Pentru vizualizarea numărului apăsaţi aici.

SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 3 februarie 2011. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 5 (3413)
La est de vest
DESPRE NUMELE
BASARABENILOR
Numele omului e o taină.
Teologul rus Pavel Florenski afirma:
„Spune-mi numele tău şi am să-ţi spun cine
eşti”, dând de înţeles că destinul nostru se
conţine în numele fiecăruia dintre noi.
Tot el zice că un nume strâmb înseamnă
şi un destin strâmb.
Satele noastre, moldoveneşti din zorii istoriei, sunt doldora de nume ruseşti.
Astfel că astăzi, după două secole de
deznaţionalizare în galop a Basarabiei, dacă
ne luăm după nume, se creează impresia că
am fi mai degrabă o ţară de ruşi moldovenizaţi. Unul dintre scopurile celora care s-au
lăţit peste noi a fost să ne fure numele şi
identitatea şi să ne pricopsească cu nume
şi identitate false. Pentru că nu au putut să
ne schimbe sufletul, ei au făcut ceea ce le-a
fost mai la îndemână: au atentat la numele
noastre.
Timp de 200 de ani acestea au fost rusificate, ucrainizate, polonizate, slavonizate etc., s-a făcut totul ca ele să nu rămână
româneşti. Această campanie neîntreruptă
făcea parte dintr-o politică de stat atât în
Rusia ţaristă, cât şi în cea sovietică, astfel
încât Moldova de dincolo de Prut să nu aibă
niciodată vreo pretenţie de a recupera cealaltă Moldovă, care urma să lase impresia a
fi locuită de nemoldoveni.
Rusificarea Basarabiei în sec. XIX a început de la nume.
După 1812, conţopistul ţarist îl întreba
pe ţăranul nostru:
– Как зовут ? („Cum te cheamă?”)
– Creţu.
– Будешь Кучерявый. („Vei fi Kucereavâi.”)
Pe un altul:
– Как зовут?
– Nu ştiu.
– Ты что, дурак? („Eşti tâmpit?”)
– Da, zicea acela fără să înţeleagă ce e
întrebat.
Azi toţi nepoţii lui sunt Durac. Sau Duracov, ca celebrul istoric care se crede descendent din cazaci.
Ruşii ne-au deformat numele, ca să ne
deformeze identitatea.
Cunoscutul cercetător al trecutului basarabean Gheorghe Bezviconi în articolul
„Multe legende, multe adevăruri…” vorbeşte de colonelul basarabean „Coroev (Coroi)”, paranteza pusă de savant subliniind
numele iniţial al moldoveanului Coroev.
În satul meu de baştină, Codreni, un
sfert de sat e Untilă, iar alt sfert – Untilov.
Au apărut şi vreo câţiva Untilo.
De regulă tinerii se duceau la armată
Untilă, iar când reveneau erau Untilov sau
Untilo.
În Ialoveni descendenţii marelui folclorist Petre Ştefănucă, împuşcat de Stalin, au
fost rebotezaţi în Ştefaniuc şi Stepaniuc.
În Horeşti jumătate de sat e Palancică,
iar altă jumătate Palanciuc.
La schimonosirea numelor şi-au adus
contribuţia şi funcţionarii rusolingvi plătiţi
de stat, dar şi moldovenii înşişi, care, de
multe ori, se ruşinau de numele lor.
Dacă la alte popoare numele de familie
sunt în strânsă legătură cu numele de locuri,
cu prenumele sau patronimul părinţilor, numele moldovenilor provin în marea lor majoritate de la porecle.
În slavonă cuvântul „poreclă” înseamnă
însuşi numele (pe un Tetraevanghel moldovenesc din secolul al XV-lea e scris, de
exemplu: „…Княгиня Феодора, Драгна
пореклом…”, adică: „… cneaghina Theodora, numită Dragna…” ), aceste noţiuni
suprapunându-se şi identificându-se.
De cele mai multe ori poreclele însemnau un nume ironic, dat în bătaie de joc unei
persoane, în legătură cu o trăsătură a aspectului ei exterior, cu o amintire a unei fapte
ş.a., care veneau ca o completare a numelui
de botez:
–Vasile…
– Care Vasile?
– A lu’ Pupăză.
Persoana respectivă sau cineva dintre
rudele sale, trăise, se vede, vreo întâmplare
legată de o pupăză.
La Ion Creangă găsim: „Mă întreceam
cu fetele cele mai mari din tors şi ele din
răutate mă porecleau „Ion Torcălău”!
Tot la el: „Am rămas noi acum… eu, Gâ-
tlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea şi
moş Bodrângă pe deasupra.”
Evident, Gâtlan şi moş Bodrângă sunt şi
ele porecle, doar că ceva mai vechi, care, între timp, reuşiseră să se transforme în nume.
Vreme de aproape două secole conţopiştii ruşi şi sovietici i-au rebotezat cu sârg pe
basarabeni: ca aceştia să-şi uite rădăcinile.
Babălău a devenit Babelev (Filip Babelev din Truşeni e fiul lui Ion Babălău).
Dohotaru – Dogaterev (în Floreşti).
Ifrim – Efremov (toate rudele din raionul Rezina ale politicianului Valeriu Efremov se numesc Ifrim).
Mihăilă – Mihailo (jurnalistul Ion Mihailo e fiul lui Mihail Mihăilă din Dănceni).
Pierdevară (Cherdevară) – Cherdevarenco (numele fostului ministru al Învăţământului).
Şaptecâini – Şaptichin (un ziarist din
Cahul).
Caraion – Caraivan (un Caraivan din Rezina umbla să-i schimbe numele tatălui său
mort, ca să poată obţine cetăţenie română).
Greceanu – Greceanâi (soţul dnei exprim-ministru).
Cârpală – Chirpalov (director la „Investprivatbanc”).
Hâncu – Ghinculov (numele marelui
cărturar din sec XIX, născut la Hânceşti).
Putină – Putin (toţi purtătorii din Cigârleni îşi zic astfel ca să-i creadă lumea rude
cu premierul rus).
Lupulova – o transnistreană, studentă
la UTM, are părinţi care se numesc Lupul
(cum nu ne cunoaşte limba, aceasta punea
accente destul de necuviincioase numelui
ei).
Tatăl unui cunoscut de-al meu era Morcov, iar fiul e deja Marcov.
Anume aceste schimonosiri le dau acum
multă bătaie de cap tuturor celor care doresc
să-şi recupereze cetăţenia românească: părinţii sunt Cojocaru, iar fiii – Cojuhari; tata
e Ciocanu, fiul – Cecanu, fiica – Cecan, iar
nepoţii – Cecanov: e aproape imposibil să
dovedeşti că toţi aceştia sunt rude între ei.
Ş.a.m.d.
În aceeaşi perioadă au fost batjocorite şi
prenumele noastre.
Toate prenumele (numele mici) care nu
se pretau rusificării erau interzise.
Aurel Chiruţă din Chirileni, Ungheni
îmi povesteşte că în 1953 a fost „botezat” în
documente Vasile Chiruţă.
Consăteanul meu Napoleon Untilă s-a
întors de la Chişinău, unde intrase la o şcoală, Anatoli Untilă. În capitala republicii i
s-a spus că Napoleon e un prenume pe care
poate să-l poarte doar pe ulicioarele satului
nostru.
Un alt consătean Matei Untilă a revenit
şi el de la Chişinău cu numele schimbat în
Maxim Untilov.
Deformări asemănătoare se întâmplau şi
la case mai mari. Scriitorul Bogdan Istru,
care era după numele lui din buletin Ion Bădărău, îşi semna după război poeziile Ivan
Bodârev.
Din păcate în cei 20 de ani de independenţă rusificarea numelor şi prenumelor
continuă, de parcă ne-am afla în Rusia ţarilor sau în cea a lui I.V. Stalin şi L.I. Brejnev.
Ex-ministrul Vladimir Molojen a schimonosit până acum doi ani numele şi prenumele moldovenilor: într-o ţară „polietnică”,
acestora urmând să li se piardă de tot numele lor româneşti. Astfel cei care erau notaţi
în buletinele sovietice, spre exemplu, Vasilii Ivanovici – au fost trecuţi Vasile Ivan,
Maria Ivanovna a devenit Maria Ivan, Anna
Ivanovna – Anna Ivan ş.a., ministrul comunist insistând că aşa e corect. În ultimii 8 ani
s-a umplut ţărişoara de ivani.
Ministerele Guvernului Filat au multe
de făcut în sensul revenirii la firesc. Departamentul de Tehnologii Informaţionale, în
fruntea căruia se află domnul Pavel Filip,
pe care presa îl caracterizează ca pe o persoană principială şi competentă, are o misiune nobilă: să stopeze rusificarea continuă
a numelor noastre şi să recurgă la corectarea acestora în concordanţă cu legile limbii,
pentru ca legătura dintre părinţi, bunici,
moşi, strămoşi şi copiii, nepoţii şi strănepoţii acestora să fie neîntreruptă în timp.
Nicolae DABIJA
Poesis
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Eugeniu COŞERIU
SÂNGELE
NOSTRU
Din sângele nostru
s-au hrănit câteva popoare.
Din sângele nostru
s-au născut
poeţi şi cărturari ruşi.
Mai ruşi decât ruşii.
Din sângele nostru
s-au născut
voievozi şi regi maghiari,
hatmani de cazaci,
fruntaşi albanezi,
fruntaşi sârbi,
fruntaşi kirghizi.
Din sângele nostru
s-au născut
cârmuitori,
eroi şi vlădici greci.
Mai greci decât grecii.
Dar să nu vă temeţi!
Nu! Nu vă cerem să ni-1 daţi înapoi –
sângele
pe care vi l-am dăruit
la nord şi la sud de Dunăre!
Teodor Buzu: Amor
Vă rugăm numai să nu ni-1 cereţi
şi pe cel
pe cale îl mai avem.
Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături
ca să ne putem înfăţişa cu ele
ca noi înşine
la judecata de apoi.
Ilustrăm acest număr cu lucrări ale plasticianului
Teodor BUZU. Un interviu cu artistul citiţi în pagina 6.
C
ine a spus că oamenii se împart
în două mari categorii (în oameni buni şi oameni răi) a avut doar parţial dreptate, deoarece în realitate oamenii se împart în sute de categorii diametral
opuse. Dacă ştii acest lucru şi poţi anticipa
ce fel de oameni vei întâlni în drumul pe
care urmează să-l parcurgi, atunci succesul e ca şi garantat...
La o expoziţie de pictură, organizată la una dintre galeriile de artă, un pictor debutant s-a prezentat cu un singur
tablou – un peisaj fascinant care, dacă n-ar fi avut în partea
de jos un căţeluş plasat acolo nelalocul lui, s-ar fi bucurat,
probabil, de cele mai înalte aprecieri. Dar, cum pictorul a
comis această „imprudenţă”, criticii de artă au sărit în capul
lui, l-au „spălat” în zeci de ape şi i-au spus:
− Am fi declarat tabloul dumitale drept lucrarea cea mai
reuşită a salonului, dacă nu l-ai fi stricat cu acest căţel nenorocit, care nu are ce căuta aici!
− E singurul neajuns pe care l-aţi găsit lucrării mele? s-a
interesat pictorul, după ce i-a lăsat să-şi descarce sufletul pe
îndelete.
− Da, e singurul, însă e fatal! l-au asigurat ei.
− Nu-i nimic! Îl exclud imediat, i-a asigurat debutantul
şi, spre marea lor surprindere, şi-a scos în grabă vopselele şi
l-a făcut să dispară în câteva minute.
Acum criticii nu mai aveau de ce se agăţa, aşa că, vrândnevrând, i-au acordat marele premiu.
Prietenul său, un arhitect care participa şi el la un concurs de reconstrucţie a palatului regal, l-a întrebat:
− De ce n-ai înlăturat nenorocitul cela de căţel de la bun
început? Doar era clar că nu se potrivea aici.
− Ştiu că nu se potrivea, i-a răspuns pictorul. Dar, fără
CURTENII
dânsul, i-aş fi lipsit pe critici de plăcerea muncii lor şi atunci
s-ar fi legat de cu totul altceva şi mi-ar fi rebutat lucrarea...
Meditând asupra vorbelor sale, arhitectul s-a dus acasă
şi a strecurat special în schiţele sale de proiect câteva greşeli
foarte vizibile.
A doua zi, concurenţii lui s-au prezentat la palat cu proiecte impecabile. Regele însă s-a oprit asupra schiţelor sale,
deoarece i-au atras atenţia cele câteva erori.
− Aici ar fi mai potrivit aşa, a rostit el, corectându-le cu
mâna sa.
− Mulţumesc, maestate! Mulţumesc! exclama de fiecare
dată arhitectul nostru, subliniind că el personal niciodată „nar fi descoperit” acele erori pe care regele le înlăturase cu
atâta măiestrie.
Flatat de faptul că (într-un anume fel) devenise „coautorul” acelor schiţe de proiect, regele a decis, în cele din
urmă, ca reconstrucţia palatului să-i fie încredinţată omului
nostru...
„Pune-ţi-vă superiorul în lumină. Nu-l lipsiţi de bucuria
şi ambiţia de a se crede competent” − cam aşa ar suna acest
principiu al relaţiilor cu cei care decid succesul dumneavoastră.
Nu e deloc uşor să-l pui în aplicare, dacă tu însuţi eşti
ambiţios şi ai atâta orgoliu, încât până şi tentativa de a-l folosi ţi se pare o lezare a personalităţii tale.
Pentru majoritatea oamenilor însă, acest fapt nu este un
impediment. Există chiar o categorie aparte de persoane,
fără coloană vertebrală, care nu se simt bine decât atunci
când gravitează în jurul posesorilor de „sceptru” şi putere.
Lecţii de demnitate
La rândul lor, acestea (care sunt şi ele nişte persoane
complexate) nu pot trăi fără linguşitori. Ca să-şi afirme setea
de autoritate, ele vor să vadă nu fruntea, ci spatele încovoiat al celor care se învârt în anturajul lor. Aşa se nasc micii
tirani care îi răsfaţă pe linguşitorii de la „curte”, lovind necruţători cu biciul în cei care muncesc, în cei care duc greul
vieţii, fără să se tânguiască.
Amintiţi-vă de cunoscuta fabulă a lui Ivan Krâlov...
Un câine mare era obligat să stea de pază în ogradă. Altul, micuţ şi alintat, era ţinut la cald, în locuinţă. Primul, deşi
toată ziua alerga cu ochii în patru, ca să ocrotească de hoţi
averea stăpânului său, era ţinut în ploaie, suferea de foame
şi, pe deasupra, mai era şi bătut, dacă lătra prea tare. Căţelul
care locuia în casă, dimpotrivă, se lăuda că nu mai poate de
atâta bine, că trăieşte în belşug şi lenevie, iar stăpânul lui
nu mai ştie cum să-i intre în voie şi cu ce să-l răsplătească.
− Dar... ce faci tu atât de important, încât te bucuri de
atâtea privilegii? l-a întrebat bietul animal din curte.
− Cum, ce fac? Nu ştii? s-a mirat câţelul răsfăţat. Fac
sluj în fiecare zi!
Cei slabi n-ar fi lipsiţi de verticalitate, dacă asta n-ar fi
pe placul celor tari.
E greu să te opui. Se cere rezistenţă, suflet, caracter. Mai
cu seamă, caracter.
− Inteligenţe se găsesc adesea. Caractere, însă – mult
mai rar! zicea M.Eminescu.
De unde şi concluzia că este incomparabil mai uşor să fii
inteligent o lună decât cu caracter o zi.
Aurelian SILVESTRU
Scrisoarea săptămânii
HOW ARE YOU, MĂI MODOVENI BASARABENI?
Zău nu-mi place
o astfel de formulă de
adresare către oricine ar
fi. În primul rând, pentru
că nu ne aparţine.
Secundo, astfel de
„capodopere” ar trebui
să ne enerveze, să ne cheme la consolidare
în lupta cu acest flagel. Acestea sunt urmate
de alte atacuri la persoana limbii române.
Şi iată că apar emisiuni de tipul „Salutare, naţiune”, care este jignitoare, ba chiar
dezgustătoare, iar noi, mai bine zis, invitaţii, susţin acest bădăran, născut prin Rusia
(păcat că n-a rămas acolo să-i fericească pe
ruşi) şi angajat de PRIME TV pentru a-şi
bate joc de limbă, istorie, tradiţii.
Andrei Gheorghe, căci acesta e numele
„vedetei” TV, aruncă fraze obraznice, unele
ruseşti, şi acelea agramate, făcând pe „origi-
nalul”, prezentându-ne ca pe nişte opincari
fără neam, obârşie şi demnitate.
Şi, hop, la masă, pălăriosul şi nepieptănatul Conţiu, un mare diversionist şi un
duşman înrăit a tot ce-i românesc, care face
un tandem „ideal” cu moderatorul dezmăţat.
Mi-l amintesc pe acest A.Gh. din emisiunea „Veriga slabă” de la TVR, cum îşi
bătea joc de participanţi, insultându-i delaolaltă.
Şi cei din sală aplaudă susţinând acest
comportament. Mă întreb: cum oare invitaţii, adesea persoane marcante ale culturii
basarabene, suportă această neghiobie??!
Doar Ninela Caranfil, personalitate cunoscută şi venerată de zeci de mii de
spectatori, a protestat împotriva vulgarităţii
acestuia la Prime TV, părăsind emisiunea.
Verticalitatea şi îndrăzneala de care a dat
dovadă această figură firavă este demnă de
urmat.
La Publika TV e promovată o altă „capodoperă” cu genericul „Las că-i ghini”,
având protagoniştii cunoscuţi. Doamne, ce
ţinută, ce fizic neîngrijit şi dezgustător au
prezentatorii, ieşiţi parcă din subsoluri pentru boschetari, făcând pe „erudiţii” culturii
basarabene.
Publicitatea este o armă distrugătoare în
forma în care apare în presa noastră scrisă şi
electronică. Am impresia că stomacul, am
mai spus-o ceva mai devreme, este principalul organ al basarabeanului. Chiar şi în zilele Postului mâncarea curge de pe ecrane,
din ziare, reviste. Domnişoarele „dezgolite
frumos” sfidează orice bun simţ! Da, este
o metodă de a scăpa de acestea, închizând
televizoarele, radioul, necitind presa. Şi?!
Nu pot să nu spun şi despre artiştii noş-
tri, unii chiar talentaţi, care la concursul
„Eurovision”, cântă englezeşte cu „pronunţie” de Ghidighici sau Talmaza.
Avem cântăreţe care mai întâi îşi scriu
cântecul în spaniolă (cu dicţionarul), după
mărturisirea lor, fără a avea habar de limba
în care scriu, ca mai apoi să ne „fericească”
cu un catren în română!
Dragi scriitori, artişti, lingvişti, iubitori
ai limbii lui Eminescu, Mateevici, Vieru, vă
îndemn la vigilenţă. Desigur, nu îndemnăm
la violenţă, dar vă îndemn să ne ocrotim
limba şi istoria, să le salvăm de denigrare,
să ne mobilizăm pentru păstrarea a tot ce
constituie esenţa unei naţiuni!
Pentru aceasta să bată clopotele inimilor
şi sufletelor noastre la unison!
Vă implor!!!
Romeo ŞCERBINA, medic
2
Literatura şi arta
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
Forul Democrat al Românilor din Moldova
Ucidem cuvântul Ţară?!...
Restanţe. Restanţe. Restanţe. Întind, în sfârşit, mâna
spre volumul ’’A treia forţă: România profundă’’*. Deschisă la întâmplare, cartea mă dă imediat cu capul de realitate: ’’Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor,
viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi
în sistem, atât de fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi, încât nu ne mai dăm seama că trăim un coşmar.
(…). Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant - de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul
supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care
duc… unde? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul. Nimic
nu mai este viu, natural. (…) În ziua de azi normal este să
te sincronizezi cu anormalul (…)”.
-Eco!** exclami. Asta e! Pentru că fenomenul care
te-a răvăşit cel mai mult în ultimul timp ţine exact de
această percepţie. Alături de atâtea altele, - bune şi rele,
acasă, în vacanţă, ai trăit, întâi de toate, stupefacţia pentru
felul în care este folosit/înţeles, azi, în Basarabia, cuvântul ţară (Ţară). Amploarea pe care a luat-o acest fenomen
lingvistic. E o problemă? Da, o problemă. Şi gravă.
Cuvântul ţară (Ţară), după ce că (substituit cuvântului
imperiu) fusese pedalat cu asupra de măsură în perioada
sovietică (Şiroka strana moia rodnaia*** etc., vă amintiţi), avea pentru noi o semnificaţie clară: URSS-ul era
pentru noi ţara! adică, Imperiul Rus. În rest, ştiam că, de
fapt, trăiam într-o republică - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) –, pe care (am înţeles mai
apoi) ne-au creat-o Ribbentrop şi Molotov. Aşa se face că
a trebuit să redescoperim ce înseamnă, pe adevăratelea,
cuvântul ţară (Ţară).
În anii 1989, cu moarte pre moarte călcând, cuvântul
ţară se ridică în toată statura sa, recăpătându-şi pentru noi
adevărata sa semnificaţie: ţară (Ţară!), în mod absolut logic, devine pentru noi, cetăţenii Republicii Moldova (succesoare a RSSM), ţara noastră, Ţara-Mamă, România.
Aşa gândeam, aşa pronunţam, atribuind cuvântului anume
acest sens. Şi lucrurile erau limpezi ca bună ziua. Când
cineva spunea: am fost la ţară, însemna că a fost la vatră,
la sat. Când zicea că se duce/a fost în ţară (Ţară), era clar
că a fost anume în ţară, adică, în România. Când cineva
mergea într-o localitate din teritoriul republicii (republicii!), zicea: am fost în nord, la Briceni, or: am fost în sud,
la Cimişlia. Simplu şi clar. Când oficialul se deplasa în teritoriul republicii (republicii!), se spunea ( la ştiri, de ex.):
- Cutare (sau Cutărică) s-a dus într-o vizită de lucru în
nordul republicii, la Glodeni etc. (sau: în sudul republicii,
la Cimişlia etc.). Şi iar era clar şi la locul lui. Geografic şi
lingvistic. Şi numai atunci când oficialul mergea, cu adevărat, în ţară (înŢară!), buletinele de ştiri anunţau: Cutare
oficial a avut o întâlnire la vârf în ţară (în Ţară). Despre
elevii/studenţii noştri se spunea că învaţă (sau îşi fac studiile) în Ţară. Şi era clar ca lumina zilei unde era Ţara
şi unde era Republica. Mai mult, cuvântul, spus la locul
lui, oferea o claritate în plus asupra situaţiei noastre de
provincie românească înstrăinată, în stadiu de contorsionată tranziţie, în căutarea drumului juridic de la republică
la/spre ţară. Pronunţarea corectă a acestei sfinte noţiuni
echivala cu exprimarea unei atitudini, a unui vis, ideal, a
unei credinţe care se transmiteau, de la om la om. Era un
cod, dacă vreţi, care, explicit, însemna: - Văd şi mărturisesc: locuiesc într-o republică. Ştiu că am ţară, ştiu
care e Ţara mea. Merg/mergem spre ea. Vom ajunge. A
pronunţa cuvântul ţară însemna a avea atitudine, a fi parte
dintr-un front, lingvistic, dacă vreţi, căci, în Basarabia, ostaşi sunt până şi cuvintele.
Diversiunea asupra cuvântului ţară s-a făcut simţită
la puţin după istoricul 1989. Şi orice suflet atent s-a în-
trebat: - Cine vrea să ucidă cuvântul ţară?! Răspunsul
era/este ştiut: comuniştii, cozile de topor, KGB-ul. De prin
1994, cu venirea la putere a agro-comuniştilor, trecând
pe lângă Preşedinţie, spre ex., ne tot întrebam: - Ce au
ei în comun cu Tricolorul?! (la fel: cu Stema, cu Imnul
republicii, cu noţiunea de Ţară şi cu Suveranitatea). În
timp, ne-au arătat ce au, detronând Imnul ’’Deşteaptă-te,
române!’’, insultând Tricolorul cu calificativul de steag
fascist, fabricând scandaluri de bâlci cu Ţara-Mamă etc.
Nu avem semne de întrebare privind faptul cine a avut/
are interesul să ucidă (prin golire de sens!) cuvântul Ţară.
Tristeţea cea mare însă nu e aici. Halal lor. Cu noi însă ce
se întâmplă?! Căci, de la o vreme, prin strădania multor
chemaţi (?...) să facă media în provincia noastră (atât în
presa scrisă, cât şi în cea electronică), prin guriţa oamenilor noştri (!), doar ţară şi numai ţară este numită Basarabia.
Să fi murit cuvântul republică ?!...
La început, lucrurile se arătau a fi accidentale. Pronunţat inadecvat (cuvântul ţară, sic) de către tinerii (sau
mai puţin tinerii) jurnalişti, gafa mi se părea o pretenţioasă
stângăcie. Mă amuzam uneori, auzind la Ştiri: Premierul
Vasile Tarlev a făcut o vizită de lucru în ţară. Măi-măi?!!
Şi imaginea vajnicului nostru premier, aflat pe ici-colea pe
la Anenii Noi, se suprapunea imaginii Ţării-Mamă, de la
litoralul Mării Negre până în Ardeal, peste care acesta...
păşea vajnic în ’’vizită de lucru’’. Când auzeam: Şi acum,
timpul probabil în ţară! , râdeam amar: Ei da?!..., iar harta
schiloditei noastre provincii, peste care se plimba arătătorul crainicului, se amalgama involuntar imaginii ŢăriiMamă, din munţii încărcaţi de molid ai căreia am admirat
cum respiră spre cer însuşi Dumnezeu.
Ei bine, acum mi-a pierit gustul de amuzament. Acum
îmi vine sa iau de guler pe imberb! Da’ nu se poate, că nu-i
civilizat. Civilizat însă este să dormi cu ochii deschişi şi
să nu-ţi dai seama jocul cui faci, de bunăvoie şi nesilit
de nimeni!...
E mare, mare de tot puterea cuvintelor. Chiar să nu
înţelegem asta?! În zadar oare scria Eminescu: Nu noi
suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră?!...
Scrie Dan Botta, în Criterionul anilor treizeci****, că
graiul ridică lucrurile lumii până la ideea lor. Un cuvânt,
zice, se irizează întotdeauna de complexul ideal de relaţii
din care s-a născut, el este, efigia lucrului desemnat;
apoi (precum în graiul îngerilor!), cuvintele se identifică
ideii şi (o, Doamne!) orice cuvânt tinde să se realizeze. El
(cuvântul) are această stranie virtute, această putere magnetică de a modifica (…). Cuvintele sunt acte şi atitudini
care se transmit, mai scrie Dan Botta, ele prezidă (adică
guvernează!) şi, tot ele, ca forme ale ideii, (ca şi) incarnaţii ale elanului primordial, au putere operantă până la
limitele lumii(!).
Şi atunci: ce idee poartă în sine cuvântul ţară cu referire la Basarabia?... Ce idee tinde să realizeze?... Ce putere
operantă conservă în sine cuvântul ţară, atunci când îi reducem (!) înţelesul până la cel de republică?!...
Nu, categoric nu, un om conştient de puterea cuvântului nu va folosi, în nici un caz, cuvântul ţară (Ţară!) cu
privire la Basarabia. Din principiu.
Eugenia BULAT
’’A treia forţă: România profundă’’*, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. Bucureşti, Logos, 2008.
**Din italiană: - Iată!
***Din limba rusă: Necuprinsă-i ţara mea natală (…).
****Revista ’’Criterion’’, redactată în anii ’30 de către Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,
Dan Botta ş.a. intelectuali români de marcă din perioada
interbelică.
Leac pentru orbirea noastră
Cât de cinstit e Lupu…?
Numai în poveste, ticălosului de lup i se găseşte ac de cojoc. În realitate, lupul câştigă. Dacă
ne referim la spicherul Marian Lupu, că despre el am ceva de spus (fără a o face pe analistul
politic), nu înţeleg de ce vor toţi să-l pună la punct, să găsească mijloace de a-l pedepsi. Pentru
care vină? Pentru înălţimea ce i-a dat-o natura sau pentru că este la înălţimea cerută de situaţie?
În cazul dat, nu mă interesează aluziile la lupul de stepă sau cel dacic, performanţele lui fizice,
ci doar cât de „sărac şi curat”, adică cinstit, este politicianul Lupu. Căci, în ciuda părerilor contradictorii, sărac cu duhul nu este.
Şi noţiunea de „cinste” conţine o antiteză, ca şi înţelepciunea. Mai ales astăzi, când ne este
dat să trăim într-o lume de necinste, când avem rezerve faţă de oamenii politici, când suspectăm de necinste şi hoţie pe propriii părinţi. Stai şi te întrebi dacă e cinstit să te îndoieşti de
cinstea celor de la Putere?
Cinstea, după mine, este tezaurul unui om sau al unui popor, care nu se cumpără, nici nu se
vinde. Se moşteneşte. Şi Neagoe Basarab şi Cantemir şi Brâncuşi au pus cinstea pe locul cel
mai de sus. Diderot afirma:”Un om cinstit este respectat chiar şi de cei necinstiţi”. La fel şi un
popor. De ce nemţii sunt mai cinstiţi ca noi? Simplu: îşi fac datoria, sunt corecţi şi muncesc
conştiincios. O fi având şi ei diplomaţi necinstiţi, dar nu aceştia dau tonul. Au şi ei opoziţie,
dar nu e laşă şi brutală ca a noastră. Nu tăinuieşte ceva, precum Voronin, comandantul armatei
învinse. Da, nu suntem zei, dar, în ansamblu, o societate fără Cinste, Adevăr şi Dreptate nu
poate avea şanse de izbândă.
Dar, să revenim la Marele Lup. Este greu de probat dacă cinstea pentru Marian Lupu este o
vocaţie sau opţiune. Nu prea au argumente nici cei care-l consideră trădător. Prudent e cu totul
altceva. Un politican „cinstit” e obligat, uneori, să recurgă la subterfugii, dacă o cere cauza. Una
din stratagemele Lupului este tăcerea. Depinde pe cine afectează această „bombă” în surdină,
pe cine duce în eroare. Tăcerea este şi o formă de conversaţie, de trezie, de rostire a declaraţiilor
măreţe. E ca polobocul plin, care nu hodorogeşte. Şi dacă Lupu are încredere în acest prieten,
tăcerea, de ce noi o considerăm drept capcană? E ambianţa în care politicianul se reculege, e
zona în care se simte în siguranţă. Zic şi eu! Atâta timp, cât ştiu prea puţine despre omul Lupu,
el rămâne pentru mine un om cinstit. Or, faptele bune nu trebuie neapărat trâmbiţate.
Cinstea ţine şi de simplitatea omului, îl ocroteşte de cele mai mari ispite negative ale vieţii.
Nu-l suspectez pe Marian Lupu de necinste, doar pentru simplu motiv că se vrea preşedinte.
Merită osteneala. Important e să dorească cu adevărat schimbarea societăţii şi a sinelui său.
Nu poţi descoperi macrocosmosul, dacă nu-ţi descoperi, din interior, calităţile şi nu înlături
defectele.
La momentul actual, împreună cu virtualul preşedinte, ar trebui să căutăm răspunsuri şi
mai puţine întrebări. Până la apariţia „noilor paşoptişti”, care se vor întoarce cu experienţa din
afară pentru a salva românismul, trebuie să ne respectăm combatanţii de pe metereze. Aş vrea
să am dreptate că Marian Lupu nu va uita de unde a plecat, nici datoria faţă de cei de mâine şi
de poimâine.
Vlad VLAS
Lupta pentru Unirea Principatelor
Revoluţionarii români de la 1848, exilaţi în
cele din urmă, au ajuns la Paris, Londra, Berlin şi
în alte oraşe occidentale, unde s-au apucat intens
de lucru spre a pregăti opinia publică a Europei
pentru ca oamenii să-şi poată da bine seama de
necesitatea Unirii Principatelor Române într-o
singură ţară prosperă şi puternică, de la care vor
putea avea foloase vecinii şi Europa în întregime. În primul rând, de comun acord cu studenţii
români care-şi făceau studiile în aceste oraşe şi
erau pătrunşi de aceleaşi sentimente, aveau aceleaşi idealuri, au purces la înjghebarea unor societăţi. Aşa, de exemplu, în 1849, la Paris, din
iniţiativa lui C.A. Rosseti, a fost fondat „Comitetul Democratic Român”. La 2 decembrie 1849,
în acelaşi oraş, ia naştere „Asociaţia Românilor
pentru Conducerea Emigraţiei” etc. Încep să fie
editate revistele „România Viitoare” (1850), „Junimea Română” (1851), „Republica Română”
(1853), în care patrioţii români îşi expuneau doleanţele cu privire la Unire. Mulţi dintre ei făceau cunoştinţă cu oameni de stat, cu politicieni
şi savanţi, ca prin intermediul lor să le fie auzite
păsurile. Exemplificăm aici cu Jules Michelet
şi Edgar Quinet, adevăraţi prieteni ai romănilor
şi mari luptători pentru drepturile lor. Prietenia
aceasta s-a înfiripat la College de France, unde
aceştia lucrau ca profesori, ambii introducând în
cursurile lor Istoria Românilor. Mai mult сa atât,
Edgar Quinet, aflat în exil la Bruxelles, în 1852,
se căsătoreşte cu o româncă, Hermiona Asachi,
legându-se şi mai mult de neamul nostru. În felul
acesta problema românească devine o problemă
internaţională. Pentru prima dată, Unirea românilor, ca o problemă internaţională, a fost pusă
la Conferinţa de la Viena din martie-iunie 1855,
unde baronul francez Bourqueniz, printr-un memorandum, propune pentru dezbateri şi această
problemă, întâmpinată cu ostilitate de către Imperiul Otoman şi сel Habsburgic.
La Congresul de Pace de la Paris (1856),
contele Walewski, ministrul de Externe francez,
propune din nou spre discuţie Unirea Principatelor Române sub un singur domn străin şi iarăşi
apar confruntări între puterile prounioniste, pe
de o parte (Franţa, Prusia şi Rusia), şi, pe de
altă parte, cele antiunioniste (Turcia, Austria şi
Anglia). Puterile care au sprijinit Unirea n-au
făcut-o fără a avea interese proprii. De exemplu,
Rusia a susţinut propunerea franceză, sperând
la o destrămare a coaliţiei antiruse şi la ieşirea
ei din izolarea diplomatică după înfrângerea în
Războiul Crimeei. Turcia şi Austria suţineau la
congres că, chipurile, moldovenii şi muntenii
nu doresc Unirea, datorită cărui fapt s-a simţit
necesitatea creării unei comisii internaţionale cu
misiunea de a asigura corectitudinea alegerilor.
Congresul de la Paris a luat decizia de a
suprima protectoratul rus asupra Principatelor, înlocuindu-l cu o garanţie colectivă a celor
şapte puteri semnatare ale Tratatului de pace cu
păstrarea suzeranităţii Porţii, astfel restabilinduse autonomia Principatelor. Tot aici s-a hotărât ca
judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad să fie întoarse
Moldovei, cu scopul de a îndepărta Rusia de la
Gurile Dunării. În cele din urmă, patrioţii români
revin în Patrie şi, în anii 1850-1857, mişcarea
unionistă devine problema-cheie în ambele Principate. În mai 1856, la Iaşi, ia naştere Societatea
“Unirea”, apoi un Comitet Central şi, în cele din
urmă, Comitetul Electoral al Unirii, care orchestra activitatea comitetelor unioniste din judeţe.
Un astfel de Comitet Central
funcţiona şi la Bucureşti. Programul partidelor unioniste
era propagat de unele organe
de presă – “România literară”,
“Steaua Dunării” (Moldova)
şi “Timpul”, “Patria” (Muntenia). Alegerile din 19 iunie
1857 s-au desfăşurat într-o
atmosferă de teroare. A. I.
Cuza, pârcălabul de Galaţi,
refuză să falsifice alegerile şi
demisionează. Unioniştii au
boicotat şi ei alegerile.Forţele
prounioniste au cerut Porţii anularea lor şi desfăşurarea unor
noi alegeri. Poarta refuză. Europa se află la un pas de un nou
război. În 6-9 august 1852, la
Osborne (insula Waght), între Napoleon al III-lea
şi regina Angliei, Victoria, au avut loc nişte tratative de compromis. Anglia îşi asuma obligaţia de
a convingeTurcia să anuleze alegerile falsificate,
iar Franţa urma să renunţe la susţinerea Unirii
depline sub un principe străin, fiind de accord numai cu o unire vamală, militară şi judecătorească.
În septembrie 1857, au loc noi alegeri, care au
finalizat cu o victorie totală a unioniştilor. Astfel, la 7 octombrie, la Iaşi, şi pe 9 octombrie,
la Bucureşti, ambele Divanuri Ad-Hoc au votat
aproape unanim două rezoluţii similare ce cuprindeau următoarele prevederi: 1. Unirea Principatelor într-un singur stat; domn ales dintr-o
dinastie domnească a Europei. 2. Autonomie şi
garantarea drepturilor internaţionale ale statului, neutralitatea şi inviolabilitatea statului roman; adunare reprezentativă şi constituţională;
garanţia colectivă a puterilor. 3. Convenţia de la
Paris (7-19 august 1858).
În decembrie 1857, adunările Ad-Hoc sunt
dizolvate. Deciziile lor, împreună cu raportul
Comisiei Europene, sunt expediate celor 7 puteri care s-au întrunit în cadrul Conferinţei de la
Paris (10 mai - 7 august 1858). Deciziile finale
ale Conferinţei purtau însă amprentele acordului de la Osborne şi, datorită acestui fapt, a
fost elaborată o Convenţie ce includea statutul
internaţional şi principiile de organizare internă a
celor două state româneşti. Conform prevederilor Convenţiei, cele două state româneşti urmau
să se numeasă Principatele Unite ale Moldovei
şi Ţării Româneşti, sub suzeranitatea Porţii şi
garanţia colectivă a marilor puteri europene, cu
doi domni, două guverne şi două Adunări, la Iaşi
şi Bucureşti. Convenţia nu acorda şi nu împiedica realizarea Unirii de către români. Unirea era
preconizată ca un obiectiv de viitor, realizarea ei
urmând să se obţină cu concursul Comisiei Centrale cu sediul la Focşani, compusă din 8 moldoveni şi 8 munteni. Această comisie avea atribuţii
legislative. Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie,
cu sediul la Focşani, urma să fie forul suprem
judecătoresc al noului stat. Erau admise şi unele
elemente de unitate referitoare la armată. Două
armate, dar cu aceeaşi structură internă, care, în
caz de necesitate, să se unească sub comanda
unui şef suprem (o panglică albastră agăţată la
drapel semnifica unirea lor). Convenţia nici pe
departe nu satisfăcea dezideratele românilor, care
au concluzionat că pentru o unire adevărată este
nevoie de o activitate unternă foarte energică,
pentru a pune Europa în faţa faptului împlinit.
Simion DAMASCHIN,
Truşeni
Ia ne ponimaiu po-moldavski!...
Cruce
Rostul vieţii
Este aşa cum îl înţelegem fiecare. Unul
îşi cheltuie viaţa agonisind la nesfărşit. Altul trăind pentru sine, mânat de gândul că
o singură dată trăieşte. Unul şi-o dedică
aproapelui. Altul – animalelor, devenind
robul lor, le creşte, le înmulţeşte, le vinde.
Unul se mulţumeşte cu puţin şi este fericit.
Altul nu se mulţumeşte cu mult şi este nefericit.
Şi doar infinit de puţini găsesc în viaţa pământească rostul ei spiritual. În toate
timpurile au existat oameni care i-au găsit
un alt rost. Au existat gânditori, filozofi,
teologi, oameni simpli, care n-au râvnit bogăţiile materiale ale acestei lumi trecătoare,
ci pe cele spirituale.
Unii filosofi antici, spre exemplu, îi uimeau pe contemporanii lor prin indiferenţa
faţă de lux. Socrate, renumit prin răbdarea
sa ieşită din comun, odată, fiind întrebat
de ce îşi construieşte o casă atât de mică, a
răspuns: “Să dea zeii s-o umplu cu prieteni
adevăraţi!”. Iar filozoful Bias, când luase
foc cetatea sa Preneste, şi locuitorii ei alergau înnebuniţi să-şi salveze bunurile cărându-le cu sine, ieşea din cetate liniştit cu
mâinile goale. Fiind întrebat de ce n-a luat
nimic din casă, Bias a dus degetul la frunte zicând: “Tot ce-i al meu port cu mine//
Omnia mea mecum porto//”. Diogene, în
general, locuia în mijlocul cetăţii sale întrun butoi. Când însuşi Alexandru cel Mare
i-a venit în vizită, spunându-i că este gata
să-i îndeplinească orice dorinţă, gândinduse că filozoful va cere ceva bunuri materiale, acesta i-a zis doar: “Dă-te la o parte, că
îmi acoperi soarele”. Deşi s-a simţit umilit,
regele nu l-a pedepsit, ci a rostit doar atât:
“Dacă n-aş fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene”. Când a ajuns pe patul de moarte
însuşi el, regele Alexandru cel Mare, care
cucerise toate bogăţiile lumii, a rugat să fie
pus în sicriu cu mâinile scoase afară, ca să
vadă şi alţii că el n-a luat cu sine nimic din
comorile adunate.
Aceştia erau înţelepţii păgâni, de până
Realitatea aşa cum e!
la era creştină, care detestau luxul. Iar Iisus Hristos ne-a deschis total ochii asupra
adevăratului sens al vieţii terestre: păstrarea şi îmbogăţirea sufletului, care nu moare, şi nu grija de trup, care este materie şi
care totuna va putrezi. Fiul lui Dumnezeu
ne-a vorbit prin gura multor sfinţi, care şiau vândut averile şi le-au împărţit săracilor
(Sfântul Vasile cel Mare, Pantelimon, Nicolae, Parascheva, Gheorghie, fericitul Augustin), dând vieţii un alt rost. Printre aceştia era şi Sfântul Vasile cel Mare, scriitor
şi teolog, care obişnuia să spună: “Gol am
ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă
voi întoarce în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ce se întâmplă cu omul din noi în zilele noastre? De ce este atât de flămând de
lux şi agonisire? Părinţii şi buneii noştri au
supravieţuit aici perioade şi mai grele, dar
n-au lăsat comoara de alături - omul, şi n-au
fugit după vânt. Omul de alături, dacă este
mic, în formare, poate creşte un schilod.
Riscăm să avem o societate bine îmbrăcată
şi sătulă, dar schiloadă sufleteşte, pe care o
va putea doborî oricine şi orice. Degeaba
mai trâmbiţăm despre un viitor luminos al
copiilor noştri. Dacă lipseşte pilonul interior pe care se ţine omul, sufletul, omul moare cu mult înaintea morţii sale fizice.
Nimeni nu ne va ajuta, atâta timp cât înţelegem aşa cum înţelegem fiecare ce rost
are existenţa noastră pe pământ. Ce folos
că vom supravieţui material, care este o supravieţuite temporară, dacă vom muri spiritual? Este greu să acceptăm destinul sărăciei terestre a lui Lazăr. Ne pare că suntem
prea flămânzi şi goi în comparaţie cu alţii.
Şi totuşi, pentru cei disperaţi este o singură ieşire: să nu spere la nimic din ceea ce
nu pot lua cu sine. Să se impună să adune
bogăţiile sufletului: smerenia, blândeţea,
îndelunga răbdare, aşa cum ne îndeamnă
cărţile sfinte.
Lidia CODREANCA
Un popor care nu-şi preţuieşte limba şi nu luptă ca ea să fie vorbită pe teritoriul unde este la ea acasă, urmând să
fie pusă în capul mesei, îi/îşi semnează
sentinţa, fiind condamnat la pieire.
Mai devreme sau mai târziu, acest
popor va dispărea. Va dispărea odată
cu vorbitorii ei. Fiindcă limba, vorbită
la bucătărie, vorbită în surdină de către
purtătorii ei, îşi pierde din importanţa
majoră care ar trebui să-i revină în comunicarea dintre locuitorii tuturor etniilor unui sau altui stat. Iar odată cu ea
vor muri şi vorbitorii ei, chiar de fizicul
lor va mai fi prezent printre cei a căror
limbă vor prelua-o.
Recent am asistat la o scenă care a
avut loc în cabinetul unui medic.
Un tânăr cam de vreo douăzeci şi
cinci de ani a intrat pentru a afla nişte amănunte despre testele făcute. S-a
adresat în rusă. Medicul i-a vorbit în
română.
– Ia ne ponimaiu po-moldavski! i-a
tăiat-o scurt pacientul.
Fără să protesteze, bătrânul medic
şi-a continuat spusa în rusă.
– Tinere, de ce nu vorbiţi româna,
l-am întrebat?
N-a urmat nici un răspuns, aşa că am
insistat asupra întrebării. Dar vizitatorul părea făcut din lut, rămânând mut.
Atunci m-am văzut nevoită să-i vorbesc
ruseşte.
– A ia ne moldovanin i ne zdeşnii,
mi-a răspuns pe un ton biruitor bărbatul.
– Dar de unde sunteţi?
– Iz Belţ.
– Ei şi ce, doar asta nu-i Patagonia?
E tot Republica Moldova. Pâinea de aici
o mâncaţi, apa izvorâtă aici o beţi şi respiraţi aerul care o înconjoară. De ce nu-i
vorbiţi şi limba, că-i la fel de dulce ca şi
bunurile cu care vă alimentaţi, crescute
pe acest picior de plai?
– Voobşce ia daje ne russkii, no ne
viju neobhodimosti znat’ vaş iazâk. Mne
dostatocino znat’ russkii, citobî obşceatsea.
M-am uitat îndurerată la bunul medic, care nu mă mai privea cu bucuria
de care dăduse dovadă la intrarea mea în
cabinetul său, şi m-am gândit îndurerată
că are perfectă dreptate pacientul acesta
când spune: “Mne dostatocino znati russkii, citobî obşceat’sea”.
Bolnavul a intrat în cabinetul medicului şi i-a vorbit ruseşte. Medicul (este
vorba de un om mult prea cumsecade
şi nu-i dau numele), respectând deontologia, ştie că are datoria să le vină în
ajutor tuturor celor care-l solicită, dat
fiind că aceştia sunt suferinzi, şi asta a
şi făcut. Iar străinul de la noi, ştiind din
timp finalul, nu vrea să se ostenească să
înveţe barem două cuvinte, ca, cel puţin,
intrând la medic, să-l salute pe acesta în
limba ţării noastre, în limba noastră, ca
astfel să demonstreze un pic de respect
faţă de cel de al cui ajutor avea nevoie,
faţă de noi, băştinaşii, fiindcă pe pământul nostru, hărăzit nouă de Domnul de
Sus, a ales să-şi ducă traiul.
Prin comportamentul decent, conform etichetei de care trebuie să dea dovadă omul în halat alb, bunul meu prieten i-a făcut un mare deserviciu limbii
noastre. S-ar putea să fi fost măgulit de
tânărul care n-a dat semne de nervozitate când i-am spus că are datoria să cunoască limba poporului unde locuieşte,
la care acesta (mă tem că bunului medic
i-a scăpat detaliul cel mai important) a
recunoscut că nu studiază limba română
în mod conştient, fiindcă oricum se descurcă doar cu rusa.
Din cauza toleranţei medicului faţă
de pacient, am fost nevoită să-mi înfrânez pornirea de a-i demonstra rusului
(nemoldoveanului) necesitatea cunoaşterii limbii române, obligaţia lui de a o
recunoaşte, de a o respecta şi de a o vorbi, iar prin aceasta de a ne respecta pe
noi, vorbitorii limbii noastre sfinte, prin
care dăinuim ca popor demn şi, deocamdată, neîngenuncheat.
Nu m-am supărat pe bătrânul medic. Pur şi simplu mă gândesc că poate
ar fi insistat să le vorbească pacienţilor
în română, poate le-ar cere acestora să
vorbească limba noastră, dacă s-ar insista asupra acestui lucru şi în Parlamentul
republicii. Sau, dacă în primul rând în
Parlamentul de la Chişinău s-ar vorbi
doar în limba română. Că, de fapt, despre ce fel de aleşi ai poporului poate fi
vorba, când ei nu cunosc limba celora
peste care s-au buricat? Avem cu siguranţă câţiva dintre ei. Şi asta la două decenii de funcţionare a legislaţiei lingvistice! Necunoscând limba poporului, poţi
oare cunoaşte durerile lui? Poţi cunoaşte
aspiraţiile lui? Le poţi înţelege?
Atât timp cât aleşii poporului nu-i
vor cunoaşte limba, dialogul dintre ei şi
cei care i-au delegat să le apere interesele nu este altceva decât dialogul dintre
nişte muţi şi nişte surzi.
Nouă, muţilor, ne vine foarte greu.
Lor, surzilor, le e foarte comod, le e
foarte bine.
Dar, ne întrebăm, această stare de lucruri poate dura la nesfârşit?!
Raisa CIOBANU
Literatura şi arta
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
Moda şi politica
POLITICIANISM
CU SPECIFIC BASARABEAN
„Politicianul are,
de regulă, trei caractere: unul pe care-l
arată, dar nu-l are,
altul pe care-l are
dar nu-l arată şi un al
treilea pe care doar îl
crede că îl are.”
(Fl. Dudiţă. Machiavelisme)
Modul de a face politică în Basarabia este altul decât în restul lumii.
Dacă e vorba de alegeri, atunci neapărat să fie cât mai mulţi candidaţi, cât
mai mulţi din cei care se încurcă printre picioare. În alegerile recente au fost
cca 40 de concurenţi electorali (cam tot
atâţia ca în ţările vecine, dar cu o populaţie de 20...50 de ori mai mare), majoritatea persoane fizice şi partiduţe, despre care alegătorul află doar la alegeri.
La noi ca la nimeni. Cât priveşte cei
cca 20 de candidaţi independenţi, lucrurile stau cu totul prost: în mare parte
analfabeţi, nişte rătăciţi, în mare parte
antinaţionali, al căror interes major fiind „să se arate”. Defecţiunea legislaţiei în această problemă este evidentă.
Ultimele runde de alegeri parlamentare
au demonstrat acest lucru.
Mai este un aspect pur basarabean
în acest domeniu: campania electorală extrem de murdară, unii concurenţi
electorali considerând acest lucru
drept normă. Ei bine, cineva va spune că şi în alte ţări este acelaşi lucru.
Probabil, dar, de regulă, după alegeri
cei care pierd alegerile coboară de pe
baricade şi, dacă nu-i ajută pe cei de la
guvernare, cel puţin nu-i încurcă. Pleacă într-o opoziţie constructivă, fiind
cu ochii pe guvernare. Este un proces
normal. Nu şi în acest colţ de ţară pe
nume Basarabia. Comuniştii şi astăzi,
după mai mult de două luni după alegeri, se mai află pe baricade, ele fiind
transferate chiar în Parlament. Voronin
încă nu poate conştientiza că a pierdut
alegerile, că steaua sa apune lent, dar
continuu. Agramat în felul său, incult,
se comportă într-un mod extrem de
bădărănesc, comportament care nu-i
face faţă unui fost preşedinte de stat
timp de două termene la rând. I-aţi putut admira „perlele” în emisiunea „În
profunzime” de la ProTV în seara de
24.01.2011. Şi acest personaj a condus
timp de opt ani, fiind „ţariokul” acestui meleag transformat de el într-un
SRL familial. Ei bine, cu acesta totul
e clar. Ăsta se va lupta de pe baricadele sale până la ultima suflare, aşa cum
l-au învăţat mentorii săi Marx, Engels, Lenin. Deranjează, de fapt, altceva:
modul cum unele mijloace de presă
democrată formează o opinie publică
falsă. Se creează impresia că pe unii
din ei îi interesează prea puţin soarta
acestei aşchii de popor. Mai puţin îi
interesează formarea opiniei publice
corecte, deformate serios după opt ani
de guvernare totalitară comunistă, dezrădăcinarea unor apucături comuniste
prea adânc implantate în conştiinţa
omului simplu timp de 50 de ani de regim sovietic şi, după o scurtă pauză, de
alţi peste opt ani de guvernare comunist- voronistă. Mai mult îi interesează
un „rating” fals al programelor lor.
Ca să nu par un simplu demagog,
voi încerca să fac o analiză comparativă între două emisiuni, a căror destinaţie este formarea opiniei publice
sau, mai exact, corectarea ei. Mă refer
la cunoscuta emisiune de la ProTV a
Lorenei Bogza, care a avut un rol primordial, în special, în trista perioadă
de guvernare comunistă, când mai nu
a fost închisă, dar şi în evenimentele
din şi post-aprilie 2009, şi la proaspăta emisiune „Mai multă lumină” a lui
Val Butnaru de la noul post de televiziune JurnalTV. Recunosc, emisiunea
lui Val Butnaru, cu toată extravaganţa
ei, păleşte în faţa celei a Lorenei Bogza – una simplistă, dar cu un pronunţat
caracter de formare a opiniei publice.
Drept argumente mă voi referi la ulti-
T
mele două emisiuni de la ambele televiziuni. Atunci când Lorena Bogza în
modul ei specific îl „întorcea” pe dos
pe fostul dictator comunist Vladimir
Voronin, prezentându-i lui moş Ion faţa
adevărată a acestui personaj sinistru şi
incult, care s-a dorit „ţariok” pe viaţă
în acest colţ de ţară, atunci când în altă
emisiune discuta cu invitatul ei Marian
Lupu problema alegerii preşedintelui
Republicii, problemă cu adevărat naţională, Val Butnaru în două emisiuni la rând (din 24.01 şi 31.01.2011)
„mozolea” „problema de importanţă
naţională” (aşa s-a exprimat domnia
sa) – problema controversatului om de
afaceri şi a controversatului politician V. Plahotniuc-Ulinici. Nu sunt nici
pe departe fanul acestei controversate
persoane, consider problema una reală,
care trebuie să fie examinată şi prezentată adevărata faţă a acestui personaj.
Însă, haideţi, domnilor, să le luăm pe
rând, să le punem în ordinea priorităţilor. Să nu dea Domnul în primăvară
noi alegeri anticipate din cauza nealegerii preşedintelui Republicii. Cu ce
vom intra în noile alegeri: cu imaginea
inoculată lui moş Ion „că ăştia” (democraţii) nu sunt mai buni, că „toţi
fură”? Oare o astfel de opinie publică
nu-l dezgustă pe moş Ion, întorcându-l
împotriva voinţei sale înapoi spre Voronin, pe timpul căruia era mai „multă poreadkă” (moş Ion vedea şi auzea
mai puţine şi numai ceea ce permitea
babacul). Astfel de timpuri doresc unii
jurnalişti precum domniţa de la „Adevărul”, una din protagonistele emisiunii lui Val Butnaru, care a declarat
franc: „...pentru mine e totuna. Cei de
astăzi nu sunt mai buni decât comuniştii”. Domniţa respectivă e prea tânără ca să ştie ce înseamnă un regim
comunist adevărat, pe care l-am trăit
peste 50 de ani cu căluşul în gură. Să-i
mai întrebe pe părinţii ei, pe bunicii
ei deportaţi prin siberii şi trecuţi prin
maşina de tocat carne comunistă. Răspunsul lui Anatol Ţăranu a fost unul
pe potrivă: „Să nu dea Domnul să revină comuniştii la putere. Atunci n-am
mai vorbi aşa liber în acest studio. Cu
toate problemele lor, noi trebuie să fim
recunoscători că astăzi avem o alianţă
de centru-dreapta şi nu una de centrustânga”. Sunt absolut de acord cu acest
analist politic. Să fi uitat aceşti „tineri
revoluţionari” planurile diabolice ale
lui Mark(s) Tkaciuk de a-i aresta pe
toţi oponenţii politici (şi nu numai), de
a închide toate mijloacele de informare
în masă incomode lor atunci când vor
reveni ei la putere? Trebuie făcut tot
posibilul ca Alianţa să fie păstrată măcar un timp până comuniştii vor fi scoşi
pe linie moartă şi va fi atins un anumit
nivel al stabilităţii politice ca, în sfârşit, să ne apucăm de un domeniu mult
mai important cum este cel al economiei. Atunci vom putea să-i întoarcem
pe dos şi pe aceşti plahotniuci.
Iar acum mă întreb: cu ce contribuie această doamnă scandaloasă M.
Laguta (o invitată a emisiunii lui Val
Butnaru) la formarea opiniei publice, la creşterea ratingului emisiunii
lui Val Butnaru de la Jurnal TV? Dar
acest controversat „mare luptător cu
mafia” Sergiu Mocanu, care în perioada campaniei electorale era nelipsit
la mai toate programele electorale ale
acestui post de televiziune? Şi la ce
i-au ajutat, luând tocmai 50% dintr-un
procent? Trecut rând pe rând dintr-un
partid în altul din extrema dreapta (din
Frontul Popular Creştin Democrat alături de Roşca), migrând mai apoi prin
centru la PRCM-ul lui M. Snegur, ca
mai apoi să ajungă în extrema stângă,
fiind aproape doi ani în slujba diavolului, fiind chiar consilierul lui Scaraoţchi, al celui care a pus bazele mafiei
organizate în acest colţ de ţară. A mirării (oare?), dar în campania electorală acest luptător cu mafia nu l-a atins
defel pe Oleg Voronin, când se ştie că
Oleg Voronin şi Vlad Plahotniuc au fă-
impul este cel mai bun
învăţător. Iniţial, nu-l înţelegi. Apoi, se adevereşte că el are mereu dreptate.
La 29 iulie 2009, când s-a creat
Alianţa-1, toţi eram plini de speranţă. Şi ameţiţi de fericire. Ora adevărului a sosit. Aşteptam un vai şi
amar de capul comuniştilor. Însă, după câteva zile,
am fost informaţi că în limba română circulă un cuvânt fudul, cu frecvenţă mare, ce se numeşte justiţie.
Şi, cică, are o pondere grea, incomparabil de influentă, pe toate meridianele cotidianului. Naivi, ne-am
bucurat: acolo să ajungă comuniştii! În ghearele justiţiei.
Pe lângă urechea noastră, concomitent, s-au strecurat neobservate şi unele formulări dubioase, iertătoare şi creştineşti, ieşite din gura unor lideri din
Alianţă (pare-mi-se, chiar din gura lui Vlad Filat şi
a lui Serafim Urechean). Era un simptom alarmant,
dar mintea noastră amorţită nu l-a depistat. Justiţia,
croită impecabil de guvernarea comunistă, având
auzul perspicace, s-a înarmat până în dinţi cu aceste formulări. Bravo liderilor, bravo justiţiei, niciun
comunist n-a pătimit, fiindcă noi, de la Decebal încoace, am evoluat civilizaţional, devenind un popor
care urăşte răzbunarea sub orice formă. În plus, şi
creştinismul blajin ne-a sărit în ajutor: nu judecaţi,
cut un timp (tocmai atunci când Mocanu îl consilia pe V. Voronin). De ce
oare? Oare nu de aceea că aşa i s-a comandat? Iar arestul lui straniu în perioada evenimentelor din 7 aprilie 2009
nu demonstrează cu nimic că este jertfă a regimului voronist. Să ne aducem
aminte de cazul „băieţaşului” Eduard
Muşuc, care a fost arestat, ţinut la dubală vreo două luni, apoi eliberat ca să
deturneze cursul relativ normal al Partidului Social-Democrat, iar acum ştiţi
unde e: în slujba celui care l-a arestat
– în parlament, alături de alţi căţeluşi
gata să latre şi să muşte la comanda
stăpânului.
Acum să ne întrebăm: care este
rezonabilitatea tragerii de urechi a
acestui politician, taxat de alegător
(alegătorul este mai deştept decât unii
politicieni şi jurnalişti), şi crearea aureolei de mare luptător cu mafia? Să credem doar sloganelor lui. Păi, l-am mai
crezut de cuvânt pe un alt mare luptător cu mâinile curate, I. Roşca, care a
luptat cu atâta râvnă până când, împreună cu Voronin, l-a dat jos pe „coruptul” Ion Sturza – cel cu care în 1998
aveam toate şansele să pornim împreună cu România şi Ţările Baltice pe calea integrării în Uniunea Europeană. În
calitatea sa de „mare, unic patriot” a
luptat înverşunat împotriva PFD-ului,
a lui Matei (care avea păcate, dar nu
chiar atâtea ca să fie scos pe linie moartă un partid promiţător). Creduli fiind
unii dintre noi, aceasta ne-a costat vreo
12 ani de orbecăire prin bezna comunistă. Iar acum alţii dintre noi îl cred pe
S. Mocanu, cred în lupta lui cu Mafia.
Noile televiziuni basarabene democrate, apărute doar graţie dispariţiei odiosului regim comunist, îl „umflă”, îl tot
prezintă în lumină bună. Atunci când el
şi alţii din cei care în alegerile trecute
„ne-au furat” cele două mandate, fără
de care nicidecum nu putem merge pe
calea normalităţii. Să nu fi fost aceşti
„luptători” cu tot felul de mafii şi corupţi, n-am fi avut problema de astăzi.
Părerea mea este că prea multă atenţie
i se acordă acestuia. Electoratul a fost
mai hâtru.
Într-adevăr, „Casa arde, iar baba
se piaptănă”. Acum, când este mare
pericolul repetării scenariului de după
alegerile trecute, mă refer la nealegerea preşedintelui Republicii, când toate
eforturile trebuie orientate spre rezolvarea acestei probleme în timpul rămas
de mai puţin de o lună, acest post de televiziune foarte promiţător „dezghioacă” o nuca seacă. Ei spun că problema
dezbătută este de interes naţional. O
fi poate ceva mai târziu, dar nu acum,
când cea mai importantă, naţională
problemă este depăşirea acestei crize
politice care se prelungeşte de aproape
doi ani.
Valeriu DULGHERU
GREŞEALA LUI VLAD PLAHOTNIUC,
Fără acuze
O GREŞEALĂ FRUMOASĂ
Controversatul om de afaceri şi om politic Vlad Plahotniuc, vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, în sfârşit, a fost „prins” în
flagrant. Cei de la varianta basarabeană a ziarului românesc „Adevărul”
(proprietatea miliardarului român Dinu Patriciu) au „descoperit” că Vlad
Plahotniuc are două identităţi: una moldovenească şi alta românească.
O „descoperire” jurnalistică, tipărită negru pe alb, de altfel, în Monitorul guvernamental al României, şi deci nu e nicidecum un secret cum se
acreditează.
Toată mass-media, toată intelectualitatea unionistă, de această dată,
braţ la braţ cu toţi antiromânii comunişti, l-au condamnat pe dl Plahotniuc. Sergiu Mocanu cere, la toate posturile de radio şi de televiziune,
eliminarea acestuia din politică, lipsirea de una dintre cele două identităţi
şi punerea sa la stâlpul ruşinii.
Însuşi Vladimir Voronin, neobositul susţinător al imperialismului
sovietic, adică rusesc, care tace mâlc când e vorba de dubla identitate
a Mitropoliei Chişinăului şi Întregii Moldove, adică şi a Moldovei din
România, îl învaţă minte pe „ trădătorul de neam” Vlad Plahotniuc, spunându-i că „… orice om trebuie să aibă o singură identitate, o singură
cetăţenie, o singură Patrie, o singură mamă”.
Voronin a uitat să adauge: „… şi un singur tată”.
Noi, nu vă supăraţi, suntem de altă părere. Indiferent pentru care
motive a avut nevoie acest om de o dublă identitate, fără să vrea, el a
atins cea mai dureroasă rană a noastră – identitatea. Identitatea noastră
română, dată de Dumnezeu, şi unică, precum unică e amprenta degetului
omenesc.
De fapt, dl Plahotniuc, repet, probabil, fără să vrea, la fel ca băieţelul
din poveste, a spus (şi a dovedit) că regele e gol. Observaţi, fără vreun
referendum costisitor, am văzut că noi, basarabenii, nu dorim să fim români, nu dorim să ne unim cu Ţara, că cetăţenia română, pentru noi, e
un act fals, cu ajutorul căruia putem obţine (şi mulţi au obţinut) pensie
nemeritată românească, un act fals cu care putem fugi în Occident etc.
Acuzarea unanimă a gestului lui Plahotniuc e o dovadă în plus că, de fapt,
atunci când e vorba de românismul adevărat, noi trecem de partea comuniştilor pro-moscoviţi. Iată şi secretul răsunătoarelor victorii electorale
ale lui Vladimir Voronin.
În masivul cor al acuzatorilor dublei identităţi a lui Plahotniuc distingem şi baritonul dramatic al unor avocaţi, de diversă orientare politică,
din Republica Moldova.
– Domnilor jurişti, de ce nu acuzaţi Germania şi Uniunea Sovietică,
ţări care, prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov din 1939, au rupt Basa-
rabia de România şi, în 1940, sovietcii, cu ajutorul tancurilor, ne-au impus o altă identitate, o altă
limbă, alte nume etc…
– De ce nu ridicaţi problema identităţii noastre
la Curtea de la Haga, ONU, UE, în alte instanţe
juridice internaţionale? De ce vă ocupaţi de efect,
uitând de cauză?
– Ne veţi spune că Republica Moldova, în 1991, a devenit stat suveran
şi independent. Dar oare Republica Democrată Germană nu a fost stat
suveran şi independent?
Înţeleg să numeşti încălcare deţinerea identităţii, să zicem, moldoveneşti şi chinezeşti, moldoveneşti şi mozambicane etc., dar nicidecum nu
poate fi calificată ca o încălcare a legii revenirea la identitatea pe care o
aveai fixată în actul de naştere tu, părinţii şi bunicii tăi.
De exemplu, eu m-am născut până la 1940, în România Regală, din
părinţi români. În actul de naştere scrie că sunt român de origine. Iar în
buletinul meu actual, în loc de naţionalitate stă scris… Republica Moldova. Adică, eu pot fi rus, ucrainean, găgăuz, ţigan, armean, arab, evreu, mă
rog, orice, numai nu, Doamne fereşte, român.
A fi „moldovean” înseamnă să nu ai identitate, adică să nu exişti. De
fapt, noi, cele circa patru milioane de suflete de dincoace de Prut, nu existăm. Suntem nişte fantome.
Spre deosebire de noi, cineva nu a dorit să rămână o fantomă. Nici el,
nici, mai ales, copiii lui.
Cei care îl forţează pe dl Vlad Plahotniuc să renunţe la identitatea sa
română îl forţează, de fapt, să renunţe la părinţii, la moşii şi strămoşii săi.
Probabil, constrâns de circumstanţele politice, de înaltul post pe care îl
deţine, domnia sa se va conforma şi va renunţa, temporar, la identitatea
sa română. Personal, nu l-aş sfătui să procedeze la fel în cazul soţiei şi al
copiilor săi. Identitatea română şi cea moldovenească reprezintă, de fapt,
una singură.
Sper, într-un viitor apropiat, să înţelegem cu toţii acest lucru, inclusiv
juriştii.
Să nu se înţeleagă că m-am făcut avocatul dlui Vlad Plahotniuc. Sunt
avocatul unei cauze drepte, al unui adevăr istoric.
Dl Vlad Plahotniuc, dacă a greşit, a greşit numai din patriotism.
Alecu Russo spune (şi noi suntem de acord cu el) că greşeala de prea
mult patriotism e o greşeală frumoasă.
Andrei STRÂMBEANU
Eu şi ceilalţi proşti
Omul e prost. Cunoşteam această spusă a celui mai mare romancier
al ultimului mileniu, F.
Dostoievski. De aceea nu
m-am uimit auzind-o din
gura eseistului Andrei Pleşu, în dialog cu alt
ilustru coleg, Gabriel Liiceanu, din seara lui 30
ianuarie, la TVR1 (bogdaproste că ni-l dă „extraterestrul” V. Plahotniuc măcar cu pişcătura).
De-aceea vă spun din start: voi face trimitere în
continuare la referinţele acelor doi mari gânditori ai românilor, deci şi ai noştri, din gubernia
Basarabia, căreia cei mai mari proşti diriguitori
ai acestei provincii româneşti i-au spus, de la
1812 încoace, nu cum a vrut (stră)bunicul meu,
ci cum a vrut strălucitul prost Vissarion Stalin
(cele mai mari nenorociri ale lumii le-au făptuit
proştii iluştri, conducători de popoare), urmat
de alţi proşti ceva mai puţin străluciţi, dar totuşi
rămaşi în Cartea nescrisă a celor mai însemnaţi
proşti. Aceştia din urmă n-au avut altă grijă de-
Sfatul păsărilor
Justiţia luptă, pe viaţă şi pe moarte, împotriva acestui viciu. Rar trece o zi să nu vezi la televizor, cum
bravii noştri poliţişti prind în flagrant coţcari şi mitocani. Ciudată concluzie: cu cât mai des sunt prezentate asemenea subiecte, corupţia devine tot mai
puternică. Populaţia deloc nu pare înspăimântată. Ba
chiar se plictiseşte. Dacă ai prinde vreun ministru cu
laba pe bani iliciţi, asta mai zic şi eu: subiectul ar
avea priză la public, cu valoare de thriller. Alianţa-2
nu se grăbeşte să regizeze un atare spectacol, de aceea indolenţa ei mă întristează. Şi mă enervează.
Lupta împotriva corupţiei zace pe o fază moartă.
Partidul meu, din care fac parte numai eu, pledează
pentru alegeri anticipate. M-am îndrăgostit de scritinuri. Şi m-am săturat de mincinoşi. Liderii Alianţei,
în campaniile precedente, erau obligaţi să recunoască tranşant în faţa alegătorilor: Scumpi oameni ai
muncii! Vă rugăm să votaţi pentru noi. Vom încerca
să facem ceva pentru binele vostru. Dar să ştiţi: şi
în viitor, veţi vorbi în „limba moldovenească”. De
ce? Pentru că o parte a populaţiei nu recunoaşte
sintagma „limba română”. În ce priveşte corupţia,
nu promitem nimic. Adevărul e că organele de drept
nu se supun organelor de stat. Asta-i buba! Şi atunci
Pericol de perpetuare
cât să ne facă nişte proşti şi mai proşti, ca să uităm cine ne-a născut şi-n ce limbă ni s-a cântat
cântecul de leagăn.
Şi fiind prin definiţie şi eu prost, marele meu
avantaj ar fi dacă pretind că-s un pic şi înteligent, să ştiu că sunt prost. Acel „Ştiu că nu ştiu”
al lui Socrate i-a pus în alertă pe gânditorii lumii, îndemnându-i să găsească o definiţie adecvată pentru prostie sau pentru prost. Nu ştiu dacă-au reuşit s-o găsească, de-aceea n-am auzit-o
nici din gura celor doi eseişti.
Revin: pentru că m-am băgat prost în titlu,
sunt obligat să motivez. Cei doi au vorbit mai
mult despre semnalmentele prostiei, cum ar fi
fudulia, încăpăţânarea, obnubilarea, entuziasmul de sine, solemnitatea, genul sfătos, hărnicia
oarbă, mania de a te lua tot timpul în serios...
Hopa! Şi imediat (vedeţi dacă ştiu că-s prost?)
m-am întrebat (pentru că n-aveam posibilitatea
să-i întreb pe dânşii): dar a lua pe alţi tipi în serios nu-i tot un semnalment al prostiei? Pentru
că eu în viaţa asta tare de multe ori i-am luat în
serios pe alţii pe care-i credea lumea deştepţi.
Câteva exemple de proastă credulitate: crezând
în discursurile fariseice ale lui Iudoşca mai
mulţi ani, m-am făcut de râsul gâinilor în faţa
proprie-mi conştiinţe şi a propriilor copii, prostindu-mă în modul cel mai prost; crezând ca
prostul în AIE 1, m-am pomenit la teatru, într-o
proastă zi, cu şeful nostru din capitală, care ne-a
anunţat pe toţi că se modifică pentru oamenii de
cultură un oarecare coeficient, şi eu, prost fiind,
nu mi-am dat seama că guvernul ne va ciordi
aproape jumătate din salariu (înainte de asta, şi
premierul mă prostise cu promisiuni că nu ne va
reduce salariile).
Din discuţia celor doi eseişti am aflat încă
o dată că „nu suntem fiinţe eminamente raţionale” (G. Liiceanu), că „omul nu poate fi inteligent absolut” (A. Pleşu). Dar îi trebuia să fie
numaidecât eminamente raţional, avea nevoie
de inteligenţă absolută primul nostru preşedinte de ţărişoară din epoca gorbaciovistă, ca să
refuze să pună o semnătură şi să nu ne bage-n
CSI?! Sau să le sugereze securiştilor noştri să-i
tragă un glonte-n cap banditului Smirnov?! Nu
şi iarăşi nu! Sau celui de-al doilea preşedinte: îi
trebuia inteligenţă absolută pentru a nu ceda la
DACĂ AŞ FI EU MARE LIBERAL...
şi nu veţi fi judecaţi. Mai simplu zis: furaţi, băieţi, ca
în codru, nicio primejdie nu vă paşte! Deştept client
îi timpul ăsta! Datorită lui, unii basarabeni, isteţi şi
înţelepţi, au compus zicala: Mintea moldoveanului
de pe urmă. Am luat socotelniţa şi m-am apucat să-i
număr pe ceilalţi (nu divulg cifra), însă, nu am încotro – recunosc, o mulţime de conaţionali nici pe
urmă n-au prins la minte.
Noi cu ce ne ocupăm între timp? Publicăm mereu, de 20 de ani, articole bătăioase împotriva comuniştilor. Eu, unul, am învăţat pe de rost afirmaţiile lui
Marx şi Engels despre români. Nici Lenin n-a stat
degeaba, dându-ne o mână de ajutor, exact la ţanc.
În consecinţă, tustrei inşi au confirmat imperativul
lui Eminescu: Suntem români şi punctum! Ei şi? În
Republica Moldova, fie cu comunişti la putere, fie
cu alianţe de tot neamul – de limba moldovenească
n-am scăpat. Se ţine ca râia de noi. Din câte am priceput, chestiunile lingvistice nu sunt pe gustul societăţii. Doar în unele ziare nostalgice vibrează nişte
note de amor.
În schimb, altceva e în vogă. Mai exact, încearcă
să fie la modă: combaterea corupţiei. Temă interesantă pentru toate culorile tabloului politic moldav.
3
oamenii muncii se limpezeau la cap şi votau un pic
altfel.
Nu uit şi pace intervenţia lui Sergiu Mocanu din
august trecut, vizând operaţia antimafie. În naivitatea
mea, credeam că liberalii vor fi mai receptivi, comparativ cu celelalte componente ale Alianţei, la revelaţiile lui S. Mocanu. Am rămas stupefiat de indiferenţa lor maliţioasă. A prelua lupta împotriva mafiei,
la nivel de Preşedinte interimar, moment irepetabil
în istoria basarabeană, era, ulterior, calificat drept act
de curaj unic, cu efecte benefice pentru liberali. Vizitele politice la baruri, pentru întâlniri cu tineretul
liberal, forma în care acestea s-au desfăşurat, au şifonat imaginea respectivului partid. Parţial, consider,
rezultatul lor electoral a scăzut şi din această cauză.
Declanşarea luptei contra corupţiei le-ar fi adus voturi preţioase, atât de utile astăzi, liberalilor în criză
şi nouă, dornici de schimbări româneşti.
Concomitent, m-a iritat reacţia veninoasă a unora, concentrată în întrebarea provocatoare: Cine este
Sergiu Mocanu?, enumerându-i-se laturile zigzagului său politic. Depistăm, evident, şi elemente critice... pe anumite laturi. Personal, nu-l cunosc. Dar
ştiu că a participat activ la Războiul de la Nistru în
o cupă de şampanie aventurierilor găgăuzi pământul strămoşilor? Trebuiau, pur şi simplu, să
aibă ambii o brumă de curaj şi puţintică minte
ca să-şi dea seama că sunt... ca şi mine.
Prostul care prosteşte face întotdeauna jertfe. Şi dacă acest prost a ajuns în fruntea unui
popor, nenorocirea-i mare. Noi nu trebuie să
căutăm în analele altor popoare exemple despotice când un prost-cârmuitor, încremenit în
proiecte sau idei absurde şi mai având mijloace
mass-media aservite lui, reuşeşte să prostească
o bună majoritate a populaţiei care e, de, aşa
cum a dat-o Dumnezeu şi cum i-a spălat creierii ideologia, ieşită din creierii sifilistici ai lui
Lenin. Nu vreau să-mi plictisesc cititorii enumerând ideile deşucheate, dar profund nocive,
ale acelui cârmaci de opt ani, care aderează la
pleiada cea mai numeroasă de proşti care ştiu
întotdeauna că ştiu totul (i-am făcut „portretul”
în numărul precedent). Ţin să dau totuşi alarma: acum dictatorul e încremenit feroce în ideea fixă de a nu vota candidatura lui M. Lupu la
preşedinţie. De-aceea i-a pus pe jujucii săi să
elaboreze un jurământ-blestem de devotament.
În analele prostiei din toate timpurile, Basarabia
n-a înregistrat până acum o asemenea strălucită
tâmpenie.
De ce dăm alarma? Pentru că acest biped,
în anii săi de guvernare, a reuşit să creeze un
mediu care nu-i permite unui om născut normal
să gândească cu mintea sa proprie. Şi a inventat,
cu camarila lui, un arsenal de instrumente manipulatoare de minţi. Pericolul mare e perpetuarea acelui mediu şi a celor instrumente care nu
pot să dispară de la sine. Trebuie să ne gândim
serios ce şi cum facem. E o prostie idioată de
tot să crezi că dictatorul îşi va îndemna oastea
de jujuci să intre-n cabina de vot, dacă pe listă
vor figura două candidaturi din ambele părţi sau
numai una, a AIE 2.
Da, prostul care prosteşte e mai periculos
decât prostul prostit. Acestui din urmă, dacă
dorim să ne mai salvăm cumva, nu trebuie să-i
permitem cu niciun preţ să se urce în fotoliul
primului.
Gheorghe CALAMANCIUC
Mintea de pe urmă
1992. Şi mai ştiu că a fost distins cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. A fi pe linia întâi, pe front, riscându-ţi viaţa în orice clipă, – e una. A fi, ca mine, în
spatele frontului, ticluind articole patriotice, dar în
siguranţă, ocrotit de gloanţe - e altceva. Curios să
aud: subiecţii care vor să se lămurească, cine este
Sergiu Mocanu, au înfruntat duşmanul de la Nistru
ori au activat fecund, ca şi mine, pe câmpul luptei
de la Chişinău? Vă rog să nu-mi declaraţi că sunteţi
tanchişti, iar superiorii au refuzat să vă mobilizeze,
fiindcă, după plecarea ruşilor, tancurile au rămas fără
proiectile. Cam astea-s propriile informaţii de astăzi.
Presimt, v-am înghimpat niţel într-un loc sensibil (în amorul propriu, am în vedere), dar răbdaţi. O
să vă treacă. Sunteţi doar tanchişti. Apoi, aduceţi-vă
aminte: strămoşii noştri au adorat critica la nebunie:
se criticau în fiecare zi, cu şi fără motive. Chiar şi
în somn se clănţăneau. Uneori, se luau la harţă, tot
din pricina criticii. Până azi, doctorii istoriei nu s-au
dezmeticit: e vinovat criticul, care spune adevărul,
ori criticatul, căruia nu-i place să-l audă? Dacă eram
eu mare liberal, aflam răspunsul. Însă istoria, cucoană autoritară, urăşte gramatica. Mai ales pe dacă.
Salut!
Iulius POPA
([email protected]
4
Literatura şi arta
UN ROMÂN PROFUND
(Discurs ţinut la dezvelirea bustului poetului Grigore Vieru
din Parcul Herăstrău din Bucureşti la 20 ianuarie 2011)
Î
n faţa efigiei de
bronz a prietenului
Grigore Vieru – cel care
timp de patru ani mi-a făcut marea onoare de a fi
sfătuitorul meu înţelept în
tot ceea ce privea cultura
din Basarabia – voi spune
că niciodată n-am cunoscut
un român care să iubească
atât de profund România,
fiinţa românească şi graiul
acesteia.
Grigore a fost, în fragilitatea lui fizică, în dramatismul existenţei sale,
o stâncă morală. A fost un
vertical şi un lucid care, cu
ani buni în urmă, la Orhei,
în entuziasmul „podurilor
de flori”, m-a făcut să înţeleg mai bine destinul, nu o
dată precar, al românismu-
lui de dincolo de Prut.
Ceea ce a făcut Grigore Vieru pentru ca limba românească să triumfe
într-un spaţiu al ei, pentru ca toţi copiii Republicii Moldova să aibă abecedare şi poezii în graiul lor nu va putea fi niciodată spus îndeajuns.
Chipul său în bronz e dezvelit astăzi în Bucureştiul pe care l-a văzut
mereu drept capitala tuturor românilor. Este un chip conceput de sculptorul Răzvan Paul Mihăescu, cu remarcabilă pătrundere fizionomică şi
psihologică, iar el va aminti mereu bucureştenilor pe un mare conaţional
pe care nu au ştiut mereu să-l preţuiască la înălţimea dragostei sale pentru
ei. Îmi spunea cândva Grigore: „Unii mă socotesc aici un paşoptist întârziat”. Iar eu i-am răspuns într-un fel pe care îl repet, închinându-mă în faţa
bustului său: „Întârziaţii care te socotesc aşa nu ştiu, poate, că în România
din toate timpurile cei mai curaţi la minte şi la suflet au fost tocmai paşoptiştii şi unioniştii”. De altminteri, Vieru era cumva un fiu al Unirii, pe care
o vizualiza metaforic şi simplu atunci când el, fiul Pererâtei, privea peste
apa Prutului luminile din Miorcanii lui Pillat.
Poate şi faptul că monumentul său este inaugurat în preziua unui 24
ianuarie capătă o conotaţie simbolică.
Gestul de azi al Primăriei Generale, care patronează încă un fapt de
cultură, este unul care o onorează şi pentru care îi mulţumim.
acad. Răzvan Theodorescu
Blocnotes
Bunicul, tata
şi mama
...Simt că am o atracţie sufletească specială pentru basarabeni. De ce?!
Un posibil răspuns ar fi putut să vină de la bunicul meu, care i-a iubit la fel de
mult şi a avut nenumărate legături de prietenie cu basarabenii, prin anii `40,
când era total interzis acest lucru. Nu mi-am văzut bunicul niciodată. El a
murit, iar eu m-am născut. Mi-a lipsit toată viaţa. Ca să nu fie uitat de familie,
mi-au dat la naştere numele lui.
Nu este exclus ca, prin genă, să se transmită urmaşilor totul, inclusiv sentimentele de iubire faţă de aproapele tău, în general, sau chiar stări sufleteşti
care să te însoţească toată viaţa. Aşa s-ar putea explica atracţia mea către basarabeni – o moştenire de la bunicul meu. Dacă se transmite la urmaşi până
şi o gropiţă în obraz, sau o aluniţă în te miri ce loc, de ce nu s-ar moşteni şi
partea de suflet a omului, cea specială, care se referă la sentimentele faţă de
anumiţi semeni?
A fost condamnat la mai mulţi ani de închisoare. În închisoare, nu în libertate, a şi murit. Se pare că din cauza bătăilor, îmi şopteşte tata, arestat şi
el odată cu bunicul meu. La interogatorii erau chemaţi separat, iar tata nu
l-a mai putut vedea pe tatăl său. Ştie mult mai multe, dar nu îmi spune. Când
vorbeşte cu mine despre acest subiect, tata se uită mereu în jur să nu-l audă
nimeni, de parcă mi-ar dezvălui o mare taină... Nu ştiu ca bunicul să aibă pe
undeva un loc de veci.
Tatăl meu, Ioan, nu a vrut să-mi povestească nimic clar, niciodată. De
frică. Şi faţă de mine?! A făcut închisoare alături de bunicu’ din acelaşi motiv,
al relaţiilor cu fraţii basarabeni, al trecerii probabil ”ilegale” a Prutului, al lor,
sau al tatei, pentru a se întâlni, pentru a vorbi... A urmat eliberarea, dar a rămas
cu un picior fracturat din cauza unor lovituri în timpul interogatoriilor, iar
rănile provocate atunci, cu zdrobirea uşoară a oaselor, nu i s-au mai vindecat
niciodată. Mă gândesc la scenele în care bunicul şi tatăl meu au fost bătuţi
bestial, şi tremur de oroare. Să nu uităm, s-a trăit şi într-o astfel de lume.
Copil fiind, mă trezeau din somn uneori nesfârşitele lui vaiete de durere.
Cred că mila de atunci pentru tata m-a făcut mai bun la suflet, mai tolerant,
mai călit, ceva mai înţelept în faţa răului lumii de mai târziu.
A trăit cu secretele lui până la 88 de ani. Acum, taina lui, dar şi frica de-o
viaţă faţă de autorităţi, zac împreună cu el, în mormânt, la care mama merge uneori, pliveşte buruienile, îi sădeşte flori, vorbeşte cu el şi, într-un final,
îi spune cu ochii în lacrimi: ”Ionică, aşteaptă-mă, că vin şi eu...”. Apoi îi
povesteşte plângând încet scene din viaţa lor, felurite întâmplări, iar când ar
trebui să vorbeacă tata, mama vorbeşte în locul lui... În ”dialogul” lor, tata o
dezmiardă, spunându-i... Maricica, cum s-a întâmplat de fapt în realitate.
Ceva mai târziu, mi se adresează şi mie: ”Să mă mai duci încă o dată la
Lipcani (n.a. - în nordul Basarabiei...), unde mi-a cumpărat taică-tău cadouri
când eram logodiţi...”. Mama are amintiri multe legate de Lipcani, Mămăliga, Hotin...
După plecarea tatei dintre noi, mama rătăceşte mereu după amintirile cu
el. Cât de mult s-au putut iubi? Ei au fost divorţaţi, recăsătoriţi... Şi mie Dumnezeu mi-a dat să mi se întâmple la fel. Ce contează? Divorţurile şi certurile
se pot produce inclusiv pe fondul unor iubiri pătimaşe, care nu se sting decât
odată cu intrarea definitivă în pământ, a Lui şi a Ei. Mori cu iubirea în tine,
dar nu i-o mărturiseşti celuilalt...
Ce ciudat! Toată viaţa iubim pământul pe care călcăm, mai ales meleagurile natale, cu florile, apele, pomii de neuitat, şi câte altele, uitând că acelaşi
pământ este pregătit în orice clipă să ne acopere cu ascunsă lăcomie...Să ne fi
născut înşelaţi, cum spune Eugen Ionesco? De fiecare dată când trec pe lângă
un cimitir, mă întreb câte mari iubiri a înghiţit pământul, pe care nu le va mai
şti nimeni, niciodată... Ce păcat! Dacă iubirile respective ar putea fi o energie
cumulată, încă funcţională, la care să putem apela, am putea lua Pământul în
spinare, plecând cu el oriunde în acest Univers fără sfârşit. Fără sfârşit?!
De ce să plecăm, mă întrebaţi? Pur şi simplu să vedem ce mai e prin
Univers, că prin lume ştim ce e... Poate mai întâlnim pe cineva..., stabilim o
relaţie, o prietenie, apoi ne întoarcem acasă, la aceeaşi distanţă faţă de Soare,
de Lună..., unde ne este hărăzit de Cel de Sus, dar nu ne vom mai simţi atât
de singuri...
... Nu pot să ascult până la capăt aşa-zisa discuţie dintre mama şi tata,
dintre un om contopit cu pământul şi unul viu. Ca să pot rămâne mai stăpân
pe picioarele mele, mă depărtez de mormânt şi mă împietresc...
Vasile NANEA
D
oi factori, producători de nedumeriri
şi de irascibilitate chiar, m-au determinat să scriu materialul de faţă – de atitudine
polemică şi de răsturnare a unor opinii certate
cu adevărul privind opera poetică a lui Liviu
Damian –o individualitate creatoare profund
originală şi de o reputaţie incontestabilă.
Primul factor este microportretul literar,
voit umilitor şi preponderent depreciativ, creionat de cunoscutul critic şi istoric literar din
România Ion Rotaru (regretatul!) în a sa fundamentală „istorie a literaturii române” în 7
volume, mai târziu, în 2008, înglobate într-un
singur volum masiv, de „format” călinescian şi
intitulat tot călinescian: O istorie a literaturii
române de la origini până în prezent.
I.
E lăudabil faptul că împătimitul cărturar
român Ion Rotaru (a frecventat într-un timp
şi Biblioteca Naţională din Chişinău pentru a
se documenta în privinţa scriitorilor contemporani din Basarabia) a atras în exegeza sa
sintetică şi mai mulţi poeţi, prozatori, critici
literari dintre Nistru şi Prut. Pentru aceasta îi
mulţumim îndatoraţi, chiar dacă o facem cu
întârziere, precum le mulţumim îndatoraţi şi
altor istorici literari care au făcut la fel (Dumitru Micu, Marian Popa, parţial Alex Ştefănescu ş.a.).
Dar felul cum au fost trataţi unii dintre
aceştia descumpăneşte mult prin subiectivitatea şi subestimarea judecăţilor de valoare formulate, precum şi prin mulţimea de imprecizii
casa de pe strada Ştefan cel Mare, cozile la librării ale cumpărătorilor de cărţi, şantierele …
despre prietenie, despre familie – scrie poeme
lungi, cu titluri metaforice, larg cuprinzătoare”, cum ar fi „cele zece
compuneri” („un abuz”)
despre Eminescu” (e
vorba de minunatul şi
unicul ciclu de versuri
„Eminesciana”), cele
„cca 50 de pagini versificate” despre Ştefan
cel Mare” („Cavaleria
de Lăpuşna”) ş.a.m.d.
Cu alte cuvinte, despre
L. Damian se vorbeşte
ca despre un „versificator” sau „compunător”
de versuri pe teme ordinare, şi nu despre un
creator autentic cu actualitatea cea mai acută şi
mai durută sub pană.
Cel care a citit creaţia lui L. Damian şi
cunoaşte la sursă climatul social-politic, spiritual-cultural şi literar-artistic în care au văzut
lumina tiparului cărţile autorului, va răsturna
cu uşurinţă mai toate consideraţiile negative
de mai sus ale eruditului critic şi istoric literar
român.
În primul rând, Liviu Damian, ca scriitor
şi om de cultură angajat în treburile Uniunii
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
ţii critice în jurul poemului despre Ştefan cel
Mare „Cavaleria de Lăpuşna” de Liviu Damian”. În monografia: M. Dolgan: Metafora
este Poezia Însăşi, 2009,
p. 499-514); ca să vadă
lumina tiparului (poemul),
autorul a fost „forţat” să-şi
sprijine mai multe capitole-secvenţe din poem cu
„citate” din „Istoria RSS
Moldoveneşti” (varianta
comunistă din 1984); L.
Damian a recurs şi aici la
un fel de stratagemă: el a
apelat la cele mai nevinovate şi arhicunoscute date
istorice (de felul: Ştefan a
fost cel mai mare om de
stat, a purtat 47 de războaie, la Valea Albă a suferit
înfrângere etc.), precum
şi la unele motouri împrumutate din cronicarii moldoveni. La postfaţa „compromiţătoare” La pragul istoriei, împănată
anume cu citate din Marx şi Lenin şi considerată de I. Rotaru (în necunoştinţă de cauză)
drept „incredibilă prin anacronismul ei proletcultist şi sociologist-vulgar, Liviu Damian n-a
putut să renunţe, ba chiar a acceptat-o: anume
ea, scrisă special întru susţinerea ideologică a
poemului, i-a ajutat să-şi includă lucrarea, şlefuită cu migală, în volumul „Poezii şi poeme”,
Iar volumul de micro-poeme De-a baba
iarba (1972), pe care Ion Rotaru nu-l onorează
măcar cu-o simplă pomenire, consacrat integral evocării copilăriei şaizeciştilor, cu multe
din cicatricele lăsate de perioada traversată, a
iscat o adevărată tulburare ideologică, finalizată în 1973 cu o plenară de pomină a Comitetului Orăşenesc de Partid Chişinău. Ion Rotaru
nu s-a pătruns suficient nici de noua structură
poematică a lui L. Damian (de factură lirică,
„monologală”, alcătuită din fragmente independente, din „file” etc.), de vreme ce le identifică, ofensator, cu „poemele kilometrice de
tip Emilian Bucov” (cu mulţi eroi, comunişti,
cu multă substanţă epică, cu viaţă colectivizată
etc.).
O impresie stânjenitoare lasă şi mulţimea
de imprecizii de tot felul –la nivel de titluri de
cărţi şi ani, la nivel de interpretări neadecvate etc. De exemplu: Salcâmul din praf (corect
Salcâmul din prag); Martor (corect Maraton);
în anul 1968, când a apărut Sânt verb şi când
autorul nu putea să specifice sursa Nicolae Labiş, Liviu Damian nu era încă secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor
(a preluat această funcţie abia în 1976). Prin
urmare, poetul e acuzat pe nedrept „de vreo
autocenzură”, cauza reală fiind cu totul alta şi
simplă ca bună ziua: citarea poeţilor români
de dincolo de Prut era pe atunci strict interzisă. Nu întâmplător acelaşi L. Damian a scris
în două rânduri dedicaţii lui N. Stănescu, dar
de fiecare dată fără nici o concretizare, ci prin
LIVIU DAMIAN ÎNTR-O OGLINDĂ DEFORMANTĂ
şi erori comise – toate vorbind, într-un fel sau
altul, de cunoaşterea superficială a respectivului scriitor.
Ne vom opri aici doar la poetul şi publicistul şaizecist Liviu Damian, despre care am
scris şi noi multe studii, articole, polemici,
recenzii, unde am demonstrat autenticitatea
acestui mare talent, de fiecare dată interpretându-i adecvat creaţia acut problematizată şi
profund intelectualizată, apărându-l totodată
de criticile nedrepte, dogmatice, de învinuiri
ideologice de tot felul.
Despre el istoricul literar român îşi permite
să vorbească după cum noi am vorbi, de exemplu, despre poeţii mediocri şi angajaţi ideologic Petrea Cruceniuc sau Petrea Darienco – în
aceiaşi termeni, cu aceleaşi slogane-calificative, cu aceleaşi ironii persiflante.
Iată în ce „lumină” fără lumină apare „bardul” de la Leadoveni. Spre deosebire de Gr. Vieru şi N. Labiş, de exact aceeaşi vârstă, Liviu
Damian, după I.Rotaru, „este „împovărat” şi
de unele sarcini politice” (care? – M.D. Probabil, aici se face aluzie la faptul că între anii
1976-1986 scriitorul nostru a deţinut funcţia
de secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova. – Ei şi ce?!). L. Damian „ne apare mai
… conservator (?!) şi mai conformist” (?!), se
prezintă „departe de îndrăznelile chiar explozive ale colegilor lui de generaţie (?!), „continuă (?) moda poemelor kilometrice (!) de tip
Emilian Bucov”. Referitor la temele tratate,
constată, nu fără ironie, că la fel ca şi cei doi
poeţi amintiţi, „cântă (!) şi el copilăria şi satul
natal”, „rece însă, neutral am zice, în versuri
corecte gramatical, cam prozaice pe alocuri,
lipsite de noul fior liric al celorlalţi colegi de
generaţie” (p.605). Tot la adresa problematicii
dezbătute de L. Damian, Ion Rotaru îşi permite să remarce, simplificând lucrurile, cam aşa:
„Poemul cântă (!) de toate, frunzele toamnei,
Scriitorilor din Moldova ca secretar (în ultimii zece ani ai vieţii), niciodată n-a acceptat să
îndeplinească anumite „sarcini politice” propriu-zise, dimpotrivă, a căutat să fie refractar
la aceste sarcini „laterale”.
Datele sumbre ale propriei biografii care a
început în 1935, în satul Strâmba, judeţul Bălţi: soarta grea a plugarilor, aripa pârjolitoare
a războiului, seceta şi foametea distrugătoare
de neam din anii 1946-1947, colectivizarea
forţată a gospodăriilor săteşti, deportările dramatice din 1949 (ridicarea în gulagul siberian
pe 10 ani a însuşi părintelui său, învăţătorul
Ştefan Damian, „pentru politică antisovietică”), asperităţile realităţilor sovietice, în sfârşit, interzicerea evocării unor teme de tragism
naţional, – toate aceste momente cruciale l-au
făcut pe Liviu Damian să scrie şi o poezie de
opoziţie (faţă de regim), o poezie vădit subversivă (despre acest aspect al problemei vezi
monografia noastră din 2008 Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de
„stagnare”). Iată de ce o bună parte din cărţile lui Liviu Damian au scandalizat, la apariţia
lor, şi securitatea, şi pe paznicii ideologici ai
literaturii, şi, fireşte, în primul rând, organele
de partid de diferit rang. N-au plăcut îndeosebi poemele curajoase, cu numeroase „dedesubturi” polemice, „Ostatec al chemării tale”
(despre Dimitrie Cantemir), „Cavaleria de
Lăpuşna” (despre Ştefan cel Mare), „Melcul”
(despre problemele acute de ecologie a naturii
şi a sufletului). În primul caz „paznicii” ideologi se întrebau de ce omul contemporan ar
trebui să fie neapărat „ostatec” al chemării lui
Dimitrie Cantemir, cărturar oprit ca zălog de
către Poarta Otomană?! În cazul al doilea: pe
atunci evocarea lui Ştefan cel Mare era tacit
interzisă, necum strecurarea unor aluzii vizând
nenormalităţile societăţii contemporane (despre toate acestea vezi studiul nostru „Reflec-
editat în chiar anul morţii autorului (1986). Nu
ştiu cine a făcut aici mai mult rău: acel care
a făcut bine sau acel care a condamnat acest
„bine”?!
Culegerea de poezii (de poezii, nu de poeme lungi!) „Inima şi tunetul” (1981), prefaţată favorabil de către distinsul poet şi eseist
George Meniuc, a stârnit de asemenea o mare
zarvă la „paznicii ideologici” ai regimului, la
unii critici obtuzi şi chiar la anumiţi confraţi
de condei, tot poeţi şi ei. N-a plăcut nici admirabilul ciclu de poezii (10 la număr) Eminesciana (pe motivul că ar vehicula idei discutabile sau chiar ideologiceşte neacceptabile,
idei contraindicate pentru educaţia tineretului
de astăzi), nici amplul ciclu de poezii evocând
policrom propria-şi copilărie Ca-n palmă (pe
motivul – tot ideologic! – cum că ar idealiza
realităţi „burghezo-moşiereşti” apuse şi ar
viza unele aspecte negative ale vieţii socialiste), nici bijuteria de poem din 14 file Melcul
(pe motiv că ar avea un subtext ecologic subversiv).
La sugestia-rugăminte a forurilor responsabile de ideologie, scriitorul Mihail Garaz a
îndrăznit să critice în mod deschis – în presă!
– aceste trei mari compartimente ale cărţii şi
cartea în întregime din perspectiva momentelor ideologice semnalate mai sus în articolul
din „Tinerimea Moldovei” Întrebări şi nedumeriri (8 septembrie 1982). La timpul cuvenit,
când alţi critici au preferat să ia apă în gură,
subsemnatul a scris şi a publicat (cu greu!) un
întins material polemic întru apărarea poetului
(şi cărţii) ostracizat pe nedrept Modalităţi de
interpretare a poeziei, în care am „dezghiocat”
mesajul sugerat al fiecărei poezii aparte. Mai
târziu, când a fost inclus şi într-un volum de
critică literară, studiul a fost intitulat Cum nu
trebuie interpretată lirica sau un poet „cuminte” atacând un poet curajos.
sugestii metaforice: Elegie pentru soţul necuvintelor şi Poetul luptându-se cu imaginaţia.
Conştient sau inconştient, dar se face apoi
o adevărată amestecătură a speciilor cultivate de L. Damian: poezie lirică, poem „lung”,
eseu, proză, critică literară, publicistică. Aşa se
face că printre poemele lungi nimeresc cărţile
de versuri lirice scurte Coroana de umbră (nu
coroane), Inima şi tunetul, până şi Dialoguri
la marginea oraşului (carte de publicistică
propriu-zisă), până şi meditaţiile critice despre
„poezia socială” din Îngânduratele porţi (carte de eseuri literare) … Despre talent, despre
modul poetic particular, despre natura problematicii atacate sau despre arta lirică a lui L.
Damian nu se suflă nici un cuvânt, de parcă ar
fi vorba despre un scriitor de duzină.
E drept, Ion Rotaru face şi o observaţie
destul de preţioasă pentru literaţii basarabeni:
„Pentru basarabeni, Eminescu şi Ştefan cel
Mare sunt cele două permanenţe ale lumii
lor”. Păcat însă că atunci când încearcă să
aplice respectiva observaţie la creaţia lui L.
Damian, nu prea se ţine cont de acest postulat: admirabilul ciclu de versuri Eminesciana
e considerat drept nişte „compuneri”, iar vibratilul poem despre Ştefan cel Mare Cavaleria de Lăpuşna, primul şi deocamdată unicul
în poezia contemporană, e calificat drept „un
lung „poem dramatic” de cca 50 de pagini
versificate”. Până şi cuvântul „poem” e luat în
ghilimele!
În loc să se citeze nişte pasaje semnificativ-emoţionante din poemul Cavaleria de Lăpuşna, se „jertfeşte” inutil aproape o pagină
de carte pentru un lung citat critic din postfaţa
scrisă cu „limbaj de lemn”, care-l plasează pe
poetul nostru într-un context voit ideologizat
şi dogmatizat, voit defavorabil. Cui prodest?
Acad. Mihail DOLGAN
Semnificaţia dialogurilor în timp
Scriitoarea Galina Furdui a oferit, recent,
cititorilor un impunător volum de dialoguri
– Amprente în timp (Editura Pontos, Chişinău, 2010, 586 pag.), reconfirmând faptul
că la noi s-a instituţionalizat
acest gen de literatură, ceea ce
înseamnă că nu există interviuri, adică un interlocutor pasiv,
care formulează probleme, ci
unul activ, care le dă soluţia.
Vreau să menţionez din capul
locului că volumul dat oferă
lectorului o atmosferă relaxantă, care inspiră simpatie, direcţionând dialogul nu atât spre
istoria literaturii, cât spre aceea
a culturii: „Compartimentarea
a fost dictată de natura mesajului ideatic, deşi, acesta, vizând
viaţa unui om, deloc uşor este
de a-l diviza cu stricteţe.
Astfel, activitatea literară,
enunţată în compartimentul întâi, va informa de multe ori şi cu privire la
corelaţia poezie-muzică, tratată cu precădere în compartimentul al treilea.
Iar meditaţiile privind faţetele problematicii socioumane vor include, fireşte, şi
preocupările de zi cu zi pe tărâm creativ.
Decizia de a edita acest volum vine oricum şi dinspre sfatul şi insistenţa colegilor
de breaslă, dar şi a autorilor semnatari ai
interviurilor, în scopul de a adăuga noi detalii, nuanţe la cărţile de versuri şi de publicistică, note care ar împlini un contur
de portret. M-am lăsat convinsă şi le ofer
iubitului meu cititor pentru clipa de răgaz
şi – cine ştie? – poate pentru o eventuală
culoare neaşteptată şi binecuvântată întru
împlinirea cromatică a propriei secunde”
(p. 5), spune autoarea în prefaţa volumului.
Cel care intervievează aici poate părea
uneori eclectic şi se creează impresia că pe el
(cel care întreabă) nu l-a interesat atât opera
de artă, literatura sau muzica drept subiect,
ci semnificaţia acestora în contextul culturii
noastre, pe când liniile paralele – cuvintele
– sunt doar sugestii interogative care vor să
declanşeze o stare de spirit. Galina Furdui
nu conversează, în opinia noastră, ci mai
degrabă face frumoase
şi sincere destăinuiri în
planul sufletului, cu o
emanaţie plină de afecţiune. Un mare clasic
al literaturii franceze
spunea că gândurile şi
ideile exprimate de un
artist „nu sunt gândurile
lui, ci propriile noastre
gânduri, pe care poetul
le face să cânte în noi…
Poetul e un evocator.
Când îl înţelegem suntem tot aşa de poeţi ca
şi dânsul… Şi credeţi că
am iubi atât pe liricii
noştri dacă ne-ar vorbi de altceva decât de
noi?”, se întreabă valorosul scriitor.
Autoarea Amprente(-lor), oferind răspunsuri comentate, îşi exprimă propriile
comandamente interioare şi şopteşte aluziv
cititorului că – repudiind literaturizarea,
abordând confesiunea, dialogul direct, uneori prea sincer (ceea ce un scriitor subtil ca
André Gide a numit miracolul cotidian),
oferă publicului larg, tentat pentru astfel de
apariţii editoriale, fişa autobiografică a creatorului.
Eruditul cercetător literar Tudor Palladi, postfaţatorul acestei apariţii editoriale,
remarcă următoarele: „Volumul curent de
dialoguri Amprente în timp evidenţiază
magistral şi realmente preocupările paralele ordinar-neordinare ale autoarei antrenate într-un proces continuu de explorare a
timpului uman dintr-o perspectivă sau alta
dictate de «clipa cea repede ce ni s-a dat»,
eminescian vorbind. Sub aspectul întregitor
al căutărilor de lume şi de adevăr, de poezie şi de credinţă în cele din urmă dialo-
gurile autoarei se înscriu neîndoios printre
cele care în concepţia creatoarei exprimă
trăirea timpului eminamente sociouman,
necesar şi exponenţial, dacă nu real-ideal
din racursiul �����������������������������
«����������������������������
amprentelor�����������������
»����������������
lăsate / imprimate clipelor şi anilor cu de la sine putere
în virtutea nuanţării părţilor ce servesc din
interior întregul de noi şi pe nou. Mai mult,
centrată pe-o problematică socioculturală
sui-generis ce ţine volens-nolens de �����
«����
critica la persoana întâi» sau de modalitatea
«monologului polifonic», ori de principiul
«���������������������������������������������
prin alţii spre sine�������������������������
»������������������������
, venind şi dintr-o preferinţă deschisă pentru Steinhardt (declarată de altfel într-unul din dialogurile incluse
în volum), rămânând în proprii săi termeni
dictată de limita unor sau altor caracteristici utilizate preponderent în atare scop
nonunivalent” (p. 552), consolidându-şi
afirmaţiile şi prin următoarele argumente:
„Vitraliile dialogice scot la iveală nu numai
atitudinile interioare ale autoarei intervievate într-o chestiune sau alta, sau faţă de
un fenomen cultural-artistic etc., dar totodată ne permit să privim dincolo de reţelele
lor la întreaga panoramă a momentului şi a
activităţii lui de ansamblu” (p. 553).
Citisem undeva că dialogul, cel literar şi
artistic îndeosebi, este un document, un instrument critic, deci în bună parte ştiinţific.
Fără îndoială – dialogul ţine şi de memoralistică, iar aceasta este mai curând beletristică decât literatură.
Sunt convins, prin Amprente(-le) în
timp scriitoarea Galina Furdui meditează…
asupra cărţilor viitoare, a perspectivelor pe
care drumul literaturii noastre le va înscrie
în timp, descoperind valorile incontestabile
de dincolo de cuvinte închinate culturii.
Spre final, vom încheia cu profundele
menţiuni ale reputatului cercetător literar
Tudor Palladi: „Oricum, toate experienţele
anterioare şi actuale vorbesc cu de la sine
putere că «Perpetua stare a sufletului» este
însăşi «căutarea Marelui Adevăr» (p. 564),
remarcând că „Galina Furdui ţine în drep-
tul acestora (a inimii şi a conştiinţei) nu
numai cărţile sacre sau ezoterice, dar şi pe
cele ale clasicilor şi contemporanilor care
au îndrumat-o direct sau indirect, mitic sau
mistic, dar şi metaforic, etico-civic şi filosofic. Despre care fapt vorbesc şi scrierile
Domniei Sale” (p. 566).
Subscriem la aceste aprecieri, consemnând aprehensiunea autentică a scriitoarei
pentru dezvoltarea continuă a culturii noastre naţionale valorificând minuta originalităţii.
Vitalie RĂILEANU
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
Gheorghe RACOVIŢĂ
N-are semn că conteneşte.
Doamne, ce e pe pământ
Zace totul în mormânt
Vise, gânduri au pierit
Într-un ceas nenorocit.
Acu plouă, acu ninge
Şi natura toată plânge.
Şi văzduhu-i foc şi pară
Numai of! şi viaţă-amară
Oare unde-i
Dumnezeu?!
Fulgeră din nori, trăsneşte
Şi potopul se-nteţeşte
S-au rupt norii, n-au popas
Peste codrii care-au ars
Soarele e zdrenţuit
Şi de flăcări bântuit.
Acu plouă, acu ninge
Şi natura toată plânge.
Lumea toată se tot zbate
În vâltoare de păcate…
Cine plânge-n jale mare
Luna cea din depărtare
I se rupe inima
Stelele îi spun în grabă
E pământul, Lună dragă
Oamenii se-neacă-n valuri
Vietăţi se zbat în maluri
Şi potopul ce porneşte
Dumnezeu s-a închinat
Şi pe noi s-a supărat,
Şi-o vorbă ne-a cuvântat:
Cu omoruri şi beţii
Grijă n-aveţi de copii
Prin hăţişuri i-aruncaţi,
Nu trăiţi ca nişte fraţi.
Tot ce-i sfânt aţi pângărit
Şi-n păcate aţi trăit
Toţi trăiţi din furătură
La nimic n-aveţi măsură
Lăcomia n-are frâu
Duceţi viaţa în desfrâu
Lumea nu se pocăieşte
De biserici se fereşte
Cei bătrâni n-au ascultare
Să-i cinstiţi cu-o lumânare
Duhul sfânt l-aţi prigonit
Şi pe sfinţi i-aţi părăsit...
Doamne Sfinte tu ne-auzi?!
Sfinţii toţi parcă sunt surzi...
Nu iartă păcatele
Negre ne sunt faptele!
Un glas Sfânt din nori răsună
Să se-audă pân’ la lună
Veacuri mii s-au perindat
Şi de sfinţi voi aţi uitat
În păcat viaţa trăiţi
În desfrâu vă lăfăiţi
Plini de ură şi beţii
Vă deziceţi de copii.
Însetaţi de lăcomie
Aţi uitat de omenie
Fetele se vând pe bani
La flăcăi şi la sultani
Îşi duc viaţa în păcate
Cu fapte destrăbălate,
Cu povară de păcate
Vă trăiţi zilele toate.
Fraţii trag cu arma-n fraţi
Când sunt beţi şi sunt drogaţi
De păcate-mpovăraţi
Şi de oameni blestemaţi
Calea vieţii aţi schimbat
De Domnul v-aţi lepădat.
Unde-i oare Dumnezeu
Să ne mântuie de rău?!
Din senin pornesc şuvoi
Mari furtuni şi val de ploi.
Inima se înfioară
Când vezi pasărea cum zboară
Cu aripi, cu pene smulte
Prin viforniţe cărunte.
Grafică: Teodor Buzu
Un volum despre valorile sindicale
Nu demult la Institutul Municipal a avut loc lansarea monografiei “Filosofia valorilor sindicale” (autor doctorul habilitat în istorie, profesorul
universitar Anton Moraru), închinată omagierii unuia dintre liderii Confederaţiei Naţionale ai Sindicatelor din Republica Moldova, Petru Chiriac. La prezentarea cărţii au participat mai mulţi lucrători de răspundere ai
CNSM şi ai sindicatelor de ramură, precum Oleg Budza, Mihai Hâncu,
omagiatul Petru Chiriac, Nicolae Suruceanu, Anatol Nistor, Valentina Mazur, Victor Benu, Dumitru Ivanov, Ion Bulat, Natalia Suboci, Nicolae Garaz, Ioana Ţurcanu, Victor Talmaci, Victor Onici, liderul Alianţei Moldova
Noastră, Serafim Urecheanu, ex-preşedintele CNSM Ion Godonoaga, jurnaliştii Liviu Belâi, Tudor Rusu, Octavian Munteanu, editorul Gheorghe
Cutasevici, mai mulţi istorici şi profesori, specialişti în mişcarea sindicală.
Participând la dezbateri, doamna Elena Conţescu (colaboratoare la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova) a subliniat că monografia profesorului universitar Anton Moraru “este un fenomen mai puţin cunoscut în
viaţa sindicatelor”. Preşedintele CNSM Oleg Budza a menţionat că această
lucrare, deşi este dedicată omagiatului Petru Chiriac la cei 60 de ani, depăşeşte standardele unei simple biografii. Această lucrare descrie, oglindeşte
mai multe probleme teoretice, filosofice, metodologice ale mişcării sindicale contemporane. Vorbitorii (Mihai Hâncu, Ion Godonoaga, Serafim
Urecheanu, Gheorghe Cernea, Liviu Belâi etc.) au subliniat că monografia
profesorului Anton Moraru deschide o nouă direcţie în istoria sindicatelor
– cercetarea şi oglindirea, aprecierea elitei politice în mişcarea sindicală şi,
în general, în viaţa politică din Republica Moldova. S-a menţionat că din
L-am cunoscut prin anii 1985-1987
pe când îşi făcea doctoratul la Institutul
de Limbă şi Literatură al AŞM. Colegii
lui îmi povesteau cu mare patos că el este
unicul la institut care cunoaşte limbile letonă, lituaniană şi mai multe limbi slave:
bulgară, polonă, sârbă etc. Îl cunosc cu
adevărat de când îşi manifestă talentul la
editarea „BiblioPolisului” – una dintre cele
mai solicitate reviste din domeniul biblioteconomiei, bibliografiei şi bibliologiei din
R. Moldova, un periodic ce şi-a luat zborul
din îngemănarea creativă a două suflete de
excepţie – Lidia Kulikovski şi Vlad Pohilă,
personalităţi apreciate şi bine cunoscute în
întreaga Ţară Românească şi departe peste
hotarele ei.
Recunosc, cele relatate anterior, dar şi
multe dintre cele ce se vor rostite în continuare, sunt inspirate din recent apăruta
ediţie informativă: „Vlad Pohilă: Biobibliografie / Bibl. Municipală „B.P. Hasdeu”.
Centrul de Inform. şi Doc. „Chişinău”;
Alcăt. Claudia Tricolici; Ed. îngr. de Lidia Kulikovski.- Ch. : „Grafema Libris”,
2010.- 288 pag.” – o lucrare de mare valoare.
Este evident că ediţia a fost elaborată fără grabă, că putea să bucure cititorii
mult mai devreme. Faptul ca atare însă,
pare-mi-se, este în favoarea protagonistului. Se ştie că pe timpul Uniunii Sovietice
bibliografierea operei oamenilor de ştiinţă,
scriitorilor, pictorilor, muzicienilor etc. se
practica doar după moartea acestora. Erau
nişte restricţii dintre cele mai dăunătoare. Or, Vlad Pohilă, în acest sens, s-a dovedit a fi un cărturar fericit, iar autoarea
(alcătuitoarea?) biobibliografiei – Claudia
Tricolici – una norocoasă, căci ei, fiind colegi de breaslă, au avut posibilitatea reală
să colaboreze fără nici un fel de restricţii.
Ea, Claudia, în cuvântul său „Către cititor”
(pag. 5-7), fiţi atenţi, aduce la cunoştinţa
potenţialilor solicitanţi sursele informaţionale, după care a depistat truda lui V. Pohilă, enumerând toate izvoarele consultate:
„Cronica presei din RSSM”, „Bibliografia
naţională a Moldovei” etc. şi încheie înşirarea dată cu „arhiva personală a lui Vlad
Pohilă” (pag. 5) – o sursă de excepţie. Şi
iată această arhivă, ani la rând ignorată,
acum este chemată să insufle cititorilor încredere în valoarea informaţiei. Or, această
valoare, la drept vorbind, depinde de toate
procesele de elaborare a tuturor genurilor
şi speciilor de bibliografii: depistarea, de-
5
Literatura şi arta
Domnul Sfânt a lăcrămat,
Plin de jale a plecat
Pe-o planetă tot cerească
Cu viaţă Dumnezeiască
Dintr-o altă GALAXIE
Unde lumea e-n frăţie
Cu dragoste de pământ
Şi toţi cred în Domnul Sfânt
Iar în zi de sărbătoare
Cer la Domnul îndurare
Viaţa lor să înflorească
Şi credinţa să-ntărească
Unde cei creştini se roagă
Pe pământ să fie roadă
Feţi-Frumoşi voinici să crească
Pe planeta cea cerească,
Copilaşii „La mulţi ani!”
Creşte-i Doamne dolofani!...
...............................................
Credincioşii cei smeriţi
Sunt de Domnul ocrotiţi!...
Evenimente culturale
Eminescu are personalitate europeană!
Iată, s-a încheiat Eminesciana de Iarnă, cum i-am
spus fenomenului într-un articol recent cu ocazia spectacolului prezentat pe scena Naţionalului de actorul Ion
Caramitru, noi rămânând să fredonăm Sara pe deal, Pe
lângă plopii fără soţ, Vezi, rândunelele se duc…, să ne
adresăm marii lui Poezii când stările sufletului coincid
cu vibraţiile realităţilor noastre româneşti şi ale capodoperelor nepreţuitului nostru Poet Naţional… Adică, până
la Eminesciana de Vară, de acolo – până la Eminesciana
de Iarnă, demonstrând ciclicitatea vieţii dar mai ales că
Eminescu şi Opera sa sunt mereu moderne, mereu contemporane şi mereu stindarde morale, mereu în primele
rânduri ale baricadelor noastre ancorate în realităţile po-
Un luceafăr strălucit
În taină a glăsuit:
Dumnezeu i-aici la noi
Ne fereşte de nevoi.
Unde Domnul se găseşte
Şi planeta înfloreşte
Oamenii sunt toţi smeriţi
De Domnul blagosloviţi
O stea Sfântă a rostit
La noi Domnu-a poposit
Pe-o planetă cu pământ,
Cu graiul blagoslovit.
Pe-o planetă cu izvoare
Cu apă răcoritoare
Şi ogoarele cu grâne
Să ne dea belşug de pâine.
...........................................
Credincioşii cei smeriţi
Sunt de Domnul ocrotiţi.
Cărţi noi
această lucrare reiese că liderii politici
din Republica Moldova trebuie să conştientizeze responsabilitatea lor în faţa poporului nostru, ceea ce, cu părere de rău,
nu toţi fac acest lucru astăzi.
În volumul respectiv autorul a oglindit pentru prima dată procesul complicat
de trecere de la teoria marxist-leninistă
la metodologia general-umană a mişcării sindicale, la care Petru Chiriac a adus
o contribuţie considerabilă. Prin analiza
activităţii dlui Petru Chiriac, autorul a
arătat locul şi rolul sindicatelor în lupta
pentru apărarea intereselor oamenilor
muncii din Republica Moldova; a subliniat că în tratativele dintre sindicate,
patronat şi guvern, uniunile profesionale
întotdeauna au fost de partea oamenilor
muncii.
Această lucrare este destinată lucrătorilor sindicali, profesorilor, studenţilor, tuturor acelora care se interesează de istoria mişcării sindicale.
Vasile GHEORGHIEŞ
litice, ştiinţifice şi artistice şi nu se ştie când românii
vor fi conştienţi de această comoară dăruită nouă de
Dumnezeu, de faptul că ea trebuie studiată, respectată, ocrotită şi nu murdărită.
Evenimentul s-a consumat vineri, 28 ianuarie, la
Centrul Academic Internaţional „Eminescu”. Elena
Dabija, directorul CAIE, a deschis manifestarea,
aducând accente de epocă prin intermediul spectacolului „Floare albastră”, axat pe scrisorile de dragoste
rămase de la Mihai şi Veronica, pe poezia lor de dragoste, în interpretarea artiştilor de la Teatrul-Studio
„Geneza-Art”, soţii Daniela Burlaca şi Iurie Gologan, în regia Ludmilei Burlaca. În continuare acad.
Mihai Cimpoi a prezentat oaspeţii invitaţi la eveniment: dl primar de Dumbrăveni, Suceava, Ioan Pavel
şi secretarul Primăriei sus-numite, Mihai Chiriac,
poeţii Mihai Sultana Vicol şi Vasile Tărâţeanu…
Apoi a prezentat volumele cu tematică eminesciană,
intrate de curând în fondurile CAIE, printre care şi
titlurile: Cea mai curată lacrimă a noastră de Grigore Crigan, un volum de interviuri, tablete şi articole
despre Eminescu, apărut la Cernăuţi, Dicţionar de
cultură poetică. Eminescu de Viorica S. Constantinescu
apărut la Iaşi în 2010, Reverberaţii eminesciene. Antume
şi postume. Lecturi şi înţelesuri transcrise în comentarii
versificate de Petrea Ciupitu, „… Timpul creşte-n urma
mea…”, un volum de poezii de Eminescu, ce include
şi articole despre poet, apărut în oraşul Drobeta-TurnuSeverin, precum şi volumul al IX-lea de Critice de Mihai Cimpoi, intitulat Identitate şi Alteritate, apărut nu la
Craiova ca celelalte opt, ci la Dumbrăveni, Suceava, la
iniţiativa primăriei localităţii care-şi revendică locul de
naştere al lui Mihai Eminescu, la 20 decembrie 1949, la
conacul boierului Ghica, unde era căminar tatăl poetu-
VLAD POHILĂ BIBLIOGRAFIAT
scrierea, consultarea, sistematizarea documentelor etc., dintre care – depistarea
(plenitudinea) şi descrierea corectă (respectarea legislaţiei) le socotim primordiale. Şi iată, dacă astăzi cititorii au posibilitatea să consulte primele publicaţii ale lui V.
Pohilă, scrise încă pe băncile şcolii medii
(vezi nr. 24-36), sau să se familiarizeze cu
publicaţiile acestuia din presa străină (vezi
nr. 963-978), precum şi cu multe, multe
cărţi redactate, traduse, îngrijite de V. Pohilă (vezi nr. 1075-1247) şi sute de articole,
studii, eseuri, recenzii, traduceri etc., etc.,
semnate de el în presa periodică a întregii
Europe, apoi, credem, avem noi, toţi cititorii, dreptul să constatăm că multe, multe
din aceste posibilităţi sunt rezultatul colaborării a trei sufletişti: Lidia Kulikovski,
Claudia Tricolici şi Vlad Pohilă. Desigur,
aportul fiecăruia din ei este diferit, însă lipsa unuia din ei putea submina munca tuturor. Un fapt specific îl constituie şi „Lista
de pseudonime ale lui V. Pohilă” (vezi pag.
280), fără care „Biobibliografia...” se putea
alege cu multe goluri (omiteri).
Aici, la finele acestor constatări, îmi
permit să fac şi o declaraţie: Biobibliografia „Vlad Pohilă” este una deosebită, ba
chiar şi originală, după cum este şi însuşi
protagonistul.
Autoarea C. Tricolici, apreciindu-şi
la justa lor valoare posibilităţile realizării
programului aprobat, a avut curajul să-şi
permită să includă în lucrarea sa nu doar
scrierile bibliografiatului, ci să cuprindă
necuprinsul, să înregistreze cea mai mare
parte din volumul realizărilor acestuia:
redactări, lecturi, stilizări, traduceri etc.
Pentru început decizia dată pare cam banală, însă când consulţi la concret aceste
documente, îţi dai seama şi de valoarea
lor. Pentru a ne convinge, este logic să
consultăm capitolul „Redactor la ziare şi
reviste” (pag. 152-156), de unde putem
afla că pe parcursul anilor Vlad a activat
în calitate de redactor la ziarele şi revistele: „File de filosofie”, „Glasul naţiunii”,
„Limba română”, „Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară” ş.a. Dar, pentru a pătrunde în esenţa acestei activităţi, să descifrăm
câtuşi de puţin rezultatele muncii doar la
unul din ele, la săptămânalul „Mesagerul”
(Vezi nr. 1271). Întrucât autoarea Bibliografiei a avut grijă de cititori şi şi-a înzes-
trat opera cu un aparat auxiliar de nădejde, unde găsim şi „Indexul de seriale” (p.
274-277, printre care, la p. 276 – şi indexul „Mesagerului”), care fixează articolele
din periodicele la care a lucrat V. Pohilă.
Atragem atenţia potenţialilor cercetători
asupra eficacităţii şi productivităţii muncii redactorului, dar şi a autorului. În anii
1996-2000, cât a activat la „Mesagerul”,
concomitent cu munca de manageriat şi de
redactare a textelor, el a semnat circa 300
de articole proprii. Iar dacă vom ţine cont
că Vlad în aceiaşi ani a mai funcţionat şi
la ziarele „Florile dalbe” şi „Ţara”, publicându-şi în ele, precum şi în „Literatura şi
arta”, „Glasul naţiuni” ş.a. ziare şi reviste,
diverse scrieri, este greu să-ţi imaginezi
când reuşea el să le realizeze pe toate !?
De altfel, răspunzând la întrebările Irinei
Nechit, Vlad zice: „Muncesc mult, deci supravieţuiesc... Mănânc – de când mă ştiu –
pe apucate...” (pag. 227). Afirmând aceste
ziceri, din partea noastră, vom adăuga că
Vlad, într-adevăr, munceşte mult, munceşte şi zi şi noapte: ziua cu clienţii, iar noaptea – realizându-şi ideile. Nu ştiu doar un
detaliu: Când se odihneşte!? Iar pentru cei
curioşi voi destăinui un secret: După orele de serviciu, cel puţin de la orele 1700 şi
până la 2000-2200 să nu-i telefonaţi acasă,
ci la serviciu, la Centrul de Informare şi
documentare „Chişinău”, unde dânsul îşi
pescuieşte, probabil, informaţia necesară.
Ţinând cont de detaliile relatate, nu
putem să nu ne gândim şi la autoarea Biobibliografiei..., cum totuşi a reuşit ea să
elaboreze o lucrare atât de complexă şi de
specifică? „Doar a avut la îndemână arhiva bibliografiatului”,- veţi spune. Este corect ! Aici se cere să adăugam şi faptul că
V. Pohilă este un autor forte, un redactor,
un lector, un stilizator, un traducător, un
consultant etc. şi, să nu uităm, un manager foarte sârguincios şi pedant, care nimic
nu aruncă la coş, ci, punându-le pe toate
la grămadă, le transformă într-o arhivă.
Această arhivă este şi cea mai valoroasă
sursă informaţională, care poate garanta
plenitudine şi calitate.
Un alt aspect al lucrării consultate,
care ne-a atras atenţia, este sistematizarea
materialului adunat. Structura ei este una
tradiţională, dacă ţinem cont de statutul
instituţiei care i-a dat naştere. Biobibli-
ografia este alcătuită din trei capitole: 1)
„Opera”, 2) „Viaţa şi activitatea” şi 3) „Indexuri auxiliare”, toate trei, la rândul lor,
fiind alcătuite din mai multe diviziuni . Primul, „Opera”, spre exemplu, enumeră zece
paragrafe: „Ediţii aparte”, „Publicistică”,
„Proza scurtă”, „Traducător”, „Recenzii
de Vlad Pohilă” ş.a. (vezi cuprinsul). Fiecare din aceste diviziuni poate servi pentru
cititorii, cărora le este adresată (ziariştilor,
filologilor, profesorilor, studenţilor şi elevilor) ca temă de cercetare, de elaborare a
unei lucrări noi: o compunere, un studiu, o
teză de doctorat etc. În fond, tocmai aceasta este destinaţia Biobibliografiei. Sistemul
acesta de aranjare a documentelor este cel
mai potrivit pentru contingentul respectiv
de cititori. Anume din aceste considerente, dar, probabil, ţinând cont şi de etatea
protagonistului, elaboratoatea sursei consultate nu a îndrăznit să-şi adreseze (recomande) truda sa şi oamenilor de ştiinţă, să-i îndemne la studierea operei lui în
ansamblu . Spun toate acestea pentru că,
într-adevăr, opera ce ne stă în faţă, prin
volumul şi valoarea sa, constituie o sursă
informaţională de excepţie, iar persoana
bibliografiată e una remarcabilă, vrednică
de noi şi noi scrieri. Dar şi aprecieri. Cunoscându-i capacităţile, avântul şi năravul,
sesizându-i rezultatele muncii sale de zi cu
zi, nu-mi vine greu să întrezăresc că peste
câţiva ani aportul omului de creaţie cu numele Vlad Pohilă în domeniile lingvisticii,
publicisticii, bibliologiei şi ştiinţei în genere va creşte enorm, şi el, acest aport, va
mobiliza autorii şi editorii la pregătirea şi
editarea unei noi ediţii, revăzute şi întregite... Dar despre asta ceva mai la vale.
Despre opera cărturarului Vlad Pohilă
s-ar mai putea vorbi mult şi argumentat,
dar să nu uităm nici de capitolul „Viaţa şi
activitatea”. Aici cititorii, în special doritorii de a scrie despre el, sunt îndemnaţi
să nu se limiteze la consultarea cuprinsului
Biobibliografiei... , ci să răsfoiască pagină
cu pagină, să fixeze autorii şi titlurile fiecărui document, să nu ignore nici publicaţiile
în limbile străine şi nici resursele electronice. Un interes deosebit prezintă interviurile şi dialogurile lui Vlad Pohilă cu autori
din diferite ţări: Letonia, Lituania, România, Ucraina etc.
Aşadar, ştiind deja, fie şi în linii ge-
lui, Gheorghe Eminovici…
Acad. Mihai Cimpoi a făcut o retrospectivă ale
evenimentelor culturale a perioadei, amintind de dezvelirea bustului lui Adrian Păunescu la Alba Iulia şi al
lui Grigore Vieru la Bucureşti, a povestit despre localitatea Dumbrăveni din judeţul Suceava, a pus anumite
accente pe destinul editorial al celor 38 de volume în
44 de tomuri ale Manuscriselor Eminescu, rezultate din
valorificarea „lăzii” celebre a lui Eminescu, predate de
Titu Maiorescu în 1902 Bibliotecii Academiei Române
cu fraza generică maioresciană: „Eminescu are personalitate europeană!”, şi a concretizat că încă trei volume
din aceeaşi serie a Manuscriselor eminesciene se află la
Biblioteca Judeţeană din Iaşi şi ele poartă
numele Gramatica sanscrită…
Pe parcurs au luat cuvântul oaspeţii „de
pretutindeni” Ioan Pavel, Mihai Chiriac, poeţii Mihai Sultana Vicol, Vasile Tărâţeanu…
gazdele Nicolae Dabija, Valeriu Matei,
Andrei Strâmbeanu. Vorbitorii au reflectat
asupra evenimentului eminescian din diferite unghiuri, dar cam toate se intersectau la
finalizarea cu succes a Editării în facsimil a
Manuscriselor Eminescu, un proiect secular
al intelectualilor români de elită, realizat de
Academia Română, Institutul de Istorie şi
Literatură „G. Călinescu” şi Guvernul României, de tandemul de eminescologi acad.
Eugen Simion şi actorul Ion Caramitru în
special.
Manifestarea a culminat cu o surpriză de
proporţii: proiecţia primei părţi a filmului documentar
Eminescu. Veronica. Creangă, turnat încă la 1914 de
Octav Minar, recondiţionat recent în Italia, iar selectul
auditoriu este în aşteptarea proiecţiei integrale, asistată
şi comentată de acad. Mihai Cimpoi. Oaspeţii au fost
distinşi cu Diplome de Merit ale CAIE, iar Centrul Eminescu s-a bucurat de donaţii de carte şi de reviste din
partea oaspeţilor.
Evenimentul a beneficiat de vernisajul pictorilor Natalia Niş şi Igor Svernei.
nerale, structura Biobibliografiei... şi posibilităţile ei informaţionale, observând
productivitatea muncii acestui cărturar neobosit , mai ales, din ultimii ani, este logic
să orientăm toţi doritorii să nu se sfiiască,
să folosească aceste bunuri ale cunoaşterii,
dar să nu se limiteze la sursa dată, ci să
consulte regulat presa periodică preferată
(şi nu doar) a protagonistului („BiblioPolis”, „Calendar Naţional”, „Literatura
şi arta” ş.a.), unde el îşi publică regulat
scrierile. Paradoxal, dar deja în octombrie
2010, în sursa comentată lipseau circa 60
de articole şi studii, publicate după încetarea selectării materialului bibliografic
(octombrie 2009) (p. 7) – aceasta este cifra
medie a scrierilor sale publicate pe parcursul anului 2008 (vezi nr. 872-928), fără a
ţine cont de scrierile din presa străină, de
republicări, reeditări, stilizări, traduceri
etc. (vezi nr. 1217- 1238) şi alte documente.
Mai mult, şi autoarei C. Tricolici i-aş
sugera să ţină cont de amănuntele relatate
şi, deja azi, repet, să-şi proiecteze o nouă
ediţie a biobibliografiei „Vlad
Pohilă”. Vă îndemn, mult stimată Claudia Tricolici, să continuaţi
lucrările de selectare, ba chiar şi
de resistematizare... , pentru că
ediţia prezentată este adresată
totuşi cititorilor bibliotecilor publice. Către următoarele jubilee
Vlad Pohilă are tot dreptul la o
Biobibliografie... ştiinţifică, adică pe prim-plan să fie pusă personalitatea Domniei Sale. Or, el,
acest Om, prin ceea ce a realizat
deja, dar şi prin ceea ce continuă
să facă zi şi noapte, merită să figureze în rândul oamenilor de ştiinţă. Vlad Pohilă este un savant
afirmat, ce e drept, nu prin titluri,
ci prin opera sa, prin realizările
sale - realizări care se cer bibliografiate cât mai complet, cât mai
amplu.
Pentru a ţine cont de propunerile exprimate se impune continuarea lucrărilor de selectare,
descriere etc. a documentelor,
apărute după octombrie 2009
şi până la data respectivă, să zicem, până în aprilie 2013, sau
Elena TAMAZLÂCARU
2018. Iar când va sosi momentul potrivit,
când vor apărea şi posibilităţi de editare,
se va elabora, repet, râvnita a doua ediţie
cu o nouă structură, având la bază sistemul cronologic direct, după ani, şi fără a
diviza materialul bibliografic în diversele
paragrafe: „Publicistică”, „Proză scurtă”,
„Traducător”, Recenzii...” „Interviuri” etc.
, pentru ca cercetătorul să poată pătrunde
în evoluţia procesului de creaţie: care au
fost perioadele cele mai favorabile (productive) sau mai puţin favorabile. Toate
celelalte aspecte: temele de creaţie, titlurile scrierilor, precum şi paragrafele enumerate pot fi redate (oglindite, comunicate) în
formă de „Indexuri auxiliare”: „De nume”,
„De titluri”, „De materii” etc.
Acestea fiind spuse, Vă doresc sănătate şi voie bună, succese şi realizări frumoase. Aştept cu nerăbdare ediţia a doua,
revăzută şi completată.
Ion ŞPAC
6
Literatura şi arta
Cu Teodor Buzu despre culorile
începutului aşteptării primăverii…
– Mult stimate domnule, să începem cu faptul că sunteţi premiantul Salonului Internaţional
de Carte, desfăşurat în anul 2010 la Biblioteca
Naţională, la noi, la Chişinău. Sunteţi şi laureat
al săptămânalului nostru tot pentru anul 2010...
Evenimente cu ocazia cărora vă felicităm cu toată
bucuria şi sinceritatea.
– Mulţumesc mult. Pentru mine sunt surprize
foarte mari. M-am cam deprins cu situaţia că sunt urmărit şi apreciat mai mult de străini... Şi prin străini…
Vernisajul şi lansarea monografiei mele – albumul
BUZU (Editura Karmášek, 2010 – E.T.) – la Sala
Brâncuşi de la Chişinău m-au atras într-o lume cumva aparte. M-am întâlnit cu prietenii vechi şi mi-am
făcut prieteni noi. Atmosfera artistică de la Chişinău
este cu totul diferită de cea de la Praga şi chiar cea de la Bucureşti…
Am întâlnit la viaţa mea suficientă modestie şi îngâmfare, poezie şi mediocritate, patetism şi prostie omenească. Trebuie să recunosc – a venit timpul şi situaţia – că întâlnesc în afara României
mai multă românitate. Din păcate…
– Ce face un artist plastic, cum este Teodor Buzu de exemplu, într-o minunată toamnă înainte de dezlănţuirea culorilor
sau în anotimpul în alb şi negru? Peste tot acest excepţional
spectacol al naturii este „colorat” ca acasă, ca în Basarabia?
– Dulcea şi amara mea Basarabie, în viziunea mea, îşi schimbă
mereu culorile... Cât mă priveşte, nu trebuie să aştept toamna ca
să pictez frunza ruginită din vii. Pentru mine
Toamna este începutul aşteptării Primăverii,
iar dezlănţuirea culorilor poate apărea şi într-o Noapte la gura sobei sau într-o buna Zi,
când aud o veste bună de Acasă.
– Ce oglinzi ale sufletului aţi lăsat la
Tabăra de Pictură de la Cimişlia astă-vară? Aţi participat la toate ediţiile? Care
dintre ele vi s-au reţinut şi prin ce?
– Accept, în măsura posibilităţilor, orice
invitaţie la tabere de creaţie din Basarabia.
Am cutreierat lumea pe la diferite simpozioane artistice, dar ca să vii Acasă e ceva
foarte special. Am plecat de mult timp în
lume, atunci eram mai departe de problemele
legate de identitatea noastră. Am venit să văd
şi să înţeleg personal care este cauza întunericului în care se află în permanenţă poporul
care a suferit atât de mult de pe urma comuniştilor şi, totuşi...
Am venit Acasă ca să savurez din Melodia Sufletului ce mai predomină pe la noi...
Am avut o confruntare cu colegii din Basarabia şi cei străini, am ajuns în Cehia ca o
albină. La Tabăra de la Cimislia am mai participat cu 11 ani în urmă, s-a schimbat foarte
mult înspre bine, acum am simţit mai multă viaţă, am întâlnit mai
mulţi patrioţi.
– Albumul premiat la Salon are ceva particularităţi aparte
despre care aţi dori să ne vorbiţi?
– Lucrul la monografie mi-a furat un an de foarte intensă şi
migăloasă activitate. La vârsta de 50 de ani e bine să numeri primii
boboci. Simt o datorie sufletească faţă de tot ce mi-a dat un impuls
puternic în tot ce înseamnă Calea ce poartă numele de Artă Plastică, începând cu părinţii mei, baştina, profesorii, soţia, familia. Alături de pictură, grafică, desene, textul în română, cehă şi engleză,
apar, pot fi citite, înţelese şi ideile, părerile şi speranţele personale,
care pot fi o punte de legătură dintre cititor şi autor. Mi-am dorit ca
această carte să fie ca o carte de vizită a mea, a poporului din care
fac parte, dar şi a poporului ceh, care m-a ajutat să mă realizez.
– Aveţi un stil cumva aforistic al exprimării… verbale şi
în scris. Cu nuanţe poetice, poate de jurnal… Este propriu şi
artei pe care o profesaţi şi, evident, o promovaţi. Scrieţi poezie,
jurnal?
– Trăim o viaţă nesigură la început de veac, într-un spaţiu plin
de elemente agresive. Oamenii au nevoie de hrană spirituală şi
datoria artistului e să aducă oamenilor bucurie în viaţa cotidiană
printr-o vorbă bună, poezie, melodie, pictură. O pictură bună este o
poezie fără cuvinte, este un leac pentru suflet.
– Albumul atât de apreciat Acasă, de
confraţii de patimă, de artiştii plastici, de
UAP, divulgă această ocupaţie discretă,
s-ar părea…
– Pe această cale vreau să apreciez, la rândul meu, atitudinea cordială a colegilor mei
de la UAP şi profesionalismul grupului de la
Sala Brâncuşi, mari nume de mari prieteni
care m-au întâmpinat Acasă ca Acasă!
Sunt mândru de a fi membru al acestei
uniuni artistice.
– La frumoşii şi tinerii ani pe care i-aţi
împlinit primăvara trecută, anotimpul pe
care îl aşteptaţi, începând încă din varătoamnă, cum mărturisiţi, un artist este tocmai bun pentru a
se întâlni cu jurnaliştii şi a fi luat la întrebări despre cele mai
dragi inimii sale pânze, lucrări, despre modele morale şi spirituale, despre cele mai importante vernisaje ale tinereţii de
creaţie, pe care le-a avut şi le are acasă şi nu numai acasă, de
cea mai scumpă recunoaştere a meritelor sale, de predilecţii
de gen profesat, despre proiecte de viitor… Despre vernisaje şi
colecţii. Despre Măria Sa Acuarela, de ce nu?! Despre relativ
recenta Tabără de Creaţie la care aţi fost şi impresia generală e
că s-a desfăşurat undeva prin preajma Triunghiului Bermudelor… Ce răspuns aţi avea?
– Soarta a hotărât ca în marea călătorie a Artei în căutarea Sinelui, să fim, totuşi, singuri, nu pentru
înstrăinare, ci pentru concentrarea spiritualului. Pentru mine cea mai importantă semnificaţie spirituală e noţiunea
de linişte, pe care o alint în lucrările
mele.
Marile opere de artă au fost create în singurătate. A picta înseamnă a
te uita la tine prin gaura cheii. Acolo
unde se află şevaletul, masa mea de lucru, acolo este Centrul Lumii.
Arta este oglinda în care se reflectă
visurile noastre. Oamenii care nu au
visuri nu au prea multe.
Cred că fiecare dintre noi vedem
lucrurile, mai mult sau mai puţin, asemănător. Suntem unici prin faptul ce
vedem şi ce culegem din cele văzute.
A privi şi a vedea – sunt lucruri diferite.
Ducem în noi trecutul, ne gândim
la viitor, dar uităm de prezent. A trăi
în prezent e cel mai mare dar. Omul
numai în prezent trăieşte. Trecutul şi
Oglindă
viitorul sunt un vis.
Un tablou este interceptarea timpului oprit – trecutul este experienţa, viitorul este speranţa şi, îndeosebi, este mărturisirea prezentului.
La cei 50 de ani ai mei, viaţa m-a învăţat să muncesc şi să aştept...
– De dragul adevărului trebuie să recunoaştem că sunteţi
un alintat, şi pe bună dreptate!, al ziariştilor, al televiziunilor…
Culorile, liniile, mesajele pânzelor lui Teodor Buzu ne-au cucerit, cotropit, poate! Iată şi o declaraţie „indirectă”! Ce întrebare, totuşi, nu vă este adresată de către ei, de către noi, adică
jurnaliştii?! Dar e importantă, aţi dori-o…?
– E mai uşor să obţii un succes decât să-l menţii. Ziariştii sunt
oamenii care nu-ţi dau voie să te culci pe cununa de lauri! Te pun
să lucrezi, să-ţi exteriorizezi gândurile şi, mai mult, tot ei sunt cei
de apropie sau lichidează distanţa dintre spectator şi autor. E un
lucru mare!
Iar întrebarea şi răspunsul… De fapt, reflectez în creaţia mea,
caut răspuns şi poate voi afla unde se ascund zâmbetele şi privirile
frumoase ale oamenilor care nu mai sunt printre noi...
– Daaaa. Mai rămân lucruri importante şi pentru altă
dată… Mulţumesc.
Pentru conformitate, Elena TAMAZLÂCARU
In memoriam
Omul care şi-a trăit viaţa
cu medalie de aur
Un eveniment pe de-a dreptul emoţionant s-a produs recent la Facultatea de
Stomatologie a Universităţii de Medicină
“Nicolae Testemiţeanu”, având-o ca moderatoare pe dna Olga Cernevschi, pro-
rector pentru calitate şi integrare în învăţământ. În holul Clinicii Stomatologice
a Universităţii s-au adunat atât profesori
universitari, conferenţiari, studenţi, alţi
oameni de-ai casei, cât şi rude şi prieteni, pentru a-i cinsti memoria la un an
de la trecerea către Domnul a profesorului universitar Arsenie Guţan, fondatorul
Facultăţilor de Stomatologie a USMF şi
ULIM, specialist cu renume atât în stomatologia autohtonă, cât şi peste hotarele
republicii noastre.
Prin dragostea celora care au ţinut la
el şi l-au stimat enorm, profesorul Arsenie Guţan a revenit printre ei, a revenit
acolo unde i-a fost drag să se afle, să ostenească. A revenit prin basorelieful inaugurat în semn de înaltă apreciere a contribuţiei savantului şi omului care a fost.
Când cei cărora le-a fost profesor, coleg
şi prieten vor trăi clipe grele, neapărat
se vor opri în preajma basoreliefului, îi
vor cere sfatul dascălului, vor căuta săşi amintească de faptul cum ieşea dânsul din aceste situaţii. Şi neapărat li se
va face mai uşor, amintindu-şi cum depăşea profesorul lor greutăţile prin care
i-a fost dat să treacă, dar multe au fost,
şi pe toate le-a învins.
A ieşit învingător din gulagul siberian, unde a fost deportat la vârsta de 22
de ani, când mai avea un an până la absolvirea şcolii medii, unde era eminent.
Din lipsă de şcoală în satul său natal,
Mitoc, a păşit pentru prima dată pragul
şcolii în clasa întâi la vârsta de 13 ani, la
Orhei, unde au hotărât să se stabilească
cu traiul părinţii săi, ca să le poată da
studii celor şapte copii. Iar când urma
să meargă în clasa terminală, a venit
năpasta deportărilor sovietice, cele din
1949, în ale căror gheare a nimerit şi tânărul Arsenie împreună cu părinţii lui.
În Gulag, deşi era pus să muncească
din greu alături de părinţi, trăind în corturi în care, pentru a nu îngheţa, focul
ardea necontenit, a reuşit să absolvească
şcoala medie, situată la o distanţă de 150
de kilometri de la locul unde se stabiliseră. Apoi a fost înmatriculat la Institutul de Medicină din Irkutsk, pe care l-a
absolvit cu menţiune. Dând dovadă de
calităţi deosebite, a fost ales chiar în anul
întâi de studii şef de promoţie, dar mai
apoi, aflându-se despre biografia sa, cu
porecla de “vrag naroda”, a fost înlăturat
din această funcţie.
După absolvirea institutului, revine
în Basarabia, începându-şi cariera de stomatolog şi de chirurg generalist în satul
Isacova, apoi trece la spitalul din Orhei.
Mai târziu îşi face secundariatul clinic
la Sankt-Petersburg. Din 1962 şi până
la sfârşitul vieţii a activat la USMF “Nicolae Testemiţeanu”. Aici, în anii 19661971, a deţinut funcţia de decan al Facultăţii de Stomatologie, pe care a creat-o,
iar în perioada 1970-1994 a condus Catedra de chirurgie OMF, ultimii ani de viaţă
aflându-l tot aici, unde a fost totdeauna
omul potrivit la timpul potrivit.
Din omagiile aduse profesorului
drag, colegului şi îndrumătorului de ale
cărui asistenţă şi îndrumare au avut parte
vorbitorii – profesorii universitari Dumitru Şcerbatiuc, Ion Lupan, Valentin Topală, rezidentul Vasile Cirimpei şi alţii – se
desprindea mândria şi fericirea de a fi
fost contemporani cu profesorul Arsenie
Guţan, omul şi savantul care a considerat munca, onestitatea şi datoria faţă
de poporul său drept cele mai valoroase
virtuţi. Domniile lor au evocat momente
relevante din viaţa profesorului A. Guţan, rolul distinsului savant în viaţa Universităţii, dar şi în destinele celor pe care
i-a ghidat de-a lungul anilor de studii şi al
activităţii profesionale. Din cele vorbite
acolo se desprindea ideea despre norocul
de a-l avea drept model în devenirea lor
profesională, dar şi în formarea lor ca oameni şi profesionişti. Iar amintirile soţiei
regretatului savant au impresionat asistenţa până la lacrimi.
Raisa CIOBANU
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
STCU la 5 ani de prezenţă în Republica Moldova
Integrarea prin performanţă
în cercetarea europeană
Centrul Ştiinţifico-Tehnologic din Ucraina
(STCU – Science and Technology Center in Ukraine)
este o organizaţie internaţională, interguvernamentală, creată de către ţările Uniunii Europene, SUA,
Canada şi Ucraina la 25 octombrie 1993. STCU
oferă suport financiar şi logistic pentru realizarea
proiectelor de cercetare, inovare şi transfer tehnologic, pentru organizarea şi participarea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale, pentru instruirea
şi perfecţionarea cadrelor din cercetare. Republica
Moldova a aderat la Acordul de Constituire al STCU
la 18 decembrie 2003, fiind a cincea ţară la număr
după Azerbaidjan, Georgia, Ucraina şi Uzbekistan.
Finanţarea proiectelor a început din noiembrie 2006.
Prin activităţile desfăşurate, STCU facilitează procesul de integrare a comunităţii ştiinţifice din ţara
noastră în spaţiul internaţional şi european de cercetare. Cu alte detalii privind această temă vine să ne
informeze dr. Alfreda Roşca, responsabil al Oficiului
STCU în Republica Moldova.
– Dnă doctor Alfreda Roşca, care sunt activităţile desfăşurate de Centrul Ştiinţifico-Tehnologic din Ucraina şi cum
beneficiază de ele sfera ştiinţei şi inovării din ţara noastră?
– Activitatea Centrului Ştiinţifico-Tehnologic din Ucraina este orientată spre
susţinerea cercetătorilor ştiinţifici şi organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării din
ţările sale recipiente: Azerbaidjan, Georgia, R. Moldova, Ucraina şi Uzbekistan.
O atenţie deosebită STCU acordă participării la proiecte a oamenilor de ştiinţă,
în special, a celora care în perioada sovietică au activat în complexul militar,
scopul de bază fiind redirecţionarea şi valorificarea potenţialului acestora întru
soluţionarea idealurilor paşnice, în luptă cu terorismul pentru securitatea internaţională. Astfel, obiectivul primordial al Centrului de la Kiev constă în suportul
financiar şi logistic acordat activităţilor de cercetare, inovare şi transfer tehnologic în vederea reconversiunii talentului cercetătorilor, neproliferării tehnologiilor şi a armamentelor de distrugere în masă, reducerii exodului oamenilor de
ştiinţă şi contribuirii la dezvoltarea durabilă a economiei.
Pe parcursul a mai bine de 15 ani de activitate STCU a susţinut 1430 de
proiecte ale cercetătorilor din Azerbaidjan, Georgia, R. Moldova, Ucraina şi Uzbekistan în valoare de 209 milioane de dolari SUA. Suportul financiar vine de la
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale ale ţărilor Uniunii Europene,
SUA şi Canada. În conformitate cu statutul STCU, implementarea proiectelor
presupune eliberarea de orice tipuri de taxe, monitorizarea şi verificarea lor
permanentă.
– Orice concurs internaţional de proiecte, lansat fie de programelecadru europene – ultimul cu nr. 7, INTAS, CRDF, Copernicus, Scopes şi
altele presupune competenţă şi competitivitate. Dacă un cercetător realizează în permanenţă proiecte internaţionale, împreună cu cele naţionale, şi
obţine rezultate relevante, înseamnă că el merge în pas cu viaţa. Cum este
în cazul concursurilor gestionate de STCU?
– La fel, sunt acceptate doar proiectele competitive, în care elementele de
noutate ştiinţifică şi performanţă sunt obligatorii. Nu e atât de simplu, dar cei
mai buni savanţi de la noi, care au participat la concursurile STCU, argumentând actualitatea şi necesitatea realizării propunerilor de proiecte, indiscutabil,
au reuşit. Voi ilustra această afirmaţie prin următoarele date. Din momentul constituirii Oficiului STCU în RM, deci pe parcursul ultimilor 5 ani, sfera ştiinţei
şi inovării a beneficiat de 23 de granturi în valoare de circa 2 milioane de dolari
SUA. Cred că e o sumă impunătoare pentru o ţară mică precum e a noastră.
Rezultatele însă ar putea fi şi mai bune dacă mai mulţi cercetători ar participa
la concursuri, ar manifesta interes, ar veni cu idei noi, performante şi cel mai
important – actuale, a căror implementare ar contribui la soluţionarea diverselor
probleme cotidiene. Şi, în final, pentru succes contează, desigur, o argumentare
ştiinţifică riguroasă a propunerii de proiect şi expunerea corectă a acesteia în
limba engleză.
– Dnă Alfreda Roşca, suntem la început de an, deci e cazul să ne referim la activitatea din 2010 a Oficiului STCU în Republica Moldova. Care
sunt rezultatele?
– Pe parcursul anului 2010 comunitatea ştiinţifică din ţară a prezentat pentru concurs 15 proiecte, 7 din care, în baza expertizei naţionale şi internaţionale, au fost selectate pentru finanţare în următorii 2 ani. În cadrul Programului STCU&AŞM Iniţiative Comune de Cercetare-Dezvoltare, demarat pentru
prima dată în Republica Moldova, au fost iniţiate alte 6 proiecte. În perioada
de dare de seamă 19 echipe de cercetători au participat la implementarea a 15
proiecte, 4 din care s-au finalizat pe parcursul anului trecut.
Totodată, STCU a continuat să ofere suport financiar şi logistic pentru participarea cercetătorilor noştri la diferite conferinţe şi manifestări internaţionale ce
s-au întrunit la Ottawa, Montreal, Niagara Falls (Canada), Kiev (Ucraina). Cu
sprijinul oferit de STCU, 15 cercetători din diferite instituţii au avut posibilitatea
să frecventeze gratuit cursuri de engleză şi să-şi perfecţioneze abilităţile de scriere şi vorbire în această limbă.
Activităţile desfăşurate de STCU vin să completeze seria de măsuri, organizate de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, al căror scop major constă
în sporirea gradului de mobilitate şi responsabilitate, în creşterea competitivităţii
şi a spiritului inovativ, în acţiuni orientate spre integrarea comunităţii ştiinţifice
din Republica Moldova în Spaţiul European de Cercetare (ERA) şi cel internaţional.
– Să ne referim concret la proiectele din cadrul Programului
STCU&AŞM Iniţiative Comune de Cercetare-Dezvoltare, confirmate la şedinţa CSŞDT al
AŞM din 20 decembrie 2010, a căror finanţare
urmează să înceapă în 2011.
– Răspunsul la această întrebare îl voi începe cu o precizare: finanţarea acestor proiecte se
realizează în raport de 50 la 50. Prin urmare, o
jumătate din costul proiectului îl plăteşte STCU,
altă jumătate – AŞM. Expertiza acestor proiecte
a fost realizată atât de experţii naţionali, cât şi de
cei internaţionali. Cât priveşte proiectele acestui
program, aş începe cu proiectul acad. Valeriu
Canţer, preşedintele Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare, pe post şi de cercetător ştiinţific principal al Institutului de Inginerie
Electronică şi Nanotehnologii al AŞM, intitulat
“Depunerea oxizilor complecşi cu funcţionalităţi
sporite din aerosolii compuşilor metalorganici:
formarea compoziţiei la scară atomică”. Pentru
cititorul neavizat vom explica faptul că e vorba de
o nouă abordare în ingineria nanomaterialelor, în
care se aplică conceptul legăturii elastice între diferite faze sau materiale oxidice, fiecare în parte cu funcţionalitatea lui – magnetică sau feroelectrică.
Un alt proiect, al cărui manager este acad. Ernest Aruşanov de la Institutul de Fizică Aplicată al AŞM, fiind de tip fundamental, îşi propune drept scop
studierea structurii şi proprietăţilor optice ale unor noi materiale pentru celulele
solare şi dispozitivele fotoelectrice, care vor contribui la sporirea randamentului
şi eficienţei în exploatarea acestora.
Este de o deosebită actualitate şi lucrarea „Bioreactor combinat cu obţinerea produselor utile şi randament înalt de biometan ca sursă energetică de
alternativă”, manager dr. hab. Victor Covaliov, Universitatea de Stat din R.
Moldova. Obiectivul ei ţine de elaborarea bioreactorului modern în baza tehnologiilor combinate, producerea unei cantităţi mai mari de biogaz, cu un conţinut
sporit de metan, preconizându-se, totodată, şi utilizarea eficientă a deşeurilor.
Realizarea lucrării selectate prin acelaşi concurs, intitulată „Elaborarea, fabricarea şi testarea mostrei transformatorului de reglare rapidă a decalajului
de fază cu dirijare pe tiristori”, manager, dr. hab. Vladimir Berzan, directorul
Institutului de Energetică al AŞM, va reduce pierderile din sistemul electric, va
majora rentabilitatea economică şi, respectiv, va contribui la micşorarea preţului
de cost al transformatorului în curs de elaborare.
Proiectul „Elaborarea şi utilizarea compoziţiilor optime de amestecuri
biocombustibile în baza modelării fizico-chimice”, gestionat de dr. hab. Igor
Povar, Institutul de Chimie al AŞM şi Institutul de Tehnică Agricolă „Mecagro”, îşi propune crearea modelelor fizico-chimice ale biocombustibililor, de
asemenea, proiectarea şi confecţionarea instalaţiei pentru prepararea amestecurilor combustibile optimizate.
În cadrul proiectului „Elaborarea şi fabricarea mostrelor-pilot de purtători
şi dispozitive pentru înregistrare holografică în câmp real”, manager dr. Oleg
Corşac, Universitatea de Stat din R. Moldova, se preconizează elaborarea şi
fabricarea purtătorului fototermoplastic pentru înregistrarea interferogramelor şi
hologramelor în timp real. Elaborarea în cauză va fi implementată în domeniul
opticii difracţionale, al microscopiei holografice, inclusiv al holografiei.
Prin urmare, toate aceste exemple ne demonstrează că oamenii de ştiinţă,
care perseverează în domeniile lor de activitate, găsesc suplimentar surse alternative de finanţare a cercetărilor pe lângă cele bugetare.
– Care ar fi oportunităţile oferite de STCU sferei ştiinţei şi inovării din
Republica Moldova în următori ani? La ce să ne aşteptăm?
– Să sperăm că sfera ştiinţei şi inovării din ţară va beneficia în continuare de
suportul logistic şi financiar pentru realizarea altor proiecte, va obţine noi granturi pentru participarea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale în SUA,
Canada şi ţările UE, precum şi suport pentru publicitate şi apreciere a inovaţiilor
remarcabile din ţara noastră.
Cu toate că în ultimii ani numărul proiectelor regulare, standard s-a redus
substanţial, STCU a lansat un nou apel către comunitatea ştiinţifică din Republica Moldova de a promova şi a dezvolta alte tipuri de proiecte, numite de
parteneriat, una din condiţiile atractive ale cărora rezida în absenţa concursului.
Părţile finanţatoare ale Centrului de la Kiev, din SUA, Canada şi ţările UE şi-au
expus disponibilitatea de a finanţa şi în Republica Moldova astfel de tipuri de
proiecte, deci de a susţine performanţa inovativă şi spiritul creativ. Prin urmare,
dacă ţi-ai găsit un partener care activează în acelaşi domeniu din statele părţilor
finanţatoare ale STCU, vei fi ajutat, fără concurs, să-ţi implementezi cea mai
valoroasă elaborare ştiinţifică.
În esenţă, prin suportul oferit, STCU contribuie la reducerea exodului oamenilor de ştiinţă, la crearea unor condiţii favorabile din punct de vedere financiar şi social, la integrarea acestora în cercetarea internaţională, fără părăsirea
locului de muncă din ţara de origine.
În concluzie vreau să reiterez că Oficiul din Republica Moldova al STCU
facilitează procesul de promovare a proiectelor, oferă consultanţa de rigoare,
încurajează participarea cercetătorilor ştiinţifici din organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale, din businessul privat la competiţie şi urează mult succes
tuturor în noul an 2011!
– Vă mulţumesc mult pentru interviu!
Interlocutor: Tatiana ROTARU
Imagine de Eugenia TOFAN
Sfânta răstignire de la Tudora, de Dumnezeu binecuvântată, una
dintre cele şapte mari minuni ale satului
Doamne, ajută-ne nouă, păcătoşilor satului Tudora, cu darul Tău, să săvârşim cu bine lucrul ce începem acum, la înălţarea Sfintei Răstigniri: În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu această rugăciune locuitorii din Tudora au început înălţarea unei Sf.
Răstigniri, mai altfel decât cele existente, mai deosebită decât celelalte, cu o
putere mai mare de a face minuni.
Familiile din această mahala, unde va fi înălţată Sf. Răstignire, au început colectarea resurselor financiare şi materiale. Au început lucrările prin
luna august 2009, iar pe 26 septembrie, sâmbătă, în ajunul Sfintei Sărbători
„Înălţarea Sf. Cruci”; a fost înălţată şi instalată la locul stabilit Crucea viitoarei Răstigniri. A doua zi, duminică, de ziua Marii Sărbători creştine, ea
se înălţa măreţ acolo unde se va afla în veşnicie. Mulţi creştini, trecând pe
alături, se minunau, se închinau, făcându-şi semnul Crucii, fiind plăcut surprinşi, căci până acum n-au văzut-o aici.
Pe timpul rece al anului, lucrările au fost „conservate” şi tocmai la începutul lunii iunie 2010 au început lucrările de finisare. Se planificase ca sfin-
ţirea Sf. Răstigniri să fie făcută pe data de 18 iulie de un sobor de preoţi, şi
anume: de preotul Vadim, preotul Anatol şi preotul Veaceslav. Dar din cauza
tărăgănării lucrărilor de finisare, sfinţirea a fost amânată până pe 8 august
2010. La ea au participat mulţi credincioşi, veniţi din satele Tudora, Palanca,
Crocmaz. Au fost prezenţi şi primarii acestor localităţi. După sfinţire au fost
miruiţi toţi cei prezenţi, apoi au gustat din apa sfinţită, care curge din robinetul instalat special la Sf. Răstignire pentru toţi cei însetaţi, care vor trece pe
alături. Apoi toţi au gustat din mâncărurile gustoase preparate de harnicele
gospodine şi din vinul excelent, produs de harnicul vinificator Tudor Purcel.
Bucurie mare au avut toţi sătenii, pentru că satul lor s-a îmbogăţit cu
o frumoasă „bijuterie”. Cu atât mai mult, cu cât anul acesta s-au împlinit
600 ani de la întemeierea de către domnitorul Alexandru cel Bun, în 1410,
a celor „7 sate de ţară” din lunca Nistrului, şi anume: Cioburciu, Răscăieţi,
Purcari, Olăneşti, Crocmaz, Palanca şi, desigur, Tudora.
La construcţia şi înălţarea Sf. Răstigniri au participat foarte mulţi creştini. Mult ajutor financiar, material, cu susţinere spirituală, prin rugăciune,
dar şi cu braţele de muncă au acordat familiile: Afanasie, Babei, Botnaru,
Braşoveanu, Caraştefan, Cociug, Coşoleanu, Cujbă, Culea, Dumitraş, Dumitru, Feraru, Grati, Grini, Griţeniuc, Ghidirim, Mocanu, Moruz, Nazarciuc, Nireanu, Palanceanu, Păscăluţă, Pascal, Perebinos, Popernoi, Pretulenco, Probeigolova, Revenco, Roşca, Săcărean, Starţev, Steţcu, Şevcencu,
Talchiu, Tătaru, Timoşencu, Tulei, Ţurcanu, Văluţă, Verebceanu, Hmeliovschi şi mulţi alţii. Ajutor a dat şi colectivul grădiniţei de copii a satului Tudora. Unele donaţii au fost primite şi din satele vecine Crocmaz, Olăneşti,
Palanca. Dumnezeu o să-i răsplătească absolut pe toţi pentru bunătatea şi
credinţa lor mare.
Dar cel mai mare ajutor a fost primit de la Bunul Dumnezeu, fără de
care nu s-ar fi putut înălţa o asemenea frumuseţe de Răstignire, o asemenea
deosebită Răstignire, care nu se aseamănă cu nici una din întreaga lume.
Pentru acest mare ajutor, primit de la Tine, Doamne, locuitorii satului Tudora îţi mulţumesc şi cu toţii îţi strigăm: – Slavă Ţie, Dumnezeul nostru,
slavă Ţie! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! (Ps.
112, 2).
În numele sătenilor: Ana, Lenuţa şi Ion
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
7
Literatura şi arta
Uniunea Scriitorilor – în derivă
ERA GLACIARĂ
Odată cu noua conducere nelegitim aleasă, la Uniunea Scriitorilor,
după cum se vede, s-a instalat...era
glaciară.
Şi nici nu-i de mirare, atâta timp
cât în „Jurnal de Chişinău” de săptămâna trecută,
Nicolae Popa (ca răspuns la materialul meu „Uniunea Scriitorilor – în derivă” din 20 ianuarie curent
al revistei noastre, unde vorbeam despre gravele
abateri de la lege, depistate de scriitori în cadrul
Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor), ne vorbeşte despre ”existenţa unui grup de scriitori infractori”.
O dezvăluire senzaţională, cel puţin pentru noi,
care nu-i credeam decât nişte „nelegiuiţi” (nelegiuit – om care comite o „faptă care contravine legilor
juridice sau preceptelor morale”, DEX). Pe când
Cântec
„infractorul” este persoana care a comis o „infracţiune”, adică o „faptă care prezintă pericol social,
constând în încălcarea unei legi penale, în săvârşirea, cu vinovăţie, a unei abateri de la legea penală,
şi care este sancţionată de lege”, DEX.
„Infracţiunea este unicul temei al răspunderii
penale, al obligării făptuitorului la suportarea
pedepsei penale”, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti. De unde reiese că „grupul de scriitori infractori”, pe care l-a dat în vileag N. Popa,
trebuie obligat „la suportarea pedepsei penale”.
Recunosc, n-am mers atât de departe în aprecierile
noastre de ordin juridic, noi propunând doar organizarea unei noi Adunări Generale a scriitorilor, dar
dacă N. Popa insistă…
Dar vorbeam ceva mai sus despre era glaciară
care s-a instalat la Uniunea Scriitorilor. Ei bine, am
impresia că suflarea de gheaţă a comunismului, de
care am scăpat la nivel de guvernare, deci, de ţară,
şi-a găsit adăpost la Uniunea Scriitorilor.
Abia am publicat o opinie personală, plină de
adevăr, care-i vizează pe toţi scriitorii, că imediat
s-a întrunit Consiliul de conducere, nelegitim ales,
„pentru a o determina pe autoare, membră a USM,
să-şi ceară scuze în faţa colegilor”.
Dar pentru ce să-mi cer scuze, dragi colegi?
Pentru că am afirmat (vezi materialul Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor n-a validat
alegerile din „LA”, 27 ianuarie curent) şi susţin şi
în continuare un adevăr ştiut de toată lumea, şi
anume: o mână de oameni cu ambiţii exagerate au
fraudat alegerile preşedintelui Uniunii Scriitorilor.
Cum?
1) Nu toţi scriitorii au primit invitaţii, ci
doar cei... cu anumite rezerve sau mici supărări pe acad. Mihai Cimpoi.
2) Numele celor doi preşedinţi şi lista Consiliului US au fost incluse…într-un singur buletin.
Acum imaginaţi-vă că mai multe buletine,
prin care a fost votat consiliul US, au fost declarate nevalabile. Ce credeţi că se întâmplă,
de exemplu, cu voturile valabile, pentru preşedinte, din acelaşi buletin?
Şi viceversa.
3) Adunarea Generală a votat (unanim!)
şi pentru ca cineva să se deplaseze cu urna
pe la casele scriitorilor bolnavi, care nu s-au
putut deplasa (cel puţin încă şapte votanţi!),
dar care, desigur, au drept de vot. Lucru care
nu s-a făcut.
4) Pe unele buletine era pusă câte o ştampilă, pe altele câte două ştampile. Comisia de
numărare a voturilor a anulat buletinele care
aveau doar câte o ştampilă (26 la număr),
declarându-le nevalabile. (Ulterior, noul Consiliu, nelegitim ales, a decis, chiar la prima sa
şedinţă, să le pună la socoteală).
Mai mult decât atât: 5) în cadrul Adunării
Generale, toţi scriitorii nemulţumiţi de rezultatul alegerilor precedate de încălcări grave,
din motivele expuse mai sus, chiar la propunerea subsemnatei, au votat (unanim!) pentru o
nouă Adunare Generală a Scriitorilor, care să
aibă loc cât mai curând şi să realeagă organele
de conducere ale US pentru viitorii patru ani (şi
cu aceasta s-a încheiat Adunarea Generală).
Ne rămâne doar să deschidem Statutul Uniunii Scriitorilor şi să înţelegem că Adunarea Generală reprezintă organul suprem de conducere
al U.S. M.
Aşadar, în momentul în care Adunarea Generală/ organul suprem de conducere a luat
această decizie, înseamnă că rezultatele votării
n-au fost validate, deci nu au legalitate.
Aşadar, în urma acestui vot (repet: una-
nim!) al Adunării Generale - organul suprem
de conducere al U.S.M., trebuia să-şi continue
activitatea întreaga conducere legitim aleasă cu
patru ani în urmă în frunte cu academicianul
Mihai Cimpoi, care a fost şi rămâne încă nu doar
un simplu preşedinte – el a fost un părinte spiritual
pentru absolut fiecare dintre cei circa 300 de membri ai Uniunii Scriitorilor.
De aceea normal şi legitim ar fi, dragi confraţi,
colegi şi prieteni, toţi cei care aveţi harul lui Dumnezeu în sânge, ca academicianul Mihai Cimpoi să
ne adune într-o bună zi de la sfârşitul acestei luni,
invitând, pe post de observatori, reprezentanţi de la
Ministerul Justiţiei, şi să facem o Adunare Generală după toate legile şi conform prevederilor Statutului Uniunii Scriitorilor.
…În timp ce la Uniunea Scriitorilor s-a instalat era glaciară, foarte mulţi dintre colegii noştri,
scriitorii, dar şi alte persoane şi personalităţi (mult
mai mulţi decât ne aşteptam), parcă s-au dezgheţat
(şi nu-i vorba de timp, ci de timpuri) şi vin cu dezvăluiri şi propuneri de tot felul, întru revenirea la
dreptate şi ... normalitate.
P.S. Nu mă aştept ca membrii noului Consiliu
nelegitim ales să-şi ceară scuze pentru toate neadevărurile şi insinuările proliferate la adresa subsemnatei, dat fiind că pentru unii e imposibil să accepte
Legea şi Adevărul, adică pe Dumnezeu.
P.P.S. Iar în „Jurnal de Chişinău” acelaşi N.
Popa îi dă înainte cu…minciunile.
Faptul că aţi reuşit să ştergeţi, probabil, o bună
parte din înregistrarea sonoră a Adunării Generale
nu înseamnă că aţi putut s-o ştergeţi şi din memoria scriitorilor, participanţi la adunare. La sfârşitul
Adunării Generale au urmat mai multe luări de cuvânt, unde au fost dezvăluite destule nereguli, pentru ca scriitorii să înţeleagă anumite lucruri.
Or, eu, desigur, nu puteam să ies la tribună şi să
spun doar jumătate de frază, cum insinuează preşedintele Comisiei de numărare. Am spus adevărul,
chiar dacă amar, şi anume că Adunarea Generală
a fost pregătită foarte prost, şi că trebuie făcută
repetat după alegerile parlamentare. Şi, aşa cum
toate propunerile se pun la vot, mai ales în cadrul
unei Adunări Generale, nu puteam să nu pun la
vot şi această propunere.
Iar după ce Adunarea Generală a aplaudat
îndelung propunerea mea, scriitorii au votat-o.
Şi abia după această votare scriitorii s-au liniştit şi au prins a pleca pe la casele lor.
Nina JOSU
Degetul pe rană
APELE ORICUM
TREBUIE LIMPEZITE
…Iată că au trecut mai bine de trei luni din ziua în care
Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova n-a mai finalizat alegerea preşedintelui. Această stare
de incertitudine, de interpretări controversate, de nervozitate şi de bănuieli ruinătoare continuă să persiste nu numai în
mediul scriitoricesc, dar şi dincolo de pereţii sediului acestei
organizaţii care, de fapt, a fost, precum se ştie, stindardul şi
însufleţitorul renaşterii naţionale şi spirituale a basarabenilor
de la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut. Dar, vorba lui
Nichita Stănescu: prea multă apă provoacă înec, iar nu potolirea setei…
Chiar zilele trecute una dintre distinsele noastre personalităţi ale învăţământului universitar, savantul şi expertul
în domeniul psihologiei şi în ştiinţe ale educaţiei, dl profesor
universitar, doctor habilitat Vladimir Guţu, se adresă subsemnatului cu următoarea întrebare, plină de nedumerire şi
îngrijorare:
– Ce se întâmplă cu Uniunea Scriitorilor; cum de s-a ajuns
la starea de lucruri când unii condeieri sunt atât de rău porniţi
unul împotriva altuia, izbucnirile lor emoţionale fiind revărsate şi pe paginile ziarelor noastre naţionale? Ce exemplu ne
oferă nouă, tuturor, aceste „bătălii” iraţionale, care nicidecum
nu fac cinste nimănui, ba, dimpotrivă, favorizează dezbinarea
între oameni, îi descurajează şi subminează autoritatea în primul rând a elitei intelectuale, precum ar trebui să rămână şi
în continuare scriitorii din Republica Moldova…
Ce puteam să-i răspundem interlocutorului nostru decât
să-l asigurăm că apele oricum se vor limpezi şi că Cinstea şi
Onoarea de care s-a bucurat în toţi aceşti ani Uniunea Scriitorilor (cu toate fluxurile şi refluxurile sale) nu-i va dezamăgi
şi în continuare pe oamenii de bine din republica noastră bântuită de interminabila tranziţie prin care îi este dat să treacă.
Apropo de calificativul Cinste, care ne priveşte pe toţi: marele Tudor Arghezi era de părerea că ea, Cinstea, nu poate
fi nici mică, nici mare, ea este întreagă sau nu este deloc.
Cu părere de rău, acest deziderat, cu indicativul de cea
mai înaltă moralitate, astăzi este pus la îndoială, poate chiar
şi neglijat de însişi scriitorii noştri (o anumită parte dintre ei).
Este o generalizare, o constatare, dar faptul că articolul poetei
şi publicistei Nina Josu, intitulat „Uniunea scriitorilor – în
derivă” (un titlu care cadrează perfect cu starea actuală în
care s-a pomenit breasla noastră scriitoricească; vezi L.A. din
20.I.2011) şi a trezit o reacţie atât de bolnăvicioasă în particular din partea lui Nicolae Popa („Minciunile Ninei Josu”),
dar şi a lui Ilie T.Zegrea („Cine sunt zgomotoşii şi cine profitorii?”) – ce titluri incitante, nu-i aşa? – din „Jurnal de Chişinău”, 25.I.2011 –, ne face să bănuim că „războiul” dintre cele
două „tabere” încă nu s-a stins.
Şi totuşi, cine ar trebui să fie arbitrul care ar apropia, ar
concilia aceste două „tabere”, astfel încât prăpastia
formată să-şi apropie malurile, ba chiar să le contopească definitiv. Răspunsul pare a fi doar unul: înşişi scriitorii au obligaţia morală în faţa întregii societăţi să-şi tempereze din orgolii, să-şi potolească
temperamentul şi fiecare în parte să-şi asume responsabilitatea pentru autoritatea sau bunul nume al
breslei pe care o reprezintă.
Suntem de părerea că e păgubos, e deosebit de
periculos să continue controversele pe marginea
celor două articole menţionate mai sus, ele aparţinând, precum am subliniat, cunoscuţilor artişti ai
cuvântului Nicolae Popa şi Ilie T. Zegrea. Asta ar
însemna să se toarne cu găleata gaz pe focul care
încă, de bine, de rău, mai mocneşte. Soluţia este
una, fără alternativă: revenirea la start, adică să se convoace de urgenţă o altă Adunare Generală a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, dar cu o condiţie: să fie
pregătită fundamental, cu cea mai mare responsabilitate
şi meticulozitate. Decizia ei va fi lege pentru toţi. Numai în
aşa caz se va putea ajunge la normalitate şi, sperăm, vor
dispărea şi cele două „tabere beligerante”.
Mihai MORĂRAŞ
P.S. Înainte de a însăila aceste notiţe, am stat de vorbă cu domnul academician Mihai Cimpoi, solicitându-i
să facă lumină în situaţia deloc simplă în care se zbate
Uniunea Scriitorilor. Domnia sa a precizat că toată documentaţia oficială referitoare la invalidarea rezultatelor
Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din 29 octombrie 2010 va trebui să fie adusă în conformitate cu normele juridice, ţinându-se cont de următoarele:
1) Rezultatele Adunării Generale sus-menţionate nu
puteau fi validate oficial din motivul că forul suprem al
scriitorilor nu a întrunit 50+1 procente din cei prezenţi.
2) Numirea domnului Arcadie Suceveanu în funcţia
de preşedinte al USM nu s-a făcut printr-o decizie expres
a Ministerului Justiţiei, ci prin semnătura ministrului
Alexandru Tănase, care înseamnă doar o punere în funcţia corespunzătoare.
3) Învinuirile care i se aduc dlui M.Cimpoi de către cei
din „tabăra” opusă precum că Domnia Sa ar fi încuiat în
mod samavolnic toate documentele în biroul său de lucru
n-au nici o relevanţă, întrucât acestea se află în secţia administrativă a USM.
M.M.
Familie
Mai mulţi escroci
la un bal fără măşti(I)
Recentele ieşiri la rampă a doi dintre protagoniştii spectacolului din 29 octombrie 2010
de la Uniunea Scriitorilor – « eternul lucid » Nicolae Popa şi I.T.Zegrea, atât de « celebru»
încât la cei peste 60 de ani ai săi chiar « băieţii din gaşcă » uită cum îl cheamă şi îl numesc
«Zgherea» – mă obligă să le răspund tocmai pentru a nu le permite acestor rătăciţi cu firea să-i
«terfelească» pe cei care au făcut câte ceva pentru breasla scriitoricească. Ambii se referă la
umila mea persoană: N. Popa într-un efort disperat de a se convinge în primul rând pe sine că la
Adunarea Generală totul «a fost legal şi democratic», iar I. Zegrea, cunoscut la Cernăuţi pentru
procesele judecătoreşti pierdute în faţa celor pe care i-a calomniat, scrie cu «mânie proletară»,
acuzându-mă de toate relele pe lume. Menţionam la început că aceşti doi autori sunt printre cei
care au transformat Adunarea Generală a Scriitorilor într-un spectacol de prost gust: cel dintâi,
preşedinte al comisiei de numărare, a plutit mereu alături de «îngeraşii de vodcă din azur», cel
de-al doilea, «băiat din flori şi de pripas» al lui A. Suceveanu, a penetrat ostentativ peste tot ca
un agent gripal peste care s-a suprapus o componentă găinărească.
După Adunarea Generală, ca răspuns la Apelul academicianului Mihai Cimpoi din 2 noiembrie 2010 de a lăsa pentru perioada postelectorală soluţionarea problemelor legate de normalizarea situaţiei în cadrul breslei scriitoriceşti, am participat la campania electorală a formaţiunilor politice din cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană. Dar apelul în cauză a fost
ignorat tocmai de cei ce au deturnat Adunarea Generală din 29 octombrie 2010. Aceştia din
urmă s-au complăcut în adunări hazardare, cu caracter «apolitic», şi în întocmirea şi trimiterea
de acte falsificate instanţelor de stat, şi-au căutat protectori şi umbrele politice de orice culoare
şi, pare-se, le-au găsit, mai ales printre amatorii şi practicanţii de fals şi uz de fals. Vorba vine.
După sac şi cârpală. La acest compartiment vom reveni cu noutăţi şocante, dar autentice.
Deocamdată să vorbim despre protagoniştii «loviturii înnoitoare» de la 29 octombrie 2010,
fiindcă e necesar ca toţi colegii noştri să cunoască situaţia reală şi să nu fie cuprinşi de regrete
atunci când va fi prea târziu şi vor rămâne, asemeni colegilor din Bucureşti, «cu Uniunea-n
stradă» şi cu urechile pline de bolboroseli pseudodemocratice şi ultraestetice. Nu de alta, dar
să te păzească Dumnezeu de «judecăţile de valoare» ale «lunganului din dulapul lui Medvedev» sau de o judecată «zgherească»: din multitudinea de probleme pe care le-am abordat în
discursul meu la Adunarea Generală, acest individ nu reţine nimic, dar afirmă că eu aş fi lansat
doar «învinuiri grave la stânga şi la dreapta» şi aş fi deturnat Adunarea Generală. A uitat, sireacul, de aşa-zisul «program» al mentorului său Suceveanu, în care se lansau un şir de insinuări
şi acuze nefondate, de ieşirea deşănţată a M.V.C.-ului roşchist ş.a.
În Adunarea Generală din 29 octombrie 2010 am abordat şi două chestiuni de stringentă
actualitate: aceea cu privire la escrocheriile legate de construirea pe terenul Uniunii Scriitorilor, cu o suprafaţă de de 36,7 ari, din Str. Pietrarilor, a două blocuri de locuit şi aceea privind
statutul juridic al Fondului Literar. Tocmai abordarea acestor chestiuni nu le-a fost şi nu le
este pe plac celor care au făcut falsuri în acte, şi-au arogat împuterniciri şi drepturi de care
nu dispuneau în mod legal, având partea lor de responsabilitate în păgubirea a 165 de familii
din Republica Moldova, inclusiv a unor scriitori care au depus în contul viitoarei construcţii
105 milioane de lei, dintre care au fost real investiţi în construcţie doar vreo 20 de milioane,
restul...
Valeriu MATEI
Cine luptă cu Uniunea
Scriitorilor?!
Nu demult m-am întâlnit cu un prieten,
doctor în medicină, prof. univ., mare patriot
român, care mi-a vorbit cu durere că forţele democratice naţionale sunt răzleţite, sunt
scindate. Scriitorii n-au fost în stare să păstreze unitatea Uniunii Scriitorilor, mi-a spus. Şi
mi-a dat drept exemplu articolele lui Nicolae
Popa, care o denigrează pe scriitoarea Nina
Josu, persoană cu mari merite în Mişcarea de
Eliberare Naţională din Basarabia. Fiind bărbat în toată firea, Nicolae Popa n-are dreptul
moral să lupte cu femeile. El trebuie să contribuie la întărirea organizaţională a Uniunii
Scriitorilor. Cu minciunile sale, N. Popa nu
poate merge mai departe. Ar fi mai bine să se
calmeze, să nu-şi arate “rânza”.
Se ştie că Ivan Bodiul, Simion Grosul,
Ivan Kalin, Nikolai Bondarciuk, V. Voronin
au încercat să lupte cu scriitorii. Şi au pierdut.
Voronin l-a găsit la lada cu gunoi a literaturii
române pe un oarecare Constantin Munteanu
şi a creat o uniune a scriitorilor de alternativă. Dar n-a reuşit. Aceste forţe proruse în
frunte cu Munteanu s-au întors înapoi în Rusia. Dar stau şi mă gândesc: cine stă în spatele
celor care vor să distrugă din interior această
instituţie?! De ce confraţii noştri, veniţi de
la Cernăuţi, doresc să distrugă Uniunea Scriitorilor? Cine luptă cu românismul literaturii
basarabene? Poate Mihai Conţiu? E posibil.
Sistemul de spionaj antiromânesc s-a cuibărit
adânc în Republica Moldova. Au avut dreptate Nina Josu şi Luminiţa Dumbrăveanu când
au propus ca Adunarea Generală a scriitorilor să fie contramandată şi să fie convocată
după alegerile parlamentare. Scriitorii noştri
respectaţi au foarte mult de lucru. Ca cititor de rând, subliniez că noi avem nevoie de
mai multe romane istorice despre epocile lui
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin
Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, şi mulţi
alţi patrioţi români.
De ce până în prezent scriitorul Nicolae
Popa n-a scris un roman, o povestire sau o
piesă despre Unirea de la 1859 sau despre
Marea Unire din 1918? De ce lasă impresia
că luptând cu doamna Nina Josu, luptă de fapt
cu unitatea Uniunii Scriitorilor şi îndeplineşte
ideile delirante ale lui Voronin de a distruge
Uniunea Scriitorilor.
Anton MORARU, dr. hab. în istorie,
prof. univ.
Nerecunoscătorul Ilie Tudor Zegrea
„Mări se vorbiră
Şi se sfătuiră...”
Mioriţa
Stupoare! Războiul vanităţii declarat de aprigii refulaţi învăluiţi în
ceaţa stupidei mândrii, caracteristică neîmpliniţilor şi grobienilor, se
întinde exantematic în lumea scriitoricească din Basarabia.
Câţiva orgolioşi cu o operă literală precară ( unii chiar plagiatori),
iar alţii total netalentaţi continuă să tulbure liniştea la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. Aceştia şi-au găsit adepţi şi la Cernăuţi, care s-au
dat în stambă, aliniindu-se cu şleahta orgolioasă şi avidă de funcţii
nemeritate.
Unul căruia i s-a pocit numele într-un ziar partizan de la Chişinău,
Zgherea, Ilie Tudor Zegrea, despre care preşedintele Societăţii de Cultură Românească „Mihai Eminescu”” scria în ziarul „Crai Nou” din
Suceava următoarele: „ Probabil, în cei 13 ani de facultate, cu o sumedenie de exmatriculări din cauza nereuşitei”, continuând cu… (restul
le cunoşti). Şi acest Ilie Tudor Zegrea scrie împotriva academicianului
Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia.
Zegrea, prieten de nedezminţit al aşezatului vremelnic în fruntea
Uniunii Scriitorilor din vremea studenţiei cernăuţene scrie cu scrâşnete şi icnituri împotriva realităţii. Îi înţeleg amiciţia cu poetul, dar îi
amintesc un proverb, care spune: ”Platon îmi este prieten ,dar adevărul
îmi este mai drag”, şi mai există un proverb, care spune: ”Nimeni nu
te poate biciui decât cu propriile tale fapte şi cuvinte”. Nu voi face publice poveştile vieţii studenţeşti a lui Ilie Tudor Zegrea şi Suceveanul,
auzite din gura lor. Îi amintesc aici explozia de mânie din ziua alegerilor de la U.S.M când m-a interpelat pe holul Uniunii. Şi îi mai amintesc
faptul că în urmă cu peste un deceniu i-am luat un interviu în care făcea
trimiteri la poetul Vasile Tărâţeanu. Din laşitate mi-a spus că ceea ce
am scris nu este adevărat. Vreau să-i reamintesc despre întâlnirea de
gradul zero dintre Zegrea şi Tărâţeanu de pe strada Iancu Flondor din
Cernăuţi, când Ilie a vrut să-l mănânce cu tot cu fulgi pe Tărâţeanu.
Sper că nu ai uitat ceea ce tu mi-ai spus.
Ţi-am citit articolul din „Jurnal de Chişinău”, „Cine sunt zgomotoşii si cine sunt profitorii?”. Mă miră faptul că poţi fi atât de nerecunoscător faţă de domnul Mihai Cimpoi, care şi-a pus semnătura pe
legitimaţia de membru al U.S.M., cum, de altfel, a pus-o tuturora de la
Cernăuţi . În acest context îi fac o propunere domnului academician
Mihai Cimpoi şi preşedinte încă în funcţie, pană la noi alegeri, ca cei
de peste hotarele Republicii Moldova să nu mai fie membri activi ai
U.S.M, ci membri de onoare.
Îl întreb ce ştie el despre realitatea din viaţa Uniunii, de se pronunţă
atât de categoric şi condamnabil împotriva celor care nu l-au votat pe
prietenul său? Cu ce drept amputează adevărul? Scrii despre profitorii
de lângă domnul Mihai Cimpoi. Cel mai mare profitor al domnului
Mihai Cimpoi a fost însă chiar prietenul dumitale, căruia preşedintele
U.S.M i-a oferit funcţia de vicepreşedinte, premii şi i-a înlesnit să obţină două apartamente. Eşti nedrept şi cu poetul Valeriu Matei, pe care îl
numeşti profitor. Înţeleg invidia şi pot afirma că domnul Valeriu Matei
este mai talentat decât tine.
Închei întinzându-ţi mâna şi, totodată, prietenia mea în cauza adevărului.
Mihai Sultana VICOL
8
Literatura şi arta
mea până nu repeta cuvintele nemţeşti din vreo câteva pagini. Aşa a
durat până cineva s-a enervat, aruncându-i caietul în focul din sobă.
Bea alcool ca românul burghez
în vremea regatului. Cu câţiva ani
în urmă, într-o noapte de vară, am
dormit la el. Găsise o sticlă de votcă. A destupat-o şi beam câte 15-20
de grame. Discutam până se evaporau gramele, apoi iarăşi turna aceeaşi cantitate în păhărele. Pe la patru
dimineaţa, obosiţi deja, m-am mirat
că ambii ne-am culcat treji, cu sticla
rămasă pe jumătate deşartă.
Ani în şir a funcţionat ca secretar al primăriei. Şi-a început activitatea prin ’44-’45, primar
(preşedinte al sovietului sătesc) fiind bunicul de
pe mamă, plecat în lumea celor drepţi de patru
decenii. Conun Scobioală părea un învingător
al timpului, un liant între generaţia apusă şi generaţia care îmbătrâneşte acum. Ţinea minte totul. O parte din noutăţile istorice ale satului au
pătruns în volumul meu, consacrat Buteştiului,
graţie memoriei lui Conun Scobioală. Mi-a lăsat ca amintire nişte fotografii vechi, din epoca
interbelică. Printre ele au nimerit şi două scrisori, adresate soţiei sale Tatiana. Una a expediat-o la Buteşti, în 1937, făcând armata la Iaşi. A
doua a trimis-o din Harkov, în 1944, ca soldat în
armata sovietică. Volens-nolens, conţinutul lor
m-a plasat în spaţiul necunoscut al satului natal,
înainte de a mă fi născut. M-a uimit enorm modul oficial de a-şi semna răvaşele. Mai ales că
ele erau destinate consoartei: Caporal Furier C.
Scobioală şi Cu drag, Conu Scobioală.
Iaşi, Maiu 16, 1937
Dragă Tane!
Ştii, când am plecat de acasă şi nici nu era
seara bine, eu am fost în gară la Truşeşti. La
ora 6 m-am urcat în tren şi la ora 9 am fost în
Iaşi.
La Iaşi, în Piaţa Unirii, cânta muzica militară, ca de 10 Maiu, şi o mulţime de lume se distra pe acolo, unde am stat şi eu până la orele 12
de noapte, apoi m-am dus la Corp. Cu serviciul
o duc bine şi acasă nu vin până în concediul
de vară. Spune-i lui Teofan Scobioală, că am
fost la legiunea de jandarmi Iaşi, dar nu m-am
întâlnit cu feciorul său. Mi s-a spus că e trimis
în patrulă, dar cred că mă voi întâlni de acum
înainte. Spune-i lui Ion Zănoagă, că până în
ziua de 13 Maiu Timofte nu era prezent la front.
Pe aici e bine, timpul e frumos, însă ar mai
trebui ploaie. Sărbătorile Paştelui, care le-am
petrecut cu părinţii şi fraţii, mi-au rămas ca un
vis în gândul şi sufletul meu. Cum primiţi scrisoarea, vă rog trimiteţi-mi şi mie şi spuneţi-mi
ce noutăţi mai sunt prin sat.
Vă doresc ani mulţi şi spor la lucru. Aştept
răspuns. La revedere.
Caporal Furier C. Scobioală, C. 4A., jud.
Iaşi
***
1 decembrie 1944
Dragă Tane!
Află despre mine că sunt sănătos şi o duc
bine numai că nu sunt acasă. Mă aflu în oraşul
Harkov şi fratele Vasa e tot în Harkov, dar nu
mai suntem la un loc. Bine a dus-o el, cât a fost
cu mine, însă acum nu ştiu ce mai face. N-am
primit nici o scrisoare de acasă şi nu ştiu ce mai
faceţi. Să te fotografiezi cu fata Jenea şi să-mi
trimiteţi fotografie, căci mult mi-e dor de voi.
Îţi spun că nu am primit nici o scrisoare şi mi
se pare că, poate, nici nu voi mai primi, măcar
dacă aţi primi voi de la mine, ca să ştiţi că sunt
şi eu pe lume. Parale am de cheltuială şi mi-am
cumpărat un ceas de buzunar foarte bun, să-l
am de mângâiere. Acasă nu ştiu când voi veni.
Trimite-mi scrisoare cât mai des, poate voi primi şi eu. Aştept răspuns.
Cu drag, Conu Scobioală
Aşa a fost el viaţa-ntreagă: disciplinat ca un
militar, ordonat în lucruri mari şi mici, răbdător
şi iubitor de trai modest, nepretenţios, mulţumit
cu ce-a avut. Dumnezeu i-a dat mult: ani, aproape un secol, sănătate şi dragoste de carte - sinonim al cunoştinţelor. La fel să-l ocrotească, mai
departe, în Ograda Raiului, Notre père qui êtes
aux cieux (Tatăl nostru carele eşti în ceruri).
Iulius POPA
Concursul „Moştenire”
(ediţia a optsprezecea)
Stimaţi fraţi,
Dragi tineri,
În conformitate cu tradiţia stabilită deja
de 17 ani, şi în acest an, 2011, va avea loc
concursul „MOŞTENIRE”.
Ca şi concursurile anterioare, el se va
desfăşura pe două secţiuni: Istoria românilor
şi Istoria literaturii române.
Se vor acorda următoarele premii:
Premiul I: în valoare de 200 de dolari
pentru fiecare dintre cele două secţiuni;
Premiul II: în valoare de 150 de dolari
pentru fiecare dintre cele două secţiuni;
Premiul III: în valoare de 100 de dolari
pentru fiecare dintre cele două secţiuni.
Menţiuni: câte două menţiuni a câte 50 de
dolari pentru cele două secţiuni.
Acest concurs, ca şi cele anterioare,
este destinat elevilor din clasele superioare
de liceu şi celorlalte şcoli echivalente din
Republica Moldova şi Ucraina.
Subiectele concursului, termenele în care
acesta se va desfăşura, precum şi alte detalii
Subiectele la „Istoria
românilor”
7. „A fi om în viaţă – o artă sau un destin” (laitmotivul romanului „Tema pentru
acasă” de N. Dabija).
8. „Cel mai iubit dintre pământeni” de
M. Preda – romanul împlinirii prin iubire,
romanul unui mit uman etern.
9. Receptarea şi continuarea valenţelor
spirituale ale mitului creaţiei de către generaţiile moştenitoare în poezia lui N. Labiş
„Meşterul”.
10. „Istoria ieroglifică” – un teatru/spectacol al lumii contemporane a lui D. Cantemir.
1. Geneza relaţiilor feudale la români.
2. Similitudini şi sincronisme în procesul
de formare a statelor medievale româneşti.
3. Geneza şi evoluţia oraşului românesc
până la începutul secolului al XVI-lea.
4. Principatele Române în cadrul chestiunii orientale (1801–1812).
5. 22 de ani de viaţă românească în sudul Basarabiei (1856-1878).
6. Nicolae Iorga – istoric al Basarabiei.
7. Societăţi culturale în Basarabia (19181940).
8. Biserica Ortodoxă din Basarabia sub
regimul sovietic.
9. Proclamarea independenţei Republicii Moldova: itinerar şi semnificaţii.
10. Republica Moldova pe calea integrării europene.
Subiectele la „Istoria
literaturii române”
1. Tabloul cosmogoniei creat de M. Eminescu în „Scrisoarea I”.
2. Tradiţie şi modernitate în romanul
„Enigma Otiliei” de G. Călinescu.
3. „Pădurea spânzuraţilor” de L. Rebreanu – o monografie a incertitudinii creatoare.
4. Spiritualitatea dacică surprinsă în romanul lui M. Sadoveanu „Creanga de aur”.
5. Simboluri şi semnificaţii ale pietrei în
poezia lui A. Codru.
6. Poetica misterului modern în creaţia
lui M. Sorescu.
Condiţiile concursului
Participanţii vor prezenta lucrările în
scris în volum de 15-20 de pagini, dactilografiate la două intervale sau scoase la imprimantă cu spaţierea şi mărimea caracterelor respective, ori scrise citeţ în caiet.
Lucrările vor fi expediate pe adresa redacţiei săptămînalului „Literatura şi arta”:
str. Sfatul Ţării, nr.2, cod poştal 2009, mun.
Chişinău, pînă la 31 martie 2011. Pe plic se
va indica: Pentru concursul „MOŞTENIRE”, secţiunea şi numărul temei. La concurs vor fi admise lucrările consacrate unei
singure teme de la secţiunea dată.
Pentru etapa a doua vor fi invitaţi la
Chişinău circa 80 de autori ai celor mai
bune lucrări. Discuţiile vor avea loc cu precădere pe baza temelor propuse.
Tipografia “Universul”
vor ramâne în grija organizatorilor de la
Chişinău.
Cu alese sentimente frăţeşti,
ALIANŢA PENTRU SPRIJINIREA
BASARABIEI
Preşedinte,
Eugen HOLBAN
Consilier,
Gheorghe FURDUI
Paris, Franţa, ianuarie 2011
b) Secţiunea, numărul temei şi
tema propriu-zisă;
c) Numele, prenumele, instituţia de
învăţămînt, clasa şi adresa completă şi numărul de telefon.
2. Lista lucrărilor consultate (monografii, studii, articole etc.) se va anexa la sfîrşitul lucrării.
La concurs sunt invitaţi să participe elevii gimnaziilor, liceelor, colegiilor.
Rezultatele concursului vor fi publicate
în presă.
Concomitent, aducem la cunoştinţă
tuturor participanţilor că, în afară de premiile menţionate mai sus, vor fi acordate
încă un şir de premii importante din partea
unor oameni de bună-credinţă din Republica Moldova. Tuturor participanţilor la
concurs care vor fi invitaţi în etapa a doua
la Chişinău li se va restitui costul călătoriei
tur-retur.
Relaţii la tel. 21-02-12,
Raisa Ciobanu
Recent m-am întors acasă dintr-o lume a minunilor. Este vorba despre Clinica de Oftalmologie a Spitalului Clinic Republican (S.C.R.) condusă, cu onoare, dar şi cu mult har de profesorul universitar, doctor habilitat în medicină
– Eugen Bendelic – şeful Catedrei de Oftalmologie a Univesităţii de Medicină
şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chişinău.
Acest nume de familie mi s-a părut neobişnuit şi l-am asociat cu Ben de
Lic: Ben însemnând bun, binecuvântat, de la benediction, prepoziţia de fiind
însemnul nobleţei, iar Lic vine de la verbul a licări, care, conform DEX-lui,
mai înseamnă a luci, a sclipi, a străluci. Şi, într-adevăr, domnul profesor este
omul binecuvântat care străluceşte pe toate planurile. Este un om al omeniei,
cum zicea poetul şi un diriguitor iscusit al procesului curativ. Profesionalismul,
competenţa constituie cea mai de preţ avere a domniei sale, avere care încununează opera, operă de vindecare a celor ce trăiesc în întuneric. La realizarea
acestei lucrări de mare valoare, îşi dau concursul toţi colaboratorii de profil cu
specializări bine conturate.
De obicei, pacientul trece, mai întâi, prin laboratorul doamnei doctor Lobcenco, specialist de forţă în tratarea glaucomului, unde are loc verificarea şi
tratarea, daca este cazul, a tensiunii intraoculare pentru a o aduce la normalitate. Urmează etapa de pregătire a pacientului. Medici cu experienţă, cum ar
fi domnul doctor Blanuţă şi alţi colegi de ai săi, cât şi asistentele, aidoma unor
albinuţe, îşi fac datoria cu multă dăruire.
În cele din urmă, este sala de operaţie unde lucrează concomitent mai mulţi doctori pentru a face faţă fluxului de pacienţi. Aici este locul adevăratelor
minuni. Autorul acestora, cu bisturiul-ultrasunet, face pe viu o incizie microscopică pe suprafaţa ochiului, extrage cristalinul deteriorat, fixează un altul,
artificial, şi, mai apoi, începe a sutura mărginile minusculei tăieturi.
Pentru noi, cei neavizaţi în materie, este un lucru încredibil, ştiind că ochiul
este unul dintre cele mai sensibile organe vitale. Rolul anesteziologilor (în
cazul nostru este vorba de domnul doctor Sergiu Rusu) este de o importanţă
deosebită. Prin farmecele lor ajută pacientul să suporte bine intervenţia chirurgicală.
Medicul curant are şi el misiunile sale nu mai puţin importante. El este mereu lângă pacient şi îl are în grijă pe tot parcursul tratamentului. Doamna doctor
Garaba, medicul nostru curant, este în permanentă mişcare, luând frumuşel
pacientul de mână pentru a-l conduce la aparatele respective.
Pentru pacienţi miracolul cel mare intervine a doua zi, dupa înlăturarea pansamentului. Văzându-i pe cei din jur, emoţiile ating incadescenţa: îşi fac cruce,
bat mătănii, o femeie de la Căuşeni, după zile şi luni trăiţi în întuneric a recitat,
din memorie, o serie de psalmi, printre care psalmul 90 de câteva pagini – toate
acestea şi multe altele, în semn de veneraţie a Celui de Sus şi a celor care au
readus lumina ochilor şi a sufletului celor mai nefericiţi suferinzi.
Plecăciunile noastre, dragi dătători de lumină.
Tatiana MITRACOV,
conf. univ., dr.
O întâlnire de suflet
La 27 ianuarie trecut Clubul Interpreţilor, Folcloriştilor, Etnografilor şi
Amatorilor de Folclor şi-a adunat în incinta Muzeului Naţional de Etnografie
şi Istorie Naturală prietenii pentru a participa la o întâlnire de suflet cu etnomuzicologul şi folcloristul Iaroslav Mironenco. Printre cei prezenţi s-au numărat
colegii dumisale de la Academia de Ştiinţe şi de la Uniunea Muzicienilor, cât şi
interpreţii de folclor de la noi, în special,
pentru cei din Ansamblul Etnofolclorit
„Tălăncuţa”: Suzana Popescu, subsemnata, Veta Ghimpu-Munteanu,
Surorile Osoianu, Nicolae Gribincea
ş.a.
În partea a doua a programului s-au
produs cu un amplu recital de cântece
folclorice autentice cântăreţele Doina
Arsene şi Suzana Popescu, susţinu-
interpreţii unor perle folclorice preluate
de la omagiat. Domnia Sa a povestit
despre expediţiile folclorice de culegere
a folclorului autentic, şi-a ilustrat discursul cu mărturii înregistatepe bandamagnetică, cântece culese în expediţii.
Iaroslav Mironenco este cunoscut ca
un asiduu cercetător de folclor muzical
românesc atât în arealul Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord cât, mai ales, în teritoriul Caucazului de Nord, unde este
strămutată, încă din secolul XIX, o populaţie de moldoveni din zona codrului.
Excepţionala culegere de cântece şi melodii folclorice româneşti, colectate în
acest ţinut poartă titlul „Şi cânt codrului
cu drag” şi a devenit de referinţă pentru
te de instrumentiştii Ruslan Chislea
(vioară), Valeriu Borş (fluier), Eugen
Burlacu (cobză).
Expoziţia fotografică „Moldovenii
din Caucaz” a savantului şi artistuluifotograf Vasile Şoimaru ne-a întregit
sărbătoarea şi imaginea tematică a dialogului.
Participanţii au urmărit cu mult interes programul deosebit şi inedit ca material muzical, ştiinţific şi interpretativ.
Dina VRĂJMAŞU, interpretă,
moderatoarea Clubului
Interpreţilor, Folcloriştilor,
Etnografilor şi Amatorilor de
Folclor
Efim TARLAPAN
LUMINA UMBREI MELE
ANUL 2002
22 martie. A
face un copil e procreaţie; a-l educa e...
creaţie!
* Definiţia plânsului: la bărbaţi,
ploaie ciobănească; la femei: ploaie cu găleata...
11 aprile, Bechet, judeţul Dolj. De la
Bechet până la Călăraşi am mers pe jos.
Vreo şapte kilometri. Am mers încet-încet,
ca... Dunărea.
16 aprilie. O perlă folclorică: „Sprâncenele-i umblă-n vânt;/ Ochii mă bagă-n
pământ”.
21 aprilie. Mi-am pierdut ochelarii.
Fără ei, nu pot crea. O spun în şoaptă. Să nu
audă... Homer.
22 aprilie. Tot pe drum, pe drum, pe
drum... Ţin calea spre Iara, o localitatate
situată la câteva zeci de kilometri de ClujNapoca. Sunt, cu încă trei pasageri, într-un
autoturism de ocazie. Şoferul, un june ardelean, grobian, vitezoman, fălos, ne-a împuiat auzul cu măscări şi ne-a umplut de spaimă cu viteza „cosmică”, mai cu seamă pe la
curbe, pe care le tăia, pe alocuri, fără a ţine
mâinile pe volan. Pe la o bucată de drum, a
stopat, ieşind „să bage benzină”. Unul din
pasageri a rupt tăcerea: „Ăsta n-o să moară
acasă...”.
27 aprilie. Citesc, într-o revistă literară,
versuri la rubrica Beletristică. Versuri lungi,
„poezii” late... La terminarea, cu greu, a lecturii, stâlcesc titlul rubricii, calamburizând:
Bele-te-strică!
8 mai. Nepotul meu Ovidiu (vârsta – 7
ani): „La noi în curte, băieţii, între şase şi
şapte ani, fumează.” „Şi Ionel?” întreabă
taică-său. „Ionel nu, că are mâna în ghips...”
12 mai. Dintr-o cronică: „Un roman despre rutină şi (in)satisfacţii cotidiene, interesant mai cu seamă prin ceea ce ratează”.
(Catrinel Popa, R.L., nr. 8, a.c.). Sublinierea
îmi aparţine. Prin aceasta, am vrut să scot
în evidenţă o frază a cronicarului, a la Caragiale... Dacă prezinţi eşecul drept virtute,
atunci ce mai rămâne din adevărata virtute?...
20 mai. Mă aflu într-o cafenea din municipiul Deva, judeţul Hunedoara. La masa
din faţă, stă, cu spatele la mine, o tânără. Nu
văd cu cine conversează. Văd numai mâna
pe care tânăra o ţine la spate. Probabil, disputa este foarte aprinsă, deoarece degetele
mâinii se mişcă nervos, de parcă s-ar certa
între ele. Ce păcat că nu le cunosc limbajul...
22 mai. Medicul are dreptul să-ţi încalce
teritoriul intim. Dacă o face nepregătit din
punct de vedere profesional, e un intrus care
nu poate decât să-ţi pângărească trupul...
23 mai. Ca să-i dovedeşti şefului că ai
coloana vertebrală dreaptă, întoarce-i spatele!
27 mai, Cluj-Napoca. „Factura lumină”
(aşa e în ultima vreme: dispar prepoziţiile.
Alte exemple: „carne porc”, „ciorapi femei”
etc). E rândul meu s-o plătesc. Sediul RENEL e pe Taberei, în Mănăştur. Ca să ajung
acolo, nu există nici tramvai, nici troleibuz,
nici alt fel de mijloc de transport. Pe jos.
Ocolesc nişte garduri, iar pe unde am noroc,
mă strecor prin spărturile lor, trec prin nişte gunoişti, străbat nişte paragini. Nu sunt
singur. În urma mea păşeşte greoi un nene
grăsuliu, înjurând, blestemând, scuipând.
„Crede-mă, domnule, zice după ce ieşim
anevoie prin gaura ultimului gard, sunt şofer
de tir, am cutreierat toate continentele, am
văzut fel de fel de gunoaie umane, dar noi,
românii, nu avem pereche... ”
Ta-are aş vrea să nu-l cred! Ta-are aş
vrea să nu aibă dreptate!...
* Uneori îmi vine să-mi strâng pasiunile
rele de gât. Dar nu pot. Au gât comun cu
pasiunile bune...
Cerinţele faţă de perfectarea lucrărilor:
1. Pe foaia de titlu se va indica:
a) Concursul „MOŞTENIRE”;
Un grup de intelectuali din s. Nezavertailovca,
r-nul Slobozia, rudele şi cunoscuţii exprimă sincere
condoleanţe d-lui Iurie Sclearov în legătură cu trecerea
în cele eterne a tatălui său
Nicolae.
Dumnezeu să-l aibă în pază şi să-l odihnească în pace.
Adresa
redacţiei:
“Literatura şi
arta”
str. Sfatul Ţării
nr.2,
2009, or.
Chişinău
Jurnal
ÎN LUMEA MINUNILOR
NOTRE PÈRE QUI ÊTES AUX CIEUX
pentru CONUN SCOBIOALĂ
El a murit în august trecut.
S-a născut la începutul lui martie 1914. A trăit 96 de ani şi-o
bucăţică. A terminat gimnaziul
la Balatina, apoi a urmat studiile la o Şcoală de Laboranţi şi
Laborante din Iaşi. Nu ştiu de
ce n-a absolvit-o. Cred că l-a
împiedicat anul 1940.
Să zic că el, Conun Scobioală, a fost cel mai de vază
cărturar al Buteştiului, nu este
corect. Să afirm că el citea
cărţi, că poseda o bibliotecă,
înseamnă să vă induc în eroare. Probabil, a citit
în tinereţe, nu exclud. Că el s-a adeverit consăteanul cel mai însetat de cunoştinţe, din câţi
i-am cunoscut, ăsta-i adevăr curat. Că el a stăpânit o memorie aidoma unei enciclopedii nescrise reprezintă argumentul forte, pe care nimeni
nu-l contestă.
De câte ori îmi vizitam baştina, neapărat
treceam pe la el. A trăit în inima satului. La deal
de casa lui e biserica cu cimitirul, la vale – magazinul şi locul unde se opreşte autobuzul, ca să
nu-i spun staţie. Fiică-sa, profesoara Eugenia,
locuieşte la Glodeni. S-a întâmplat o dată, la
staţia de autobuze raională, să-mi urce o geantă
plină cu de-ale gurii, rugându-mă să i-o transmit
lui taică-său. Când autobuzul ajunse în centrul
satului, unii pasageri coborând, alţii urcând, îl
zăream cu un cărucior, aproape fugind: voia să
mă ajute, să nu mă chinui, cărându-i geanta în
mână până la poartă.
De hramul Duminicii Mari sau cu alte ocazii, sosind ca participant ordinar la felurite evenimente, însoţit de rude şi prieteni, inventam un
motiv, ca să-i duc şi pe la Conun Scobioală. El
se bucura de musafiri, avea poftă de vorbă. Pândeam momentul şi-l îndemnam să recite rugăciunea Tatăl nostru în limba franceză, învăţată
în clasele gimnaziale din Balatina. Adevărată
surpriză pentru oaspeţi: să vezi în zilele noastre un bărbat trecut de 90 de ani, spunând pe de
rost, ca un copil silitor, o rugăciune în franceză.
După război, păstrase multă vreme un caiet-dicţionar român-german, completat, de asemenea,
în anii de şcoală. Seara, întins pe pat, nu ador-
Nr. 5 (3413), 3 februarie 2011
Angajam redactorcolaborator la
revista cu profil
filologic.
Relatii la tel. 2397-03, 23-46-98.
“Literatura şi arta” apare la
Chişinău în fiecare joi în limba
română.
Indice general de abonare - 6778l.
Indice de abonare privilegiată
(pentru pensionari, studenţi şi
invalizi) - 67881
Telefoane:
Redactor-şef: 23.82.l7, 2l.02.l2.
Redactor-şef adjunct; secţia publicistică: 23.85.46
Secretar general de redacţie: 2l.02.l2.
Secţia literatură, stilizator, fotoreporter: 23.82.l6.
Contabil: 23.85.46
e-mail: [email protected]
sau [email protected]
http://www.literaturasiarta.md/
Redactor-şef: Nicolae DABIJA
Redactor-şef adjunct: Haralambie MORARU
Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
Publicistică şi informaţie: Eugen GHEORGHIŢĂ,
Elena TAMAZLÂCARU, Aleutina SARAGIU;
Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură: Iulius POPA;
stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei DORGAN; relaţii
cu publicul: Eugenia CIOBANU; ilustrator: Leonid POPESCU; contabil:
Cristina FRUNZĂ; corector: Ana SURDU; fotoreporter: Victor LAVRIC.
Comanda nr.: 312