Versiune PDF - Intersecţii

INTERSECŢII
nr. 1/august, 2008
EDITOR
SibArt
CUPRINS
Moldova de azi ..............................................
REDACŢIA
Coordonator ediţie
Nicu Cârlig
Echipa de redacţie
Nicolae Ciobanu
Victoria Rudi
Victoria Nafenco
Vadim Bolocan
Ionuţ Murgu
Camelia Bazarcă
Vasile Popescu
Păun Dan
Concepţie grafică
Ionuţ Murgu
Fotografie
MEDIART
2008
Potrivit Art. 206 C.P., responsabilitatea
juridică pentru conţinutul articolelor
aparţine autorilor.
Deasemenea, subliniem faptul că nu
toate articolele publicate au în totalitate
şi valoare actuală; dar, potrivit normelor
jurnalistice internaţionale, nu intervenim în textele originale, responsabilitatea
aparţinând şi traducătorilor.
3
Dimitrie Cantemir
- soartă de cărturar .................................
4
Rugându-ne pentru sufletul
lui Alexandr Soljeniţîn ............................
7
Un OM printre oameni - Petre Ţuţea .........
8
Icoana făcătoare de minuni
de la Tabăra ..............................................
9
„Dormiţi în pace, umbre, martiri
ai României„ ............................................
11
TVR-ul şi viitura ...........................................
12
„Am avut marele noroc să mă nasc
într-o ţară frumoasă„ ..............................
14
Despre (in)cultură. Analize subiective ........
16
O tabără cu speranţă şi zâmbet ...................
17
Un oraş modern cu o istorie bogată ............
18
Ce-ar fi dacă ne-am căsători? ......................
20
Vodkă şi suc de portocale,
sau radiografia unui meci .......................
21
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Moldova de azi...
„Tirania ignoranţei este cea mai cumplită dintre robii”
Juan Luis Vives
La est de Prut şi la vest de Nistru, se întinde o limbă de
pământ cu numele Republica Moldova. Un nume de ţară,
frumos. Totuşi, această combinaţie de silabe melodice ce
constituie denumirea ţării noastre, Moldova, e departe de a
caracteriza şi locuitorii ei, contrar, de exemplu, realităţii din
Burkina Faso, unde oamenii, în mare parte se identifică cu
denumirea ţării lor, care în traducere din limba localnicilor
ar însemna „ţara oamenilor demni”. Un stat, indiferent
dacă denumirea lui are o traducere sau nu, reflectă chipul
poporului său. Ţara noastră a rămas fără chip. Poate că a
ajuns aşa, pentru că s-a numit ţară independentă, nefiind
aptă de a căra povara independenţei pe umeri?! Avem o
imagine într-atât de ştearsă încât, nici nu putem fi văzuţi
clar pe harta lumii ca să-şi dea seama străinii pe unde
trăim. Dar şi puţinii străini care au auzit accidental de noi
nu se rup venind încoace. De ce? Pentru că, au auzit despre
Moldova graţie conflictului transnistrean. Acest conflict
ne mai menţine în vizorul mass-mediei internaţionale,
altfel rămâneam uitaţi de toţi. Pe lângă faptul că Moldova
e puţin cunoscută în afara hotarelor sale şi că e afectată de
conflictul din Transnistria, mai are nenumărate probleme.
Una dintre ele ar fi criza identitară. E greu să
supravieţuieşti fără o identitate concretă. Cineva zicea
că „ruşii se miră când descoperă că moldovenii nu sunt
ţigani, iar românii se miră că noi, de fapt, nu suntem ruşi”.
Pe lângă aceste două identităţi false o mai posedăm şi pe
a treia, cea de ucraineni. Aşa ne văd mulţi occidentali. No
comment.
Pe lângă identităţi false, atribuite de alţii, noi, o parte
însemnată dintre moldoveni suntem „posedaţi” de puerila
impresie că ţara noastră e celebră prin vinurile pe care le
fabrică. Am mai vrea noi. Nu putem fi celebri de vreme ce
şi alţii – de ex.: Franţa, Chile, Italia etc. – fabrică vinuri,
poate mai bune decât cele moldoveneşti. Celebritatea se
obţine mai curând prin originalitate.
Decât am calcula decalitrii de vin fabricaţi în cursul
unui an, cantitate net inferioară în comparaţie cu marii
producători, mai bine am socoti câte prostituate avem pe
metru pătrat, care au invadat lumea, pornind din Japonia şi
terminând cu bordelurile din Europa Occidentală.
Drumurile din Moldova seamănă mai mult a hăuri.
Cam cât timp ar trebui să iroseşti până să ajungi într-un
sat din preajma Chişinăului, tot cam într-atâta timp ar
ajunge un astronaut pe lună. Hopurile Moldovei pot fi
evitate, deplasându-te doar cu avionul sau cu balonul cu
hidrogen. Oficialităţile moldoveneşti visează la dezvoltarea
turismului, fără însă, a întreprinde vreo acţiune de
îmbunătăţire a infrastructurii. Dacă drumurile naţionale,
în unele cazuri sunt de invidiat, atunci cele locale, sunt
mai mult decât rele. Deşi suntem o ţară europeană,
drumurile sunt precum în Haiti. În unele localităţi e riscant
să te deplasezi pe timp de noapte, deoarece din lipsă de
iluminare e mai mult decât probabil că vei cădea în vreun
şanţ format chiar pe drum. Realitate sumbră.
Moldova e ţara unde nu găseşti de lucru. În capitală
sau prin orăşele, oamenii în pofida vitregiilor sorţii, au câte
un serviciu, pe când în sate, în cele mai multe dintre ele, e
prăpăd. Pe lângă ocupaţia de bază, agricultura, care e şi ea
la pământ, oamenii nu au cu ce se ocupa. Din această cauză
un procentaj tot mai mare de bărbaţi suferă de alcoolism,
iar tot mai multe femei iau calea pribegiei în căutarea unei
bucăţi de pâine. Plecarea masivă a femeilor peste hotare,
determină tot mai multe familii să-şi vândă vacile, pentru
că nu are cine să le mulgă. Situaţia e ridicolă, dar reală.
O dată cu plecarea peste hotare, numărul divorţurilor a
crescut drastic. Mulţi copii trăiesc fără un părinte, iar alţii
fără ambii, ceea ce ne dă semne de îngrijorare vizavi de
generaţia slab educată, care reprezintă viitorul ţării.
Politica din R.M. este neorganizată. Nu există o elită
politică care să inspire încredere electoratului. Politicienii
au rămas aceeaşi de la ’90 încoace, şi reuşesc să nimerească
în parlament datorită minciunilor gogonate pe care le
rostesc în faţa electoratului ca pe nişte rugăciuni. Politica
murdară şi mincinoasă din ţara noastră a devenit ca o religie
în care au început să creadă tot mai mulţi concetăţeni.
Tinerii lideri care apar arareori în politica moldovenească,
sunt înghiţiţi de nomenclaturiştii de „marcă” sovietică,
3
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
impunându-i astfel să le facă jocul. Democratizarea şi
dezvoltarea economică a ţării stagnează anume din cauza
deficitului de forţe noi şi necorupte în domeniul politic.
Din cauza politicii depravate duse de organele de
conducere, fie ei de orientare democrată, fie comunistă,
populaţia şi-a pierdut apetitul şi convingerea că în ţară
mai e posibil să intervină vreo schimbare.
Salariile sunt mici în comparaţie cu preţurile la produsele alimentare şi nealimentare. Cu toate că acum câţiva ani V. Voronin promisese că leafa minimă va ajunge
la 300 de euro, e jenant faptul că un om din ştiinţă abia
dacă primeşte 100 de euro, nemaivorbind de cei ce
activează în agricultură, care primesc abia 50 de dolari.
Importurile depăşesc cu mult exporturile, acesta fiind
un factor ce determină acutizarea declinului economic.
O perioadă oarecare, moldovenii vedeau ieşirea din
criza politică, economică şi identitară prin unirea cu PatriaMamă, România, totuşi după introducerea regimului de
vize, atitudinea moldovenilor a devenit mai neîncrezătoare.
Explicaţia e simplă: România are dreptul moral să ceară
Uniunii Europene ca cetăţenii Moldovei să se deplaseze în
Patria-Mamă fără vize, ceea ce nu face, de vreme ce nu se
materializează.
Cu toate că în ţară e haos, totodată e şi pace. Lumea
e prea nepăsătoare (a fost nevoită să devină astfel), ca
să-şi arate nemulţumirea. În timp ce acei ce fac politică
sunt foarte bogaţi, ceilalţi nu au măcar cu ce să-şi ungă
roţile la căruţă ca să nu scârţâie. Oamenii au devenit slabi
şi romantici, visând la vremurile bune, oferite de Uniunea
Sovietică, când fiecare avea serviciu, salariu, foi de odihnă
etc. Acum, o dată cu influenţele democrate occidentale nu
mai au nimic din ce au avut cândva.
Nicolae Ciobanu
DIMITRIE CANTEMIR SOARTĂ DE CĂRTURAR
Ţările Române au avut destui domnitori ce au
rămas în memoria colectivă datorită virtuţilor de care au
dat dovadă: unii pentru înţelepciune şi bunătate, alţii pentru
putere şi curaj, ceilalţi sfinţindu-se prin evlavie şi mucenicie, însă Dimitrie Cantemir are meritul de a fi unicul domnitor român care în afară de activitatea politică şi-a dedicat
viaţa unei intense şi foarte prodigioase activităţi ştiinţifice.
Tatăl lui Dimitrie, Constantin Cantemir, a fost
ostaş în serviciul Poloniei, apoi în cel al lui Grigore Ghica
în Ţara Românească, ca până la urmă să se întoarcă în
Moldova unde v-a ocupa pe rând postul de ispravnic de
codru, mare clucer, serdar şi armaş, fiind uns domn la 15
iunie 1685, acest eveniment determinând plecarea tânărului Dimitrie în 1688, la 15 ani împliniţi, la Constantinopol,
ca garant al supunerii tatălui său faţă de Poartă.
Mai târziu, Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa
biografică „Vita Constantini Cantemyrii”, încearcă să-l
descrie pe tatăl său ca pe un domn drept, cumpătat şi
puternic, însă aici vorbeşte Dimitrie-fiul, cu fireasca-i
dragoste pentru părinte şi nu Dimitrie-istoricul, care ar fi
trebuit să prezinte un tablou corect al domniei lui Constantin
Cantemir, domnie destul de ştearsă, domnitorul nefiind
altceva, decât o jucărie în mâinile boierilor avizi de putere,
unicul eveniment mai evidenţiat, însă de o tristă amintire din
timpul domniei sale, fiind execuţia cronicarului Miron Costin
şi a fratelui acestuia Velicico, victime ale intrigilor boiereşti.
În cei trei ani cât se află în capitala Imperiului
Otoman, după care este înlocuit de către fratele său mai
mare Antioh, Dimitrie studiază la Academia Grecească din
Constantinopol, undei îi are ca profesori pe filosofii Antonie
şi Spandoni, pe Meletie din Arta şi pe Iacomi, despre
4
toţi aceştia menţionând în „Istoria Imperiului Otoman”.
De fapt, capacităţile tânărului Dimitrie Cantemir sunt
valorificate încă înainte de a pleca la Constantinopol, prin
grija tatălui său care, văzându-i înclinarea spre învăţătură,
îl angajează ca dascăl pentru copiii săi, pe celebrul Ieremia
Nr. 1, AUGUST 2008
Cacavela, teolog şi cărturar născut în Creta, având în
spate studii la Lipsca şi la Viena; printre scrierile acestuia
numărându-se „Cercetarea asupra celor cinci deosebiri între biserica greacă şi cea romană”, un manual de logică
pentru începători, intitulat „Institutio logices, ad mentem
neoteoricorum philosoforum”, semnează o prefaţă în
versuri la „Tomul dragostei”, lucrare al cărei autor este
Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Eruditul Cacavela a
avut o influenţă atât de mare asupra elevului său Dimitrie,
încât acesta din urmă publică prima sa lucrare, „Divanul
sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, scrisă în 1698, numai după avizul pozitiv
al dascălului său, care întocmeşte şi o scrisoare introductivă pentru lucrarea lui Cantemir, în care Cacavela vorbeşte despre valoarea cărţii şi calităţile autorului acesteia,
care este ca „a pravolsavnicii biserici cu miile dorit odor”.
După scurgerea celor trei ani de şedere la
Constantinopol, în 1691 Dimitrie Cantemir revine acasă,
unde chiar dacă este martorul ultimilor ani de domnie ai
tatălui său, cu intrigile de vigoare, nu uită de Ieremia Cacavela, pe care îl regăseşte la curtea lui Constantin Cantemir, acesta din urmă plecând la cele veşnice în 1693.
După moartea tatălui, Dimitrie îi urmează la tron,
numai că înscăunarea lui este făcută doar pentru ca boierii
să-şi poată face mai departe nestingheriţi jocurile. După
doar trei săptămâni de domnie, noul domn, este chemat la
Constantinopol şi asta datorită intrigilor urzite în Ţara
Românească, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, care
avea anumite interese la Iaşi, şi care obţinuse de la turci
scaunul Moldovei pentru Constantin Duca. Dimitrie Cantemir se întoarce peste doi ani în capitala Moldovei, unde
este numit domn fratele său Antioh, iar el după scurt timp
se întoarce la Constantinopol în calitate de capuchehaie, adică
de reprezentant al domnului pe lângă Poartă; astfel are ocazia
să participe alături de turci la lupta de la Zenta, care s-a soldat
cu un eşec pentru armata sultanului şi în aceiaşi perioadă
lucrează la „Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea
sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, scriere atât de apreciată de către Ieremia Cacavela după cum am arătat mai sus.
Dimitrie revine în Moldova, însă nu stă mult aici, pentru că fratele său Antioh, vede în el un pretendent la scaunul
domnesc, deci un rival, şi îl trimite pe acesta din urmă încă o
dată la Constantinopol. Aici eruditul frate al domnitorului
lucrează la o altă scriere a sa, şi anume „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago”, lucrare ce va fi cunoscută publicului
larg numai după foarte mult timp de la moartea autorului.
Acum Dimitrie Cantemir, mult mai practic, profită
de aflarea sa la Constantinopol, pentru a-şi face relaţii printre
lumea bună a capitalei Imperiului Otoman. Datorită fatului că era un om învăţat, agreabil şi cu o educaţie aleasă,
reuşeşte să îşi facă amici printre aristocraţii greci, demnitarii turci şi ambasadorii acreditaţi la Constantinopol.
Promovarea lui Cantemir în lumea musulmană s-a datorat
INTERSECŢII
în primul rând faptului că era un bun cunoscător al muzicii
turceşti fiind în acelaşi timp şi un bun cântăreţ, calităţi ce îi
facilitau prezenţa la evenimentele mondene din cadrul înaltei
societăţi constantinopoliene. Astfel leagă o strânsă prietenie
cu un oarecare Smail-efendi, demnitar foarte important al
curţii otomane, care până la urmă l-ar fi ajutat pe Cantemir să
obţină tronul Moldovei în 1710. Fiind atât de bine văzut printre turci, Dimtrie Cantemir are posibilitatea să studieze din
prima sursă limba acestora, obiceiurile şi religia musulmană, fapt ce îi va uşura mult scrierea celebrei „Istorii a
Imperiului Otoman” şi a „Sistemului religiei mahomedane”.
Însă una dintre cele mai mari realizări ale lui Cantemir, în
urma aflării sale la Constantinopol, este inventarea unui
sistem de notaţie al muzicii turceşti, la un moment dat chiar
compunând cântece foarte apreciate de către lăutarii turci.
În septembrie 1700, Antioh Cantemir, pierde
tronul Moldovei, atât datorită acţiunilor lui Constantin
Brâncoveanu cât şi a intervenţiei solului nemţesc la
Constantinopol, după spusa cronicarului, care mijloceşte
pentru fostul domn al Moldovei, Constantin Duca. Acest
lucru îl afectează grav şi pe Dimitrie care este nevoit să
se ascundă, pentru a nu fi surghiunit de către turci, la
insitseţele domnului Ţării Româneşti, pe insula Chios. Dar
totuşi este prins şi închis, răscumpărându-se însă, cere
protecţia ambasadorului Franţei, pe care o şi primeşte.
Nici chiar după aceste grele lovituri, Dimitrie nu încetează să lupte pentru tronul Moldovei şi
după ce mare vizir devine Tebendar Mehmed, favorabil lui Cantemir, pe de asupra mai ajungânduse
şi la o înţelegere cu Constantin Brâncoveanu,
fratele său, Antioh, devine încă o dată domn în 1705.
Însă în 1707 Antioh-Vodă, pierde definitiv tronul
care este ocupat de către Mihai Racoviţă, pe care turcii îl
mazilesc în curând, apoi scaunul Moldovei este ocupat de
către grecul Nicolae Mavrocordat, dar nici acesta nu se
ţine prea mult de domnie, iar turcii se pomenesc în
căutarea unei persoane loiale, ce nu ar putea fi coruptă de
către Constantin Brâncoveanu (care cade treptat în dizgraţia Porţii) şi nu ar intra la învoială cu ruşii ce se apropie
tot mai mult de Nistru. Candidatura perfectă pare a fi ce a
lui Dimitrie Cantemir şi tocmai aici turcii comit o mare
greşeală, pentru că acesta jurase credinţă ruşilor încă din
timpul şederii sale la Constantinopol, după cum se vede
într-o scrisoare adresată ţarului Petru I în 1721: „Fiind la
Constantinopol, credinţa pe care am făgăduit-o excelenţei
sale domnului Petru Andreevici Tolsoti (Petru Tolstoi
fiind ambasadorul Rusiei la Constantinopol) n-am călcato… Iar cum am venit în Moldova, înainte şi după venirea
maiestăţii-voastre în ţara noastră am păstrat aceiaşi credinţă”. Iar în „Descrierea Moldovei”, Cantemir despre sine
spune astfel: „… care, pentru unele pricini folositoare a
lăsat toată cinstea şi viaţa înlesnită, trecând cu oastea sa
de partea creştinătăţii.”, dând astfel de înţeles că s-a angajat în lupta de eliberare a Moldovei de sub jugul Otoman.
Iată ce ne spune ofiţerul francez Moureau de
5
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Brassey, aflat în serviciul lui Petru I, în ale sale
„Mémories politiques” despre Dimtrie Cantemir, viitorul
aliat al ţarului: „Acest principe este un om mic de stat,
cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu
o înfăţişare plăcută, cum n-am mai întâlnit în viaţa mea.
Este un om politicos, binevoitor, cu vorbirea blândă, exprimându-se cu politeţe şi în chip curgător, folosind o limbă
latină aleasă, spre marea satisfacţie a acelora care cunosc
această limbă şi care au fericitul prilej de a se întreţine cu
acest principe”. Din spusele autorului acestei descrieri,
reiese că Dimitrie Cantemir este un „rebel” printre boierii
semidocţi al căror singur gând stă la putere şi bani.
Odată instalat în scaunul domnesc de la Iaşi,
politica externă a lui Cantemir se orientează fără cale de
întoarcere spre Rusia, domnul moldovean văzând acolo
unica speranţă de eliberare a ţării sale de sub turci, în
acelaşi timp însă, A. D. Xenopol susţine că apropierea lui
Dimitrie Cantemir de Petru I a fost un act oportunist, după
ce domnul moldovean a cântărit bine şansele de izbândă
ale celor doi coloşi în cazul izbucnirii unui conflict.
Oricum nu ar fi stat lucrurile, la 13 aprilie 1711, la
Luţk este semnat tratatul secret dintre Dimitrie Cantemir
şi Petru I, tratat neagreat de boieri care vedeau în el întărirea puterii domneşti, deci se simţeau ameninţaţi, ceea
ce a dus la izbucnirea unui conflict mai mult sau mai
puţin violent între domn şi boieri, liderul acestora,
Iordachi Ruset, fiind arestat din ordinul lui Cantemir.
În 1711, începe războiul ruso-turc la care participă
şi Dimitrie Cantemir. La Stănileşti, în apropierea Prutului,
ruşii sunt înfrânţi, astfel Cantemir fiind nevoit să părăsească
Moldova, plecând în Rusia împreună cu familia şi suita.
Bunătatea pe care o manifestă ţarul faţă de Cantemir
pare a fi nemărginită, acesta primeşte în dar din partea lui
Petru I un vast domeniu lângă Harkov, pe lângă acesta,
printr-un decret emis la 1 august 1711, ţarul îi conferă lui
Dimitrie Cantemir titlul de principe serenisim al Rusiei,
având drept de judecată asupra tuturor moldovenilor care
au venit cu el pe pământ rusesc; Dimitrie Cantemir mai
primeşte din partea ţarului şi o rentă anuală de 6000 de
ruble, plus la toate asigurândui-se şi o reşedinţă la Moscova.
Aflându-se în Rusia, Dimitrie Cantemir se dedică
muncii intelectuale (deşi ideea unei reveniri în Moldova
ca domn mai stăruie încă), astfel datorită meritelor sale de
cărturar, la 11 iulie 1714, Cantemir este ales membru al
Academiei din Berlin, diploma care îi confirmă titlul de
membru al acesteia este însoţită şi de o scrisoare al cărei
text în traducere românească sună aşa: „Pe vreme când
domnea mai mult Marte decât Artele, acest lucru era mai
mult o dorinţă decât o speranţă, dar vedem că acest lucru
e un fapt împlinit de când preaseninul şi înălţatul Dimitrie
Cantemir, principe al Imperiului Rus, domn ereditar al
Moldovei, printr-o pildă precât de demnă de laudă pre atât de
rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi, prin
6
adeziunea sa, societatea noastră a dobândit o strălucire
şi o podoabă unice. Suntem cu veneraţie recunoscători
de bunăvoinţa principelui faţă de noi şi faţă de lucrările
noastre”.
Odată
devenit
membru
al
prestigioasei academii,
poziţia
lui
Dimitrie Cantemir în Rusia se consolidează şi mai mult.
În 1719, se pare că serenisiumul principe renunţă
definitiv la visele sale de a mai urca vre-o dată pe tronul
Moldovei şi se stabileşte la Petersburg, iar în 1720, fiind văduv
de câţiva ani, se căsătoreşte cu Anastasia Trubeţkoi, domnişoară
de doar optsprezece ani, însă îndrăzneaţă şi chiar intrigantă.
După nuntă, Cantemir continuă să fie în graţiile
ţarului şi situaţia lui pare să se îmbunătăţească pe zi ce
trece, însă brusc la orizont apar nori negri - în primul rând,
Dimitrie suferă primul atac de diabet, la Derbent, în timpul
războiului din Caucaz din 1722, război în timpul căruia,
vastele cunoştinţe ale savantului în ceea ce priveşte cultura
şi religia musulmană, îşi fac simţite utilitatea, datorită lui
Cantemir fiind evitate incidente neplăcute, în contactul
armatelor ruse cu populaţia musulmană băştinaşă, în acest
sens cărturarul elaborează „Sistemul religiei mahomedane”,
lucrare ce va fi distribuită contingentului militar.
Nu mult timp după ce boala îşi face simţită
prezenţa, relaţiile dintre Cantemir şi ţar încep a se răci şi
asta datorită eternelor intrigi nelipsite la nicio curte. De
fapt este vorba de urzelile Ecaterinei, soţia lui Petru I, care
neputând da un moştenitor ţarului este lăsată în umbră în
favoarea fiicei lui Dimitrie Cantemir, Maria, de la care
ţarul aştepta un fecior, însă Maria naşte un prunc mort, şi
Ecaterina, profitând de ocazie, contraatacă foarte violent şi
în consecinţă Dimitrie Cantemir cade în dizgraţie.
Astfel, întristat şi chinuit de boală, Dimitrie
Cantemir se retrage la moşia sa Dmitrievka, din Ucraina,
unde şi moare la 21 august 1723. Trupul neînsufleţit al
acestuia fiind înmormântat la 1 octombrie la mănăstirea
grecească din Moscova, iar în 1935, osemintele
cărturarului sunt aduse în România fiind
reînhumate în nartexul bisericii Trei Ierarhi din Iaşi.
Apropo de înmormântarea lui Cantemir – se spune
că acesta ar fi fost rozicrucian şi după moarte, conform
tradiţiei ordinului, capul fostului domn moldovean ar fi fost
înmormântat despărţit de trup într-un cimitir rozicrucian
din Scoţia. Nouă însă nu ne rămâne de cât să sperăm că
Dimitrie Cantemir a rămas un bun creştin ortodox până
la moarte, iar cele de mai sus nu sunt decât nişte simple
zvonuri.
Aceasta a fost în linii mari viaţa ilustrului cărturar
şi domn al Moldovei, plină de pribegii şi otrăvită de intrigi
– greutăţi care totuşi nu l-au împiedicat pe Cantemir să
facă o muncă intelectuală colosală pentru acele timpuri şi
împrejurări.
Nicu Cîrlig
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
RUGÂNDU-NE PENTRU SUFLETUL
LUI ALEXANDR SOLJENIŢÎN
Viaţa şi opera lui Alexandr Soljeniţin a făcut ca şi munţii să fie mai mândri de verticala lor, de nesupunerea
morală la mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Fără el domeniul spiritual al secolului XX ar fi mucezit, sar fi şubrezit, ar fi degradat în ridicol. Basarabia, la rândul ei, se poate considera munte din masivul Soljeniţin,
fiindcă nu a stat cu mâinile în sân nici atunci când demonii comunişti au sacrificat sute de mii de români în
Gulagul sovietic fiindcă, prin cei mai buni oameni ai săi a vorbit despre tragediile tranziţiei de la totalitarism la
democraţie care l-a îngârbovit şi aici pe om, la fel ca în Rusia.
Viaţa şi opera lui Alexandr Soljeniţin a făcut ca şi
munţii să fie mai mândri de verticala lor, de nesupunerea
morală la mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului.
Fără el domeniul spiritual al secolului XX ar fi mucezit, sar fi şubrezit, ar fi degradat în ridicol. Basarabia, la rândul
ei, se poate considera munte din masivul Soljeniţin, fiindcă nu a stat cu mâinile în sân nici atunci când demonii
comunişti au sacrificat sute de mii de români în Gulagul
sovietic fiindcă, prin cei mai buni oameni ai săi a vorbit
despre tragediile tranziţiei de la totalitarism la democraţie
care l-a îngârbovit şi aici pe om, la fel ca în Rusia.
Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al
acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii
apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după
căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit
de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii
vremii au avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească
oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după
1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El
a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta
resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât
„să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea
comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu
pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă
lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”).
comunismul din URSS. Publicarea nuvelei lui Soljeniţin
a fost, atunci, în 1962, semnalul că Rusia cea dreaptă nu
a murit, că bolşevismul, oricât de necruţător şi satanic a
decimat fiinţa umană, nu mai are putere să guverneze cel
A fost laureat Nobel (1970) pentru „Arhipelagul Gu- mai mare imperiu geografic al lumii. Deşi tot ce a scris în
lag”, cea mai documentată carte despre crimele partidului acei ani nu s-a mai publicat în URSS (arhiva i-a fost luată,
comunist, dar şi despre cei care i-au adus pe comunişti la piesele şi scenariile nu erau nici măcar acceptate pentru a
putere în fostul imperiu ţarist. Eroismul lui constă în faptul fi citite), el a continuat lupta împotriva regimului comunist
că s-a documentat şi a scris această carte în URSS, drept mai mult de unul singur. În 1967, la 16 mai, a trimis o
că după o perioadă de scoatere în vileag politic a crimelor scrisoare adresată Congresul IV al scriitorilor sovietici
staliniste. Fostul ofiţer „frontovic” a fost acuzat după cel în care a enunţat poate cea mai fundamentală motivare a
de al doilea război mondial de înaltă trădare şi a cunoscut scrisului literar, adevărat manifest mesianic al literaturii
Gulagul din partea lui cea mai sumbră, a deţinutului politic. ruse din a doua jumătate a secolului XX: „Literatura care
Viaţa din Gulag a fost descrisă de Soljeniţin mai întâi în nu este aer al societăţii contemporane cu ea, care nu are
nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Dionisovici”, publicată în curajul să transmită societăţii durerea şi neliniştea ei, să o
„Novîi mir” în 1962. Acolo a văzut întreaga lume că spiri- prevină la momentul potrivit despre cataclismele morale şi
tul rus este încă foarte puternic şi că este capabil să alunge sociale care vin peste ea, nu merită să fie numită literatură,
ci doar – cosmetică”.
7
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
De fapt, încă atunci, el avea în vedere nu atât
spunerea adevărului despre trecut, ca în „Arhipelagul
Gulag”, ci prevestirile sumbre pentru Rusia, dar şi pentru
lumea întreagă. Atunci deja se vedea - încâlcită, criminală,
arogantă, distrugătoare a tradiţiilor - epoca postcomunistă.
Spirit velicoderjvnic şi pravoslavnic, Alexandr Soljeniţin
înţelegea că Rusia are drumul ei specific în istorie, că
anume prin Rusia creştinismul şi ortodoxia au ajuns la
Oceanul Pacific, că fără modelul democraţiei de tip
apusean şi a economiei de piaţă Rusia nu se poate elibera de
obscurantism. Dar tot el a avut curajul să vorbească şi
despre univocitatea spiritului rus (a căii ruse), şi
despre prăpăstiile spiritului rus. Anume el, şi nu vreun
scriitor din Europa Apuseană sau SUA, a arătat în anii
din urmă şi impasul tragic al omului apusean, bântuit şi
de ideea dominării întregii lumi, şi de cea a demontării
fundamentului moral şi religios pe care stă. Aşa se face că
în opinia lui Soljeniţin adevăratele lui cărţi, la care a muncit
mulţi ani, absolut cu toată seriozitatea, sunt „Roata roşie” şi
„Două sute de ani împreună”, pentru care, aceasta e făţărnicia
democraţiei, a fost acuzat şi de şovinism, şi antisemitism.
Ca şi în timpul exilului din SUA, după revenirea în
Rusia, Alexandr Soljeniţin s-a izolat la Troiţe-Lâcovo, sub
Moscova, şi a continuat să scrie aşa cum îi dicta conştiinţa,
aşa cum, de altfel, anunţase şi în vestita scrisoare de la 16
mai 1967, şi în discursul excepţional rostit când şi-a
primit Premiul Nobel: „Multe poate ascunde minciuna în
această lume – dar numai nu arta! Iar după ce se va
împrăştia ceaţa minciunii – se va vedea cât de dezgustătoare este violenţa, şi, neputincioasă, violenţă va cădea”.
Deşi a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie şi nu le mai
poate vorbi direct maimarilor acestei lumi, influenţa lui
Alexandr Soljeniţin asupra destinului fiinţei umane abia acum
începe. El este muntele cel mare pe care nu-l pot atinge
mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Să ne rugăm în
aceste zile pentru sufletul lui, că are tot dreptul să se odihnească în pace. Şi să nu uităm, rugându-ne pentru Alexandr
Soljeniţin, că la Mana, lângă Orhei, în Basarabia noastră,
s-a născut Paul Goma, scriitorul român considerat Soljeniţin
al României. El a scris „Ostinato”, „Din calidor”, „Arta
refugii”, „Patimile după Piteşti”, dar mai ales „Săptămâna
roşie” (unde a cercetat, ca şi Soljeniţin pentru Rusia, rolul
evreilor comunişti în aducerea molimei roşii în România,
şi, în special, în Basarabia). Scriem aceste rânduri ca nu
cumva să trecem cu vederea, acum, în zilele lui, dar şi ale
noastre, mai ales „Jurnalul” lui Goma, o mare epopee a
lumii contemporane, a dreaptă prevestire a zilei de mâine.
Andrei Vartic
UN OM PRINTRE OAMENI - PETRE ŢUŢEA
Petre Ţuţea… omul despre care nu poţi vorbi,
pentru că limba română în toată frumuseţea şi bogăţia ei,
nu are destule cuvinte frumoase pentru a schiţa măcar un
vag portret al Profesorului, aşa cum era numit el de către
cei care îl înconjurau; şi chiar dacă Ţuţea afirma că nu
are discipoli, ci numai prieteni, nimeni nu putea discuta
cu el pe picior de egalitate, numai dacă nu se numea Nae
Ionescu, Radu Gyr, Constantin Noica sau Mircea Eliade.
Petre Ţuţea şi starea de ţăran s-au completat
reciproc, a fost o relaţie pe cât de firească pe atât de
complementară, pe de o parte Ţuţea cu vastele sale
cunoştinţe şi pe de altă parte starea de ţăran, datorită
căreia nu a devenit, ci a rămas natural, adică sincer, direct
şi simplu, însă nu simplist. Cuvântul lui Ţuţea a fost atât
de dorit şi atât de apreciat anume datorită accesibilităţii şi
veridicităţii, deci a sincerităţii sale. Deşi format în
mediul citadin, Profesorul nu s-a lăsat corupt de acesta,
rămânnd autentic, rămnânâd plugar.
Ţuţea a strălucit prin chinuri, închis fiind de
comunişti, acesta, neobosit, a propovăduit în închisoare,
aşa după cum aflăm chiar din spusele sale: „Să vă dau un
exemplu din viaţa mea. Nu mă fudulesc. În închisoare, la
Aiud, într-o curte închisă, trece părintele Anania – care a
venit şi mi-a confirmat ulterior că au fost 600 de inşi băgaţi
8
acolo, în vârfurile de la Aiud – şi eu trebuie să mă duc să
mărturisesc – că era reeducare – ce gândesc. Am vorbit
trei ore cu picioarele în apă, rămăsesem cu cincizeci de
kilograme dintr-o sută.[…] Am ţinut o conferinţă de trei ore
despre Platon şi Hristos. Am spus că Platon e un personaj
mărunţel şi cuviincios faţă de măreţia lui Hristos. Pe Platon
poţi să-l scuturi şi să constaţi că arhetipurile în religia lui
Hristos, devin modurile în care vede el divinitatea. Platon
n-are divinitate, el e un demiurg. Demiurg în greceşte
înseamnă meseriaş. În Timeu, Platon e un meseriaş de
geniu. Dar atât şi nimic mai mult. Creştinii sânt cei care
dau pentru prima dată definiţia Creaţiei. Dumnezeu a creat
lumea din nimic, Ca în Evanghelia lui Ioan: La început a
fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu
era Cuvântul şi toate câte s-au făcut, printr’Însul s-au
făcut. Va să zică este vorba de creaţie ex nihilo. Că, dacă iar precede ceva, ar deveni un meseriaş de geniu care pune
ordine în haosul materiei: ăsta-i demiurgul! Platon n-a
avut o divinitate ca Hristos”.
Să ai puterea şi curajul să vorbeşti despre Hristos
închis fiind de cei care Îl prigonesc, nu este curaj, este
virtute, este dragoste nemărginită pentru Dumnezeu
şi pentru oameni. Chiar din cele spuse mai sus de către
Ţuţea, se vede credinţa neclintită a acestuia; deşi având
Nr. 1, AUGUST 2008
vaste cunoştinţe filosofice, Profesorul nu „alunecă” în fel de
fel de rătăciri, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului
cu mulţi „înţelepţi”; pentru el Hristos este sensul existenţei,
filosofii rămânând folositori şi nu mântuitori după cum însuşi
afirma.
Atât timp cât a fost comunism în România, atâta
timp a fost prigonit şi Petre Ţuţea – când nu era schingiut
în închisori, era urmărit de securişti în „libertate”, cu toate
acestea, el a avut meritul de a rămâne o „pacoste” pentru
regim, a fost un incomod, un adversar periculos, ceea ce,
paradoxal, l-a făcut temut în ochii torţionarilor săi; în acest
sens, Noica spunând că în închisoare, în timpul unui interogatoriu, anchetatorul a zis: „Ascultă, eu l-am anchetat şi pe
Ţuţea.” – câtă teamă şi respect chiar, din partea acestuia,
care involuntar, recunoaşte superioritatea lui Ţuţea asupra-i.
INTERSECŢII
Acesta a fost Petre Ţueţea – luptătorul, de multe
ori solitar, însă niciodată înfrânt.
Celebritatea şi-a dobândit-o fără să o caute,
a devenit reputat pentru că merita, pentru că era dator
să devină un model, un mentor, de fapt cei ca Petre
Ţuţea sunt adevăratele şi necesarele V.I.P.-uri.
A murit senin şi lucid, în 3 decembrie 1991,
vorbind, şcolind de fapt, pe cei care au venit să-l asculte.
Felul în care Petre Ţuţea s-a mutat la Domnul, lasă
senzaţia că ne-a lăsat doar pentru câteva clipe, pentru un pic
de odihnă, pe care a meritat-o din plin de altfel. Astfel nouă
celor vii, nerămânându-ne altceva de făcut de cât să-i urmăm
învăţătura şi să ne pară rău că nu putem fi la nivelul aşteptărilor sale.
Nicu Cîrlig
Icoana făcătoare de minuni de la Tabăra
„Binecuvântează, Doamne, această icoană şi-o sfinţeşte pe ea cu blagoslovenia Ta cea cerească şi dă ei putere şi tăria facerii
de minuni.”
(Rugăciunea la sfinţirea icoanei Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu)
Orice icoană are darul vindecărilor şi facerii de
minuni pentru toţi cei care se roagă fierbinte înaintea
ei. Dar sânt icoane, în faţa cărora credincioşii au aprins
lumânări, au bătut metanii, au vărsat lacrimi şi au adus
rugăciuni înflăcărate. Aceste icoane de-a lungul veacurilor
s-au îmbibat de rugăciunile aduse şi în cazuri de nevoie
dar şi rugăciunile de mulţumire aduse de către popor.
La rândul lor, icoanele acestea revarsă darul facerii
de minuni şi de tămăduire peste acei care aduc rugăciuni
în faţa lor, de aceia pe drept cuvânt se numesc făcătoare
de minuni. O asemenea icoană care se numeşte „Minunea
de la Vatoped” se află la Mănăstirea „Adormirea Maicii
Domnului” din satul Tabăra, raionul Orhei. Aceasta a fost
zugrăvită la cea mai veche mănăstire de pe muntele Athos
– mănăstirea Vatoped, la 30 ianuarie 1863, precum indică
inscripţia de pe icoană. Icoana a fost comandată de către
un boier din ţinutul Orheiului pentru maicile mănăstirii
Tabăra. Aceasta înfăţişează Chipul Maicii Domnului cu
pruncul Iisus în braţe, mai jos, pe icoană într-o raclă sunt
zugrăvite o mână şi un cuţit.
Iată care este originea acestei icoane: conform
Tradiţiei, Mănăstirea Vatoped este cea mai veche mănăstire
din sfântul munte Athos. Anume aici s-a săvârşit o minune
uimitoare cu una dintre icoanele Maicii Domnului.
Se spune că un ierodiacon, care pe atunci îngrijea de
Biserică, într-una din zile, fiind ostenit după o priveghere
de toată noaptea, terminându-şi ascultarea, merse la
trapezarul din vremea aceea şi îi ceru puţină pâine şi vin
9
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
spre a-şi potoli foamea. Trapezarul însă, mânios pentru
cererea nepotrivită ceasului aceluia, îl alungă ocărându-l ca pe un
rob al pântecelui. Atunci ierodiaconul se mânie grozav pe
trapezar şi neputând a-şi face singur dreptate se întoarse în
biserică furios, ţinând un cuţit în mâini şi spunând: „În deşert mă
obosesc slujind şi ostenindu-mă în fiecare zi ca să îngrijesc biserica
aceasta, căci nici măcar pâine şi puţin vin nu-mi dai spre a-mi
potoli foamea!” şi astfel veni în faţa icoanei acesteia,
ridicând cuţitul şi cu mâna nelegiuită şi plină de cutezanţă,
lovi Sfânta icoană în obrazul drept aproape de ochi şi îndată se
deschise rană şi ţâşni sânge din belşug şi stropindu-l
sângele în ochi, îl orbi cu desăvârşire pe nesăbuitul care
văzând acest lucru preastrăin rămase plângându-şi
nelegiuirea, căzând plin de durere la podea dinaintea
sfintei icoane, tânguindu-se nemângâiat şi lovindu-şi capul
de marmură, numindu-se ucigaş şi nelegiuit şi vrednic
de a fi dat morţii. Iar în puţină vreme se făcu cunoscut tuturor părinţilor mănăstirii această străină lucrare.
Încredinţându-se cu toţii şi văzând cu ochii lor rana de cuţit şi
şi sângele care încă mai curgea din Sfânta icoană şi cuţitul
însângerat şi pe diaconul care tăiase icoana zăcând la pământ
ocărându-se pe sine ca vrednic de moarte, zbuciumânduse
precum lunaticii, vorbind fără noimă, ca un îndrăcit,
iar chipul sfintei icoane schimbat la faţă şi palid precum al
unui om fără de viaţă. Şi se cutremurară rămânând cu
toţii încremeniţi de teamă. Atunci egumenul făcu împreună
cu toată obştea priveghere de toată noaptea, rugând-o pe
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să-şi înceteze mânia
asupra diaconului şi să ierte nelegiuirea lui. Şi după puţin
timp se arătă Născătoarea de Dumnezeu în vedenie egumenului zicându-i că sa iertat păcatul diaconului şi că-l va
tămădui de duhul lunatic care îl muncea. Iar nesăbuitul acela
făcându-şi o strană dinaintea sfintei icoane, rămase stând
neobosit în picioare vreme de trei ani încheiaţi plângând
şi tânguindu-se pentru marea-i nelegiuire, iar la un timp auzi
glas: „Ţi s-a iertat păcatul, însă mâna ta cea îndrăzneaţă
să rămână uscată în vremea vieţii tale, iar după moarte
nedestrămată!” Lucru care şi se petrecu după adormirea
aceluia, când trupul i se destrămă pe de-aîntregul , dar
mâna-i nelegiuită rămăsese uscată şi întreagă. Astăzi se
poate vedea într-o raclă aşezată sub această sfântă icoană,
mărturisind vădit acea minune, iar că a curs sânge se vede
pe obraz rana până în ziua de astăzi. Icoana este îmbrăcată
cu argint având inscripţii prin care se arată că este lucrată şi
dăruită mănăstirii Tabăra la 30 ianuarie 1863, stareţă fiind
la acel timp monahia Evghenia Donici. De-a lungul deceniilor icoana a izvorât mereu tămăduiri celor care au alergat
cu evlavie către dânsa, ştiind-o adevărat făcătoare de minuni.
La închiderea mănăstirii în 1959, maicile au suferit
mult, când icoanele au fost luate din ambele biserici şi arse
pe un deal în apropierea mănăstirii.
A fost căutată şi icoana noastră făcătoare de
minuni să fie arsă, dar din pronia Bunului Dumnezeu şi
prin străduinţa depusă de maici, icoana s-a păstrat fiind
ascunsă în diferite locuri. În ultimii ani s-a păstrat sub un
acoperiş de fântână.
După redeschiderea mănăstirii, Sfânta icoană
rama căreia putrezise de-a lungul deceniilor, a fost fixată
pe un perete din biserica de vară a mănăstirii, rămânând
într-un fel neobservată. În anul 2001 după numirea în
funcţie de duhovnic a egumenului Vasile în biserică au
început lucrările de restaurare. La o şedinţă cu maicile
din mănăstire, stareţa şi duhovnicul au pus în discuţie
istoria icoanei respective, minunile ei de-a lungul anilor
şi valoarea-i spirituală. La iniţiativa părintelui Vasile a
fost comandat un chivot sculptat în care a fost pusă Sfânta
icoană.
Chivotul este lucrat în aşa fel, încât credincioşii
care vin să se închine Născătoarei de Dumnezeu să poată
trece pe sub icoană, pentru ca Maica Domnului să reverse
asupra lor milele Sale cele bogate, iar creştinii să lepede la
picioarele Ei toate bolile şi necazurile sufleteşti şi trupeşti. În
aceşti ani, zeci şi sute de pelerini au adus mulţumire Maicii
Domnului pentru că au primit răspuns pentru doleanţele
lor.
Icoana Făcătoare de Minuni de la Tabăra vă
aşteaptă pe fiecare dintre dumneavoastră pentru tămăduirea
sufletului şi a trupului.
Monahia Xenia, Stareţa mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”,
satul Tabăra, raionul Orhei
10
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
„Dormiţi în pace, umbre, martiri ai
României”
Importanţa păstrării în conştiinţa poporului a
propriei istorii a devenit una dintre marile probleme ale
secolului XXI – lea. „Secularizarea” conştiinţei umane,
devalorizarea şi chiar pierderea principiilor morale ca
norme ale vieţii au dus la distrugerea conştiinţei istorice, la
o atitudine neglijentă şi indiferentă faţă de propria entitate
umană. Temelia cunoştinţelor noastre istorice este tradiţia
orală, întemeiată, în parte, pe informaţiile martorilor oculari. De
aceea catastrofele sociale, politice, morale, precum şi cele ce
duc la schimbarea impusă şi forţată a concepţiilor, a viziunilor despre viaţă, au drept repercusiune pierderea con-tinuităţii
tradiţiilor istorice, pierderea legăturii dintre generaţii şi producerea unor goluri, spaţii albe în evoluţia tradiţiilor spirituale.
…Pe muchia unuia dintre dealurile care străjuiesc
satul Tabăra, raionul Orhei din Basarabia, se află un
cimitir. Este cimitirul ostaşilor români, înmormântaţi
aici în groaznicul an 1944. Anume în acest loc pe valea
râuleţului Cula s-au dat bătălii mari. Bubuitul de tun şi
împuşcăturile răsunau îngrozitor de după dealul satului
Tabăra şi ecoul lor le chema pe maicile mănăstirii la o
rugăciune mai accentuată. Măicuţele povestesc, că atunci
când se trezeau dimineaţa la rugăciune îi găseau pe ostaşii
căzuţi pe câmpul de luptă aduşi în jurul bisericii mănăstirii.
Preotul împreună cu ascultătoarele mai că nu reuşeau să le
săvârşească prohodul acestor tineri băieţi, numele cărora
putea fi identificat doar din actele pe care le aveau
într-un buzunar dosit. După slujbele de îmormântare ostaşii erau duşi pentru a fi îngropaţi într-o groapă comună de pe creasta acestui deal. Spun bătrânii satului, că
unii mai gemeau când erau aruncaţi în acel „mormânt comun”. Peste 1200 de ostaşi îşi dorm aici somnul de veci.
O perioadă bună de timp cimitirul respectiv a fost
neglijat de către autorităţi şi chiar de oamenii din sat. La
începutul anilor 1990 s-au început lucrările de restabilire şi
amenajare a cimitirului. Un aport considerabil şi l-au adus
combatanţii războiului de pe Nistru. Cu ajutorul fundaţiei
„Pro Basarabia şi Bucovina” filiala Bihor din România, în
frunte cu preşedintele acesteia, regretatul dr. Ioan Groza,
de la Oradea, a fost adus un frumos şi preţios monument
din marmură albă, pe care sunt încrustate numele celor căzuţi.
Bineînţeles, nu toate numele, doar acelea care s-au păstrat
într-un catastif la biserica mănăstirii. În anul 1995, de ziua
Armatei Române, a fost sfinţit acest monument. Au venit
mai mulţi reprezentanţi ai diferitor posturi de radio şi TV
atât din ţară, cât şi din străinătate, care au mediatizat pe larg
acest eveniment. Corespondentul unui ziar a găsit înscris
pe monument numele unchiului său pe care părinţii l-au
căutat toată viaţa şi nu au ştiut că este îmormântat aici, la
Tabăra. El spunea că bunica lui a murit cu două luni în urmă,
ducând în mormânt dorul pentru feciorul pierdut fără urmă.
În fiecare an la sărbătoarea Înălţării Domnului sau
de ziua Armatei Române la monument se depun zeci de
coroane de flori în amintirea celor căzuţi aici. Nu odată la
aceste evenimente de comemorare a ostaşilor, care şi-au
pierdut viaţa pe aceste meleaguri, şi care îşi dorm somnul
de veci la Tabăra, au fost prezenţi excelenţa sa ambasadorul
României în Republica Moldova, domnul Filip Teodorescu, preşedintele Curţii Constituţionale din România domnul Ioan Vida, preşedintele Curţii Constituţionale din Republica Moldova domnul Dumitru Pulbere, şi numeroase
persoane de vază atât din ţară cât şi de peste hotare.
Sute de mii de preoţi şi milioane de credincioşi
au plătit cu viaţa libertatea meleagurilor natale dar şi cea
a credinţei lor în Hristos. Cu părere de rău, astăzi în
republica noastră din intenţia de a ascunde adevărul de
tristă pomină, s-a aşternut o anumită tăcere peste
realităţile dure despre viaţa preoţilor şi credincioşilor, ce
au avut de suferit în epoca regimului comunist.
Imperativul timpului dictează să rupem tăcerea şi
să trecem la descoperirea trecutului al fiilor bisericii
noastre, numele cărora rămân a fi încă nedescoperite.
11
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Latinii afirmau că „historia est magistra
vitae” (istoria este învăţătoarea vieţii), ceea ce
înseamnă şi faptul că istoria ne poate învăţa
lecţia trecutului pentru a păşi cu fermitate în
viitor şi a nu repeta greşelile celor dinaintea
noastră. Lucrul acesta poate fi realizat întrucât
tot ea, istoria ne învaţă a interpreta şi a păstra în
memorie vestigiile trecutului, a pune în lumină
fapte demne de urmat, figurile însufleţitoare şi
deschizătoare de drumuri. Numai aşa putem
înţelege cine am fost, cine suntem şi care ne
sunt valorile existenţiale în prezent. Astfel istoria
devine pentru noi nu numai o sursă de informare ştiinţifică, dar şi un nesecat izvor spiritual.
Arhimandritul Vasile,
Duhovnicul Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”, satul Tabăra, raionul Orhei
TVR-ul şi viitura
Cum nu sunt vinovate televiziunile din România
de incestul care bântuie România? Mami în Italia, tati la
cârciumă, iar băiatul (sau fata) se uită la tanti Andrea de
la televizor, care îi bagă tenace, zi de zi, la ore când nici
găinile nu s-au culcat, direct în gene, şi cracul dezgolit,
şi ţâţa goală, şi concubinajul, şi ha-ha-ha, alcoolul, şi fă
cu mine ce vrei! În lipsa mamei, a tradiţiilor, a poveştilor
cu Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, a şcolii naţionale
(din care doar cu mare luptă încă nu s-au scos icoanele şi
lecţiile de religie), a statului naţional şi a mândriei de a fi
român cui îi mai pasă de sufletul copilului? Care politician
apreciază că la buletinele de la orele 19, atunci când
ar trebui să se dea pe posturi „Noapte bună, copii!”, la
ce spune el se uită şi milioane de copii, mai ales milioane
de copii. Că mami e în Italia. Iar tata la cârciumă, la bar,
la o bere, la un şpriţ, la o tărie.
Zilele astea România nu a trecut doar printr-un
necruţător dezastru natural, ci şi prin unul încă şi mai
cumplit, moral. După 11 septembrie în SUA pe fiece post
de radio şi TV, la fiece colţ de stradă, se cânta “God, bless
America”, iar în România, la finele lunii iulie 2008, după
atâtea dezastre climaterice din anii trecuţi (şi ele de ce
nu ar măsura nivelul violenţei fizice şi morale pe care o
propagă şi statul, şi televiziunile din România?), la TVR
(nu discutăm de televiziunile comerciale, dar şi acelea
activează pe teritoriul statului român şi nu pot avea libertate
pentru a înmulţi violenţa, libertinajul, consumul nelimitat
de alcool, pornografia) se dădeau spectacole (de foarte
prost gust) cu fete dezgolite, bărbaţi stilaţi pornografic
şi glume aiurite. Asta tocmai atunci când zeci de mii de
oameni fugeau îngroziţi din calea viiturilor care veneau
12
din toate părţile peste ei. Ba chiar şi în timpul buletinelor
de ştiri nu se arătau la TVR eroii, dintre civili, jandarmi
sau angajaţii de la instituţia pentru situaţii de urgenţă,
ci domni burduhoşi de pe la ministere, care repetau ca
papagalii câte baxuri de apă minerală, câte pâini şi câte
conserve au distribuit anume ei, şi nu autorităţile locale
(de la alte partide) pe teren. Dar oare numai de pâine şi
apă aveau nevoie acei oameni? Nu cumva aveau nevoie,
ca şi soldaţii pe front, mai ales de preot? Mai ales de
un psiholog, de un inginer de suflete, nu de un secretar
de stat? Ce credeau ei când, băgaţi cu forţa într-un cort
militar sau ajunşi la un vecin de pe deal, vedeau la TVR
fundurile goale ale divelor ce ţopăiau ca nişte cai de circ în
aplauzele gloatei de show, iresponsabile ca şi realizatorii
show-lui? Acei oameni ziceau – ştim cu toţii că anume
asta ziceau - că nimănui pe acest pământ nu-i pasă de
soarta lor, care şi-au pierdut, fără să aibă vreo vină, tot
avutul agonisit o viaţă, fără ca statul acesta şi televiziunile
acestea să fi pus umărul ca ei să trăiască mai bine. Punând
aceste întrebări, revenim la lecţia de jurnalism pe care ne-a
lăsat-o Mihai Eminescu, dar şi Bogdan Petriceicu Hasdeu,
şi Nicolae Iorga, şi Nae Ionescu, şi Mircea Eliade, şi mulţi
Nr. 1, AUGUST 2008
alţi adevăraţi intelectuali români. A scrie în presă fără să
pui degetul pe rana colectivă, a nu da orizonturi, măcar
orizonturi, fiinţei umane pentru lecuire, nu are tradiţie în
jurnalismul românesc. Pretinsul „vsio pozvoleno” („Totul
este permis”, urlat de Ivan Karamazov în „Fraţii Karamazov” de Dostoievskii) al zilei de azi ne va aduce numai
năpaste. Aşa cum ne-a adus cu duiumul de la strangularea
libertăţii şi de către bolşevici, şi de către noii cominternişti.
În locul unor emisiuni mobilizatoare, în locul unor
discuţii serioase, pertinente, profesionale despre cataclismele
naturale (şi morale) prin care trece România, TVR a dat pe
post zilele astea schelete de dive amorale, machiate nu doar
cu alifii de la Loreal, ci şi cu amoralitate de casă de toleranţă,
cu bărbaţi pudraţi, „prestatori de servicii la babe bogate”,
vorba unui sergent ce căuta bătrâni prin casele părăsite la
Rădăuţi-Prut... Ce să înveţe de la aceşti pudraţi poporul
român? Ce să înveţe de la TVR, televiziunea publică a
poporului român, copiii poporului român, elevii din şcolile
generale şi din licee? Fâţâială din fund? Ce să facă în clipele
astea de coşmar, când vin peste ei nu doar cataclismele
naturale, ci şi cele amorale? Cine să le spună ce să facă?
Mama e în Italia. Tala la cârciumă! Ce se dă pe post, aceea
fac. Le scrie « cel mai mare scriitor român » să şi-o bage
în fund, asta fac. Le scrie „cel mai mare filosof român” că
poporul român este unul peste care urinează toţi, asta fac,
se lasă urinaţi de toţi. Chiar asta le-a spus procurorilor
zilele trecute un violator, că ce a văzut la televizor, aceea
a făcut. Acum majoritatea copiilor mai văd toate porcăriile lumii şi pe Internet, că mami i-a trimis din Italia calculator.
Zilele acestea, la viitură, în clipele de coşmar, în cele mai
izolate sate din case nu se scoteau icoanele, ci calculatoarele.
Or, ce se dă pe postul naţional de televiziune al
României, acum, în perioade de criză majoră, şi, mai ales,
în perspectiva unor crize majore, nu mai e doar vina acestor nesimţiţi din televiziuni, ci a statului român. Bătrânii
de la Rădăuţi-Prut, sau Răchiteni, sau Roman sunt evacuaţi
ca oile, fără a fi pregătiţi moral pentru această situaţie, cu
forţa, de multe ori „pe deal”, în câmp deschis, în lanurile
de porumb, gândindu-se cu groază că au pierdut şi găinile
(care, uneori, sunt tot avutul lor), şi văcuţa, şi capra, şi
cele câteva perne (chiar nu aţi observat cum îşi evacuau
pernele, cele mai mari comori ale lor?), şi stogul de fân, şi
varza, şi cartofii din beci. Şi nici un psiholog, măcar unul
de leac, nu s-a văzut în preajma lor. Nici un preot. Nici
un scriitor român contemporan. Nici un moralist. Nici un
Iorga. Nici un Stere. Nici un Mircea Eliade, care dădea pe
la 1930 ultimii bani pentru cei loviţi de secetă în Basarabia. Multor politicieni de azi (deşi vin mai toţi anume din
ziua de ieri) nu le place fostul cenaclu „Flacăra”. Dar
„Podul de piatră” - şi alte excepţionale cântece patriotice
ale cenaclului - au mobilizat poporul român şi după ploile
catastrofale din 1970, si după cutremurul din 4 aprilie
1977, şi la revoluţia, atâta cât a fost, din decembrie 1989.
INTERSECŢII
Se ştie că anume Basarabia a declanşat lupta
poporului român împotriva comunismului. Dar fără
cenaclul „Flacăra” (transmis la radio), fără Ioan
Alexandru, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi Marin
Sorescu Basarabia nu se trezea - înaintea Ţării - ca să dea
jos comunismul şi să înceapă lupta pentru democraţie şi
renaştere naţională (înaintea actualelor state baltice, încă
în 1987, când – într-o noapte de la 16 spre 17 mai - o
excepţională adunare a scriitorilor basarabeni a transformat
scânteia renaşterii naţionale în flacără imposibil de stins de
către fostul regim comunist). Noilor Ivani Caramazovi din
televiziunile româneşti nu le place poezia patriotică a lui
Ioan Alexandru şi Adrian Paunescu, cântecele lui Victor
Socaciu şi Tudor Gheorghe, filmele istorice despre eroii
neamului nostru. Dar, oricât de mult ar scoate ei în prim
plan, acum şi prin manualele de istorie şi limbă română,
divele tabloide din televiziuni, bluzele lor decoltate (aşa
ceva nu vezi nici la televiziunea franceză), fustiţele lor
suprascurte, viaţa lor veselă fără de familie, cu ele nu
se va mobiliza poporul român să se apere contra noilor
cataclisme naturale şi artificiale care vin oricum, fiţi siguri
de asta, domnilor politicieni, dar şi domnilor manageri de
televiziune. Ele vin şi peste domniile voastre, aşa cum vin
peste tot poporul român! Ba chiar viiturile de amoralitate
pe care le-aţi declanşat se vor înmulţi mai îngrozitor decât
cele naturale. România a fost pe tot parcursul istoriei lui
homo sapiens nu doar hotar al Europei, nu doar teatru
de război al popoarelor nomade, ci şi hotar al rupturilor
morale şi climaterice. Şi dacă în trecut poporul român
şi-a păstrat fiinţa naţională şi verticala morală anume în
acest spaţiu, la aceste hotare foarte dure, cele mai dure ale
Europei, asta s-a întâmplat fiindcă în tot trecutul nostru
simţul natural al siguranţei naţionale a creat şi împuternicit
zi de zi (prin mituri, poveşti, legende, cântecul bătrânesc,
tradiţii) eroul mobilizator. A înlocui această uriaşă zestre
morală şi spirituală cu tzopăielile unor dezgolite arogante,
cu spectacolele unor bărbaţi schilozi de adevărată bărbăţie,
asta în timp de dezastru, de cumpănă, de ciumă morală, în
timp ce românii din juma de ţară plâng şi mor devastaţi de
ape şi aroganţă, nu e doar o blasfemie a bunului simţ românesc, ci atac direct la siguranţa naţională a statului român.
Nu insistăm pe pilda SUA, care gestionează bine
crizele interne şi externe pentru a ridica patriotismul
la cotele siguranţei naţionale. Sau pe cea a Israelului,
campionul mondial la acest capitol al devenirii. Dar este
o limită a distrugerii ţării prin distrugerea spiritului ei
naţional, a patriotismului, a istoriei, a mândriei de a fi
român, a tradiţionalei omenii de omenie care ne-a mobilizat
aproape doua milenii ca să ne apărăm nu doar de duşmanii
externi, ci şi de cei interni, inclusiv de ciume, holere, ploi
torenţiale şi cutremure. A anihila cu pornografie şi dezmăţ
politic, televizat mediatic aceste tradiţii este, repetăm, atac
la siguranţa naţională. Or, timpurile care vin nu sunt deloc
simple. Nu doar ploile torenţiale vor creşte în intensitate,
ci şi cutremurele, inclusiv cele sociale şi religioase, dar,
13
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
mai ales, lupta geopolitică pentru resursele alimentare şi energetice care s-a dat, se dă şi se va
da şi aici, la hotarul de est al poporului român.
Ultimul dezastru climateric din judeţele
de nord ale României a coincis în mod paradoxal cu sărbătorirea la Kiev a celor 1020 de
ani de la creştinarea Rusiei Kievene. Supărat
pe Bartolomeu al Constantinopolului, care nu a
binecuvântat re-înfiinţarea Patriarhiei Ucrainei,
preşedintele Iuşcenco a părăsit dumica trecută
Liturghia solemnă de la Kiev, pe care o slujea
Bartolomeu şi Alexei al II-lea, şi a zburat în
trombă în Ucraina de Apus, să stea cu picioarele
goale în torentele care au transformat în Dunăre
tragică anume Prutul nostru. Nu Niprul lor. Tot
zilele astea de pe cosmodromul de la Pliseţk a
fost lansat un satelit-spion german. Evident, el
nu va spiona bazele militare ale Rusiei.
La uşa corturilor din zonele devastate de
ploi nu s-a văzut (cel puţin în emisiunile directe
de le la Realitatea TV, unicul post care a relatat
decent, în măsura posibilităţilor, noul cataclism
climateric din nordul României, dar şi Basarabiei) nici un tricolor. Locul unde se dă lupta şi
pentru viaţa unor oameni, şi, mai ales, pentru
viitorul României, a fost marcat mai numai cu
deznădejde şi lacrimi. Nu este modest să dăm
anume noi, din Basarabia, lecţii de siguranţă
naţională, dar „point of not return”, despre care
s-a vorbit şi la G8 din anul trecut, de la Sankt
Petersburg, şi la G8 din anul acesta, din
Japonia, din câte se pare, deja a trecut. Schimbările climaterice globale, inclusiv Marele
Gheţar, care a fost stăpân absolut peste spaţiile
carpato-dunărere aproape 30.000 ani din cei
40.000 din câţi vieţuieşte aici omul de tip fizic
contemporan, vin oricum. Însă România, ca statmatcă a poporului român (aşa vorbesc evreii de
Israel, « statul-matcă al poporului evreu »), nici
măcar nu e conştientă la nivel politic de acest
fapt. Ziua de mâine a României, mai ales sufletul poporului român, a fost lăsată în seama unor
dezţăraţi (sintagma aparţine lui Paul Goma), unor
avizi doar de putere şi bani, cuibăriţi şi în partidele
politice, şi în masmedia. Podul lor spre viitoarea
Românie, construit pe iluzie şi amoralitate, dar
şi pe deznădejdea poporului român, rupt şi de
tradiţii, şi de investiţiile într-o viaţă mai bună, a
fost spălat, în parte, de viiturile din judeţele de
nord, de geneză ale poporul român. Depinde
numai de noi, poporul român, dacă vom reuşi să
construim altul, şi trainic, şi frumos, şi românesc.
14
Andrei Vartic
“Am avut marele noroc
să mă nasc într-o ţară
frumoasă...“
- De unde vine doctorul în ştiinţe istorice Mariana Ţăranu?
- Sunt născută în localitatea Cimişeni, raionul Criuleni, sat
mare şi frumos din centrul Republicii Moldova. Mama mea – Lidia
Ţăranu - este directoarea Liceului Teoretic din satul natal, tatăl meu
– a fost muncitor, însă din păcate din 1997 nu mai este printre noi.
Am un frate – Dumitru – care este mândria mea. În 2005 a absolvit
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”
din Chişinău, facultatea Medicină Generală, iar actualmente face
rezidentura.
- Care sunt cele mai emoţionante amintiri din copilărie?
- Astăzi, deseori când discut cu cineva despre copilăria lor foarte
mulţi îşi amintesc cum se sărbătoreau diferite sărbători religioase, cum
mergeau la biserica din localităţile vecine, aşa încât să nu-i vadă cineva.
Alţii vorbesc, poate mai mult decât ar fi cazul, despre lecţiile de istorie a
Moldovei, când cineva îl întreba pe învăţător ceva despre Ştefan cel
Mare, la care respectivul răspundea ceva indecent. Multe lucruri, fără
îndoială, sunt adevărate, însă deseori se creează impresia că unii oameni
încearcă să-şi creeze un trecut demn de toată lauda. Au fost timpuri,
când toţi aveau nevoie ca biografia lor să conţină un trecut proletar,
glorios, acum mulţi sunt acei ce se declară victime ale acelor timpuri.
Familia în care am fost educată, a fost un produs al timpurilor
sovietice, valorile promovate oficial erau valorile familiei noastre.
Am avut un adevărat şoc, şoc care m-a dominat câteva luni, când
la vârsta de 11 ani, mergând împreună cu mama mea prin oraşul
Chişinău, îmi amintesc cu precizie locul, lângă o biserică, am văzut
un cerşetor. Primul meu gând a fost: „Cum se poate ca într-o ţară
socialistă să existe cerşetori? (Exact aşa m-am gândit). Vă daţi seama
cât de îndoctrinată eram? Toată copilăria mea i-am avut ca model de
comportare pe pionerii eroi sovietici, cu regularitate citeam povestiri
despre faptele de vitejie săvârşite de oamenii sovietici în războiul
al doilea mondial. Deseori ascultam radio Bucureşti, însă nici nu
bănuiam că am putea avea ceva comun cu România.
Nr. 1, AUGUST 2008
- Cum s-a produs schimbarea?
- Trebuie să spun că familia mea se abona la multe
ziare, în genere citeam mult, când a început mişcarea de
renaştere naţională discutam aproape zilnic tot ce se scria
în ziarele de limbă română de la Chişinău. În ziua, în care
s-a organizat Podul de Flori, toată ziua am stat în faţa
televizorului şi emoţionaţi descopeream, cel puţin eu, că
sunt româncă. Apoi treptat au început a veni donaţii de
carte de peste Prut, ascultam radioul şi astfel am ajuns de
unde a trebuit să pornim.
- Cum explicaţi că adolescenta Mariana Ţăranu a
decis să urmeze facultatea de istorie?
- A fost decizia comună a familiei mele şi nu am dat
greş. În 1998 am absolvit facultatea de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”
din Chişinău. Anul 2005 a fost unul dintre cei mai responsabili ani din viaţă – este anul în care am devenit doctor
în ştiinţe istorice. Sub conducerea profesorului universitar
Anatol Petrencu am susţinut teza: „Politica statului faţă
de intelectualitatea din Rusia sovietică” (1917-1922). În
paginile acestea m-am referit la politica de teroare promovată de statul bolşevic faţă de intelectualitate şi la rolul
aceluiaşi stat sovietic la constituirea unei intelectualităţi de
sorginte bolşevică. Şi pe această cale vreau să-mi exprim
recunoştinţa faţă de dl. A. Petrencu care a avut încredere
în forţele mele şi în capacitatea mea de a realiza această teză.
- Care este tematica de cercetare ce Vă preocupă şi
ce subiecte cercetaţi?
- Este o întrebare complexă, mă preocupă tot ce e
nou şi care, din anumite considerente, nu cunosc suficient
cât mi-aşi dori. În ultimul timp, spre regret, cercetarea,
lucrul de arhivă a devenit un lux pentru mine. Cu toate
acestea cercetez situaţia din Basarabia din timpul primului an de ocupaţie sovietică. Lucrând în Arhiva Naţională
a Republicii Moldova am depistat un şir de documente
care ne permit să întocmim un tablou general al genocidului declanşat asupra băştinaşilor: depopularea zonei
limitrofe Nistrului, transportarea copiilor de la orfelinatele Basarabiei în URSS, deznaţionalizarea băştinaşilor,
migraţia internă forţată a intelectualilor români etc.
Dat fiind faptul că sunt născută în apropierea Nistrului,
deşi copil fiind, m-a marcat războiul din Estul Republicii
Moldova din anul 1992. Tocmai de aceea mi-am propus
ca în măsura posibilităţilor să elucidez acest subiect.
- La moment mulţi tineri din Republica Moldova,
ca de altfel şi din alte ţări ex-sovietice,
pleacă în căutarea unei vieţi mai uşoare peste hotare.
Nu a-ţi avut ideea de a pleca peste hotare?
- Nu, nici pentru o clipă nu am admis că aş putea să
plec. Am avut marele noroc să mă nasc într-o ţară foarte
frumoasă, geografic amplasată în Europa, conaţionalii mei
sunt oameni harnici şi cu frică de Dumnezeu. În acelaşi
timp este ruşinos faptul ca la începutul mileniului trei să
trăieşti într-o ţară comunistă. Cu toate acestea sunt ferm
INTERSECŢII
15
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Despre (in)cultură
Potrivit Barometrului de Opinie Publică, efectuat în
luna aprilie 2008, 34 de procente din populaţie se arată a
fi îngrijorată de sărăcia din Republica Moldova
(www.ipp.md). Potrivit datelor, rata sărăciei în ţara noastră constituie 30,2 la sută (www.economie.moldova.org –
5 noiembrie 2007). În această ordine de idei, putem
menţiona că Republica Moldova a fost catalogată de
presa internaţională, drept cel mai sărac stat din Europa.
Cauzele sunt multiple, însă, diversitatea efectelor este şi
mai mare. O dimensiune a sărăciei din Republica Moldova poate fi considerată configuraţia culturală în general,
precum şi efectele acesteia asupra situaţiei psihologiei
populaţiei aflate în parametrii geografici ai ţării. La rândul său, aspectul dat, cunoaşte următoarele particularităţi:
starea deplorabilă a instituţiilor culturale

din Republica Moldova, cât şi lipsa unei promovări
adecvate a principiului cultural în stat;

indiferenţa societăţii civile în ceea ce
priveşte activitatea culturală.
Din punct de vedere psihologic, fenomenul
inculturii, conturat pe teritoriul Republicii Moldova nu
este unul paradoxal, deoarece, individul, fiind preocupat
de îmbunătăţirea situaţiei financiar – materiale, ignoră
cu uşurinţă dimensiunea culturală a existenţei. Acest fapt
este demonstrat potrivit concepţiei - piramida lui Maslow.
Totuşi, diminuarea potenţialului intelectual al societăţii
are urmări vădite. Astfel, sărăcia materială conduce şi la
sărăcia culturală.
Teatru: Un exemplu elocvent, care evidenţiază
impotenţa Ministerului Culturii din Republica Moldova
– interzicerea spectacolului „Monoloagele vaginului” sub
pretextul invalid al caracterului vulgar conţinut în piesă.
În contextul perspectivei teatrale, poate fi menţionată şi
amânarea cazului trupei de actori „Eugen Ionescu”, cu
privire la oferirea unui spaţiu în care aceştia să activeze.
În astfel de situaţii este evident impediment impus în calea
unei maturizări din punct de vedere cultural, la standarde
europene, a întregului stat.
Literatură: Prin prisma literară, situaţia culturală a
ţării este şi mai deplorabilă – „Cărţile cu data de apariţie
2006 sau 2007 sunt rarisime. Cum vor arăta aceşti ani
literari în rapoartele Uniunii Scriitorilor din Moldova?”
(Grigore Chiper, Contrafort, octombrie, 2007).
Muzica: Formaţia Trigon, cunoscută în Europa,
practic trece neobservată în ţara de baştină. Normal – jazzul este un curent tabu pentru „intelectualul moldovean”.
Pictura: Expoziţie pictorului Samson Flexor
(basarabeanul care a pus bazale şcolii avangardiste în
Brazilia) a trecut neobservată prin rândurile populaţiei din
Republica Moldova.
Culpabilitatea în situaţia dată o poartă şi mass
media, care de-a dreptul neglijează aspectul cultural al
ţării. Unica publicaţie, care-şi poate asuma statutul de ziar
cultural este „Contrafort”. „Literatura şi Arta” nu rămâne
a fi decât o umbră a abordării culturale din punct de vedere
a tradiţiei comuniste.
Concluzia nu este decât una – poate fi observat
caracterul ciclic al existenţei Republicii Moldova – în
lipsa unei siguranţe financiare, societatea ignoră factorul
cultural al statului, ulterior, acest fenomen conducând la
înrădăcinarea termenului cultura de masă şi la menţinerea
situaţiei economice deplorabile din ţară. În prezent, poate
fi conturat un alt termen – cultura de-a fi sărac, impregnată
atât de bine pe fonul caracterului feudal al cetăţeanului din
Republica Moldova. O dovadă este şi exodul intelectual
din ţară. Ulterior, mediul nefavorabil pentru dezvoltarea
culturii conduce la crearea unui sprijin esenţial menit să
asigure evoluţia prostiei. În majoritatea cazurilor, când
este abordată tema sărăciei, aspectul cultural este pur şi
simplu evitat, fiind considerat unul inutil. în realitate, însă,
acesta reprezintă fundamentul unei dezvoltări sociale din
perspective pozitive.
Victoria Rudi
16
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
O tabără cu speranţă şi zâmbet
Se spune, şi nu întâmplător, că singura mare investiţie care merită a fi făcută
este în copii. De multe ori aşa se şi întâmplă, părinţii străduindu-se să le asigure tot
confortul fizic, psihic şi moral în vederea unei dezvoltări armonioase. Dar ce ne facem
când descoperim adevăruri crunte, realităţi în care neglijenţa, abuzul, mutilarea psihică,
pe fondul lipsurilor materiale acute, se manifestă ca şi stări de normalitate, realităţi în
care rolul educator al părinţilor îşi pierde consistenţa degenerând în modele negative?
Ce facem cu acei copii care sunt prea mici să se ajute singuri, şi prea singuri să se poată
forma ca oameni?
O stare de fapt ...
După 1989, o dată cu trecerea de la comunism la capitalism, România
s-a confruntat cu o explozie a sărăciei. Scăderea nivelului de trai datorat în
principal căderii economice, lipsa unui sistem funcţional de protecţie socială,
deficitul de venit ca rezultat al acumulărilor negative anterioare (pierderea/
lipsa locuinţei, deficitul educaţional, deficitul capacităţii de integrare pe piaţa
muncii, discriminarea), au constituit cauzele accentuării sărăciei. În acest fel
s-au diferenţiat păturile sociale, constituindu-se acele aşa-zise comunităţi
supuse riscului excluziunii sociale.
Unul dintre cele mai grave efecte ale sărăciei îl reprezintă erodarea
nivelului de educaţie în rândul acestui segment de populaţie şi ce este mai rău,
actualele efecte ale sărăciei devin cauze ale reproducerii acesteia în viitor.
Politicile sociale în România
Politicile de asistenţă socială din România vizează promovarea
bunăstării sociale a indivizilor, grupurilor sociale aflate în situaţii de risc.
Acestea, prin intermediul strategiilor, programelor, proiectelor, instituţiilor,
legislaţiei vin ca răspuns la nevoile de protecţie, educaţie, sănătate, locuire.
În ultimii ani s-a pus din ce în ce mai mult accent pe încurajarea
parteneriatelor între sectorul public (instituţii şi organisme de stat) şi cel privat
(organizaţii, fundaţii, asociaţii de întrajutorare), în vederea creării de centre
de zi tocmai pentru acei copii despre care vorbeam în deschidere. Scopul
acestora este de a furniza servicii de îngrijire, educaţie, recreere-socializare,
consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă, orientare şcolară
şi profesională, servicii de sprijin, consiliere şi educare pentru părinţii sau
reprezentanţii legali ai beneficiarilor direcţi. Toate aceste demersuri au ca
finalitate prevenirea abandonului şcolar, a separării copiilor de părinţi şi a
excluziunii sociale.
O tabără cu speranţă şi zâmbet
Acesta este şi obiectivul Asociaţiei „Speranţă şi zâmbet” condusă
de Jenny Rache, o tânără care acum cinci ani a venit pentru prima dată în
România cu gândul de a înfiinţa o asociaţie de întrajutorare a copiilor şi
familiilor sărace din localităţile judeţului Sibiu. Înţelegând importanţa
implicării în atingerea obiectivelor propuse, în urmă cu un an şi jumătate a
decis să părăsească ţara de origine - Germania, pentru a se stabili în România
şi a se dedica profesiunii ei de credinţă, ajutorarea celor aflaţi în dificultate.
A înţeles foarte curând că e nevoie de răbdare pentru atingerea obiectivelor şi
de fiecare dată când lucrurile nu s-au mişcat atât de repede pe cât şi-ar fi dorit
nu s-a lăsat descurajată.
Pentru 31 de copii proveniţi din familii cu o situaţie materială precară,
vacanţa de vară a reprezentat un motiv de nesperată bucurie. Asociaţia
„Speranţă şi zâmbet”, în parteneriat cu Fundaţia Kinderhilfe fur Siebenburgen
a organizat o tabără în localitatea Stapelburg-Germania. Copiii au beneficiat
de îngrijire din partea personalului specializat al asociaţiei şi de asemenea,
de un program ludico-educativ adaptat vârstei şi gradului de dezvoltare
individuală, astfel încât, la capătul celor 10 zile de tabără ne-au declarat:
„a fost minunat, am cunoscut lucruri şi locuri pe care nu le-am mai văzut
niciodată” ( Lavinia, 12 ani).
Faptul că această excursie s-a desfăşurat, copiilor oferinduli-se o altă
alternativă a realităţii, constituie un pas spre reintegrarea lor socială.
Camelia Bazarcă
17
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Un oraş modern cu o istorie bogată
“Bunte Stadt am Harz” – Oraşul colorat de la poalele munţilor Harz – Wernigerode este un oraş care încântă prin
diversitatea caselor de lemn şi a arhitecturii (cele mai vechi datând de la inceputul secolului 15), un oraş poziţionat întruna din cele mai frumoase zone ale Germaniei, cu o istorie pe măsură.
Întemeierea oraşului se situaează în
perioada Marilor Defrişări, care au avut loc
in Harz între secolele 9-12. Datorită faptului
că era aproape de cele două rute de comerţ de
peste munţii Harz, vechea comunitate rustică a
oferit curând condiţii propice pentru dezvoltarea
transporturilor şi comerţului. Satul a crescut
repede şi s-a dezvoltat într-un oraş-piaţă.
Sosirea conţilor de Heimar în zonă,
ridicarea castelului şi adoptarea numelui
Wernigerode de către aceştia, au contribuit
la dezvoltarea comunităţii. Prima atestare
documentară datează din 1121.
În timpul prinţului Otto de StolbergWernigerode (Preşedinte al provinciei prusace
Hannover în 1867, Ambasador al Germaniei
la Viena, vice-cancelar al lui Bismarck),
Wernigerode a atins vârful importanţei sale
istorice. La castelul din Wernigerode s-au
elaborat în acea perioadă părţi importante ale
politicii sociale a Germaniei.
După al Doilea Război Mondial, care din
fericire a lăsat o mare parte din oraş intactă, a
început o dezvoltare economică accelerată,
continuată şi după căderea Zidului Berlinului
şi în timpul perioadei dificile a reunificării
Germaniei de la sfârşitul secolului trecut.
Din punct de vedere arhitectural,
oraşul conţine clădiri construite în stil gotic,
remarcându-se între acestea primăria, care
păstrează o faţadă de lemn din 1498. O mare parte
din casele din Wernigerode sunt împodobite/
ornate cu crestături în lemn, lucru care conferă
oraşului un aspect unic, arhaic şi liniştitor.
Deasupra oraşului tronează castelul
Stolberg-Wernigerode. Castelul a fost construit
în secolul 12. Iniţial a fost o fortăreaţă
medievală care servea drept adăpost împăraţilor
germani plecaţi la vânătoare. În secolul 16 a
fost reconstruit în stil renascentist (elemente ale
acestui stil se pot vedea şi astăzi). Grav avariat
în timpul Razboiului de 30 de ani, castelul a
fost refăcut de către contele Ernst de StolbergWernigerode, el fiind cel care a adăugat
construcţiei elementele baroce.
Restaurat între 1862 şi 1893, castelul şia păstrat părţi din construcţia medievală. Acum
reprezintă unul din principalele puncte de
18
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
atracţie ale oraşului, de sus, din turnurile sale
putând fi admirată panorama întregii zone. De
asemenea, înăuntru sunt organizate două muzee
şi pot fi vizitate peste 40 de camere, dormitoare
şi camere de zi, care păstrează în interiorul lor
mobilierul şi modul de viaţă al înaltei nobilimi
germane.
Castelul a fost deschis spre vizitare
începând cu 1930.
Datorită numeroaselor asociaţii culturale
existente, a cluburilor, corurilor şi iniţiativei localnicilor, oraşul are o viaţă cultural-artistică foarte
activă. Wernigerode organizeaza anual o serie
variată de evenimente culturale şi festivaluri cum
sunt Zilele oraşului, Zilele vinului în Neustadt,
Festivalul Castelului sau Târgul din oraşul vechi,
ocazii deosebite pentru a cunoaşte oameni sau
pentru a asista la diverse programe artistice.Există
o Orchestră Filarmonică de Cameră, se fac
frecvent concerte de muzică religioasă şi, o dată
la doi ani, Wernigerode este locul de desfăşurare al Festivalului de Cor Johannes Brahms.
Haryer Schmalspurbahn este o cale ferată cu ecartament îngust care face legătura
între Wernigerode şi Brocken (1141 m), cel
mai înalt vârf din munţii Harz, trecând apoi în
sud, spre Nordhausen. Al doilea vârf ca
înălţime, Wurmberg (971 m), este accesibil cu
telecabina, din Braunlage. (Între Wernigerode
şi Braunlage se poate merge cu autobuzul).
Dată fiind poziţionarea sa geografică,
Wernigerode este un loc ideal pentru plimbări
în natură. Se pot face plimbări mai lungi sau
mai scurte pe dealurile din jurul oraşului sau se
pot face excursii organizate, „La plimbare fără
rucsac”, până la Brocken sau de-a lungul
Potecii Vrăjitoarelor. Bicicleta este o altă
modalitate prin care pot fi explorate frumuseţile naturii în zona munţilor Harz.
Şi celelalte trei comunităţi arondate,
Minsleben, Silstedt şi Benzingerode au cunoscut o puternică dezvoltare în ultima perioadă.
Aspectul rustic al acestor sate s-a păstrat viu.
Muzeul Morilor din Minsleben, Muzeul fermă
„Ernst Koch” din Silstedt sau Muzeu şcoală din
Benzingerode fac ca trecutul să prindă viaţă,
oferind elemente care leagă trecutul de prezent.
Acestea sunt doar o parte din aspectele
care fac din Wernigerode, oraşul care a gasit
formula potrivită de îmbinare a modernului cu
tradiţionalul, o destinaţie de vacanţă potrivită.
19
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Ce-ar fi dacă ne-am căsători?
Cum să-mi găsesc perechea potrivită? Cum pot fi
sigur(ă) că, odată ce ne căsătorim, nu ajungem în scurt
timp să nu ne mai înţelegem? Şi dacă găsesc o persoană
potrivită, cum să mă apropii de ea? Cum să depăşesc
timiditatea şi să-mi exprim sentimentele faţă de ea?
Acestea sunt doar câteva dintre multele întrebări care
frământă majoritatea tinerilor aflaţi în căutarea jumătăţii.
Cercetările arată că 90% dintre tinerii care merg la
biserică, cred că, odată căsătoriţi, un bărbat şi o femeie
trebuie să trăiască aşa până la moarte, în acelaşi timp, 43%
dintre aceştia afirmă că în zilele noastre este extrem de
greu să ai parte de o căsnicie reuşită (McDowell, Josh &
Hostetler, Bob, Manual de consiliere a tinerilor, Editura
Noua Speranţă, Cluj, 1999, pag.149). Într-un asemenea
context, mulţi tineri sunt îngrijoraţi de corectitudinea
alegerii pe care urmează să o facă şi nu ştiu la cine pot
apela pentru ajutor şi susţinere.
Astăzi, alegerea partenerului de viaţă ridică
numeroase probleme, capabile să provoace anxietate şi incertitudine în rândurile tinerilor, care nu sunt întotdeauna siguri
dacă simt o dragoste adevărată pentru viitorul partener
sau viitoarea parteneră sau doar nişte sentimente de moment.
O alegere bună ţine cont şi de personalitatea
celuilalt, de mediul din care provine, de vârstă, interese,
similaritatea valorilor, acelaşi nivel de educaţie, etc. De
regulă, fetele caută băieţi care să se situeze la un nivel mai
înalt decât ele din punct de vedere social, intelectual şi
chiar spiritual. Acest lucru se explică prin faptul că femeia
îşi regăseşte identitatea în relaţii, cea mai importantă fiind
bineînţeles relaţia de căsătorie. Dacă statutul lui lasă de
dorit şi identitatea ei va avea de suferit. Cunosc suficiente
femei cărora le este ruşine să-şi prezinte soţii, datorită
serviciului lor, problemelor comportamentale (limbaj
necenzurat, consum exagerat de alcool, etc.) ale acestora
sau al nivelului de educaţie. Posibilitatea de a vă schimba
20
soţul odată ce v-aţi căsătorit este minimă, iar acest lucru
poate fi confirmat de orice soţie care şi-a propus să-şi
„educe” soţul. Din acest motiv, este indicat să vă
căsătoriţi doar cu acel bărbat pe care-l puteţi accepta aşa
cum este, cu calităţile şi defectele pe care le are, fiind
conştiente că, în timp, şi unele şi altele se vor accentua.
Este bine, de asemenea, ca necesităţile pe care le aveţi
să fie complementare şi nu contradictorii. Un exemplu de
necesităţi complementare ar fi ca ambilor parteneri să le
placă plimbările în parc, sau ieşirile la teatru spre exemplu.
În cazul necesităţilor contradictorii însă, el preferă să stea
acasă, în timp ce ea vrea să se afle printre prieteni. Important
este să conştientizaţi diferenţele care există între voi şi să
decideţi dacă veţi putea trăi împreună, acceptându-le reciproc.
Un ajutor pentru tinerii aflaţi în căutarea unui partener
sau a unei partenere de viaţă este şi lista trăsăturilor ce au fost
observate la cuplurile cu o căsnicie fericită - aceste cupluri
petrec împreună un timp de calitate, au interese comune, ştiu
să rezolve conflictele în mod constructiv, ştiu să dea dovadă
de maturitate în relaţii, au simţul umorului şi o atitudine
degajată, se bucură de încredere în relaţii (apreciere reciprocă,
împărtăşirea sentimentelor şi a gândurilor) şi au dorinţa de a-şi
lua angajamente unul faţă de altul. Când aceste trăsături
sunt prezente înainte de căsătorie, şansele ca relaţia să se
menţină la acelaşi nivel de intimitate şi după întemeierea
unei familii, sunt foarte mari. În acelaşi timp, trebuie să fim
conştienţi că simpla prezenţă a acestor trăsături într-o relaţie
nu va determina automat succesul acesteia. Dacă cei doi
nu sunt dispuşi să depună eforturi pentru a rezolva problemele
care apar pe parcurs şi dacă nu găsesc tăria de a trece peste
dezamăgiri, viaţa lor de familie ar putea fi un dezastru.
Această listă de trăsături nu este garantul fericirii,
ci un simplu atu. În plus, lista de mai sus poate fi descurajantă; pe lângă faptul că nu ne regăsim în ea, ne vine greu să
Nr. 1, AUGUST 2008
credem că cineva care are toate aceste
calităţi s-ar uita vreodată la noi. Dar
scopul ei nu este de a descuraja, ci de a
arăta că sentimentul de a fi îndrăgostit
nu este suficient pentru a te căsători.
Mulţi tineri îşi pun această întrebare:
„De unde pot şti dacă persoana e
potrivită pentru mine?”, la care de
regulă primesc răspunsul: „O să ştii, o
să simţi”. Într-adevăr, unele relaţii sunt
armonioase şi înţelegi de la început că
toate lucrurile decurg aşa cum trebuie,
însă, în alte cazuri, pur şi simplu
lipseşte „scânteia”. Indiferent care este
situaţia, nu este înţelept să pui bazele
unei căsnicii doar pe sentimente,
neputându-le ignora în acelaşi timp.
Este mai bine să punem capăt
unei relaţii nepotrivite decât să regretăm
mai apoi o viaţă întreagă, gândindu-ne
cum ar fi fost dacă am fi făcut o alegere
mai înţeleaptă. Efectele ruperii unei
relaţii sunt neplăcute, dar incomparabil
mai puţin devastatoare decât cele ale
unei căsătorii nefericite ce are toate
şansele de a se solda cu un divorţ. În
cazul ruperii unei relaţii, fetele pot suferi
o depresie moderată până la severă, în
funcţie de durata relaţiei şi de nivelul de
implicare, tânăra simţindu-se pierdută,
viaţa ei ne mai având vreun sens în
aparenţă. La toate acestea se mai adaugă
şi instabilitatea emoţională, durerea,
teama de intimitate, de deschidere, de
începere a unei noi relaţii, o părere
proastă despre sine, idei de genul: „ceva
nu este în regulă cu mine dacă m-a
părăsit!”. Efectele pot fi agravate dacă ea
se autoînvinovăţeşte, îşi asumă integral
responsabilitatea pentru ruperea relaţiei,
consideră că nu merită să fie iubită. La
unele fete există şi tendinţa de a se neglija prin înfometare sau dimpotrivă, prin
alimentarea excesivă, tendinţa de a intra imediat într-o relaţie distructivă. În
asemenea situaţii tinerii şi tinerele ar
trebui să aibă destulă forţă pentru a se
împotrivi acestui sentiment de autoînvinovăţire. Este important ca tinerii să fie
conştienţi de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel, să tragă anumite concluzii în această
direcţie şi să meargă mai departe,
pentru că viaţa merită trăită frumos!
Victoria Nafenco
INTERSECŢII
VODKĂ ŞI SUC DE PORTOCALE,
SAU RADIOGRAFIA UNUI MECI
A trecut şi acest campionat european de fotbal, cu spanioli bucuroşi
şi nemţi cu buza umflată, cu ai noştri umiliţi şi olandezi crăpând de râs (de
ai noştri), într-un cuvânt, cu de toate...
Şi chiar dacă trenul s-a dus de mult, nu pot să nu mă opresc asupra
unui meci, jucat de către olandezii de tristă amintire cu ai noştri vecini mai
de la răsărit, un meci dacă nu mistic de-adreptul, atunci cel puţin curios.
Deci, Olanda – Rusia...
Având în vedere că Olanda este echipa care a reuşit să învingă
campionii mondiali, adică pe italieni cu un scor uimitor de
3:0 şi pe vicecampioni, pe francezi, cu un scor la fel de impunător, de
3:1 iar pe români cu 2:0, olandezii porneau drept favoriţi, fiind
echipa care, după Germania, pretindea la titlul de campioană europeană.
Pe de alta parte, ruşii care au pierdut în faţa spaniolilor cu scorul de
4:1, chiar dacă au reuşit să-i învingă pe greci şi pe suedezi cu scorul de 1:0
şi de 2:0 respectiv, nu prea avea şanse de izbândă.
Însă meciul dintre ruşi şi olandezi a început într-o manieră
neaşteptată; olandezii nu erau în stare să atace şi pentru prima oară în
acest campionat, au fost devansaţi în ceea ce priveşte posesia balonului.
Ruşii din contra, atacau, având chiar şi ocazii de marcare, însă… repriza
întâi s-a încheiat cu scor nul. De fapt, spre final, jocul părea să se
echilibreze, însă ruşii au fost peste olandezi la toate capitolele.
A început şi repriza secundă, cu atacuri din partea ruşilor, olandezii
neputându-se dezmetici încă. De fapt acest lucru nu este de mirare - dacă e să
analizăm bine jocurile, atunci se observă clar că selecţionata Rusiei este echipa
căreia îi place să aibă balonul sub control, aici iese la iveală greşeala pe care au
comis-o jucătorii lui Van Basten, ei le-au permis ruşilor să se dezvolte în
teren. În rezultat, Rusia deschide scorul prin golul lui Pogrebnyak. Au mai
fost ocazii favorabile de a marca pentru ambele echipe, însă atât portarii
cât şi apărarea şi-au făcut bine datoria. Situaţia a rămas neschimbată până
în minutul 86, când de la o fază fixă, Van Nistelroi marchează printr-o lovitură
de cap în urma unei geniale centrări în careul mic. E 1:1 şi trecem în prelungiri.
Toată lumea aştepta lovituri de departajare, pentru a prelungi spectacolul
în meciul Turcia - Croaţia, însă nu a fost să fie, ruşii au marcat 2 goluri şi
meciul a luat sfârşit, Olanda pleacă acasă, iar Rusia se califică în semifinale.
Cam aşa, foarte pe scurt arată meciul din perspectiva unui simplu
microbist şi am impresia, că înainte de meciurile cu Italia, Franţa şi România,
olandezii au fumat ceva, pentru că au fost net superiori adversarilor, înainte
de meciul cu ruşii însă, parcă li s-ar fi terminat gazul pierindu-le pofta de
joc. Şi de ce nu ar fi aşa, când ştim că gazul este un produs vital întregii
21
Nr. 1, AUGUST 2008
INTERSECŢII
Europe, mai ales acum când aurul negru sa scumpit
considerabil, gazul a devenit foarte întrebat pe pieţele
europene şi mondiale.
Pe lângă toate cele scrise mai sus, mai sânt câteva
evenimente care ar putea fi asociate cu chestiunea gazului;
Zenith Sankt Petersburg, a cărui sponsor general este
GazProm, a luat trofeul în Liga Campionilor, acestă
performanţă fiind obţinută într-un mod foarte bizar , după
ce clubul în cauză a eliminat din competiţie două echipe
favorite. Şi dacă tot vorbim de lucruri bizare, Moscova
a devenit anul acesta capitala Ligii Campionilor, echipa
ruşilor a câştigat campionatul mondial la hokey pe care l-a
ratat la Moscova anul trecut, a ieşit învingătoare în Liga
22
ULEB la baschet masculin şi în sfârşit, reprezentantul ruşilor
a adus Eurovision-ul sub zidurile Kremlinului… să fie simple
coincidenţe?
Într-un final, aş spune că Man of the match putea fi
declarat Hiding, care a făcut minuni, a vrăjit , sau… pur
şi simplu i-a dat nişte indicaţii fostul său discipol Van Basten.
Să mă ierte cititorii, mulţi dintre ei poate nu sunt de
acord cu cele scrise aici, însă eu consider că aceste coincidenţe vin să demonstreze încă o dată că există o lege
nescrisă ce ţine de bani, politică şi influenţă, pe care noi,
simplii muritori nu cred să o cunoaştem vre-o dată.
Vadim Bolocan
august 1991
24 august
La Chişinău este demontat monumentul lui Karl Marx şi Friedrich Engels, iar în Anenii-Noi monumentul lui Lenin.
26 august
Preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, emite Decretul „Privind recunoaşterea independenţei
de stat a Republicii Estonia, Republicii Letonia şi Republicii Gruzia”. Independenţa Lituaniei a fost recunoscută de
către Parlamentul Moldovei în aprilie 1990.
La Căuşeni este demontat monumentul lui Lenin.
La Tiraspol, prezidiul aşa-numitului Soviet Suprem al R.S.S.M.N. a proclamat „independenţa” Transnistriei.
Prezidiul Parlamentului Moldovei a adoptat Hotărârea „Cu privire la lichidarea urmărilor propagandei ideologiei
comuniste”.
27 august
Şedinţa Parlamentului Republicii a început imediat după citirea Moţiunii Marii Adunări Naţionale, prin care sute
de mii de cetăţeni ai Republicii, participanţi la această Adunare, au cerut proclamarea neîntârziată a independenţei.
Exprimând voinţa poporului, Parlamentul a adoptat Declaraţia de independenţă cu 277 voturi pentru şi nici un vot
împotrivă.
Alianţa Naţională pentru Independenţă „16 Decembrie” a primit mandatul Marii Adunări Naţionale de a prezenta spre
dezbatere Parlamentului 14 propuneri, care să faciliteze obţinerea de facto a independenţei Republicii Moldova. În
aceeaşi zi, România a recunoscut independenţa Republicii Moldova. Cu acest prilej, Preşedintele şi Primul Ministru
de atunci ai României, ca şi reprezentanţii majorităţii partidelor au salutat actul istoric de declarare a independenţei
Republicii Molodva.
La Bucureşti, din iniţiativa Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, a avut loc în Piaţa Universităţii un mare
miting de solidaritate cu basarabenii. Mitinguri similare au avut loc şi în alte oraşe ale României.
A apărut în vânzare ediţia specială a ziarului «Ţara», cu un tiraj de 40 000 de exemplare.
28 august
Republica Georgia recunoaşte independenţa Republicii Moldova.
Într-un interviu acordat ziariştilor străini, Preşedintele Mircea Snegur a declarat că în Moldova va fi creată Armata
Naţională şi s-a arătat dispus să primească o Comisie internaţională care să examineze situaţia privind respectarea
drepturilor minorităţilor naţionale de către autorităţile Republicii.
29 august
Organele de poliţie ale Moldovei l-au arestat pe Igor Smirnov, unul din liderii aşa-zisei Republici Nistrene.
Eugen Pătraş, vice-preşedintele Societăţii pentru cultură românească din Cernăuţi, a declarat că „primind cu nespusă
bucurie proclamarea independenţei Republicii Moldova, cei peste 200.000 de români din nordul Bucovinei sânt
îngrijoraţi, în acelaşi timp, de soarta lor, în perspectiva recunoaşterii independenţei Ucrainei”. Societatea
„M. Eminescu” a cerut Sovietului regional Cernăuţi să satisfacă următoarele trei deziderate: 1. Recunoaşterea limbii
române ca limbă oficială pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi; 2. Recunoaşterea tricolorului ca simbol naţional al
populaţiei româneşti din zonă; 3. Retrocedarea fostelor edificii publice din Cernăuţi ale Palatului Naţional şi Palatului
Cultural actualei Societăţi culturale şi obşteşti a românilor din nordul Bucovinei.
Mircea Snegur emite Decretul „Cu privire la Departamentul de Stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe
teritoriul Republicii Moldova”.
N. Ţâu, Ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi A. Năstase, Ministru al Afacerilor Externe al
României, au semnat la Bucureşti un Acord de stabilire a relaţiilor diplomatice dintre Moldova şi România.
30 august
La Tiraspol a avut loc şedinţa extraordinară a Sovietului orăşenesc. Deputaţii au înaintat Chişinăului următoarele
revendicări: 1. Eliberarea lui I. Smirnov; în caz contrar, va fi blocată calea ferată. 2. Sesiunea a aprobat acţiunile
Sovietului orăşenesc şi a Prezidiului aşa-numitului S.S. al R.S.S.M.N. în zilele puciului. Sesiunea a cerut Ucrainei
protecţie economică şi militară. Deputaţii au chemat populaţia oraşului să se înarmeze şi să opună rezistenţă armată
trupelor de poliţie.
Preşedintele Senatului României a declarat ziariştilor că România va întreprinde pe plan internaţional toate acţiunile
necesare pentru ca independenţa Republicii Moldova să fie recunoscută de către comunitatea internaţională.
31 august
În cadrul sărbătorii „Limba noastră cea română”, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, a fost prezentat un spectacol
literar-artistic la care au asistat circa 80.000 de oameni.
Castelul Wernigerode