruţa asta a
noastră, verişoara mea, arz-o norocul s-o arză! Şi-i zic aşa cum îi
ziceam cândva în copilăria noastră, când ne jucam de-a lubeniţele
în colbul şleahului:
– Ce-ai făcut?! Ei, spune, ce-ai făcut, trăsnit-o? De ce ţi-ai stricat harbuzăria?
– Lasă, Marcele, vorbele astea, se întristă ea deodată.
– Vino măcar să te pup, că nu te-am văzut de un amar de ani şi
tare mi-a fost dor de tine.
Mă apropii de ea, îi iau feţişoara în palme şi ea, nebuna, se
lipeşte muiereşte de mine, şi mă pupă frăţeşte, şi râde , şi plânge,
oftând ca un copil, apoi se ogoieşte încetişor, se dezlipeşte de la
pieptul meu, îşi şterge lacrimile şi zice:
– Hai, Marcele, la pădure, să mai trag şi eu oleacă de aer curat,
– Ce fel de secrete, mă, ce secrete?! Nu mai sunt eu chiar stricată la cap să-mi las copilaşii fără tată. Mai întâi am socotit aşa: o
fi păţit omul meu ceva grav la viaţa lui că, la început, nu părea că
ar fi chiar cu cerul gurii negru. Altă ceva ne-a despărţi. Ţi-o spun:
când încă trăiam la casa noastră, la tata, adicătelea, şi tata încă nu
adusese «meghebotul» de peste Nistru, iar copiii începură să gângăvească, omul meu mi-a interzis şi mie şi lui tata să vorbim cu ei
pre limba noastră.
– El, ce, era rus?
– Rus, rus şi, dacă s-a dezlănţuit – şi-a dat arama pe faţă: ne
numea neamul şi toată naţia noastră cum îi venea la gură. Zicea că
noi, moldovenii, am fi nişte nespălaţi, pocituri şi că el nu va permite niciodată să vorbească copiii lui altă limbă decât cea rusească.
Când a mai aflat că-mi aranjasem copilaşii la grădiniţa moldovenească, chiar că începuse să turbeze. Ne-a denunţat pe mine şi pe
tata la miliţie, la securitate că am fi naţionalişti. Sărmanul de tata,
tremura de frică, îmi tot zicea: «Las-o şi tu mai moale, Veruţo, că au
să ne nenorocească!». Eu însă nu am cedat. Le ziceam anchetatorilor: «Iese că, dacă vorbeşti ruseşte, eşti patriot, iar dacă îţi vorbeşti
limba ta – eşti duşman al poporului.» Vai, parcă le dădeam cu sare
în ochi. Era pornit rău împotriva noastră Jora cela. Ba mă ameninţa
şi mă purta prin instanţe, ba venea şi se ruga în genunchi să-l iert.
Atunci i-am pus şi eu condiţia: «Fii bun şi învaţă tu, băiete, limba
noastră!» Vai, parcă îl loveam cu secera şi ciocanul între picioare.
Odată i-am zis: «Dacă ţi-e atât de în cot de copii, du-te, omule, la
cei lepădaţi de tine prin ţara ta!» Uite, atunci mi-a încolţit ideea să-l
dau în judecată pentru înşelăciune şi poligamie, că nu mai puteam
Mihail Roman
(15.01. 1927 – 7. 03. 2011)
S-a stins din viaţă scriitorul Mihail Roman– poet şi traducător.
S-a născut la 15 ianuarie 1927 în
Chişinău. A absolvit Institutul Poligrafic „Ivan Fiodorov” din Lvov,
1964. A fost maistru-tipograf la diverse tipografii
din capitală.
A debutat cu placheta de versuri După o zi de
muncă (1962). A scris o poezie într-un registru simplist despre viaţa cotidiană, despre copilărie, muncă,
pace. Cărţile sale, apărute pe parcursul a cinci decenii – Fluier de fag (1970), Clipele (1975), Se duc
cocorii (1978), Poezii (1982), În căsuţa cu poveşti
(1988), Gospodina mamei (2006) ş.a. – se remarcă
prin lirismul trăit la modul simplu şi spontan, meditativ şi etico-civic.
Este deţinătorul Diplomei de excelenţă pentru
promovarea spiritualităţii româneşti în Anul 2000 –
Anul Eminescu, acordată de Ambasada României în
R. Moldova.
Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Sa luminată.
Consiliul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova
6
Literatura şi arta
INOVAREA CONTINUĂ
De mai mulţi ani, în cadrul unor manifestări culturale (lansări de carte, conferinţe ştiinţifice, saloane
ale cărţilor, mese rotunde, şedinţe cenacliere) am
putut remarca prezenţa statuară a Lidiei Kulikovski,
o doamnă distinsă, înaltă, inteligentă, cu un profil
nordic şi cu o rostire apăsată, autoritară.
Descinde parcă de pe tărâmuri vechi epopeice,
ca o făptură înconjurată de aura demnităţii nobiliare
şi a credinţei ce aparţine unui neam cu rădăcini genealogice adânci şi vânjoase. Or, pe cât de modelată
este de vechime, pe atât de deschisă este spre noutatea de ultimă oră, spre orizonturile noi ale cunoaşterii. Ea ţine, în dreaptă cumpănă, vechiul şi noul,
ziua de ieri şi cea de azi, ca în eminesciana Cu mâine
zilele-ţi adaugi...
Lidia Kulikovski a impus, în cadrul basarabean,
marca deontologică a bibliotecarului / bibliotecarei (trecem şi la feminin, dat fiind „matriarhatul” în
sferă), bazată pe dragostea faţă de profesie, pe profesionalism, pe conjugarea teoriei cu praxisul şi pe
pricepere managerială deosebită, cerută de spiritul
timpului.
Ea este, în acest sens, directoarea directorilor /
directoarelor, profesoara viitorilor specialişti în biblioteconomie şi sfetnica cea mai doctă a cititorilor
/ utilizatorilor.
Ce înseamnă inovaţie, cultură a inovaţiei la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”?
Răspunde însăşi directoarea generală: „regândire a ceea ce facem”, participarea la dialogul valoric
european, traducerea competenţei în fapte, personalizarea relaţiei cu utilizatorii prin răspunsul prompt
la cerinţele lor; cu ajutorul ustensilelor şi metodelor
de culegere a feedbackului, diversificarea formelor,
metodelor de promovare a lecturii, lărgirea conside-
rabilă a domeniului biblioteconomic prin deschidere
de filiale, centre, biblioteci publice, participarea la
proiecte internaţionale (PULMAN, LIBECON, C@
LIMERA, Public Library Development Project), valorificarea creaţiei bibliografice naţionale.
„Noutatea, spun specialiştii în domeniu, este rezultatul nepotrivirilor şi al tensiunilor constructive,
iar creativitatea este egală cu diversitatea la puterea
a doua. Biblioteca Municipală diversifică şi inovează, inovează şi diversifică”, notează ea în prefaţa la
albumul BM „B.P. Hasdeu” – bibliotecă inovantă
(Chişinău, 2010).
S-ar putea vorbi multe despre activitatea bibliotecară, biblioteconomică şi profesorală a Lidiei Kulikovski.
Din punctul nostru de vedere, într-un fel părtinitor, personal şi interesat, dar – credem – obiectiv,
meritul de căpetenie al doamnei Lidia Kulikovski e
acela de a răspunde prin întreaga activitate – prodigioasă, substanţială, inovatoare (după cum am spus)
– la imperativele de azi ale culturii. Putem spune
decis: fenomenul bibliotecar, biblioteconomic şi bibliografic este înţeles de ea ca un fenomen cultural.
Biblioteca este chemată să promoveze cultura, valorile spirituale, creatorii acestora – scriitorii.
Prietenia intelectuală cu aceştia face parte din codul
deontologic al Lidiei Kulikovski şi ea se concretizează în lansări de carte, ore de lectură, omagieri ale
clasicilor, editare de monografii, studii documentare
istorico-literare (despre Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Onisifor Ghibu),
biobibliografii ale scriitorilor de azi, discuţii în jurul
unei cărţi citite de tot oraşul, publicaţii pentru copii,
achiziţii de cărţi şi reviste.
Lidia Kulikovski are conştiinţa unităţii spaţiului
În urmă cu două decenii, cred că amândoi, eu şi Lidia, aşteptam cu emoţie să ne cunoaştem. Întâlnirea fusese
pregătită de către un prieten comun, directorul de atunci al
Bibliotecii Municipale Bucureşti, Gheorghe Buluţă, sosit
şi el de curând dintr-o vizită la Chişinău. Neliniştea mea
venea din temerea unui eventual insucces. Anterior, Gheorghe Buluţă îmi propusese spre aprobare o donaţie de
carte pentru Biblioteca Municipală Chişinău. Am refuzat
categoric şi i-am prezentat singurele condiţii acceptabile
pentru o colaborare cu biblioteca din Chişinău şi anume:
înfiinţarea unei instituţii româneşti, mai exact a unei biblioteci organizată după normativele profesionale româneşti.
Nedumerit atunci, acum şi el privea cu neîncredere această întâlnire.
Într-adevăr, cu fiecare zi ce trecea realizarea unui asemenea proiect devenea şi pentru mine o utopie. Ministrul
de Externe îmi răspunsese oficial că pentru realizarea unei
instituţii româneşti la Chişinău, sunt necesare tratative cu
Moscova, întrucât atunci era încă Republica Socialistă
Sovietică Moldova. Practic era o invitaţie la un dialog al
absurdului. O altă rezoluţie negativă venea din partea Di-
cultural românesc, colaborând cu importante biblioteci din România şi stimulând activitatea unei reţele
întregi de biblioteci susţinute de instituţiile judeţene
din Ţară: „Transilvania”, „TârguMureş”, „Onisifor
Ghibu”,
„Alba
Iulia”, „Ovidius”,
„Maramureş”,
„Târgovişte”,
„Tudor Arghezi”.
E o adevărată
cooperare naţională, dar şi internaţională.
Căci
în grija Domniei
Sale sunt şi bibliotecile cu utilizatorii minorităţilor
naţionale
(„M.
Lomonosov”,
„Iţic Mangher”,
„Hristo Botev”,
„M.
Ciachir”,
„Lesia Ukrainka”,
„Adam Mickiewicz”, „Sala de carte
germană”).
E o activitate
impresionantă,
greu de cuprins în cuvinte simple. Două ar fi, totuşi,
în măsură s-o caracterizeze: vastitate şi universalitate.
Aurel Guţu. Ca să vină mama acasă...
Academician Mihai CIMPOI
DOAMNA CĂRŢII
Despre un magician, pe nume Kircher, se spune că a
recreat, în prezenţa reginei Christina a Suediei, un trandafir
din cenuşa acestuia.
Ceea ce face Lidia Kulikovski, Doamna Cărţii, cum
i se zice la Chişinău, este
să reconstituie – asemenea
acelui magician – din cenuşa unor biblioteci arse după
1940 şi 1944, temple de cărţi
ale Neamului.
Numai în ultimele două
decenii, cu concursul ei, au
fost deschise nouă biblioteci
de carte românească la Chişinău: „Ovidius”, „Ştefan cel
Mare”, „Onisifor Ghibu”,
„Liviu Rebreanu”, „Transilvania”, „Maramureş”, „Târgovişte”,
„Târgu-Mureş”,
„Alba Iulia”.
Îi datorăm multe.
În primul rând, completarea bibliotecilor noastre cu
carte naţională. Un fost coleg
de facultate, azi profesor într-un sat, mă ruga, la o halbă
de bere, la începutul anilor
’90, să-i povestesc romanul
Ion de Liviu Rebreanu. Pe
atunci nu exista niciun exemplar de carte în tot raionul lui.
Nu ştiu ce o fi înţeles fostul coleg din povestirea mea, care
m-a crezut pe cuvânt, dar cele povestite de mine cu foiţa pe
care şi-a conspectat rezumatul celebrului roman în sala de
bere, i-a ţinut acestuia, după cum mi-a mărturisit ulterior,
loc de conspect câţiva ani de zile, până Lidia Kulikovski
a trimis în şcoala Domniei Sale un set de cărţi, inclusiv
romanul lui Liviu Rebreanu.
Am auzit-o de mai multe ori îndemnând editorii: „Editaţi cât mai multe cărţi bune! Dacă vor fi multe cărţi bune,
se vor găsi şi cititori pentru ele.”
Aşa au ajuns bibliotecile noastre să se umple cu cititori. În căutare de cărţi bune aceştia au găsit drumul către
biblioteci.
Un popor fără cărţi e un popor surdo-mut, crede ea.
Fără de carte, un neam ca şi cum ar fi lipsit de glas, de auz
şi de văz. Acesta poate doar munci, fără să se întrebe ce, de
ce, cât, pentru cine sau pentru ce.
Datorită Lidiei Kulikovski biblioteca a devenit, ca altarul în vechime, un centru al cetăţii.
Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”,
situată în inima Chişinăului, pe care o diriguieşte de mai
mulţi ani, s-a transformat într-un centru cultural, într-un
institut cultural. Aici se desfăşoară cele mai importante
evenimente culturale din această parte a ţării lui Ștefan cel
Mare şi Sfânt, voievod care parcă se uită de sus, de pe soclu, în sala de lectură a acestei biblioteci de peste drum de
el, ca să se bucure de faptul că strănepoţii săi ştiu să fie
împreună, să se adune în jurul cărţilor şi să ia din lumina
cea adevărată a acestora.
Lidia Kulikovski stă de pază la izvoare. La izvoarele
cărţii. Cele din care sorbi putere, cutezanță, cunoştinţe, înţelepciune. Şi aici mă refer nu numai la mine, cititorul, ci la
întregul nostru neam, care se regăseşte tot mai mult în cărţi,
între cărţi, cu ajutorul cărţilor.
O ţară devine puternică prin cărţile ei şi prin oamenii
care le promovează.
O DATORIE DE RECUNOŞTINŢĂ
recţiei Juridice a Primăriei Municipiului Bucureşti şi ne
transmitea că instituţiile publice bugetate integral, cum
sunt bibliotecile, nu au dreptul să facă donaţii. La toate
acestea, se adăuga lipsa mea de speranţă. Vizitarea Basarabiei devenise, după o aşteptare de zeci de ani, un ideal
menit să se lupte cu văzduhul mort.
Îmi rămăsese numai imaginea idilică din poveştile tatălui meu, fost ofiţer rezervist rămas invalid de război în
luptele de lângă Bălţi, la mijlocul lunii august 1941.
Aceasta era starea mea de spirit înaintea întâlnirii cu
Lidia Kulikovski, în pofida vremurilor de speranţă ce părea că învie după decembrie 1989. Cu limpezimea şi fermitatea judecăţii ei, cu credinţa în nobila datorie faţă de
neamul său şi mai ales faţă de generaţia viitoare pe care
nu ai dreptul să o minţi, Lidia mi-a înlăturat toată neîncrederea.
Acordul stabilit în cadrul discuţiilor noastre părea in-
SPECTACOL CU UMBRE
Cărţile lui Doru Ciucescu, pe care le-am citit până
la apariţia romanului „Gulagul din umbra palmierilor”
(Editura „Junimea”, Iaşi, 2011), impresionau prin originalitatea abordării unor subiecte mai puţin exploatate în
literatura română, în special a relaţiilor umane din / dintre
două lumi total diferite: cea creştină şi cea musulmană, în
aspect, de exemplu, cultural şi religios, sau cea europeană şi cea orientală, în aspect geografic. Textele scurte din
cărţile anterioare – „Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca” (2005, 2006), „Peste Prut şi mai departe” (2007),
„Străluciri diamantine în Israel” (2008), „Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus” (2009), „Destine din spaţiul saharosiberian” (2009) – purtau pecetea inconfundabilă a stilului
său încărcat din belşug cu informaţii de narator erudit, iar
cutezanţa unui autor de eseuri, proză scurtă şi note de călătorie de a aborda un gen literar mai amplu e un lucru firesc.
Autorul recunoaşte, în „Argument”-ul său din primele pagini ale volumului în cauză, că „romanul este o încercare
de relatare mnemotehnică a istoriei, cu scopul ca, pe baza
unor asociaţii dirijate, să se rememoreze anumite evenimente importante, spre a nu le lăsa pradă uitării de către
cititorii în căutare doar de satisfacţii estetice” (p.11). Tot
aici, un cititor al textelor sale va afla că autorul utilizează
în roman aceleaşi tehnici şi procedee preluate din cărţile
anterioare: ”pentru a se intra mai bine în atmosfera locului,
am utilizat locuţiuni în limba respectivă: arabă, bulgară,
engleză, franceză, germană, maghiară, poloneză, rusă,
spaniolă”, iar personajele sunt nişte cognomene, „care ar
sugera o anumită trăsătură de caracter a personalităţii, o
anumită situaţie, un anumit context”.
Citind aceste mărturisiri din „Argument”-ul volumului, un prozator cu experienţă ar sesiza că într-o pânză
epică de proporţii procedeele utilizate într-o proză scurtă mai au nevoie şi de alte soluţii conceptuale. Prin anii
80 ai secolului trecut, scriitorul şi traducătorul Alexandru
Cosmescu, într-o discuţie despre proză spunea, referitor la
diferenţa dintre o proză scurtă şi un roman, că în povestire
primează întâmplarea, actiunea, personajele fiind ca nişte
„detalii” pentru a „garnisi” subiectul, iar un roman este
Omagieri
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
conceput din nişte personaje cu anumite caractere, plasate
într-un mediu social concret şi antrenate în anumite acţiuni.
În volumul „Gulagul din umbra palmierilor” construcţia romanescă propriu-zisă pare
să respecte această schemă, pentru că
autorul este preocupat pe întinsul a mai
mult de jumătate din spaţiul naraţiunii
să-şi prezinte personajele. Doar pe
câteva pagini Doru Ciucescu descrie
„ciudata clădire cu două nivele, din 14
apartamente cu două camere”, denumită de localnici „Gulag”, iar pentru că
se afla sub „un grup de palmieri înalţi,
cu tulpinile năpădite de iederă, câte doi
la fiecare perete exterior, care ofereau
o umbră reconfortantă terasei ce ţinea
loc de acoperiş, tradiţie arhitectonică
arabă, edificiul mai era numit „al gulag min fai al najil” (gulagul din umbra
palmierilor)”(p.15). Astfel, pe aproape
două treimi din cele peste şase sute de
pagini autorul îi prezintă pe cei opt
protagonişti ai naraţiunii sale: românii
Oprea Vinărici şi Gheorghe Ştăineanu
(Jorj), rusul Volf Simionovici Vâsoţki (Volfik), bulgarul
Ivan Petrovici Asan, ungurul Mathyas Korvin, polonezul
Aleks Goralski, cehul Jan Hus (Janek), neamţul Johann
Weismuller (Hans). Aceste opt personaje sunt descrise cu
lux de amănunte de autor, însă doar cu ochi de enciclopedist, acesta evitând însă să coboare în lumea lor interioară, să radiografieze complexitatea trăirilor sufleteşti,
tot ce ţine de caracterele lor şi de relaţiile interumane în
care sunt implicate. În acest sens, şi Alexandru Dobrescu,
autorul postfeţei la volumul respectiv, remarcă, pe bună
dreptate, o avalanşă „de informaţii istorice şi culturale de
toate calibrele, acelaşi gust al parantezelor burduşite cu
genealogii, ani de naştere şi deces, bătălii şi tratate, mişcări literare, politice şi religioase, itinerare turistice, bucătării tradiţionale(...), dar fără consecinţe notabile pentru
înlănţuirea evenimentelor narate sau pentru psihologiile
eroilor”(p.631). Un exemplu de frază extrem de stufoasă,
încărcată peste poate de informaţii, poate fi cea în care
rusul Volfik se întâlneşte la Moscova cu Marina Felbing, o
tânără din Canada, simpatizantă a lui Vladimir Vâsoţki.
E o linie de subiect prin care autorul sugerează o viitoare relaţie amoroasă, dar la care uită să mai revină: „Ea
se cazase la hotelul „Cosmos” şi venise pentru a asista la
un concert al idolului ei, care era programat în sala mare
de spectacole a Casei Centrale a Literaţilor („Ţentralnâi
Dom Literatorov”), de pe strada Nikitskaia, la a cărei inaugurare, în 1928, a rostit o cuvântare de salut Vladimir
Vladimirovici Maiakovski, poetul revoluţionar, liderul
oratorilor („gorlana-glavari”), autorul poemului „Norul în pantaloni”(„Oblako v ştanah”), conceput în patru
„strigăte”(„Jos cu iubirea voastră!”, „Jos cu arta voastră!”,
„Jos cu orânduirea voastră!”, „Jos cu religia voastră!”),
care, pe 14 aprilie 1930, când „s-a sinucis”, ar fi rostit,
conform legendei, cuvintele:”Nu trageţi, tovarăşi!”(p.91).
Sau un alt exemplu de la pagina 365: „ – Este aproape
itinerarul transatlanticului „Titanic”, care a plecat din Southampton pe 10 aprilie 1912, s-a ciocnit de un aisberg
patru zile mai târziu, la orele 23,40 şi s-a scufundat în aceeaşi noapte, la orele 2,20; au rezultat 1517 victime. – Nu
vă temeţi, domnule, la noi capacitatea totală a bărcilor de
salvare depăşeşte numărul maxim de turişti, nu ca în cazul
„Titanicului”, care a avut doar 1178 locuri în bărcile de
salvare pentru cei 2227 pasageri” (p.365).
Datorită preocupării ca cititorul să asimileze cât mai
credibil cu puţin timp în urmă. În fapt, Lidia Kulikovski
a aprobat integral proiectul meu. În atitudinea ei se observau uşor însuşirile nobile sufleteşti ale acelor oameni
atât de rari care munceau pentru aşezarea vieţii româneşti
pe baze de conştiinţă morală, de comuniune sufletească
şi de interes public. A fost persoana care m-a citit atât cu
mintea, cât şi cu inima. M-a îndemnat să sper şi să cred în
biruinţă. Apoi, s-a zbătut cât i-a fost cu putinţă. La rândul
meu, am fost obligat să reîncep lupta cu inerţia, cu nepăsarea, cu grosolănia incompetenţei.
N-a fost uşor, dar a meritat. Pe tot acest drum al înfiinţării Bibliotecii Onisifor Ghibu am cunoscut oameni
minunaţi în Basarabia, cu suflete de eroi din basme. Cu
amintirea şi cu prietenia lor am să rămân tot restul vieţii. La Bucureşti, alături de mine, era tot timpul Octavian
Ghibu. Cu o nesfârşită răbdare, cu o stăruinţă de fier, el a
reuşit să păstreze flacăra speranţei. Am reuşit, iar bibliote-
ca s-a deschis în 15 ianuarie 1992.
Festivitatea de inaugurare a fost onorată, alături de
multe personalităţi culturale, de primarul Chişinăului,
Nicolae Costin, de ministrul Culturii din Moldova, Ion
Ungureanu şi de Ion Vartic, secretarul de stat de la Ministerul Culturii din Bucureşti. Peste ani, în 2001, când eu am
ajuns secretar de stat în Ministerul Culturii, mi-am exprimat recunoştinţa faţă de Ion Ungureanu, acum vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi faţă de Ion Vartic,
devenit între timp director general al Teatrului Naţional
din Cluj-Napoca.
În continuare, colaborarea cu Lidia Kulikovski a urmat
cursul firesc stabilit printr-un protocol semnat între Primăriile din Chişinău şi Bucureşti şi între cele două biblioteci
municipale. De atunci, eu am rămas în conformismul unui
parcurs bine stabilit, cu reguli foarte clare. Ar fi putut adopta aceeaşi atitudine şi Lidia Kulikovski. Dimpotrivă, ea
Gulag-ul de sub palmieri
multe informaţii, ca la un seminar didactic, personajele lui
Doru Ciucescu par mai degrabă a fi implicate într-un spectacol al umbrelor, similar cu cele ale teatrului de umbre,
care au stat la temelia reprezentărilor teatrale şi care se mai
practică şi astăzi la unele popoare orientale, în special în Indonezia. Oricum,
volumul îşi are valoarea sa prin informaţia enciclopedică, pe care autorul a ţinut
s-o depoziteze, de unde şi cartea are un
aspect impunător. Cititorul are şansa, de
exemplu, să ia cunoştinţă despre anumite date curioase din viaţa bardului şi actorului rus Vladimir Vâsoţki (p.76-78)
sau să afle definiţia cehului Janek despre
dictatura proletariatului: „Este forma de
conducere a statului de către un partid
unic, reprezentând clasa muncitorilor,
oameni cu studii neterminate, de o cultură extrem de limitată, în fruntea cărora
s-a instalat nomenclatura, îmbogăţită rapid, sfidător, capabilă să ajungă oricând
la crime pentru a rămânea la putere”
(p.315). Sau să accepte ori să conteste
opinia polonezului Aleks despre comunism, care, în opinia lui, „este ca o şosea
îngustă şi aglomerată, unde, figurativ vorbind, chiar dacă
ai o limuzină bună, circuli cu o viteză mică, a celui mai
neperformant autovehicul, nu poţi depăşi decât cu foarte
multă greutate şi nu ajungi prea departe. Există o bandă de
depăşire, dar este rezervată nomenclaturii partidului unic
şi administrative...” (p.480). Şi părerea aceluiaşi personaj
despre capitalism, care „poate fi asemănat cu o autostradă
cu multe benzi, unde, la figurat, posesorii unor motoare
puternice pot depăşi uşor, pot ajunge la orice orizont, dar
şi cu riscul mărit de a li se întâmpla accidente grave din cauza vitezei excesive. Altfel spus, comunismul avantajează
posesorii de rable, iar capitalismul – pe cel al maşinilor de
curse” (p.481).
La fel, volumul abundă în informaţii, unele dintre ele
inedite, despre evenimentele româneşti din decembrie
1989 şi implicarea anumitelor personalităţi în derularea
acelor acţiuni istorice. Autoexilate benevol în acea clădire,
poreclită de ele şi de localnici „Gulagul din umbra palmierilor”, cele opt personaje ale lui Doru Ciucescu, majoritatea dintre ele având şi misiuni ale structurilor secrete din
ţările lor de baştină, în partea a doua a volumului, de doar
200 de pagini, revin pe la casele lor. Autorul şi-a construit
astfel naraţiunea, ca fiecare personaj să revină în patrie,
având ca temei succesiunea evenimentelor politice din
1989, cele care au modificat serios harta Europei. Primul
pleacă polonezul Aleks, când „Solidaritatea” din Polonia a
preluat, la 19 august 1989, puterea de la structurile partidului comunist, apoi îi vine rândul ungurului Mathyas, când
Republica Populară Ungară devine, la 23 octombrie 1989,
Republica Ungaria, după care, pe rând, pleacă toţi ceilalţi.
Ultimii părăsesc „Gulagul din umbra palmierilor” românii
Oprea şi Jorj, după ce cuplul Ceauşescu, la 25 decembrie
1989, a fost judecat şi împuşcat, apoi rusul Volfik, după 26
decembrie 1991, când a fost semnat decesul URSS, acest
imperiu dispărând de pe harta lumii.
Deşi s-ar părea că toată informaţia înşiruită pe paginile volumului ar putea fi accesată de cititor în Internet sau
să fie găsită prin dicţionare, enciclopedii, ghiduri turistice,
este de apreciat tenacitatea autorului, care a reuşit s-o utilizeze pentru conturarea unor personaje şi a unei naraţiuni
epice întinse, de reconstituire a tuturor revoluţiilor est-europene din ’89, un roman în premieră din acest punct de
vedere.
Nicolae RUSU
Nicolae DABIJA,
membru de onoare al Academiei Române
a multiplicat această experienţă şi a făcut ca în Chişinău să
apară şi alte biblioteci româneşti prin colaborări cu colegi
din Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Constanţa, Târgovişte,
Alba Iulia etc. Toate aceste transferuri de competenţe şi de
experienţe promovate de Lidia Kulikovski, unice în acea
perioadă, au influenţat major românizarea bibliotecilor
din Moldova, a legislaţiei şi a regulamentelor în domeniu.
Pentru biblioteca românească din Basarabia, Lidia Kulikovski a făcut într-un răstimp de numai câţiva ani, ceea
ce nu s-a făcut în toată perioada anilor 1918-1940. Acesta
este meritul uriaş al colegei noastre. Este cadoul pe care
şi l-a făcut singură în acest an aniversar al vieţii sale. Lidia Kulikovski a redeschis drumul redefinirii bibliotecii
româneşti în Basarabia, cum n-a făcut nimeni altcineva.
În acelaşi timp a păstrat biblioteca în situaţia de avanport
al viitorului şi de sprijin pentru bietele vieţi sărace, umile,
singuratice, cu rostul sfărâmat.
Lidia Kulikovski trebuie privită ca un mucenic cu
sufletul puternic şi neînduplecat, aşa cum se întâlneşte în
regiunile etnice osândite de istorie.
Dr. Florin ROTARU
Un actor neînfrânt...
La 19 februarie, în Sala Mare a Teatrului Naţional
”Mihai Eminescu” din Chişinău s-a jucat a
suta reprezentaţie a spectacolului ”Zăpezile de
altădată” de Dumitru Solomon în regia lui Emil
Gaju. În rolurile principale – El şi Ea - Nicolae
Darie şi Ninela Caranfil. Spectacolul a fost
montat în anul 2005.
Seara de 19 februarie a marcat nu doar cele o
sută de spectacole, jucate de ani buni cu sală plină. În această seară a fost omagiat actorul Nicolae
Darie, care a împlinit vârsta de 65 de ani. Nicolae
Darie a absolvit în 1969 Institutul de Artă Teatrală ”A. Lunacearski” din Moscova. Împreună
cu alţi colegi, inclusiv Ninela Caranfil, Nicolae
Darie este angajat în trupa Teatrului Academic
”A.S. Puşkin”, actualul Teatru Naţional ”Mihai
Eminescu”. Pe parcursul anilor, a jucat pe scena
acestui teatru peste o sută de roluri, interpretând
cele mai diverse personaje: Slavici (”Eminescu”
de M. Ştefănescu), Paris (”Romeo şi Julieta” de
W. Shakespeare), Walter (”Opera de trei parale”
de B. Brecht), Ioan Neculce (”Zodia Inorogului” de I. Gheorghiţă), Pantalone (”Slugă la doi
stăpâni” de C. Goldoni), Nică, Toader (”Preşedintele” de D. Matcovschi), Leapkin-Teapkin
(”Revizorul” de N. Gogol), Ştefan Tomşa (”Despot-Vodă” de V. Alecsandri), Aristid (”Tata”
de D. Matcovschi), Ştefan cel Mare (”Apus de
soare” de B. Delavrancea), Kruk (”Ghetou” de
J. Sobol), Akela (”Mowgli” de R. Kipling), Tata
(”Istoria unei nebunii obişnuite” de P. Zelenka),
Verde-Împărat (”Harap-Alb” de I. Creangă), Preşedintele (”Suflete moarte” de N.Gogol), Ianke
(”Take, Ianke şi Cadâr” de V.I. Popa) ş.a.
Teatrul căruia i-a servit cu credinţă atâţia ani,
a trecut prin perioade dramatice – de la desfiinţare până la crearea unei noi trupe. Unii actori s-au
”frânt”, dar nu şi Nicolae Darie, care, cumpătat
şi omenos cum este – calităţi deloc neglijabile în
teatru –, a ştiut să rămână fidel profesiei pe care
şi-a ales-o. De aceea putem afirma cu tărie că Ni-
Nicolae Darie – 65
colae Darie este o
istorie vie a Teatrului Naţional ”Mihai
Eminescu” – de ieri
şi de azi. A depăşit
momentele grele
din viaţa teatrului, şi-a reevaluat
anumite principii,
dându-şi osteneala
să se integreze într-un proces dificil,
dar nobil – redeşteptarea naţională,
revenirea la valorile spirituale ale neamului nostru, integrarea în
spaţiul cultural românesc şi european.
A interpretat de-a lungul anilor cele mai
diverse personaje - şi comice, şi dramatice, a
jucat mari personalităţi istorice – Ştefan Tomşa,
Ioan Neculce, Ştefan cel Mare, dându-le viaţă şi
creându-le un contur plin de măreţie, a jucat în
piese clasice, dar şi moderne, făcându-se ”vizibil” prin sinceritate şi trăire emoţională. A jucat
în drame şi comedii, a adus în scenă imaginea
”eroului zilelor noastre”, a personajelor din piesele lui Dumitru Matcovschi – oameni şi buni,
şi răi, încrâncenaţi şi puşi pe harţă, care-şi spun
păsul şi necazul, oameni pe care i-am văzut în
jurul nostru şi de care, uneori, ne-am ferit.
Despre Nicolae Darie s-a scris în presa timpului, au fost realizate emisiuni, vocea lui s-a
făcut auzită la radio, figura sa a rămas întipărită
în mai multe pelicule realizate la Studioul ”Moldova-Film”, cum ar fi: ”La porţile satanei”, ”Cetatea”, ”Suspectul”, ”Deţinutul misterios” ş.a. În
aceeaşi zi de omagiere, a fost lansată şi cartea
”Nicolae Darie, omul şi actorul. Îndemn la înălţare prin cuvânt”. Autoare – Rodica Solovei.
Larisa UNGUREANU
Un rege al clarinetului
Care ar fi distanţa de la un
acordeon până la un clarinet? Noi
am numi-o Andrei Brudar, şi asta
pentru că tatăl său, Gheorghe, a
fost un acordeonist de marcă, iar
Andrei, crescând de mic cu acordurile muzicii în urechi, şi-a ales
clarinetul. Mai întâi a fost copil
de trupă, iar mai apoi s-a încadrat
în orchestra “Lăutarii” a neîntrecutului Nicolae Botgros, unde
clarinetul său avea o poziţie deosebită, fiind apreciat atât de către
specialişti, cât şi de spectatorii de
la noi şi din alte ţări.
Dar tot ce e omenesc trece
odată cu lumea, iar uneori trece
prea dureros. Este şi cazul lui Andrei Brudar, care s-a stins neaşteptat de repede, la vârsta de doar
56 de ani. La 2 martie, în ultimul
drum a fost petrecut de 18 lăutari
ai orchestrei din Edineţ, de colegii de la “Lăutarii” , de rude şi prieteni. Maestrul Nicolae Botgros a
menţioant că, în Ceruri, le cântă
îngerilor orchestra lui Nicole Sulac, la care se va alătura neapărat
cu clarinetul său fermecat şi Andrei Brudar.
In memoriam
Conform obiceiului, “casa de
veci” a lăutarului a fost clădită din
cărămidă vopsită, a fost aşternut
un covoraş, iar înăuntru, pe “pervazul geamului”, au fost aşezate
cu grijă şi dragoste trei pahare,
trei sticle cu băutură şi două cutii
cu bomboane. Las’să fie!
Zice lumea că, atunci când
trece pe lângă cimitirul în care a
fost înmormântat Andrei Brudar,
răsună nişte fascinante melodii
cântate la clarinet.
Dumnezeu să-l odihnească şi
să-l aşeze în rând cu drepţii!
Ion PAULENCU,
profesor, artist al poporului
din R. Moldova,
Viorica ŢURCANU,
profesor, doctor în ştiinţe
istorice, etnolog
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
Expresia sărăciei
(Cerşetori la poarta Europei)
Republica Moldova se află într-o gravă criză economică şi socială – acest fapt este recunoscut de toată
lumea. Criza se agravează pe an ce trece. Expresia (gravitatea) acestei crize – sărăcia acută, salariu minim, decalajul dintre salariul mediu şi coşul de consum, exodul
populaţiei active, criminalizarea societăţii, criza şcolii,
culturii etc. În ceea ce priveşte criza şi gravitatea ei,
cred că nu vom găsi oponenţi, care să afirme, nu ca să
şi dovedească prin argumente, contrariul. Argumentele,
oricine doreşte le poate găsi în viaţa de toate zilele. Dar
totuşi voi aduce cîteva culese din presă.
Dacă veşnicia s-a născut la sat (Lucian Blaga), apoi
şi sărăcia în R. Moldova s-a cuibărit, a prins rădăcini la
sat. Dar a cuprins toate sferele vieţii noastre – agricultura, cultura, şcoala, activitatea socială.
R. Moldova a ajuns cea mai săracă ţară din Europa
cu cele mai mari preţuri. Cauzele acestei sărăcii sunt
multiple şi profunde – exodul populaţiei, părinţii care
îşi părăsesc copiii, copiii care îşi părăsesc părinţii, părinţii care îşi trimit copilele la chicuş, bărbaţii – soţiile,
părinţii îşi vînd copiii, îşi vînd organele ca să supravieţuiască, să treacă din azi spre mîine. Peste 100 de mii
de copii au rămas fără unul ori chiar fără ambii părinţi,
plecaţi la cîştig în lume. Peste 500 de mii de pensionari
primesc o pensie mică la nici jumătate din necesarul
minimului de consum. La cei 624 de mii de pensionari
fondul de pensii de 5 mlrd lei ar fi ce ar fi (ceva), însă
1,5 mlrd (deci o treime) revine la cei privilegiaţi, foşti
activişti de partid şi de stat ai regimului trecut. Peste
70% din populaţie se află sub nivelul sărăciei. Cea mai
săracă ţară are cîţiva miliardari şi 340 de milionari, şi
asta ar fi să ne bucure de n-ar fi sărăcia celor mulţi. La
alt pol – mai puţin de 5% din populaţie deţin peste 80%
din bogăţii. Deci e vorba de o polarizare excesivă, absolută, a sărăciei şi bogăţiei.
La sate 80% din tineri pleacă, ori intenţionează să
plece peste hotare, la oraş sau oriunde în lume pentru
a-şi asigura o bucăţică de pîine. Doar 13-14% din tineret după absolvirea studiilor se angajează la lucru, restul rămîn pe drumuri. Peste 40% din tineri între 20-30
de ani sunt şomeri. Cei ce doresc să plece cu orice preţ
plătesc cîte 2-3 mii de euro ca să părăsească ţara.
În 367 de sate nu există nici medici, nici jurişti, lipsesc mulţi profesori.
Expresia sărăciei o vedem, o suferim zi de zi, la tot
pasul, în toate domeniile. Au început a dispărea sate,
altele mai mari au devenit pustii fără tineri, bărbaţi, femei. „Casa părintească nu se vinde...” – n-are cine-o
cumpăra. Un milion plecaţi pe lume să-şi cîştige bucăţica de pîine. Numărul lucrătorilor a scăzut şi s-a egalat
cu cel al pensionarilor, normal ar trebui să fie de 2-3:1.
Dar acest raport se va restabili nu prin creşterea numărului celor angajaţi, dar prin dispariţia celor în vîrstă.
Investiţiile au scăzut de zeci de ori.
Sute de mii de hectare de pămînt rămîn neprelucrate. Moldova a devenit un mare importator de produse
alimentare. „Suntem pe malul celei mai mari prăpastii
spirituale...” (Lidia Codreanca, LA Nr. 15, 2010).
Anual mai mulţi mor decît se nasc. În cîţiva ani cei
ce mai pot face ceva se vor duce pe lume, cei ce rămîn
nu mai pot face copii, mai mult prin spitale, apoi la locul de veci. Este şi aceasta poate cea mai gravă expresie
a sărăciei.
În ceea ce priveşte cauzele acestei crize – se observă
o mai mare diversitate de opinii, în dependenţă de po-
Literatura şi arta
ziţia (interesele) de partid, grup etnic, ideologizare, în
dependenţă de scopurile urmărite şi multe alte aspecte.
Nu vom încerca să facem o amplă şi argumentată
analiză a cauzelor acestei crize – nu este nici în puterea
noastră şi nici scopul acestei intervenţii. O asemenea
analiză este necesară nu pentru tăierea capetelor, dar
spre a elucida clar unde, cînd, cine şi ce a greşit, dar
această analiză poate şi trebuie să fie un subiect aparte
pe puterea unei instituţii sau a unui expert în problemă.
Timpul le va clarifica şi le va judeca pe toate.
Totuşi o constatare de ordin general îmi voi permite. Criza gravă economică şi socială este rezultatul
incapacităţii clasei politice, care s-a aflat la putere în
ultimii 10-15 ani, de a analiza profund şi în dinamică
realitatea şi de a identifica şi aplica soluţiile necesare
şi eficiente. Această incapacitate este demonstrată de
ineficienţa reformelor, declinul economic şi social, neclaritatea scopurilor şi direcţiilor de dezvoltare politică,
economică, socială, etc.
Voi încerca să mă refer doar la unele consecinţe şi
posibilităţi de depăşire a acestei crize.
Şi aici trebuie să învăţăm nu de la cei care ne dau
poveţe cum să ocolim bezna, noi de-acum suntem la
fundul prăpastiei sociale. Orice povaţă în acest sens ne
poate ajuta precum pe cel decedat îl poate ajuta lumina
lumînărilor să-şi vadă apropiaţii.
Acum învăţători ne pot fi cei care au fost la fundul
prăpastiei sociale şi au ieşit de acolo cu succes. Exemplul lor ne este acum necesar. Şi dacă ne-a ajuta Domnul
să învăţăm din experienţa lor - vom reuşi, iar dacă nu vom continua căderea. Căderea precum şi înnălţarea se
osebesc prin iuţeala procesului – înălţarea se realizează
prin mişcarea pe spirală, căderea – în linie dreaptă. Dar
dacă aceste ţări vor depăşi criza iar noi vom agrava-o –
să ne facem şi din asta o bucurie – că mai săraci ca noi,
mai nenorociţi ca noi nu mai e nimeni. Şi atunci toată
lumea ne va plînge de jale, ne va compătimi şi ne va
arunca cîte o coajă de pîine.
Cei bogaţi sunt mărinimoşi. Putem avea satisfacţia
de a le oferi celor bogaţi plăcerea de a-şi manifesta dărnicia. E un mare merit şi acesta – totuşi le facem un bine
oamenilor de bună credinţă, le mai scurtăm drumul şi
chinul pîn’ în Africa, le oferim posibilitatea să-şi manifeste mărinimia chiar la ei acasă, la poarta Europei.
Deci e un noroc şi pentru Europa să ai săracul şi nenorocitul tău în ogradă, la dispoziţie, oricînd flămînd, gol,
îngheţat, cu copii vagabonzi, pentru a face un gest de
binefacere fără mare osîndă.
Tot e ceva cînd nu mai e ce-a fost cîndva. Dai cu
şpriţul (pîn’ la ziuă) pîn’ la fundul reformei. Nu ne mai
prăpădim, că din ce aruncă Europa noi mai putem chiar
BLESTEMUL SĂRĂCIEI (I)
improviza un progres, o creştere economică, un salt al
nivelului de viaţă.
Dar să trecem de la ironie şi sarcasm la seriozitate,
care este impusă de gravitatea realităţii. Putem oare ieşi
din criză, şi dacă putem, cum, cînd, cu ce s-o începem?
Dacă alţii au fost în situaţii şi mai grele şi le-au depăşit, de ce n-am putea-o face şi noi?
Deci (extrapolînd experienţa altora), în principiu,
putem!
Cum? Care sunt acele resurse, care ar putea fi utilizate pentru a depăşi criza?
Ca să răspundem la aceste întrebări e bine să clarificăm care sunt consecinţele sărăciei, cum să le depăşim,
ce vrem să obţinem? Siguranţa alimentară, securitatea
energetică, creştere demografică?
Nu putem aborda separat aceste probleme, deşi aşa
se procedează azi. E posibilă o siguranţă energetică fără
una alimentară? Cred că nu. Este un nonsens.
te 2,5 mii de ani în urmă cu o adevărată profunzime
marele filozof (gînditor) chinez Confucius (Cun-Fu-Tzi
≈551-479 î.e.n.):”Cine nu vede lucrurile la distanţă se
confruntă zi de zi cu probleme”.
Următoarea consecinţă a sărăciei, care durează şi
va dura, va fi mai gravă: cei plecaţi vor reveni acasă
tot mai rar. Vor reveni încă 2-3 ani doar la mormintele
apropiaţilor şi ca să-şi ia copiii. Cei plecaţi recent – căci
vor fi de aceştia, dar mai puţini cu fiecare an, şi nu de
aceea că vom combate sărăcia în 2-3 ani, dar din cauza
scăderii esenţiale a natalităţii în generaţiile tinere. Vor
muri părinţii, vor creşte copiii şi vor pleca, vor întemeia
familii acolo unde şi-au găsit posibilitatea să-şi cîştige
o bucată de pîine; îşi vor lua copii, părinţii. Vor părăsi
mormintele strămoşeşti. Vor plînge greu, amar, tăcuţi,
dar vor rămîne acolo. Dacă ţara nu le va oferi o posibilitate reală şi o siguranţă pentru ei, pentru copii.
Ce va urma? Peste 3-4 ani nu vor mai veni atîţia
bani în ţară. Aceşti bani se vor subţia pe an ce trece şi
atunci de unde, din ce surse se vor plăti pensiile pensiConsecinţele sărăciei
onarilor, numărul cărora va creşte şi va depăşi numărul
Privite în profunzime (dar cine s-o facă?), consecinpopulaţiei active, care este în descreştere.
ţele sărăciei, care au provocat exodul masiv al populaEmigraţia din Moldova se deosebeşte clar de emiţiei, sunt extrem de grave. Iată doar cele mai evidente:
graţiile din fosta Iugoslavie, din Polonia. Noi nu avem
Cea mai rapidă şi vizibilă consecinţă a fost excluvecini bogaţi şi cu deficit de forţă de muncă. Ba dimderea din procesul electoral a sute de mii de votanţi
potrivă, şi vecinii noştri sunt în situaţii aproape similare
din cei plecaţi (au votat doar peste 65 mii de oameni).
cu noi.
Această excludere a deviat esenţial cota fiecărui partid.
Deci „ai noştri tineri...” sunt nevoiţi să-şi caute pîiCei plecaţi în ţările UE şi SUA ar fi susţinut în majorinea de toate zilele, un loc călduţ, pînă chiar şi în Kamtatea lor aspiraţiile europene ale Moldovei şi partidele
ciatka – de la Atlantic pînă la Pacific.
respective.
Din Madrid la Magadan
Excluderea din procesul electoral a sute de mii de
Numai „of” de Moldovean.
alegători – este o consecinţă vizibilă – cred că au conŞi dacă reuşesc (dar reuşesc mai bine ca alţii), apoi
ştientizat-o şi partidele, dar dacă au conştientizat-o, de
le vine foarte greu să vină acasă ori de cîte ori le e dor.
ce au făcut prea puţin ca să-i diminueze efectul? Că
Deci sunt constrînşi să-şi reducă călătoriile la maxidacă votau măcar 50% din cei plecaţi nu mai era nevoie
mum, şi mai apoi să rămînă acolo prin străini cu dorul
să căutăm 2 voturi. Ba chiar şi ambiţia de a irosi 13 mide casă. Copiii ori îi vor părăsi, ori îi vor lua cu ei, dar
lioane de lei pentru 300 de voturi n-ar mai fi avut şansă.
nu vor mai umbla mult timp pe drumuri. Deci se vor
Dar dacă cheltuiam cele 13 milioane pentru a asigura
stabili acolo unde le va fi mai bine – „Ubi bene – ibi
prezenţa masivă la vot a celor plecaţi – aceste cheltuieli
Patria” – e ştiut. Cam aşa au procedat turcii, deşi din
ar fi avut un rost.
Turcia pînă în Germania e mai aproape decît din MolAceastă primă şi cea mai vizibilă consecinţă se va
dova pînă în Siberia sau Portugalia. Şi nu doar distanţa
mai resimţi în perioada electoîi deosebea dar şi religia, conceprală, în ţară rămînînd preponţia, modul de viaţă. Şi totuşi chiar
derent persoanele în vîrstă, cei
nici ei nu mai umblă pe drumuri,
purtători ai amintirilor plăcute
nici cei din ţările africane.
din tinereţe, a nostalgiei pentru
Aşa că ai noştri, fiind mai
timpurile trecute, cînd lumea şi
compatibili, tot mai rar şi mai rar
viaţa păreau atît de frumoase şi
vor reveni acasă, şi va creşte iaratrăgătoare. Aceste persoane
ba pe mormintele strămoşeşti, şi
vor vota şi votează cu partidul
se va subţia fluxul de bani, şi în
trecutului.
multe şcoli, fie în Siberia sau PorAceastă consecinţă o vor
tugalia, tot mai mulţi copii de-ai
suporta nu doar partidele dar
noştri vor însuşi stăruitor graiurile
şi ţara în ansamblu. Ea poate
străine.
fi relativ uşor diminuată dacă
Reducerea remitenţelor şi conse vor utiliza toate posibilităţisecinţele financiare ale acestei rele de a le asigura tuturor celor
duceri nici pe departe nu sunt cele
plecaţi accesul la vot.
mai grave aspecte ale evoluţiei. În
Această consecinţă vizibilă
combaterea sărăciei se pun mari
Aurel Guţu.
este foarte importantă, dar nisperanţe pe atragerea capitalului
cidecum cea mai gravă. Sunt
Mărul Concordiei
străin. La ce ar veni capitalul strămai multe care nici nu se văd
in? Ce să caute la noi? Fete frula suprafaţă. Doar în profunzimoase? Ele se duc singure acolo
me. După cum afirma cu pesunde-i capitalul, acolo unde viaţa
7
ŞTIINŢA AZI
e frumoasă, e atractivă, le trimit părinţii, soţii. La ce
să vină deţinătorii de capital străin? Să stea la umbra
nucului bătrîn? Să ne-asculte doinele?
La piaţa noastră internă (care nu există – nici cît a
unui oraş european)? Cu ce vom atrage acest capital?
Aveam pînă nu demult un singur factor atractiv pentru capitalul străin – forţa de muncă ieftină şi calificată.
Acest factor s-a dizolvat în largul Rusiei, Europei. Şi
asta s-a confirmat şi în cazul apariţiei unor necesităţi
urgente interne – la construcţia caselor pentru sinistraţi.
Ce a fost nu mai există! Exodul forţei de muncă va duce
inevitabil la scumpirea forţei de muncă calificate pe
piaţa internă. Anume forţa de muncă calificată şi ieftină
constituie principalul component atractiv pentru investitorii străini. Dacă şi acest component se va scumpi,
cu ce vom atrage capitalul străin? Alte componente ale
economiei de piaţă, cum ar fi volumul pieţii interne,
este prea mic pentru a atrage capital străin.
Exportul forţei de muncă va slăbi, se va subţia, va
seca, va dispare, ca izvor de completare, de susţinere a
bugetului şi a susţinerii efemere a economiei naţionale.
Atunci cu ce atragem capitalul? Cum vom combate
sărăcia?
Reducerea remitenţelor şi dispariţia forţei de muncă calificate şi ieftine sunt factori cu bătaie lungă, care
evoluţionează activ şi influienţează negativ, reducînd şi
posibilităţile de a depăşi sărăcia.
O altă şi mai gravă consecinţă şi problemă cauzată
de sărăcie sunt cei peste 100 mii de copii rămaşi fără
unul sau ambii părinţi. În ce sărăcie îşi duc zilele, copilăria (care ar trebui să fie cea mai frumoasă) aceşti
copii, e greu de descris (se publică adesea materiale înfiorătoare la această temă).
E bine dacă au rămas în seama bunicilor. Dar zeci
de mii sunt lăsaţi singuri-singurei. Şi ce se va întîmpla
cu aceşti copii? Ei nu au posibilitatea să frecventeze
şcolile, nemaivorbind de sport, internet, activitate artistică. Doar să pască vitele. Au plecat şi mulţi învăţători, multe şcoli rămînînd fără profesori. Cine să-i
înveţe dacă profesorii au ajuns cerşetori în Europa! Copiii, mai ales cei de la sate, sunt cu adevărat dispreţuiţi, discriminaţi, lipsiţi de cele mai elementare condiţii
de viaţă şi de şcoală. Va creşte o generaţie mai puţin
pregătită. Bine ar fi să avem şi la sate licee academice,
licee eminente, dar nu şcoli cu jumătate de profesură
profesională lipsă. Această situaţie de sărăcie materială
va duce la o sărăcie intelectuală, la o degradare morală,
va fi afectat potenţialul intelectual al poporului, a unei
întregi generaţii.
E grav, e absolut inadmisibil.
Nu numai starea lor materială, dar înstrăinarea lor,
demoralizarea acestor copii va avea consecinţe grave şi
de lungă durată – va creşte cota celor supuşi criminalizării, subdezvoltării. Vai şi amar de aceşti copii, dar
şi de societate, căci ei vor creşte şi îi vor pedepsi nu
pe cei ce i-au adus în starea aceasta, dar pe părinţi, pe
apropiaţi, societatea.
Copiii sunt cele mai sigure centuri de securitate, ei
prezintă viitorul familiei şi a ţării. Este necesar de urgenţă un program naţional de salvare a acestor copii, ca
ei să crească cetăţeni ai acestei ţări, să simtă grija apropiaţilor, a societăţii. Altfel copiii uitaţi şi nedreptăţiţi de
soartă vor creşte şi se vor răzbuna! Asta nu trebuie să
se întîmple.
Academician Vasile MICU
VASILE ALECSANDRI: „MANIFESTE ŞI AMINTIRI POLITICE”
Domnul Cuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat,
cînd am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul
Franţei. Nu-mi rămîne decît a vă
felicita şi a vă asigura că ajutorul
Franţei, că simpatiile mele nu vor
I
lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apuNoul Domn, Colonelul Alexandru Ioan
cat”.
Cuza, înălţat pe tronurile Moldovei şi Valahiei
Alecsandri, pătruns de o adîncă
de voturile unanime ale camerelor din Iaşi şi
uimire, răspunse:
din Bucureşti, găsi de cuviinţă a trimite cabi– „Sire, cuvintele binevoitoare a
netelor europene acea memorabilă declaraţie
Măiestăţii
Voastre, sînt de natura a
prin care zice că: „Deşi pe tronurile Principainsufla
mîndrie
sufletelor române. În
telor Unite, el era gata a depune ambele sale
ţara mea de la mic pînă la mare, toţi
coroane pe fruntea unui Principe străin dacă
binecuvîntează pe împăratul Franţei
Marile Puteri ar voi să realizeze dorinţele naca pe geniul mîntuitor al României.
ţiei române exprimate de Divanurile ad-hoc
Împăratul zîmbi cu multă bunădin 1858. Unirea Principatelor şi consultarea
tate la acest răspuns, aprinse o ţigară
votului poporului este începutul unei ere noi
şi replică:
în sistemul politic al Europei.
– „Cunosc simţirile românilor
Acest document a fost subscris de DomniVasile Alecsandri
pentru
naţia franceză, căci afară de
tor în şapte exemplare, şi expediate Puterilor
chestia politică ce au contribuit a
semnatare tratatului de la Paris. Printre persoanele de încredere însărcinate de a le duce la destinaţie dezvolta acele simţiri, există şi o legătură de familie între ambele naţii. Sînteţi de viţă latină, şi mulţi dintre dvs.,
se numără şi V. Alecsandri.
Instrucţiile ce-i dete Domnitorul se cuprindeau în chiar Prinţul Cuza au fost unul din cei dintîi români care
aceste singure cuvinte adresate la momentul pornirii sale: au studiat în universităţile Parisului.
– Adevărat, Sire.
„Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţă!”
– Ce vîrstă are Prinţul?
Avîntul patriotic ce-i aprinsese sufletul făcu să neso– Patruzeci de ani, Sire
cotească viforul iernii, să învingă toate greutăţile călăto– Pîn-a nu fi ales Domn, era colonel?
riei, zăpada, gerul foarte aspru, drumuri troienite, poduri
– Dar , Sire!... Şi acum că au ajuns la cea mai înaltă
dărîmate...
poziţie
în Patria sa, ambiţia sufletului său este de a fi în
Sosise la Paris în a şaptea zi după plecarea sa din laşi.
orient
cel
dintîi locotenent al Maiestăţii Voastre.
Excelenţa Sa, Ministrul Afacerilor Externe contele Wa– Care este starea actuală a Principatelor?
lewski, îl primi cu multă amabilitate şi se puse a citi scri– N-avem nimica, Sire. Ne găsim săraci de toate.
soarea ce-i adusese de la Prinţul Cuza, apoi zise:
– Aveţi ceva artilerie?
– „Bucuros, chiar astăzi l-oi informa pe împăratul des– Am avut cîteva tunuri vechi şi o sumă de săbii de pe
pre sosirea dvs.”
Pentru a-şi alina neastîmpărul Alecsandri se duse să timpul Mariei Tereza, însă cînd s-au retras ruşii din Princifacă o plimbare la Bois de Boulogne şi se întoarse la hotel pate, ei au ridicat şi mica noastră artilerie cu a lor.
Napoleon începu a rîde.
pe la orele cinci. Portarul îi dete un plic în care găsi urmă– Bun soldat e românul?
torul bilet:
– Precum îmi este iertat a judeca asemenea lucruri, eu
„Maiestatea Sa, împăratul va primi în audienţă pe dl
consider,
Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni
Alecsandri mîine la unsprezece ore”.
din
Europa.
Ceea ce le lipseşte ostaşilor români este o orDuca de Bassano.
ganizare
înţeleaptă,
o instrucţie militară care să deştepte
La ora indicată Alecsandri se prezintă la Palat. Aici îl
întimpină un şambelan care îl invita să între într-un salon în sufletul lor acel simţ de demnitate personală, acel amor
cu ferestre mari deschise spre grădina Tuileries. Şi de abia fanatic al steagului care insuflă inimile militarilor francezi
se aşezase pe o canapea se auzi sunînd un timbru argintiu; şi îi îndeamnă a face minuni de vitejie.
– Văd cu plăcere că ai o sinceră admirare pentru armia
şambelanul deschise îndată o uşă mare de lemn şi veni
mea.
să-1 cheme în numele împăratului
– Sire, admirarea mea pentru dînsa este aşa de adîncă,
Inima-i începu a bate cu uimire... Trecu prin două sacă
în
ochii mei armata este partea cea mai nobilă a naţiei,
loane mici şi se găsi în prezenţa lui Napoleon.
adevărată
cavalerime din secolul nostru, pentru că religia
În timp ce Alecsandri se închină Maiestatea Sa făcu
sa e întemeiată pe cele mai sublime simţiri: onoare, glorie,
doi paşi spre el, şi zise cu bunătate:
– „Domnule A., am aflat cu mulţămire de sosirea d- bărbăţie şi abnegare!
Napoleon făcu semn de aprobare şi-1 invită să-i arate
tale în Paris. Cred că-mi aduci veşti bune din Principate”.
pe
o
harta configurarea provinciilor ocupate de români.
Glasul împăratului plin de blîndeţe, zîmbetul încurajator
Atunci timp de jumătate de oră A. debită un curs înalinară pe loc neastîmpărul inimii. Sfîrşind citirea scrisorii
treg de geografie românească, arătînd cu degetul pe o mare
domneşti, împăratul cu un aer de satisfacţie zise:
– „Simt o mare simpatie pentru naţia română şi pentru hartă geografică mai întîi Principatele Unite, apoi Bana-
Napoleon III
Trei audienţe la Palatul Tiuilleri
1859
tul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia ce le înconjoară,
apoi satele româneşti răspîndite pe malul drept al Dunării,
vorbind de rodirea pămîntului, de desimea pădurilor, de
bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor ca punct strategic de
mulţimea rîurilor etc…
– Vedeţi, Sire, cît e de întinsă adevărata Românie, şi
ce Regat important ar constitui cu a sale 9.000.000 de
români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspiraţiile lor.
Pus de o mînă puternică în cumpăna politicii moderne, el
ar hotărî pentru totdeauna soluţia atît de grea a chestiunii
Orientului.
Împăratul îl ţinti cu ochii săi pătrunzători, apoi schimbînd şirul convorbirii îi făcu onoarea de a-i da mîna:
– Cum te-ai întoarce din Englitera, să vii la Tiuilleri.
Scrie Prinţului Cuza că are toată simpatia mea şi arată
compatrioţilor d-tale deplina mea satisfacţie pentru actul
politic ce au săvîrşit cu patriotism, curaj şi spirit.
Încîntat de graţiozitatea cu care Maiestatea Sa îl tratase timp de o oră, Alecsandri se întoarse la hotel şi scrise
Prinţului Cuza toate detaliile audienţei sale la împărat. El
stenografiase toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai tîrziu românii cît de generos şi de
afectuos a fost pentru noi Napoleon III.
II
La întoarcerea sa din Englitera unde misia sa avu iar
o reuşită satisfăcătoare, Alecsandri se prezentă îndată la
Palat după ordinul ce primise de la Împărat. Napoleon se
găsea în cabinetul său împreună cu mareşalul Vaillant,
ministru de război. Salutînd pe V. Alecsandri, Maiestatea
Sa se adresă Mareşalului:
– Domnule Ministru, vei şti că am dăruit zece mii
de puşti cu muniţiile lor armatei române. Vei da ordinele
necesare pentru a le transporta în Principate, îndată ce va
veni cererea oficială de la Guvernul Prinţului Cuza.
În timp ce Alecsandri se grăbi a face un scurt istoric
al audienţei sale în Englitera, Napoleon îl ascultă cu atenţie şi curiozitate, apoi îl felicită cu rezultatul fericit şi zise:
– Dacă Franţa şi Englitera vor fi de acord, orice chestie e sigura de a triumfa.
După aceste cuvinte memorabile Maiestatea Sa se
informă despre rămăşiţele arheologice ale romanilor în
ţările noastre, precum monumente, medalii, inscripţii,
urme de lagăre... etc. Şi aducînd conversaţia asupra limbii noastre, îl ivită a scrie o frază românească pe o coală
albă de hîrtie pentru ca să poată judeca despre latinitatea
ei:
– Iată, Sire:
„Bună parte nu-i departe
Vine să ne dea dreptate!”
Împăratul cunoştea acest cîntec, căci în 1855 Ioan
Voinescu, unul din exilaţii de la 1848, luîndu-1 de la V.A.
îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului
împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa
mult de acel glas depărtat, din fundul Carpaţilor, care celebra legenda napoleoniană.
Această a doua audienţă ţinu o jumătate de oră, în
care V.A. se convinse şi mai mult de simţirile părinteşti
ale împăratului pentru români.
– Ştiu ca ai să pleci în curînd la Turn, observează, cît
vei fi în Piemont, starea spiritelor, şi cînd te vei întoarce agenţi au fost fanarioţii. Situaţia devenise foarte delicată,
la Paris, vină iar la Tuileries ca să-mi comunici observă- însă nu era loc de a da îndărăt. În sfîrşit sosi ziua, sună
rile d-tale.
ora întîlnirii sale cu lordul Malmersbury! Se făcu o scurtă
Întors la hotel V.A. îşi făcu pregătirităcere, după care lordul luă cuvîntul pe
le de plecare în Italia.
un ton foarte sever.
III
– Cum se face că un popor insuflat
După săvîrşirea misiei sale în capide idei sănătoase, alunecă în a uita restala Peimontului A... plecă la Nisa. De
pectul cuvenit unui act oficial european
acolo luă un cupeu înhămat cu cai de
al Convenţiei, alegînd un singur Domn
poştă şi se îndreptă spre Marsilia trecînd
pentru ambele Principate?
prin vestita şi poetica Vale a Canei, a
– Milord, actul alegerii săvîrşite de
cărei vegetaţie se compune de măslini,
români este din contra cel mai mare
rodii, lauri, portocale şi lămîi.
semn de respect al lor către Convenţie
Între Marsilia şi Paris V.A. se opri la
şi către înaltele puteri ce au subscris-o.
Avinion pentru ca să-l viziteze pe gene– Cum aşa, întrebă ministrul zîmralul Rose, ce-i promise că se va ocupa
bind.
în curînd de redactarea unui proiect de
– Daţi-mi voie să vă explic! Mireorganizare a armatei române. (Genelord, va mărturisesc, că de la primii
ralul Rose, unul dintre cei mai bravi şi
paşi pe calea regimului nou am înţeles
Alexandru Ioan Cuza
mai tineri militari, ajunşi la un grad aşa
cu toată simplicitatea noastră de ţărani
de înalt prin meritele lor).
ai Dunării că n-am intrat pe un drum
Sosind la Paris, se prezentă la Palatul Tuileries, şi neted. Şi-ntr-adevăr Milord, ce garanţie de bună orîndufuse introdus îndată în cabinetul împăratului. Maiestatea ială şi de progres înfaţişează un regim guvernamental, în
Sa veni din salonul de alături şi-i zise:
care dominează influenţe contrare a cinci puteri indepen– Voiesc să faci cunoscut românilor ca sînt mulţumit dente una de alta: doi domni, două camere şi o Comisie
de ei, şi că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Organi- centrală! Ca şi cînd s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură,
zaţi-vă în linişte, dezvoltaţi resursele voastre financiare, trei dinainte, doi îndărăt, care trăgînd în două părţi conagricole şi militare şi aşteptaţi cursul evenimentelor în trare, rup hamurile şi sfărîma trăsura. Cu toate acestea
pace.
noi nu ne-am descurajat. Carul e greu, într-adevăr, calea
– Vom urma, Sire, instrucţiile Maiestăţii voastre!
e nebătută, plină de piedici, dar în sfîrşit, în chipul acesta
După această mică, dar importantă convorbire, Na- nu sîntem ameninţaţi de a sta locului.
poleon se gîndi puţin, apoi îi dete mîna şi zise:
La aceste cuvinte Lordul se sculă şi zise cu o expresie
– Încuviinţez cererile Prinţului Cuza şi promit să-i tri- a feţei mult mai blîndă:
mit ordinul Legiunii de onoare, îndată ce mă voi întoarce
– Domnule Alecsandri, sînt foarte mulţumit de vizita
din Italia.
dvs., de informaţiile ce mi-aţi dat asupra evenimentelor
Alecsandri se închină, pătruns de recunoştinţă, făcînd din ţara dvs., Englitera e patria libertăţii şi, prin urmare,
în sine cele mai sincere urări^pentru gloria Franţei şi pen- nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fetru păstrarea zilelor lui Napoleon.
ricirii şi a libertăţii altor naţii. Guvernul Maiestăţii Sale
In adevăr, un popor necunoscut pînă ieri nu poate să va arăta chiar în viitoarele conferinţe, cele mai favorabile
aibă mai mult noroc! Şi un reprezentant al lui nu poate dispoziţii în chestia alegerii Prinţului Cuza!
avea o primire mai onorabilă în palatele regale, decît ace– Vă mulţumesc, Milord!
ea ce a întîmpinat Marele Alecsandri în Franţa şi în Italia
Ieşind din cabinetul lordului, bucuria sa era atît de
în numele Naţiei Române!
zburdalnică, că puţin au lipsit să-şi uite gravitatea sa de
IV
sol şi să înceapă a cînta în gura mare: God sove the QueEnglitera. Patria libertăţii!
en! A alergat într-un suflet la hotel, raportînd Prinţului
Lordul Malmersbury. Cinci cai la o trăsură! Se Cuza rezultatul conferinţei sale cu ministrul reginei Vicsfărîmă trăsura, Milord!
toria. A doua zi plecă la Paris ca să raporteze împăratului
Comunicaţiile între Paris şi Londra se făceau şi rezultatul fericit al misiei sale în Englitera.
atunci cu o mare repeziciune. Zece ore erau de ajuns spre
a te transporta din capitala Franţei în capitala Engliterei.
Claudia CHELTUITORU
Sosind la Londra Alecsandri scrisese îndată lordului
Malmersbury; ministrul afacerilor externe, înştiinţîndu-1
Colectivul Institutului de Ecologie şi Geode scrisoarea autografă a Prinţului Cuza şi rugîndu-1 să-i
grafie
exprimă sincere condoleanţe doamnei
acorde o audienţă.
Maria
Sandu, director-adjunct pentru proRăspunsurile dorite îi veniră numai după o săptămînă
bleme
de
ştiinţă, în legătură cu decesul tatălui
de lungă aşteptare. Cauza Principatelor era deja aici răssău ARSENIE.
tălmăcită cu multă dibăcie de ambasadorul Turciei, d-nul
Musuri. D-nul Musuri e fanariot, şi în toate nenorocirile
şi persecutările ce au pătimit românii, cei mai neîmpăcaţi
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
8
Literatura şi arta
Nr. 10 (3418), 10 martie 2011
Dan Puric în dialog cu basarabenii
Despre Omul Frumos…
De la numele excepţionalului actor, polivalent artist, om
de cultură şi bun creştin, cum este Dan Puric, până la Omul
Frumos şi de acolo – la Făt-Frumos al basmelor noastre, personaj care întruchipează chipul românului ideal, optimist, învingător al marilor nedreptăţi sociale şi fericit, în consecinţă,
„până la adânci bătrâneţi”, alături de Ileana Cosânzeana (sau
Lina Cătălina), chip conturat cu multă ingeniozitate dragoste şi
înţelepciune de poporul nostru în creaţia populară – nu există,
practic, nici o distanţă. Axa firii verticale şi demne a chipurilor
reale şi literare se îmbină fericit la fiecare vertebră şi moleculă
şi pentru că actorul, omul şi mărturisitorul Dan Puric recepţionează şi tratează într-un mod profund şi aproape singular,
filosofia religiei creştine, filosofia culturii şi a tradiţiei populare
în care ne-am născut, şi filosofia valorilor universale în care
suntem de peste două milenii creştineşti, de la Sfântul Andrei,
cel întâi chemat, contemporanul Mântuitorului nostru. Şi dacă,
printr-un cumplit paradox, n-ar fi existat personalităţi ale creştinătăţii noastre, printre care se înscrie în secolul XX şi basarabeanul din Sângerei Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor”,
Dan Puric le-ar fi inventat cu toată dragostea şi responsabilitatea pentru a elabora cimentul moralei creştine care ne face să
rezistăm în Valoare, în Credinţă, în Dragoste de Dumnezeu şi
de Aproapele.
În zilele de 1 şi 6 martie, Dan Puric s-a aflat în turneu la
Chişinău. A venit să ne aducă lumina din România Profundă şi
să-şi alimenteze sufletul cu energiile luminoase ale Basarabiei
Profunde, româneşti, pe care o iubeşte imens, necondiţionat şi
pentru faptul că palma asta vitregită de pământ a pătimit şi mai
pătimeşte de-a lungul istoriei ingrate, cum ar zice şi Eugen Simion, prin continuă jertfă.
A venit la invitaţia Forului Democrat al Românilor din R.
Moldova, aducând cu sine câteva conferinţe şi un lot de carte.
Gestul este expresia rodului neodihnei sale de mai mulţi ani,
atât volumele „Cine suntem” şi „Despre Omul Frumos”, apărute la Bucureşti în 2008 şi 2009, respectiv, cât şi spectacolul
„Don Quijote”, pe suport DVD, spectacol în care Dan Puric
dansează, împărţindu-şi harul între dansul clasic, dansul popular şi pantomimă, mai semnând scenariul şi regia. Şi conferinţele susţinute de Domnia Sa, evident, evenimente de mare
excepţie ce au avut loc, cum se ştie, la Teatrul Naţional „Mihai
Eminescu” şi la Teatrul de Revistă „Ginta Latină”, precum şi în
câteva localităţi rurale şi care s-au bucurat de prezenţa frumoasă a admiratorilor ce au făcut sălile arhipline, interactive. Întâlnirile-conferinţe au durat, cu tot cu tradiţionalele întrebări şi
răspunsuri, buchete de flori, şedinţe foto şi de autografe, strângeri de mână şi îmbrăţişări, comunicări de la suflet la suflet,
circa patru-cinci ore... Şi mai continuă, şi nu este o metaforă…
Duminică Dan Puric a venit, împreună cu Nicolae Dabija,
la Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”. A ascultat slujba, şi-a
făcut semnul crucii şi a îngenuncheat, a lăcrimat, surprins, la
momentul Crezului, care la noi se cântă, iar în Ţară se rosteşte,
se recită… După ce părintele Ioan Ciuntu a îngenuncheat şi
şi-a cerut iertare în faţa Domnului şi a enoriaşilor – a fost şi Duminica Iertării la începutul Postului Mare –, după ce şi-a rostit
predica tradiţională, l-a invitat alături, în faţa Uşilor Împărăteşti
ale altarului, pe Nicolae Dabija, pentru a-l prezenta pe actorul,
scriitorul, mărturisitorul şi creştinul Dan Puric, adăugând că
în Ţară şi pretutindeni în diaspora românească filosofului Dan
Puric i se oferă această onoare şi posibilitate de excepţie în toate bisericile şi mănăstirile pe care le vizitează. Distinsul oaspete
a vorbit despre noi şi Ţară, de Postul Mare, de foloasele respectării lui, urmând firul înţelepciunii cu exemple din parabolele şi
basmele noastre populare din care urmează, la rândul nostru, să
tragem concluziile cuvenite. A răspuns, la întrebările corespondenţilor, iar „Literatura şi arta” intenţionează să publice textele
conferinţelor, prelegerilor etc. în paginile sale pe parcurs, în
timp util, de cum vor fi transliterate şi pregătite de tipar.
Dan Puric, „lumina aceasta de om”, ca sa-l citez, a mai fost
în Basarabia şi doreşte să revină. Este şi dânsul un împătimit de
acest pământ românesc, nedreptăţit istoriceşte şi politic. Este,
mai degrabă, un egal al lui Eugen Simion şi al
lui Vasile Nanea – şi, din fericire, numele marilor îndrăgostiţi de Basarabia şi luptători pentru
Basarabia de la Eminescu încoace nu se opresc
aici! – este un apreciator şi susţinător de forţă al
Basarabiei şi basarabenilor.
De la numele lui Dan Puric, până la Omul
Frumos şi de acolo – la chipul lui Făt-Frumos –
nu există distanţă. Pentru Dan Puric Basarabia nu
este ruptă de la sânul culturii milenare a Ţării, iar
nedreptăţile istoriei sunt temporare. Mulţumim,
Dan Puric! În cazul când pentru Dragoste, Prietenie, Omenie, Atitudine, Har de la Dumnezeu
pus în serviciul Domnului şi al realizării Idealului
Naţional se poate mulţumi! Rămânem în aşteptare!
Elena TAMAZLÂCARU
CONFISCAT DE DRAGOSTEA DE ŢARĂ
...Probabil eram în clasele superioare când am auzit cuvântul Propovăduitor, pe care l-a pronunţat într-o zi bunica
mea Smaranda. Fiind o fire profund religioasă, ea din când
în când ne povestea, nouă nepoţilor, despre momentele crâncene pe care le-a trăit în perioada de refugiu (mai ales în
dramaticul an 1944), când bombardamentele dădeau peste
ea şi peste mulţi alţii ca dânsa – azi la Bucureşti, mâine la
Sighişoara, poimâine la Braşov...
A fost şi o întâmplare când un obuz a explodat chiar la
câţiva metri, dar schijele n-au atins-o nici pe bunica, nici pe
ceilalţi câţiva nefericiţi, atâta doar că au fost acoperiţi cu un
strat de pământ fumegând. Şi i-a salvat pe toţi, era convinsă
bunica, rugăciunea unui propovăduitor care se afla printre
nord-bucovinenii refugiaţi în ţară. Uite că acest apelativ, care
mi-a rămas imprimat pe retina memoriei, mi-a răscolit amintirile copilăriei îndepărtate chiar zilele trecute, când o fericită
împrejurare face să-l vedem şi să-l ascultăm pe un alt propovăduitor, numai că dintr-o altă generaţie, aparţinând altor
timpuri, dar care, după ferma noastră convingere, are atâtea
similitudini cu propovăduitorul invocat în amintirile sale de
evlavioasa mea bunică Smaranda.
Să ne dumerim în continuare cum descifrează acţiunea a
propovădui DEX-ul Limbii Române: acolo, pe pagina 859,
stă scris: a propovădui – a răspândi, a propaga idei, concepţii, doctrine (religioase); a predica. Şi iată, cu ajutorul
lui Dumnezeu, l-am putut asculta pe un asemenea propovăduitor care ne-a mângâiat sufletul, ne-a încurajat, reamintindu-ne cine suntem şi de unde venim, care ne sunt rădăcinile,
încredinţându-ne cu toată puterea convingerilor sale că, prin
oricâte urgii ale istoriei o fi trecut românul nostru de-a lungul
zbuciumatei sale istorii, el a fost şi a rămas totuşi un om frumos. Iar pe cel pe care l-am primit cu inima deschisă în
casa suferinţelor noastre îl cheamă Dan Puric.
...Mare noroc pentru noi că pe magnificul Dan Puric îl
CUVINTELE LUI
CA PANTOMIMĂ
DE SENSURI
DAN PURIC SAU PĂSTRAREA IDENTITĂŢII PRIN IUBIREA CREŞTINĂ
Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în
om”- Dan Puric.
La o margine de existenţă, aflat în cautarea sinelui,
filosoful, omul de teatru Dan Puric a sfidat „patul lui Procust”, adică încadrarea abuzivă a oamenilor , a gândirii şi
sentimentelor lor în anumite tipare prestabilite de către o
ideologie proletară, propunând în locul acestuia iubirea şi
demnitatea ca substanţă a vieţii. Astfel, traversând dulceaamara feerie a teatrului, in corpore rege, dar – astăzi – nu
regele Lir, al cărui rol l-a jucat cu iscusinţă, bucurându-se
de înalta apreciere a spectatorului, ci alt rege, unul al filosofiei, la fel de apreciat de toţi acei care meditează câtuşi
de puţin asupra existenţei noastre jalnice, el bate cu insistenţă la uşa sufletului îmbătrânit, care ar mai putea să-şi
recapete însuşirea sa de „veşnic tânăr” prin acceptarea
substanţei hristice şi expulzarea jigodiei din interior întru
a iubi zidirea lui Dumnezeu din noi. Cu o transcedere prin
toate anotimpurile poeziei dramatice a destinului românului, Dan Puric, modern şi substanţial se face ascultat şi
auzit: „nu orice întâlnire în viaţă este o bucurie”, pentru
că „timpul fiinţei româneşti nu asculă o istorie minoră”,
ci una despre virtute, despre omul frumos, a cărui întruchipare se află în cuvântul lui Dumnezeu şi „prin dragostea care nu moare niciodata – dragostea de Dumnezeu”.
Prin cărţile sale, Dan Puric ne invită impetuos să
păşim pragul anotimpului identităţii unde, indiferent de
stihia naturii, dispare frica, unde la trezire sunt predispuşi cei ce nu şi-au culcat mintea inteligenţei, aceştia din
urmă coordonându-şi acţiunile prin asocierea adjectivelor
treaz-viu şi acceptându-şi ipostaza de trezviu, adică cea
de promotor şi valorificator al luminii. Lucid şi analitic,
filosoful participă şi contribuie la păstrarea intelectualului
din noi, demonstrând că „nu sărăcia este o mizerabilitate,
ci cretinii cu pretenţii de intelectuali”, care se chircesc în
faţa „bolovanului”, pe care o batrană îl târâie spre un alt
continent în desaga sa spre a-şi păstra ţara lângă ea, acţiune departe de a fi înţeleasă de cei analfabeţi sufleteşte.
Autenticitatea lui Dan Puric constă în calitatea sa de
deschizător de drumuri întru mântuirea noastră prin marea iubire – de Dumnezeu şi de oameni - propunându-ne
în acest scop inseparabilitatea a două organe –creierul şi
inima - un tot unitar în care mintea este raţiunea prin care
trece inima şi care determină adevărata noastră valoare
– cea de român creştin. Calităţile nobile pe care le cultivă
Dan Puric sunt cele ale pedagogului înzestrat cu cea mai
nobilă armă a educaţiei – iubirea, a cărei valoare supremă
constă în realizarea dezideratului: „cel iubit să răspundă
cu iubire”.
„Este o minune că poporul român nu a dispărut din
istorie, aşa cum au dispărut, practic, toate neamurile din
timpul Marii Migraţii, afirma regretatul Andrei Vartic,
pentru că românii sunt creştini nativi care nu s-au lepădat
niciodată de credinţa lor”.
Întru susţinerea şi completarea acestui gând, Dan Puric conchide: „un stat poate oricând dispare, dar un neam
este veşnic”, cu excepţia românilor degradaţi care, asemenea cameleonului, îşi schimbă culoarea, însă, aceştia
din urmă nu rezistă în timpuri. Ceea ce ne caracterizează
pe noi, românii basarabeni, este faptul că suntem o Ţară
a Dorului, cu substanţa dragostei, dar supuşi legilor fizicii
cuantice, care descrie comportamentul materiei la nivelul
atomic şi subatomic,(fenomene pe care fizica newtoniană şi electromagnetismul clasic nici nu le pot explica), cu
interacţiuni şi cu principiul inseparabilităţii la origini, dar
peste a cărui suflet a căzut Dumnezeu ca un fulg mângâietor şi ne-a păstrat, chiar fiind afectaţi mereu de groaznicul
principiu comunist: „nimic nu se pierde, totul se mutilează.”
Avem multe de asimilat, iar Dan Puric, perseverent
şi tenace, cu doză de artistism înnăscut, convingător, ne
deduce formule şi descarcă teoriile sale în albia înţelegerii lucrurilor, oferindu-ne răspunsuri gratuite întru a păstra valorile, a fi mai noi la noi acasă şi a lupta împotriva
mediocrităţii arogante, asigurând în jurul nostru un spaţiu
plin de iubire creştină. Or, fascinanta sa operă filosofică îl
prezintă ca pe un model de creştin autentic, „vocea lui, în
opinia recenzentului Stelian Gomboş, fiind un strigăt din
care străbate atitudinea morală, exemplară şi spirituală de
fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba
culturii româneşti.”
Marele cărturar Nicolae Iorga afirma: „Nu e de ajuns
ca o ţară să dea talente: ea trebuie să ştie a le ţine vii.
În acest sens, un gând luminos şi un sincer „mulţumesc”
din partea intelectualităţii R.M. ar putea fi adresat dlui
Nicolae Dabija, preşedintele FDRM, redactor-şef al ziarului Literatura şi arta care a contribuit la organizarea
acestui eveniment de mare anvergură, oferindu-ne în cadrul acestei întâlniri clipe de revelaţie şi posibilitatea de a
contempla asupra frumosului vieţii – prilej fericit spre a-i
cunoaşte pe adevăraţii contemporani.
Lidia GROSU
,,Ascultându-vă, am devenit un glas al tăcerii,,
Dacă simţul m-ar fi învăluit în curaj, din toate răvaşele ce-şi îndreptau zborul spre
ochii Domniei Sale, ar fi rătăcit multe de-ale mele: ,,D-le Puric, oare la ce răsărit se va
umple cupa deşteptării, pentru ca Dumnezeu să toarne în minţile comuniste picul de
gând a lui Eminescu: ,,Basarabia pământ românesc,,? Oare, Dle Puric, nu trăim noi un
vis de-al lui Dumnezeu? Totuşi, împlinirea cea mare a fost atunci când orizontul privirilor sale a strâns şi un gând al meu: ,,Ce suferinţă dulce trebuie să-i aducem lui Dumnezeu, pentru ca El să plângă cu lacrimile Unirii peste poporul românesc? ,,Aceasta, de
fapt, a fost ultima confirmare, în care Domnia sa mi-a rostit: ,,Tu ai scris versurile astea
frumoase?” Atunci mi s-a părut că din inimă înfloresc crini.
Paşii mei sunt
prea mici pentru ca
să ajungă la întreaga
fiinţă a sa. De aceea, ,,Omul Frumos,,
şi ,,Cine Suntem,,
definesc oglindirea
profundă prin care
privim o suflare profund
românească
ce ne încălzeşte cu
atingerea cuvântului
său. Acum înţeleg de
ce primăvara aceasta
mi-a crescut în pal-
Adresa
redacţiei:
“Literatura şi
arta”
str. Sfatul Ţării
nr.2,
2009, or.
Chişinău
Tipografia “Universul”
leagă o strânsă şi puternică prietenie cu consângeanul nostru
Nicolae Dabija, fiindcă, graţie acestei verificate de timp prietenii, l-am putut avea în acea memorabilă seară de început de
mărţişor alături de noi, marele actor, eseist şi filosof fiind, de
fapt, invitatul Forului Democrat al Românilor din R. Moldova. A fost o lecţie cu totul singulară despre demnitate, despre
istoria, obârşia, tradiţia, moştenirea, memoria noastră, despre
reperele morale şi spirituale care s-au aflat şi continuă să se
afle la temelia dăinuirii neamului românesc în timp şi spaţiu.
Toţi cei care au umplut cu prezenţa lor parterul, balcoanele şi lojile Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” până la
limită s-au putut convinge de faptul că, atâta timp cât românimea mai are propovăduitori de talia lui Dan Puric, seminţia noastră are şansa să fie mântuită. La acel spectacol
(mai exact monospectacol) am admirat un român totalmente
«confiscat de dragostea de ţară» (expresia îi aparţine), un
român cu sufletul totalmente dezgolit şi pentru dragostea de
Basarabia, un român totalmente dedat idealurilor naţionale
ale poporului său, „modelelor morale” ale acestuia.
Atunci când Dan Puric ni-l prezintă pe marele nostru
Eminescu în toată dimensiunea apostolică a valorii sale universale, atunci când îl consideră pe dragul nostru poet Grigore Vieru reperul şi autoritatea de neclintit a basarabenilor (şi
nu numai a lor), atunci când tot el, Dan Puric, concluzionează
că (îl cităm): «esenţa creştinismului stă în calitatea fiinţei
de fiu al lui Dumnezeu şi nu în cantitatea biologică, socială, politică a individului în societate», numai atunci, zicem,
se poate afirma că avem în faţa noastră un Propovăduitor în
a cărui spusă: «a fi român este o vocaţie», nu putem crede
altcumva decât că este o certitudine, un adevăr absolut.
Şi încă un lucru esenţial: pe toate câte le înfăptuieşte în
această viaţă, adică pe câte le propovăduieşte lumii Dan Puric, pe toate le face din suflet, din dragostea pentru Dumnezeu, pentru neam, pentru ţară. Căci tot dânsul afirmă: «dacă
dai suflet, primeşti suflet». Or, Dan Puric este
suflet din sufletul nostru, este un Om Frumos,
care ne invită să aflăm, să însuşim arta de a fi
şi noi oameni frumoşi.
Mihai MORĂRAŞ
mele vieţii cea mai sfântă floare a clipei. De parcă poarta cerului i-a deschis calea gândului spre noi, pentru ca să ne mângâie sufletele în alintul tăinuit al României Profunde.
Încălzind cu auzul spusele coborâte parcă din templul Divinului, simţeam cum pe umerii
mei îşi ţese pânză veşmântul mândriei de a fi Român. La fiecare rostire a ,,neamului românesc,,
mi se părea că printre rânduri îşi face loc Mihai
Eminescu, Bogdan-Petriceicu-Haşdeu, Grigore
Vieru. Dumnezeu, parcă îşi desprindea privirea
printre razele de lumină ce veghea chipul gânditor al Maestrului Raţiunii Creştine! De aceea
numesc întânirea cu Domnia sa o Chemare la
Propria Identitate.
Prin minte-mi roiau rugăciuni către timp,
să-şi strecoare minutele în zborul celei mai grele
păsări, pentru ca vremea caldelor mărturisiri să
uite de sfârşit!
Dacă n-aş fi un suflet crescut în lut omenesc,
în acea clipă înveşnicind timpul, mi-aş fi dorit să
fiu un glas al tăcerii, pe care noi l-am rostit ascultându-i frumuseţea gândului din înalturi!
Basarabia vă aşteaptă cu braţele deschise!
Deodată clipele deveniseră magice. Se umpluseră de memorie, adevăr, filozofie, umor
- toate amestecate. Însufleţiseră. Cuvintele vii
şoptite-râse-urlate-murmurate de pe scenă făceau pantomimă de sensuri. Legaţi prin tăceri căutătoare de Frumos, fremătătoare, cei din sală sorbeau speranţă.
”Mai râdem şi dedesubt e-o lacrimă”.
Cuvintele picurau Lumină peste rănile noastre comune.
”Dumnezeu leagă în mod tainic prin suferinţă”.
Desigur, leagă suflete, dar şi maluri de Prut.
Balsamuri pentru înlăcrimaţi:
”România e o stare, o vocaţie”;
”Prin România transcende spiritul creştin”;
”Basarabia – copil martirizat al României”;
”Basarabia – pământ de jertfă. A fost trădată, dar Iubirea i-a fost zid”.
Prezentul nostru ce-ar fi fără de Eminescu (”de la sufleorul teatrului
ajuns să fie sufleorul conştiinţei naţionale”), Gr. Vieru (”Lumină de Om”)?
De sus, de la balcoane (veniseră să asculte măcar în picioare), tineri
însetaţi de Frumos întrebau-suspinau despre Arsenie Papacioc, Iustin Pârvan, Gheorghe Calciu…
”Despre aceşti martiri se articulează cu pietate”;
”Jertfindu-se, ei au lăsat un popor viu”;
”România se poate reface în câteva zile prin Valeriu Gafencu, ”Sfântul Închisorilor”.
Lucrare tainică a lui Dumnezeu! Aceşti tineri ASCOR-işti (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Basarabia) au contribuit la
reabilitarea lui Valeriu Gafencu la Sângerei, au însoţit surorile Sfântului
Valeriu prin Moldova … ”care continuă lucrarea începută de fraţii lor şi
de mărturisitorii credinţei, răpuşi fizic în temniţe, dar vii întru Hristos”.
Fraza am transcris-o din articolul ”Cunoscându-le pe surorile Sfântului
Închisorilor” din revista ”Axa” nr. 20 din 2010, semnat de ”prietena de la
comunicare” Ecaterina, suflet candid, înrourat de creştinism. Alături de
aşa tineri vrei să trăieşti!
”Sunt oameni frumoşi, dacă ştim să-i vedem”.
Câte-o mamă, câte-o bunicuţă care-au ştiut să menţină aprinse candelele sufletului pentru Lumină. Cineva de lângă noi, numaidecât.
”Omul frumos e o calitate ascunsă a neamului, el nu aparţine spaţiului
expus public”.
Cu seminţe de Frumos în suflete păşirăm înaripaţi. Sensibilizaţi.
”Frumuseţea căutată, râvnită de fiecare, o primeşti, dacă o dăruieşti”.
Angelina POPOVICI,
Bălţi
Jurnal
Efim TARLAPAN
LUMINA UMBREI MELE
2003
29 ianuarie, or.
Nehoiu, jud. Buzău.
Nehoienii sunt forestieri. Seamănă cu carii:
trăiesc în lemn şi din
lemn...
*
Baudelaire:
„Dacă ar fi lipsit vinul
din această lume, ar fi lipsit ceva din inteligenţa
omenească”.
22 martie, Cluj-Napoca. Am o corectură
foarte importantă. E manuscrisul cules al cărţii
Îngerii din cerul gurii... , la care am salahorit
timp de vreo şapte ani. Ce îmi va aduce această
carte? Satisfacţii? Injurii? Duşmănii? Glorie? Invidii? De toate, probabil. Numai nu bunăstare. În
România de azi, dar şi în R.M., a te întreţine din
propriu-ţi scris, în timpul vieţii, ţine de poveste...
După „viaţă”, s-ar putea să vină şi bunăstarea,
dar nu pentru tine, bineînţeles, şi nici pentru urmaşii urmaşilor... Ci pentru alţii. Poate chiar şi
pentru cei mai aprigi... detractori ai tăi.
26 martie. Constantin Noica: „Încolţirile în
pământul bun e şi meritul pământului, încolţirea
în stâncă e meritul sămânţei”.
* Octavian Goga: „Sufletele care nu-şi spovedesc tainele niciodată... sunt ca odăile cu ferestrele închise, care nu se aerisesc”. (Bun pentru motto la Jurnal sau Memorii!)
* Iată şi două mottouri la cartea de Dialoguri: „Discuţia înseamnă uneori libertate” (Nicolae Titulescu); „A pune întrebarea înseamnă
deja a răspunde” (Tot Titulescu).
9 aprilie. Odată bărbat acest Don Juan! Nici
o femee nu reuşeşte să-l ţină din scurt...
14 aprilie. Politica este o curvă care crede că
(şi) cuvântul PATrie provine de la pat...
* Trebuie să fii urangutan ca să-ţi pară maimuţa frumoasă.
* Versurile lirice ale umoristului Ics sunt ca
frunzele uscate ale trandafirului: nu pot camufla
ghimpii.
* Şi beţivul, şi femeia stricată se strică şi mai
tare... dregându-se.
16 aprilie, Cluj-Napoca. Ieri, dând un telefon la Chişinău, am aflat o veste tristă: a decedat
Nicolae Sulac, grandiosul fenomen al cântecului
nostru popular, spirit nativ excepţional! Decenii
în şir, l-au aplaudat mulţimile şi tot decenii în şir
l-au bârfit nulităţile melomane, pentru că n-a semănat nicio clipă cu ele...
23 aprilie. „Poligloţii nu sunt în fond decât
nişte papagali monstruoşi”, constată Corneliu
Vadim Tudor. Să fie vorba aici şi de marele poliglot Dimitrie Cantemir?...
1 mai. BILANŢ LA VÂRSTA A TREIA
Constat, cuprins de-amărăciune
La senectutea mea adâncă:
Am semănat înţelepciune
Pe care... proştii n-o mănâncă!
17 mai. Ce deosebire există între o femeie frumoasă şi una urâtă? Că femeia cea frumoasă costă
mult mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată...
* Ionel Andraşoni, clujeanul, mi se tânguieşte: „La Mediaş, judeţul Sibiu, existau două cimitire: unul Evreiesc şi unul al Eroilor Români. Şoseaua naţională, în proiect, avea linie dreaptă prin
Cimitirul Evreiesc, dar s-a construit cu o curbă
prin Cimitirul Eroilor Români, aşternându-se şi
peste mormântul tatălui meu... De atunci, că-s
mulţi ani trecuţi, depun flori, în memoria bietului
meu tată, pe... şoseaua naţională...”.
* Caracatiţa mafiotă naţională trebuie scoasă
în afara legii. A legii... nescrise!
26 mai, Sighişoara. Iată-mă, în fine, şi în excapitala lui Vlad Ţepeş! Municipiul e scăldat
în verdeaţă şi în istorie. Sunt cazat în „Vila lui
Gheorghe Maurer” (cu adevăratelea, Maior).
Acest ardelean cu numele africanizat a fost înalt
demnitar la Gheorghe Gheorghiu Dej, dar şi la
Ceauşescu. Unii (ciraci de-ai săi, probabil!)
fac efortul de a-i atribui merite deosebite. Nu
cred că le-a avut. Dacă ar fi lăsat măcar vreo
urmuliţă „sfântă” în destinul neamului, i-ar fi
stat numele imortalizat pe vreo placă memorială
barem la intrarea în această vilă, superbă cândva,
azi devastată. „Poporul” tăbârceşte din ea tot
ce consideră că provine din truda-i: mobilier,
ţevi, chiuvete etc. Cu timpul, cred, din „cuibul
bolşevicului” nu va mai rămâne nimic, precum,
încetul cu încetul, va fi dat uitării şi numele
maiorului africanizat...
Crina POPESCU,
elevă, Liceul „Liviu Rebreanu”
“Literatura şi arta” apare la
Chişinău în fiecare joi în limba
română.
Indice general de abonare - 6778l.
Indice de abonare privilegiată
(pentru pensionari, studenţi şi
invalizi) - 67881
Telefoane:
Redactor-şef: 23.82.l7, 2l.02.l2.
Redactor-şef adjunct; secţia publicistică: 23.85.46
Secretar general de redacţie: 2l.02.l2.
Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 23.82.l6.
Contabil: 23.85.46
e-mail: [email protected]
sau [email protected]
http://www.literaturasiarta.md/
Redactor-şef: Nicolae DABIJA
Redactor-şef adjunct: Haralambie MORARU
Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
Publicistică şi informaţie: Eugen GHEORGHIŢĂ,
Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU;
Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA;
stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; relaţii
cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid POPESCU; contabil:
Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor LAVRIC.
Comanda nr.: