Campeanu Europa 2 - Institutul de Istorie

BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE ISTORIE
„GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA
IX
COORDONATORI:
REMUS CÂMPEANU
VARGA ATTILA
MIRELA POPA-ANDREI
ANCA CÂMPIAN
GRETA-MONICA MIRON
ANTON DÖRNER
ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE
ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA
ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN
(1740-1790)
Volum tipărit cu sprijinul financiar al CNCSIS, grant tip A, nr. 1254
Referenţi ştiinţifici: Acad. Nicolae Edroiu; Acad. Camil Mureşanu
Coperta I: Portretul împărătesei Maria Tereza (1740-1790),
autor: Martin van Meytens (1695-1770);
data realizării tabloului: 1759;
sursă: Galeria Academiei de Artă din Viena
Coperta IV: Blazonul împărătesei Maria Tereza
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
În spiritul Europei moderne: administraţia şi confesiunile din
Transilvania în perioada reformismului Terezian şi Iosefin
(1740-1790) / coord.: Remus Câmpeanu, Anca Câmpian; autori: Varga
Attila, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei, Dörner Anton. Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană, 2009
Bibliogr.,
Index;
I. Câmpeanu, Remus (coord.),
III. Varga Attila,
V. Popa-Andrei, Mirela,
ISBN 978-973-610-871-6
II. Câmpian, Anca (coord.);
IV. Miron, Greta-Monica,
VI. Anton, Dörner
94(498.4)”17”
© 2009 Coordonatorii şi autorii volumului. Toate drepturile
rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin
orice mijloace, fără acordul coordonatorilor şi autorilor, este
interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Universitatea Babeş-Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruţa Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj-Napoca, România
Tel./fax: (+40)-264-597.401
E-mail: [email protected]
http://www.editura.ubbcluj.ro/
ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA
♦
ASOCIAŢIA CERCETĂTORILOR
ISTORIEI BISERICII GRECO-CATOLICE DIN ROMÂNIA
COORDONATORI:
REMUS CÂMPEANU
ANCA CÂMPIAN
VARGA ATTILA
MIRELA POPA-ANDREI
GRETA-MONICA MIRON
ANTON DÖRNER
ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE
ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA
ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN
(1740-1790)
PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ
2009
CUVÂNT ÎNAINTE
Publicând volumul de faţă, cei patru autori au intenţionat să ofere
cititorilor interesaţi de istoria premodernă a Transilvaniei o lucrare amplă,
deosebit de bine documentată, prin intermediul căreia au căutat să
surprindă şi să definească totodată regimul reformist austriac din
Transilvania veacului al XVIII-lea, ca pe un moment important al
„preistoriei” construcţiei europene în spaţiul nostru.
O atare abordare se poate dovedi extrem de utilă în condiţiile în care
integrarea europeană reprezintă un subiect de maximă actualitate, a cărui
valorizare regională din perspectivă istorică se impune cu certitudine
pentru mai buna înţelegere şi asimilare a tendinţelor socio-politice şi
economice contemporane din România şi de pe continentul european. A
fost proiectat astfel un volum adresat nu numai specialiştilor în această
problematică, ci şi tuturor celor interesaţi de modul în care experienţa
trecutului lămureşte, cel puţin parţial, geneza şi evoluţia procesului
integrării europene, conferind nuanţele necesare înţelegerii acestui
fenomen de anvergură.
Noul elaborat se poziţionează în continuitatea firească a primului
volum intitulat: În pragul Europei. Instituţiile transilvane în epoca prereformistă,
Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, 297 p. Acesta şi-a
propus să treacă în revistă situaţia instituţională a Transilvaniei în perioada
anterioară accelerării de către forurile imperiale austriece a procesului de
implementare a modelelor instituţionale moderne în provincie.
Cartea pe care cei patru autori au ales să o intituleze În Spiritul Europei
Moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului terezian şi iosefin (1740-1790), deşi are un caracter de sinteză, se
înscrie, fără îndoială, în coordonatele încă viabile ale postmodernismului.
Aceasta deoarece, prin fragmentarea investigaţiei în aspecte de detaliu, se
aduc în atenţie teme şi actori care au absentat până acum sau au avut o
poziţie cu totul secundară în analizele istorice şi istoriografice. Spre
6
În spiritul Europei moderneqq q
exemplu, franc-masoneria care, deşi în istoriografia occidentală este tratată
cu cea mai mare seriozitate, în publicaţiile de la noi, cu unele excepţii
notabile, ea a fost abordată superficial, fără niciun fundament arhivistic.
Sau, în cazul românilor, sunt surprinse categorii sociale ce nu apar în
ambientul mişcării naţionale din veacul al XVIII-lea, respectiv nu s-au
distins în procesul de coagulare a culturii şi a conştiinţei naţionale, iar din
acest motiv au ieşit din sfera de interes a cercetării istorice tradiţionale.
Lucrarea pune accentul pe cristalizarea instituţiilor moderne, de
sorginte europeană, din Transilvania. Ea reprezintă, în fapt, una dintre prea
puţinele încercări de istorie instituţională a zonei. În cazul acestei
investigaţii, instituţiile principale ale Transilvaniei sunt puse în lumină prin
prisma valenţelor de senzori ai modernizării şi europenizării. Ele reflectă
prin evoluţia lor, cu cea mai mare fidelitate, dorinţele de înnoire şi eficienţa
strategiilor oficiale, nu numai de natură politică, în a desprinde provincia
din izolaţionismul ei vetust, marcat de o puternică mentalitate medievală.
Un loc important în cadrul analizei îl ocupă reliefarea modului în care
confesiunile şi etniile din Ardeal, respectiv liderii lor, s-au raportat la
problematica funcţionării instituţiilor şi a măsurii în care s-au implicat în
chestiunea amplă a restructurării instituţionale. Din această optică, lucrarea
valorizează mai degrabă aspectele şi interesele comune din sfera relaţiilor
interetnice, decât câmpul divergenţelor şi conflictelor, extrem de frecvent
accesat de istoriografiile tradiţionale ale mişcărilor sociale şi naţionale.
În descifrarea cadrului instituţional al Principatului sunt puse în
lumină, pe baza unui instrumentar comparatist, toate componentele etnice
şi confesionale prezente în zonă în veacul al XVIII-lea, definindu-se
totodată aportul lor la reuşita intenţiilor şi eforturilor de aliniere la reperele
europene ale vremii. Rezultatele analizei lasă să se întrevadă faptul că,
dincolo de barierele etnice, politice, confesionale, economice sau sociale, o
bună parte a elitei ardelene (în care pătrunseseră în secolul al XVIII-lea,
prin strategii reformiste, şi numeroşi români) gândea deja în spiritul
novator şi raţional al Secolului Luminilor, plasând forţele conservatoare,
din ce în ce mai diluate şi mai nesigure, pe un ireversibil curs descendent,
provocând treptat şi retragerea lor din istorie.
Cercetarea evidenţiază ideea importantă conform căreia evoluţia instituţiilor transilvane s-a înscris, în etapele sale esenţiale, în cursul general al
dezvoltării instituţiilor europene, puţinele decalaje de ritm şi intensitate
Cuvânt înainte
7
neavând o semnificaţie majoră. Treptat, instituţiile au ordonat fiecare
domeniu al vieţii principatului, eliminând cu succes, pe principiul uniformizării şi centralizării, nostalgiile unui trecut dominat de izolaţionism şi
autonomii locale. Ele au contribuit la spectaculoasele transformări de
mentalitate petrecute în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la
cooptarea şi instrumentalizarea ecleziasticului în strategiile înnoitoare şi la
deschiderea provinciei înspre sugestiile europene de schimbare. Aşa cum
reiese şi din demonstraţia etalată în cadrul acestui volum, în domeniul
instituţional, birocraţia şi competenţa au câştigat un teren spectaculos şi în
Transilvania, procesul fiind unul ce poate fi inclus organic în modificările
de anvergură petrecute la scara Europei centrale şi apusene.
Primele trei capitole ale prezentului volum au fost consacrate
confesiunilor din Transilvania în epoca reformelor (autori: Varga Attila,
Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei). Este vorba, în acest caz, despre
o analiză derulată tot pe calea comparatismului care evidenţiază, pentru
fiecare confesiune în parte, disponibilitatea mai mult sau mai puţin reală de
a se alinia proiectului schiţat de Curtea de la Viena, de instrumentalizare a
bisericilor în sensul intereselor statale.
În paralel cu acest obiectiv, analiza făcută evaluează rolul fiecărei
biserici în parte, în vasta activitate derulată în a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea, de ordonare a comunităţilor etnice proprii pe criteriile mentale şi
de convieţuire impuse prin cerinţele modernizatoare care au fost promovate
de forurile imperiale. S-a reuşit, pe baza datelor cumulate, chiar şi analiza
paralelă a modului în care bisericile au răspuns imperativelor de implicare
socială, neomiţându-se nici chestiunea rezistenţei în faţa atitudinii intervenţioniste, din ce în ce mai insistente, a statului în problemele ecleziastice.
În altă ordine de idei, tot în această parte dedicată confesiunilor, s-a
reuşit şi inventarierea schimbărilor petrecute în administraţiile
confesionale, în cele cinci decenii de reformism, detectându-se raportul
dintre preluări externe, adaptare şi originalitate în politica religioasă a
Curţii vieneze. După cum se poate sesiza din text, evoluţia cadrului
confesional transilvan şi cea a cadrului confesional central-european conţin
multiple aspecte similare. Într-un atare context, chiar şi dezvoltarea relativ
rapidă a instituţiilor ecleziastice generate de Unirea Religioasă se poate
defini ca proces de reintegrare confesională europeană, chiar dacă, pe
alocuri, o atare optică pare amendabilă.
8
În spiritul Europei moderneqq q
Se mai poate sesiza şi faptul că toţi termenii raportului stat-biserică au
fost bine evidenţiaţi şi aprofundaţi, iar politica religioasă a Curţii vieneze a
fost evaluată corespunzător. S-a acordat suficientă atenţie evoluţiei fiecărei
confesiuni în cadrul provinciei, iar analiza nu a fost lipsită de atât de
necesara perspectivă comparatistă, contrazicând astfel abordările tradiţionale lineare, axate pe prezentarea separată a credinţelor. În atare condiţii,
sfera relaţiilor interconfesionale, cea a interacţiunii bisericilor în plan
spiritual şi administrativ, care a dus la adoptarea unor structuri şi modele
viabile şi la actualizarea vieţii religioase la noul mental specific celei de-a
doua jumătăţi a veacului luminilor, a fost şi ea, în bună parte, decopertată.
Această parte a volumului oferă cu succes câteva sugestii într-o
direcţie mai puţin frecventată, deoarece, prin detectarea parametrilor
modernizării ecleziastice, se surprind mai cu seamă punctele comune, dar
şi specificităţile bisericilor din centrul şi răsăritul continentului. Vizibilă în
analiza acestei părţi a fost şi preocuparea pentru sublinierea modului în
care bisericile româneşti din Transilvania s-au deschis, în evoluţia lor,
înspre modelele funcţionale oferite de alte confesiuni, romano-catolică cu
precădere.
În altă ordine de idei, dat fiind specificul epocii, nu putea lipsi
abordarea unui subiect pe cât de controversat, pe atât de incitant: francmasoneria şi rolul pe care l-a avut ea în istoria modernă a Transilvaniei şi a
Europei în general. Aceasta cu atât mai mult cu cât acum, sub cupola
luminilor, asistăm la naşterea masoneriei moderne, speculative. Evenimentul
în sine s-a raportat mai ales la crearea Marii Loji din Londra, urmată de
crearea de alte loji în întreaga Europă, inclusiv în spaţiul Transilvaniei.
Masoneria s-a dovedit a fi un loc de dezbatere şi de conciliere între
ceea ce puneau în cauză Luminile şi ceea ce însemnau practicile creştine.
Masoneria a favorizat accesul în interiorul ei a reprezentanţilor burgheziei
mici şi mijlocii, negustorimii, antreprenorilor etc. Puternic implantată în
Anglia, Scoţia, Franţa şi Ţările de Jos, ea a vizat mai ales burghezia citadină
şi pătura intelectualităţii, formând, inclusiv în Transilvania, asociaţii
urbane, cultivate, cu alte cuvinte o veritabilă societate de elită, decalată în
raport cu structurile tradiţionale.
Uzajul intern al acestei egalităţi fraternale era o percepţie intelectuală,
însemnând estimarea omului după justa sa valoare, în ciuda unor nume,
stări sau condiţii diferite ale membrilor săi. Numeroase loji, mai ales în a
Cuvânt înainte
9
doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se considerau depozitare ale unui
adevăr susceptibil de a asigura binele umanităţii, conciliind valorile
moderne cu reperele tradiţionale. Un motiv în plus deci pentru o atenţie
sporită acordată unui asemenea subiect considerat, pe bună dreptate, a fi
„faţa nevăzută a Iluminismului”.
Ultima parte a volumului a fost consacrată structurilor birocratice din
Transilvania epocii reformiste în contextul administraţiei habsburgice
(autor: Dörner Anton) şi a fost structurată pe împlinirea mai multor
obiective: compararea strategiilor administrative promovate de către Casa
de Habsburg, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, apoi investigarea
modului în care intenţia restructurării birocraţiei ardelene a avut drept
consecinţă transferul unor modele străine în provincie; relevarea
componentelor administrative importate eventual din afara imperiului şi a
celor translatate din provinciile apusene sau centrale ale Curţii vieneze;
reconstituirea administraţiei transilvane prin trimiteri la statutele şi
mecanismele celorlalte administraţii teritoriale, cu deosebire ale celor din
zonele locuite de români; evidenţierea unor posibile schimbări petrecute la
nivelul personalului birocratic transilvan în deceniile reformismului
terezian şi iosefin (reducerea sau sporirea numărului de funcţionari,
dinamizarea şi motivarea lor, pătrunderea reprezentanţilor unor noi
categorii sociale, punerea în lumină a raportului dintre elita administrativă
locală şi elita administrativă austriacă şi catolică etc.); etalarea modificărilor
survenite în forma, influenţa şi competenţele instituţiilor administrative
provinciale din perioada tereziană şi iosefină; definirea raportului dintre
administrarea centrală şi cea provincială (explicitarea coordonatelor
evoluţiei oficiilor de intermediere a relaţiei Curţii cu provincia, prezentarea
modului, mijloacelor şi căilor de emitere-transmitere-preluare a dispoziţiilor,
precum şi a eficienţei aplicării lor în teritoriu); analiza reacţiei şi a
randamentului administraţiei provinciale în raport cu strategiile şi
dezideratele suveranilor; evaluarea comparativă a situaţiei administrative
în toate provinciile imperiului în perioada 1740-1790 şi poziţionarea
Transilvaniei în această evaluare.
Textul acestei părţi din cadrul volumului reliefează cu succes şi alte
valenţe valorice. În primul rând cuantificarea subiectului nu a făcut decât
să îmbogăţească depozitul unui alt segment de cercetare neglijat de către
specialişti, adică istoria elitelor româneşti.
10
În spiritul Europei moderneqq q
În al doilea rând, relevarea metamorfozelor birocraţiei transilvane şi a
eforturilor de adaptare a ei la modelele continentale de funcţionare cele mai
eficiente constituie un fundament real al studiului „preistoriei” construcţiei
europene în spaţiul românesc.
Cele mai importante calităţi ale contribuţiilor aduse ar fi, aşadar,
acelea de a se fi reuşit să se interpreteze epoca tereziană şi iosefină, poate
pentru prima dată, pe baza unei argumentaţii bogate şi coerente, ca debut
al unui proces real, masiv şi modern de integrare europeană. Acest deziderat
se împlineşte prin instrumentarul cercetărilor comparative derulate dinspre
cadrul european, prin cel imperial, înspre cel provincial. Comparaţiile
graduale au vizat întâi politicile europene, apoi strategiile experimentate de
Curtea de la Viena în provinciile sale, pentru a se cantona, în final, în
spaţiul Transilvaniei, vizând toate instituţiile, etniile şi confesiunile. Numai
în acest fel, paradigmele europene, implementate aici prin profesionalism
şi reformism, au putut fi surprinse în toate nuanţele lor.
Intenţia autorilor a fost, prin urmare, aceea de a urmări prin
reorientarea discursului istoric dinspre general, adică dinspre fenomenul
de ansamblu al reeuropenizării Transilvaniei, începând cu anul 1700,
înspre particular, adică spre tratarea administraţiei şi bisericii ca senzori
sau ca factori de detaliu ai procesului de modernizare – recompunerea unui
tablou socio-politic mai nuanţat, descărcat de mituri, de nostalgii şi de
partizanate şi mult mai apropiat de realităţile istorice ale epocii.
Cât de bine le-a reuşit aceasta autorilor, invităm să se pronunţe, în
primul rând, cititorii.
Spre ei se îndreaptă acum aprecierea şi gândul nostru cel bun,
dorindu-le, totodată, o lectură cât mai agreabilă şi cât mai edificatoare din
paginile acestei cărţi.
Remus Câmpeanu
Anca Câmpian
Varga Attila
Capitolul I
„Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”.
Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului
şi bisericile istorice ardelene
în perioada reformismului (1740-1790)
Motto: „La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o
respecţi atât de puţin? Toleranţa va submina totul! Libertatea imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând,
ci doar va conduce la dezastrul universal!”
(Maria Tereza)
„Ori libertatea religiei, ori veţi izgoni pe toţi [...] Cât
timp oamenii se supun statului, legilor şi nu o defăimează pe
Maiestatea Voastră ce drept aveţi să vă amestecaţi? Puteţi,
oare, abuza de putere în acest fel?”
(Iosif al II-lea)
„Contrareforma tăcută” din Epoca Luminilor
În Epoca Luminilor, mai ales în a doua ei jumătate, s-a consacrat din
punct de vedere mental ideea că raţiunea umană a marginalizat revelaţia
divină, dar, printr-un proces de compensaţie, raţiunea a dobândit ea însăşi
ceva din prestigiul mistic al revelaţiei divine. Acum, în acest răstimp,
raţionalismul avea să însemne o deificare a raţiunii, un fel de providenţialism secularizat. Postulatul raţiunii era exprimat astfel: toate ordinele
posibile pot fi clasate după un criteriu raţional. Dar raţionalitatea lumii se
întemeia pe o mai veche viziune securizantă conform căreia tot ceea ce se
petrece în lume are o raţiune, adică corespunde unui plan logic ce asigură
desfăşurarea fenomenelor către realizarea Binelui, Frumosului, Dreptăţii,
Libertăţii şi a altor valori1.
1
Simona Nicoară, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec.
XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005, p. 278-290.
12
În spiritul Europei moderneqq q
În secolul al XVIII-lea, vechile valori creştine au fost secularizate,
ignorându-se originea lor creştină. Raţiunea fusese pentru credincioşi o
scânteie divină, o fărâmă de adevăr dată muritorilor, dar pentru raţionalişti
această viziune nu era decât o himeră, o concepţie depăşită care aparţinuse
unei epoci deja demult apuse. Raţiunea a fost, aşadar, definită drept „lumina
opusă întunericului” care ascunsese drumul drept al înaintaşilor. Raţionaliştii au pretins că ei au descoperit imaginea luminii. În realitate însă gloria
şi eroarea tragică a Luminilor a fost aceea de a crede şi de a susţine că toate
opţiunile umane şi sociale se pot supune raţiunii, că această raţionalitate
imanentă a istoriei ghidează activitatea umană spre un progres indefinit.
Viitorul umanităţii s-a conturat optimist în sensul împlinirii unei promisiuni pe care o pronostica raţiunea. Ea era pentru „profeţii” Aufklärung-ului
eliberarea din copilăria umanităţii, libertatea de a gândi şi exerciţiul critic2.
În ceea ce priveşte religia, ea a constituit o structură tradiţională
fundamentală a vieţii social-politice, biserica creştină ca instituţie fiind în
inima procesului de cultură şi civilizaţie care a modelat lumea modernă.
Expansiunea filosofiei raţionaliste a însemnat configurarea unui nou ideal
de viaţă socială şi de organizare politică.
După lungile concurenţe hegemonice ale secolului al XVII-lea,
menţinerea echilibrului social şi politic în veacul al XVIII-lea trimitea la
principiul unităţii europene, o unitate politică ce venea să substituie
unitatea religioasă a vechii Creştinătăţi. Reformele religioase făcuseră deja
ca Europa Occidentală să nu mai fie deloc reductibilă la o singură
dimensiune creştină, dar mai ales creştinismul nu mai reprezenta liantul
principal care ar fi putut perpetua în forţă o identitate europeană.
Era liberală, care s-a deschis în a doua parte a veacului al XVIII-lea, a
fost pentru Biserică un rival periculos, deoarece a profanat tradiţia teologică, iar noutatea intelectuală părea pentru ea „o proiecţie a umbrei lui
Antichrist pe ecranul lumii”3. Trecerea de la teologia libertăţii la filosofia
libertăţii a însemnat un pas spre modificarea sensibilităţilor şi a sociabilităţilor. În mentalitatea tradiţională, divinitatea fusese cea care prestabilea
ordinea lumii materiale şi destinul omului, de aceea principala referinţă
comunitară era cea religioasă.
2
3
Ibidem.
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
13
Universalismul propovăduit de biserica creştină a fost o idee generoasă,
dar greu de aplicat şi de menţinut în practica politică pe măsură ce patria şi
monarhia au fost socotite sacre, iar, de la o vreme, corpus mysticum patriae
s-a adăugat acelui corpus mysticum ecclesiae. Panorama religioasă a Europei,
în tot acest răstimp, a fost expresia unor convulsii de mare complexitate
care a generat factori de diviziune, neliniştitori pentru omogenitatea,
echilibrul politic şi spiritual la care visau statele europene. În acest interval
de timp, schimbarea fundamentală a fost cea prin care politica s-a substituit
religiei ca principiu de organizare şi ca spaţiu referenţial al societăţii4.
Structurile şi obiceiurile religioase au fost reinvestite exigenţelor suveranului, statului şi ordinului social. Instituţiile politice au fost tentate să
utilizeze instituţiile religioase, infiltrându-le propriile criterii, dominându-le
prin protecţia lor, destinându-le obiective proprii. Mutaţia laicizantă din
veacul al XVIII-lea a fost o lungă traiectorie, care a făcut trecerea de la
devoţiunea religioasă la etica politică şi economică.
În realitate, filosofii nu sacerdoţii s-au simţit atotputernici în veacul
Luminilor. Despotismul, la rândul său, şi-a schimbat sensul pentru a se
acomoda cu gândirea Luminilor orientată spre: lupta împotriva vechiului, a
superstiţiilor, promovarea progresului, încurajarea măsurilor economice,
emanciparea culturală. Despotismul luminat a fost o experienţă de o
jumătate de secol, între 1740-1790 şi s-a caracterizat prin raţiune politică,
mecenat cultural, filantropie în plan social, tendinţa de subordonare a
bisericii şi o vădită preocupare pentru fericirea colectivă.
Cu despotismul luminat, Statul a devenit noul „Dumnezeu”5. Centralizarea administrativă întruchipa ordinea, iar aceasta era calitatea raţiunii
universale! Pentru a fi puternic, statul trebuia raţionalizat, iar această
raţionalizare a Statului avea să devină o misiune sacră, mai ales pentru
imperiul lui Iosif al II-lea. Până la el însă precedentele au fost cât se poate
de importante şi de semnificative.
Maria Tereza preluase tronul unui imperiu care era într-o situaţie mai
mult decât deplorabilă. Moştenirea ei contrasta puternic cu aceea a
contemporanului ei, Frederic al II-lea al Prusiei. Miniştrii pe care îi
moştenise de la tatăl său nu îi inspirau încredere. Cu toţii erau, fără
excepţie, bătrâni şi incompetenţi, iar unii dintre ei chiar şi corupţi.
4
5
Ibidem.
Ibidem.
14
În spiritul Europei moderneqq q
Finanţele se găseau într-o stare jalnică. Ministrul de finanţe a informato pe Maria Tereza că avea la dispoziţie mai puţin de 100.000 de florini,
taxele şi împrumuturile pentru lunile următoare fuseseră deja cheltuite, iar
datoria statului crescuse enorm ca rezultat al războiului cu Turcia.
Atitudinea provinciilor era o altă cauză de îngrijorare. Deşi toate
acceptaseră Pragmatica Sancţiune fără a protesta, chiar şi provinciile cele
mai loiale priveau spre noul monarh cu suspiciune. Noua suverană avea
nevoie de timp pentru a se întări pe tron şi pentru a începe să înveţe cum
să-şi guverneze imperiul. A şi reuşit aceasta în condiţiile în care a avut
alături, ca şi confidenţi, două personalităţi de încredere care i-au îndrumat
paşii: în primul rând contele palatin Pálffy János, respectiv Arhiepiscopul
Cardinal, Primat de Esztergom, Eszterházy Imre6. Nu este astfel de mirare
faptul că biserica romano-catolică, pe toată durata domniei Mariei Tereza,
s-a bucurat de privilegii cu totul şi cu totul aparte.
Atitudinea Mariei Tereza faţă de religie a fost mult diferită de aceea
care a condus la politicile de reforme pragmatice pe care le-a adoptat în alte
domenii. În această privinţă, ea a avut concepţii inflexibile relative la rolul
de monarh care îi revenea. Maria Tereza era devotată ideii potrivit căreia
protejarea Bisericii în imperiu intra în răspunderea ei. În cazul împărătesei,
Biserica însemna confesiunea romano-catolică şi era decisă nu numai să o
protejeze, dar să-i şi atace pe rivalii existenţi.
Atitudinea ei, despre care unii au afirmat că este rodul educaţiei
profesorilor iezuiţi7, era de natură să genereze o serie de probleme într-un
imperiu multinaţional. Destul de mulţi dintre supuşii Mariei Tereza erau
protestanţi sau evrei. Ambele grupuri minoritare fuseseră persecutate sub
Carol al VI-lea. Tocmai discriminarea împotriva lor i-a făcut pe protestanţii
din Silezia să-l întâmpine cu bucurie pe Frederic al II-lea în anul 1740,
considerându-l un eliberator, ceea ce i-a uşurat şi permanentizat victoria.
Secolul al XVIII-lea a operat, în general, o reducere a persecuţiilor faţă
de minorităţile religioase. Un număr mic, dar în creştere, de state practicau
acum toleranţa religioasă şi permiteau diferitelor credinţe să îşi manifeste
cultul fără a le persecuta. Faptul că printre acestea se numărau state atât de
6
7
Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 179-188.
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
15
prospere şi victorioase ca Anglia, Olanda şi Prusia este o dovadă a avantajelor politice create de toleranţă.
Politica de persecuţii continue a Mariei Tereza apare, într-o anumită
măsură, surprinzătoare deoarece a încurajat şi nu a redus diviziunea
internă şi astfel a lucrat împotriva încercărilor ei de a întări statul.
Faptul că a persistat în aceste politici, în ciuda opoziţiei multora dintre
cei mai apropiaţi consilieri, în special Kaunitz şi fiul ei cel mai mare, Iosif,
reprezintă un indiciu al măsurii în care îi stăteau la inimă8. Această politică
a reprezentat una din puţinele cazuri când a adoptat o linie similară cu cea
a tatălui său. Ea a făcut una din cele mai puternice afirmaţii referitoare la
religie ca răspuns la cererea lui Iosif de a fi mai indulgentă în atitudinea
adoptată faţă de minoritatea protestantă. El i-a scris Mariei Tereza,
spunându-i că ori se va asigura libertatea religiei, ori vor fi izgoniţi cei care
au altă credinţă decât cea catolică, iar astfel se vor pierde muncitori
excelenţi şi supuşi buni9.
Maria Tereza nu a fost deloc impresionată de acest apel patetic, ci mai
degrabă a fost îngrozită de ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Iosif ar fi
acces la tron, având asemenea concepţii. Ea a replicat, spunând că nimic nu
poate fi mai destructiv decât stăruinţa în toleranţa religioasă: „În dorinţa de
a păstra muncitori folositori vei distruge statul şi vei provoca pierderea unui
număr nesfârşit de suflete. La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o respecţi atât
de puţin? Ce s-ar întâmpla în lipsa unei religii dominante? Toleranţa va submina
totul! Ce alte frâne există? Niciuna. […] Nimic nu e mai necesar şi mai rodnic
decât religia. Dacă n-ar fi un cult stabilit, o supunere în faţa bisericii, unde am fi
noi? Legea forţei s-ar înstăpâni. Idei ca ale tale pot provoca cea mai mare
nenorocire […] Libertatea imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând,
ci doar va conduce la dezastrul universal!”10
Cu astfel de idei puternic înrădăcinate, nu este surprinzător că
persecutarea activă a protestanţilor a continuat. Cei din provinciile
austriece au fost ori exilaţi, ori forţaţi să emigreze, mulţi dintre aceştia
scăpând în Prusia unde Frederic al II-lea era chiar foarte mulţumit de
creşterea populaţiei.
Walter Oppenheim, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995, p. 107114.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
8
16
În spiritul Europei moderneqq q
O mare comunitate protestantă din Moravia a fost tratată cu multă
duritate, bărbaţii fiind ameninţaţi cu recrutarea, iar femeile şi copiii cu
închisoarea. Numai intervenţia lui Iosif i-a salvat de la această situaţie.
Maria Tereza n-ar fi acceptat un astfel de amestec şi în cazul evreilor.
Ea a fost ultimul monarh din Europa veacului al XVIII-lea care a persecutat
activ evreii. Toţi cei ce locuiau în Boemia au fost izgoniţi în anul 1745, iar în
anul 1777 ea a demonstrat cât putea fi de deplasată, în comparaţie cu
atitudinile umanitare şi tolerante ale vremii, când a refuzat să permită
evreilor să locuiască în Viena, pe motiv că aceştia erau o rasă diabolică ce
complota să-i transforme pe austrieci în cerşetori11.
Atitudinea Mariei Tereza faţă de minorităţile religioase nu era de
natură să ajute la unificarea statului, dar însăşi biserica romano-catolică –
pe care suverana dorea atât să o protejeze, deoarece afirmase deseori că
supravieţuirea ei în războiul pentru succesiunea Austriei se datora unui
miracol dumnezeiesc primit pentru credinţa sa – s-a trezit atacată. Iosif şi
Kaunitz au susţinut cu tărie că Biserica reprezenta o restrângere majoră a
puterii regale. În anul 1740, biserica dispunea de venituri mari. Aceasta
administra toate spitalele, ajutoarele pentru săraci şi şcolile, se bucura de
exceptarea de taxe şi avea un sistem legal propriu.
Intenţia Mariei Tereza de a răspândi religia catolică a definit şi politica
adoptată faţă de Ungaria şi Transilvania. În Ungaria, în a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea, catolicismul maghiar, după reconstrucţia din prima
jumătate a secolului, a cunoscut o consolidare şi o înflorire fără precedent12.
Sporirea populaţiei a presupus o mai bună organizare şi administrare
a teritoriului diecezelor, construindu-se o serie de biserici şi diferite edificii
confesionale. În anii 1776-1804 au apărut şapte noi episcopii13, iar raportul
nunţiului papal Giuseppe Garampi, care în anul 1776 a vizitat Ungaria, este
mai mult decât favorabil14. Mergând prin diferite localităţi, trimisul papei
Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, Ed.
Hora, 2000, p. 34-40.
12 Katus László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus, liberalizmus
és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház Magyarországon, Budapest,
1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István.
13 Este vorba despre episcopiile de: Szepes, Beszterczebánya, Rozsnyó, Szombathely, Székesfehérvár, Kassa şi Sătmar.
14 COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 63.
11
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
17
este încântat de ceea ce vede şi nu poate să nu remarce că, în comparaţie cu
perioadele precedente, biserica romano-catolică de aici a făcut progrese
remarcabile. Nunţiul papal recunoaşte că a găsit clerul în ordine, că a văzut
instituţii teologice excelente, iar zelul şi instrucţia preoţimii i se par
mulţumitoare.
Pe de altă parte, a lăudat activitatea episcopilor care – spune el – „dau
multă atenţie îndatoririlor pe care le au, iar călugării sunt şi ei foarte utili în
activitatea depusă pentru folosul sufletelor. Cu toţii sunt supuşi Sf.
Scaun”15. În spiritul acestei realităţi, Garampi este chiar tentat să spună că
„nu ştiu dacă, oare, mai e vreo naţiune după cea franceză, care, în privinţa
clerului, să stea atât de bine precum cel maghiar”16. Mai mult, fidel
aprecierilor sale conturate ca urmare a vizitelor făcute, după numeroasele
contacte pe care le-a avut cu diverşi clerici şi teologi maghiari, nunţiul
papal rămâne cu convingerea că „episcopii maghiari sunt mai ataşaţi de Sf.
Scaun decât toţi cei din provinciile ereditare”17.
Laudele pe care Giuseppe Garampi le aduce la adresa catolicismului
din spaţiul Ungariei nu sunt fără fundament. În mai toate diecezele
romano-catolice s-au înregistrat progrese notabile, iar fiecare dintre
episcopi s-a bucurat de realizări deosebite. La episcopia de Veszprém, în
timpul episcopului Padányi Biró Márton (1745-1762), s-au constituit 48 de
parohii noi, un număr de 39 de parohii au fost refăcute, s-au înălţat 88 de
biserici, 19 capele şi 28 de şcoli. Episcopul Padányi s-a îngrijit mult de buna
funcţionare a seminarului teologic, astfel că, numai în timpul păstoririi sale,
pe băncile seminarului, a educat 129 de preoţi, iar un număr de 3.774 de
protestanţi au revenit la religia catolică18.
La Pécs, episcopii Klimó György (1751-1777) şi Eszterházy Pál (17811799) au avut în vedere buna organizare a educaţiei teologice, dar şi a celor
23 de parohii şi 144 de filiale. Rezultatele muncii lor au fost pe măsură.
La Eger, între anii 1699-1799 au funcţionat 353 de parohii şi mai mult
de 66 de preoţi. Episcopul Erdődy Gábor (1715-1744) a reuşit, prin eforturi
susţinute, să ridice 80 de parohii noi şi să fie ajutat în activitatea pastorală
de 232 de preoţi19.
Ibidem.
Ibidem.
17 Ibidem.
18 Szántó Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984, p. 294-295.
19 Ibidem.
15
16
18
În spiritul Europei moderneqq q
În episcopia de Vác20 şi de Cenad, rezultatele au fost, de asemenea,
notabile. În cazul celei din urmă, în timpul păstoririi episcopului Nikolaus
Stanislavich (1739-1750), la fel ca şi în cazul predecesorului său, Adalbert
von Falkenstein, s-a remarcat aceeaşi grijă de a cunoaşte îndeaproape
realităţile vieţii credincioşilor şi a clerului diecezan.
În acest sens, Stanislavich a întreprins mai multe vizite pastorale în care
s-a informat asupra situaţiei diecezei. Într-o scrisoare din octombrie 1741,
redactată în treizeci şi trei de puncte, episcopul o informa pe împără-teasa
Maria Tereza asupra situaţiei deplorabile a multora dintre bisericile diecezei,
construite din lemn, şi asupra vieţii destul de grele a preoţilor care
dispuneau de venituri foarte mici. Astfel, scrisoarea sa are un caracter
petiţionar, prin care episcopul cere îmbunătăţirea situaţiei clerului său.
Din acest motiv, episcopul a împiedicat numirea pe unul dintre cele
două locuri canonicale, care erau rezervate pentru numire împăratului, a
unui cleric ce provenea dintr-o altă dieceză. Episcopul motiva aceasta cum
că astfel ar fi luat unor clerici merituoşi orice posibilitate de a urca în rang
şi de a avea o poziţie mai bună în cadrul eparhiei. Construcţia Domului a
fost o altă problemă a episcopatului lui Stanislavich. Încă din anul 1743, el
şi-a exprimat dorinţa fierbinte, la data de 13 aprilie, să vadă în cel mai scurt
timp terminate lucrările la catedrală. Tot ca urmare a unei scrisori a
episcopului Stanislavich adresată împărătesei Maria Tereza, Camera
Vieneză atribuia la 10 februarie 1740 suma de 5000 de guldeni pe jumătate
de an pentru continuarea lucrărilor la Dom21.
În timpul guvernării episcopului Stanislavich sunt amintite ca fiind
create următoarele parohii: Mehadia înfiinţată în anul 1740, Vinga, Dognecea
şi Cenad înfiinţate în 1741, Recaş, Sântana Nouă în 1742, Törökbecske în
1748, iar apoi Arad-Sânmartin şi Sasca în 1750. Faptul că sub episcopul
Stanislavich nu s-au înfiinţat prea multe parohii, s-a datorat şi faptului că
războiul cu turcii a izgonit mulţi catolici din vechile lor localităţi, iar, pe de
altă parte, administraţia nu a mai iniţiat nicio altă campanie de colonizare
în acest timp.
În timpul episcopului Althan Károly (1734-1756), numărul parohiilor din dieceză a crescut
de la 34 la 59. Pe durata păstoririi lui Eszterházy Károly (1759-1761) au funcţionat foarte
bine 140 de biserici şi 82 de parohii, la fel şi în vremea lui Migazzi Kristóf (1756-1757;
1762-1786).
21 Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara, Claudiu Călin, Istoria diocezei romanocatolice de Cenad 1750-1800 (lucrare în manuscris), p. 31.
20
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
19
După moartea sa, în anul 1750, împărăteasa Maria Tereza îl va numi,
la 15 iunie 1750, în scaunul diecezei de Cenad pe Engl von Wagrein (17501777). Procesul informativ al candidaturii sale a fost iniţiat de nunţiul
apostolic de la Viena, arhiepiscopul Serbelloni, la 22 octombrie 1750.
Episcopul Engl a găsit o situaţie a diecezei, ce poate fi apreciată ca fiind
bună pentru acea epocă. Astfel, episcopul Stanislavich lăsase toate parohiile
existente ocupate cu preoţi, Domul era într-o stare avansată de construcţie,
dieceza era deja împărţită pe decanate, iar capitlul îşi desfăşura şi el
activitatea. O caracteristică a domniei împărătesei Maria Tereza a fost
politica de absolutism luminat a suveranei austriece22.
În Banat, acest lucru se va resimţi mai profund mai ales datorită
faptului că, în această provincie, nu exista niciun alt mare proprietar
funciar decât suverana. De altfel, Maria Tereza a avut unele proiecte de a
ridica Banatul la rangul de principat, provincia urmând să primească astfel
un statut asemănător cu cel al Transilvaniei. În ceea ce priveşte relaţia
administraţiei laice cu episcopii de Cenad, se pot înregistra unele
dezacorduri mai ales atunci când puterea temporală se amesteca în
problemele puterii spirituale. Acest fapt va fi cu atât mai vizibil cu cât, în
Banat, politica dusă de împărăteasă nu va cunoaşte prea multă opoziţie.
O exemplificare a acestor opinii divergente este şi dispoziţia episcopului Engl din anul 1768, trimisă la Viena spre aprobare. Documentul
conţinea, printre altele, câteva propuneri ale episcopului ce lăsau să se
înţeleagă dorinţa acestuia de a scoate biserica de sub amestecul deranjant al
statului. Astfel, înaltul prelat cerea ca şi clericii să nu fie judecaţi de
tribunale civile, ci doar de cele ecleziastice, iar problemele ce vizau
proprietăţile şi averea Bisericii să fie discutate doar de capitlu, aici fiind
incluse şi testamentele clericilor laolaltă cu lăsămintele acestora în favoarea
Bisericii. Dispoziţia episcopului Engl va fi respinsă, punându-i-se acestuia
în vedere să se limiteze „ad causas pure spirituales”23.
În timpul episcopatului lui Franz Anton Engl von Wagrain, se
înregistrează cel mai mare număr de înfiinţări de parohii. Doar între 17501766 sunt create doisprezece parohii, iar în total, până în anul 1777, anul
morţii episcopului, se vor înregistra 47 de noi parohii. Având în vedere
faptul că episcopul Engl s-a impus în noua sa dieceză la sfârşitul anului
1750, lui i se atribuie înfiinţarea de parohii începând cu anul următor.
22
23
Ibidem, p. 37.
Ibidem, p. 40-41.
20
În spiritul Europei moderneqq q
În privinţa clerului, episcopul nu reuşea să acopere necesarul diecezei.
În aceste condiţii, Engl a fost nevoit să apeleze la diferitele ramuri ale
ordinului franciscan. Totuşi, el nu dorea să dea frâu liber răspândirii
acestora în cadrul diecezei, motivele sale fiind mai ales de ordin financiar.
Astfel, un bun exemplu ni se oferă la Panciova, unde franciscanii doreau să
deschidă o nouă mănăstire, episcopul Engl opunându-se acestui proiect.
Motivul era simplu: franciscanii fiind un ordin cerşetor, prezenţa lor ar fi
căzut ca o povară pentru populaţia localităţii care era şi aşa destul de
săracă, iar terenurile agricole erau deja foarte reduse24.
Episcopul Franz Anton Engl de Wagrain, după câte se pare, a fost
primul episcop ce s-a ocupat de arhiva diecezană, însărcinându-l în acest
sens cu administrarea ei pe canonicul Paul de Vuko et Branko. Este
interesant acest fapt deoarece, în anul 1767, Engl se afla în conflict cu
canonicul şi decanul de Vârşeţ Vuko et Branko, se pare tocmai datorită
modului de redactare a unor acte de către cel din urmă, mod specific doar
unui episcop. Episcopul Franz Anton Engl von Wagrain s-a stins din viaţă
la 30 ianuarie 1777, după ce a ocupat scaunul diecezei de Cenad timp de 27
de ani. A fost cea mai lungă păstorire a unui episcop din această dieceză pe
tot parcursul secolului al XVIII-lea.
În cazul episcopiei romano-catolice de Transilvania, după moartea
episcopului Mártonfi József25, situaţia diecezei a devenit foarte tensionată.
La aceasta au contribuit foarte mult şi stările catolice ardelene care au
început să vehiculeze mai multe nume pentru ocuparea scaunului
episcopal rămas vacant. În plus, stările au început să trimită la Viena şi
numeroase petiţii prin intermediul cărora au pledat, cu insistenţă, în
favoarea diverselor nume. Dintre toţi cei sprijiniţi să ajungă pe scaunul de
Alba Iulia, cu cele mai mari şanse a fost acreditat un anume Mednyánszky
Ferenc26. El a şi fost numit de altfel episcop în anul 1722, însă la scurtă
vreme, din motive necunoscute, s-a retras din funcţie.
În atare condiţii, la rugămintea ordinelor, suveranul l-a numit ca şi
episcop de Transilvania pe Antalfi János (1724-1728), considerat a fi
„ultimul vicar” şi mare prepozit. El a fost cel care a înaintat la Viena celebra
petiţie a ordinelor catolice din anul 1725. Prin intermediul acesteia s-a cerut
Ibidem.
Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 91.
26 Ibidem, p. 100-102.
24
25
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
21
intens acceptarea catolicilor în număr mai mare în funcţiile publice,
retrocedarea arhivelor parohiale, apoi acceptarea în Transilvania a unui
ordin călugăresc care să poată ajuta clerul romano-catolic în vederea
derulării unei activităţi misionare mai intense. Aceasta în condiţiile în care
aşezarea ursulinelor la Sibiu fusese oprită sine die.
Antalfi János a luptat mult şi pentru modificarea legislaţiei nefavorabile catolicilor27, însă demersurile sale politice, la fel ca şi cele ale
succesorului său Sorger Gergely (1728-1740), nu s-au bucurat de mult
succes. Ambii au avut în vedere ideea de egalitate a catolicilor cu cei de altă
confesiune, apoi o mai bună organizare a arhivelor, obţinând în cele din
urmă ca după moartea arhivarilor laici, în locul lor, să fie numiţi catolici. În
altă ordine de idei, la începutul domniei împărătesei Maria Tereza s-a
produs şi o reîmprospătare a vieţii spirituale, sporind numărul celor
convertiţi la religia catolică. Faptul în sine a fost susţinut şi de suverană,
respectiv de Guberniu, care s-a angajat să-i ia sub protecţia sa pe cei de
curând convertiţi28.
Lupta lui Sorger pentru egalitate confesională a continuat-o cu aceeaşi
insistenţă şi succesorul său Klobusiczky Ferencz (1741-1748). În comparaţie
cu predecesorul său, el a avut mai mult succes ca dovadă că, la dieta
ardeleană din anul 1744, s-a reuşit, după numeroase insistenţe, votarea
articolelor de lege 6, 7 şi 8 care au înlăturat şi ultimele piedici din calea
egalităţii confesionale a catolicilor.
Dintre acestea, cel mai semnificativ articol de lege s-a dovedit a fi cel
de-al 7-lea. Conform acestuia nu s-a mai admis, sub nici o formă,
contestarea şi polemizarea pe marginea problemei legate de restaurarea
episcopiei de Alba-Iulia, a capitlului şi a canonicilor29. Au fost desfiinţate şi
acele prevederi ce interziceau prezenţa iezuiţilor30. Ei au fost reprimiţi în
Transilvania, iar Tezaurariatul le-a retrocedat veniturile confiscate în
timpul principelui Gabriel Bethlen.
Klobusiczky Ferencz a mai încercat apoi să deschidă şi un seminar
teologic, dar demersul său nu a reuşit din cauza situaţiei economice precare
Ibidem.
Ibidem.
29 Ibidem.
30 Idem, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából, Gyulafehérvár, 2003, p. 13-16.
27
28
22
În spiritul Europei moderneqq q
a episcopiei. El a devenit ulterior episcop de Zagreb, iar mai apoi arhiepiscop de Kalocsa. Idealul deschiderii unui seminar la Alba-Iulia pentru
instruirea preoţilor a revenit urmaşului său, Sztoyka Zsigmond Antal
(1749-1759)31. Pentru început, nici numirea sa în funcţie nu s-a realizat cu
uşurinţă. După pleacarea la Zagreb a episcopului Klobusiczky, în episcopia
romano-catolică de Alba-Iulia au reizbucnit tensiunile, mai ales în
condiţiile în care, nici de data aceasta, nu s-a respectat autonomia catolică
ardeleană, respectiv dreptul Statusului Catolic ardelean32 de a desemna
candidaţi pentru ocuparea scaunului episcopal rămas vacant.
Cu această ocazie, Statusul a numit trei candidaţi pentru ocuparea
scaunului episcopal: Kastal János, prepozit de Alba-Iulia, Biró János, paroh
de Cluj şi Torma István, canonic de Alba-Iulia. Cel dintâi candidat a obţinut
58 de voturi, al doilea 38 de voturi, iar ultimul 37 de voturi33. Rezultatul
alegerilor organizate de către Status nu au convins autorităţile de la Viena.
În ziua de 25 aprilie 1749, suverana l-a numit episcop pe Sztoyka Zsigmond
Antal, fapt confirmat şi de Papa Benedict al XIV-lea, de aşa manieră că noul
episcop romano-catolic ardelean şi-a putut păstra şi veniturile prepoziturii
de Eger de care dispunea înainte.
Pe data de 2 februarie 1750, el a fost sfinţit întru episcop la Kalocsa, iar
ceremonia festivă s-a derulat la Alba-Iulia pe data de 23 aprilie 1750. În
paralel cu aceasta, Statusul Catolic l-a numit ca şi vicar episcopal pe Kastal
János. Ambii s-au dedicat cu dăruire slujirii episcopiei, îngrijindu-se mult
Era de origine din Sighetul Marmaţiei, născut în această localitate pe data de 22 martie
1699 într-o familie ortodoxă. A devenit catolic în anii tinereţii. În anul 1717 a studiat la
seminarul din Eger, apoi la Paris, la Universitatea Sorbona, unde şi-a luat şi doctoratul în
teologie. După ce a fost hirotonit preot, a activat iniţial la Kassa apoi, în anul 1733, a fost
numit canonic de Eger. La dieta convocată cu ocazia încoronării împărătesei Maria
Tereza, Sztoyka Zsigmond Antal a fost trimis pentru a reprezenta capitlul de Eger.
32 Autonomia catolicilor ardeleni, respectiv Statusul, s-a consolidat încă din anul 1690,
atunci când Diploma Leopoldină a întărit religiile recepte. Statusul a organizat numeroase
şedinţe la care au putut participa atât laici, cât şi clerici. Aceştia au lucrat laolaltă pentru
consolidarea catolicismului ardelean, ei realizând şi numeroase planuri în acest sens. În
condiţiile în care problemele s-au înmulţit a devenit tot mai dificil să se organizeze
şedinţe dese, motiv pentru care s-a înfiinţat o comisie specială care a avut mereu în vedere
problemele cele mai stringente. Astfel, acei catolici care au reuşit să intre în Guberniu au
înfiinţat în anul 1695 aşa-numitul Consilium Catholicum. Din cadrul acestuia s-a format
Comisia Permanentă, care a reprezentat cu fidelitate interesele Statului Catolic. După
moartea guvernatorului Bánffy György, timp de un secol, guvernatorii Transilvaniei au
fost catolici, tot ei fiind şi conducătorii consiliului.
33 Marton József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999, p. 70-80.
31
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
23
de pastoraţie, care presupunea formarea de buni preoţi. A impus aceasta şi
contextul specific al epocii marcat de impactul iozefinismului, fapt pentru
care, în Ungaria celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea, s-au
înfiinţat cele mai multe seminarii şi parohii.
Episcopul Sztoyka ar fi vrut „să taie răul de la rădăcină” şi să rezolve
cât mai bine situaţia pastoraţiei deficitare, dar, din păcate, încă nu dispunea
de baza materială necesară. S-a preocupat să consolideze această bază, însă
episcopia romano-catolică de Transilvania, nu demult reînfiinţată, nu mai
era decât o palidă umbră a celei de dinainte de reformă. Cu toate acestea,
pe data de 18 octombrie 1753, el a ţinut o consfătuire la Alba-Iulia în
legătură cu deschiderea unui seminar teologic în această localitate. S-a
interesat de alegerea locului pentru incinta seminarului, de alegerea
profesorilor, respectiv de modul de desfăşurare al cursurilor.
Pe data de 1 noiembrie 1753, prin intermediul primelor exerciţii
spirituale, a început viaţa seminarului. Peste numai patru zile s-au înscris
deja la cursurile seminarului un număr de 5 studenţi teologi. La scurtă
vreme după, ei au fost obligaţi să dea în scris că, dacă se întâmpla ca
vreunul să plece din seminar din vină proprie, acela va acoperi cheltuielile
din veniturile sale, iar dacă teologii deveneau totuşi preoţi atunci, cel puţin
3 ani, trebuiau să activeze în cadrul episcopiei de Transilvania34.
Pe de altă parte, tot la începutul activităţii sale de pastoraţie, episcopul
Stoyka a reuşit să pună în ordine reşedinţa episcopală de la Alba-Iulia şi
castelul de la Vinţul de Jos. A reconstruit altarul de la biserica episcopală
care nu era în cea mai bună stare35. În folosul acestui demers, el a primit de
la suverană suma de 9.642 de forinţi. Din păcate însă, când cele mai multe
dintre reconstrucţii erau încheiate, în anul 1758, a izbucnit un incendiu în
palatul episcopal care a provocat pagube foarte mari.
În urma incendiului a fost distrus acoperişul, foarte mult fiind afectate
clopotele puse în perioada principelui Apafi, respectiv în timpul păstoririi
episcopului Mártonfi. Dată fiind situaţia, episcopul Sztoyka a făcut tot ce
i-a stat în putinţă pentru a reconstrui biserica şi reşedinţa episcopală. Apoi,
a întemeiat noi parohii şi s-a străduit să susţină ordinele călugăreşti în
Marton József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából,
Gyulafehérvár, 2003, p. 13-14.
35 Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico-Ecclesiasticis, Rola 45.980.
34
24
În spiritul Europei moderneqq q
activitatea lor misionară. A manifestat interes şi faţă de problemele sociale
ale credincioşilor săi, motiv pentru care a înfiinţat două centre destinate
întreţinerii celor săraci. Aceste centre s-au numit „Bunul Păstor” (deschis în
oraşul său natal), respectiv „Samariteanul milostiv” inaugurat la Alba-Iulia36.
În timpul păstoririi sale s-au scurs şi numeroase polemici pe tema
căsătoriilor mixte. Cazul care a făcut furori în epocă a fost cel al unei
cunoscute aristocrate pe nume Matskássy Krisztina. Reformată fiind, s-a
căsătorit cu un anume Várady, însă, după o convieţuire mai lungă, a
divorţat şi a ales să îşi refacă viaţa cu Dósa Mihály, care era catolic.
Pentru a-şi atinge mai repede scopul, ea a trecut la religia catolică, iar
pentru a fi sigură că se recăsătoreşte – în ciuda divorţului de primul ei
partener – ea s-a dus direct la Roma, ocolind autorităţile locale care aveau
cunoştinţă de situaţia ei anterioară. Aici a reuşit să obţină un brevet papal
care i-a acordat dreptul la căsătorie.
În fapt, necunoscând realităţile ardelene, în anul 1754, papa i-a trimis
episcopului Sztojka acel brevet care a dat naştere la numeroase controverse.
Între altele se amintea că: „Reformata matrimonia huius Principatus irrita.”37
Cu alte cuvinte, căsătoriile între reformaţi în Transilvania nu erau
considerate a fi valabile. Se ridica astfel un mare semn de întrebare: dacă se
producea o separaţie într-o familie reformată, iar apoi una dintre cele două
persoane trecea la religia catolică şi se căsătorea tot în această confesiune
era oare validă casătoria în condiţiile în care partea reformată trecuse deja
printr-o separaţie?
Documentele epocii atestă că asemenea cazuri precum cel al doamnei
Matskássy Krisztina erau destul de numeroase, fapt care a generat o
adevărată furtună şi la Curtea de la Viena. Dilema episcopului Sztojka era
cu atât mai mare cu cât Viena hotărâse ca fiind valabilă prima căsătorie, în
vreme ce brevetul papal l-a considerat a fi nevalid, fără drept de moştenire.
Acest fapt venea în contradicţie cu decizia împărătesei. Era nevoie, aşadar,
de o reconciliere între stat şi biserică. Episcopul Sztojka a interzis preoţilor
catolici să asiste la asemenea ceremonii matrimoniale în care părţile în
discuţie nu au fost separate după legislaţia bisericească38.
Marton József, op. cit., p. 13-14.
***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925, p. 147-173.
38 Ibidem. Vezi şi: Balics Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest,
1885; Biró Vencel; Boros Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941; Endes Miklós,
Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története, Budapest, 1935; Vorbuchner
Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925.
36
37
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
25
Decizia Vienei a fost una similiară: fără separare legală nu putea fi
posibilă o nouă căsătorie. Împărăteasa Maria Tereza a decis că nu se pot
încheia căsătorii mixte decât cu aprobarea episcopului, aprobare care se
dădea doar cu un reversaliu conform căruia:
1. căsătoria se încheia numai cu asistarea preotului catolic
2. copiii trebuiau crescuţi în religia catolică
3. partea necatolică nu va împiedica partea catolică la libera exercitare a confesiunii.39
Controversele derulate nu au rămas fără consecinţe. Pe data de 5
decembrie 1758, episcopul Sztojka i-a trimis împărătesei Maria Tereza o
lungă scrisoare în care i-a detaliat activitatea intensă derulată în cadrul
diecezei şi, întrucât dificultăţile erau foarte mari, episcopul de Transilvania
i-a cerut acesteia să numească un coadjutor. Suverana nu s-a grăbit însă cu
răspunsul. Ea a ales să se consulte în prealabil cu fostul episcop romanocatolic de Transilvania, Klobusiczky Ferencz care, între timp, devenise
arhiepiscop de Kalocsa. Sugestia pe care el i-a dat-o împărătesei a fost una
ce, ulterior, a stârnit controverse. La propunerea prelatului de Kalocsa,
suverana i-a cerut episcopului Sztoyka să demisioneze din funcţie, fapt
care se va şi întâmpla pe data de 8 ianuarie 1759.
Imediat după demisie, el a ales să meargă la Sibiu unde s-a şi retras o
perioadă. L-a deranjat însă atmosfera încărcată şi gălăgioasă din oraş,
motiv pentru care a ales să se stabilească la Ludoş, unde avea o mică proprietate. S-a îmbolnăvit însă foarte grav, fapt pentru care s-a izolat într-o
mănăstire piaristă unde a şi murit în ziua de 21 aprilie 1770. Dincolo de
eşecurile pe care le-a regretat până în ultima clipă a vieţii, Sztoyka a fost
indiscutabil unul din cei mai notabili prelaţi ai Transilvaniei. Odată cu
deschiderea seminarului „Incarnatae Sapientiae”, el a avut marele merit de
a fi plasat învăţământul teologic romano-catolic ardelean pe bazele cele mai
solide, deschizând, astfel, cele mai strălucite perspective pentru succesorii
săi.
El a fost urmat în scaunul episcopal de către Batthyány József, prepozit
de Pozsony. A fost foarte apreciat la Curtea de la Viena, mai ales în
condiţiile în care era chiar fiul Palatinului Batthyány Lajos. Aceasta a
39
Vezi şi Zamfir Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in
Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Teologie,
2/2005, p. 71-83.
26
În spiritul Europei moderneqq q
cântărit foarte mult în momentul în care Curtea a decis ca şi tânărul
Batthyány József, de numai 32 de ani, să preia episcopia romano-catolică de
Transilvania. Nu a păstorit însă foarte mult timp. El şi-a ocupat scaunul pe
data de 10 februarie 1760, iar în ziua de 22 mai, acelaşi an, a fost numit
arhiepiscop de Kalocsa. Chiar dacă pastoraţia sa în Transilvania a fost una
foarte scurtă, ea nu a fost lipsită de realizări notabile. Tânărul episcop a
deschis un centru pentru copiii convertiţi la religia catolică, iar pe lângă
aceasta şi un orfelinat pentru un număr de 50 de copii40.
După plecarea lui Batthyány József, cu ocazia zilei de nume a
împărătesei Maria Tereza, noul episcop romano-catolic al Transilvaniei a
fost ales Bajtay József Antal (1760-1772). Format la şcoala piaristă, elita
catolică ardeleană nu a privit cu ochi buni numirea sa în funcţia de episcop.
În cazul lui Batthyány József, originea sa aleasă a contat enorm în ochii
credincioşilor şi ai elitei catolice ardelene. Bajtay era însă de origine umilă,
iar acest fapt, coroborat cu simplitatea lui de călugăr şi de pedagog, nu a
făcut decât să stârnească indignare în cazul multora. Aceasta mai ales în
condiţiile în care Curtea de la Viena, nici acum, nu a ţinut cont de
aşteptările Statusului Catolic care dorea pe scaunul episcopal un catolic
ardelean41. Tocmai de aceea situaţia lui Bajtay, pe durata păstoririi sale, nu
a fost una uşoară.
El s-a confruntat, în primul rând, cu o nobilime ardeleană extrem de
conservatoare, exclusivistă şi închisă în ea înseşi, ce nu de puţine ori a ales
să privească cu neîncredere spre un episcop străin, cu o stare de sănătate ce
se deteriora continuu şi care a fost adus într-un context marcat de
numeroase contradicţii confesionale.
În ciuda acestor impedimente, el a căutat cu mult elan să-şi realizeze
multe dintre planurile sale anterior stabilite. Încă din anul 1768, pe durata
şederii sale la Viena, a încercat să ridice episcopia de Transilvania la rang de
arhiepiscopie. Noua instituţie urma să se numească Primatus Daciae, aceasta
însă nu a reuşit tocmai din cauza plecării sale42. Odată venit în Transilvania,
situaţia lui Bajtay nu putea fi una favorabilă, mai ales întrucât împărăteasa
Vezi Incze Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003. Vezi şi Miskolczy István, Bajtay J.
Antal és kora, Budapest, 1914.
41 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 95. Vezi şi Balogh
Margit; Gergely Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, Budapest, 1922.
42 Ibidem, p. 122.
40
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
27
Maria Tereza era favorabilă catolicilor şi mai puţin protestanţilor, iar
aceştia din urmă nu au privit niciodată cu ochi buni activitatea pastorală a
noului prelat, în fond un admirator înfocat al suveranei.
În chestiuni de disciplină ecleziastică a adus reglementări importante:
soldaţii din trupele mobile au fost plasaţi în grija duhovnicului de
campanie, iar cei permanenţi intrau sub jurisdicţia şi grija episcopului
diecezan. Acolo unde preotul de campanie nu putea ajunge, parohul din
locul respectiv putea administra sacramentele. S-au înfiinţat mai multe
parohii, iar, la recomandarea sa, împărăteasa Maria Tereza a deschis orfelinatul de la Sibiu care i-a purtat şi numele: „Orphanotrophium Regium
Theresianum Catholicum Cibiniense”43.
În altă ordine de idei, episcopul Bajtay nu a fost mulţumit de nivelul
moral şi de pregătire religioasă a credincioşilor, motiv pentru care s-a
străduit, pe cât posibil, să aducă îmbunătăţiri semnificative în acest sens.
Semnalele venite din teritoriu, din parohii, erau îngrijorătoare: o serie de
preoţi nu îşi făceau datoria cu conştiinciozitate, de sărbători şi în zilele de
duminică rar spuneau slujbe cântate, rar predicau, iar catehezele prin şcoli
aproape că lipseau cu desăvârşire. Mulţi dintre copii nu fuseseră la prima
împărtăşanie şi nu avuseseră parte nici de prima spovadă44. În plus, mulţi
dintre preoţi – se spune în documente – nu ştiau bine rugăciunile, de multe
ori nu ajungeau nici la înmormântări astfel că ceremonia în sine o făceau
protestanţii contra cost45.
Dată fiind situaţia, în anul 1764, episcopul Bajtay a trimis clerului său
o scrisoare pastorală prin intermediul căreia a cerut ca, în fiecare biserică,
să existe scaune de spovadă, iar slujbele să se ţină regulat. Fiind informat că
mulţi dintre credincioşi nu ştiau să scrie şi să citească, el a impus tuturor
cantorilor ca, în biserici, să nu folosească decât cântările în limba maghiară
care erau cele mai cunoscute. Acolo unde existau comunităţi mixte,
rugăciunile şi cântecele trebuiau rostite în limba maghiară şi germană46.
Tot în timpul păstoririi sale, o chestiune deosebit de arzătoare a constituit-o cea referitoare la căsătoriile mixte. Conform decretului din anul 1751,
Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis Levéltár. XXI
szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok.
44 Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a püspökséggel kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780), p. 2.
45 Ibidem.
46 Ibidem.
43
28
În spiritul Europei moderneqq q
asemenea căsătorii nu se puteau încheia decât cu aprobarea episcopului
catolic, cu condiţia existenţei reversaliului. Altfel spus, partea necatolică
trebuia să ofere o garanţie scrisă cum că educaţia copiilor rezultaţi în urma
consumării matrimoniului va fi făcută în spirit catolic.
Pe fondul agravării bolii sale, în ziua de 3 octombrie 1772, episcopul
Bajtay a renunţat la funcţia deţinută, iar anul următor a părăsit şi dieceza. Intenţia sa a fost aceea de a ajunge la Pozsony. Aceasta nu i-a reuşit, deoarece
la Arad i s-a făcut rău. S-a şi stins din viaţă în ziua de 15 ianuarie 1773.
După moartea sa, împărăteasa Maria Tereza l-a numit ca şi episcop de
Transilvania pe Manzador Piusz, originar din Viena. Numirea sa a avut loc
pe data de 23 mai 1773. Noul episcop a studiat teologia şi filosofia, pe care
le-a şi predat, de altfel, cu multă pasiune. Odată numit în funcţie a început
şi el o intensă activitate de pastoraţie, încercând să reconstruiască cât mai
multe biserici parohiale.
Pe durata păstoririi sale, s-a desfiinţat ordinul iezuit, fapt care a condus la o penurie de predicatori. Atât timp cât a fost pe scaunul episcopiei
romano-catolice de Transilvania a uimit prin elanul cu care a făcut
pastoraţie în sânul credincioşilor săi, alegând o viaţă ascetică asemenea
unui călugăr. A trăit în sărăcie, ajutându-i mereu pe cei aflaţi în nevoi.
În anul 1774 s-a îmbolnăvit grav, iar în ziua de 30 august s-a stins din
viaţă la Sibiu, în etate de 69 de ani. Urmaşul său pe scaunul episcopal a fost
Kollonitz László (1774-1780), prepozit de Oradea, urmat apoi de Batthyány
Ignác (1780-1798) care a şi avut una din cele mai strălucite păstoriri din
istoria premodernă a episcopiei romano-catolice de Transilvania47.
Episcopatul său a coincis chiar cu perioada de început a iozefinismului. În anul 1780, Kollonitz László plecase la Oradea, iar în locul său
papa Pius al VI-lea l-a numit pe Batthyány Ignác, prepozit de Eger ce
atunci avea numai 39 de ani48. Născut la Németujvár, pe data de 30 iunie
1741, noul episcop a studiat la şcoala piariştilor din Pesta, apoi la universitatea iezuită din Nagyszombat. A aprofundat teologia la Esztergom, apoi la
Gracz şi la Roma unde a fost hirotonit preot.
Vezi Karácsonyi János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig, Budapest, 1985; Biró Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930.
48 Numirea s-a făcut pe data de 11 august 1781. S-a dovedit a fi un savant de renume şi un
mare iubitor de izvoare istorice, ca dovadă şi faimoasa sa bibliotecă care număra 20.000 de
volume.
47
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
29
Fiind un om foarte capabil, s-a ocupat iniţial de administrarea bibliotecii de la Germanicum din Roma. A început să studieze apoi la bibliotecă,
respectiv la arhivele Sf. Scaun, mai ales în condiţiile în care papa Pius al
VI-lea i-a permis să copieze documentele referitoare la istoria maghiarilor.
Ulterior, pe baza acestora, va reuşi să scrie celebra sa lucrare intitulată:
Leges Ecclesiasticae Hungariae. Tot în acest interval de timp a început să
strângă cărţi de valoare, reuşind să îşi ia şi doctoratul în teologie.
În anul 1776 a revenit acasă, stabilindu-se la Eger unde a activat alături
de episcopul Eszterházy Károly. S-a făcut remarcat şi aici în activitatea sa
ca dovadă că, în scurtă vreme, a fost numit canonic, iar apoi, la 32 de ani,
prepozit. Dincolo de activitatea sa pastorală, pe care a desfăşurat-o în mod
strălucit, a continuat să strângă material de arhivă şi cărţi rare.
Devenit episcop de Transilvania, a pus mare accent pe pastoraţie şi pe
puritatea credinţei, căutând mereu să combată superstiţiile. Un interes
deosebit l-a acordat formării preoţilor, respectiv instruirii tinerilor teologi.
Acestora le-a tipărit numeroase cărţi şi predici. Chiar dacă numărul lor era
destul de redus s-a străduit să le ofere o pregătire cât mai bună şi mai
temeinică. A insistat pe studiul riguros al Sfintei Scripturi şi al filosofiei,
fiind cel dintâi care a decis ca studiile de teologie să se deruleze pe
parcursul a 6 ani49.
La fel ca şi în cazul predecesorilor săi, Batthyány Ignác s-a confruntat şi
el cu delicata problemă a căsătoriilor mixte. În repetate rânduri s-a bucurat
de susţinerea şi îndrumările preţioase ale nunţiului Garampi. În raporturile
detaliate pe care le-a trimis la Roma, el a subliniat că principala preocupare
era îndreptată asupra căsătoriilor mixte, întrucât acestea agitau încă mult
spiritele în Transilvania. Privind realităţile cu obiectivitate şi detaşare,
nunţiul recomandă episcopului să descurajeze căsătoriile mixte, iar în
condiţiile în care ele se produceau atunci partea catolică trebuia îndemnată
să-şi asume cu grijă şi cu multă responsabilitate educaţia catolică a copiilor.
Aceleaşi aspecte se regăsesc şi în relatările celebrului misionar Lorenzo
Gaganelli50. Trimis de Sfântul Scaun pentru a vedea realităţile de la faţa
locului, misionarul se arată îngrijorat de tensiunile generate de controversa
căsătoriilor mixte, dar şi de unele aspecte organizatorice moştenite din
49
50
Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 120-122.
COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 354.
30
În spiritul Europei moderneqq q
trecut ce nu primiseră încă soluţionările de rigoare. Potrivit observaţiilor
făcute, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Transilvania, erau cam
90 de biserici administrate de catolici, în vreme ce în mâna protestanţilor se
aflau mult mai multe51.
În altă ordine de idei, numărul convertirilor era mulţumitor, însă – se
aprecia – acesta putea fi cu mult mai mare dacă biserica se preocupa mai
serios de situaţia materială a clericilor protestanţi şi a familiilor lor.
Apoi s-a mai subliniat şi aceea că, pentru formarea unor clerici bine
pregătiţi, care să desfăşoare o activitate misionară de succes, era nevoie de
mai multe şcoli şi de o implicare mai profundă a călugărilor minoriţi şi
franciscani. Dintre aceştia, cei de pe urmă păreau să aibă cea mai eficientă
organizare din provincie52. Situaţia se înrăutăţeşte însă în cazul lor, înce51
52
Ibidem, p. 353-354.
Potrivit datelor de arhivă, în perioada 1741-1780, ordinul franciscan din Transilvania avea
următoarea structură de conducere: 1. pentru perioada 1741-1744: Visitator Generalis –
Novák István; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Bögözi László; Definitores –
Vas Krizosztom, Gáspár Ferenc, Bernád János, Koch Apollinár; Secretarius – Bodó
Sebestyén; 2. pentru perioada 1744-1747: Visitator Generalis – Steinsiess Antal; Minister
Provincialis – Bögözi László; Custos – Bernárd János; Definitores – Istvánffi Kristóf,
Müller Domokos, Péterffi Anzelm, Sükösd Máté; Secretarius – Bodó Sebestyén; 3. pentru
perioada 1747-1750: Visitator Generalis – Palásti Imre; Minister Provincialis – Sükösd Máté;
Custos – Buzás Gellért, Péterffi Anzelm, Ambrus Jukundián; Definitores – Botár Joakim,
Csergő Gábor, Szabó Péter, Bodó Sebestyén; Secretarius – Renn Erázmus; 4. pentru
perioada: 1750-1753: Visitator Generalis – Pallichovits Zsigmond; Minister Provincialis –
Botár Joakim; Custos – Sükösd Maté; Definitores – Ambrus Jukundián, Balázs Ráfáel,
Potyó Bonaventura, Rafain Ágoston; Secretarius – Renn Erázmus; 5. pentru perioada: 17531756: Visitator Generalis – Bodzej Sándor; Minister Provincialis – Raphain Ágoston;
Custos – Potyó Bonaventura; Definitores – Bernárd János, Péterffi Anzelm, Müller
Domokos, Kim László, Botár Joakim; Secretarius – Balázs Ráfáel; 6. pentru perioada 17561759: Visitator Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Sükösd Máté;
Custos – Raphain Ágoston; Definitores – Botár Joákim, Csergő Gábor, Szabó Péter,
Keresztes Vázul; Secretarius – Ambrus Jukundián; 7. pentru perioada 1759-1762: Visitator
Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Péterffi
Anzelm; Definitores – Ambrus Jukundián, Plödul Honor, Csergő Krizogon, Tomori
Anaklét; Secretarius – Péterffi Márton; 8. pentru perioada 1762- 1765: Visitator Generalis –
Jablonszky Gaudenc; Minister Provincialis – Raphain Ágoston; Custos – Ambrus
Jukundián; Definitores – Bernárd János, Péterffi Márton, Bocskor Paulin, Péterffi Canel;
Secretarius – Péterffi Márton; 9. pentru perioada 1765-1768: Visitator Generalis – Sipos
Márton; Minister Provincialis – Ambrus Jukundian; Custos – Raphain Ágoston;
Definitores – Keresztes Vazul, Fekete Károly, Andaházi Ignác, Mihályffi Antal;
Secretarius – Csató Gábor; 10. pentru perioada 1768-1771: Visitator Generalis – Raphain
Ágoston; Minister Provincialis – Péterffi Kornél; Custos – Andaházi Ignác; Definitores –
Péterffi Anzelm, Csergő Krizogon, Csató Gábor; Secretarius – Csegő Lőrinc; 11. pentru
perioada 1771-1774: Visitator Generalis – Ambrus Jukundián; Minister Provincialis –
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
31
pând cu anul 1781, când împăratul Iosif al II-lea a interzis superiorilor din
ordin orice contact cu Sf. Scaun. Reacţia coducătorilor ordinului a fost pe
cât de vehementă, pe atât de şocantă. Ei au afirmat că, în realitate, prin
intermediul lui Kaunitz şi Ignác Born franc-masoneria a fost cea care a
intenţionat să atace ordinul cu înverşunare, voind să atingă prin aceasta şi
Biserica Romană în profunzimile sale53.
Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului
În secolul al XVIII, care s-a impus ca şi “un secol al cosmopolitismului,
schimburilor şi al circulaţiei intense a oamenilor şi ideilor”, franc-masoneria apare ca un fenomen spectacular prin existenţă, persistenţă, dezvoltare
şi amploare54. Reflectând spiritul secolului şi militând pentru un nou
comportament social-moral, franc-masoneria a devenit o parte integrantă a
noii culturi specifice epocii Luminilor.
În acelaşi timp, ea s-a manifestat ca un ferment şi agent al ideilor
iluministe, devenind unul din mijloacele de identificare a celor ce erau
estimaţi ca adepţi sau partizani ai acestora şi, mai ales, un indiciu al
apartenenţei, însuşirii şi fidelităţii faţă de propriile valori promovate şi
transmise sub diverse forme, vizibile sau invizibile, societăţii. Aşadar,
franc-masoneria, ca formă asociativă în cadrul căreia se reunesc voluntar
persoane private pe baza confidenţialităţii mutual consimţite şi împărtăşite
(acceptate) în vederea expunerii publice a reflecţiei lor raţionale, se
integrează noului mental al epocii promovat de “grupul restrâns” al
moderatorilor, formatorilor şi promotorilor noului discurs despre om.
Ca formă de sociabilitate specific continentală, secretă, mistică şi etică,
franc-masoneria secolului al XVIII-lea, se construieşte pe structura vechilor
corporaţii medievale pe meserii (masoneria operativă). Dar în contextul
Raphain Ágoston; Custos – Péterffi Kornél; Definitores – Péterffi Márton, Bocskor Paulin,
Kanda Modeszt; Secretarius – Darvas Leo; 12. pentru perioada 1774-1777: Visitator
Generalis – Golyobis Ambrus; Minister Provincialis – Péterffi Márton; Custos – Bocskor
Paulin; Definitores – Andaházi Ignác, Wesellin János, Mihályffi Antal, Darvas Leo;
Secretarius – Istvánffi Szilveszter 13. pentru perioada 1777-1780: Visitator Generalis – Papp
Primus; Minister Provincialis – Bocskor Paulin; Custos – Péterffi Márton; Definitores –
Domokos Kázmér, Frank Elek, Istvánffi Szilveszter; Secretarius – Csergő Lőrinc.
53 György József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930, p. 106.
54 Lucia Popa, “Franc-masoneria, lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul: Istorie
şi ideologie, Bucureşti, 2003, p. 1.
32
În spiritul Europei moderneqq q
conversiei structurilor societăţii şi mai ales al expansiunii pieţei de
desfacere şi muncii salariale, corporaţiile profesionale sunt confruntate din
ce în ce mai acut cu criza internă care accentuează cererea de capitaluri.
Leagănul franc-masoneriei moderne speculative, filosofice, este
considerat a fi Scoţia şi apoi Anglia urbană55. În acest spaţiu, în jurul anului
1600, dintre toate meseriile artizanale tradiţionale, singurele care îşi asumă
riscul calculat şi “înfruntă” trecerea la condiţiile concurenţiale impuse de
piaţa de desfacere, cererea crescândă de forţă de muncă specializată şi de
capital, adaptându-se acestor exigenţe sunt corporaţiile care îi reunesc pe
constructorii zidari – “masons”.
În procesul de “renovare”, corporaţiile masonilor îşi deschid treptat
porţile, admiţând, contra unei taxe de înscriere deloc neglijabile şi direct
proporţională cu venitul, şi membri străini de această meserie, dar oameni
de bine preocupaţi să primească “lumina masonică” şi de a o păstra în secret,
transformându-se astfel în societăţi ale masonilor liberi – “free masons”.
Modernitatea pătrunde, aşadar, pas cu pas în structurile instituţionale
neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al
unei societăţi în curs de remodelare56.
Pe lângă conviviabilitatea tradiţională oferită şi păstrarea misterelor
profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât
pentru comercianţi şi “gentlemani masons” recrutaţi conform unei reguli
generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural.
Maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg
al cunoaşterii, buni practiceni ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru
cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice,
cât şi al artelor, respectiv arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare).
În aceste condiţii, “non-masonii” se simt atraşi din curiozitate de amestecul
de mister şi legende care învăluiesc secretele meseriei, asociate şi înnodate
cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în
propriile capacităţi intelectuale şi creative.
În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale, se manifestă preocuparea care creează şi dezvoltă o literatură cu caracter republican (J.
Harrington), iar o armată de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii
55
56
Ibidem.
Ibidem, p. 2.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
33
teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile
masonice (A. Sidney, J. Locke, J. Toland), conceptualizează noi teorii despre
guvernământ, individ şi drepturile lui naturale.
După anul 1690, atelierelor masonice li se asociază şi elemente ale
“noii nobilimi” rurale, iar cutumelor locale scoţiene şi engleze li se grefează
idei politice şi practici născute din experienţa revoluţiei engleze. Treptat
deci, în urma unei evoluţii istorice greu de atestat şi elucidat documentar,
corporaţiile de muncitori masoni evoluează către societăţi voluntare de
“gentlemeni”, devenind astfel, “cluburi” de sociabilitate pentru elite.
În cadrul acestora, muncitorii care erau constructori zidari au o
pondere din ce in ce mai mică, găsindu-şi loc din ce în ce mai greu, meseria
şi utilitatea ei devenind simboluri rituale în iniţierea masonică. Mediul de
afaceri londonez este şi el stimulant pentru masonerie, astfel încât în anul
1717, se constituie „într-un context în întregime laic şi secular”, Marea Lojă
a Londrei, sub deviza “Adevăr, binefacere, dragoste frăţească”. Odată cu
aceasta şi începând mai ales cu anii 1720, noua instituţie devine curând
prestigioasă, afluenţa şi influenţa ei crescând constant şi considerabil. A
fost un adevărat “fenomen de societate”, faţă de care autorităţile s-au
manifestat indiferent57.
Textul fondator, considerat drept carta universală a masoneriei
speculative, îl constituie Constituţiile lui Anderson (Book of Constitution,
1723). Ele pun bazele ideologiei masonice de valabilitate universală,
fixându-i principiile, determinându-i conţinutul şi miza, oferindu-i în
acelaşi timp un nou cadru, “mic şi restrâns”, dar care reuneşte oameni cu
statut socio-profesional, convingeri politice şi religioase foarte diverse.
Iniţial, din punct de vedere teoretic, masonul membru al unei loji, în
virtutea titlului său, era „obligat să nu fie niciodată nici un ateu stupid, nici
un libertin fără religie, ci să aparţină şi să practice religia patriei sau a
naţiunii lui, oricare ar fi ea”58.
Având însă în vedere marea şi profunda diversitate religioasă a Angliei
metropolitane şi coloniale, precum şi spiritul raţional şi ştiinţific care
contamina societatea, textul considera că, „de acum înainte, nu mai este
Robert Freke Gould, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover Publications,
INC., 2007, p. 170-268. Vezi şi Laurence Gardner, The Shadow of Solomon. The lost secret of
the freemasons revealed, London, Laurence Gardner, 2005, p. 73-87.
58 Ibidem.
57
34
În spiritul Europei moderneqq q
necesară pentru masoni, decât exigenţa potrivit căreia ei pot urma orice
religie, conform opţiunilor lor particulare, sau religia care le este convenabilă şi cu care este de acord sau cea a majorităţii oamenilor”.
Prin urmare, adeptă a principiului, Masoneria nu este şi nu are nevoie
de religia unei singure Cărţi, acceptând în consecinţă libertatea religioasă;
masoneria engleză impune adoptarea numai a unor minime exigenţe
confesional religioase. Admiţând toate comportamentele de credinţă
(inclusiv deismul şi ateismul), legitimând diversitatea opţiunilor politice şi
garantând libertatea de exprimare a lor, atelierele masonice engleze devin
extrem de atractive şi vor fi asaltate de anglicani sau protestanţi de toate
disidenţele, de catolici şi evrei, whigs sau tory. Lojile masonice se constituie
astfel într-o modă, condiţionată însă de existenţa unui statut juridic şi de
afilierea la Marea Lojă Mamă a Londrei59.
Aderarea entuziastă şi apartenenţa la ordinul masonic se constituie ca
un simbol al libertăţii de alegere a individului, al independenţei faţă de
autorităţile clericale şi civile, al emancipării şi maturităţii politice. Într-un
ritm rapid, recrutarea socială suportă modificări esenţiale. De la debutul în
mediile modeste, ea evoluează către mediile aristocratice şi cercurile
erudite şi intelectuale care gravitau în jurul Academiei Regale de Ştiinţe
(Royal Society, 1662)60.
Un pilon de rezistenţă, îl constituia şi familia regală, din rândurile
căreia s-au recrutat Mari Maeştri ai Ordinului. Cu toate acestea, în realitate,
lojile masonice nu erau decât o afacere a vieţii sociale şi intelectuale.
Beneficiind însă de un climat politic permisiv şi de un cadru instituţional-juridic contractual, în care individului i se garanta recunoaşterea libertăţilor civice fundamentale, lojile masonice englezeşti se puteau afirma
public într-o sferă de toleranţă religioasă şi civilă. Aceasta dovedeşte că
„ele erau acceptate fără resentimente de autorităţi şi de opinia publică”, iar
societatea civilă se putea construi şi manifesta activ în forme diversificate.
Specificitatea masoneriei engleze precum şi a “savantelor ei ritualuri”,
constă în încercarea de asociere şi conciliere subtilă a moştenirii unor
rădăcini istorice medievale cu influenţe iluministe şi mai ales cu propria şi
autentica reflecţie politică, născută din experienţa revoluţiei. Ea pune
59
60
Ibidem.
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
35
permanent în evidenţă, nu numai spiritul de toleranţă religioasă şi civică, ci
şi idealul republican, care în pofida eşecului înregistrat, este considerat
capabil să fascineze şi să atragă “toate mediile sociale” engleze şi chiar
continentale. Reuşita franc-masoneriei engleze, care “acţionează la vedere”,
dovedeşte compatibilitatea ei cu societatea, reflectând amplele mutaţii în
care aceasta era angajată61.
Pe continent, masoneria debutează odată cu secolul, ca un “produs”
englez de import, harta geografică masonică europeană configurându-se
de-a lungul secolului al XVIII-lea progresiv şi constant. Debutează în
Occident şi înaintează pe traseul Anglia, Spania, Ţările de Jos, Franţa,
traversează spaţiul Nord italian şi germanic, îndreptându-se spre ţările
nordului, incluzând apoi centrul şi estul continentului. Speculativ se poate
spune că răspândirea europeană a societăţilor masonice cunoaşte acelaşi
traect ca şi înaintarea “modelului de modernitate” şi de occidentalizare
continentală. Trece Atlanticul, cucerind în Lumea Nouă coloniile engleze,
franceze şi spaniole. În mod evident, difuzarea franc-masoneriei este
rezultatul faptului că ea răspunde unor aşteptări larg împărtăşite, care
traversează secolul, fără a se epuiza62.
“Decorticată”, expansiunea masoneriei se face urmând căile tradiţionale de transport comercial care includ prioritar: capitalele, oraşele
comerciale şi porturile maritime. Agenţii direcţi de difuzare se aflau în
rândul celor care, în mod specific, călătoreau: negustorii, diplomaţii,
marinarii, soldaţii (chiar şi prizonierii de război), trupele ambulante de
teatru şi circ şi, nu în ultimul rând, ca importanţă, emigranţii (iacobiţii
partizani ai restauraţiei Stuarţilor, pe continent, şi puritanii în coloniile
nord-americane)63.
Masoneria urmează deci circuitul şi mobilitatea drumurilor comerciale
terestre şi faţadele maritime continentale. Implantarea, de preferinţă în
mediile urbane, se ghidează după criterii demografice şi bogăţia
economică. Zonele subdezvoltate economic şi urban, retardate sau sărace,
Michael Baigent; Richard Leigh, The Temple and the Lodge, London, Guild Publishing, 1989,
p. 171-182. Vezi şi: Adams R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928;
Bassler R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975; Carlile R., Manual of Freemasonry,
London, 1985; Clarke W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925;
Heaton R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974; Stevenson D., The
Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988; United Grand Lodge of England, Grand Lodge
1717-1967, Oxford, 1967.
62 Sangeet Duchane, Freemasonry, London, 2007, p. 47-58.
63 Robert Freke Gould, op. cit., p. 304-331.
61
36
În spiritul Europei moderneqq q
sunt ocolite cel puţin temporar. “Releele” de legătură, directe sau indirecte
cu masoneria engleză, sunt bazate în marile oraşe europene sau în cele care
depăşesc 20.000 de locuitori64.
Atitudinea autorităţilor civile şi religioase în faţa “ofensivei” masonice
a îmbrăcat o gamă largă de manifestări, variate şi nuanţate ca intensitate,
mergând de la reacţii ostile, punitive sau permisive în Europa catolică, la
acceptare şi promovare, în Europa protestantă. În revanşă, masoneria din
spaţiul catolic va fi nevoită să se replieze şi să se adapteze reacţiilor
autorităţilor, cunoscând importante variaţii în etica promovată care, în
esenţă, rămâne inovatoare, militantă şi progresistă, precum şi cu inventarea
unor noi forme de exprimare şi manifestare65.
Unul din cele mai vechi documente referitoare la difuzarea masoneriei
pe continent datează din anul 1710. El atestă constituirea în Olanda, recunoscută în epocă drept “patrie de azil pentru exilaţi”, a unui grup “libertin şi
masonic” francez format din refugiaţi hughenoţi (librari, jurnalişti, publicişti). “Grupul de la Haga” (La Haye), utiliza un limbaj aproximativ masonic,
avea un rudiment de structură internă, dar se consacra mai mult agapelor
conviviale din taverne, bazate esenţialmente pe “băutură şi mâncare”.
În privinţa masoneriei moderne, Franţa se află, comparativ cu Anglia,
într-o notabilă întârziere. “Precursorii” ei sunt un grup de refugiaţi iacobiţi
care, împreună cu “alţi englezi”, polonezi, ruşi şi francezi pun bazele unei
loji în anul 1725, “după modelul societăţilor engleze”. Ceea ce lipseşte
acestei iniţiative este reputaţia, instituţionalizarea şi aderenţa. În decurs de
zece ani, ea nu a reuşit să atragă decât 5-600 de membri.
Abia în 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loji a Londrei, se va
înfiinţa la Paris (Rue de Bussy) o Lojă a Franţei cu caracter permanent,
funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia
masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene
aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de avansul şi
ascendentul Constituţiilor lui Anderson66.
Începând cu anii 1738/39, reticenţa faţă de ordinul masonic îmbracă
noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor Statului. Contribuţia
Ibidem.
Ibidem.
66 Vezi Chevallier P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974. Vezi şi Gian Pio
Mattogno, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988.
64
65
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
37
acestora legitimă şi particulară, cunoaşte tonalităţi şi ritmuri diferite,
constând, iniţial, în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin
intervenţia brutală a poliţiei (constrângeri, filaje, percheziţii), mergând
până la interdicţia ordinului.
În acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu
Biserica Galicană care condamnă “afilierea lojilor” şi “noua formă de
religie, din ce în ce mai organizată” promovată de ele. În faţa configurării
unui fenomen fără precedent, constând în constituirea aproape simultană a
unei “reţele” masonice atât în lumea de confesionalitate catolică, cât şi
protestantă europeană, Papalitatea îşi trăieşte propriile nelinişti ale
experienţei trecutului.
În consecinţă, în mai 1738, Papa Clement al XII-lea declanşează ofensiva
catolicităţii, condamnând şi excomunicând masoneria prin bulla “In Eminenti”. Intervenţia autoritară a suveranului pontif, care îşi are precedente
în diferite state, este determinată atât de calitatea sa de şef de stat, cât şi de
cea de şef spiritual al Bisericii Universal Apostolice. A priori, ameninţarea
şi subminarea suveranităţii şi securităţii Statelor Papale, constituiau fără
îndoială punctul nevralgic şi justifică intervenţia în plan temporal67.
Pe de altă parte, faptul că masonii admiteau “uniunea oamenilor de
diverse religii”, inseparabilitatea fraternităţii de toleranţă şi egalitate între
indivizi – toate de perspectivă şi dimensiuni universale, îi făcea “vehement
de suspecţi de erezie” – explică reacţia în plan spiritual “pentru salvarea
Bisericii”. Măsurile prohibitive, în funcţie de circumstanţe laice sau
religioase, surveneau însă într-un moment în care numărul masonilor era
relativ mic.
Consecinţele lor au fost însă perverse, cu “efect de boomerang”, “stigmatizarea” contribuind la încurajarea “epidemiei asociative” şi adaptarea
comportamentelor masonice noului context, făcând ca Ordinul, în ciuda
represiunii indirecte şi a tracasărilor, “să crească şi să prospere” neîncetat.
În consecinţă, conflictul cu Papalitatea se prelungeşte şi o nouă bulă
(Providas Romanorum pontificum, 1751) a papei Benedict al XIV-lea, în
particular cel mai iluminat pontif al secolului Luminilor, revine în zadar
asupra excomunicării, invocând divergenţele doctrinare şi incompati-
67
Jasper Ridley, The Freemasons, London, 1999, p. 47-58.
38
În spiritul Europei moderneqq q
bilităţile disciplinare, denunţând eroarea şi răul comis pentru “puritatea
Religiei catolice”68.
În acest context, Franţa catolică îşi va fructifica încă o dată în relaţia cu
papalitatea, “statutul său de excepţie”. Contrar a ceea ce se va întâmpla în
Statele Italiene, Spania sau Portugalia unde Inchiziţia intervine deschizând
procese şi persecuţii la adresa masonilor, în Franţa, puterea nu a urmat
calea Bisericii şi “a închis ochii”. Bulele pontificale nu vor avea, nici pentru
cler şi nici pentru francezi în general, consecinţe majore. În virtutea
privilegiilor bisericii galicane şi invocând libertăţile parlamentului
Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării69.
În consecinţă, excomunicarea papală nu are decât efectul unei circulare
inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură, rămânând la
latitudinea puterilor civile sau ecleziastice. Depăşind cu bine acest obstacol,
drept recompensă, masoneria franceză încurajează deferinţa religioasă şi
civilă a Ordinului şi îşi poate continua nestingherită recrutările din rândul
catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major
dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate. Spre
deosebire de alte forme de sociabilitate, masoneria, ca fenomen exclusiv
urban, se singularizează prin numărul mare de aderenţi devenind un
veritabil fenomen social aflat în extensie.
De la primele “întemeieri” masonice pariziene şi din marile oraşe,
(Bordeaux, Marseille, Lyon) din anii 1730 şi până în 1744, nu erau active
decât 40 de loji, fenomenul fiind cvasiinexistent în Franţa profundă70. Anul
1744 marchează însă, prin crearea a 16 societăţi, o turnantă, “sociabilitatea
masonică părând că se îndreaptă spre noi cuceriri”. Intervalul 1760-1773
este o perioadă “instabilă”, a fluctuaţiilor, în cadrul căreia alternează puseurile de creştere cu cele de stagnare.
Lojile provinciale se dezvoltă anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi,
disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte
de persoane, clientelă locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni. Indiferenţa şi
uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale, care refuza să-şi
abandoneze privilegiile interne, asimilate cu niste “demnităţi” religioase şi
deţinute perpetuu ca pe un bun personal, manifestând tendinţe descentraliIbidem, p. 59-67.
Ibidem.
70 Jasper Ridley, op. cit., p. 122-175.
68
69
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
39
zatoare faţă de autoritatea Marii Loji pariziene, care nu-şi câştigase încă o
legitimitate suficientă, tind să se transforme în criză şi chiar haos.
Odată cu alegerea ducelui de Montmorency-Luxemburg, “o mână de
fier”, ca administrator general al Ordinului (1773), debutează o adevărată
“revoluţie” organizatorică internă, în cadrul căreia se pun bazele Marelui
Orient al Franţei. Restauraţia autorităţii şi reformarea Marii Loji a Parisului,
devenită “punctul central” al mişcării, se realizează printr-o centralizare
inedită. Revizuirea generală a lojilor teritoriale, urmată de redactarea unui
nou Statut care impune alegerile în funcţiile şi titlurile masonice,
întâmpinat cu reticenţă de unii masoni, vor accentua rivalităţile, ducând la
ruptura definitivă (30 august 1773) dintre Marele Orient al Franţei şi Marea
Lojă a Franţei, care devin obedienţele cele mai importante71.
Stimularea recrutărilor şi expansiunea în ritmuri constante din anii
1774-1780 fac ca masoneria să se infiltreze, pas cu pas, în toate categoriile de
oraşe, de la cele mai mici (cu mai putin de 2.000 locuitori) până la cele cu mai
puţin de 10.000, într-un ritm de 20 de noi loji apărute anual. Vârful îl
constituie anul 1780, când s-au pus bazele a 40 de nuclee teritoriale. Mişcarea
se amplifică în deceniul premergător revoluţiei, când, cu toate segmentările
generate de războiul coloniilor americane, ritmul de creştere este de 20–40
loji anual. În 1789, amploarea recrutărilor reprezintă potenţial 1 din 20
orăşeni de sex masculin, ceea ce înseamnă între 50.000-100.000 de masoni sau
5% din populaţia urbană masculină (la un efectiv de 28.600.000 locuitori)
organizaţi în 689 de loji, din care 63 în capitală (50 erau însă în adormire).
Reconstrucţia Ordinului şi politica autoritară şi angajantă a Marelui
Orient fac din franc-masonerie o instituţie din ce în ce mai puternică,
structurată, influentă şi contradictorie. Noile loji funcţionează pe baza
aderării la un statut care le asigura o reprezentare egalitară şi o democraţie
internă. Autorităţile masonice au accentuat caracterul secret al Ordinului,
ceea ce a făcut tot mai vizibilă separarea şi clivajul deja existent, dintre
lumea profană, lumea religioasă şi societatea închisă a lojilor. Extensia
reţelei, pericolul contaminării întregului corp social cu “turbarea sociabili71
Ibidem. Vezi şi: Adams, John Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847; Barrett
D.V., Secret Societies, London, 1997; Barruel Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du
Jacobinisme, London, 1997; Bernheim A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992;
Larudan Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747; Le Franc Abbé, Le voile levé
pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide de la franc-maçonnerie, Paris, 1791;
Newman A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992.
40
În spiritul Europei moderneqq q
tăţii masonice”, sau chiar dezagregarea lui şi, implicit atingerea de nulitate
a formulei lui Loyseau “Ordine în toate lucrurile” au transformat neliniştea
puterii politice şi a autorităţii ecleziastice în frică faţă de “marea putere
secretă” masonică, cu o existenţă din ce în ce mai motivată şi determinată.
Succesul şi performanţele franc-masoneriei, puse în “serviciul artelor
şi ştiinţelor”, sunt remarcabile. Nici o altă formulă cu caracter similar sau
grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase
protestante sau catolice, nu a fost în stare să reunească atâţia membrii pe o
bază non-lucrativă şi non-profesională72.
Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni
specifice epocii Luminilor, masoneria răspunde unui orizont de aşteptări,
larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul altor medii.
După numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală,
libertatea reuniunilor fiindu-i interzisă, în jurul anului 1778, masoneria este
nu numai un fapt de societate, bucurându-se de un succes monden, ci şi
unul social cu tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen de masă.
Asemeni întregii masonerii transilvănene a secolului al XVIII-lea,
masoneria clujeană este legată, în mod firesc, de activitatea lojilor din
spaţiul central-european. Dacă în lojile masonice din Viena contradicţiile
dintre idealurile masonilor şi realitatea social-politică erau evidente, în
Transilvania, caracterizată de contradicţii religioase, sociale şi naţionale,
înfiinţarea unei asociaţii secrete de acest gen era socotită o utopie73.
În ciuda acestui fapt, nouă studenţi saşi, care deveniseră membri ai
lojilor masonice din Germania, revenind în ţară cu diferite grade, au
înfiinţat la Sibiu, în anul 1767, loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr”.
Membrii lojii sibiene şi-au propus, ca o sarcină principală, propagarea
iluminismului, iar centrul de greutate în activitatea lor a fost domeniul
cultural. Loja sibiană şi-a intensificat activitatea după luna martie 1776,
dată la care s-a înfiinţat un capitlu al templierilor.
Astfel, s-au fondat filiale în oraşele Braşov, Cluj şi Alba-Iulia. Atenţia
lor era concentrată asupra aspectelor culturale, stimulând activitatea
Vezi: Bragg Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940; Campbell-Everden;
William P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001; Darrah Delmar, The Evolution of
Freemasonry, London, 1920; Laurie William, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland,
Edinburgh, 1859; Lyons Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944.
73 Angelika Schaser, op. cit., p. 191.
72
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
41
publicistică şi literară, ca de pildă prin elaborarea unei lucrări despre
geografia şi istoria generală a Transilvaniei. Sub îndrumarea şi grija lor s-a
constituit prima colecţie de minerale, s-a înfiinţat un cerc de lectură, s-au
pus bazele unei societăţi ştiinţifice, trezindu-se interesul pentru cercetarea
istoriei şi a ştiinţelor naturii74.
În momentul în care Iosif al II-lea a legiferat activitatea masoneriei în
Austria prin patenta emisă pe data de 11 decembrie 1785, punând-o sub
controlul statului, loja din Sibiu şi-a întrerupt activitatea în ziua de 31
decembrie 1785 până la 22 martie 1786. Tot ca urmare a patentei s-au
desfiinţat filialele masonice în Transilvania, iar activitatea lojii din Sibiu a
fost condiţionată de prezentarea regulată a listei de membrii în faţa
autorităţilor locale, respectiv de anunţarea prealabilă a zilelor de întrunire.
Situaţia a degenerat din cauza suspiciunilor manifestate de către
autorităţile de la Viena, fapt pentru care loja din Sibiu a decis, la 22 martie
1790, să-şi înceteze activitatea75.
Loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr” a fost una multinaţională, iar lista
membrilor întocmită pentru perioada cât a activat loja (1767-1790) a cuprins
276 de fraţi. Între ei se găseau greci, români, maghiari şi germani. Ea
cuprindea aproape întreaga intelectualitate din Transilvania: guvernatorul,
generalul comandant, şapte consilieri intimi cezaro-crăieşti, şase consilieri
guberniali, nobili maghiari, Ioan Piuariu Molnar, principele Mavrocordat,
politicieni saşi, episcopi saşi, preoţi ai oraşului etc. Dintre cei 276 de francmasoni, un număr de 147 erau romano-catolici, 73 erau evanghelici de
confesiune augustană, 37 de reformaţi, 2 unitarieni, 8 ortodocşi, iar în cazul a
9 dintre ei nu era specificată apartenenţa confesională.
Sub aspect social, 14% erau nobili, 38% - funcţionari, 22% - ofiţeri,
locuitori cu drept ce cetăţenie - 11%, preoţi catolici – 4%, protestanţi – 4%,
medici farmacişti - 4%, meseriaşi – 3%. Din punctul de vedere al
componenţei sociale, în Transilvania, la fel ca şi în Ungaria, se remarcă o
largă participare a protestanţilor şi a nobililor. Loja din Sibiu a cuprins
mulţi clerici, în vreme ce mica burghezie era destul de slab reprezentată. Ea
constituia locul de întâlnire pentru înalta societate care era puţin marcată
de activitatea reformistă a împăratului, iar numărul mare al funcţionarilor
74
75
Ibidem.
Robert Freke Gould, op. cit., p. 282-298.
42
În spiritul Europei moderneqq q
catolici nu putea contracara neîncrederea nobilimii maghiare faţă de
politica lui Iosif al II-lea, pe care au respins-o după 178476.
Această asociaţie secretă a fost o instituţie a burgheziei şi a nobilimii,
chiar dacă numărul nobilimii nu predomina. Poziţia acestora a fost
consolidată în lojă prin tendinţa declarată sau camuflată de înnobilare a
burgheziei. Pe măsură ce opoziţia nobilimii maghiare devenea tot mai
evidentă, loja s-a transformat într-un cerc care accepta o parte din reforme,
într-un refugiu al celor ce i se împotriveau. În timp ce nemulţumirile faţă
de politica iozefină deveniseră un fenomen general în cadrul stărilor şi
ordinelor din Transilvania, loja masonică din Sibiu şi-a propus să înlăture
contradicţiile naţionale şi religioase, o tendinţă nouă pentru realităţile din
Transilvania77.
Contactul zilnic şi împărtăşirea aceloraşi interese au dus la o apropiere
socială între confesiuni şi naţionalităţi la nivelul superior al societăţii
sibiene. Membrii lojii au fost primii care au militat în mod programatic
pentru toleranţă, respectiv depăşirea graniţelor etnice şi religioase.
Statutele lojii stipulau că fiecare cetăţean, care a împlinit vârsta de 24 de ani
şi este “propriul său stăpân”, poate deveni membru al lojii. Ei s-au angajat
să promoveze spiritul toleranţei prin educaţie, prin luminarea mulţimilor.
Această societate de intelectuali, animaţi de ideile iluministe asupra
umanităţii, se întrunea în casa lui Hochmeister unde se teoretiza în legătură
cu unele opinii asupra toleranţei. Acest mod de abordare a celor propuse
spre înfăptuire nu a depăşit limitele unui interes pur umanitar faţă de
marea masă. Renunţarea la aspectele sociale din filosofia iluministă şi
rezumarea activităţii la domeniul cultural a constituit baza consensului
pentru întrunirile acestui grup eterogen78.
Promovarea teatrului, a presei, a revistelor, a cărţilor sau alcătuirea de
colecţii ştiinţifice ca forme de educare vizau masele într-o mai mică
măsură. Făcând abstracţie de intenţia fraţilor de a contribui la dezvoltarea
agriculturii prin introducerea unor metode performante, având ca ţintă
sigură ţărănimea, în rest strădaniile lor se limitau numai la răspândirea
iluminismului.
O activitate masonică intensă s-a derulat în a doua jumătate a veacului
al XVIII-lea nu doar la Sibiu, ci şi la Cluj. Una dintre cele mai vechi familii
Angelika Schaser, op. cit., p. 193.
Ibidem, p. 194-197.
78 Ibidem.
76
77
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
43
nobiliare atrase către masonerie a fost Kemény de Mănăstireni, originară
din comitatul Cluj. În anul 1743, baronii Ladislau şi Ioan Kemény făceau
parte dintr-o lojă din Viena, al cărei nume nu este însă cunoscut.
Una dintre marile personalităţi ale masoneriei secolului al XVIII-lea,
puternic legată şi de istoria Clujului, a fost contele Gheorghe Bánffy de
Losonc, guvernator al Transilvaniei (preşedinte al Guberniului provinciei)
între anii 1787 şi 1822.
În 1779, contele Gheorghe Bánffy era deja atestat în calitatea de mare
maestru deputat al lojii sibiene a „Sfântului Andrei la cele trei foi de nufăr”,
aşadar al treilea demnitar în ierarhia acesteia, după K. F. von Schmiedburg,
marele maestru provincial şi după vicarul acestuia, principele
Mavrocordat. Câţiva ani mai târziu, în 1782, Gheorghe Bánffy se impusese
deja în calitatea de preşedinte al Capitlului Provincial al Transilvaniei, cea
mai importantă structură masonică a provinciei79.
De pe această poziţie, Bánffy a sprijinit înfiinţarea, în 1782, a primei loji
masonice clujene, aflată sub conducerea baronului Francisc Fritsky Fekete.
Printre membrii ei se numărau atât reprezentanţi ai înaltei aristocraţii, cum
erau baronul Farkas Bánffy, contele Adam Teleki, contele János Esterházy,
contele G. Bethlen, contele Ladislau Teleki, baronul Anton Domokos, cât şi
intelectuali de prestigiu, între care trebuie amintiţi dramaturgul şi
animatorul cultural György Aranka, pianistul Johann N. Schneider,
profesorul de filosofie Jozsef Pákay, matematicianul Pál Sipos sau poetul
János Gyöngyössy.
Activitatea culturală, promovată de-a lungul timpului de membrii lojii
clujene, a fost una remarcabilă. György Aranka a susţinut înfiinţarea şi
susţinerea primului teatru permanent din Cluj (1792), găzduit în impozantul palat al familiei Rhedey, din piaţa centrală a oraşului. A fost
înfiinţată o „Societate pentru cultivarea limbii (maghiare)” şi o „Societate
de editare a manuscriselor”80.
Cele două societăţi pot fi considerate nuclee premergătoare ale
viitorului „Muzeu Ardelean” create în condiţiile emulaţiei stimulatoare
produse de exemplul sibian al baronului Samuel von Brukenthal. Nu mai
Tudor Sălăgean, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed. International Book
Access, 2007, p. 77-80.
80 Ibidem.
79
44
În spiritul Europei moderneqq q
puţin semnificativă este activitatea constructivă finanţată de fraţii din loja
clujeană. Astfel, contele Gheorghe Bánffy este cel care a ridicat cel mai
important palat al Clujului, palatul Bánffy.
Este posibil ca arhitectul Johann Eberhardt Blaumann (1733-1786),
constructorul palatului Bánffy din Cluj, dar şi al turnului bisericii franciscanilor minoriţi să fi fost de asemenea mason. Contele Adam Teleki, un alt
component al lojii clujene, a finanţat, la rândul său, construcţia reşedinţei
sale, cunoscută sub numele de palatul Teleki.
După intrarea în adormire a Lojii “Sf. Andreas” din Sibiu (20 martie
1790), Gheorghe Bánffy l-a adăpostit la Cluj pe medicul român Ioan
Piuariu-Molnar, iniţiat în loja sibiană încă din 1781, căruia i-a asigurat
obţinerea unui post de profesor la Colegiul Academic. Trebuie să spunem
că, încă din 1789, Gheorghe Bánffy sprijinise iniţiativa lui Piuariu Molnar
de a publica o gazetă destinată ţăranilor români din Transilvania, iniţiativă
care se înscria în spiritul reformator al epocii iosefine81.
Împrejurările obiective din imperiu au făcut însă imposibilă
materializarea acestei iniţiative, în pofida aprecierii manifestate faţă de
aceasta de către împăratul Iosif al II-lea. Este demn de a fi remarcat faptul
că Ioan Piuariu Molnar a fost trimis în Munţii Apuseni de către autorităţile
imperiale pentru a purta negocieri cu răsculaţii conduşi de Horea, Cloşca şi
Crişan, răscoala din 1784 fiind, după cum bine se ştie, presupusă a fi fost
iniţiată de către cercurile masonice reformatoare din Imperiu.
Piuariu-Molnar a continuat să se bucure de sprijinul lui Bánffy şi în
anii de după 1790, în pofida participării sale la redactarea Supplex-ului din
1791, document prin care reprezentanţii naţiunii române solicitau
egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni ale Transilvaniei. Ioan PiuariuMolnar a fost, de altfel, şi unul dintre editorii Supplex-ului, pe care l-a
tipărit probabil în tipografia lui Martin Hochmeister, având însă grijă să
treacă pe pagina de titlu, ca loc fictiv de apariţie a volumului, oraşul Iaşi.
Acesta a fost, cu siguranţă, motivul pentru care Dieta nobiliară de la Cluj,
din anul 1791, a cerut pedepsirea lui Martin Hochmeister, acuzat de a-i fi
instigat pe români împotriva stăpânilor de pământ82.
În anul 1793, Piuariu-Molnar a încercat să reactualizeze iniţiativa
publicării, de data aceasta la Cluj, a unei reviste destinate românilor.
81
82
Ibidem.
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
45
Datorită climatului politic tensionat al unei epoci dominate de spaima
autorităţilor imperiale faţă de răspândirea ideilor revoluţionare franceze,
acest proiect nu a putut fi materializat.
Conexiunile între fraţii săi din Sibiu şi cei din Cluj erau însă, cu
siguranţă, mult mai ample. Alături de reprezentanţii aristocraţiei, membrii
comunităţii germane din localitate, negustori, meşteşugari sau intelectuali,
par să fi fost atraşi de idealurile promovate de masonerie. Această
comunitate întreţinea legături strânse cu Sibiul, principalul centru de
propagare a ideilor masonice în Transilvania83.
Tipograful şi editorul sibian Martin Hochmeister cel Tânăr, care
primise iniţierea masonică de la o vârstă fragedă, deţinea una dintre cele
două tipografii existente în Cluj (cealaltă fiind a Colegiului Reformat) şi, de
asemenea, cea mai mare librărie a oraşului. Printre masoni – sau apropiaţi
ai acestora – trebuie amintit tapiţerul Tauffer, cel care a ridicat casa Tauffer
din Piaţa Muzeului. Familia Tauffer, venită în Transilvania la chemarea
guvernatorului Samuel von Brukenthal, s-a stabilit la Cluj în 1790, după
intrarea în adormire a lojii sibiene. Aflaţi sub protecţia contelui Gheorghe
Bánffy, Taufferii au deschis în reşedinţa lor clujeană un salon frecventat de
aşa-numiţii „iosefinişti”, susţinători ai politicii reformatoare a fostului
împărat Iosif al II-lea. În casa Tauffer a fost găzduit şi medicul franc-mason
român Ioan Piuariu-Molnar84.
În anul 1795, printr-un edict imperial, masoneria a fost interzisă în
întreg Imperiul prin urmare, şi în Transilvania. Structura masonică românească afiliată lojii Sf. Andrei funcţiona, în această perioadă, sub paravanul
Societăţii filosofice a naţiunii române din Marele Principat al Transilvaniei.
Trebuie menţionat în acest context faptul că guvernatorul Bánffy a
sprijinit ridicarea semiconspirativă a primei biserici româneşti din Cluj de
către episcopul greco-catolic Ioan Bob. Deschiderea manifestată de
Gheorghe Bánffy faţă de aspiraţiile româneşti nu este pusă, de regulă, în
legătură cu apartenenţa sa la masonerie. Totuşi, având în vedere contextul
epocii şi atitudinea generală a contelui faţă de problema românească,
asupra unei asemenea legături trebuie încă reflectat85.
Ibidem.
Ibidem.
85 Vezi Tudor Sălăgean, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15-31
decembrie 2007).
83
84
46
În spiritul Europei moderneqq q
Unus est Deus ...
Plecat din Viena, pe data de 6 mai 1773, pentru o călătorie cu adevărat
istorică, viitorul împărat Iosif al II-lea ajunge în Transilvania pe data de 21
mai, acelaşi an. Luând contact cu realităţile de aici, el remarcă un peisaj
ecleziastic extrem de tensionat, marcat de confruntări între catolici şi
protestanţi. Privind cu atenţie la cauzele conflictelor existente, viitorul
suveran observă că religia catolică era pentru toţi ceilalţi „stânca” de care se
loveau fără încetare, tocmai pentru că, pe de o parte, era religia dominantă,
iar pe de altă parte funcţiile cele mai importante erau ocupate de către cei
ce aparţineau acestei religii. Dar, cel mai mult, l-a indignat pe viitorul
împărat condiţiile nu tocmai favorabile cu care se confruntau reformaţii86.
Biserica Reformată – cunoscută şi sub denumirea de Biserica ReformatăCalvină, era o biserică creştină rezultată în urma Reformei Protestante.
Credinţa Bisericii Reformate se baza pe interpretarea dată de Jean Calvin şi
Ulrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Întrucât cei doi fondatori au
activat în Elveţia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea
latină a învăţăturii propagate de ei era cea de "Confessio Helvetica" ("credinţa
elveţiană"), spre deosebire de "Confessio Augustana" ("credinţa de la Augsburg"), adică cea răspândită de către Martin Luther87. Biserica Reformată
86
87
Pavel Teodor, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca,
Institutul Cultural Român, 2006, p. 89-90.
Reuniţi în Olanda, la Dordrecht, în anul 1618, calvinii au formulat cunoscutele cinci
puncte ale Calvinismului. Ele se bazau pe afirmaţii ale Sf. Pavel luate din contextul
Bibliei. Cele cinci puncte se axau pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval,
reducând relaţia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creaţia şi întruparea lui Hristos la
cinci formule teologice raţionaliste şi practice. Aceste puncte se refereau la: 1. totala
neputinţă sau totala depravare. 2. alegerea necondiţionată – adică Dumnezeu a ales,
înainte de facerea lumii prin voinţa sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea sa,
potrivit căreia unii păcătoşi urmau să fie salvaţi, nu se baza pe niciun criteriu ce putea fi
cunoscut prin mijloace omeneşti. El nici măcar nu alegea să-i mântuiască pe aceia despre
care ştia dinainte că îl vor iubi şi asculta. Alegerea nu era determinată sau condiţionată de
faptele omului. Dimpotrivă, se considera, Dumnezeu dă credinţă celor pe care îi alege.
Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe
Hristos, era singura cauză a mântuirii. Aceasta trebuia să fie aşa, de vreme ce omenirea
nu putea să aleagă, voinţa şi intelectul fiindu-i profund depravate. 3. mântuirea specială
sau iertarea limitată - Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei aleşi
de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor aleşi prin răscumpărarea păcatului lor în
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
47
fusese recunoscută oficial în anul 1564 de către principele Transilvaniei
Ioan Sigismund, iar sinoadele ţinute în anii 1564 şi 1567 au pus bazele
organizatorice ale calvinismului din Transilvania. Între 1570 şi 1580 s-a
înfiinţat şi Episcopia Reformată din Ardeal, iar dezvoltarea calvinismului a
determinat, după cum s-a amintit deja, puternice conflicte cu catolicismul
maghiar.
După ocuparea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic s-au
recunoscut şi întărit drepturile Bisericii Catolice, iar reformaţii au fost
obligaţi să restituie catolicilor unele lăcaşuri de cult. Iar de atunci începând,
contextul politic nu le-a mai fost favorabil. Forurile superioare ale Bisericii
Reformate ardelene, Consistoriul Suprem şi Sinodul general, fuseseră
reorganizate la sfârşitul răscoalei curuţilor din anul 1709, iar acestea au
recurs la toate mijloacele pentru a face faţă politicii agresive pe care,
ulterior, împărăteasa Maria Tereza a dus-o faţă de reformaţi. În realitate,
atitudinea faţă reformaţi, cu precădere faţă de creştinii evanghelici luterani,
a fost marcată în timpul domniei Mariei Tereza nu de o toleranţă
principală, ci de unele privilegii individuale determinate de consideraţii
economice88.
procesul alegerii necondiţionate. Dar nu exista nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce
toţi oamenii erau păcătoşi şi trebuiau să fie sortiţi pierzaniei. Totuşi, datorită unor raţiuni
cunoscute doar de el, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Ceilalţi
meritau în egală măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască
doar pe câtiva, datorită raţiunilor sale oculte. 4. harul irezistibil - Lucrarea Sfântului Spirit
adresează o chemare specială celor aleşi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire.
La fel cum cei aleşi sunt selectaţi de Dumnezeu, nu mântuiţi prin alegerea lor de a deveni
precum Hristos, tot aşa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu - chemarea
Spiritului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Spiritul îl
forţează pe păcătos nu numai să creadă, dar şi să coopereze cu voinţa divină. 5.
perseverenţa sfinţilor - Cei aleşi, sunt mântuiţi de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate
să le şteargă numele din Cartea Vieţii. Ei nu au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel
cum nicio faptă, gând sau dorinţă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de
a-i face să persevereze până la capăt. Totuşi, cei aleşi nu pot şti niciodată în această viaţă
dacă sunt cu adevărat aleşi, astfel că omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa.
Dar şi aşa cei aleşi de Dumnezeu să fie pierduţi de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se
apropia de Dumnezeu. Căinţa, caracterul lor, faptele bune sau credinţa în Hristos, nu le
sunt de nici un folos. Învăţătura de credinţă a calvinismului a fost concentrată şi
sistematizată în două documente de bază: "Catehismul de la Heidelberg" (1563) şi "A
doua confesiune helvetică"(1566).
88 Mihai Săsăujan, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea (manuscris), p. 416.
48
În spiritul Europei moderneqq q
În timp ce, pe de o parte, unii colonişti protestanţi au fost atraşi în
imperiu, promiţându-li-se libertatea exercitării religiei, iar unor specialişti
economici importanţi din oraşe precum Viena sau Gratz a trebuit nu numai
să li se promită, ci chiar să li se asigure libertatea religiei, pe de altă parte,
populaţia rurală protestantă a suferit transmigrări sau mutaţii forţate spre
Ungaria sau Transilvania. Nu s-a dorit pierderea forţelor de muncă prin
expulzări în afara imperiului, dar s-a încercat ca, prin deportarea
protestanţilor la periferia imperiului, să se realizeze ficţiunea unităţii de
credinţă.
Între anii 1752-1757, din provincia Oberösterreich, au trebuit să plece
în Transilvania un număr de 2.664 de persoane, dintre care aproape un
sfert au murit în perioada 1752-177289. Când în anul 1773, în provincia
Steiermark, s-au constatat din nou treceri la protestantism, s-au aplicat întâi
mijloace de constrângere, iar apoi, de asemenea, colonizări forţate.
În noiembrie 1774, împăratul Iosif al II-lea a interzis aceste emigrări
forţate. Dispoziţiile imperiale şi măsurile luate au fost diferite de la
provincie la provincie. În partea sudică a provinciei Silezia, care a rămăsese
şi pe mai departe în cadrul monarhiei austriece, biserica din Teschen a fost
singura biserică evanghelică din ţările austriece care, încă înainte de
emiterea edictului de toleranţă, s-a putut bucura de dreptul exercitării publice a confesiunii evanghelice, având o şcoală proprie şi un consistorium
propriu.
Relaţia dintre statul austriac şi Bisericile protestante din Ungaria a fost
stabilită încă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, prin intermediul a
două rezoluţii imperiale date în anii 1731 şi 1734. Prima rezoluţie
caroliniană permitea protestanţilor exercitarea doar a „cultului privat”.
Cultul public a fost admis numai în anumite locuri. Protestanţii aveau
dreptul de a avea pastori doar în aceste locuri speciale.
A doua rezoluţie caroliniană a permis protestanţilor să-şi aleagă patru
superintendenţi luterani. Noua colonizare a părţilor sudice ale monarhiei
era impetuos necesară şi din motive politice. La început, Maria Tereza s-a
opus colonizării protestanţilor. Totuşi, ulterior, interesele de stat au
89
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
49
determinat-o să îşi modifice atitudinea faţă de protestanţi. Coloniştii
evanghelici au fost acceptaţi, promiţându-li-se libertatea religiei90.
În Transilvania, protestanţii s-au putut bucura de o cu totul altă
situaţie. Aşa cum se ştie, diploma leopoldină din anul 1691 prevedea ca în
cazul religiilor recepte, cărora li s-a recunoscut dreptul la exercitarea liberă
a confesiunii lor, să le fie confirmate toate beneficiile şi privilegiile.
Realitatea politică şi confesională din Transilvania a fost recunoscută şi de
Maria Tereza, chiar dacă ea a căutat să promoveze confesiunea catolică şi
să restrângă puterea de influenţă a nobililor protestanţi.
În comparaţie cu aceştia – după cum remarca şi viitorul suveran însuşi
în însemnările jurnalului său de călătorie – mai nemulţumiţi erau unitarienii.
Biserica Unitariană luase fiinţă în ianuarie 1568 când, pentru prima
dată în lume, la Dieta de la Turda, se proclamase şi legiferase libertatea
conştiinţei, respectiv a toleranţei religioase. Identitatea teologică şi
structurală a bisericii unitariene s-a conturat, aşadar, în veacul al XVI-lea91.
După Reforma luterană şi calvină, unitarianismul s-a autodefinit ca un
curent spiritual religios, care s-a eliberat de dogmele tradiţionale creştine
prin reîntoarcere la învăţătura omului Isus din Nazareth. Identitatea
unitariană era puternică din toate punctele de vedere, iar noutăţile care
apăruseră în viaţa şi exprimarea ei nu au dorit niciodată altceva decât
adaptarea la cerinţele omului religios în contextul istoric, social şi spiritual
al epocii, pentru permanenta slujire a lui Dumnezeu şi a omului.
Statutul bisericii era unul popular-democratic, în care ierarhia clericală
se stabilea după criteriul autorităţii spirituale şi valorice. Catehismul
Unitarian afirma despre această problemă cum că, în fapt, conducătorul
bisericii unitariene este Isus, iar ceilalţi sunt sau pot fi egali cu el în slujire.
Credinţa individuală, ca dar de la Dumnezeu, nu cunoaşte nicio îngrădire
chiar prin esenţa ei. Biserica trebuia, aşadar, să vegheze permanent asupra
realizării acestei libertăţi.
Fondatorul şi totodată primul episcop al bisericii unitariene din
Transilvania fusese Francisc David (1510-1579). Era de origine din Cluj,
studiase teologia iniţial în oraşul său natal, apoi la Alba-Iulia, Wittemberg
şi Frankfurt. Reîntors acasă a activat iniţial ca şi învăţător, iar apoi ca şi
90
91
Ibidem.
Ibidem.
50
În spiritul Europei moderneqq q
preot la Cluj. După anul 1565 a început reforma unitariană, cea mai tânără
ramură a Reformei care se formase în Transilvania, proclamând aceea că
Dumnezeu este unul singur (concepţie antitrinitariană aşadar) şi că fiecare
om era liber să aleagă religia după propria credinţă, întrucât credinţa era
darul lui Dumnezeu92.
În ziua de 20 ianuarie 1566, Francisc David a ţinut prima predică
unitariană într-o biserică din Cluj. După aceasta, mulţi au acceptat noua
credinţă, chiar şi regele de atunci Ioan Sigismund. În perioada 6-13 ianuarie
1568, Dieta de la Turda a proclamat libertate şi toleranţă religioasă pentru
toţi credincioşii. În orice loc, preoţii puteau predica şi explica evanghelia,
fiecare după înţelegerea sa, iar dacă aceasta plăcea membrilor congregaţiei
se putea accepta, în caz contrar puteau fi în măsură să aleagă un alt
predicator care să le satisfacă cerinţele religioase93.
Din acest motiv, niciunul dintre superintendenţi nu avea voie să facă
abuz de preoţi, respectiv să-i pedepsească din cauza credinţei lor, întrucât,
se considera, credinţa era darul lui Dumnezeu care venea din auz, iar auzul
de la vorbele lui Dumnezeu.
Francisc David mai susţinuse ca principiu faptul că munca
reformatoare, de înnoire, trebuia să continue. Toti aceia care fuseseră
iluminaţi de Spiritul lui Dumnezeu – spunea – nu puteau asupri adevărul
şi nici să rămână în tăcere. El credea că puterea Spiritului era atât de mare,
că învingând orice dificultăţi, obstacole, învăţături false, se străduia să
răspândească şi să propovăduiască gloria lui Dumnezeu.
Esenţa unitarianismului era, aşadar, toleranţa religioasă şi atitudinea
fermă de a sprijini libertatea de conştiinţă. Francisc David a accentuat că
religia trebuia să fie liberă, deoarece în chestiuni de credinţă nu trebuia să
existe forţă, constrângere, iar propovăduirea, răspândirea evangheliei nu
necesita arme, violenţă, întrucât credinţa este darul lui Dumnezeu. Deci
unitarianism înseamna libertate de conştiinţă şi credinţă totodată94.
Ca şi organizare, fundamentul bisericii unitariane era comunitatea de
credincioşi. Ea era de trei categorii:
1. Comunitate care, în mod autonom, putea întreţine un pastor
Székely Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 41-120.
Ibidem.
94 Vezi Aranyosrákosi Székely Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839.
92
93
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
51
2. Comunitate care numai împreună cu altă comunitate putea
întreţine un pastor
3. Comunitate care nu putea întreţine prin forţe proprii un
predicator, în consecinţă devenea filială a unei alte comunităţi
mai mari.95
În cadrul comunităţii se ţinea, la intervale regulate, o şedinţă comună
condusă din partea bisericii de către preotul unitarian, iar din partea
credincioşilor de către un administrator. La această şedinţă mai participau:
cantorul, învăţătorul, funcţionarii care îl ajutau pe pastor în conducerea
comunităţii (cel responsabil de fonduri, notarul, consilierii sau prezbiterii),
precum şi persoanele care atinseseră vârsta maturităţii96.
După comunitate, organismul administrativ superior era circumscripţia
în fruntea căreia se afla un protopop ales dintre pastorii97 circumscripţiei
prin vot secret. Protopopul convoca şedinţele de circumscripţie la care se
consulta cu administratorii, consilierii, pastorii, învăţătorii, cantorii şi
notarii de circumscripţie. Protopopul era membru şi în cadrul Consiliului
Suprem Episcopal.
Organismele administrative unitariene de nivel superior erau Consiliul
Reprezentanţilor Bisericii şi Consiliul Suprem. Cel din urmă decidea în
privinţa situaţiei şcolare, a formării clerului, a profesorilor, în privinţa
administraţiei şi a legislaţiei bisericeşti. Tot aici se alegea episcopul şi primadministratorul. Din cadrul Consiliului Suprem făceau parte: episcopul,
prim-administratorul, notarul episcopal, protopopii, casierii, secretarul
episcopal şi profesorii din şcolile unitariene.
Consiliul reprezentanţilor bisericii98 punea în aplicare deciziile luate în
cadrul consiliului suprem, având menirea de a administra şi supraveghea
veniturile şi patrimoniul existent în cadrul comunităţilor şi circumscripţiilor.
În ciuda bunei organizări, unitarienii aveau multe motive de nemulţumire
şi de proteste, mai ales în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Ei nu
Tóth György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.], p. 3.
Ibidem, p. 7.
97 Pastorii unitarieni care au activat la Cluj în perioada 1710-1790 au fost următorii: Kolozsvári
Dimény Pál (1710-1718), Keresztüri Sámuel (1709-1719), Pókei János (1719-1748), Rákosi
Kovácsi Tamás (în jurul lui 1766), Almási Ádám – 1790. Vezi Székely Sándor, Unitária
vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 184-185.
98 Din rândurile consiliului reprezentanţilor bisericii făceau parte: episcopul, prim-administratorul, prim-notarul şi cei responsabili de educaţie.
95
96
52
În spiritul Europei moderneqq q
candidau pentru vreo funcţie, ştiind că nu au şanse în faţa celor care nu îi
priveau drept creştini, deşi figurau între religiile recepte. Înverşunarea
reformaţilor şi a unitarienilor faţă de „monopolul pe funcţii” al catolicilor s-a
şi materializat în memoriul adresat Mariei Tereza şi predat lui Iosif al II-lea,
cu ocazia vizitei sale la Cluj, în luna iunie a anului 1773.
Într-o primă fază, memoriul în sine nu avut niciun ecou în faţa
împărătesei Maria Tereza. Iosif al II-lea însă luase aminte la toate aceste
plângeri ca dovadă că, imediat după preluarea tronului, s-a străduit să
remedieze situaţia şi echilibrul confesional din provincie. Încă din primul
an de domnie, el a introdus în cadrul politicii ecleziastice reforma toleranţei
religioase. El mai urmărea prin patenta de toleranţă religioasă să obţină şi o
independenţă cât mai largă faţă de Roma, iar apoi, fireşte, să aducă în
slujba statului personalul şi proprietăţile ecleziastice. În plus, atunci când a
decis să acorde protestanţilor şi ortodocşilor libertatea religiei, suveranul
era convins de faptul că libertatea credinţei era o necesitate.
Edictul de Toleranţă a fost publicat în Transilvania pe data de 8
noiembrie 1781. El menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul
exerciţiu şi celorlalte religii. El ridica restricţiile religioase pentru intrarea în
funcţii, în oraşe, în bresle, pentru achiziţia de proprietăţi. Spre toate acestea
le deschidea drum liber necatolicilor, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă. În
Transilvania, publicarea lui a întâmpinat rezistenţă. Cancelaria Aulică a
considerat că aici nu e nevoie de el, deoarece religiile protestante şi chiar
cea ortodoxă, deşi numai tolerată, se bucura de aceleaşi drepturi99.
Împăratul însă nu s-a lăsat convins. El dorea să ştie înfăptuit principiul
toleranţei în toate ţările imperiului, deoarece constatarea făcută cum că
numeroşi transilvăneni, mai ales reformaţi, erau dezavantajaţi nu din
pricina legislaţiei religioase, ci din cauza modului de aplicare a acesteia era
cât se poate de reală.
Edictul de toleranţă a fost primit la început cu satisfacţie de către
calvini şi unitarieni, dar în scurtă vreme au fost cuprinşi de îndoieli şi s-au
făcut auzite chiar plângeri împotriva prevederilor cuprinse în document.
Instrucţia forţată a dus la discreditarea Patentei de Toleranţă. Biserica
reformată considera că, prin aceasta, sensul toleranţei creştine a fost adus la
99
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984,
p. 232.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
53
cunoştinţă publică, dar pentru numeroşi transilvăneni toleranţa a devenit
sinonimă cu instruirea forţată de şase săptămâni100.
Dacă unul din cei care doreau să se convertească se îmbolnăvea de
moarte în timpul celor 6 săptămâni, el trebuia să primească ultima
împărtăşanie de la un preot catolic. Problemele create de convertirea unuia
dintre părinţi, de botezul copiilor rezultaţi din părinţi care aparţineau
diferitelor confesiuni, precum şi cele legate de încheierea căsătoriilor mixte
erau rezolvate în favoarea bisericii catolice.
Aceste îngrădiri au trezit multe nemulţumiri în rândul protestanţilor101.
În plus, superiorii bisericilor protestante se împăcau greu cu amestecul
Vienei în problemele interne ale bisericilor lor. Consistoriile superioare
erau obligate să întocmească informări lunare. Apoi, în timp ce Maria
Tereza s-a limitat în politica şcolară aplicată în Transilvania la înfiinţarea
şcolilor catolice de stat, Iosif al II-lea a încercat să integreze şcolile
evanghelice într-un sistem de culturalizare unitar şi să subordoneze
dăscălimea statului. Edictul de toleranţă a fost primit de către bisericile
evanghelice din Transilvania în general pozitiv, deoarece, în pofida
neajunsurilor sale presiunile contra-reformei au căzut simţitor. Acelaşi
efect benefic s-a simţit şi în cazul evreilor. Situaţia lor începuse să se
amelioreze finalmente.
„Să facem din evrei cetăţeni folositori imperiului ...”
După perioada mai zbuciumată din secolele anterioare, situaţia
evreilor din Transilvania s-a ameliorat simţitor în secolele XVII şi XVIII, cu
precădere în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Odată cu privilegiul lui
De la intenţia de a acorda şanse egale necatolicilor, s-a ajuns la necesitatea punerii catolicismului sub ocrotirea specială a statului, avându-se în vedere numărul tot mai mare al
credincioşilor care întorceau spatele bisericii catolice. De aceea s-a hotărât că renunţarea
la cele două biserici catolice nu era îngăduită decât după o instrucţie de 6 săptămâni,
făcută sub supravegherea unui preot, deci nimeni să nu fie primit într-o altă biserică fără
o instruire prealabilă.
101 Angelika Schaser, op. cit., p. 81-82. Vezi şi: Bereczky Sándor, A magyar protestáns egyház
története, Budapest, 1901; Balogh Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen,
1905; Pokoly József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910;
Révész Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar Történelmi
Társulat, 1925; Spiegel Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930.
100
54
În spiritul Europei moderneqq q
Gabriel Bethlen, ei au luat parte activ la comerţul intern şi extern102. În tot
acest răstimp, ocupaţia populaţiei evreieşti de la ţară, în Transilvania, a fost
mai ales micul comerţ, arendăşia, fierberea rachiului şi cârciumăritul.
Conform primei conscripţii generale a evreilor, efectuată în anul 1753,
în cadrul procesului de reaşezare a sistemului fiscal ardelean, totalul
numărului de familii evreieşti era de 114103. Mai apoi, în anul 1779, ca
urmare a conscripţiei cerută de împărăteasa Maria Tereza, a reieşit faptul
că totalul familiilor evreieşti era de 221104. Mai târziu, acest număr s-a
ridicat la 394, aceasta conform recensământului din anii 1785-1786, efectuat
din ordinul împăratului Iosif al II-lea.
Din evoluţia statistică a populaţiei reiese o creştere demografică
semnificativă mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Marele
Principat al Transilvaniei, numărul de familii evreieşti a crescut între 1753
şi 1786 de circa două ori şi jumătate, iar numărul de persoane între 1779 şi
1786 cu aproximativ 132%. Ponderea evreilor în populaţia totală a principatului a crescut între 1779-1786 de la 0,08% la 0,14%. În privinţa repartiţiei
teritoriale a populaţiei evreieşti, în anul 1779, 89, 2% dintre familiile de
evrei se aflau în comitate şi districtele Chioar şi Făgăraş, 9,9% în scaunele
secuieşti şi 0,9% în scaunele şi districtele săseşti. Aproape ¾ din familiile
evreieşti (74%) locuiau în jurisdicţiile din nordul Transilvaniei, ceea ce
indică o direcţie preponderentă a imigrării dinspre nord şi nord-vest105.
Populaţia urbană evreiască înregistrată doar pentru oraşele Alba-Iulia
şi Cluj reprezenta în anul 1753 o proporţie de 27,2% din totalul familiilor
evreieşti, pentru a scădea apoi la 5% în anul 1779 şi la 7,7% în 1786, fapt
care indica o netă preponderenţă a evreilor din mediul rural, datorită
piedicilor întâmpinate în privinţa aşezării în oraşe106. Neliniştită din cauza
Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 1994, p. 66.
103 Ladislau Gyémánt, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 20.
104 Este vorba despre: comitatul Alba (10 familii), Oraşul Alba-Iulia (11 familii), Comitatul
Crasna (15 familii), Comitatul Dăbâca (45 de familii), Comitatul Hunedoara (5 familii),
Comitatul Solnocul de Mijloc (26 de familii), Comitatul Solnocul Interior (67 de familii),
Comitatul Târnava (2 familii), Comitatul Turda (5 familii), Districtul Chioar (10 familii),
Districtul Făgăraş (1 familie), Scaunul Arieş (1 familie), Scaunul Mureş (21 de familii),
Districtul Bistriţa (1 familie), Scaunul Sebeş (1 familie). Vezi Ladislau Gyémánt, op. cit.,
p. 20.
105 Vezi Thirring Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938.
106 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 23.
102
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
55
imigrărilor numeroase ale evreilor în Transilvania, Maria Tereza a dispus,
în anul 1780, ca toţi evreii străini să fie izgoniţi din această provincie şi să
fie retrimişi spre locurile de unde veniseră. Celor care puteau dovedi că
trăiau în această ţară de mai bine de 30 de ani, li s-a poruncit ca, în decursul
unui an, să se mute la Alba-Iulia107. Acesta era singurul oraş din cadrul
Principatului în care legile ţării permiteau aşezarea evreilor.
După publicarea acestui ordin de expulzare, s-a reuşit să se raporteze
Cancelariei faptul că, în Transilvania, trăiau 221 de familii de evrei, dintre
care numai 20 la Alba-Iulia. Cei de aici îşi câştigau existenţa prin comerţul
ambulant, umblând de la iarmaroc la iarmaroc prin toată ţara. Ceilalţi evrei
se stabiliseră în Transilvania doar în ultimii ani, mai ales după ce s-au
acordat unor evrei veniţi din Polonia mai multe venituri alodiale în
districtul militar Rodna. Apoi au început să intre pe ascuns şi în celelalte
părţi ale ţării, încurajaţi de militari, iar apoi de nobili pe ale căror
proprietăţi se şi stabiliseră contra unei arende destul de ridicate108.
Moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tron a lui Iosif al II-lea
a schimbat însă fundamental orientarea politicii oficiale, mai ales în
privinţa atitudinii faţă de evrei. Noul suveran, animat de orientări
reformatoare, şi-a propus elaborarea unor soluţii care să-i integreze pe
evrei în cadrul societăţii din imperiu, prin înlăturarea celor mai anacronice
restricţii privind activitatea lor economică, statutul social, accesul la
instruire. În realitate, scopul său a fost transformarea evreilor în cetăţeni
utili, supuşi loiali şi buni contribuabili care să se asimileze treptat şi din
punct de vedere cultural, renunţând la separatismul strict în privinţa
tradiţiilor spirituale.
În sensul ideilor iluministe, principalul mijloc pentru realizarea acestor
obiective a fost mai ales învăţământul, respectiv sistemul şcolar, privit ca
un paneceu universal, prin promovarea forţei raţiunii şi a „luminării”.
Modalitatea concretă a aplicării unor astfel de precepte, în cazul problemei evreieşti, a fost adoptarea edictelor de toleranţă pentru majoritatea
provinciilor din imperiu. Actul emis pe data de 31 martie 1783, sub titlul
Systematica gentis Judaicae Regulatio, pentru evreii din Ungaria şi-a
exercitat influenţa şi asupra statutului evreilor din părţile apusene ale
107
108
Angelika Schaser, op. cit., p. 84.
Ibidem.
56
În spiritul Europei moderneqq q
Transilvaniei, respectiv din Banat, deschizându-le accesul la locuirea în
toate regiunile ţării, cu excepţia celor miniere, la învăţarea şi practicarea
tuturor meseriilor, la primirea în bresle, la arendarea pământului cultivat în
regie proprie, înlăturându-se şi semnele distinctive umilitoare109.
S-a permis apoi intrarea evreilor în toate şcolile publice, de toate
gradele, inclusiv în universităţi, dispunându-se tratarea similară a elevilor
şi studenţilor evrei cu cei creştini. Cea mai mare parte a actului a fost însă
consacrată constituirii unui sistem şcolar propriu, susţinut material de
comunităţi, în care să se înveţe, după manuale similare cu cele folosite în
cadrul învăţământului de stat, limbile folosite în ţară, aritmetica şi celelalte
discipline laice, păstrându-se ca element specific doar predarea religiei
iudaice.
În sensul aceleiaşi politici de deschidere spre toleranţă şi integrare,
măsurile restrictive adoptate în faza finală a epocii tereziene sunt eliminate
totalmente. În marele principat al Transilvaniei, în iulie 1781, împăratul
Iosif al II-lea a confirmat iniţial ideea concentrării la Alba-Iulia a evreilor
născuţi în provincie sau locuitori aici de cel puţin 30 de ani, cu menţiunea
de a li se permite învăţarea meseriilor şi frecventarea şcolilor publice sau
înfiinţarea de şcoli proprii.
Problema emiterii unui edict de toleranţă şi pentru Transilvania s-a
pus şi în anul 1787, dar Iosif al II-lea a cerut, în prealabil, elaborarea unui
astfel de act pentru Galiţia, urmând a se aplica punctele corespunzătoare
realităţilor din principat. În condiţiile în care edictul pentru Galiţia a fost
promulgat doar în anul 1789, nu s-a mai ajuns la elaborarea celui pentru
Transilvania unde deceniul iosefin a rămas astfel marcat doar de
renunţarea la proiectele tereziene şi de adoptarea unor soluţii în probleme
punctuale110.
În plan economic s-au respins propunerile locale privind limitarea
fierberii rachiului de către evrei, a accesului acestora la comerţul cu cereale
şi la practicarea comerţului ambulant, considerându-se că aceste ocupaţii
permit punerea în valoare a produselor proprietarilor de domenii. S-a
interzis încasarea de taxe de căsătorie de la evrei pentru a acoperi
obligaţiile restante faţă de stat sau faţă de stăpânii de pământ. S-a acordat
109
110
Vezi Kohn Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884.
Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 33.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
57
evreilor dreptul de a lucra duminica şi în perioada sărbătorilor creştine. S-a
interzis apoi, sub pedepse drastice, botezarea de către moaşe a copiilor
evrei la naştere, ei având posibilitatea de a-şi schimba apartenenţa confesională doar la vârsta de 18 ani111.
S-a permis celebrarea cultului de către evrei şi în case de rugăciuni
particulare, anulându-se interdicţiile anterioare în acest sens. Suveranul
şi-a dat acordul în ceea ce priveşte terminarea construcţiei sinagogii sefarde
din Alba-Iulia, începută în epoca tereziană, dar oprită în anul 1774 când, în
spiritul politicii restrictive a vremii, li s-a recomandat sefarzilor frecventarea sinagogii existente a comunităţii askenaze112.
Aceste măsuri permisive, în spiritul toleranţei, au fost însă circumscrise
şi limitate de o serie de condiţionări. Ocupaţiile îngăduite erau rezervate
numai evreilor localnici, cu excluderea unor nou-veniţi din Galiţia sau din
provinciile germane ale imperiului. Căsătoriile erau permise doar celor cu
venituri suficiente pentru întreţinerea familiei, iar pentru cei săraci şi
cerşetori se prevedea expulzarea din principat. Se menţine interdicţia
utilizării calfelor creştine de către meseriaşii evrei. Li s-a impus serviciul
militar şi adoptarea de nume germane.
Legat de organizarea instituţională a societăţii evreieşti din Transilvania, aceasta prezintă, în veacul al XVIII-lea, o structură simplă. Singura
comunitate recunoscută legal în cadrul Principatului era cea din Alba-Iulia.
Schaser Angelika, “Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în SüdostForschungen, 1990, II, p. 57-94.
112 Evreii sefarzi s-au stabilit în aceste regiuni în secolul al XVI-lea. Până în anul 1920, evreii
din Transilvania au ajuns la 180.000. Aproape toţi erau askenazi, proveniţi din Europa
Centrală sau din Polonia. Existau mari diferenţe între evreii din Transilvania. Hasizii din
Transilvania, care vorbeau idiş, se aflau în special în Maramureş, unde evreii reprezentau
20% din populaţie şi trăiau, în special, în oraşele şi satele aparţinând din punct de vedere
cultural evreimii Est Europene şi dând dovadă de un puternic ataşament faţă de modul de viaţă
tradiţional evreiesc. Prin contrast, populatia evreiască urbană, de la sud, favoriza în
general folosirea limbii maghiare sau germane, fiind mai apropiată din punct de vedere cultural
evreimii central europene. Mişcarea de Reformă din Transilvania şi Banat a început în anul
1789, odată cu sosirea la Arad a rabinului A. Chorin, care citea din Tora fără a scanda,
punând accent pe textul biblic (“ta’amei ha-Mikra”), cu mult înainte ca acest lucru să fie
discutat de către reformiştii germani. Susţinătorii Reformei se aflau în regiunea Banat
(Arad, Timişoara), sudul Transilvaniei (Făgăraş, Lugoj), în special în comunităţile
vorbitoare de limbă germană şi la nord (Oradea). În Transilvania şi Banat, atmosfera
culturală nu era pregătită pentru astfel de schimbări radicale. Majoritatea populaţiei
evreieşti trăia în afara marilor oraşe (centre culturale şi economice), locuind în sate
împrăştiate pe întreg teritoriul Transilvaniei.
111
58
În spiritul Europei moderneqq q
În fruntea comunităţii se afla un comitet ales anual prin majoritate de
voturi şi confirmat de episcopul catolic. Comitetul includea un preşedinte,
3 juraţi, 2-3 strângători de dări şi un inspector şcolar. Atribuţiile lor se
refereau la administrarea veniturilor şi a cheltuielilor, a fondurilor caritative,
la angajarea funcţionarilor comunitari şi reprezentarea intereselor comunităţii în faţa autorităţilor. Judecarea cauzelor succesorale, comerciale,
religioase sau matrimoniale revenea unui scaun rabinic, format din 3-5
asesori juraţi care erau aleşi anual. Ei puteau impune amenzi, pedepse şi
chiar excomunicarea. În cazul proceselor între evrei şi creştini, în acest for,
erau cooptaţi şi asesori creştini.
Autoritatea supremă spirituală, administrativă şi judecătorească
asupra evreilor din Transilvania îi revenea rabinului şef sau rabinului
naţional al evreilor din Marele Principat. Acesta era ales, în mod tradiţional,
de către comunitatea din Alba-Iulia. Primul rabin-şef cunoscut a fost
Abraham ben Isac Russo (1736-1738), urmat apoi de Iosif Reis Auerbach
(1742-1750), Jonathan Trebici (1750), Salomon Selig ben Saul Kohen (17541757), Johanan ben Isac (1757-1758), Benjamin Zeb Wolf (1764-1777) şi,
finalmente, Moise ben Samuel Levi Margolio (1780-1817)113.
În Banat, instituţia şef-rabinului a fost şi aici prezentă, fiind cunoscute
numele lui Levi Abraham Mayer (1741-1743), Eliezer Lipman ben Beniamin
Zeev (1743-1768), Johanan ben Itzhak (1773-1781) sau David ben Zvi
Oppenheimer (1798-1821). În mod cert, Judenordnung din anul 1776 a
urmărit introducerea unei reglementări foarte minuţioase a vieţii comunitare
din Timişoara sub controlul strict al autorităţilor administrative. Se
prevedea alegerea în fruntea comunităţii a doi epitropi şi doi staroşti prin
vot majoritar, dar în prezenţa unui comisar delegat de administraţia
provincială.
Aceştia urmau să administreze fondurile comunităţii, să încaseze
dările membrilor, cea mai importantă fiind gabela pe carne şi băuturi, apoi
să angajeze şi să plătească pe oficianţii de cult şi funcţionarii comunitari, să
judece pricinile dintre evrei, cu drept de apel al părţilor la forurile
provinciale. Ei urmau să deţină autoritatea în probleme de cult şi
matrimoniale asupra tuturor evreilor din provincie114.
113
114
Ibidem, p. 36.
Vezi Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
59
Comunităţi şi rabini au mai funcţionat în veacul al XVIII-lea şi la:
Sighetul Marmaţiei, Carei, Oradea şi Arad. Prima sinagogă de aici se
deschisese deja în anul 1742 în cartierul sârbesc, pentru ca, în anul 1758, să
fie inaugurată o nouă sinagogă, construită pe un teren donat. La Timişoara,
între anii 1739-1762, evreii deţineau un lăcaş de rugăciune sub poarta
Eugen de Savoia. În anul 1762 a fost inaugurată o nouă sinagogă, prevăzută
cu şcoală, baie rituală, locuinţe pentru rabin şi pentru tăietorul ritual.
În sânul comunităţilor evreieşti, un rol deosebit de important l-a jucat
învăţământul, respectiv cultura ebraică şi ştiinţa evreiască. În veacul al
XVIII-lea, învăţământul din marele principat s-a desfăşurat la Alba-Iulia
prin intermediul unor profesori angajaţi de către comunitate, într-un sistem
tradiţional, exclusiv religios. Propunerea din anul 1783, făcută sub
impulsul politicii iosefine chiar de către rabinul Moses Jacob Coon, stabilit
în Transilvania, privind un proiect de înfiinţare la Alba-Iulia a unei şcoli
normale cu limbă de predare germană, după modelul celor din Boemia,
Moravia şi Galiţia eşuează din cauza opoziţiei ferme a comunităţii, care
invocă lipsa de resurse materiale, de profesori şi mai ales de elevi care să
pretindă o asemenea instituţie de învăţământ.
În ceea ce priveşte părţile apusene, aici se poate spune că efectele
politicii şcolare iosefine se concretizează prin înfiinţarea, în perioada 17841789, a unor şcoli evreieşti cu limba de predare chiar în germană. Asemenea şcoli erau la Carei, Oradea şi Sighetul Marmaţiei.
Aceste începuturi efemere nu au reuşit să se menţină după moartea
împăratului Iosif al II-lea. În schimb, prezenţa evreilor în viaţa societăţii
transilvane până la finele veacului al XVIII-lea s-a făcut simţită nu numai
prin aportul lor demografic, social şi economic, ci şi printr-o remarcabilă
influenţă spirituală exercitată de către limba, cultura şi ştiinţa evreiască.
Printre precursorii interesului pentru limba ebraică în Transilvania au
fost şi neevrei. Reforma iniţiată în veacul al XVI-lea a ajuns şi în
Transilvania iar, o dată cu ea, şi interesul pentru limba ebraică. Evreii de
aici nu au renunţat la limba proprie, scriindu-şi mereu lucrările în această
limbă. Îşi purtau cu sine manuscrisele şi cărţile ebraice. Prin cumpărare,
prin savanţi umblaţi în Europa, în bibliotecile publice şi particulare ale
Transilvaniei au ajuns numeroase manuscrise în limba ebraică, scrise încă
în secolele XIV-XV115.
115
Vezi Szabó Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938.
60
În spiritul Europei moderneqq q
În secolele XVI-XIX, în Transilvania, au trăit în jur de 100 de ebraişti
creştini. Reşedinţa lor a fost mai cu seamă la Cluj. Tradiţia studiilor de
ebraistică a fost întreţinută de personalităţi precum: Gheorghe Verestóy,
Francisc Csepregi, Samuel Szatmár-Németi, ultimul fiind autor al mai
multor comentarii biblice. În mediul cultural românesc, unul din cei mai de
seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Ion Budai-Deleanu, se dovedeşte a
fi un redutabil ebraist. În lumea evreiască, asemenea preocupări se datorează
rabinilor timişoreni Levi Jerushalmi, Eliezer Lipman, Iosif Leipnik, autori ai
unor lucrări în limba ebraică.
Literatura de limbă ebraică a veacului al XVIII-lea a fost marcată de
activitatea lui Aron Choriner, şef-rabin de Arad (1766-1844). El a fost
iniţiatorul nu numai în mişcarea de reformare a religiei pe teritoriul
Transilvaniei şi Banatului, ci şi pe tărâmul limbii şi ştiinţei ebraice
moderne116. El a fost discipolul şef-rabinului de Praga, Rabbi Ezekiel
Landau, pe care comunitatea din Arad l-a ales ca şef-rabin în anul 1789117.
S-a impus ca şi purtător de stindard al mişcării reformatoare. A introdus
înnoiri, a schimbat ordinea slujbei, a utilizat orga în ritualul din sinagogă, a
fost concesiv privind respectarea sabatului. Tot el a fost cel care a stârnit o
mare polemică în ceea ce priveşte îngăduinţa consumării peştelui „stierl”.
Majoritatea cărţilor sale au apărut la Praga. După opinia sa, cele mai
importante aspecte care vizează viaţa de zi cu zi în societate sunt legile ce
reglementează comportarea între oameni. Porunca iubirii faţă de aproapele
era văzută ca fiind mai importantă decât orice. Aron Chorin era însă
perceput ca fiind periculos în ochii păstrătorilor tradiţiei, deoarece îşi
prezenta propunerile de schimbare a unor legi, puternic înrădăcinate,
printr-o pregătire, o ştiinţă talmudică şi laică deosebită.
O expresie deosebită a influenţei unei asemenea tradiţii asupra spiritualităţii ardelene a constituit-o mişcarea sabatarienilor. Ea s-a dezvoltat
dintr-o ramură radicală a unitarianismului, după decesul primului episcop
unitarian Francisc David.
Sabatarianismul a pus accent pe unicitatea lui Dumnezeu, a negat
caracterul divin al lui Isus, a recunoscut valabilitatea exclusivă a Vechiului
Testament, considerând că cei care doresc să obţină mântuirea trebuie să
116
117
Vezi Singer Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928.
Moshe Carmilly-Weinberger, op. cit., p. 110.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
61
respecte şi să urmeze cu stricteţe legile lui Moise. Ca urmare a acestui fapt,
sabatarienii au adoptat prevederile rituale evreieşti, cu excepţia circumciziunii. Ei au respectat Sabatul şi sărbătorile evreieşti, promovând puritanismul
moral, abstinenţa, moderaţia şi filantropia.
Sabatarienii au adoptat ca şi temei al vieţii lor cele 5 cărţi ale lui Moise,
rupând orice legătură cu învăţăturile creştine. Cei mai importanţi lideri ai
lor au fost Nicolae Bogáthi Fazekas şi Simon Péchi, fiul adoptiv al lui
Andrei Eössi. Primul dintre ei, la fel ca şi alţii, au lăsat în urma lor o bogată
literatură de inspiraţie sabatariană, în poezie şi proză, incluzând catehisme,
rugăciuni, acte polemice, predici, poeme, imnuri şi traduceri ale Psalmilor.
Apărut în secuime, încă la finele veacului al XVI-lea, aceasta în ciuda
măsurilor restrictive adoptate de către autorităţi, sabatarianismul a reuşit,
în prima jumătate a veacului următor, să se impună ca o mişcare de masă,
cuprinzând peste 300 de sate din scaunele Odorhei şi Mureş, cu un impact
mare apoi şi asupra unor oraşe precum Târgu-Mureş, Cluj şi Turda.
Adepţii sabatarianismului au fost recrutaţi din rândul ţărănimii, al
nobilimii de rând, al orăşenilor şi al elitei aristocratice. Măsurile represive
care au fost adoptate împotriva sabatarienilor de către dietele din timpul
lui Gabriel Bethlen s-au înrăutăţit în perioada lui Gheorghe Rákóczi I,
finalizându-se în procesul de la Dej, din anul 1638, la care, în faţa principelui
şi a unei comisii de anchetă, cu asistenţa înalţilor prelaţi reformaţi şi
unitarieni, sute de sabatarieni au fost obligaţi să abjure sub ameninţarea
pedepsei capitale118.
Mişcarea sabatariană, în ciuda loviturilor primite, nu a putut fi total
eradicată. Conscripţia efectuată în prima jumătate a veacului al XVIII-lea de
către autorităţile habsburgice a găsit încă prezenţa sabatarienilor în patru
localităţi din secuime. Măsurile de convertire prin intermediul misionarilor
iezuiţi, confiscările de avere, încartiruirea unui călugăr catolic în fiecare
casă sabatariană, obligarea lor la frecventarea bisericilor catolice nu au avut
efectul scontat. Astfel, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi prima
jumătate a celui următor, sabatarianismul era încă atestat la Bezidul Nou
(Odorhei) şi Erneul Mare (Mureş).
118
Vezi Kohn Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel
Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889.
62
În spiritul Europei moderneqq q
Cristalizându-şi, aşadar, propriile structuri instituţionale, supravieţuind
valurilor de intoleranţă generate de o politică oficială devenită ameninţătoare pentru supravieţuirea ei la finele epocii tereziene, comunitatea evreiască,
tradiţională în organizare şi mentalităţi, a beneficiat de un climat nou adus
de iosefinism, reuşind, în cele din urmă, o consolidare organizatorică, o
sporire numerică aceasta însă sub cupola emancipării şi a modernizării.
„N-ar fi rezistat fără armeano-catolicism ...”
După implantările sporadice de populaţie armeană în Balcani,
efectuate de către împăraţi bizantini, stabilirea armenilor în Europa de est a
fost determinată de câteva exoduri petrecute în secolele XI-XIV, cauzate de
căderea regatului Armeniei Mari.
Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în anul
1064, când populaţia a emigrat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia. Al doilea
exod, petrecut după invazia tătărească din anul 1239, a avut ca direcţii
Polonia şi Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite
sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială
ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului
din anul 1319, care a distrus oraşul Ani, precum şi foametei provocate de
acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor
în Armenia apuseană, în 1342.
Dintre emigranţii armeni aşezaţi în Crimeea în 1045, când Ani a fost
ocupată de bizantini, iar populaţia sa deportată, şi apoi în 1064, cei care
căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiţia, Polonia,
Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formaţiuni stabile, aceşti nou-veniţi
alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu
întemeierea noilor state dornice să-şi impună suveranitatea, a început
fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a
adoptat religia catolică oficială119.
Cea mai veche mărturie atestată a prezenţei armenilor în zona ţărilor
române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din
Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul
inscripţiei menţionează: "Această cruce este gravată la 416" (data aparţine
cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).
119
Gazdovits Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000, p. 8-17.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
63
În Transilvania este semnalată prezenţa aproape simultană a unei
colonii armeneşti. Cronicarii maghiari Simon de Kezai şi Thuroczi scriu că,
în timpul ducelui Géza (972-997) şi al regelui Ştefan I (997-1038), s-au
stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli şi alţii, un număr de
armeni care au fost înzestraţi cu privilegii şi cu titluri nobiliare. Armenii
stabiliţi în secolele X-XI pe teritoriul, ce avea mai târziu să devină
principatul Moldovei, veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în
vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd localitatea Caffa
din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formaţi ca negustori la
genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care
le rămăsese spre Orient. Primii refugiaţi din Armenia aparţineau păturilor
avute – aristocraţi, negustori, meşteşugari care îşi salvau viaţa, bunurile,
dar şi credinţa – şi, datorită privilegiilor pe care aveau să le obţină, şi comerţului pe care l-au iniţiat în noile lor aşezări venind cu caravanele în secolele
al XI-XII-lea, oraşele din Galiţia, Polonia şi Moldova au prosperat120.
În Ţara Românească, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea,
venind din Armenia şi Crimeea. Prezenţe armeneşti sunt menţionate în anii
1400-1435 la Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Craiova, Giurgiu, iar începând
din 1500 este semnalată existenţa armenilor la Babadag, în Dobrogea.
Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum şi
alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de
imigranţi armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviştea era
capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar
în secolul al XVII-lea vin şi se stabilesc la Bucureşti şi la Piteşti armeni din
Bulgaria, care se aşezaseră acolo după căderea Constantinopolului şi nu-şi
mai păstrau limba121.
Clericul Cristophor Lukacsi, în Historia Armenorum Transilvaniae
(Viena, 1859), explică existenţa elementului armean în Transilvania
citându-l pe istoricul Ghevond care afirmă că, în secolul al VIII-lea, armenii
din oastea unei căpetenii khazare din Caucaz, numiţi de acesta în posturi
de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor şapte triburi khazare ale
ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în
Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde
120
121
Ibidem, p. 17-28.
Ibidem, p. 28-52.
64
În spiritul Europei moderneqq q
au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împăraţii Mauriciu şi Focas
împotriva avarilor şi bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu
pavlicienii duşi în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni şi ţările dunărene
trebuie să fi existat, cum conchide şi Joseph Strzygowski în Die Baukunst der
Armenier und Europa (Viena, 1917), strânse legături comerciale122.
Sub regii Ungariei Andrei al II-lea, care la începutul sec. XIII a încheiat
o alianţă militară cu Armenia Ciliciană, şi Béla IV, care în 1243 le-a confirmat privilegiile, armenii posedau în Transilvania mănăstiri şi teritorii
proprii, consemnate ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum)
într-un hrisov din 1281 al lui Ladislau IV, care a donat aceste proprietăţi
Congregaţiei Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului
armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lîngă Sibiu, unul cu o inscripţie din
1343, "Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy" (despre care Hasdeu
presupune că ar fi acel "Episcopus Argensis" menţionat în 1332 la Argeş ca
episcop catolic al armenilor aşezaţi acolo şi apoi plecaţi în Transilvania) şi
celălalt cu inscripţia "Sigillum parochiae Armenorum", dovedesc existenţa
încă din sec. XIV a unei parohii armeneşti conduse de un episcop123.
În 1399, Papa Bonifaciu IX a întreprins convertirea la catolicism a
locuitorilor greci, români, bulgari şi armeni din Braşov, aflaţi acolo în
număr mare şi avîndu-şi bisericile lor. Ştefan Pascu, în Voievodatul
Transilvaniei, arată că "peste două decenii ordinea înşiruirii locuitorilor
necatolici era modificată, locul întîi fiind ocupat de români, după care
urmau armenii, bulgarii şi grecii". Cronicarul maghiar Benkö, în Milkovia,
vorbeşte de prezenţa armenilor în oraşul Sibiu, unde, în 1447, exista şi un
protopopiat armean. Iar compatriotul lui, András Veres, semnalează
armeni şi în Bistriţa începînd din sec. XVI. Nicolae Iorga menţionează, de
asemenea, negustori armeni în Alba Iulia prin 1678, precum şi în Făgăraş.
Invazia regelui polon Albert în Moldova (1497), urmată de persecuţii şi
oprimări, a făcut ca 700 de familii de armeni să fugă din Suceava în
Transilvania, Ungaria şi Galiţia.
La acestea trebuie adăugate cele cîteva sute de familii refugiate după
prigoana din 1551 şi după răscoala lui Hâncu. Abia în sec. XVII însă,
prezenţa armenilor în Transilvania este de masă. În anul 1654, un grup de
122
123
Vezi Badinyi Jós Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996.
Vezi Siruni H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
65
armeni moldoveni, sub conducerea lui Mardiros Gandra şi a fraţilor Azbey,
a migrat în principatul vecin, dar din cauza frământărilor politice aceştia au
fost nevoiţi să se înapoieze, o parte stabilindu-se pe hotarul de răsărit al
localităţii Gheorgheni.124
Dintr-un manuscris armenesc copiat în 1647 la Târgu-Mureş, reiese că,
în prima jumătate a sec. XVII, acest centru comercial era populat cu armeni.
Cele două războaie turco-polone, duse pe teritoriul Moldovei în 1672 şi
1683, avînd drept consecinţă diminuarea comerţului, au constituit încă un
factor determinant pentru emigrarea armenilor în Transilvania. Pe de altă
parte, numeroşi armeni din Moldova imigraţi în Polonia, fiind siliţi de
autorităţile locale să se convertească la catolicism, s-au refugiat în
Transilvania în speranţa că vor reveni în Moldova. Cum speranţa aceasta
nu s-a împlinit, 3.000 de familii armeneşti conduse de episcopul Minas
Zilihtar al Sucevei au rămas definitiv în Transilvania, fiind invitate de
principele Mihail Apafi să se stabilească la Bistriţa, Gheorgheni, MiercureaCiuc, Petelea, Şumuleu, Alba-Iulia etc125.
Printr-o Chartă, dată la 1680, acesta le-a acordat autonomie şi drept la
comerţ liber, la exercitarea meşteşugurilor, la alegerea de judecători
proprii, în scopul de a se da un impuls negoţului şi meseriilor decăzute din
cauza războaielor cu turcii. Integraţi economiei transilvănene, armenii
constituiau, în sec. XVIII, cel mai însemnat factor comercial din răsăritul
Imperiului. Negustorii armeni exportau îndeosebi vite şi lemne în Europa
occidentală, iar meşteşugarii se organizaseră în bresle de lăcătuşerie,
blănărie, argintărie, dantelărie, măcelărie şi covoare.
La 1698, armenii au semnat Protocolul Unirii cu Biserica Romei. Membrii acestei comunităţi au acceptat să îl recunoască pe Papa ca şi cap al
Bisericii Armene, cu condiţia de a nu se schimba nimic din riturile şi
obiceiurile comunităţii. Astfel, a luat naştere Biserica Armeano-Catolică.
Conform protocolului, preoţii aveau dreptul de a se căsători şi de a fi aleşi
în continuare de comunitate, de a-şi păstra ritul armean şi limba proprie în
serviciul divin. A fost o alegere importantă, deoarece, dat fiind contextul,
Trócsányi Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740), Budapest,
1988, p. 265-270.
125 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420.
124
66
În spiritul Europei moderneqq q
fără armeano-catolicism, comunitatea armeană nu ar fi rezistat. Armenii au
obţinut în anul 1737 de la împăratul Carol al VI-lea permisiunea de a-şi
fonda o episcopie proprie126. De asemenea, Biserica a rămas în continuare
autocefală şi avea în fruntea ei un guvernator, în persoana lui Oxendius
Verzerescul. Acesta a plecat la Viena şi, cu aur armenesc, a cumpărat
teritoriul liber al Gherlei de astăzi127.
În Transilvania, episcopul Vărzărescu, care a condus acţiunea de
catolicizare a armenilor stabiliţi aici, a întemeiat în anul 1700 localitatea
Armenopolis, lîngă satul Gherla (numit astfel după penitenciarul amenajat
în fostul castel Martinuzzi), unde armenii locuiau încă din 1672 şi de la care
mai tîrziu oraşul a împrumutat numele de azi. Cu aprobarea împăratului
Leopold de a construi un oraş armenesc, obţinută personal de la Viena în
schimbul sumei de 25.000 florini, clericul armean a fost cel dintâi care şi-a
clădit o locuinţă şi a ridicat o capelă, primii locuitori fiind 70 de familii
armeneşti expulzate de saşi din Bistriţa128.
Armenopolis, edificat pe terenuri cumpărate de armeni, după proiectul
arhitectului Alexanian chemat în acest scop de la Roma, cu patru bulevarde
paralele întretăiate de străzi perpendiculare, cu o piaţă centrală şi cu un
cartier industrial, a fost singurul oraş din Imperiul austriac construit după un
plan. Una dintre primele cladiri ridicate a fost biserica de lemn din centrul
orasului, care a fost înlocuită, în 1748, de grandioasa Catedrală ArmeanoCatolică. Ea a fost înconjurată de un gard masiv din piatră şi fier forjat, pe
care erau amplasate statui ale apostolilor. Un alt edificiu de cult, a cărui
construcţie a început în anul 1728, a fost Biserica Solomon.
În Gherla, care a devenit un important centru comercial şi manufacturier din Transilvania, contribuind prin legăturile sale externe la dezvoltarea
economică a principatului, s-au stabilit 3.000 de familii armeneşti. Al doilea
oraş intens populat de armeni a fost Elisabethopolis (actualul Dumbrăveni),
unde exista o colonie armenească din anul 1658.
Ambele localităţi au fost declarate în 1799, prin decrete imperiale,
„oraşe regale libere“, iar locuitorilor armeni catolici li s-au acordat
privilegii, permiţându-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale şi legi
Ernst Chr. Suttner, “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.
Theologia Catholica, An XLIX, 2004, p. 7-28.
127 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420-422.
128 Gazdovits Miklós, op. cit., p. 46-52.
126
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
67
proprii. Armenii transilvăneni s-au mai aşezat la Gheorgheni, Frumoasa,
Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Aiud, Bistriţa, Alba-Iulia, Reghin,
Abrud, Năsăud, Odorhei, Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Deva, Carei,
Ditrău, Joseni, Remetea, Lăzarea, Topliţa, Suseni, Gurghiu129.
Este foarte probabil ca armenii emigraţi din Moldova să fi adus cu ei în
Transilvania, pe lângă tradiţiile şi obiceiurile specifice, forme de
administrare autonomă, pe care le-au aplicat îndeosebi în localităţile
fondate de ei. Bunăoară, prin decret imperial, era interzis străinilor accesul
în oraşele armeneşti, dacă nu aveau permis de liberă trecere semnat de
municipalitate sau de primar. Această autonomie s-a concretizat prin
înfiinţarea unei Companii armene, care făcea legătura dintre coloniile
armeneşti, în special cele din Gherla şi Dumbrăveni. Încă din anul 1689, ea
îşi avea propriul jude cu trei asistenţi, care controlau încasarea dărilor şi
urmăreau executarea decretelor princiare.
Ulterior, această atribuţie a fost transferată municipalităţii din
Dumbrăveni şi judelui acesteia, puterea lor exercitându-se asupra tuturor
armenilor transilvăneni, cu excepţia celor din Gherla, care se autoadministrau. Municipalităţile din Ghergheni şi Frumoasa, subordonate celei din
Dumbrăveni, erau conduse de un jude echivalent cu primarul (birău).
Puterea lui a fost limitată progresiv de consilierii săi, iar din 1757 au fost
create sutele conduse de un sutaş, dependente de municipalitate şi având
rolul de intermediar între aceasta şi populaţie130.
Treptat, aceste organe de autoadministrare, create la cererea locuitorilor, au devenit instituţii guvernamentale cu componenţă electivă şi
remunerată. În oraşele transilvănene intens populate de ei, armenii care, pe
lângă primarul şi sfatul de bătrâni ales, îşi aveau tribunalul condus de
primar, judecau aici pricinile după primul cod civil armean, cel al lui
Mkhitar Goş (sec. XIII).
Convertirea la catolicism a armenilor transilvăneni nu era agreată de
principele Apafi, care era protestant şi astfel îşi pierdea influenţa.
Încercarea lui de a-i lua pe armeni sub protecţia sa a eşuat. În schimb, cum
guvernul austriac condiţiona obţinerea de pământuri şi dreptul de a avea
oraşe autonome cu trecerea la catolicism, armenii au fost nevoiţi, în cele din
urmă, să cedeze131.
Pál Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005, p. 19-26.
Ibidem, p. 53-62.
131 Vezi Grigorian Tigran, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993.
129
130
68
În spiritul Europei moderneqq q
Conchizând, aşa cum face şi istoricul Suren Kolangian, trecerea
armenilor din Moldova în Transilvania a fost determinată de un complex
de împrejurări: politica de impozitare grea a lui Duca-Vodă, mişcarea lui
Hîncu împotriva domnitorului, devastările produse de trupele tătare
trimise de turci asupra rebelilor şi, pe fondul acestora, războaiele sistematice turco-polone. Această migrare, care a avut loc în mai multe etape,
de-a lungul unei perioade de timp îndelungate, trebuie explicată, aşadar,
printr-o multitudine de cauze, fiecare cu rolul său propriu132.
Armenii transilvăneni au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea
comerţului internaţional. După stabilirea lor în Transilvania, ei au obţinut o
serie de privilegii şi au reprezentat o concurenţă serioasă atât pentru
negustorii autohtoni, deja în regres, cât şi pentru companiile greceşti.
Numeric, ei au alcătuit o parte însemnată a tagmei negustoreşti din
Transilvania, în mare parte specializaţi pe comerţul extern133.
Importanţa economică a armenilor reiese şi din planul din 1769 pornit
de la Curtea Vieneză şi imaginat în spiritul politicii mercantiliste de a
coloniza armeni în Maramureş. Consilierul Gebler sublinia cu această
ocazie dimensiunile impresionante ale comerţului practicat de către ei şi
relatează că, la Leipzig, numai târgul la care participă numeroşi armeni este
considerat a fi cu adevărat reuşit. Planul colonizării a cunoscut, la început,
succese sporadice, câteva familii armene din Galiţia s-au mutat la
Maramureş, dar Curtea care-i favoriza pe armeni faţă de evrei şi din cauza
religiei lor catolice, avea planuri măreţe şi promitea diferite privilegii,
sperând că, astfel, armenii îi vor înlătura pe „greci” şi pe evrei din comerţul
levantin. Tezaurariatul transilvan a dezbătut şi el problema, dar nu se vroia
primirea de noi colonişti, argumentându-se cu suprapopularea localităţilor
armeneşti134.
Gherla şi Dumbrăveni au fost centre comerciale atât de importante,
încât au fost înfiinţate aici oficii de tricesimă. La Gherla, oficiul a existat
încă de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1808 când a fost mutat la
Şimleul Silvaniei. Gherla şi Dumbrăveni figurau şi pe lista celor 15 oraşe
unde era permisă, în 1785, vânzarea mărfurilor străine.
Pál Judit, op. cit., p. 39-48.
Ibidem.
134 Ibidem.
132
133
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
69
Importanţa negustorilor armeni reiese şi din conscripţia din anul 1750,
cu ocazia căreia cei mai mulţi negustori au fost consemnaţi în oraşele
armene: 182 la Gherla, 141 la Dumbrăveni şi 24 la Gheorgheni. De altfel, cu
ocazia conscripţiei din anul 1750 au fost clasificate oraşele şi târgurile din
Transilvania în funcţie de importanţa lor şi de comerţul practicat. Din
prima clasă făceau parte numai Braşov şi Sibiu, în clasa a II-a se afla Gherla
alături de Cluj şi alte 6 localităţi, iar Dumbrăveniul şi Gheorgheni făceau
parte din clasa a III-a, fapt ce se datorează acordării unei importanţe mai
mari comerţului intern şi aprovizionării zonei înconjurătoare135.
Din analiza structurii socio-profesionale a armenilor se poate observa
că majoritatea lor se ocupau de comerţ: în Dumbrăveni, Frumoasa, Kanta –
majoritatea lor covârşitoare, în Gherla peste jumătate, la Gheorgheni numai
o minoritate, dar una foarte puternică. Ramura cea mai rentabilă a
comerţului a fost cea cu vitele. Comerţul cu piei şi animale practicat de
armeni a reuşit să ajungă la dimensiuni apreciabile.
La succesul lor economic au contribuit mai mulţi factori; armenii
venind din Moldova, cunoşteau foarte bine condiţiile de acolo, chiar şi
limba, practicau acest tip de comerţ de multă vreme, având experienţă,
legături comerciale şi pieţe şi, nu în ultimul rând, asemănător negustorilor
români şi levantini, se bazau pe legăturile cu confraţii lor din Moldova.
Din punct de vedere administrativ, încă de la stabilirea lor în
Transilvania, armenii aveau o anumită autonomie. La început, aceasta se
baza pe cutume şi privilegii asigurate de principi, iar mai târziu de
împăraţi. Comunitatea tuturor armenilor forma Compania armenească
care, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea dreptul să îşi aleagă
judele. Dintr-un document din anul 1735 reiese că, la această dată, existau
deja două companii armene, adică cea din afară – cea care cuprindea
armenii din Dumbrăveni, Gheorgheni şi Frumoasa, respectiv cea
dinăuntru, adică cea a armenilor din Gherla136.
Episcopul Oxendie Verzerescu a încercat să obţină privilegii de la
Viena pentru noul oraş Gherla, unde trebuiau să se adune toţi armenii din
Transilvania. În anul 1714, armenii, într-o scrisoare, l-au rechemat în
Transilvania, motivând că demnitarii ţării i-au separat pe cei din
Dumbrăveni, Gurghiu şi Gheorgheni de cei din Gherla, fiind obligaţi la
plata impozitelor.
135
136
Ibidem.
Ibidem.
70
În spiritul Europei moderneqq q
Armenii au cerut în anul 1711 practicarea liberă a comerţului cu
Turcia, Polonia, Imperiul german, precum şi a meseriilor, scutire de
încartiruiri şi alte impozite, în afară de impozitul pe cap, autonomia
administrativă şi juridică prin alegerea judelor şi juraţilor din rândul lor,
respectarea ritului armean în biserică etc.
Aşa cum se ştie, episcopul Oxendie s-a stins din viaţă la Viena, în anul
1715, fără a obţine diploma promisă, în special pentru oraşul Gherla. Planul
lui de a-i comasa pe armeni într-un singur loc a eşuat şi datorită
împotrivirii celor din Dumbrăveni. Legăturile dintre armenii stabiliţi în
diferite localităţi ale Transilvaniei au rămas foarte strânse137.
În anul 1727, preoţii şi reprezentanţii laicilor armeni din Gherla,
Dumbrăveni şi Gheorgheni s-au adunat la Gherla, şi au adoptat o hotărâre
importantă. Majoritatea punctelor se referă la probleme religioase; s-a
decis, spre exemplu, ca şi Paştele din anul 1729 să fie sărbătorit în aceiaşi zi
cu armenii care trăiau în Polonia. Apoi, s-a mai luat decizia potrivit căreia,
la fiecare trei ani, comunitatea să se întrunească într-o adunare generală în
cadrul căreia să se desfăşoare alegeri pentru funcţiile laice, dar şi pentru
cele bisericeşti138.
Deşi aceste adunări nu au fost ţinute, legături intense între cei din
Gherla şi Dumbrăveni au persistat inclusiv până în a doua jumătate a
veacului al XIX-lea. Ca atare, s-a conlucrat pentru obţinerea unor privilegii,
pentru reînfiinţarea episcopiei armeano-catolice. De aceea, pe data de 24
mai 1768, între Dumbrăveni şi Gherla s-a încheiat un acord conform căruia
au fost trimişi câte doi reprezentanţi la Viena pentru obţinerea concivilităţii
şi a rangului de oraş liber regesc pentru ambele localităţi transilvănene,
cheltuielile urmând să fie împărţite între Gherla şi Dumbrăveni.
Până la finele veacului al XVIII-lea, cele două aşezări au evoluat
paralel. Totuşi, cei din Gherla au obţinut statutul de târg privilegiat la
începutul secolului al XVIII-lea, pentru ca, între anii 1785-1786, să primească de la împărat şi statutul de oraş liber regesc.
Deoarece aceste privilegii au fost acordate de către împăratul Iosif al
II-lea, după moartea acestuia cele două comunităţi şi-au manifestat dorinţa
ca înlesnirile obţinute să fie sancţionate şi de către stările principatului
137
138
Ibidem.
Ibidem.
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
71
pentru ca ele să fie pe deplin legale. Ocazia se va ivi abia în anul 1790. În
cererea lor, armenii au argumentat cu credinţa lor, cu plătirea exactă a
impozitelor, cu contribuţia la înflorirea economică a ţării şi aportul lor mare
la suportarea sarcinilor publice139.
Părerile din cadrul întrunirii Stărilor au fost foarte împărţite. Secuii
erau categoric împotrivă, considerând că Dumbrăveni şi Gherla au primit
şi aşa nişte privilegii în dauna celorlalte oraşe, iar armenii sub pretextul
privilegiilor cumpăraseră terenuri în mai multe părţi. Oraşele libere regeşti
erau pentru recunoaşterea statutului lor, dar cu anumite condiţii. Legea
care s-a dat un an mai târziu a ridicat Gherla şi Dumbrăveni în rândul
oraşelor libere regeşti, înscriindu-le în cadrul locurilor taxaliste, după
Alba-Iulia, respingându-li-se cererea de a fi scutite de încartiruiri şi
transporturi.
Ridicarea acestor localităţi la rangul de oraş liber regesc, deşi intervine
la sfârşitul apogeului dezvoltării lor, este cu atât mai importantă cu cât este
un caz unic în ceea ce priveşte perioada dominaţiei habsburgice în
Transilvania. În afară de Gherla şi Dumbrăveni, nicio altă localitate din
provincie nu a mai obţinut acest privilegiu timp de un secol şi jumătate.
Faptul nu se datorează exclusiv puterii lor economice, ele fiind singurele
aşezări care au putut rivaliza cu oraşe adevărate. Celelalte două localităţi
cu conţinut armenesc, Gheorgheni şi Frumoasa, au avut o populaţie mult
mai numeroasă. Armenii de aici formau entităţi separate, cu jurisdicţie
separată în cadrul comunităţii, deci aveau autonomie faţă de autoritatea
scaunului. Tocmai aceste comunităţi, companiile armenilor de aici, sunt
cele care declanşează o dezvoltare rapidă a localităţilor de reşedinţă,
respectiv o evoluţie a lor spre forme urbane. Comunitatea din Gherla, în
veacul al XVIII-lea, fiind foarte prosperă şi-a putut permite să recurgă la
mână de lucru străină. Mulţi dintre meşterii constructori, provenind din
Ungaria, Austria, Boemia erau purtătorii unei culturi de factură barocă
central-europeană140.
Armenii, după stabilirea lor în Gherla, au folosit biserica de lângă
cetate care odinioară fusese a satului Gherla. Aşa cum s-a mai amintit deja,
în anul 1723, s-a terminat construcţia bisericii Solomon care va fi biserică
139
140
Gazdovits Miklós, op. cit., p. 56-58.
B. Nagy Margit, “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit, Reneszánsz
és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970, p. 211-220.
72
În spiritul Europei moderneqq q
parohială până la ridicarea bisericii mari din centru. Construcţia ei a
început în anul 1748 şi s-a terminat abia în anul 1798. Importanţa ei este
dată de faptul că este biserica care împodobeşte centrul singurului oraş
baroc din Transilvania. Arhitectul bisericii este necunoscut, dar construcţia
a fost finisată de către meşterul Josef Jung din Pesta. Biserica franciscană
din Gherla a fost construită în anul 1757 tot din banii armenilor, fiind
sfiinţită deja în anul următor141.
La fel ca şi spiritualitatea, cultura armenilor a reprezentat, timp de
două secole, o culoare aparte pe paleta multicoloră a Transilvaniei. Ei s-au
adaptat condiţiilor de diasporă şi au reuşit să îşi păstreze limba şi cultura
proprie, până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Este cert că, în fapt, gradul lor de alfabetizare a fost printre cele mai
ridicate din Transilvania în veacul al XVIII-lea. La aceasta a contribuit mai
ales organizarea exemplară a şcolilor. Există ştiri încă de la începutul
secolului despre studiul religiei şi al limbii armene. În anul 1753,
mechitariştii, care erau prezenţi în Dumbrăveni încă din anul 1723, au
înfiinţat o mănăstire care se îngrijea şi de învăţarea limbii armene în şcoală.
În anul 1781 funcţionau trei şcoli elementare, dintre care una era destinată
fetelor.
La Gherla s-a reuşit înfiinţarea primelor şcoli imediat la scurtă vreme
după aşezarea armenilor, astfel că cele dintâi date despre şcoala de fete le
avem din anul 1727. În anul 1770, aceasta s-a mutat într-o clădire nouă.
Materiile predate erau identice cu cele ale băieţilor. La buna lor organizare
şi funcţionare, un rol important l-au jucat şi asociaţiile religioase.
Prin toate acestea, armenii, indiscutabil, şi-au adus şi ei un aport
important la modernizarea Transilvaniei într-o măsură mult mai mare
decât ar fi fost de aşteptat după ponderea lor numerică, însă nu au putut să
schimbe structurile consolidate care au frânat dezvoltarea acestei provincii.
În ciuda acestui fapt, rolul lor a fost sesizat şi de către mulţi dintre
contemporani care au afirmat în ceea ce-i priveşte faptul că: „Grecii şi
armenii sunt la fel în organizarea statală din Transilvania ca şi pulsul în
organismul uman. Se poate citi de pe faţa lor dacă statul este sănătos sau
ros de boală”.
141
Ibidem.
Bibliografie
I. Izvoare arhivistice
1. Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a
püspökséggel kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780)
2. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in PublicoEcclesiasticis, Rola 45.980
3. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis
Levéltár. XXI szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok
II. Lucrări
1. Adams, John, Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847
2. Adams, R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928
3. Aranyosrákosi, Székely, Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839
4. ***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925
5. Badinyi, Jós, Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996
6. Baigent, Michael; Leigh, Richard, The Temple and the Lodge, London, Guild
Publishing, 1989
7. Balics, Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest, 1885
8. Balogh, Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen, 1905
9. Balogh, Margit; Gergely, Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992,
Budapest, 1922
10. Barrett, D.V., Secret Societies, London, 1997
11. Barruel, Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme, London, 1997
12. Bassler, R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975
13. Bereczky, Sándor, A magyar protestáns egyház története, Budapest, 1901
14. Bernheim, A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992
15. Biró, Vencel; Boros, Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941
16. Biró, Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930
17. Bragg, Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940
18. Campbell, Everden; William, P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001
19. Carlile, R., Manual of Freemasonry, London, 1985
74
În spiritul Europei moderneqq q
20. Călin, Claudiu, Istoria diocezei romano-catolice de Cenad 1750-1800 (lucrare în
manuscris)
21. Chevallier, P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974
22. Clarke, W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925
23. Darrah, Delmar, The Evolution of Freemasonry, London, 1920
24. Endes, Miklós, Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története,
Budapest, 1935
25. Freke, Gould, Robert, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover
Publications, INC., 2007
26. Galla, Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: a Királyságban és Erdélyben a
17-18 században, Budapest-Roma, 2005
27. Gardner, Laurence, The Shadow of Solomon. The lost secret of the freemasons revealed,
London, 2005
28. Gazdovits, Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000
29. Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român,
2004
30. György, József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930
31. Heaton, R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974
32. Incze, Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003
33. ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol.
VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002
34. Karácsonyi, János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig,
Budapest, 1985
35. Katus, László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus,
liberalizmus és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház
Magyarországon, Budapest, 1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István
36. Kohn, Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884
37. Kohn, Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel
Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889
38. Larudan, Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747
39. Le Franc, Abbé, Le voile levé pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide
de la franc-maçonnerie, Paris, 1791
40. Lendvai, Paul, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001
41. Lyons, Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944
42. Marton, József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.]
43. Marton, József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999
44. Marton, József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma
alkalmából, Gyulafehérvár, 2003
„ Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...
75
45. Mattogno, Gian Pio, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988
46. Miskolczy, István, Bajtay J. Antal és kora, Budapest, 1914
47. Nagy, Margit, B., “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit,
Reneszánsz és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970
48. Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996
49. Newman, A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992
50. Nicoară, Simona, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea
oamenilor (sec. XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005
51. Oppenheim, Walter, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995
52. Pál, Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005
53. Pokoly, József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910
54. Popa, Lucia, “Franc-masoneria lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul:
Istorie şi ideologie, Bucureşti, 2003
55. Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984
56. Révész, Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar
Történelmi Társulat, 1925 Spiegel, Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930
57. Ridley, Jasper, The Freemasons, London, 1999
58. Sangeet, Duchane, Freemasonry, London, 2007
59. Sălăgean, Tudor, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIIIlea şi al XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed.
International Book Access, 2007
60. Sălăgean, Tudor, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15 - 31
decembrie 2007)
61. Săsăujan, Mihai, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea
(manuscris)
62. Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială,
Sibiu, Ed. hora, 2000
63. Schaser, Angelika, “ Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în
Südost-Forschungen, II, 1990
64. Singer, Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928
65. Siruni, H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942
66. Stevenson, D., The Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988
67. Suttner, Ernst Chr., “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis BabeşBolyai. Theologia Catholica, An XLIX, 2004
68. Szabó, Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938
69. Szántó, Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984
76
În spiritul Europei moderneqq q
70. Székely, Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839
71. Teodor, Pavel, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, ClujNapoca, Institutul Cultural Român, 2006
72. Thirring, Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938
73. Tigran, Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993
74. Tóth, György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.]
75. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740),
Budapest, 1988
76. ***United Grand Lodge of England, Grand Lodge 1717-1967, Oxford, 1967
77. Vorbuchner, Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925
78. Weinberger-Carmilly, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti,
Ed. Enciclopedică, 1994
79. William, Laurie, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland, Edinburgh, 1859
80. Zamfir, Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in
Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Teologie, 2/2005
Capitolul II
Biserica greco-catolică din Transilvania
în anii reformismului
Suverană barocă prin stilul de viaţă pios şi respectarea tradiţiilor
familiale, Maria Tereza s-a dovedit după războiul de succesiune deschisă
noilor idei, janseniste1 şi iluministe, vehiculate în capitala Imperiului, idei
care şi-au pus amprenta asupra reformelor pe care le-a promovat alături de
fiul său, Iosif al II-lea. Reformele, cu accente absolutiste şi centraliste2, au
dus la redefinirea relaţiilor dintre stat şi biserică vădind intrarea în sfera de
interes a puterii seculare a unor domenii gestionate până atunci de cea
ecleziastică precum învăţământul (în 1770 Maria Tereza emise faimoasa
declaraţie potrivit căreia educaţia este „ein politicum”), căsătoria şi calendarul bisericesc.
Ne-am propus în acest capitol să surprindem relaţia dintre Curtea
vieneză şi Biserica unită din Transilvania, pătrunderea suflului reformist şi
în societatea românească prin intermediul structurilor ecleziastice. Am
urmărit evoluţiile dinspre ierarhia bisericii spre clerul local şi masa
credincioşilor, întrebându-ne în esenţă ce fel de episcopi, preoţi şi supuşi şiau dorit Maria Tereza şi succesorul său Iosif al II-lea.
1
2
W.R. Ward, „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in Enlightenment
Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001, p. 155-186.
Istoricul Karl Vocelka consideră că suveranii au fost influenţaţi de ideile iluministe doar
parţial, că acestea s-au făcut simţite doar pentru scurt timp datorită încetei evoluţii
economice şi sociale din monarhie şi lipsei unui public iluminist, „Enlightenment in the
Habsburg Monarchy: History of a Belated and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in
Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000, p. 206-208;
pentru o incursiune în istoria iosefinismului vezi Mathias Bernath, Habsburgii şi
începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994, p. 187-200.
78
În spiritul Europei moderneqq q
I. Episcopii
1. Profiluri episcopale
Având dreptul de a numi episcopul din trei candidaţi aleşi de clerul
unit3, suveranii habsburgi şi-au impus, evident, propriile exigenţe privitoare
la ierarhii Bisericii unite. Cum s-a conturat profilul acestora în viziunea
imperială ne dezvăluie contextul alegerilor în scaunul episcopal. Un prim
moment semnificativ l-a constituit numirea episcopului P. P. Aaron. Fiu de
preot din Bistra (comitatul Alba)4, a frecventat teologia la Colegiul Urban al
Congregaţiei de Propaganda Fide ca bursier al episcopiei, absolvind în
1744. Întors în dieceză a devenit un apropiat al vlădicului Inochentie Micu
Klein care l-a numit vicar general într-un timp deloc calm pentru Biserica
unită ce avea de traversat criza creată de mişcarea pro ortodoxă a
călugărului Visarion Sarai. Mai mult, vicarul s-a confruntat cu problemele
iscate de părăsirea diecezei de către episcop, care a condus Biserica unită
din exilul său roman. Complicatul context confesional şi politic l-a pus pe
proaspătul vicar într-o poziţie incomodă. Volitiv, implicat cu pasiune şi
perseverenţă în activitatea politică, îndărătnic în a cere înlăturarea unei
instituţii înfiinţate printr-o diplomă imperială, şi anume cea a teologului,
Inochentie Micu a devenit o persona non grata pentru împărăteasa Maria
Tereza. P. P. Aaron, prudent, conformist nu era adeptul măsurilor
impulsive, radicale, care ar fi putut deranja cercurile imperiale şi ca atare a
refuzat să îndeplinească porunca episcopală de a-l excomunica pe teolog.
Susţinut de Curia papală, care i-a conferit în 1747 titlul de vicar apostolic5,
P. P. Aaron a trebuit să înfrunte mânia episcopului, care l-a excomunicat (în
25 august 17476), ostilitatea protopopilor celor mai influenţi din dieceză,
apropiaţi episcopului exilat şi a călugărilor basilieni7. Sprijinit deci de
Problema alegerii episcopului a fost reglementată în articolul 12 al celei de-a doua Diplome
leopoldine, stipulându-se că împăratul urmează să numească unul din trei candidaţi apţi,
potriviţi, care i se vor propune, Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae
Orientalis in Terris Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885, I, p. 299.
4 Pentru familia sa vezi Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau
istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902, p. 1-4.
5 Curtea vieneză şi-a dat acordul pentru promulgarea titlului în toamna anului 1747,
Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, Cluj-Napoca, 1997, II/1, doc.
nr. 121, p. 344.
6 Ibidem, I, p. 97-140; II/1, p. 287-289.
7 În 9 decembrie 1747, P. P. Aaron se plângea nunţiului apostolic de faptul că cei trei călugări
basilieni Grigorie Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotore îl evită, Ibidem, II/1, p. 372-373.
3
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
79
Curtea vieneză şi de cercurile romane, P. P. Aaron a fost marginalizat de
reprezentanţii clerului local, de fidelii „inochentieni” care au dat ascultare
noului vicar general numit de episcop (Nicolae Pop de Balomir). Abia după
ce Inochentie Micu l-a recunoscut din nou pe P. P. Aaron ca vicar general,
excomunicându-l de data aceasta pe celălalt, starea de tensiune între
factorii de decizie din dieceză s-a stins8. Această criză la vârful conducerii
Bisericii unite a determinat-o pe Maria Tereza să ia în considerare
posibilitatea numirii unui episcop străin, din afara Transilvaniei. Niciun
candidat din dieceză nu părea deci dezirabil. De ce? Poate împărăteasa a
fost neîncrezătoare că ar exista vreo personalitate capabilă să se impună cu
fermitate în rândul clerului şi credincioşilor, să anihileze influenţa de la
depărtare a ex-episcopului. Nu au lipsit nici candidaţii la scaunul
episcopal. A încercat să profite de conjunctură vicarul unit de Oradea,
Meletie Kovacs, care şi-a expus atuurile într-o cerere de numire în funcţie
adresată împărătesei9. Considera că îl recomandă succesele obţinute în
calitatea de episcop-sufragan al diecezei de Oradea în convertirea a „mii de
schismatici”, perseverenţa în urmărirea apostaţilor şi, nu în ultimul rând,
faptul că este un cunoscător al limbii române10. Maria Tereza l-ar fi dorit
însă pe Manuel Olsavszki, vicarul de la Muncaci11, pe care-l trimise în iarna
1745-1746 în Transilvania să ia pulsul unirii şi să informeze asupra stării
acesteia şi apoi în 1748 când l-a numit „comisar regal” cu rolul de a prezida
sinodul din luna mai a acelui an şi de a readuce liniştea în Biserica unită12.
A dispus deci printr-un ordin secret trimis guvernatorului, ca între cei trei
candidaţi să se numere şi cel pe care în ultimii ani îl văzuse ca pe un
oportun mediator în complicatele dispute din interiorul Bisericii unite.
Delegaţii imperiali la sinodul electoral din 4 noiembrie 1751, doi români
romano-catolici, David Mariaffi de Maxa şi Petre Dobra, au configurat
profilul episcopului de ales: harnic, destoinic, cu o viaţă exemplară, învăţat,
care să ştie să reprezinte şi să apere interesele clerului13. Electorii au
considerat că se pliază pe acest model trei călugări basilieni din dieceză,
Ibidem, I, p. 115-140.
Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657, p. 58-59.
10 Pentru activitatea sa vezi Iacob Radu, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea,
1932, p. 21-42.
11 Pentru activitatea sa vezi Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din
Sătmar în primul ei secol de existenţă (1697-1761), Cluj-Napoca, 2001, p. 249sq.
12 Idem, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748”, în vol.
Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, p. 51-64.
13 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p. 6.
8
9
80
În spiritul Europei moderneqq q
preferat fiind vicarul general şi apostolic, P. P. Aaron14. Prin voturile pe
care i le-a acordat, clerul lansa un semnal că tensiunile anterioare, de pe
vremea excomunicării, fuseseră depăşite, că vicarul este acceptat şi dorit,
are deci autoritatea şi susţinerea necesară. După ce a cerut opinia contelui
Königsegg- Erps Maria Tereza a aprobat numirea, resemnată că nu are un
candidat mai bun. Oricum, din punctul de vedere al ministrului pentru
problemele Transilvaniei15, anularea alegerilor ar fi fost periculoasă pentru
stabilitatea unirii iar dintre cei trei candidaţi P. P. Aaron era cel mai blând
şi liniştit, deci cel mai potrivit16.
Noul ierarh, numit în 25 februarie 1752, a finalizat proiecte demarate
de predecesorul său (înfiinţarea şcolilor, a tipografiei), a continuat să apere
drepturile clerului şi să încerce să-i ofere un nivel de trai mai bun. S-a
preocupat de formarea şi reformarea preoţilor şi credincioşilor, dovadă
formula de pe recomandările candidaţilor la preoţie „margă la învăţătură şi
la examen”, măsurile împotriva bigamiei preoţilor, aplicarea dreptului
matrimonial tridentin. A dorit să fie el însuşi un exemplu de modestie şi
intransigenţă prin viaţa cumpătată pe care a dus-o: de la numirea ca
episcop a purtat necontenit un brâu de fier peste mijloc şi peste mâini,
deasupra coatelor, a postit, precum călugării începuturilor, nu a dormit mai
mult de patru ore pe noapte şi nu a renunţat niciodată la portul călugăresc.
Aşa se face că, după moarte (25 februarie 1764), i s-au conferit atribute ale
sfinţeniei: la aducerea corpului neînsufleţit în capela episcopală icoana
Fecioarei cu pruncul a plâns, iar trupul său s-a păstrat flexibil şi intact
câţiva ani17. P. P. Aaron a rămas în memoria celor care l-au cunoscut,
precum Samuil Micu, care s-a numărat printre primii elevi ai şcolilor
blăjene deschise sub episcopatul său, drept un ascet de admirat pentru
modul de viaţă pe care l-a ales dar supărător prin severitatea sa18.
Dispoziţia convocării sinodului electoral a fost emisă de suverană în 30 august 1751.
Ceilalţi doi clerici propuşi de sinod pentru demnitatea episcopală au fost Grigorie Maior
şi Silvestru Caliani, Ibidem, p. 6-7.
15 Karl von Königsegg-Erps a fost preşedinte al Deputăţiei aulice ilirice între anii 1751-1755
şi apoi ministru special pentru Transilvania, între 1755-1757.
16 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p.7-8, nota nr. 3.
17 Pentru actele şi contextul anchetei vezi Icoana plângătoare de la Blaj. 1764, Ed. Ioan Chindriş,
Cluj-Napoca, 1997.
18 Samuil Micu descrie, printre altele, astfel comportamentul episcopului: “Acest episcop
foarte sfântă viiaţă au petrecut şi au arătat lumii că şi acum să poate ţinea viiaţa carea cetim că
14
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
81
Sedivacanţa de după moartea episcopului Aaron a prilejuit manifestarea
unui nou dezacord între suverană şi cler, o parte a protopopilor dorind
revenirea lui Inochentie Micu în scaunul episcopal. La două decenii de la
părăsirea diecezei, ex episcopul aflat în dizgraţie împărătească se bucura
încă de simpatia şi suportul unei părţi a clerului. Acest capital de încredere
acordat fostului episcop se explică, credem, prin dorinţa noii generaţii de a
duce mai departe programul său politic şi prin ataşamentul generaţiei mai
în vârstă faţă de ierarhul în timpul căruia s-a format şi afirmat. După ce
Biserica unită traversase o perioadă dificilă, pierzând o bună parte din
enoriaşi şi din patrimoniu (biserici, terenuri parohiale) figura salvatoare a
unirii în ochii unora a fost episcopul aflat în exilul roman. Aşa se explică de
ce, deşi Maria Tereza ordonase ca Inochentie Micu să nu figureze între
candidaţi, reprezentanţii la sinodul electoral din 29-30 iunie 1764 îi oferiră
70 de voturi, astfel că a ieşit pe locul al doilea, după Grigorie Maior, care
primise 8719. Din nou, ca şi în adunarea electorală precedentă, dispoziţia
împărătesei a fost ignorată. O parte a elitei ecleziastice unite printre care
s-au numărat notarul clerului Avram Dăianul, protopopi precum Ioan
Săcădate şi Maniu Zdrenghea de Tiur şi-a asumat, în pofida dificultăţilor, a
opoziţiei imperiale, rechemarea în scaunul episcopal a lui Inochentie Micu.
Cu toate că la recomandarea deosebit de favorabilă a contelui Hadik şi la
propunerea Cancelariei Aulice transilvane din 14 august 1764 împărăteasa
l-a numit pe Atanasie Rednic în scaunul episcopal (în 27 septembrie),
partida pro Inochentie nu s-a resemnat. Membrii acesteia şi-au explicat
alegerea într-o succesiune de memorii, scrisori, petiţii. De ce l-au voit pe
Inochentie Micu, un ierarh care într-un moment dificil pentru unire,
contestarea ei de către călugărul Visarion Sarai, a ales să părăsească
dieceza? Cum i-au conturat profilul în textele alcătuite în acel timp
tensionat? Inochentie Micu apare în esenţă drept salvatorul Bisericii unite,
cel ce ar reuşi să convertească la unire „poporul recalcitrant” şi să
unii sfinţi din cei de demult o au ţinut…şi atâta au slăbit, cât doară numai piiolea, vinele şi oasele
era pe el.”, în Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995, 2, p. 341, 342.
19 În 24 mai 1764 împărăteasa aprobă convocarea sinodului electoral. În urma alegerii din 30
iunie au mai primit Silvestru Caliani 7 voturi şi un necunoscut 3 voturi. Deoarece
mitropolitul primat a considerat nule voturile date lui Klein, Rednic a intrat între primii
trei candidaţi şi la 14 august a fost propus de Cancelaria Aulică pentru numirea ca
episcop, Zenovie Pâclişanu, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an
XIV-XVI, partea a II-a, p. 89-90.
82
În spiritul Europei moderneqq q
restabilească liniştea de odinioară în Biserică20. De ce nu l-au dorit pe
Atanasie Rednic? Cum era în opinia lor preferatul împărătesei? Un solitar
„care se iubeşte numai pe sine şi vorbeşte numai cu sine”21, unul care a stârnit
aversiune şi ură în rândul laicilor şi deci nu va fi capabil să întărească
unirea ci, dimpotrivă, o va fragiliza şi mai tare şi, în loc să aducă linişte, va
alimenta „rupturile”, „dezbinările”, „nenorocirile”22. Cele două personalităţi
sunt definite prin contrast: una este dorită şi iubită de popor, cealaltă urâtă,
una ar putea să-i readucă la unire pe cei pierduţi, cealaltă, să-i îndepărteze
de ea chiar pe cei uniţi. De ce s-a îndărătnicit Maria Tereza să numească în
scaunul episcopal, într-o perioadă dificilă pentru Biserica unită confruntată
cu efectele mişcărilor antiunire, o persoană care a primit doar cinci voturi
din partea electorilor, riscând să se confrunte, aşa cum de altfel s-a
întâmplat, cu opoziţia elitei clerului? În lipsa unor mărturii directe, a unor
aprecieri provenind din cercurile puterii imperiale referitoare la candidaţi,
nu putem decât să facem supoziţii. Va fi fost convinsă de caracterizarea
comandantului trupelor imperiale din Transilvania, contele Hadik, care l-a
considerat pe Rednic remarcabil prin blândeţea religioasă, integritate,
corectitudine, pietate şi cunoştinţele doctrinare23. Pe de altă parte,
împărăteasa nu mai dorea probabil un episcop de talia şi temperamentul
lui Inochentie Micu, pe care a voit să îl ţină în continuare cât mai departe
de dieceză. Astfel, în faţa presiunilor susţinute ale clericilor celor mai
influenţi, a rămas ferm pe poziţie, a ordonat anchetarea contestatarilor iar
călugării basilieni răzvrătiţi, printre care şi primul candidat pe lista
potenţialilor episcopi, Grigorie Maior, au fost îndepărtaţi din Blaj24.
Începându-şi episcopatul sub auspicii atât de nefavorabile, vlădicul
considerat de opozanţii săi din cler ca fiind prea sobru, prea puţin
“…nec immerito per eiusdem enim in Sedem episcopalem isthanc restitutionem recalcitrantis
quoque a Sacra Unione populi conversio et Ecclesiae prisca tranquilitas restituendae affulget…”,
scrisoarea adresată de notarul clerului Abraham Pop de Daia prefectului Congregaţiei de
Propaganda Fide în 2 august 1764, Ioan Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei.
Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999, p. 196-197.
21 Pâclişanu, „Istoria bisericii”, II, p. 93.
22 Scrisoarea lui Abraham Pop de Daia, Ioan Săcădate şi Vasile Caliani adresată papei, 15
octombrie 1764, Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, p. 200-205.
23 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti, 2001,
p. 246.
24 Călugărul Cotore a fost trimis la mănăstirea Strâmba şi apoi la Nicula, Silvestru Caliani a
fost trimis la mănăstirea Măgina iar Grigorie Maior la Muncaci.
20
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
83
comunicativ, rigid în relaţiile sociale a încercat să stabilizeze şi să consolideze starea unirii. Presat de Curtea vieneză să ia măsuri pentru a întări
unirea, pentru a creşte numărul uniţilor, a asociat în propaganda pentru
unire cuvântului rostit şi pe cel scris şi, pentru prima dată, din câte ştim,
imaginea. Pentru a ajunge cât mai uşor, mai direct la mintea şi simţirea
mirenilor a explicat unirea printr-un desen, o gravură în cupru imprimată
în tipografia Mănăstirii Buna Vestire din Blaj în 8 noiembrie 1766.
Intitulată „Săborul Sfinţilor părinţi sau beseareca răsăritului şi a apusului
prin pom roditoriu închipuită”25, ilustrează o temă prezentă până atunci în
cărţi de edificare doctrinară precum Învăţătura creştinească şi Epistola
consolatoria şi anume a copacului ce reprezintă unitatea în credinţă şi
diversitatea riturilor26. Dacă preoţii mai sârguincioşi care au citit acele texte
vor fi cunoscut deci deja tema copacului şi mesajul acesteia, imaginea a fost
adresată în mod explicit celor neştiutori de carte, „spre înţelegerea şi celor
necărturari”27, potrivit exprimării episcopului, semn al strădaniilor sale de a
diversifica modalităţile de explicaţie a înţelesurilor unirii apelând la vizual.
În acest scop nu a neglijat nici cuvântul scris alcătuind un text cu întrebări
şi răspunsuri, după modelul catehismului, mult simplificat, cu formulări
scurte, uşor de reţinut şi de înţeles, pe care l-a trimis protopopilor în 25
martie 1768 pentru a-l prezenta credincioşilor28. Răzbate din aceste
preocupări interesul vlădicului pentru fortificarea identităţii confesionale a
preoţilor şi pentru configurarea acesteia între laici.
Acţiunilor de propagandă identitară le-a asociat şi pe cele de
reformare a clerului (s-a îngrijit de comportamentul şi educaţia acestuia), a
vieţii mănăstireşti (a impus o asceză bazată pe recluziune şi tăcere, din
convingerea probabil că aceasta îi va ajuta pe călugări să se apropie de
perfecţiunea spirituală)29, a instituţiilor Bisericii unite (a numit membri cu
Vezi reproducerea imaginii în Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj
în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2007, coperta nr. 4 şi descrierea în Ibidem, p. 144-147.
26 Tema copacului este prezentată astfel în Învăţătura creştinească: „Precum într-un pom să află
multe fealuri de mlădiţe care pînă sînt unite în trupină, avînd reveneală şi viaţă de la aceaiaşi
rădăcină fac unele flori albe, altele roşii, apoi unele rod dulce, altele mai acru, aşa şi cei din legea
lătinească şi grecească fiind uniţi în credinţă, pînă sînt uniţi în trupina besearecii, avînd viiaţă
dintr-aceiaşi rădăcină, adecă din credinţă...”, Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, CRV
153. Exemplul este reluat identic şi în Epistola consolatoria, Idem, CRV 597/325, p. 37.
27 Apud Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 101.
28 Ibidem, p. 104-105.
29 Pentru a se asigura că viitorii călugări vor cunoaşte reperele teoretice ale regimului
monahal a introdus din 1769, pentru novici, un curs despre regulile Sf. Vasile cel Mare
predat chiar în zilele de post, lunea, miercurea şi vinerea.
25
84
În spiritul Europei moderneqq q
funcţii stabile în Consistoriu). După exemplul predecesorilor săi a
continuat cu perseverenţă să ceară Guberniului şi Curţii vieneze
respectarea drepturilor şi privilegiilor preoţimii unite, susţinându-şi
cererile cu numeroase trimiteri la legislaţia în vigoare. Şi-a slujit deci cu
devotament Biserica în cei doar şapte ani în care a păstorit-o activând
pentru întărirea unirii, reformarea şi modernizarea instituţiilor ecleziastice,
îmbunătăţirea traiului preoţilor săi.
Următoarea sedivacanţă aduse, în fine, consensul între suverană şi
clerul elector. Grigorie Maior, întors din exilul de la Muncaci graţie
bunăvoinţei lui Iosif al II-lea, se bucură şi de data aceasta de cea mai mare
încredere a clerului şi primi 95 de voturi30 iar Maria Tereza l-a numit în
scaunul arhieresc. Format la Colegiul iezuit din Cluj şi la Colegiul Urban
din Roma, temperamentalul călugăr a fost un apropiat al lui Inochentie
Micu, pentru a cărui revenire în dieceză nu a ezitat să pledeze pe lângă
nunţiul apostolic de la Viena şi Congregaţia de Propaganda Fide31,
susţinând şi în dieceză, între clerul secular, un curent de opinie favorabil
episcopului aflat departe. În 1757 a fost, alături de Silvestru Caliani,
protagonistul unui conflict cu episcopul P. P. Aaron, în timpul căruia şi-a
arătat capacitatea de a-şi crea simpatizanţi32. Apelând la împărăteasă
pentru a le face dreptate cei doi călugări au fost dojeniţi pentru lipsa de
colegialitate, pentru indisciplină şi inobedienţă, pentru faptul că au ales să
se prezinte personal la Viena, părăsind astfel mănăstirea când puteau să se
adreseze Curţii în scris. Dacă a amendat comportamentul lor şi modalitatea
30
31
32
Sinodul electoral s-a ţinut în 26 august 1772 în prezenţa comisarilor imperiali Haller şi
Beldi. Următorii doi candidaţi au fost Ignatie Darabant cu 16 voturi şi Iacob Aron cu 11,
Ioan Micu Moldovanu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu, Blasiu,
1869, II, p. 76-77.
Vezi scrisorile din 23, 27 şi 29 octombrie 1747, corespondenţa cu nunţiul apostolic, Pall,
Inochentie Micu-Klein, I, p.115-116; I/1, p. 347-348, 393-395.
S-au împotrivit dorinţei lui P. P. Aaron de a gestiona cei 3000 de florini destinaţi
mănăstirii şi numirii de către episcopul însuşi a prepozitului (pentru un al doilea
mandat). Persoana numită în funcţia de prepozit, şi contestată de ei, Gherontie Cotore
(vicar şi prepozit din 1754), le fusese coleg încă de la începuturile mănăstirii. Decizia celor
doi de a se îndrepta spre Curtea vieneză a dus la escaladarea situaţiei: în timp ce se aflau
la Sibiu pentru a obţine paşapoartele, chiliile lor au fost golite de călugării rămaşi în
mănăstire iar în Blaj, la plecare, şi-au atras de partea lor elevii mănăstirii şi chiar locuitorii
oraşului care şi-au exprimat solidaritatea faţă de cei doi şi astfel autoritatea episcopului a
fost ştirbită în chiar reşedinţa episcopală, de către tinerii veniţi să înveţe. În această
situaţie, călugării rămaşi acasă au decis să-i înlăture pe cei doi din mănăstire şi să le
interzică să mai activeze ca preoţi.
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
85
de acţiune, Maria Tereza le-a dat însă, din punct de vedere legal, dreptate
contestatarilor. În consecinţă, în 1758 s-au făcut alegeri pentru prepozitură
câştigate de Grigorie Maior33. Ales, după cum am văzut, de sinodul
electoral din 1764 drept candidat la scaunul episcopal cu cel mai mare
număr de voturi, speranţa de a deveni vlădică i s-a spulberat repede, iar
opoziţia la numirea lui Rednic i-a adus pedeapsa imperială şi în locul
scaunului arhieresc a luat drumul exilului. Profesor, bibliotecar, prepozit al
mănăstirii Sfânta Treime, Maior şi-a apărat convingerile cu riscul de a fi
incomod pentru ierarhii diecezei şi ocârmuitorii laici. Atanasie Rednic îl
caracteriza în 1764 drept nestatornic, uşuratic şi guraliv, ecleziast ce se
abate uşor de la adevărul dogmatic şi de la disciplina bisericească dar
harnic şi un bun cunoscător al limbii latine34. Văzut cu cele bune şi cele rele
de Rednic, rivalul său de atunci, clerul local l-a apreciat, se pare, constant,
i-a conferit încredere. Dacă primul exilat pe care protopopii l-au rechemat
de-a lungul anilor cu insistenţă în dieceză, Inochentie Micu, muri în 1768, al
doilea exilat, păstrat în memoria celor de acasă deşi părăsise dieceza în
1765, a fost sfinţit episcop la Viena, în biserica Curţii imperiale, în 23 aprilie
1773. Obligat să părăsească Transilvania în „hinteu, cu un hotnogiu cătănesc
şi cu strage cătănească”35 Grigorie Maior reveni pentru a urca în scaunul
episcopal36. De ce de data aceasta a fost dezirabil în ochii împărătesei, de ce
acum aceasta a ţinut cont de voinţa majorităţii clerului? E posibil ca
împrejurările politico-militare să fi contat în această alegere: războiul rusoturc şi apropierea de frontiera Transilvaniei a trupelor ruseşti37 au
determinat-o probabil pe Maria Tereza să numească cât mai repede un
ierarh38, iar experienţa sedivacanţei trecute, amintirea rezistenţei elitei
clericale la numirea anterioară o va fi convins-o să-l crediteze pe cel aflat pe
primul loc în preferinţele electorilor.
Noul numit s-a remarcat prin eforturile depuse pentru a readuce sub
jurisdicţia sa cât mai mulţi credincioşi, prin convertirile reuşite, prin
Disputa a fost rezolvată prin decretul imperial din 7 decembrie 1758, Bunea, Episcopii, p.
288-292.
34 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 632.
35 Samuil Micu, Istoria românilor, 2, p. 347.
36 Probabil ceremonia de instalare s-a oficiat în sinodul din 7 noiembrie 1773, Pâclişanu,
„Istoria Bisericii”, II, p. 133.
37 Pentru contextul politic vezi Erich Zöllner, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997, I, p. 388-390.
38 Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131.
33
86
În spiritul Europei moderneqq q
perseverenţa cu care i-a urmărit şi denunţat pe propagatorii ortodoxiei39,
prin strădaniile de a-i proteja pe preoţi şi enoriaşi de abuzurile stăpânilor
de pământ, prin dorinţa de a reconfigura structura administrativă a
Bisericii unite, transformând episcopia în mitropolie. Nici ca episcop nu a
fost prudent, nu şi-a menajat adversarii, intrând în dispută cu guvernatorul
Transilvaniei, Samuel Brukenthal, de confesiune evanghelică, cu episcopul
romano-catolic Ignać Batthyány, deranjând o serie de conţi şi baroni prin
procesele pe care le-a intentat pentru recuperarea de bunuri patrimoniale
ce aparţinuseră la un moment dat Bisericii unite40. A fost martorul afirmării
tot mai pregnante a noilor timpuri marcate de emiterea decretului de
toleranţă, ce implica stabilirea de noi relaţii între greco-catolici şi acatolici
(ortodocşi în primul rând). A observat afirmarea unei noi generaţii de
călugări cu opinii diferite privind rolul lor în dieceză şi viaţa monahală41 şi
a uneia noi de preoţi de mir formaţi la Viena42. Fie că nu a dorit, fie că nu a
putut să se adapteze noilor direcţii promovate de la Viena, criticat tot mai
vehement din anul 1779 de diverse personalităţi ale vieţii publice
transilvănene, Grigorie Maior a intrat în dizgraţia lui Iosif al II-lea, cel care
cu ani în urmă îl eliberase din prizonieratul Muncaciului. I s-a cerut să
abdice, astfel că în sinodul din 12 august 1782 îşi luă rămas bun de la cei pe
care i-a păstorit până atunci43.
Cu Grigorie Maior s-a încheiat etapa numirii episcopilor dintre
călugării basilieni, succesorul său provenind din clerul de mir. Tendinţa a
fost vizibilă cu câţiva ani mai devreme. În decretul imperial din 22 ianuarie
1779, de exemplu, se specifica dreptul Coroanei de a numi episcopi şi de a
institui capitlurile şi deci, libertatea de a selecta şi a numi cel mai potrivit
Greta-Monica Miron, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în Anuarul Institutului
de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999, p. 104-111.
40 Pentru câteva exemple în acest sens vezi Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica
greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007 (ed. a 2-a),
p. 115-119.
41 Pentru conflictul său cu călugării din Blaj, declanşat în 1779, vezi Ştefan Meteş, Mănăstirile
româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 30-36; I. Tóth Zoltán, Primul secol al
naţionalismului, p. 267-269.
42 Pentru episcopatul lui Grigorie Maior vezi Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131-177.
43 Documente referitoare la abdicare au fost publicate de Micu-Moldovanu, Acte sinodali, I,
p. 115-123, 133-135; vezi şi Dumitran, Un timp al reformelor, p. 125-127.
39
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
87
candidat, fie el din clerul secular, fie din cel regular44. Călugărul Ignatie
Darabant, vicarul general al lui Grigorie Maior, care obţinu cele mai multe
voturi din partea clerului (63), pierdu în faţa protopopului Ioan Bob, numit
de împărat45. Între un apropiat al ex episcopului şi un alt călugăr, Iacob
Aaron, agreat de Iosif al II-lea, fără să fie susţinut însă de nunţiul vienez,
care îl aprecia totuşi pentru pregătirea sa, împăratul optase pentru a treia
soluţie. A fost un semnal printre altele (constituirea capitlului, de exemplu)
al marginalizării călugărilor, al îndepărtării lor de la conducerea diecezei
într-un timp în care se înstăpânise ideea promovată de suveran potrivit
căreia clerul de mir, preoţii- parohi servesc cu mai multă eficienţă statul
deoarece le sunt mai apropiaţi supuşilor şi deci le cunosc mai bine
problemele.
2. Episcopii în spaţiul public: vizitaţiile canonice
Efectuate cu aprobarea suveranilor, şi, cel puţin din a doua jumătate a
secolului, în prezenţa unor oficiali locali cu rol de observatori, vizitaţiile
canonice episcopale au reflectat, prin timpii în care au fost efectuate şi
problematica abordată, politica pe care Curtea vieneză a dorit să o difuzeze
în teritoriu. Tot mai pregnant în a doua jumătate a secolului episcopii au
preluat atribuţiile unor funcţionari ai statului, ce aveau de furnizat
informaţii de la faţa locului, utile puterii, fie referitoare la starea unirii şi
implicit la relaţiile interconfesionale, fie la patrimoniul Bisericii unite
(pământuri, case parohiale, biserici, cimitire) relevant pentru nivelul de trai
al supuşilor. Concepute, în sensul reformismului tridentin, ca o datorie,
vizitaţiile episcopale din dieceza unită au păstrat şi accentele medievale,
fiind un prilej de afirmare a dreptului şi jurisdicţiei episcopilor46 interesaţi
de reatragerea la unire a celor pierduţi în urma mişcărilor ortodoxe din anii
1744, 1759- 1761. Convertirile din timpul vizitaţiilor, mai ales sub episcopul
Grigorie Maior, s-au confundat cu recunoaşterea jurisdicţiei acestuia.
Willibald Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the Age
of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and Sciences in America,
April, 1944, p. 28.
45 Micu Moldovanu, Acte sinodali, I, p.111; Dumitran, Un timp al reformelor, p. 129-135.
46 Pentru tipologia vizitaţiilor şi trecerea de la vizitaţia ca drept la cea percepută ca o datorie
vezi Marc Venard, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite
pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990, p. 1357.
44
88
În spiritul Europei moderneqq q
Părăsindu-şi reşedinţa pentru a-şi cunoaşte îndeaproape preoţii şi
credincioşii episcopii i-au iscodit, cercetat şi, după caz, i-au dojenit, i-au
învăţat şi îndrumat, i-au încurajat şi protejat. Scopul primelor vizitaţii a fost
extirparea ereziilor, combaterea „erorilor schismaticilor” şi edificarea
credincioşilor47. Episcopul Atanasie Anghel trebuia deci să fie cel dintâi
învăţător al laicilor, să-i lămurească şi să-i convingă asupra semnificaţiilor
unirii şi astfel să contribuie la definirea identităţii proaspăt-înfiinţatei
biserici48. Vizitaţia ca edificare prin raportare la „celălalt”, la „schismatic”
s-a menţinut decenii de-a rândul dar i s-a asociat, de la mijloc de secol,
vizitaţia ca reformă49.
Sub impulsul reformismului terezian, al politicii de disciplinare socială
promovate de Maria Tereza, episcopul Petru Pavel Aaron a pornit prin
dieceză cu gândul de a-i verifica pe preoţi. S-a interesat de cunoştinţele lor,
de comportamentul în comunitate şi relaţiile cu enoriaşii. Aflat în 1756 în
zona Mureşului şi Turzii, în Crasna şi Sătmar50 le-a solicitat preoţilor să-şi
asume rolul de dascăli, fapt pentru care i-a îndemnat să aibă fiecare un
Ceaslov şi să se preocupe ca fiecare parohie să posede o Psaltire. Înainte de
toate însă preoţii trebuiau să fie îndrumători în tainele credinţei şi de aceea
în sinoadele întrunite cu ocazia vizitaţiei le-a ordonat să-şi procure
Învăţătura creştinească. Tipărită în Blaj în 1755 şi 1756 în limba română şi la
Viena în limba latină în 1757 cartea a cuprins explicaţii privind cele patru
puncte florentine, cu insistenţă pe primatul papal51. Recomandarea lecturii
Vezi scrisoarea adresată de cardinalul Kollonich sinodului Bisericii unite din anul 1703,
Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 358-359.
48 Dacă şi-a vizitat dieceza, documentele, deocamdată, nu ne spun. De altfel, pentru prima
jumătate a secolului acestea sunt extrem de parcimonioase în informaţii. Nu avem niciun
indiciu despre vizitaţiile din timpul episcopilor Atanasie Anghel şi Ioan Patachi sau din
timpul sedivacanţei dintre ei. Vizitaţiile vlădicului Inochentie Micu din anii 1739-1741,
prin „părţile ungureşti”, Rodna, Cluj-Gherla, sunt indicate de câteva scrisori din
corespondenţa sa. Pentru problema vizitaţiilor canonice în dieceza de Făgăraş până la
Ioan Bob vezi Greta- Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite.
Vizitaţii episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica
română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003, p. 263-283.
49 Pentru semnificaţia acestui termen şi aplicarea lui unui studiu de caz vezi Marc R. Foster,
The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the Bishopric of Speyer, IthacaLondon, 1992, p. 77-83.
50 Pâclişanu „Istoria Bisericii”, p. 35; Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond
Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1-12r.; vezi şi Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea
turmei păstorite”, p. 265-266.
51 Pentru analiza literaturii identitar- catehetice vezi Pompiliu Teodor, „The Romanians
from Transylvania between the Tradition of the Eastern Church, the Counter Reformation
and the Catholic Reformation”, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe,
ed. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj University Press, 1995, p. 175-186.
47
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
89
cărţii trădează interesul episcopului pentru răspândirea între parohi şi
credincioşi a învăţăturilor legate de unire, şi astfel, pentru edificarea lor
identitară. Vlădicul le-a reamintit apoi preoţilor datoria de a celebra
liturghia duminicile şi în praznice, i-a sancţionat pe cei care nu cunoşteau
tipicul bisericesc, a urmărit dacă au respectat dispoziţiile referitoare la
cuminecătură (să nu o ţină în casă sau să nu o dea laicilor pentru a o
transporta sau administra). L-a interesat, de asemenea, starea bisericilor,
dotarea lor cu cărţi şi odăjdii ce trădau calităţile gospodăreşti ale preoţilor
şi relaţiile lor cu enoriaşii, capacitatea de a-i mobiliza pentru a se îngriji
împreună de lăcaşul de cult. Episcopul nu a fost doar autoritatea care
cercetează, avertizează ci şi cea care protejează. Şi-a notat situaţiile în care
preoţii au fost supuşi la plata taxelor şi dijmelor, dovadă a convingerii că
reformarea parohilor include şi îmbunătăţirea traiului lor. A demonstrat în
vizitaţie cât de hotărât a fost să impună în parohii idei ale reformismului
tridentin. A cercetat cum s-au implicat protopopii şi preoţii, agenţii
reformei la nivel local, în aplicarea prevederilor adoptate la sinodul general
din 1754 referitoare la căsătoriile clandestine şi divorţuri. Protopopii de
Miluan, Băseşti şi Coaş i-au prezentat cazurile de căsătorii necanonice şi,
acolo unde au ştiut, preoţii care le-au oficiat.
Mişcările ortodoxe din anii 1759- 1761, numirea unui episcop ortodox
în Transilvania, instituţionalizarea Bisericii neunite deci, au determinat
configurarea unui program de întărire a unirii în care vizitaţiile canonice au
jucat un rol central. Prezenţa episcopilor în teritoriu, între credincioşi, a fost
în opinia puterii centrale unul din mijloacele de propagandă ecleziastică.
După modelul altor ţări ereditare din Imperiu, generalul Buccow a propus
în raportul din 6 mai 1761 adresat Mariei Tereza efectuarea de vizitaţii
lunare sau bilunare în care episcopul să beneficieze de asistenţă militară,
menită să îi confere un plus de autoritate. Ierarhul trebuia să fie, în noul
context, mesagerul concordiei şi liniştii în comunităţile divizate confesional,
cel ce prin prezenţa şi discursul său reuşeşte să-i convingă pe cei plecaţi din
Biserica unită să revină şi pe cei rămaşi că au făcut o bună alegere. În anii
aceia în care tensiunile din comunităţi nu se stinseseră definitiv, vizitaţiile
au fost un prilej pentru episcopi de a se convinge, prin propria experienţă,
de violenţa reacţiilor potrivnicilor unirii. După ce şi-a văzut biserica
zdruncinată de mişcarea lui Sofronie episcopul P. P. Aaron porni în
primăvara anului 1763 în vizitaţie în ţinutul Rodnei, de curând militarizat
prin înfiinţarea Regimentului al doilea grăniceresc. Străbătu zona între 19
90
În spiritul Europei moderneqq q
aprilie – 20 mai, celebră liturghia, Te Deumuri, predică, sfinţi biserici şi
conferi ordinele sacre unor aspiranţi52 dar nu întotdeauna a fost ascultat şi
respectat. Ba dimpotrivă, a fost jignit precum la Zagra unde femeile l-au
urmărit la ieşirea din biserică, i-au adresat cuvinte indecente şi i-au spus că
doresc să renunţe la unire. La Salva prezenţa episcopului şi a comandantului regimentului nu i-a intimidat pe soldaţii din sat care s-au luat la
bătaie chiar în timpul liturghiei. După ani de tensiuni în comunităţi
autoritatea, fie ea ecleziastică, fie laică, a fost ignorată, chiar sfidată. În
aceste condiţii rolul episcopului a fost de a-i calma şi a-i convinge pe
enoriaşi să rămână în unire, sau, după caz, să revină la ea.
Preluând sarcina redresării Bisericii unite, succesorul lui P. P. Aaron,
episcopul Atanasie Rednic, a îmbinat vizitaţia ca reformă cu vizitaţia cu rol
de conciliere, de aplanare a conflictelor. În viziunea Mariei Tereza, vizitaţia
trebuia să fie un timp al discuţiilor, al explicaţiilor privind semnificaţiile
unirii, al dialogului menit să-i apropie pe neuniţi de uniţi. Viziunea
imperială asupra sarcinilor episcopului în vizitaţie a fost exprimată în
instrucţiunile din 29 aprilie 176753. Potrivit acestora, episcopul trebuia să
explice auditoriului cele patru puncte florentine, să dialogheze cu enoriaşii,
să-i încurajeze să-şi exprime îndoielile şi să le clarifice. Vizitaţia avea deci,
în viziunea suveranei, valoarea unui test menit să ajute la depistarea
punctuală a obstacolelor ce stăteau în calea revigorării unirii. Protocoalele
vizitaţiilor din iarna anului 1767- 1768, din Năsăud (6- 27 decembrie 1767)
şi Nireş (1-20 ianuarie 1768)54 arată că episcopul a fost interesat cu
precădere de reformarea clerului local, de controlul şi disciplinarea
clericilor şi enoriaşilor. Astfel, a dorit să ştie de câte ori au vizitat
protopopii parohiile aflate sub jurisdicţia lor, dacă au convocat regulat
sinoade de protopopiat, taxele percepute cu titlu de salariu şi cele pentru
procesele judiciare. A vrut deci să verifice dacă protopopii îşi fac datoria în
protopopiatele lor şi să afle eventualele abuzuri comise. Aceleaşi scopuri
le-au avut şi întrebările referitoare la preoţi: dacă slujeau liturghia dumini-
Zenovie Pâclişanu, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”, în
Cultura Creştină, nr. 1/1936, p. 24-25; Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea
turmei păstorite”, p. 266-268.
53 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f. 1r.
54 Pentru traseele urmate, vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei
păstorite”, p. 269.
52
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
91
cile şi în zilele de sărbătoare, dacă îi învăţau pe credincioşi catehismul şi cu
ce rezultate, dacă ţineau registre pentru botezuri, căsătorii şi decese, dacă
purtau haină preoţească lungă, relaţiile lor cu enoriaşii, valoarea taxelor
stolare. I-a încurajat pe laici să-şi spună părerea despre preoţii lor, să-şi
exprime nemulţumirile, avertizându-i astfel pe parohi că erau supuşi unui
control din dublu sens: dinspre credincioşi şi dinspre ierarhia ecleziastică.
Deşi nu a prins vremuri uşoare pentru Biserica unită, episcopul nu s-a
dovedit îngăduitor cu preoţii săi, nu şi-a redus exigenţele, promovând, ca şi
antecesorul său, ideea vizitaţiei ca reformă.
În 8 martie 1768, Curtea vieneză veni cu noi precizări în privinţa
vizitaţiilor. Episcopul era îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre parohiile
mixte, să îmbine oficierea celor sacre cu învăţarea laicilor despre unire şi,
potrivit modelului din biserica catolică, să trimită misionari în sate care să
le explice fundamentele credinţei şi îndatoririle credincioşilor faţă de
patrie55. Ca urmare a acestor dispoziţii a vizitat între 24 decembrie 1768- 26
februarie 1769 zona Făgăraşului, în care ortodoxia era încă puternică în
pofida înfiinţării în zonă a unui regiment grăniceresc, fiind favorizată şi de
proximitatea cu Ţara Românească. Vlădica a urmat indicaţiile împărăteşti
încercând să-i mobilizeze şi pe neuniţii din sate să-i audieze cuvântările,
dar nu a reuşit întotdeauna, lovindu-se şi de pasivitatea şi/sau neputinţa
oficialilor locali, a comisarilor- însoţitori desemnaţi de Tabla districtului.
Au refuzat să-l asculte sătenii din Râuşor iar cei din Breaza la aflarea veştii
că va veni, au fugit din sat, astfel că episcopul a rămas fără adăpost şi fără
hrană. La Recea preotul „neoteric” a refuzat să asiste la predica despre
unire. Efortul propagandistic al episcopului a fost deci limitat sau chiar
zădărnicit de cei ostili unirii. Aceştia nu au ieşit însă din sfera de interes a
episcopiei şi a puterii centrale. Potrivit unei dispoziţii din 1770
“schismaticii” urmau să fie îndrumaţi ca, cu ocazia vizitaţiei episcopului
unit, să-l lase în bisericile lor şi chiar câteodată să-i şi asculte predica56.
Misiunea episcopului în vizitaţie se complicase în acei ani în care starea
unirii a fost debilizată de concurenţa ortodoxă. Trebuia să se facă ascultat,
să fie convingător şi lămuritor, iertător cu cei care l-au contestat dar şi
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f.
147r.
56 Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 3425/1770, Billet
an Koller.
55
92
În spiritul Europei moderneqq q
aspru cu preoţii săi care au greşit. Nebuloasa din mintea multora dintre
credincioşi în ceea ce priveşte unirea, percepută, în termenii propagandei
ortodoxe, ca o cale spre latinizare, ca o îndepărtare de tradiţiile răsăritene
ale bisericii româneşti a convins elita ecleziastică unită implicată în vizitaţii
dar şi oficialii laici, că soluţia stă în învăţarea credincioşilor. Prezent între
ei, episcopul, cu autoritatea dată de funcţie şi de educaţie, trebuia să se
asigure că turma păstorită are conştiinţa propriei identităţi.
Rolul vizitaţiei episcopale a fost din nou definit în 23 mai 1771 în
cadrul Deputăţiei ilirice, în contextul discuţiilor despre starea unirii în
Transilvania. Propunerile formulate atunci erau prezentate în 18 august
1771 Consiliului de Stat. Vizitaţia a fost concepută ca un mijloc de a evalua
nivelul educaţiei clerului şi enoriaşilor. Potrivit documentului, episcopul
trebuia să se informeze asupra următoarelor probleme: cum sunt învăţaţi
uniţii despre adevărata religie, îşi dau silinţa în această privinţă?; sunt
seduşi de învăţături derutante dinăuntru sau dinafară?; sunt preoţii,
păstorii sufleteşti, suficient de destoinici?; câţi dintre ei sunt capabili şi
evlavioşi, câţi au absolvit seminarul din Blaj?; întreţin ei o relaţie
cuviincioasă cu neuniţii?; care este starea şcolilor pentru copii şi ce se predă
în ele?; le frecventează sau nu copiii?; sunt dascălii pricepuţi şi din ce se
întreţin?57 Episcopul a fost deci identificat cu un funcţionar ale cărui
informaţii culese la faţa locului pot ajuta puterea centrală în stabilirea
politicii sale confesionale şi şcolare.
Succesorul lui Rednic, episcopul Grigorie Maior, a recurs pentru
învăţarea şi controlul clerului local şi al enoriaşilor, după indicaţia
împărătească, la călugării mănăstirilor, foşti studenţi în teologie la Roma,
pe care i-a delegat să efectueze scurte vizitaţii prin dieceză. Ajutat de tineri
instruiţi capabili să-i edifice pe credincioşi asupra credinţei a dat vizitaţiei
canonice vlădiceşti un alt scop major: cel de convertire. Prezent în sate s-a
preocupat să-i convingă pe laicii şi preoţii care defectaseră de la unire să
revină la ea. Obiectivul său principal a fost de a-i (re)aduce pe ortodocşi la
unire şi astfel de a constitui o Biserică unită puternică. Experienţa
acumulată cu decenii înainte în vizitaţii şi în misiunile efectuate în 1759 în
57
Vortrag der Illyrischen Hofdeputation v. 23. V. 1771. Unionswerk in Siebenbürgen, 18.
VIII. Aufgegeben…ein system auszuarbeiten, Aushebung der Acten durch Koller, Ibidem,
Akt 2058/1771.
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
93
zonele Săliştei şi Sibiului58, devenite focare ale ortodoxiei, l-a ajutat în anii
vlădiciei, dovadă convertirile reuşite. Prezent în iarna anului 1773 în zona
Gurghiului iar în februarie- mai 1774 în parohii din comitatele Cluj59 şi
Dăbâca a readus la unire sate şi părţi de sate60, a identificat agitatorii,
turbulenţii ortodocşi şi stăpânii satelor care au susţinut ortodoxia. Şi-a
construit discursul de succes în jurul ideilor potrivit cărora unirea
înseamnă ieşirea din “tenebrele” schismei, revenirea la credinţa
strămoşească, reînnodarea unei tradiţii. Astfel convinşi să intre în rândurile
Bisericii unite, unii credincioşi au renunţat apoi relativ repede la unire;
convertiţi sub impresia prezenţei ierarhului în parohii, după plecarea sa
unii enoriaşi s-au reîntors la ortodoxie. Pentru a-i putea controla pe nouconvertiţi şi a nu stârni suspiciuni cu privire la validitatea convertirilor
Guberniul a emis în 15 iulie 1774 instrucţiuni privind metodologia de
înregistrare a nou-intraţilor în Biserica unită. Opţiunea pentru unire trebuia
să fie notată într-un act întărit de oficiali laici, comisari-însoţitori ai
episcopului în vizitaţie şi de protopopii aparţinând fiecăreia din cele două
denominaţiuni (ortodoxă şi unită). Cele două părţi, comisarii şi protopopii,
urmau să consemneze, fiecare în parte, numele celor convertiţi, care puteau
fi astfel identificaţi şi traşi la răspundere în caz de apostazie. Comisarii
aveau şi rolul de observatori urmând să informeze Guberniul despre
desfăşurarea vizitaţiilor şi obstacolele în propagarea unirii61.
Episcopul nu pare să fi fost preocupat de problemele cu substrat
juridic şi a continuat să accepte convertirile colective ale laicilor în cadrul
unor ceremonii în care comunităţile au rostit cu voce tare, uneori în
genunchi, simbolul credinţei, au declarat că abjură de la schismă şi
recunosc jurisdicţia episcopului unit. A acceptat chiar şi convertirile
indirecte, prin reprezentanţi care se declarau uniţi în numele întregii
comunităţi. Astfel a procedat în vizitaţiile din anii 1776- 1777 în zona
Mureşului, comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna, Dăbâca şi Cluj62. S-a
Vezi pentru acest episod din activitatea lui Grigorie Maior, Greta-Monica Miron, „Spre
disciplinarea şi sporirea turmei păstorite”, p. 273-275.
59 Vezi pentru vizitaţia din comitatul Cluj Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din
comitatul Cluj, p. 167- 171 şi Harta nr. 4.
60 Ibidem, p. 167, nota 101.
61 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 2171774, f. 1.
62 Pentru traseele vizitaţiilor vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei
păstorite”, p. 276-277; Idem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 176-181 şi Harta nr. 4.
58
94
În spiritul Europei moderneqq q
îngrijit în cadrul acestor vizitaţii şi de consemnarea averilor parohiale,
dându-le astfel semnificaţia unei conscripţii. A înregistrat date referitoare
la terenurile ecleziastice existente şi la cele pierdute, dotarea bisericilor cu
cărţi, veşminte şi obiecte de cult şi starea cimitirelor. Arătându-şi grija
pentru nivelul de trai al preoţilor şi situaţia generală a parohiilor din
dieceză a reuşit să inducă între enoriaşi şi parohi sentimentul că îi
protejează, că îi sprijină în soluţionarea nemulţumirilor. Puterea sa de
persuasiune şi încrederea dobândită între săteni explică succesele pe care
le-a înregistrat în anii îndelungilor vizitaţii, 1774- 1777. În 1774 convertise,
potrivit estimărilor sale, 400 de sate din părţile Turzii63 şi alte 157 în
Solnocul Interior şi Crasna64; în 1776, tot în Crasna, a convertit în doar trei
săptămâni 59 de sate (3203 familii)65 iar în 1777, a readus, după expresia sa
la „biserica mamă”, în doar o lună, 100 de locuri, cu biserici şi preoţi. Aceste
spectaculoase succese au avut ecou la Roma, în cercurile Congregaţiei de
Propaganda Fide. Nunţiul vienez aprecia în 1777 în corespondenţa cu
cardinalul Castelli, prefectul Congregaţiei, numeroasele şi rapidele
convertiri ale zelosului episcop Maior, remarca faptul că este deja renumit
pentru râvna sa în promovarea unirii şi pentru sincerul şi viul ataşament
faţă de Sfântul Scaun66.
„Ofensiva” vizitaţiilor s-a temperat din 1778 în noua conjunctură
politică marcată de războiul cu Prusia. S-au preferat vizitaţiile scurte, în
parohii importante prin poziţia lor sau prin structura social- confesională.
În primăvara anului 1779, de Paşte, episcopul vizită câteva parohii din
zona Făgăraşului, sensibilă la influenţele ortodoxe din Ţara Românească.
Este vorba de Recea, Dejani, Netot şi Lisa, pe care a reuşit să le readucă la
unire. Credincioşii au ascultat liturghia apoi au îngenuncheat cu umilinţă
cerând să fie absolviţi de apostazie, după care şi-au exprimat nemulţumirile şi nedumeririle. Principalul regret pe care au ţinut să-l împărtăşească
episcopului a fost legat de distrugerea mănăstirilor, construite, spuneau ei,
pe locurile lor boiereşti, importante pentru ei deoarece erau spaţii de
Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di
Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491.
64 Ibidem, f. 322r.
65 Zenovie Pâclişanu, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8, 1936, p.
401-402.
66 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. UngheriaTransilvania, 6, f. 436r.
63
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
95
penitenţă în vreme de post. În legătură cu unirea, cu ideea promovată de
episcop ca românii să se unească în aceeaşi confesiune, cea greco-catolică, o
întrebare a ilustrat nedumerirea lor: cum se doreşte unitatea românilor
devreme ce împărăteasa a permis existenţa a doi episcopi care predică
fiecare în felul său? Nelămurirea nu era recentă, ea persista din momentul
numirii episcopului ortodox în Transilvania67. Maior i-a îndemnat pe
credincioşi să asculte de ierarhul preocupat să-i înveţe, să-i lumineze, de cel
prezent între ei, care le cunoaşte limba, adică de el. Celălalt le ia doar banii
şi nu-i învaţă nici măcar Tatăl nostru deoarece nu ştie limba română68.
Vizitaţiile au fost deci pentru episcop un prilej de a combate concurenţa
ortodoxă care l-a obligat să-şi construiască un discurs pătrunzător,
convingător, clarificator. Cum a procedat relata în 5 decembrie 1780 într-o
scrisoare adresată nunţiului apostolic din Viena69. În primul rând a dorit să
înlăture teama credincioşilor, întreţinută de propaganda ortodoxă, că
unirea înseamnă latinizare. Şi-a propus deci într-o primă parte a
discursului să combată „născocirile şi calomniile heterodocşilor şi ale preoţilor
schismatici” trimiţând la cărţile editate în mediile româneşti ortodoxe
extracarpatice în care poporul avea încredere. În a doua parte a explicat
unirea insistând pe două elemente definitorii ale acesteia: păstrarea
neschimbată a ritului şi recunoaşterea primatului papal. Nu a acordat
celorlalte trei puncte florentine importanţă deoarece a apreciat că mirenii
nu sunt suficient de instruiţi încât să înţeleagă chestiuni de subtilitate
dogmatică. În opinia sa, trebuia procedat cu „tact şi menajamente”, cu
simplitate şi permisivitate. Rostirea în comun, în mod public, de către laici
a unor rugăciuni de împăcare luate din ritul ortodox i s-a părut suficientă şi
a procedat ca atare, în pofida recomandărilor imperiale care susţineau că
cei convertiţi trebuie să depună o mărturisire de credinţă individuală, cu
jurământ, astfel încât, în caz de apostazie, să poată fi acţionaţi în justiţie.
Cum gândul său a fost să-i aducă pe românii ortodocşi sub jurisdicţia sa nu
a agreat o metodă care să-i responsabilizeze administrativ, juridic pe laici şi
deci să-i îndepărteze de la a intra în rândurile Bisericii unite. Şi-a asumat
astfel cu fermitate propria-i modalitate de convertire chiar dacă şi-a atras
critici şi animozităţi.
O astfel de întrebare i-au pus laicii din zona Făgăraşului şi predecesorului lui Maior,
episcopul Atanasie Rednic.
68 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 81/1775, f. 66.
69 “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888, p. 296-300.
67
96
În spiritul Europei moderneqq q
Neobositul călător prin dieceză dornic să-şi sporească turma păstorită
nu a fost un exemplu pentru cel care i-a urmat în scaunul episcopal. Ioan
Bob nu a mai dat vizitaţiei vlădiceşti importanţa de odinioară, explicabil
având în vedere noul cadru confesional definit prin toleranţa religioasă,
problemele de ordin politic (mişcarea Supplexului) şi eficienţa sporită a
structurilor administrative din Biserica unită. Consistoriul, protopopii şi
preoţii au îndeplinit rolul de control, disciplinare şi educare respectând şi
aplicând dispoziţiile episcopale în aceste direcţii. „Arătarea” episcopului în
dieceză, în vizitaţii lungi şi costisitoare a fost tot mai rară, Ioan Bob
preferând contactul direct cu credincioşii în timpul unor vizite scurte,
punctuale, în centre ale comitatelor, scaunelor sau districtelor70.
Diminuarea importanţei vizitaţiei canonice a fost un semn al drumului
spre modernitate, al organizării instituţionale mai eficiente a Bisericii unite,
al schimbării sensibile a percepţiei asupra rolului şi autorităţii episcopului.
Acesta îşi putea impune dispoziţiile şi se putea informa şi de la distanţă,
prin intermediari educaţi şi loiali.
II. Preoţii
1. Spre preoţi mai educaţi
Sub Maria Tereza s-au făcut primii paşi înspre transformarea clerului
secular în conformitate cu noile raporturi dintre stat şi biserică: trebuia să
fie nu atât un ghid spiritual cât unul intelectual şi moral71. De formarea
unei noi generaţii de preoţi-parohi şi episcopi fideli idealurilor Reformei
catolice şi principiilor dreptului canonic rieggerian depindea succesul
reformismului la nivel local; preoţii trebuiau să fie capabili să-şi joace rolul
de cei mai influenţi „învăţători ai poporului”, să-i convingă pe credincioşi de
Documentele cunoscute până acum oferă puţine date despre vizitaţii canonice de
anvergură ale episcopului Bob. Se ştie că a vizitat în 1784 Silvania şi zona Făgăraşului, în
1793 din nou Silvania (comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna) iar în 1798 comitatele
Dăbâca, Solnocul Interior şi districtul Chioar. A mai vizitat, nu se ştie când, şi
protopopiatul Gurghiu. Pentru vizitaţiile canonice din timpul episcopului Ion Bob vezi
Dumitran, Un timp al reformelor, p. 189-197.
71 Carlo Capra, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut Reinalter (Hrsg),
Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt am Main, 1993, p. 107.
70
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
97
înţelepciunea şi justeţea măsurilor suveranilor72. Potrivit opiniei lui Iosif al
II-lea clerul era lipsit de adevăratele valori creştine şi morale iar în
stupiditatea şi egoismul lui menţinea credincioşii într-o stare de pietate
superstiţioasă73. Educaţia clerului a fost văzută deci de suveran, încă de
când era coregent, drept cheia întregii reforme în domeniu. Iniţiativele
imperiale în acest sens au fost vizibile şi în dieceza unită de Făgăraş,
îndeosebi după tensiunile create de mişcările ortodoxe.
Convinşi la rându-le de necesitatea reducerii ignoranţei preoţilor pentru
creşterea prestigiului lor social şi pentru întărirea Bisericii unite, vlădicii
uniţi au acţionat în acest sens. Înfiinţarea seminarului diecezan în 1760, a
fost o dovadă a ataşamentului episcopului Petru Pavel Aaron faţă de ideile
reformiste tridentine, un semn al preocupărilor sale pentru formarea
preoţilor74. Programul propus în seminar, prin cursuri şi manualele
utilizate, indică organizarea lui după modelul oferit de Colegiul Urban din
Roma, instruirea viitorilor clerici în conformitate cu normele stabilite de
papalitate75. Folosirea Catehismului lui Bellarmin, recomandat de papa
Benedict al XIV-lea întregii lumi catolice pentru a se asigura uniformitate în
metoda de predare şi învăţare a doctrinei creştine, şi apoi de succesorul său
Clement al XIII-lea, dezvăluie adaptarea pregătirii seminariale cerinţelor
vremii. Scopul şcolii, exprimat de episcopul Atanasie Rednic, a fost de a
forma „adevăraţi şi sinceri” propagatori ai credinţei, capabili să contribuie la
întărirea unirii în dieceză76. Stăpânirea laică dar şi ierarhia Bisericii unite au
stabilit deci o relaţie directă între educaţie – definirea identităţii confesionale – întărirea şi propagarea unirii, relaţie asupra căreia au stăruit după
instituţionalizarea Bisericii ortodoxe.
Ernst Wangermann, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian Elightenment”, în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter, Cambridge, 1984,
p. 130.
73 Derek Beales, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987, p. 452-455.
74 Pentru şcolile deschise în Blaj vezi Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca
renaşterii naţionale, Cluj-Napoca, 1987; Pâclişanu, “Istoria Bisericii Române Unite”, în
Perspective, nr. 53-60, iulie 1991-iunie 1993, p. 54-56.
75 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 213-216.
76 Scrisoarea din 31 septembrie 1767 adresată de episcop Congregaţiei de Propaganda Fide,
Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di
Croazia, 2, f. 306r.; vezi şi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p.
214.
72
98
În spiritul Europei moderneqq q
Succesul propagandei ortodoxe din timpul mişcării lui Sofronie, care a
reuşit să risipească încrederea mirenilor în preoţii uniţi, să semene îndoieli,
confuzii, temeri mai ales cu privire la schimbarea ritului a demonstrat o
dată în plus nevoia definirii identităţii confesionale a uniţilor prin educaţie.
Având în vedere acest lucru, Curtea vieneză a susţinut extinderea reţelei de
şcoli, folosindu-se de ajutorul pe care-l putea da corpul militar prezent în
Transilvania odată cu înfiinţarea celor două regimente grănicereşti.
Proiectele de înfiinţare a unor noi şcoli au prilejuit exprimarea de
opinii despre oportunitatea lor şi desigur, despre ignoranţa clerului român.
Aşa s-a întâmplat în 1766, în timpul discuţiilor din Consiliul de Stat
referitoare la propunerea anonimă privind înfiinţarea unui seminar în
Transilvania pentru clerul valah. Borié şi Blümegen opinaseră că este din
păcate cunoscută profunda neştiinţă a miilor de suflete unite, datorată
carenţelor în educaţia clerului. Kaunitz era, de asemenea, convins că
problemele bisericii catolice în Ungaria şi Transilvania sunt legate numai şi
numai de incultura preoţimii dar, dacă se vor lua măsurile potrivite, în
doar câţiva ani numărul neuniţilor va scădea77. Ideea a fost împărtăşită şi
de reprezentantul împărătesc în Transilvania, vicecolonelul Entzenberg,
care a acţionat pentru deschiderea unei şcoli în Năsăud. În argumentarea
pe care ofiţerul regimentului grăniceresc năsăudean a alcătuit-o pentru a-şi
susţine demersul sublinia că preoţii şi capelanii educaţi trebuiau să fie un
model pentru societatea românească. Preoţi învăţaţi înseamnă laici mai
cunoscători în ale religiei, cu moravuri mai bune, mai dispuşi să respecte
legile divine şi ale principatului, opina colonelul într-un text adresat
episcopului unit. De asemenea, preoţii instruiţi puteau fi mai convingători
în disputele cu „schismaticii”78.
De la dezbaterea problemei formării preoţilor uniţi la soluţionarea ei
drumul s-a dovedit însă anevoios şi îndelungat. Episcopii au evidenţiat în
intervenţiile lor pe lângă Guberniul transilvan şi Curtea vieneză
dificultăţile pe care le aveau de trecut, educaţia fiind direct legată de
condiţiile de trai ale preoţilor şi de concurenţa ortodoxă. Cum să-i convingi
pe tinerii inteligenţi, doritori de învăţătură, să se facă preoţi pentru a
ajunge într-o parohie la ţară unde trebuiau să se întreţină muncind
77
78
Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 2891, 1766.
Scrisoarea din 14 decembrie 1767 adresată episcopului Atanasie Rednic, M.O.L., B2. Acta
generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
99
pământul? Cum să-i atragi pe aspiranţii la preoţie spre Biserica unită şi să-i
obligi să urmeze cursurile seminarului diecezan când era mai simplu să se
îndrepte spre ortodocşii mult mai permisivi, mai îngăduitori în a acorda
ordinele sacre? Până să găsească soluţii la aceste probleme episcopii uniţi
au fost obligaţi la compromisuri. Au organizat, de pildă, cursuri de
pregătire pentru candidaţi de doar şase săptămâni, în posturile mari, de
Crăciun şi de Paşte, venind astfel în ajutorul celor care nu puteau frecventa
seminarul. Principalul stimulent însă, atât în opinia episcopilor uniţi cât şi a
împărătesei, era cel material. Asigurarea unui trai decent i-ar fi putut
convinge pe tineri să investească timp şi bani în educaţia lor pentru a
deveni preoţi79. În dieceza unită de Făgăraş ca şi aiurea cultura preoţilor a
depins, printre altele, de veniturile lor. A stabili, după modelul altor
cercetări80, relaţiile dintre modul de viaţă, cultura preoţilor şi câştigurile
lor, ca şi dintre mediul social din care au provenit, cel geografic şi
modalitatea de intrare în cinul preoţesc, prin analiza bibliotecilor păstrate şi
a inventarelor locuinţelor, din păcate sursele nu ne permit. Putem doar
afirma că şi preoţii uniţi ai diecezei au fost oameni ai cărţilor, pe care le-au
cumpărat pentru folosul propriu sau pentru a le dona bisericilor, au fost
martori şi garanţi în tranzacţiile de carte; interesul lor pentru învăţătură
este relevat şi de faptul că şi-au trimis copiii la şcoli pentru ca să se distingă
în societate prin educaţie81.
În deceniile 8-9 ale veacului, graţie oportunităţilor oferite de Curtea
vieneză, tot mai mulţi reprezentanţi ai unei noi generaţii de preoţi s-au
format la Viena, centru universitar în care se pusese de la mijloc de secol
problema promovării unor reforme menite să ducă înspre o laicizare a
învăţământului confesional, înspre pregătirea preoţilor astfel încât să fie
funcţionari pricepuţi ai statului. Restructurarea disciplinei de istoria
Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 216-226.
Vezi Jean Quéniart, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în vol.
Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille, 2005, p. 257266; Ségolène de Dainville-Barbiche, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières
ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005, p. 390-400.
81 Interesul preoţilor pentru carte este relevat de studiul de caz al lui Doru Radosav, Carte şi
societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995; pentru constituirea şi definirea elitelor clericale
vezi Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca,
2000, p. 125-283 şi Greta-Monica Miron, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului
al XVIII-lea. Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan,
Cluj- Napoca, 2007, p. 367-376.
79
80
100
În spiritul Europei moderneqq q
bisericii astfel încât să releve pietatea catolică a împăraţilor habsburgi,
legăturile dintre biserică şi stat de-a lungul secolelor82, recomandarea ca
viitorii preoţi să studieze dreptul civil au fost rezultate ale reformei.
Interesul crescând acordat formării preoţimii de mir a fost resimţit şi în
dieceza de Făgăraş de tinerii care au beneficiat de oportunităţile create de
Curtea vieneză prin bursele oferite la Institutul Pazmaneum83 şi la
Convictul Sf. Barbara, unde din 1772 s-au rezervat două locuri pentru uniţii
din Transilvania, numărul lor crescând apoi la 4 şi la 9. Scopul transformării celei din urmă fundaţii în seminar destinat tinerilor uniţi a fost expus
de împărăteasa însăşi: întărirea unirii prin educaţie, oferindu-le tinerilor
uniţi privilegiul de a urma la Universitatea din Viena studiile necesare.
Iniţiativa a avut însă şi un substrat politic, altul decât consolidarea puterii
prin catolicism, şi anume cultivarea ideii imperiului unitar84. S-a creat astfel
un grup de tineri preoţi educaţi, care au devenit parohi sau protopopi în
diferite părţi ale diecezei, spărgându-se astfel „monopolul” cunoaşterii, al
educaţiei deţinut de călugării din Blaj care au beneficiat decenii de-a rândul
de bursele la Roma oferite de episcopie (intrarea în ordinul Sf. Vasile era
chiar o condiţie pentru obţinerea burselor). De altfel, în dorinţa de a scoate
învăţământul de sub influenţa papalităţii, Iosif al II-lea a stopat alumnatul la
Roma prin ordinul din 21 noiembrie 1781 dispunând ca fondurile să fie
folosite pe mai departe de seminarul din Blaj85.
În pofida schimbărilor, a semnelor de modernizare a societăţii
româneşti asupra căreia s-au răsfrânt transformările generale din Imperiu,
pregătirea preoţimii a rămas deficitară şi în deceniile următoare. Un mic
procent doar dintre cei hirotonisiţi preoţi au urmat studii teologice
În 8 februarie 1775, directorul Facultăţii de Teologie din Viena a alcătuit un set de
instrucţiuni pentru profesorii de istoria bisericii, vizând metodologia predării şi ideile de
principiu după care urmau să se structureze cursurile, Elisabeth Kovács, Ultramontanismus und Staatkirchentum im Theresianisch-Josephinischen Staat, Viena, 1975, p. 57-58.
Importanţa istoriei bisericii a fost subliniată de jansenişti. Pentru disputele dintre
jansenişti şi adepţii iezuiţilor din deceniul al optulea al secolului pe tema istoriei bisericii,
a modului în care trebuia concepută şi structurată, altfel spus, pentru disputa MigazziStöger vezi Ward, „Late jansenism”, p. 172-174.
83 Institutul Pazmaneum a fost destinat preoţilor de mir, bursierii fiind obligaţi să îşi ia
angajamentul că, după absolvire, vor urma cariera preoţească. Pentru sudenţii români
care au frecventat acest Institut în a doua jumătate a secolului vezi I. Tóth Zoltán, Primul
secol al naţionalismului, p. 275.
84 Ibidem, p. 276-280.
85 Ibidem, p. 274.
82
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
101
complete, majoritatea covârşitoare fiind „moralişti”, preoţi cu o pregătire
minimală86. Reformarea educaţiei preoţilor s-a integrat deci duratei lungi.
2. Spre o viaţă mai bună, spre un trai îndestulat
Pentru ca preoţii să-şi poată îndeplini rolul pastoral, social şi cultural,
asigurarea unor condiţii de trai decente era importantă, determinantă chiar.
Prin urmare, Curtea vieneză şi episcopii uniţi au colaborat pentru a mai
diminua din neajunsurile cotidiene ale preoţilor, eforturile îndreptându-se
spre transpunerea formulărilor de principiu din diplomele imperiale ale
unirii, potrivit cărora preoţii uniţi se bucură de aceleaşi drepturi, privilegii
şi imunităţi ca şi cei romano-catolici, în dispoziţii specifice, punctuale. Prin
acestea s-a urmărit estomparea diferenţelor dintre hotărârile imperiale şi
realitatea din parohii, demers dificil ce depindea de atitudinea oficialilor
locali adesea indiferenţi şi chiar ostili ideii de egalizare a statutului
preoţimii unite cu al celei romano-catolice. La fel, stăpânii de pământ,
posesorii satelor, chemaţi să înzestreze parohiile cu terenuri, s-au
împotrivit nu de puţine ori. Creşterea nivelului de trai a clerului unit a fost
influenţată deci de factori cu interese diferite, greu de acomodat. Voinţa
suveranilor habsburgi a fost însă decisivă în schimbarea viziunii asupra
statutului preotului unit în societate.
Interesul Curţii vieneze în această direcţie a fost întreţinut şi stimulat
de memoriile elitei ecleziastice unite care şi-a asumat cu perseverenţă rolul
de a prezenta dezideratele clerului şi de a semnala neîmplinirile şi
inconsecvenţele în aplicarea dispoziţiilor imperiale. Mişcările pro ortodoxe
din deceniile 5-6 ale secolului au determinat, de asemenea, autorităţile
imperiale să vină cu noi precizări legate de starea materială a preoţilor
uniţi, într-un program de întărire a unirii ameninţate, criticate de adversarii
ei. Nu în ultimul rând, schimbările în gândirea economică a vremii,
afirmarea cameralismului, cu ideea că prosperitatea statului depinde de cea
a supuşilor şi deci suveranii sunt responsabili de bunăstarea lor, au
influenţat atitudinea cercurilor politice vieneze faţă de condiţiile de trai ale
preoţimii. După repetate discuţii pe această temă în Dietă şi Guberniu şi în
cadrul a trei comisii special constituite începând cu anul 1732, în sep86
Potrivit unei statistici referitoare la intervalul 1784-1833, un număr de 319 preoţi
absolviseră teologia (erau, potrivit expresiei vremii, „teologi absoluţi”), iar alţi 1523 erau
doar moralişti, Dumitran, Un timp al reformelor, p. 331-332.
102
În spiritul Europei moderneqq q
tembrie 1743 s-a elaborat un decret imperial, cel dintîi care a stabilit
categoriile de venituri bisericeşti şi cuantumul lor, reprezentând un
document de referinţă pentru reglementările ulterioare în domeniu87.
Izbucnirea în 1744 a mişcării ortodoxe a lui Visarion Sarai şi părăsirea
diecezei de către episcopul Inochentie Micu, exilul său roman, au complicat
situaţia Bisericii unite. Împărăteasa a simţit nevoia să încurajeze unirea
reafirmând în decretul din 7 august 1744 principiul conform căruia Biserica
unită trebuie să aibă drepturi, privilegii şi imunităţi identice cu ale Bisericii
romano-catolice. A fost un prim semnal că măsurile privind starea
materială a clerului se integrează, în viziunea cercurilor imperiale, în
politica de întărire a unirii în faţa atacurilor acatolicilor. Mai mult, în
această conjunctură care a scos la iveală vulnerabilitatea unirii, Maria
Tereza a trecut de la afirmarea principiului la garantarea lui, instituind prin
decretul din 12 martie 1745 funcţia de protector suprem, cu rolul de a
reprezenta interesele clerului unit în procesele seculare. Protectorul trebuia
să intervină pe lângă forurile laice pentru a determina respectarea scutirii
de contribuţii a clerului unit, tratarea acestuia în instanţă cu aceeaşi
consideraţie cu care era tratat clerul celorlalte religii recepte şi, în general,
avea să supravegheze respectarea tuturor prevederilor cuprinse în
decretele regale88. De altfel, punerea în practică a dispoziţiilor legale s-a
dovedit problematică, acestea fiind interpretate restrictiv şi aplicate
selectiv, tardiv de către cei îndrituiţi. Pe de altă parte, după aplicarea legii,
respectarea ei s-a dovedit, de asemenea, dificilă. Desemnarea de terenuri
ecleziastice, de exemplu, potrivit decretului din 1743, s-a făcut de către
„deputaţii regali” în anii 1747- 1748 pentru ca, în aceiaşi ani sau în cei
imediat următori, parte din ele să fie reocupate de posesorii lor sau de
săteni. Starea de legalitate a fost deci uneori de scurtă durată.
Acţiunea călugărului ortodox Visarion Sarai în primăvara anului 1744
a complicat şi mai mult situaţia de fapt. Sătenii convinşi de călugăr să
treacă la ortodoxie i-au alungat pe preoţii uniţi din biserici, case parohiale
şi au ocupat terenurile ecleziastice. Ca atare, unii preoţi uniţi au rămas şi
fără ceea ce aveau, iar eforturile lor s-au dublat: trebuiau recuperate
terenurile şi bunurile pierdute şi dobândite altele noi, conform legislaţiei.
Intensificarea mişcărilor îndreptate împotriva unirii în anii 1758-1759 o va
fi impulsionat pe suverană să dispună în 15 iunie 1759 mărirea porţiunii
87
88
Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 548-555.
Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 278.
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
103
canonice de la 9 la 20 de câble şi de la 4 la 15 care de fân. După ani de
cereri, memorii, plângeri un nou stimulent material venea iată să le ofere
preoţilor uniţi încredere şi speranţă într-o viaţă mai bună. Momentul a fost
însă unul deosebit de tensionat deoarece în acel an intrase în scenă
călugărul Sofronie care a coordonat cu abilitate mişcarea îndreptată
împotriva unirii, ce a putut fi potolită doar prin numirea unui episcop
ortodox pentru Transilvania. Odată cu instituţionalizarea ortodoxiei,
Biserica unită a fost nevoită să asiste la partajul patrimonial, la o
reconfigurare a terenurilor parohiale. Obligată să adapteze legislaţia la
noua situaţie, Maria Tereza a făcut-o de aşa manieră încât să întărească
unirea puternic slăbită şi i-a favorizat pe preoţii care au ales să stăruie în
unire. Prin rescriptul imperial din 6 iulie 1761 a dispus ca acolo unde
parohienii s-au declarat ortodocşi iar preotul unit, pământul bisericesc să
rămână în folosinţa preotului până la moartea sa, după care putea fi
revendicat fie de comitat, scaun sau district, fie de foştii posesori.
Cu toată această legislaţie favorizantă preoţii uniţi au continuat să
întâmpine dificultăţi. Rămaşi bună parte dintre ei fără enoriaşi sau cu
foarte puţini, veniturile stolare erau nesemnificative, iar mâna de lucru care
să presteze zilele de clacă, să-i ajute deci la lucrul câmpului, redusă. Parte
din terenurile parohiale ocupate de cei trecuţi la ortodoxie în timpul
mişcării lui Sofronie au rămas în posesia acelora sau au fost reluate de foştii
posesori. Confruntat cu aceste probleme patrimoniale episcopul şi-a
îndreptat tot mai mult atenţia înspre exemplul catolic cerând Curţii vieneze
în anii ’60, în repetate rânduri, egalizarea, de facto, a situaţiei economice a
clerului unit cu a celui catolic. Mai precis, a insistat ca şi preoţii uniţi să aibă
un venit anual de 200 de florini şi să beneficieze la rându-le de dijme (vezi
memoriul adresat de vlădică Guberniului în 7 martie 1766).
Curtea vieneză a reacţionat la aceste cereri solicitând în februarie 1767
realizarea unei conscripţii care să arate venitul anual al fiecărui preot unit89.
Rezultatele atestau, în opinia episcopului, o situaţie deloc optimistă. Unii
preoţi, scria el, nu au intravilan pe care să locuiască, nici extravilan din care
să se întreţină astfel că plătesc taxă către stăpânii pământurilor pe care le
iau în folosinţă. Trăiesc deci unii, puţini, din pământurile lor strămoşeşti,
moştenite, alţii, cei mai mulţi, din terenuri luate în arendă sau din munca
proprie pe cele pe care locuiesc; din cauza sărăciei unii au plecat să lucreze
în afara Transilvaniei, iar cei care nu mai sunt în stare să muncească îşi
89
Ibidem, p. 286-288.
104
În spiritul Europei moderneqq q
cerşesc pâinea cea de toate zilele. Episcopul a dorit să evidenţieze faptul că
preoţii vor putea avea un statut distinct în comunitate doar dacă vor
beneficia de sprijin material care să le permită un trai decent, adică să-şi
întreţină familiile, să primească oaspeţi şi să nu lucreze ei înşişi pământul.
În consecinţă, considera că ar trebui să beneficieze de două sesii colonicale
întregi90. În paralel, episcopul unit a sporit exigenţele faţă de propriii
preoţi, a lansat ideea nouă, modernă a plăţii lor diferenţiate, în funcţie de
pregătire, dovedind astfel ataşamentul său faţă de ideile reformei catolice.
Unul din dezideratele acesteia a fost trimiterea de preoţi educaţi, bine
plătiţi, în parohii situate la depărtare de scaunul episcopal, pentru a
reforma biserica locală. Creşterea veniturilor sacerdoţilor săi nu a fost
văzută deci de Atanasie Rednic ca un scop în sine ci ca o condiţie pentru
îmbunătăţirea misiunii lor pastorale.
La Viena în acei ani, ca şi în cei anteriori de altfel, s-a evaluat problema
veniturilor clerului unit din perspectiva prozelitismului religios. Consilierii
care au dezbătut mijloacele de întărire a unirii (Stupan, Borié, Blümegen,
Stahremberg şi Kaunitz) au fost convinşi de abordarea lui Borié care a pus
în discuţie faptul că Rusia a reuşit să-i influenţeze pe neuniţii din Polonia
şi chiar din regiuni mai îndepărtate, Turcia şi Grecia, prin cadouri făcute
bisericilor, în haine şi bani. A propus să se preia acest model având în
vedere că unirea este, considera el, mijlocul cel mai eficace de a rupe cu
dependenţa de Rusia („Union ist das ausgiebigste Mittel diesen abhang von
Russland zu zerreissen”), antipatia uniţilor faţă de neuniţi este puternică,
mare („Die Abneigung deren Unirten gegen die Nicht unirten ist heftig und
gross”) şi este pentru binele şi siguranţa statului însuşi să întărească unirea
prin toate modurile, cu atât mai mult în Transilvania unde neuniţii sunt
majoritari91. În consecinţă, cum, în opinia lui, acest popor poate fi guvernat
cu uşurinţă prin podoabe exterioare, a propus să i se acorde cât mai curând
episcopului unit suma de 10.000 de florini pe care să îi împartă bisericilor
nou câştigate pentru unire şi celor deja unite, sub forma unor cadouri în
odăjdii şi cărţi. De asemenea, urma ca, din acest fond, fiecare preot unit,
inclusiv cei reveniţi de curând la unire, să primească câte 12 florini renani
la care urmau să se adauge în viitor câte 4 florini anual până când venitul
lor va ajunge la 150 de florini. Măsura trebuia aplicată urgent, spunea el,
deoarece acest popor este foarte neîncrezător, suspicios („weilen dieses Volck
90
91
Ibidem, p. 288-289.
Haus-Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv, Staatsrat-Abschriften, K1, Akt 967.
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
105
so misstrauisch ist”), acest popor prost depinde de voinţa preoţilor (“weilen
diese dumme Volck von dem willen der Popen allein abhänget”) care îşi urmăresc
doar propriul interes. Donaţia alături de scutirile prevăzute în decretul din
15 iunie 1759 i s-au părut consilierului că reprezintă un suport suficient
pentru moment. Pentru a creşte numărul preoţilor capabili, destoinici care
la rându-le să poată contribui la propagarea unirii era necesară, în opinia
sa, înmulţirea seminariilor clericale, sporirea fondurilor acordate în acest
scop. Acceptat de consilieri, proiectul lui Borié a devenit lege. Prin
decretele imperiale din 13 ianuarie şi 27 mai 1768 s-a decis să se acorde
Bisericii unite, cu titlul de ajutor, 10. 000 de florini renani92.
În această conjunctură în care se făcuseră primii paşi spre plata
preoţimii, Atanasie Rednic sublinie în memoriul din primăvara anului 1769,
trimis guvernatorului O’Donell pentru a-l înainta împărătesei, necesitatea
salarizării clerului ca antidot împotriva ignoranţei şi sărăciei93. Insistenţa pe
această temă s-a dovedit însă riscantă, deoarece problema banilor şi cea a
scutirilor a ridicat o alta, şi anume a numărului preoţilor beneficiari.
Scutiri, privilegii, da, dar pentru preoţi mai puţini. Aşa au gândit
stăpânii de pământ, catolici şi protestanţi deopotrivă, obligaţi să accepte
principiul potrivit căruia preoţii uniţi se bucurau de aceleaşi scutiri şi
privilegii ca şi cei romano-catolici. Deoarece o parte din supuşii lor au
intrat într-o categorie privilegiată, au dorit să o restrângă. În prima
jumătate a secolului s-a deschis o dispută între Stări şi reprezentanţii
Bisericii unite pe tema reducerii numărului preoţilor uniţi94, mediată de
Curtea vieneză. Diploma imperială din 9 septembrie 1743 reglementa şi
numărul preoţilor: în parohiile mari urmau să activeze un paroh şi doi
capelani, în cele mjlocii un paroh şi un capelan iar în cele mici un paroh95.
Cererea salarizării clerului unit formulată de episcopul Atanasie
Rednic în 1769, analizată de guvernatorul Transilvaniei O’Donell şi
episcopul romano- catolic Bajtay i-a făcut pe cei doi să redeschidă problema
Pentru modul în care au fost distribuiţi banii vezi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...”
Biserica greco-catolică, p. 289-291 şi Anexa nr. V.
93 Ştefan Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul XVIII”, în
Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971, p. 521.
94 În 4 martie 1722 cele trei naţiuni i-au trimis un memoriu directorului Bisericii unite Regai
în care au pus problema preoţilor supranumerari: pentru că în unele sate erau câte 6-12
preoţi au propus să fie acceptaţi doar cei consacraţi de episcopul Atanasie Anghel.
Guvernatorul a intervenit atunci respingând solicitarea, pronunţându-se pentru
respectarea diplomelor imperiale, Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, I, p. 212-213.
95 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 552.
92
106
În spiritul Europei moderneqq q
numărului preoţilor uniţi. Încercând să găsească surse de venituri cei doi
s-au gândit iniţial la întreţinerea preoţilor uniţi din dijme, quartae, sesiile
interne luate de la proprietarul nobil sau din pământul comunitar. Era însă
o soluţie complicată deoarece atingea interesele proprietarilor de pământ.
Prin urmare, au propus altele mai simple: reducerea numărului preoţilor
uniţi, unul urmând să servească o parohie materă şi două filii, consacrarea
doar a candidaţilor bogaţi, fixarea cuantumului stolei şi doar în ultimă
instanţă ajutorarea preoţilor lipsiţi de avere proprie cu o sumă din vistieria
regală96. Atare măsuri ar fi avut meritul de a degreva Curtea vieneză de
plata preoţilor.
S-a discutat şi în anii următori despre posibilităţile de echivalare a
stării materiale a clerului unit cu cea a clerului romano- catolic, printre
altele în cadrul unei subcomisii instituite de Maria Tereza pentru a studia
posibilităţile de promovare a unirii inclusiv pe calea stimulentelor
materiale. În pofida dezbaterilor susţinute legislaţia nu s-a modificat.
Capacitatea porţiunii canonice a rămas cea stabilită în 1759, fapt reafirmat
de Guberniu în 15 februarie 178097.
Dacă puterea centrală şi-a dorit preoţi educaţi, capabili să le explice
enoriaşilor ce este unirea, să-i înveţe deci la rândul lor pe ceilalţi, preoţi
care să nu aibă grija zilei de mâine pentru a se putea dedica îndatoririlor
pastorale, urmează să vedem ce fel de supuşi şi-a dorit.
III. Enoriaşii
1. Bunul valah neştiutor – spre înlăturarea ignoranţei
Într-un secol al luminilor reforma educaţiei nu putea lipsi din ansamblul reformelor imperiale, şi nu din raţiuni strict ideologice ci şi pragmatice.
Reformarea sistemului educaţional a corespuns nevoilor statului absolutist,
societatea şi economia devenind tot mai complicate era nevoie de noi
administratori, ofiţeri, diplomaţi şi specialişti în diferite domenii. Noutatea a
constat în constituirea unei reţele de şcoli primare, obligatorii, laice, pentru
ca, cel puţin teoretic, fiecare copil să aibă acces la educaţie98.
Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti”, p. 526.
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 553, copie.
98 Karl Vocelka, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy”, p. 200; pentru reformele şcolare tereziene şi extinderea sistemului şcolar vezi James van Horn Melton, Absolutism and
96
97
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
107
În Transilvania, demersurile Curţii vieneze pentru crearea de şcoli
primare au fost vizibile după mişcarea lui Visarion Sarai99. Maria Tereza,
convinsă că ignoranţa este una din cauzele care au dus la fragilizarea unirii
a ordonat Guberniului în 18 iunie 1747 să dispună ca preoţii uniţi, cu
ajutorul protectorilor, să găsească modalităţi de a extinde numărul şcolilor
„triviale”. Iniţiativa a avut drept substrat dorinţa de întărire a
catolicismului în varianta de rit grec, a vizat combaterea influenţelor
„acatolicilor” spre ale căror şcoli, în lipsa unora proprii, românii, laici şi
preoţi deopotrivă, şi-au mai trimis copiii100.
Intervenţiile puterii centrale pentru înfiinţarea de şcoli pentru copiii
români au fost tot mai susţinute în a doua jumătate a secolului, odată cu
înfiinţarea regimentelor de graniţă101. În acel context, în 1764 Maria Tereza
a dispus ca în fiecare sediu de stat - major şi în cercul fiecărui batalion
grăniceresc să se ridice câte o şcoală germană, întreţinută parţial din
veniturile statului, parţial din contribuţiile grănicerilor. Tendinţele de
unificare, de centralizare s-au făcut iată simţite şi în această parte a
Imperiului prin impunerea limbii germane în învăţământ. Pe de altă parte,
obligaţia grănicerilor de a susţine financiar, sistematic, într-un cadru legal,
educaţia copiilor lor avea să-i facă mai responsabili şi mai preocupaţi de
problema educaţiei odraslelor. Pentru gestionarea întreţinerii şcolilor
împărăteasa a decis prin patenta din 2 noiembrie 1766 constituirea „fondului de provente”, administrat de o comisie specială alcătuită de comandanţii regimentelor şi reprezentanţi ai comunelor grănicereşti102.
Receptiv la semnalele transmise de Curtea vieneză potrivit cărora
educaţia este tot mai mult o problemă de stat şi nu una a bisericii,
the Eighteenth Century origins of Compulsory Schooling in Prussia and Austria, Cambridge,
1988.
99 Pentru mişcarea lui Visarion vezi G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş,
1890; Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol.
I, Sibiu, 1920, p. 137-143; Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii
din Transilvania 1700-1868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987, p. 54-56; Idem, “The Court of Vienna
and Confessional Problems in Transylvania”, în Annales Universitatis Apulensis. Series
Historica, 11/II, 2007, p. 252-258; Greta-Monica Miron, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică.
Efectele mişcării lui Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia
Universitatis “Babeş-Bolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005, p. 1-36.
100 Dragomir, Istoria desrobirei religioase, I, Anexe, p. 59.
101 Pentru şcolile triviale înfiinţate în satele aflate pe teritoriul regimentelor vezi Nicolae
Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 216-219.
102 Virgil Şotropa; Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 11-12.
108
În spiritul Europei moderneqq q
vicecolonelul Entzeberg s-a implicat în înfiinţarea unei şcoli germane în
Năsăud şi a colaborat în acest sens cu episcopul unit de de atunci, Atanasie
Rednic. Într-o scrisoare pe care i-a adresat-o în 1767 invocă, între
argumentele cu care dorea să-l convingă pe ierarhul unit de necesitatea
construirii unui colegiu în Năsăud şi a altor 4-5 şcoli alături de acesta,
concurenţa ortodoxă, puternică având în vedere proximitatea Moldovei,
dar şi prezenţa protestanţilor în zonă. Şcolile unite puteau să-i atragă pe
„schismaticii” din împrejurimi, scria ofiţerul, aşa cum de altfel, se şi
întâmpla deja în anumite locuri, iar prezenţa în sate a unor oficiali instruiţi
care să-i trimită pe oameni la biserică în zilele de sărbătoare, ar putea să-i
ridice pe români în ochii luteranilor şi calvinilor, ce le erau ostili103. Tabloul
pe care-l prezentă despre starea credinţei între laicii români era sumbru:
românii sunt fără credinţă şi fără frica lui Dumnezeu iar copiii nu mai au
respect pentru părinţii lor; dar valahul prin natura lui este docil, robust,
posibil de transformat într-un bun şi credincios militar.
Învăţământul ca antidot împotriva necunoaşterii, cale de educare etică,
religioasă şi de insuflare a loialităţii faţă de suveranii habsburgi a fost
promovat de Curtea imperială de la Viena pentru românii transilvăneni
indiferent de confesiune; o populaţie mai educată putea deveni mai
tolerantă cu celălalt. În 7 martie 1768 Maria Tereza dispunea ca populaţia
de rit grec din Transilvania, unită şi neunită, indiferent de sex, să înveţe să
citească, să scrie şi să socotească, pentru a fi mai puţin ignorantă104. În afară
de a-i învăţa, şcolile trebuiau să cultive în sufletele elevilor sentimentul
datoriei faţă de împărăteasă şi patrie după cum se preciza în ordonanţa
Consiliului de Război din Viena din aprilie 1770, cu referire la şcoala din
Năsăud105. Iniţial o „Oberschule”, şcoală primară principală, în 1784 s-a
transformat în şcoală de normă cu trei clase pe lângă care a funcţionat şi un
Scrisoarea din 14 decembrie 1767, Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola
34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.
104 Ibidem, rola 34.254, nr. 116 /1768; transmiterea acestei dispoziţii în teritoriu este ilustrată
de ordinul Guberniului din 24 aprilie 1768 prin care cerea autorităţilor comitatului să-i
oblige pe învăţătorii români ai ambelor confesiuni din Târgu-Mureş să-i înveţe pe copii
scrisul, cititul şi aritmetica, Albu, Istoria învăţământului, p. 201.
105 Şotropa, Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, p. 12; având în vedere înfiinţarea noii şcoli în
5 noiembrie 1770 s-a ţinut o şedinţă a comisiei economice a regimentului care a luat
hotărâri referitoare la întreţinerea ei şi a celorlalte şcoli deja existente. Pentru că urmau să
crească cheltuielile delegaţii satelor au acceptat noi contribuţii, vezi Virgil Şotropa,
„Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr. 11, 1929, p. 1-26.
103
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
109
Institut militar, în care s-au format militarii regimentelor grănicereşti106.
Treptat deci iniţiativele de luminare a maselor venite dinspre puterea
centrală au dat roade, învăţământul s-a extins şi diversificat în raport şi cu
nevoile şi interesele stăpânirii. Iosif al II-lea încercând să înţeleagă situaţia
românilor transilvăneni, să explice sărăcia lor, afirma în martie 1785 că
„atâta timp cât prin şcoli nu se înfăptuieşte o luminare îndestulătoare...aceşti
oameni vor fi văzuţi pe mai departe locuind sărăcăcios...”.107 Chiar dacă puţini
elevi frecventau clasele superioare108, rolul şcolilor a fost major, au început
să risipească nebuloasa neştiinţei pentru care românii au fost priviţi adesea
în acel timp cu superioritate şi dispreţ.
2. Credinţă şi fidelitate dinastică
Împărăteasa şi-a dorit nu numai supuşi mai educaţi ci şi loiali. Le-a
solicitat să fie solidari cu stăpânirea în vremuri grele precum cele ale
războaielor şi, convinsă că prin credinţă se poate ajunge la victorie, şi-a
chemat supuşii să susţină eforturile militare ale Imperiului prin rugăciuni.
Acestea au punctat, de exemplu, războiul de şapte ani: în 17 septembrie
1756 preoţii au fost obligaţi să ţină slujbe pentru înaintarea norocoasă a
vaselor imperiale, în acelaşi an s-a dispus ţinerea în toate bisericile a 40 de
ore de rugăciune şi a unei slujbe de binecuvântare iar în 12 aprilie 1757 s-a
cerut din nou oficierea de slujbe pentru victoria în război. Scopul acestora
fusese formulat de împărăteasa însăşi: de a induce o obedienţă neîntârziată
şi neechivocă a supuşilor, de a le reaminti obligaţia de a-şi da bunurile şi
viaţa pentru patrie, fapte pentru care vor fi recompensaţi de Dumnezeu109.
Românii uniţi au fost chemaţi să contribuie la efortul de război cu
efective umane. În octombrie 1756 episcopul îi convocă la Blaj pe protopopi
pentru a discuta despre „nevoia de cătane” a împărătesei110. În consecinţă,
protopopii consistoriali şi mirenii de vază s-au întrunit în 4 noiembrie 1756
în reşedinţa episcopală pentru a se sfătui asupra solicitării crăieşti de
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 1999, p. 129- 131, 253-254.
107 Apud Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, p. 203.
108 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului, p. 279.
109 Hans Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in Österreich,
Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976, p. 65.
110 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 278, f. 120r.
106
110
În spiritul Europei moderneqq q
ajutor: „...carele ne îndeamnă a da mână de ajutor înpotriva năvălirii pruseşti”111
şi au decis constituirea, prin efort propriu, a unei companii de 130 de
soldaţi. Ca atare, prin circulara din 6 noiembrie 1756 episcopul P.P. Aaron
le-a cerut protopopilor să strângă în decurs de 3 săptămâni câte 5 florini
ungureşti, cai şi „voinici”, piei pentru şeile cailor şi pături de pus sub şei.
Demersul semnifica, în viziunea episcopului, nu numai un simplu act de
supunere, ci era şi o oportunitate pentru clerul şi „neamul” românesc de a
dobândi prestigiu.
Uniţii diecezei de Făgăraş au fost părtaşi şi sufleteşte, spiritual la
războaiele purtate de Casa de Habsburg. În octombrie 1761 episcopul le
cerea protopopilor ca în data de 14 a lunii, sau dacă nu pot atunci, într-o
altă zi, să oficieze liturghie „cu slava cea mare şi cealalte obicinuite rugăciuni”
pentru victoria armatelor imperiale în Silezia112.
Rugăciunea a fost un prilej de bucurie pentru victoriile suveranilor în
războaie dar şi unul de speranţă pentru viaţa şi sănătatea lor. Prin
rugăciunile ţinute de preoţi au pătruns până la umilii credincioşi din satele
transilvane şi evenimente din viaţa privată a familiei imperiale. Supuşii
erau astfel chemaţi să împărtăşească atât momentele de bucurie cât şi
necazurile stăpânilor. În 25 mai 1767 episcopul Atanasie Rednic dispunea
ca protopopii şi preoţii să se roage pentru însănătoşirea Mariei Tereza şi a
nurorii ei, soţia lui Iosif al II-lea: „...ca de acum înainte mai ades şi mai fierbinte
cu credinţă şi cu umilinţă pentru viaţa şi sănătatea acestor împărătese a noastre să
să roage”.113 Moartea împărătesei a prilejuit noi manifestări de pietate.
Anunţat de episcopul Grigorie Maior credincioşilor în 3 decembrie 1780,
decesul urma să fie marcat în întreaga dieceză cu trei liturghii de
pomenire114 urmate de un parastas de 30 de zile începând cu prima luni din
marele post115. Episcopul a contabilizat rezultatele dispoziţiilor sale
anunţând Congregaţia de Propaganda Fide în 3 aprilie 1781 că numărul
slujbelor cântate pentru sufletul împărătesei decedate s-a ridicat la 5217 în
întreaga dieceză116.
Ibidem, f. 120r.v.
Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 279, f. 37, 57.
113 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 37r.
114 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di
Croazia, 2, f. 341.
115 Ibidem, f. 355.
116 Ibidem, f. 359r.
111
112
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
111
3. Penitenţă în vremuri de restrişte
Capriciile naturii şi molimele au impulsionat-o pe împărăteasă să-i
cheme pe supuşii săi la pocăinţă, intervenind în timpul postului. Seceta,
boli ale vitelor şi ciuma au fost motivele pentru care Maria Tereza a cerut în
cursul anului 1762 ca supuşii să-şi sporească rugăciunile întru depăşirea
dificultăţilor. În consecinţă, în 11 septembrie 1762 episcopul P. P. Aaron le
comunica protopopilor impunerea, temporară, a postului şi în zi de luni. Le
scria astfel:
„Deci fiindcă nu numai aici în ţară de o vreme încoace s-au sporit
Dumnezeeştile cercetări, cu săcetă, cu povoae şi cu boală în vite, care de
vro câţiva ani nu să mai ceoată, ce şi ciuma prin vecinia ţărîi noastre s-a
apropiat: pentru a căria şi al altora Dumnezeieşti pedeapse, spre
Dumnezeu spre milă a-l îmblânzi, Pre Înălţata Cesaro- Crăiasca noastră ca
o bună şi de Dumnezeu temătoare şi pravoslavnică...s-au milostivit a
porunci, cum prin pocăianie cu post şi cu rugăciuni să ne sârguim a
înblânzi cea pe direptate asupra noastră pornită Dumnezeiască mânie.
Deci şi noi după păstoriceasca deatorie, precum în anii trecuţi, într-un
prilej aseminea, aşa acum am rânduit, cum toţi creştinii noştri, prin
ispovedanie pocăindu-să, în cinstea Sfinţilor Arhierei, carii sânt slujitorii
lui Dumnezeu, spre izbidă şi spre milă, toţi să postească lunea ca în
păreasimi. ”117
Astfel de îndemnuri aveau să le întărească credincioşilor încrederea în
puterea rugăciunii şi a căinţei, să-i facă să caute salvarea în biserică şi
credinţa în Dumnezeu şi nu numai în practici superstiţioase. În 1756
vlădicul consemnă că în Creaca „s-au aflat besereca încinsă cu lumină de ceară
şi întrebându-i pentru ce au făcut aceia spusără că încă din vreme ciumii au fost
făcut ca să nu-i lovască ciuma, şi zice că cum au făcut nice nu i-au lovit ciuma”118.
Se pare că i-a lăsat să creadă în astfel de practici preventive (nu a menţionat
că ar fi dispus curăţirea bisericii) poate pentru a nu le spulbera sentimentul
de securitate astfel resimţit. „Vestea” de ciumă din anul 1771 l-a făcut şi pe
episcopul Atanasie Rednic să le transmită protopopilor şi preoţilor să se
roage „pentru ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la noi”119.
Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 279, f. 154-155.
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1r.
119 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r-4v.
117
118
112
În spiritul Europei moderneqq q
4. Pietate populară şi devoţiune mariană
Deşi Curtea vieneză a încurajat, în momente dificile, religiozitatea
supuşilor intervenind, după cum am văzut, în timpul rugăciunii şi al
postului, a căutat totuşi treptat să raţionalizeze manifestările credinţei, să
impună o atitudine rezervată faţă de miracole. Dovadă este reacţia la
icoana plângătoare de la Blaj. Venerarea icoanei şi crearea astfel a unui loc
de pelerinaj în chiar reşedinţa episcopiei unite într-un moment delicat
pentru Biserica unită ce tocmai se confruntase cu o puternică mişcare pro
ortodoxă, nu a fost agreată de Curtea vieneză. Entuziasmul popular trebuia
potolit şi nu stimulat. De altfel, pe parcursul secolului al XVIII-lea membri
ai Bisericii catolice au devenit tot mai sceptici în privinţa miracolelor
asociate cu pelerinaje120, considerând că înmulţirea acestora aduce un
deserviciu catolicismului deoarece le dă protestanţilor prilejul de a-i
ridiculiza pe catolici121. În spaţiul multiconfesional transilvănean minunea
icoanei plângătoare putea fi investită cu semnificaţii diverse, putea stârni
valuri emoţionale dar şi critici ale acatolicilor.
Icoana Fecioarei cu Pruncul din capela episcopală a transpirat şi lăcrimat înainte de înmormântarea episcopului P. P. Aaron, mort în timpul
vizitaţiei canonice desfăşurate în decembrie 1763 – martie 1764122. Lacrimile
Mariei erau deci dedicate, dacă avem în vedere momentul în care au
izbucnit, ierarhului defunct şi s-au suprapus peste un alt fapt neobişnuit,
acela că trupul episcopului a rămas intact după moarte, semn al sfinţeniei
sale. Mesajul transmis de icoana plângătoare era de regret pentru ierarhul
dispărut. Având în vedere că, potrivit martorilor, lăcrimase îndeosebi
duminica, miercurea şi vinerea, în postul Paştelui sau ca răspuns la
rugăciunile care i s-au adresat, icoana a transmis credincioşilor şi un
îndemn la post, pocăinţă, rugăciune, la o viaţă cumpătată.
Una din vocile critice la adresa pelerinajelor a fost cea a lui Anton Wittola, jansenist,
discipol al lui Simon Ambros Stock, decanul Facultăţii de Teologie din Viena din 1741.
Wittola a considerat că în centrul devoţiunii populare trebuie să stea liturghia şi a
caracterizat marile locuri de pelerinaj în cinstea Fecioarei Maria, Mariazell, Maria Taferl
şi Sonntagsberg drept ascunzători pentru hoţi, Ward, „Late Jansenism”, p. 169.
121 Timpul forte al răspândirii entuziasmului pentru pelerinaje, explozia acestui tip de
pietate s-a înregistrat în zona de sud-vest a Germaniei aflată sub stăpânire habsburgică
între 1650-1720. Vezi în acest sens analiza lui Marc R. Foster, Catholic Revival in the Age of
Baroque. Religious Identity in Southwest Germany, Cambridge, 2001, p. 83- 103.
122 Dosarul problemei în Icoana plângătoare.
120
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
113
Într-un timp în care majoritatea enoriaşilor au trecut la ortodoxie după
mişcarea condusă de călugărul Sofronie, minunea era binevenită pentru
Biserica unită deoarece i-a atras pe credincioşi în Blaj, reşedinţa episcopală,
şi a îndreptat atenţia asupra faptului că vlădicul unit nu fusese unul
oarecare. Discreditată ani la rândul în discursurile propagandei ortodoxe,
Biserica unită ar fi putut folosi acest prilej pentru a-i impresiona pe laici, a
le câştiga încrederea, a-i atrage de partea sa. Curtea vieneză însă a avut o
altă viziune asupra evenimentului. Aglomerarea laicilor în centrul
episcopal a părut cercurilor vieneze periculoasă, potenţial cauzatoare de
noi tensiuni confesionale, de nedorit având în vedere că abia se domoliseră
cele declanşate de mişcarea lui Sofronie.
Ca atare, venerată în Blaj din 18 martie până în august 1764, icoana a
fost dusă la Sibiu. Însuşi drumul este simptomatic pentru noua atitudine a
Curţii vieneze faţă de această formă de pietate. Icoana de la Blaj nu a fost
prima care a plâns. Spre sfârşit de secol XVII123 a lăcrimat o altă icoană a
Fecioarei Maria cu pruncul, aflată la mănăstirea Nicula. Atunci drumul
icoanei spre Cluj124 a fost unul festiv, un eveniment public, oficial, prin care
elitele catolice din Principat şi-au exprimat devoţiunea mariană. Drumul
celei de la Blaj spre Sibiu125 a fost unul tăcut, tăinuit: icoana a fost
transportată de doi călugări din Blaj, cu trăsura episcopală, închisă în două
cutii. Cei doi au dus-o apoi la Viena unde, în timp, i s-a pierdut urma.
Sunt în istoriografie divergenţe cu privire la anul în care s-a produs miracolul lăcrimării
icoanei. Surse iezuite avansează anul 1694, când încă se mai derulau confruntări militare
între armatele Imperiului habsburgic şi cele turceşti. Alţi istorici plasează evenimentul în
anul 1699, semnificativ în derularea unirii cu Biserica Romei, deoarece atunci s-a emis
prima diplomă leopoldină a unirii; susţinătorii acestei variante sugerează faptul că
lăcrimarea icoanei ar exprima tristeţea, regretul faţă de acceptarea unirii de către români.
124 S-au formulat opinii diverse cu privire la drumul urmat de icoană. Unii susţin că ea a fost
dusă de la Nicula într-un sat din apropiere, Mănăstirea, unde rezida contele Sigismund
Kornis, la dorinţa sa de a avea o astfel de icoană miraculoasă. Unul din susţinătorii
acestei teze a descris astfel ceremonia ducerii icoanei: „...groful înconjurat cu armată
împărătească, în sunet de trâmbiţe şi fanfară şi de cântece bisericeşti, în mare procesiune de
praznic alor mii de credincioşi din tot jurul, ba chiar şi din părţile mai îndepărtate ale Ardealului,
cu cea mai mare paradă bisericească şi civilă duce Sfânta icoană de la Nicula la Benediug.”,
Victor Bojor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930, p. 107.
125 Dispoziţia împărătesei ca icoana să fie mutată la Sibiu i-a fost comunicată vicarului
general în 11 august 1764. Putea să aleagă între a o duce personal la Sibiu sau a o trimite
prin oameni de încredere, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Colecţia de
documente Blaj, nr. 465.
123
114
În spiritul Europei moderneqq q
Ancheta la care a fost, după regulă, supusă icoana, trebuia potrivit
recomandărilor cardinalului Migazzi să fie făcută cu prudenţă deoarece,
spunea el, naţiunea valahă are o „înclinaţie ciudată spre coincidenţele
extraordinare” şi este şovăielnică. Opina că „incidentul” nu trebuia să dea
prilej unei „adorări superstiţioase, dar nici să nu îndepărteze sufleteşte acest
popor de la unirea cu biserica noastră”126. Deşi cei 34 de martori interogaţi în
cursul anchetei desfăşurate la Blaj şi Sibiu în 1766, de confesiuni, vârste şi
poziţii sociale diferite, nu au lăsat să se înţeleagă că ar fi fost vorba de
vreun fals, de vreo înşelătorie, cardinalul Migazzi şi comisia întrunită
pentru analiza datelor au ajuns la concluzia că „nu este suficient dovedită
miraculozitatea icoanei”127. A fost o decizie previzibilă având în vedere că
devoţiunea mariană nu mai avea de la mijloc de secol XVIII semnificaţiile
de odinioară. Sub influenţa jansenismului şi a dreptului natural se născuse
o „pietate luminată” care nu respingea în bloc tradiţiile populare dar
năzuia să corecteze exagerările, să caute certitudini128. Perceput de membri
ai elitei ecleziastice şi politice transilvane cu admiraţie şi o anumită
raţionalitate, de oamenii obişnuiţi cu emotivitate profundă129, miracolul
lăcrimării icoanei a fost confiscat de puterea politică.
Pentru a capta însă devoţiunea credincioşilor, pentru a exploata în
beneficiul Bisericii unite veneraţia Fecioarei Maria, episcopul unit Atanasie
Rednic şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă icoană miraculoasă, de la
Nicula130 şi a cerut Sfântului Scaun să acorde bisericii mănăstirii indulgenţă
plenară pentru sărbătorile Înălţării, Bunei Vestiri şi naşterii Mariei în zilele
în care se celebrau după calendarul vechi. Astfel, credea episcopul,
„schismaticii” care mergeau la Nicula spre a o venera puteau fi atraşi la
Icoana plângătoare, p. 40-41.
Ibidem, p. 144-145.
128 Mario Rosa, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio, 1999, p.
169-176.
129 Vezi pentru semnificaţia genului „icon lacrymans” şi analiza anchetei Doru Radosav,
Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997, p. 288-292.
130 S-au formulat în istoriografie păreri diferite cu privire la locul în care s-a aflat şi se află
icoana. În epocă iezuiţii din Cluj au acreditat ideea că, după ce a fost examinată la Viena,
a intrat în posesia lor. Astfel, în istoria Colegiului iezuit, se precizează că ziua în care a
lăcrimat, 15 februarie, este celebrată anual printr-un rit solemn, cu procesiune. Autorii
istoriei au făcut în repetate rânduri referiri la icoană şi la rosturile ei (de exemplu,
studenţii Colegiului îşi susţineau tezele sub icoana aşezată în capela reşedinţei iezuite
din Cluj-Mănăştur), Vasile Rus, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj
(sec. XVI- XVIII), Cluj-Napoca, 2005, Anexe, p. 246-247, 253, 268- 269.
126
127
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
115
unire. În 12 iulie 1767 papa Clement al XIII-lea a acordat indulgenţă
plenară pentru sărbătorile menţionate pe timp de 10 ani. În timp ce icoana
de la Blaj era dată uitării, cealaltă, era iată mai pregnant pusă în atenţia
credincioşilor de episcopul unit dornic să-şi mângâie sufleteşte turma şi să
o sporească. Venerarea Fecioarei a fost asociată propagandei pentru unire,
a fost văzută ca o posibilă cale de convertire.
5. Timp de odihnă – sărbătorile
Reglementarea sărbătorilor a fost o altă modalitate a suveranilor habsburgi de a se insera în viaţa credincioşilor, din interes pentru sporirea
zilelor de muncă dar şi din dorinţa de a propaga catolicismul.
În prima jumătate a secolului suveranii habsburgi au abordat trei
aspecte ale acestei probleme: celebrarea sărbătorilor „latine”, introducerea
calendarului gregorian şi reducerea numărului zilelor de sărbătoare. Din
dorinţa de a nu crea dispute între stăpânii de domenii şi supuşii lor pe
tema zilelor în care cei din urmă puteau fi obligaţi să presteze robota,
Leopold I a hotărât prin patenta din 23 august 1692 ca sărbătorile religioase
mobile sau fixe să fie celebrate de uniţii de rit grec în aceeaşi zi în care le
celebrau latinii131. Succesorul său, Carol al VI-lea, a urmărit să impună un
timp unic al sărbătorii format dintr-un număr fix de praznice şi socotit
după calendarul gregorian132. Reglementările i-au vizat însă numai pe
neuniţi, pe cei care locuiau împreună cu catolicii. În 1747 s-a publicat din
nou decretul din 1732 potrivit căruia în zilele festive, dar nu cele mari,
neuniţii aveau dreptul să lucreze în casă, să facă negoţ, să-şi deschidă
atelierele, interzis fiind însă lucrul la câmp133. Au lipsit în aceste decenii
reglementări referitoare la timpul de sărbătoare a uniţilor, dar au existat
iniţiative locale de a-i obliga să respecte sărbătorile catolice şi nu numai, pe
cele ale stăpânilor de pământ indiferent de confesiune. Uniţii din districtul
Bistriţa erau pedepsiţi cu bătaia (6 beţe) dacă nu respectau sărbătorile
saşilor. Auzind despre atare abuzuri episcopul P. P. Aaron a intervenit în
1756 pe lângă magistratul Bistriţei rugându-l să le pună capăt. În 1764, în
Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 215.
Ibidem, p. 225.
133 Ibidem, p. 227; Aurel Răduţiu, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec.
XVII- XVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1985, p. 220.
131
132
116
În spiritul Europei moderneqq q
virtutea rescriptului terezian din 21 august acel an, guvernatorul Hadik a
dispus ca toţi locuitorii, indiferent de confesiune, să celebreze sărbătoarea
„tuturor sfinţilor” şi a trimis patrule de soldaţi prin casele oamenilor
pentru a-i verifica dacă se conformează dispoziţiei134.
Începând cu anii 50 ai secolului Curtea vieneză a promovat o nouă
viziune asupra sărbătorii. Interesată de sporirea zilelor de lucru al
supuşilor pentru ca aceştia să-şi poată îngriji gospodăria şi astfel să-şi poată
îndeplini obligaţiile fiscale faţă de stat135, a dorit reducerea numărului
sărbătorilor catolice, şi reglemetarea procesiunilor şi pelerinajelor, care, mai
ales vara, îi distrăgeau pe ţărani de la muncă136. În septembrie 1751, la
solicitarea împărătesei Maria Tereza, papa Benedict al XIV-lea a degradat
24 de sărbători „de poruncă” la rangul de sărbători secundare. Dispoziţia a
vizat la început provinciile ereditare ale Casei de Austria pentru ca doi ani
mai târziu să fie publicată şi în teritoriile aparţinătoare Coroanei Sfântului
Ştefan137. Rămăseseră 19 sărbători majore alături de zilele de duminică.
Discuţiile pe această temă au continuat şi în anii următori, deşi noul papă
Clement al XIII-lea (ales în iulie 1758) a refuzat să-şi dea asentimentul
pentru noi reforme, inclusiv pentru reducerea zilelor de sărbătoare138.
Totuşi, în 1766 Maria Tereza a remis Cancelariei Aulice un aviz (Gutachten)
pentru urgentarea problemei, considerată importantă şi de consilierii săi.
Kaunitz a rugat-o în februarie 1769 (în noul context marcat de moartea
papei Clement al XIII-lea, 2 februarie 1769) să mediteze printre altele şi
asupra zilelor de sărbătoare. Vrem, întreba consilierul, ca prin diminuarea
numărului excesiv de sărbători să-l împiedicăm pe papă să continue a le
ordona supuşilor, care nu sunt ai săi, să nu lucreze în timpul anului şi astfel
să ne punem în situaţia de a nu putea face faţă concurenţei mâinii de lucru
şi implicit a preţurilor în faţa acatolicilor?139 Textul lui Kaunitz a avut ecou
Rolf Kutschera, Guvernatorii Transilvaniei. 1691-1774, Sibiu, 1943, p. 62.
Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 219.
136 În 1767 s-a dispus că este nevoie de acceptul stăpânilor de pământ şi al episcopului
pentru efectuarea de procesiuni şi pelerinaje. În 11 aprilie 1772 s-au interzis procesiunile
care necesitau şi rămânerea peste noapte, cu excepţia celor dinspre capitale spre
Mariazell. Interdicţia aceasta nu a fost aplicată în Tirol şi Banat, Hans Hollerweger, Die
Reform des Gottesdienstes, p. 81.
137 Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 232.
138 Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129.
139 „Veut-on diminuer le nombre excessif de fêtes, empêcher que le pape ne continue a
ordonner à des sujets, qui ne sont pas les siens, de ne pas travailler pendant de l’année et
134
135
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
117
dovadă că în 11 martie 1770 chestiunea sărbătorilor a fost discutată de o
comisie alcătuită din laici şi clerici140. Suportul teoretic-ştiinţific al
discuţiilor alcătuit de profesorul de drept ecleziastic de la Universitatea din
Viena, Paul Joseph von Riegger, a fost structurat ca un istoric al zilelor de
sărbătoare pe baza căruia autorul concluziona că numărul lor mare,
departe de a stimula pietatea, dădea prilej exceselor şi desfrâului141. De
altfel, s-a dorit în paralel ca zilele păstrate să fie folosite cu mai multă
intensitate: elita comunităţilor trebuia să dea un exemplu, să participe şi la
slujba de după-amiază, să nu convoace adunări sau să meargă în
excursii142. Viziunii economice, pragmatice asupra zilelor de sărbătoare a
lui Kaunitz i s-a asociat deci şi una exemplar moralizatoare. Demersurile
puterii laice nu au rămas fără ecou la Roma astfel că prin bula din 22 iunie
1771 papa Clement al XIV-lea a mai eliminat trei sărbători de poruncă,
numărul lor ajungând la 16143.
Din raţiuni uniformizatoare, egalizatoare s-a dorit impunerea aceluiaşi
număr de sărbători şi greco-catolicilor, idee discutată în 1773 în cadrul
conferinţei de la Viena. Episcopii greco-catolici rutean, Bacinsky, croat,
Bozičkovič şi cel de Făgăraş, Grigorie Maior au stabilit o listă de 16
sărbători obligatorii144 pe lângă care au mai cerut însă împărătesei să
accepte şi altele, ţinute de demult (de ex. sărbătoarea Sf. Gheorghe pentru
dieceza de Făgăraş) a căror păstrare era necesară, în opinia lor, pentru a nu
stârni împotrivirea credincioşilor. S-a căzut în final de acord asupra
de se mettre, par conséquent, dans le cas de ne pas pouvoir soutenir la concurrence de
main d’oeuvre et moyennant cela du prix de leur industrie vis-à-vis de tous
accatholiques?”, Viena, Haus- Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1,
f. 26- 29, copie.
140 Membrii laici ai comisiei au fost von Kressel, von Martini şi von Heinke, iar clericii:
canonicul Simon Ambros von Stock, Johann Peter Simen şi Rensi, Hollerweger, Die
Reform des Gottesdienstes, p. 69.
141 Ibidem. Paul Joseph Ritter von Riegger a fost cel care a furnizat o „thèse royale” de care
Maria Tereza avea nevoie pentru a surmonta non-cooperarea papalităţii. Alcătuită sub
forma unui tratat de drept canonic, a stat la baza predării acestei discipline în
învăţământ, Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129.
142 Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes, p. 76-77.
143 Nu a ţinut cont însă în totalitate de solicitările împărătesei: lunea de Paşte şi de Rusalii au
rămas în continuare sărbători depline în timp ce sărbătoarea Sf. Iosif, pe care Maria
Tereza a dorit să o menţină, a fost desfiinţată, Ibidem, p. 74.
144 Enumerarea lor şi discuţiile purtate în această chestiune în sesiunile 10-11 din 29-30 martie
1773 în protocolul aflat la Bibliotea Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 420, p. 13.
118
În spiritul Europei moderneqq q
celebrării a 20 de sărbători145. În pofida acestui mic succes, episcopii uniţi
au rămas îngrijoraţi cu privire la impactul deciziei asupra credincioşilor şi
i-au cerut Mariei Tereza să impună acelaşi număr de sărbători şi
ortodocşilor din Imperiu. De altfel, din 1771 se pusese deja şi în mitropolia
ortodoxă de la Karlowitz problema reducerii numerice a zilelor festive,
pentru ca în 1774, probabil sub impulsul cererii venite dinspre ierarhii
greco-catolici, sinodul mitropolitan să decidă reducerea sărbătorilor
ortodoxe la 42146. Erau oricum de două ori mai multe decât cele ale uniţilor.
Pentru ortodocşii din Transilvania numărul sărbătorilor a fost stabilit la 27
prin decretul lui Iosif al II-lea din 7 august 1786147. În 30 ianuarie 1787
împăratul a emis un decret şi pentru uniţi, scopul fiind uniformizarea
sărbătorii pentru românii de ambele rituri.148 Tendinţa a fost crescătoare în
următorii ani, în tipăriturile blăjene de la sfârşit de secol, în Catavasierul
din 1793, de pildă, fiind enumerate 35 de sărbători de poruncă149. Era o
dovadă că de la emiterea dispoziţiei la aplicarea ei drumul nu a fost scurt,
că bună parte din sărbători s-a păstrat cu acordul tacit al episcopului Ioan
Bob spre liniştirea credincioşilor că Biserica lor nu-şi schimbă tradiţia150.
Era, de asemenea, un semnal al reţinerilor ierarhiei unite de a impune
schimbări radicale în acest domeniu, delicat, al sărbătorii, eveniment
celebrat deopotrivă în familie şi comunitate, în spaţiul privat şi în cel
public, cu o semnificaţie aparte pentru credincioşii care au păstrat în
memorie anumite obiceiuri trăite, habitudini transmise de la o generaţie la
Vezi lista lor la Michael Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days for the
Catholics of rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV,
Historica, 2, Cleveland-Rome, 1964, p. 201-202.
146 Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days”, p.201. Ortodocşii au fixat reguli
privitoare la sărbători în primul regulament iliric din 1771. S-a stabilit ca sârbii şi românii
supuşi mitropoliei de la Karlowitz să păstreze calendarul vechi iar în locurile în care
trăiau împreună cu catolicii să sărbătorească împreună prima zi a marilor sărbători
(Paşti, Rusalii, Crăciun, Joia Verde) şi duminicile. În celelalte sărbători catolice se obligau
ca între orele 8-11, cât timp credincioşii erau la biserică, să-şi ţină închise atelierele şi
prăvăliile. În rest au dorit să-şi ţină sărbătorile ca şi până atunci fără să fie obligaţi de
stăpânii de pământ să presteze robote în acele zile până când se va lua o decizie de
reducere a numărului acestora, Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 225.
147 Lista lor la Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 231-233.
148 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 86-92.
149 Ciprian Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului
identitar, Cluj-Napoca, 2006, p. 220-223.
150 Exemple care atestă că nici enoriaşii şi nici preoţii nu au renunţat la anumite sărbători
vezi în Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 227-228.
145
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
119
alta. Nu întâmplător deci s-a simţit nevoia republicării decretului lui Iosif al
II-lea în anul 1804 cu grijă pentru difuzarea şi cunoaşterea lui în parohii.
Fiecare preot a primit un exemplar al decretului iar episcopului Ioan Bob i
s-a cerut să dispună ca textul să fie citit în biserici în trei duminici151.
Puterea seculară nu a renunţat deci la a raţionaliza timpul de odihnă
prin împiedicarea înmulţirii sărbătorilor „fără nici un folos sufletesc”152.
Timpul avea în ochii stăpânirii un ritm mai alert, o altă valoare decât în
trecut, trebuia exploatat la maximum. Sărbători mai puţine dar mai intens
trăite, cu folos pentru minte, prin învăţăturile creştineşti pe care enoriaşii le
aveau de aflat de la preoţi, şi pentru suflet, prin ascultarea liturghiei, iată
ce, încetul cu încetul suveranii habsburgi au năzuit să le impună supuşilor.
6. Spre o reformare morală a credincioşilor – căsătoria
În modelarea supuşilor, în disciplinarea lor socială, un rol important l-a
avut reglementarea căsătoriei, nu numai datorită implicaţiilor sale morale
ci şi a celor juridico-economice, punând probleme de proprietate.
În lumea românească ataşată de obiceiuri, de cutumă, obişnuită să
ignore legile mai degrabă decât să le respecte, reticentă faţă de nou în
general, schimbările în zona relaţiilor private erau dificil de impus, cu atât
mai mult cu cât ele erau de sorginte catolică, iar unirea fusese condiţionată
de păstrarea intactă a Pravilei, a tradiţiilor răsăritene153. Atunci când au
discutat problema căsătoriei şi, mai ales, a divorţului, ierarhii uniţi trebuiau
să ţină cont de prejudecăţile laicilor şi ale clerului, de orizontul lor de
aşteptare. Astfel, atitudinea episcopilor uniţi din prima jumătate a secolului
faţă de problema divorţului a oscilat: dacă Ioan Patachi a interzis
divorţurile în sinodul general din 1725, acceptând doar separarea soţilor154,
Inochentie Micu a abordat în sinodul din 1732 doar chestiunea căsătoriilor
Dumitran, Un timp al reformelor, p. 91.
Ibidem.
153 Imediat după unire cardinalul Leopold Kollonich a cerut opinia lui Nicolae Papadopoli
asupra modalităţilor de transpunere în practică a interdicţiei divorţurilor. Întrebat de
cardinal cum ar trebui să procedeze cu cei divorţaţi, de exemplu cu bărbaţii care mai
aveau alte două sau trei soţii în viaţă, Papadopoli a propus examinarea atentă a
situaţiilor şi, în caz că nu erau valide, ceea ce, afirma el, se întâmpla adesea, să se dispună
ca bărbaţii să revină la prima soţie. Ştiind probabil cât de dificilă era luarea unei atare
măsuri într-o lume obişnuită cu practicile ortodoxe Papadopoli a recomandat prudenţă şi
precauţie în astfel de demersuri, Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 359-360.
154 Micu-Moldovanu, Acte sinodali, II, p. 112-113.
151
152
120
În spiritul Europei moderneqq q
clandestine, responsabilizându-i pe preoţi şi anume, cei care cununau fără
să fi făcut în prealabil cele trei vestiri erau pedepsiţi cu 24 de florini155.
Treptat, atât puterea seculară cât şi papalitatea s-au preocupat, din
varii raţiuni, de problema căsătoriilor. Prin bula Dei miseratione din 3
noiembrie 1741 adresată tuturor episcopilor, Benedict al XIV-lea a reafirmat
indisolubilitatea căsătoriei şi, pentru împiedicarea unor abuzuri în acest
sens, instituia oficiul apărătorului public („matrimonium defensum”). În 17
noiembrie, acelaşi an, papa a ridicat chestiunea căsătoriilor clandestine156.
Curtea vieneză, la rându-i, se dovedise interesată de problematică. Pentru a
întări disciplina militară împărăteasa a dispus în 8 mai 1756 anularea
căsătoriilor soldaţilor încheiate fără consimţământul superiorilor.157
În dieceza unită mijlocul secolului a marcat un moment de turnură în
publicarea hotărârilor matrimoniale tridentine. Noul episcop, P. P. Aaron, a
fost decis să acţioneze pentru disciplinarea clerului şi mirenilor. Dacă în
privinţa preoţilor nu a mai tolerat bigamia, adică recăsătoria lor în cazul în
care rămâneau văduvi, în cea a mirenilor a dorit să impună indisolubilitatea căsătoriei. În anii 1752-1753 a purtat corespondenţă cu reprezentanţi
ai Sf. Oficiu pentru a se lămuri dacă principiul indisolubilităţii se aplică şi
logodnei158 iar în sinodul general din 1754 a prezentat propunerea de a se
publica în dieceză deciziile tridentine privitoare la matrimoniu. A hotărât
însă ca publicarea să se facă fără a se menţiona numele Conciliului de la
Trento deoarece invalidarea căsătoriilor clandestine trebuia să apară în
ochii laicilor drept o decizie internă a Bisericii unite şi nu una preluată pe
filieră catolică159. S-a ferit astfel să alimenteze temerile cu privire la
latinizare. Hotărârea episcopului de a urmări aplicarea în teritoriu a acestor
decizii este dezvăluită de vizitaţia sa din anul 1756 în care a cerut
protopopilor să-i prezinte situaţia căsătoriilor „fără leage”: soţii cu „muieri
vii” (care s-au despărţit deci şi s-au recăsătorit) şi, invers, soţiile care au
încheiat o altă căsătorie după ce s-au separat de soţul anterior.
Ibidem, p. 99.
Claudia Carlen, Papal Pronouncements. A Guide. 1740-1978, vol. I, The Pierian Press, 1990,
p. 2-3.
157 Jean Gaudemet, Le marriage en Occident, Paris, 1987, p. 312.
158 Archivio Segreto Vaticano, Segreteria di Stato. Germania, vol. 792, nepaginat.
159 Deciziile sinodale din 1753 nu s-au păstrat. Sinodul şi discuţiile referitoare la căsătorii
sunt menţionate în documente mai târzii, Archivio della Congregazione di Propaganda
Fide Miscellanea Valachicarum, vol. 2, f. 304r.
155
156
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
121
Aplicarea decretelor matrimoniale tridentine era o încercare şi pentru
protopopi şi preoţi, principalii agenţi ai reformei morale, comportamentale
în parohii. Protopopii erau tentaţi să dea dispense la căsătorii, să pronunţe
divorţuri fără a prezenta cazurile la scaunul arhieresc, cel îndrituit să le
judece. Preoţii erau cei care trebuiau să refuze să-i cunune pe cei aflaţi în
afara legii, să semnaleze situaţiile necanonice. Disciplinarea laicilor
depindea deci de disciplinarea clerului local. Preoţii nu au avut o misiune
facilă chemaţi fiind să intervină în viaţa de cuplu şi să disloce cutume. De
altfel, reticenţe privind publicarea decretelor matrimoniale tridentine s-au
manifestat chiar la vârf, între membrii consistoriului Bisericii unite. După
moartea episcopului P. P. Aaron o parte a consistorialilor au formulat
rezerve cu privire la oportunitatea anulării căsătoriilor clandestine într-un
timp în care, după mişcarea lui Sofronie, laicii erau extrem de sensibili la
problema latinizării. În opinia lor, publicarea unei atare dispoziţii, i-ar fi
îndepărtat de la unire pe mirenii ezitanţi sau suspicioşi, ceea ce era de
nedorit în acei ani în care unirea era oricum fragilă. De altfel, îşi
exprimaseră îndoiala şi cu privire la faptul că decizia sinodului general în
virtutea căreia s-au anulat căsătoriile clandestine avea tăria necesară,
deoarece, apreciau ei, sinoadele particulare nu pot interzice cu fermitate
căsătoriile clandestine decât dacă sunt întărite de conciliile ecumenice sau
de suveranul pontif. O altă parte a consistorialilor a considerat hotărârea
sinodului din 1754 validă pentru că a fost întărită de papa Benedict al
XIV-lea şi s-a impus în dieceză prin uz160. Pentru aceşti membri ai elitei
unite preluarea decretelor matrimoniale tridentine a semnificat angajarea
societăţii româneşti pe calea modernităţii prin impunerea unei responsabilităţi sporite în cadrul cuplului, pentru ceilalţi însemna un atentat la
tradiţie, o încălcare a principiilor iniţiale ale unirii. Reticenţele cu privire la
nou veneau deci din dublu sens: de jos, din parohii, dinspre mireni dar şi
de sus, dinspre reprezentanţi ai elitei Bisericii. Ataşamentul faţă de tradiţii,
faţă de cutumă nu indica doar imobilismul şi ignoranţa unei lumi rurale
temătoare de schimbare ci şi convingerea unei părţi a elitei că atare tradiţii
sunt definitorii pentru identitatea Bisericii unite161.
160
161
Discuţiile au fost menţionate de episcopul Atanasie Rednic într-o scrisoare din 8 august
1766. Prezidase acea întâlnire consistorială în calitate de vicar, Arhivele Naţionale
Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 463, f. 1- 2r.
Pentru situaţia din parohii vezi Greta-Monica Miron, “The Transylvanian Greek-Catholic
Church in the Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”,
în Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003-2004, p. 120-142.
122
În spiritul Europei moderneqq q
Pe acest fond al discuţiilor contradictorii episcopul Atanasie Rednic a
redeschis „dosarul” căsătoriilor, complicat de instituţionalizarea ortodoxiei
şi de glisajul laicilor de la unire la ortodoxie şi invers. S-a ridicat chestiunea
căsătoriilor mixte, între o parte unită şi una neunită şi a dificultăţilor create
de instabilitatea confesională. În încercarea de a clarifica starea de fapt,
episcopul unit le-a cerut preoţilor în 1767 şi 1768 informaţii privind
căsătoriile „făr de preoţii săi făcute„162 şi a corespondat cu Congregaţia de
Propaganda Fide pe tema aplicării deciziei sinodale din 1754163. În privinţa
căsătoriilor mixte li s-a interzis preoţilor neuniţi să oficieze cununia atunci
când una sau ambele părţi erau unite. Suverana relua această dispoziţie, cu
sublinierea necesităţii respectării ei, în decretul din 8 ianuarie 1771164.
Crearea în deceniul al şaptelea a încă unei realităţi instituţionale,
regimentele grănicereşti, au obligat puterea seculară şi Biserica unită la noi
reglementări în problema căsătoriei. Militarii aveau să respecte o dublă
jurisdicţie, laică şi ecleziastică, datori fiind să obţină pentru căsătorie
acordul superiorilor şi al episcopului. În noiembrie 1771 consistorialul
Iacob Aron transmitea înspre parohii ordinul terezian potrivit căruia
începând din acel an militarii nu mai puteau încheia căsătorii fără acordul
episcopului. Motivaţia era una economică, vlădicul trebuia să se asigure că
noile familii aveau mijloace decente de trai. Deoarece „numai după a lor voe
îşi iau muieri care nici moşii din care să să poată hrăni au, nici puteare sau voe ca
pre sine sau pe prunci după cuviinţă să-i hrănească” se dispunea că „nu va fi
slobod sub gre pedeapsă a cununa pre unii ca aceştia fără ştirea scaunului
arhieresc”165.
Prin supravegherea căsătoriilor Curtea vieneză a urmărit disciplinarea
supuşilor săi, fie ei uniţi sau neuniţi, a dorit să-i obişnuiască atât pe ei cât şi
pe preoţi să respecte regulile. Impunerea aceloraşi rigori în privinţa
căsătoriilor încheiate fără ştirea parohului locului venea să inducă între
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772,
f. 14r.
163 Întreba dacă prevederea sinodală din 1754 referitoare la invalidarea căsătoriilor
clandestine trebuie aplicată retroactiv şi dacă da de cînd, din ce an, ce poziţie să adopte
faţă de neuniţii care au fost căsătoriţi valid de către parohii lor care au trecut la unire
după publicarea decretului- să valideze căsătoriile acestora sau nu?, Dumitriu-Snagov,
Românii în arhivele Romei, p. 244-249.
164 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 58/1775.
165 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r.
162
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
123
laici ideea că, indiferent de confesiune, stăpânirea are exigenţe egale în ceea
ce priveşte comportamentul lor public şi privat166. Unii episcopi însă, s-au
folosit de această problemă a căsătoriilor pentru a-i şicana pe rivalii lor.
Sesizarea adresată Curţii vieneze de episcopul neunit de Timişoara potrivit
căreia enoriaşi de-ai săi au fost cununaţi în Transilvania venea să pună sub
semnul întrebării capacitatea episcopului unit de a-şi controla preoţii, de a
impune în dieceza sa respectarea legii. Delaţiunea a obligat Curtea vieneză
la noi precizări. În ianuarie 1770 se dispunea printr-o ordonanţă imperială
ca preoţii de rit grec, uniţi şi neuniţi, să nu-i cunune pe cei nou-veniţi sau
care nu rezidează în parohiile lor înainte de a le fi prezentat o mărturie a
preotului-paroh din localitatea de reşedinţă, care să ateste că pot fi
căsătoriţi167. Guberniul interveni la rându-i consiliindu-l pe episcopul unit
să se asigure că parohii ţin registre parohiale cu numele celor botezaţi,
căsătoriţi şi morţi, pentru a evita pe viitor „răul bigamiei”168.
În deceniul al optulea al secolului au crescut competenţele episcopilor
în acest domeniu. Dispoziţia imperială din 22 octombrie 1777 prin care s-a
afirmat că nu este necesar apelul la Scaunul apostolic pentru dispense de
căsătorie fiind suficient cel la episcop i-a fost comunicată lui Grigorie Maior
în 29 aprilie 1778169.
Câţiva ani mai târziu statul şi-a impus controlul direct asupra
căsătoriei, rezultat al unor demersuri din deceniile anterioare bazate pe
ideea formulată de consilierul Kaunitz potrivit căreia Roma trebuia
convinsă odată pentru totdeauna că, în afara chestiunilor de credinţă, nu
poate dicta legi puterii temporale170. În 1769 acelaşi Kaunitz o sfătuia pe
împărăteasă să-şi impună pe lângă Sfântul Scaun opiniile în privinţa
În acest sens unificator Iosif al II-lea ordonase ca cele trei vestiri ale căsătoriei să fie
obligatorii pentru toate confesiunile din Transilvania. Circulara episcopală care anunţa
această dispoziţie a fost difuzată de episcopul Ioan Bob în 1785, Dumitran, Un timp al
reformelor, p. 92-98.
167 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5. Ca urmare a
anchetei ordonate de Curtea vieneză episcopul Atanasie Rednic le-a cerut protopopilor
prin circulara din 4 decembrie 1769 să investigheze unde şi în ce an s-au oficiat căsătorii
de preoţi uniţi sau neuniţi fără ştirea, permisiunea parohului locului, dacă astfel de
cupluri trăiesc în continuare în dieceză şi dacă nu unde s-au mutat, Arhivele Naţionale
Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 21.
168 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5; Arhivele
Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 538, f. 2r.
169 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 29/1778.
170 Ward, „Late Jansenism”, p. 176.
166
124
În spiritul Europei moderneqq q
sărbătorilor şi a căsătoriilor. Vrem, o întreba, să ne opunem ca clerul să nu
îşi aroge dreptul de a se amesteca în căsătorii, care deşi sunt un sacrament
au o serie de efecte civile precum succesiunile şi testamentele?171 Nu
surprinde astfel că prin patenta din 16 ianuarie 1783 se afirma caracterul de
contract de drept civil al legăturii matrimoniale, diferendele urmând să fie
judecate de instanţele laice. Documentul a fost publicat în dieceza unită în 6
martie 1786172 şi odată cu acesta căsătoria, relaţiile de cuplu ieşeau din sfera
de jurisdicţie a bisericii.
Prin Biserică, spre modernitate
Reconstituirea relaţiilor dintre stat şi Biserica unită începând cu urcarea pe tron a Mariei Tereza şi continuând cu guvernarea lui Iosif al II-lea
arată că, graţie politicii centralizatoare şi unificatoare, diversele reforme au
ajuns să fie impuse şi la marginile Imperiului, vizându-i pe supuşii uniţi şi
ortodocşi deopotrivă. Începând cu mijlocul secolului diferenţele confesionale nu au mai contat atât de mult pentru Maria Tereza deşi a rămas o
catolică ferventă173, îndemnurile la educaţie fiind lansate deopotrivă pentru
uniţi şi neuniţi, la fel cele referitoare la căsătoriile clandestine. Problema
sărbătorilor a fost tratată, de asemenea, în mod generalizator: grecocatolicii au fost chemaţi să urmeze exemplul catolicilor, apoi ortodocşii pe
cel al catolicilor de ambele rituri, pentru ca, în final, să se ajungă la o
uniformizare pentru români, uniţi şi neuniţi. Erau semnale că ceea ce a
contat în primul rând pentru reformatori a fost ca supuşii să devină
cetăţeni instruiţi, cât mai utili, mai eficienţi, indiferent de denominaţiune.
Intervenind în probleme ecleziastice, puterea seculară a avut nevoie de
ierarhi cooperanţi. O demonstrează destinul lui Inochentie Micu şi al lui
Grigorie Maior care au sfârşit prin a fi obligaţi să renunţe la funcţie. Primul
a incomodat Stările principatului prin faptul că şi-a asociat şi rolul de
conducător politic al românilor, că a folosit unirea ca pe o armă politică;
celălalt şi-a creat adversari prin stăruinţa cu care a apărat drepturile
“…qu’en tant qu’ils sont un sacrement, mais nullement quant à tous leurs effets civils, ainsi que
de successions et des testaments, comme il arrive encore p.e. en Hongrie?”, Haus-Hof und
Staat-Archiv, Nachlass Kaunitz, K1, f. 26- 29.
172 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 96-98.
173 Vezi în acest sens analiza lui Keith Hitchins care a urmărit atitudinea împărătesei faţă de
ortodocşii din Transilvania după mişcarea lui Visarion Sarai, Hitchins, “The Court of
Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, p. 252-268.
171
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
125
preoţilor săi în faţa stăpânilor de pământ, prin zelul său misionar, care i-a
deranjat pe ortodocşi şi protestanţi deopotrivă. Nu episcopi dispuşi să se
lupte cu oficialii locali pentru propriul program politic şi social şi-au dorit
cei doi suverani. Mai aproape de aşteptările Mariei Tereza au fost Petru
Pavel Aaron şi Atanasie Rednic, dedicaţi reformării şi modernizării bisericii
lor. Numirea unui preot de mir în 1782 şi nu a unui călugăr, după obiceiul
de până atunci, a ilustrat schimbarea de viziune asupra rolului monahilor
în Biserica catolică. Şi călugării basilieni au fost treptat marginalizaţi
dându-li-se o crescândă importanţă preoţilor-parohi, principalii agenţi ai
reformelor în parohii.
„Ochii şi urechile” lumii parohiale, cei ce cunoşteau prejudecăţile,
temerile şi aşteptările enoriaşilor, cei ce se bucurau de autoritate prin
diversele roluri pe care le-au îndeplinit, de la îndrumători sufleteşti, la
educatori şi judecători în procese matrimoniale, preoţii au fost firesc şi ei
subiecţi ai dispoziţiilor imperiale. Pentru a învăţa trebuiau să fie ei înşişi
învăţaţi şi pentru a se putea dedica celor spirituale aveau nevoie să nu mai
poarte grija zilei de mâine. De aceea, Curtea vieneză a susţinut înfiinţarea
de şcoli pentru preoţi şi mărirea porţiunii canonice, le-a dat ajutoare în bani
şi cărţi. Şi-a făcut loc ideea salarizării preoţilor, a asigurării unui venit
stabil, şi a fost aplicată pentru câţiva ani. Prin preoţi s-a dorit schimbarea
enoriaşilor. Trăind împreună, observându-i zilnic, parohii aveau să-i înveţe
să fie buni credincioşi uniţi şi supuşi loiali Casei de Habsburg. Folosind
cărţile puse la dispoziţie de episcopie şi imaginea „icoanei Sfintei uniri” le-a
revenit sarcina de a transmite mesajul identitar formulat de elita unită, de a-l
explica pe înţelesul celor mulţi, de a le forma conştiinţa apartenenţei la Biserica unită. Discursul identitar formulat în deceniile 4-7 ale secolului al XVIIIlea a rămas de referinţă în deceniile următoare, dovadă reeditările apărute.
Preoţii au fost chemaţi să schimbe treptat obiceiuri, să înlăture
superstiţiile, să impună respectarea unui nou timp de muncă şi de odihnă,
să acomodeze diferenţele religioase, să acţioneze în spiritul toleranţei şi,
până la un punct, să intervină în relaţiile de cuplu, invadând viaţa privată a
enoriaşilor. Toate acestea trebuiau să-i facă pe supuşii uniţi ai Casei de
Habsburg mai raţionali, eficienţi, înţelegători şi îngăduitori cu cei din jurul
lor. Deoarece erau de schimbat obiceiuri, comportamente ce urmau anume
reguli nescrise, timpul reformării s-a întins pe durata lungă. Începuturile
s-au plasat însă în vremea împărătesei Maria Tereza şi a fiului care i-a
succedat la tron.
Bibliografie
I. Izvoare arhivistice
1.
2.
3.
4.
5.
6.
Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi.
Greci di Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/17651772, f. 147r.; nr. 2171774, f. 1.; nr. 81/1775, f. 66.; nr. 12/1765-1772, f. 37r.; nr.
12/1765-1772, f. 21
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163,
f. 1- 12r; nr. 553; nr. 163, f. 1r.; nr. 538, f. 2r.; nr. 465
Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f.1r
Haus- Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt
3425/1770, Billet an Koller; Akt 2891, 1766; Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1;
Kabinettsarchiv, Staatsrat- Abschriften, K1, Akt 967
Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657;
B2. Acta generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.269, nr.
170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5
II. Periodice
1. “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888
III. Lucrări
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944
Beales, Derek, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987
Bojor, Victor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930
Bunea, Augustin, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor
transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902
Capra, Carlo, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut
Reinalter (Hrsg), Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt
am Main, 1993
Carlen, Claudia, Papal Pronouncements. A Guide. 1740- 1978, vol. I, The Pierian
Press, 1990
Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, ClujNapoca, 2000
Dainville-Barbiche, Ségolène de, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières
ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
127
9. Dragomir, Silviu, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII,
vol. I, Sibiu, 1920
10. Duică-Bogdan, G., Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1890
11. Dumitran, Daniel, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub
conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007
12. Foster, Marc, R., The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the
Bishopric of Speyer, Ithaca-London, 1992
13. Foster, Marc, R., Catholic Revival in the Age of Baroque. Religious Identity in Southwest
Germany, Cambridge, 2001
14. Gaudemet, Jean, Le marriage en Occident, Paris, 1987
15. Ghişa, Ciprian, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700- 1850). Elaborarea
discursului identitar, Cluj-Napoca, 2006
16. Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei
secol de existenţă (1697- 1761), Cluj-Napoca, 2001
17. Ghitta, Ovidiu, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15- 17 mai
1748”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca,
2007
18. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 17001868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987
19. Hitchins, Keith, “The Court of Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007
20. Hollerweger, Hans, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in
Österreich, Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976
21. Horn Melton, James van, Absolutism and the Eighteenth Century origins of Compulsory
Schooling in Prussia and Austria, Cambridge, 1988
22. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei. 1691- 1774, Sibiu, 1943
23. Lacko, Michael, „The Reduction of the Number of Feast Days for the Catholics of
rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV,
Historica, 2, Cleveland- Rome, 1964
24. Mârza, Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale, ClujNapoca, 1987
25. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936
26. Meteş, Ştefan, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul
XVIII”, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971
27. Micu, Samuil Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995
28. Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea,
Cluj-Napoca, 2007
29. Miron, Greta-Monica, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în
Anuarul Institutului de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999
128
În spiritul Europei moderneqq q
30. Miron, Greta- Monica, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii
episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica
română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003
31. Miron, Greta-Monica, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului al XVIIIlea. Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan,
Cluj- Napoca, 2007
32. Miron, Greta-Monica, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică. Efectele mişcării lui
Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia Universitatis “BabeşBolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005
33. Miron, Greta-Monica, “The Transylvanian Greek-Catholic Church in the
Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”, în
Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003- 2004
34. Moldovanu, Ioan, Micu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu,
Blasiu, 1869
35. Nilles, Nicolaus, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris
Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885
36. Pall, Francisc, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745- 1768, Cluj-Napoca, 1997,
II/1, doc. nr. 121
37. Pâclişanu, Zenovie, “Istoria Bisericii Române Unite”, în Perspective, nr. 53- 60, iulie
1991- iunie 1993
38. Pâclişanu, Zenovie, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”,
în Cultura Creştină, nr. 1/1936
39. Pâclişanu, Zenovie, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8,
1936
40. Pâclişanu, Zenovie, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an
XIV-XVI
41. Quéniart, Jean, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în
vol. Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille,
2005
42. Radosav, Doru, Carte şi societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995
43. Radosav, Doru, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997
44. Radu, Iacob, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 1932
45. Răduţiu, Aurel, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVIIXVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj- Napoca,
1985
46. Rosa, Mario, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio,
1999
47. Rus, Vasile, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj (sec. XVIXVIII), Cluj- Napoca, 2005
48. Snagov-Dumitriu, Ioan, Românii în arhivele Romei. Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999
49. Şotropa, Virgil; Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913
Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului
129
50. Şotropa, Virgil, „Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr.
11, 1929
51. Teodor, Pompiliu, „The Romanians from Transylvania between the Tradition of
the Eastern Church, the Counter Reformation and the Catholic Reformation”, în
vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Maria Crăciun, Ovidiu
Ghitta, Cluj University Press, 1995
52. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti,
2001
53. Venard, Marc, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite
pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990
54. Vocelka, Karl, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy: History of a Belated
and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter
Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000
55. Wangermann, Ernst, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian
Elightenment”, în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter,
Cambridge, 1984
56. Ward, W.R., „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in
Enlightenment Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001
57. Willibald, Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in
the Age of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and
Sciences in America, April, 1944
58. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997
Capitolul III
Biserica ortodoxă din Transilvania
în epoca reformismului austriac
În capitolul de faţă ne propunem să analizăm evoluţia Bisericii
ortodoxe române din Transilvania în timpul reformismului habsburgic,
epocă care din perspectivă temporală corespunde celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XVIII-lea. Însă, în vederea unei bune înţelegeri a subiectului
nostru este necesar să zăbovim puţin şi asupra evenimentelor religioase
transilvănene ale începutului de secol şi a semnificaţiilor acestora, cu
consecinţe importante asupra evoluţiei ulterioare a Bisericii române
ortodoxe. De altfel, studierea iluminismului şi a absolutismului luminat
este greu de realizat fără o introspecţie asupra premiselor sale, care îşi au
originea în deceniile precedente, ştiut fiind faptul că „prima” răspândire a
„luminilor” în Europa1 sau prereformismul s-a desfăşurat în prima parte a
secolului al XVIII-lea.
Se impune remarcat faptul că în ultimii ani, scrisul istoric destinat
reconstituirii evoluţiei şi instituţionalizării ortodoxiei româneşti în Transilvania veacului al XVIII-lea a beneficiat de câteva contribuţii remarcabile,
dintre care menţionăm doar câteva nume: Mihai Săsăujan, Pavel Vesa,
Remus Câmpeanu etc2. Însă publicarea acestor valoroase lucrări, ce aduc în
atenţia cititorilor aspecte mai puţin cunoscute până acum privind istoria
Bisericii ortodoxe din Transilvania în „secolul luminilor”, la care se adaugă
contribuţii mai vechi, nu rezolvă subiectul, care rămâne în continuare
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989, p. 28. În opinia
sa, această primă răspândire a “luminilor” corespunde perioadei cuprinse între anii 1715-1750.
2 Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca,
Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002; Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006; Remus Câmpeanu, Elitele
româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
ediţia a 2-a, 2008, cap. „Elitele ortodoxe”.
1
132
În spiritul Europei moderneqq q
deschis, reclamând abordări istoriografice sau teologico-istorice inedite şi
chiar o sinteză care să integreze atât noile viziuni, cât şi concepţiile istoriografice deja consacrate, referitoare la această problematică.
Biserica ortodoxă din Transilvania – o existenţă ignorată
Se poate afirma că Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania,
istoria i-a rezervat şi de-a lungul veacului al XVIII-lea o soartă ingrată.
Religie a unui popor, care prin „unio trium nationum” a fost redus la
ipostaza de „tolerat”, ortodoxiei i s-a atribuit în Ardeal statutul injust de
religie „nereceptă”, fiind exclusă din rândul confesiunilor recunoscute
oficial. Această situaţie, devenită „de jure” în secolul al XVII-lea, ca urmare
a elaborării şi intrării în vigoare a „Approbatelor” şi „Comppilatelor”, a
făcut imposibilă pentru multă vreme instituţionalizarea Bisericii ortodoxe
în Transilvania. În consecinţă, în absenţa unor instituţii oficiale, în
condiţiile nerecunoaşterii conducătorilor spirituali ai românilor ortodocşi
de către autorităţile politice şi administrative, Bisericii ortodoxe din
Transilvania i-a fost extrem de greu să găsească căile de a-şi creiona o
strategie, de a-şi organiza o apărare eficientă împotriva ofensivei prozelite
a calvinismului în secolul al XVII-lea sau a catolicismului uniformizator
promovat, începând cu sfârşitul aceluiaşi secol şi în cel următor, de noua
stăpânire, habsburgică.
Stăpânirea austriacă sau habsburgică a confirmat vechile realităţi
politico-sociale din Principat prin aşa-numita diploma leopoldină din 4
decembrie 1691, care pentru mai bine de un secol şi jumătate a servit drept
constituţie Principatului transilvan. Astfel, diploma recunoştea sistemul
politic al celor trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte3. Românii
ortodocşi rămâneau în continuare în afara vieţii politice din Principat, iar
religia ortodoxă îşi menţinea acelaşi statut de religie neoficială sau
„nereceptă”. În plus ea a fost exclusă şi de la beneficiile oferite de aşanumitele „privilegii ilire”4 de care se bucura Biserica ortodoxă sârbă. În
Ionuţ Costea, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu, coordonatori
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 418-419.
4 Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre
reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul Tipografiei
Archidiecesane, 1900, p. 24. În timp ce stăpânirea habsburgică încerca să încorporeze
3
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
133
aceste condiţii, comunităţile ortodoxe au reuşit cu mare dificultate să
subziste, găsind cu greu forţa necesară de a contracara promisiunile făcute
de Casa imperială de Habsburg în scopul atragerii credincioşilor ortodocşi
români la unirea cu Biserica Romei. Astfel, ceea ce nu a reuşit calvinismul,
avea să înfăptuiască, prin „unirea religioasă”, Curtea de la Viena cu
sprijinul iezuiţilor: spargerea solidarităţii şi unităţii în interiorul populaţiei
româneşti, divizarea acesteia în două blocuri confesionale: ortodocşi şi
„uniţi”.
La începutul secolului al XVIII-lea monarhia austriacă atinsese cea mai
mare extindere teritorială de până atunci, devenise un „imperiu danubian”5
şi dobândise statutul incontestabil de „mare putere europeană” aflată în
plină expansiune în sudul Europei în detrimentul Imperiului otoman. Însă
în plan intern, Imperiul habsburgilor, alcătuit dintr-un mozaic extrem de
divers de culturi, limbi şi popoare, aflate pe diferite trepte de dezvoltare
economică, se confrunta cu o acută lipsă de omogenitate şi uniformitate6.
Soluţia găsită de către cercurile imperiale în vederea realizării mult doritei
uniformităţi interne a fost consolidarea catolicismului în variantă latină, în
paralel cu extinderea sa în forma orientală, prin aşa-numitul proces al
„unirilor religioase”, la popoarele ortodoxe din Imperiu7. Astfel, politica
religioasă imperială care a marcat sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
celui următor s-a concentrat pe modalităţile de atragere a ortodocşilor la
catolicism, văzut drept elementul-liant fundamental, cu valenţe salvatoare,
al întinsei monarhii austriece.
Încurajată de succesele unirii religioase a rutenilor cu Biserica catolică
(1646-1649), Casa de Habsburg a exportat experimentul şi în recent anexata
provincie transilvană, încercând să-i convingă pe românii ortodocşi să
îmbrăţişeze greco-catolicismul. Propunerea de unire a fost făcută, la scurt
timp după cucerirea Transilvaniei, de către primatul Ungariei, Leopold
întreaga Biserică ortodoxă din Transilvania în Biserica catolică, Biserica sârbă îşi consolida
poziţia în Imperiu. În favoarea sa au fost emise aşa-numitele „privilegii ale naţiunii
sârbeşti” sau „privilegiile ilire” incluse în două acte în anii 1691 şi 1695, prin care sârbilor
din Mitropolia de Karlowitz li se acorda autonomie bisericească, precum şi anumite
drepturi politice. A se vedea şi Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 71-72.
5 Vezi Nicolae Edroiu, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 17-22.
6 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I, Bucureşti,
Ed. Enciclopedică, 1997, p. 329.
7 Ibidem.
134
În spiritul Europei moderneqq q
Kollonich, care recomanda atragerea românilor la catolicism în scopul
redobândirii de către Biserica catolică a poziţiilor pierdute de-a lungul
domniei principilor calvini8. Extinderea catolicismului în Transilvania la
începutul secolului al XVIII-lea, chiar şi în varianta orientală se dovedea cu
atât mai necesară cu cât catolicii reprezentau o minoritate în rândul
populaţiei din provincie, dar şi în rândul stărilor nobiliare, care erau din
punct de vedere confesional covârşitor protestante. Ori pentru a putea
contrabalansa puterea de influenţă a protestanţilor, opozanţi declaraţi ai
politicii centraliste şi „integrative” imperiale, majoritari în Dietă, Curtea
vieneză avea nevoie în impunerea politicii sale de stat şi bisericeşti de
susţinerea catolicilor, care prin număr trebuiau să-i surclaseze pe reformaţi.
Înfiinţarea Bisericii române unite cu Roma avea să se dovedească o măsură
extrem de importantă în sensul întăririi catolicismului în Ardeal, asigurând,
cel puţin scriptic pentru început, dominanţa catolică în Transilvania 9.
O primă încercare de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu
Biserica Romei s-a făcut cu patenta imperială din 1692, care promitea
clerului acordarea aceloraşi scutiri şi privilegii de care se bucurau romanocatolicii. Cu toate acestea, abia în anii 1697-1700 s-au desfăşurat tratativele
pe tema unirii religioase, care au dus în cele din urmă la înfăptuirea
acesteia pe baza celor patru puncte dogmatice florentine şi în condiţiile
păstrării nealterate a ritului, disciplinei şi a calendarului ortodox10. Unirea
religioasă a fost acceptată într-o primă etapă de o parte a clerului ortodox şi
de către puţini credincioşi. Istoricul Remus Câmpeanu11 avansează ideea că
unirea religioasă şi negocierile lui Atanasie Anghel au găsit aprobare şi
susţinere mai ales în rândul acelei preoţimi cu o stare materială bună, care
dorea obţinerea unei condiţii sociale corespunzătoare. Ori schimbarea
statutului său social presupunea o recunoaştere legală a românilor,
anularea caracterului de „toleraţi”, acordarea de privilegii social-politice şi
Ioan Lumperdean, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări pentru
reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în Transilvania. Secolele
XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994, p. 67.
9 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 133-134, 142-143. Autorul vorbeşte despre un
raport referitor la starea Bisericii catolice din Transilvania, redactat în anul 1742, ce
subliniază consolidarea de care s-a bucurat catolicismul ca urmare a unirii religioase a
românilor, în urma căreia mai mult de 80.000 familii de valahi au trecut la Biserica Romei.
10 Avram Andea; Aurel Răduţiu, Transilvania sub stăpânire habsburgică, în Istoria României, Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997, p. 650-651.
11 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti..., p. 143-150.
8
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
135
economice. În acea vreme numai Casa de Habsburg şi-a arătat disponibilitatea în acest sens, concretizată în propunerea recunoaşterii sociale a clerului
ortodox român, cu condiţia unirii acestuia cu Biserica romano-catolică.
Biserica ortodoxă din Ardeal, precar organizată şi slab reprezentată în acea
vreme, nu a putut oferi o alternativă viabilă, nu a putut da o ripostă pe
măsură fenomenului „uniaţiei”, care pe lângă frumoasele promisiuni pe
care le făcea, se bucura de tot sprijinul autorităţilor politice centrale şi
locale.
Unirea religioasă, susţine R. Câmpeanu, a fost într-o primă fază o
confruntare la nivelul elitelor româneşti12, respectiv între clerul superior pe
de o parte, interesat în câştigarea unei poziţii sociale mai bune, care a
stimulat catolicizarea şi negustorimea şi orăşenimea din sudul
Transilvaniei pe de altă parte, motivată de interese comerciale, ce dorea
menţinerea relaţiilor economice cu spaţiul de dincolo de munţi, care era
prin excelenţă unul ortodox. În consecinţă prosperitatea acestor categorii
sociale era puternic legată de menţinerea contactelor economice, culturale
cu lumea răsăriteană, fiind prea puţin dispuse să renunţe la confesiunea
ortodoxă. Oricum este cert faptul că în tot secolul al XVIII-lea sudul Transilvaniei a constituit principalul focar al frământărilor religioase anti-unire.
Proteste ferme s-au înregistrat încă din timpul negocierii unirii
religioase, continuând cu putere după „unire” din partea românilor din
Braşov, Făgăraş şi Sibiu13. Aceştia au invocat decretul imperial din 14
aprilie 1698, reconfirmat la 26 august 1699, ce recunoştea românilor, în
teorie, dreptul de a se uni cu una dintre religiile recepte sau de a-şi păstra
străbuna credinţă ortodoxă14. De altfel, românii ortodocşi din ţinutul
Braşovului (Ţara Bârsei) nu au recunoscut niciodată autoritatea episcopului
unit, iar în anul 172815 au obţinut din partea autorităţilor austriece
aprobarea oficială de a ieşi din jurisdicţia aceluia, cu condiţia de a-i plăti
anumite „competinţe”. Ei au trecut sub păstorirea spirituală a mitropolitului din Bucureşti16, mai întâi, iar apoi în anii 1728-1730 sub păstorirea
Ibidem, p. 144.
Nicolae Chifăr, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale ale
episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr.
11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 69.
14 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I, ediţia a II-a, ediţie
îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, p. 106.
15 Mihai Săsăujan, op. cit., p. 148.
16 Silviu Dragomir, op. cit., p. 172.
12
13
136
În spiritul Europei moderneqq q
episcopului de Râmnic17, pentru ca din anul 1739 să intre în legătură
permanentă cu mitropolia din Karlowitz18.
În anul oficializării unirii religioase s-a înregistrat un alt protest
vehement împotriva acestui act, al cărui principal protagonist a fost nobilul
român din Ţagul Mare, Gavril Nagyszegi19, fost secretar mitropolitan în
timpul lui Teofil şi apoi a lui Atanasie Anghel, până la trecerea acestuia din
urmă la „unire”. În numele credincioşilor ortodocşi din Alba Iulia, Gavril
Nagyszegi a înaintat, pe 25 septembrie 1701, către guvernatorul Bánffy un
protest, ce contesta tratamentul nedrept aplicat celor pe care îi reprezenta,
concretizat în răpirea bisericilor ortodoxe, interdicţia pentru preoţii neuniţi
de a mai practica serviciul divin, persecuţii pentru cei care nu doreau să
treacă la „unire” etc. Totodată petiţia menţionată afirma răspicat hotărârea
românilor ortodocşi de a-şi recupera bisericile şi de a practica liber
„exerciţiul sfânt al legii lor”, specificând clar refuzul de a accepta cele patru
puncte dogmatice catolice20.
Ca urmare a acestui demers, nobilul Gavril a fost acuzat că s-a erijat în
reprezentantul românilor din întreg Ardealul şi că ar fi încercat să impună
o formă de conducere-substitut pentru ortodocşii rămăşi fără ierarhie.
Pentru aceste iniţiative, la care s-a adăugat şi intenţia de convocare la Alba
Iulia a unei mari adunări a românilor, care să decidă asupra „unirii”, a fost
prins şi condamnat la 5 ani de închisoare21. Gavril Nagyszegi nu s-a lăsat
Ibidem, p.174. Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 26. Dependenţa ierarhică de episcopia ortodoxă
de Râmnic se explică în primul rând prin faptul că la acea dată şi Oltenia făcea parte din
Imperiul habsburgic (1718-1739). În noul context Comanda militară din Sibiu a dispus,
prin rezoluţiile sale din 20 ianuarie 1728 şi 12 mai 1730, românilor ortodocşi din Braşov să
renunţe la subordonarea faţă de mitropolitul din Bucureşti şi să intre sub jurisdicţia
episcopului de Râmnic, la rândul lui subordonat mitropoliei de Karlowitz.
18 Silviu Dragomir, op. cit., p.175-179. O primă interacţiune nemijlocită între ortodocşii români
din zona Braşovului şi ierarhia bisericească sârbească a avut loc în anul 1735, când
episcopul din Cruşedol, Nicanor Meletievici, la intervenţia mitropolitului Vichentie
Ioanovici, a petrecut câteva săptămâni în ţara Bârsei, ocazie cu care s-a preocupat şi de
problemele bisericeşti locale, a căror rezolvare temporară a încercat s-o rezolve hirotonind
preoţi, instalând un nou protopop al Braşovului, instituind un for bisericesc local de
judecată. Relaţii de colaborare, care anunţau începutul unei dependenţe ierarhice între
cele două biserici, au avut braşovenii şi cu următorul patriarh sârb de Karlowitz, Arsenie
IV Ioanovici Şacabent. Vezi şi Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria
Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 411.
19 Ibidem, p. 102-116.
20 Ibidem, p. 107.
21 Ibidem, p. 31-32, 108-121 şi Anexe, doc. 1-4, p. 325-338. A se vedea şi Nicolae Chifăr, op. cit.,
p. 70-71.
17
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
137
intimidat nici după arestarea sa, continuându-şi activitatea de apărător al
dreptului la liberă credinţă religioasă, din închisoarea de la Sibiu, unde a
redactat alte două memorii prin care îşi argumenta demersurile şi atrăgea
atenţia autorităţilor politice asupra potenţialelor daune ce le-ar putea suferi
împăratul, ca urmare a faptului că impunea în mod forţat, românilor din
Transilvania, unirea cu Biserica catolică22.
Mişcarea care l-a avut ca promotor pe Nagyszegi nu a rămas fără efect.
În 12 decembrie 1701 se publica o nouă diplomă imperială, care
fundamentându-se pe rezoluţiile precedente din 14 aprilie 1698 şi 26 august
1699 echivala, prin conţinut, cu un adevărat decret de toleranţă, românilor
acordându-li-se ipotetic totala libertate de credinţă, precizându-se faptul că
puteau opta, fie pentru unirea cu oricare dintre religiile ţării, fie pentru
păstrarea vechii confesiuni. Silviu Dragomir opina că acest act a fost emis
ca urmare a mişcării lui Nagyszegi cu scopul de a linişti spiritele pe cale de
a se dezlănţui în Transilvania şi cu intenţia de a camufla măsurile de
represiune întreprinse de generalul Rabutin împotriva neuniţilor, printre
care se număra şi arestarea nobilului român şi a altor susţinători ai săi şi
nicidecum nu a însemnat conferirea libertăţii religioase românilor
ortodocşi23. În fapt actul marchează debutul unei politicii echivoce,
duplicitare a cercurilor vieneze faţă de românii ortodocşi transilvăneni,
caracterizată prin ignorarea realităţii religioase veridice din provincia
recent cucerită.
Curtea imperială promova aparent ideea de toleranţă religioasă în
Transilvania, însă interzicea faptic românilor ortodocşi libera practicare a
propriului cult religios. Trebuie precizat faptul că „momentul Nagyszegi” a
adus cu sine implicaţii şi complicaţii mult mai mari. A reprezentat motivul
unei serioase dispute între Guvernul ardelean, format la acea dată în mare
parte din protestanţi, nemulţumiţi de politica religioasă a Curţii imperiale
care viza sporirea elementului catolic în Transilvania în defavoarea stărilor
acatolice şi, în plus, încălca făţiş vechile legi ale ţării şi privilegiile nobiliare
şi nouă stăpânire, reprezentată de cercurile politice imperiale din jurul lui
Leopold I24. Cu toate acestea, lui Nagyszegi nu i s-a făcut dreptate. A rămas
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 110.
Ibidem, p. 116-117.
24 Ibidem, p. 109, 117-121.
22
23
138
În spiritul Europei moderneqq q
în arest la Sibiu până în anul 1706, fiind eliberat abia atunci când nu a mai
reprezentat un pericol pentru proiectul „unirii”25.
Frământările religioase au continuat, îmbrăcând alte forme în vremea
războiului curuţilor, când s-au făcut noi încercări de restabilire a
ortodoxiei. Astfel, s-a urmărit refacerea scaunului mitropolitan ortodox din
Bălgrad, care a funcţionat din nou între anii 1704-1711 sub păstorirea lui
Ioan Ţirca iar pentru scurt timp unirea religioasă şi-a încetat existenţa, ca
urmare a revenirii temporare a lui Atanasie la ortodoxie (iunie-noiembrie
1711)26. Această temporară renunţare la catolicism, fie că s-a produs sau nu
pe fondul presiunii calvine, revigorată în acei ani, trebuie citită şi prin cheia
nemulţumirilor fracţiunii clericale, care l-a susţinut pe Atanasie Anghel în
acceptarea unirii religioase, de tărăgănarea îndeplinirii promisiunilor
făcute de imperiali în cele două diplome de „unire”27.
După această primă etapă de frământări a început, odată cu
episcopatul lui Ioan Patachi, e drept cu multe poticneli, procesul de
consolidare a Bisericii unite. Întărirea noii biserici s-a realizat însă, în
detrimentul şi prin nerespectarea drepturilor ortodocşilor, printr-un
prozelitism violent, care a urmărit impunerea catolicismului, în forma
„uniatismului” tuturor „schismaticilor” din Ardeal, fără a se avea în vedere
dorinţele şi convingerile religioase ale acestora. Ofensiva catolică,
promovată de episcopul unit Patachi, s-a îndreptat împotriva ortodocşilor
care refuzau să-şi abandoneze credinţa şi să îmbrăţişeze noua confesiune28.
Atitudinea lui Patachi a fost încurajată de faptul că el se baza în acţiunile
sale pe un cadru legal conform căruia toţi românii erau consideraţi grecocatolici şi întrucât singura ierarhie ecleziastică românească recunoscută era
cea „unită”, toţi românii erau obligaţi să recunoască şi să asculte de
singurul superior bisericesc acceptat de Curtea de la Viena şi Guvernul
ardelean, episcopul de Făgăraş. Obţinând asistenţă militară, episcopul a
recurs la procedeul luării cu forţa a unor biserici ortodoxe, cum a fost cazul
celei din Făgăraş, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, ridicată cu acordul
principelui Mihail Apaffy29. Scopul declarat al catolicului Ioan Patachi,
Ibidem, p. 121-122; N. Chifăr, op. cit., p. 71.
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 132-135.
27 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 147.
28 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 167-169.
29 Ibidem, p. 156-167.
25
26
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
139
convertit la greco-catolicism, a fost acela de a desfiinţa ortodoxia din
Transilvania30. Ofensiva prozelită deschisă asupra românilor ortodocşi din
provincia transilvăneană a continuat şi după moartea subită a episcopului
Patachi31, urmând linia iniţiată de acela, axată în principal pe intimidarea
preoţilor ortodocşi şi limitarea puterii acestora, pe pedepsirea acelora care
îndrăzneau să „se lepede de sfânta unire” şi să revină la ortodoxie
împreună cu bisericile în care slujeau32.
Lui Patachi i-a urmat în scaunul de la Făgăraş, Inochentie Micu Klein
(1728-1744). Dacă la începutul păstoririi sale noul episcop îşi propunea
extinderea unirii şi asupra „schismaticilor” din Transilvania, ulterior s-a
dovedit mai înţelegător faţă de aceştia, devenind apărătorul şi purtătorul
de cuvânt nu numai al uniţilor, dar şi al neuniţilor români atunci când avea
să constate că şi unii şi alţii erau supuşi la acelaşi tratament arogant şi
dispreţuitor din partea autorităţilor. Atunci când a înţeles că autorităţile
austriece şi Guvernul ardelean nu numai că nu respectau stipulările celei
de-a doua diplome leopoldine din 1701, dar nu au aplicat nici cel puţin
prevederile diplomei din 169933 a ridicat tranşant problema acordării
pentru românii uniţi a drepturilor promise. El a solicitat autorităţilor, în
repetate rânduri, aplicarea mai ales a punctului trei din a doua diplomă
leopoldină, întrucât susţine David Prodan, episcopul „a văzut clar ceea ce
înaintaşii săi nu văzuseră: textul se oferea ca o armă de valoare
excepţională pentru lupta politică”34. Acest act, dădea în fapt posibilitatea
ridicării naţiunii române, în toată masa ei, în rândul stărilor din Principat.
Astfel, Inochentie a dat semnalul unei ample campanii politice de natură
petiţionară, care treptat a îmbrăcat un nedisimulat caracter naţional,
concretizată în numeroase memorii, adresate rând pe rând suveranilor
(Carol al VI-lea şi Maria Tereza), Guberniului, Dietei, Cancelariei aulice,
chiar şi papei Benedict al XIV-lea35.
Ibidem, p. 169.
Ibidem.
32 Ibidem, p. 170.
33 Ibidem, p. 192. Întrunită în anul 1737, dieta Transilvaniei a repartizat pe seama preoţilor
români, atât uniţi, cât şi neuniţi, 5000 de câble de bucate.
34 David Prodan, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă
cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 152.
35 Avram Andea, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 2002, p. 534.
30
31
140
În spiritul Europei moderneqq q
Obiectivul major al campaniei petiţionare pe care a deschis-o episcopul Klein a fost acela de „a egaliza sensul etnic al naţiunii cu cel juridicconstituţional”36, fixând termenii recunoaşterii românilor între stările ţării.
Pentru el, ridicarea clerului şi a nobilimii greco-catolice din Transilvania la
calitatea de cea de-a patra naţiune politică a Principatului, conform
prevederilor celei de-a doua diplome leopoldine, era un obiectiv la fel de
important ca şi îmbunătăţirea statutului ţărănimii în numele căreia a cerut
uşurarea sarcinilor faţă de pretenţiile exagerate ale stăpânilor de pământ.
Unul dintre proiectele sale a fost acela de a-i aduce în jurisdicţia sa pe
toţi românii, inclusiv pe cei neuniţi. De altfel, pentru a conferi o mai mare
greutate argumentaţiei şi revendicărilor sale, episcopul unit a petiţionat
uneori în numele întregii naţiuni române (precum în memoriul din 28
septembrie 1737)37 sau doar în numele ortodocşilor. De pildă, atunci când a
ridicat în memoriile sale problema concivilităţii românilor de pe pământul
crăiesc cu saşii, i-a avut în vedere în primul rând pe românii ortodocşi, care
formau majoritatea în aceste teritorii, raportat la numărul uniţilor. În
susţinerea argumentelor sale pentru obţinerea acestui drept, Inochentie
Micu a adus ca dovadă diploma Andreanum (1224), ale cărei prevederi le
interpreta în sensul că privilegiile acordate prin numitul act se cuveneau în
egală măsură românilor, secuilor, ca şi saşilor, adică tuturor celor ce
locuiau în „fundus regius”38.
Apogeul mişcării revendicative a fost atins în primii ani de domnie ai
Mariei Tereza, când, de altfel, a fost elaborat şi Supplex Libellus (1743),
document ce s-a constituit într-un corolar al tuturor cererilor din memoriile
anterioare. Îndelungata activitate pe tărâm petiţionar i-a prilejuit episcopului greco-catolic ocazia de a-şi construi o largă paletă argumentativă
menită a susţine solicitările sale, ale cărui idei forţă au fost nobleţea originii
romane, vechimea şi continuitatea neîntreruptă a românilor în Transilvania, principiul „justiţiei distributive” şi al contribuabilităţii39.
Remus Câmpeanu, op. cit., p. 153-154.
Avram Andea, op. cit., p. 537.
38 Ibidem, p. 536-537. David Prodan, op. cit., p. 155-158, 164.
39Avram Andea, op. cit., p. 538. David Prodan, op. cit., p. 154, 163. Conform acestui principiu,
românii, ca purtători de sarcini publice, aveau dreptul de a se împărtăşi de tot atâtea
beneficii câte obligaţii faţă de stat aveau. În consecinţă românii, cea mai numeroasă
populaţie din Principat prin plata dărilor contribuiau cu cele mai însemnate venituri la
visteria statului, iar prin suportarea recrutărilor militare cu cei mai mulţi soldaţi la oastea
imperială, fiind astfel îndreptăţiţi să se bucure cel puţin de atâtea drepturi de câte se
bucurau celelalte naţiuni ale Transilvaniei.
36
37
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
141
Rezultat al activităţii şi insistenţelor episcopului Inochentie Micu, dar
şi un prim semn al unei schimbări în politica confesională a Mariei Tereza a
fost decretul regal din 9 septembrie 1743, prin care s-a confirmat întâia
diplomă leopoldină. A doua diplomă leopoldină, cu implicaţii mult mai
profunde pentru destinul românilor dar şi a întregii societăţi transilvănene,
rămânea în continuare nerecunoscută întrucât existenţa sa efectivă nu a
putut fi dovedită40.
În primăvara anului 1744 în Transilvania începuse mişcarea religioasă
ortodoxă condusă de călugărul Visarion Sarai. La scurt timp după debutul
acesteia episcopul unit a fost chemat la Viena. Deoarece a sperat că i se
oferea astfel ocazia de a explica şi a face cunoscute solicitările sale în cadrul
înaltelor cercuri imperiale, a crezut că era firesc, pentru a da o mai mare
greutate acţiunilor sale, să întrunească Sinodul. Acesta, format din clerici şi
mireni, şi-a deschis lucrările la Blaj pe 6 iulie 1744, hotărând susţinerea
episcopului în acţiunile ce urma să le întreprindă la Viena şi sprijinul
financiar necesar călătoriei sale. Sinodul a luat în discuţie şi mişcarea lui
Visarion. Ajuns la Viena, Inochentie Micu a fost acuzat şi anchetat, fiind
bănuit chiar şi de complicitate cu mişcarea lui Visarion Sarai, ceea ce l-a
făcut să se refugieze la Roma, în speranţa unor vremuri mai bune, care însă
nu au mai venit.
Dieta întrunită în anul 1744 la Sibiu41, la convocarea împărătesei, care
ar fi trebuit să rezolve şi problema statutului românilor uniţi în Principat, a
respins ideea recunoaşterii naţiunii române ca a patra naţiune politică,
prevăzând doar anumite drepturi pentru cei de condiţie nobiliară şi
ecleziastică. Acţiunea politică a lui Inochentie Micu, chiar dacă nu a atins
rezultatul scontat, a avut meritul de a crea „premisele şi cadrul problematic
pentru manifestarea unei mişcări iluministe”, a impulsionat naşterea unei
mişcări culturale şi politice de sorginte iluministă, pregătind poporul
pentru reformism42. Depăşind gândirea îngustă, de tip confesional,
Inochentie a îmbinat lupta pentru drepturile clerului şi ale credincioşilor
uniţi cu lupta pentru drepturile întregii naţiuni române, contribuind în
acest fel la afirmarea conştiinţei naţionale româneşti. Totodată, prin
memoriile şi petiţiile pe care le-a elaborat, a creionat obiectivele luptei
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 191.
David Prodan, op. cit., p. 171-175.
42 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla, 1986, p. 9.
40
41
142
În spiritul Europei moderneqq q
naţionale, i-a oferit acesteia un program politic bine articulat, modern şi
solid argumentat, ce avea să rămână drept moştenire politică generaţiilor
viitoare, începând cu cea care s-a afirmat în anii 1790-1792.
Visarion Sarai şi afirmarea identităţii confesionale la românii
ortodocşi
Între momentul Nagyszegi şi mişcarea iniţiată de Visarion Sarai politica
religioasă de stat faţă de problema „unirii” sau „neunirii” religioase din
Transilvania, sub influenţa ideilor promovate de cercurile catolice din
Guvernul Transilvaniei, dar şi a celor din anturajul Curţii vieneze, i-a tratat
pe toţi românii ca fiind uniţi. Prin urmare o Biserică neunită, ortodoxă nu
îşi avea la acea dată, nici locul, nici rostul în această parte a Imperiului43.
Din această cauză prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost una dintre
perioadele cele mai ingrate din istoria românilor ortodocşi din
Transilvania, când autorităţile politico-administrative au negat (sau doar
au ignorat?) existenţa efectivă a religiei lor, fapt pentru care nu au
beneficiat de nicio măsură favorabilă. Iobagi, în marea lor majoritate, ei
erau trataţi în continuare ca membri ai unui popor „tolerat”, ceea ce făcea
imposibilă obţinerea de drepturi sociale şi politice sau religioase.
În acest context Biserica ortodoxă română din Transilvania nu a putut
face progrese, cea mai importantă realizare a sa în primele patru decenii ale
secolului al XVIII-lea constând în rezistenţa îndârjită la toate încercările ce
vizau desfiinţarea. Aşadar, marele merit al ortodoxiei în această vreme a
constat în faptul că a rezistat la ofensiva catolicismului şi, deşi mult redusă
sub raport cantitativ a reuşit să supravieţuiască în confruntarea cu Biserica
catolică, în varianta sa orientală. Abia, mişcările religioase din Transilvania
– a lui Visarion Sarai, iar mai târziu a lui Sofronie din Cioara – au avut
menirea de a scoate „din uitare” Biserica ortodoxă, reafirmând cu
îndrăzneală existenţa acesteia, atrăgând atenţia cercurilor imperiale asupra
problemelor confesionale din Ardeal.
Îndepărtarea lui Inochentie Micu Klein de la conducerea episcopiei
unite la care se adaugă mişcarea iniţiată de Visarion Sarai au creat o situaţie
extrem de complicată în provincia de la graniţa sud-estică a Imperiului
43
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 177-178.
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
143
habsburgic. În primăvara anului 1744 a ajuns în Transilvania, venind
dinspre Banat, călugărul ortodox sârb, Visarion Sarai. Predicile sale au avut
un ecou extraordinar în satele româneşti din Banat şi Transilvania. Ele
urmăreau să facă lumină asupra situaţiei delicate, din punct de vedere
spiritual, în care se aflau cei trecuţi la „unire”, şi în acelaşi timp
reprezentau un fel de ultimă chemare de reîntoarcere la „dreapta credinţă”,
adică la ortodoxie, a celor păcăliţi de „papistaşi” să-şi abandoneze credinţa
strămoşească. În mai puţin de şase săptămâni existenţa Bisericii unite a fost
pusă sub semnul întrebării, noua confesiune găsindu-se la un pas de
destrămare. Între alte efecte, predicile lui Visarion au operat o schimbare
de percepţie a unirii religioase la nivelul mental al ţăranilor români, care au
înţeles că se aflau într-o stare de apostazie sau au determinat conştientizarea noii realităţi confesionale. Mulţi credincioşi români abia acum au
aflat că preoţii lor erau uniţi sau că ei înşişi au fost trecuţi la noua credinţă,
fără a fi consultaţi în această privinţă. În consecinţă, satele româneşti fie au
refuzat să mai frecventeze bisericile unite, fie au început să-şi alunge
preoţii uniţi, uneori ajungându-se chiar la acte de violenţă. Peste tot s-a
înregistrat dorinţa românilor de revenire la religia strămoşească. În cele
mai multe părţi acţiunile violente s-au îmbinat cu acte de pietate colectivă,
constând în resfinţiri de biserici, rebotezări în masă etc44. Pentru a salva
sistemul „unirii”, grav periclitat de mişcarea iniţiată de Visarion Sarai,
Consiliul Aulic de război a dispus arestarea acestuia şi încarcerarea sa la
închisoarea Kufstein, unde i s-a pierdut urma45.
Cu scopul de a linişti spiritele, guvernatorul din Sibiu, la sugestia
cercurilor imperiale, şi cu concursul sfetnicilor săi apropiaţi, a episcopului
latin şi a teologului iezuit46 a publicat în aprilie 1745 o proclamaţie în limba
română adresată întregului popor român. Chiar dacă intenţia guvernatorului
Ibidem, p. 198-200, 203-207. A se vedea şi Teodor Pavel, Instituţii româneşti moderne în Transilvania, curs de prelegeri universitare, Cluj-Napoca, 1993, p. 15, precum şi Mihai
Săsăujan, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din Transilvania, la
mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de război şi a rapoartelor
conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica,
nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 224-225.
45 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 227.
46 Funcţia aceasta, extrem de controversată, fusese instituită prin cea dintâi diplomă leopoldină,
personajul având rolul de a-l seconda pe episcopul greco-catolic în administrarea diecezei
„unite”, în rezolvarea diverselor afaceri bisericeşti, în fapt limita destul de mult libertatea
de acţiune a ierarhului „unit”.
44
144
În spiritul Europei moderneqq q
Haller a fost una sinceră, propunându-şi calmarea spiritelor, popularizarea
actului menţionat a avut efectul opus. Aceasta s-a datorat câtorva greşeli de
formulare. În primul rând, adresându-se tuturor românilor din Ardeal,
guvernatorul îi considera pe toţi uniţi cu Biserica latina, ceea ce a dus la
indignarea sătenilor din multe comunităţi, iar apoi condamna într-un mod
jignitor manifestările cu caracter religios ale românilor47.
Au urmat în toată partea sudică a Transilvaniei agitaţii cu caracter
religios, care au dus la înlăturarea preoţilor uniţi, refuzul credincioşilor de
a mai frecventa bisericile sau închiderea acestora, un ecou deosebit
înregistrând manifestările din satele din jurul Sibiului, precum cele din
Sălişte, Răşinari etc.48 În scaunul Sibiului, ca urmare a măsurilor represive
luate de autorităţi împotriva românilor ortodocşi, preoţii uniţi au fost
repuşi în drepturi şi le-au fost cedate bisericile. Însă, în cea mai mare parte
a Transilvaniei, respectiv în comitatele: Alba de Jos, Alba Superioară,
comitatul Hunedoarei, Ţara Oltului, în Făgăraş sau Alba Iulia mişcările de
răzvrătire împotriva unirii religioase şi a promotorilor ei locali, preoţii
uniţi, a continuat sub influenţa altor clerici ortodocşi, care au pătruns în
Principat şi i-au îndemnat pe credincioşii români să-şi păstreze legea şi
credinţa răsăriteană49.
Mişcarea religioasă a lui Visarion, prin tensiunile de o anvergură fără
precedent între cei ce i-au dat ascultare şi preoţii uniţi, prin breşele pe care
le-a săpat între parohi şi enoriaşi, a arătat cât de precară şi fragilă era încă
poziţia Bisericii unite în Transilvania. Pe fondul înlăturării şi trimiterii în
exil a episcopului Inochentie Micu Klein, unirea religioasă a cunoscut în
lunile care au urmat un recul. Mulţi români au părăsit unirea şi în semn de
protest faţă de atitudinea autorităţilor cu privire la vlădica care a activat
pentru „fericirea românilor”50.
În aceste condiţii, împărăteasa i-a cerut episcopului unit rutean Manuil
Olsavszky să facă o vizită în Transilvania şi să întocmească un raport cu
privire la situaţia „unirii”. Cu prilejul acestei vizite, întreprinsă în iarna
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 211-213.
Ibidem, p. 204-205, 214-217.
49 Ibidem, p. 217-221.
50 Greta-Monica Miron, „Apărător al credinţei strămoşeşti” sau „agitator sârb”? Visarion
Sarai în istoriografie, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, AlbaIulia, 2007, p. 120.
47
48
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
145
anilor 1745-1746, episcopul rutean constata că „unirea” se afla într-o stare
extrem de precară în sudul Transilvaniei, acolo unde a propovăduit
Visarion Sarai, iar Biserica greco-catolică se găsea într-un proces de ruinare.
În aceste împrejurări, pentru salvarea Bisericii unite şi în scopul de a o ajuta
să-şi recâştige poziţiile pierdute, el recomanda Curţii vieneze aplicarea
unor măsuri drastice, chiar instituirea unui regim de teroare împotriva
ortodocşilor şi a preoţilor acestora51.
Într-o primă fază autorităţile austriece au răspuns cu agresivitate
acestor mişcări religioase, impunând măsuri de constrângere confesională,
pedepse aspre, în speranţa că în acest fel avea să fie salvată „unirea”52, unul
dintre obiectivele fundamentale ale politicii imperiale în Transilvania.
Informată asupra evenimentelor, Maria Tereza a încercat să reglementeze
situaţia în mod paşnic, trimiţând în acest scop, în anii 1745-1747 numeroase
decrete guvernatorului, Guvernului transilvan şi generalilor din Principat.
Înţelegând că unirea religioasă era grav periclitată, împărăteasa a cerut
instaurarea grabnică a liniştii şi a siguranţei în provincia transilvană prin
îndepărtarea şi pedepsirea instigatorilor, însă fără violenţă, şi asigurarea
unui control riguros al frontierelor pentru a-i împiedeca pe „schismaticii”
din sudul şi estul Transilvaniei să intre în provincie, iar pe românii ardeleni
să emigreze în Ţările Române53. Pentru a-i convinge pe ţăranii români să nu
părăsească „unirea”, Maria Tereza a insistat a asupra necesităţii menţinerii
distincţiei riturilor, grec pentru uniţi, latin pentru romano-catolici54.
Decretele imperiale din anii 1745-1747 făceau trimiteri şi la alte aspecte
care necesitau îndreptare. Spre exemplu, Maria Tereza considera că
vulnerabilitatea românilor uniţi trebuia căutată în precara educaţie
religioasă a preoţilor uniţi, de aceea dispunea înfiinţarea de şcoli pentru
uniţi55. O altă influenţă nefastă asupra credincioşilor greco-catolici o aveau,
în viziunea împărătesei, cărţile liturgice ortodoxe ce ajungeau în
Transilvania din Ţările Române, fapt pentru care se interzicea pe viitor
folosirea acestora. Aceste interdicţii îi afectau însă şi pe românii ortodocşi56.
Ulterior, la 18 iunie 1747 împărăteasa reitera interdicţia pentru uniţi de a
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 225-227.
Ibidem, p. 222-232.
53 Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 150-158.
54 Ibidem, p. 152-153.
55 Ibidem, p. 156-157.
56 Ibidem, p. 158-159.
51
52
146
În spiritul Europei moderneqq q
utiliza cărţi „schismatice” şi propunea înfiinţarea unei tipografii care să
acopere nevoia de carte greco-catolică. Prin acelaşi act dispunea ca
„schismaticii să nu fie lipsiţi prin aceasta de cărţile trebuincioase pentru
cultul lor în localităţile unde, prin mila noastră, sunt toleraţi”57. Însă,
trebuie precizat că Maria Tereza, convinsă de datele raportului Guvernului
transilvan înaintat la sfârşitul anului 1746, nu admitea existenţa altor
ortodocşi în provincie cu excepţia celor din Braşov, a călugărilor şi a
negustorilor greci58. Într-adevăr, măsurile extrem de aspre îndreptate
împotriva mişcării religioase a „schismaticilor” români, din ordinul
comisarilor regeşti, numiţi de împărăteasă cu decretul din 15 aprilie 174659,
s-au dovedit eficiente60, însă pentru scurt timp, iar situaţia de acalmie a fost
doar o aparenţă.
Tulburările religioase au continuat în anii ce au urmat şi pe fondul
acţiunilor prozelite pentru „unire” reluate în forţă de către Petru Paul
Aron, ridicat la rangul de vicar apostolic. La 13 noiembrie 1748 ortodocşii
Nicolae Oprea din Sălişte şi Ioan Oancea din Făgăraş, în numele românilor
ortodocşi, au înaintat Comisiei aulice pe probleme religioase o petiţie în
care arătau faptul că locuitorii din cinci districte din sudul Transilvaniei au
fost supuşi la pedepse în bani, deoarece refuzaseră să treacă la „unire”.
Petiţia lor a ajuns şi la împărăteasă, care drept răspuns, a trimis câte un
decret Guvernului şi respectiv Tezaurariatului din Ardeal, cerând lămuriri
cu privire la situaţia incriminată în petiţie.
Aflând de trimiterea decretelor imperiale, cei doi deputaţi români care
se găseau încă la Viena au înţeles că împărăteasa a dat un rescript în
problema prezentată în petiţie. Întorşi acasă ei au răspândit vestea că
petiţia a fost rezolvată favorabil şi că ortodocşilor li se permitea revenirea la
Ibidem, p. 159-160, apud. Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, doc. 41, p. 389-393.
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 237, 256.
59 Ibidem, p. 235-237. Prin acest decret Maria Tereza a numit, la propunerea Guvernului
ardelean, patru comisari regeşti: cancelarul George Pongrácz, comitele suprem al comitatului Turda, baronul Ignatie Bornemisza şi doi înalţi funcţionari, români renegaţi: David
Mariafi de Maxa şi Petru Dobra, înzestraţi cu puteri depline în sfera lor de activitate.
Aceştia îndeplineau rolul de protectori ai intereselor Curţii religioase în Transilvania,
scopul prioritar al activităţii lor fiind acela de a ocroti „unirea” în faţă mişcărilor iniţiate
de „schismatici”. Pentru a-şi atinge scopul comisarii au dispus arestări în rândul ţăranilor
şi a preoţilor ortodocşi, impunându-le cu forţa revenirea la „unire”, restituirea bisericilor
uniţilor etc.
60 Ibidem, p. 236-238, 250-252.
57
58
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
147
vechea lor biserică. Astfel, mare a fost surpriza când pe data de 29
decembrie 1748 guvernatorul din Sibiu a citit în faţa deputăţiei româneşti
un rescript regesc în care se arăta că reîntoarcerea la vechea Biserică neunită
era interzisă. Întrucât cei prezenţi au dat semne de nemulţumire, Ioan
Oancea şi un alt ţăran român au fost arestaţi, Nicolae Oprea salvându-se
prin fugă61. Refugiat la Viena, în ianuarie 1749, Nicolae Oprea62 alături de
alţi patru români ortodocşi au înaintat Curţii alte două petiţii în care
acuzau nedreptăţi asemănătoare. Departe încă de a înţelege adevărată
realitate confesională din Principat, împărăteasa, mergând pe linia
avansată de autorităţile provinciale, îi cataloga pe aceştia drept nişte
instigatori, care trebuiau, pe cât era posibil, pedepsiţi şi readuşi la „unire”.
Ea recomanda, totuşi, un tratament blând pentru instigatori, atâta timp cât
aceştia nu provocau scandaluri publice63.
În mai 1750, Nicolae Oprea împreună cu alţi doi români ortodocşi,
călugărul Nicodim şi Ioan din Aciliu, au prezentat, într-o audienţă la
Francisc-Ştefan, în numele ortodocşilor din Ardeal alte plângeri. Apoi în 22
iulie şi 19 august 1750 noi petiţii au fost adresate direct împărătesei.
Interesant de remarcat, susţine S. Dragomir este progresul în spirit
pragmatic, realizat de Oprea, care nu se mai pierde în detalii, în expuneri
ample cum se poate observa din conţinutul celor dintâi petiţii, ci se rezumă
la prezentarea succintă a gravaminelor româneşti: 1. exerciţiul liber al
religiei; 2. instituirea unei comisii imparţiale care să investigheze numărul
uniţilor şi a neuniţilor, arătând cine-i unit şi cine nu; 3. episcop ortodox care
să fie trimis din Karlowitz. Mai mult, în finalul celei de-a doua petiţii,
Nicolae Oprea atrage atenţia suveranei, într-un mod curajos, asupra
pericolului unor „tulburări interne”, care ar putea afecta întreaga monarhie,
în cazul continuării politicii de „apăsare religioasă” a românilor ortodocşi64.
61Ibidem,
p. 240-242.
Ibidem, p. 253-258. Nicolae Oprea s-a refugiat la Viena la începutul anului 1749, unde a
întreprins numeroase demersuri în interesul bisericii sale. A încercat să obţină o audienţă
la Maria Tereza sau la soţul ei, a apelat la contele Königssegg-Erbs, preşedintele
Deputaţiunii ilirice, şi în cele din urmă a cerut protecţia ministrului rus din Viena. Petiţiile
scrise în latină sau în limba germană au fost compuse de către agentul din Viena a
mitropolitului sârb, Orenghi, care prestase servicii asemănătoare şi braşovenilor în
procesul cu saşii. Iar informaţiile, plângerile şi scrisorile îi erau aduse periodic de confraţii
săi din Transilvania, de unde îi erau acoperite şi cheltuielile şederii sale la Viena.
63 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 161-164.
64 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 254-255.
62
148
În spiritul Europei moderneqq q
Petiţiile lui Nicolae Oprea au fost luate în dezbaterea conferinţei
ministeriale din 7 noiembrie 1750, după ce în prealabil Curtea de la Viena a
obţinut şi opinia Guvernului transilvan referitoare la acuzele ridicate de
Oprea. Punerea în discuţie a problemei românilor ortodocşi din
Transilvania a avut loc în contextul intervenţiei în favoarea lor a
împărătesei Rusiei, Elisabeta Petrovna65. La scurt timp după conferinţa din
7 noiembrie 1750, Nicolae Oprea, care se afla de multă vreme în atenţia
autorităţilor, atât pentru faptul că s-a făcut purtătorul de cuvânt al
„schismaticilor” din Transilvania, cât şi pentru legăturile pe care le avea cu
Rusia, a fost arestat şi întemniţat la Kufstein. Despre soarta sa şi a fratelui
său de suferinţă, preotul Măcinic din Sibiel nu s-a mai aflat niciodată
nimic66.
Unii dintre preoţii şi credincioşii ortodocşi din Ardeal, înţelegând
zădărnicia apelului la oficialităţile austriece, s-au gândit că ar putea obţine
în sprijinul cauzei lor, ajutorul marii puterii ortodoxe din vecinătate, Rusia.
Printre cei care, îndemnaţi de această speranţă, au luat drumul Sankt
Petersburg-ului s-au numărat Nicolae Pop ieromonahul Nicodim, călugărit
la Râmnic, preotul Ioan din Aciliu. Aceştia, după ce au apelat în două
rânduri la bunăvoinţa Curţii din Viena şi nu au primit niciun răspuns, s-au
îndreptat şi spre Rusia, apelând la ajutorul ţarinei Elisabeta Petrovna.
Ibidem, p. 255, 261-268. În numele alianţei cu Austria (încheiată în 1746), a comunităţii
spirituale cu românii ortodocşi, ţarina Rusiei a cerut protecţie asupra ortodocşilor din
Transilvania. Silviu Dragomir arată în lucrarea sa că un aport însemnat în a face
cunoscută ţarinei starea jalnică a Bisericii ortodoxe din Transilvania l-a avut protopopul
unit Nicolae Pop din Balomir, fost vicar al episcopului Klein. Astfel, în urma numirii
vicarului Petru Paul Aron în fruntea episcopatului unit din Ardeal, protopopul Nicolae
Pop şi-a văzut spulberate speranţele de a-l revedea pe ierarhul său Klein şi în consecinţă a
revenit la ortodoxe. El a trecut pe ascuns munţii în Ţara Românească, iar de acolo a luat
drumul Rusiei, ajungând la Petersburg. Acolo, fostul vicar al lui Klein a înaintat, în
numele clerului şi a poporului român din Ardeal, un memoriu împărătesei Elisabeta.
Pornind de la acest memoriu şi de la alte documente ce i-au fost prezentate, ţarina a cerut
ministrului său aflat la Viena, pe atunci contele Mihail Petrovič Bestužev-Rjumin,
verificarea respectivelor informaţii. Acesta a fost momentul declanşator al interesului şi
susţinerii Rusiei pentru românii ortodocşi transilvăneni. După reîntoarcerea sa în Ţara
Românească s-a călugărit sub numele de Nichifor, ajungând egumen la mănăstirea Argeş.
Vezi şi paginile: 238, 258-261.
66 Ibidem, p. 258.
65
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
149
Meritul incontestabil al unor personaje, precum Visarion Sarai, Nicolae
Oprea sau a altor preoţi sau laici ortodocşi67, dintre care mulţi rămaşi
anonimi, unii localnici, alţii veniţi din Ţara Românească sau de la Karlowitz
şi al mişcărilor pe care le-au angrenat în deceniul cinci al secolului al XVIIIlea a fost acela că au adus în atenţia Curţii imperiale o realitate ignorată sau
refuzată până atunci: existenţa românilor ortodocşi în Transilvania. Mai
mult, aceste mişcări au dovedit că ortodoxia a continuat să existe în
Transilvania, reuşind să păstreze un număr semnificativ de credincioşi, de
care autorităţile trebuiau să ţină cont. În consecinţă, ca urmare a acestor
demonstraţii de forţă, cercurile vieneze nu numai că au luat act de
realităţile confesionale din Ardeal, dar au devenit conştiente că era
necesară o altfel de atitudine, ceea ce a determinat apoi investigarea şi
analizarea situaţiei, găsirea unor soluţii adecvate spiritului vremii, marcat
de influenţele iluminismului.
Reformismul teresian – câteva consideraţii generale
În scopul readucerii în atenţie a unor aspecte privind reformismul
austriac, relevante pentru subiectul nostru, considerăm utilă angajarea unei
succinte divagaţii asupra celor două premise fundamentale ale sale:
filosofia luminilor şi absolutismul luminat. Secolul luminilor sau altfel spus
revoluţia „regenerării” omului68 a adus o „schimbare decisivă” în istoria
omenirii69. Se înregistra atunci un început al modernităţii, caracterizat de o
creştere demografică semnificativă, de o mobilitate fără precedent. Lumea a
început să producă mai mult şi în noi moduri, era mai informată, mai puţin
speriată şi în consecinţă mai deschisă spre a accepta o altă ideologie şi
experienţe noi. Desigur un rol important în această devenire l-a avut
alfabetizarea, graniţă între două epoci, care a făcut indiscutabile progrese,
„şi oricât de imprecis ar fi indicele, el reprezintă totuşi ceva [...] cel puţin o
Despre lupta clerului şi a credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei a se
vedea şi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed.
Episcopiei Dunărea de Jos, 1996, p. 265-270. Preotul Cosma din Deal, lângă Sebeş, judeţul
Alba, care a cules plângerile credincioşilor ortodocşi din 42 sate. Preotul Ioan din Galeş,
judeţul Sibiu, a luptat împotriva „uniaţiei” în părţile Sibiului, Sebeşului şi Hunedoarei.
Cei mai mulţi dintre aceşti luptători pentru libertatea ortodoxiei au fost arestaţi şi în cele
din urmă au ajuns în teribila închisoare de la Kufstein, unde şi-au găsit sfârşitul.
68 Omul luminilor, volum coordonat de Michel Vovelle, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 5.
69 Ibidem, p. 13.
67
150
În spiritul Europei moderneqq q
condiţie minimală pentru a avea cât de cât acces la cultura scrisului”70.
Toate aceste fenomene se desfăşoară, chiar dacă uneori mai lent decât în
Occidentul Europei, şi în cadrele, oarecum mai închise, ale monarhiei
austriece, iar instituţiile statului se văd nevoite să se adapteze la noua
ideologie, la noile conjuncturi politice, sociale, economice şi culturale.
După 1748, în contextul unei relative acalmii în plan extern, Maria
Tereza a arătat o mai serioasă preocupare pentru consolidarea autorităţii
sale în rândul popoarelor din Imperiu. Astfel, sub influenţa ideilor
iluministe, ea a început să promoveze o politică de centralizare, uniformizare şi modernizare, care trebuia să aibă drept scop final păstrarea neatinsă
a integrităţii monarhiei, dar şi obţinerea unor venituri sporite pe seama
visteriei statului. Chiar dacă a fost o adversară declarată a spiritului
modern, suverana a dat dovadă de un fin simţ politic şi abilitate, ştiind să
se înconjoare de o serie de oameni politici cu viziuni moderne, alături de
care a iniţiat o „eră a reformelor”. Aplicarea aşa-numitelor reforme
teresiene a început în anii ’50 şi a luat amploare mai ales după anul 1760,
iar efectele noii politici s-au făcut curând simţite şi asupra Transilvaniei.
Astăzi este incontestabil faptul că domnia Mariei Tereza a adus schimbări
majore în toate domeniile vieţii sociale ale monarhiei austriece, inclusiv în
materie bisericească.
Despotismul habsburgic prin reformele propuse, continuând o mai
veche strategie politică, a urmărit în primul rând restrângerea particularităţilor locale în favoarea centralizării şi uniformizării monarhiei austriece71.
În acest context trebuie văzută şi receptivitatea Mariei Tereza la propunerile
cancelarilor săi, Haugwitz şi Kaunitz, cu privire la modernizarea aparatului
de stat72. Această modernizare era una centralizatoare, dictată şi dirijată de
sus, prin care puterea trecea din mâna stărilor, a ordinelor în cea a
Guvernului central de la Viena. Una dintre motivaţiile împărătesei a fost
aceea că numai printr-o intervenţie mai hotărâtă a statului în reglementarea
raporturilor dintre nobili şi ţărani, avea să fie posibilă îmbunătăţirea vieţii
ţăranilor şerbi, ştiut fiind că problema ţărănimii şerbe a preocupat-o pe
Maria Tereza în mod constant de-a lungul domniei sale.
Ibidem, p. 12.
Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868),
vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987, p. 33.
72 Jean Bérenger, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000, p. 348-349.
70
71
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
151
De altfel, rezultat al influenţei curentului mercantilist în gândirea
economică a cercurilor politice conducătoare vieneze, încă din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea se poate constata o preocupare crescândă a
suveranilor pentru găsirea unor metode de a-i proteja pe ţărani în faţa
lăcomiei nobililor73. La rândul său, interesată sincer de bunăstarea
supuşilor săi74, dar cel puţin la fel de preocupată şi de prosperitatea
statului, Maria Tereza a înţeles că obligaţia corvoadei impusă ţărănimii era
o „obligaţie nedreaptă” şi o „vexaţiune intolerabilă”, fapt pentru care şi-a
propus desfiinţarea acesteia. Maria Tereza nu a beneficiat însă de
susţinerea necesară, nici a fiului său Iosif al II-lea, coregent din 1765, nici a
cancelarului Kaunitz, cei doi considerând o astfel de măsură „radicală şi
prematură”, fapt pentru care ea nu a reuşit să impună în această direcţie
decât paleative75. Singurul domeniu în care Maria Tereza a realizat o serie
de reforme remarcabile, cu consecinţe pozitive şi la nivelul maselor
ţărăneşti, a fost învăţământul public, în acest sector beneficiind şi de
susţinerea lui Iosif al II-lea şi a miniştrilor săi76.
Desigur, ceea ce ne interesează pe noi în studiul de faţă este dacă şi în
ce măsură reformismul austriac a dat semnalul declanşării procesului de
modernizare în domeniul religios şi implicit asupra instituţiilor bisericeşti.
Înainte de a ne lansa într-o astfel de investigaţie se impune menţionat
faptul că filosofia luminilor ce s-a manifestat în monarhia austriacă a fost
cu mult diferită de aceea din Europa de vest77, diferenţă ce rezidă în
evoluţia istorică şi în profundul ataşament al Austriei la valorile
catolicismului. În consecinţă, aici şi absolutismul luminat în ansamblul
reformelor pe care le-a iniţiat a îmbrăcat o altă formă. Această formă,
extrem de vizibilă în domeniul religios-bisericesc, şi-a găsit o expresivă şi
profundă definire la Jean Bérenger: „Într-o societate dominată de
catolicismul Contrareformei şi de nobilime, ea (filosofia luminilor n.a.) a
luat aspectul unei reforme catolice, de nuanţă jansenistă, însoţită de o
consolidare a statului şi a autorităţii monarhice”78.
Erich Zöllner, op. cit., p. 342-343. Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 106-109.
„Domnia Mariei Tereza a fost caracterizată mai repede de grija ei maternă pe care a arătato în calitate de mater regnans nu numai copiilor ei ci şi ţărilor pe carele conducea. Maxima
salus rei publicae a devenit norma supremă. Binele ţărilor ei l-a pus chiar înaintea binelui
propriei familii”. A se vedea Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 45-46.
75 Jean Bérenger, op. cit., p. 352-354.
76 Ibidem, p. 355.
77 Ibidem, p. 344.
78 Ibidem.
73
74
152
În spiritul Europei moderneqq q
Tendinţele iluministe au influenţat, aşadar, şi politica bisericească
oficială, care a purtat în epocă marca catolicismului reformator şi a
jansenismului. Cu toate că Maria Tereza nu a aderat niciodată în mod
sincer la gândirea iluministă, ea a permis pătrunderea iluminismului în stat
şi la Curtea vieneză, realizând reforme în spiritul absolutismului luminat79.
Astfel, domnia sa înregistrează într-o evoluţie graduală o tendinţă de
modernizare sau „raţionalizare” a vieţii bisericeşti, de o deosebită
semnificaţie, în condiţiile în care se ştie că împărăteasa împărtăşea o evlavie
şi o cucernicie „de stil vechi fără nicio notă luministă”80, fiind o catolică
ferventă. Politica bisericească austriacă a cunoscut, mai ales după ce
Kaunitz a devenit cancelar de stat (1754), unele schimbări, care anunţau
intenţia statului de a introduce un control mai consecvent asupra bisericii81.
S-a impus tot mai mult concepţia potrivit căreia biserica trebuia să fie
tratată ca o instituţie de stat din perspectiva „chestiunilor seculare” şi s-a
urmărit diminuarea influenţei Bisericii catolice în societate în favoarea
statului82. Ca urmare, au câştigat tot mai mult teren acele tendinţe ce
anunţau în fapt direcţiile ce aveau să fie promovate hotărât de politica
iosefină: limitarea privilegiilor Bisericii catolice, a ingerinţelor papale, a
drepturilor de care beneficiase clerul, diminuarea puterii economice a
Bisericii catolice, cu alte cuvinte promovarea principiului secularizării
bisericii.
Reformele din domeniul educaţiei şi a învăţământului au determinat o
limitare semnificativă a controlului bisericii asupra seminariilor bisericeşti,
a şcolilor populare, a cărţilor şcolare. Se deschideau perspective noi pentru
protestanţi, care puteau acum studia, în mod legal, în universităţi83. Toate
aceste măsuri vesteau un suflu nou, anunţau un real climat de toleranţă,
care avea să se instaureze pe deplin în monarhie în epoca lui Iosif al II-lea.
Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 41.
Erich Zöllner, op. cit., p. 388.
81 Ibidem, p. 387-388.
82 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 31-32.
83 Ibidem, p. 35.
79
80
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
153
Implicaţiile politicii confesionale teresiene asupra Bisericii
ortodoxe române
Atât Guvernul Transilvaniei, cât şi episcopatul unit s-au străduit să
întreţină „ficţiunea” că toţi românii din Transilvania, clerici şi oameni de
rând, s-au unit odată pentru totdeauna la 1698 cu Biserica Romei84. În
opinia acestor instituţii, împărtăşită, de altfel şi de către forurile politice
vieneze, doar în Braşov, Făgăraş şi Sibiu mai erau români neuniţi. În aceste
localităţi trăiau şi negustori greci şi bulgari, de asemenea ortodocşi. Tuturor
acestora Curtea imperială le acordase dreptul de a-şi exercita liber cultul
religios şi de a avea preoţi hirotoniţi dincolo de graniţele Transilvaniei, cu
precădere de către episcopul de Râmnic. Aceste concesii reprezentau limita
maximă de favoruri pe care cercurile conducătoare de la Viena erau
dispuse să le facă pentru ortodoxia transilvăneană.
Această percepţie asupra realităţilor religioase transilvănene, cât şi
faptul că împărăteasa, catolică convinsă, nu a agreat conceptul de toleranţă
religioasă, a determinat amânarea rezolvării chestiunii ortodocşilor români
din Ardeal. Mitropolitul de la Karlowitz, Pavel Nenadovici, unul dintre
susţinătorii cauzei românilor ortodocşi din Ardeal se adresa în scris
acestora în anul 1751, arătându-le că Viena, în baza rapoartelor preoţilor
uniţi şi a guvernatorului, îi considera pe toţi uniţi, sfătuindu-i totodată să
solicite un episcop ortodox85.
În cele din urmă, la sfatul unor oameni politici cu o largă viziune, dar
şi sub influenţa evenimentelor externe sau a celor din Principat, Maria
Tereza a acceptat ca politica Guvernului său să facă câţiva paşi în sensul
extinderii anumitor drepturi şi asupra ortodocşilor din Transilvania. În
acest context, la începutul anilor ’50 au apărut primele semne perceptibile
ale schimbării de atitudine a Curţii faţă de românii neuniţi. Se remarcă o
atitudine de recunoaştere graduală a realităţilor din Transilvania, care în
final va duce la acceptarea existenţei ortodocşilor români de aici ca un corp
distinct în rândul creştinilor din Imperiu86.
Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 232-233. Ilustrativ în acest sens este
raportul asupra unirii din 18 februarie 1751 a vicarului Petru Pavel Aron, în care arăta că
majoritatea locuitorilor reveniseră la unire, prin urmare poziţia Bisericii unite a fost
restabilită. Fără a întreprinde vreo verificare a acestor informaţii Guvernatorul a transmiso pe 5 aprilie a.a. la Viena.
85 Ibidem, p. 233.
86 Keith Hitchins, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania 17441759”, în Annales Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia,
2007, p. 252.
84
154
În spiritul Europei moderneqq q
Astfel, pe parcursul anilor 1750-1757, graţie şi intervenţiei ruseşti pe
lângă Curtea vieneză, s-au emis o serie de decrete care au avut ca efect
recunoaşterea unei toleranţe private pentru românii ortodocşi din
Transilvania. La 7 noiembrie 1750, Maria Tereza adresa guvernatorului
Transilvaniei două decrete. În linii generale, acestea prevedeau dreptul
ortodocşilor din Sibiu, Făgăraş şi Braşov de a-şi exercita cultul divin în
bisericile proprii. Se preciza că în viitor toţi „schismaticii” din Principat
care nu au dorit să treacă la „unire” sau care au părăsit „unirea” nu
trebuiau pedepsiţi. Aveau însă obligaţia de a nu provoca tensiuni, de a nu
ţese intrigi împotriva „unirii” şi de a ceda uniţilor bisericile luate87.
La 11 decembrie 1750 o nouă rezoluţie imperială era trimisă
Guvernului din Sibiu. Era rezultatul unei analize şi reflecţii asupra
evenimentelor tensionate care periclitaseră ordinea şi liniştea publică a
Principatului. Din dorinţa de a se evita tulburări asemănătoare în viitor,
Maria Tereza dispunea ca neuniţii să nu fie deranjaţi sau împiedecaţi în
slujbele lor, în locaşurile care li s-au dat de multă vreme în Sibiu, Braşov şi
Făgăraş şi să nu mai fie pedepsiţi pentru religia lor, decât aceia care ar
provoca răscoale88. Aceeaşi atitudine imperială faţă de „schismaticii” din
Transilvania o regăsim şi în anii ce urmează. Elocvent, în acest sens este
decretul din 14 martie 1752, care reafirmă, pe de o parte, intenţia Curţii de a
proteja şi încuraja extinderea „unirii”, clerul şi credincioşii uniţi, iar pe de
altă parte respectarea rezoluţiilor anterioare în privinţa ortodocşilor
români, cu condiţia ca aceştia să nu provoace tulburări ale ordinii publice89.
În cazul în care printre ei s-ar găsi instigatori la răscoale sau alte acţiuni
ilegale, aceştia urmau a fi pedepsiţi aspru, însă nu pentru religia lor, ci
pentru tulburarea liniştii publice şi nerespectarea ordinelor imperiale90. Se
impune subliniat faptul că toate aceste dispoziţii nu au fost publicate în
mod oficial în Principat, ci doar comunicate în mod discret guvernatorului91, ceea ce demonstrează că oficialităţile austriece nu erau încă
pregătite pentru a acorda în mod public libertatea religioasă românilor de
credinţă răsăriteană.
Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 165.
Ibidem, p. 166 apud. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 254.
89 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 238.
90 Ibidem.
91 Idem, Politica bisericească..., p. 165-166.
87
88
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
155
O dovadă în plus a îmblânzirii politicii oficiale vizavi de ortodocşi a
fost rescriptul imperial al Mariei Tereza de la 31 mai 1756 care reitera
instrucţiunea ca autorităţile să nu întreprindă nicio acţiune care să „supere”
poporul92. În aceeaşi direcţie s-au pronunţat şi conferinţele ministeriale din
anii 1758-1759, desfăşurate la Viena, care au luat în dezbatere chestiunea
confesională din Transilvania.
Conflictele religioase care au zguduit liniştea şi ordinea în Transilvania au avut rolul de a ridica semne de întrebare cu privire la teza
susţinută de către autorităţile politice şi militare din Principat, conform
căreia unirea religioasă a fost îmbrăţişată de majoritatea covârşitoare a
românilor. De altfel, teza a fost curând infirmată chiar de către episcopul
unit Pavel Aron, care la cererea Guvernului ardelean a întocmit în 6
noiembrie 1757 o „specificaţie” referitoare la aşa-zisele daune şi nedreptăţi
suferite de preoţii şi bisericile uniţilor. Lista ce menţiona bisericile luate de
ortodocşi de la uniţi, numele preoţilor ortodocşi hirotoniţi în afara
graniţelor şi a credincioşilor care au abandonat unirea religioasă în ultimii
ani, era cea mai solidă demonstraţie a existenţei „schismaticilor”, într-un
număr îngrijorător, din perspectiva oficialităţilor93.
Treptat, anumite cercuri oficiale austriece îşi reconsideră opiniile şi
aprecierile în legătură cu configuraţia confesională a Transilvaniei şi caută
să găsească soluţii politice adecvate realităţii. Unul dintre primii oameni
politici din Viena, care a lansat un punct de vedere total diferit faţă de
percepţia generală, a fost Bartenstein, preşedintele Deputaţiei aulice ilire. El
a criticat teza potrivit căreia în Principat înainte de 1744 ar fi existat
ortodocşi doar în cele trei localităţi Braşov, Sibiu şi Făgăraş şi a pus la
îndoială faptul că ortodocşii erau nişte tulburători ai liniştii publice94. A
susţinut că românii au fost nişte „ignoranţi” în chestiunea „unirii” pe care
nu au înţeles-o şi au acceptat-o doar într-o formă declarativă, de aceea
ulterior s-au înregistrat atâtea cazuri de revenire la ortodoxie95.
Bartenstein a făcut parte dintre acei oameni politici care s-au
pronunţat pentru evitarea constrângerii în problemele religioase şi pentru
rezolvarea în mod paşnic a acestora, recomandând folosirea unor metode
Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 259-260.
Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 68-70.
94 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 95. Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 241.
95 Idem, Politica bisericească..., p. 175, 177.
92
93
156
În spiritul Europei moderneqq q
moderate. Pentru întărirea „unirii” în Transilvania şi în întreg Imperiul96 a
propus utilizarea unor metode, precum „instruirea religioasă moderată” şi
„dragostea creştină”. A denunţat ura împotriva neuniţilor, pe care a văzut-o
ca fiind o atitudine extrem de păgubitoare, exprimându-şi dezacordul faţă
de măsurile luate împotriva ortodocşilor transilvăneni, atât de autorităţi,
cât şi de episcopul unit Petru Pavel Aron.
Opiniile lui Bartenstein au fost împărtăşite şi de către cancelarul
Kaunitz. Acesta, la rându-i, în rapoartele prezentate împărătesei a arătat că
în ciuda numeroaselor propuneri făcute de conferinţele ministeriale şi a
rezoluţiilor imperiale, nu s-a ajuns la restabilirea liniştii în Principat, iar
această situaţie se datora în primul rând faptului că cei îndrituiţi să pună în
practică deciziile imperiale au dat dovadă de un zel orb, nejustificat, care
de multe ori a dus la acţiuni violente. Ministrul a propus ca pe viitor
constrângerile religioase la adresa ortodocşilor să fie interzise, cei de altă
confesiune decât catolică să se bucure de respect şi un tratament civilizat,
iar uniţii şi neuniţii din Transilvania să beneficieze de egală îndreptăţire
pentru a se înlătura astfel pericolul răbufnirii unor noi tensiuni religioase.
Cancelarul propunea ca la fiecare patru sau şase săptămâni să se ţină la
Viena conferinţe ministeriale, care să trateze chestiunile delicate de natură
confesională din Transilvania, iar concluziile acestora să fie înaintate
împărătesei97. La acestea s-au adăugat şi memoriile în cauza românilor
ardeleni înaintate Curţii de către mitropolitul sârb Nenadovici, care printre
altele atrăgea atenţia asupra pericolului emigrării în masă a acestora în
Ţările Române sau Rusia98.
Unul dintre cei mai importanţi paşi în sensul apropierii de problemele
confesionale din Transilvania, din această vreme, a fost făcut de împărăteasă prin acordarea decretului de toleranţă din 13 iulie 1759. Numitul
decret acorda dreptul la liberă practică religioasă, românilor ortodocşi, cu
condiţia ca aceştia să nu obstrucţioneze în niciun fel „unirea”. Celor care
părăsiseră „unirea” şi nu mai doreau să revină la această confesiune li se
acorda toleranţa privată, însă numai cu anumite condiţii, dintre care
menţionăm obligaţia de a restitui bisericile luate de la uniţi, precum şi
Bartenstein a creionat un proiect complex de unire cu Biserica latină a întregii naţiuni
ilirice. A se vedea Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 242.
97 Ibidem, p. 243-244.
98 Silviu Dragomir, op. cit., p. 112.
96
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
157
proprietăţile bisericeşti. De asemenea, se impunea ortodocşilor obligaţia de
a nu-i insulta pe uniţi, fie ei preoţi sau laici. Totodată se preciza că nu
aveau să beneficieze de toleranţă cei care ar părăsi „unirea” în viitor99.
Decretul mai prevedea că preoţii neuniţi nu aveau dreptul de a întreprinde
nimic împotriva legii, ordinii şi binelui public din Principat, şi în acelaşi
timp interzicea episcopului unit să-i persecute pe românii ortodocşi din
regiunile în care aceştia erau toleraţi să-şi exercite credinţa100.
Desigur, toleranţa acordată ortodocşilor, aşa cu reiese din enunţul
decretului era una limitată, restrânsă. Ortodocşii aveau dreptul de a-şi
exercita propria credinţă, dar le erau categoric interzise acţiuni de
convertire a „uniţilor”, în timp ce preoţii greco-catolici au primit misiuni
prozelite chiar din partea împărătesei101. Keith Hitchins opinează că această
viziune asupra toleranţei nu a avut în perspectiva imediată un efect pozitiv,
ci mai degrabă a agitat din nou spiritele, a dat naştere la nemulţumiri ce au
dus la o nouă mişcare religioasă în Transilvania, care l-a avut ca lider pe
Sofronie din Cioara. În plus trebuie avut în vedere faptul că autorităţile
locale transilvănene nu s-au grăbit să pună în aplicare decretul imperial,
aşa cum nici episcopul unit Aron nu a părut interesat să-l respecte102. Aşa
încât, dintr-o anumită perspectivă, Silviu Dragomir pare îndreptăţit să
afirme că decretul din 13 iulie 1759 „în loc să acorde toleranţă religioasă,
face o nouă încercare de a îneca în interminabile expediente birocratice
generoasa mişcare de eliberare a românilor ortodocşi”103.
Acestea au fost, aşadar, împrejurările în care a luat naştere o nouă
mişcare religioasă condusă de călugărul Sofronie din Cioara (azi Săliştea,
jud. Alba), după numele de botez, Stan. El avea origini preoţeşti, tatăl său,
după unele opinii, se pare că era preot în localitate. Sofronie a fost călugărit
şi hirotonit în Ţara Românească de unde a revenit în satul natal unde şi-a
ridicat un schit, pe care autorităţile l-au distrus. În anii 1759-1761 a condus
o acţiune de împotrivire la „uniaţie”, îndemnându-i pe preoţii şi
credincioşii uniţi să revină la ortodoxie. La fel ca şi Visarion Sarai, Sofronie
le-a cerut românilor trecuţi la „unire” să se întoarcă la adevărata credinţă
Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 244-245.
Idem, Politica bisericească..., p. 166, 170. Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 130-133.
101 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 171.
102 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p.157 şi urm.
103 Ibidem, p. 128.
99
100
158
În spiritul Europei moderneqq q
strămoşească pentru a nu-şi pierde sufletele. Scopul mişcării sale, spunea
Sofronie era de a întocmi o listă cu toţi credincioşii ortodocşi, pe care avea
să o înmâneze episcopului ortodox ce avea să vină104. Arestat de către
comitele suprem al Hunedoarei, Ladislau Balog, în preajma Crăciunului lui
1759 la Bobâlna, lângă Orăştie, a fost eliberat sub presiunea a câtorva sute
de ţărani înarmaţi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, refugiindu-se în
Munţii Apuseni, unde şi-a continuat activitatea. Arestat din nou la Abrud,
a fost eliberat de autorităţi de teama unei răzvrătiri de proporţii a
moţilor105. Sofronie a întocmit memorii adresate autorităţilor locale sau
împărătesei, a căror conţinut trăda influenţa ideilor epocii iluministe pe
cale de a se naşte şi în Transilvania, originate în principiile drepturilor
fundamentale ale omului şi ale echităţii sociale.
Dintre revendicările sale le menţionăm pe cele referitoare la necesitatea acordării unui episcop ortodox, retrocedarea bisericilor luate de „uniţi”,
biserici „pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile
noastre”106. Din memoriul înaintat congregaţiei nobililor din comitatul
Hunedoarei, desfăşurată la Deva în mai 1760, transpare atât dezamăgirea
suplicanţilor, cât şi dorinţa fermă de a-şi afirma identitatea107. Ulterior
răscoala s-a extins până în Sătmar şi Maramureş, pretutindeni poporul a
început să-şi facă singur dreptate, ocupând vechile lor biserici, date forţat
„uniţilor”, şi pe care le ceruseră până atunci în zadar autorităţilor. Prin
toate satele prin care trecea, Sofronie şi cei apropiaţi lui făceau propagandă
printre ţărani să se înscrie între aderenţii mitropolitului de Karlowitz de
unde li se va trimite un episcop nou, căci „ăsta care-i acum în Blaj, va pieri
ca fumul, deoarece l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi românii de
aici sunt uniţi”108. Mişcarea lui Sofronie poate fi considerată cu adevărat o
victorie a ţărănimii române ortodoxe.
Se pare că zvonul cum că Maria Tereza numise deja un episcop pentru românii ortodocşi
din Ardeal, se răspândise chiar şi la nivelul satelor. Într-adevăr exista un decret de
numire a unui episcop ortodox pentru Ardeal încă din 13 octombrie 1758.
105 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 146-162. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 268-269.
106 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 150.
107 Ibidem „Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit niciun răspuns,
ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre,
ci avem biserica noastră...”
108 Ibidem, p. 153.
104
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
159
Petru Pavel Aron s-a refugiat la Sibiu de teama răzbunării ţăranilor
români, nu numai credincioşii, dar şi preoţii uniţi reveneau pretutindeni la
ortodoxie. În lipsa forţei militare necesare, armata imperială fiind angajată
în războiul cu Prusia, Guvernul ardelean asista neputincios la răscoala ce a
cuprins întreg Principatul. Astfel, în timp ce Sofronie era stăpân deplin în
Ardeal, oficialităţile austriece au avut ocazia să reflecteze asupra politicii
religioase în Principat 109. Sofronie se intitula „vicar al Sfântului Sinod din
Karlowitz”, convoca soboare în satele prin care trecea110. Momentul
culminant al răscoalei l-a constituit sinodul din 14-18 februarie 1761 de la
Alba Iulia111, adunare cu caracter simbolic în primul rând. Convocat cu
scopul de a reda bisericii organizarea ce a avut-o înainte de stăpânirea
habsburgilor, sinodul nu a luat în dezbatere decât probleme strict religioase112 şi în pofida neliniştii autorităţilor, s-a desfăşurat într-o ordine desăvârşită, cu toate că s-a bucurat de o largă participare din partea ţăranilor
români113.
Această răscoală cu caracter religios, alături de toate celelalte tulburări
confesionale ce au avut loc în Transilvania începând cu anul 1744 au arătat
faptul că poporul „valah” de religie ortodoxă nu mai era o entitate amorfă,
ci dimpotrivă o comunitate activă, conştientă de forţa sa, de drepturile pe
care ar fi trebuit să le deţină. În contextul acestor mişcări religioase se poate
vorbi, aşadar, şi de naşterea spiritului combativ la românii ortodocşi din
Ardeal.
La 28 august 1760, Bartenstein a înaintat împărătesei un proiect de
rezoluţie în care îi prezenta scena confesională conflictuală din Transilvania
Ibidem, p. 177, 242-243.
Ibidem, p. 177-180.
111 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 186.
112 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 182-184. Programa sinodului a cuprins puncte (hotărâri), dintre care se remarcă: solicitarea unui episcop „neunit”, care să aibă binecuvântarea mitropolitului de la Karlowitz; eliberarea unor preoţi închişi pentru credinţa lor:
Oprea Micleuş din Sălişte, popa Măcinic din Sibiel, popa Ioan din Galeş şi popa Ioan din
Sadu; „dacă ţara vrea” înlocuirea în toate districtele protopopeşti a protopopilor cu
preoţi în calitate de inspectori districtuali; să le fie interzis preoţilor să frecventeze
crâşmele, mirenii să nu înjure, să spună rugăciuni, să se spovedească; să fie identificaţi şi
arestaţi cei care în numele lui Sofronie sau a Sinodului au au adunat bani de prin sate;
românii ortodocşi să plătească darea împărătească şi să îndeplinească şi celelalte servicii
care li se cuvin şi să fie ascultători etc.
113 Ibidem, p. 181-186.
109
110
160
În spiritul Europei moderneqq q
şi propunea o serie de măsuri în vederea restabilirii ordinii zdruncinate114.
De asemenea, propunea convocarea unei conferinţe ministeriale de urgenţă
la care să participe şi Consiliul aulic de război şi Tezaurariatul aulic pentru
a se decide măsurile ce trebuiau luate în vederea opririi lucrurilor din
Transilvania115. Bartenstein, Kaunitz şi Ulfeld, ministrul pentru chestiuni
transilvane, s-au pronunţat pentru anchetarea cazului, pedepsirea celor
vinovaţi pentru tulburarea ordinii şi siguranţei publice, dar în acelaşi timp
au propus adoptarea unor metode moderate de acţiune116.
În cele din urmă, pentru a pune capăt tensiunilor religioase din Principat, înteţite de mişcarea religioasă condusă de Sofronie, Maria Tereza, în
conferinţa ministerială din 17 octombrie, sub influenţa lui Kaunitz, a
acceptat numirea efectivă, nu doar formală, a unui episcop ortodox pentru
românii din Transilvania117. De asemenea, împărăteasa a hotărât prin
rescriptul din 20 octombrie 1760118, numirea unei comisii imperiale, care să
investigheze situaţia din Transilvania pentru a descoperi cauzele reale ale
tensiunilor119. Comisia avea obligaţia de a acţiona prudent, cu moderaţie,
fără să recurgă la utilizarea forţei120.
În luna martie a anului 1761, Curtea l-a însărcinat pe baronul Nicolau
Adolf Buccow, nou-numitul general-comandant al Transilvaniei, cu
restabilirea ordinii şi introducerea episcopului românilor ortodocşi,
Dionisie Novacovici, fost episcop sârb de Buda121. Astfel, după ce Biserica
ortodoxă română transilvăneană a fost privată mai bine de o jumătate de
secol de un ierarh, a obţinut dreptul de a avea un episcop propriu, românii
neuniţi bucurându-se începând din anul 1761, pentru prima dată de la
intrarea lor sub suzeranitate austriacă, de libertate religioasă publică122.
Chiar dacă noul episcop era sârb, precum aveau să fie şi cei ce i-au urmat în
scaunul episcopal de-a lungul secolului al XVIII-lea, a fost aşteptat cu
bucurie şi speranţă de către credincioşii români.
Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 186.
Ibidem, p. 188.
116 Ibidem, p. 188-189.
117 Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 1994, p. 166.
118 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 178.
119 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 198.
120 Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 245.
121 Mathias Bernath, op. cit., p. 166.
122 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 72-73.
114
115
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
161
Odată ajuns în Principat, principalul obiectiv al generalului Buccow a
fost realizarea unei conscripţii generale a credincioşilor uniţi şi neuniţi, care
să fie efectuată în paralel de către autorităţile civile şi clerul unit. Scopul era
acela de a se stabili odată pentru totdeauna statutul confesional al
românilor şi de a împiedica pe viitor părăsirea „unirii”123. Cele două
numărători au avut loc în lunile aprilie şi mai 1761, la sfârşitul lunii mai
rezultatele fiind analizate de comisia imperială, numită în acest scop, care
funcţiona la Sibiu sub preşedinţia generalului Buccow124. Rezultatele125,
total diferite de aşteptările autorităţilor vieneze, au fost următoarele: 2250
preoţi uniţi la 25.223 familii, 1365 preoţi ortodocşi la 128. 635 familii, 515
biserici unite şi 1362 ortodoxe126.
În aceste condiţii se punea desigur problema modului în care aveau să
fie distribuite averile ecleziastice. La sugestia lui Bartenstein, împărăteasa
trimitea pe 11 iunie un rescript referitor la modul în care să fie rezolvată
chestiunea proprietăţilor bisericeşti. Astfel, s-a realizat o nouă împărţire a
clădirilor şi pământurilor, în care uniţii au fost în mod evident favorizaţi.
Întrucât în foarte multe sate, uniţii erau într-un număr extrem de mic şi nu
puteau să păstreze bisericile, s-a dispus ca lor să le rămână în schimb
pământurile, ortodocşii fiind obligaţi să le construiască capele noi. La
construirea acestora aveau să contribuie financiar şi congregaţia „De
Propaganda Fide” şi Tezaurariatul imperial127.
Cu toate că Maria Tereza a cerut ca în procesul de separare a bisericilor
să se dea dovadă de multă prudenţă, să nu fie folosită forţa, generalul
Buccow a acţionat în mod contrar, folosind mijloace violente şi abuzive. La
separarea bisericilor el i-a favorizat pe uniţi, ajungându-se la situaţia ca în
unele sate preotul unit să păstreze casa parohială şi biserica fără să aibă
Ibidem, p. 167.
Ibidem, p. 236.
125 Despre rezultatele acestei conscripţii a se vedea şi Silviu Dragomir, op. cit., p. 264-266.
126 Ioan Lupaş, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 80. Şerban
Turcuş, op. cit., p. 413. Această statistică ar merita o comparaţie cu o alta efectuată la
începutul secolului (1716) asupra clerului român, ce prezenta următoarele date: din 2064
de comune câte existau în Transilvania, 1100 erau „curat româneşti”, iar 804 erau cu
populaţie mixtă, iar nesigure 143. Numărul familiilor româneşti ajunsese cam la 85.857,
iar al preoţilor la 2747, dintre care 2260 erau uniţi iar 456 neuniţi, ceea ce însemna că
preoţii ortodocşi reprezentau o cincime din numărul preoţilor uniţi. A se vedea Silviu
Dragomir, op. cit., vol. I, p. 167-168.
127 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 236.
123
124
162
În spiritul Europei moderneqq q
credincioşi, în vreme ce ortodocşii trebuiau să-şi desfăşoare slujbele în aer
liber, şuri sau alte locuri. Dacă în vreun sat a existat cel mai mic semn de
împotrivire sau nemulţumire faţă de procedurile autorităţilor s-a recurs la
intervenţii militare128. De asemenea, o serie de mănăstiri ortodoxe, care pe
motiv că nu au fost date uniţilor sau că au fost „focare ale rezistenţei
religioase” au fost distruse. În fapt, prin amploarea sa represivă, măsura a
urmărit anihilarea vieţii monahale ortodoxe româneşti din Transilvania129.
Aceeaşi atitudine agresivă şi violentă a caracterizat şi politica lui
Buccow de înfiinţare a regimentelor grănicereşti. În viziunea sa, acestea,
prin avantajele sociale pe care le promiteau, urmau să fie un mijloc de
atragere a românilor la greco-catolicism. Aşa a şi fost până când românii
înregimentaţi au început să protesteze fie pentru faptul că starea lor de
iobăgie continua, fie pentru că unii ofiţeri au recurs la un tratament violent
la adresa lor sau pentru măsurile dure prin care li se impunea renunţarea la
ortodoxie130. Cel mai elocvent exemplu în acest sens a fost atitudinea celui
de-al doilea regiment grăniceresc, de infanterie, de la Năsăud, care a
refuzat să depună jurământul militar. În ziua destinată depunerii
jurământului, 10 mai 1763, ţăranii din jurul Năsăudului adunaţi în acest
scop la Salva, au depus armele afirmând că refuză să devină soldaţi şi în
acelaşi timp să plătească impozite ca şi iobagii şi să-şi piardă şi credinţa
străbună. Generalul Buccow şi episcopul unit, prezenţi la manifestare au
trebuit să se retragă. Însă la scurt timp, comandantul militar al
Transilvaniei a dispus pedepsirea în mod exemplar a aşa-numiţilor
instigatori de pe platoul numit Mocirla, de la Salva.
Ca urmare ortodocşii din districtul românesc al Bistriţei, din satele ce
intrau în planul de înregimentare a lui Buccow, au trimis pe 16 iunie acelaşi
an o delegaţie impresionantă, constituită din 45 de persoane, la recent
numitul episcop ortodox, Novacovici, căruia i s-au plâns de constrângerile
la unire la care erau supuşi, cerându-i ajutor. Protecţie au mai cerut românii
de aici şi preşedintelui stărilor politice din Ardeal, Lazăr Ianoş. În cele din
urmă, Maria Tereza l-a trimis în Transilvania pe generalul Siskovich, la
începutul anului 1763, pentru a cerceta şi aplana atmosfera tot mai
tensionată de acolo. Informată de Siskovich asupra metodelor de teroare
Ibidem, p. 236-237.
Ibidem, p. 237. Mathias Bernath, op. cit., p. 167. Şerban Turcuş, op. cit., p. 413.
130 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 238.
128
129
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
163
practicate de Buccow pentru „convingerea” românilor ortodocşi să treacă la
unire, care în mod contrar au dus la creşterea numărului de români care au
abandonat unirea religioasă, împărăteasa l-a revocat pe acesta de la
conducerea Guvernului transilvan la scurt timp după evenimentele de la
Salva131.
De remarcat că evoluţia greco-catolicismului a fost sinuoasă şi în
această regiune, a Năsăudului, care în timp avea să devină un bastion al
Bisericii unite cu Roma. La recensământul uniţilor şi neuniţilor din
Transilvania realizat în anul 1761 de autorităţi, satele de pe valea Rodnei şi
din jurul Năsăudului s-au declarat neunite. În acelaşi an s-au înregistrat
răzvrătiri contra preoţilor uniţi, care au fost scoşi din biserici, iar acestea au
fost pentru scurt timp închise132. În paralel cu acest recensământ,
protopopul Năsăudului, Anton Naszodi, întreprindea şi el o anchetă ale
cărei rezultate reale sau, probabil, uşor prelucrate au fost favorabile
uniţilor. În urma comparării celor două recensăminte s-a stabilit rezultatul
definitiv: 25 de localităţi s-au declarat unite şi li s-au adjudecat bisericile
existente în satele respective133. Progresul unirii în această parte a
Transilvaniei avea să fie, însă, uimitor şi să ducă la schimbarea definitivă a
raportului demografico-confesional în regiune. În numai câteva decenii
majoritatea populaţiei avea să treacă la greco–catolicism, lucru explicabil în
primul rând prin prisma funcţionării regimentului grăniceresc.
Cu toate cele mai sus prezentate, se impune totuşi remarcat faptul că
în între anii 1744 - 1761 politica religioasă a Curţii imperiale faţă de românii
ortodocşi a evoluat de la o atitudine agresivă bazată pe intervenţie militară
la o relativă toleranţă religioasă. Desigur, această reconsiderare a poziţiei
ortodocşilor din Transilvania a fost rezultatul schimbărilor ideologice şi
socio-economice ale vremii respective134, dar şi a conjuncturii externe,
războiul cu Prusia135, care necesita resurse economice şi umane, dar şi
Ibidem, p. 238-240.
V. Şotropa, „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud, 1937,
p. 453, 455-472.
133 Ibidem, p. 473.
134 Este vorba despre influenţa ideologică a iluminismului, iar din punct de vedere socialeconomic despre influenţa mercantilismului, curent de idei care punea accent pe factorul
demografic, pe aspectul că dezvoltarea economică şi bunăstarea unui stat este în strânsă
legătură cu numărul celor care contribuie la visteria statului.
135 Keith Kitchis, The Court of Vienna ..., p. 265, 267.
131
132
164
În spiritul Europei moderneqq q
menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, principala susţinătoare
a acţiunilor revendicative ale românilor136.
Totodată, în împrejurările legate de desfăşurarea ostilităţilor militare
cu Prusia unii oameni politici, precum Kaunitz sau Bartestein au realizat
importanţa numărului populaţiei româneşti ortodoxe din Transilvania,
dând o direcţie clară politicii Curţii de la Viena, în sensul subordonării
acesteia intereselor de stat137. În acest context compromisurile, ca de
exemplu toleranţa faţă de ortodocşi, acordarea unui episcop erau absolut
necesare şi utile pentru atingerea unor obiective majore ale politicii
imperiale. Însă, indiferent care au fost raţiunile, noua politică confesională
promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia românească din Ardeal
a fost una benefică, având drept consecinţă imediată obţinerea unui ierarh
propriu, pas important în crearea unei administraţii bisericeşti proprii, în
acelaşi timp instrument crucial în construirea unei identităţi distinctive. Pe
de altă parte, aşa-numita „pacificare” a Transilvaniei întreprinsă de
generalul Buccow şi acordarea unei autonomii bisericeşti românilor
ortodocşi au avut ca efect, printre altele, slăbirea legăturilor acestora cu
mitropolia de Karlowitz şi cu Biserica rusă138.
Din altă perspectivă se impune menţionat faptul că autorităţile politice
imperiale s-au văzute puse în situaţia de a abandona marele proiect al
unirii religioase a tuturor românilor cu Biserica Romei, care s-a dovedit
nerealist. Dacă acest proiect a eşuat parţial în schimb politica integrativă a
câştigat prin recuperarea unui segment demografico-economic important,
românii ortodocşi din Transilvania. S-a reuşit găsirea unei soluţii care să
conducă la coeziune în cadrul monarhiei şi s-au identificat noi resurse
pentru prosperitatea monarhiei139.
În acea vreme relaţiile dintre Rusia şi Austria se întemeiau pe prietenia dintre cele două
împărătese. Această prietenie a dus la încheierea unui tratat de alianţă între cele două
mari imperii în anul 1746. Menţinerea alianţei şi ajutorului rusesc erau absolut necesare
Austriei în contextul izbucnirii războiului cu Prusia pentru Silezia. De aceea Maria
Tereza nu a putut ignora favoarea pe care Elisabeta Petrovna i-a cerut-o cu privire la
românii ortodocşi din Transilvania. Astfel încât se poate considera că decretul de
toleranţă din 13 iulie 1759 se datorează în bună parte intervenţiei ruseşti pe lângă Curtea
de la Viena.
137 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265.
138 Mathias Bernath, op. cit., p. 168.
139 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265.
136
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
165
Unul dintre susţinătorii ideii de numire a unui episcop pentru românii
„schismatici” din Transilvania a fost Bartenstein. Cu prilejul conferinţei
ministeriale desfăşurată la Viena în vara anului 1758, el a propus ca
arhiereul neuniţilor din Principat să poarte titulatura de mitropolit şi să fie
învestit cu aceeaşi jurisdicţie, pe care o avea asupra credincioşilor săi
mitropolitul de la Karlowitz. O astfel de măsură, în viziunea sa, avea
menirea de a salva alianţa cu Rusia, în acele dificile împrejurări ale
războiului de şapte ani, dar servea şi principiului politic care a ghidat
politica imperială de-a lungul secolelor, „divide et impera”, pentru că ar fi
împiedecat o coalizare a ortodocşilor din Imperiu. Întrucât Biserica
ortodoxă din Ardeal nu beneficia de prevederile „privilegiilor ilire”,
ierarhul românilor nu trebuia ales de reprezentanţii clerului, ci numit direct
de suveran la propunerea Cancelariei aulice a Transilvaniei sau chiar a
Deputaţiunii aulice ilire. În acest sens Bartenstein înainta propunerea ca în
această funcţie să fie numit episcopul sârb de Buda, Dionisie Novacovici,
care prin comportamentul său modest se dovedea potrivit deţinerii unui
astfel de oficiu140. Convinsă probabil de opiniile lui Bartenstein, dar mai
ales de argumentaţia cancelarului Kaunitz, care în linii generale se situa pe
poziţii asemănătoare cu a celui dintâi141, împărăteasa a semnat rescriptul
din 13 octombrie 1758 prin care aproba acordarea unui „episcop exempt
pentru Transilvania”, lucrul urmând a fi dus la îndeplinire cât mai repede.
În fapt, numirea sa a arătat opţiunea Curţii de la Viena de a restabili
echilibrul social pe cale moderată. Însă, contele Uhlfeld, şi-a dat toată
străduinţa să amâne cât mai mult aplicarea acestei dispoziţii, cu atât mai
mult cu cât Curtea însăşi spera să restaureze ordinea în Transilvania, fără
să fie nevoită să acorde ortodocşilor o ierarhie142.
Conferinţa din 12 martie 1761 a hotărât ca odată cu Buccow să meargă
în Transilvania şi Dionisie Novacovici, fără ca el să fie numit episcop, doar
cu scopul de a-l ajuta pe comisarul imperial. Acesta, fără a avea acordul
mitropolitului de la Karlowitz, ceea ce l-a făcut şi mai puţin credibil în ochii
Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 73-76.
Remus Câmpeanu, op. cit., p. 196. Atât, Bartenstein, cât şi Kaunitz considerau necesară
numirea unui episcop pentru ortodocşii din Transilvania, opţiunile lor fiind diferite doar
în privinţa alegerii momentului. Astfel, Bartenstein era de părere că momentul era prea
critic pentru numirea imediată a unui episcop, în timp ce Kaunitz s-a pronunţat în
favoarea înfiinţării imediate a unei episcopii ortodoxe independente de Karlowitz.
142 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 83-84, 232-233.
140
141
166
În spiritul Europei moderneqq q
românilor, l-a însoţit pe generalul care venea să reinstaureze pacea cu
ajutorul terorii şi al armatei. Astfel, îl întâlnim pe Dionisie Novacovici la
Braşov, Sibiu, Alba Iulia, prezenţă tăcută ce nu a îndrăznit să protesteze,
atunci când Buccow cu ameninţări şi cu arma în mână a impus ortodocşilor
cedarea bisericile proprii în favoarea greco-catolicilor. Toate aceste situaţii
nu au avut darul de a-i da o bună recomandare lui Novacovici pentru
calitatea de episcop ortodox al românilor143. Dovedind însă obedienţa faţă
de oficialităţile imperiale a câştigat simpatia acestora. La 6 mai, Buccow îi
scria Mariei Tereza, solicitându-i să aprobe instalarea oficială a lui
Novacovici, altfel „nu se mai salvează nimic din unire cu toată oboseala ce
mi-o dau...”144 În consecinţă la 13 iulie 1761 a fost emis decretul imperial
pentru instalarea sa ca episcop145. Instalarea în mod solemn al celui dintâi
ierarh ortodox al românilor transilvăneni din secolul luminilor s-a făcut pe
data de 4 septembrie la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde
împărăteasa îi fixase reşedinţa. Se împlinea, aşadar, unul dintre
dezideratele fundamentale ale modestului cler român ortodox, acela de a
avea o ierarhie superioară proprie. Meritul acestei victorii, care în timp va
câştiga semnificaţii naţionale, aparţinea celor mulţi şi săraci, care deşi nu au
ştiut şi nu au dispus de resorturile necesare unei bune organizări au reuşit
să sperie autorităţile prin intensitatea şi amploarea mişcărilor religioase146.
Dionisie Novacovici s-a născut la începutul secolului (1705-1706) în
Dalmaţia, a fost călugărit în mănăstirea Sfântul Sava din Bocca di Cattaro,
iar între anii 1726-1737 a urmat gimnaziul şi academia de teologie la Kiev.
A fost profesor de filosofie şi teologie la Novi Sad, iar în anul 1747 este
întâlnit ca un predicator foarte apreciat în Buda. Învăţătura, talentul de bun
propovăduitor al evangheliei şi calităţile sale umane (blândeţe, modestie,
înţelepciune) l-au recomandat la funcţia de episcop de Buda (1749), iar din
1761 şi episcop exempt al românilor ortodocşi din Transilvania147. Cu toate
că reşedinţa noului episcop ar fi trebuit să fie Şcheii-Braşovului,
suspiciunea cu care braşovenii l-au întâmpinat l-au făcut să prefere ca
reşedinţă satul Răşinari148.
Ibidem, p. 224-225.
Ibidem, p. 235.
145 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414.
146 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 196.
147 Ibidem, p. 237-238.
148 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 235-236.
143
144
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
167
Episcopul Novacovici a înţeles că rolul său era mai mult unul politic şi
a încercat să facă faţă, atât situaţiei complicate din provincia ardeleană, cât
şi aşteptărilor autorităţilor. Episcopul şi-a îndeplinit misiunea, având o
contribuţie semnificativă la restabilirea echilibrului social în Principat, prin
intermediul vizitaţiilor canonice cu caracter pacificator. De asemenea, s-a
remarcat şi prin publicarea unor scrieri bilingve (româno-sârbe) cu caracter
teologic, a unor studii care combăteau propaganda unirii, convocarea unui
sinod pentru a asculta plângerile credincioşilor săi149. A hirotonit aproximativ 200 de preoţi şi a încercat să dea o primă organizare eparhiei sale,
împărţindu-o în 44 de protopopiate150. Dând dovadă de multă cumpătare a
reuşit să pecetluiască instituţionalizarea deplină a ortodoxiei ardelene. Însă
situaţia complicată şi încă încordată sub raport confesional, din Transilvania, precum şi suspiciunile atât ale imperialilor, cât şi ale românilor l-au
determinat pe Dionisie Novacovici să demisioneze în anul 1767 din oficiul
episcopal ardelean, preferând calitatea de episcop de Buda151.
O parte a istoriografiei l-a acuzat pe episcopul Novacovici de
obedienţă faţă de autorităţile politice, datorită faptului că nu a opus măsuri
viabile procesului de catolicizare, însă, pe de altă parte trebuie spus că prin
atitudinea sa a câştigat încrederea oficialităţilor, ceea ce a servit intereselor
episcopiei ortodoxe pe termen lung. În fond a reuşit să câştige timpul
necesar şi util pentru ca această instituţie să se organizeze şi să urmeze un
curs evolutiv normal152. După retragerea lui Dionisie Novacovici, scaunul
episcopal a rămas vacant, atribuţiile de conducere fiind încredinţate temporar episcopului de Vârşeţ, Ioan Georgievici. La 12 ianuarie 1770, împărăteasa l-a numit în locul său, pe Sofronie Chirilovici, fost vicar al lui
Novacovici la Buda, agreat şi de mitropolia de Karlowitz. Noul administrator episcopesc şi-a stabilit reşedinţa la Sibiu, unde aceasta avea să
rămână şi pe viitor. Chirilovici, la rându-i, s-a confruntat cu o situaţie
precară şi tensionată, neînţelegeri cu episcopii uniţi, determinate de faptul
că întărirea Bisericii ortodoxe limita succesul acţiunilor lor prozelite. A
promovat aceeaşi tactică de loialitate faţă de Curtea imperială şi ascultare
faţă de autorităţi ca şi înaintaşul său, obţinând anumite acte de bunăvoinţă
Ibidem, p. 238. Şerban Turcuş, op. cit., p. 414.
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 326.
151 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414.
152 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 198-200.
149
150
168
În spiritul Europei moderneqq q
cum a fost, de exemplu, patenta imperială din 1774 ce prevedea un
tratament mai bun faţă de ortodocşi153. Fidelitatea i-a fost răsplătită în 1774,
când a fost numit episcop al sârbilor din Buda, cu drept de a hirotoni
preoţii ortodocşi din Transilvania.
Conducerea provizorie a eparhiei a fost încredinţată protopopului
Ioan Popovici din Hondol, care a devenit astfel vicarul lui Chirilovici
pentru Transilvania154. Dintr-o anumită perspectivă istoriografică, tactica
moderată, atitudinea de fidelitate până la obedienţă manifestată de primii
doi prelaţi ce s-au aflat la conducerea episcopiei ortodoxe române pot fi
condamnate şi criticate. Însă, în egală măsură se impun apreciate pentru că
au dus la obţinerea unor avantaje, la câştigarea timpului necesar pentru
organizarea episcopiei ortodoxe, la fortificarea acesteia, care treptat se
impune drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni, ce
trebuia inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea centrală în
epocă155.
De asemenea, se impune subliniat faptul că o altă consecinţă majoră a
constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care
beneficiind apoi de climatul reformist al epocii aveau să se manifeste din ce
în ce mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan.
Lupta pentru ortodoxie în districtul Hălmagiu
Teritoriul Hălmagiului a făcut parte din Transilvania încă din anul
În anul 1733, Dieta transilvană a înscris ca lege a Principatului
rescriptul lui Carol al VI-lea din 31 decembrie 1732, referitor la împărţirea
în două părţi a comitatului Zarand. Astfel, o parte din Zarand era alipită
Ungariei iar cealaltă, respectiv districtul Hălmagiu, rămânea în
componenţa Ardealului. Din punct de vedere bisericesc, acesta, fiind o
regiune covârşitor ortodoxă, rămânea oficial în jurisdicţia episcopiei de
Arad, teritoriu, care din punct de vedere administrativ făcea parte de acum
din Ungaria.
1539156.
Ibidem, p. 201.
Şerban Turcuş, op. cit., p. 414.
155 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 201.
156 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 167.
153
154
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
169
Motivată, cel puţin în teorie, de faptul că nu era firesc ca Hălmagiul să
aparţină ecleziastic de o episcopie ce nu mai era în Transilvania, a început
ofensiva catolică, însoţită de aprige confruntări între episcopul greco-catolic
de Blaj şi episcopul ortodox de Arad. Primele încercări de atragere a
românilor ortodocşi din districtul Hălmagiului157 la „unire” datează încă
din vremea episcopului Ioan Patachi. Intenţiile sale, susţinute şi de
cercurile aulice, aveau să dea naştere unor aprinse dispute cu mitropolitul
Karlowitz-ului, la acea dată, Moise Petrovici. Mitropolitul a susţinut, în mai
multe petiţii adresate Curţii aulice transilvane, faptul că jurisdicţia
bisericească asupra Hălmagiului fusese încredinţată, cu câţiva ani înainte,
episcopului de Arad, Ioanichie Martinovici158. Ca urmare a decesului
înverşunatului episcop Patachi, disputa părea să se fi încheiat în favoarea
ortodocşilor din Hălmagiu şi a susţinătorului lor, Moise Petrovici159.
Pilonul de susţinere a credinţei străbune pentru românii ortodocşi din
Hălmagiu l-a reprezentat de-a lungul deceniilor ce-au urmat episcopia
ortodoxă din Arad cu slujitorii ei, Vichentie Ioanovici (1726-1731), Isaia
Antonovici (1731-1748), Pavel Nenadovici şi Sinesie Jivanovici (17511768)160, dar în egală măsură şi mitropolia de la Karlowitz. Atitudinea
episcopiei arădene nu a fost pe placul înaltelor autorităţi politice, care au
căutat motive pentru a desfiinţa amintita instituţie, văzută drept principala
piedică în calea extinderii unirii religioase în Hălmagiu. Astfel, Guvernul a
cerut sinodului mitropolitan de la Karlowitz desfiinţarea episcopiei de
Arad pe motiv că nu existau mijloace materiale suficiente pentru întreţinere
şi că decretul din 4 martie 1695 prevedea înfiinţarea a numai şapte
episcopii în Ungaria şi Croaţia161. Episodul cel mai grav s-a consumat în
anul 1749, când în contextul alegerii episcopului de Arad, Pavel
Nenadovici, în funcţia de mitropolit de Karlowitz, Guvernul vienez a
încercat suprimarea definitivă a acestei instituţii, tergiversând numirea
unui nou episcop162.
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 286.
Ibidem, p. 287.
159 Ibidem, p. 288.
160 Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2006, p. 70-78.
161 Ibidem, p. 74, 76.
162 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 289-290. Scaunul mitropolitan devenise vacant ca
urmare a decesului lui Isaia Antonovici, care la rându-i fusese şi el episcop al Aradului
între anii 1731-1748, apoi a fost ales mitropolit al Karlowitz-ului, funcţie pe care a
deţinut-o numai câteva luni.
157
158
170
În spiritul Europei moderneqq q
Recent alesul mitropolit, Nenadovici a devenit apărătorul episcopiei
arădene, susţinând cu argumente solide, în memoriile înaintate împărătesei
Maria Tereza, necesitatea menţinerii amintitei episcopii. Pentru a justifica
legăturile tradiţionale dintre episcopia arădeană şi Hălmagiu, el a anexat
privilegiile confirmate de suverană din care reieşea faptul că episcopii
Aradului întotdeauna au avut jurisdicţie şi peste românii ortodocşi din
ţinuturile hălmăgene. Preţuirea de care se bucura mitropolitul Nenadovici
din partea Mariei Tereza, serviciile pe care le făcuse cândva Curţii au
determinat-o pe aceasta să renunţe la ideea de a desfiinţa episcopia de
Arad. În schimb, împărăteasa a limitat simţitor atribuţiile episcopilor
asupra Hălmagiului, interzicându-le dreptul de a face vizitaţiuni canonice
personale în acel ţinut, ceea ce într-o oarecare măsură însemna restrângerea
influenţei acestora în zonă, lăsându-se cale liberă desfăşurării prozelitismului catolic. Totuşi, districtul Hălmagiului rămânea în continuare în
jurisdicţia episcopilor de Arad, acestora revenindu-le şi dreptul de a încasa
taxele „vlădiceşti”, urmând ca vizitaţiunile canonice, atunci când acelea
erau necesare, să fie întreprinse de către vicarii episcopali. Toate aceste
reglementări au fost stipulate în decretul din februarie 1750 şi reîntărite
prin cel din 3 august 1751, care recunoştea totuşi un nou episcop pentru
Arad, în persoana lui Sinesie Jivanovici163.
Încă din timpul în care Pavel Nenadovici a deschis lupta pentru
salvarea existenţei episcopiei de Arad, în ţinutul Hălmagiului şi-a făcut
simţită prezenţa vicarul greco-catolic, Petru Pavel Aron, un înfocat propagator al „unirii”164. Activitatea sa prozelită, precum şi a misionarilor trimişi
de el a fost susţinută de cercurile vieneze, interesate în lărgirea segmentului
catolicismului ardelean. Numai astfel se poate explica solicitarea făcută în 5
iunie 1751 de către Cancelaria aulică guvernatorului Transilvaniei, contele
Haller165, de a continua acţiunea de promovare a unirii religioase,
convingându-i pe românii din Hălmagiu de binefacerile ce le-ar putea
obţine devenind uniţi. Cert este că după primirea acestui ordin, Pavel Aron
şi misionarii săi au primit ajutorul autorităţilor politice locale în acţiunea de
„convingere” a populaţiei din Hălmagiu de a îmbrăţişa „unirea”166.
Ibidem, p. 290. Vezi şi Pavel Vesa, op. cit., p. 76.
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 290-291, 293.
165 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico
Ecclesiaticis, doc. 59/1751, ff. 245 r, 246 r-v.
166 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I¸ p. 292-293.
163
164
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
171
În situaţia creată, episcopul de Arad s-a crezut îndreptăţit să-şi trimită
vicarul într-o vizitaţiune canonică în Hălmagiu, pentru a cerceta starea de
spirit a locuitorilor, dar şi pentru a-i încuraja să rămână fideli credinţei
ortodoxe. Însă, administratorul domeniului erarial din Hălmagiu167, Tátay
Samu, având şi acordul guvernatorului Haller nu a acceptat respectiva
vizită168, în pofida faptului că acest drept fusese acordat de însăşi
împărăteasa. Profitând de faptul că românii ortodocşi din Hălmagiu nu mai
aveau niciun sprijin, Petru Pavel Aron s-a reîntors şi, cu concursul
organelor politice, a trecut la „unirea” abuzivă a comunităţilor, la scurt
timp înaintând Guvernului ardelean un raport care prezenta drept „unite”
38 din cele 57 de comune române câte existau pe domeniul erarial din
Hălmagiu169.
Că totul s-a realizat în mod abuziv şi că românii din districtul
Hălmagiului nu se considerau uniţi o dovedeşte petiţia acestora170,
înaintată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, în care sunt descrise toate
samavolniciile aşa-zisei uniri religioase înfăptuite acolo de vicarul Petru
Aron. Pe 11 iulie 1751, mitropolitul de Karlowitz a răspuns clerului şi
poporului din districtul Hălmagiului, arătând că a primit scrisorile lor şi că
a înţeles că se confruntă cu o situaţie dificilă, cu adversităţi şi chinuri
provocate de uniţi, lăudându-i pentru virtutea şi rezistenţa lor, dându-le
tuturor binecuvântarea sa. Îi încurajează să-şi păstreze speranţa şi să
persevereze în apărarea şi păstrarea „religiunii noastre ortodoxe”. De
asemenea, îi îndeamnă să dea dovadă de răbdare, să-şi pună speranţele în
episcopul nou-consacrat care avea să îndrepte „unirile” injuste şi să aştepte
cu calm rezolvarea gravaminelor, să continue a plăti stola episcopului lor
nou-numit171.
Pavel Nenadovici şi-a reluat rolul de apărător şi avocat al drepturilor
românilor din Hălmagiu, în faţa Curţii vieneze către care a expediat petiţia
Domeniul erarial al Hălmagiului a fost organizat în anul 1733 şi cuprindea 57 de sate dispuse între Gura Văii şi Rişculiţa. Vezi: Pavel Vesa, op. cit., p. 74.
168 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 293.
169 Ibidem, p. 293-295, 302. Cele mai multe dintre satele din districtul Hălmagiului erau proprietatea fiscului. Mai existau câteva în proprietatea familiilor nobiliare Kozma şi Hollaki.
170 Ibidem, p. 295-297.
171 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico
Ecclesiaticis, doc. 60/1751, ff. 248-250 r-v. Cu toate că rescriptul de numire a noului
episcop de Arad, Sinesie Jivanovici, se va da doar în 3 august 1751, în mediile clericale
înalte ştirea era deja cunoscută.
167
172
În spiritul Europei moderneqq q
acelora, precum şi un memoriu personal în care solicita recunoaşterea
dreptului episcopului de Arad de jurisdicţie asupra Hălmagiului172. În
consecinţă, Maria Tereza a dat decretul din 10 iunie 1752, care readucea la
cunoştinţa Guvernului ardelean faptul că era permisă vizitarea canonică a
districtului Hălmagiu de către vicarul episcopului din Arad. De asemenea,
Maria Tereza atrăgea atenţia Guvernului să fie atent să nu se işte tulburări
în rândurile poporului cu ocazia respectivei vizitaţiuni. Decretul se dorea a
fi imparţial, dar prin faptul că nu făcea nicio referire la situaţia satelor
trecute cu forţa la „unire” şi nu prevedea sancţiuni pentru abuzul făcut,
vădea clar intenţia de a se aplica aceiaşi tactică ca şi în Transilvania, aceea
de a le considera în mod tacit drept unite. Confuzia era întreţinută şi de
afirmaţia potrivit căreia celor care au trecut de bună voie la unire nu le era
permis să se întoarcă de la „unire” la „schismă”. Totuşi se făcea precizarea
că nu trebuia folosită constrângerea pentru ca românii de acolo să renunţe
la jurisdicţia episcopului din Arad173, iar dacă se constata că unii dintre cei
care au îmbrăţişat „unirea” nu au făcut aceasta în mod liber, aveau dreptul
de a reveni la ortodoxie.
Decretul părea că promovează principiul libertăţii religioase, dar se
pune întrebarea dat fiind contextul şi atitudinea oficialităţilor, chiar se
puteau delimita clar cele două situaţii şi se puteau lua decizii şi măsuri
corecte? Respectiv se putea face o diferenţă clară între cei care acceptaseră
în mod liber să devină uniţi şi cei care fuseseră siliţi la aceasta prin
atitudinea şi măsurile luate de autorităţile locale? În final, se promitea celor
trecuţi la „unire” că aveau să beneficieze de aceleaşi drepturi precum
confraţii lor uniţi din Transilvania. În schimb, cei care se făceau vinovaţi de
răzvrătiri şi mişcări aveau să cunoască pedepse grele „dar nu din cauza
religiunii lor, ci ca unii cari au tulburat liniştea publică şi au călcat
poruncile regeşti”174.
Conformându-se ordinului imperial, pe data de 28 iulie 1752, comitele
Zarandului, Paul Hollaki şi administratorul domeniului fiscal al Hălmagiului, Tátay Samu au adresat o scrisoare episcopului ortodox din Arad
prin care îl invitau să-şi trimită vicarul în vizitaţiune canonică, aşa cum
cerea decretul regal din 10 iunie 1752, anunţând că aveau să-l asiste pe
Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 297.
Ibidem, p. 298-299.
174 Ibidem, p. 299-300.
172
173
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
173
acesta în calitate de comisari, din însărcinarea Guvernului ardelean175.
Aplicarea unui tratament brutal comunităţilor româneşti din Hălmagiu a
continuat şi pe parcursul primei vizite canonice, comunele declarate unite
fiind obligate să-şi asume noua calitate pentru a doua oară împotriva
voinţei lor. Satelor care au refuzat să accepte unirea şi să subscrie la lista
vicarului unit Aron, le-a fost ridicat cuantumul birurilor şi li s-au impus
dijme noi, iar unora dintre localnici li s-au aplicat şi pedepse corporale176.
Această stare de lucruri a ajuns, din nou la cunoştinţa mitropolitului
Nenadovici, de această dată prin intermediul episcopului arădean, Sinesie.
Pavel Nenadovici a denunţat iarăşi împărătesei toate ilegalităţile săvârşite
în Hălmagiu, cerând pedepsirea celor care au procedat în acest fel şi
reluarea vizitei canonice, care să fie făcute într-un mod corect177. Convinsă
de veridicitatea faptelor prezentate de mitropolitul sârb, Maria Tereza a
dispus organizarea unei noi vizite „nepărtinitoare”, după o altă procedură,
atât episcopul arădean, cât şi Guvernul fiind avertizaţi să trimită comisari
paşnici. Astfel, din partea clerului unit era numit, în calitatea de comisar,
prin rescriptul imperial din 8 noiembrie 1752, protopopul George Pop din
Dobra178. Din partea Guvernului ardelean au fost numiţi doi comisari
catolici din regiunile învecinate, Francisc Boer, judecător suprem regesc în
comitatul Albei de Jos şi Paul Ponori, vicecomitele comitatului Hunedoara.
Episcopul de Arad i-a numit ca reprezentanţi pe arhimandritul din Arad,
arhimandritul din Bodrog şi protopopul din Arad179.
Începerea vizitaţiunii a fost însă amânată de către comisari guvernamentali. În cele din urmă aceştia s-au prezentat la faţa locului în primăvara
anului 1753. Cele două părţi au intrat în conflict, întrucât nu s-au putut
înţelege asupra procedurii de realizare a vizitaţiunii şi a modalităţii de
investigare a opţiunilor locuitorilor din Hălmagiu. În timp ce reprezentanţii
ortodocşi propuneau, în conformitate cu decretul regal, să meargă din sat
Ibidem, p. 300.
Ibidem, p. 301-304. Despre aceste lucruri, precum şi despre sentimentul de teamă ce
domnea în rândul locuitorilor din districtul Hălmagiului vorbesc cele două petiţii
adresate episcopului de Arad şi înaintate în taină arhimandritului de Bodrog, care a
întreprins cea dintâi vizitaţiune canonică în septembrie 1752.
177 Ibidem, p. 304.
178 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico
Ecclesiaticis, doc. 42/1752, ff. 179, 180 r-v.
179 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 305-306.
175
176
174
În spiritul Europei moderneqq q
în sat şi să întrebe pe fiecare sătean în parte pentru ce confesiune optează,
comisarii catolici considerau necesară vizitarea doar a satelor care se
declaraseră neunite, văzând inutilă vizitarea celorlalte comune pe care le
percepeau ca fiind unite. În cele din urmă, nereuşind să ajungă la un punct
de vedere comun, comisarii guvernamentali au părăsit Hălmagiul,
atitudine ce a agitat şi mai mult spiritele în regiune. Locuitorii din
Hălmagiu şi Târnova au luat cheile bisericilor, refuzând sa-i mai lase pe
preoţii uniţi să oficieze în ele slujbe religioase. Situaţia a devenit şi mai
încordată când Guvernul a trimis în zonă soldaţi, iar sătenilor adunaţi cu
forţa în centrul comunei li s-a cerut să predea cheile şi să cerceteze bisericile
în care slujeau în continuare preoţi uniţi. Cea mai curajoasă atitudine au
avut locuitorii orăşelului Hălmagiu, care au afirmat răspicat, în ciuda
tuturor ameninţărilor şi a consecinţelor ce ar fi putut urma, că nu doresc
sub nicio formă „unirea” şi că nu vor preda cheile decât episcopului din
Arad. Au urmat arestări, iar cheile au fost luate cu forţa.
Între timp, aducându-i-se la cunoştinţă situaţia extrem de delicată din
districtul Hălmagiului, împărăteasa a trimis Guvernului din Ardeal o
rezoluţie prin care aproba punctul de vedere al reprezentanţilor ortodocşi
cu privire la modul de realizare a vizitaţiunii. Astfel, comisia urma să se
deplaseze din sat în sat în întreg districtul şi să constate cu exactitate cine
era unit şi cine nu. Erau exceptate de la această investigare doar cele 35 de
persoane care semnaseră actul din 10 decembrie 1751, considerate prin
aceasta unite în mod liber şi personal180. Apoi prin decretul din 7 iulie 1753
Maria Tereza a dispus închiderea bisericii din Hălmagiu pănă la clarificarea
situaţiei. S-a ordonat menţinerea în arest a ţăranului din Hălmagiu, Petru
Fuldea şi ulterior a fost arestat şi preotul din Târnova, George Popovici,
ambii consideraţi agitatori „împotriva sfintei uniri”, iar biserica din
localitate a fost, de asemenea, închisă181. În urma acestor hotărâri a fost
reluată şi îndeplinită, cel puţin formal, cea de-a doua vizitaţiune canonică
în Hălmagiu. Însă şi de această dată, reprezentanţii Guvernului au făcut
ilegalităţi, întocmind în final un raport fals, potrivit căruia cei mai mulţi
români erau declaraţi uniţi. Raportul înaintat în această formă Guvernului
180
181
Ibidem, p. 308-309.
Ibidem, p. 309-310.
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
175
provincial a stârnit noi proteste energice din partea membrilor ortodocşi ai
comisiei anchetatoare182.
Încă din această vreme Guvernul vienez începea să înţeleagă că
adoptase o politică confesională eronată faţă de ortodocşii din Transilvania
şi să accepte că aceasta era falimentară. În consecinţă se impunea gândirea
şi aplicarea unei noi strategii de politică religioasă în Transilvania şi în
toate teritoriile din Imperiu locuite de ortodocşi (Slovacia, sudul Ungariei).
Acesta a fost momentul în care ajungea la Viena un nou memoriu semnat
de mitropolitul Nenadovici care prezenta alte ilegalităţi săvârşite de
oficialităţile locale cu prilejul celei de-a doua vizitaţiuni canonice183. În 5
octombrie 1753 suverana îi răspundea cu multă bunăvoinţă mitropolitului
sârb, precizând că a solicitat investigarea plângerilor şi a acuzaţiilor sale,
cei vinovaţi urmând a fi pedepsiţi ca atare.
Conferinţele Deputaţiunei ilirice, care s-au desfăşurat în acea perioadă,
au ridicat problema acordării libertăţii politice naţiunii ilire din Imperiu.
Desfăşurarea respectivelor conferinţe, precum şi intervenţia lui Pavel
Nenadovici au avut meritul de a aduce în discuţie şi în atenţia cercurilor
vieneze cauza românilor din Hălmagiu. Întrunite într-o conferinţă comună,
Deputaţiunea ilirică şi Cancelaria aulică transilvană au luat hotărârea de a
cere realizarea unei noi vizitaţiuni canonice în Hălmagiu de către o comisie,
condusă de consilierul aulic, Martin de Seeberg, aflat în Transilvania şi din
care nu puteau face parte niciunul dintre cei care au participat la
vizitaţiunile anterioare184.
La propunerea preşedintelui său, contele Königsegg, Deputaţiunea
ilirică hotărî extinderea privilegiilor ilirice asupra Hălmagiului şi a
celorlalte districte ungureşti anexate la Ardeal. Jurisdicţia asupra
districtului Hălmagiu i-a revenit episcopului de Arad sub supravegherea
Deputaţiei ilirice185. Maria Tereza acceptă hotărârile Deputaţiunei ilirice şi
decide constituirea noii comisii. Membrii acesteia au fost Emerik Miske,
judele tablei regeşti, protopopul unit din Daia, arhimandritul ortodox din
episcopia Timişoarei, care era însoţit şi de un interpret, în persoana
preotului Silvestru Popovici din Banat şi Wolfgang Cserey, în calitate de
Ibidem, p. 310-311.
Ibidem, p. 311.
184 Ibidem, p. 312.
185 Ibidem, p. 313.
182
183
176
În spiritul Europei moderneqq q
notar al comisiei186. Cea de-a treia vizitaţiune a avut loc în luna mai a
anului 1754 şi s-a desfăşurat într-un climat de bună înţelegere şi colaborare
între membrii săi, ca urmare a faptului că s-a interzis prin decret regal
implicarea în vreun fel sau altul a nobililor sau oficialităţilor din zonă, dar
şi a forurilor episcopale unite sau ortodoxe. Locuitorii din satele districtului
Hălmagiu s-au prezentat pe rând de-a lungul unei întregi săptămâni (12-19
mai) în orăşelul cu acelaşi nume, unde comisia a luat declaraţiile lor cu
privire la confesiunea pe care doreau să o îmbrăţişeze în viitor.
Entuziasmul momentului i-a contagiat şi pe cei 35 de oameni, care
semnând actul de unire din 1751, erau consideraţi uniţi. Ei s-au prezentat în
faţa comisiei pentru a cere să li se accepte revenirea la ortodoxie, ceea ce
consilierul Seeberg, făcând apel la prevederile decretului imperial, a
refuzat187.
Odată vizitaţiunea şi ancheta încheiate, comisia a întocmit un raport,
care împreună cu protocolul investigării au fost expediate la Viena. Actele
au fost puse în dezbaterea conferinţei comune a Deputaţiunei ilirice şi
Cancelariei aulice transilvane, în cadrul căreia s-a hotărât modul în care
avea să fie rezolvată chestiunea românilor din Hălmagiu. Deciziile luate în
această conferinţă au fost împărtăşite şi de către Maria Tereza, care pe 7
septembrie 1754 a trimis Guvernului un decret în această privinţă. Astfel,
se recunoştea victoria ortodoxiei în districtul Hălmagiului, confirmată
odată în plus de rezultatul vizitaţiunii canonice, conform căruia doar 3
preoţi şi încă 4 săteni s-au declarat uniţi. Desigur erau declaraţi uniţi şi cei
35 de oameni care au semnat în 1751 actul de unire întocmit de Tátay. În
consecinţă, ortodocşii reprimeau toate bisericile pe care au trebuit să le
cedeze anterior în favoarea uniţilor, cu excepţia celei din Hălmagiu, unde
slujeau cei 3 preoţi uniţi. Episcopului din Arad i se reconfirma jurisdicţia
asupra districtului Hălmagiu şi dreptul de a face personal vizitaţiuni
canonice. Din conţinutul decretului regal transpare faptul că a fost întocmit
în baza principiului libertăţii religioase, Maria Tereza interzicând categoric
obligarea în vreun fel sau altul a neuniţilor să viziteze biserica unită188.
Astfel s-a încheiat mişcarea pentru ortodoxie în ţinuturile hălmăgene,
desfăşurată sub îndrumarea mitropolitului sârb Pavel Nenodovici. La
Ibidem, p. 314.
Ibidem, p. 315-317.
188 Ibidem.
186
187
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
177
sfârşitul anului 1754 şi începutul anului următor, episcopul Sinesie a
întreprins o mare vizitaţie canonică în parohiile celor opt protopopiate
arădene, printre care se număra şi Hălmagiu, întocmind o amplă conscripţie asupra stării ecleziastice a fiecărui protopopiat în parte.
Impactul politicii religioase iosefine asupra bisericilor transilvane
Astăzi este un lucru general recunoscut de către istorici că între
reformismul teresian şi cel iosefin au existat atât elemente de continuitate şi
completare cât şi deosebiri esenţiale189. Obiectivul comun al celor doi
suverani a fost acela de a construi un stat modern, omogen şi centralizat,
însă metodele folosite au fost, nu de puţine ori, diferite. Una dintre
diferenţe s-a reflectat în strategia de conducere a statului. Astfel, dacă actul
guvernării în timpul domniei Mariei Tereza a avut la bază colaborarea
dintre suverană şi stările politice din monarhie, în schimb domnia lui Iosif
al II-lea s-a caracterizat printr-o pronunţată preeminenţă a suveranului,
printr-un accentuat proces de centralizare a statului peste interesele stărilor
politice şi chiar peste deosebirile particulare sau culturile naţionale190.
Procesul de transformare a monarhiei austriece într-un stat modern,
centralizat a început desigur în vremea Mariei Tereza şi s-a manifestat cu o
forţă deosebită în timpul fiului său, Iosif al II-lea. Acesta a fost promotorul
unei adevărate revoluţii care a venit de sus în jos, concretizând, în felul
acesta, idealul „despotului luminat”. Adept al despotismului natural, Iosif
al II-lea, la fel ca şi mama sa, a înţeles că puterea absolută nu mai trebuia
exercitată în numele dreptului divin, ci în numele dreptului natural.
Pornind de la acest principiu politic fundamental, noul împărat a avut
mereu ca îndreptar ideea că el însuşi nu era decât „un slujbaş al unui stat,
care trebuia să funcţioneze ireproşabil”191, că principala sa misie era aceea
de a asigura „fericirea supuşilor”192, având însă dreptul de a decide asupra
modalităţilor în care avea să fie atins acest obiectiv.
Ileana Bozac; Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, ClujNapoca, Institutul Cultural Român, 2006, p. 69.
190 Jean Bérenger, op. cit., p. 360.
191 Nicolae Edroiu, op. cit., p. 20.
192 Ionuţ Costea, op. cit., p. 419. Teoria îi aparţine lui Le Mercier de La Rivière, care în 1767 în
lucrarea intitulată L’Ordre naturel et essential des societés politiques, afirma că există două
tipuri de despotism, unul artificial, „teribil şi dezastruos” şi un despotism natural, aşa
cum a fost şi cel practicat de Iosif al II-lea.
189
178
În spiritul Europei moderneqq q
De asemenea, din perspectiva politicii religioase se impune subliniat
faptul că între tacticile promovate de cei doi împăraţi habsburgi reformişti
au existat puncte de convergenţă, însă şi deloc neglijabile diferenţe. Astfel,
în timp ce Maria Tereza a optat pentru un reformism catolic în spirit
jansenist, Iosif al II-lea a urmărit impunerea catolicismului de stat. Este
drept că jansenismul şi catolicismul de stat aveau în comun antipatia
pentru pietatea de tip baroc şi ultramontanismul. Dar la fel de adevărat
este şi faptul că janseniştii nu agreau absolut deloc controlul exercitat de
stat asupra religiei şi bisericii193.
În materie ecleziastică, politica iosefină a urmărit realizarea a două
obiective majore: implementarea catolicismului de stat şi aplicarea
principiului toleranţei religioase. Aşadar, pornind de la recunoaşterea
religiei catolice ca religie dominantă în Imperiu, Iosif a urmărit separarea
bisericii de stat, apărarea specificul naţional al Bisericii catolice din
monarhia sa în faţa imixtiunii papalităţii. În spiritul acestui aşa-zis
„galicanism regal”194, împăratul şi-a propus transformarea bisericii într-un
instrument al statului, recunoscându-i acesteia responsabilităţi doar în ceea
ce priveşte acordarea sacramentelor, formarea morală şi instrucţia civică a
cetăţenilor. Atingerea acestui ţel nu se putea realiza decât prin secularizare
şi intervenţii majore asupra organizării Bisericii romano-catolice, în sensul
unei reforme generale a structurilor acesteia195. Această reformare a
Bisericii catolice s-a materializat în măsuri, precum desfiinţarea a peste 400
mănăstiri, necesitatea „placet-ului” imperial pentru orice decret papal,
interdicţia impusă episcopilor de a se adresa direct pontifului roman,
transformarea clericilor în funcţionari ai statului, secularizarea averilor
mănăstireşti, interzicerea procesiunilor şi pelerinajelor etc. Dacă aceste
măsuri contraveneau într-o mare parte spiritului Contrareformei, în schimb
acolo unde aceasta nu şi-a atins scopul, împăratul a încurajat întemeierea
de noi parohii şi dioceze196.
Se poate afirmă că spre sfârşitului secolului al XVIII-lea, Contrareforma se putea lăuda cu obţinerea unui mare succes în monarhia
habsburgică, dar sistemul întâmpina încă multe dificultăţi în încercarea de
Jean Bérenger, op. cit., p. 339.
Ioan Lumperdean, op. cit., p. 89.
195 Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 198-199.
196 Ibidem, p. 361-362.
193
194
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
179
a stabili o religie comună. În 1770 necatolicii numărau în jur de 3.400.000
oameni dintr-un total de douăzeci de milioane. Victoria catolicismului a
fost completă în provinciile vestice, mai puţin în districtele montane din
Austria, în izolatele aşezări rurale din Boemia sau Moravia şi în Silezia,
unde nobilimea protestantă şi-a prezervat dreptul la religia privată. În
provinciile din partea răsăriteană a monarhiei, Contrareforma a avut însă
mai puţine efecte. De exemplu, în Transilvania, măsurile guvernării
austriece menite a-i încuraja pe cei de rit greco-oriental să treacă la unirea
cu Roma pentru a spori numărul catolicilor, nu au adus schimbări
semnificative în privinţa raportului confesional, necatolicii rămânând
majoritari197.
Dorinţa de a-i transforma pe aceşti numeroşi necatolici din monarhie
în cetăţeni loiali determină noua atitudine, de factură iluministă, pe care
Iosif al II-lea a adoptat-o faţă de religiile aşa-numit „eretice”198. În aceasta
trebuie căutat „caracterul fundamental tolerant” al politicii ecleziastice a lui
Iosif al II-lea (Toleranzpolitik), concretizat în numeroase edicte de toleranţă
şi diferite alte măsuri care favorizau populaţiile necatolice din monarhie.
Desigur, religia catolică şi-a păstrat caracterul de „religie dominantă”, dar
şi celelalte religii s-au bucurat de o îmbunătăţire a statutului lor.
Referitor la toleranţa de tip iosefin, cercetări atente, efectuate asupra
corespondenţei pe care Iosif al II-lea a purtat-o cu mama sa, indică faptul că
originea ideilor sale despre toleranţă s-ar afla în principal în lucrările de
drept natural german, aparţinându-le lui Pufendorf, Wolff şi Thomasius şi
mai puţin în concepţia iluministă franceză199. De asemenea, se impune
amintit faptul că spiritul de toleranţă pe care Iosif al II-lea l-a întronat în
monarhie a avut la bază şi considerente de ordin economic. El a înţeles
importanţa politicii de toleranţă pentru a stopa posibile emigraţii ale
cetăţenilor patriei de altă religie decât cea oficială, ceea ce ar fi putut afecta
serios interesele economice şi chiar militare ale statului. Pornind de la
principiile lui Pufendorf, împăratul a realizat cât de important era ca
suveranul să respecte religia supuşilor, indiferent care ar fi fost aceasta,
Charles O’Brien, Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of the Enlightenment among Catholics in Austria, in “Transactions of the American Philosophical Society”,
New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969), p. 12.
198 Ibidem, p. 13.
199 A se vedea Ionuţ Costea, op. cit., p. 419-420.
197
180
În spiritul Europei moderneqq q
pentru a obţine în schimb încrederea şi loialitatea acelora200. Această înţelegere a diversităţii etniilor şi confesiunilor din Imperiul său şi respectul
pentru identitatea fiecăreia în parte a jucat un rol important în creionarea
politicii sale de toleranţă. Dar pentru a ajunge la această consideraţie faţă
de credinţele supuşilor săi, foarte utilă i-a fost lui Iosif al II-lea şi experienţa
personală, contactul nemijlocit cu popoarele sale cu prilejul călătoriilor de
informare pe care le-a făcut prin Imperiu.
Transilvania, una dintre cele mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute
provincii ale Imperiului a fost vizitată pentru întâia dată de Iosif al II-lea în
anul 1773. Această vizită, contactul nemijlocit cu locuitorii provinciei, cu
problemele lor, i-a oferit împăratului ocazia de a-şi construi o imagine proprie, veridică despre realităţile transilvane, destul de diferite faţă de clişeele
confecţionate de birocraţia imperială. Sub aspect religios Iosif al II-lea a
întâlnit în Marele Principat un climat tensionat, rezultat al multiconfesionalismului din regiune, dar mai ales al „diversităţii statutului legal al
bisericilor existente”. Tabloul ecleziastic pe care-l găseşte aici, şi-l redă fidel
în „Raportul final” întocmit la sfârşitul vizitei sale, era departe de unul al
coexistenţei paşnice între diferitele confesiuni, aşa cum era zugrăvit în
unele lucrări cu caracter istoric sau în rapoartele oficiale201. Situaţia reală
consta în opoziţia vehementă şi numeroasele nemulţumiri ale necatolicilor
(protestanţi, ortodocşi) faţă de „religia dominantă”, cea romano-catolică,
favorizată de regimul politic prin acordarea majorităţii funcţiilor publice202.
În subsidiar se înregistra un conflict mocnit, însă care oricând ar fi putut să
răbufnească cu putere, între românii ortodocşi şi cei uniţi.
Sensibil la astfel de realităţi conflictuale din Imperiu, dornic de a-şi
transforma supuşii în cetăţeni mulţumiţi, loiali şi buni contribuabili, odată
ajuns la conducere Iosif al II-lea avea să iniţieze măsuri concrete în spiritul
toleranţei religioase. Mai întâi a abolit toate practicile represive îndreptate
împotriva necatolicilor, a suspendat cenzura civilă şi religioasă între
decembrie 1780 - martie 1781. La 8 iunie 1782 a emis patenta de abolire a
cenzurii. A publicat edicte de toleranţă pentru fiecare provincie în parte,
Ibidem, op. cit., p. 420.
Ileana Bozac; Teodor Pavel, op. cit., p. 9-98 şi doc. 62/6, p. 758-760.
202 Ibidem, p. 90. „...religia catolică este pentru ceilalţi stânca de care se lovesc, în parte pentru
că este religia dominantă, în parte pentru că în toate funcţiile, cel puţin jumătate trebuie
ocupate cu aceştia [catolici].
200
201
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
181
adaptate la realităţile specifice ale acelora, inaugurând sistemul toleranţei
religioase, care reprezenta la acel moment promisiunea aplicării principiului
egalităţii cetăţeneşti”203.
Reforma religioasă a fost iniţiată odată cu promulgarea edictului de
toleranţă din 13 octombrie 1781 de la Linz, pentru Austria Superioară,
continuând cu publicarea unei întregi serii de edite pentru fiecare dintre
provinciile Imperiului, care s-a încheiat cu cel din 30 mai 1782 pentru
Lombardia204. Edictul pentru Transilvania a fost publicat într-o redactare
specială la 8 noiembrie 1781. Astfel, cu puţin timp înainte de revoluţia
franceză, monarhia habsburgică devine primul stat catolic care extinde
drepturile la cei mai mulţi dintre supuşii săi necatolici205.
În prealabil, la 4 iulie 1781, împăratul acordase decretul de „concivilitate” tuturor supuşilor săi ardeleni pe pământul crăiesc („fundus regius”),
majoritatea fiind români ortodocşi, anulând astfel privilegiile săseşti, în
baza cărora deţineau dreptul proprietăţii absolute pe pământul crăiesc206.
Această măsură a egalizat şansele românilor de a accede la funcţii, fiind un
pas important pe calea îmbunătăţirii vieţii economico-materiale, dar şi
administrativ-politice a românilor207.
Pentru ortodocşi, cel mai important efect al politicii de toleranţă a
constat în aceea că în cazul în care se putea dovedi că într-o localitate
existau 100 familii de această credinţă, Guvernul avea obligaţia de a aproba
întemeierea unei comunităţi religioase şi ridicarea unui lăcaş de cult208. În
Transilvania, progresul ortodoxiei a determinat reculul greco-catolicismului, deoarece a început o amplă mişcare de abandonare a „unirii”, care a
Mathias Bernath, op. cit., p. 253.
Ionuţ Costea, op. cit., p. 420.
205 Charles H. O’Brien, op. cit., p. 5.
206 I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele Academiei
Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915 p. 8-9.
207 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti…, ediţia a II-a, p. 125-132. Autorul arată că deşi
creşterea cantitativă a numărului de români care au pătruns în administraţia de stat nu a
fost spectaculoasă, se înregistrează totuşi un process de infiltare a românilor în funcţii
birocratice. Acest proces a început imediat după anul 1767, când are loc o creştere
sensibilă, procentajul funcţionarilor români cunoscând cea mai ridicată pondere între anii
1782-1787, după care se poate observa o nouă scădere, explicabilă în contextul anulării
reformelor iosefine. Mai departe Remus Câmpeanu urmăreşte carierele individuale, nu
puţine, ale unor români care au atins performanţe profesionale deosebite în epoca avută
în vedere.
208 Mathias Bernath, op. cit., p. 254.
203
204
182
În spiritul Europei moderneqq q
afectat inclusiv graniţa militară, ce a atins apogeul în anul 1782209. Eliminarea constrângerii religioase avea să readucă, aşadar, în actualitate o mai
veche problemă, ataşamentul precar al românilor uniţi faţă de această
confesiune.
Întrucât publicarea edictului de toleranţă pentru Transilvania risca să
afecteze grav poziţia Bisericii unite, împăratul a adus în anul următor unele
completări, care vizau sporirea dificultăţii părăsirii unirii. Dintre aceste
măsuri o menţionăm pe cea care prevedea că cei care doreau să treacă de la
„unire” la confesiunea ortodoxă aveau obligaţia să urmeze un curs de
catehizare de şase săptămâni, fiind obligaţi să plătească câte un zlot pe zi
celor care îi catehizau210. În pofida unor astfel de măsuri sau a ameninţărilor,
chiar cu pedeapsa capitală, cuprinse în rescriptul imperial din 22 mai 1782 şi
apoi în patenta din 20 august 1782, care vizau stoparea revenirii la ortodoxie, Biserica greco-catolică a suferit pierderi considerabile mai ales în zonele pur româneşti din sudul şi sud-vestul Transilvaniei, Haţeg şi Făgăraş211.
Iosif al II-lea şi-a continuat opera politică de promovare a egalei
îndreptăţiri a elementului românesc ortodox din Transilvania cu celelalte
naţiuni şi confesiuni. Apogeul politicii sale confesionale faţă de ortodocşii
români l-a constituit înfiinţarea episcopiei ortodoxe de sine-stătătoare
pentru Transilvania, unde până atunci au funcţionat doar administratori şi
vicari episcopali şi nu episcop efectivi. Cu prilejul celei de-a doua vizite în
Transilvania, în anul 1783, împăratul a luat hotărârea numirii imediate a
unui episcop ortodox în scaunul vacant al Sibiului. Astfel, pe 8 iunie îi scria
din Braşov, cancelarului său Pállfy să-i ceară mitropolitului din Karlowitz,
să propună o persoană potrivită pentru funcţia de episcop ortodox în
Transilvania212.
La 6 noiembrie 1783 împăratul semna diploma de unire pentru
Ghedeon Nichitici, arhimandritul unei mănăstiri sârbeşti din Sirmiu, un
om de încredere al suveranului, care la data menţionată se afla în Bucovina,
unde se ocupa de reglementarea problemelor bisericeşti cu care se
confrunta recent anexata provincie213. Noul episcop a fost instalat la Sibiu,
Ibidem.
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327.
211 Mathias Bernath, op. cit., p. 254-255.
212 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5.
213 Mathias Bernath, op. cit., p. 255-256.
209
210
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
183
la data de 12 iulie 1784214. Faptul că noul ierarh răspundea doar de scaunul
episcopal al Ardealului, spre deosebire de antecesorii săi, care avuseseră în
jurisdicţie şi Buda sau Vârşeţ, poate fi considerat un nou pas pe calea
autonomiei215. O altă măsură în sensul recunoaşterii şi respectului religiei
greco-orientale, a fost dispoziţia dată în acelaşi an, de Iosif al II-lea privind
înlocuirea termenului „schismatici” cu cel de neuniţi pentru românii
ortodocşi din Ardeal.
O dată cu numirea lui Ghedeon Nichitici, Biserica română ortodoxă
din Transilvania a fost supusă, în problemele spirituale şi dogmatice,
mitropoliei de Karlowitz, iar din 1786 această subordonare s-a extins şi în
privinţa chestiunilor administrative216. Episcopul Nichitici a rearondat
eparhia sa, cele 981 de parohii217 fiind organizate în 31 protopopiate. În
anul 1787 a realizat o vizitaţie canonică în zona care a cunoscut cele mai
multe frământări de-a lungul secolului, sudul Transilvaniei. Curtea vieneză
a putut, încă o dată, să se convingă de utilitatea politică a episcopiei
ortodoxe transilvane cu ocazia răscoalei lui Horea, eveniment în care
Ghedeon Nichitici a jucat un real rol ponderator şi pacificator218.
Noul ierarh a dovedit o sinceră preocupare pentru progresul educaţiei
în rândul preoţilor săi, luând măsuri să nu mai fie hirotoniţi decât tineri ce
deţineau cunoştinţele necesare unui preot. În acest sens, a intenţionat să
deschidă un seminar teologic la Sibiu, proiectul rămânând însă nerealizat
deoarece nu a avut susţinerea Curţii imperiale. În schimb, în anul 1786 s-a
deschis la Sibiu o şcoală pentru pregătirea învăţătorilor români, sub
coordonarea cărturarului braşovean Dimitrie Eustatievici, cel dintâi
director al şcolilor ortodoxe din Transilvania (1786-1796). Înfiinţarea acestei
funcţii pentru şcolile ortodoxe este încă o dovadă a sporirii autonomiei
Bisericii române neunite, lucru care se întâmpla, desigur, pe fondul
reformismului politic219. Prin aceasta se înfăptuia un deziderat, susţinut în
memorii de reprezentanţi de seamă ai ortodoxiei româneşti, precum Ioan
Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 5.
Remus Câmpeanu, op. cit., p. 202.
216 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327.
217 Ioan Lupaş vorbeşte despre 940 parohii. Vezi: Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 5.
218 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 202.
219 Ibidem, p. 203.
214
215
184
În spiritul Europei moderneqq q
Molnar Piuariu220 sau episcopul Nichitici. În şcoala din Sibiu, Eustatievici,
s-a ocupat şi de pregătirea viitorilor dascăli dar şi a candidaţilor la preoţie,
aşa cum arată anumite ştiri contemporane221. Astfel, încă în toamna anului
1786 îşi finaliza pregătirea prima promoţie de dascăli ortodocşi şi odată cu
ea şi patru viitori preoţi222. Încă de acum Sibiul promitea să devină cel mai
important centru de pregătire al dascălilor şi preoţilor ortodocşi din
Transilvania. Într-un deceniu de activitate ca director al şcolilor naţionale
neunite, Dimitrie Eustatievici a dezvoltat şcolile elementare existente şi a
înfiinţat altele noi, pregătind primele generaţii de învăţători şi preoţi
instruiţi în conformitate cu cerinţele vremii223. În 1790, ortodocşii primiseră
bani din fondul şcolilor naţionale şi existau perspective ca aceste ajutoare
să continue. După Eustatievici, funcţia de director al şcolilor ortodoxe a fost
încredinţată lui Radu Tempea, în timpul căruia s-au reluat cursurile de
normă iniţiate de Eustatievici, întrerupte temporar, rigoarea şi profesionalismul cunoscând noi performanţe224. De altfel, un real progres în domeniul
învăţământului ortodox s-a înregistrat abia în vremea lui Radu Tempea
(1796-1808), ca urmare a măsurilor de natură şcolară iniţate în era reformismului iosefin, dar şi datorită activităţii noului director şcolar, când în
cuprinsul eparhiei sibiene a fost atestată existenţa a 131 de şcoli ortodoxe225.
Ghedeon Nichitici a murit la Sibiu în 1788 la doar 52 de ani, lăsându-şi
întreaga avere pentru zidirea unei biserici în oraşul, devenit reşedinţa
oficială a ortodoxiei româneşti din Ardeal. Împăratul l-a numit în scaunul
Despre această personalitate a epocii, vezi Ioan Lupaş, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa
şi opera lui 1749-1815, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul
XXI, 1939, passim.
221 Idem, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5, Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327.
222 Vasile Leb, “Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din Transilvania”,
în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1993, p. 84.
223 Ibidem, p. 85. Se consideră că în cei zece ani de directorat ai lui Eustatievici asupra şcolilor
naţionale ortodoxe, au absolvit cursurile Şcolii normale ortodoxe din Sibiu 35 de candidaţi
de învăţători. Desigur, nu este un număr impresionant, dar este unul suficient pentru
asigurarea bazelor unui învăţământ elementar mai performant.
224 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 210.
225 Vasile Leb, op. cit., p. 85-86. Pentru mai multe informaţii privind primii directori şcolari
ortodocşi, Dimitrie Eustatievici şi Radu Tempea, vezi şi: Ioan Marin Mălinaş, Situaţia
învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei
împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi Leopold al II-lea
(1790-92). Contribuţii privind relaţii8le româno-austriece, Oradea, Editura Mihai Eminescu,
1994, p. 115-117.
220
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
185
episcopal vacant din Sibiu pe Gherasim Adamovici, instalat de guvernatorul Transilvaniei, Bánffy, la 13 septembrie 1789. Gherasim Adamovici a
inaugurat o altă linie politică a ortodocşilor, din vremea sa datând prima
afirmare publică de amploare a elitei ortodoxe, deja suficient de consistentă, dar şi bine pregătită pentru a se implica în mişcarea naţională, care a
cunoscut apogeul în acei ani, cu mişcarea Supplex-ului. Această schimbare
de atitudine a fost posibilă întrucât episcopul Adamovici a moştenit o
structură organizatorică superioară celor din deceniile anterioare, consolidată în linişte în vremea antecesorilor săi226.
Episcopul Adamovici s-a preocupat îndeaproape de fii săi spirituali,
preoţi şi credincioşi, comunicând mereu cu aceştia prin intermediul
circularelor şi a pastoralelor. Dorinţa de a reprezenta şi apăra interesele
credincioşilor săi l-a determinat să înainteze, cu prilejul deschiderii dietei
din Cluj, o petiţie prin care cerea să fie invitat la lucrările acesteia ca
regalist, considerând că era firesc să beneficieze de acelaşi drept de care se
bucura omologul său, episcopul unit Bob, ai cărui credincioşi, spunea
Adamovici, erau în număr mai redus decât cei neuniţi. Guvernatorul
Transilvaniei în înţelegere cu preşedintele stărilor ardelene a hotărât ca
cererea episcopului ortodox să nu fie luată în considerare, argumentând
aceasta prin faptul că între cei doi episcopi exista o deosebire esenţială,
întrucât episcopul de Făgăraş era căpetenia unei religii catolice, dar mai
ales era proprietar, calitate în care deţinea de fapt scaun şi drept de vot în
Dietă. În octombrie 1790, împăratul Leopold al II-lea aprobă propunerea
Guvernului ardelean şi a Cancelariei aulice, cu toate că doar cu câteva luni
înainte declarase, într-o adresă către contele Pálffy, că cererea episcopilor
neuniţi de a fi invitaţi la Dietă în calitate de regalişti o consideră justă şi
salutară227.
Alături de episcopul greco-catolic Ioan Bob, a plecat la Viena pentru a
înainta suveranului documentul intitulat „Supplex Libellus Valachorum”,
petiţia prin care, în mod argumentat, elita românească ortodoxă şi unită
solicita acordarea drepturilor legitime şi fireşti pe seama naţiunii române,
recunoaşterea ei ca a patra naţiune politică a Principatului228. Iată că după
aproape un secol de neînţelegeri şi dispute duse până la violenţă, pe teme
Remus Câmpeanu, op. cit., p. 204.
Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 19-20.
228 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 328.
226
227
186
În spiritul Europei moderneqq q
confesionale, naţiunea română, trecând peste diferenţele religioase, devenite în timp şi mai adânci, s-a împăcat şi s-a solidarizat pe terenul luptei
politice, arătând că sentimentul naţional, conştiinţa naţională erau mai puternice decât segregarea confesională, artificial impusă de factorii politici.
În vremea domniei lui Iosif al II-lea, românii – afirma Ioan Lupaş – s-au
obişnuit să fie trataţi cu respect, cu vorbe înţelepte şi măsuri binevoitoare,
pentru că acest monarh luminat abandonase vechea metodă „turcul te bate,
turcul te judecă”. Şi cu toate că lucrurile au cunoscut o schimbare radicală
după 1790, conducătorii românilor au sperat că succesorii lui Iosif aveau să
continue aceeaşi tactică politică de a le face dreptate fără să ceară avizul
stărilor ardelene sau a Cancelariei aulice. Aceste speranţe au dus la
inevitabila lor decepţie, când după ani de stăruinţe s-au trezit numai cu
articolul de lege referitor la liberul exerciţiu al religiei greco-orientale229.
Pentru românii ortodocşi din Transilvania, ca de altfel pentru toată
populaţia românească, domnia lui Iosif al II-lea, în pofida faptului că
înainte de moarte şi-a anulat aproape toate reformele (rescriptul restituţional din 28 ianuarie 1790230), a fost un timp al renaşterii speranţelor,
„vârsta de aur” a acestui popor oprimat, care pentru prima dată în istoria
sa zbuciumată a asistat la o reală îmbunătăţire a statului său socioeconomic şi cultural, care avea să dea naştere mişcării de emancipare
politică.
Spre finalul „erei reformiste”, rezultat al efectelor reformelor iosefine
în sensul egalizării şanselor românilor cu celelalte naţiuni politice ale
Transilvaniei, s-a produs la nivelul elitelor româneşti o maturizare politică
în sens naţional, vizibilă în conţinutul proiectelor politice şi confesionale pe
care liderii români le-au promovat şi susţinut. Un astfel de proiect, vizând
unificarea confesională a românilor a fost propus de către pretorul din
Beiuş, Mihail Pop, care pe data de 10 iulie 1786 adresa o petiţie lui Iosif al
II-lea, cerând un episcop unic pentru toţi românii din Transilvania, soluţia
fiind văzută drept garanţia înlăturării divergenţelor dintre ortodocşi şi
uniţi231.
Proiectele pentru reunificare confesională sunt însă mai vechi,
cunoscând o manifestare subtilă chiar în vremea episcopului Inochentie
Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 43.
Ibidem, p. 20.
231 Remus Câmpeanu, op. cit., ediţia a II-a, p. 131.
229
230
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
187
Micu, alternând de la preocupările pentru consolidarea unirii religioase,
prin cuprinderea întregii populaţii româneşti în corpul Bisericii unite, cu
ameninţările părăsirii în bloc a unirii dacă nu se respectau prevederile celei
de-a doua diplome leopoldine232. Episcopul Grigore Maior la rândul său a
fost preocupat de restaurarea mitropoliei române prin cuprinderea în sânul
Bisericii unite a tuturor românilor ardeleni şi formarea pe această cale a
Bisericii naţionale române233. Se observă aşadar, pe fondul unei mai
profunde colaborări, un curent la nivelul elitei, din ce în ce mai larg spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, care optează pentru ideea reconstituirii
blocului confesional românesc. Formele în care s-ar fi putut realiza acest
obiectiv au alternat de la propunerea de atragere a tuturor românilor la
greco-catolicism până la renunţarea la unirea religioasă şi revenirea în
masă la ortodoxie234. Reacţiunea nobiliară îndreptată împotriva naţiunii
române, care s-a manifestat după moartea lui Iosif al II-lea, eşecul
acţiunilor politice din anii 1790-1792 au avut drept consecinţă relansarea în
forţă a ideii privind constituirea unei biserici naţionale. Printre susţinătorii
şi protagoniştii acesteia s-au numărat atât ortodocşi, cât şi greco-catolici:
Aron Budai, Radu Tempea, Ioan Para, Ioan Popovici, Petru Maior, Samuil
Micu, Ignatie Darabant235.
Ideea proiectului de reunire a bisericilor româneşti a apărut ca posibil
răspuns la criza economică prin care trecea Biserica ortodoxă, în cadrul
adunării clerului neunit din anul 1797. Se cerea pensionarea episcopului
Bob, în locul acestuia urmând să fie ales vicarul Ioan Para, care agrea
proiectul unificării confesionale, noua biserică urmând a se numi ortodoxăgrecească sau biserică răsăriteană de rit grecesc ortodox adică catolic. În
vederea pregătirii acestui moment ar fi trebuit să se întrunească un congres
al românilor la Alba Iulia, sub protecţia împăratului, care urma a-l alege pe
noul episcop236. Proiectul a ajuns, atât la cunoştinţa guvernatorului Bánffy,
cât şi a împăratului, fiind categoric respins pe motivul că „ar duce la
transformarea uniţilor în ortodocşi neuniţi”. În pofida destinului pe care l-a
avut, de altfel de aşteptat într-o epocă de restauraţie a privilegiilor
Ioan Lumperdean, op. cit., p. 74-75.
Ibidem, p. 76.
234 Ibidem, p. 80.
235 Ibidem, p. 83.
236 Ibidem, p. 84-85.
232
233
188
În spiritul Europei moderneqq q
nobiliare, proiectul de unificare religioasă a românilor se încadrează în
mişcarea amplă europeană, care viza întărirea bisericii naţionale în spiritul
galicanismului, fiind dovada evidentă a maturizării şi avansului elitei
româneşti, racordării ei la spiritul vremii237.
***
Capitolul de faţă ne-a prilejuit o sumară introspecţie în momentele
semnificative care au marcat evoluţia ortodoxiei româneşti ardelene de-a
lungul veacului al XVIII-lea, precum şi o privire de ansamblu asupra
modului în care s-a reflectat, în epoca menţionată, raportul stat-biserică
asupra situaţiei politico-confesionale din Principatul transilvan.
Astfel, se impune remarcat faptul că în prima parte a secolului al
XVIII-lea politica religioasă a monarhiei austriece, un stat eminamente
confesional238, s-a centrat pe fortificarea poziţiei Bisericii catolice, care pusă
în slujba absolutismului politic trebuia să asigure dominaţia Casei de
Habsburg şi să reprezinte elementul unificator al unui Imperiu atât de vast
şi divers din punct de vedere etnic şi religios. În provincia nou cucerită –
Transilvania – expansiunea şi întărirea catolicismului s-a realizat prin
încercarea de atragere a tuturor românilor ortodocşi la unirea cu Biserica
Romei. Unirea religioasă a unei părţi din rândul clerului şi a credincioşilor
români cu Biserica catolică, proces finalizat în anul 1701, a creat opinia,
devenită certitudine la nivelul cercurilor politice imperiale, că întreaga
populaţie românească a îmbrăţişat „unirea”. În consecinţă, timp de mai
bine de patru decenii, Curtea de la Viena a ignorat existenţa efectivă a
confesiunii ortodoxe în Transilvania, care, rămasă la discreţia organismelor
politico-administrative locale, a Bisericii catolice şi a celei unite, a fost
supusă unor grave opresiuni şi majore inechităţi.
Această atitudine s-a perpetuat şi în primii ani de domnie ai Mariei
Teresa, ultimul Habsburg al Contrareformei, în viziunea căreia Biserica
catolică era singura biserică adevărată, capabilă să ofere mântuirea
supuşilor săi. În aceste condiţii, suverana părea prea puţin dispusă să
acorde favoruri celorlalte confesiuni din Imperiu, cu excepţia sârbilor din
Ungaria de sud, care se bucurau, încă din vremea înaintaşilor săi, de aşanumitele „privilegii ilirice”. Menţinerea confesiunii ortodoxe din
Transilvania în starea ingrată de religie „tolerată” şi „nereceptă” a
237
238
Ibidem, p. 87-96.
Gianpaolo Romanato, Biserica şi Statul laic, în vol. „Religie şi putere”, Bucureşti, Ed. Nemira,
1996, p. 75.
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
189
determinat frământări religioase care au pus în pericol pacea internă a
Principatului. Tulburările religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea
(mişcarea lui Visarion Sarai, răscoala religioasă a lui Sofronie din Cioara
etc.) au arătat cât de instabilă, cât de incertă a fost unirea religioasă în
primele sale decenii de existenţă, atât la nivelul celor care au participat
conştient la înfăptuirea acestui act, clericii români, cât mai ales la nivelul
poporului de rând.
Aceste manifestări au avut meritul de a atrage atenţia autorităţilor
asupra unor realităţi greu de acceptat: existenţa într-un număr ridicat a
ortodocşilor în Transilvania şi spulberarea mitului că toţi românii au trecut
la unirea cu Biserica Romei. Drept consecinţă, între anii 1744-1761, politica
religioasă a Curţii imperiale faţă de românii ortodocşi a înregistrat o
sensibilă şi graduală schimbare de atitudine. Într-o primă fază, s-a mers
mai departe pe linia negării existenţei ortodocşilor, cu accente de
agresivitate la adresa lor, concretizate în intervenţii militare. Apoi, treptat,
odată ce Curtea de la Viena a înţeles că numărul românilor ortodocşi era
destul de însemnat, s-a ajuns la o atitudine de acceptare ce avea să
determine, în cele din urmă, acordarea unei toleranţe religioase limitate,
acestora. Reconsiderarea şi reevaluarea poziţiei ortodocşilor din
Transilvania a fost, în bună parte, rezultatul schimbărilor ideologice şi
socio-economice ale epocii respective, a schimbării strategiei politice
imperiale, sub influenţa unor oameni politici cu viziuni moderne, precum
Kaunitz sau Bartenstein. Desigur, în această ecuaţie trebuie să avem în
vedere şi conjunctura externă, respectiv războiul de şapte ani cu Prusia, a
cărui susţinere necesita resurse economice şi umane, linişte internă, dar şi
menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, care, între timp,
devenise susţinătoarea acţiunilor revendicative ale românilor ortodocşi.
Chiar dacă toleranţa religioasă instituită de Maria Teresa prin decretul
din 13 iulie 1759 a avut un caracter restrâns şi condiţionat, totuşi noua
politică confesională promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia
românească din Ardeal a fost, în ansamblu, benefică. Una dintre consecinţele imediate a fost obţinerea unui ierarh propriu, pas important în crearea
unei administraţii bisericeşti independente, în acelaşi timp instrument
crucial în construirea unei identităţi distinctive. Cei dintâi administratori
episcopali ai românilor ortodocşi, Dionisie Novacovici şi Sofronie
Chirilovici au promovat o tactică de obedienţă şi loialitate faţă de Curtea
190
În spiritul Europei moderneqq q
imperială, de ascultare faţă de autorităţile locale, care, deşi criticată de o
mare parte a istoriografiei româneşti, a avut avantajele sale. Astfel, au fost
obţinute anumite acte de bunăvoinţă cum a fost, de exemplu, patenta
imperială din 1774 care prevedea un tratament mai bun faţă de ortodocşi.
Dar mai ales, în acest mod, s-a câştigat timpul necesar pentru organizarea
episcopiei ortodoxe, pentru fortificarea acesteia, care treptat avea să se
impună drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni,
pregătită de a fi inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea
centrală în epoca iosefină. Se impune subliniat faptul că o altă consecinţă
majoră a constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care
beneficiind apoi de climatul reformist aveau să se manifeste din ce în ce
mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan, culminând cu
implicarea, alături de intelectualii uniţi, în mişcarea Supplex-ului.
Prin politica ecleziastică pe care monarhia habsburgică, în vremea
Mariei Teresa, a promovat-o în spaţiul transilvănean a urmărit, în primul
rând, întărirea poziţiilor catolicismului, fapt pentru care din rândul
poporului român, uniţii au fost cei care au făcut cu precădere obiectul
reformelor teresiene. O analiză comparativă privitoare la efectele domniei
Mariei Teresa asupra românilor ar pune imediat în evidenţă avantajele pe
care le-au dobândit în acei ani uniţii, în vreme ce ortodocşii, chiar dacă au
obţinut o oarecare toleranţă religioasă, iar biserica lor a cunoscut un
început al procesului de instituţionalizare, au fost menţinuţi, totuşi, într-o
poziţie marginală în raport cu toate celelalte confesiuni ale Principatului.
Mai ales după mişcarea lui Visarion Sarai, care a dat naştere unei amplu
proces de revenire la ortodoxie a românilor uniţi, împărăteasa Maria
Teresa, dornică de a păstra poziţiile câştigate de Biserica catolică în Ardeal
prin unirea religioasă, a început o politică de reforme de natură şcolară şi
economică în favoarea greco-catolicilor. Astfel, s-au înfiinţat atât şcoli
elementare pentru populaţia unită, cât şi şcoli pentru clerul acesteia, s-au
acordat porţii canonice preoţilor uniţi, s-au instituit venituri preoţeşti
stabile, toate aceste măsuri având drept scop ridicarea socială, precum şi
educarea preoţimii şi prin ea a credincioşilor uniţi, în scopul inducerii
sentimentului de apartenenţă la cultura de factură apuseană, catolică.
La polul opus, s-a situat, însă, atitudinea imperialilor faţă de românii
ortodocşi, care, deşi nu dispuneau de şcoli, ai căror preoţi erau lipsiţi de
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
191
venituri sau de porţii canonice şi aveau o educaţie precară239, nu s-au
bucurat de o atenţie specială din partea Mariei Teresa, fiind trataţi în
continuare, de cele mai multe ori, cu indiferenţă şi nepăsare. Abia
reformele lui Iosif al II-lea aveau să impună un tratament relativ egal şi
echitabil pentru toţi supuşii săi, tratament de care s-au bucurat şi românii
„schismatici” din Transilvania. Însă, cu toată bunăvoinţa arătată de noul
suveran, între ortodocşii şi uniţii români exista deja un imens decalaj în
privinţa educaţiei, a bazei financiar-materiale, a poziţionării sociale, care s-a
dovedit greu de recuperat de către cei dintâi.
Se impune subliniat faptul că cei doi reprezentanţi ai despotismului
luminat habsburgic, Maria Teresa şi fiul său, Iosif al II-lea, au urmărit
acelaşi obiectiv politic general, respectiv centralizarea şi uniformizarea
monarhiei plurinaţionale austriece, numai formele de realizare ale acestuia
au fost diferite. Astfel, în timp ce Maria Teresa a adoptat ca linii directoare,
confesionalismul şi politica reformelor economico-sociale şi şcolare, Iosif al
II-lea a utilizat ca strategii etatismul, catolicismul de stat şi toleranţa
religioasă. Reformismul iosefin a mers pe drumul deschis de politica
mamei sale, doar că a urmărit sfere mult mai profunde şi a pătruns în mai
multe domenii ale vieţii sociale. Toleranţa religioasă instituită de către Iosif
al II-lea, reprezentantul prin excelenţă al despotismului luminat în variantă
germană, menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul exerciţiu şi
celorlalte confesiuni, ridicând toate restricţiile religioase de până atunci
referitoare la intrarea în oraşe, în bresle, numirea în funcţii, achiziţionarea
de proprietăţi etc. Bineînţeles, aceste măsuri au vizat toate popoarele
necatolice din Imperiu, însă pentru protestanţii din Transilvania, de
exemplu, legislaţia iosefină în spiritul toleranţei, nu aducea nimic nou,
întrucât ei se bucurau deja de toate drepturile, conform Diplomei
leopoldine din 1691. În schimb, reformele lui Iosif (edictul de toleranţă
pentru Transilvania, recunoaşterea dreptului de concivilitate a românilor
pe pământul crăiesc, reformele învăţământului, desfiinţarea şerbiei etc.)240
au avut un impact deosebit la nivelul mentalului colectiv al românilor
ortodocşi care, excluşi de la toate drepturile, aşteptau de secole întronarea
echităţii sociale, a egalităţii în drepturi între toate popoarele transilvane şi
239
240
Ioan Marin Mălinaş, op. cit., p. 14, 114-115.
David Prodan, op. cit., p. 241-242.
192
În spiritul Europei moderneqq q
emanciparea lor religioasă. Toate acestea sunt doar câteva argumente care
explică ecoul pe care reformismul iosefin l-a avut în rândul românilor
neuniţi, care i-au atribuit împăratului calitatea de erou-salvator al naţiunii
lor, imagine-arhetip din care apoi s-au născut ataşamentul profund şi
loialitatea faţă de dinastia de Habsurg, concretizate în mitul „bunului
împărat”.
În final, putem concluziona că politica şi măsurile teresiene, la care
s-au adăugat reformele iosefine, realizate în spiritul egalităţii cetăţeneşti şi
al libertăţii de afirmare a conştiinţei religioase, au avut, pe de o parte, rolul
de a contribui la recunoaşterea, afirmarea şi fortificarea Bisericii ortodoxe
române şi a elitei sale. Pe de altă parte, reformismul austriac, cu precădere
toleranţa religioasă iosefină, a avut meritul de a concilia cele două confesiuni româneşti241, a creat permisele colaborării elitei unite cu cea ortodoxă
pe tărâmul mişcării de emancipare politico-naţională. De asemenea,
iosefinismul a contribuit la clarificarea situaţiei religioase a naţiunii
române, participând nemijlocit la delimitarea, definirea şi consolidarea
celor două „religii” ale românilor din Transilvania. Se observă, aşadar, că
spre sfârşitul secolului al XVIII-lea poziţiile celor două biserici sunt în curs
de stabilizare şi consolidare, ajungându-se treptat la un partaj echitabil,
astfel încât în secolul XIX, populaţia românească din Ardeal avea să se
împartă oarecum egal între cele două biserici.
Totodată, reformismul habsburgic a avut un aport fundamental în
procesul de formare a identităţii celor două confesiuni române. Astfel, în
timp ce Biserica greco-catolică şi-a confecţionat, în mare măsură pe cale
livrească, o conştiinţă identitară, creionată în linii generale prin raportare la
politica oficială, Biserica ortodoxă românească şi-a construit şi ea o
personalitate distinctă de-a lungul veacului al XVIII-lea, prin lupta purtată
pentru recunoaşterea şi aşezarea ei în raport de egalitate cu celelalte religii
oficiale ale Principatului.
241
Ibidem, p. 242.
Bibliografie
I. Izvoare arhivistice
1. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico
Ecclesiasticis
II. Lucrări
1. Andea, Avram; Răduţiu, Aurel, Transilvania sub stăpânire habsburgică. Istoria
României, Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997
2. Idem, Iluminism şi modernizare în societatea românească, Cluj-Napoca, 1996
3. Idem, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 2002
4. Bérenger, Jean, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000
5. Bernath, Mathias, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca,
Ed. Dacia, 1994
6. Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla,
1986
7. Bota, Ioan, M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până în
zilele noastre, Cluj-Napoca, Ed. Viaţa Creştină, 1994
8. Bozac, Ileana; Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la
1773, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2006
9. Bunea, Augustin, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900
10. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, ediţia a 2a, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008
11. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989
12. Chifăr, Nicolae, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale
ale episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria
Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007
13. Costea, Ionuţ, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu,
coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural
Român, 2004
14. Dragomir, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I-II, ediţia a
II-a, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 2002
15. Edroiu, Nicolae, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002
16. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania
(1700-1868), vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987
194
În spiritul Europei moderneqq q
17. Hitchins, Keith, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania
1744-1759”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007
18. Leb, Vasile I., „Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din
Transilvania”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1993
19. Lumperdean, Ioan, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări
pentru reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în
Transilvania. Secolele XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994
20. Lupaş, Ioan, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele
Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915
21. Lupaş, Ioan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929
22. Lupaş, Ioan, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa şi opera lui 1749-1815, în Academia
Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXI, 1939
23. Mălinaş, Ioan, Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextual
reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780), a împăraţilor
Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792), Oradea, Ed. „Mihai
Eminescu”, 1994
24. Miron, Greta-Monica, „«Apărător al credinţei strămoşeşti» sau «agitator sârb»?
Visarion Sarai în istoriografie»”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica,
11/II, Alba Iulia, 2007
25. O’Brien, Charles, „Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of
the Enlightenment among Catholics in Austria”, in Transactions of the American
Philosophical Society, New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969)
26. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed.
Episcopiei Dunărea de Jos, 1996
27. Prodan, David, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române,
ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984
28. Puşcariu, Ilarion Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu
istoric despre reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul
Tipografiei Archidiecesane, 1900
29. Romanato, Gianpaolo, Biserica şi Statul laic, în vol. Religie şi putere, Bucureşti, Ed.
Nemira, 1996
30. Săsăujan, Mihai, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din
Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de
război şi a rapoartelor conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis
Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007
31. Săsăujan, Mihai, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761),
Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002
32. Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria Românilor, vol. VI,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002
33. Şotropa, V., „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud,
1937
34. Teodor, Pavel, Instituţii româneşti moderne în Transilvania, curs de prelegeri
universitare, Cluj-Napoca, 1993
Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...
195
35. Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003
36. Vesa, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), ClujNapoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006
37. Vovelle, Michel, coordonator, vol. Omul luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2000
38. Zöllner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I-II,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997
Capitolul IV
Structuri birocratice din Transilvania
în epoca reformelor tereziene şi iosefine
(1740-1790)
I. Cadrul istoric general
Sancţiunea Pragmatică a constituit un pas important în drumul transformării Austriei într-un stat unitar, deşi acest proces nu se reflectă încă
concret şi în titulatura suveranului. Mariei Tereza îi făcea o deosebită
plăcere să vorbească de “monarhia” ei ca de un întreg omogen, deşi în
domeniul administraţiei şi al legislaţiei din diversele ţări componente ale
imperiului existau multe aspecte ce infirmau aspiraţiile împărătesei şi care
aşteptau să fie grabnic reformate în spirit modern.
Pe plan european, în paralel cu consolidarea Imperiului habsburgic, se
poate asista la o ascendenţă vertiginoasă a unei puteri vecine, Prusia, dar şi
la o decădere ce a mers până aproape de marginea desfiinţării a unei alte
structuri – Imperiul Romano-German. Prima şi-a concretizat veleităţile hegemonice în spaţiul Europei Centrale prin repetate înfrângeri cauzate forţei
armate austriece şi anexarea unor teritorii aflate la graniţa celor două state.
În răsărit, lucrurile au părut a fi rezolvate prin continua decădere a
Turciei, inamicul Austriei de secole. În noua conjunctură internaţională de
la mijlocul veacului al XVIII-lea, turcii vor avea o atitudine când binevoitoare – aliindu-se chiar militar cu Austria – când ostilă, în funcţie de
pretenţiile unui imperiu viguros recent creat în zona lor imediat limitrofă,
Rusia, care emitea deja pretenţii clare asupra ţinuturilor controlate de
otomani în Balcani şi Asia. Diplomaţia habsburgică îşi reorientează atenţia
în miazăzi spre această din urmă putere care - evident - prezenta un pericol
potenţial diferit faţă de duşmanul său tradiţional, care înregistra rar succese
pe câmpul de luptă.
198
În spiritul Europei moderneqq q
În apus, prin încheierea tratatului franco-austriac, întărit şi prin
căsătoria fiicei Mariei Tereza, ducesa Marie Antoinette, cu Ludovic XVI,
pacea era asigurată. Prin naşterea nepotului lor, istoria celor două dinastii
intră într-o etapă “familiară“, iar destinele Bourbonilor şi Habsburgilor se
vor lega strâns unele de altele.
Pe plan intern, timp de peste o jumătate de secol, în fruntea unor
instituţii centrale importante, au fost numite personalităţi marcante, care au
schimbat radical, prin optica lor economică, socială sau politică, modul de
gândire în cadrul societăţii austriece. Un merit deosebit în desemnarea
acestora l-a avut Maria Tereza care stăpânea, în mod neîndoielnic, o
pricepere deosebită în remarcarea unor caractere umane ieşite din comun,
ce, datorită vârstei relativ tinere, nu se puteau manifesta în societatea
anchilozată a timpului. Împărăteasa bulversează, din acest punct de vedere,
regulile seculare. La preluarea tronului, ea a moştenit de la tatăl său – adept
al ordinii tradiţionale – un aparat birocratic mult îmbătrânit. Treptat,
suverana i-a îndepărtat de la conducere pe cei inapţi, numind în locul lor o
serie de bărbaţi de etate mijlocie şi tânără, buni specialişti în diverse
domenii de activitate. Viena devine un adevărat “trust de creiere”1. Printre
cei cu o personalitate distinctă era şi Wenzel Anton Kaunitz (1711-1794)
care s-a remarcat, la început, în diplomaţie, pentru ca ulterior să se afirme
printr-o reformă a administraţiei centrale fără precedent în istoria austriacă.
Contele Friedrich Wilhelm Haugwitz (1700-1765) s-a impus într-o
perioadă în Silezia, de unde a putut să urmărească experienţele pozitive
făcute de prusaci în conducerea administrativă a teritoriilor aflate în vecinătate şi de la care a preluat mai multe metode probate. Ca un specialist de
marcă în domeniul fiscalităţii, în urma reorganizării aparatului din subordine aici, iar ulterior în Carintia şi Craina, a câştigat încrederea regentei,
care îl va numi, ulterior, în importanta funcţie de cancelar aulic.
De origine evreiască, catolicizat apoi, Joseph von Sonnenfels (17371817) era considerat un teoretician de marcă al dreptului, profesor în cadrul
Universităţii din Viena. El şi-a câştigat merite deosebite atât în reforma
economică generală a statului austriac, cât şi a procedurii de formulare şi
pronunţare a sentinţelor, actul justiţiar câştigând în claritate, iar pedepsele
obţinând un caracter mai uman. S-a manifestat ca un oponent deschis al lui
1
Rolf Bauer, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970, p. 221.
Structuri birocratice din Transilvania...
199
Rousseau în concepţia participării poporului la guvernare şi a fost, în
acelaşi timp, întemeietorul spiritual al teoriei “absolutismului luminat”.
Originar din spaţiul geografic al Ţărilor de Jos, medicul personal al
reginei, Gerhard van Swieten (1700-1772) a fost şi un sfetnic ieşit din comun
în domeniul învăţământului superior, dar şi a cenzurii sau stabilirii
relaţiilor dintre biserică şi stat. El, precum Kaunitz, a reprezentat o forţă în
aplicarea concepţiei iluministe în viaţa politică şi culturală. În acest spirit
trebuie înţeles şi deosebitul sprijin arătat protestantului Tobias Philipp von
Gebler (1726-1786) în numirea sa în Consiliul de Stat, personalitate
cunoscută prin strădaniile sale în promovarea valorilor spirituale noi ale
epocii sau de reformare a raporturilor dintre stăpânul feudal şi ţăran. Tot în
lumea dreptului s-au manifestat şi alţii, care nu au pătruns atât de
spectaculos în viaţa de la Curte, unii dintre ei fiind chiar firi mai retrase,
dar profesionişti desăvârşiţi, precum universitarii Paul Josef Riegger, care a
contribuit la reglementarea raportului stat şi biserică sau Karl Anton von
Martini, reformatorul sistemului de drept2.
II. Schimbări teritoriale sub Maria Tereza şi Iosif al II-lea
După îndelungate demersuri diplomatice întreprinse de împăratul Carol
VI, Sancţiunea Pragmatică a fost recunoscută de toate statele europene,
rezolvându-se, astfel, problema succesiunii la tronul Austriei în favoarea
fiicei sale Maria Tereza. Înainte de anul 1740, moştenirea era însă contestată
din nou de Bavaria, Spania şi Prusia.
Carol Albert de Bavaria îşi susţinea pretenţiile asupra coroanei austriece
prin descendenţă; el era un urmaş al Annei de Habsburg, fiica lui Ferdinand
I, căsătorită cu ducele Albrecht V de Bavaria. Se nega actul succesoral atâta
timp cât mai exista un vlăstar pe linie bărbătească în cadrul familiei.
Spania şi-a întemeiat revendicarea pe invocarea tratatului din 1522
între Carol V şi Ferdinand I, ca şi pe alte acte diplomatice încheiate între
descendenţii germani şi spanioli ai Casei de Habsburg.
Prusia ridica pretenţii asupra tronului în baza mai multor ducate
sileziene care au aparţinut Hohenzollern-ilor, dar care, în 1695, au fost
schimbate de Frederic I pe alte domenii, avantaje şi bani.
2
Pentru un tablou al personalităţilor de la Curte, vezi Robert A.Kahn, Geschichte des Habsburgerreiches 1526 bis 1918, Viena-Köln-Weimar, 1993, p. 165-166.
200
În spiritul Europei moderneqq q
Invocând un pretext juridic, Frederic II atacă în mod neaşteptat, fără o
declaraţie de război prealabilă, Silezia (1740) şi, într-o perioadă foarte scurtă
de timp, pune stăpânire pe o serie de cetăţi de margine austriece. Fapta a
constituit semnalul declanşării unor lupte ce s-au succedat mai mulţi ani pe
teritoriul imperiului. De situaţia creată vrea să profite şi Franţa, care se
aliază cu Frederic şi cuceresc Austria Superioară (1741) şi o parte a Boemiei,
împreună cu capitala ei, Praga. Aici, în acest spaţiu geografic, se implică şi
principele moştenitor bavarez cu armatele sale.
În sud, Spania declanşa acţiuni militare împotriva statelor italiene
aflate sub tutelă austriacă, pe care le obţine după lupte de durată.
După ce şi-a atins ţelul, în mod cu totul neaşteptat, Frederic II încheie
un acord secret cu Maria Tereza, făgăduind să nu-i pretindă alte teritorii în
afara Sileziei Inferioare, cu oraşele Breslau şi Neisse3. Într-adevăr, prin
pacea de la Dresda (1745), Austria a pierdut doar regiunea menţionată.
În anii 1746 şi 1747, războiul se extinde şi în Ţările de Jos şi se ajunge şi
la conflicte navale costisitoare, motiv ce a determinat, până la urmă, Franţa
să-şi dea acordul pentru încheierea ostilităţilor şi semnarea unui tratat la
care au participat toate părţile implicate. Prin pacea de la Aachen (1748),
Austria reprimeşte Olanda, pierdută în cursul luptelor, dar cedează
principatele italiene Parma, Piacenza şi Guastalla Spaniei. Silezia a revenit
definitiv Prusiei. După numai câţiva ani de domnie, Maria Tereza vedea
deja limpede că, pe viitor, rivalul cel mai primejdios al Austriei era Prusia,
fapt ce o va determina să-şi reorienteze politica sa externă europeană. La
numai câţiva ani de la stingerea războiului, suverana a reuşit să înjghebeze,
împreună cu Franţa şi Rusia, o coaliţie împotriva Prusiei, concretizat
ulterior în cursul Războiului de şapte ani (1756-1763). Rezultatele conflictului nu au putut mulţumi Austria. Prin pacea semnată la Hubertsburg
(1763), Habsburgii nu au câştigat teritorial nimic. Statul se găsea în situaţia
de dinaintea războiului.
După moartea soţului Mariei Tereza, împăratul Francisc Ştefan (1765),
ca şi coregent a fost numit fiul cel mai vârstnic, Iosif II. Al doilea copil,
Leopold (Secundogenitur) a moştenit de la tatăl său Marele Ducat al
Toscanei. Prin căsătoria celui de al treilea fiu (Tertiogenitur), Ferdinand, cu
Maria Beatrice (1771), acesta a devenit suveran de Modena.
3
Mai târziu, regele prusac a explicat fapta sa prin încercarea de contracarare a dorinţelor
veleitare ale Franţei.
Structuri birocratice din Transilvania...
201
În anul 1768, s-a declanşat războiul ruso-turc. Evenimentul a repus în
discuţie problema împărţirii Poloniei, care se discutase de către Rusia şi
Prusia încă în 1763. La începutul conflictului, Frederic II a propus ţarinei
Ecaterina II un proiect de divizare, arătându-i că aceasta i-ar aduce nu
numai mijloace materiale necesare susţinerii războiului cu Turcia, ci şi
alianţa sa cu Austria. Ecaterina II a amânat răspunsul, ceea ce nu a
împiedicat alianţa austro-prusacă să treacă la atac. În anul 1772, trupele
habsburgice pătrund în Polonia cucerind o parte a Poloniei Mici şi vestul
Podoliei, teritorii pe care Maria Tereza le anexează imperiului sub
denumirea de “Regatul Galiţiei şi Lodomeriei”.
În 1775, în urma unui tratat cu Poarta, Austria obţine Bucovina. Ţinutul
reprezenta din punct de vedere strategic o însemnătate deosebită: realiza
legătura între Galiţia şi Transilvania pe de o parte, iar pe de alta, controla
militar spaţiul moldovean.
Decesul ducelui Max Josef de Bavaria în anul 1777, stinge ramura
germană a familiei Habsburg, fapt ce a dat speranţe lui Iosif II de extindere
a Imperiului austriac şi asupra acestor ţinuturi. Teritoriul menţionat,
împreună cu altele, mai mici, răsfirate în spaţiul geografic al Germaniei,
aparţinătoare liderilor bavarezi, urmau să compenseze pierderea parţială a
bogatei Silezii. Cauza va degenera într-un război, în care se va implica şi
Prusia. Prin pacea semnată la Teschen (Tešin), coregentul trebuia să renunţe
la pretenţiile sale asupra Bavariei, în schimb, obţine regiuni pe cursul văii
Innului. Astfel, planul iniţial al lui Iosif II rămâne nerealizat, chiar sub
forma variantei unui schimb Bavaria-Burgundia.
În 1760, în urma unei alte dispariţii fără descendenţi direcţi, un domeniu
relativ însemnat din ţinutul Vorarlberg, în baza dreptului feudal, a revinit
seniorului său, în speţă, suveranei Mariei Tereza.
Pentru a completa sumara retrospectivă se impune precizarea şi a altor
aspecte vizând istoria administraţiei austriece din perioada menţionată
după cum urmează: ridicarea Transilvaniei la rangul de Mare Principat
(1765); unificarea aşezării italiene Fiume cu teritoriile din jur şi alipirea
acestora Ungariei (1776), anexarea Banatului la Ungaria (1778), continuarea
procesului de constituire a regimentelor de graniţă (1746-1767) în cadrul
imperiului.
202
În spiritul Europei moderneqq q
III. Reforma administraţiei centrale
Într-o abordare a reformismului terezian, din punct de vedere instituţional, rezultă două etape distincte: prima, care se situează în perioada
anilor 1740-1760 şi se leagă de numele contelui Haugwitz şi a doua, pe care
îşi pune clar amprenta contele Kaunitz, şi care se plaseaza între anii 176017804. Ambii reformatori debordează în primii ani cu legi esenţiale prin care
bulversează un aparat instituţional învechit şi instituie organisme noi, pe
care, apoi, le modifică în sensul dorit de ei. Motivul ajustărilor posterioare se
leagă de intersectarea atribuţiilor sistemelor create cu cele deja existente, fapt
ce ar fi dus, în final, la ineficienţa reformelor făcute. Cu toate acestea,
acţiunile înnoitoare care s-au succedat într-un ritm mare, nu s-au dovedit
miraculoase, precum au crezut iniţiatorii lor. Un exemplu l-a constituit şi
Camera Aulică, unde toate modernizările preconizate au eşuat lamentabil, ea
rămânând, în cele din urmă, în funcţiune sub forma gândită de Ferdinand I5.
S-a dovedit, astfel, că modernizarea forţată poate fi doar vremelnică.
A. Prima perioadă a guvernării centrale (1740-1760)
Cu două handicapuri deloc de neglijat în condiţii normale – vârsta
fragedă şi sexul – Maria Tereza iniţiază, chiar în primul an al guvernării
sale, reforme importante. Măsurile preconizate se contrapuneau vizibil
acelora pe care le-a luat părintele ei la urcarea pe tron în 1711. De aici, a
devenit evident întregii Curţi vieneze că fiica a rupt cu totul tradiţia şi
modul de gândire al predecesorilor. Primul obiectiv fixat a fost schimbarea
sfetnicilor moşteniţi de la tatăl ei, cu toţii în vârstă şi oponenţi ai unei
politici economice şi sociale moderne. Cei mai influenţi dintre ei se găseau
în organismele consultative ale statului.
1. Organisme consultative
a. Deputăţia Mare (Hauptdeputation)6
Obârşia ei se găseşte la finele secolul al XVII-lea şi este o creaţie a
împăratului Leopold I. Se constituie prin desfiinţarea Deputăţiei propriuzise, respectiv contopirea ei cu Conferinţa Secretă. După anul 1748, când
Alfons Huber, Österreichische Reichsgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen
Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246-250.
5 Magyarország története 1526-1790, IV, 1, p. 451.
6 Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények, Budapest,
54/1983, p. 450-451.
4
Structuri birocratice din Transilvania...
203
contele Frederic Wilhelm Haugwitz dispune începerea reformelor structurale ale statului austriac, Maria Tereza şi soţul ei Francisc Ştefan încearcă să
canalizeze în acest for consultativ elemente intelectuale şi politice de vază,
care să sprijine, prin opiniile lor, reuşita măsurilor iniţiate. În reuniunile
organizate se discutau nu numai chestiuni legate de contribuţia fiscală sau
situaţia recruţilor, ci şi probleme de esenţă ale politicii interne (aşa-zisele,
Hauptpublica şi Hauptpolitica)7. La înfiinţare, comisia se reunea o dată pe
săptămână, ulterior activitatea ei este incertă8. Curând denumirea organismului se schimbă în Conferinţa Internă (conferentia in internis)9.
Până în anul 1740, consilierii secreţi purtau şi atributul de “împărăteşti”.
Prin succesiunea din 1740, Maria Tereza, în calitate de “Regină a Ungariei şi
Boemiei”, din punct de vedere juridic, putea să numească doar sfetnici
secreţi “regali”. Abia după anul 1745, în urma încoronării lui Francisc
Ştefan ca împărat al Germaniei, titulatura consilierilor se va modifica în
“împărăteşti-regali” (“kaiserlich-königliche”)10.
b. Conferinţa Internă11
Ca şi Deputăţia Mare şi acest for activa după modelul vechilor
conferinţe. Singura modificare faţă de organismele consultative anterioare
consta în obiectul activităţii; dacă în vremurile dinainte subiectul
reuniunilor erau chestiunile de politică externă, acum se pun în dezbatere
doar afaceri interne. Prin reforma din 1742, externele au fost trecute în
atribuţiile Cancelariei de Stat.
Dintre problemele de ordin interior, cel mai frecvent se analizau cele
financiare şi aceasta deoarece, încă în februarie 1741, Maria Tereza
dizolvase Conferinţa Financiară Secretă12, colegiul format la acea dată din
patru persoane13. Mai apar în sesiunile forului teme economice, altele decât
cele băneşti, probleme administrative etc.
Heinrich Kretschmayr, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von Maximilian
I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen Hofkanzlei (1749), vol. I,
Viena, 1907 (se va citi, în continuare, Ö.Z.), p. 62-63.
8 Ember Győző, op.cit., p. 471.
9 Ö.Z., I/1, p. 63.
10 Ö.Z., I/1, p. 66.
11 Pentru Deputăţia Mare şi Conferinţa Internă vezi Ö.Z., II/1-1, p. 61-78.
12 Ö.Z., I/3, p. 420.
13 Huber, Alfons, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen
Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246.
7
204
În spiritul Europei moderneqq q
Curând după 1749, se creează disensiuni vădite între Haugwitz şi consilierii Conferinţei Interne. Motivul l-a constituit sistemul de subordonare.
În mod tradiţional, membrii Conferinţei puteau să impună o părere de-a lor
chiar şi fără existenţa unei dispoziţii imperiale. Aceasta însemna
dependenţa lui Haugwitz faţă de consilierii secreţi şi imixtiunea lor în
activitatea Directoratului Public şi Cameral cu putinţa stopării reformelor.
2. Organisme aulice executive
Alături de organismele centrale consultative, la Viena, activau un
număr însemnat de organe aulice. Dintre acestea importante au rămas în
continuare cele cinci Cancelarii (Imperială, Cehă, Austriacă, Ungară şi a
Transilvaniei) la care Maria Tereza mai adaugă în anul 1742 una –
Cancelaria de Stat.
a. Cancelaria de Stat
Problemele politicii externe a Imperiului austriac erau dirijate de la
Cancelaria Aulică Austriacă. Încă în anul 1720, Carol VI a introdus aici două
compartimente specifice: una pentru externe, care se ocupa şi de treburile
dinastiei, alta pentru interne şi chestiuni juridice14. La începutul guvernării
sale, în 1742, Maria Tereza desprinde prima secţiune de Cancelarie şi
întemeiază un corp administrativ central de sine-stătător sub denumirea de
Cancelaria de Stat (Staatskanzlei)15. Chiar de la formarea sa, cercurile
conducătoare de la Viena numeau organismul Cancelaria de Curte şi Stat
(Hof- und Staatskanzlei), ulterior, sub o triplă titulatură de Cancelaria
Casei, Curţii şi a Statului Austriac (Haus-, Hof- und Staatskanzlei)16. În
fruntea ei stătea un cancelar17, Prin constituirea noii autorităţi se prefigura
deja Ministerul de Externe de mai târziu18. Cancelarul era considerat
primul funcţionar al statului habsburgic, iar printre cei care au deţinut
această demnitate este suficientă amintirea unor nume de prim rang,
precum Kaunitz sau Metternich din secolul al XIX-lea19. În atribuţiile
Ö.Z., I/3, p. 351-375.
Hellbling Ernst, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956, p. 290.
16 Ember Győző, op.cit., p. 459.
17 Ö.Z., I/3, p. 479-481.
18 Arnold Luschin von Ebengreuth, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte, Banberg,
1918, p. 316.
19 De menţionat că şi astăzi preşedintele Consiliului de Miniştri al Austriei este numit
cancelar de stat
14
15
Structuri birocratice din Transilvania...
205
instituţiei intrau şi alte chestiuni cum ar fi problemele de politică internă
sau cele juridice20. Mai târziu i-au fost anexate şi Consiliul Ţărilor de Jos
(Niederländische Rath) şi cel al Italiei (Italienische Rath)21.
b. Cancelaria Austriei
După înfiinţarea Cancelariei de Stat, în subordinea Cancelariei Austriei
au rămas problemele interne ale ţărilor ereditare, mai precis acelea care nu
făceau obiect de activitate a altor organisme aulice. Printre acestea s-au
numărat două mai importante, respectiv cele administrative şi cele juridice22.
O dată cu înaintarea în ani, procesele în dezbatere aproape au imobilizat buna funcţionare a Cancelariei, motiv pentru care, în anul 1746, Maria
Tereza extrage acest sector din competenţele sale şi întemeiază o nouă
instituţie aulică de sine-stătătoare, egală în rang cu ele, denumit Revisorat
(Revisorium)23. Astfel, în atribuţiile Cancelariei Austriei, au rămas aproape
în exclusivitate problemele administrative24.
c. Curtea Supremă de Justiţie
În paralel cu activitatea de reformare a sistemului administrativ
central, s-a trecut la înnoirea structurii juridice din imperiu. Ideea de bază
de la care s-a plecat a constituit-o separarea ei de administraţia politică. O
primă încercare a fost întemeierea Revisoratului în anul 1746. Peste 3 ani, o
dată cu intrarea în vigoare a reformelor lui Haugwitz, locul lui a fost luat
de Curtea Supremă de Justiţie (Oberste Justizstelle)25. Aceasta a funcţionat
ca un for colegial, compus dintr-un cancelar (din 1752 preşedinte), doi
vicecancelari şi 15 consilieri26. Organismul era alcătuit din trei senaturi
(Consessus); 1) pentru Boemia, 2) pentru Viena şi Austria Inferioară 3)
pentru Austria Superioară, Centrală, Tirol şi Teritoriile Avansate27. Pe
structura menţionată se va constitui, ulterior, un al patrulea senat (1780) al
Galiţiei. Curtea Supremă de Justiţie va activa până la revoluţia de la 184828.
Pentru istoricul instituţiei şi a sferelor sale de competenţă, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 77-78; II/3,
p. 431-433.
21 Alfons Huber, op.cit., p. 247.
22 Ember Győző, op.cit., p. 460.
23 Ö.Z., II/1-1, p. 79-84.
24 Pentru evoluţia Cancelariei Austriei în epoca tereziană, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 78-79.
25 Ö.Z., I/1, p. 271.
26 Alfons Huber, op.cit., p. 248.
27 Ibidem.
28 Ernst Hellbling, op.cit., p. 290.
20
206
În spiritul Europei moderneqq q
d. Directoratul Public şi Cameral
Competenţele Cancelariei Austriei s-au redus prin desprinderea
justiţiei, doar la problemele administrative ale ţărilor ereditare şi era de
aşteptat rapida ei restructurare. Dar nu reducerea atribuţiilor l-a determinat
pe F.W.Haugwitz să treacă la reformarea ei, ci structura sa feudală, bazată
pe dominaţia stărilor. O situaţie similară se putea constata şi în cazul
Cancelariei Cehe, care se afla într-o rivalitate de rang cu cea austriacă,
dispute care împiedicau aplicarea ideilor novatoare în zonele aflate în
supunerea lor. Contracararea coloraturii particulare a acestor instituţii de
tradiţie din imperiu s-a realizat, în 1749, prin contopirea celor două departamente şi crearea unui organism unic, sub denumirea de Directoratul
Public şi Cameral (Directorium in publicis et cameralibus), iar uneori de
Directoratul în probleme interne (Directorium in Internis)29. În fruntea
forului central, împărăteasa l-a numit pe contele Haugwitz.
Din titulatură i se pot deja deduce atribuţiile: administrative (publicis)
şi financiare (cameralibus), cu excepţia acelora ce priveau armata şi care au
rămas în continuare sub comanda Consiliului de Război30. De asemenea, de
întreţinerea Curţii de la Viena nu se ocupa Directoratul, ci Cancelaria de
Stat.
Dacă noua instituţie vieneză a reuşit să stăvilească influenţa stărilor în
procesul politic, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte
factorul de unitate pe care trebuia să-l servească. Competenţele forului se
reduceau doar la două ţări din imperiu (Austria şi Cehia) şi la două ramuri
de activitate, dar, şi aici, cu anumite excepţii. Lărgirea sferei de lucru şi a
spaţiului geografic se petrece după anul 1753, când organismului i se
alipeşte şi Directoratul Comercial (Commerzdirektorium)31.
Datorită multiplelor confuzii care se manifestau în structura sa
organizatorică şi care duceau mai mult spre trecut decât spre
modernizare32, în 1761, Kaunitz îl dizolvă, reinstaurând, pentru o scurtă
perioadă de timp, Cancelariile Austriei şi a Cehiei.
Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 316.
Ernst Hellbling, op.cit., p. 290.
31 Robert A.Kahn, op.cit., p. 168.
32 Magyarország története, IV, 1, p. 447-448.
29
30
Structuri birocratice din Transilvania...
207
e. Camera Aulică
Poate nici una din instituţiile aulice n-au cunoscut o mobilitate mai
mare în procesul de restructurare ca şi Camera Aulică. Faptul dovedeşte
greutăţile pe care le întâmpina conducerea centrală în reechilibrarea
bugetului imperial, în condiţiile unor războaie de durată precum cel vizând
succesiunea la tronul Austriei sau Războiul de şapte ani. Reformele care
s-au derulat în ritm rapid n-au avut consistenţă, erau forţate de împrejurări
şi nu făcute să dureze. Datorită acestui lucru, după decenii de schimbări
continue, în final, totul se transformă într-un mare eşec, ajungându-se din
nou la forma cunoscută din timpul lui Ferdinand I. Astfel s-a demonstrat că
schimbările forţate, care nu ţin seama de realităţile concrete de dezvoltare
economică, sunt din capul locului sortite eşecului.
În cazul Camerei Aulice, procesul de reformă s-a început cel mai
timpuriu. Încă în anul 1741, împărăteasa a dizolvat Conferinţa Financiară,
forul cameral recâştigându-şi astfel, de iure, totala independenţă, restabilindu-se relaţia directă între ea şi suverană.
Următoarea etapă a constituit-o recrearea vechilor atribuţii pierdute
prin activitatea Bancalitas-ului. La finele anului 1744 se începe dizolvarea
acestuia, proces încheiat în primăvara lui 174533. În urma dizolvării au
rezultat patru departamente: două organizate pe criterii teritoriale şi alte
două pe principiul problematicii, după cum urmează: 1) chestiunile
austriece, 2) problemele Ungariei, Transilvaniei şi a teritoriilor din jur aflate
încă sub dominaţie străină; 3) departamentul militar; 4) secţiunea privind
Curtea, problemele generale monetare ale imperiului, transportul poştal
etc.34 Din înşiruire lipsesc chestiunile Imperiului romano-german, întrucât
alegerea lui Francisc Ştefan ca împărat romano-german s-a produs cu
câteva luni mai târziu, cât şi cele ale Cehiei şi Moraviei ocupate la acea dată
de armatele lui Frederic II.
Fiecare departament era deservit de doi consilieri, care pregăteau
materialele supuse dezbaterii colegiale. După anul 1749, o dată cu crearea
Directoratului Public şi Cameral, atribuţiile esenţiale ale secţiunilor sale se
transferă forului imaginat de Haugwitz. Camerei Aulice îi rămân, spre
rezolvare, aproape în exclusivitate până în 1760, chestiunile ungare35.
Ö.Z., I/3, p. 521.
Ember Győző, op.cit., p. 472.
35 Hugo Hantsch, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, p. 156.
33
34
208
În spiritul Europei moderneqq q
f. Colegiul Direcţional Minier şi Monetar
Iniţial, în reformele aduse Camerei, erau prevăzute 5 departamente36,
dar foarte curând, Maria Tereza extrage problematica minelor şi a baterii
de monedă din atribuţiile ei şi întemeiază o autoritate aulică separată sub
numele de Colegiul Direcţional Minier şi Monetar (Münz- und Bergwerksdirektionskollegium). Competenţele sale se întindeau asupra întregului
imperiu, deci şi asupra Transilvaniei. La început, denumirea lui era incertă;
instituţia apărea în acte când sub forma de comisie (commissio), când sub
numele de colegiu (collegium). Abia cu începere din anul 1747 are o
titulatură fermă, cea menţionată.
În fruntea forului vienez, împărăteasa l-a numit pe contele Carol
Königsegg-Erps37. Acesta se intitula director, iar uneori preşedinte. În jurul
lui s-a constituit un corp de consilieri, care activau într-un sistem dicasterial.
La constituirea sa colegiul s-a confruntat cu greutăţi majore: lipsa unui
sediu, absenţa unui personal calificat propriu, nevoia unor spaţii pentru
funcţionarea unor birouri, casierii, arhivă etc. Ajutorul necesar l-a primit, în
aceeaşi perioadă, de la Camera Aulică. Prerogativele sale s-au extins asupra
întregului imperiu, inclusiv statele germane.
Chiar de la formarea sa, s-au organizat două departamente, pe criteriul
teritorial. În primul intrau Austria Inferioară, Austria Superioară, Cehia,
Moravia, Silezia, Ungaria Inferioară şi Transilvania. În al doilea Ungaria
Superioară, Banatul, zona de graniţă sârbească (Varasd), litoralul (Littorale),
Austria Centrală, Tirolul şi provinciile avansate.
Treptat, prin strădaniile contelui Königsegg-Erps, colegiul prinde un
contur precis. Obţine o clădire proprie, cu tot ce este necesar unei activităţi
bune, devenind total independent de forul cameral. Datorită prestigiului
dobândit la Curte, după 1751, Maria Tereza îi conferă şi instituţia aulică a
teritoriilor Transilvaniei, Banatului şi Iliriei, for cu care se va şi contopi38.
g. Deputăţia Aulică privind Banatul, Transilvania şi Iliria
Concomitent cu desprinderea în 1745 a Colegiului Direcţional Minier
şi Monetar, din Camera Aulică se separă şi un alt segment, organizat pe
bază teritorială, respectiv ţinuturile Banatului, Transilvaniei şi Slavoniei
Hans Leo Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 212.
Magyarorság története, IV, 1, p. 452.
38 Pentru istoricul Colegiului Direcţional Minier şi Monetar, vezi Ö.Z., II/2, p.62-94, II/1-1,
p.66-72, 219-223.
36
37
Structuri birocratice din Transilvania...
209
Inferioare, care va forma un alt for aulic independent, sub directa conducere a suveranei. Denumirea noii autorităţi va fi de Comisia Aulică pentru
Banat, Transilvania şi Iliria (Hofcomission in Banaticis, Transylvanicis et
Illyricis) şi îl va avea în frunte pe Ferdinand Kolowrat39. Din anul 1747,
instituţia aulică a fost ridicată în rang şi devine “deputăţie aulică“ (Hofdeputation), având birouri şi personal funcţionăresc propriu40. Printre
atribuţiile sale s-au situat cele de ordin economic, cameral, juridic,
administrativ şi religios41.
Cu toate că poartă o titulatură caracteristică până spre mijlocul veacului
al XVIII-lea forurilor consultative, acesta era unul executiv. Prestigiul său
sporeşte o dată cu trecerea anilor, o serie de competenţe ale Cancelariilor
Aulice ale Ungariei şi Transilvaniei fiindu-i conferite de suverană în dauna
instituţiilor tradiţionale. În cazul Transilvaniei, pentru o scurtă perioadă de
timp, Deputăţia devine a doua instanţă aulică. Abia după 1751, când în
fruntea ei ajunge Carol Königsegg-Erps şi se restructurează, chestiunile
ardelene vor trece, din nou, în sfera Cancelariei Aulice a Transilvaniei. O
schimbare suportă acum şi denumirea forului, el transformându-se în
Deputăţia Aulică pentru Banat şi Iliria (Hofdeputation in Banaticis et Illyricis
şi Deputatio Aulica in Banaticis et Illyricis)42.
Din anul 1755, Königsegg-Erps devine şi preşedinte al Camerei Aulice.
Conducerea comună a celor două organisme centrale lasă urme în reformele
iniţiate pentru o mai bună funcţionare în noile condiţii. Acum se viza, în
primul rând, structura organizatorică internă şi atribuţiile personalului.
Problemele financiare ale Banatului au fost desprinse din Deputaţie şi
alipite Camerei Aulice. Astfel, numele forului suportă o nouă modificare,
preschimbându-se în Deputăţia Aulică Illirică (Deputatio Aulica in Illyricis)43.
Peste câţiva ani, Königsegg-Erps demisionează din funcţie (1757), locul
lui fiind luat de o altă cunoscută personalitate politică a timpului, baronul
Johann Cristoph Bartenstein, pe care l-a secondat ulterior (1767), contele
Francisc Koller. Instituţia aulică se desfiinţează în condiţii confuze, în anul
1777, istoricul ei nefăcând obiectul unor cercetări speciale44.
Trócsányi Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973, p. 36.
Ö.Z., II/1-1, p.62, 87-89.
41 Ember Győző, op.cit., p. 474-475.
42 Trócsányi Zsolt, Erd.lev., p. 37.
43 Ember Győző, op.cit., p. 476.
44 Pentru istoricul instituţiei, vezi Ö.Z., II/1-1, p.85-90, 230-238; Ö.Z., II/2, p. 94-129.
39
40
210
În spiritul Europei moderneqq q
h. Directoratul Comercial General
Politica mercantilistă a conferit statului puteri largi în elaborarea,
organizarea şi conducerea vieţii economice, cu notă aparte pentru industrie,
comerţ şi transporturi. Se cerea o conducere unitară, care să vizeze întreg
Imperiul habsburgic şi care să fie capabil să suplinească dezinteresul
privind acest domeniu în cadrul Cancelariilor Aulice. Aşa se ajunge la
constituirea de către Maria Tereza a Directoratului Comercial General
(Universalkommerziendirectorium) în 174645, prin restrângerea unor
atribuţii camerale şi formarea unui for aulic nou, de sine-stătător. Printre
problemele care trebuiau să-şi găsească o grabnică rezolvare în cadrul
Directoratului erau: dezvoltarea transportului pe uscat şi fluvial din
imperiu, încurajarea industriei manufacturiere, intensificarea schimbului
intern şi extern. Prin prerogativele obţinute, instituţia centrală devine un
adevărat minister economic46 sub conducerea unui prezidiu compus din
membri ai Deputăţiei Ministerial-Bancare (Ministerialbancodeputation)47.
Noua autoritate aulică era o formă intermediară între organismele
consultative şi cele executive. Preşedintele şi cei patru consilieri ai săi, fără să
beneficieze de un serviciu auxiliar aferent unei instanţe aulice, îşi duceau la
îndeplinire atribuţiile prin intermediul Cancelariilor teritoriale de la Curte48.
După o activitate de câţiva ani, Directoratul Comercial a fost contopit
în anul 1753 cu Directoratul Public şi Cameral49. Nu sunt semne cum că
după anul menţionat Directoratul Comercial ar fi suferit schimbări de
structură în urma unificării realizate. Mai târziu, în 1762, Maria Tereza
restabileşte independenţa instituţiei economice, sub numele de Consiliul
Comercial (Kommerzienrat) şi îi conferă drepturi chiar mai largi decât în
perioada anilor ’5050. Apoi, în anul 1765, suverana îl contopeşte în
Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă51. Acţiunea nu a însemnat altceva decât
ştirbirea statutului de independenţă şi punerea sub tutela cancelarului, în
rest, Consiliul Comercial nu suportă alte modificări interne de organizare52.
Desfiinţarea forului survine în 177653.
Ö.Z., I/3, p. 522-525.
Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211.
47 Ö.Z., I/1, p. 138.
48 Ember Győző, op.cit., p. 481-482.
49 Ö.Z., II/2, p. 420.
50 Alfons Huber, op.cit., p. 251-252.
51 Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211.
52 Ember Győző, op.cit., p. 482.
53 Magyarország története, IV, 1, p. 453.
45
46
Structuri birocratice din Transilvania...
211
i. Consiliul Aulic de Război
Eşecul suferit de austrieci în războiul de succesiune la tronul Poloniei
(1733-1735) a scos în evidenţă starea de derivă care domnea în rândul
armatei, situaţie care s-a accentuat o dată cu stingerea din viaţă a prinţului
Eugeniu de Savoya (1736). Nici conducerea centrală nu face excepţie din
acest tablou: o schemă de funcţionare mărită la 36-44 de consilieri, care
împiedicau de multe ori luarea unor hotărâri54, salarii neachitate de ani de
zile55, neglijarea atribuţiilor de serviciu56, impuneau cerinţele unei reformări
imediate.
Încă în iunie 1741, Maria Tereza emite o instrucţiune referitoare la
activitatea Consiliului Aulic de Război57, fără ca aceasta să poată elimina
dintr-odată toate lipsurile grave acumulate în timp. Dispoziţiile abordează
problema competenţelor şi graniţa acestora58, modul de activitate a
consilierilor59, aspecte ale justiţiei militare60, obligaţiile de serviciu ale
funcţionarilor de birou61 etc.
Cu precizări ulterioare vine o altă instrucţiune a suveranei din anul
62
1745 . Actul emană strădania împărătesei de a creiona mult mai exact acele
elemente care, cu numai patru ani înainte, erau doar enunţate. Dintre cele
37 de puncte ale dispoziţiilor emise, un punct esenţial se referă la separarea
totală a chestiunilor de justiţie militară, de alte probleme şi gruparea lor
într-un compartiment independent63. De aceasta se va ocupa, de acum
înainte, un colectiv constituit din 4 consilieri şi un birou cu personal
propriu, toţi subordonaţi preşedintelui Consiliului Aulic de Război.
Tot acum erau precizate şi atribuţiile preşedintelui64. El dispunea
convocarea comisiilor de lucru, dispunea întocmirea de referate, numea şi
revoca funcţionarii secretariatului, semna anumite categorii de acte, ce nu
mai necesitau apoi contrasemnarea de către suverană.
Ö.Z., I/1, p. 265.
Ö.Z., I/1, p. 264.
56 Ö.Z., I/1, p. 265: “in fine das ansehentliche Kriegsdicasterium selbst mit denen capi und
membris vor der Welt prostituieret und verkleinert wurde”.
57 Ö.Z., I/3, p. 421-433.
58 Ö.Z., I/3, p. 424-428.
59 Ö.Z., I/3, p. 421.
60 Ö.Z., I/3, p. 422.
61 Ö.Z., I/3, p. 431.
62 Ö.Z., I/3, p. 434-440.
63 Ö.Z., I/3, p. 434 “ein besonderes und separirtes Werk tractiret werden solle”
64 Ö.Z., I/3, p.436, 438, 439.
54
55
212
În spiritul Europei moderneqq q
Ca element de noutate amintim introducerea unui regulament strict de
apel al ofiţerilor la Consiliul Aulic. Aceştia trebuiau, mai întâi, să se
prezinte la comandanţii regimentelor, unde să-şi expună doleanţele, iar apoi
cazul era prezentat împuterniciţilor generalului sau ai conducătorilor
corpului general de armată. Numai în final, raportul lor putea ajunge în
atenţia Consiliului Aulic. Se acceptau însă şi excepţii65.
În luna octombrie 1745, departamentul separat al justiţiei militare a
fost contopit în Curtea Supremă de Justiţie66.
j. Comisariatul Militar Suprem
O altă inovaţie în domeniul armatei o aduce Maria Tereza în anul 1746,
când ridică Comisariatul Militar la nivel de organism central67. Până la
această dată forul era subordonat Consiliului Aulic de Război în problemele
militare şi Camerei Aulice în cele financiare. Denumirea noii autorităţi va fi
aceea de “Comisariatul Militar Suprem” (Generalkriegskommissariat). În
atribuţiile sale principale intrau problemele legate de aprovizionarea armatei
(aşa-zisele commissariatica). În fruntea forului stătea comisarul general
(Generalkriegskommissar)68, ajutat de un consiliu, care s-a format recent în
urma instrucţiunilor primite (1746). Aparat birocratic a avut şi anterior, el
crescând doar acum în rang. Competenţele comisarului se întindeau pe
cuprinsul întregului imperiu. În ţările componente ale monarhiei avea ca
subordonaţi pe comisarii provinciali (provincialis commissarius).
Competenţele Comisariatului Suprem se vor lărgi simţitor după anul
1746, când casieriile militare vor trece din tutela Camerei sub cea a noului
organism69. Aceasta însemna că toate sumele percepute de casierii armatei
din ţările ereditare şi Ungaria erau gestionate de oficiul menţionat.
După constituirea Directoratului Public şi Cameral (1749), casieriile
vor trece din nou la forul cameral, cu excepţia celor aflate pe teritoriul
Ungariei, care vor vărsa, în continuare, banii rezultaţi din impozitele
militare Comisariatului70. Situaţia va dura până în 1757 când şi acestea intră
sub tutela Directoratului71.
Ö.Z., I/3, p. 439.
Ö.Z., I/1, p. 268.
67 Ö.Z., I/3, p. 450-479.
68 Ö.Z., I/3, p. 451.
69 Ö.Z., I/3, p. 465.
70 Magyarország története, IV, 1, p. 454.
71 Ember Győző, op.cit., p. 484.
65
66
Structuri birocratice din Transilvania...
213
În urma restructurării survenite în anul 1762, organismul a fost readus
la situaţia de dinainte de 1746, respectiv subordonat Consiliului Aulic de
Război şi Camerei.
B. A doua perioadă a guvernării centrale (1760-1780)
Reformele numeroase instituite la nivelul sistemului administrativ
public central şi local, în perioada anilor 1740-1760, au lăsat o anumită undă
de nesiguranţă în rândul iniţiatorilor. Se punea, în special, problema felului
în care va reacţiona vechiul aparat birocratic extrem de stufos, de la nivelul
Curţii sau din diferitele ţări componente ale imperiului, la procesul de
înnoire a societăţii şi cum se vor putea împleti noile structuri create într-o
organigramă încă nedesfiinţată, ci doar modificată. Înainte de toate se făcea
simţită lipsa unor măsuri unice valabile pentru toate provinciile supuse
habsburgilor. Rezerve în aplicarea lor - când acestea existau - arătau chiar
forurile centrale vieneze, prin cancelariile de curte care, sub variate
pretexte sau neglijenţă, întârziau expedierea unor instrucţiuni către ţările
aflate în subordine. Când dispoziţiile erau trimise adresanţilor, punerea lor
în practică se amâna nepermis de mult, prin invocarea altor motive, de cele
mai multe ori de ordin juridic.
Fenomenul de criză în care se afla societatea austriacă a fost sesizat de
Anton Wenzel Kaunitz. Acesta, profitând şi de repetatele insuccese militare
în Războiul de 7 ani, propune un sistem de reforme noi, care să redea
imperiului strălucirea şi vigoarea de altădată72. Kaunitz găsea greşelile cele
mai importante în structura statului habsburgic, în lipsa de unitate la
nivelul conducerii centrale. Diversele pricini erau soluţionate de felurite
organisme aulice, fiecare după imaginaţia sa, incoerent, fără ca ele să aibă
conexiuni clare cu alte autorităţi similare sau de rang inferior. De aici
rezulta sarcina suveranului care trebuia să vină cu liantul necesar pentru
realizarea acelui echilibru obligatoriu unei normale funcţionalităţii statale,
cel puţin la nivel central. Cum coroana poate fi considerată doar un simbol
şi nu o instituţie executivă concretă, răspunderea cădea pe un număr
restrâns de consilieri ai împăratului. Până acum sfetnicii Curţii erau liderii
72
Franz A.J.Szabo, Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs, în, Maria
Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß der 200
Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980, p. 41-46.
214
În spiritul Europei moderneqq q
diferitelor organisme aulice, iar cu prilejul dezbaterii unor probleme, ei
dădeau soluţii pe care le reprezentau suveranei, convenabile instituţiilor,
fără să aibă în vedere prioritatea de interes imperial. Peste acesta se
suprapuneau apoi grijile de ordin personal, de stare sau cele teritoriale.
Noua formulă instituia un colectiv degrevat de alte atribuţii, care să ajute
pe Maria Tereza în rezolvarea chestiunilor statale, iar în atenţia membrilor
săi trebuia să stea, în permanenţă, ideea conducerii unitare a întregului Imperiu habsburgic. Forul recent creat s-a numit Consiliul de Stat (Staatsrat)73.
1. Consiliul de Stat
Întemeierea Consiliului de Stat a avut loc în ianuarie 1761, în urma
unor discuţii prelungite între Maria Tereza şi Kaunitz. Organismul instituit
face parte din rândul celor consultative, fiind o continuare directă a
Conferinţelor şi a Deputăţiilor din perioada anterioară74. Deosebirea faţă de
ele se găsea în metoda de lucru. Acum, fiecare chestiune care ajungea în
atenţia suveranei era referat de toţi membrii consiliului. Aceştia, în noile
condiţii, neavând alte atribuţii, manifestau o grijă aparte în materialele
elaborate pentru Curte, pentru problema interacţiunii instituţionale şi
teritoriale75.
Noul colectiv, constituit în jurul împărătesei, nu ştirbea cu nimic
prestigiul ei, întrucât propunerile puteau fi acceptate sau respinse, în
funcţie de considerente de stat. Fricţiuni între Maria Tereza şi Consiliul de
Stat au fost rare. Suverana purta discuţii cu membrii forului nu numai în
cadrul şedinţelor planificate, ci şi în particular, ea fiind la curent cu toate
problemele în derulare. Faptul constituia un element pozitiv şi pentru
consilieri, deoarece aceştia, cu prilejul întâlnirilor oficiale, dar, în special,
individuale, puteau afla direct o părere a suveranei într-o chestiune anume,
raportul pe care îl întocmeau apoi, ulterior, reflecta rodul acestor discuţii şi
se concepea în sensul dorit de Coroană. Referatele primite erau întotdeauna
citite cu atenţie, în întregime, de către împărăteasă, uneori adnotate sau
corectate, dând astfel dovada unei capacităţi de muncă ieşite din comun.
Numărul membrilor Consiliului de Stat a fost stabilit la şase. Trei –
printre care şi Kaunitz – purtau titlul de miniştri şi aparţineau stărilor
Otto Frass, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena, 1946, p. 37.
Friedrich Walter, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958, p. 104-106.
75 Ember Győző, op.cit., p. 454.
73
74
Structuri birocratice din Transilvania...
215
nobiliare înalte, iar ceilalţi au primit titulatura de consilieri de stat şi făceau
parte din rândul cavalerilor şi specialiştilor76. Pe lângă ei, activa un număr
extrem de redus de personal ajutător: 1 referendar şi câţiva dieci77. Din
rândul consilierilor pot fi amintiţi F.W. Haugwitz, Leopold Josef Daun,
Heinrich Blümegen, Anton Maria Stupan etc.78 Consiliul a constituit şi o
şcoală pentru tânărul Iosif, viitorul împărat, care lua parte, chiar de la
înfiinţare, la lucrările forului. Organismul vienez acorda consultanţă în
domeniul economic, social-politic, cultural etc. Toate măsurile reformismului luminat din a doua jumătate a domniei Mariei Tereza îşi au geneza
în cadrul acestui Consiliu, iar creatorii lor sunt persoanele menţionate.
Forul n-a cunoscut modificări semnificative până în anul 1765. Abia
după anul amintit survin anumite schimbări, dar nu de structură sau care
să altereze esenţial, activitatea Consiliului de Stat. Treptat, se vor manifesta
carenţe în modul de funcţionare şi care devin sesizabile în perioada
iosefină; apoi, în timpul lui Leopold II, dar mai cu seamă Francisc I,
consilierii se reuneau în şedinţe colective foarte rar. Motivul decăderii l-a
constituit lipsa unor personalităţi politice, de talia celor din epoca tereziană,
dar şi aglomerarea Consiliului cu probleme administrative de importanţă
minoră, pentru rezolvarea cărora se pierdea un timp preţios. Rezultatul a
fost desfiinţarea Consiliului de Stat şi reinstituirea Conferinţelor Secrete.
2. Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă
O a doua reformă importantă, care se leagă de numele lui Kaunitz, a fost
constituirea Cancelariei Ceho-Austriece (Böhmisch-Österreichische Hofkanzlei). Ideea în sine nu-i aparţine lui, ci a fost preluată de la predecesorul
său F.W. Haugwitz care, cu ani în urmă, le reunise deja în cadrul
Directoratului Public şi Cameral. În urma schimbărilor de structură statală,
survenite în 1761, forul Directoratului va fi desfiinţat, reinstaurându-se
Cancelariile proprii ale Cehiei şi Austriei. Soluţia a fost de scurtă durată
întrucât, încă în anul 1761, Kaunitz le unifica din nou într-un singur
organism79.
Alfons Huber, op.cit., p. 250.
Magyarország története, IV, 1, p. 442.
78 Hugo Hantsch, Geschichte Österreichs, II, Gratz, Viena, Köln, 1962, p. 179.
79 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292.
76
77
216
În spiritul Europei moderneqq q
Din cadrul noii instituţii realizate lipseau, în continuare, pe lângă
justiţie, comerţul şi transporturile care, sub titulatura de “commerciale”,
erau reunite în sfera de competenţă a unui alt for aulic recent format, şi
anume al Consiliului Comercial (Commercienrat)80.
În fruntea Cancelariei Ceho-Austriece stătea un prim-cancelar81, ajutat
de un vice-cancelar82.
Forul aulic a fost păstrat sub această formă în întreaga perioadă
tereziană, fiind preluat apoi şi de Iosif II83.
3. Instituţii camerale
Întreaga administraţie financiară centrală a fost divizată în trei
organisme principale84, după cum urmează: Camera Aulică, Cassa Generală
(Caisse Générale), şi Serviciul de contabilitate aulică (Hofrechenkammer).
Dintre toate cele trei, cu adevărata administraţie fiscală se ocupa, în
continuare, numai Camera Aulică. Acesteia i-au fost conferite atribuţii de
control suprem, de a gospodări banii colectaţi şi de a îmbunătăţi, în cazul în
care doreşte, activitatea de la nivel central sau din filiale. În urma
reformelor instituite în anul 1760, Camera a recâştigat toate prerogativele
avute până în anul 1745 când - după cum se ştie - în urma creării Colegiului
Directorial Minier şi Monetar - multe din sarcinile sale au trecut în
îndatoririle noului for85. La fel s-a întâmplat şi cu problemele camerale ale
Transilvaniei şi Banatului care, în perioada 1751-1755, au fost transferate
Deputăţiei Aulice pentru Banat, Transilvania şi Iliria, apoi între 1755-1757,
în mod provizoriu, au revenit din nou la Camera Aulică pentru ca, din anul
1757, să intre în rolul Directoratului Public şi Cameral86. Acum şi acestea
sunt repartizate din nou Camerei.
Cassa Generală se ocupa cu activitatea de plăţi şi de percepere a
sumelor către autorităţile financiare centrale87.
Alfons Huber, op.cit., p. 251-252.
Ernst Hellbling, op.cit., p. 292 “böhmischen Obristen und österreichischen erster Kanzler”.
82 Ibidem.
83 Pentru istoricul instituţiei vezi Ö.Z., II/1-1, p.314-320; II/3, p. 124-164.
84 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292.
85 Magyarország története, IV, 1, p. 453.
86 Ember Győző, op.cit., p. 476.
87 Alfons Huber, op.cit., p. 251.
80
81
Structuri birocratice din Transilvania...
217
Serviciul de contabilitate efectua bilanţurile fiscale periodice cu
personal specializat şi controla munca prestată de Camera Aulică şi Cassa
Generală în domeniul financiar88.
Consiliul Comercial pentru Industrie şi Comerţ s-a transformat într-o
instituţie centrală independentă, având în frunte un preşedinte. În atribuţiile
sale intrau crearea de manufacturi, organizarea transportului intern şi
extern, dar şi probleme de ordin cultural89. Mai târziu i-au fost încredinţate
şi sarcini în legătură cu conducerea fabricilor de stat90.
IV. Consideraţii finale privind administraţia centrală la sfârşitul
guvernării Mariei Tereza
La 1780, în momentul trecerii în nefiinţă a suveranei Maria Tereza, în
urma reformelor promovate în administraţia centrală de stat, activau o serie
de instituţii, mai vechi sau mai noi, după cum urmează:
• Cancelaria de Stat (din 1742)
• Consiliul de Stat (din 1760)
• Consiliul Aulic de Război (din 1556)
• Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă (din 1760)
• Curtea Supremă de Justiţie (din 1759)
• Camera Aulică (din 1498, respectiv 1527)
• Serviciul de Contabilitate Aulică (din 1760)
• Cassa Generală (din 1760)
• Consiliul Comercial (din 1760)
V. Reformismul iosefin (1780-1790)
1. Cadrul general
La scurtă vreme de la decesul mamei sale, Iosif a preluat prerogativele
puterii şi a început furtunos procesul de reformare a statului austriac. În
atenţia lui stătea ideea creării unui stat unitar în care aparatul administrativ
central să fie factor de coeziune între popoarele şi ţările componente ale
imperiului91. Faptul presupunea ca, pretutindeni, să dispară sistemul de
Ernst Hellbling., op.cit., p. 292.
Alfons Huber, op.cit., p. 251-252.
90 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292.
91 Franz Krones, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907, p. 483.
88
89
218
În spiritul Europei moderneqq q
privilegii de care se mai bucurau unele zone, etnii şi persoane, precum şi
toate particularismele din cuprinsul monarhiei. Limba trebuia să joace un
rol deseamă în configuraţia noii unităti statale, ca şi religia de altfel,
întemeiat pe principiul utilităţii. Totul urma să fie organizat şi să activeze
în temeiul unor reguli precise. Menirea funcţionarului public era “să fie
primul servitor al statului şi un apărător al oamenilor”92. De binele comun
se considera răspunzător direct. Exercitarea puterii şi-o dorea realizată cu
ajutorul unui “ cabinet” atotputernic,93 motiv pentru care a împrospătat cu
elemente noi Consiliul de Stat94.
În perioada domniei sale, atenţia i-a căzut, în special, asupra ţărilor din
imperiu, acolo unde reformele tereziene au întâmpinat cele mai multe
obstacole, ceea ce nu însemna că administraţia centrală a fost lipsită de
aspecte novatoare.
2. Guvernarea centrală în perioada 1780-1790
Politica de întărire a centralizării statale a fost începută de Iosif II prin
emiterea unui decret aulic la 14 octombrie 1782, prin care reuneşte, într-o
“Cancelarie Aulică unică“ (vereinigte Hofkanzlei), un număr de 3 instituţii
principale ale statului austriac şi anume: Camera Aulică, Cancelaria Aulică
Ceho-Austriacă şi Deputatia Ministerial-Bancară95. Ultimele două organisme
sunt rezultate ale reformismului terezian care, în deceniul nouă, dădeau
semne vizibile de scădere a capacitătii lor de funcţionare, carenţe ce se arătau
de mai mult timp şi în cazul forului cameral. Motivul real al concentrării
autorităţilor aulice într-un sistem unic consta şi în împiedicarea tendinţelor
centrifuge, care ar fi dus la separarea administraţiei politice de cea
financiară,96 fapt ce putea avea rezultate imprevizibile pentru bunul mers al
întregului aparat de stat în perioada imediat următoare. În noul organism
creat s-a contopit apoi şi monetăria, precum şi administrarea minelor97.
În spiritul aceleiaşi centralizări, împăratul a încercat chiar anularea
unei dispoziţii vechi de aproape o jumătate de veac, prin care se despărţea
justiţia de administraţie, însă s-a împiedicat în aplicarea proiectului său de
Hans L.Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 483.
Heinrich Kretschmayr, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.], p. 170.
94 Franz Krones, op.cit., p. 480-481.
95 Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 324.
96 Alfons Huber, op.cit., p. 270.
97 Magyarország története, IV, 2, p. 1058.
92
93
Structuri birocratice din Transilvania...
219
opoziţia Consiliului de Stat98. Curtea Supremă de Justiţie a rămas, în
continuare, ca for suprem al autorităţii judiciare99.
Tot anul 1782 a adus o altă modificare în activitatea sistemului statal
central habsburgic, prin comasarea Cancelariei Aulice Ungare cu cea similară a Transilvaniei, rezultând Cancelaria Aulică Ungaro-Transilvăneană
(Ungarische-siebenbürgische Hofkanzlei)100. Acesteia i-au fost atribuite şi
problemele ilire101. Organismul comun şi-a început activitatea în anul
1784102 şi a funcţionat până în 1791, când Leopold II, printr-un decret aulic,
a restabilit situaţia anterioară anului 1782103.
Serviciul de Contabilitate Aulică, creat în epoca tereziană, şi-a continuat
pe mai departe activitatea şi după 1780, cunoscând însă acelaşi proces de
centralizare specificat şi în cazul altor instituţii. Organismului i-au fost
subordonate domeniul contabilităţii ţărilor componente imperiului, printre
care Ţările de Jos, Lombardia, Ungaria sau Transilvania104.
În ceea ce priveşte Ungaria, trebuie precizat că ea a devenit independentă faţă de Camera Aulică. Camerei Ungare, care de acum va purta
numele de Tezaurariat, i se fixează un nou sediu la Buda şi i se creează un
personal aparte, subordonat unui preşedinte105.
Aparatul administrativ central de stat menţionat a fost subordonat
unui Cabinet imperial, compus din consilieri de încredere ai împăratului106.
Alături de Cabinet activau o serie de Comisii Aulice speciale (besondere
Hofkommissionen) care aveau echivalenţe instituţionale dependente în
provinciile imperiului107. Comisiile aulice erau supuse organismelor aulice
centrale, în timp ce filialele din diverse ţări conducerii locale de acolo108.
Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 325.
Ernst Hellbling, op.cit., p. 306.
100 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 55.
101 Ernst Hellbling, op.cit., p. 305.
102 Magyarország története, IV, 2, p. 1058.
103 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 62-63.
104 Ernst Hellbling, op.cit., p. 305.
105 Magyarorzág története, IV, 2, p. 1058.
106 Alfons Huber, op.cit., p. 270.
107 Ernst Hellbling, op.cit., p. 306.
108 Ibidem.
98
99
220
În spiritul Europei moderneqq q
VI. Consideraţii finale. Administraţia centrală la sfârşitul
guvernării lui Iosif al II-lea
În anul 1790, în urma măsurilor de centralizare severă a administraţiei
statale, funcţionau un număr de 5 instituţii importante la Viena, după cum
urmează:109
• Consiliul de Stat
• Cancelaria de Stat
• Cancelaria Ceho-Austriacă
• Consiliul Aulic de Război
• Curtea Supremă de Justiţie
Structura administraţiei centrale, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul veacului următor, nu a cunoscut modificări esenţiale. Ansamblul
operativ rămâne aproape acelaşi. Cancelaria de Stat organiza sistemul
relaţiilor politicii externe; conducerea chestiunilor militare o efectua pe mai
departe Consiliul Aulic de Război; problemele interne ale ţărilor ereditare o
exercita Cancelaria Aulică; autoritatea supremă a puterii judecătoreşti o
constituia Curtea Supremă Judecătorească; finanţele statului erau în
atribuţia Camerei Aulice. Seria experimentelor reformiste ale epocii
anterioare, iosefine şi tereziene, va fi sesizabilă şi după anul 1800, când mai
multe organisme centrale se unifică, iar apoi, peste puţină vreme, se separă
din nou, altele se divid ca să se reunească la loc.
Înlocuirea sistemului instituit de Iosif al II-lea cu atâta efort nu s-a
făcut deodată, ci treptat. Motivul l-a constitut situaţia politică creată în
spaţiul intracarpatic după anul 1790: ţăranii, după cinci ani de la răscoala
lui Horea, nu au renunţat definitiv la ţelurile lor si, sub impulsul
evenimentelor din Europa, se organizau din nou. Nobilimea, la rândul ei,
se înarma şi nu era destul de clar împotriva cui. Primul dintre organismele
care suportă modificări de funcţionare a fost Guberniul când, în luna mai
1790, se separă problemele camerale din cadrul Guberniului Politic şi
Cameral, instituindu-se o Comisie Camerală care, cu începere din anul
1791, va purta numele de Tezaurariat.
În anul 1796, se reorganizează şi Tezaurariatul Montanistic şi Monetar
şi astfel, după 50 de ani, forma inaugurată de Maria Tereza pentru visteria
109
Magyarország története, IV, 2, p. 1057.
Structuri birocratice din Transilvania...
221
Transilvaniei revine exact sub aceiaşi configuraţie. Departamentul juridic al
Guberniului n-a cunoscut schimbări, el activând la Cluj până în anul 1849,
în fizionomia instituită de Iosif al II-lea.
Bibliografie
I. Lucrări
1. Alfons, Huber, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des
öffentlichen Reich, Praga-Viena, 1901
2. Bauer, Rolf, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970
3. Benedikt, Heinrich, Kauseradler über dem Apennin. Die Österreiche in Italien 17001866, Viena-München, 1964
4. Csizmadia, Andor, A magyar közigazgatás fejlődése a XVIII. századtól a tanácsrendszer
létrejöttéig, Budapesta, 1976
5. Ebengreuth, Arnold, Luschin von, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte,
Banberg, 1918
6. Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények,
Budapest, 54/1983
7. Ernst, Hellbling, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956
8. Frass, Otto, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena,
1946
9. Hantsch, Hugo, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, 1962
10. Kahn, Robert, A., Geschichte des Habsburgerreiches 1526 bis 1918, Viena-KölnWeimar, 1993
11. Kretschmayr, Heinrich, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von
Maximilian I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen
Hofkanzlei (1749), vol. I, Viena, 1907; I/1; I/3; II/1-1; II/2; II/3
12. Kretschmayr, Heinrich, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.]
13. Krones, Franz, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907
14. Kutschera, Rolf, „Institutionen und Verwaltung zur Zeit der Habsburger“ în
Siebenburgische Semesterbläter, München, III/1 (1989)
15. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei 1691-1774, Sibiu, 1943
16. ***Magyarország története 1526-1790, Budapest, 1987
17. Mikoletzky, Hans, Leo, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967
18. Trócsányi, Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973
19. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg kormányzat Erdélyben, Budapest, 1988
20. Szabo, Franz, A.J., Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs,
în, Maria Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß
der 200 Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980
222
În spiritul Europei moderneqq q
21. Walter, Friedrich, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958
22. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, vol. I-II, Bucureşti,
1997
ANEXE
Preoţi şi comunităţi confesionale româneşti
din comitatul Alba în veacul al XVIII-lea
Disputele confesionale din Transilvania veacului al XVIII-lea au fost generate
de strădania Curţii vieneze de a impune politica oficială religioasă asupra ţărilor cu
o altă orientare spirituală decât cea agreată de autorităţi. De aici un şir întreg de
conflicte - unele latente, altele deschise – dintre cultul catolic şi celelalte religii din
perimetrul carpatic (reformat, unitarian sau ortodox).
Un capitol aparte, extrem de complex, l-a constituit disensiunile dintre
biserica greco-catolică şi cea ortodoxă. Atragerea populaţiei româneşti majoritare
de partea Vienei putea rezolva nu numai o chestiune confesională, ci, într-un
context mai larg, chiar şi problema dominării efective a Transilvaniei de către
Habsburgi. De aici decurg donaţiile repetate din partea statului către comunităţile
unite cu biserica Romei, ajutoare financiare serioase acordate şcolilor grecocatolice, în timp ce preoţii lor se bucurau de privilegii importante. Autorităţile
treceau cu vederea chiar şi acţiunile de forţă la adresa populaţiei ortodoxe, cărora
uniţii le confiscau bisericile şi alungau pe liderii lor spirituali. Ca o încoronare a
prerogativelor acordate l-a constituit acceptarea acestora în rândul nobilimii
transilvănene şi nominalizarea în funcţii din cadrul aparatului administrativ
habsburgic.
Curtea de la Viena a crezut, decenii de-a rândul, într-o evoluţie favorabilă a
lucrurilor în chestiunea confesională din Transilvania. Nici chiar tulburările
religioase din deceniul cinci al secolului al XVIII-lea nu au avut un ecou deosebit în
capitala Austriei. Abia în anul 1754 ancheta efectuată de Vanckhel Zacharias Seeberg,
în ţinutul Zarandului, a atras serios atenţia împărătesei asupra problemelor reale
existente în politica religioasă a statului austriac. La simpla întrebare adresată
populaţiei româneşti din Munţii Apuseni legată de jurisdicţia religioasă de care
doreau să aparţină, cea greco-catolică din Transilvania sau ortodoxă (sârbă) de la
Arad, răspunsul a fost unanim în favoarea celei din urmă.
După o chibzuire prealabilă, Maria Tereza acceptă situaţia şi emite, la 13 iulie
1759, patenta de toleranţă pentru credincioşii ortodocşi. Actul imperial a declanşat
o mişcare nemaivăzută în rândul populaţiei româneşti din întreg perimetrul
carpatic. Comunităţi întregi greco-catolice revin în masă la ortodoxie, de multe ori
cu preoţii lor cu tot. Se reocupă biserici, unele construite chiar din fondurile
224
În spiritul Europei moderneqq q
uniţilor. Mişcarea depăşeşte sfera confesionalului şi se apropie de spiritul antifeudal;
iobagii români refuză sarcinile nobiliare, se opun ordinelor funţionarilor comitatenşi,
dar şi autorităţilor militare transilvănene sosite să restabilească liniştea.
În martie 1761, Curtea îl trimite pe generalul de cavalerie Buccow să ia
măsurile ce se impun în restabilirea grabnică a ordinii, în condiţiile în care Austria
era angrenată într-un conflict armat, de anvergură, pe plan european. Buccow îşi
începe activitatea în aprilie, prin instituirea unei comisii speciale supusă nu
Guberniului Transilvaniei, ci direct Curţii din Viena. Prin dispoziţiile primate,
forul central transilvănean trebuia să sprijine, cu toată puterea de care dispunea,
activitatea comisiei. Ancheta demarată de generalul imperial trebuia să dea
răspuns unor întrebări precum: apartenenţa confesională a populaţiei româneşti pe
localităţi, a cui este biserica din sat, de ce averi dispun comunităţile rurale locale. În
această activitate, un rol deseamă trebuiau să îl aibe funcţionarii locali comitatenşi;
aceştia efectuau conscripţiile în diverse aşezări, descriau geneza conflictului legat
de chestiunea bisericii, raportau evenimentele conflictuale din zonele rurale. În
paralel, Buccow analiza plângerile adresate comisiei de preoţi şi comunităţile de
ortodocşi sau uniţi.
Materialul supus atenţiei, în cele ce urmează, nu face decât să marcheze finalul
activităţii comisiei aulice în comitatul Alba, respectiv momentul când se confruntă
actele investigate de generalul austriac cu cele sosite la comisie de la oficialităţile
locale comitatense. Acum se corectează informaţiile centralizate – în unele cazuri se
solicită refacerea conscripţiilor demografice – şi se iau decizii finale legate de
numărul de enoriaşi, precum şi de apartenenţa bisericii din diverse aşezări. Originalele se află în păstrare la Arhiva Naţională Maghiară din Budapesta (Fondul
Commissio Aulica - F 71).
Materialul prezentat se reproduce după o copie de pe un microfilm existent în
cadrul aceleiaşi arhive (rola 1599).
*
Anmerkungen aus der Albenser Super Revis[ion] Nr. 1
In Csüged [ Ciugud]
befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4.
unierte Familien 16.
Zu diesen kommt aus der Super Revis[ion]: conv[ertierte] Wittwe 1;
und ist die Kirche denen Unierten zugesprochen.
Nicht unierte Poppen sind hier aus vorheriger Conscr[iption] 1,
[nicht unierte] Familien 42.
In Hoporton [ Hopârta]
befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 5.
unierte Familien 28.
Die Kirche ist denen Unierten zugestanden.
Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 5.
unierte Familien 11.
nicht unierte Familien 86.
so Anno 1760 im Juni abgefallen [sind].
N.B. Die Super Revis[ion] sagt, daß aus den 7 Familien, so der Archi Diac. als
convertiert angegeben [hat], 3 seyen, so solches von sich gänzlich abläugneten.
In Szilvás [ Silivaş ]
sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 5.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 1.
unierte Familien 7.
nicht unierte Familien 82.
Csongva [ Uioara de Jos ]
hatte in approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 3.
Die Kirche haben die Nicht Unierten.
Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien mit Poppen 9.
nicht unierte Familien 92.
226
În spiritul Europei moderneqq q
Mikloslaka [ Micoşlaca ]
hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 2.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 63.
Und ist die Kirche diesen letzteren zugesprochen.
Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien nicht mehr als 3.
Die übrigen so nur [!] in [!] Familien 35 angesaget, sind alle nicht
uniert.
Apahida [ Păgida ]
hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 6.
nicht unierte Familien 36.
Die Kirche ist den Nicht Unierten zugestanden und in der Archi Diac.
Remonstration [!] heißt es, daß bey Zurückstellung der Kirche
sich alle Inwohner zur Union zu kehren verlauten lassen.
Die Super Revis[ion] hat das völlige Gegentheil und sagt, daß das
ganze Dorf bey der Nicht Union verharre.
Gombas [ Gâmbaş] hingegen, so von Apahida Filial ist und Familien 20 hat, war
vorher und bleibt uniert.
Aszszonynép [ Asinip ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 9.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 40.
Die Kirche ist denen Unierten zugestanden.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Familien 2 und außer diesen
noch andere 2, so bey Überlassung der Kirche an die
Unierten sich auch zur Union halten wollen.
Nicht unierte Familien sind hier 34.
Ispánlaka [ Şpălnaca ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 3.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 78.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1.
unierte Familien 4.
nicht unierte Familien 72.
227
Anexe
Géza [ Gheja ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 5.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 83.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 2.
unierte Familien 4.
nicht unierte Familien 69.
Und meldet, daß die von dem Archi Diac. in seiner Remonstration [!]
unfehlbar zur Union convertierenden 4 angesagten Familien
solches von sich völlig abläugneten.
Bati[z]háza [ Botez ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 3.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 33.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1,
unierte Familien 4,
nicht unierte Familien 25.
Und wollen die 3 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remonstration [!] angesagt hatte, als wollten sie sich bey zu
erhaltender Kirche wieder zur Union bekennen, nicht
convertieren.
Forro [ Fărău ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3.
unierte Familien 8.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 100.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen, doch mit
dieser Condition, daß die 3 Örter: Thordas [ Turdaş ] Harri [
Heria ] und Forro [ Fărău ] zusammen, vor [!] die Unierten
in einem dieser Klöster eine competente Capelle bauen
sollen, bis wohin sie, Unierte, eine dieser Kirchen im Besitz
behalten sollen.
Die Super Revis. hat: unierte Poppen 3.
unierte Familien 4.
nicht unierte Familien 93.
Mit 2 Familien hat es das nehmliche wie oben.
228
În spiritul Europei moderneqq q
Carlsburger Monasterium [ Mănăstirea din Alba Iulia ] so in der approbierten
Tabelle nicht ist, sondern will nicht mit Carlsburg zusammengenommen
[werden], hatte der Archi Diac. in seiner Remonstration [!] Familien 21, so
sich de facto zur Union bekenneten,
und sind zu diesen bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien
43 zugesagt, machen also in Summa unierte Familien 64.
In noch einer anderen Super Revis[ion] unter Numero 3 sind:
unierte Poppen 2.
unierte Familien 60.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 140
angesagt.
Koslárd [ Coşlariu ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0.
unierte Familien 10.
nicht unierte Popen 2.
nicht unierte Familien 40.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Zu den 9 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remonstration [!]
angesaget hatte, als wollten sie zur Union wieder schreiten, und
bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 8 angesagt.
In eineranderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind:
unierte Poppen 1.
unierte Familien 13.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 36.
In Gál[d]tó [ Găltiu ]waren laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0.
unierte Familien 15.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 34.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Der Archi Diac. hatte in seiner Remonstration [!] Familien 13
angesagt, welche sich zur Union bekennen wollten; zu diesen
sind bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 2
angesagt.
In einer anderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind:
unierte Poppen 1.
unierte Familien 16.
nicht unierte Poppen1.
nicht unierte Familien 33.
229
Anexe
In Kis Enyed [ Sângătin ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 40.
nicht unierte Poppen 3.
nicht unierte Familien 83.
Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 3.
unierte Familien 13.
nicht unierte Familien 98.
In Kis Ludos [ Gusu ] waren laut ersterer Conscription: unierte Familien 2,
nicht unierte Familien 64.
Nachgehend aber hat der Archi Diac. eine Remonstration [!] eingegeben, vermöge welcher das ganze Dorf zur Union convertiert
seyn sollte, weswegen es in suspenso geblieben [ist].
Laut Super Revis [ion] aber befinden sich:
unierte Poppen und Familien 0.
nicht unierte Familien 73.
und sind Anno 1760 im Junio von der Union abgefallen.
In Akmár [ Acmariu ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3.
unierte Familien 19.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 45.
Die Kirche ist denen Unierten gegeben.
Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Poppen 4.
unierte Familien 26.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 47.
M[agyar] Csüged [ Ciugud ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4.
unierte Familien 16.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 42.
Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen.
Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 4.
unierte Familien 25.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 35.
In Kis Akna [ Ocnişoara ] befinden sich laut approbierter Tabelle:unierte Poppen 2,
unierte Familien 15,
nicht unierte Poppen 2,
nicht unierte Familien 15.
230
În spiritul Europei moderneqq q
Die Kirche ist denen Unierten gegeben.
Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Familien 46.
nicht unierte Familien 2.
In Gabud [ Căpud ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.
unierte Familien 14.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 60.
Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen.
Laut Super Revis. befinden sich: unierte Popen 2.
unierte Familien 13.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 64.
In Fugad [ Ciuguzel ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 6.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 43.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 0.
unierte Familien 6.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 35.
In Bago [ Băgău ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 3.
nicht unierte Poppen 2.
nicht unierte Familien 80.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 0.
unierte Familien 9,
nicht unierte Poppen 0,
nicht unierte Familien 41.
In Csombord [ Ciumbrud ] so Filial zu Bago ist, befinden sich laut approbierter
Tabelle:
unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 20.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.
231
Anexe
Die Super Revis[ion] sagt, daß sich Familien 10 zur Union bekennen
wollen, im Fall die Kirche ihnen, Unierten, zugesprochen
würde. Andere 6 Familien aber wollen sich absolut nicht zur
Union bekennen. Alle diese aber sind den 15. April Anno 1761
(stylo veteri) von der Union abgefallen.
Olah- oder Kis Rahov [ Rachiş ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 14.
nicht unierte Poppen
und Familien 0.
Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen.
Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 0.
unierte Familien 3.
nicht unierte Poppen 0.
nicht unierte Familien 8.
so Anno 1761 den 1. May von der Union abgefallen.
Und merket diese Worte an: verum tunc per Conscriptores benefacti
defecerunt ab Orthodoxia ad Schisma.
In Diod [ Stremţ ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.
unierte Familien 15.
nicht unierte Poppen 1.
nicht unierte Familien 127.
Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen und soll denen
Unierten eine Capelle gebauet werden.
In der Super Revis[ion] sind:
13 unierte Familien,
nicht unierte Familien hingegen 78 angesetzet.
[ pe verso ] Super Revisionem Incliti Comitatus Albensis
Extractus Consignationum Comitatus Albensis Nro 21
Alba Carolina [ Alba Iulia ]
Nach Archi Diaconi Consignation befinden sich in der cathedral Kirche:
unierte Poppen 3, unierte [Familien] werden keine vorgemerkt.
Neben [!] der andern Kirche sind: unierte Poppen 4.
unierte Layen [Familien] 12.
Nach Perceptoral Consignation werden überhaupt in der Város
bemerket: unierte Poppen 2.
unierte Familien 14.
nicht unierte Familien 305.
Beyde diese Kirchen bleiben denen Unierten und die Nicht Unierten
können sich eine neue bauen.
232
În spiritul Europei moderneqq q
[Pe marginea actului] Laut app[robierter Tabelle] sub Numero 2:
sind [Unierte] Familien 21
so sich zur Union actu 14
bekennen 35
Bleiben Nicht Unierte 298
Oppidum Borband [ Bărăbanţ ]
Nach Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2.
unierte Laici 12.
Die Kirche soll durch den H.L. Andrei Boer, Unitum, erbauet seyn
und gehören einige Fundi externi et interni darzu.
Nach Perceptorial Consignation: unierte Poppen 2.
unierte Layen [Familien] 9.
nicht unierte [Familien] 80.
[ Pe marginea actului ] Bleibet [die Kirche] denen Unitis. Die Nicht Unierten
werden nach Carlsburg angewiesen.
[ Pe marginea actului ] N.B. Fundator Baro Apor et aedificator Boer Cathol.juxta
Croper [ ?] 2-das: unita Famil[iae] 15, non unita [Familiae] 72.
Maros Szent Imreh [ Sântimbru ]
Vermög Archi Diaconi Cons[ignation]: unierte Poppen 2.
unierte Leyen Familien 2.
Die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet und 1760 durch die
Non-Unitos occupiret worden.
Vermöge Perceptoral Consignation: unierte Poppen 3.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 68.
Bleibet [die Kirche] denen Nicht Unierten.
Gál[d]tö [ Galtiu ]
Lauth Archi Diaconi Bericht sind Poppen und Leyen von den Unierten
abgefallen und die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet
worden.
Lauth Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine.
unierte Leyen [Familien] keine.
nicht unierte Familien 49.
Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis.
[Pe marginea actului] 2-dana Conscription habet: unierte Familien 10,
nicht unierte [Familien] 35 manet.
[Pe marginea actului] Lauth App[robierter Tabelle]. Nro 2 sind Familien 13, so sich
actu zur Union bekennen, und kommen aus Nro 1 [noch hinzu] unierte
Familien 2, zusammen 15, bleiben also nicht unierte Familien 34. N.B. Die
unterzogene [!] sind in Nro 2-do f [!].
233
Anexe
Koszlard [ Coşlariu ]
Lauth Archi Diaconi Bericht sind keine unierte Poppen und auch
keine [unierte] Leyen [Familien] und die Kirche ist von denen
Dorfs Leuten erbauet [worden].
[ Pe marginea actului ] 1. Conscription [habet]: [ unierte] Poppen 2
Unierte Familien 4
nicht unierte Familien 46
Lauth Perceptoral Consignation: stimmet mit jener überein.
Nicht unierte Familien 49.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] manet
Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 2 sind Familien 9, so sich actu
zur Union bekennen, und kommt von Nro 1 darzu noch 1,
bleiben nicht unierte [Familien] 40.
Oppidum Vajasd [ Oiejdea ]
Lauth Archi Diaconi Consignation: unierte Poppen 1.
Leyen Familien 0.
Der Stifter der Kirche soll ein Unitos nahmens Bonarti [!] gewesen
seyn, mit dem Vorgeben, dass viele zur Union kehren würde,
wenn sie vor den Bedrohungen der Soffronio [!] beschützet
würden.
Lauth Perceptoral Consignation: stimmet raine [?] Unitos überein.
Nicht unierte Familien 41.
Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien inclusive Poppen 5,
ohne Poppen 4,
nicht unierte [Familien] 40.
Manet.
Also Gáld [ Galda de Jos ]
Vermög Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2.
unierte Leyen Familien 27.
Die Kirche soll von einem gewissen Baron Ádam Kemény und
anderen mehreren Gutthabern [!] errichtet worden seyen und ist
durch die Nicht Unitos Anno 1760 im August occupiret worden.
Lauth Perceptoral [Consignation]: unierte Poppen 4,
unierte Layen [Familien] 4,
nicht unierte [Familien] 119.
Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 15.
nicht unierte [Familien] 104.
Manet.
234
În spiritul Europei moderneqq q
Mind Szent [ Mesentea ]
Lauth Archi Diaconal Consignation ist das ganze Dorf Anno 1760
[von der Union] abgefallen und [es] wird keine Kirche
angemerckt.
Lauth Perceptoral [Consignation] ist kein Unierter vorfindig, nicht
unierte Familien 28.
Und wird eine Kirche angesetzt. Bleibt denen Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Conscr[ iption ]: Non reperitur
Szent Benedek [ Sânbenedic ]
Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
[unierte] Layen [Familien] 0.
Die Kirche soll von einem unierten Poppen erbauet seyn und ist
1760, den 20. August durch die Non Unitos occupiret [worden].
Vermög Perceptoral Bericht: werden 6 Poppen angesetzt, ohne zu
melden, ob solche uniert oder nicht uniert sind; unierte Layen
[Familien] 2, nicht unierte [Familien] 79.
[ Pe marginea actului ]
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ]
Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 5.
nicht unierte [Familien] 80.
Manet.
Csáklya [ Cetea ]
Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 4.
[unierte] Leyen Familien 0.
Wann und von wem die Kirche erbauet [wurde], ist unbekannt und
ist solche den 8. Mayi 1760 durch die Non-Unitos occupiret
[worden].
Lauth Perceptoral [Consignation]: werden 12 Poppen angesezet [!],
ohne zu unterscheiden, welche davon uniert oder nicht uniert
sind, unierte Familien 4, nicht unierte Familien 191.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 8.
nicht unierte [Familien] 185.
Manet.
Felsö Gáld [ Galda de Sus ]
Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2.
[unierte] Leyen Familien mit Witwe 8.
235
Anexe
Hat 2 Kirchen, davon eine im Dorf von des Popa Krecsun Voreltern
[!] erbauet seyn soll und ist Anno 1760 den 12. Dezember durch
die Nicht Unitos occupiret worden. Die andere ist gleichfalls in
den Händen derer Non-Unitos.
Lauth Perceptoral [Consignation]: Poppen 9, ohne die Zahl der
Unierten oder
Nicht Unierten zu bemerken
unierte Leyen Familien 1.
nicht unierte [Familien] 171.
[ Pe marginea actului ] Eine [Kirche] den Unitis, die andere den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 30.
nicht unierte [Familien] 147.
Manet.
Tibor [ Tibru ]
Lauth Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Die Kirche soll von den Unitis erbauet seyn und ist 1760, den 16.
April durch die Non Unitos occupiret [worden].
Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 2.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 100.
Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons [ scription ]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien inclusive Poppen 4.
nicht unierte [Familien] 97.
Manet.
Krako [ Cricău ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3.
[unierte] Familien 0.
Die Kirche soll von denen Unierten erbauet seyn und ist Anno 1760,
den 23 April von den Nicht Unitis occupiret [worden].
Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 5.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 128.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 26.
nicht unierte [Familien] 125.
Manet.
236
În spiritul Europei moderneqq q
Király Patak [ Craiva ], Boros Bocsárd [ Bucerdea Vinoasă ], Czelna[ Ţelna], und
Igen Patak [ Ighiel ] werden in die Archi Diaconal Consignation zusammen
genommen und sind vorgemerkt: unierte Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 0.
Machet übrigens in diesen 4 Orten Meldung von 2 Kirchen, davon
eine Anno 1760 im April und die andere 1759 von denen Nicht
Unitis occupiret worden [ist].
Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 43
Und wird eine Kirche vorgemercket. Bleibet den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Kiraly Pataka [ Craiva ] Poppen überhaupt 3
Lauth 2. Cons.: unierte Familien 2,
nicht unierte [Familien] 43.
Manet.
Boros Bocsard [ Bucerdea Vinoasă ] ad Perc[eptoral Consignation ]:
Poppen überhaupt 0.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 37.
Wird keine Kirche angemerkt.
Czelna [ Ţelna] Poppen überhaupt 1
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 95.
Wird eine Kirche angesetzet. Bleibt den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţelna] Poppa überhaupt 2
[ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţeln Lauth 2. Cons[cription]:
Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 10.
nicht unierte [Familien] 88.
Manet.
Igen Pataka [ Ighiel ]
Poppen überhaupt 1.
unierte Familien 0.
nicht unierte Familien 52.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht Unitis.
Oppidum Magyar Igen [ Ighiu ]
Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3,
unierte Leyen [Familien] samt Witwen 10.
237
Anexe
Die Kirche soll von denen Unitis erbauet seyn und ist Anno 1760,
den 12. Mayi von denen Nicht-Unitis occupiret [worden].
Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 122.
Bleibet [die Kirche] den Unitis und die anderen werden an die
nächstgelegene Kirche angewiesen.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 30.
nicht unierte [Familien] 102.
Manet.
Oppidum Sáárd [ Şard ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3.
unierte Leyen [Familien] 0.
Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, aber von den Unitis renoviret
worden und haben solche die Nicht-Uniti Anno 1760 occupiret.
Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 163.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[cription ]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien inclusive Poppen 16.
nicht unierte [Familien] 150.
Manet.
Kis Falnud [ Miceşti ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Setzet darzu, derweilen [!] die Inwohner größtentheils Schafhüther,
folgsam [!] meistens abwesend wären, könnten sie keine genaue
Auskunft geben.
Die Kirche ist 1760 occupiret worden von denen Nicht Unitis.
Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien so der Poppa 1.
nicht unierte [Familien] 55.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis, die Uniti werden an den nächsten
Orth angewiesen.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: stimmet überein.
Manet.
238
În spiritul Europei moderneqq q
Poklos [Pâclişa ]
Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2,
unierte Familien 2.
Die Kirche ist neulich von denen Unitis erbauet [worden] und wird
nicht angemerkt, ob und wann solche von den Nicht Unitis
occupiret worden [ist].
Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 74.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscri[ ption ] Poppen überhaupt 3
Unirte familien 3
Nicht Unitre [ Familien ] 74
Für die Dörfer Totfalu [ Tăuţi ], Ompoitza [Ampoiţa] Metesd [Meteş], Gaurány [ Văleni ] und Pojana [ Poiana Ampoiului ] gibt
der Archi Diaconus vor, daß er aus Furcht des Widerstandes
keine Untersuchung weder selber, noch durch andere könne
vornehmen lassen.
Nach Perceptoral Bericht.
Totfalu [ Tăuţi ] Poppen überhaupt 0.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 86.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 84.
Manet.
Ompoitza [ Ampoiţa ] Poppen überhaupt 2,
unierte Familien 0,
nicht unierte [Familien] 185.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 3.
nicht unierte [Familien] 184.
Manet.
Metesd [Meteş] Poppen 1.
unierte Familien 9.
nicht unierte [Familien] 115.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.
239
Anexe
[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 1.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 114.
Manet.
Gaurány [ Văleni ] Poppen 0.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 25.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Die 2. Cons[ cription ] hat diesen Ort nicht. Manet.
[ Pe marginea actului ] Pojana [ Poiana Ampoiului ] Poppen überhaupt 0.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 39.
Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Referat[us] Ar. Diac. Bisztrensis Nro 8.
Oláh Dállya [ Daia Română ]
Laut Archi Diaconal Bericht:
Poppen samt dem Archi Diaconus 3, unierte Familien 28.
Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, doch soll solche allezeit von
den unierten Poppen unterhalten worden seyn.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6.
unierte Familien 26.
nicht unierte [Familien] 107.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons [cription ]: Poppen 5.
unierte Familien 31.
nicht unierte [Familien] 102.
Manet.
Limba [ Dumbrava ]
Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1,
unierte Familien 0.
Wer die Kirche gebauet, ist unbekannt und ist solche 1759 durch die
Non Unitis occupiret worden.
[ Pe marginea actului ] Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 0.
nicht unierte Familien 23.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Non reperit.
Manet.
240
În spiritul Europei moderneqq q
Marus Varadgya Superior et Inferior [ Oarda de Jos şi Oarda de Sus ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 9.
Die Kirche ist 1730 auf Unkosten der Comunität erbauet, 1758 durch
die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 7.
unierte Familien 3.
nicht unierte Familien 204.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ crition ]: Poppen überhaupt 7.
unierte Familien 7.
nicht unierte [Familien] 196.
Manet.
Csügéd [ Ciugud ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Laici [Familien] 5.
Die allhier vorfindige hölzerne Kirche ist Anno 1752 auf Unkosten
des verstorbenen Archi Diaconus Sam[uel] Papp erbauet und
1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 9.
nicht unierte Familien 48.
Bleibet [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5,
unierte Familien 16,
nicht unierte [Familien] 42.
Manet.
[Pe marginea actului ]Im Ap[probierter Tabelle]sub.Nro 2 setzt der Bischof:unierte
Poppen 4, Familien so allerzeit sich zur Union bekennen 5, convertierte
[Familien] 12, [zusammen] 17. Zu diesen hat die Super Revis. Noch
conv[ertierte] Wittwe 1, so nach der Decis[ion] eingekommen [ist].
Soos Patak [ Şeuşa ]
Nach Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2,
unierte Familien mit einer Wittwe 4.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Nicht Unitos
occupieret [worden].
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6,
unierte Familien 3,
nicht unierte Familien 62.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
241
Anexe
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 7,
nicht unierte [Familien] 58 und
Poppen überhaupt 6.
Manet.
Drombár [ Drâmbar ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2,
unierte Familien 3.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos
occupiret worden.
[Lauth] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 0.
nicht unierte Familien 81.
[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 81 und
Poppen überhaupt 4.
Manet.
Táte [ Totoi ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 1.
Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 4.
nicht unierte Familien 82.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien inclusive Poppen 8.
nicht unierte [Familien] 78.
Manet.
Mihálczfalva [ Mihalţ ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Layen Familien 17.
Die hier vorfündige [!] Kirche ist vor Alters her erbauet und zu 2
Mahlen durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 2.
nicht unierte Familien 151.
242
În spiritul Europei moderneqq q
[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. Den Nicht Unitis wird
erlaubt, [sich] eine neue Kirche zu bauen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. C[onscription]: Poppen überhaupt 2,
unierte Familien 8,
nicht unierte [Familien] 147.
Manet.
Hennegfalva [ Henig ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2,
unierte Layen Familien 2.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 2.
nicht unierte Familien 73.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. Die Unitis werden nach
Mihalczfalva angewiesen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 5.
nicht unierte [Familien] 72.
Manet.
Demeterpatak [ Dumitra ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Die Kirche ist alt und 1751 durch die Nicht Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 2.
nicht unierte Familien 60.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien samt Poppen 4.
nicht unierte [Familien] 48.
Manet.
Olah Herepe [ Hăpria ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Layen Familien 0.
Die Kirche ist alt und 1759 durch die Nicht Unierten occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 0.
nicht unierte Familien 81.
243
Anexe
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 3.
nicht unierte [Familien] 48.
Manet.
Sztrása [ Straja ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4.
unierte Familien 12.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1960 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 9.
unierte Familien 10.
nicht unierte Familien 84.
[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 13,
nicht unierte [Familien] 81.
Poppen überhaupt 9.
Manet.
Berve [ Berghin ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 2.
Die Kirche ist auf Unkosten des Dorfes 1721 errichtet und 1759 am 24.
Junii durch die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 2 [?].
nicht unierte Familien 89.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 6.
nicht unierte [Familien] 87.
Manet.
Girbo [ Ghirbom ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 1.
Die vor Alters erbaute Kirche soll von dem verstorbenen Bischof
Athanasio consecriret seyn und ist 1758 von denen Nicht Unitis
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 1.
nicht unierte Familien 96.
244
În spiritul Europei moderneqq q
Bleibt [die Kirche den] Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consr[ iption ]: unierte Familien 3,
nicht unierte [Familien] 95.
Poppen überhaupt 4.
Manet.
Besenyö [ Secăşel ]
Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Von wem die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben selbige die
Nicht Unierten 1758 im Monath Martio occupiret.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1.
unierte Layen Familien 0.
nicht unierte [Familien] 42.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 3.
nicht unierte [Familien] 35.
Neutralistae [!] 3.
Manet.
Ohaba [ Ohaba ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Die Kirche ist vor Alters her gebauet und 1759 im September durch
die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte [Familien] 1.
nicht unierte Familien 87.
Bleibt [die Kirche] den Unitos.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familiem] 63.
Neutralistae [!] 19.
Vingard [ Vingard ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Die Kirche soll auf Unkosten der Comunität mit Beyhülfe des
dermahligen hochlöblichen Bischofs Aaron erbauet seyn und
haben solche die Nicht-Unierten 1756 im May occupiret.
245
Anexe
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überthaupt 2.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 143.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Die neue Consc[ription] hat dieses Dorf nicht.
Manet.
Spring [ Şpring ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und soll solche von
dem verstorbenen Bischof Athanasio consecriret seyn. 1758 aber
ist sie durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 2.
unierte [Familien] 0.
nicht unierte [Familien] 96.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 120.
Manet.
Buzd [ Boz ]
Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht
Unierten 1757 occupiret.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1.
unierte [Familien] 0.
nicht unierte Familien 74.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 6.
nicht unierte [Familien] 76.
Manet.
Drasso [ Draşov ]
Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 4.
unierte Familien 2.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 im Februar durch die Nicht
Unitos occupiret worden.
246
În spiritul Europei moderneqq q
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 116.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6.
nicht unierte [Familien] 114.
Poppen überhaupt 4.
Manet.
Contza [ Cunţa ]
Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 0.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 0.
unierte Familien 0.
nicht unierte [Familien] 59.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 57.
Manet.
Kutfalva [Cut ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 9.
Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1761, den ersten Januar von
denen Nicht Unitis occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 7.
nicht unierte [Familien] 165.
[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien samt Poppen 12.
nicht unierte [Familien] 160.
Manet.
Borsa Mezö [ Inuri ]
[Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Wer und wann die Kirche erbauet, ist unbekannt; die Nicht Unierten
haben solche 1755 occupiret.
247
Anexe
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1.
unierte Familien 0.
nicht unierte Familien 41.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten.
[ Pe marginea actului ]Laut 2. Conscr[iption]: stimmt [über]ein.
Manet.
Oppidum Borberek [Vurpăr]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 renoviret und 1757 durch die
Non Unitos occupiret worden.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
Oppidum Alvincz [ Vinţul de Jos ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Die hiesige Kirche soll 1730 von den unierten Inwohnern erbauet
seyn und haben solche 1755 die Nicht Unierten occupiret.
In der Perceptoral Consignation sind beyde diese Ortschaften, Borbere
[ Vurpăr ] und Alvincz [ Vinţul de Jos ], zusammen genommen und
befinden sich darinnen: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien 5.
nicht unierte Familien 274.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] Borberek [ Vurpăr ] und Alwincz [ Vinţul de Jos ] zusammen: unierte Familien 8.
nicht unierte [Familien]
zusammen 273.
[ Pe marginea actului ] N.B. Ecclesia in Alvintz manet Unitis cum Ecclesia Eppiscopatus sit Possessio.
Sebesány [ Sibişeni]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 von denen Non Unitis occupiret worden.
In der PerceptoralConsignation ist diese Ortschaft nicht vorfindig.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] [In der 2. Conscription] ist [diese Ortschaft] nicht vorfindig.
Manet.
Gehört zu Borberek [ Vurpăr ]
248
În spiritul Europei moderneqq q
Tartaria [ Tărtăria]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 1.
nicht unierte Familien 46.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Coscriptio convenit.
Manet.
Sebeshelly [ Sebeşel ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Nicht Unitos occupiret
w[orden].
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte [Familien] 0.
nicht unierte [Familen] 107.
[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 107.
und Poppen überhaupt 4.
Manet.
Szasztsor [ Săsciori ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6,
unierte Familien 0,
nicht unierte [Familien] 296.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 6,
unierte [Familien] 4,
nicht unierte [Familien] 274.
Manet.
249
Anexe
Kákova [ Dumbrava ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
unierte Familien 0.
Anstatt der alten hölzernen Kirche ist mit Beyhülfe des unierten
Poppen und der Communitas 1750 eine neue von Stein errichtet
worden und haben solche die Nicht Uniti 1755 occupiret.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 40.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4,
unierte Familien 3,
nicht unierte [Familien] 37.
Manet.
Láz [ Laz ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Die alte Kirche ist von Holtz gewesen und die Nicht Unierten haben
eine neue von Stein erbauet.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte [Familien] 0.
nicht unierte [Familien] 67.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 3.
nicht unierte [Familien] 66.
Manet.
Kapolna [ Căpâlna ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
unierte Familien 0.
Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.
unierte [Familien] 2,.
nicht unierte Familien 57.
[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 2.
nicht unierte [Familien] 57.
250
În spiritul Europei moderneqq q
Sinne [ Jina ]
welches theils zum Hermannstädter Stuhl, theils zum Albenser Komitat gehörig
[ist], wurde in der Archi Diaconal Consignation [so] notiert: unierte Poppen 5.
unierte Familien 0.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1755 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.
unierte Familien 1.
nicht unierte Familien 72.
[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] N.B. Auf der Hermannstädter Seite sind: unierte Poppen 5,
unierte Familien 0,
nicht unierte [Familien]
samt Wittwe 369.
[Zusammen:] 441.
[ Pe marginea actului ] Manet.
Archi Diaconatus Kis Kerékiensis Nro 4.
Kis Kerék [Broşteni ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3.
unierte Familien 36.
Die hiesige Kirche hat der dermalige Archi Diaconus 1742 auf seine
Unkosten ohne Beyhülfe dieses Dorfes erbauet und ist solche
1761 durch die Nicht Unierten occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 18.
nicht unierte [Familien] 60.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien 19.
nicht unierte [Familien] 50.
Neutra[listen] 9.
[ Pe marginea actului ] Manet.
Olah Bogáth [ Bogatu Român ]
Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte Familien 0.
Die Kirche, so vor Alters erbauet worden, ist 1758 im April durch
die Non Unitos occupiret worden.
251
Anexe
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 134.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 114
Neutra[listen] 10.
Manet.
Pokafalva [ Păuca]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die hier vorhändige Kirche hat ein sächsischer Inwohner zur Strafe
wegen eines begangenen Verbrechens erbauet und der damalige
Archi Diacon consecriret, 1758 aber ist solche durch die Non
Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 76.
[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 64.
Neutra[listen] 8.
Manet.
Praepszaka [ Presaca Ampoiului ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte Familien 62.
Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1761, den 6. Martius durch die
Nicht Unitos occupiret [worden].
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien 15.
nicht unierte [Familien] 46.
[ Pe marginea actului ]
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 25
nicht unierte [Familien] 64.
Neutral[isten] 20.
Manet.
252
În spiritul Europei moderneqq q
Hoszszutelek [ Doştat ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Layen Familien 26.
Die Kirche ist vor Alters von einer catholischen Frau erbauet und
mit einig[en] Beneficiis versehen. Das Sanctuarium aber hat in
neulichen Zeiten von den [...] obangeregter Beneficios der dermalige Archi Diaconus von Grund aus errichtet und consecriret;
[und ist dann] 1761 im Februario durch die Nicht Unitos
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 15
nicht unierte [Familien] 75.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]:
Poppen überhaupt 3
unierte Familien 48
nicht unierte [Familien] 30.
Neut[ralisten] 8.
Manet.
Kis Ludos [ Gusu ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Layen [Familien] 0.
Diese Kirche ist 1742 von Allmosen durch den dermahligen Archi
Diaconum erbauet und auch consecriret; 1759 aber durch die
Non Unitos occupiret worden.
NB. Der Fundus, worauf diese Kirche stehet, ist durch die Possessores
auf Ihro May[estät] Befehl denen Unitis exhandiret [!] worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 71.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitos.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 57
Neutra[listen] 7.
[ Pe marginea actului ] Po[sse]ssor Catholicus.
Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 12 hat sich das ganze Dorf
wieder zur Union bekennet.
253
Anexe
Allamor [ Alămor ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 26.
Die Kirche ist zu zwey mahlen durch den h[och] l[öblichen]
Possessoren Grafen Székel[y] und zwar leztlichen den 16. May
denen Unitos restituiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 17
nicht unierte [Familien] 98.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 42
nicht unierte [Familien] 75.
Neut[ralisten] 14.
Manet.
Sorost[y]élly [ Soroştin ]
[Laut] archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 36.
Die Kirche ist durch den unierten Poppa Juon erbauet und 1761
durch die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt4.
unierte Familien 30.
nicht unierte [Familien] 88.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 33
nicht unierte [Familien] 54
Neutra[listen] 3.
Manet.
Farkastelke [ Lupu ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 21.
Die vor Alters erbauete Kirche ist Anno 1757 durch Bemühung des
dermahligen Archi Diaconi renoviret und consecriret worden.
Die Non Uniti aber haben solche 1760 im Martio occupiret.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 125.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 9
nicht unierte [Familien] 135.
Manet.
254
În spiritul Europei moderneqq q
Csanád [ Cenade ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: Der unierte Poppa ist abgestorben
und ist noch ein unierter Cantor und eine unierte Familie
vorfündig.
Die Kirche ist durch einige gutthätige Inwohner mit Vermittelung
des dermahligen Archi Diaconi erbauet und consecriret; 1758
aber durch die Non Unitos occupiret [worden].
[Laut] Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine 0
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 55.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Cons[ criptio ] manet.
In Ober Alba
Hidegviz [ Călvasăr ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte Familien 37.
Die Kirche ist 1710 von den Unierten erbauet und durch den Bischof
Athanasium consecriret; weiter aber 1750 durch die dermahlige[n]
unierte[n] Priester ex Proventibus Ecclesiae renoviret [worden].
1759 aber ist solche durch die Non Unitos occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5
unierte Familien 24
nicht unierte [Familien] 138.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut [2.] Cons[cription]: Poppen 5 überhaupt
unierte Familien 24
nicht unierte [Familien] 138.
Mihályfalva [ Boarta ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 2.
Die Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi Diaconi durch
die Unierten Inwohner 1754 erbauet und cocecriret worden;
1760 haben solche die Nicht Uniti occupiret.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 79.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 78.
Manet.
255
Anexe
Szász Veszszöd [ Veseud ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Die Kirche ist alt und haben solche die Nicht Uniti 1759 occupiret.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 21
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 109.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 107.
Manet.
Isztina [ Ştenea ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierter Poppa 1
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos
erbauet [!; richtig: „occupiret“] worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 84.
[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte [Familien] 3
nicht unierte [Familien] 77.
Manet.
Bollya [ Buia ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbauete Kirche ist 1759 durch die Non Unitos
occupiret worden.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 132.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 131.
Manet.
Sal[y]ko [ Şalcău ]
[Laut Archi Diaconal Bericht]: Das ganze Dorf zusamt den Poppen
bekennen [!] sich zur Union und haben die Kirche Actu im Besitz.
[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 64
nicht unierte [Familien] 1.
256
În spiritul Europei moderneqq q
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc[cription]: unierte Familien 65
nicht unierte [Familien] 0.
Manet.
Saldorf [ Mihăileni ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 6.
Die hiesige Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi
Diaconi 1753 durch die dasigen Inwohner erbauet und von ihm
consecriret worden; 1759 aber haben solche die Nicht Uniti
occupiret.
[Laut] Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 3
unierte [Familien] 8
nicht unierte [Familien] 101.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc.: Poppen überhaupt 3
unierte Familien9
nicht unierte [Familien] 127.
Manet.
Archi Diaconatus Türiensis Nro 27
Tür [ Tiur ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen zusamt dem Archi
Diaconi 4.
Das ganze Dorf bekennt sich zur Union und haben die Kirche
dermahlen im Besitz.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 108
nicht unierte [Familien] keine 0.
Bleibt [die Kirche] denen Unitis.
[ Pe marginea actului ]Dominium Balásfalvensis spectant
Cons[cription ] manet.
Csufud [ Izvoarele ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 9.
Die Kirche ist vor Alters erbauet undwird keine Meldung gemacht,
ob und wann die Kirche von denen Nicht Unitis occupiret
worden [ist].
257
Anexe
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 9
nicht unierte [Familien] 76.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: unierte Familien 18
nicht unierte [Familien] 67.
Manet.
[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis [ spectant ]
Veza [ Veza ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbauete Kirche ist von dem Poppa Onya, als [dem]
dasigen Parochum erbauet worden.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 55.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 49.
Manet.
Monora [ Mănărade ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Die hiesige Kirche ist durch den dermahligen h[och] l[öblichen]
Bischof Aaron erbauet worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte [Familien] 3
nicht unierte [Familien] 54.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 19
nicht unierte [Familien] 54.
Manet.
[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis
Szászpatak [ Spătac ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: [unierte Poppen] 1
unierte [Familien] sind 6.
Die Kirche ist von einem gewissen Mányztrengye [!] erbauet und
von dem Ztrengy [!] Onku [!] renoviret worden.
258
În spiritul Europei moderneqq q
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3
unierte [Familien] 7
nicht unierte [Familien] 34.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] 7
nicht unierte [Familien] 34.
Manet.
[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis
Nagy Csergöd [ Cergău Mare ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Wann die Kirche erbauet worden, ist unbekannt. Anbey wird
gemeldet, dass die Inwohner obbenannter hier nächststehenden
5 Dörfer bis den 26. April 1761 sich zur Union bekannt [haben],
die Kirche aber besitzen actu noch die [Nicht] Unierten.
Nach Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 88.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 12
nicht unierte [Familien] 81.
Manet.
[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis
Veresegyháza [ Roşia de Secaş ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 11.
Die Kirche ist vor 8 Jahren von den Unitis erbauet und 1760 durch
die Nicht Unierten occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 67.
[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 13
nicht unierte[Familien] 50.
Neut[ralisten] 7.
Tohát [ Tău ]
[Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierten Poppen 1
unierte Familien 0.
259
Anexe
Die Kirche ist alt und von dem verstorbenen unierten Poppen Phillip
renoviret worden.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 49.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] keine
nicht unierte [Familien] 30.
Neut[ralisten] 18.
Manet.
Also Karátsonfalva [ Crăciunelu de Jos ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte [Familien] 20.
Die alte Kirche ist von denen noch lebenden Unierten Muntye Juon
et Muntye Petru renoviret und1760 durch die Non Unitos
occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen 3
unierte [Familien] 7
nicht unierte [Familien] 109.
Bleibt [die Kirche den] Unitis.
[Pe marginea actului][Laut] Appendix Ar[chui] Diac[oni] sub Nro 16 hat: constante [!]
Unitas Famil[iae] 9
Poppen überhaupt 5
bleiben nicht unierte[Familien] 107.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc.: Concordat Perceptoris Tabellae.
Manet.
Oláh Tsesztve [ Cistei ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 4.
Die Kirche ist vor Alters von einem gewissen Borda Szimion erbauet
und 1760 von denen Unitis occupiret worden.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 52.
[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 57.
Manet.
260
În spiritul Europei moderneqq q
Kapud [ Căpud ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Layen [Familien] 2.
Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht
Uniti 1760 occupiret.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte [Familien] 0
nicht unierte [Familien] 24.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte Familien 18
nicht unierte [Familien] 5.
Manet.
Buzás Botsárd [ Bucerdea Grânoasă ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte [Familien] 17.
Die Kirche ist vor 16 Jahren durch die Familie Matskasicu [?] erbauet
und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: unierte Poppen und [unierte]Familien
zusammen 5.
Nicht unierte Familien 121.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis, welche den Unierten eine proportionirte [!] Kirche bauen sollen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: Poppen 3
Un[ierte] Fami[lien] 7
Nicht unierte [ Familien] 131.
Manet.
Archi Diaconatus Örményszeliensis Nro 7
Örményszékes [ Armeni ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: usamt dem Archi Diacono, unierte
Poppen 3, unierte Familien 52.
Die vor Alters erbauete Kirche ist durch die Bemühung des
dermahligen Archi Diaconus zu verschiedenen Mahlen renoviret
und ausgezieret worden und haben soche die Nicht Uniti 1760
occupiret.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5
unierte Familien include[usive] dero
Poppen 18.
nicht unierte [Familien] 113.
261
Anexe
Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten können sich eine
andere bauen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 30
nicht unierte [Familien] 113
Neut[ralisten] 21.
Manet Unitis.
Vizakna [ Ocna Sibiului ] decisum: Unierte Poppen 2
unierte Familien 81
nicht unierte Poppen 0
nicht unierte Familien 241.
[ Pe marginea actului ] NB. Vizakna hat: unierte Poppen 2
unierte Familien 81
nicht unierte Familien 241.
[ Pe marginea actului ] Possessio Uniti.
Kiss Enyed [ Sângătin ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 38.
Die Kirche ist alt und durch die Non Unitos 1758 occupiret [worden].
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte Familien include[usive] der
Poppen 2
nicht unierte [Familien] 121.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 40
nicht unierte [Familien] bleiben 83
Poppen überhaupt 5.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati.
Ecsel[l]ö [ Aciliu ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 2.
Die Kirche ist durch derer dermahligen unierter Poppen Vor-Erltern
erbauet und 1758 durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: unierte Familien include[usive] eines
Poppens 2
nicht unierte [Familien] 190.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: Poppen überhaupt 5
unierte Familien 9
nicht unierte [Familien] 183.
[ Pe marginea actului ] Diese ist zulezt eingegeben worden.
Manet.
262
În spiritul Europei moderneqq q
Mák [Sălişte ]
Der hiesige unierte Poppaist durch die Verfolgung derer Nicht
Unierten vertrieben worden. Unierte Familien keine.
Die Kirche haben die Nicht Uniti 1758 occupiret.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1
unierte [Familien] keine
nicht unierte [Familien] 27.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 61.
Manet.
Archi Diaconatus Diomaliensis sub Nro 28
Diomal [ Geomal ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte [Familien] 8
so 43 Seelen ausmachen.
Die Kirche ist durch die Unierten von den Kirchen-Einkünften
erbauet und 1761 im Majo occupiret [worden].
Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 67.
Wird nicht gestattet, daß sie resilieren [!] und soll die Kirche denen
Unitis restituiret werden.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 54.
.
Fellsö-Gyogy [ Geoagiu de Sus ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist sich das ganze Dorf zusamt den 2
Poppen von der Union abgefallen und wird von der Kirche
keine Meldung gemacht.
Nach Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 11.
unierte Familien keine
nicht unierte [Familien] 215.
Bleibt [die Kirche] denen Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Die 2. Conscr[iption] hat alles Nicht Unierte.
Manet.
263
Anexe
Diod [ Stremţ ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte [Familien] keine.
Die Kirche ist alt und von den Unitis renoviret und 1760 durch die
Non Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8
unierte Familien cum Poppis incl[usive] 3
nicht unierte [Familien] 154.
Bleibt [die Kirche] den Unitis und wenn sich wirklich 15 Familien
darinnen befinden, so sollen die Nicht Unierten eine Kirche
bauen. [!]
In dem vom h[och] l[öblichen] Bischof Aaron eingereichten
Appendicis bekennen sich zur Union Familien 15.
NB. Es befinden sich auch laut der neuen Consc[ription] wirklich 15
unierte Familien.
[Laut] 2. Consc[ription]: Poppen 2
unierte Familien 15 (vor [!] diese soll eine
Capelle gebauet werden)
nicht unierte [Familien] 127.
Tövis [ Teiuş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 96
so in 100 Seelen bestehen.
Die Kirche hat ihren Ursprung durch die Familie Balinthit und ist
1760 durch die Nicht Unierten occupiret worden.
Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5.
unierte Familien incl[usive] derer Poppen 15.
nicht unierte [Familien] 147.
Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Uniti können sich eine
Kirche bauen.
[ Pe marginea actului ]Laut 2. Consc[ription]: Poppen 4
unierte Familien 32
nicht unierte [Familien] 129.
Manet Unitis.
Béld [Beldiu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2.
unierte Layen [Familien] 2.
Die Kirche ist zu den Zeiten des Bischofs Pataki erbauet und
consecriret und 1761 durch die Non Unitos occupiret worden.
264
În spiritul Europei moderneqq q
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien incl[usive] der
Poppen 4
nicht unierte [Familien 18.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 13
nicht unierte [Familien] 9.
Manet.
[ Pe marginea actului ]Lauth neulich eingereichter Consignation des h.l. Bischofs
Aaron bekennet sich das ganze Dorf zur Union.
In Magyar Orbo [ Gârbova de Jos ]
sind laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 9.
Die Kirche ist alt und durch die Nicht Uniti Anno 1761 den 18. April
occupiret [worden].
Laut Perceptoral Consignation: unierte Poppen 1
unierte Familien, so der Popa ist 1.
nicht unierte Familien 46.
Müssen aber Uniert bleiben.
[ Pe marginea actului ] Manet Unitis.
In Felsö Orbo [ Gârbova de Sus ]
laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 1.
Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solchedie Nicht
Unierten 1760 im April occupiret.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 82.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 8
nicht unierte [Familien] 82.
Manet.
Középsö Orbo[ Gârboviţa ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 7
so in 70 Seelen bestehen.
Die Kirche ist von ihren eigenen Einkünften erbauet und 1760 durch
die Non Unitos occupiret worden.
265
Anexe
Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 28.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 27.
Manet.
Fell Enyed [Aiudul de Sus ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien samt einer Wittwe 4
it [!] aus der N[agy] Enyeder Filial
Kirche 1, so zusammen 30 Seelen
ausmachen.
Die Kirche ist durch [die] Unierten mit d. [!] Mag[istrats] Bewilligung
erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.
Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1.
unierte Familien incl[usive] der
Poppen 4.
nicht unierte Familien 77.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen 2
unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 66.
NB. Laut mündlicher Relation [!] des Pater Mager ist die Kirche actu
im Besitz derer Unierten.
Olátháza [Livezile]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2
unierte Familien 10
so zusammen 90 Seelen ausmachen.
Die Kirche ist während der Union, und zwar durch solche, welche
sich noch iezo [!] zu derselben bekennen, erbauet und1740 von
dem damaligen h[och] l[öblichen] Bischof consecriret [worden];
1760 aber ist sie durch die Nicht Unitos im Monath Junio
occupiret worden.
In der Perceptoral Consignation wird dieser Ort Vladháza genennet,
mit: Poppen überhaupt 7
unierte Familien inclusive der Poppen 13
nicht unirte [Familien] 81.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr. non reperit.
266
În spiritul Europei moderneqq q
Musina [ Măgina ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien samt einer Witwe 4,
welche 25 Seelen ausmachen.
Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 im Monath Junio durch die
Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Conscr[iption]: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unirte [Familien] 66.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
Anbey wird in diesem Territorio ein Monasterium vorgemerckt [!].
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 12
nicht unierte [Familien] 60.
[ Pe marginea actului ]Possessio Uniti dati.
Nyir Mezö [ Poienile Aiudului ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche ist von dem Großvater des dermahligen unierten Poppen
erbauet und durch seine Bemühung renoviret worden. 1760 im
Monath Junio haben solche die Nicht Unierten occupiret.
[ Pe marginea actului ] N.B. Der Archi Diaconus, so gegenwärtig ist, sagt, daß die
Kirche Anno 1761 sey occupiret worden.
Laut Perceptoral Cons[ignation]: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien incl[usive] der
Poppen 4.
nicht unirte [Familien] 58.
Bleibt die Kirche den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] In nova Conscriptione non reperitur.
Manet.
Kis Rákos [ Vălişoara ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 0.
Die Kirche ist durch den unierten Poppen Rugo [!] Csako erbauet
und erst in diesem Jahr, den 1. May, durch die Non Unitos
occupiret worden.
In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth unter dem Nahmen
Ola Rakos angemerket mit: Poppen überhaupt 1
unierte [Familien] incl[usive] der
Poppa 1
nicht unierte [Familien] 14.
267
Anexe
[ Pe marginea actului ] Die Kirche ist den Unierten zu restituieren und die
Einwohner, so nach dem bestimmten Termin abgefallen [sind], sollen sich zur
unierten Kirche halten.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest.
Manet.
Ohla Lapád [ Lopadea Veche ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 6
so zusammen 70 Seelen ausmachen
sollen.
Die von Alters erbaute Kirche ist 1761 durch die Nicht Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien incl[usive] der Popen 6
nicht unierte Familien 62.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 22
nicht unierte [Familien] 47.
[ Pe marginea actului ] Possetssio Unitis dati.
Miriszlo [ Mirăslău ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 0.
Die Kirche ist durch den unierten Poppen Togya aus Asz[sz]on[y]nép
erbauet und durch die Nicht Unitos erst in diesem Jahr, 1. May
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte Familien 19.
Die Kirche ist den Unitis zu restituieren und das ganze Dorf soll sich
zur Union bekennen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] non reperit.
Manet.
Tompa Hásza [ Rădeşti]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 6.
Und gehöret hieher Ujfallu als ein Filial, alwo pronotiret wird:
unierte Familien 6, welche mit obigen zusammengenommen 113
Seelen ausmachen sollen.
268
În spiritul Europei moderneqq q
Die Kirche ist von dem Großvater des dermaligen unierten Poppen
erbauet und besitzen solche Actu noch die Uniti.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 36.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: non reperitur.
Manet.
Megykerék [ Meşcreac]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche ist während der Union erbauet und 1761 im Februario
durch die Nicht Unierten occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 45.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest.
[ Pe marginea actului ] at refert D. Pater Mager est totus Pagus Unitus et actu possidet.
Templum ab Unitis, spectat ad Tesaurarium
[ Pe marginea actului ][Als] uniert anzusagen.
Paczálka [ Peţelca ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 3
so [zusammen] 29 Seelen ausmachen
sollen.
Die vor Alters erbaute Kirche ist neulich durch die Unitos renoviret,
durch die Non Unitos hingegen 1760 im May occupiret worden.
Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 2, unierte Familien cum Poppis
4, nicht unierte [Familien] 34.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 8
nicht unierte [Familien] 31.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati.
269
Anexe
Archi Diaconatus Haportoniensis sub numero 26
Haporton [ Hopârta ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 5
unierte Familien 21.
Die Kirche ist durch einen verstorbenen unierten Poppen erbauet
und durch einen anderen gleichfalls unierten Poppen renoviret,
1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perc. Bericht: unierte Poppen überhaupt 5
unierte Familien cum Poppis 7
nicht unierte Familien 98.
Bleibt [die Kirche] den Unierten.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio deest.
Manet
[ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle ] Numero 2 sind convertierte
unierte Familien 7
bleiben nicht unierte [Familien] 77.
Die Sup[er] Rev[ision] hat : unierte Poppen 5
unierte Familien 11
nicht unierte Familien 86
so nach der Decis[ion] eingekommen.
Kis Akna [ Ocnişoara]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 22.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1761 in Januario durch die Non
Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt4
unierte Familien inclusive der Poppen 8.
nicht unierte [Familien] 88.
Bleibt [die Kirche] den Unitis. Der Poppe soll die angesetzte Anzahl
beweisen.
[ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle] Sub numero 2 ist das ganze
Dorfzur Union zurückgekommen, so den 15. Juli a.c. gefert [igt] ist.
[ Pe marginea actului ] In Kon. [!] sub. Numero 16 aber werden in Unione
constante Familien 5, nach rest. [!] Kirche aber convertierte Familien 10
angesezet, so doch nach der ersteren Kon. [!] verfertigt worden [ist].
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio Perc. deest.
Vadvérem [ Odverem ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 16.
270
În spiritul Europei moderneqq q
Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und durch die Non Unitos
1761 in Januario occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien inclusive Poppis 16
nicht unierte [Familien] 49.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut gesetzte App. ist, außer 6 Familien, das ganze Dorf zur
Union zurückgetretten. Sind Familien 59. Deest. Manet.
[ Pe marginea actului ] [Nova Conscriptio ] deest
Fugad [ Ciuguzel ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 11.
Die Kirche ist durch einen unierten Poppen erbauet und 1760 durch
die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 43.
Bleibt [die Kirche] den Non Unitis.
Die Unierten werden [!] näher [!] Fugad angewiesen.
[ Pe marginea actului ] Arhi Diaconatus in legit. sua numerat Unitos Fam 6.
[ Pe marginea actului ] Wenn also 9 abgeschlagen kommen, bleiben nicht unierte
[Familien] 43.
Asz[sz]onynép[e] [Asinip]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien mit Inbegriff 2
Wittwen 18.
Die Kirche ist von denen dermaligen 2 unierten Poppen erbauet und
1760 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 7
nicht unierte Familien 41.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Archi Diaconatus legitimat Un. Famil. 8.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit.
[ Pe marginea actului ] 10 abgezogen bleiben n[icht] u[nierte] [Familien] 41.
[ Pe marginea actului ] Posset manere.
271
Anexe
[ Pe marginea actului ] Im Appendice sub Nro 2 sind Familien 6, so sich bey zu
erhaltender Kirche zur Union bekennen wollen :Vid et N[umero] 16 quae est
ult. Rem. et constantes in Unione mansisse dicit Famil. 9.
[ Pe marginea actului ] Manet a 49 Famil. adhuc 40.
[ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision], so nach der Decis. [!] eingekommen,
hat: unierte Familien 2 und noch andere 2, so bey zu erhaltender Kirche sich
zur Union halten wollen, nicht unierte Familien 34.
Ispán[y]laka [ Şpălnaca ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 1.
Die Vor Alters erbaute Kirche ist durch die Bemühungen des unierten
Poppen Vaszilie renoviret, 1760 aber durch die Non Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt3
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 73.
Bleibt die Nicht Unitis
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen 2
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 78.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Laut App[endice] sub Nro. 2 sind Familien 5, so sich bey zu
erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen.
[ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision] hat: unierte Poppen 1
unierte Familien 4
nicht unierte Familien 72
so nach derDecis. [!] eingekommen [!].
Tordos [ Turdaş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4
unierte Familien 7.
Die alte, vom Dorf erbaute Kirche ist 1760 durch die nicht Unierten
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5
unierte Familien inclusive der Poppen 5
nicht unierte [Familien] 73.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
Die Unierten werden nach Hari [ Heria] angewiesen.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat.
[ Pe marginea actului ] Manet.
272
În spiritul Europei moderneqq q
Hari [ Heria ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien, inclusive 1 Wittwe, 5.
Die Kirche ist vor Alters durch einen unierten Poppen Koszte erbauet
und 1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 64.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen 3
unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 54.
Manet.
Farro [ Fărău ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte Familien 9.
Die Kirche ist durch den unierten Poppen Dumitru erbauet und 1761
im Julio durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 4
unierte Familien inclusive Poppen 5
nicht unierte [Familien] 87.
Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis und sollen denen Unitis eine
erputante [!] Kirche bauen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 5
unierte Familien 8
nicht unierte [Familien] 100.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Laut App[ endice ] sub Nro. 2 sind Familien 2, so sich bey
zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennon versprochen.
Gambucz [ Gâmbuţ ]
[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3
unierte Familien 23.
Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den Poppa Kira renoviret
und 1761 im May durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 5
unierte Familien mit Poppen 5
nicht unierte [Familien] 28.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 16
nicht unierte [Familien] 54
[Zusammen] 70.
[ Pe marginea actului ] Templum Non Unitis.
273
Anexe
Landor [ Nandra ]
[Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 25.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret
[worden].
Laut Percept. [Bericht]: Poppen überhaupt 1
unierte Familien inclusive Poppen 21
nicht unierte [Familien] 2.
Bleibt [die Kirche] den Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 24
nicht unierte [Familien] 4.
Manet.
Péterlaka [ Petrilaca ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 28.
Die Kirche ist von dem hiesig fungierenden Poppen Pietro erbauet,
1760 aber von den Non Unitis occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4
unierte Familien [5]
nicht unierte [Familien] 88.
Bleibt [die Kirche] den Unitis und soll sich nicht unterfangen, unter
härtester Bestrafung, etwas vorzunehmen.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: unierte Familien 14
nicht unierte [Familien] 95.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Die Rem. Sub Numero 16 hat
Kutyfalva [ Cut ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Witwe 1.
Die Kircher ist von dem unierten Poppen Illieaus Oroszi erbauet
und 1760 im Junio durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 0
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 35.
Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.
[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Conscr[iption]: unierte Familien 2
Poppen 1
nicht unierte [Familien] 32.
Manet.
274
În spiritul Europei moderneqq q
Oroszi [ Orosia ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 von den Non Unitis occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 24.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 22.
Manet.
Szent Jakob [ Sâniacob ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Layen Familien 8.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8 [?]
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 46.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 7
nicht unierte [Familien] 47.
Manet.
Czintos [ Aţintiş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 11.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 im Junio durch die Nicht
Unierten occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 63.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 5
nicht unierte [Familien] 61.
Manet.
275
Anexe
Gesa [ Gheja ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 4.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3.
unierte Familien inclusive derer Poppen 2.
nicht unierte [Familien] 71.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5
nicht unierte [Familien] 83.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Im App[ endix ] sub Nro 2 sind Familien 4, so sich bey zu
erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben].
Czekelaka [ Cecălaca ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 10.
Die Kirche ist durch etliche unierte Einwohner erbauet und 1760
durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 5
nicht unierte [Familien] 29.
Manet [die Kirche den] Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscrcriptio: unierte Familien 8
nicht unierte [Familien] 28
Poppen 2.
Manet.
Botihaza [ Botez ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 10.
Wer die Kirche erbaut, ist unbekannt, und haben solche 1760 die
Nicht Unierten occupiret.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 64.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] [Laut] C[onsignation] 2: Poppen 3
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 33.
Manet.
276
În spiritul Europei moderneqq q
[ Pe marginea actului ] Laut App[ endix ] sind Familien 3, so sich bey zu erhaltender
Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben].
Gábud [ Găbud ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierten Poppen 2
unierte Familien 22.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die [Nicht] Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 71.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 14
nicht unierte [Familien] 60.
Possessio Unitis dati. VideNumero18.
Csucs [ Stâna de Mureş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 7.
Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet, 1760 durch die
Nicht Unierten occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 39.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 41.
Manet.
Kapand [ Copand ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familie 4.
Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet und 1760 durch die
Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 36.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 39.
Manet.
277
Anexe
Káptalan [ Căptălan ]
Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 1
unierte Familie 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 56.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
Concordat nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 57.
Manet.
Nagy-Lak [ Noşlac ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 13.
Die Kirche ist durch die Unitos erbaut und 1760 durch die Non
Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 80.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] stimmet [über]ein mit dem Perceptore
außer Poppen überhaupt 3.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.
Maros Ujvar [ Uioara de Sus ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche ist ex fundatione des verstorbenen h[och] l[öblichen]
Grafen Mikes erbauet, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret
worden.
Laut Per. Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien inclusive 1 Poppen 2
nicht unierte [Familien] 74.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Concord[ atur ]
Manet.
278
În spiritul Europei moderneqq q
Szilvas [ Silivaş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 9.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4
unierte Familien cum Poppis 9
nicht unierte [Familien] 63.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5
nicht unierte [Familien] 58.
Manet.
[ Pe marginea actului ] N.B. Im App[endix] sub Nro 2 wird angemerket, daß sich 11
Familien verlauten lassen, woferne [!] die Kirche denen Unierten gegeben
würde, wollten sie zur Union zurücktreten.
[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[vision] hat: unierte Poppen 1
unierte Familien 7
nicht unierte Familien 22
so nach der Decis. eingebracht worden [sind].
Csongra [ Uioara de Jos ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 5.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch Non Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5
unierte Familien 2
nicht unierte Familien 116.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 113.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Allhier sind 5 Familien, so sich bey zu erhaltender Kirche
zur Union bekennen wollen.
[ Pe marginea actului ] Nro 5. Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis.
eingekommen, hat: unierte Familien samt Poppen 9
nicht unierte Familien 92.
M[ agyar ] Csesztve [ Cisteiu de Mureş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 0.
279
Anexe
Von der Kirche wird keine Meldung gemacht, hingegen wird
angemercket, daß das ganze Dorf bis 26. April jetzt laufenden
Jahres bey der Union beharret hat]. Wann [!] es kann erwiesen
werden, daß sie, Unitis, im April von der Union abgefallen, so
sollen sie wieder zu derselben zurück zu kehren gehalten seyn.
Laut Perc. Bericht: Poppen 0
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 47.
Die Legit. [!] sagt, daß sie bis Ostern perseveriret.
N.B. [Die Kirche] gehöt dem Grafen Mikes.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 14
nicht unierte [Familien] 37
und Poppe überhaupt 1.
Manet Unitis.
Miklos Laka [ Micoşlaca ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 6.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 64
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 63.
Manet.
[ Pe marginea actului ] N.B. Sub nro 2sind Familien 6, so sich bey zu erhaltender
Kirche zur Union bekennen wollen.
[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen, hat:
unierte Familien 3
nicht unierte Familien 35.
Apahida [ Păgida ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Framilien 6.
Die vor Alters erbaute Kirche ist durch die Non Unitos 1760 occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 40.
280
În spiritul Europei moderneqq q
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In nov[a] Conscr[iptio] non reperit.
Manet.
[ Pe marginea actului ] N.B. Es will sich laut Ap[pendix] Sub nro 2 das ganze Dorf
bey Zurückstellung der Kirche zur Union bekennen.
[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen,
hat das ganze Dorf Nicht Unierte.
Bago [ Băgău ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Die Kirche ist von dem Großvater des dermalig fungierenden
Poppen erbauet und neuligen [!] repariret worden, 1760 aber
durch die Non Unitos occupiret [worden].
Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 3, unierte Familien 1, nicht
unierte [Familien] 80.
Bleibt [die Kirche] den Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Der Ar[chi] Diac[onus] legitimiret unierte Familien 3.
[ Pe marginea actului ] Ar. Diac. autem PresensDiomaliensis dicit plures esse et
Ecclesia actaprae manibus Unitorum esse. Vid N. R. 16, ubi quoquae Unitae
Familiae 3.
[ Pe marginea actului ] In nova Conscr[iptio] non reperit.
Csombord [ Ciumbrud ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Von der Kirche ist keine Meldung gemacht [worden], hingegen wird
angemercket, daß das ganze Dorf bis den 26. April jetzt
laufenden Jahres bey der Union beharret.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 20.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Ecclesiae actu estmanibus Unitorum et Locus spectat ad
Excel. D. Gubernatorem .Vid Rem. numerum 16.
[ Pe marginea actului ] Der Perc[eptor] sagt, daß die Kirche durch die Nicht
Unierten Anno 1760 occupiret [worden] sey.
281
Anexe
Archi-Diaconatus Benyensis sub Numero 30mo
Ballásfalva [ Blaj ]
Laut Archi Diaconal Bericht verharret der fungierende unierte Poppa
zusamt allen seinen Parochianis bey der Union und ist die
Kirche 1728 auf einem durch den Fiscum Regium exscindierten
Fundo durch die Wohlthättigkeit des Stephani Sinkanu erbauet
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 94
nicht unierte [Familien] 11.
Manet [die Kirche] pro Unitis.
[ Pe marginea actului ] Ad DominiumBalasfalva [ Blaj ]
[ Pe marginea actului ] 2-dana Conscr[itione]: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 97
nicht unierte [Familien] 8.
Elekés [ Alecuş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 13
so in 75 Seelen bestehen sollen.
Die vor Alters erbaute Kirche ist auf Unkosten eines Unierten
amentlich Puskas Tode renoviret und gemalet, durch den
verstorbenen unierten Vicarium aus Benye consecriret worden.
Die Nicht Uniti aber haben solche 1760 occupiret.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4
unierten Familien inclusive Poppen 6
nicht unierte [Familien] 84.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 81.
Manet.
Szent Benedek [ Sânbenedic ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 12
so in 80 Seelen bestehen.
Die Kirche ist im verflogenen Jahr, als sich noch das ganze Dorf zur
Union bekennet, zu renovieren angefangen, bey sich äußerndem
Disturbio aber von der weiteren Fortbauung abgelassen worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 14
nicht unierte [Familien] 71.
282
În spiritul Europei moderneqq q
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscr[iption]: unierte Familien 14,
nicht unierte [Familien] 74.
Manet.
Süllye [ Şilea ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 8
so zusammen 56 Seelen ausmachen.
Die Kirche ist von Grund aus mit Unkosten der hinterbliebenen
Wittwe des unierten Poppen Demetri 1745 errichtet und durch
den Vicarium Petrum Aron consecriret, 1760 aber durch die
Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 78.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 12
nicht unierte [Familien] 62.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.
Ma[gyar] Herepe [ Herepea ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 5
so zusammen 42 Seelen ausmachen.
Die Kirche ist auf Unkosten des hiesigen Parochis Demetri und eines
Inwohners aus Dilo 1738 erbauet und durch den Vicarium
Benye consecriret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret
worden.
Laut Pereptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 37.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 4
nicht unierte Familien 42.
Manet.
283
Anexe
In Archi-Diaconatu Kalboriensi sub No 9-no et 10-mo
Gallacz [ Galtiu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 3.
Die Kirche ist 1760, den 24. Dezember durch die Non Unitos
gewaltsamer Weise occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 2
nicht unierte Familien 70.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 71.
[ Pe marginea actului ] Manet.
Wollendorff seu Wölldorff [ Văleni ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 0.
Die Kirche ist 1760 gewaltsamer Weise durch die Nicht Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4
unierte Familieninclusive Poppen 2
nicht unierte [Familien] 119.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Coincidit nova Conscriptio
Manet.
Moha seu Mukendorff [ Grânari ]
Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 2
unierte Familien mit Inbegriff derer
Zigeuner 32.
Die Kirche ist 1760, den 30. Marty durch die Non Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 18.
Nicht unierte [Familien] 138.
Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten sollen sich eine
andere bauen.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit cum Perceptore.
Manet.
284
În spiritul Europei moderneqq q
Rettisdorf [ Retiş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 2.
Die Kirche 1761, den 15. Marty ist durch die Non Unitos occupiret
worden.
In der Perceptoral Consignation ist dieses Dorf unter dem Namen
Peten vorgemercket mit: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 124.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5
nicht unierte [Familien] 161.
Pálos [ Paloş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4
unierte Familien 16.
Die Kirche ist 1761, den 22. Marty durch die Non Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5
unierte Familien inclusive der Poppen 18,
nicht unierte [Familien] 200.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Declaratio Archi Diaconi legit. U[nierte] Fam[iliae] 18
[ Pe marginea actului ] 2 Conscr[iptio] concordat. Vid. Numerus 20 ubi Fam[iliae]
18 usque ad Peszka [ Petecu ] in Unione continuasse dicit
Petka seu Petek [ Petecu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 8.
Die Kirche ist 1761, den 24. Marty durch die Non Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 28.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova conscriptio concordat.
Manet.
Longodár [ Dăişoara ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen samt einem Schulmeister2
unierte Familien 2.
285
Anexe
Die Kirche ist 1760 durch die nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 4
nicht unierte [Familien] 88.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscritio concordat cum Perceptore.
Manet.
Kiraly Halma [ Crihalma ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 0.
Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien inclusive Poppen 2
nicht unierte [Familien] 89.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat.
Manet.
Hidegkut [ Fântâna ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 0.
Wegen der Kirche wird keine Meldung gemacht, sondern nur
überhaupt angemercket, daß das ganze Dorfzusamt denen
Poppen 1760, im Oktober von der Union abgefallen [ist].
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 46.
wobei Heviz [ Hoghiz ] als ein Filial von Hidegkut [ Fântâna ]
bemercket wird mit: unierten Poppen 0
unierten Familien 0
nicht unierten [Familien] 14.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Coincidit nova Conscriptio
Manet.
Bogáth [ Bogata Olteană ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist 1760 das ganze Dorf zusamt denen
Poppen von der Union abgefallen.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 26.
286
În spiritul Europei moderneqq q
Anbey wird das Dorf Dá[ á]k [Dobca], welches keine Kirche hat, als
ein Filial von Bogath [Bogata Olteană ]angemercket, mit:
unierten Poppen 0
unierten Familien 0
nicht unierten [Familien] 12.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Coincidit nova Conscriptio
Manet.
Mátéfalva [ Mateiaş ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen Poppen
1761, den 20. Marty von der Union abgefallen.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 53.
Anbey wird das Dorf Also-Rakos [ Racoş ]welches keine Kirche hat,
als ein Filial zu Matefalva [ Mateiaş ]angemercket mit:
Poppen überhaupt 0
unierten Familien 0
nicht unierten [Familien] 12.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit.
Manet.
Ágostonfalva [ Augustin ]
Laut Archi Diaconal Bericht sind die Poppen zusamt dem ganzen
Dorf 1759 von der Union abgefallen.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 47.
Als Filialen ohne Kirchen werden vermercket erstlich Felsö-Rakos
[ Racoşul de Sus ]mit nicht unierten Familien 14, Undertans [!?]
Ürmös[ Ormeniş ] mit nicht unierten Familien 28. [Bleint die
Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit.
Manet.
287
Anexe
Ad Archi-Diaconatum Potsagiensem sub No 33-tio
Ponor [ Ponor ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 30.
Die Kirche ist von der unierten Familie Balko auf ihrem eigenen
Grund erbauet und erst 1769, den 17. May durch die Non Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbedienteüberhaupt 19
unierte Familien 8
nicht unierte [Familien] 409.
Templum restituarur et totus Paguo adigatur ad Unionem cum hius
filialibus
[ Pe marginea actului ] manet resolutio
[ Pe marginea actului ] Popae: 2+2+1+2=7
Laut Familie : 409+30+8=447+10+14=471+19=490
Kosokány [ Cojocani ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 10.
Die Kirche ist durch die unierte Familien Kosak mit Erlaubnis und
Gutthätigkeit des Karlsburger h[och] l[öblichen] Bischofs erbauet
und 1760 im August durch die Non Unitos occupiret worden.
In der Perceptoral Consignation ist dieser Orth nicht vorfindig.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
Scosel [ Scoreiu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche ist durch des dermaligen unierten Poppen Vater mit
Erlaubnis Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Bischofs Sztoika
erbauet und [consecriret worden].
In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth nicht angemerckt.
[Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis.
Memeligany [Mămăligani ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 14.
Die Kirche ist durch die Unitos erbauet und consecriret worden.
Im Perc. Bericht wird keine Meldung von diesem Orth gemacht.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
288
În spiritul Europei moderneqq q
Miklest [ localitate neidentificată ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen
Poppen von der Union abgefallen.
Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und consecriret worden.
Im Perceptorial Bericht wird dieser Orth nicht angemerckt.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
Predest [localitate neidentificată ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Laisci [!] Familien 4.
Die von denen Unitis erbaute Kirche ist 1760 von denen Non Unitis
occupiret worden.
Im Perceptorial Bericht ist dieser Ort nicht vorgemerckt.
[Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis.
Remete [ Râmeţ ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 31.
Die Kirche ist durch einige unierte Familien fundiert und erbauet,
1760 aber im August durch die Non Unitos occupiret worden,
und wird angemercket, dass die unierten Innwohner bis zur
Ankunft Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Generalen bey der
Union beharret, bei Gelegenheit aber der von denen CommitatsOfficianten vorgenommenen Conscription aus Furcht davon
abgefallen [sind].
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 15
unierte Familien cum Poppis 7
nicht unierte Familien [273].
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 0
unierte Familien 10
nicht unierte [Familien] 266.
[Zusammen] 276.
289
Anexe
Ad Archi Diaconatum Szasvarosiensem sub Nro 20
Csora [ Săliştea ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 0.
Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche
1759 die Nicht Uniti occupiret.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4,
unierte Familien inclusive Poppen 2.
nicht unierte [Familien] 138.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Manet.
Ad Archi Diaconatum Bobolna sub Nro 6
Karna [ Blandiana ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 10.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unitos
occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4
unierte Familien inclusive der Poppen 18
nicht unierte Familien 87.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit
Manet.
Akmar [ Acmariu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 26.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 3
unierte Familien und inclusive Poppen 3
nicht unierte [Familien] 68.
Si verificabitur Numerus Unitorum per Arch. Diaconum. Ecclesiae
manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Ar[chi] Diac[onum] legit. Un[ierte] Famil[iae] 19.
In Rem. Consign[atio] Nrum 14 ubi Famil[iae] 19 contino in Unione
perseverasent.
290
În spiritul Europei moderneqq q
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 61.
Szarakszo [ Sărăcsău ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht-Unitos
occupiret [worden].
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 42.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 2
unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 41.
Reketöfalva seu Rakato [ Răcătău ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte Familien 22.
[Bleibt die Kirc he den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidit cum Perceptore.
Manet.
Ad Archi Diaconatum Szadiensem sub Nro 2
Szent Janos Hegy [ Nucet ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen
unierte Familien 9.
Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Consignation: Poppen und Kirchenbediente
überhaupt 9
unierte Familien 7
nicht unierte Familien 114.
[Bleibt die Kirche den ] Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 2
unierte Familien 20
nicht unierte [Familien] 101.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.
291
Anexe
Ad Archi Diaconatum Czikendal. Sub Nro 5
Felsö Pezsasa [ Ghijasa de Sus ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4
unierte Familien 67.
Anstatt der alten hölzernen Kirche wird dermalen eine von Stein
durch die Unitos ausgeführet.
Laut Perceptor Bericht: Poppen überhaupt 4
unierte Familien 62
nicht unierte [Familien] 80.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] Danebst wird in dieser Percept[oral] Conscr[iption]
Marton Falva [Metiş] als ein Filial von Felsö Pezsasa abgemerkt mit:
unierten Familien 3
nicht unierten [Familiebn] 18.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 58
nicht unierte [Familien] 81.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Marton Falva [ Metiş ]: unierte Framilien 3
nicht unierte [Familien] 9.
AlsoGiszasa [ Ghijasa de Jos ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2
unierte Familien 13.
Die Kirche ist 1743 von dem dermaligen Parrohio Poppen Ivan mit
Beyhilfe dero Dorfsleute erbauet und 1759 durch die NichtUnitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3
unierte Familien 10
nicht unierte [Familien] 174.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione: unierte Familien 11
nicht unierte [Familien] 173
Manet.
Hasfalva seu Hejasfalva [ Vânători ]
Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.
Die Kirche ist von dem unierten Poppen und [von den] Dorfsleuten
erbauet worden und besitzen solche noch bis dato.
Nach Percept. [Bericht]: Poppen 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 67.
292
În spiritul Europei moderneqq q
Und wird angemerket, daß das ganze Dorf samt den Poppen von
der Union abgefallen und die Kirche 1761 occupiret haben.
Der Bischof soll sichere Auskunft darüber gegeben.
[ Pe marginea actului ] Es ist noch keine Auskunft vom Bischof eingekommen,
mithin bleibt die Kirche denen Nicht Unierten.
[ Pe marginea actului ] Neue Tab[belle]: Unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 64.
Feyerégyhaza [ Albeşti ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
Von den unierten Familien wird keine Meldung gemacht.
Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den verstorbenen Bischof
Patak consecriret worden und haben solche die Unitis noch
dermalen in Besitz.
Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 46
nicht unierte [Familien] 58.
[Bleibt die Kirche den] N[on]-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6
nicht unierte [Familien] 102.
Manet.
Zoltány [ Mihai Viteazu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
Die hiesige Kirche haben dermalen noch die Unitis in Besitz.
Laut Percept. Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte[Familien] 39.
[Bleibt die Kirche den ] N[on] Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidet.
Manet.
Feleg [ Feleag ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 0.
Die Kirche ist von den unierten Dorfsleuten erbauet und 1760 durch
die Non-Unitos occupiret [worden].
Laut Perceptoral [Bericht]: unierte Poppen 0
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 40.
293
Anexe
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 40.
Manet.
Ad Archi Diaconatum Kolloncasem [?] sub Nro 3
Vecsérd [ Vecerd ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 14.
Wann und wer die Kirche erbauet [hat], wird keine Meldung
gemacht, wohl aber, dass solche 1759 durch die Nicht Unitos
occupiret worden [ist].
Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht:
Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4
unierte Familien inclusive der Poppen 23
nicht unierte [Familien] 76.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 22
nicht unierte [Familien] 75.
Manet.
Ivanfalva [ Ighişu Vechi ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 26.
Die Kirche ist 1760 durch die ohn-Unitos [!] occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4
unierte Familien inclusive der Poppen 23
nicht unierte [Familien] 75.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 26
nicht unierte [Familien] 70.
Manet.
Anbei wird in der Perceptoral Consignation Zalakna [ Zlatna ] als ein
Filial von Ivanfalva [Ighişu Vechi] angemercket mit nicht
unierten Familien 17.
Laut 2. Conscr.: 13.
294
În spiritul Europei moderneqq q
Bürkös [Bârghiş ]
Laut Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2
unierte Familien 4.
Die Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht:
Poppen unierte 2
nicht unierte [Familien] 115.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] NovaConscr[iption]: Poppen 4
unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 114.
Manet.
Kövesd [Coveş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3.
Die Kirche haben 1760 die Nicht Unierten occupiret.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen unierte 3
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 68.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 3
nicht unierte [Familien] 77.
Manet.
Allmakérek [ Mălâncrav ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Kirche haben noch bis dato die Uniti in Besitz.
In der Perceptoral Cons[ignation] wird Allmakerék [Mălâncrav] mit
dem Filial Rudaly [ Roandola ] zugleich angesetzet und werden
pronotiret: Poppen überhaupt 2
unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 78.
Manet Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 53.
Manet.
[ Pe marginea actului ] Laut Rem. Nro 1 ist alles uniert und sind auch uniert
angesagte Familien 54.
295
Anexe
Keresd [ Criş ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Und wird nicht angemercket, wann die Kirche erbauet und durch
die Nicht Unitos occupiret worden [ist].
In der Perceptoral Cons[ignation] mit der Filial Földszin [ Floreşti ]:
unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 83.
Die Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 80.
Manet.
Bésfalva oder Besse [ Stejărenii ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.
Die überigen Dorfsleute, so alle von der Union abegefallen [sind],
haben 1760 die Kirche occupiret.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1
unierte Famuilien 0
nicht unierte [Familien] 27.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione concordat.
Manet.
Sarkatak [Şapartoc ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf
[von] der Union abgefallen.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 0
unierte Famuilien 0
nicht unierte [Familien] 49.
Anbei wird Volkany[Vulcan] als ein Filial angemercket mit nicht
unierten Familien 10.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Conscr[cription]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 53.
Manet.
296
În spiritul Europei moderneqq q
Olah Uifalu [ Noul Român ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3
unierte Familien 0.
Die Kirche ist 1959 durch die Nicht Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4.
unierte Familien inclusive der Poppen 4.
nicht unierte [Familien] 167.
[Bleibt die Kirche den] Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 5
unierte Familien 17
nicht unierte [Familien] 160.
[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.
Geinar oder Geimar [ Poieniţa ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0.
Die Dorfsleute, so die Kirche 1759 occupiret [haben], erwarten
weitere Erhaltungs Befehle.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 25.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 26.
[ Pe marginea actului ] In Rem. sub Nro [ ] ist auch kein einziger Unierter hieselbst.
Szasz Uifalu [ Noul Săsesc ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierteFamilien 0.
Und wird vorgemercket, daß eine Kirche vorhanden seye.
Laut Perceptoral Bericht ist die Kirche 1760 durch die Non Unitos
occupiret worden und befinden sich: unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 22.
[Bleibt die Kirche den] Non Unitis.
[ Pe marginea actului ] Nova Cons[criptio]: unierte Familien 1
nicht unierte [Familien] 35.
Manet.
N.B. Mus[z]ka [Muşca]ist nach Szasz Uifalu [Noul Săsesc]mit:
unierten Poppen 1
unierte Familien 2
297
Anexe
nicht unierte Poppen 3
nicht unierte Familien 105, welche
diesen Leuten, nämlich [den] Nicht Unierten, die Kirche
zugesprochen ist, und ist dieser Ort in dem Extract des Zalathnaer
Dominium anzutreffen.
Ad Archi Diaconatum Haromszék sub Nro 37
Hidveg [ Hăghig ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 20.
Die Kirche ist 1761 im Januario durch die Nicht Unitos occupiret
worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 100.
Si verificabitur numerus 20 famil. Unitos per Archi Diaconum
manebit templum penes Unitos.
[ Pe marginea actului ] Der Archi Diac[onus] legit.unierte Familien 20.
[ Pe marginea actului ] Sub Nro Rem. 17.
Manet.
Árapataka [ Araci ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 2.
Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 69.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscription non reperit.
Manet.
Nyén[y] [ Teliu ]
Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0
unierte Familien 1.
Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 2
unierte Familien 2
nicht unierte [Familien] 81.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit.
Manet.
298
În spiritul Europei moderneqq q
Oláh Markus [ Mărcuş ]
Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf
von der Union abgefallen.
Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 2
unierte Familien 0
nicht unierte [Familien] 47.
[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis
[ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit.
Manet.
Perlectum in sessione 13tia July Alba Carolinae
Nachstehende Ortschaften sind in der Archi Dia[conali] Consignation nicht
vorhanden, wohl aber sind solche in denen Perceptoral Consignationen
vorhanden, und zwar:
In dem Processu M[agyar] Igen [ Ighiu]
Bekenszeg [ localitate dispărută]
mit unierten Familien 0
nicht unierten [Familien] 12
und hat keine Kirche.
In Processu N[agy] Enyed [ Aiud]
Gergelyfaja [ Ungurei ]
Nicht unierte Familien 28.
Hat keine Kirche.
Sub Perceptoratu Sigismundi Bagjoni
Kis Csergöd [ Cergău Mic ]
Nicht unierte Familien 11.
Hat keine Kirche.
Opraza [ localitate neidentificată ]
Unierte Familien 3, nicht unierte [Familien] 19.
Hat keine Kirche.
Ladamos [ Loamneş ]
Nicht unierte Familien 22.
Hat keine Kirche.
299
Anexe
Holdvilag [ Hoghilag ]
Nicht unierte Familien 27.
Hat keine Kirche.
M. Szent Kiraly [ Sâncrai ]
Nicht unierte Familien 23.
Hat keine Kirche.
Lörinczréve [ Leorinţ ]
Nicht unierte Familien 16.
Hat keine Kirche.
Betzed [ Beţa ]
Nicht unierte Familien 6.
Hat keine Kirche.
Praedialistae [ localitate neidentificată ]
Nicht unierte Familien 4.
Hat keine Kirche.
M[agyar] Lapad [ Lopadea Nouă]
Nicht unierte Familien 13.
Hat keine Kirche.
Gombas [ Gâmbaş ]
Nicht unierte Familien 20.
Hat keine Kirche.
[ Pe marginea actului ] Laut App[endix] sub Nro 2 haben sich diese aber zur
Union wieder bekennet.
Mittocz [?]
Nicht unierte Familien 11.
Hat keine Kirche.
Ord [ Ozd ?]
Nicht unierte Familien 12.
Hat keine Kirche.
Kis Consi [?]
Unierte Familien 5, nicht unierte Familien 6.
Hat keine Kirche.
Istvanháza [ Iştihaza ]
Unierte Familien 4, nicht unierte Familien 4.
Hat keine Kirche.
Nagy-Enyed [ Aiud ]
Nicht unierte Familien 77.
Hat keine Kirche.
300
În spiritul Europei moderneqq q
In Alba Superior sub Percep[toratu] Ladislaus Boer
Rovás [Răvăşel ]
Unierte Familien 1, nicht unierte Familien 25.
Haben keine Kirche.
Péterfalva [ Petiş ]
Nicht unierte Familien 14.
Hat keine Kirche.
Ingodály [ Mighindoala ]
Nicht unierte Familien 10.
Hat keine Kirche.
Felsö cum Also [?]
Nicht unierte Familien 4.
Hat keine Kirche.
Karatna [ Turia ]
Nicht unierte Familien 3.
Hat keine Kirche.
Peselnek [ Petriceni ]
Nicht unierte Familien 6.
Hat keine Kirche.
Kanta [ Canta ]
Nicht unierte Familien 8
und ist eine Kirche vorhanden.
Bodola [ Budila ]
Nicht unierte Familien 88.
Hat eine Kirche.
Üvegtsür [ Malnaş ]
Nicht unierte Familien 24.
Hat keine Kirche.
Erösd [ Ariuşd ]
Nicht unierte Familien 19
und ist eine Kirche vorhanden.
Szunyogszeg [ Dumbrăviţa ]
Nicht unierte Familien 168
und ist eine Kirche vorhanden.
INDICE DE LOCALITĂŢI
A
Aachen, 200.
Abrud, 67, 158.
Aciliu, 148.
Aiud, 67.
Alba Iulia, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 29,
40, 49, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 64, 65,
67, 71, 135, 136, 138, 143, 144, 153,
159, 166, 187.
Amsterdam, 39.
Arad, 18, 28, 57, 59, 60, 67,168, 169, 170,
171, 172, 173, 174, 176, 223.
Argeş, 64.
B
Babadag, 63.
Balomir, 79, 148.
Banberg, 204.
Bălgrad vezi Alba Iulia.
Beiuş, 186.
Bezidul Nou, 61.
Bistra, 78.
Bistriţa, 65, 66, 67, 115.
Blaj, 78, 80, 82, 83, 84, 86, 88, 92, 94, 97,
100, 106, 109, 110, 111, 112, 113, 114,
115, 121, 123, 141, 154, 158, 169.
Blasiu vezi Blaj.
Bobâlna (jud. Hunedoara), 158.
Bocca di Cattaro, 166.
Bodrog, 173.
Bologna, 87.
Bordeaux, 38.
Boston, 39.
Brassó vezi Braşov.
Braşov, 24, 40, 64, 67, 69, 135, 136, 146,
153, 154, 155, 166, 182.
Bratislava, 25, 28.
Breaza, 91.
Breslau, 200.
Bucureşti, 14, 31, 36, 52, 54, 63, 64, 65,
66, 67, 71, 81, 82, 85, 131, 133, 135,
136, 139, 150, 161, 181, 184, 188.
Buda vezi Budapesta.
Budapesta, 16, 17, 24, 26, 28, 29, 53,
54, 56, 61, 64, 65, 72, 160, 165, 166,
167, 168, 183, 202, 209, 219, 224.
C
Caffa, 63.
Cambridge, 40, 77, 97, 107, 112.
Caransebeş, 107.
Carei, 59, 67.
Cenad, 18.
Cioara, azi Săliştea, jud. Alba, 142,
157, 189.
Cleveland, 118.
Cluj vezi Cluj-Napoca.
Cluj-Mănăştur, 114.
Cluj-Napoca, 5, 11, 22, 24, 31, 40, 42,
43, 44, 45, 49, 50, 51, 52, 54, 59, 60,
61, 62, 67, 77, 78, 79, 80, 82, 83, 86,
88, 90, 97, 99, 107, 109, 110, 111,
113, 114, 115, 117, 118, 122, 131,
132, 134, 135, 143, 150, 160, 169,
176, 184, 185, 221.
Constantinopol, 63.
Craiova, 63.
Cruşedol, 136.
D
Daia, 82, 175, 176.
Deal, 149.
Debrecen, 53.
Dej, 61.
302
Dejani, 94.
Deva, 67, 158.
Ditrău, 67.
Dobra, 173.
Dognecea, 18.
Dordrecht, 46.
Dresda, 200.
Dublin, 35.
Dumbrăveni, 66, 67, 68, 69, 70,71.
E
Edinburgh, 40.
Eger, 17, 22, 28, 29.
Erneul Mare, 61.
Esztergom vezi Strigoniu.
F
Făgăraş, 135, 138, 139, 144, 146, 153, 154,
155, 185.
Frankfurt am Main, 49, 96.
Frumoasa, 67, 69, 71.
G
Galaţi, 149.
Galeş, 149, 159.
Geneva, 46.
Gheorgheni, 65, 67, 69.
Gherla, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 113.
Giurgiu, 63.
Gratz, 28, 48, 207, 214, 215.
Gura Văii, 171.
Gurghiu, 67.
Gyulafehérvár vezi Alba Iulia.
H
Haga, 36.
Hălmagiu, 174.
Heidelberg, 47.
Hondol, 168.
Hubertsburg, 200.
I
Iaşi, 44, 149, 178.
Indiana, 77.
În spiritul Europei moderneqq q
J
Joseni, 67.
K
Kalocsa, 22, 25, 26.
Kanta, 69.
Karlowitz, 118, 133, 136, 147, 149,
153, 158, 159, 164, 165, 167, 169,
171, 182, 183.
Kassa, 22.
Kiev, 166.
Köln, 199, 215.
L
Lăzarea, 67.
Leipzig, 68, 217, 218.
Linz, 181.
Lisa, 94.
London vezi Londra.
Londra, 8, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 40, 88.
Ludoş, 25.
Lyon, 38.
M
Maria Taferl, 112.
Mariazell, 112, 116.
Marseille, 38, 99, 114.
Marsilio vezi Marseille.
Măgina, 82.
Mănăstireni, 43.
Mehadia, 18.
Miercurea-Ciuc, 65.
Muncaci, 79, 82, 83, 86.
München, 198.
N
Nagyszombat, 28.
Năsăud, 67, 90, 98, 107, 108, 162, 163.
Neisse, 200.
Netot, 94.
New York, 40.
Németujvár, 28.
Nicula, 82, 113, 114.
Nireş, 90.
Novi Sad, 166.
Indice de localităţi
O
Odorhei, 67.
Oeniponte, 78.
Oradea, 28, 57, 59, 67, 79, 99, 134, 184.
Oraştie, 158.
Oxford, 35.
P
Panciova, 20.
Paris, 22, 36, 38, 39, 99, 120.
Parma, 200.
Petelea, 65.
Pesta vezi Budapesta.
Pécs, 17.
Piacenza, 200.
Piteşti, 63.
Pozsony vezi Bratislava.
Praga, 60, 200, 202, 203.
R
Răşinari, 144, 166.
Râmnic, 136, 148, 153.
Râuşor, 91.
Recaş, 18.
Recea, 91, 94.
Regensburg, 109.
Reghin, 67.
Remetea, 67.
Rişculiţa, 171.
Roma, 16, 24, 28, 29, 52, 66, 78, 82, 84,
92, 94, 97, 100, 117, 118, 122, 123,
134, 141, 153, 163, 164, 179, 188, 189.
S
Sadu, 159.
Salva, 90, 162, 163.
Salzburg, 213.
Sankt Petersburg, 148.
Sasca, 18.
Sălişte, 144, 146, 158, 159.
Sânmartin, 18.
Sântana Nouă, 18.
Sebeş, 149.
Sfântu Gheorghe, 67.
Sibiel, 148, 159.
303
Sibiu, 16, 21, 25, 27, 28, 40, 41, 42, 44,
45, 64, 67, 69, 79, 84, 86, 105, 107,
113, 114, 116, 132, 135, 136, 136,
137, 138, 141, 143, 144, 147, 153,
154, 155, 159, 161, 166, 167, 182,
183, 184, 185.
Sighetul Marmaţiei, 22, 59.
Sirmiu, 182.
Stonntagsberg, 112.
Strâmba, 82.
Strigoniu, 14, 28, 86.
Suceava, 64, 65.
Suseni, 67.
Szeged, 53.
Ş
Şcheii-Braşovului, 166.
Şimleul Silvaniei, 68.
Şumuleu, 65.
T
Tălmaci, 64.
Târgovişte, 63.
Târgu-Mureş, 61, 65, 86, 108.
Târgu Secuiesc, 67.
Târnova, 174.
Teschen, 48, 201.
Temesvár vezi Timişoara.
Timişoara, 18, 57, 58, 59, 60, 123, 141,
175.
Tiur, 81.
Topliţa, 67.
Törökbecske, 18.
Trento, 120.
Turda, 49, 50, 61.
Ţ
Ţagul Mare, 136.
V
Vârşeţ, 20, 183.
Viena, 7, 10, 16, 19, 20, 22, 24, 25, 26,
28, 40, 41, 46, 48, 53, 63, 64, 66, 69,
70, 84, 85, 86, 88, 95, 99, 100, 104,
108, 112, 113, 114, 117, 124, 131,
138, 141, 143, 146, 147, 148, 150,
153, 155, 156, 163, 164, 165, 175,
185, 188, 189, 198, 199, 202, 203,
304
204, 205, 206, 207, 208, 213, 214, 215,
218, 220, 223, 224.
Vinga, 18.
Vinţul de Jos, 23.
W
Weimar, 199.
În spiritul Europei moderneqq q
Wittenberg, 49.
Z
Zagra, 90.
Zagreb, 22.
Zürich, 46
INDICE DE NUME
A
Adamovici, Gherasim, 185.
Adams, John, Quincy, 39.
Adams, R.,G., 35.
Albert, Ioan, 64.
Albrecht de Bavaria, 199.
Albu, Nicolae, 107, 108.
Almási, Ádám, 51.
Althan, Károly, 18.
Andea, Avram, 134, 139, 140.
Andrei al II-lea, 64.
Andrei-Popa, Mirela, 7.
Antalfi, János, 20, 21.
Antoinette, Marie, 198.
Antonovici, Isaia, 169.
Apafi, Mihály, 23, 65, 67.
Apaffy, Mihail, 138.
Aranka, György, 43.
Aron, Iacob, 84, 87, 122.
Aron, Petru, Pavel, 78, 79, 80, 81, 84, 88,
89, 90, 97, 110, 111, 115, 120, 121,
125, 146, 148, 153, 155, 156, 157, 159,
170, 171, 173.
Atanasie, Anghel, 88, 105, 134, 136, 138.
Auerbach, Iosif, Reis, 58.
B
Bacinsky, 117.
Badinyi, Jós, Ferenc, 64.
Baigent, Richard, Leigh, 35.
Bajtay, József, Antal, 26, 27, 28, 105.
Balics, Lajos, 24.
Balogh, Ferencz, 53.
Balog, Ladislau, 158.
Balogh, Margit, 26.
Bariţiu, George, 134.
Barrett, D.,V., 39.
Barruel, Abbé, 39.
Bartenstein, Johann, Cristoph, 155,
156, 159, 160, 161, 164, 165, 189,
209.
Bassler, R., E., 35.
Batthyány, Ignač, 28, 86, 29.
Batthyány, József, 25, 26.
Bauer, Rolf, 198.
Bánffy, György, 22, 43, 44, 45, 136,
185, 187.
Bánffy, Farkas, 43.
Beales, Derek, 97.
Beatrice, Maria, 200.
Beldi, 84.
Bellarmin, 97.
Benedict al XIV-lea, 22, 37, 97, 116,
120, 121, 139.
Bereczky, Sándor, 53.
Bernath, Mathias, 77, 109, 160, 162,
164, 181, 182.
Bernheim, A., 39.
Bestužev-Rjumin, Mihail Petroviči,
148.
Bethlen, Gábor, 21, 43, 54, 61.
Béla al IV-lea, 64.
Bérenger, Jean, 150, 151, 177, 178.
Biró, János, 22.
Biró, Vencel, 24, 28, 29.
Blaumann, Eberhardt, Johann, 44.
Blümegen, Heinrich, 98, 104, 215.
Bob, Ioan, 45, 86, 87, 88, 96, 118, 119,
185, 187.
Bocşan, Nicolae, 79, 99, 141.
Boer, Francisc, 173.
Bogdan-Duica, G., 107.
Bojor, Victor, 113.
Bolovan, Ioan, 132.
Bonifaciu al IX-lea, 64.
Borié, 98, 104, 105.
Bornemisza, Ignatie, 146.
306
Boros, Fortunat, 24.
Bozac, Ileana, 177, 180.
Bozičovič, 117.
Bradley, James, E., 77.
Bragg, W., 40.
Brâncoveanu, Constantin, 138.
Brukenthal, Samuel, von, 86, 43, 45.
Buccow, Nicolau, Adolf, 89, 160, 161,
162, 164, 165, 166, 224.
Budai, Aron, 187.
Bunea, Augustin, 78, 79, 80, 85, 154.
C
Caliani, Silvestru, 78, 80, 81, 82, 84.
Caliani, Vasile, 82.
Calvin, Jean, 46.
Campbell, Everden, 40.
Capra, Carlo, 96.
Carlen, Claudia, 120.
Carlile, R., 35.
Carol, Albert, 199.
Carol al V-lea, 199.
Carol al VI-lea, 14, 66, 115, 139, 168, 204.
Castelli, 94.
Călin, Claudiu, 18.
Câmpeanu, Remus, 10, 99, 109, 131, 134,
135, 138, 140, 165, 166, 167, 168, 181,
183, 184, 186.
Câmpian, Anca, 10.
Chanu, Pierre, 131.
Chevallier, P., 36.
Chifăr, Nicolae, 135, 136, 138.
Chindriş, Ioan, 80, 81.
Chirilovici, Sofronie, 167, 168, 189.
Chorin, A., 57.
Choriner, Aron, 60.
Clarke, W., 35.
Clement al XIII-lea, 37, 97, 115, 116.
Clement al XIV-lea, 117.
Cloşca, 44.
Coon, Moses, Jacob, 59.
Cosma din Deal, 149.
Costea, Ionuţ, 132, 177, 179, 181.
Cotore, Gherontie, 78, 82, 84.
Crăciun, Maria, 88.
În spiritul Europei moderneqq q
Crişan, 44.
Csepregi, Francisc, 60.
Cserey, Wolfgang, 175.
D
Dainville-Barbiche, Ségolène de, 99.
Darabant, Ignatie, 84, 87, 187.
Darrah, Delmar, 40.
David, Francisc, 49, 50, 60.
Daun, Leopold, József, 215.
Deleanu-Budai, Ion, 60.
Dimény, Pál, 51.
Dobra, Petre, 79, 146.
Domokos, Anton, 43.
Dósa, Mihály, 24.
Dörner, Anton, 9.
Dragomir, Silviu, 107, 135, 136, 137,
138, 141, 142, 144, 145, 146, 147,
148, 155, 157, 158, 159, 160, 161,
165, 166, 169, 170, 171, 172, 173.
Drăganu, Nicolae, 107, 108.
Dumitriu-Snagov, Ioan, 82, 122.
Dumitran, Daniel, 86, 87, 96, 101, 118,
119, 124.
E
Ebengreuth, Arnold, Luchin, von, 204,
206, 218, 219.
Ecaterina a II-a, 201.
Edroiu, Nicolae, 133, 177.
Eliezer, Lipman, 60.
Ember, Győző, 202, 203, 204, 205, 207,
209, 210, 212, 214, 216.
Eminescu, Mihai, 184.
Endes, Miklós, 24.
Entzenberg, 98, 108.
Eössi, Andrei, 61.
Erdődy, Gábor, 17.
Erps-Königsegg, Carol, 80, 147, 175,
208, 209.
Eszterházy, Imre, 14.
Eszterházy, János, 43.
Eszterházy, Károly, 18, 29.
Eszterházy, Pál, 17.
Eustatievici, Dimitrie, 183, 184.
Indice de nume
F
Focas, 64.
Foster, Marc R., 88, 112.
Falkenstein, Adalbert von, 18.
Fazekas, Bogáthi, Nicolae, 61.
Fekete, Fritsky, Francisc, 43.
Ferdinand I, 199, 200, 202, 207.
Francisc, I, 215.
Francisc, Ştefan, împarat, 147.
Frass, Otto, 214.
Freke, Robert, 35.
Frederic, I, 199.
Frederic al II-lea, 13, 14, 15, 200, 201,
207.
Fuldea, Petru, 174.
G
Gaganelli, Lorenzo, 29.
Galla, Ferenc, 16, 29.
Garampi, Giuseppe, 16, 17, 29.
Gardner, Laurence, 33.
Gaudemet, Jean, 120.
Gazdovits, Miklós, 62, 66, 71.
Gebler, Tobias, Philipp von, 68, 199.
Georgievici, Ioan, 167.
Gergely, Jenő, 26.
Géza, 63.
Ghişa, Ciprian, 118.
Ghitta, Ovidiu, 79, 88, 115, 116.
Giuseppe II vezi Iosif al II-lea.
Goilav, Grigore, 62.
Goş, Mkhitar, 67.
Gould, Robert, Freke, 33, 41.
Grell, Ole, Peter, 77.
Gyémánt, Ladislau, 54, 56.
Gyöngyössy, János, 43.
H
Habsburg, casa imperială, 9, 15, 125,
133, 135, 188, 192, 198, 199, 200, 201,
223.
Habsburg, Anna de, 199.
Hadik, 81, 82, 116.
Haller, 84, 144, 170.
Hantsch, Hugo, 207, 215.
307
Haugwitz, Frederic, Wilhelm, 150,
202, 203, 205, 206, 207, 215.
Hâncu, 64, 68.
Heaton, R., E., 35.
Heinke von, 117.
Hellbling, Ernst, 205, 204, 215, 216,
217, 219.
Hitchins, Keith, 107, 124, 150, 153,
155, 157, 163, 164.
Hochmeister, Martin, 44, 45.
Hollaki, 171.
Hollaki, Paul, 172.
Hollerweger, Hans, 109, 116, 117.
Horea, 44, 183, 220.
Horn, Melton, James van, 106.
Huber, Alfons, 202, 205, 210, 215, 216,
217, 218, 219, 203.
I
Im Hof, Ulrich, 178.
Incze, Dénes, 26.
Ioan din Aciliu, 147, 148.
Ioan din Galeş, 149, 159.
Ioan din Sadu, 159.
Ioan din Sălişte, 158.
Ioanovici, Şacabent, Arsenie IV, 136.
Ioanovici, Vichentie, 136, 169.
Iorga, Nicolae, 64.
Iosif al II-lea, 11, 13, 15, 16, 41, 42, 44,
45, 46, 48, 52, 53, 54, 55, 56, 59, 77,
84, 86, 87, 96, 97, 100, 109, 110,
118, 119, 123, 124, 151, 152, 177,
178, 179, 180, 182, 183, 184, 186,
187, 191, 200, 201, 215, 216 217,
220, 221.
J
Jakabffy, Tamás, 22.
Jerushalmi, Levi, 60.
Jivanovici, Sinesie, 169, 170, 171, 173,
177.
Johanan ben Isac, 58.
Julia, Dominique, 99.
Jung, Josef, 72.
308
K
Kahn, Robert, 199, 206.
Karácsonyi, János, 28.
Katus, László, 16.
Kastal, János, 22.
Kaunitz, Wenzel, Anton, Graf, 15, 16,
98, 104, 116, 117, 123, 124, 150, 151,
152, 156, 160, 164, 165, 189, 198, 199,
204, 206, 213, 214. 215.
Kemény, János, 43.
Kemény, Ladislau, 43.
Keresztüri, Sámuel, 51.
Keza, Simon de, 63.
Klimó, György, 17.
Klobusiczky, Ferencz, 21, 22, 25.
Kohn, Sámuel, 56, 61.
Kolangian, Suren, 68.
Kolowrat, Ferdinand, 209.
Koller, Francisc, 91, 92, 209.
Kollonich, Leopold, 28, 88, 119, 133,
134.
Kornis, Sigismund, 113.
Kovács, Elisabeth, 100.
Kovacs, Meletie, 79.
Kozma, 171.
Kressel von, 117.
Kretschmayr, Heinrich, 203, 218.
Krones, Franz, 217, 218.
Kutschera, Rolf, 116.
L
Lacko, Michael, 118.
Ladislau al IV-lea, 64.
Larudan, Abbé, 39.
Lazăr, Ianos, 162.
Le Franc, Abbé, 39.
Le Mercier de La Rivière, 177.
Leb, Vasile, 184.
Leipnik, Iosif, 60.
Lendvai, Paul, 14.
Leopold I, 66, 115, 137, 200, 202.
Leopold al II-lea, 184, 185, 215, 219.
Locke, John, 33.
Ludovic al XV-lea, 38.
Ludovic al XVI-lea, 198.
În spiritul Europei moderneqq q
Lukacsi, Cristophor, 63.
Lumperdean, Ioan, 134, 178, 187.
Lupaş, Ioan, 161, 181, 182, 183, 184,
185, 186.
Luther, Martin, 46.
Lyons, Sir Henry, 40.
M
Maior, Grigorie, 78,80, 81, 82, 84, 85,
86, 87, 92, 93, 94, 95, 110, 117, 123,
124, 187.
Maior, Petru, 187.
Manzador, Piusz, 28.
Mardiros, Gandra, 65.
Maria Tereza, 11, 13, 14, 15, 16, 18, 19,
21, 22, 25, 26, 27, 28, 47, 48, 49, 52,
53, 54, 55, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 84,
85, 88, 89, 90, 96, 97, 102, 103, 106,
107, 108, 110, 111, 116, 117, 118,
124, 125, 139, 140, 141, 145, 146,
147, 150, 151, 152, 153, 154, 155,
158, 160, 161, 162, 164, 166, 170,
172, 173, 175, 176, 177, 178, 184,
188, 189, 190, 191, 197, 198, 199,
200, 201, 202, 203, 204, 205, 208,
210, 211, 212, 213, 215, 217, 220,
223.
Mariaffi de Maxa, David, 79, 146,
Martini, Karl, Anton von, 117, 199.
Martinovici, Ioanichie, 169.
Marton, József, 20, 22, 23, 24, 26, 29.
Matskássy, Krisztina, 24.
Mattogno, Gian, Pio, 36.
Mavrocordat, principele, 41, 43.
Mauriciu, 64.
Max, Josef, 201.
Maximilian I, 203.
Mazzone, Umberto, 87.
Mârza, Iacob, 97.
Măcinic din Sibiel, 148, 159.
Mălinaş, Ioan, Marin, 184, 191.
Mártonfi, József, 20, 23.
Mednyánszky, Ferenc, 20.
Meteş, Ştefan, 86, 105, 106.
Metternich, Clemens, 204.
Indice de nume
Micu (Klein), Inochentie, 78, 79, 81, 82,
84, 85, 88, 102, 119, 124, 135, 139,
140, 141, 142, 144, 148, 154, 186, 187.
Micu, Samuil, 80, 85, 187.
Micu-Moldovan, Ioan, 84, 86, 87, 119.
Migazzi, Kristóf, 18, 100, 114.
Mikoletzky, Hans, Leo, 208, 210, 218.
Miron, Greta-Monica, 7, 83, 86, 88, 90,
93, 97, 99, 102, 105, 107, 121, 144.
Miske, Emeric, 176.
Miskolczy, István, 26.
Molnar, Piuariu, Ioan, 41, 44, 45.
Montmorency de Luxemburg, 39.
N
Nagy, Margit, 71.
Nagyszegi, Gavril, 136, 137, 142.
Naszodi, Anton, 163.
Nenadovici, Pavel, 153, 156, 169, 170,
171, 173, 175, 176.
Newman, A., 39
Németi-Szatmár, Samuel, 60.
Nichifor (călugăr) vezi Nicolae Pop de
Balomir.
Nichitici, Ghedeon, 182, 183, 184.
Nicoară, Simona, 11.
Nicodim, 147, 148.
Nilles, Nicolaus, 78, 85, 88, 102, 105,
119.
Novacovici, Dionisie, 78,79, 80, 160, 162,
165, 166, 167, 189.
O
O’ Brien, Charles, 179, 181.
O’ Donell, 105.
Oancea, Ioan, 146, 147.
Olsavszki, Manuel, 79, 144.
Oppenheim, Walter, 15.
Oprea, Nicolae, 146, 147, 148, 149, 159.
Orenghi, 147.
P
Padányi, Biró, Márton, 17.
Pall, Francisc, 78, 84.
Papadopoli, Nicolae, 119.
309
Para, Ioan, 187.
Pascu, Ştefan, 64.
Patachi, Ioan, 88, 119, 138, 139, 169.
Pavel, Teodor, 143, 177, 180.
Păcurariu, Mircea, 149, 158, 167, 182,
183, 184, 185.
Pâclişanu, Zenovie, 81, 82, 83, 85, 86,
88, 90, 94, 97, 105.
Pákay, József, 43.
Pál, Judit, 67, 68.
Pállfy, 182, 185.
Pálffy, János, 14.
Petrovici, Moise, 169.
Petrovna, Elisabeta, 148, 164.
Péchi, Simon, 61.
Piuariu-Molnar, Ioan, 183, 184.
Pius al VI-lea, 28, 29.
Ploechl, Willibald, 87.
Pokoly, József, 53.
Pongrácz, George, 146.
Ponori, Paul, 173.
Pop de Balomir, Nicolae, 79, 148.
Pop de Daia (Dăianul), Avram, 81,
82.
Pop din Dobra, George, 173.
Pop, Ioan-Aurel, 132.
Pop, Mihail, 186.
Popovici din Hondol, Ioan, 168, 187.
Popovici, George, 174.
Popovici, Silvestru, 175.
Porter, Roy, 77, 97.
Pókei, János, 51.
Prodan, David, 52, 139, 140, 191.
Pufendorf, 179.
Pustet, Verlag, Friederich, 109.
Puşcariu, Ilarion, 132, 136.
Q
Quéniart, Jean, 99.
R
Rabutin, 137.
Radosav, Doru, 99, 114.
Radu, Iacob, 79.
Răduţiu, Aurel, 115, 116, 118, 134.
310
Rákosi, Kovácsi, Tamás, 51.
Rákóczi, György, I, 61.
Rednic, Atanasie, 81, 82, 85, 90, 92, 95,
97, 98, 104, 105, 108, 110, 111, 114,
121, 122, 123, 125.
Regai, 105.
Rensi, 117.
Révész, Imre, 53.
Rhedey, 43.
Ridley, Jasper, 37, 38.
Riegger, Paul, Joseph von, 117, 199.
Romanato, Gianpaolo, 188.
Rosa, Mario, 114.
Rousseau, Jean, Jacques, 199.
Rus, Emanuil, 135.
Rus, Vasile, 114.
Russo, Abraham ben Isac, 58.
S
Salomon, Selig, ben Saul, Kohen, 58
Sangeet, Duchane, 35.
Sarai, Visarion, 78, 81, 102, 107, 124, 141,
142, 143, 144, 145, 149, 157, 189, 190.
Savoia, Eugen, de, 59, 211.
Săcădate, Ioan, 81, 82.
Sălăgean, Tudor, 43, 45.
Săsăujan, Mihai, 47, 131, 133, 135, 143,
145, 147, 151, 152, 154, 155, 156, 157,
159, 160, 161, 162, 168.
Schaser, Angelika, 16, 40, 42, 53, 55, 57.
Schmiedburg, K., F., von, 43.
Schneider, Johann, 43.
Seeberg Martin, de, 175, 176.
Seeberg, Vanckhel, Zacharias, 223.
Serbelloni, Fabrizio, 19.
Sidney, A., 33.
Sigismund, Joan, 47, 50.
Simen, Johann Peter, 117.
Spiegel, Maria, 53.
Singer, Jakab, 60.
Sipos, Pál, 43.
Siruni, H., 64.
Siskovich, 162.
Sofronie, 89, 98, 103, 113, 121, 142, 157,
158, 159, 160, 189.
În spiritul Europei moderneqq q
Somorjai, Ádám, 16.
Sonnenfels, Joseph, von, 198.
Sorger, Gergely, 21.
Stahremberg, 104.
Stan vezi Sofronie.
Stanislavich, Nikolaus, 18.
Stock von, Simon Ambros, 112, 117.
Stöger, 100.
Strzygowski, Joseph, 64.
Stupan, Anton, Maria, 215.
Stupan, 104.
Suttner, Ernst, Chr., 66.
Swieten, Gerhard von, 199.
Szabó, Franz, A., J., 213.
Szabó, Imre, 59.
Szántó, Konrád, 17.
Székely, Sándor, 50.
Sztoyka, Zsigmond, Antal, 22, 23, 24,
25.
Ş
Şincai, Gheorghe, 86.
Şotropa, Virgil, 107, 108, 163.
Ştefan, I, 63.
Ştefan, Francisc, 200, 203, 207.
T
Tauffer, 45.
Tátay, Samu, 171, 172, 176.
Teleki, Ádám, 43, 44.
Teleki, Ládislau, 43.
Tempea, Radu, 184, 187.
Teodor, Pavel, 46.
Teodor, Pompiliu, 88.
Teofil, 136.
Thirring, Gusztáv, 54.
Thomasius, 179.
Thuroczi, 63.
Tigran, Grigorian, 67.
Toland, J., 33.
Tóth, György, 51.
Tóth, Zoltán I., 82, 86, 100, 109.
Trebici, Jonathan, 58.
Trócsányi, Zsolt, 65, 209, 219.
Turchini, Angelo, 87.
Indice de nume
Turcuş, Şerban, 136, 161, 162, 166, 167,
168.
Ţ
Ţirca, Ioan, 138.
U
Uhlfeld, 160, 165.
V
Van Kley, Dale K., 77.
Varga, Attila, 7, 10.
Venard, Marc, 87, 99.
Veres, András, 64.
Verestóy, György, 60.
Verzerescul, Oxendius, 66, 69, 70.
Vesa, Pavel, 131, 169, 170, 171, 172.
Vocelka, Karl, 77, 106.
Vorbuchner, Adolf, 24.
Vovelle, Michele, 149.
Vuko, Paul, de, 20.
311
W
Wagrein, Engl, von, 19, 20.
Walter, Friedrich, 214.
Wangermann, Ernst, 97, 116.
Ward, W., R., 77, 100, 112, 123.
Weinberger-Carmilly, Moshe, 54, 60.
William, Laurie, 40.
William, P., 40.
Wittola, Anton, 112.
Wolff, 179.
Wolf, Benjamin, Zeb, 58.
Z
Zamfir, Korina, 25.
Zdrenghea de Tiur, Maniu, 81.
Zilihtar, Minas, 65.
Zombori, István, 16.
Zöllner, Erich, 85, 133, 151, 152.
Zwingli, Ulrich, 46.
Indice de nume
313
CUPRINS
Cuvânt înainte (Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, Varga Attila)................5
Capitolul I. „Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria –
„Faţa nevăzută” a Iluminismului şi bisericile istorice ardelene
în perioada reformismului 1740-1790 (Varga Attila) ................................11
Capitolul II. Biserica greco-catolică din Transilvania
în anii reformismului (Greta-Monica Miron).............................................77
Capitolul III. Biserica ortodoxă din Transilvania
în epoca reformismului austriac (Mirela Popa-Andrei) .........................131
Capitolul IV. Structuri birocratice din Transilvania în epoca
reformelor tereziene şi iosefine 1740-1790 (Anton Dörner) ..................197
Anexe (Anton Dörner).......................................................................................223
Indice de localităţi .............................................................................................301
Indice de nume ..................................................................................................305