destine literare - Scriitorii Romani din Canada
Transcription
destine literare - Scriitorii Romani din Canada
destine l i t e r a r e Revista lunara de cultura editata de Asociatia canadiana a scriitorilor romani (ACSR) Anul 2 Nr. 3 (5) Aprilie-M Mai 2009 w w w. s c r i i t o r i i r o m a n i . c o m EVENIMENTELE CULTURALE ALE LUNII Imagini de la lansarea volumului “La 14 ani”, de Dragos Samoila, care a avut loc la data de 3 mai la Biserica Sfantul Nicolae - Montreal ALEXANDRU CETATEANU Canada M Ma gandesc adeseori Ma gandesc adeseori De ce oare m-am nascut Sa ma lupt o viata-ntreaga Cu stiutul nestiut. Ma gandesc adeseori La cei care au murit, Daca ei în lumea-aceea Au ce nu e de gasit. Viata mea [n Canada “Tot pe drum, pe drum, pe drum Si acasa nicidecum...” (Cantec popular romanesc) Daca plec din Montreal, Drumu-l bat pana-n Quebec (Lumea a uitat de cal, Diligente nu mai trec!) Ma gandesc adeseori Din Quebec la Rimouski Cine-i oare fericit: (Mai c-as bea un mic whisky) Soarele care se-nalta Înapoi catre Matane Sau cel care-a asfintit? Ma tot las la deal, la vale, Spre Sept-Îles si Kuujjuak Apollo (Unde intra luna-n sac) (Canadei - Tara hyperboreenilor) Prin Fermont si Trois Pistol Într-o tara nevazuta Îsi avea Apollo casa. El traia cum se traieste În lumina ne-nteleasa. Dar chemat a fost de Zeus Ce domnea peste Fiire Si s-a dus si-a luat Apollo Si porunca si menire. Si le-a dus pe amandoua În nemaivazuta-i tara. Lira lui si-acum ne-mparte Leacuri care ne-nfioara. (Mai ca ti se face dor). Riviere-du-Loup în cale Ca un iepure-mi rasare; Prin New Bruswick ma abat Cat e soarele înalt . Ziua sunt în Fredericton, Iar pe seara în St. John (Nu e vorba de St. John’s Care-i tocma-n Newfoundland Unde casele n-au gard Dar si-acolo drum mi-oi face Altadata, fii pe pace!) Acum trec prin Halifax (Drumul este ca un ax) Si ma-ntorc în Montreal (În orasul ideal!) 3 Prin La Tuque eu urc atent, Latra cainii în Pipera, Fiindca drumul nu e drept; Din Domnesti în Cotroceni - Spre spital la Roberval Nici nu-i mai încape terra Trec un munte si un deal Chiar daca-s destui hingheri. Si-o iau iar spre Montreal. Apoi plec pana-n Ottawa Latra cainii cu-ndarjire (Ca sa cantaresc ocaua!). Si se-ndeamna peste tot. Din Kanata spre Prembrooke Vesnica lor pomenire (Stiu pe unde s-o apuc) E latrata bot în bot. Trec putin prin Pentawawa (Cat sa îmi aprind luleaua!). Din Noranda, curios, O sa merg un pic în jos La Val d'Or si la Amos (Unde vara e frumos!) Din Sherbrooke de m-oi grabi Sa ajung si în Granby. Din Astbestos, drumul iar Ma va duce-n Montreal Unde am sa hodinesc, Ca de maine iar pornesc. Doamne, cand sa mai traiesc? Fabula L-a-ntrebat odata Bunul lup pe miel: Ce te mana-n lupta, Mielule misel? De ce-mi calci hotarul Ce l-am mostenit Si-ti slobozi spre mine Cruntul behait? Pe aceste plaiuri, De cinci mii de ani, N-a-ndraznit sa calce Tot pe drum, pe drum, pe drum Vreun mai crud dusman. Si acasa nicidecum... Si, vazand ca mielul Nu o lua din loc, Latra cainii Latra cainii-n Bucuresti Îi auzi si te crucesti, Orb sa fii si nemeresti Latra cainii-n Bucuresti. L-a mancat certandu-l Ca-i un dobitoc. {ntrebare Azi sunt tînar doar cu gandul Un sarac cu multe case Latra cainii în Chitila - Si am bani cat sa-mi ajunga Din Chibrit pana-n Obor Doua vieti si jumatate. Cineva le taie frunza Dar acasa nu-s niciunde. Ca sa latre mai usor. Ce voi lua cu mine maine? Numai suflet si pacate Latra cainii-n Damaroaia De n-or rataci si ele Fiindca lotrii-n zi de post Cum am ratacit o viata. Au supt lapte de la oaia Ce voi lua maine cu mine? Ce-n balada-avea un rost. Doar un pic De mai nimic! 4 NICOLAE BALASA Romania oameni. Inclusiv peste mine. Calea Unirii, poteca tineretii, nu mai exista decat în sufletul meu si, probabil, în memoria unor batrani tintuiti pe bancile din piatra, un fel de improvizatii ale modernitatii. I-am privit ca pe niste statui, pe care se opresc, din zborul lor haotic, vrabiile. „E, crezi ca ei îsi mai amintesc? Fie i-a prostit regimul, A Acvariul cu fate (fragment) fie si-au pierdut mintile! În definitiv, la varsta lor, scleroza nu e mana cereasca, dar, ceva-ceva, un fel de bomboana pe coliva, tot trebuia sa fie, altfel ar fi luat-o razna si mai rau. Da, sau nu? Pai cum nu, cand vine unul si spune ca truda ta, suflet frant si oase rupte, a Adierea unui început de septembrie, în care vapaia lui fost, în cel mai rau caz, pierdere de timp. Adica un fel de august înca mai dainuia, m-a scos, tarziu, dupa lasatul aiureala între a face ceva si a nu realiza nimic”. soarelui, în Piata Publica. Eram ravasit, dus cu gandul De altfel, pretul autoritatilor pe viata unora asemenea undeva, departe, într-o lume parca neclara. La Geneva, celor din fata mea, îl vazusem într-una din zilele ante- începuse, în dimineata zilei, cel mai mare experiment al rioare, cand coana Leonora ma rugase sa o însotesc omenirii. Radioul, televiziunea facusera mare tam-tam pana la Casa de Ajutor Reciproc. pe seama prezentei romanilor, oameni de stiinta, - Auziti dumneavoastra, - s-a adresat ea oftand, unui angrenati acolo. „Dumneata, ce zici, mamaie?”- o între- functionar, pe o ferestruta, un fel de spartura într-un basem pe coana Leonora în timp ce îmi beam ceaiul, geam murdar, dati-mi si mie, acolo, un împrumut. Stiu gazda tineretilor mele, si acum în viata. „E, ce sa fie?! eu?... Cat sa-mi schimb lentilele astea si sa-mi scot un Încearca! Oamenii, de mii de ani, tot încearca, da’ cu dinte. Si cat sa nu raman datoare pe-aci!... Ca nu mai Dumnezeu nu te pui!”- mi-a raspuns ea cu un fel de cer- pot rabda! ...Si Dumnezeu nu ma ia! M-a uitat moartea! titudine ce m-a pus pe ganduri. Mi-am adus aminte de Unde-om ajunge, muiculita, nu stiu?! S-a sucit lumea!” Popper, Karl Popper, filosoful. - Mamaie, pai de-asta m-ai pus dumneata pe drumuri?! - Domnule, cum a vazut el lucrurile, ca... a avut drep- De ce nu spui, omule? Îti dau eu!... Ne mai facem de ras tate!, m-am mirat pentru a nu stiu cata oara în fata unui pe aici! Ce zice lumea: Ia uite, ma, frate, o puse fiu-sau „eu”, cu mintea parca de un ceva anume întunecata, sa se împrumute! Iar eu numai fiul dumitale... încat sa nu-mi fie clar mai nimic în viata. Iar de stiut... - Ba ai cam fi, ca te-am crescut de mic! Mda! ... Pana Ce sa mai zic? Macar daca as avea certitudinea lui te-ai pierdut în lume... Dar e mai bine asa, ca poate mor, Socrate: „stiu ca nu stiu nimic”, sau luciditatea lui ai fi pe undeva plecat, iar eu, datoare pe lumea ailalta, Brancusi cand a repus în discutie Frumosul, simplifi- nu vreau... Si-asa mi-e sufletul încarcat! Cine stie daca cand orice! o avea Dumnezeu mila? Of, si de mine! Stirile despre eveniment si, mai ales, despre prezenta M-am rosit tot. Mai, mai sa îmi plesneasca obrazul romanilor, nu m-au mai entuziasmat, ca pe vremuri. de rusine. Totusi, am aprobat, în gand, singur, fara sa stiu ce, si - Gata, taci si asculta-ma! N-o sa-mi fii datoare! Hai, hai ca mai ales de ce, în timp ce am trecut cu privirea de jur pierdem timpul si cine stie ce program o fi la astia la sto- împrejur. Dincolo de prezentul sforaitor, în adancurile matologie! - am tras-o eu de mana spre iesrea din cladire”. fiintei, locul din fata mea parea mai degraba o pictura de „E si asta ceva! Spune mult! Te faci dator la o epoca. Trecusera cativa ani peste tot. Peste cladiri, banca un an-doi, ca sa-ti scoti un dinte...! Modernitate! peste parculetul din fata Prefecturii, dar mai ales peste Comedia dracului! Grija fata de om! Vai de mama ei! 5 Dumnezeu cu mila!” - mi-am zis, în gand, fara a putea - Beai pe dracu! Ba, eu vorbesc de astia de acum, de sa-mi descretesc fruntea si sa ridic capul din ce în ce dupa... astia, adica Bulucea, ca pe-alalalt nu mai stiu mai greu. Sufletul mi-era amar, chiar daca fantana cum îl cheama... muzicala arunca jeturi jucause, pe melodii clasice, iar - Beau o tuica, asta înainte de a ajunge acasa... Îti stropii desenau curcubee sub lumina reflectoarelor si punea femeia pe masa o strachina cu ceva... Si daca laserelor, de curand montate. Daca totusi ceva m-a mai aveai un pahar cu vin, om erai! facut sa schitez un zambet, mai mult în interior, a fost - Om, pe dracu! amintirea. Am privit magazinul Mercur, împanzit de - Dimineata o luam de la început. Adica aveai un rost... reclame luminoase, si mimtea mi-a fugit la cinematogra- - Aveai pe... Ba, ai îmbatranit degeaba! Hai, ca ma scoti ful existent candva pe acelasi loc. Intrai dimineata, la din sarite! Asculta si tu! Canta, ma, canta fantana la destine ora noua, si puteai iesi seara, la orele douazeci si doua. botul calului! N-auzi? E, credeai? Ce vorbesti, ma! Nici Plateai o data, si-apoi nimeni nu te dadea afara. Totul în visele mele, ale mai vise, nu as fi crezut! era sa prinzi un loc si sa ai un sufletel langa tine. - Nici eu, dar daca ar învia Mihai Viteazul, asta de pe Strangeri de mana, îmbratiseri discrete si sarutari peste cal, ne-ar lua gatul cu barda, la toti! sarutari. Toate pe ascuns. Nimeni nu te deranja. Ieseai - Ba, pe dracu si cu tine! El a fost cu ale lui, noi cu ale de acolo nauc. Ajuns în strada, orice se schimba. Nu ne noastre! Eu, unul, o sa mor mai linistit! ...Si mai infor- puteam tine nici macar de mana. Regulamente scolare mat! Uite, o sa am ce-i povesti muierii cand o sa ne si exigente, unele mai ridicole decat altele! Dar nici cele întalnim pe lumea ailalta. din ziua de astazi, la extrema cealalta, nu sunt mai pre- - Vorba ta, o sa ai pe dracu! Dupa mine, o lume, nu stiu jos. „Doamne, ce vremuri! Istoria omului, o istorie a cum sa spun,...si atat! Adica...fara rost! Vine aici, extremelor. Parca suntem blestemati! Gandim doar în beleste ochii si, ... ba, ce-au facut astia...! Ce-au facut, extreme. Si actionam la fel! Rar a acceptat Omul calea ma? Dar daca zici ca una, alta, grabeste-te! N-o mai de mijloc, iar cand a facut-o, parca nu a fost în barca lui, rabda biata femeie, fara darea ta de seama. Mai stii?! ca apele sunt aceleasi de la Potop încoace”. Am ascultat nemiscat. Muzica, în tot acest timp, îmi - Domnule, orice am zice, Solomon, primarul asta de paruse a fi în surdina. Ciondaneala celor doi, oarecum acum, a schimbat fata orasului! A facut ceva! Fantana, ma amuza. Parea un fel de dialog al surzilor, un spec- uite-o, se vede, parcul, si el... Apropo, de cand n-ai mai tacol în interiorul unui alt spectacol, în care fiecare era fost la Debarcader? - mi-a întrerupt gandurile vocea cand pe scena, cand în sala, sau deodata în acelasi loc. unui batranel din spatele meu. „Lumea, ca teatru!” Lumea, pe drumul vietii - piesa fara - Ma, omule, o fi facut, nimic de zis, daa a facut aci, în de sfarsit, în care parca toti vorbeau din teama de a centru, în ochii lumii, sa ne ia mintile. Si iar l-am votat, nu-si pierde carma în învartirea asta oarecum rotunda, ca n-am mai scapat de tine. În plus, cu banii nostri. Dar în cer si aproape de-aiurea aici, pe pamant. Doar eu de rabdat, rabda cam multi!... Si, auzi tu, de foame, nu credeam ca tac. În realitate însa ma prinsesem în ace- de plimbari cu barca prin Parcul Romanescu! lasi joc. Într-un fel de for interior, probabil pe aceeasi - Ba, Dumitre, eu o dau dracu de treaba! Daca n-ai fi scena, îmi dadeam cu parerea, ba aprobam, ba deza- trait si nu ai fi vazut, ba, cu ochii tai, si pe vremea alor- probam. “Domnule, lumea este... si nu poate sa nu fie - lalti, ai mai zice! Ce-au facut, ma?! am vrut eu sa concluzionez, însa tot ce as fi zis suna a - Fabrici si uzine! Se ducea lumea la munca. Puhoaie! blasfemie, gandindu-ma la Fiinta lui Parmenide. Bine ar Agatati de tramvai, pe scara autobuzului... Se duceau... fi sa pot sa tac! Dar pot? E, asta e, ca nu! Ca si tacerea - Se duceau la dracu! e un fel de vorbire. Nu îti da pace gandul. „Din ce este, -E, se duceau! La întoarcere, beau o tuica... Beam si eu... cel mai mult gandul este!” Saracul Socrate! Cat crez! 6 Otrava i-a închis ochii, dar adevarul l-a lasat în viata. Înainte de a parasi acel loc, mi-am aruncat privirea Parca i-am auzit soapta pe strazile Atenei, cand, într-o peste multime, spre Hotelul Minerva. Fostele cladiri, excursie, ghidul, o grecoaica limbuta, încerca sa ma pravaliile negustoresti si cafenelele, în care se putea duca în lumea mirifica a zeitatilor din Antichitate”. bea, pe vremuri, cafea turceasca, la ibric, mi-au aparut La um moment dat, ca la un semn dirijoral, totul s-a în minte. I-am simtit parca mirosul. Avea parfum de oprit. Apa a cazut în bazinul fantanii si, parca tot acolo, epoca si izul adolescentei mele, în pragul usii, la sunetul muzicii. Abia atunci am observat ca piata se pravalia lui Agop. În realitate, chiar sub ochii mei, dupa umpluse. Mame cu copii în brate, altele cu ei în caru- cutremurul din ‘77, totul disparuse. „Probabil, chiar si cioare, altii la doar cativa ani, în graba, pe role, cei din eu, si poate de aici grandoarea si marimea spectacolu- generatia tanara, un fel de pustime, se sarutau dezin- lui. Totul se întampla în lumi posibile. Atunci, candva volt, mai mult sau mai putin senzual, sub privirile celor- sau acum! Acolo, undeva si-aici. Aici si într-un univers, lalti. Cu alte cuvinte, un amalgam greu de definit, un fel pe care mintea mea ar vrea sa-l cantareasca si sa stie de lume care parea „a veni de niciunde si a se îndrepta de unde si pana unde?!. Cata povara si el, universul spre nicaieri”. Am întors capul. Dumitru si celalalt dis- asta! Daca-l bagi în seama! Daca nu... Dar poti? Iar nu! parusera. I-am cautat cu privirea în ideea de a ma tine, Uneori te reazemi, fara sa vrei, de un fel de dunga din mai degraba, dupa ei decat sa ma dizolv în necunoscut, cer, si-ti zici: de-acolo vin si aici am ajuns. Oare?! în mijlocul unei multimi la fel de necunoscute. Nu i-am Si-apoi, ce e aia o linie în univers? Prostii! Se tot mai gasit. La cativa pasi mai jos, undeva, în fata usii întreaba omul - vorba coanei Leonora. Si, uneori, sarac- principale, de la intrarea în magazinul Mercur, acolo de ul, nu întelege nici macar o femeie dezbracata, ascun- unde, pe vremuri, începea drumul îndragostitilor, un sa în asternuturi. Dar universul?!” - mi-am zis, în cele grup de indieni, nord americani, îsi prezentau traditiile. din urma, încercand consolarea în timp ce mi-am frecat Muzica si port. Un fel de a spune pe ritmuri: „noi înca ochii, usor obositi, de un prezent înselator. literare *** mai suntem, aveti grija, daca vreti sa mai fiti”. În jurul lor, unul de-al nostru. Unul din nebunii la vedere, în liber- “Avea dreptate batranul! Si totusi s-a schimbat ceva! tate. Îsi etala si el existenta, topaind în pantaloni scurti, Aici, pe colt, era parca o librarie. S-a desfiintat! N-o mai un maieu si un colt de basma alba pe cap. I se parea a fi nevoie de carte! astia multi, musai sa fie si prosti! fi genial! Un artist veritabil, care îsi astepta aplauzele. Îl Altfel, ar mai sapa ei, la tarnacop, santuri, aici si prin trecusera apele si tot topaia. Nimeni nu zicea nimic. Nici Europa? Nu! Cu siguranta, nu! Si cum dracu se face, ca macar nord americanii nu pareau a fi stanjeniti. Ba, mai au ruginit tocmai acum tevile peste tot! Plesnesc ici, mult, pareau a fi familiarizati cu sminteala generalizata, crapa dincolo! Asta e! Nu degeaba zice romanul: „Ma, chiar nene, cum îti asterni, asa dormi”. Dar nu tot timpul si cu forma ei particulara, întalnita, cu siguranta, si prin alte parti. ti-asterni tu! În locul librariei, s-a înfiintat o banca. „În „Domnule, lumea, lumea noastra e mica! Azi, aici, mai definitiv, buna si ea! Profit pe termen scurt” - mi-am zis ieri, în mijlocul Mediteranei, sau la marginea nu stiu si am încercat sa trec dincolo de multimea din ce în ce carui ocean. Ce pustiu de ape si, totusi, de unde ai mai densa.“ lua-o, tot la un fel de capat ajungi. Te duci, te-ntorci Parcul din fata Primariei era luminat ca ziua. Jurai ca si tot peste tine dai. Tu, un fel de altul! Chiar daca puteai gasi acul în iarba tunsa scurt si proaspat stropi- generalizarea nu e tocmai potrivita!” - mi-am zis în timp ta. În jur, mirosea a Occident. Desene florale si parfum ce priveam vestimentatia „misionarilor”si ma feream de de crizanteme, asemanator cu cel din gradinile capi- sariturile si gesticularile smucitului. talelor apusene. Pentru o clipa, mi-am adus aminte de Luxembourg. Acolo, mai vazusem, la alte dimensiuni, 7 un spectacol de culoare, dar, parca, pentru o alt - Mai, fetito, unde sa pleci?- s-a înfuriat Coana Leonora fel de lume. - Vrei sa te joace astia în picioare? „S-a sters totul!” - mi-am zis, în gand. „Cine îsi mai - Si tata? Ce stii dumneata? - a început Elena sa plan- aduce aminte ca, în urma cu nouasprezece ani, aici, în ga. parc, si pe strada din fata sa, se postasera, fata în fata, - Tata, ai!? N-ai, muiculita, minte neam! armata cu blindate si un altfel de multime? Una flaman- - Adica, deloc, cum s-ar zice, nu? Asa deci? Asa crezi da si umilita! Parca asta de acum e deosebita? Tot un dumneata? - m-a scos din sarite grija ei, alta decat cea fel de nuanta!” pe care o vazusem ani de zile pe chipul sau abatut mai Copil fiind, fugisem de la scoala. Eram în colt, la Casa Alba. Desi nu se trasese înca nici macar un glont, parca tot timpul. - Pui mic, gata, ia ce ai de luat, si, daca vrei, hai! plutea în aer miros de praf de pusca. Încruntarea sol- Fata mi-a sarit de gat. Nu ma asteptam. Un fior m-a datilor ma facea sa-mi imaginez caldaramul scaldat în strapuns din crestetul capului pana în varful picioarelor. sange. Intuisem ca totul era o chestiune de timp cand Copil ce abia terminase, la tara, clasele primare, era valul creat în multime, la vestea sosirii generalului atat de firava ca, agatata de mine, parea mai degraba Rosu, era gata-gata sa ma sfartece în geamurile vitrinei un fulg. Totusi, i-am simtit sanisorii. Erau mici ca niste sparte. M-am strecurat prin lume si, tot într-o fuga, am merisoare ce le vindeau muntenii pe la noi prin sat. Si tinut-o pana spre casa. Coana Leonora era îngrozita. fierbinti, fierbinti! Coana Leonora a mutit, iar eu m-am Nici nepotii ei, Petre si Ionica, elevi, ca si mine, nu facut purpura, culoarea matasurilor scumpe de pe ajunsesera. Doar Elena, în camaruta ei, fata lui nea vremea vechilor fenicieni! Gheorghe, o consateanca abia plecata din sat, si ea - Ma, ma împelitatilor! Ia uita-te la ea! De-o schioapa si, eleva la liceu, statea zgribulita si speriata. Cand m-a hat de gatul baietilor! Nu te spun eu lui taica-tau? Ai? Ce auzit, a iesit în pragul usii. zici? - s-a repezit coana Leonora la noi. - Ce este, ce se-ntampla?. Tata e singur. Mie mi-e frica! - Mamaie, mamaie, el e ca si ... - a vrut ea sa se explice Of, daca apucam sa plec odata acasa! Dar tu, nu, ca în timp ce mi-a dat drumul, dar am întrerupt-o. plecam maine, si uite, acum! Spune, ce e? - Pai, nu-i spui? Cine te tine? E fata mea! - am glumit eu - Nimic, adica nu stiu! Bine nu e! Multimea din centrul în încercarea de a o linisti. Ori nu mai tii minte, ca eu orasului ma sperie! ti-am adus-o aci, în gazda? - Ai fost acolo, deci? Afurisitule! Ce-ai cautat, ma, - Ma, tu sa taci! ...Nu i s-a uscat nici buricul si i-auzi, fata împelitatule? Sa ma bagi în bucluc? lui! Sa nu te atingi de copila, ca îti frang picioarele! - Mamaie!... Ho! Adica, stai, ca m-a luat valul! Lume Gata, fiecare în camera sa! - a poruncit aspru coana multa! Ce sa faci? aia vor ceva! Vor! Asta e, ca vor! Vor Leonora. - Sa vina si derbedeii aia ai fie-mi, si sa nu aud ce nu au! Si-o vrea binele, ca...! pas! Ca va omor cu mana mea decat sa va schilodeas- - Ma, mama, voi sunteti ca si copiii mei! Ei or vrea, ca ca astia! Înteles? nu e una, alta... Iar rabdarea are limite! Dar voi?! Voua - Da si nu prea! Dar sa zicem... - am mormait eu si am ce va lipseste? Ca m-am facut luntre si punte ca sa nu facut cativa pasi spre camera mea. rabdati! În plus, am o responsabilitate, ca de-aia v-am Elena nu a înteles intentiile mele si s-a întristat. I-am primit aci! facut subtil cu ochiul: - Sa nu rabdam, i-auzi?! Mamaie, lasa-l! Lasa-l sa-mi - Hai, du-te! spuna! Hai, ce facem? Plecam? Hai si tu! Te rog, - Pai, si?... hai acasa! - Si?! Sarim pe fereastra! ...i-am soptit - Ca n-o intra peste noi. Iar daca... Pana atunci, o sa fim departe! (Va urma) 8 PETRUS ANDREI Romania I Iubirea mea... Cum dorm statui.. Cum dorm statui în trupul alb din munte Asa-si fac somnu-n inima si minte Idei fluide, calde simtaminte Din care însa vor muri prea multe Ca florile ce, neavand lumina, Se ofilesc si-aluneca-n uitare. Cand n-are cer si soare cand nu are, Nici dragostea nu creste în gradina. Iubirea mea, cum trecem în nemoarte În fiecare zi cu cate-o clipa, Saraci suntem, saraca-i fantezia Va bate-un înger negru din aripa De nu se-aprind pe cerul nostru stele Si-n noapte împreun-o sa ne poarte. Si cu-al ei glas nu ne trezeste-o muza. Am jinduit dupa un loc sub soare De mi-i saraca astazi poezia, Si-n bezna dupa geana de lumina, Nu-i vina mea ci-a dragostelor mele Îndragostit de ziua cea senina Iar versul meu nu lauda ci-acuza. Si de mireasma teilor în floare. Mi-e gandul cer senin de primavara Pe un poet... Iar mainile de soare îmi sunt pline Si în auz e cant de ciocarlie. Pe un poet sa nu-l atingi c-o floare Ca el e om cu suflet de femeie, Mai port un mac din lanul de secara În crugul ideatic e idee Si-n piept chinuitorul dor de tine Si-i candela aprinsa în altare. Desprins, candva, din sanul vesniciei. E un pacat ca sa-i ucizi un cantec, Sa-i stingi divina raza din privire, Nu-ti faci trofeu din vis de nemurire Ca nu e cantul hrana pentru pantec. Poetii sacri sunt lumina lumii, Izvorul vesnic viu de tinerete Si pomul care-n veci se parguieste, Iar dupa ce îsi dau tributul humii Si în Eden se duc sa dea binete, Lumina lor mai vie straluceste. 9 In memoriam Grigore Vieru... Ranile cu mir a vrut sa unga Tara ne ramane mai saraca, Si a smuls din maini vanjoase cnutul, Lacrima nu vrea sa se usuce Nu în Cosmos el a vrut s-ajunga Ca VIERU a-nceput sa taca Ci-a dorit sa treaca-odata Prutul. Si Grigore, dintre noi, se duce. El a ridicat pe toti ca unul Glasul lui trezeste-o constiinta, Si-a-ntrerupt Imperiului siesta, Desteptand, din somnolenta, neamul Pentru noi, romanii,-a fost Tribunul Si, slujindu-si tara cu credinta, Si Apostol neamului acesta. Lui i-au fost prieteni raul, ramul... Sufletele noastre le alina Limba cea romana o iubeste Lacrimile prefacute-n roua Si pamantul sacrosanct al tarii, Si ca mladiere de lumina El cu EMINESCU se-ntalneste, “Frigul ninge si pustiul ploua”. Candele-n altarul neuitarii. A desprins, din neguri, aurora Pe poteci pe unde merg doar cerbii Si-a calatorit în stravechime, Si-a urmat cu staruinta telul, Basmul, doina, cantecul si hora Simplu-a fost, precum e firul ierbii, Sa le-mparta azimi la multime. Dar mult mai calit decat otelul. Peste toate s-or asterne anii El a vrut poporul sa îndrume Si, vrajite de o zana blanda, Daruind cu mainile-amandoua, Cantecele lui devin litanii Azi de-aceea în întreaga lume: Dar si marsul nostru de izbanda. “Frigul ninge si pustiul ploua”. El a fost un Om de Omenie N-a putut fi smuls din “Radacina...”, Si-un artist maiestru de cuvinte Altora le-a zis cu binisorul: Si ramane raza vesnic vie „N-am murit la noi sub o masina Sa vegheze Sfintele morminte. Dar la voi ma va ucide dorul!” Însetat de zarile albastre, Cu blandetea-i cunoscuta spune: A plecat dar numai sa învie Patria si Mama sunt Iubire Inima în inimile noastre Si-al sau viers devine rugaciune Si, în veci, a neamului faclie. Si ajunge-n pagini de psaltire. A plecat spre înaltimi azure Si-a plouat o lacrima cereasca Sa rasara înca o padure Si-o corabie sa înfrunzeasca. 10 CONSTATIN CLISU Canada C “Caminante, no hai camono se hace camino al andar” Sa [nvatam anotimpurile fiicei mele Nausicaa Îi aratam fetitei mele cum cad frunzele copacilor banuti de aur devalorizati. Le-a privit extaziata. -E toamna...! Apoi mi-a spus rugatoare: -Învata-ma si pe mine anotimpurile! (Drumete, nu exista drum, drumul se face mergand) -Iarna, i-am zis, primavara... Antonio Machado (poet spaniol) -Aici raman! Sari în sus de bucurie; De zbor lua soarele ca pe o minge si începu sa se joace. Ea a ramas în primavara... Eu nu alung pescarusii ce vin Eu numar frunzele cum cad, de pe mari cu pulberi de furtuni pe aripi, toamna de toamna arzand pamantul... ei poarta în priviri oceane si doruri cate... dupa drum... le simt rasuflarea de miere si de sare si cantul li-l stiu: ruga de nastere, Juramant ruga de dor si de-nmormantare... Ei cauta drumuri neumblate, Din atatea lumi cobor în mine pecetea li-e scrisa pe chip: o pata de soare, (vesnic fost-am calator) sa-mi astampar de cer si nisip; si-n pulberi fulgi moi de le cad, setea ce ma arde dorului ce-i nesatul de dor. flori albe rasar pe geana de fum Am prins pasarile toate din înalturi, vanturilor si trec nestins de zare si drum. eu le-am dat porunci sa mi te aduca langa suflet sa-ti fiu drag acuma ca si-atunci... Copac stingher Pribegira pasarile-n rataciri, vantul se ascunse în paduri si cand te-am gasit dormeai iubito nu stiai ca-n preajma sunt si furi. Copac stingher ce strajuiesti de zeci de ani Ti-am turnat pe pleoape-o sarutare jarul tot l-am pus întreaga zare, tu pari un semn în ea sa arda, parul tau se revarsa-n poteci de întrebare rauri de lumina ce dezmiarda pe albul iernilor de nea; Am jurat atunci în fata lunii si a codrului cand toamna-ti scuturi din vesminte si primavara arzand de dor ca de tine nu m-oi desparti iubito în nou strai ramai acelasi ca-nainte însingurat, decat numa-n clipa-n care o sa mor... precum erai; si nici o pasare în ramuri nu-si face cuib nu esti iubit... mereu cu zarile si vantul ma mir cum înca n-ai murit!? 11 SORIN CERIN Romania D Dor Prin dor vom fi mereu îmreuna loviti de aceleasi valuri Doamne cat de greu îmi e sa simt dulcea durere a dorului de Tine, în ochii iubirii mele. Dorul este poarta divina catre lumina iubirii. Prin dor devenim nemuritori, întrucat e partea din Dumnezeu care nu moare niciodata, fiindca ne aminteste de eternitatea nefiintei din noi, facandu-ne sa iubim si mai mult fiinta, din eternitatea nefiintei sale. Atunci cand îmi e dor de tine privesc cerul si vreau sa înteleg cum poate fi atat de senin dar si de singur în acelasi timp. Îmi raspunde prin stelele care traverseaza timpul aducand trecutul în prezent. ale Destinului ce vor sa ne desparta nemurirea din E atat de mult haos în dorul tau încat te întreb daca eternitatea lacrimii noastre. îngerii iubirii au înteles vreodata de ce fuge orizontul Ce dor trebuia sa-i fi fost infinitului atunci cand a înteles sperantelor. ca ceva lipseste din el si astfel s-a nascut Te astept la poarta dorului deschisa numai pentru tine. haosul, insitinctul si Dumnezeul Primordial al lumilor. Dorul este libertatea de a fi a iubirii. Dorul este esenta a Tot si a Toate. Dorul te asculta doar atunci cand întelegi ca în el se În dor sta întreaga esenta a lumii. afla mereu Dumnezeu. Dorul este Dumnezeu si de aceea atunci cand îmi e Dorul este mai sincer decat sinceritatea dor de tine îl simt pe Dumnezeu în sufletul meu. întregii lumi la un loc. Dorul este cel care a dat întreaga eternitate la o Fara dor, toate lumile fiintei ar apune în parte pentru a se putea naste într-o zi, în ochii tai. ochii tristi ai infinitului nefiintei. Prin dor infinitului nefiintei i-a lipsit fiinta si astfel a înte- Dorul este focul care arde viata, les pentru prima oara ca sensul dorului va fi în lumea pregatind-o de moarte. noastra iubirea. Dorul este tot ce poate fi mai maret si mai frumos în De cate ori îmi e dor de tine îl înteleg pe Dumnezeu, aceasta existenta. pacatul originar dar si infinitul care s-a lasat înfrant Dorul va reveni mereu în gara sufletului tau de fiecare doar ca sa stie ca vei exista. data cand vei simti cat de mult iubesti. Ce poate fi mai presus si mai maret decat dorul, în Dorul nu te poate parasi atat timp cat iubesti tocmai aceasta lume unde traim Iluzia Vietii. fiindca Dumnezeu este dor. Dorul este moarte si Destin,este infinit si nefiinta, Nu încerca sa întelegi aceasta lume fiindca nu ai sa-ti este finit si Dumnezeu,este libertatea de a stii poti întelege dorul. ca poti iubi cu tot sufletul tau:nemurirea. Dorul este lipsa, este evenimentul Primordial, Prin dor fiecare dintre noi putem întelege nemurirea este Dumnezeu! ca fiind ceea ce s-a rupt din nefiinta eterna a noastra Dorul este valul care trece de frontiera sufletului tau pentru a iubi. sfintindu-l cu apa iubirii. A înteles cineva cu adevarat dorul? 12 Dorul este puntea dintre viata si moarte Toate lumile s-ar prabusi unele în altele daca stelelor dintre iubire si Destin. nu le-ar fi dor de Lumina Divina pe care au venit în Dorul este oglinda prin care Destinul ca imagine timpul nostru, mergand mereu spre viitor desavarsind oglindita a Lui Dumnezeu, îsi vede fata. Fiinta Lui Dumnezeu. Adevarata sfintenie o vei vedea în ochii unde E atat de mult dor care doare în clipa eterna a ochilor fulguie cu dor. tai încat m-am pierdut în fiinta ta naufragiind în Sfintii sunt oameni carora le-a fost mai dor de iubire decat multor altora. Sfintenia este cu atat mai adanca cu cat poti sa te afunzi în dorul etern de început de lume al muririi din nemurire. Voi fi alaturi de tine chiar si dupa moarte prin dorul eternitatii sufletului meu de a ne împlini iubirea cautarea marii noastre iubiri,pe care am aflat-o în bratele dumnezeului din sufletul tau. Atunci cand îti e cumplit de dor traiesti din plin prin porii fiintei tale iubirea. Cum pot sa întreb dorul de ce e spuma valurilor alba si tu esti în aceasta lume atat de departe sufletului meu de mine? prin Destin. Prin dor se naste visul. Dorul este unica realitate care transcede acest vis al Am zburat pe aripile dorului pentru a te aduce în inima iubirii noastre. mea.Atunci l-am întalnit pe Dumnezeu. Dorul nu te va doborî niciodata decat daca vei vrea Te iubesc cu acelasi dor ca si prima oara, fiindca nu îl sa-L întelegi. pot schimba pe Dumnezeu. Sa nu blestemi niciodata Dorul fiindca îl Era atat de mult Dumnezeu în dorul sufletului meu vei blestema pe Dumnezeu. pentru tine încat am hotarat sa-ti spun: Te iubesc! Dorul este Dumnezeu,este sufletul sau primit Prin dor L-am descoperit pe Dumnezeu. în inima ta, fata de Destin care este imaginea Sa. Toti cei care-si dedica cu adevarat viata Lui Dumnezeu Cele mai sfinte lacrimi sunt cele ale dorului. sunt oameni carora le este cu adevarat dor de Lumina Doar privind dorul din ochii tai pot întelege de ce a lasat Dumnezeu neîntelesul în aceasta lume. Pe patul de moarte aminteste-ti ca esti parte din Dorul care e Dumnezeu. Dorul este perfectiunea Totului de la facerea lumilor prin lipsa sa din infinitul caruia îi era dor de propria sa lipsa,în care se afla haosul si instinctul primordial. Nimic nu este mai simplu dar si mai complicat Divina spirituala a Dumnezeului din care se trag. Îmi e dor de cuvantul inimii tale pierdut în clepsidra sparta a Destinului nostru. Oricat de mult vei readuce timpul înapoi, nu vei mai reusi niciodata sa prinzi din zbor aceeasi clipa care ne va uni prin dor întreaga noastra viata. N-ai sa reusesti niciodata sa fugi de dorul în privirea caruia ne întalnim mereu chiar si dincolo de eternitate. decat Dorul, Evenimentul Primordial sau Oare ce cautam în inima aceluiasi dor care bate Dumnezeul Primordial. pentru noi? Dorul este primul înteles al fiintei. Ce poate fi mai sfasietor sau mai de neînteles decat dorul. 13 ION DODU BALAN nalitatea literaturiiromane, gasindu-i justificarea în legatura cu firea poporului roman, iubitor de proverbe admirabile. Chiar daca a trait un timp în afara tarii, Sorin Cerin Sorin Cerin - Despre creatia sapientiala... si-a purtat dupa cum ne spun aforismele sale - tara în suflet, fiindca vorba ilustrului poet Octavian Goga „ori Poet si prozator de factura moderna, autor de eseuri si unde mergem suntem acasa pentru ca pana la urma studii filozofice pe teme îndraznete si ambitioase toate drumurile se ispravesc în noi”. despre nemurire,efemeritate si eternitate, despre moarte, neant,aneant, viata, credinta dor, Sorin Cerin În aforismele lui Sorin Cerin descoperim experienta a abordat, în ultima vreme teme asemanatoare, funda- proprie a unui suflet sensibil si a unei minti lucide, dar mentale, în specia aforismului, în volumele: “Revelatii si Welthanschaung-ul neamului din care face parte, 21 Decembrie 2012”, si “Nemurire”. Lucrari care, în exprimata într-o forma concentrata, densa. limbajul teoriei literaturii, fac parte din creatia sapientiala, continand aforisme, proverbe, maxime etc. care Observatiile filozofice, sociale, psihologice, morale. „sont les echos de l’experience”, încat te întrebi cum Sorin Cerin e un „moralist” cu o gandire si sensibilitate un autor atat de tanar are o experienta de viata atat de contemporana. Unele din aforismele sale concentrate ca întionsa si de variata, transfigurata cu talent în sute de energia într-un atom, sunt adevarate poeme într-un vers. exemplare din aceasta specie a întelepciunii. Multe din formularile sale gnomice sant expresia unei Pentru corecta apreciere a literaturii sapientiale din minti iscoditoare, a unei gandiri patrunzatoare, echili- aceste doua volume ale lui Sorin Cerin, mi se pare brate, bazata pe observarea pertinenta a omului si a necesara precizarea, deloc pedanta si belfereasca, în vietii, dar si pe o bogata infromatie livresca. virtutea careia aforismul din sfera literaturii sapientiale se înrudeste sau este perfect sinonim, în anumite Astfel, el se încumeta sa defineasca nemurirea ca cazuri, cu proverbul, maxima, cugetarea, vorba cu talc, „eternitatea clipei” si recunoaste „libertatea destinului vorba aceea... în limba si literatura romana. de a-si recunoaste propria sa moarte în fata eterni- În fata unei asemenea creatii santem datori sa stabilim tatii”, „clipa eterna a lui Dumnezeu care se oglindeste nuante, sa asezam specia în istoricul ei. Specia la infinit în Cunoastere, devenind trecatoare, deci aceasta zisa sapientiala cunoaste o îndelungata tradi- Destin care este imaginea nemuririi.” Nemurirea este tie în literatura universala, de la Homer la pustiu doar pentru cei care nu iubesc”,”nemurirea este Marc Aureliu, Rochefoucauld, Baltazar Garcian, jocul de lumini al Fiintei cu Destinul pentru a întelege Schopenhauer si numerosi altii iar în literatura romana ambii importanta iubirii”. de la cronicarii secolelor XVII si XVIII, la Anton Pann, Daca am elogiat unele aforisme si implicit calitatile C. Negruzzi, Eminescu, Iorga, Ibraileanu, L. Blaga, autorului, mi se pare necesar sa spunem ca de la G. Calinescu pana la C.V. Tudor. altele ne-am fi asteptat la mai bine, mai frumos si mai mult ca forta de expresivitate si concentrare a gandu- Marele critic si istoric literar, Eugen Lovinescu, expri- lui. Asa ca i-as sugera autorului o revizuire exigenta si ma odata parerea si sublinia „caracterul aforistic”, o selectie pentru obtinerea unei editii exemplare. sapiential, ca una dintre particularitatile care fac origi- Fireste literatura gnomica, sapientiala, e dificil de 14 Fireste, mai e loc pentru îmbogatirea acestui capitol, dar ce s-a realizat e foarte bun. Iata cateva exemple care pot fi luate de „pars pro toto” pentru ambele carti: „Prin dor vom fi mereu împreuna loviti de aceleasi valuri ale Destinului ce vor sa ne desparta nemurirea de eternitatea lacrimii noastre”. „Dorul este cel care a dat întreaga eternitate la o parte pentru a se putea naste într-o zi ochii tai” „Dorul este libertatea de a fi a iubirii.” „Dorul este focul care arde viata pregatind-o de moarte.” Iata un autor talentat care a scris doua carti ce se citesc, mai ales dupa o revizuire, cu folos si cu placere, ceea ce ne obliga sa amintim vorbele realizat, dar Sorin Cerin are resurse pentru a o realiza poetului latin: pentru cele mai mari exigente. A dovedit-o în capacitatea de a pune Absolutul în corelatie cu „Omne punctum tullit qui miscuit utile dulci”. Adevarul, Speranta, Credinta, Pacatul,Minciuna, Iluzia, Desertaciunea, Destinul, Absurdul, Fericirea etc. etc. Prof.univ.Dr.Ion Dodu Balan Un exemplu de corelare logica a astfel de notiuni si atribute ale Fiintei si Existentei, ni-l ofera aforismele despre Dor din volumul “Revelatii 21 Decembrie 2012”. Bogate si variate în continut si expresie,definitiile, judecatile de valoare asupra uneia dintre cele mai specifice stari sufletesti ale romanului,”Dorul”, notiune greu traductibila în alte limbi, pentru ca e altceva decat saudode-le portughez, soledad-ul spaniol, spleen-ul englez, zeenzug-ul german, melancolie, francez. 15 DR. JULIA DEACONU-CETATEANU Canada Viata de doctor... în cateva cuvinte Cred ca m-am nascut sa fiu doctor. Am înteles pacientul, de la primele cuvinte (simptome). Am practicat medicina cu multa pasiune. Am avut succese si insuccese, “ups and downs”, dar, la ora bilantului, as pune aceasta profesie pe cel mai ridicat podium si as rasplati pe cei care au curajul s-o practice, cu mare respect si beneficii materiale, pe masura. Am fost pediatru, neuropsihiatru. Am practicat medicina de urgenta, cardiologie, traumatologie. Am vazut pacienti de toate limbile si culorile pamantului. În boala suntem toti, la fel: suferim, plangem, ne rugam, multumim pentru bunele îngrijiri si reclamam pentru cele proaste. Dr. Julia Cetateanu cu prieteni la Ruse, Bulgaria, aprilie 2009 Iata o experienta personala care îmi vine în minte. În sala de asteptare a cabinetului meu se aseaza o femeie matura, beata. Nu am fost prea fericita, caci putea sa determine alti pacienti sa-mi paraseasca practica. La a doua vizita, m-am asezat pe scaun, în fata ei si i-am cerut sa ma priveasca în ochi si sa asculte bine, la ce vreau sa-i spun si anume - From this time on, you should not touch, to alcohol. - Din acest moment tu nu o sa mai bei. A plecat apoi si am mai vazut-o la camera de garda, mult timp mai tarziu, cand iata ce mi-a zis: - Stii, Doctor, ca din acel moment, eu nu am mai baut alcool. Atunci s-a întamplat ceva magic, o legatura între Dumnezeu, Tu si Eu, care m-a împiedicat sa mai beau. Am crezut-o si sunt convinsa ca acest ceva « magic » se întampla foarte frecvent în aceasta profesie. 16 MULTUMIM POETEI MARIANA GHEORGHE, DIN VANCOUVER, BC PENTRU GENEROZITATE ! A FOST PRIMUL ROMÂN CARE A RASPUNS LA APELUL DE MAI JOS: (Reproducem textul din numarul pe ianuarie al revistei Destine literare editorialul “2008 - AN AL MARILOR PIERDERI”) ... Despre maestrul Vasile Gorduz, sculptor de valoare mondiala, profesor universitar la Universitatea Nationala de Arte, castigator a numeroase premii nationale si internationale, membru onorific al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani, stiam de multa vreme ca se lupta cu un cancer la gat. Se pare ca stia de cumplita boala înca din anul 2004, cand a venit la Montreal pentru a asista la dezvelirea statuii lui Eminescu din Piata Romaniei, al carei creator era. A scapat de suferinta pe 12 decembrie, în anul nefast 2008. Cand l-am vizitat la Bucuresti ultima oara, acum un an, nu mai putea vorbi. La gat, avea un bandaj care acoperea o rana ce nu se mai vindeca. Avea corzile vocale distruse. Cu numai un alt an înainte, cand l-am vizitat la atelier împreuna cu poetul George Filip, facea vin din strugurii pe care tocmai îi culesese din curte. Nu pentru el, ne-a explicat distinsa doamna Silvia Radu, ci pentru prieteni si admiratori, care gaseau întotdeauna un pahar de vin bun la Maestru. Era fericit cand putea face o bucurie celor din jurul domniei sale, asa cum se bucura si sculptorita si pictorita Silvia Radu, distinsa vestala a profesorului. A cerut o bucata de hartie si cu mana tremuranda ne-a scris : « Va rog sa faceti tot posibilul ca statuia lui Eminescu de la Montreal sa fie înaltata pe un soclu, asa cum am conceput-o. ». Aceasta dorinta sfanta a Maestrului trebuie sa fie îndeplinita, si fac un apel la toti romanii iubitori de tara si de cultura noastra, - din Canada, din Romania si de oriunde s-ar afla, sa contribuie la construirea unui soclu pentru statuia lui Eminescu de la Montreal. În numarul viitor la revistei Destine literare si pe internet la site-ul ACSR se va reveni cu detalii. Numai atunci cand magnifica sculptura în bronz a lui Eminescu va fi prezentata asa cum se cuvine, chiar si cei mai sceptici romani vor întelege ce geniala capodopera ne-a lasat Maestrul, care se va bucura si ne va binecuvanta de acolo, de sus, din Rai. Drum bun spre eternitate, Maestre Gorduz ! Alexandru Cetateanu NR. Se pot trimite bani prin posta (cec) sau se poate face o contributie cu VISA (tel. 450-373-8399). Adresa: ACSR (pentru proiectul Gorduz), 7091 Hebért Boul., Salaberry de Valleyfield, Qc., J6S 2G6, Canada. Lista contribuabililor va fi publicata în revista. 17 GABRIELA CRETAN Romania materiei, l-ai uitat. De aceea, în relatia cu Cezar Ivanescu am avut sentimentul propriei regasiri, al cunoasterii adevaratei mele naturi luminoase - si supraindividuale -, iar poezia lui mi-a amintit sfasietor de „patria supracelesta”, sau, mai bine spus, de MAÎTRE DE LA CLARTÉ paradisul pierdut al preexistentei. Un personaj din Thomas Mann rosteste aceasta Cand l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o propozitie lapidara, care m-a obsedat ani la rand, ori seara de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), de cate ori încercam sa patrund enigma relatiei am avut un frison pe care nu l-am înteles atunci. De Maestru-discipol, în care ma aflam eu însami cu abia mai tarziu, peste cateva luni, cand, împreuna cu Cezar Ivanescu: „un maestru este personificarea con- sotul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiati, am înteles stiintei discipolului”. Formula m-a fulminat cand am semnificatia acestei emergente afective: era un semn citit-o întaia oara, dar, cu timpul, mi-a devenit evidenta de recunoastere, o recunoastere înca liminala, însotita incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurna si ratio- însa de presentimentul tulbure al importantei cruciale pe nala pe care o [ncarneaza, maestrul este în acelasi care o va avea în viata mea. Ceea ce la prima întalnire timp si o figurare a umbrei adeptului, pe a fost numai pura emotie, tresarire obscura, imposibil de care i-o face vizibila ca într-o oglinda, înfricosandu-l definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei con- poate la începutul noviciatului, dar fortandu-l sa stienta cand l-am auzit cantand pentru prima oara. Ne recunoasca si sa ia în stapanire latura nocturna/tene- aflam în drum spre manastirea Tismana, într-o masina broasa a propriei persoane: moment necesar de condusa de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început sa integrare în orice proces de autocunoastere, reprezen- cante cu glas puternic, abstras si însingurat, ca de la o tat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior. imensa departare: „! voi ce ma priviti la fata / îndragiti-mi fata mea / mai îngaduiti-mi fata / fiindca mult va O data castigata aceasta proba initiatica, Maestrul sangera...// ! si în manuri si-n picioare / cuie îmi vor dobandeste un nou chip, supraluminos, reprezentand împlanta / mai îngaduiti-mi mana / si-n tarana talpa mea personalitatea superioara a alumnului, aceea aflata / “. Efectul asupra mea a fost de trasnet în crestet, de dincolo de pragul de sus al constiintei. Abia în aceasta cutit in inima, de explozie în plexul solar. Toate deodata! etapa, marcata de arderea reziduurilor apartinand Soc si apnee. O fascinatie care dureaza de-atunci, fara psihismului inferior, cand Maestrul exterior se identifica scadere sau întrerupere… cu cel interior, el devine cu adevarat acel ghid spiritual capabil sa actualizeze virtualitatile de ordin superior ale discipolului, latentele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îsi releva functia sa de figura mediatoare, care face posibila autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hindusii îl numesc Atman considerandu-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întalnirea cu un maestru este o surprinzatoare întalnire cu Sine. Cu cel care esti si vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza caderii în întunericul 18 Gabriela C Cretan retan aalaturi laturi ddee M Maria aria ssii C Cezar ezar Gabriela Ivanescu -- VValea alea VVinului, inului, 11987 987 Ivanescu Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, consta în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice si Cezar Ivanescu îsi asuma calvarul christic, este cel prin pastrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina care mi s-a revelat faptura lui omeneasca profunda, fiin- mintea si sufletul spre a-mi vedea existenta care ma ta lui suferitoare vulnerata de tot raul lumii, de raul cos- asteapta sau ceea ce ma asteapta de ordin profetic în mic imanent Creatiei si, concomitent, înalta lui învestitu- viitor, nu în viitorul imediat”. ra spirituala. De altfel, viata si opera sa ilustreaza, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, Si-a vestit moartea violenta, prin mana de om, în culminand cu stranii potriviri de evenimente biografice, poeme („! Te caut cu sangerare / ca sangele inima, / si prea surprinzatoare pentru a nu îndemna la apropieri trupul meu cum va sangerare / cand ma vor înjunghia analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele tem- // ! Te caut cu desperare / si groaza e-n urma mea, / porale marcate de doua sarbatori cu maxima încarcatu- Trimisii Beznei or sa m-omoare / nu te-oi mai cauta”; „ ra simbolica pentru crestini: s-a nascut în ziua ! sa mi-l omoare Sufletul, / cei multi tabarara / si lovitu- Schimbarii la Fata a Domnului si a murit în Joia Mare m-au, Doamne, si ma îngenuncheara ! // si m-au rupt din Saptamana Patimilor, tradat de discipoli pe care-i în bucati…” ), dar si prin viu grai apropiatilor, ori prin iubea, parasit de multi dintre prieteni, umilit de acuzatii documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica calomnioase si absurde, hacuit cu fervoare de casap la iarna a anului 2008. Si-a numit cu precizie urgisitorii si o clinica obscura din Bacau; vandut vechilor sai prigoni- a lasat un cuvant testamentar în care marturisea tori de insi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu multe ori la începutul carierei lor scriitoricesti, înainte ca voluptate aceasta paine otravita a minciunii”. Nu i-a ei sa fi prins osanza si gustul privilegiilor obtinute prin blestemat, n-a cerut razbunare, ci i-a îndemnat, cu delatiune si prin abjectie. mila crestineasca, pe cei care i-au pregatit moartea la un efort de conversie spirituala. Multe dintre poemele lui rememoreaza actul vanzarii si reactualizeaza, la modul experiential paroxistic, sce- Sub comunisti a fost sarac ca un franciscan, dar nariul Patimilor, cu ardenta celui care implora stig- saracia lui avea o stralucire senioriala. O transfigurau matele („! azi ma duc mereu la deal / dealul capatanii / muzica si poezia lui, dar si gesturile de mare generozi- si-ti las treizeci de arginti / si argintii tani-i”; „! cine vrea tate pe care le avea fata de alti sarmani, sau chiar fata ma scuipa, / scuipa cine vrea / eu mereu tot urcu / urc de semenii sai mai bine traitori. Suferea cand banuia pe Golgota”). Iluminarea prin suferinta a fost unul din ca aproapele lui era flamand, dezbracat sau descult. crezurile sale cele mai puternice; se stia ales, nu Îmi amintesc un episod din anii 80, cand a primit o suma pentru bucurie si vana jubilatie mundana, ci pentru oarecare pentru o carte publicata, o suma modesta, dar lapidare si crucificare, asemenea marturisitorilor din importanta în ochii cuiva obisnuit cu lipsurile de fiecare vechime; si cum orice alegere este un gest al vointei zi, asa cum era el însusi. A risipit rapid acesti bani divine, caruia nu ai decat sa i te supui, a trecut prin putini pe daruri pe care le-a facut prietenilor si discipo- toate probele suferintei, cate i s-au dat, cu înalta con- lilor - nu numai celor favoriti, ci si altora mai putin stiinta a acestei electiunii. Practica „ritualul apropiati de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclisti, un traumatomant” ca pe o forma secreta de divinatie, adolescent fara parinti, cu mari necazuri financiare, si interzisa muritorilor de rand: „ Nu am voie sa uit nimic, surorii lui le-a cumparat cate o pereche de pantofi de nu am voie sa ma eliberez de nimic, nici sa fac vreun buna calitate, mie si sotiei lui Mary ne-a daruit palarii fel de terapie; aceasta tehnica este inversul terapiei, scumpe de dantela, cum nu prea avea nimeni pe vre- 19 mea respectiva, altora le-a platit taxiul catre casa cand regimului. Scenariu recurent, desfasurat aproape iden- reuniunile cenaclului se sfarseau noaptea tarziu. Într-o tic de cateva ori în acel an, încat e un miracol cum de alta circumstanta, Gelu a facut imprudenta sa admire o n-am fost cu totii saltati si supusi metodelor de reedu- minunata pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o care comunista. Cu putin timp înainte, în mai, primise cadou de la prietenul sau din Germania, Emil declarase greva foamei în semn de protest fata de Cira, drept care s-a pomenit imediat, fara putinta de hotararea oficilitatilor de a interzice functionarea cena- refuz, posesorul lor. clului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafarul. Gestul i-a îngrozit pe toti cei adunati pana Se întampla uneori ca, dupa cenaclu, sa mergem la el atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunos- acasa, adesea însotiti si de alti ciraci, toti flamanzi ca cuti - armate, legiuni, cohorte - care s-au facut nevazu- destine niste lupi tineri, iar Mary, ascultand fara sa clipeasca ti ca si cum n-ar fi existat vreodata. Unii, slabi de înger de dorinta lui de a-i hrani pe invadatori, reusea, cu dar rusinati de fuga lor, ma rugau totusi sa-i transmit marea ei pricepere, minunea christica sa sature gloata lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificarile cu cele doua oua pe care le avea în casa, plus cativa acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante. cartofi bine rumeniti. Cezar Ivanescu obisnuia sa spuna pe atunci ca este cel mai sarac poet roman si Nu numai ca nu a reprosat nimanui lipsa de curaj, dar, era foarte aproape de adevar. constient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Lucra în vremea aceea la revista Luceafarul cu Gelu ca e primejdie mare si poate ca ar fi mai bine jumatate de norma, publica greu, doar carti mutilate pentru voi sa nu mai veniti.” A fost singura data cand de cenzura vesnic vigilenta, era marginalizat, si social nu i-am dat ascultate; în exaltarea (si inconstienta) si ca autor, pe cand altii, dispusi sa faca jocul mea de atunci, arestul în beciurile securitatii mi se întunecat al stapanilor comunisti, erau rasplatiti cu parea o plata mica în comparatie cu privilegiul de a-i laurii gloriei literare si culegeau consistente beneficii sta aproape. materiale. Nu numai ca n-a facut niciodata cel mai mic compromis, ca nu s-a aliat cu puterea, ca nu i-a închi- L-am vegheat, în saptamana aceea, pe rand, Mary, nat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui Gelu si eu, livizi de spaima, nu din cauza posibilelor imaculata), ci s-a manifestat întotdeauna ca un represalii de ordin politic, ci pentru ca sanatatea lui se revoltat, ca un critic virulent al dictaturii si al josnicilor înrautatea cu fiecare ora. Dupa doar doua zile, epuizat ei servitori, literati sau nu. În 1986, cand lipsurile, dar de refuzul de a se hrani, dar si de o intensa combustie mai ales teroarea ne copleseau pe toti, el a continuat interioara, a cazut într-un somn letargic, nesanatos si sa fie acelasi insurgent, care striga în gura mare ade- chinuit, însotit de gemete si mici convulsii ale trupului varuri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalti. În emaciat pana la epura. Avea doar 49 de kilograme legatura cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de cand, dupa sapte zile de înfometare, am fost nevoiti sa-l spaima pe care am încercat-o atunci cand Cezar internam, în stare foarte grava, la Spitalul de Urgenta. Ivanescu, îmbracat bizar într-o bluza cu o croiala O secventa peremptorie pentru uriasa revolta care medievala si cu matanii la gat, a coborat din masina în mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci care ne aflam, în drum spre nu mai stiu unde, oprita, cand, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: ca toate celelalte, de trecerea unei coloane „Ce va supara?” Abia tinandu-se pe picioare, febril si oficiale si, agitandu-si amenintator bastonul spre pazi- aproape straveziu din cauza abstinentei îndelungate, torii ordinii, a început sa profereze blesteme la adresa Cezar Ivanescu a strigat spre el manios, cu o forta de 20 care nu-l credeai în stare: „Cum ce ma supara? transportat în stare critica; un sir de greseli parca Dumneata pe ce lume traiesti? TOTUL ma supara!” atent coordonate, însotite de o permanenta atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci cand suspiciunile Ca un leit motiv sau ca o tema cu variatiuni, scenariul se acumuleaza ametitor si se înseriaza coerent, acesta al protestului s-a repetat în cateva randuri în viata depasind valorile calculului probabilistic, ele tind lui, culminand cu greva foamei din februarie 2008, cu sa devina certitudini… prilejul linsajului mediatic declansat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înversunati adversari. Dupa moartea sa, campania de denigrare a continuat Prin felul lui direct de a divulga adevaruri incomode la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar si Cezar Ivanescu îsi facuse cohorte de dusmani; dupa televiziunea nationala, au reluat formula privind asa-zisa revolutie acestia si-au sporit fortele si s-au orga- “decizia CNSAS”, cautand parca s-o fixeze bine în nizat într-o retea subterana functionand dupa principii mintea publicului nestiutor. La numai cateva ore dupa mafiote, astfel încat luptatorul solitar care a fost Cezar deces, în Vinerea neagra, o mana de prieteni ne Ivanescu n-a mai avut scapare. Si-a dat seama atunci adunaseram la morga Spitalului de Urgenta Floreasca, ca este posibil sa se treaca la asasinarea sa. Exista întrebandu-ne cum sa-l scoatem de-acolo si unde sa-l documente relevante, scrise si audio, datand din ducem, consternati de refuzul liderilor USR de a-i primi februarie 2008, în care afirma clar acest lucru, desem- trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului nand chiar si persoanele care sa-i apere numele si National al Literaturii Romane sau la sediul USR din opera în caz de „moarte subita”. Îi era teama mai ales sa Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest nu i se însceneze un „accident” de masina, asa ca, o timp, pe Mediafax cativa scriitori si critici literari îsi vreme, n-a mai îndraznit sa circule cu taxiul. Nu s-a exprimau regretele ipocrite, strecurand, printre falsele gandit însa ca, dupa doar doua luni, îsi va întalni calaul; pareri de rau, fraze despre „gustul amar” pe care l-a care a purtat, cu aceasta solemna ocazie, manusi albe lasat tuturor vestea „colaborarii poetului cu fosta de chirurg si a lucrat adanc cu bisturiul (desi alta fusese securitate”. Enunturile infamante se continuau cu alte întelegerea cu pacientul: fara sange, fara arme albe). În calificative pe masura: Cezar Ivanescu, declara unul conditiile în care numai în lumea a treia se mai foloseste dintre ei de la înaltimea statutului sau de persoana cutitul pentru asemenea interventii. Fara analize, fara publica si de manipulator de opinie, ar fi fost o investigatii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? persoana „prea putin placuta” si „incomoda”. Nu se Oare condamnatilor la moarte li se fac analizele? specifica însa din ce motiv si pentru cine era incomod. literare Desi acelasi individ recunoscuse initial ca nu a avut Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, „nici un fel de relatie cu poetul”, el îsi continua discursul care a fost de fata cand doctorul legist i-a spus Clarei cu aceasta fraza aiuritoare: “Nu era un om deosebit de Arustei ca „exista suspiciuni majore de natura juridica” placut. Am avut informatii indirecte în ceea ce îl legate de aceasta moarte; în acest timp, adjunctul sau priveste”. Asadar, acuzatii „dupa ureche”, sau, ceea ce a intrat si a iesit de cateva ori din camera mortuara, este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic exclamand alertat catre medicul sef: „Veniti sa vedeti, dupa indicatiile trasate de personaje „sus-puse”. sunt niste semne ciudate pe corpul asta!” Climaxul acestor sarje de calomnii a fost marcat de Asa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu afirmatiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul o serie lunga de „erori” medicale la Spitalul Judetean Culturii si Cultelor, care, fara sa se informeze, de Urgenta din Bacau, unde Cezar Ivanescu fusese asa cum l-ar fi obligat statutul sau de înalt functionar 21 al statului, a repetat si difuzat minciuna despre intolerant - în numele unei înalte constiinte morale -, colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, bland sau astfel valoare oficiala! socratic, manios sau smerit, adolescent teribil cu apucaturi de closard si Maestru întelept, crestin fascinat Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele de budism gandind la o unitate transcendenta a religi- comune, care-i pretind chiar si unei personalitati ilor, iubitor de Hristos si - ca orice mistic adevarat - cu o uriasa ardere interioara, asa cum a fost ereziarh, contemplativ sau activ, mustrandu-i cu stylul Cezar Ivanescu, sa respecte conventiile si ipocriziile sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre sociale. De aceea, cei care l-au admirat si l-au iubit au întremarea «mintii lor piticoide», artist pregatindu-se fost ei însisi oameni de o rara calitate intelectuala si în taina singuratatii sale pentru «lina iluminare», truver, sufleteasca, în stare sa-l înteleaga si sa-l pretuiasca. carturar îndragostit de învatatura traditionala, protector Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Arustei, al artistilor mai tineri, visand la acel «ordo amoris» Petru Cretia, Basarab Nicolescu, desi printre prietenii întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfatisari plurale, lui de-o viata s-au numarat înca multi altii, la fel de deconspirate parca prin jocul unor oglinzi ce-l importanti, chiar daca mai putin celebri. lumineaza mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continua de ca nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul tensiune interioara paroxistica, imposibil de suportat omenesc nu-i este strain lui Cezar Ivanescu.” de „caldicei”, întotdeauna fierbinte pana la incandescenta, asa încat nu este de mirare ca prea marea …Era „incomod” pentru multi pentru ca, asemenea apropiere de el pre multi i-a ars…”Cantitatea de sacru” vulcanilor activi care arunca para vie si lava, genera din persoana lui omeneasca se manifesta printr-o energii uriase, menite sa le tulbure somnul vegetativ, iradiere de fascinatie si tremendum, ce declansa în sa-i disloce din tiparul cotidian, sa-i forteze sa se înalte sufletele celor din preajma simultan, sau pe rand, trairi în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui patimase de iubire si devotament sau, dimpotriva, imperativ, fugeau înspaimantati sperand sa-si de spaima si ura, toate la fel de intense si pasionale. regaseasca tihna mic-burgheza, cei orgoliosi nu-i Niciodata întalnirea cu el n-a luat culoarea searbada iertau niciodata propriul lor esec ascensional, care le a indiferentei. zdruncina puternic, chiar daca în mod inavuabil pentru ei însisi, admiratia de sine. Fugeau de el sau îl Candva, subjugata de pluralitatea persoanelor care se repudiau în scris, evitand confruntarile directe, confruntau în sufletul lui, i-am schitat, cu linii tremu- încarcati de ura si neputinta. rate, un portret la care mi-ar fi greu sa adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul ca, asa cum nu poti Discipolilor care-l iubeau si treceau proba slabiciunii strange lumina în pumn, faptura lui profunda, tinand sau a trufiei le arata chipul de învatator iluminat care de miracol si de indicibil, este sortita sa scape ochilor împartaseste vechi secrete sapientiale despre rostul nostri de carne, oricat de iubitori: „Cezar Ivanescu (…) soteriologic al artei, de salvare si regenerare a se dezvaluie pe sine într-o multitudine de ipostaze si cosmosului si a sufletului omenesc în care acesta atitudini dintre cele mai contrastante, din a caror se oglindeste. îmbinare se va întregi o imagine unica, aceea a unei personalitati patimitoare în care se concentreaza un Pe multi, asa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar si exces de vitalitate; caci contradictia tensionata este atunci cand îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra însusi principiul dinamic al vietii. Îl vedem, asadar, cu atata vehementa, pentru ca îl ultragiau în iubirea lui 22 pentru ei. Unul dintre acesti discipoli, pe care-l numea … A fost înmormantat la Iasi cu onoruri militare, dar, în fiu iubit, îsi îndeplinea cu zel misiunea de turnator aflat mod inexplicabil (si simbolic), descult, ca cel din urma în serviciul celor mai înraiti dintre inamicii sai - chiar sarac, sau poate ca un sfant care, înaltandu-se la aceia care au gandit si pus în act scenariul sinistru al Domnul, nu mai are nevoie ca încaltarile sa-i apere asa-zisei deconspirari CNSAS. Cum discipolul era însa picioarele de pulberea si noroaiele lumii. A murit fla- si un poet sensibil, macinat de ambivalenta afectiva, mand, el care nu suporta sa vada în preajma faptura sfasiat între iubirea (pe masura inimii lui meschine) de om sau de biet dobitoc flamanzind; el care suferea pentru Maestru si angajamentul ferm de a-l vinde, i-a cand întalnea vreun sarman cu botinele scalciate si destainuit acestuia, într-o stare etilica lacrimoasa, gaurite, a plecat spre ceruri cu talpile goale. Descult si misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fara flamand s-a întors în lumina pura de unde a venit sa sa stie limpede care sunt înaltele personaje carora le ne împarta daruri supraabundente: iubirea si poezia era vandut. L-a iertat crezand în puterea vindecatoare lui. Poate pentru ca poetul cu nume de împarat a fost, a caintei sincere, în forta spovedaniei de a opera nu un stapan al lumii, ci un print al spiritului. Ne-a lasat metanoia, fara sa-si închipuie ca mult iubitul fiu va încremeniti, consternati, uluiti de virulenta cu care se continua sa-si joace rolul de iscoada si denuntator. manifesta raul în lume, acum la sfarsit de Kali-Yuga. Spre Tirana, [mpreuna cu fiica sa adoptva, Clara, si prof. dr. Luan Topciu, traducatorul unuia dintre volumele sale de poezii [n limba albaneza, cu putin [naintea sfarsitului (foto: Alex Cetateanu) 23 RADU MIHAI CRISAN doctor în economie – specializarea Istoria gandirii economice Romania Fragment din cartea “Eminescu interzis. Gandirea politica” publicata la Editura Criterion, Bucuresti, 2008 Cel mai mare pacat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în fata s-a recunoaste adevarul. El e crud, acest adevar, dar numai el foloseste. Mihai Eminescu, Manuscrisul “Superfluenta populatiei”, în “Opere”, vol. XV, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Editura Academiei, Bucuresti, 1989, pag. 85 DRUMUL DOINEI Arma cuvantului la Mihai Eminescu (strategia politica a lui Mihai Eminescu sau, altfel spus, ARCUL CEL DE O FIINTA al testamentului politic eminescian) Nu alegem vorbele dupa cum îndulcesc sau înaspresc lucrul, ci dupa cum acopar mai exact ideea noastra. Acel care e cu totul înlaturat de la conducerea acestei tari si suplantat prin aceasta plebe este poporul romanesc însusi, adevaratul popor romanesc de rasa, gens Quiritium. La noi cestiunea sociala e o cestiune de parazitism.... „Nu alegem vorbele dupa cum îndulcesc sau înaspresc lucrul, ci dupa cum acopar mai exact ideea noastra208. 209 Vorba nu e decat o unealta pentru a esprima o gandire , un signal pe care-l da unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeasi idee, si cand suntem aspri nu vorbele, ci adevarul ce voim a-l spune e aspru. De aceea, nu prea întrebuintam eufemismi. Oricat de împodobit cu titluri si ranguri ar fi un cumulard210 ori o nulitate211, în ochii si sub pana noastra ramane ceea ce este212, iar luxul orbitor al unei virtuti problematice nu ne va îndupleca sa-i dam un atestat de moralitate. Ne pare rau ca în tara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care sa aiba curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat213”214. 208 „Forma în care scriem. Se zice ca ea ar fi exagerata, c-ar cuprinde înjuraturi surugiesti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a cauta pentru orice idee expresia cea mai exacta posibila. Dac-am voi sa glumim, daca nu ne-ar pasa de adevarul ce-l zicem, am putea sa spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevar nu stim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”., Mihai Eminescu, “Cata sa spunem…”, Timpul, 2 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1985, pag. 319 209 „În epoca de grecituri stilistice, de forme fara fond si de vorbe faranteles, noi am crezut ca scriind romaneste drept si fara înconjor, numind lucrurile pe numele lor si alegand cei mai exacti echivalenti lexicali, atat pentru ideile cat si pentru resentimentele noastre, vom contribui a însanatosa spiritul public de platitudinea cu care l-a(u)-mbolnavit demagogii ignoranti si perversi(;)”., idem, D(omnul) Dimitrie Ioan Ghica…, Timpul, 31 mai 1883, în Opere, vol. XIII, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Ed. cit., 1989, pag. 308 210 „O însarcinare publica, o functie e, prin natura ei, atat de grea încat absoarbe toata activitatea unui om onest. Daca datoria functionarului ar fi ceva definit, care s-ajunga la capat în cutare minut, ca zidirea unei case sau sfarsirea unui desemn, se-ntelege ca o asemenea absorbire a întregei individualitati nu s-ar cere. Dar viata statului e infinita, functionarea sa asemenea. Seriile de procese ale unui tribunal par a nu fi început niciodata si nu se vor sfarsi niciodata. Tot astfel e cu lucrarile curente ale administratiei, tot astfel în fine cu instructia. Fiecare ramura de învatamant s-a specializat si subspecializat atat de mult încat cere viata si activitatea întreaga a unui om spre a fi pe deplin stiuta si profesata cu buna-credinta si cu constiinta. Astfel, ocupandu-se cineva toata viata cu un singur obiect, abia e în stare a-l cunoaste si profesa pe deplin, abia e în stare a ramanea în curentul progresului specialitatii lui. Cand, asadar, pentru o singura functie abia e de ajuns un om, ce vom zice cand vom vedea genii universale(;) 24 „Am avut neplacuta datorie – caci pentru individ poate deveni o continua neplacere – de-a constata un adevar despre care ma mir ca nu-l formulasera altii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer si se impunea de sine însusi, de-a constata adica ca tocmai în Romania poporul romanesc n-a ajuns – decat cu rare esceptii – de-a da espresie ocupand cate 4-5 functiuni? Acest cumul ar fi sau o dovada de-o estraordinara capacitate si(;) iubire de munca(;), sau o dovada de incapacitate în toate ramurile, unita cu tendenta de-a-si crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic si cu cea, si mai periculoasa, de-a privi functiunile statului sau ale altor asezaminte ca pe niste sinecure”., idem, O însarcinare publica…, Timpul, 18 mai 1880, în Opere, vol. XI, Editie critica întemeiata de Perpessicius, Ed. cit., 1984, pag. 177 „Cine se crede capabil a îndeplini cu egala constiinta 3-4 functiuni acela sau îsi face iluzii asupra capacitatii sale, si atunci e fara dreapta judecata, sau nu-si face aceasta iluzie si atunci e… ceva si mai rau. A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai asezamintelor spre a nu da munca în schimb, de vreme ce e peste putinta de a munci în sapte parti cu acelasi interes, e o fapta a carei caracterizare o lasam în seama moralistului si a opiniei publice”., ibidem, pag. 178 „Noi stabilim principiul, îndealtmintrelea în genere cunoscut, ca, pentru un om care are constiinta datoriei, o singura însarcinare publica e îndeajuns si prea îndeajuns ca sa-i consume toata puterea de munca. Cuvantul pentru care o singura însarcinare publica cere puterea întreaga a unui om e ca munca pentru sine are marginea ce si-o pune omul însusi, munca pentru stat nu are margine. Cand cineva învata chimia pentru sine, o învata cu scopul practic poate al vapsirii lanurilor; cand e profesor de chimie, poate învata toata viata pentru sine, poate preda toata viata obiectul pentru altii si totusi nu va fi învatat nicicand îndestul, nu va fi predat nicicand îndestul. Un medic privat poate merge la unii, poate refuza de-a merge la altii, îsi asaza în fine o taxa, care face ca clientela lui sa fie aleasa, însa mica. Un medic în serviciul public nu-si poate limita munca în acest chip. Si asa e cu toate însarcinarile publice. Cand vedem dar pe «patrioti» cumuland cate 4-5 însarcinari publice asupra lor putem fi de mai nainte siguri ca nu-si îndeplinesc pe nici una cum se cade”., idem, Ce ajuta toate declamatiile…, Timpul, 12 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 295 „Urmam cu luminosul prototip al cumulului din Romania, cu d(omnul) dr. Davila”(idem, Tanarul D[omns G.C. Cantacuzino…, Timpul, 21 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 306) – („vestitul general de clistirerie Davila”., idem, Preaosfintia Sa musiu Chitu…, Timpul, 3 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 353): 1) inspector general al serviciului sanitar al armatei (leafa si rang de general), 2) profesor de chimie la facultate, 3) membru al Eforiei spitalelor, 4) membru al Consiliului permanent al instructiei publice, 5) loctiitor de decan al Facultatei, în ochii si sub pana noastra ramane ceea ce este212, iar luxul orbitor al unei virtuti problematice nu ne va îndupleca sa-i dam un atestat de moralitate. Ne pare rau ca în tara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care sa aiba curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat213”214. 6) inspector al Muzeului anatomic de la Colta, 7) omnipotentul dirigent al Institutului de orfane «Elena Doamna», 8) presedinte al Societatii de arme, 9) membru în consiliul de administratie al fabricei de chibrituri, 10) vicepresedinte al Societatii corpului didactic, 11) vicepresedinte al Societatii pentru cultura poporului roman. Acest d(omn) vicepresedinte al Societatii corpului didactic si al Societatii pentru cultura poporului roman nu stim nici daca are naturalizatia. Sigur e însa ca, de multimea [oscupatiilor sale, n-a avut timp sa-nvete romaneste. Dar de la un adevarat «patriot» nici nu se cere una ca asta; chiar numai bulgareasca e de ajuns uneori pentru a fi om mare în statul roman, ba exista «patrioti» cari nu stiu în perfectiune alte limbi decat acel idiom ariac, cam degenerat, de care se ocupa cu un zel laudabil d[omnuls dr. Barbu Constantinescu, unul dintre tinerii nostri filologi”., idem, Tanarul D(omn) G.C. Cantacuzino…, Timpul, 21 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 306, 307 211 „Uzurparea de reputatiuni (e) lesne de operat în mijlocul unui popor incult”(idem, Din momentul în care…, Timpul, 21 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 22): „sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe”., ibidem 212 „N-avem decat a deplange neperfectiunea naturii omenesti, care se lasa a fi amagita de forme goale si care crede ca daca i-a cazut (cuiva) în san, printr-un sistem vicios, o însarcinare mare, domnul respectiv (omul respectiv n.n.) e totodata un om mare”.(idem, În numarul nostru de vineri…, Timpul, 29 aprilie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 145) „Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezinta. Compararea între ceea ce sunt într-adevar, nimica toata, si ceea ce reprezinta, demnitati înalte ale statului(;)”., ibidem 213 „Citam, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricarei limbi din lume purtarea gardei si-a ofiterilor se numeste frangere de juramant si de onoare militara, felonie. La noi s-a botezat treaba aceasta «contract sinalagmatic» si cei ce au comis asemenea acte(;) au fost rasplatiti nu cu cordonul ce li se cuvenea, ci cu cordoanele «Stelei Romaniei». De la a conspira cu pericolul vietii si averii si pana la a-si frange juramantul militar e deosebire cat cerul de pamant”.(idem, Se zice ca prea dam…, Timpul, 21 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120) „Militarii în cestiune, daca au crezut în adevar ca participarea lor la conspiratie e necesara, trebuiau sa înteleaga ca n-o puteau face decat cu sacrificiul numelui, carierei, vietii lor morale. Daca cineva crede ca trebuie sa moara pentru o idee sa se hotarasca a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizica, ci civila. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru a întelege aceasta. El a simtit ca trebuie sa scuteasca tanara armata de privelistea odioasa a ramanerii în rangurile ei, a simtit ca existenta sa e imposibila într-un corp constituit pe baza fidelitatii si onorii ostasesti; s-a ascuns si s-a izolat, sa sinucis cetateneste. Pe ceilalti i-am vazut gramadindu-se înainte, ba sezand în cupeaua suveranului, alaturi de el, chiar în urma recidivei de la Ploiesti”(ibidem) – „rempublicam Ploiestensem”., idem, D(omnul) Vernescu a interpelat…, Timpul, 3 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 91 „O crima politica comisa de un om privat înceteaza a fi o crima cand e purtata de vederi mai înalte si dictata de cugetul curat, fie chiar gresit, de-a mantui statul, pe cand frangerea unui juramant de doua ori depus nu înceteaza de a fi o crima, nu politica, ci comuna. Dar simularea de a nu putea distinge lucrurile nu ne obliga deloc pe noi de-a boteza faptele altfel decat cu numele ce li se cuvine. Si daca le dam acest botez n-o facem din ura pentru adversari, ci pentru ca exemplele de felonie, decorate si rasplatite, corup spiritul public. Un popor cata a fi convins de vorbele pe care Franklin le-a rostit: Cand cineva îti propune castig si onori, fara munca si merit, e un otravitor. Ridica piatra si arunca în el. Acest venin însa l-a semanat demagogia(;). Ceea ce, în orice tara si dupa constiinta publica a oricarui popor, e absolut condamnabil, absolut rau, absolut înjosit, a fost la noi… recompensat, înaintat, împodobit cu decoratii. Va sa zica nu munca-i trebuie romanului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenta pentru a se ridica si a face avere, ci tradare, vanzarea celui care te plateste pentru a-i pazi viata; specularea credulitatii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Putin îti pasa daca un popor întreg pierde printr-asta deosebirea eterna ce exista între bine si rau, între laudabil si condamnabil; ca moralitatea unei natii întregi, degenereaza, ca copilul da în tata si tata-n copil, ca e ca în ziua de apoi, cum zice Scriptura, tu cu acest pret te ridici deasupra tuturor, demoralizarea si mizeria generala sunt conditia si izvorul bunei tale stari private. Ei, aceste trebuie sa înceteze odata daca e vorba ca statul roman sa nu fie coprins în mod epidemic de boala imoralitatii si a feloniei, daca e vorba ca spiritul public sa ramaie sanatos si pururi în stare a condamna ceea ce e rau si a aproba tendintile oneste si munca onesta. Nu devenim prin aceasta apologistii fostului Domn, precum nu ne facem nici judecatorii lui. Cu tendentele sale absolutiste, el n-a facut decat ceea ce orice absolutist face, el a lovit în puterile istorice ale tarii si a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari în noaptea de 11 fevruarie i-au pastrat – recunoscatori – atata credinta. Soarta oamenilor e tragica. Creaturile ignorante si nule pe cari a avut generozitatea a le ridica, acelea i-au pus revolverul în piept; plebe semistraina a ridicat din întunericul faclieriei si a[ls birturilor, plebea aceasta semistraina l-a dat pe mana inamicilor sai. Oamenii politici ce-au conspirat în contra-i îi erau adversari, inamici, oameni loviti si umiliti poate de fostul Domn; prietenii uniformati, jurati si platiti pentru a-l pazi, erau tradatori. Între inamicitie219 ibidem, pag. 97 leala si tradare e o substantiala deosebire, învederata pentru orice spirit onest(;)”., idem, Se zice ca prea dam…, Timpul, 21 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120 „Ucigasii de rand, eroii de codru sunt oameni onorabili pe langa tradatori”.(idem, Mai multe foi…, Timpul, 8 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 134) Fiindca acestia din urma, „nici macar baza constiintei, aversiunea în contra tradarii, n-o au”.(ibidem) „Banditul nu i-a jurat nimanui ca-l va apara: liber, cu riscul vietii lui, de-a ataca alt om, a comis o crima de buna-credinta oarecum, care sa poata espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adjutanti regali si generali, au jurat a-l apara pe omul pe care l-au tradat. Crima e îndoita: scriitorii vechi zic ca înaintea tradarii chiar zeii îsi acopereau fetele. Dante le da fundul cel mai adanc al Infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai strabate”., ibidem 214 idem, Se zice ca prea dam…, Timpul, 21 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 120 215 „Liberalismul cosmopolit”(idem, «Romanul» însira…, Timpul, 30 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 196), „un liberalism care-a folosit strainilor si a ruinat cu totul poporul nostru propriu”., ibidem „A fost în adevar marea opera a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume sa creaza ca interesele nationale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu nationalitatea si de-a sacrifica pe nesimtite pe cea din urma celui dentai. Ei bine, lumea l-a crezut si orice reforma în senzul sau rupea bucati cate unul din elementele vietii nationale; azi prerogativele politice ale proprietatii istorice, mani biserica, poimani breslele, pana ce toata combinarea organica, datorata veacurilor, s-a prefacut într-o gramada de indivizi fara nici un fel de legaturi între ei decat acelea ale unui interes momentan. Dar o gramada de indivizi nu e un popor, precum o movila de frunze si radacini uscate nu e padure. Acest rezultat l-a avut în Romania lepadarea traditiei, lipsa de simt istoric, pripa de-a ajunge, fara cultura si fara avere suficienta, la rezultatele civilizatiei apusene”., ibidem „Un copac nu poate creste decat din radacinile sale proprii, nu poate da decat frunzele si fructele sale proprii. Tot astfel si cu un popor. Frunzele si fructele de carton, atarnate pe arborul dezradacinat al nationalitatii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil dea se regenera”., ibidem, pag. 197 „Nu e om cu oarecari cunostinte cari sa conteste faptul ca un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizatie straina superioara, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevar. Din momentul în care romanul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronuntat, de o cultura mai mare, desigur acei oameni au devenit vanatorii lui si el vanatul”., idem, Cateodata ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193 „Nicicand în decursul istoriei, elementul roman de langa Dunare n-a fost într-o stare mai rea si mai periculoasa. Nu exista vecin, mic sau mare, care sa nu aiba sub stapanire-i cate un fragment al acestui popor, pe care cauta a-l absorbi; nu exista unul deci ale carui interese sa nu ne fie opuse pan-la un grad oarecare. Strabatuti în crucis si-n curmezis de curente politice si economice straine, în loc de-a strange cu mana rezaseasca petecul acesta de pamant, am facut din el patria tuturor popoarelor, un (h)otel pentru oricine si pentru orice; în loc de-a tine mortis la dreptul vechi, la traditii si lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparentele unei civilizatii ce nu exista si, paralel cu importul de marfa straina, ne-am îmbolnavit sufletul cu importul unor institutii si idei, potrivite poate cu starile de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sarac si unilateral în ocupatiunile lui”., ibidem 25 fiintei sale proprii. În viata publica, în scoli, în literatura chiar s-a superpus o promiscuitate etnica, din parinti ce nu vorbeau în casa lor romaneste, si aceasta patura superpusa e cuprinsa de-un fel de daltonism intelectual fata cu calitatile unuia dintre cele mai inteligente si mai drepte popoare, poporul romanesc. Întamplarea m-a facut ca, din copilarie înca, sa cunosc poporul romanesc, din apele Nistrului începand, în crucis si-n curmezis, pana-n Tisa si-n Dunare, si am observat ca modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decat acela al populatiunilor din orase din care se recruteaza guvernele, gazetarii, deputatii s.a.m.d. Am vazut ca romanul nu seamana nicairi nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, ca acest popor e întai, fizic, cu mult superior celor numiti mai sus, intelectual asemenea, caci are o inteligenta calda si deschisa adevarului, iar în privirea onestitatii cugetarii si înclinarilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat si mai mult: ca clasa veche superioara, rea-buna cum o fi fost, seamana în toate cu mult mai mult poporului; ca are mai multa francheta de caracter si incomparabil mai multa onestitate, ca sunt în ea ramasite de vrednicie dintr-o vreme anterioara epocii fanariotilor. Se putea oare sa nu conchid ca patura superpusa(;) nu e nici romana de origine, nici asimilabila macar? Dovada cea mai stralucita despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevar de-o stranie, de-o absurda promiscuitate. Din citirea izvoarelor istorice m-am convins ca în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanariotilor, nam avut clasa de mijloc decat ca slabe începuturi si ca aceasta clasa – esceptie facand de olteni si ardeleni – e cea mai mare parte de origine straina. De aici abia am putut sa-mi explic revolutia sociala petrecuta în zilele lui Cuza Voda215, al carei apogeu e sub domia lui Carol Îngaduitorul. (...) „În nici o tara din lume cheltuielile n-au devenit în douazeci si cinci de ani, de sase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit(;) însa paralel cu o dezvoltare imensa a bogatiei nationale: nicairi bugetul n-a devenit de sase ori mai mare, ramanand populatia aceeasi la numar si fiind tot atat de saraca ca mai nainte. Populatia noastra cea rafinata, care exige de la stat o suma de servicii noua, consista(;) din milioane de oameni cari se hranesc aproape [îns esclusiv[itates cu malai, cari nu stiu scrie si citi, carora pentru dari li se vand hainele de pe ei si instrumentele de munca, a caror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populatii «rafinate» s-a însesit bugetul cheltuielilor? Dar, în genere, ce comparatie se poate face între noi, popor agricol, ramas îndarat în toate privirile, cu Olanda bunaoara, care nu e(;) tara mica, ci un stat vechi ce-n decursul secolelor trecute a dominat marile si a jucat rolul de putere mare? Ce comparatie între noi si Franta ori Anglia? E o adevarata ironie, e o batjocura a celui mai de rand bun-simt dea compara marimi incomensurabile (marimi incomparabile n.n.) si de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea si dezordinea de la noi. Suntem departe de-a voi trecutul, pentru ca aceasta vointa ar fi în desert. Orice pripa în dezvoltarea organica nu se poate face nefacuta; odata porniti pe aceasta clina, întoarcere nu mai e cu putinta”., ibidem „Ca sa venim dar de unde am plecat, sustinem din nou ca starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, sa fie bine înteles – era mai favorabila existentei si dezvoltarii normale a poporului nostru. Atat am zis si nimic mai mult. Poporul poate era sarac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fara îndoiala oameni carora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a facut bogati si puternici; dar acei oameni nu sunt poporul romanesc”., ibidem „Daca prosperitatea pe espresia geografica e totul, iar espresia etnologica a nationalitatii nu-nseamna nimic, atunci fara îndoiala e mare progres si ne-am mira de-un singur lucru, de ce «Romanul» n-ar propune mijloace pentru ca acest progres sa fie si mai mare? Exista oameni cari sustin cu toata seriozitatea ca colonizarea tarii c-un popor strain i-ar schimba cu desavarsire fata, ca tara ar merge înainte chiar daca poporul romanesc ar pieri”., ibidem „Ce ajuta dar întampinarea ca productiunea si esportul au crescut cand toate acestea nu se rasfrang asupra populatiunii decat sub forma de cadere economica si morala? Dar a crescut suma bunurilor existente în Romania? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adeptii scoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar cand acest rezultat a fost obtinut cu sacrificarea imensei majoritati a populatiunii indigene un roman nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari tara însemneaza totalul chilometrilor patrati, indiferent fiindu-le cine traieste pe ei, dar nu omul pentru care tara si nationalitate sunt notiuni identice. S-au zidit fara îndoiala multe palate în Bucuresti, s-a înmultit numarul acelora cari traiesc numai în capitala sau numai în strainatate, tara munceste înzecit pentru a întretine absenteismul si luxul, precum si patura numeroasa de oameni cari si-au facut din politica o profesie lucrativa; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra vitiului si a unei mizerii care, orice s-ar zice(;), nu exista în tara, nu era cu putinta sa existe”., idem, Nu-ntelegem ce folos…, Timpul, 2 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 198 „În zilele lui Stirbei-Voda escedentul anual al cutiilor satelor era de cateva milioane de franci. Acesti bani nu se datorau unor dari comunale deosebite, ci erau o parte a darilor catre stat ce ramanea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dari, nu împrumuturi camataresti spre a le plati, nu dorobanti împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvant nimic din cate azi [îsl aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor”., ibidem „Un popor incult care tinde cu staruinta, însa gradat, de-a ajunge la civilizatie, care se deprinde el însusi zi cu zi a-si apropria îndemanarile si cunostintele altora, ajunge în adevar sa egaleze pe ceilalti. Dar la aceasta nu gandeste nimenea. Lucrul la care aspira toti este a se folosi numai de avantajele civilizatiei straine, nu însa a introduce în tara conditiile de cultura sub cari asemenea rezultate sa se produca de la sine. Natura omeneasca si natura organica însa îsi au economia lor, care nu se poate ignora decat în detrimentul vitalitatii. Cand o societate contracteaza necesitati noua ca a noastra ea trebuie sa contracteze totodata si aptitudini noua. Un organism e rezultanta a doua puteri opuse: a ereditatii, principiul conservator, prin care rasa si individul pastreaza si transmite la urmasi calitatile care i-au fost favorabile în lupta pentru existenta, si a adaptabilitatii, principiul progresiv, prin care rasa cauta a-si apropria aptitudini noua, ce i le impune noul mediu înconjurator. Dar pentru ca adaptabilitatea sa castige calitatile noua se cere timp. Mediul social si economic în care un popor traieste nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii sa aiba timpul necesar sa se adapteze conditiunilor noua. Daca reforme si schimbari vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apa a oricarii traditii, se ajunge unde am ajuns noi. Calitatile din trecut devin insuficiente pentru a sustine exigentele prezentului, bilantul puterilor risipite întrece pururi pe-al celor puse la loc, organismul îsi încheie socoteala sa zilnica cu deficite cari se traduc în morbiditate si în mizerie. A sconta viitorul e lesne, si camatarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea placerile barbatului, o natiune inculta rezultatele civilizatiei, dar cu ce pret? Cu acela al degenerarii si al stingerii timpurie, caci scontul pe care-l face timpul e mai scump decat oricare altul. Din cauza acestui punct de vedere, adevarat pentru totalitatea fiintelor organice, suntem numiti reactionari. E matematic sigur cu toate astea ca tot ce se face fara o dezvoltare paralela a culturii în zadar se face, ca orice progres real se opereaza nu în afara, ci înlauntrul oamenilor si ca, cu cat aparentele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atat regresul real cata sa fie si el mai simtitor. Si acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sanatatea, faptura fizica, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvant întreaga constitutiune fizica si morala a populatiunilor noastre. Ceea ce ne da dreptate(;) – în contra vointei noastre si din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi sa calomniem, nu putem. De-am voi sa zugravim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realitatii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntampla în tara, în Parlament, în administratie, în viata economica si morala a imensei majoritati a poporului, ar trebui cineva sa-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Si oare nu este aceasta Romanie pentru poporul ei propriu un adevarat infern? Am dori sa treceti granita pe oriunde poftiti, sa ne spuneti unde veti gasi atata boala, atata mizerie, atata rau trai si totodata atata gol sufletesc ca la populatiunile din tara noastra”., idem, De cate ori contestam…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201 „E lesne a înfrumuseta lucrurile, dar ceea ce nu se schimba prin teorii si tirade e realitatea. În unele judete populatia [etnic romaneascas scade”(ibidem) – („Sa venim cu statistica, multa-putina cata se face la noi, pentru a proba ca în tara aceasta, care se numeste romaneasca, elementul romanesc este cel care scade la numar, el e cel atins de morbiditate si moarte, ca nici catolici, nici izraeliti, nici oameni de vro alta lege n-au a înregistra pierderi anuale atat de însemnate ca poporul ortodox, adica cel de limba romana?”, idem, S-o lovi…, Timpul, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 235) – „în cele mai multe stagneaza si s-apropie de scaderea absoluta, numai în cateva dea lungul Dunarii, prin locuri mai putin populate, sporeste. E verisimil ca nici scoala nu ajuta în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sarac, dar saracia dispune de conditii 26 de existenta; unde e mizerie acolo conditiile de existenta sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfarseste prin a se istovi, prin a-si slei viata în silinte zadarnice. Si de ce aceste conditii de existenta lipsesc? Pentru ca poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultura; pentru ca trebuintele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui sa le poata satisface, pentru ca e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trai, poate o suta de ani înca, în conditii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe cand trebuintele statului si ale societatii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru ca în locul vechei organizari, care nu costa aproape nimic, avem azi o noua aristocratie, cu totul improductiva, de sute de mii de oameni cu aspiratiuni imense, cu capacitati nule. E acum vina noastra daca aceasta pseudocivilizatie, aceasta înmultire a trebuintelor far-o sporire paralela a aptitudinilor fizice si intelectuale, s-a îmbracat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din Romania? Aratam atat rezultatele cat si cauza; o facem dupa îndreptarul unui adevar valabil pentru lumea organica. Daca rezultatele sunt de netagaduit, daca cauza e asemenea stabilita, de putin interes e dea ne da porecla de reactionari sau legitimisti. Lucrurile raman din nefericire asa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hartie si marea o cerneala, pentru a dovedi contrariul. În contra evidentei probe nu exista”., idem, De cate ori contestam…, Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201, 202 De la 1866 „deja s-a introdus practica de a mana satul ca pe o turma la arendasul protejat de guvern si de a angaja cu de-a sila pe fiecare locuitor în socoteala darilor pe care le avansa arendasul. Caci cine nu poate ramanea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este romanul. Daca un grec sau un jidan nu-si poate plati datoriile da faliment si s-a încheiat. Daca nu-si poate plati darile, i se constata insolvabilitatea si s-a încheiat asemenea. taranul trebuie sa plateasca. Un om poate fi oricat de necinstit în tara aceasta, el poate lua o mosie a statului fara a plati arenda pe ani de zile: statul va pierde pur si simplu suma ce i se datoreste. Dar ceea ce taranul ar fi datorind acestui om se împlineste cu cea mai mare rigoare. Dura lex, sed lex zice «Romanul»? Nu legile sunt însa de vina la toate acestea, ci starea societatii. Cand vedem deasupra unui popor sarac, incult si nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori si de cocote, cand vedem luxul si desfranarea unei clase întregi, a carei singura cunostinta consta în a scrie neortografic si a citi, cand socotim sutele de milioane cu care se întretin clase improductive si netrebnice cata sa deducem neaparat ca pensii reversibile, castiguri din rascumparari, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc platite în ultima linie prin sudoarea omeneasca, prin munca omeneasca. Si fiindca productiunea actuala nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei si Gomorei, spre a întretine lenociniile stapanitorilor, de aceea se scoate la mezat pana si persoana taranului”., idem, «Luptatorul» din Focsani…, Timpul, 3 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 157 „În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vita menita a tine în spate populatii straine. În Ardeal munceste pentru ungur, în Romania pentru greco-bulgar si pentru jidan, caci zeci de mii de zile de lucru abia acopar pensia reversibila a unui grecotei. Sampania bauta cu comunarzii din Paris, matasa ce îmbraca cocotele capitalei, monoclele ce armeaza ochii pornoscopilor, toata mlastina aceasta etnica si morala, toata adunatura asta scursa din catesipatru unghiurile lumii traieste în ultima linie din vanzarea de brate omenesti cu luna si cu ziua, caci orice brat care nu produce nimic traieste de la bratul care produce ceva. Despotismul, oricat de odios ar fi, totusi are mai multa îngrijire de popor decat republica strainilor din Romania, cu eticheta ei monarhica. Caci aceasta republica nu are si nu a avut o alta menire decat a constitui din straini clase privilegiate, din roman un sclav al lor. Adunaturi de rase degenerate, cari coboara zi cu zi mai jos pe scara organica(;), acestea domnesc asupra poporului romanesc; pentru a plati trebuintele lor, lenea, ineptia economica si sterilitatea lor intelectuala, poporul romanesc se scoate la mezat si se închiriaza, asemenea catarilor si cailor de birja, cu luna si cu ziua”., ibidem Iata dara de ce „se apropie din ce în ce mai mult termenul fatal al încetarii libertatilor publice(;)”(idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 213); „se apropie ora în care, în Romania, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetateanului nimic”(ibidem): „regimul demagogiei autoritare”.(idem, Graba cu care…, Timpul, 10 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 219) „Regimul(;) cel mai favorabil dezvoltarii viciilor si cupiditatii”.(ibidem) „Parlamentul compus numai din recomandati si din creaturi”.(ibidem) „Despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control. Chiar acum, cand o mana de oameni independenti tot mai gasesc mijlocul de-a patrunde în Adunari, controlul nu este nimic mai putin decat eficace; ministri si partid guvernamental trec peste întampinarile cele mai justificate cu cate-o sofisma calculata dupa usurinta auditoriului sau cu cate-o contrazicere vulgara. Ce va deveni însa controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare cand atotputernicia guvernamentala nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opozitii moderate?”., idem, Înca din sesiunea trecuta…, Timpul, 12 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214 „Veacurile viitoare nu vor putea sa treaca fara un zambet de dispret peste usurinta cu care aruncam de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv si mai tanar, ar risca linistea publica chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare si votate ad-hoc se escamoteaza în Romania Constitutia si regimul electoral si aceasta rasturnare cu susu-n jos a sortii politice a tarii, aceasta desfiintare prin subreptiune a libertatilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am cazut. Ce ne mai intereseaza pe noi, ce mai e în stare a ne misca? S-ar parea ca ne-am saturat de spectacolul inegalitatii, decretate oficial, între nulitate si merit. Atatea nulitati s-au ridicat în cei din urma ani, atatia cavaleri de industrie s-au îmbogatit încat spectacolul nu ne mai intereseaza si pare c-am voi sa vedem ceva nou, fie chiar cu pretul libertatilor publice, fie chiar sub absolutism. Nu mai e îndoiala pentru nimeni ca reformele ce se opereaza acum constituie începutul dictaturii”., ibidem „Se-ntelege. Mutre confiscate, carora orice om onest le-ar fi închis usa înaintea nasului, s-au ridicat(;) în sferele de sus, formeaza asa-numita societate la baluri(;) si la Curte(;). De gatul unor tradatori notorii s-au atarnat semnele de onoare ale tarii(;); toata plebea asta politica e azi scoasa din cutie, parfumata, înmanusata, lustruita”., idem, Precum astronomul…, Timpul, 2 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 214 „Toti oamenii acestia s-au îmbogatit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Voda Lupu, dupa carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea înca cu cordonul Sfintei Canepe. Ei bine, acesti oameni nu pot risca caderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe tarani sub suliti cazacesti pana dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însarcinati cu rascumpararea, au facut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocotat deasupra tarii, cari s-au îmbogatit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?”., ibidem, pag. 213 „Acesti oameni vor sa pastreze ce au. Nu numai averea – caci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenta, vaza, rangul în ordinea sociala, jeturile din Adunare, cu un cuvant tot ce sarmana vale a Dunarii a avut de oferit meritului sau talentului, tot de d[omnuls Bratianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc pastrate în mana Patarlagenilor si Costinestilor (în mana parvenitilor malonesti n.n.), toate trebuie sa ramaie zestre inatacabila a nulitatilor, o schimbare de guvern sa nu mai fie cu putinta; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveste si nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214 „Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le primministru, stim cum stau lucrurile la d-voastra. Vrei sa pretinzi ca ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputati îti rezista? Nu ne jucam de-a baba oarba. Miselia înlauntru, umilirea în afara – iata care va fi caracterul acestei dictaturi în Romania. Caci acesta nu este absolutismul monarhic, rasarit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem) „Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu coruptiunea adanca, cu mijloacele molesitoare, cu dezbarbatare”., ibidem „Absolutismul nu e pururea si pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar si mari creatiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se rusineaza de sine însusi si care crede ca, prin o biurocratie energica, cu învatatura de carte si incoruptibila, se poate produce mai mult bine decat prin discutiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentara însemneaza a avea o companie de esploatare în capul tarii, care pazind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotica nu în folosul statului si al populatiunilor, ci în folosul [as o mana de oameni lacomi de avere si moraliceste putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190 „Permita-ne d[omnuls C.A. Rosetti a-i face o marturisire modesta, careia va binevoi a-i da putina crezare. Si noi am studiat istoria. Din aceasta istorie, scrisa de oameni nepartinitori, am constatat cu mirare ca starea buna sau rea a unei societati nu atarna mai niciodata de forma de guvernamant, de legi, ci cu totul de alte împrejurari. Am constatat cu mirare cum despoti care considerau statul ca pe o proprietate a lor si legile ca pe niste acte de bunavointa personala au produs cele mai fericite efecte în tarile supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-leas(;) o Elisabeta a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economica, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a facut mai mult pentru bunastarea si administratia regulata si îngrijita a Frantei decat tot sirul de regi dinaintea lui. Pe de alta parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decazut pana unde numai o colectivitate omeneasca poate decadea”., idem, Sunt o seama de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185 „Din nou ni se spune bunaoara ca dorim întoarcerea starii de lucruri înainte de 1700, ca vorbim cu deliciu de un Domn de sange, înconjurat de-o aristocratie istorica, ba «Romanul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Sa ne-ntelegem: nu dorim nici una nici alta. Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara îndoiala vechii Domni cari si-au întins armele pana-n Dunare si Nistru, ei, scut crestinatatii precum [îsi numea Biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale, si acea aristocratie, cu independenta ei de caracter, cu curajul ei, ale carei privilegii consistau în datorii catra tara mai grele decum altii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro paguba dac-ar exista si astazi. Dar de la parerea de rau dupa veacuri trecute de zestre inatacabila a nulitatilor, o schimbare de guvern sa nu mai fie cu putinta; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveste si nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale(;)”., ibidem, pag. 214 „Oricare putere(;) va putea spune: Fii mai espeditiv, d-le primministru, stim cum stau lucrurile la d-voastra. Vrei sa pretinzi ca ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputati îti rezista? Nu ne jucam de-a baba oarba. Miselia înlauntru, umilirea în afara – iata care va fi caracterul acestei dictaturi în Romania. Caci acesta nu este absolutismul monarhic, rasarit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos”.(ibidem) „Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu coruptiunea adanca, cu mijloacele molesitoare, cu dezbarbatare”., ibidem „Absolutismul nu e pururea si pretutindeni o nenorocire. Adeseori el e necesar si mari creatiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se rusineaza de sine însusi si care crede ca, prin o biurocratie energica, cu învatatura de carte si incoruptibila, se poate produce mai mult bine decat prin discutiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentara însemneaza a avea o companie de esploatare în capul tarii, care pazind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotica nu în folosul statului si al populatiunilor, ci în folosul (a) o mana de oameni lacomi de avere si moraliceste putrezi”., idem, Friguri de reforme…, Timpul, 17 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 190 „Permita-ne d(omnul) C.A. Rosetti a-i face o marturisire modesta, careia va binevoi a-i da putina crezare. Si noi am studiat istoria. Din aceasta istorie, scrisa de oameni nepartinitori, am constatat cu mirare ca starea buna sau rea a unei societati nu atarna mai niciodata de forma de guvernamant, de legi, ci cu totul de alte împrejurari. Am constatat cu mirare cum despoti care considerau statul ca pe o proprietate a lor si legile ca pe niste acte de bunavointa personala au produs cele mai fericite efecte în tarile supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-leas(;) o Elisabeta a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economica, dreptatea în statele lor, guvernul unui despot ca Napoleon I a facut mai mult pentru bunastarea si administratia regulata si îngrijita a Frantei decat tot sirul de regi dinaintea lui. Pe de alta parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decazut pana unde numai o colectivitate omeneasca poate decadea”., idem, Sunt o seama de medici…, Timpul, 7 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 185 „Din nou ni se spune bunaoara ca dorim întoarcerea starii de lucruri înainte de 1700, ca vorbim cu deliciu de un Domn de sange, înconjurat de-o aristocratie istorica, ba «Romanul» are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Sa ne-ntelegem: nu dorim nici una nici alta. Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara îndoiala vechii Domni cari si-au întins armele pana-n Dunare si Nistru, ei, scut crestinatatii precum [îsi numea Biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale, si acea aristocratie, cu independenta ei de caracter, cu curajul ei, ale carei privilegii consistau în datorii catra tara mai grele decum altii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro paguba dac-ar exista si astazi. Dar de la parerea de rau dupa veacuri trecute de domia lui Carol Îngaduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai putin decat proclamarea perpetua a predominarii elementelor straine asupra poporului istoric 27 MELANIA CUC Canada/Romania R Rusalca de la Capidava Dunarea cobora grea de sedimente organice spre varsare. În malu-nalt, în lutul primar, pasari fara nume îsi cloceau a doua transa de pui din anul acela. Dincolo se latea insula cu vitele care pasunau din inertie si cu serpi ca odgoanele matrozilor ce-si dorm somnul în cimitirul de la Cernavoda. Apoi, mai era si ceea ce ramasese dupa doua mii de ani din castrul roman, colti de zid înfipti în valuri de nisip miscat peste coastele stravechii dave, din care nici osemninte nu mai sunt cate au fost odat'. Doar niste siruri prelungi de pietre albe, în cercei si inele grele de rugina care le-a mistuit stapanii. Pe plaja cu pietris amestecat cu monede romane tocite de valurile îmbacsite de deseuri de tot felul, prin serperisul aproape domestic, printre turisti de ocazie si pescari cu mingiocul gata sa prinda somnul cel cu mustati cat vidra, eram singura fiinta care mergeam aiurea, traiam fara tinta precisa. Cred ca am cazut, sau m-am asezat pe iarba supta de greieri, un soi hibrid de arnica, cu floare învinetita ca unghia strivita de frica. Acum puteam muri sau privi cu alti ochi fluviul ce se unduia aproape sexual, se lovea am stat asa, privind ochi în ochi stima adancului. Care pe care! Am vazut numai umbra femeii ,- 'nalta si slaba ca o rusalca de balta. I-am simtit respiratia gafaita, un pic amara si un pic acrita, ca aluatul razuit de pe lemnul covetii. Apoi, suierul ca de astmatic puternic si tanar. Femeia umbla desculta pe cioburi de midii moarte si piatra spongioasa, calca peste efigii de împarati ai Romei uitate. Nu venea din sat nici de la oras ci din si mai de departe. Umbla cand pe calcai, cand pe varf de unghii, de parca tragea cu arcul unei vremuiri. Cum era fara încaltari în picioare, ar fi fost logic sa se întinda o dara de sange pe urmele, pe care si le stergea cu rochia foarte lunga si larga, ca o acoperitoare de soare. Nu avea rani, nu se vaieta desi, de ma gandesc mai bine, trecea Dunarea toata, prin ea... Ea venea, pleca cu raurile Europei adunate în parul galben de sub basma. Nu stiu daca a intrat în apa sau Dunarea s-a varsat în ea… pentru ca deodat' nu i-am mai vazut decat o maneca din bluza de creton înflorat. Cum nu înot - mi-e frica si de apa din galeata, doar am tipat ca tot cetateanul cu scaun la cap. Dar cine sa ma auda din tot catunul acela, plecat cu mic si cu mare la targ, la oras. Nu tremuram, nu plangeam, ma convingeam ca aceea fusese sigur nebuna, îsi facuse seama fara ca eu, om cu ratiune, sa-i fi vazut macar ochii, fruntea, obrazul. de picioarele mele încaltate în adidasi. Apa aceea, - O betivana! suiera aerul în urechea mea, sau poate vicleana ca vulpea si rea ca hiena, se prefacea ca nu numai barbatul care se apropia. Era un vagabond în ma ia în seama; se da de-a rostogolul într-un singur pantaloni de doc ferefenita, cu capul plesuv si fara sens al drumului fara colburi. palarie, cu camasa lunga si cutitul stralucindu-l spre Îmi crapa buza dupa o tigara, dar eu nu sunt fumatoare. As fi mestecat guma mentolata în maxilare, dar de unde s-o fi cumparat în pustietatea aceea? As fi spus o rugaciune, dar cine se mai roaga astazi în stil clasic? M-am resemnat cu gandurile-mi vraiste si nu stiu cat 28 mine ca pe un ciob de oglinda. Acum ranjea, ma împingea spre fluviu, dincolo de mal, în valul care ma astepta cu cea mai incredibila poveste din viata mea. ala nu era om, nu era nici diavol si ma strivea între trupu-i schilav si apa cu iz de putregaiuri. Probabil ca am murit de frica, mai înainte sa-mi vina în în umbra salcamilor tineri. Am batut în gard pentru ca gand sa ma lupt cu el, sa dau din maini, sa ma zbat ca nu exista poarta, am intrat fara sa vad vreun caine de pasarea decapitata, un trup, acolo, fara cine stie ce paza. Am ocolit vatra si casa darapanata; abia în inteligenta, care se împotriveste din instinct. spatele surii am dat peste insul care, cu capul plecat spre galeata plina, tragea nervos din tigara si de ugerul Luasem deja apa-n adidasi, Dunarea mi se catara pe vacii, una tanara si neînvatata cu boala lumeasca. caputa, mi se urca pe glezne… Serpii amusinara, iesira Laptele tasnea cald, cu miros de iarba curata… bulucindu-se dupa hrana, din maluri si din maluri. Scoteau limba la mine, sasaiau ca stafiile de hartie. Vita mugi vag, abia perceptibil. El prinse sa-i cante ritmat, din ce în ce mai ritmat, cu silabe necunoscute Rusalca iesi si dansa din valuri; tare vesela, acoperita mie si lovite perfect între cerul gurii si limba acelui ins pe crestet cu alge în loc de basma de matasea. Era si cu probleme. M-a simtit, si-a întors capul spre mine. femeie, era si serpoaica; jumatate stima, jumatate L-am recunoscut. Era el. Criminalul. S-a ridicat brusc nevasta, înnecata iesea din unde vie si nevatamata. pe picioarele raschirate-n gumarii tot zdreanta L-a prins de guler pe criminalul tanar, l-a lovit cu palma si a rasturnat tot laptele proaspat muls, galeata de ei stralucindu-i în soare ca sturionul, o singura data a plastic… Vaca tanara a mugit prelung, cu ecou strivit, dat apoi, l-a certat într-o limba ciudata. El scuipa, ca o ibovnica suparata. ragaia, se opunea si se asmutea ba spre mine, ba catre ea… Înfuriata, rusalca si-a dezvelit fruntea pe I-a raspuns rusalca, cu chiot prelung, salbaticit, nedu- jumatate. Cicatricea era ca floarea de muscata. mirit si a dat buzna în staulul carpit din trestie care nu avea nici un graunte de zahar. Si-a certat, în limba Nebunul a dat îndarat, a scancit. Era palid-lut si din ce în aceea foarte veche si necunoscuta de mine, si-a ce mai supus. S-a aplecat chiar de sale, i-a cerut iertare suduit vaca, apoi si barbatul. femeii,- sarutandu-i bratul de-a lungul venelor reliefate ca serpii tineri si foarte albastri. Ea l-a lovit din nou, peste N-am mai cumparat lapte în ziua aceea, dar cu ceafa, apoi, stransi unul în altul ca gemenii satului, au rusalca am ramas ca si prietene pe viata. De cate ori urcat panta, malul cu pasari fantomatice, catre casa. merg la Capidava, desi nu ma cauta, ma gaseste printre ruinele care tin piept furiei Dunarii care, ba Pe cer, împrejur, nu mai era nici amiaza, nici seara, nici creste, ba descreste... dimineata... Soarele cu Luna se suprapusesera perfect într-o forma geometrica ideala si despre care eu nu am învatat niciodata nici în viata si nici la scoala. Îi duc din oras, cafea ieftina. Ea ma îmbie cu vodca ruseasca pentru ca stie ca nu as bea din portia ei nici picata cu ceara. Uneori îmi frige guvizi prinsi cu mana Vitele din balta se întorceau spre case cu ugerele din fluviu, dar mai ales îmi povesteste despre Condrat, grele de unt gata batut de vipere si mistere. Traversau vagabondul care, cica a cazut în ograda ei din mijlocul fluviul, înotau în grup ca balenele din oceanele care-si unui card de. Imposibil? conduc mareele dupa miliarde de stele înmatriculate dar nestapanite de oameni. În coliba de la Capidava, candela arde si ziua si noaptea. Si ce daca ruslaca nu i-a mai pus untdelemn În seara urmatoare am adormit nemancata. din ziua în care Dunarea i-a luat omul si tot ea, În dimineata care a urmat, foarte devreme , cu ulcica în Dunarea-i furioasa. mana, am purces spre prima gospodarie care se zarea 29 LUCIAN GRUIA Romania Melania Cuc - MIERCUREA DIN CENUSa (Editura ZIP, Bucuresti, 2008) Melanjul dintre inteligenta pirotehnica si fantezia suculenta constituie specificul stilului Melaniei Cuc. Ratiunea ordoneaza imaginatia într-o broderie întretesuta cu umor negru. Rama pe care este întins tabloul este placata cu o vibranta sensibilitate umanista. Rezulta asadar un roman tragi-comic, MIERCUREA DIN CENUSa /1/, care reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa. Cel putin trei niveluri ale imaginarului se împletesc în acest roman: - primul porneste de la realitatea imediata: conditiile din spitalul în care eroina se zbate între viata si moarte, în urma unui infarct, amintirile din copilarie, situatia familiara, incendiul catedralei din oras etc; - al doilea cuprinde dialogurile cu moartea care apare ca o femeie cumsecade, întelegatoare si chiar cocheta; - ultimul reprezinta un realism fantastic în care personaje legendare, mitologice ori de basm - demitizate cu tandrete - apar în naratiune, într-o stare precara, postmodernista. Sa urmarim succint aceste niveluri, pornind de la întregul pe care îl reprezinta. Personajul principal simbolizeaza destinului omului simplu, onest, în lumea strivitoare contemporana condusa de puternicii zilei, lipsiti de scrupule: “Ma simt prinsa ca un peste în acvariu. Sunt un pestisor atipic si antipatic, care face degeaba giumbuslucuri dinaintea unui card de rechini flamanzi.” Dupa ce îsi revine dupa un infarct, eroina vrea sa evadeze din realitatea angoasanta si patrunde în timpul fabulos, al basmelor, distruse apoi de luciditate. Devine Cenusareasa unei Contese agonizante, stapana unui munte despre care legenda afirma ca ascunde un mare zacamant aurifer - sa fie doar o iluzie? În clipele grele ale suferintei, Moartea pare chiar o salvare: “Moartea, o da, ea este Linistea, este Tihna; o femeie, nici tanara nici batrana, cu rochie rosie, sort alb si ilic adunat în nasturi de argint peste splina. (...) Priveste în stanga, în dreapta, - pipaie, asculta respiratia, ia pulsul... pune diagnosticul fara sa greseasca planeta, tara, spitalul, patul, pacientul...” Romanul, citit din aceasta perspectiva, constituie un continuu dialog cu Moartea care se arata numai muribunzilor sau celor extrem de sensibili. Amuzandu-se de goana dupa celebritate practicata astazi de toti neavenitii, Cenusareasa încearca sa profite de pe urma dialogului ei cu Femeia cu coasa: “Ce mai pasi deseneaza pe gresia pardoselii, cu talpa-i subtire! Opera cu adevarat postmoderna. O, de nu ar tabarî taman azi femeia de serviciu cu mop-ul! Maine am sa chem aici, la fata locului, toate televiziunile, radioul, ziaristii, preotii, vracii, primarul si pe cei de la situatii de urgenta. Îi voi prinde, lua, cu siguranta amprenta.” 30 Extrem de originala este partea romanului în care se împletesc personaje reale, legendare si de basm: convalescenta, Rasputin, Contesa, lutierul Eros D’avani, mesterul Manole si sotia sa Ana, Arap Alb, Împaratul Rosu, Împaratul Verde, Crai, Frate, cei trei ciobani din Miorita, Fat Frumos si Ileana Cosanzeana etc. De tot hazul sunt conversatiile dintre aceste personaje în care trimiterile la realitate sunt dezabuzante. Iata ce solicita contesei ciobanii mioritici pentru angajare : “D’apoi cum ti-e voia, cucoana. Daca ne platesti salariul mediu pe economie, ne dai spor de toxicitate, prima de Craciun... ne platesti si asigurarea de sanatate... Poate ajungem la o întelegere, ca de, turma nu o mai aveam... Miorita??? Pastrama, kebab... A plecat cu vaporu ?. - Deci, voi sunteti aia care i-ati redat libertatea nababului de Haisam. Fain?” Cotropirea povestilor de real simbolizeaza cruzimea cotidianului în care nu mai au loc visele. Si totusi mai dainuie legenda ca muntele ascunde un mare zacamant aurifer, pretext pentru descrierea manifestarilor venale de acaparare a acestuia de puternicii zilei. Se organizeaza o mare vanatoare cu arme noi, sofisticate, la care sunt invitati virtualii cumparatori ai muntelui, urmata de banchetul la care contesa urma sa semneze vanzarea/donatia muntelui. La festin este prezenta, desigur, si Moartea. La momentul mult asteptat, cand contesa scrie actul de vanzare, izbucneste vulcanul care va distruge tot Muntele lui Crai si întreaga lume. Moartea satisfacuta îsi scrie si ea lista cu cei care vor disparea: “Sub picioarele noastre fierbe cazanul cu lava. Suflul teluric rupe, desfiinteaza faliile. Continentele se realcatuiesc în ceea ce va fi fost Mama Geea cea adevarata. În conditiile date, durerea mea de cord nu mai are sens. Hapul de nitroglicerina, pe care îl asez din inertie sub limba, nu mai are efect. Ori, ori!” În finalul pertinentei prefete a cartii, Aureliu Goci remarca: “Melania Cuc sustine, în acest timp de criza a literaturii, narativa deborandanta, în formula postmodernista a operei-bazar. Critica traditionalista ar defini-o, cu vechile concepte, drept o creatie fantezista, performanta în zona detaliilor, a imprevizibilitatii cursului narativ, nu si în sensul constructiei. Proza de imaginatie si nu opera de cunoastere, text de virtuozitate stilistica si nu de artificialitale divagatii filosofice, MIERCUREA DIN CENUSa pare sa detina rara distinctie de a satisface atat cititorul dornic de senzational si pitoresc, cat si criticul atent la universul fictional si semnificatiile de profunzime.” Imagine de la Premiile ARP. In centru, Melania Cuc, [n stanga, Grigore Vieru 31 MELANIA CUC Romania Dantela de Babilon - Roman, Editura Nico, 2009 ECUMENISMUL FRICII Prefata de Nicolae Baciut “Dantela de Babilon” e înca o formula narativa pe care o încearca Melania Cuc, una care îi impune restrictii, dar îi si deschide un orizont nu mai putin generos, acela al psihologiilor umane. O naratiune la persoana întai, cu autoarea protagonista în pielea unei jurnaliste, „o jurnalista fara de minte, ce si-a propus sa ajunga si sa transmita stiri de pe linia întai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma”, într-un exercitiu profesional imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni de fenomen: terorismul, luarea de ostatici, de prizonieri civili. O experienta limita, cu mare încarcatura de risc, prin care au trecut atati jurnalisti si nu numai. Nici pentru naratoare lucrurile nu sunt bine definite, limpezite: „Nu stiu daca dorm si traiesc un cosmar, nu stiu nici daca sunt treaza si martora la nebunia umana”. E o naratiune în care îsi arata fata un ecumenism al fricii, al vinei comune, cu solidaritatea, speranta si lasitatile lor: „Musulmanii, crestinii, budistii, iudeii, brahmanii si ateii, toti suntem amestecati, facem parte, avem o vina anume”. Un roman al spatiului închis, în care conteaza doar dimensiunea interioara, launtrica, accentele fricii si ale licaririlor de speranta. Un roman psihologic, într-o curgere fireasca, clasica, cu respectarea rigorilor genului. Cu foarte multa arta în a decupa detalii, în a le da relief, încarcatura de simbol. Dar si analiza sub raport religios, a unei lupte fratricide, în spatiul matrice al crestinatatii, între „reprezentati ai doua semintii din triburi vechi si trecute în egala masura prin sita si darmonul vremurilor, pentru a nu uita pentru ce se urau de moarte”. Sub cerul Bagdadului se deruleaza si acest razboi psihologic, dincolo de cel real, cu mize oculte, „într-o aerogara asediata si în care cateva zeci de civili, care au nimerit la locul si timpul nepotrivit - facem obiectul negocierilor dintre autoritatile militare internationale si teroristii fara frontiere”. Lelia sau Laila e personajul care intra în ecuatia conditiei de ostatica, cu timp si rastimp pentru incursiuni anamnetice, pentru evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca într-un fel de explicare a hazardului de a se afla în loc nepotrivit la moment nepotrivit. Dar e si prilej pentru a constata ca „teoria supravietuirii sub frica, nu functioneaza fara recurs la umilinta”, pentru ca cei prinsi în lupte straine de ei au ca „punct comun dorinta de supravietuire”, ori aceasta dorinta îi face pe multi sa lase garda jos. Asteptarea, ea însasi un „personaj”, developeaza trasaturi de caracter, gesturile dau masura profilului fiecaruia în parte, fie terorist, fie prizonier. Pîna la un loc, aceasta stare aminteste de Desertul tatarilor, a lui Dino Buzzati. 32 Melania Cuc stie sa contureze cu abilitati de pictor, din cate o tusa de culoare, portrete... psihologice: Laila, soldatul mercenar, Mandea, Arnadze, adolescentul paralitic, Salomeea, vaduva veterinarului din Egipt, Johnathan, Barby, Cecilia,... un fel de Arca a lui Noe pentru semintia umana, de varste si categorii sociale diferite, de etnii diferite, printre care se afla si romani, rataciti ai sortii. Nu mai putin reusit e portretul colectiv, de turma sau de „cloaca”, „o ceata de prizonieri adusi la limita salbaticiei”, cum îi numeste autoarea, cu solidaritati si egoisme, cu gesturi cand emotionante, cand comice în tot tragismul lor, hilare, absolvite deorice logica, atunci cand nu par absurde sau cel putin nelalocul lor. Ori tinand de logica de circumstanta, cea care face posibile „fraternizari”, precum alaptarea de catre Barby, alba, a copilului unei negrese, careia ia secat laptele matern. („Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta”.) “Dantela de Babilon”, o fictiune literara, are toate datele realului, se hraneste dintr-o cazuistica bogata, trecand dincolo de relatarea jurnalistica, de imaginea de suprafata, atingand resorturile intime ale trairilor posibile în situatii limita. Fictiunea are verosimilitate, chiar daca nu are suport real, concret. E o lume posibila, dincolo de real, dincoace de imaginar. Melania Cuc nu duce lucrurile spre un carnagiu. Ea prefera carnagiul sufletesc, cel în care e schilodita si atidudinea în fata libertatii. Lasati de izbeliste de catre teroristi, prizonierii de ocazie îsi pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecam?! De ce am pleca?..” Aceasta pentru ca lupta nu se da cu dusmanul din afara, ci cu cel dinlauntrul fiecaruia: „Daca suntem prizonieri, suntem închisi doar în propria noastra lasitate”. 33 MIHAELA DORDEA Romania D Domnisoara simteam vie, calda, prietena si confidenta, protectoare si neajutorata cateodata. Dar mereu ea, mereu parte din mine. Si da, era acolo poveste! Era frumoasa, cu ochii ei mari si negri, cu parul pana peste umerii delicati, buclat, pieptanat a la Alida Vali, cu o palarie cu boruri largi umbrindu-i fruntea înalta pana deasupra genelor lungi si dese. Mergeam acolo în fiecare zi. Mama si Domnisoara se asezau în fotoliile albe si îsi beau încet cafeaua. I se spunea „Domnisoara”. Nu pentru ca ar fi fost Printre aburii aromati si fumul fin al tigarilor se auzeau foarte tanara. Avea aproape patruzeci de ani cand franturi de fraze. Nu eram foarte atenta, dar stiu si încep amintirile mele despre ea. Era nemaritata. De astazi, dupa atati ani, despre ce discutau. Eu aveam aceea toata lumea îi spunea “Domnisoara”. locul meu pe un scaunel în fata unei alte masute, tot mica si ea, numai buna pentru o fetita de trei ani cu De fapt o chema Stela. Mama îi zicea Luti. De la parul inele aurii stralucind în soarele celor mai senine Steluta. Erau prietene. Cele mai bune, chiar daca zile ale ei. Aveam si eu “tratatie”. O farfurie plina cu mama avea cu vreo zece ani mai putin. prajituri si fructe, si rasfatul acela din paharul cu apa, care încapea într-o lingurita de argint. Un bulgare Era foarte frumoasa Domnisoara! Si inteligenta. Glumea delicat si dulce si parfumat, uneori alb, alteori trandafir- cu umor si zambea cu sinceritate. Ochii ei mari ma iu, pe care îl savuram topindu-l încet în gura, apoi sor- priveau întotdeauna, cu o duiosie greu de descris. Chiar beam cu înghitituri mici din apa rece, numit serbet. atunci cand am devenit femeie la randul meu, apoi Domnisoara stia ce îmi place si de fiecare data mama, tanti Luti m-a privit cu aceeasi caldura. gaseam acele dulci minuni pe o tava numai a mea, gata pregatite. Îmi placea foarte mult sa merg în vizita la Domnisoara. Copil cu pleoapele fluturi, priveam fascinata tabloul Ma asezam în asa fel încat sa pot privi nestingherita agatat într-un cui din peretele dormitorului ei. Era atat de Tabloul. Ore în sir nu îmi luam ochii de la el. Mintea aproape de sufletul meu, era atat de plin de mister! Si a mea se juca si imagina fel de fel de scenarii în care ramas, pentru mine, o eterna fascinatie, un etern mister. eroina principala era Domnisoara. Era un portret în marime naturala din care Domnisoara Cunosteam si, pe masura ce cresteam, întelegeam tot te privea adanc pana în strafundurile sufletului. mai mult din povestea ei de iubire. O iubire de o viata, Simteai, fizic, cum acele lumini ciudate din ochii ei o viata de iubire, peste care nu a reusit sa paseasca patrundeau în mintea ta, în inima ta, si mereu, mereu, niciodata. O iubire care i-a marcat destinul, asa cum a aveau ceva de spus. Erau acolo întrebari, erau acolo facut-o si Tabloul. raspunsuri. Era un strigat, uneori de durere, alteori de fericire, toate atat de sincere si de adevarate! În orice Domnisoara avea educatie de pension. La patru ani a loc din camera curata si simplu mobilata ma aflam, fost adoptata de nasa ei de botez. Mama îi murise si simteam prezenta femeii superbe din Tablou. O ea ramasese singura fata între patru frati. Tatal a 34 ramas cu baietii iar ea a crescut în familia lui Florian, azi nu stiu ce flori erau. Le priveam ori de cate ori ca un copil natural. Cine era Florian? Florian era fiul ieseam din casa, pentru ca am uitat sa va spun, eram nasilor. Avea doar trei ani mai mult decat Stela. vecini. Ne despartea doar un gard, si ala rar, ca sa pot Primele jocuri le-au jucat împreuna. Întaia floare vedea eu, dimineata cand ma trezeam si nu o gaseam Domnisoara a primit-o de la el. Odata cu primele litere pe mama langa mine, daca era acolo, si sa ma strecor Stela si Florian au învatat si alfabetul iubirii si asa au printre scanduri în curtea de alaturi. descoperit dulceata primului sarut. Adolescenti, au priceput ca stelele stralucesc mai tare, ca cerul este Si ma strecuram de multe ori, chiar daca mama mai albastru si nici un nor nu este atat de amenintator nu era acolo, pentru ca îmi placea mult sa merg atunci cand sunt unul langa celalalt. Se iubeau! în vizita la Domnisoara. Si s-au iubit si mai mult, pana au gresit. Se voiau împreuna pana la marele final. Se vedeau calatorind Dupa incendiu, Luti a stat o vreme la noi. Uitase, într-o amandoi în corabiile dragostei o viata întreaga, cu noapte, sa mai supravegheze focul din soba si s-a acelasi zambet si cu aceeasi fascinatie cand se vor trezit în flacari. Si ea si fratele mamei, care avea casa privi în ochi chiar si atunci cand argintul din par va lipita de a ei. straluci în soarele altor vremi. Paradoxal, eu am fost fericita atunci, pentru ca aveam Îsi doreau sa fie majori ca sa se poata casatori. Tabloul aproape de mine si îl puteam privi de cate ori Numai ca lucrurile au luat o turnura potrivnica speran- voiam. Si voiam mereu. Ma fascina, ma atragea ca un telor lor. Parintii lui Florian au aflat secretul unei iubiri magnet acel tablou. Uneori mi se parea ca este viu. care a transformat prea devreme doi adolescenti în Eram eu mica, dar nu ma speriam, pentru ca o iubeam barbat si femeie. Au hotarat ca cei doi tineri sa nu se pe Domnisoara, iar ea era atat de frumoasa! mai vada. Pe el l-au trimis la o scoala militara, undeva pe la Sibiu, iar pe ea la pension. Din pacate, socul de la foc a schimbat destinul ei într-unul straniu, un labirint din care încerca sa iasa, Cand a împlinit optsprezece ani Steluta era singura, fara sa stie cum, încercand sa mearga înainte dar nu cu iubirea în suflet si visele spulberate. Avea, ce-i facea decat sa încurce calea spre capatul lui. drept, o casa a ei, lasata prin testament de mama. Acolo si-a alimentat Domnisoara visele cu speranta. Domnisoara era laborant chimist la maternitatea Acolo si-a aparat Domnisoara iubirea, acolo si-a Polizu. Acolo m-am nascut eu. Mainile ei au fost cele pierdut reperele. Curtea era mare, mai mult lunga care m-au mangaiat primele chiar în clipa în care am decat lata. Pe partea stanga erau cele doua camere, dat cu ochii de lumea asta mare care ma absorbea, sufrageria si dormitorul. Ca sa ajungi în sufragerie, fara sa ma întrebe macar, daca sunt de acord sa fac treceai mai întai printr-o salita, unde Domnisoara parte din ea. Mama era adormita.. efectul anesteziei... montase un godin pe care îl folosea iarna, pentru ca Facuse operatie cezariana dupa trei zile si trei nopti în era cam friguroasa. care durerile facerii n-au parasit-o pentru ca eu ma încapatanam sa raman acolo, în locul acela unde În continuarea camerelor de locuit, era o bucatarie de puteam visa nestingherita, unde era cald, unde iarna si apoi, una micuta, de vara. Între ele, un rond vedeam lumini si îngeri albastri, si era liniste, atata de flori colorate care, din primavara pana în toamna liniste….si mai ales, unde eram mereu cu mama, tarziu, înfloreau raspandind un parfum ametitor. Nici eram mama… eram…. 35 Anii treceau si eu nu puneam deloc carne pe mine. de vrabie care cadeau foarte des din cuiburile rasarite Eram subtirica si fragila ca un lujer de floare. Toata printre ramurile ciresului, sau visinului, sau cais, - lumea se dadea de ceasul mortii ca nu se îngrasa pentru ca în fiecare an crestea altceva în copacul copilul. M-au purtat o vreme pe la doctori crezand ca acela, din gradina noastra. Micutele zburatoare aveau sufar de ceva. Nu sufeream de nimic. Asa eram eu. Dar ori o aripioara, ori vreun piciorus rupte, iar eu le pana sa se convinga, au consultat toate somitatile oblojeam cum ma învatase Domnisoara. Pe multe vremii în materie de pediatrie si toti acei domni profesori le-am vindecat, dar aveam si un motan alb, pufos, doctori recomandau invariabil, cate un set de analize. care mai dadea iama printre pacientii mei si… Sigur ca analizele le faceam în laboratorul cu pricina, Cum spuneam, se lucra intens la un plan cu ajutorul destine adica la Domnisoara, la spital la Polizu. Sigur ca în caruia sa ma las întepata în vena pentru analize. ziua programata pentru asta tot spitalul era în alerta, Domnisoara s-a gandit ca daca va aduce la noi acasa prezent în laborator. Vedeam în jurul meu o multime toata dotarea laboratorului, ma rog, o parte din ea, am de halate albe din care ieseau maini, multe sa accept si acea “oroare”. Zis si facut. Seara maini…Una cu o portocala, alta cu o ciocolata, altele ramanea sa doarma la noi, iar dimineata, la prima ora, cu banane si fel de fel de dulciuri si prajiturele, care sa avea, în sfarsit, în eprubeta sangele meu de minunata ma convinga sa stau la întepat. Ei bine, nu! Nu grupa B III. Nu cedam, însa, decat dupa ce îmi stateam. Nu voiam si pace! Acceptam orice, dar sa mi promitea ca voi vedea, chiar în ziua aceea, Tabloul. se ia sange, nu. Si atunci, Domnisoara, - tot Si îl vedeam! Domnisoara, a descoperit cea mai eficienta strategie. Stia cat de mult iubeam spitalul, contrar opozitiei mele Timpul trecea si frumusetea Domnisoarei trecea ca o la prelevarea probelor de sange îmi placea atmosfera, floare care paleste în arsita soarelui de iulie. Devenea îmi placeau halatele, îmi placea sa îngrijesc bolnavii tot mai nelinistita, mai tulburata. De la incendiu, se pe care îi vedeam cand vreunul dintre medici, prieteni temea sa mai mearga singura pe strada. Nici la cu mama si Domnisoara, ma luau cu ei la vizita, în vechea locuinta nu a mai revenit S-a mutat la spital. saloane si voiam sa fiu medic, fascinata de eprubete, Asa a hotarat, pentru ca nu avea cine sa se ocupe de mojare, fel si fel de aparate si dulapuri cu medica- ea de doua ori pe zi, sa o duca si sa o aduca de mente, fese, pansamente si instrumentar medical. Cat acasa la serviciu si înapoi, la ora patru. O vedeam la despre seringi si ace… nici nu mai vorbesc: le ado- fiecare sfarsit de saptamana. Uneori si în zilele de ram. Aveam si eu o seringa acasa, una adevarata, cu lucru, cand aveam drum prin zona spitalului. acele lungi asezate frumos într-o cutie de metal. Din fiole cu ser fiziologic, aduse tot de Domnisoara, Timpul trecea, dar iubirea ei pentru Florian ramanea la experimentam tratamente pe un biet iepuras de fel de intensa. La un moment dat îi încoltise în minte musama, umflat, saracul, de atat lichid injectat cu ideea ca ar fi bine sa îl urmareasca. Si chiar o facea mare arta de mine, o micuta doctorita plina de cu ajutorul unei prietene care locuia în vecinatate. importanta misiunii sale. Doar el era bolnavul ideal. Nici el nu se casatorise.Traia singur, undeva Statea cuminte si nu ma contrazicea cu nimic. în centrul Bucurestiului. Aveam eu si alti pacienti… Catei, pisici, dar astia nu Ce nu a facut, pe unde nu a mers, chiar si la babe vra- prea aveau chef de îngrijirea mea si nici încredere în jitoare s-a dus, numai sa îsi poata împlini marele vis. “pregatirea”mea în domeniu. Mai ascultatori erau puii Dar…nimic. Nimic nu mergea. Nimic nu se 36 întampla nici dupa vraji, nici dupa descantece, nici cu mama. S-au asezat pe o banca în apropierea lacu- dupa promisiunile sarlatanilor care îi stiau de acum lui. Era o dupa amiaza caniculara, dar langa apa era slabiciunea si profitau, cerandu-i sume exorbitante racoare. Dupa o vreme, s-a apropiat un domn, la vreo pentru serviciile lor. Si ea platea cat i se cerea. A platit 60 de ani. O privea fix pe Domnisoara iar ea parea sa cu bancnote dar si cu sanatatea ei. îl recunoasca. S-a ridicat de pe banca. S-au îmbratisat îndelung. Era un barbat bine facut, înalt, grizonat. Un Mama a sfatuit-o sa mearga, mai bine, la manastire. zambet înca seducator se contura pe un obraz alb si La Cernica. Auzise ea, mama, ca acolo s-au mai putin aspru. Pensionat de curand, George iesise în petrecut minuni. A ascultat-o si s-a dus. A venit la noi parc sa se plimbe. Era unul dintre admiratorii ei si o încantata si plina de încredere. Lasase unui calugar iubise mult si fara speranta în tinerete. Acum era toata speranta ei scrisa într-un acatist. Urma sa mear- vaduv, fiica lui murise si ea. Sinucidere din gelozie. ga acolo, din nou, tot într-o duminica, atunci cand se Avea un nepotel si un apartament în Militari, vor încheia cele patruzeci de zile ritualice. proprietate personala. Mama i-a lasat singuri si a plecat spre casa. Prietena ei nici nu a observat. În toamna, literare Visuri, sperante, patima, asteptare. Cam asa s-au scurs Domnisoara era mireasa. Eu i-am dat rochia alba si cele sase saptamani ale Domnisoarei. În sfarsit, a venit cununa de lamaita, asa cum cerea traditia. Pe un perete si ziua cea mare. Era o duminica superba de sfarsit de am vazut Tabloul. Era acolo si ma privea zambind. iunie cand mugurii explodasera si devenisera flori iar soarele scosese pasarile din cuiburi si ele se bucurau în Cu sotul ei, Domnisoara s-a înteles minunat. Pana sa îsi triluri de coloratura facand tumbe printre ramuri. gaseasca ceva de lucru, pensia era mica, s-a ocupat el de ea. O ducea si o aducea de la spital în Da. Era duminica. La manastire începuse o slujba de fiecare zi. Cand un prieten l-a ajutat cu un post de van- nunta. Cand Domnisoara si-a facut loc sa vada alaiul, la zator de loz în plic, Domnisoara a revenit la camaruta ei altar, Florian, chiar Florian al ei, conducea alta mireasa. din spital. Barbatul ei o ducea luni dimineata si o lua acasa sambata. Au trecut astfel cinci ani. Într-o sambata, Din clipa aceea zambetul Domnisoarei a murit. însa, George nu a mai venit. Domnisoara l-a asteptat Trasaturile si asa pierdute, i s-au înasprit. Privirea ei pana s-a întunecat în fata spitalului. A intrat înapoi fara atat de vie, devenise acum pierduta. Psihicul ei un cuvant. A telefonat din interior, dar telefonul suna în era la pamant. gol. Sambata urmatoare, pe o ninsoare grea, a plecat acasa cu o colega de laborator. În apartament, cu televi- Nu mai parasea spitalul. Polizu era acum colivia în zorul deschis, sotul ei zacea mort de aproape doua sap- care se închisese de bunavoie. Avea acolo un dormitor tamani. Facuse infarct. Domnisoara a ramas locatara în amenajat într-o rezerva, cu acordul profesorului. Cand spital pana la pensionare. în sfarsit a cedat rugamintilor mamei si a iesit cu ea la un film, s-a întamplat minunea! Acasa mergea rar, sa aeriseasca, si atunci doar însotita de cineva. Dupa ce a iesit la pensie îsi gasea adapost pe Era vara. O vara fierbinte cu 40 de grade C în ter- ici pe colo, pe la rude, pe la prieteni, unde se muta cu tot mometre. În sala de cinema lipsea aerul. Mama a iesit calabalacul. Din bagajele ei nu lipsea o cutie veche cu sa se racoreasca în Cismigiu. Era la doi pasi. I-a spus palarii si un aparat de radio. Mai tarziu si-a cumparat un Stelutei sa ramana sa vada filmul, apoi sa vina si ea în televizor. Tabloul, frumos împachetat cu hartie lucioasa parc. Dar ea nu a vrut sa ramana singura si a plecat legata cu sfoara, completa zestrea Domnisoarei. 37 A stat si la noi o vara. Si nu a fost deloc bine.. Nu voia În apartamentul ei era mereu masa pregatita pentru sa stea singura în casa cat lipseam eu si mama. Îi era oaspeti. Nu îi lipsea nimic. Pe un perete din dormitor frica. Permanent trebuia sa fie cineva cu ea, ori eu, ori era Tabloul. Ma simteam bine în preajma lui. Eram mama, ori bunica mea. Daca eram invitate pe la prieteni, fascinata, la fel de fascinata ca întotdeauna, cand îl o luam cu noi. Asta doar de vreo doua-trei ori, pentru ca priveam. Domnisoara ma lua de mana si ma ducea în se speria de tot ce vedea sau se petrecea în jurul ei. Se camera cu Tabloul si îmi arata, începand de fiecare îngrozea pana si de jocul copiilor. Ne era mila de ea. data cu un pardesiu gri de stofa, îmbracamintea ei, Devenise irascibila si de nesuportat. Eu eram însa asezata într-o ordine desavarsita în sifonierul cel vechi încantata ca aveam tabloul în camera mea. Îl priveam cu cu oglinda, apoi pantofii, palariile. Pleca dupa acest aceeasi fascinatie de odinioara ore întregi. ritual si ma lasa singura, cu cafeaua si tigarile, - doar eu aveam voie sa fumez în acea încapere, sa privesc Cand a plecat la o ruda, unde avea sa locuiasca o în liniste tabloul. vreme, suparata pe mama care nu mai suporta tensiunea care crestea în fiecare zi din cauza Uneori revenea acolo cu cana ei de cafea si vesnicele capriciilor Domnisoarei si o mai certa uneori,a luat si tigari fara filtru, întotdeauna Carpati, si ma ruga sa îi Tabloul împreuna cu celelalte bagaje. povestesc scenariul pe care îl închipuiam chiar atunci. Ne vizita si ea foarte des. Anuntate sau nu, vizitele ei Au trecut cativa ani în care aflam vesti despre ea de la erau o bucurie pentru ea si pentru noi. Locuiam si eu cunostinte comune. Ea tacea. Dupa demolare, am primit în acelasi cartier cu ele. Domnisoarei îi placea la mine. apartament în Militari. Asa am reluat relatiile cu O tratam cu tot ce stiam eu ca îi place si îi faceam si Domnisoara. Locuia la doua statii de autobuz, distanta. alte surprize. Ne întelegeam tare bine noi doua. Sunt singura fiinta din lume pe care nu s-a suparat nicioda- Dar, surpriza! Nu locuia singura! În apartamentul de la ta. Se bucura cand o sunam de ziua ei, ma felicita la etajul trei mai locuia un tanar de vreo 30 de ani, fru- aniversarile mele. Nu uita nicio onomastica sau zi de musel dar cam smecheras, baiat de cartier, de care nastere. Chiar se supara daca ceilalti nu îsi aminteau Domnisoara se îndragostise. Nu avea ochi decat pen- de ea la astfel de ocazii. tru el. Nu a acceptat sub nicio forma sfaturile noastre de a o lasa mai subtire cu derbedeul, pentru ca era Eu nu o uitam niciodata. O iubeam. De mult, de cand foarte limpede modul lui de a o jecmani. Ba chiar s-a m-a prins în palme cand am intrat în lume… suparat pe mama, cu un bonus de…gelozie. Da, Domnisoara era geloasa! Dar sa vedem ce s-a mai Îi trecuse frica, psihicul ei parea în regula. Avea o sin- întamplat! Dupa ce i-a golit carnetele de CEC, nemer- gura obsesie: cele trei sacose pe care le purta în per- nicul a vrut sa puna mana si pe casa. Cum, nu stiu, manenta cu ea, pline de fiecare data, nu trebuia sa dar am aflat mai tarziu ca se descotorosise de el, iar stea decat langa ea. În oricare loc din casa se aseza, acum prinsese curaj si avea puterea interioara sa le lua cu mare grija si le aseza la îndemana. Nu avea mearga singura pe strada, ba chiar locuia singura în voie nimeni sa se atinga de ele. apartament. Boala ei nu trecuse, dar se ameliorase serios. Îi revenise umorul, era calma, si ne vedeam foarte des. 38 În rest, vorbea si nu îi placea sa fie întrerupta. Aveam În aceste conditii, soarta Domnisoarei nu a mai fost o cu Domnisoara conversatii lungi despre orice. Puteai prioritate. Cand si cand mai formam numarul stiut.. discuta cu ea de la literatura la politica pentru ca era A mai sunat si ea o singura data la mama si m-a felici- foarte bine informata. tat de sfintii Mihail si Gavriil pe mine. Apoi tacere... Era o acuzatoare apriga a comunismului în general si Pana într-o dupa amiaza de sfarsit de noiembrie, a lui Ceausescu în special. Spunea mereu ca daca ar ninsese mult si era frig, cand mama mi-a spus emo- cadea Ceausescu si regimul comunist, ar veni dezbra- tionata, nelinistita: “Sa te uiti la stiri. Cred ca a murit cata complet, pe jos, pana la noi acasa, de-a lungul Luti. Nu am vazut reportajul de la început, dar am bulevardului. Ceausescu a cazut. Domnisoara a venit recunoscut holul apartamentului.” pe jos la noi, dar cat se poate de îmbracata. Era seara în care a avut loc executia. Domnisoara adusese cu Seara, la jurnal, s-a reluat evenimentul. Operatorul ea pachete si sticle, pregatita sa petreaca ca de obicei plimba camera prin cele doua încaperi ale unui Craciunul. Situatia încordata din zilele acelea nu a apartament, apoi în hol, în bucatarie, iar reporterul lasat-o însa, sa se bucure de sarbatoare în mod tradi- vorbea despre o batrana pe care au gasit - o moarta tionalist, asa cum era învatata. Mama era ocupata cu vecinii de palier. La un moment dat camera de filmat garzile pentru paza blocului. Toata lumea se temea de a ramas pe loc … Prim plan pe un portret… teroristi. Se vorbea despre ei, dar nu îi vedea nimeni. Si am vazut TABLOUL. Si nu stiu daca îi vom afla vreodata…Dar asta e alta poveste. Aproape de blocul mamei unde ma retrasesem cu copiii, se auzeau focuri de arma. Lumea era agitata, panicata, speriata… Cine sa se bucure cu Domnisoara? Am încercat sa fac eu oficiul de gazda. Dar ea dorea ca si mama sa fie alaturi de ea, pentru ca mama era prietena ei cea mai buna. A plecat suparata de la noi a doua zi dimineata. Dupa cateva saptamani de tacere, am sunat la ea. Nu a raspuns.. Nici de la ea nu am primit vesti. Cand si cand, mai aflam de la cunostinte comune ca e bine, linistita, acasa la ea. Dar cu Domnisoara nu am mai vorbit multa vreme. Mihaela Dordea, Premiul I si Premiul revistei “Ateneu” din Bacau Viata de dupa evenimentele din decembrie ne-a luat pe un val mare si iute pe toti. Fiecare framantat de problemele noi ivite si cu atat mai complicate cu cat se alaturau unei democratii dorite dar neîntelese de toata lumea. Sperantele din decembrie 1989… Hmm! 39 DARIE DUCAN Romania scorpionii lasa în mine ofrande, ma verifica la dinti si mi-i iau în deradere, mi-i lovesc si îsi zic între ei:- He, sunt din portelan chinezesc, astea pana si stirbaria si-o canta. Cu cariile! C CAMILA Merg mai departe pana unde nisipul începe sa semene cu mine si de unde nu încep sa ma vad decat oase, vad si nisipul oase si pana si oglinda ce-o caram, limpede ca un taur nervos, dar oase. Aproape ca lipsesc si oasele discuta, aproape ca plutesc si sunt de necautat .Toate florile neiertarii si ale urii dau înapoi, spre pamant. Oasele mele înainteaza prin Nu încalc nici-o conventie a mortii daca spun ca am desert si se frang. Scrasnirea lor se unge imn de slava plecat la un drum care am sperat sa fie luminos ca o cantat cu pretul mortii. camila ce în cocoase si-ar duce oglinzi. Si nimic mai mult. Prin pustiul desertului erau osii de lume deraiata, Suntem deja trei si oasele din noi, umile vorbesc cum piei de oi macelarite candva, copii ce de oasele lor sa slavim zeii, sa facem piramide, iubiri, religii-pilon, marete îsi atarnau bulendrele sa le usuce la soarele care sa-i tina, sa botezam stele cu numele lor, doruri, propriei lor înstrainari. înaltari, astre. Trei perechi doar oase într-o lipsa totala în care numai linistea semna a carne. Ce sa faci? Din Nu paseam pe pamant, nu paseam nicidecum pe carca cui sa te dai jos cand fiecare e pe cont propriu?. fotoni de pamant, ci pe multe si marunte silabe ale Nu din carca cui sa te dai jos, ci din carca sa te dai jos muteniei speciei catre mine. În sus de regn s-au cui, îmi spune ultimul os, coccis, mutandu-se, trist, la o adunat taine, în aval de obida plansului rufe nespalate, coada la oua, la unt si la lapte. murdare la gat:de-atat calau sau de-ntors capul? Suntem trei si ne sub[ntelegem zeul, daca oasele Ma anestezia lipsa de directie, linistea teroriza noastre ar putea fi lemne, le-am freca sa facem un foc, busolele minime ale echilibrului, apa sambetei, totul, le-am goli de maduva ca sa cantam la ele, dar nu. care e ca poemul cu care pleci dorind ceva si el o ia Oglinda tace baltita, nu se scurge, se sterge cu pe altundeva. Daca am avea bilete pentru poem cum maneca ramei, de sete. Cocoasele mele se lasa ca avem pentru tren, noi, calatorii, cotoarele le-am primi niste sani în varful carora mantuitori atarna umiliti de mai degraba sau, în desert, setea, propriile lor maretii-bumerang. Camila cu sete mai mare decat putinta plansului, cana (...) batuta si atarnata în cui deasupra ochiului, Ghizd sub nas, rumoare ontologica si fatisa. Sunt Desertul mima aparente si neîntelesuri, oasele noastre camila oarba, dar care a orbit cu tot ce n-are, camila mergeau parca în continuarea sangelui, într-un drum care a orbit la iluzii. torent de deziluzii si priceperi. Nisipul, tot de oase, ca si cum nu asta ar fi fost, mergea spre apa, visa insule, Merg si tot nu beau sete, tot nu patimesc si în urma visa glaciatiuni. Sa treci dintr-un desert într-o mea se încheaga putinta, lipsa nisipului se face noroi, glaciatiune, aceasta nu se poate decat nutrind dumiriri. 40 Cu bune, cu rele, cu cariile prietruitilor-mei-de- taceri Fizica minima se întorsese si pantecul mamei nu-i dinti am plecat eu, ei, cele trei seturi de oase, nisipul: deschidea, cu toate zavoarele de mere coapte în putrezit, eu: putrezit, oglinda: putrezind în circularitate. cadere. Mama minima, mama minima, ia te uita la ce Numai zaua unui lant încapea un ochi, dar cum nu se se gandesc oasele noastre suficiente. Ia te uita ce e înventasera zale triunghi, zeul nostru maret nu ne oglinda a carei stralucire victimizeaza injuriile vointei. vedea. Etcetera ne pipaia cu amanuntul, batea mon- Ia te uita cum se frang gaturile de cocosi la temeliile ede cu blandetea si îsi facea un oras al ei lovit de sufi- caselor unde se scriu testamente cu recuperata sper- cienta. Biata “etc.”: în e, maternitate, în t, stare civila, ma din neveste, ca un comision. în c, gropari, birocratie. Si totusi setea e ce se vrea si totusi drumul, desi nu Aveam mila de mine si am în continuare, dar lepadarea mai e nisipos, decat o iluzie trebuie strabatut si pietruit de pielita sarpelui e ca a unui meta-sine, e ca si cum o cu tarie de caracter, udat cu solemnul smotru al durere s-ar face manusa nu pentru deget, ci pentru a nu picioarelor oricui nu le are. Mergem pana ne vor dis- casapi aerul cu dovada ca nu esti animal. parea si oasele, pana carnii îi va fi sete de lipsa de surpare. Altfel nu se mai poate, desi daca ne-am opri, Ceilalti doi, cu pleoapele zdranganind de cani, pahare, daca ne-am fi oprit, daca ne vom opri, ne va creste plosti si sticle, ca mercurul urcau în reflux si-n postre- carnea la loc. Ce rusine! Din nou! Ca o repetentie flux catre sine, oasele lor praseau nervuri, celulele renasterea. Iar n-ai fost suficient de bun, iar nu ai stiut moarte se greblau de la sine si se refoloseau ca pudra macar sa uiti daca nu sa ravnesti. pentru fardurile uzurpatorilor de regnuri. Ce albe sunt celulele cand mori, ce albe, ca un zahar, ca un lapte Legaturile dintre noi mai rezistau prin faptul ca o praf. Ca o definitie a luptei neluptate si numai ca un frunza de nuc se zbatea luata de vant de la unul la steag alb de pace nu. altul, de pe unul pe altul, desi nu fusesera nuci si nici macar pereti cu nuci în ele ca sa zicem ca inflatia de -Iesi, mi-au zis oasele nisipului, iesi, naduseste si minuni capata sensuri excentrice. Nicio duminica nu devino tu. poate fi carne, nicio duminica nu poate fi decat multumire cu os, ecou semantic de ton irational, cuvant -Ramai si devino tu de doua ori, a insistat oglinda, dar miriapod cu milioane de litere, tacut. am înteles asta numai din încruntarea cefii. Culoarea Si tu sa te zbati sa-i afli etimologia? lumii se sincroniza cu nuanta semintei din care s-a Cata încrancenare si încercanare îti trebuiesc nascut. Daca ar fi fost sa fim culoare, am fi ramas, am pana sa constati ca a are prezumtia de a? adaugat eu, în timp ce tovarasii mei taceau, pe rand, cu coccisurile lipsa. Cata rutina a fugii îti trebuie sa te opresti? Exceptiile ling regula pe dinauntru! Zeul nostru, Nu erau carari, toate au ramas în piepteni si în tesele, Împartit în trei, uita cat pentru sase. Pentru cate nu sunt drumuri, ramasite se mai pot gasi pe talpile feminine uita? Pentru cata lipsa se justifica? unora, dar în primul rand nu exista pensete. Nu mai exista nici dureri si nici nefericire, pentru ca, desigur, Incantatiile îl ocoleau ca niste gloante cu ochii lui. Sec nu mai exista carne. Camila ce-am fost, post-camila ce de paine de i s-ar fi facut noaptea uitarii, tot ar fi dat sunt, e bucuroasa si da din cele patru puncte cardinale de oasele noastre în miezul adevarului. cu dintii pe dinafara... 41 Mai mult decat atat, am întalnit babilonul si i-am De la un timp nu mai aveam unde merge, limita venea descalcit starile de agregare, somnoroasa veghea dupa noi îngaduitoare, durerea ierarhiza piperul si îl perechilor noastre de oase, cat pentru sase, vaslea încremenea între valute, albatrosii tampeau de omat mai în raspantii, mai în raspar. Mai în ce ai. zicand ca îi plagiaza. Tot peisajul se facea giulgiu Mai în ce poti duce. Evident ca în rest! pe tot mai marea noastra putinatate. Cocoasele mele, greoaie ca niste evidente deteriorate, Putinatatea din pustiu se împingea ca un fat spre pieire. ca niste spasme conservate sub lava taceau în tovara- Nu mai era de scremut. Nu mai era de cantat. sul meu de drum. Desert articulat cu gura mare riscam, pasi morti sub descantece asa cum gasesti Carasem în cocoasele mele atata vreme oglinda si viermi pe sub pietre si plosnite ude. nu-mi folosea la nimic, lucea bubele unor iluzii vindecate. Nu mai speram la nimic, ceilalti doi au zis: - Hai sa Angoasa, agonia, agosticismul îmi tineau de mama si ne transformam în cuie, tot suntem trei, macar asa mie îmi era foame de mama. Ma ghemuiam cand traim. Dar ce definitii sa legi cand tot ce-i gordian sunt dormeam noaptea, poate-poate ma vars în cercuri-roti, faradelegi? Nicio tuse nu face cat tine dublu! Niciun poate-poate ma ia cineva pe o targa rotunda si ma duce junghi cat tine-n lipsa ta! sa ma bata-ntre patru definitii, relative doar prin cuie. Dar cuiele definitiilor nu ruginesc niciodata fiindca le e La urma, cand turma friza urma si urma putrezise rusine. - De unde au avut ele apa? Se va fi întrebat un turma si numerele se ascundeau în variabile lemnoase, cor de sclavi gata-gata sa sara. nisipul, da, a gasit pisarea lui în mai marunt, oglinda mi-a vazut chipul, desi mersesem cu ea si setea mea a Mergeam tacand si minunandu-ne de lucruri ca de gasit apa. O sorbise si din pasarile care n-au secat. Trei planete neiesitii din sat, mergem cum mergeam, tacem gasisem pe unu si începusem sa ne întrebam cati am cum taceam si nu stiam ce va ramane din noi la ajuns, plecat. Nimeni nu plecase. speram cu totii ca macar o lacrima, un strop de samanta, o coasta, un drob de pamant, speram fiecare în Setea si-a scris limita prin testament, viata s-a rezemat secret ca doar celalalt, dar mai ales nimeni speram... în florile nestiute, pentru toate acestea e bine sa ai un sambure de fruct la tine, sa plangi pana-l faci pom, De cate ori vedeam zborul unei pasari prea sus locul de pana poti astfel trai de pe urma a ceea ce plangi, sub noi devenea fund de mare si ne insinuam iluzoriu bocitoare a sinelui atunci cand acesta pleaca sa branhii, înotatoare si maluri. Dupa atata mal tot maluri? cumpere echilibru si se întoarce cu plasele pline de Ne mustrau umbrele înca nepaganizate de oase, echidistanta si absolut. coccisurile noastre sopteau iritat aforisme de bezna, ca parca sa ne avem de obisnuit. Înca ne jenau între oasele talpii, între falange si constiinta de jos, blanuri ale oilor pe care le-am întalnit macelarite în imediata noastra constiinta, înca ne jenau protuberantele soarelui si dintii parca începusera sa ne creasca invers. Cunoaste-te pe tine însuti, asadar! Dinte de sus crescand pana-n ochi. 42 DR. FRANCIS DWORSCHAK Canada devenit cunoscute la Toronto, dar initial numai de Banting si Best cum a fost mentionat mai sus. Felul cum acestia, incapabili sa înteleaga un text scris în limba franceza în loc sa apeleze la ajutor competent, prefera sa o ia înainte, haiduceste si sa-i schimbe complet semnificatia, este de fapt un delict penal. Ca atare candva, foarte probabil în noiembrie 1921, ei au dedus tocmai contrariul rezultatelor exprimate si dovedite atat de PAULESCU OCULTAT LA TORONTO convingator de Paulescu. Daca aceste elucubratii calomnioase ale acestor doi canadieni atat de ignoranti, dar si Daca luam în consideratie toate informatiile disponibile insolenti, nu ar fi distrus în mare parte reputatia lui si care pot fi dovedite, nu mai încape nici cea mai Paulescu în medicina anglosaxona, le-as califica drept mica îndoiala ca importantele descoperiri ale lui donchihotesti. Caci iata ce au înteles acesti diletanti Nicolae C. Paulescu prezentate întai sub forma a (pentru care expresia franceza „non plus” era echivalen- patru comunicari la 21 aprilie, 19 mai, 9 si 23 iunie tul unei negatii) cum am exemplificat mai sus: „Paulescu 1921 la filiala din Bucuresti a Societatii de Biologie din a demonstrat ca „injectii de extract pancreatic în vene Paris, au fost cunoscute la Toronto de F. G. Banting, periferice nu au nici un efect, ca o a doua injectie nu are C. H. Best si scurt timp dupa ei, si de J. J. R. Macleod „acelasi marcant efect”, dar daca este injectat în vene si J. B. Collip. Acestea au fost mentionate mai sus (1) jugulare ar avea un oarecare efect”. Mai mult chiar , „Efectul extractului pancreatic injectat în sangele unui Paulescu nu indica volumul de extract injectat si nici animal diabetic”, (2) „Influenta intervalului de timp volumul urinei analizate”. Si aceste interpretari aberante dupa injectia intravenoasa a extractului pancreatic la îsi fac aparitia în primul lor articol „The Internal Secretion un animal diabetic”, (3) „Influenta cantitatii de pan- of the Pancreas”, scris în noiembrie 1921 si publicat în creas utilizata pentru prepararea extractului injectat în „Journal of Laboratory and Clinical Medicine”, feb. 1922. sangele unui animal diabetic” si (4) „Efectul extractului pancreatic injectat în sangele unui animal normal”. Aceste falsificari au fost expuse în capitolul anterior. Este evident ca Macleod, care le-a corectat textul, Ramane însa un mister faptul ca lucrarea capitala a lui înca nu citise articolul lui Paulescu. Dar cert este faptul Paulescu si anume “Recherches sur le role du pancréas ca acest moment pana la urma a sosit, si anume dupa dans l'assimilation nutritive”, Arch. Intern. de Physiol., revenirea lui Collip la Toronto (nimeni nu da data pre- 31 august 1921, se pare ca a ramas necunoscuta la cisa). Noi stim ca Collip si-a început oficial colaborarea Toronto în 1921-1922, la fel în 1926 si foarte probabil la 12 decembrie 1922 dar la fel noi stim ca el avusese mult timp dupa aceea, poate pana în 1970. anterior multe discutii cu Macleod, Banting si Best. În 1926 Macleod a publicat importanta sa lucrare Comunicarile amintite mai sus fusesera publicate în „Carbohydrate Metabolism and Insulin”, pomenita de Comptes rendus hebdomadaires des séances et Bliss (biograful lui Banting) doar în bibliografie, p. 294, mémoires de la Sociéte de Biologie et de ses filiales, dar fara a o mentiona în textul lucrarii sale. Aici Section Réunion Roumaine de Biologie, Année 1921, Macleod ne spune în paginile 66-67 în mod transant: Tome LXXXV, no. 27, 23 juill et 1921, Paris, Ed. Masson et Comp” cu titlul: „Action de l'extrait pacréatique injecté „În timp ce lucrarile erau în progres, la Toronto, ni s-a dans le sang chez un animal diabétique” si ca atare au atras atentia despre un articol al lui Paulescu si, dupa 43 acesta, despre unul al lui Gley. Cercetarile lui 1921 („în timp ce lucrarile [lui Collips erau în progres” Paulescu fusesera prezentate la Réunion Roumaine mentionat mai sus. de Biologie, în primavara anului 1921, cu care prilej el a redat efectele produse prin injectii sterile de extracte Acest fapt explica de ce el nu a cenzurat în noiembrie, pancreatice asupra concentratiei zaharului, corpii (înainte de a fi citit acest text), articolul infam al lui cetonici si a ureei în sangele si urina cainilor depan- Banting si Best, dar foarte onorabil si semnificativ, a creatizati. Fara îndoiala, toate aceste trei substante au refuzat sa-si adauge numele sau ca autor! (era dreptul fost marcant reduse în sange si în urina, ca urmare a lui ca sef al departamentului). Este evident însa ca injectiilor. Rezultatele erau identice, fie injectate în acum, în decembrie, în mod cert Macleod a citit, a venele jugulare, fie în vena porta... Ele variau dupa interpretat corect, a acceptat relatarile lui Paulescu si destine cantitatea glandei în extractul pancreatic. La fel, fara îndoiala a explicat lui Banting si Best extrema lor Paulescu a observat ca zaharul si ureea în sange erau importanta. Ca atare nu este de mirare ca la reduse în un caine normal dupa aceste injectii”. “ 11 decembrie Banting si Best au avut succes cu un extract pancreatic integral din acelasi animal, asa cum Bliss (autorul lui Banting) nu pomeneste însa facuse Paulescu, dar de fapt contrariu dogmei lor nimic despre aceasta atat de importanta relatare sacrosancte ca tripsina trebuia sa fie eliminata cu orice data de Macleod. pret. Dar si mai semnificativ, ei utilizeaza cu succes un extract pancreatic integral bovin, din un animal adult, Chiar mai mult, Macleod indirect ne spune chiar data iarasi contrariu la tot ce proclamasera ei mai înainte, aproximativa cand ei (Banting si Best, dar de data însa exact ce facuse Paulescu, dar fara sa-l numeas- aceasta sub privirile competente ale lui Macleod) au stu- ca. Si chiar incredibil, Bliss, biograful lui Banting, nu ne diat rezultatele preliminare ale lui Paulescu. În paragraful da nici un amanunt, nici macar data acestui experi- precedent, el se refera exclusiv la cercetarile lui Collip ment atat de important. care au început la 12 decembrie. Dar este stiut ca Macleod (precum si Banting si Best) avusesera discutii Daca Macleod în 1926 admite ca în 1921 ei erau la cu Collip înainte de aceasta data. Ca atare, a fost scurt curent cu acest articol preliminar al lui Paulescu (pe înainte sau dupa aceasta data cand rezultatele incom- care îl citeaza corect) reiese ca în mod cert plete ale cercetarilor lui Paulescu au fost studiate cu descoperirile lui Paulescu erau cunoscute si lui Collip, atentia pe care o meritau (“În timp ce lucrarile [lui Collip deoarece ei se împrietenisera si colaborarea între ei adaugam nois erau în progres”). Ne referim la „Action de era foarte stransa. Collip va „duplica” unele din l'extrait pancréatique injecté dans le sang chez un ani- experimentele lui Paulescu, (corpurile cetonice, mal diabétique” în Comptes rendus hebdomadaires…, glicogenul). Cum el nu facea note de lucru nu putem 23 iulie 1921”. dovedi acest fapt (experimente originale sau duplicate), dar cert este ca el a facut aceste experimente. Si aici (în 1926) el reda fidel rezultatele lui Paulescu. Acest paragraf a fost citat si de Ion Pavel în 1976. Dar Nici Banting, nici Bliss nu admit aceste fapte incon- dupa ce am reusit sa obtin lucrarea lui Macleod, ce testabile. Banting nu ne mira, de fapt tot restul vietii reiese clar este ca paragraful premergator se refera, sale el îsi va revendica titlul de descoperitor cum am amintit mai sus, exclusiv la Collip. Cu alte al insulinei pe baza ligaturii ductului pancreatic, cuvinte, Macleod se refera la începutul lui decembrie de fapt conceputa si utilizata de altii înaintea lui! 44 Cat despre Bliss, as avea îndoieli daca el nu ar fi ocul- Daca suntem întrebati de ce Macleod nu s-a pronuntat tat lucrarea lui Macleod din 1926. Sa nu uitam ca el mai de vreme, acest lucru nu este greu de înteles, dat mentioneaza fara nici un comentariu chiar imposibilul: fiind faptul ca pentru publicul canadian Banting un pretins succes al lui Banting din aceeasi perioada devenise un semizeu si ca orice critica adresata aces- (12 decembrie) cu un extract pancreatic administrat tuia ar fi fost considerata drept un sacrilegiu, cu prin un tub gastric! Nici un cuvant de critica de la Bliss. serioase consecinte, fapt subliniat între altii si de Ian O simpla eroare de tipar? (dar noi vorbim de a treia Murray în scrisoarea acestuia catre Pavel, 4 aprilie editie!) sau o ignoranta strigatoare la cer? 1970 („Am cautat sa nu ofensez pe nimeni si poate ca Interesant este faptul ca atat Banting în 1921-22, cat si Dvs. ganditi ca sunt prea milostiv, dar eu stiu ca orice Macleod (1926) pomenesc numai “Compt. rend. Soc. critica împotriva celor din Toronto va fi interpretata Biol.” 1921 cum am mentionat mai sus. Si totusi, în aproape drept un sacrilegiu în anumite cercuri” Ian arhiva Banting la Toronto, se gaseste copia lucrarii Murray catre I. Pavel). istorice a lui Paulescu, “Recherches sur le role du pancréas dans l'assimilation nutritive”, Arch. Intern. de „Raportul” lui Macleod din 1922 „A history of the Physiol., 31 august 1921, cum am constatat în mod Researches leading to the Discovery of Insulin” nu cert pe Internet. Acest articol reprezinta rezultatul pomeneste nimic în legatura cu acest subiect, ceea ce definitiv, mai amplu, cu informatii si dovezi suplimenta- este foarte firesc. Din cauza conflictelor între cei patru re si concluzii prezentate riguros si sistematic. Singura protagonisti, universitatea le-a cerut ca fiecare sa-si mea explicatie este ca acest articol este cel trimis de expuna punctul lui de vedere. Încercarea a esuat, Paulescu lui Banting pe 5 februarie 1923, la care punctele de vedere fiind atat de contradictorii. Evident Banting în mod caracteristic nu a raspuns. Fapt si mai aici el nu pomeneste erorile lui Banting, ceea ce ar fi grav, chiar incredibil: Banting foarte probabil nu-i arata fost contrariu intentiei de a restabili pace si armonie la acest articol lui Macleod, deci Macleod nu pomeneste facultatea de fiziologie din Toronto. Manuscrisul a fost acest articol în cartea sa din 1926! (În bibliografia la gasit la moartea lui Macleod, dar Universitatea Toronto acest capitol pomenit pe pagina 69 este mentionat l-a ascuns pentru a nu dauna bunului nume al lui numai articolul „Compt. rend. Soc. Biologie”, 1921 Banting! A fost publicat dupa moartea lui Best de Lloyd lxxxii, 555). De ce acest articol nu i-a parvenit eventual Stevenson în 1979 în Bulletin of he History of lui Macleod ramane un mister, singura explicatie posi- Medicine, desi el fusese amenintat de universitate de bila fiind numai faptul ca la acea data Banting nutrea o grave consecinte. Desi hulit, insultat în modul cel mai ura chiar maladiva împotriva lui Macleod. grosolan de catre Banting si admiratorii acestuia, literare Macleod s-a comportat totdeauna mai mult decat Despre marea importanta a acestui articol si despre onorabil, ca un adevarat savant, corect, dovedind marele merit al lui Paulescu, Sir George Alberti s-a incredibila reticenta si ca atare a refuzat sa se coboare exprimat: El a fost primul care a descris efectul a ceea la nivelul josnic al lui Banting. ce se va numi insulina, dar a si demonstrat ca era un hormon cu efecte asupra tuturor aspectelor metabolice Dar mai presus de toate nu trebuie sa uitam acest fapt (Sir George Alberti, Diabetes Voice, vol. 46, nr. 21) atat de important si anume ca ce credeau si ce faceau Deci cert este faptul ca în decembrie 1921 primele Banting si Best în Decembrie 1921nu mai conta. Rolul publicatii ale lui Paulescu au devenit cunoscute si înte- principal la Toronto fusese preluat de Collip si acesta lese de un savant de talia lui Macleod si ca Collip îsi avea multa experienta cu prepararea extractelor din facuse aparitia în acest oras. diferite organe, era la curent cu ultimele descoperiri 45 stiintifice, dispunea de ultimele metode de laborator si Dar cert este faptul ca în decembrie 1921, cum am în plus avea geniu. Ca atare, acceptand principiile fun- aratat mai sus, unele din publicatiile lui Paulescu au damentale stabilite de Paulescu, si confirmand unele, devenit cunoscute si întelese de un savant de talia lui el a reusit sa mearga si mai departe si sa izoleze si Macleod si Collip îsi facuse aparitia în acest oras. purifice insulina pentru uz la om. Drept care Toronto va putea revendica victoria finala. Dar Banting va primi Ne permitem acum sa repetam din introducerea noastra: premiul Nobel! *** „Sunt atat de multe indicii care dovedesc ca opera lui Paulescu, care în mod cert era cunoscuta la Toronto, i-a În decembrie însa, probabil dupa ce Macleod le-a chiar influentat pe cei de-acolo. În mod cert pe Macleod, explicat sensul si importanta cercetarilor acestuia, care a citit-o, a înteles-o corect si a admis acest lucru tinerii nostri se desteapta. (1926) precum am aratat. La fel în mod cert pe Best si Banting, care au citit-o, dar în nepriceperea lor initial nu Am mentionat faptul ca Macleod a refuzat sa-si puna au fost capabili sa o interpreteze corect. Dar apare cert numele lui pe primul lor articol: “Recherches sur le role ca în decembrie, posibil dupa ce le-a fost explicata de du pancréas dans l'assimilation nutritive”, scris în catre Macleod, au priceput-o deoarece utilizeaza meto- noiembrie 1922, expediat „spre sfarsitul lui noiembrie” da lui Paulescu cu pancreas de vita (Bliss, p. 101), dar (Bliss) si publicat în februarie 1922. Cum am explicat Bliss nu ne da nici un singur amanunt, nici macar data! mai înainte, Macleod a descoperit acest articol al lui Si aproape cert ca l-au influentat si pe Collip (el nu a Paulescu abia în decembrie, prea tarziu ca sa schimbe facut nici un fel de notari) deoarece el era foarte textul atat de discreditat si dezonorant al rebelilor si apropiat de Macleod si ca atare ar fi greu de conceput necinstitilor sai asistenti. Dar nu prea tarziu ca sa ca acesta nu i-a adus la cunostinta importantele demonstreze tinerilor sai rebeli importanta acestui text. descoperiri ale lui Paulescu. Chiar mai mult, printre Ca atare, cum am mentionat mai sus, din senin primele sale experimente sunt experimente care Banting si Best utilizeaza un extras integral si confirma rezultatele lui Paulescu. Acest lucru însa nu nedigerat din pancreasul aceluiasi caine la diminueaza întru nimic marele sale merite.” 11 decembrie (Bliss, p. 101: „their newly discovered extract of whole pancreas”!). Chiar foarte miraculos, în Drept concluzie cred ca putem afirma ca descoperirile fraza urmatoare aflam ca ei au succes chiar cu un lui Paulescu, desi nu prezentate în totalitatea si în extract pancreatic administrat prin un tub gastric si fara amplitudinea lor (absent: „Recherches sur le role du nici un comentariu de la Bliss! Aici este greu de înteles pancréas dans l'assimilation nutritive”), totusi au cine îsi bate joc de cititori: Bliss sau tinerii sai influentat semnificativ grupul din Toronto, în mod cert cowboys! (Paulescu constatase ca administrat în acest pe Banting si Best si în oarecare masura si pe Collip, fel, extrasul nu avea nici un efect). Dar culmea vine desi acesta, cu mijloacele la dispozitia sa, ar fi reusit si cand Bliss ne informeaza pe aceeasi pagina ca si un singur sa izoleze insulina, ceea ce va dovedi la extras din pancreas de vita este eficace! („Whole cow 22 ianuarie 1922. În orice caz cred ca se poate spune pancreas injected intravenously also seemed potent”). ca a fost o oarecare continuitate între descoperirile lui Atat. Nu ne spune cand, nici un fel de lamuriri. Totul Paulescu la Bucuresti si cele ale lui Collip la Toronto. (cele mai importante experimente din viata lui Banting) în numai sase randuri pe pagina 101! (Extras din lucrarea “N.C. Paulescu si Insulina - Triumf si Agonie”, Editia doua, care va apare curand la Editura Criterion) 46 GEORGE FILIP Canada poeme culese din luna mai - pentru Maria-Mea DANS DIVIN PRINTRE PETALE vino sa dansam !, e prea frumos. noi mai suntem tineri Doamna buna; stelele discrete trag cu ochiul cand ne vad frumosi si împreuna. vai...cum mai dansa Maria, ca o pleoapa pe meninge si-ntre clipe ancestrale ea stia ca ninge...ninge despre ce neprihanire sa rostim cand Ea danseaza ? la steaua Marturisire Ea ne bine cuvanteaza. are fluturii vii pe umeri netopiti printre ghetari si o doare si ne spune unde-s îngerii barbari. numai Ea ghiceste zorii, zorii lumii mincinosi catre care - petitorii lumii se tarasc leprosi. ...era clima cam posaca si zambea din Mai vecia era viata prea saraca ; vai...cum mai dansa MARIA ! vino sa dansam !, ar fi pacat sa fugim din clipa oferita; doar zburand prin vai de fantezii vom afla ca viata-i infinita. vino sa dansam !, în trupul tau se ascunde vesnic o regina; ti-as rosti poeme dar ma tem sa nu-ti tulbur pronia-ti divina. vino sa dansam !, frumoasa mea, pasii-n vals vreau iarasi sa ti-i numeri ; am simtit c-adorm într-un sarut si zapezi de mai mi-au nins pe umeri... 47 FECIOARA are aripi si nu are peste clipele barbare nu ni se marturiseste fecioara - blagosloveste timpu-o bate printre cnuturi ea ne iarta cu saruturi si cand plange, ea ne minte cu lacrimi sa ne alinte cearta-i Doamne bucuria ce-i fura copilaria si pe piscuri de-Ararat îsi zideste un barbat un barbat din seu si sange unde si destinul plange; face-m-as un prunc nesfant s-o tin vesnic pe Pamant si fecioara mea sa-mi fie lumanare-n vesnicie poleita în poeme si-n cele mai sfinte steme fecioara blagosloveste si mi se marturiseste printre clipele barbare are aripi...si nu are... NINGE PRIMAVARA Multe versuri înca nu s-au scris. Alta primavara-n geam îmi bate. Ma tot tangui lang-un manuscris. Am tot dus poveri prea grele-n spate. Muntii ning cu valuri de odihna. Anii - cati au fost, mai sunt putini. 48 Primavara, unge-ma cu tihna, Asta seara dorul sa-mi anini. Maine iar transpira telegarii. Astazi sunt mai bland cu înc-o stea. Maine iar ma-mpusca mercenarii. Astazi n-am murit - ursita mea. Maine vei dormi printre cuvinte. Astazi - Doamna blanda - respiram. Magma din sorgine, tine minte : A ajuns pe culmea - EVADAM ! POETUL DIN STEJAR crestinii m-au ascuns într-un stejar si m-au scaldat cu multe primaveri. ploua o tentativa de pojar si-abia cadeau petalele din ieri apoi la prînz eu nu m-am hodinit, prea ma purtau pe salele lor - sargii. aveam un punct pe tarm nedefinit; acolo ma strigau din valuri - magii si toamna a copt fructele din ram si strugurii strigau din vrejul crud si nu dam seama-n targuri si cantam si m-adapam din ciuturi mari - de dud dar vine iarna - blanda ca o soacra. ea strange tot nectarul în pahare iar muza se scalamba foarte acra sau mi se pare, iar, ca mi se pare ...abia cadeau petalele din ieri. ningea o tentativa de pojar. eu am pascut prin multe primaveri si voi m-ati rastignit într-un stejar. POEM PREDESTINAT si daca destinul nu ma saluta prin evul acesta murdar de calvar nu-nseamna, iubito, ca viata e sluta, asa cum se scrie în A.B.C.- dar. deschisu-mi-am ochii miopi, de pagan. închis-ai sub pleoapa un gand rastignit si n-am plans la poarta acelui stapan ce-l stiu din milenii de print pervertit. si cel ce-a ciobit celebrarea din-tai, ce ceara ciobeste cersind cersetor cireada pronostica de printre gutui cersind zaturi false din ceasca de dor si cealalta ceara cersita - cersind cenusa la Circe, în grota-i de fum, cand necersetorul citeste dormind pe-o pagina noua din vechiul album. asa cum s-a scris în A.B.C.- dar nu-nseama prieteni ca soarta e sluta. prin viata aceasta murdara : calvar, poetul - preaviul, filip, va saluta... povestea noastra nu e trecatoare: Icarii nostri-s pui de univers. nu pot s-arunc armura ce ma-ncinge, nu pot sa merg taras pe verticala. am un soldat de veghe sub meninge ce vrea sa-mpuste zodia-mi fatala. Maria, fostul print de Danemarka se va zbura pe vasle cat mai sus, dar capitanul meu, ce-mpinge arca, unde e sensul...înca nu mi-a spus. vaslim asa, ca musca-n calimara. din prea multi plopi mai vietuiesc doar doi. eu m-am hranit din arta culinara si nu alerg din foame spre-napoi. acolo-s varcolacii epidemici. acolo-s, Doamna, sfintele bacterii. acolo-s excrementii academici, acolo stau la cloaca fariseii. stai langa mana mea fara cerneala si pune-ti trupu-n ziduri ce nici nu-s; în arca fara calafatuiala a traversat si fratele-mi Iisus. SA TE IERT... desigur - sa te iert la azimuturi cu crestetul turbat de-atata Soare, cand e fantana beata de saruturi si trece ex-poetul d-a calare, dar tu ma ierti - daca ar fi sa fie sa ne-ntalnim, cumva, pe false pagini de paradise si de vesnicie zidite-n mari istorii - de paragini ? Domnita, carnea mea îti e datoare, nu cantari nici cel mai puhav vers; dar mana Tu destinul, ia-l de coarne, sa vezi ce greu e jugul - la galere si cum mileniul vrea sa se rastoarne catre infernul rosu-al altei ere. desigur : sa te iert ca nu-s cuminte si fiindca scriu si-njur si dau cu pumnii, Dar Doamna mea Maria - ia aminte : mai lasa-ma, dusmanii, sa-i înjunghii ! luna mai - 2009, MONTREAL 49 George Filip: D-llui ing. Daniel... la Zi Aniversara : DE ZIUA UNUI TRIBUN As culege-o doina de pe-afara, de prin crangul marelui mister, ca pe un simbol de primavara ce-si ridica trilurile-n cer. Mi-as dori sa vin ca toti cocorii din îndepartate anotimpuri, sa m-anin în pragul tau cand zorii prin clepsidre vantura rastimpii. Pui de OM de rasa dobrogeana, ti-ai smuls radacinile din castru si la brat cu-o mandra cosanzeana ati zburat în doi spre alter astru. Tolba cu sageti ti-e vesnic plina si prin lumi esti tata si barbat. casa voastra-i plina de lumina, ca la un TRIBUN adevarat. 50 La aniversare-ti vin cu-o floare ca un homo homini - si-ascult un dicton din scriptele stelare, SIC : in silva multae fiere sunt... 10-11 mai - 2009 - la MONTREAL Räspunsul Tribunului pt Istorie, Culturä si Latinitate Daniel Constantin Manolescu : Poetului, multumiri pentru gandul bun la Zi Aniversara! Orice ar spune cate unul-altul, si dincolo de forme sau stiluri, una dintre marile calitati ale slovei lui George Filip este umorul, sinceritatea si totala lipsa de autocenzura. Si aceasta în orice împrejurare si la adresa fiecaruia !!! ing. Daniel Constantin Manolescu L IMPREVIZIBILUL OM text de George Filip, cu ocazia lansarii volumului de eseuri “Imprevizibilul triumf”, al scriitorului Mircea Gheorghe Lui MIRCEA GHEORGHE mie nu-mi place sa-i zic scriitor, critic literar, eseist etc., ci doar OM. El este atat de cugetat în vorba, scriitura si-n fapta de sa nu-l atingi nici macar cu o floare, dar-mi-te cu vreun gand mai zgrunturos... OM-ul acesta, prietenul meu, Dl. MIRCEA GHEORGHE a publicat cu ani în urma un GHID DE PREDAREA LECTURII LITERARE, la Editura Didactica si Pedagogica - 1982, unde a functionat în Romania. In anul 1990 s-a stabilit la Montreal. Din invizibilul sau colt de parnas zvarle colaborari spre reviste din tara si din diaspora. Am fost colegi timp de zece ani la fosta minunata revista LUCEAFaRUL ROMÂNESC. Cu noi, langa noi si la umbra unui enciclopedist - directorul DAN FORNADE, redactorul MIRCEA GHEORGHE îti propunea articolul pentru Nr. în perspectiva apoi pleca, frumusel, acasa. Nu l-am vazut niciodata scriind în reactie nici macar un titlu. Acasa... el scria acasa, printre muzele si mai ales multele lui carti, iar a doua zi, la ora stabilita ieri, aducea articolul promis. Fara sa bage, probabil ?!, de seama, l-am urmarit întotdeauna din firea mea de nesusceptibilitate. In fine, l-am comparat cu o clepsidra în care nisipul lui SISIF nu oboseste niciodata. Pe aici ne întalnim rar, pe la aniversari, sarbatori comunitare si, mai ales !, la lansari de carti. Drept pentru care eu si el nu ne-am mai vazut de la lansarea penultimei sale carti PARTIDA DE CANASTA, proza, Editura POLICROM, Romania, 2005. In “partida” propusa de MIRCEA GHEORGHE, toti jucatorii, adica toti cititorii, ies castigatori. Zic asa fiindca toti ne regasim si ne re[ntalnim cu noi însine în mai toate personajele care se perinda prin apetisantele nuvele deosebite prin puterea lor de investigatie psihologica. Nu exemplific cu nimic, fiindca eu nu va povestec, ci doar va invit sa lecturati PARTIDA DE CANASTA. Si iata ca în zi de 3 mai, 2009, în sala parohiala a Bisericii Buna Vestire din 8070 , Christophor Colomb, Montreal, noi, prietenii si cititorii i-am lansat Omului MIRCEA GHEORGHE volumul de eseuri IMPREVIZIBILUL TRIUMF, publicat în 2008 la Editura Institutului European din IASI. Ce titlu inspirat ! Ca un un dascal care se afla autorul ne-a dat prima lectie prin Ghidul de predarea lecturii literare. In “Partida de canasta” ne-a prezentat un model de scriitura, deci tot un fel de ghid. In “Imprevizibilul triumf”, MIRCEA GHEORGHE se ridica pe podiumul [ntelepciunii sale si de acolo împarte lauri unor scriitori care au atins imprevizibilul triumf - “o carte care aduna între coperti eseuri, cronici si sinteze, autori de opere si, uneori, si cu destine atipice, extrem de semnificative. Acestia sunt scriitori migratori profesionali temporari ori imigranti înradacinati definitiv în societati gazda, chiar universitari si ziaristi romani din Canada”. Pe toata întinderea ei, cu o participare nu chiar numeroasa, aceasa lansare a fost un fel de liturghie în care cu mult har ne-au glasuit preotul LIVIU ALEXANDRESCU si autorul imprevizibilului triumf. Debusolat cautator de perle care ma aflu am respirat repede cartea, din scoarta-n scoarta. Si prin ocheanul aburitului meu instinct de patriotism local, am dibuit lesne si surpripnzator numele a trei scriitori romani montrealezi cu care ma salut si nu ne-njuram... înca. ANTON ANGHEL : romanul FORTUNA STAR. Este un scriitor roman din diaspora... ignorat. Personal i-am cunoscut toata familia si promit, cu aceasta ocaztie, sa-i regasec pe membrii ei. FLORIN ONCESCU : Un constantean de-al meu, stra-stradescendent de-al lui ICAR, un subtil scriitor satiric - el ne introduce, pe usa din fata, la spectacolul vietii cotidiene. FELICIA MIHALI : Scriitoarea ne pune la îndemana secretul conditiei si drumul scriitorului emigrant. N-as dori sa se afle dar amandoi subscriem clandestin la niste idile ne[mplinite... MIRCEA GHERORGHE... De ce scriu asa maiastru despre el ? Dar eu nu scriu ci doar însailez pe hartie niste senzatii personale. Adevar graiesc spunand ca este criticul meu literar cel mai dur, dar si mai tolerant. Si poate ca destinul a hotarat sa fim amandoi niste cavaleri, vorba lui ARGHEZI, ai cuvintelor potrivite. Criticule, traducatorule si prozatorule, eseistule, fie-tti laudata mana cu care scrii - OMULE ! mai, 2009, la MONTREAL (pentru imagini de la acest eveniment cultural, a se vedea coperta 4) 51 Imagini de la lansarea volumluui de eseuri “Imprevizibilul triumf”, al scriitorului Mircea Gheorghe Foto: Maria Filip GÂNDURI PRIETENESTI Poetul, epigramistul, eseistul si chiar criticul de arta TRAIAN GARDUS este un nostalgic. De fapt un ardelean care si-a adunat în chimirul varstei, în a 26-a zi a acestui mai 2009, un buchet de doar 70 de ani. Daca l-am fi intervievat am fi preferat s-o facem langa un pologoc cu vin, fie el alb, rosu, rozaliu, dar lichid sa fie, de fapt, cum noua ne cam place pe la ocazii. Dar am vrea ca surpriza aniversara a prietenului nostru sa fie total autentica, asa ca chivernisim în taina cateva ganduri despre el. S-a nascut în anul 1939 la CLUJ. A absolvit cursurile Universitatii BabesBolyai, sectia Limba si literatura engleza - 1965. În perioada 1967-2000 a fost profesor titular, fondatorul Catedrei de engleza la Colegiul National “I.C. Bratianu” din Pitesti si a predat chiar la universitatea din acest oras. Din anul 2001 s-a stabilit la Montreal. Nostalgic... nostalgic, dar bataios ardeleanul. El a fondat la Bucuresti - Cenaclul de epigrama “Cincinat Pavelescu”. Epigramele lui se afla imortalizate în 15 antologii aparute între anii 1970 - 2009. Toata scriitura lui este nostalgica, Traian Gardus evocandu-si mereu nostalgia locurilor natale, iubirile lui, sfantul vin si mai ales prieteniile sale. Va invitam la lecturarea acestei pagini aniversare... lectura placuta si LA MULTI ANI prietene ! T Redactia D.L. TOAMNA LA LUNCANI LAMENT... - poetului George Tarnea - Ariesul este aur peste plaur Cu pesti de-argint prin undele de-argint. A plecat spre cer un Bard cu Mir. Pe steampuri înfloresc aripi de aur Sa-i fie zboru-n lina muzichie Si toate sub lumina de Corint. Si zeele pe-aproape sa îi fie, Precum lui Eminescu si Shakespeare. Mai jos, pe vad, e vechea noastra moara, Pe-o ramura de verde labirint; A fost artist în plina maiestrie, Castel medieval - cu hiocint, Villon, Stelar si menestrel hoinar Va simt, ma obsedati, a cata oara ? Si mai presus un suflet literar Duhnind chiar de departe-a poezie. O mama si un prunc zoresc spre casa. E inceput de viforoasa seara, Îl vad cu ochii mintii pe poet. Batrame doruri sufletu-mi apasa; Se plimba pururi tanar prin Olimp, Oh, Doamne, cum în toamna ma-nfioara Cu muze noi dansand un menuet, Cel plans al vantului prin crengi de pini, Purtand pe frunte lucitorul nimb... Dar tu Maicuta, poti sa ma alini ! Aici, pe jos, ne[mplinite vise; Si carti citite, scrise si nescrise. ...Spre Miazazi e Dealul Sfant, cu brau, Plangand în poloboace vin - parau... 53 TOAMNA PESTE PRUT -regretatului poet Grigore Vieru- dar pîn-atunci, mai sunt niste bardace care în funduri [nca nu au cep. Se aromesc podgorii peste Prut. haide ortace, vino mai încoace Sub adieri de vanturi si de soare ca singur sa dau cep - nu ma pricep. Si-n galbena, mirifica licoare Zaresc o casa trasa-n var si lut... tine carafa... n-o da englezeste, vezi?, pe de-a randul scrie POLOBOC. Si peste Prut sunt dealuri roditoare toarna fartate, zi-i pe romaneste : Si crame cum nu prea s-au mai vazut, traiasca toti poetii - hai noroc ! Cu stralucit, chiar legendar trecut; Ah!, gandul doar ma umple de-ntristare. si daca cititorii ne mai cearta, îi invitam sa soarba din clondir, Oh!, casa-aceea alba, de-acum joasa, ca si posteritatea ne mai iarta M-asteapta-acolo mama, cu mult dor, daca ne-am îmbatat cu sfantul mir. Cu paine calda si cu vin pe masa... Mai iese pana-afara, în pridvor, hai sa sorbim, poete, razachie; Rugandu-se îndelungate ore : ai dat poeme multe si de soi Adu-mi pe-acasa, Doamne - pe Grigore ! si-acum, la cativa pasi de nasalie eu îti urez sa scrii... volumul doi ! GEORGE FILIP PORTRET DE POET Prietenului Traian Gardus, la 70 de ani iata poetul!...cel predestinat. nu-l înspaimanta anii - saptezeci. el înca din pruncie a aflat ca sunt podgorii multe pe poteci. pai cum sa nu se-ndemne la cules? daca n-o face el ma bag în fata, ca ambii-n meserie ne-am ales sa ne inspire vinul - sub mustata. poetul e pai pusti cu doua luni si e dator cu multe manuscrise iar cand vom fi la casa de nebuni eu am sa-l cert de cartile nescrise. 54 PENTRU POETI... E PRIMAVARA SI-N N IANUARIE (G. FILIP si T. GARDUS) GEORGE GEORGESCU Canada VIA DOLOROSA Mi-a parvenit de departe, prin miraculosul curier electronic ce face sa dispara distantele dintre continente si oameni, un document a carui lectura m-a cutremurat. Este vorba de calvarul la care a fost supus Mantuitorul, dezvaluit prin revelatie divina Sfantului Dimitrie al Rostovului, talmacit dupa un manuscris care se afla la Manastirea Neamtului din Moldova. Caznelor enumerate in acest exceptional document le-am adaugat cateva din rezultatele Comisiilor Stiintifice care au obtinut aprobarea sa cerceteze si analizeze Sfantul Giulgiu de la la Torino, cu amprentele lasate de ranile Mantuitorului pe panza de in pe care s-a imprimat sangele scurs din trupul Lui uns cu miresme. Am adaugat cateva consideratii istorice referitoare la contextul in care a avut loc acel eveniment dramatic ce a dat nastere unei religii monoteiste care a cuprins planeta, desi a fost supusa persecutiilor imparatilor romani incepand din anul 64 dupa Hristos, pana in anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a semnat “Edictul de toleranta”, decretand crestinismul “Religio licita” prin edictul din Milan, dupa castigarea, sub semnul Crucii, a luptei impotriva puternicei armate a lui Maxentiu. Patimile Mantuitorului reprezinta expresia unui calvar a carui lectura este greu de suportat, rascolindu-te pana in adancul fiintei. Sfarsind lectura acestui terifiant document te intrebi pe buna dreptate, de ce oare L-au supus unor torturi inimaginabile pe Cel-Fara-De-Prihana? De ce si-au varsat toata ura lor viscerala asupra Celui mai bland dintre fiii Omului, care pe Cruce fiind a spus “iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac”? Astazi, dupa trecerea a doua milenii de la savarsirea acelei monstruoase crime, mobilul ne apare lipsit de echivoc. La intrarea triumfala in Ierusalimul dominat de maretia Templului construit cu cca un mileniu inaintea Erei Crestine, Iisus a fost intampinat de locuitorii Cetatii ca un adevarat Mesia asteptat de sute de ani, cu ramuri de palmier in maini, cu strigate de bucurie si aclamatii de “Osana Fiul lui David “. Viata pe care a descoperit-o acolo L-a dezamagit insa cumplit din cauza desfraului, necinstei, intolerantei si urii. Templul, care trebuia sa fie un locas de reculegere, era plin la intrare de tarabele vanzatorilor si ale zarafilor ce practicau schimbul de bani. Revoltat, El i-a alungat pe toti din Templu, rasturnandu-le tarabele, zicandu-le: “Casa Mea este casa de rugaciune, iar voi o faceti pestera de talhari” (Matei XXI-13). Aceasta a fost picatura care a umplut paharul reprezentantilor fariseilor si saducheilor, care vedeau in mesajul Lui un ferment deosebit de periculos ce putea schimba mentalitatea poporului iudeu si principiile unei societati bazate pe Legea Talionului si pe dragostea de arginti, carora El le opunea Legea iubirii aproapelui, recomandand acumularea de averi “in Imparatia Cerurilor, nu pe pamant”, iar atunci cand a fost ispitit cu intrebarea “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului sau nu?”, El le-a raspuns prin cunoscuta axioma despre “Dinarul Cezarului”, care era o demonstratie a doctrinei Lui pacifiste. Deja ecoul pildelor, faptelor si minunilor pe care le 55 savarsise ajunsese la urechile lor. Iisus Nazariteanul trebuia sa dispara, pentru a nu planta samanta dragostei, tolerantei, cinstei si respectului printre semenii Lui. Marele Sinedriu al Ierusalimului L-a considerat un razvratit periculos ce punea in pericol stabilitatea tarii si a instigat locuitorii Cetatii sa ceara condamnarea lui la moarte. Iata acum descrierea torturilor la care a fost supus Mantuitorul, redate in limbajul transcris dupa originalul aflat in posesia staretului Manastirii Neamt, Parintele Paisie, ce l-a primit de la secretarul Sfantului Sinod din Petrograd, care mai tarziu s-a calugarit si a devenit ucenic al Sfintiei sale, luand numele monahal de Paisie. Intorcandu-se la Petrograd, el si-a petrecut ultimele zile intr-o manastire unde a trecut la cele vesnice. “Dupa ce Iisus Nazariteanul a fost dus in fata Sinedriului pentru a fi judecat si trimis apoi legat la Pretoriu, a luat drumul Golgotei (Via Dolorosa), drum pe care a fost supus unor batjocoriri mai injositoare decat cele care se aplicau celor mai mari talhari ai vremii. A fost tras de parul capului si de barba de 78 de ori si a primit peste fluerele picioarelor 172 de lovituri. A fost ridicat de parul capului si de funia cu care era legat de grumaz de 23 de ori, primind 172 de lovituri cu palmele peste obraji. Sluga arhiereului Malhus, cel caruia Mantuitorul ii vindecase urechea taiata cu sabia de Apostolul Petru L-a lovit atat de tare peste fata, incat s-a auzit in toata curtea arhiereului cand a cazut Domnul la pamant si I s-au stramutat dintii din gura si I s-au intiparit urmele degetelor inmanusate metalic pe fata si mult sange din gura si din nas I-a iesit. Lovituri peste obraz, peste gura si peste ochi a primit de 28 de ori, peste grumaz a fost lovit foarte tare de 25 de ori, iar peste cap de 20 de ori. A fost legat la stalp unde a fost lovit peste tot trupul cu toiegele, cu trestiile, cu biciurile noduroase ale lictorilor de peste 6 mii de ori. Primind o lovitura cumplita, ar fi trebuit sa moara, dar, cu puterea lui Dumnezeu si a Dumnezeirii care era intr-Insul n-a fost biruit, pana ce nu s-a implinit opera mantuirii pacatelor noastre. Din gradina Ghetsemani si pana la Arhiereu, Mantuitorul s-a poticnit si a cazut la pamant sub greutatea crucii de 7 ori, a fost imbrancit si trantit prin lovituri foarte puternice de 3 ori, pe cap a avut o mie de intepaturi de spin, deoarece cununa i s-a asezat si ridicat in batjocora de 50 de ori. In urma loviturilor cu toiegele peste cap, I-au intrat 5 ghimpi, iar dupa moarte 3 ghimpi I-au ramas infipti in cap. Ducandu-si crucea spre Dealul Golgotei, a cazut sub greutatea ei de cinci ori foarte greu si atunci a primit 19 lovituri cumplite si a fost scuipat in fata de o mie de ori, iar in timpul crucificarii a fost scuipat peste trup de 73 de ori. A fost tras de urechi si manjit de 30 de ori, iar ranile si urmele lasate in urma loviturilor au fost in numar de 5475. Mantuitorul nostru a slobozit inaintea mortii Sale pe cruce 109 suspine din inima si a varsat in total in timpul Patimilor Sale 1 135 475 de picaturi de lacrimi, iar vanatai a avut pe tot trupul 1199. Trei mari si iuti dureri a avut Domnul, prima fiind cand a vazut ca in zadar si-a varsat sangele Sau, deoarece nu multi au fost cei care s-au intors atunci la Dumezeu, a doua mare durere a fost cand a vazut sufletul si inima Maicii Sale patrunse de rana patimirii Lui, iar a treia a fost cand I s-a pironit trupul pe cruce, ca asa de tare L-au intins, incat I s-au desfacut incheieturile toate. Atunci s-a infaptuit proorocirea lui David, care a zis: “Numarat-au toate oasele mele”. Inaintea mortii, dupa numai sase ore de la crucificare, a dat un tipat puternic si si-a dat duhul in mainile Parintelui Sau Ceresc”. Acesta a fost cutremuratorul document pe care l-am primit prin curier electronic de la o persoana de mare onestitate. Iata acum confirmarea oamenilor de stiinta care au analizat cu instrumente de laborator Sfantul Giulgiu. Specialistii care au cercetat si analizat urmele lasate de sangele Mantuitorului pe Giulgiu au stabilit ca Iisus a fost supus pe drumul spre Golgota flagelarii de catre un lictor care mergea in urma Lui, inarmat cu un bici alcatuit din mai multe curele, prevazute fiecare cu bile de plumb si bucati de oase care sfasiau carnea, facandu-I rani adanci pe piept, pe umeri si pe spate pana la pulpele picioarelor. Ranile au fost in numar deosebit de mare, dar numai cele deschise si adanci, unele pana la os, au lasat urme pe panza de in a Giulgiului. Specialistii au confirmat si lovitura de bata pe care a primit-o in partea dreapta a maxilarului, lovitura care I-a fracturat cartilagiul nazal, I-a zdrobit falca si I-a rupt dintii. 56 Spinii ascutiti si lungi ai cununii pe care I-au indesat-o in batjocora pe frunte I-au provocat rani adanci din care sangele I-a curs siroaie pe fata. Crucea masiva de lemn pe care a purtat-o pe drumul spre Golgota I-a lasat pe umarul drept urme vizibile care au impregnat panza subtire. Sangele care I-a curs din abundenta din rani a permis, prin amprentele lasate, reconstituirea pozitiei in care au fost pironite pe cruce mainile Mantuitorului. Zdrobirea nervului median care trece prin locul in care au fost introduse piroanele, la inchieietura mainii, I-a provocat dureri cumplite care au dus la chircirea degetelor mari in interiorul palmelor, astfel ca amprenta lor nu apare pe Giulgiu. Antoine Legrand, unul din membrii Comisiei Stiintifice, consemneaza ca moartea lui Iisus nu a survenit in urma hemoragiei, ci a asfixiei. Fiind foarte slabit in urma torturilor la care a fost supus, Mantuitorul a murit relativ repede, nemaifiind nevoie sa I se zdrobeasca fluierele picioarelor cu o ranga de fier ca altor talhari, deoarece la proba infingerii sulitei in coasta de catre centurionul Longinus a reiesit ca nu mai era in viata. Un alt membru al Comisiei, dr. Barbit, a demonstrat ca sangele Mantuitorului s-a difuzat in prelungirea firelor urzelii panzei, ceace elimina teoria folosirii anumitor vopsele, cum au presupus cativa detractori. Examenul stiintific la care a fost supus Sfantul Giulgiu a fost efectuat de un numar variat de specialisti, care au inceput cu analiza panzei de in in care a fost infasurat Iisus, panza careia i-au confirmat autenticitatea, mentionandu-se faptul ca petele au fost lasate de ranile deschise care abundau pe trupul Mantuitorului. Chirurgul francez Pierre Barbet de la Spitalul “Saint Joseph” din Paris a declarat ca studierea petelor de sange a scos in evidenta o vasodilatatie intensa a capilarelor subcutanate care s-au rupt datorita loviturilor primite: “Urmele flagelarii sunt nenumarate si se afla in majoritate pe fata posterioara. Se vad deasemeni pe umeri, pe spate si in zona rinichilor, coborand pe coapse si pe pulpe. Lictorul lovea cu cruzime, in urma loviturilor creandu-se milioane de hemoragii intradermice, sangele curgand siroaie pe umeri pana la pamant, astfel incat tot corpul Lui era o rana”. Au fost prelevate cateva esantioane din Giulgiu care au fost examinate in laboratoarele de la Oxford, Tucson si Zurich, sub conducerea directorului de la British Museum din Londra. Cu ajutorul razelor X si al ultravioletelor s-a putut stabili chiar si grupa de sange a Mantuitorului, AB. Antoine LeGrand, membru al Comisiei Internationale Stiintifice de Cercetare a Sfantului Giulgiu a declarat ca in timpul cercetarii la care a participat si un membru al politiei judiciare, nu a existat nici o contradictie. S-a stabilit ca Giulgiul fusese impregnat cu smirna, o rasina parfumata provenita din arbustul “commiphora myrra” din sudul Arabiei. Sub forma de praf amestecat cu aloe, rasina era folosita la imbalsamarea mortilor la iudei, astfel incat sangele care a curs din ranile Mantuitorului a fost fixat pe panza curata de in datorita acestui amestec cu care femeile mironosite L-au uns dupa ce a fost coborat de pe cruce cu aprobarea procuratorului. A fost intr-adevar Iisus adevaratul Mesia? Profetul evreu Isaia care a trait cu 8 secole inaintea intruparii Lui, a fost primul dintre marii profeti biblici care a proorocit venirea unui Mantuitor (Mesia) pe pamant si chinurile la care va fi supus de semenii Lui. La Cap.7-13 din Vechiul Testament el scrie: “Domnul meu va va da un semn. Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste un fiu si vor chema numele Lui Emanuel” , iar la Cap. 53-7 si 8 el prooroceste calvarul la care va fi supus: “Chinuit a fost si nu si-a deschis gura Sa, ca un miel spre injunghiere s-a dus si ca o oaie fara glas inaintea celor care o tund, asa nu si-a deschis gura Sa. Pentru faradelegile poporului meu a fost dus la moarte”. Istoricul evreu Joseph ben Mathias (Joseph Flavius), care s-a nascut la cativa ani dupa crucificarea lui Iisus, scrie in cartea sa intitulata “Antichitati iudaice” (XVIII,63-67): “In aceasta epoca a trait Iisus, un om exceptional care a infaptuit lucruri miraculoase. El a castigat multi adepti printre evrei si printre greci. 57 Datorita denuntului notabilitatilor noastre, Pilat l-a condamnat la crucificare, dar El a aparut a 3-a zi viu, asa cum au proorocit profetii”. Au trecut 37 de ani de la rastignirea Celui care venise sa mantuiasca poporul lui Israel. In anul 70 al Erei Crestine, Titus Flavius Vespasian a cucerit cetatea Ierusalimului dupa un lung asediu in care tehnica de lupta si geniul militar al romanilor si-a spus cuvantul. In fundul prapastiei de la poalele zidului fortificat al orasului se putea vedea, dupa cum scrie John Carling in “Cetatea Blestemata”, mii de cadavre ale celor care murisera de foame in timpul asediului si fusesera aruncati peste zid de supravietuitorii orasului impresurat. Pe terenul plat de dincolo de prapastie erau nesfarsite siruri de cruci cu acei locuitori ai orasului care incercasera sa fuga din cetatea infometata si fusesera rastigniti de soldatii Romei. “Cei crucificati, scrie Carling, erau aceiasi sau fiii acelora care strigasera “Rastigneste-L” cand Pilat, aratandu-L pe Iisus multimii, le-a spus: “Ecce Homo. Eu nu gasesc nici o vina in El” si le-a propus eliberarea Lui, dar ei l-au preferat pe Barabas. Dupa incendierea Templului, soldatii romani recunoscuti pentru cruzimea si barbaria cu care tratau prizonierii de razboi, au trecut tot ce era viu prin foc si sabie. Nu au fost crutati nici copiii sau batranii. Luptatorii zeloti care opusesera o rezistenta indarjita au fost ucisi pe loc, pastrandu-se dintre ei un numar de 700 dintre cei mai bine facuti pentru a insoti carul triumfal al lui Titus Vespasian. Tinerii au fost vanduti ca sclavi sau trimisi in diferite provincii ale imperiului pentru a fi dati prada fiarelor salbatice in arena. Cei alesi sa faca parte dintre prizonierii care erau dusi la Roma legati de carul lui Cezar erau biciuiti de lictori tot drumul, apoi injunghiati si aruncati in prapastie. Cetatea Ierusalimului a fost rasa de pe fata pamantului, trecandu-se cu plugul peste locul unde fusese construita. Astfel s-au adeverit proorocirile profetului Ieremia (cca 570 IHr.): “Sionul va fi arat ca un ogor”. Ma uit peste tara si iata, este ruinata si pustie, nu este niciun om si toate pasarile au fugit”. Cand trupele romane s-au retras spre Cezareea duceau cu ele un urias cortegiu alcatuit din sute de prizonieri de razboi, plus comorile pe care le luasera ca prada de razboi din templul distrus, lasand in urma lor doar amintirea unei Cetati infloritoare ai carei locuitori nu au stiut din pacate sa vada ca Cel a carui rastignire au cerut-o era Mesia pe care il asteptasera secole de-a randul, dupa cum proorocise profetul Miheia (5,1) cu cateva sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului: “Si tu Betleeme Efrata, desi esti mic intre miile lui Iuda, din tine va iesi Stapanitor peste Israel, iar obarsia Lui este dintru inceput, din zilele vesniciei”. Iisus Nazariteanul si-a indeplinit misiunea cu pretul vietii Sale. Religia pe care a intemeiat-o a patruns in cele mai indepartate colturi ale planetei, destinul spiritual al omenirii inscriindu-se pe o noua traiectorie in care omul a rupt lianele ce il mai tineau legat de ordinul primatelor si s-a inaltat cu o treapta pe scara evolutiei. Crestinismul, prin puritatea dogmelor sale ne-a insuflat sentimentele cele mai nobile, precum dragostea fata de aproapele nostru, mila fata de cel aflat in suferinta si intelegere pentru cel hulit, haituit si insetat de Adevar si Dreptate. Pus in antiteza cu alte religii, Crestinismul se detaseaza prin contestarea violentei ca forma de manifestare, propovaduind in schimb dragostea fata de semenii nostri: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”, invata Iisus pe cei care il urmau si-I ascultau invataturile. (Matei 5-44). Aceasta este chintesenta crestinismului, religie fundamentata exclusiv pe dragoste si intelegere. 58 ANA MARIA GIBU Romania M MAMEI MAMA, ÎNGERUL DRAG Mama, tu esti primul soare Ce m-a încalzit. Uite asa, ca dintr-o întamplare, Ochii tai sunt primul cer Sosind în lumea mare, puiul mic Spre care-am privit. Descopera minuni fara-ncetare. Din colindat el se opreste -un pic Lacrima ta-i prima ploaie Ce m-a racorit. Privind în jur cu ochii de mirare. Zambetul tau - curcubeul Un chip de zana îl priveste cald Ce m-a-nveselit. Si cantece de drag si bucurie. Le simte-n îninimioara cum îmi ard Glasul tau e primul cantec Ce l-am ascultat. Caldura dragostei curate-nvie. Bratul tau e primul leagan Cand cade , zana îl ridica bland Ce m-a leganat. Îi sufla peste rana... si îi trece. Cand e bolnav si zace nopti la rand. Mama, tu din steaua ta Calea mi-ai deschis, Cu dragoste ea fruntea- i racoreste. Mama, tu esti primul înger Cand noaptea umbre rele se ivesc Ce mi-a nins în vis. Ea plansetul si spaima i-l alina. Cu chip de zana - suflet îngeresc. Mama, esti în veci oglinda În care privesc. Îmbraca întunericu-n lumina. Peste ani, la fel ca tine E mama, îngerasul pazitor Vreau sa stralucesc. Si fiecare pas ea ni-l vegheaza. Ea ne învata omenescul zbor... Mama, eu vreau sa te am Pavaza - mereu. Si-ti promit în veci sa-ti fiu Soare... curcubeu. 59 O INIMA DE COPIL SUFLET DE CIRES (Poetului George Filip, Montreal) Am rugat într-o zi cativa oameni De pe strada mea Cand prima oara a-nflorit Sa-mi descrie poetic -din muguri verzi ,cu dalbe flori- Cum cred ei ca arata inima, Ciresul nu si-a-nchipuit O inima de copil. Ca va rodi de-atatea ori... Iar ei mi-au raspuns asa: Si-asa vlastar, pe alt meleag “O inima poate fi ca o floare, Va prinde radacini adanci Un boboc trandafiriu ce asteapta Si ca va zamisli cu drag O raza calda de soare Din albe flori - cuvinte dulci. Care sa-l îmbratiseze mangaietoare, Iar el sa înfloreasca , Si an de an, zi dupa zi, Delicat, catifelat, parfumat.” El scutura cuvinte-flori, Le strange-n suflet, poezii “O inima poate fi ca un norisor Si-apoi le-mprastie în zori, Pufos, azuriu, încrezator Ce împrastie stropi de iubire Cu flori ce zboara lin în vant, La fiecare persoana ce-i iese în cale Zambind, pe cerul vietii-a scris Si-i zambeste frumos. Poemele-i, grele de dor O racoreste cu picaturi delicate, prietenos.” Covor spre tara s-au întins. “O inima poate fi o cupa de crin argintie Si celor care l-au privit În care se aduna cuvinte-margaritare Veseli sau tristi, sau zambind sters, Cand multe nestemate, Le-a prins pe piepturi, MaRTISOR Frumoase, calde, duioase, adunate Sculptat de un poet - în vers. Si ele se revarsa cu darnicie Pentru oricine.” Trecut-au multe primaveri De cand, din sufletu-i ales - Cum crezi ca arata inima ta, copile? Ne-mparte celor ce-l iubim “Inima mea este un mic univers în care Flori albe... suflet de cires... un boboc mic si delicat de floare asteapta razele calde de soare CONCURSUL NATIONAL DE CREATIE LITERARA sa-l înconjoare, iar el sa-si deschida larg “JOSE MARTI”, BUCURESTI, EDITIA A IV-A petalele; Sectiunea poezie Ploaia unui norisor azuriu sa-l racoreasca Iar stropi de margaritare sa se prelinga usor si sa împrastie cu darnicie tuturor, curcubee de culoare.” 60 DANIELA GIFU IN MEMORIAM: SACRIFICATII DICTATURII ROSII Timpul nu iarta, povesteste totul posteritatii! Ne aflam în fata romanului Duba din noapte, cartea întai din trilogia “Moartea rosie”, aparut în cursul anului trecut la Editura Scrisul Romanesc, semnat de unul dintre cei mai neobositi drumeti, pusi în slujba slovei de ziar, în aflarea, consemnarea si restaurarea identitatii romanesti, sub semnul credintei celor care au avut nesansa sa vietuiasca cea mai mare parte din viata sub dictatura rosie, Ioan Barbu. O data cu lecturarea acestui volum întelegi, cu fiece fila, ca ai în fata una dintre acele scrieri cutremuratoare care nu poate fi abandonata într-un raft dupa prima lectura. Ca atare, romanul trebuie iar si iar reluat, fiindca pune stapanire, în mod neasteptat, pe individ, urmarit în acelasi timp de stari emotionale contradictorii: admiratie/ gratitudine si repulsie/furie. Am putea spune ca este cartea istoriei erei comuniste, perpetuarea cosmarului bolsevic (arestari, represiuni, înscenari de procese, închisori si temnite politice, în care au fost maltratati si ucisi mii de romani, adesea si familiile lor, în regimul comunist, dejist si ceausist). Daca ar fi sa definim tematica acestui roman, putem sa afirmam ca face parte din clasa scrierilor istorico-fantastice, problematica insuficient abordata în literatura romana. Aplecat asupra întamplarilor descrise de Ioan Barbu, traite, auzite, purtand desigur si amprenta fictiunii, lectorul va fi purtat într-o calatorie cu adevarat initiatica. Fiindca, nu-i asa, în orice calatorie, traita sau citita, cautam un sens tainic, unul mai presus de explicit, convinsi fiind ca putem da un alt curs vietii. Randurile prezente - sistematizate în opt capitole - ne poarta peste ocean, prin spusele autorului - pornit a doua oara în calatorie, ca pasager de lux (p. 10) - înspre America, unde avea sa cunoasca multi romani, figuri legendare ale exilului romanesc de mai bine de cincizeci de ani. Aterizat pe pamant american este purtat de fascinatia gandului cu privire la povestea printesei Miramar. La scurta vreme, mai exact de Duminica Tomii, avea sa se reîntalneasca cu tovarasul sau de calatorie, batranelul Golea, care-i va face neasteptat o invitatie la cina. Aici afla ce a însemnat, în mod real, fara înflorituri de prisos, doar de dragul socarii, dinamita jertfei a mii de oameni aflati la cheremul unor negustori de vieti, închinati la demonii întunericului. Lumina libertatii, cum era de asteptat, reuseste sa strapunga negura tristetii în drum spre München, cand, dupa 20 de ani, dusmanul va fi fost învins de oameni care nu au renuntat nicicand la speranta eliberarii din ghearele regimului comunist. 61 Ioan Barbu, acum în calitate de romancier, surprinde cu structura sa literar-formala de exceptie si dimensiunea informational-obiectiva a vietii din prisma jurnalistului autentic, care izbuteste sa priveasca perpendicular pe campul evenimentelor cutremuratoare de tortura si de cruzime din epoca trecuta. Experienta jurnalistica si prezenta omului potrivit la locul potrivit împlinesc actul scriitoricesc care îmbina elementele de interviu, relatate cu multa atentie, cu fictiunea narativa. Cititorul va fi zguduit atat mental, cat si spiritual de avalansa de scene mustind de violenta - dusa pana la extrem -, interferate cand de scene familiale (imaginea obsesiva a tatalui, Mitica, zis jandarmul, batut si ucis în beciul securitatii, în urma denuntului facut de binevoitorul edil al comunei, pe motiv ca era dusman al poporului), cand de scene idilice (întalnirea si casatoria sotilor Golea pusi în fata inerentei despartiri). Personajul central al romanului Duba din noapte este o romanca-basarabeana, Nadejdea Golea (nascuta Bucsan), refugiata la Timisoara dupa reîntoarcerea armatelor rusesti, pedepsita sa traiasca singura, cu barbatul printre straini, la sute de kilometri departare, care nu s-a lasat prada disperarii, ci a gasit destula putere sa se descurce într-o jungla în care era atacata de jivine din toate partile (p. 141). Sotul Nadejdei, Traian Golea, a fost prins în procesul notoriu al tinerilor parasutisti, adusi în tara sub încurajarea S.U.A., în vara lui 1953, gasiti, judecati, condamnati la moarte si împuscati imediat dupa Festivalul International al Tineretului de la Bucuresti, din august 1953. Singurul care a reusit sa fuga din tara, înotand peste Dunare spre Iugoslavia, trecand apoi prin Austria si Germania, a fost Traian Golea, care „a trait într-o continua lupta si într-o continua durere (…) harazit sa stea departe de tara mosilor si stramosilor sai” (p. 77). Sustragerea de sub influenta oculta a securitatii din Romania avea sa-l coste 20 de ani de despartire de cei dragi, de sotie, denuntand perpetuu actul criminal al regimului prin fel de fel de (re)tiparituri. Povestea sotilor Golea este un lant de suferinte, purtate cu demnitate, autorul reusind sa se distanteze de sacrificiile cumplite uneori, dar coplesit totusi de aurul inimilor lor, cu aspiratia spre sacrificiu (p. 93). Ne aflam în fata unei povesti de viata cu adevarat incredibila. Suferinta lor este suferinta destinului unui popor. Asistam, asadar, la profilarea figurii unui spirit creator, profund angajat în propria-i traire si imaginatie, ce demonstreaza ca dispune de toate mijloacele literare, reusind sa se transpuna în pielea eroilor sai. Astfel, experienta acestora devine o experienta personala, bine documentata, necenzurata asupra Inchizitiei rosii. Întristator este faptul ca prezentul politicii romanesti, proiectata - în contextul unei mai tinere democratii - pe dezbinarea romanilor prin minciuna si propavaduirea urii, arunca în derizoriu sacrificiul atator romani ce au fost nevoiti sa aleaga exilul. Caci reprezentantii puterii de azi nu sunt altii decat tovarasii de ieri, deveniti peste noapte domni cu bodyguarzi si cu conturi doldora de milioane în valuta (p. 79), cei care, dupa ce au slugarnicit vechiul regim, în ‘89 strigau cat îi tineau puterile: Jos comunismul si Ceausescu, Moarte ciumei rosii… Cititi romanul Duba din noapte si veti descoperi o valoroasa opera beletristica, o lucrare editoriala romaneasca de exceptie, care reuseste sa ilustreze, cu un ton ferm, neoprimat, o realitate istorica cu înca multe spatii albe. 62 DANIELA GIFU CONSTANTIN ZARNESCU - 60 Un senior al verbului La finele lunii martie Clujul literar s-a aflat în sarbatoare: se împlineau 60 de ani de la nasterea (la 24 martie 1949 în satul Zarnesti, localitatea Lapusata Ladesti, jud. Valcea) scriitorului Constantin Zarnescu. Cand am aflat ca autorul romanului Meda, mireasa lumii (Ed. Dacia, 1979), volum care a starnit mare valva la acea vreme, surprinzand „cateva linii ale geometriei spiritului feminin” cum spunea însusi autorul -, pasea treapta 60, am decis sa consemnez acest eveniment în semn de pretuire pentru contributia sa de reala valoare în viata culturala romaneasca. Clujul a devenit, acum peste 40 de ani, orasul de adoptie al tanarului ce pasea portile Universitatii „Babes-Bolyai” visand la gloria literara si care, dupa absolvire, a ramas credincios pana azi orasului de pe Somes, angajandu-se, începand cu 1 august 1972, la revista de cultura Tribuna, sectia beletristica si reportaje, unde debutase cu un an înainte. In anii ce au urmat, prozatorul, dramaturgul si publicistul Constantin Zarnescu - Titel, pentru prieteni - s-a distins nu numai prin romanele scrise cu o valoroasa maiestrie (din 1974 încoace, amintim: 1974 - Clodi Primus, Ed. Dacia, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania în 1975; 1986 - Iesirea la mare, Ed. Dacia; 1984 - Teii înfloresc pentru Irina, Ed. Revista Tribuna, reeditat în 1992; 2002 - Ziua zilelor, Ed. Dacia, reeditat în 2003 si în 2008), reusind sa trezeasca interesul unui numar impresionant de cititori, dar si prin interpretarile deschise, riguroase, într-un stil inconfundabil asupra problematicii brancusiene (din 1980 încoace, amintim: Aforismele si textele lui Brancusi, Ed. Scrisul Romanesc; 1994 - Aforismele si textele lui Brancusi, Ed. Fapta transilvaneana si Zamolxis; 1998 - Aforismele si textele lui Brancusi, Ed. Cartimpex, ed. a III-a revazuta si adaugita; 2001 - Brancusi, cioplitorul în duh, antologie de texte pentru elevi si adolescenti, în limbile franceza si engleza, Ed. Sagitarius, Iasi; 2001 - Brancusi si Transilvania, Ed. Grinta; 2001 - Brancusi si civilizatia imaginii, Ed. Dacia; 2007 - Codul operei lui Brancusi, eseuri, Ed. Dacia; 2007 - Aforismele si textele lui Brancusi, editia a V-a revazuta si adaugita, Ed. Dacia), reusind sa întemeieze un climat colocvial de înalta tinuta si rafinament. Dovada recunoasterii aportului sau în decodarea operei brancusiene vine în 1997, cand i se acorda Premiul Prefecturii Gorj pentru întreaga activitate brancusiologica, la propunerea decanului de varsta al istoricilor de arta, Barbu Brezianu. Scriitor de o prolificitate aparte, veritabil ganditor, cu o imaginatie exuberanta aplecata înspre mitic si eroic, fie prin drama (1981 - Regina Iocasta, tragedie politica, Ed. Revista Arlechin; 1983 - Queen Jokasta, La Reine Jocaste, Königin Jokaste, tarîta Yokasta, versiuni ale Reginei Iocasta, Ed. Romanian Review, VI, 1983; 1989 - Regina Iocasta, ed. a II-a; 1991 - Regina Iocasta (premiera absoluta la Teatrul National Targu-Mures, distinsa cu Premiul de dramaturgie al Festivalului National de Teatru I. L. Caragiale, 7-12 noiembrie 1991, Bucuresti; 2002 - Dracula în 63 Carpati, Ed. Grinta; 2003 - La Reine Jocaste, premiera în limba franceza la Teatrul National Targu-Mures, 15 aprilie 2003, în sala Teatrului National Cluj-Napoca; premiera internationala la Festivalul Teatrelor Europene de la Grenoble si la Marele Festival de la Avignon; 2004 - Regino Iokasta, traducere în esperanto, Ed. Fonto, Rio de Janeiro, Brazilia), fie prin nuvele/eseuri (1993 - Sa nu te lasi scris, revista Literatorul, Bucuresti; 2002 - Principele Dracula, doctor Faustus si Machiavelli, Ed. Gedo; 2004 - Patimile lui Dracula, Ed. Cartimpex; 2005 - Revolutia romana din 17-22 decembrie 1989, la Cluj-Napoca, Ed. Eurograph; 2007 - Revolutia romana la Cluj, Ed. Napoca Star, editia a II-a revazuta si adaugita). Ceea ce-l intereseaza totdeauna sunt temele cu adevarat însemnate - care, iata, sunt si universale -, atat Brancusi, cat si Vlad tepes starnesc un interes aparte, scriitorul reliefand viziuni dintre cele mai neasteptate. Din perspectiva timpului, Constantin Zarneascu stapaneste - fara doar si poate - un teren durabil, condeiul sau fiind semnalat de mari personalitati: de la Marin Sorescu, brancusiologul Stefan Staiculescu, Constantin Noica pana la Nicolae Steinhardt. Figureaza în enciclopediile Who's Who in the World, Chicago, 1985, The European Books, Cambridge, 1993 si Oxford, 1998, precum si în toate dictionarele de istoria literaturii contemporane ale Academiei Romane si ale Uniunii Scriitorilor din Romania. A colaborat la toate marile reviste de cultura din tara, semnatura sa regasindu-se si în reviste din Franta, Germania, SUA, Canada, Brazilia, Grecia, Israel, Suedia, Croatia, Austria, Ungaria, Slovenia. Ne aflam, asadar, în fata unui literat redutabil, cu vocatie vizionara si, în general, emanand o atitudine cand cerebrala, cand afectiva, împresurata de o iluminare epica ce face sa vibreze si cele mai încremenite spirite. Cu o pasiune exemplara, se contopeste adesea cu subiectul analizat, fara însa a se îndeparta de obiectivitate. Constantin Zarnescu nu a încetat nici o clipa sa se implice si în activitatea cenaclista. Astfel, în perioada 19771982, a fost si presedintele Cenaclului Asociatiei Scriitorilor Cluj, Filiala Transilvania, promovand în paginile revistei si ale almanahurilor acesteia peste 70 de elevi si studenti, astazi ei însisi scriitori si jurnalisti consacrati. Continua sa sprijine talentul literar si în calitatea sa de redactor sef al revistei Filarmonia (2005-2007), azi fiind redactor sef al mai tinerei reviste de cultura urbana Orasul, din Cluj-Napoca. Indiferent de tipul de angajare în viata cultural-literara autohtona, vom descoperi la domnia-sa, de fiecare data, calitati umane si lingvistice exemplare, cu adevarat rezonante, ce prefigureaza - am spune - un adevarat fenomen. La multi ani, domnule Constantin Zarnescu! 64 LUCIAN GRUIA Romania CÂINE ÎN RUGACIUNE (proze scurte) Lui Emil, fiul meu nazdravan. ARGUMENT O data cu trecerea anilor, orasul natal mi se pare tot mai fascinant. Cele mai multe din aceste povestiri se petrec la Dej, iar locuitorii urbei le merita cu prisosinta. Odata, demult, în copilarie, Somesul mi- a furat chipul curat. De atunci ratacesc prin lume, cautandu-l. CÂINE ÎN RUGACIUNE Dupa ce am asistat la desfasurarea originalei revolutii romane, regizata la Moscova si Washington, programata apoi în direct la televizor, în etapa a doua, bucurestiana, lucrurile devenisera clare. Cu toata teatralizatea dezgustatoare promovata cu aceasta ocazie, pentru unii dintre noi sosise clipa mult asteptata, aceea de a înfia mai usor si credeam ca si mai demn, un copil. De cum am vazut propunerea lansata la televizor, ne-am si prezentat la Leaganul de copii nr. X din Bucuresti pentru a ne asigura viitorul, imposibil de realizat altfel. Si în prima zi de Craciun am si gasit o încantatoare fetita blonda de cinci luni, Florentina, care ni se parea predestinata. Zis si facut. Trebuia sa obtinem cazierele, de la politiile judetelor în care ne-am nascut si adeverintele de venituri, de la locurile noastre de munca si cam atat. Dupa ce am convenit ca fetita sa nu fie înstrainata, ne-am dus a doua zi la directoare cu un tablou pictat în ulei de fratele meu, pictor cunoscut cu expozitii si în strainatate, am dermarat obtinerea cazierelor, lasandu-ne amprentele degetelor împregnate în tus pe doua coli albe si am plecat fericiti ca sa petrecem revelionul la parintii sotiei mele, într-un sat de langa orasul Campina. Am petrecut cel mai entuziast revelion din viata noastra, asteptand totusi cu înfrigurare sa ne întoarcem în capitala ca sa ne întregim familia. Si iata ca am pornit cu trenul, de la Campina spre Bucuresti. În gara Ploiesti Vest, unde trenul sta vreo cinci minute, am asistat la o scena care m-a marcat pentru totdeauna. Am vazut, pe peron, langa casa de bilete, un caine maidanez, de marime medie, culoarea blanii gri-sters si care statea într-o pozitie ciudata. Întins complet pe burta, cu barbia pe ciment, privea tinta un barbat care manca salam cu paine. La un moment dat, facandu-i-se mila, barbatul îi arunca o felie. Deodata, un alt caine, mic si negru, care parea ca dormiteaza în apropiere, tasni si însfaca bucata. Atunci am vazut socat, de ce cainele mai mare statuse culcat si de ce nu putuse ajunge primul la hrana. Îi lipseau picioarele din fata! Vazand ca pierde mancarea, se oprise în fata cainelui negru si începu sa urle. Un urlet mai disperat si mai sfasietor nu am auzit niciodata. Cainele negru s-a speriat, s-a oprit, a cedat bucata de salam infirmului si s-a retras sub streasina cladirii. Trenul a pornit, am mai apucat sa vad un caine mancand în genunchi, un caine în rugaciune! 65 Am ajuns acasa, în Bucuresti, calatorind într-un picior, cu bagajele în maini, într-un autobuz supraaglomerat, ca dupa sarbatori. A doua zi ne-am despartit, plecand pentru urgentarea obtinerii cazierelor, sotia mea la Ploiesti, iar eu la Cluj-Napoca. Pe la mijlocul lunii ianuarie ne-am reunit, sarbatorind evenimentul cu slanina si palinca. Noaptea însa nu am dormit deloc, revazand cainele infirm de pe peronul garii Ploiesti si auzindu-i scancetul sfasietor. Dis de dimineata, extrem de obositi, cu toate actele în regula am plecat cu masina personala, o Dacie veche, la leaganul de copii pentru a ne lua odorul. Sotia mea, care era la volan (eu neavand carnet de conducere) era sa provoace un acident de circulatie, nefiind atenta la o intersectie la care stopul se schimbase fara sa-l observe. Hainele de schimb, pregatite pentru Florentina, au cazut pe jos, alunecand de pe bancheta din spate. Acasa ne asteptau în dormitor: patutul si jucariile de plus, cumparate pentru fetita si asezate sub pomul de iarna, pastrat special pana la venirea ei. Pe usa dormitorului lipisem un poster de o jumatate de metru, paginile de mijloc ale unei reviste înfatisand o fetita blonda, de vreo doi-trei anisori, care-l tinea pe tatal ei de un picior. Era o reclama la blugi. Îmi placea sa cred ca asa vom arata si noi nu peste multa vreme. Si iata ca apare o îngrijitoare care ne comunica faptul ca directoarea este plecata nu se stie unde. Ma îndrept spre camera Florentinei. “Nu nu puteti intra acolo, este ora controlului medical! “ N-o ascult si patrund în încapere. Patul Florentinei era gol! “Unde este fata?” - am racnit disperat. “Nu stiu, em am fost în concediu si nu am venit decat astazi.” “Du-ma imediat la doamna directoare!” “Nu pot, nu este aici.” O îmbrancesc si ies pe hol. “Nu va duceti, va implor, o sa-mi pierd slujba!” Intru brusc în cabinetul sefei, ea tresare. “Unde este Florentina? - o întreb cu o privire disperata. Directoarea se ridica de la birou, vine în fata mea fastacita încercand sa-mi explice: “Am dat-o unei familii bogate din Israel, e spre binele ei, dumneavoastra nu puteati sa-i asigurati ceea ce vor reusi ei. “N-are importanta, dar cum ne-a fost întelegerea?” “Haideti sa alegeti alt copil, nu va mai suparati. Avem si altii foarte reusiti.” N-o mai ascult. Ma prabusesc în genunchi, îmi duc încet mainile la spate, lipindu-ma cu burta si barbia de dusumea. Îmi amintesc cainele în rugaciune vazut cu o zi înainte în gara Ploiesti Vest. Disperarea sa ca cineva îi va lua hrana ma copleseste. Devin o singura fiinta cu acest caine infirm. Îmi încovoi spinarea ca pe un arc. Deodata sar la beregata directoarei, muscand-o cumplit. Apoi ma reasez în genunchi. Paznicii ma gasesc linistit si ma leaga de maini. Am fost dus la sanatoriul Voila în camasa de forta. Acum m-au dezlegat. Sunt linistit si maine ma voi întoarce acasa. Dar nu pot vorbi. Nu pot decat sa urlu ca un caine la luna. Si de atunci urlu si urlu si urlu! 66 ANUNT Hai sa ne cunoastem! (Cinci si Cinci) H Revista “Destine literare” va organiza un concurs intitulat “Hai sa ne cunoastem!”. Intentia este de a descoperi, cunoaste si aprecia romanii valorosi din exilul canadian care nu mai sunt printre noi, precum si pe romanii de valoare care sunt [n viata. Regulile si modul de desfasurare vor fi stabilite [n urma sugestiilor pe care le solicitam de la cititorii romano-canadieni, precum si de la cei din Romania. De exemplu, cine a auzit de Michael Solomon, scriitor roman care a trait [n Montreal, Nicu Naum, mare anticomunist si om de mare suflet care a ajutat mii de emigranti, Aurel Manolescu, umorist, scriitor si muzician, deportat [n Siberia, precum si multi, multi altii... sau cine a auzit de alti romani de valoare [n viata, care au luptat [mpotriva comunismului, au ajutat, s-au implicat pentru binele Romaniei si au ramas anonimi, ba chiar tinta unor atacuri ale trimisilor celor care manipuleaza acum Romania? Trebuie sa ne cunoastem si sa stim adevarul despre valorile noastre. Se vor stabili primii cinci romani din ambele categorii, pentru a fi cunoscuti si respectati asa cum merita. Asteptam parteneri pentru ca acest concurs sa se desfasoare [n bune conditii si sa fie bine mediatizat. Poate asa vom deveni mai uniti, si deci mai puternici, asa cum sunt si alte comunitati din Canada. Asteptam sugestiile si propunerile celor interesati la adresa de email: [email protected] (Destine literare) 67 LIVIU-FLORIAN JIANU Romania De ziua Ta Daca Lumea merge-n haos, Tu surade-i, si-o indreapta, Si din naos, ori pronaos, “Aur – pentru Regele Regilor, Fa-i copilaria - dreapta – Tamaie – pentru Preotul Preotilor, Smirna – pentru sacrificiul Tau pentru oameni” De pe calea Lumii rece, Si avara, si opaca, Doamne, daca-ai fost copil, Da-i, Copile, sa se-aplece De mai ai in cer, Lumina,, Pana la copii, la joaca - Mangaie acest Azil De Nebuni, ce Ti se-nchina – Este ziua Ta, Copile, Care esti si Dumnezeu, Ce au ei? Numai pe Tine, Noptii Lumii, mai da-i zile, Ce vor ei? Pastor sa fii, Si Lumina Ta, mereu – Raul sa-l preschimbi in bine, Pe o Lume de copii – Dintr-un cer de sfinti si sfinte, Sa te reintorci, sa vii – Este ziua Ta, Copile, Tot Copil, si tot Parinte, Care esti si Dumnezeu, Pe o Lume de copii … Noptii Lumii, mai da-i zile, Si Lumina Ta, mereu – 68 & 18 mai 2009 T Epitaful tranzitiei De ce sa fii bacterie, microb? Si nu Gigant, Ciclop, Enorma Stare? Tranzitiei, doua-trei cuvinte Cand micul, celui Mare, este rob, I le voi pune epitaf: Decat cel mic – mai bine Cel Mai Mare! Sa inceteze! Mai ‘nainte De-a face toata Lumea praf! 15 mai 2009 O posibila definitie a tranzitiei Tranzitia e un fel de-a spune Si ce cusur de-ajungi Cel Mai Neghiob? E un deliciu si o sarbatoare, Si Prost de esti, de dai in gropi, de snob, Dar sa fii Prostul Lumii Cel mai Mare! Asa se-ntrec toti dascalii pe Glob – Predau cu lacomie o eroare – Sa iei din Lume, Totul, nu un ciob – Si partea ta sa fie Cea mai Mare! In termeni plini de sensuri noi, Ca-n lume sunt si lucruri bune, Iar eu, un fost profesor, azi, lacheu, Dar ele-s mai prejos de noi… Nici prea bogat, dar nici de tot calic, Te rog, copilul meu, invata greu 15 mai 2009 Cum este cand pe lume esti cel mic! Si cum, din tot ce strangi, atat de greu, Discurs despre marime Cu slabele puteri de biet pitic, Asa cum impartea si Dumnezeu, se dedica si lui G8 Ii daruiesti puteri si celui mic! Au fost odata – si mai sunt si maini, 11 mai 2009 In scoli, in gradinite, si ponoare – Mari intelepti, si dascali peste stani, Care predau mereu: “cum sa fii Mare” – In universitati, ca si in strane, Atatia te invata, cu ardoare, Minuni, comedii, trucuri si zorzoane, Si mai presus de tot: “cum sa fii Mare” – 69 PROF. DR. MANEA POMPILIU Romania JALOANELE COMUNISMULUI IN ROMANIA IN PERIOADA 1944-1 1964 Comunismul care a fost instalat in Romania cu tunurile, tancurile si kalasnicov-urile sovietice de catre cei aproape 1000 de comunisti, a inceput cu lectia de la Moscova care a fost predata in toate tarile socialiste din Estul Europei, dupa chipul si asemanarea a tot ceea ce facusera in Uniunea Sovietica, dupa Revolutia din 1917. Astfel ca, aceste jaloane au fost urmatoarele: 1. Marea Reforma Agrara din 6 martie 1945. Poporul era mintit ca exproprieaza mosiile feudale, ca sa improprietareasca pe tarani si sa desfiinteze feudalismul. In realitate numai cu 5% din suprafetele expropriate au fost improprietariti taranii si acestea, stiut fiind faptul ca, se face pentru alegerile democratice ce urmau sa vina peste un an, in timp ce restul de 95% din suprafetele expropriate sau transformat in intreprinderile socialiste ale statului (IAS-uri) care mai exista si astazi. 2. Al 2-lea jalon, au fost alegerile democrate din 1946. Pana in seara zilei alegerilor, toate sondajele aratau ca Partidul National Taranist a castigat zdrobitor cu 70% din numarul de voturi, dar in noaptea alegerilor au fost scoase afara urnele, carora li s-au dat foc si au fost inlocuite cu alte buletine de vot, astfel ca, dupa doua zile de la data cand trebuiau anuntate rezultatele, apare castigator cu 70% din numarul voturilor, Frontul Partidelor Democratice. 3. Un an mai tarziu la 30 decembrie 1947 a fost obligat sa abdice Majestatea Sa Regele Mihai I, comunicandu-se poporului roman, ca vrem sa scapam de monarhie, ca sa devenim un stat democratic. 4. La numai 6 luni, in 11 iunie 1948, prin Legea 119, se dicteaza nationalizarea principalelor mijloace de productie, in scopul distrugerii burgheziei, dupa ce a fost distrus feudalismul si monarhia. Probabil ca, intr-o tara precum Romania, principalele mijloace de productie pot fi la numar de 50, 500 sau 5.000, dar prin aceasta lege au fost nationalizate pana si micile ateliere particulare de cizmarie, tamplarie, confectii etc si chiar si o moara de apa sateasca. 5. In acelasi an apare Reforma Culturala. Prin aceasta reforma a fost distrusa toata inteligenta tarii romanesti: academicieni, profesori, invatatori, oameni de cultura, biserica de toate riturile si religiile, conducatorii bisericii, preotii si credinciosii de rand si bineinteles sefii partidelor politice, prim-ministrii si membri ai guvernelor Romaniei anterioare comunismului si administratia de stat, politia, siguranta, jandarmii, au fost bagati in inchisorile comuniste in numar de peste 1.300.000 si cei mai multi au murit in acestea, fara sa faca deosebire ca sunt batrani, adulti, femei sau chiar copii. 70 6. Nu a mai ramas in fata comunismului dupa boieri, burghezi si oameni de cultura, decat taranimea, pe care a inceput sa o colectivizeze prin intovarasiri si gospodarii agricole colective, astfel ca le-au luat inapoi, nu numai pamantul cu care ii improprietarise in urma cu 5 ani, ci si acela pe care ei il mostenisera din mosi stramosi. Mai intai i-a fortat prin plata cotelor de prduse agricole (grau, porumb, floarea soarelui, bumbac, lapte, carne, lana etc) pe care le achizitionau la un pret de cateva ori mai mic decat pretul de productie, iar marimea cotelor intrecea de cele mai multe ori productia taranului agricol. Daca nu isi plateau aceste cote erau declarati dusmani ai poporului si bagati in inchisorile comuniste alaturi de intelectualitate. Astfel ca, fiind inrobiti peste puterile lor, au renuntat si la mostenirile din mosi stramosi si au cedat in fata presiunii comunismului semnand fortat cererea de intrare, intovorasire sau gospodarii agricole colective. Lupta cea mai mare a fost cu taranii, acestia fiind cei mai multi si indarjiti, lupta pana la victoria finala a colectivizarii agricole, a durat aproape 10 ani, culminand cu deschiaburirea. Chiaburii erau oamenii cei mai vrednici si mai instariti ai satelor romanesti, pe care i-a adus mai intai in saracia cea mai crunta, confiscandu-le totul, motivand ca numai asa s-au primenit si au dreptul sa fie primiti in gospodaria agricola colectiva. Baza acestor gospodarii fiind tractoarele, batozele si masinile agricole care au fost confiscate de la acesti chiaburi, ca sa poata sa inceapa si sa faca o mecanizare a agriculturii socialiste. Si ei si-au dat oborul din plin inchisorilor comuniste, pentru ca au refuzat sa semneze „cererea de colectivizare” sau nu au putut sa-si plateasca cotele asa de impovaratoare. 7. Dupa anii 1960, la presiunea organismelor externe si a organizaatiilor Natiunilor Unite care aparau drepturile omului, in anul 1964 se produce eliberarea detinutilor politici din chinurile inchisorilor comuniste, cei care mai erau in viata, si se desfiinteaza statul de detinut politic, care era cel mai aspru statut, intro inchisoare din lagarul socialist. Acestea au fost cele 7 jaloane pe care comunismul romanesc dupa scoala de la Moscova s-a declarat victorios, dupa 20 de ani de opresiuni si in fata lui nu a mai ramas decat intregul popor, de la „cel cu tata in gura, pana la cel barba sura” ca sa fie oprimat, nelipsit de drepturi si de liberati, inca 24 de ani, pana la Revolutia din 16-25 decembrie 1989. Trebuie sa recunoastem ca de aceste impovarari si lipsuri de mancare, spatii de locuit, libertati, erau exceptii, o mana de oameni, pentru ca si atunci, cand credeau ca au obtinut victoria finala, comunstii se imparteau in doua categorii „platitorii de cotizatie si „mancatorii de cotizatie”. Dupa 45 de ani de comunism, au mai trecut inca 19 ani de lupte cu mentalitatile si metehnele comunismului, numai de noi depinzad sa ne facem o viata demna si libera asa cum ne dorim cu totii. Toate acestea le puteti vedea cu membrii famiilor dvs, copiii si nepotii dvs, la Muzeul „Victimelor Cominismului” din Sighetul Marmatiei, cel mai de seama exponent al „holocaustului rosu” din Romania. 71 AUREL MANOLESCO: “VERINISAJE” (1958-1 1962) (roman inedit în curs de aparitie postuma sub îngrijirea doamnei Ionela Manolesco. Fragment) D Din jurnalul lui Mac …Eu zapacitul îl tot contraziceam pe batranul Porr. - N-ai înteles nimic, domnule… Esti un dusman al Naturii si te rog sa-mi dai înapoi bastonul. - Porr s-a repezit la mine ca un leu-paraleu. - Ce tot vorbesti, Tox! Chiar asa? Dar asta avea peste o suta de ani! - Da. El tragea la el, eu trageam la mine, pana ce, odata i-am dat drumul bastonului care s-a dus ca din pusca, cu tot cu ultimul Porr. Dumnealui a fost proiectat peste balustrada, devenind „om la apa”. Bastonul mi-a revenit ca un bumerang, chiar la picioare. „Ajutooor - am strigat .Salvamarii autohtoni care au sarit dupa nefericitul batran n-au putut sa-l mai afle. Porr se volatilizase instantaneu. Salvamarii au revenit singuri pe punte. Pentru stradania lor eroica, desi cu rezultatul pe care-l cunosti, eu le-am oferit inelul meu de tuci veritabil si bricheta-televizor. Se codeau daca sa le primeasca sau nu. Cand le-am spus ca la noi se puteau procura numai pe o nuca, le-au primit, multumindu-mi. Dar le-au tras la sorti. Castigatorii le-au pus în nas si la buric, cum numai pe la i noi se obisnuieste. Peste cateva ore intram în rada portului Harrponn, în Refractida noastra natala. Am privit îndelung butoaiele ancorate în port, locuite de anarhistii refractighezi, ca si la balercile plutitoare din care se auzeau certuri femeiesti. Complexul acvatic „Sodoma si Gomorrha” luase între timp locul corturilor mixte de la Armata Salvarii. Luandu-mi sumarul bagaj si bastonul, mai ales bastonul, am purces însotit de cei doi capitani ai vasului, cel adevarat si adjunctul sau: un tanar robot cu strungareata, cunoscator a peste o suta de limbi streine, matematician si inginer, pictor, boxeur, muzician, astrolog, pastor evanghelist de moda noua, scapet, balalaichist si agent de filatura. La comandamentul portului, unde am fost dus sub escorta, învinuit de crima neintentionata asupra ultimului Porr de pe Terra, fara sa fiu interogat, am fost condamnat la doua sute saisprezece ani de detentie, cu dreptul de a completa un cartonas programatic, o fisa personala, pe care am înaintat-o robotului, în chip de cerere de recurs. Robotul a mestecat-o si apoi a raspuns sententios, cu o voce calda: esti liber! Din lipsa de spatiu în închisori, pedeapsa se suspenda automat si în mod definitiv: inculpatul scos din cauza reîmproprietarit. Asa m-am ales cu acel baston Porr legendar. - Fabulos… Tox, pot sa trag o „minuta” din cana ta? - Dar bastonul tau unde-i? Al meu e multifunctional. - Nu-ti cer bastonul, ci ceva udatura… - Nu vei avea nici un strop! Asculta poemul meu „Apa”: „Ras, ras, chel, Pamantul rusinat se suceste. Oceanele prefacute-n vapori, Nu mai pot sa revina pe Terra. 72 Pe fundurile lor, copiii alearga. S-ascund dupa monstrii marini petrificati. Pastrata, pastrama de sare si soare, Demult nu mai e, ca un drog ilegal; Salcie e hrana de alge uscate, Dar oamenii-s veseli si multi! - Iubito, mai da-mi un sarut ca atunci! - Nu, draga, de maine barbat m-oi preface Ca mult e mai bine! Voi? Faceti copii! - Regret. Petrucismul dusman te rapeste… Eu, noul Achil, chinuit de dorinti, Porni-voi la drum iepureste!” …………………………………………… - Beee! Beee! - Ce-i cu idioata asta de capra? - Banuiesc ca o deranjeaza lumina. - S-o stingem. Da-mi papucul tau… O bucatica de sticla fierbinte din becul facut tandari cazu pe gatul lui Lac care, trezindu-se din nou, readormi bolborosind: „Voi trenuri demodate si voi scantei!” - Îmi place de el, zise Tox. Îmi stie opera pe de rost. Tox repeta poemul cel putin de zece ori. Cand o raza de lumina poposi pe chipu-mi, vestind apropiatele zori, pe obrazul meu aluneca o lacrima de oboseala. Tox o prinse în varful aratatorului si exclama teatral: „ecce homo!” *** Lac sari ars drept în picioare si zicand „bai”, îsi lua valiza zbughind-o pe usa. - Nostim baiat! - Nostim… - Mac, tie-ti lipseste un ochi! Cand ti l-ai scos? - Zilele trecute. Ma cam supara la pictat… Facea dubla imagine pe orizontala. - Cine ti l-a extras? - Doctorul Gramm. - Se putea sa fie altcineva?! Sper ca-ti vei procura altul. - Bine-nteles! Am dat un anunt la ziar si ieri a fost la locuinta mea o adevarata avalansa. Noroc c-am avut inspiratia sa ma amestec printre ofertanti. I-am lasat sa ma caute ca altfel cine stie ce mai pateam. De-as avea destui bani, mi-as rascumpara ochiul. Sa stii însa ca sunt pe pragul unei mari lovituri. Ai cuvantul meu ca daca reusesc, voi aduce Refractida pe cel de-al treilea cal din lume. - Esti nemaipomenit! Ah, ideile tale. Nimeni nu te întrece! - Voi instala calul într-un cort si voi cere vizitatorilor doi Venusi intrarea la penultimul erbivor în curs de disparitie. ……………………………………………………………………………………………. - Mac, cat crezi tu ca valoreaza un ochi? 73 - Nu mai stiu exact. În orice caz, în ultimul timp preturile au scazut la toate organele. Acesti nenorociti de bursieri ai naturii sunt stramtorati. Statul le da atat cat sa nu moara. Pe masura înmultirii lor, bursele devin tot mai mici ti întretinerea lor tot mai costisitoare; viata tot mai lunga, bursierii tot mai batrani, productia tot mai lenta. - Ti-amintesti, Mac, cand îti spuneam ca nu mai cred în paliativele sindicale si ca numai încadrati în munca, vor avea o stare materiala acceptabila? De ce doi ochi? Tot nu am slujba, iar din arta nu am ce manca. - Ai avut perfecta dreptate. Sinecuristii nostri de tip Refractida au devenit un adevarat flagel. Stand degeaba se plictisesc si trec la actiuni antisociale. Prostitutia, alcoolul, narcoticele, disolutia morala, furtul, crima… Cand ajung în pragul disperarii încep a se vedea la propriu. Peste tot anunturi: ochi, rinichi, brate, urechi. Cand citesti mica publicitate chiar ca te ia groaza. Nu mai vorbesc de condamnarile cu extragerea de organe ale recidivistilor. Aud ca se va trece în curand la revalorizarea batranilor si la selectionarea pruncilor, deci trebuie sa faci fata la concurenta. destine - Nimic nou sub soare… Parca-n Evul Mediu nu le taiau urechile, nasurile… Nu-i înfierau ca pe vite… Nu-i scopeau ca pe vieri? - Da, dar oamenii nu zburau în luna… - Iarta-ma dar supercivilizatia n-a adus nimic, sau mai nimic nou. A sporit doar gradul de confort al potentatilor. A deschis drumul unor competitii în domeniul tehnicii, cu pretul degradarii naturii. - Al umilirii ei… - Cred ca ai dreptate. - Am, desigur ca am… Chiar tu personal, Mac, tu care faci acum teoria chibritului, ai pacatuit grav, nu atat prin faptul ca ai admis sa fii mutilat, cat prin aceea ca te-ai gandit la mutilarea altuia spre a te repara. - Recunosc ca asa este! Stiu ca am fost un om onest, un scriitor inspirat, un pictor si un sculptor cu simtul masurii, dar ca sa ies din anonimat a trebuit sa ma conformez mentalitatii generale, acestei nebunii colective în care numai teribilistii sunt apreciati. Nu ma descuraja si tu! Lasa-ma ca, terminand opera, sa ajung a gusta macar putin din ceea ce altii risipesc sau arunca cu toptanul. - Trebuia sa-ti procuri o capra, nu? Atunci te scuz fara sa te aprob, ca ti-ai scos ochiul. Termina „Peria, Capra si Farul”. - Multumesc ca m-ai înteles. Mi-e suficient ca sa nu disper. Cand lucrez, uit de toate… Cand ma cufund prea mult în uitare, tresar speriat si ma întreb daca nu cumva am murit… E trist dar adevarat: societatea noastra e bolnava si merge cu pasi mari spre dezastru. Forta ei morala s-a epuizat. Cine ar putea sa ne mai scoata din aceasta mocirla în care fiecare ducem un diavol în carca? Cine? - Poate un nou Mesia. - Ai spus cea mai frumoasa vorba din cate-am auzit vreodata. Dar stop! Da-mi cana… Nu-l merit. Domnul mi-a dat talent. Am iesit din rol, m-am prostit ca un cabotin ce sunt. Numai cu ochii vanduti, cu minciuna, cu teribilism si extravaganta vom razbi. Asta e. Fac ce fac toti. Perseverare… - Parc-ai fi lady Boof. Cand te aprinzi ca explozia unei rachete, cand te stingi ca o petarda. Auzi, ieri am fost la înmormantarea lui taca-sau. - A murit de cancer, nu? Poftim, unde-i progresul? Unde-s binefacerile proorocite anului doua mii? Cu ce s-a ales mortul? - Stai frumusel si ia-o-ncetisor. Batranul Boof a fost splendid înmormantat dupa noua metoda chinezeasca, prin 74 pulverizare. Toti membrii familiei si prietenii defunctului, adunati pe Colinele Sumbre, au fost invitati de catre Marele Rost (dupa ce acesta a bagat în buzunarele lui Boof foite de spulberant), el fiind în Capotul de siguranta. Pe colina a ramas doar mortul asezat pe catafalcul somptuos. Cand Marele Rost a apasat pe unul din nasturii fracului sau de cioclu, au scanteiat doar picioarele catafalcului… În rest, nimic. Cand ne-am dus sa vedem minunea, nu mai exista nici o urma. Catafalcul curat, Boof - nicaieri. Am fost invitati sa vizionam filmul pulverizarii cu încetinitorul, dar lady Boof a lipsit, caci avea doua bilete la un concert electronic cu Aritmia K 609 a lui Alshonbergherder. Oricum, ea a mostenit o avere frumusica. I-a dat mana. - Grozavi chinezii astia, domnule! - Te cred si eu! Nu mai au loc nici pentru vii, d-apoi pentru morti! Au fost constransi de situatie ca sa gaseasca o solutie practica. Apoi au comercializat patentul. - N-ai vazut draga la satelizor? Au desfiintat bicicletele individuale. Le-au interzis pana si-n Siberia si Kazakhstan, unde se folosesc numai biciclete de zece persoane. Unde vor ajunge oare chinezii astia cu proliferarea? Probabil tot la pulverizare. - Esti cinic. Sigur ca da. Mi-am revenit. M-am întors la capra mea. Bine ca mai am trotineta. literare - Cana de coniac s-a topit, bastonul lui Porr s-a evaporat. Urasc seceta! Pe cea lunara o detest. Ma duc în vizita la lady Boff. Dupa ce voi sorbi ultimele stiri la cerceii ei cu tranzistori diamantini, ne vom uita la clanta usii, cu televizor interactiv, iubindu-ne în taina, pe întuneric. Pa si pussi! *** Sa încerc sa iau pentru a doua oara în aceeasi seara pastile antisomn? Nu…Mai bine sa ma culc, desi Lac mi-a telefonat ca pe la opt jumatate-noua va trece sa ma vada, sa-mi vada gaura de sub arcada, facuta de doctorul Gramm. Ia sa mai prind putin si eu… Capra protesteaza, împingandu-ma cu picioarele. Dar constatand ca-s cam nesimtit, ea a acceptat, car-mar, prezenta-mi calduta. Am adormit usor, ca niciodata, contrar hapului luat. Am avut vise multe si colorate, ca-ntr-un caleidoscop. Tarziu de tot, în puterea noptii, m-am trezit cu spatele rece. M-am ridicat sa închid geamul mansardei, cand vazui pe acoperis un ikarian apartinand clubului „Pasari de noapte”. Adio somn, deci. - V-am deranjat? - ma întreba el. Fiti amabil si dati-mi o bucatica de isolier-band. Am o scurgere de energie în aripa dreapta si nu-mi pot continua zborul. - E riscant pentru Dtra… Plecati mai bine pe jos pana la un depaneur. E mai securitar. - Scuzati-ma, dar am pierdut obisnuinta de a merge. Asta-n afara umilintei la care m-as expune ca zburator beteag. Salvati-mi onoarea! - I-am dat ikarianului izolirul, dar am fost obligat sa-l mai si aplic tot eu pe aripa invalida. Asta pentru ca ikarianul, tot pitonand la butoane, îi întepenisera degetele. Apoi m-am întors la patul meu. Cand ma uitai, capra nicaieri. O disperare cumplita ma cuprinse si ma repezii la usa. Nu era nici pe culoar. Întunecimea si linistea palierului mi-au dat alt soc. Deodata auzii un rontait straniu care venea de undeva de sub podea. Cand ciulii urechea mai bine, zgomotul înceta. Ramasei prostit, nemiscat ca un popandau în mijlocul odaii. Simteam cum ultimul dram de energie nervoasa mi se scurgea în podele prin cel mai îndepartat punct sensibil pe care-l intuiam vag în varful unghiei degetul mic de la piciorul stang. Un nou zgomot, de data aceasta ceva mai puternic, îmi zgudui sistemul nervos si astfel fui nevoit a face primul pas care, de altfel, fu hotarator. Ridicand cu un deget disperat capacul trapei, nu mica mi-a fost surpriza vazand ca domnisoara capra rontaia peria de rogoz dupa ce, bine-nteles, facuse 75 pipi drept pe farul de automobil. Tocmai o dojeneam, cand în directia geamului deschis al mansardei primii drept între ochi un jet puternic de lumina. Persoana care-mi transmisese jetul îmi sari drept în cap, aplicandu-mi o lovitura de maestru în crestet. Dupa miscarea-i felina si mainile reci, delicate, cu care m-a asezat în pat, am dedus ca prin vis ca era o femeie. Cand simtii în jurul gatului meu o blanita calduta, însa destul de tepoasa, crapai ochii si ramasei stupefiat. Cu labele legate crucis în jurul gatului meu, capra încerca disperata sa se elibereze. Ma ridicai anevoie, constatand ca agresorul parasise locul faptei. Pe-un biletel de aero-metrou stateau scrise cu spreiul cuvintele: „Chiorule, calicule, neispravitule, paranoicule si artistule; halt!” Cine-a fost aceasta persoana? Oare ce doreste de la mine? O fi vreunul din disperatii popositi deunazi pe scara? Aveam de-a face cu o conspiratie mafiotica? Cine ce are cu mine? Ca ma stiu nevinovat si n-am facut rau la nimeni. Da, mai stii? În lumea asta fara busola, totul e posibil…Dar ce ma fac? Poftim, se lumineaza de ziua si eu stau cu gulerul asta viu în jurul gatului! Nici Lac, nici Tox, nici macar vreunul din betivii dementi care ma inoportuneaza zilnic, crezand ca podul asta-i de guma. Mi-e frica sa nu moara capra. Daca ies cu ea de gat pe strada, stric surpriza prevazuta. Hm! Mizez prea mult pe capra. Ea va fi clou-ul vernisajului. Nu! Nu se poate. Doamne Dumnezeule, pierd totul! Nu ma parasi tocmai acum… Paraseste-ma data viitoare, daca-i musai… …………………………………………………………………………………………….. Capra-mi sopteste ceva imperceptibil. Fiecare minut e o vesnicie. Umblu în lungul si-n latul camerei, cand cu pasi mari, cand cu pasi marunti si depanati repede. O iau pe scara în jos, dar ma reîntorc grabit, ca nu cumva sa ies în strada. Uneori mi se nazare ca-s sub puterea gandurilor caprei; ganduri ce-mi sunt transmise codificat. Ca sa o lecuiesc de asemenea solomonarii, eu sar în sus, ca si capra de Sfantul Vasile! Puneti-va în situatia mea disperata si trimiteti-mi un gand salvator, pe strada 513 la nr.21, arondismentul K, sa nu mai sar, ca-mi iese sufletul… Cum-necum, dispunem de roboti-spioni invizibili, prin care puteti anihila gandurile caprei si ajusta pe ale mele daca vedeti ca o iau razna. Dixit!... (sfarsitul fragmentului) 76 DANIEL CONSTANTIN MANOLESCU Canada PESTE 20 DE ANI Recentele evenimente si convulsiuni sociale de le Chisinau au evocat pentru multi romani pagini de trista amintire. Masluielile si aranjamentele de culise ale «profesionalilor» puterii politice si administrative, legislativul si executivul « unite-n cuget si-n simtiri» dar rupte de Popor si Istorie, manifestatiile violent reprimate ale tineretului si opozitiei politice, au trezit în sufletul multor romani imagini de la Bucuresti, de la Revolutia Romana, imagini de acum… 20 de ani! Imagini rosii care se încapataneaza sa existe fie si sub o forma mai decolorata… o forma roz, care din pacate nu este si… bombon. Imagini… de Tranzitie… care nu mai tranziteaza o data pentru totdeauna!!! Cu inimile alaturi de romanii-moldoveni si de moldovenii de alte etnii dornici de libertate si democratie în Republica Moldova, multi romani-canadieni pastrau în suflet un sentiment de amaraciune : « Bietul tineret moldovan ! » - spunea un batran aflat în fata bisericii Buna Vestire din Montréal - « Chiar daca vor castiga acum, dupa Revolutie urmeaza… Tranzitia ! »- a mai adaogat batranul. Ascultandu-l, mi-am zis ca data fiind prospata consfintire în Republica Moldova a dreptului de vot pentru persoanele decedate, probabil ca Tranzitia a început deja si la Chisinau. Am realizat brusc ca în acest an 2009 se împlinesc 20 de ani de Tranzitie si pentru «golanii» de atunci! 20 de ani presarati în Tara cu scandaluri financiare si lupte mai ales pt diverse ciolane politicoeconomice decat pentru bunastarea omului de rand. 20 de ani în care multe dintre victoriile obtinute cu greu de catre sau pentru «omul din popor», au avut un îngrijorator aer « a la Pyrrhus I- regele Epirului », culminand cu recenta victorie care ne-a adus înapoi Insula Serpilor în postura de «gaina-din-poveste » dar careia i-au fost subtilizate judicios... « ouale de aur » în prealabil. 20 de ani de emigratie masiva în afara Romaniei ! 20 de ani de sperante mai mult sau mai putin împlinite! Departe de mine gandul de a ma pierde consideratiuni pesimiste! Sunt un optimist incorigibil de natura! Ca simplu cronicar, încerc sa redau aici, nu opinia mea personala, ci starea de spirit pe care o constat în jurul meu la multi romani-canadieni ! De profesie sunt cercetator în stiinte biomedicale. Pe langa aceasta însa, ma simt atras (poate în mod complementar) de istorie, filozofie si litere. Am publicat deja cateva scurte eseuri pe tema Erhystmika (eristmica), (un mic studiu asupra conceptului de armonie considerat între paradox si superlativ în eristica megariana), comentarii, scurte poeme mai ales cu inspiratie din natura, traduceri din Eminescu armonizate în franceza, epigrame, pamflete, mici-reportaje. Dincolo de gandirea analitica si logica hyper-organizata necesara în laboratorul de cercetare stiintifica, stiintele umane îmi aduc acea complementaritate metafizica, chiar spirituala as spune, necesara în viata echilibrului emotional pe care îndeobste îl numim ... fericire :). N-am scris niciodata poezie sociala. Paradoxal însa, de aceasta data « pulsul strazii » roman-canadiene aici la Montréal mi-a vorbit în versuri : 77 1.) De pe la Perestroika încoace, 5.) Ei n-au deschis a Pandorei cutie, Tovarsu'Gradu' si-a schimbat de lana : Ei sunt ce dinlauntru a iesita : Azi « hospodar », pesina parte-si face, Din oase de martiri ei fac piftie Ciuntind vreo…amarata de batrana ! Si tuica fac din lacrima smerita ! 2.) «Bengosi straini ! Veniti în Romania ! 6.) Din Hronici stim : Trecutul ne-a fost mare ! Masina dumneavoastra deja este ! » Au pe masura-i fi-va viitorul ? Cu-asa slogan si-arata ei mandria Veacu-i fragil iar de Speranta moare, Dar cei de rand, azi nu mai au nici peste! Moare cu ea odata si Poporul. 3.) « - Asa e Piata ! Asa-i Capitalismul! » Striga-n al Tarii Sfat în cor …sforarii, Ei ce-au creat în tara Jupanismul ! Ai bietei Natii, ei sunt camatarii ! 4.) Azi nici Mihaiu' nu mai e sa scrie, Sa biciuiasca a lor multe vicii , Azi …nici chiar CEZAR de ar fi sa vie N-ar mai putea sa strige : « VIDI, VICI ! » Autorul multumeste colaboratorilor Serviciului de presa al AGORA ROMAGNA LATINA-Forum pt Istorie, Cultura si Latinitate-Canada, pt deschiderea cu care si-au exprimat opiniile sociale, contribuind astfel la redactarea acestui articol. 78 GHEORGHE NEAGU Romania D DECORATIA Seful de post se dadu jos din saua bicicletei, nadusit. Îsi scoase cascheta si-si sterse fruntea, cu batista mototolita si jilavita de transpiratia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului. Praful în care-si înfipsese cizma, se asternuse ca o pulbere fina pana sus, pe carambul lustruit în fiecare dimineata. Tusi, îsi drese glasul, scuipa în praful drumului facand un cocolos, apoi trecandu-si mana peste mustata tepoasa, batu în poarta casei la care se oprise. Un latrat de caine fu singurul raspuns. Fluiera cu doua degete bagate în gura, prelung flacaieste. Nimic. Striga: - Bade Antoane ! Nimic. Alese din praful drumului o piatra, cu care continua sa bata în gardul de scandura unsa cu pacura din vremuri de demult. Din cand în cand se oprea ascultand. Cainele latra tot mai furios, dar batranul sa raspunda pace. - Nu-i acasa dom' plutonier, se auzi deodata vocea unui copil din vecini. - Da unde-i mai taca ? întreba plutonierul cu mirare. - E în tarna dupa buruiana, zise copilul fugind la umbra streasinei casei sale. Plutonierul mai scuipa odata-n praful drumului, uitandu-se cum se mai facea o margelusa sub dogoarea nemiloasa a soarelui. Stia cam pe unde se ducea mosul. Nu era departe, dar pe caldura asta, nu avea de loc chef sa-l caute. Avea sa-i lase chemarea în poarta, acolo unde postasul îi lasa de obicei ziarul. În mod sigur mosul avea sa-l caute, sa vina. Încaleca din nou bicicleta, starnind colbul drumului. Îsi salta de cateva ori sezutul cautandu-si o pozitie cat mai comoda în saua tocita de atata întrebuintare, departandu-se pe ulita satului. Seara batranul se întoarse vioi si plin de miscorici. Îsi coborî desaga de pe umar, plina cu mohor si volbura salbateca, culeasa din tarlaua cu sfecla de zahar a CAPului. Mosul îsi baga degetele noduroase în cutia de ziare. Le gasi. Avea ce citi seara. „Dar asta ce-o mai fi?" se mira el de hartia lasata de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfaca, se uita jur împrejur, de parca s-ar fi temut sa-l vada cineva. Apoi o desfacu chiar acolo, la poarta. Înca mai reusea sa citeasca fara ochelari. „Stimate tovarase, În amintirea curajoaselor fapte de arme savarsite de dumneavoastra, va invitam sa participati la festivitatea de decorare care va avea loc în ziua de...la casa de cultura a sindicatelor judetene. Comitetul veteranilor de razboi". O stampila, o semnatura si un nume de general, era tot ce mai putea deslusi pe hartia lucitoare, cu antetul fortelor armate. Ptii, dracia-dracului! Si casa cui o las? Vaca, orataniile, porcul.. Cine are grija de ele ? cugeta el plin de obida. S-ar fi dus cu mare placere, dar cu adevarat nu-si putea parasi gospodarioara lui. Cu ea îsi întretinea batranetile. Pensia de la cooperativa îi ajungea doar de tigari si de sapun. De la vaca avea laptele, smantana si branza, iar de la porc jumarile. Ouale le mai dadea profesorilor navetisti. De cand ramasese singur, mos Anton, prefera sa se lipseasca el însusi decat sa-i stie pe altii suferind. Mai fusese chemat de cateva ori, mai ales cat mai fusesera rusii în tara, dar dupa aceea îl uitara. Camarazii de front se prapadisera unul cate unul. Si cei de la Don si cel din Tatra. Primii fusesera mai batrani si nevoiti sa dea socoteala pentru ca nu refuzasera a merge în est. Ceilalti au disparut mai tarziu. Ar fi fost buburos sa se duca. 79 Toata noaptea chibzui dar nu se putu hotarî. Se zvarcolise întruna, de parc-ar fi stat pe jaratec. Dimineata se scula împovarat de nehotarare. Arunca graunte la gaini, bodoganind de parca ale ar fi fost vinovate de nehotararea lui. Vacii îl dadu iarba adusa de cu seara, alaturi de un snop de strujeni cumparati cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat sa le dea foc decat sa le vanda. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS sau prin alte judete. Vaca apuca lacoma din volbura pusa în iesle. Batranul o lovi cu piciorul, ciudos. Apoi dandu-sl seama ca fusese nedrept o mangaie pe spatele lucios. Apuca galeata cu zar si laturi, muind cativa pumni de malai si o rasturna în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plina de buruieni. Tarziu cand soarele se înaltase deasupra satului, o masina starnea praful gros, în graba. În urma ei, oamenii ieseau pe la porti, curiosi. Ajunsa în dreptul portii batranului, se opri într-un imens nor de praf. Fara a mai astepta ca praful sa se aseze, portierele se deschisera. Din masina, cu pasi grabiti se napusti seful de post. Trase de clanta porti, fluiera, starnind din nou cainele. ? Bade Antoane, bade Antoane ! Din spatele lui, soferul îi repeta strigatul, neîndraznind sa înainteze, de teama cainelui întaratat ce se zbatea în lantul priponit de stalpul cerdacului. - Degeaba, spuse plutonierul dand cu lehamite din maini. Plecara, speriind orataniile de pe marginea santului ce strajuia drumul, prin tot satul. Dupa ultima casa, o cotira pe un drum secundar, hurducaind prin fagase, spre tarlaua cu sfecla de zahar. Îl zarira pe batran de departe. Se apleca din cand în cand dupa buruieni, smulgandu-le din radacini cu furie. Zgomotul masinii îl facu sa-si îndrepte spinarea si privirile spre capatul tarlalei Îi zari pe cei doi îndreptandu-se în fuga si se minuna. - Bade Antoane, n-ai gasit chemarea? zise plutonierul gafaind. Batranul îl privi tacut. - Nu spui nimic? îl întreba si soferul mirat. - D-apoi ce sa zic. - Cum ce ?! tovarasul prim m-a trimis personal cu masina sa te iau si dumneata nu stii ce sa zici, zise soferul usor iritat. - D-apoi chiar, ce sa zic. Nu-mi pot lasa nici vaca si nici orataniile flamande. O sa lipsesc toata ziua. Masini nu-s, trenurile merg anapoda. Eu ce pot face. - Cum ce ? Urca-n masina mosule, se oferi el. - Asa ? zise batranul aratand spre hainele de lucru, peticite cu mana lui si decolorate de soare. - Nu mai avem timp de altele. Pana la judet facem aproape o ora, iar adunarea trebuie sa fi început, adauga soferul cu un fel de îngrijorare în glas. Batranului nu-i venea sa-si creada urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorba. Totusi asa nu se putea duce. Trebuia sa se schimbe. - Lasa asta acum, îi zise plutonierul apucandu-l cu hotarare. - Avem noi cu ce te îmbraca acolo, încerca sa-l linisteasca soferul, pornind în tromba prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce iesisera pe la porti, spuneau: - Sa stii ca l-au luat pe mos Anton, Ajunsera în mai putin de un ceas în spatele casei de cultura a sindicatelor, unde vreo doi barbati îsi tot atinteau privirile îngrijorate cand spre usa de unde asteptau vesti neplacute, cand spre strada de unde sperau s-apara masina. Cand îi zarira rasuflara usurati. - L-ai adus? zise metodistul casei de cultura catre soferul ce cobora din masina. - Pai cum altfel, se împauna el, deschizand usa din spate. - Asa?! nu se putu obtine metodistul. Cu hainele astea?! - Las ca mai gasesti tu ceva prin garderoba. - Ce stii tu! De cand cu autofinantarea n-am bani nici de salariu, dar da garderoba, spuse el, îndreptandu-se spre 80 usa deschisa. Îl dadu pe mana femeilor de serviciu si al fetelor de la dansuri populare sa-l îmbrace cu ce s-o gasi. Sala era plina. Se împlineau un numar de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitala, si din comitetul central. Primul secretar era nemultumit. Abia de putusera depista zece veterani, si nu se prezentase nici unul la festivitate. Cativa erau bolnavi, unii erau plecati de acasa, altii refuzasera sa vina, iar actiunea risca sa fie ratata. Organele oficiale mai întarziara. Nerabdarea celor din sala crescuse. Adunarea o deschise primul secretar. În cuvantul lor generalii aratara importanta luptei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar stiau sa povesteasca. În sala, pe randul din fata sedea batranul Anton. Îi dadusera o pereche de pantofi cu talpa groasa, o camasa violeta, o cravata în culori vii, peste care pusesera un sacou alb, sifonat. Pantalonii negri aratau la fel de sifonati, chiar daca erau dintr-un material ce imita pielea naturala. Îl ridicara în picioare sa-l vada sala, apoi îl invitara la tribuna. Batranul abia de mai putea pasi. Pantofii îl faceau sa-si aminteasca de vremea copilariei, cand mergea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobita, stranse mana generalului, întînse mana primului secretar si tuturor celorlalti de pe scena, apoi se lasa îmbratisat si se bucura de stalucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Cand coborî cele cateva trepte ale scenei, mai mai sa se prabuseasca. Noroc ca unul dintre participanti se repezi sa-l sprijine. Cand adunarea se termina, prezidiul se retrase, iar participantii parasira sala nevenindu-le sa creada ca au scapat asa de repede. Ramas singur în sala, batranul privi în jurul lui nedumerit. Plecau cu totii. Ar fi vrut sa-l strige careva. Îi era rusine. Cand ramase singur, îsi descalta pantofii aceia ciudati. Cu talpile goale se simtea mai stapan pe picioare. Iesi afara, pe usa principala. Înconjura cladirea pana ajunse în spatele ei. Se astepta sa-l gaseasca pe plutonier sau pe soferul care-l adusese. Dar nimic. Abatut se aseza pe una din treptele încinse de soare. Mai scoase odata hartia cu pecete prin care i se acorda lui si numai lui înalta distinctie. Zambi. Deschise si cutiuta, în care se odihnea medalia pe un plus visiniu. O raza de lumina se reflecta pe chipul lui, luminandu-l. Se bucura. Oftand închise cutia. Chipul i se înnegura. "Unde mi-or fi hainele" se pomeni el cautand cu privirile spre usile deja închise. Asa nu se putea duce în sat, dar nici sa mai între sa le caute nu-i venea. Oftand, pleca descult spre autogara orasului. Stia ca toti aveau sa caute sa-l descoase vazandu-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea alta scapare. Asfaltul îi fripse talpile mai mult decat pamantul din satul lui. Cauta portiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dand impresia ca s-ar furisa. Ajunse la autogara îsi dadu seama ca nu avea nici un ban. „Poate gasesc vreun consatean sa ma împrumute" îsi zise el încurajandu-se. Nu era nimeni. Si-i mai era si foame pe deasupra. Se aseza ostenit pe o banca. Îi venea sa-i spuna cuiva patania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete asteptand sa-si zareasca vreun cunoscut. Îsi dadu seama ca nimanui nu-i pasa de straiele lui. Începu sa se linisteasca. Niste tineri se harjoneau fara griji în apropierea lui. Îi privi cu drag. Fusese si el tanar. Zburdalnicia lor îl facea sa se simta puternic, ca atunci cand fusese în razboi. Fusese ca ieri. Abia recrutase cand razboiul a si început. A trecut granita pana la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, ca venea mereu în urma nemtilor. A fost si la Odesa si în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorba chiar si cu dusmanul. Nu trageau nici ei si nici rusii. Asa faceau propaganda si-i îndemnau sa plece acasa, de parca ar fi venit de bunavoie. Tii, ce vremuri!, gandi batranul scarpinandu-si crestetul plesuv cu degetele boante. Tinerii îsi încetara joaca, parasind holul casei de bilete. Le venise autobuzul. Mos Anton ramase cu gandurile lui, cu privirile atintite în gol. Gandurile îsi continuau drumul. Se vedea iesit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanta bombardata, spre Moldova lui. N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Romanii dezorientati, dezarmati, fugeau pitulati prin porumbisti si paduri spre casele lor. Cei mai fricosi mergeau grupati în jurul a cate unui ofiter asteptand de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise langa un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luati prizonieri si dus în lagarele din Siberia, s-au 81 declarat gata sa lupte alaturi de rusi, crezand ca le va fi mai usor. Dar n-a fost asa. Erau bagati mereu în linia întai, uneori chiar si în campurile minate. Numai asa se explica moartea sutelor de mii de romani în cateva luni, ? Ce faci aici bade Antoane? îi întrerupse amintirile vocea directorului de scoala. Mos Anton îsi ridica privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi fata i se lumina. Întalnirea cu directorul navetist, întalnirea cu un om care ar fi putut sa-l înteleaga, era tocmai ceea ce-i trebuia. Îi povesti haotic si ciudat tot ce patimise. Directorul rase eu pofta, apoi îi cumpara el însusi biletul. Cu sufletul împacat, mos Anton, deschise poarta subrezita de vreme si de ploi. Cainele nu-l latra dar nici nu se mai arata în lantul de la piciorul cerdacului. Intrigat, mosul se îndrepta spre grajd. Nici vaca nu mai era. Dadu iute coltul casei spre cotetul porcului. Nici un guitat. Cateva urme de sange închegat în iarba curtii. Nu-si putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia vacarul sau vecinul, dar porcul si cainele... Îsi roti privirile prin curte. Nici o gaina. Neîntelegand nimic, badea Anton se aseza pe treapta de la intrare, cuprinzandu-si capul între maini. Era coplesit. Nu putea întelege. Spre asfintit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzandu-i straturile de ceapa si de morcovi, florile si butucii de vie. Doborat de atatea lucruri fara de înteles, se ridica sa între în casa. Pur si simplu nu-l venea sa creada nici ceea ce vazuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mainile obosite. Se întinse în patul desfacut asteptandu-si somnul. Voia s-adoarma, sa uite de toate. Degeaba somnul nu se lasa ademenit. Se scula, privi la hainele atarnate de spatarul scaunului, apoi iesi în curte numai în camesoiul în care se culcase. Racoarea noptii nu coborase înca din înaltimi. Ziua abia plecase, iar pamantul înca-si mai împrastia caldura culeasa peste zi în aerul noptii. Continua sa umble descult prin curtea atat de tacuta. Nici macar un carait de pasare, îsi zise mosul fluierand a paguba. Privi la vecini. Luminile din feresti îi spuneau ca nu se culcasera. Se duse la ei. Nimeri în plina petrecere. Asezati în jurul a doua mese alaturate, cativa vecini ramasera cu paharele în maini. Îl priveau cu ochii mariti de spaima, fara a îndrazni sa mai faca o miscare. - Seara buna vecinilor, zise mos Anton cu blandete. Vecinii îi raspunsera cu greutate, scotand un fel de mormait înainte de a-si pleca privirile. - Dar ce sarbatoriti ? continua batranul de cele ce-i era dat sa vada. În calendar nu era nici un sfant din aceia cu cruce rosie. Cei întrebati ezitau sa raspunda. Pana la urma iesira din mutenie si mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spusera adevarul. Crezusera ca fusese luat pentru mai multa vreme. Sosirea masinii negre, faptul ca-l luasera de pe camp, ca venise seful de post, le dadusera a întelege ca pe mos Anton n-aveau sa-l vada curand. Asa ca vaca o luasera s-o îngrijeasca si s-o mulga. Nu puteau s-o lase asa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnavit. Porcul îl taiasera. Tocmai se înfruptau din el, iar gainile vroiau sa le-mparta a doua zi. Batranul zambi, spre mirarea tuturor. Se asteptau sa-l vada pierzandu-si sarita. Dupa zambet se lasa cuprins de un ras sanatos, nestavilit. - Atunci sa bem, zise al abia putandu-se stapani. Ceilalti ridicara bucurosi paharele. Îi pusera o farfurie cu friptura dinainte, îndemnandu-l sa le povesteasca. Dupa ce termina, izbucnira la randu-le-n hohote de ras. Turnara din nou în pahare, reluand franturi din povestirea lui, amuzandu-se. Îl trimisera dupa decoratie. Vroiau s-o vada, s-o pipaie, sa se convinga. Damigeana o luara alaturi de carnea porcului, jurandu-se sa-l ajute s-o pregateasca. Ajunsi în batatura casei, îsi continuara cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De decoratie uitara cu totii. Trecuse mult dupa miezul noptii, Batranul singur, luna aproape de asfintit. Îsi privea casa cufundata în întuneric multumit. Sarbatorise evenimentul asa cum si-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însusi poate ca nu s-ar fi potrivit asa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac si adormi. Dimineata razele soarelui luminau deopotriva cutia medaliei si fata batranului multumita. Din grajd mugetul vacii se îngana cu glasul cocosului hotarat sa trambiteze un nou rasarit, iar cainele-i lingea picioarele colbuite. va urma 82 TUDOR NEDELCEA G IN MEMORIAM GRIGORE VIERU ÎNTÂLNIRI CU DUMNEZEESCUL POET „L-am cunoscut” prin Ioan Alexandru si Marin Sorescu. Apoi „l-am vazut” în biroul lui Mihai Ungheanu de la „Luceafarul”, într-un panou cu alti scriitori basarabeni (pe acel perete trebuia sa existe portretul sefului statului roman). În realitate, însa, l-am cunoscut prin intermediul regretatului mitropolit-carturar acad. Nestor Vornicescu ( originar din localitatea basarabeana Lozova-Vorniceni). În prealabil, Î.P.S. Nestor ma pregatise: m-a invitat, într-o duminica, la o agapa si peste masa (facandu-mi semn cu degetul sa nu scot o vorba) mi-a întins o revista: Glasul, scoasa în clandestinitate la Riga (cu sprijinul basarabencei Maria Macovei-Briedis), de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, preotul Vasile Buburuz, Ion Druta (daca mi-i amintesc pe toti). Apoi, în curtea Catedralei Mitropoliei din Craiova ( unde nu erau microfoane), Î.P.S. Nestor mi-a vorbit de toti marii basarabeni, de idealurile si de lupta lor, adesea dramatica, dar si de marea lor creatie. A venit si momentul cunoasterii. În august 1991 se sarbatorea împlinirea unui an de la punerea pietrei de temelie a refacerii Manastirii Sfantului Nicodim la Vodita , de la 1370, ctitorul monahismului autohton. Urmau sa participe la aceasta festivitate sotii Doina si Ion Aldea Teodorovici, Doamna Raisa si Grigore Vieru. Sotii Teodorovici au sosit, familia lui Grigore însa nu. Ce se întamplase? Adrian Paunescu l-a luat pe Poet la Barca, apoi au mers la Maglavit, la Petrache Lupu, urmand sa-l aduca la Vodita sau la Baile Herculane, unde erau gazduiti. Echipajele politiei mehedintene primisera consens sa opreasca masina scriitorului Adrian Paunescu, cu sotii Vieru, spre a face un popas si la Vodita. Numai ca, din Drobeta Tr. Severin, Grigore a mers cu alta masina la Baile Herculane si astfel „a scapat” de barajele politiei. Pentru moment însa, caci a fost recuperat si adus la Orsova, unde noi, ceilalti, Î.P.S. Nestor, oficialitati, sotii Teodorovici eram la masa festiva, într-un restaurant orsovean asezat pe malul Dunarii. Într-un splendid asfintit de soare, l-am vazut pentru prima data pe Grigore Vieru, urcand scarile, spre etajul unde era pregatita masa. Vazandu-l din profil, cu pletele-i de Fat-Frumos, cu un mers mai mult alunecat, cu zambetul lui angelic, am avut impresia ca-l vad pe Dumnezeu. Atat era de frumos si divin Poetul. M-am repezit pur si simplu sa-i sarut mana (cum faceau altadata feciorii de tarani fata de parinti sau nasi) pentru ca imaginea (pe care o credeam ireala) sa nu dispara. Nu stiu daca mi-am spus numele cand ne-am îmbratisat. Cred ca nu, pentru ca vocea-mi disparuse. Ce-a urmat este greu de descris. Grigore Vieru „vorbea” în perle. Doina si Ion Aldea Teodorovici au cantat doar daca „nenea Grig” le da voie (si, fireste muzica si versurile Poetului). Î.P.S. Nestor patrona ca un adevarat patriarh al sufletelor noastre. La un moment dat, am început sa notez vorbele de spirit despre simtirea romaneasca si crestina ale lui Grigore Vieru pe servetelele de pe masa, singurul suport de hartie avut la îndemana. Î:P.S. Nestor îl starnea mereu pe Vieru la discutii, dar si la mancat, iar mie mi-a dat si servetelele Înalt Prea Sfintiei. Cu aceste vorbe ale Poetului, am alcatuit un interviu (pe care poetul, de fapt, nu mi-l acordase), publicat initial în ziarul bucurestean „Dimineata”(nr.232, 27 nov. 1991, p. 15), condus de Al. Piru si Grigore Traian Pop si, ulterior, în volumul meu, Interferente spirituale (Craiova, Fundatia Scrisul Romanesc, 2002, p. 594-598). M-am întors, într-o superba noapte de august si dupa un moment unic, la Craiova, dimpreuna cu Î.P.S. Nestor, încheind astfel o zi plina daruita de Dumnezeu. A doua zi dimineata, ascultand radioul în timp ce sorbeam cafeaua, am auzit despre puciul de la Moscova. M-am îngrozit. Primul gand a fost sa sun la hotelul din Baile Herculane unde erau cazati doamna Raisa si Grigore Vieru, Doina si Ion Aldea Teodorovici si ministrul Turismului din R. Moldova. La celalalt capat al firului telefonic era Grigore Vieru, dar cu nici unul nu am putut vorbi. Mi se pusese un nod în gat. 83 M-am urcat în masina, însotit de o excelenta ziarista de la Radio Oltenia, Gabriela Rusu-Pasarin, si am ajuns în statiune. Toti erau la masa, dar nu puteau manca. La insistentele noastre, Grigore Vieru ducea lingura cu ciorba la gura, dar nu putea înghiti. Gura i se înclestase, ca si sufletul. Voia, împreuna cu Doina, sa plece imediat în Basarabia, sa se realature luptei antibolsevice, cu toate ca noi toti încercasem sa-i explicam ca, o data ajunsi la granita, soarta lor ar fi putut fi pecetluita. (Nu realizam în acele momente ca puciul era o opereta). Am stat pana seara, am mancat în camera sotilor Vieru si o lubenita, am primit cadou proaspatul disc Electrecord cu muzica lui Doina si Ion Aldea Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, cu autograful tuturor. Ne-am întors linistiti la Craiova, cu promisiunea ca nu se vor întoarce imediat în Basarabia, iar daca bolsevicii revin la putere, ei vor continua lupta în Romania. A doua zi dimineata aflu de la Doamna Raisa ca ei totusi vor sa se întoarca la Chisinau. Noroc ca în Herculane a sosit special pentru ei prietenul lor, Adrian Paunescu, luandu-i în cateva spectacole pana cand puciul a luat sfarsit. Conform întelegerii si promisiunii lor, în cazul în care puciul esua, urma sa ramana si la Craiova. În întelegere cu Î.P.S. Nestor, i-am asteptat la intrarea în Craiova si în momentul cand i-am vazut, i-am telefonat (de la Peco, din Calea Severinului) Mitropolitului si din acel moment toate clopotele bisericilor craiovene au batut în cinstea înaltilor oaspeti si a esuarii puciului. I-am escortat pana la resedinta mitropolitana, unde ne-a întampinat Î.P.S. Nestor, cu un sobor de preoti, consilieri si... Tudor Gheorghe. A fost o masa sfanta, binecuvantata de Dumnezeu prin intermediul mitropolitului, descatusata de orice retinere si cu discutii într-o alta tonalitate, optimista. Am facut o pauza si l-am vizitat pe Tudor Gheorghe. Alte discutii extrem de interesante, care, din pacate, n-au fost înregistrate. tin minte o propunere a lui Tudor Gheorghe ca Ion Aldea Teodorovici sa-i alcatuiasca orchestratia pentru viitoarele sale spectacole. Ion Aldea n-a mai apucat sa colaboreze cu genialul menestrel, compozitor si poet Tudor Gheorghe. Însa, în schimb, Tudor Gheorghe îi omagiaza pe cei doi cantareti martiri cu piosenie si canta pe versurile lui Grigore Vieru. De atunci, Poetul Grigore Vieru m-a onorat cu o prietenie la care nici nu visam. La randul meu, i-am editat volumul antologic Rugaciune pentru mama (1994) si Lucrarea în cuvant (2001) - „debutul” sau editorial în proza, Linistea lacrimii (2006). Ne-am vizitat reciproc, la Craiova si Chisinau, unde Doamna Raisa s-a dovedit a fi mare Doamna. Fericiti trebuie sa fie poetii cu astfel de sotii! De atunci, drumurile noastre s-au intersectat benefic, în special prin mitropolitul Nestor Vornicescu si Victor Craciun, presedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni si pricipalul organizator al Congreselor Spiritualitatii Romanesti, unde Grigore Vieru era, întotdeauna, oaspetele de seama, alaturi de alti basarabeni sau bucovineni (Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tarateanu, Eugen Doga, Emil Loteanu, Anatol Codru s.a.), Între 25-27 oct. 1997, am sarbatorit (fara Marin Sorescu, directorul ei, trecut la cele vesnice cu un an înainte) cei 75 de ani de existenta a Editurii Scrisul Romanesc. Fireste, Grigore Vieru a fost invitat si prezent la aceste manifestatii nationale, unde a primit Premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie. La masa rotunda cu o tema incitanta, Cartea, a cata putere în stat?, coordonata excelent de proaspatul presedinte al Academiei Romane, Eugen Simion, au participat înalte personalitati stiintifice si culturale (M. Cimpoi, N. Dabija, M. Ungheanu, D.R. Popescu, Radu Voinea, Fanus Bailesteanu, Mihnea Gheorghiu, Stefan Stefanescu, Al. Balaci, Th. Codreanu, C. Cublesean, I. Buzasi, I. Stoica, Jean Bailesteanu, C. Preda, H. Candroveanu, Ov. Ghidirmic, Gabriela RusuPasarin. În centrul atentiei a stat, as putea spune, Grigore Vieru si problemele basarabenilor, adica ale noastre, ale tuturor. Indignat, dezamagit, dar fara sa dezarmeze, Poetul privea, dureros de critic, dar realist, problematica romanismului de pe ambele maluri ale Prutului. „În primul rand, vina o purtam noi [...s Ne-a înzestrat Dumnezeu cu atatea calitati, dar avem si multe vicii, le-as spune aproape nationale. Asa vede lucrurile ochiul meu de roman basarabean, mai îndelung spalat de lacrimi decat al romanului de aici” (Cartea, a cata putere în stat?, editie îngrijita de Tudor Nedelcea, Craiova, Fundatia Scrisul Romanesc, 1999, p. 62,63). Într-o toamna a anului 1998, am avut prilejul de a însoti Ansamblul folcloric „Maria Tanase” din Craiova, într-o delegatie condusa de graficianul Gabriel Bratu, la un concert în Chisinau. Dintre solistii romani faceau parte Const. Enceanu, Traian Jurchelea, Tiberiu Ceia, Liviu Vasilica si Sava Negrean-Brudascu. Ajunsi seara la Hotel „Codrul”, unde eram cazati, am dat un telefon lui Grigore. L-am gasit într-o stare foarte trista. A doua zi, mi-a expli- 84 cat: cu cateva zile înainte avusese loc logodna sau nunta fiului sau, la Chisinau. Dupa petrecere, Grigore a ramas pentru restul noptii la fiul sau, iar acesta în apartamentul lui Grigore. Nesesizand aceasta inversare de cazare, niste haidamaci cu cagule au patruns în locuinta Poetului spre a-l suprima. Fiul sau fiind mai tanar a avut puterea si taria de a se lupta si astfel a scapat aproape teafar. Grigore era furios la culme: „Sa ma omoare pe mine, caci asta urmaresc, dar nu si pe fiul meu”, îmi spunea cu naduf. Urma sa se întalneasca cu presedintele Republicii pentru a elucida aceasta groaznica întamplare, si, din acest motiv a ratat spectacolul folcloric de patru ore, într-o sala arhiplina. Înainte de a canta, vadit emotionata, Sava Negrean-Brudascu le-a spus spectatorilor: „Fericita trebuie sa fie acea mama care are un asemenea fiu ca d-ul Grigore Vieru”. Nu stia ca mama Evdochia trecuse la cele vesnice. Dupa spectacol, gazdele (basarabenii sunt cu adevarat ospitalieri) ne-au invitat la o seara (tarzie) haiduceasca în padurea seculara de stejari de langa Manastirea Capriana. Acolo a venit si Grigore. Grigore si Grigore Vieru, Sava Negrean, Tudor Nedelcea Sava nu si-au spus niciun cuvant, doar lacrimile li s-au împreunat cand s-au îmbratisat. A fost un alt spectacol, în care Sava si Grigore s-au întrecut pe sine, cantand împreuna. Poate nicicand si niciunde cantecul Doamne, ocroteste-i pe romani nu a vibrat atat de puternic ca la Chisinau si Capriana. La un moment, curentul electric a fost întrerupt, dar bravii basarabeni nu s-au lasat (ca de atatea ori) învinsi. Toate autoturismele au format un fel de cerc cu farurile aprinse si îndreptate pe mica scena improvizata, unde cantecul (chiar fara microfon) a rasunat printre stejarii lui Stefan cel Mare si Sfant. La despartire, Grigore ne-a sugerat (si noi ne-am conformat) sa nu iesim în autostrada Chisinau-Albita (unde puteam fi vulnerabili dupa concertul interromanesc), ci sa mergem, spre a fi aparati, în caz de pericol, de satenii basarabeni. Vizitele sale în Banie si-n Oltenia se întetesc. Cu mitropolitul Nestor facem deseori excursii la manastirile din Gorj, Dolj, si Mehedinti, unde discutiile sunt la nivelul meleagurilor spiritualizate prin atatea vetre manastiresti. La festivitatile prilejuite de prima Unire a romanilor sub un singur sceptru - a lui Mihai Viteazul - era prezent, alaturi de marele sau prieten, poetul Adrian Paunescu, unde Grigore sufera o cadere fizica, ajutat sa-si revina, de medicul Marius Turaiche. La Forumul Cultural, organizat sub patronajul presedintelui Ion Iliescu, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, Grigore rosteste o emotionata si pertinenta cuvantare, iar la aniversarea celor 80 de ani ai Editurii Scrisul Romanesc, este prezent alaturi de regizorul Geo Saizescu, C. Preda, Marian Barbu, Toma Velici, I. Rusu etc. La 15 ianuarie 2000, dupa ce primeste medalia guvernamentala a Romaniei „Eminescu - 150 de ani de la nastere” , Grigore participa la Simpozionul International „Pe mine mie reda-ma, dedicat lui Eminescu pe care l-am organizat la Teatrul National craiovean, unde a obtinut din nou un premiu, alaturi de M. Cimpoi, N. Dabija, D. Vatamaniuc, V. Tarateanu, M. Ungheanu etc. La invitatia primarului Antonie Solomon, caruia îi devine un devotat prieten, Grigore petrece sarbatorile Sfintelor Pasti, în 2003 la Craiova. Am mers împreuna la Catedrala „Sf. Dumitru” sa luam lumina, primit cu entuziasm de publicul craiovean si de mitropolitul Teofan Savu. Dimineata, urma sa ciocnim oul rosu, la orele 8. Dar Grigore nu se sculase. Pe la orele 10, am batut cu sfiala în usa si l-am zarit pe Grigore, de data aceasta nu ca 85 poet, ci compozitor, cu hartiile pe genunchi, notandu-si muzical, melodia inspirata chiar în dormitorul meu. Dupa pensionarea actorului Emil Boroghina ca director al Teatrului National din Craiova, cel care initiase „Zilele Marin Sorescu”, împreuna cu presedintele Academiei Romane, Eugen Simion, aceasta manifestare soresciana intrase în declin. Ales primar al Craiovei, Antonie Solomon a preluat la un alt nivel, aceste zile soresciene. Fireste, la aceste editii, de a caror organizare ma ocupam, din încredintarea edilului sef al Craiovei, nu putea lipsi Grigore Vieru, a carui prietenie cu genialul scriitor bulzestean era notorie. Si l-am omagiat pe „varul lui Schakespeare”, adica pe Marin Sorescu. Dimpreuna cu Eugen Simion (presedintele Juriului de acordare a Premuilui academic „Marin Sorescu”), M. Cimpoi, N. Dabija, Adrian Paunescu, Adam Puslojici, V. Tarateanu, D.R. Popescu, M. Ungheanu, Fanus Neagu, Ion Milos, Mircea Micu, Tudor Gheorghe, Virgil Ogaseanu, Dorel Visan, Ilie Gheorghe, I. Colan, G. Mihaita, Horatiu Malaiele, Victor Craciun etc. Între 24-27 martie 2005, se desfasoara prima editie a „Zilelor Basarabiei si Bucovinei”, Cetatea Banilor fiind prima si (deocamdata) singura localitate din Romania organizatoare de astfel de manifestatii pentru confartii lor aflati nedrept dincolo de granitele tarii. Primul invitat a fost Grigore, caruia i se coferise titlul de Cetatean de Onoare al Craiovei cu doi ani înainte. L-au însotit atunci prietenii sai de-o viata: M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tarateanu, Victor Craciun, care au fost înnobilati ca cetateni de onoare ai urbei (alaturi de semnatarul acstor randuri), dar si generalul Mircea Chelaru, grupul „Etnos/Melos” din Chisinau, Victoria Costinean (Cernauti). Atunci am lansat si cartile lui Grigore Vieru: Rugaciune pentru mama si Lucrarea în cuvant. A doua editie a Zilelor Basarabiei si Bucovina (7-8 aprilie 2006) a fost dedicata împlinirii varstei de 70 de ani ai Poetului, print-un spectacol apoteotic cu titlul „ Strigat-am catre tine...!” la Teatrul National care poarta numele prietenului sau, Marin Sorescu. La acest spectacol, care a durat aproape sapte ore, si-au dat concursul si l-au onorat pe Poet, prietenii sai din tara si de peste hotare; Tudor Gheorghe, Dida Dragan, Anastasia Lazariuc, Gabriel Dorobantu, Cristian Aldea Theodorovici, Cristian Sanda, Aurelian Temisan, Ionut Dolanescu, Nineta PopaIonescu, D. Farcas, Adriana Ochisanu-Botgros, N. Ciubotaru, Lidia Bejenaru, Vlad Ghiorghelas, Mihai Ciobanu, ansamblul „Lautarii” condus de N. Botgros (aflat pentru prima data în Oltenia), compozitorul Nicolae Caragia, tenorii Michael Kleitman (Germania), Ilia Trofimov, (Rusia), Antonio Furnari (Italia) etc. Dar, înainte de spectacol, i-am oferit o surpriza. Cu sprijinul financiar al Primariei Craiovei, am alcatuit, tiparit si postfatat antologia poetica Linistea lacrimii (cu o prefata de Antonie Solomon), care urma sa fie lansata în dimineata aceleasi zile în foierul Nationalului craiovean, fara sa-l prevenim. Grigore a fost luat din spital de sub perfuzii, pe semnatura si adus în mare graba la Craiova( avand concursul lui Ionut Dolanescu), spre nedumerirea sa, care stia doar de spectacolul de la orele 18. Abia cand s-a asezat în fotoliu, în fata unui numeros public (din care facea parte si complice Raisa Vieru si mama Doinei Aldea- Teodorovici), Grigore si-a vazut propria-i carte. Pur si simplu el a renascut. Nu mai era acel bolnav luat din spital cu doar trei ore înainte. Iar cuvintele de dor si dragoste vieriana rostite de Theodor Codreanu, Victor Craciun, Viorel Dinescu, Andrei Strambeanu, Andrei Sorel, Tudor Gheorghe, înregistrate si transmise radiofonic cu profesionalism, de Gabriela Rusu- Pasarin, au întregit o manifestare de suflet. Si ca o recompensa morala pentru locuitorii acestor meleaguri, alaturi de care a marturisit deseori ca se afla în comuniune (omul de afaceri Matei Vintila din Horezu-Valcea i-a daruit un apartament), Grigore Vieru a scris oda Ce frumoasa esti, Oltenie!, dedicata lui Antonie Solomon, care, pusa pe note de basarabeanul N. Caragia, a rasunat pe scena craioveana în interpretarea Anastasiei Lazariuc si Gabriel Dorobantu. ...Si a venit si ultima întalnire, la Alba-Iulia, la Congresul Spiritualitatii Romanesti. Atunci, pe 2 decembrie 2008, Grigore mi-a dat ultima sa carte, Taina care ma apara, cu urmatorul (ultim) autograf: „Fratelui Tudor Nedelcea, pentru ca alaturi de el ma simt mai aparat în Taina mea. Va iubesc si nu ne uitati!”. Iar la despartire, obraz la obraz, Grigore mi-a spus: „Tudore, daca auzi ca s-a întamplat ceva rau cu mine sa dai crezare si sa nu te întristezi”. Fireste, nu aveam sa cred ca aceste ultime vorbe sa cada ca o presimtire. Urma sa ne reîntalnim la 24 ianuarie 2009, la un pelerinaj organizat de Victor Craciun si Mihai Cimpoi, prilejuit de cei 150 de ani de la Unirea lui Cuza. Pelerinajul trebuia sa înceapa la Cernauti, continua la Chisinau, apoi Iasi, Ruginoasa, Focsani si 86 Bucuresti, unde urma sa se relanseze vol.Taina... lui Grigore. Mi-a confirmat telefonic ca urma sa vina pe 27-28 febr. 2009 la Craiova spre a-l omagia împreuna, din nou, pe Marin Sorescu, iar pe 27 martie sa participe la Zilele Basarabiei si Bucovinei. Urma ca acestea toate sa se întample. Si se vor întampla, dar fara Grigore. Cu o zi înainte de tragicul si absurdul accident pasii mei si ai sotiei mele, Marilena (careia, de fiecare data Grigore îi aducea o cutie de bomboane de la „Bucuria”) s-au îndreptat ( de ce oare!?) spre Cimitirul Ungureni din Craiova, unde, pe crucea cavoului meu încrustat poezia Nu am, moarte, cu tine nimic! Apoi, în noaptea care a urmat înhumarii Sale, l-am visat; el era pe un taram ( o limba de pamant), eu pe alt taram, între cele doua taramuri curgea o apa neagra. Am intrat în apa spre a ajunge pe celalalt mal, iar cand apa mi-a ajuns la gat, Grigore m-a ridicat si m-a asezat pe taramul meu. Groaznic vis. Acum, fara El, mi-e frig. Nu-l mai pot întalni, nu-i mai pot auzi macar vocea la celalalt capat al firului de telefon, acea voce care îmi încalzea sufletul. Acum, fara El, mi-e frig. Spunea Nichita Stanescu despre Eminescu ca toti scriitorii vor sa aiba opera la nivelul „omului deplin al culturii romanesti”, dar nici unul n-ar vrea sa aiba si viata lui Eminescu. Afirmatia este valabila si în cazul lui Grigore. Grigore Vieru era iubit si urat ca si Iisus Hristos. Si tot ca El va straluci si lumina. (Oare cei care l-au huiduit sau l-au considerat un poet total depasit se vor simti mai usurati!?). Dar peste tot si toate, în timpul vietii sale, Grigore Vieru raspandea bunatate crestina, har divin, înnobila oamenii cu prietenia sa. Acum si în veac, cel care sunt si care a cunoscut izvorul si clipa, dar si radacina de foc, a participat la curatirea fantanii, într-o rugaciune pentru mama, întru linistea lacrimii, adica o lucrare în cuvant în duminica cuvintelor, a atins taina care ma apara, spre a ne spune ca Hristos n-are nicio vina, exclamand: strigat-am catre tine! Grigore Vieru, simplu ca iarba, a devenit steaua de vineri care ne vegheaza pasii si ne apara sufletele. {n fata Casei memoriale Marin Sorescu (din nefericire [nca [nchisa admiratorilor poetului (n.r.)) 87 LIVIA NEMTEANU-CHIRIACESCU Canada L LE CAPITAINE DE SICILE Devenue a l'improviste la victime d'un veuvage inattendu, apres avoir partager une vie heureuse avec l'homme qui a su etre en meme temps un mari, un amant et un ami précieux, je me suis trouvée coincée entre le désarroi et la douleur aiguë d'une solitude inconsolable. Prostrée devant le vide qui s'est ouvert devant moi, ainsi imprévisible qu'absolu, je pleurais le malheur de mon homme en meme temps que le mien. Pourtant, j'étais consciente que la situation était irréversible et que m'apitoyer sur mon sort c'était la pire et la plus absurde attitude que je pouvais prendre. Il fallait sortir de cette plaie béante avant qu'elle ne m'engloutisse et qu'elle me détruise. J'ai vite pris une décision qui me paraissait salvatrice pour moi-meme et aussi pour sauver une apparence dévastatrice dans mon milieu de vie. Je me suis rappelée que j'ai revé jadis de faire un long séjour dans une île aride, aussi pour le climat que pour la vie de ses gens. Il s'agissait de Sicile. Et comme ce reve était resté oublié quelque part dans le temps, il surgît a la surface de mon désarroi et de ma douleur, avec des promesses incertaines mais présentes. Les formalités de l'enterrement terminées, j'ai fait mes bagages avec un total manque d'intéret pour mon confort. En fait de toute nécessité j'ai mis dans un sac a dos une paire de sandales, un pantalon et deux chemises, ainsi qu'un cardigan pour le froid, le vent et la pluie. Je me suis chaussée d'une paire de souliers plats et solides et habillée d'un jeans et d'un chandail. Je n'avais besoin de rien de plus. Et je partis. Je voudrais bien me retrouver dans un paysage qui ressemble a mon état d'ame, triste, désespéré et en quete d'apaisement. Car je pensais que ce terrain rocheux, a la merci du soleil, du vent et de la mer pourrait me convenir plus qu'aucun autre. Aussi je n'ai fait aucun arrangement préalable, en pensant aller au petit bonheur et m'arreter la ou les pas me meneraient. Ce n'était pas de grandes villes que j'avais besoin, mais du pays, de la campagne la plus rudimentaire possible. J'ai pris donc un autobus qui parcourait l'île, en jugeant descendre la ou le bon Dieu me le dirait. Et descendant vers le sud, je me suis arretée dans un petit village sur la colline, avec quelques maisons de pierre assez épars. Des oliviers contorsionnés témoignaient de leur age centenaire. Devant une de ces maisons, une femme mure mais déja flétrie s'avérait a quelques besognes, quand je me suis pointée pres d'elle en lui demandant, un peu fatiguée mais enjolivant ma voix de circonstance, ou pourrais-je trouver une chambre a louer pour quelque temps a proximité. Elle me pesait de son regard circonspect en jaugeant de quel bois je me chauffe, et m'a fait entrer et m'asseoir dans sa cuisine, en m'offrant un verre de lait. L'intérieur était propre et rangé, modeste mais pas pauvre. Un vieil homme sorti d'une chambre a coté et me regarda sans me parler. La femme, bien plus jeune que lui, lui a soufflé timidement de ma requete. D'au moins je le suppose, car, quoi que je comprenne un peu l'italien, le dialecte sicilien est truffé de régionalismes. Sans dire un mot, le vieux s'est attardé encore un peu, puis s'est tourné et retourné dans la chambre. Étrange dialogue incompréhensible, fait davantage des silences que des mots, d'indéchiffrables mouvements de sourcil, d'imperceptibles crispations des rides. La femme l'a suivi et en revenant m'a demandé de la suivre et m'a fait monter un escalier en bois assez étroit, mais avec une belle balustrade bien lustrée par le temps et les mains qui se sont appuyées dessus. Elle ouvrit la porte d'une grande chambre dans laquelle un lit large, une table et deux chaises pres d'une armoire ancienne avec une frise sculptée faisaient tout le mobilier. Pas de tapis, pas de rideaux. Les deux fenetres s'ouvraient sur un vrai panorama des lieux. Elle attendait mon verdict. Je lui ai demandé combien serait le loyer pour une semaine ou deux et si je pouvais avoir aussi le manger chez eux. Elle ne m'a pas répondu tout de suite, puis m'a prié d'attendre pour qu'elle s'arrange avec son pere. Ce que m'avait décidé sur l'instant a rester la, c'était les fenetres ouvertes jusqu'a l'horizon et la lumiere qui s'incarnait devant. 88 Une fois cette chose réglée, je m'installais la-bas, contente de me reposer et assurée que la propreté qui régnait partout était de bon augure. Lucia, tel était son nom, est revenue avec le linge pour le lit, un pot d'eau froide et une serviette. Pour le soir m'a assuré que j'aurai de l'eau chaude pour me laver. Je commençais déja a essuyer les larmes de mon ame, bien occupée avec les petits détails de mon emménagement. Le jour déclinait et l'air devint frais, j'ai donc mis mon unique chandail, descendu les marches et sorti dehors pour jouir de l'air embaumé que le vent apportait et des couleurs changeantes du soleil couchant. J'ai fais quelques pas en méditant a mes hôtes. Lucia était morne et ne respirait pas la joie de vivre. Elle avait un teint bistre, son front étroit était encadré de longs cheveux noirs bien serrés, un nez grec, mais la bouche avec les coins tombés en bas, comme un masque de tragédie. Ses vetements longs et inexpressifs lui ôtaient toute trace de coquetterie. Sa démarche était lasse, comme un renoncement a toute espérance d'un heureux changement. Le vieux était pire. Au regard hostile, presque hargneux, il pratiquait un mutisme désagréable et paraît absent. Son visage ridé témoignait d'un vieillissement précoce, en contraste avec sa virilité, comme étant le résultat fatal d'un malheur de longue date. Il gardait pourtant une allure digne. Il était grand, mais avec les épaules penchées en avant, accablé d'une lutte intérieure et d'une défaite sans appel. Autrement, la maison était chaude, mais sans espoir. Une sorte de malédiction planait dans l'air, comme un sort jeté sur ses locataires. La soirée s'est passée a la cuisine, devant l'atre avec un bon feu et le repas fut léger et sain, avec des produits qui étaient le fruit de leur travail. La nuit fut paisible et régénératrice. Je me suis réveillée tôt le matin, mais Lucia avait déja allumé une flambée, préparé le café et des oufs au jambon-maison, que j'ai dévoré avec un bon appétit. Peu apres je suis partie aux alentours et j'ai longtemps marché. J'ai parcouru des champs, contourné des clôtures, rencontré un berger qui m'a salué, auquel j'ai répondu maladroitement un saluti et j'ai continué mon chemin jusqu'a la mer. Le littoral était désert. Pas de plage, juste une côte rocheuse avec des herbes sauvages et une terre sablonneuse et grisatre, bien seche et friable. Moi, je n'étais qu'une étrangere qui venait d'un pays vert, mais voila comme un vrai sicilien (Andrea Camilleri, l'écrivain amoureux de son pays) voit la Sicile : « Collines arides, tels de gigantesques tumulus, couvertes seulement de touffes jaunes d'herbes flétries, abandonnées par la main de l'homme vaincu par la sécheresse, la chaleur ou plus simplement la fatigue d'un combat perdu d'avance, interrompues de temps en temps par le gris d'aiguilles rocheuses, absurdement nées de rien ou peut-etre tombées d'en haut, stalactites ou stalagmites de cette profonde grotte a ciel ouvert qu'était la Sicile. Les rares maisons, toutes sans étage, dammusi, cubes de pierre seches, étaient posées de travers comme si elles avaient heureusement résisté a une violente ruade de la terre qui ne supportait pas de les sentir sur son dos. Il y avait bien quelques taches de verdure, mais ni arbres ni cultures, il s'agissait d'agaves, d'épines de Christ, de sorgho, d'herbe-épée, décolorés, poussiéreux, bien pres eux aussi de la reddition. » Je me suis assise au bord de la côte, le regard perdu dans les lointains, sans pensées, juste une présence. J'étais dans un état second. Le bruit des vagues berçait mon cour comme une litanie, comme une rengaine que je ressentais comme un baume allégeant ma douleur. Je ne sais pas depuis combien de temps j'étais la. Confondue dans les éléments de la nature, j'étais en dehors du temps. A un moment donné j'ai pris conscience qu'une vieille femme était pres de moi et me dévisageait. - Qui etes-vous ? m'apostropha-t-elle en m'effrayant un peu. - Une voyageuse, lui dis-je et j'habite dans cette maison-la, sur la colline. - Le capitaine vous a reçu ? Il vous connaît ? - Pas du tout, j'ai loué une chambre. C'est quoi ce « capitaine » ? - Vous ne savez pas ? Il ne vous a pas dit ? Mais oui, ça fait longtemps qu'il ne parle plus. - Il est muet ? - Mais non, mais il est bourru. Vous aurez pu trouver mieux, c'est triste cette maison. - Ça me convient. - C'est comme ça, donc. Elle dodelina sa tete et continua sa route, en traînant ses pantoufles et ses voiles noirs. Je me dépechais de rentrer, j'avais faim et je n'avais pas respecté l'heure du déjeuner. En rentrant, j'ai croisé un troupeau de moutons qui faisaient bouger leurs clochettes en rendant des petits sons aussi gais que le rire que Saint-Exupéry entendait des étoiles. Oui, les étoiles clignotent, comme si elles s'amusaient et répandaient leur rire aux oreilles des poetes. 89 A mon arriver le manger était froid, le feu éteint. J'ai apaisé le désespoir de Lucia en l'assurant que j'ai tellement faim, que je ne m'apercevrai pas qu'il est froid. - Ainsi, votre pere fut capitaine ? Capitaine de quoi ? Elle écarquillait les yeux, effrayée, et me fit signe de me taire. - Comment le saviez vous ? - Une vielle femme m'a abordé et m'a dit que cette maison est au capitaine. - Il ne veut pas qu'on parle de ça. Ainsi ferrez-vous mieux de ne pas l'interroger. Je l'ai assuré que ça ne me dit rien qu'il a été capitaine ou pas et que je n'ai aucune envie d'en savoir plus. Que j'ai déja oublié et que son passé lui appartient ! Le calme fut rétabli et j'ai regagné ma chambre aux fenetres ouvertes vers l'infini. J'étais fatiguée. Mon passé douloureux s'éloignait de moi en réfléchissant au passé mystérieux du vieil homme enfermé dans sa chambre et dans ses secrets. Lucia, son gardien, gardait bien la porte des secrets de son pere, ainsi que des siens. Car cette femme renfermée a du vivre son propre drame. 2 Le ciel avait la couleur de la colere, la mer celle de la furie. Le vent m'a renversé une fois, je courrais toujours aveuglée, étourdie. La pluie a commencé a déverser un déluge. La terre s'est transformée en boue, les pierres en pieges glissants. Pas trace d'etre vivant nul part. Et d'ailleurs, on ne voyait rien, tant la pluie et la brume avaient englouti les alentours. Partie plus tôt au village, j'avais l'impression de m'etre égaré, puisque je ne me rendais pas compte ou je me trouve et je n'arrivais nulle part. Trempée jusqu'aux os, salie de boue, les cheveux collés sur le visage et le cou, j'ai vu dans un éclair la maison apparaître et disparaître comme un fantôme. En me dirigeant dans celle direction-la je fus enfin arriver a la porte lourde et fermée du logis du capitaine. Lucia aussi était partie au village et n'était pas revenue. Lui, il ne se faisait pas de la peine. Avec un verre de marsala a la main et une bouteille moitié vide sur la table, il a braqué les yeux vers moi comme s'il me voyait pour la premiere fois. Puis, changeant de mine, il remplit un autre verre et me l'offrit avec sollicitude. - Buvez, vous avez besoin. Je remerciai, mais refusai le verre. Il insista : - Buvez, sinon vous tomberez malade. J'ai bu et je suis partie me changer. Apres avoir séché mes cheveux avec l'unique serviette et habillé l'autre pantalon et chemise, j'ai descendu pour mettre a sécher mes vetements pres du feu et me chauffer moi-meme. Mais a peine quelques charbons donnaient encore signe de vie. Moi, je suis mauvaise dans l'amorçage du feu. Pourtant je me suis mis a le travailler et des violentes flammes lécherent les buches. Le capitaine n'avait plus bu. La bouteille était toujours moitié vide, moitié pleine. Il restait sans bouger sur sa chaise. Je ne savais pas s'il dormait, pensait ou revait. Mais ce que je savais c'était qu'il n'était pas présent. - Pourquoi es-tu ici ? Je tressaillis. Il sortait de son mutisme et s'intéressait aux autres ? Ça m'a paru étrange, venant de lui. - J'ai perdu mon mari et je devais partir pour ne pas défaillir. - Vous l'avez aimé ? - Oui. Et puis c'est arrivé au comble de notre bonheur. - Qu'est-ce-que s'est passé ? - Un cancer qui nous laissait l'espoir d'au moins deux ans de vie, mais une crise cardiaque l'a emporté. Il me scruta intensément. - Vous pensez cicatriser votre plaie ici ? - Je ne sais pas, j'ai senti le besoin de partir. Peut-etre guérirai-je un jour. - On ne guérit pas d'un grand amour, d'un vrai, de l'amour unique de sa vie. Mais je vous le souhaite. Il s'est levé, a renversé la chaise et s'est retiré dans sa chambre. J'en demeurai bouche bée. Comment savait-il qu'on ne guérit pas d'un grand amour ? Je ne le croyais pas capable d'en vivre un. La pluie avait cessé. Des sillages d'eau dégoulinaient vers la vallée, vers la mer. Le ciel gris, avec des nuages fuyants menaçait encore. Le soir n'était pas loin. Le feu s'était éteint et la maison, cette grande cuisine-chambre de jour était devenue froide et inhospi- 90 taliere. Je me suis levée aussi pour aller dans ma chambre, pensant m'abriter sous la couette. Mais la porte s'est ouverte avec un bruit inhabituel et Lucia fit une entrée brusque. Elle vit la bouteille et les verres sur la table et sans rien dire alla chercher du bois pour rallumer le feu. Puis ramassa les verres et demanda sec : - Qui a été ici ? - Personne, je crois. C'est a moi qu'il a offert le deuxieme verre, je suis arrivée toute trempée et j'étais frigorifiée. Son comportement sombre et retenu, apeuré presque, n'était pas celui d'une maîtresse de maison, mais plutôt celui d'une domestique. Était-elle l'enfant aimé par son pere ? Ou c'était un enfant non désiré ? J'avais l'intuition qu'un précipice insurmontable s'était dressé entre eux deux. - Je suis allée pour apporter des oufs, mais la pluie a tout emporté. Il ne reste que du mais et du fromage salé. - Ça pourrait aller si vous faite une polenta. Voulez-vous que je la fasse ? - Non, je vais la faire, mais pere sera mécontent. - Peut-etre s'endormira-t-il sans manger, a cause de l'alcool. - Peut-etre. La nuit était tombée. Noire, on sentait la pression. Le capitaine ne réapparut plus ce soir-la. Quand je suis allée me coucher, la pluie avait recommencé. J'ai écouté avec enchantement quelque temps les gouttes d'eau qui tombaient sur le toit et sur les vitres des fenetres comme des projectiles. Puis, je me suis endormie heureuse d'etre a l'abri et sous les couvertures lourdes, mais chaudes de mon lit. 3 J'en avais marre de la terre mouillée, ainsi j'ai décidé de prendre un autobus qui me menera vers la civilisation, antique, mais contemporaine aussi. J'ai prévenu Lucia que je ne viendrai pas pour le déjeuner et peut-etre le soir j'arriverai tard, en fonction de l'horaire de l'autobus. Elle me fit un petit paquet avec du fromage, du lard et du pain et quoi que je lui aie dit que je n'en ai pas besoin, que je pourrai manger quelque chose quelque part, elle a insisté et je l'ai pris. Je ne voulais pas qu'elle pense que je dédaignais sa nourriture. J'ai mis donc le petit colis dans mon sac a dos et je suis sorti. Je dégringolais le versant du coteau vers l'endroit ou j'ai descendu de l'autobus quelques jours auparavant. Pour gagner du temps j'ai commencé a marcher sur le bord de la route, en supposant que si l'autobus passe, je ferai signe pour qu'il s'arrete. Deux camionnettes avec des produits pour le marché ont passé l'une apres l'autre. J'ai raté l'occasion, car j'avais pensé « autobus ». Mais la troisieme je ne l'ai pas ratée et je suis montée, apres avoir demandé s'il va a Agrigento. Mais oui, c'est la route d'Agrigento. Les paysages sont sauvages et poignants. Des petites routes sinueuses arpentent de jolies vallées. Mon chauffeur se plaint des vents violents, sirocco surtout, qui amene le sable du Sahara et qui abîme la terre qui devient difficile a travailler. Quelques-uns uns protegent leurs cultures avec des énormes surfaces en plastique faites avec des petits trous pour aérer les plantes. Il se plaint aussi de la bureaucratie maximale, avec 1416 lois intouchables. Que l'aide de chômage est de 8,5 % du salaire annuel, payée par un cheque unique et c'est tout ! Dans d'autres régions on paye jusqu'a 22 %. Que la Sicile ne peut pas exister sans la mafia, qui les aide des fois, mais que des gens sont sans cesse obligés d'émigrer, parce que rien ne leur permet de vivre sur place. Et pourtant lui n'avait pas l'air de ne pas avoir de quoi vivre, ce jeune moustachu bavard et mécontent. Je l'écoutais et pensais a Lucia et a son pere, en me demandant de quoi ils vivent ou survivent. Mais, continua-t-il, que le service militaire est volontaire et les hospices ont été transformés en maisons du repos. Il y a donc et de bonnes choses. On passe au long des vignobles et des vergers d'oliviers au feuillage argenté, des amandiers qui fleurissent en janvier sur ces collines austeres, des pistachiers, un male pour quatre femelles, qu'il me dise, et des cultures de blé dur, dit phénicien, qu'on utilise pour faire les pates. Je découvre ainsi une Sicile authentique, débarrassée des fards et des artifices des stations balnéaires. Le camionneur m'a fait descendre apres avoir pénétré en ville, au-dela des immeubles marginaux tous semblables, et j'ai continué a pied. C'est une ville étonnante, avec des ruelles étroites et odorantes, des escaliers furtifs, des églises étincelantes de beautés dorées. Je fus submergée par son charme. Tout le centre historique et la vieille ville sont baignés en une intense couleur ocre, la couleur du tuf duquel sont batis la plus grande part de ses immeubles. En montant vers la haute ville je découvre un majestueux belvédere entre la mer le la ville sur la Vallée des Temples. En vérité les temples se trouvent sur une longue colline (pas dans une vallée) construits a la hauteur pour etre vus de loin et surtout de la mer. Ils étaient aperçus comme un systeme de défense, pour qu'ils impressionnent les envahisseurs. Toute la côte montagneuse a l'arriere 91 de la cité fonctionnait comme un mur de protection, de sauvegarde en cas de guerre. Et jusqu'a la côte ils avaient construit un kilometre et demi de murailles. Il y a 2700 ans, les colons de Gela, une autre ville sur le littoral vers le sud-est, ont fondé la ville d'Agrigento. Des guerres avec les Carthaginois, ils ont tiré d'abords une grande richesse, en étant vainqueurs, et plus tard une grande destruction, en étant vaincus. Ce que les Carthaginois ont commencé (la dévastation de la ville, qui s'était déja relevée presque cent ans apres) ont terminé les Byzantins presque mille ans plus tard, en détruisant presque tous les temples antiques. Seul le Temple de la Concorde, qui avait été transformé en église a été sauvé. Il se trouve pres des anciennes murailles et est (avec celui de Thésée d'Athenes) le temple le mieux préservé du monde. Je ne peux rien vous raconter de la splendeur passée de ces temples. Mais je peux vous dire que ce qui reste est d'une beauté a couper le souffle. Ce Temple de la Concorde est une des merveilles de la Sicile et de l'antiquité grecque. Les colonnes doriques (6 sur la façade sur 13 latérales) sont inclinées vers le centre pour donner l'impression de la verticale parfaite par cette correction optique, ce que témoigne qu'il y a 25oo ans ses batisseurs avaient découvert la perspective. Les décorations, le revetement en stuc du tuf calcaire, ainsi que le toit n'existent plus. Mais l'élégance et la majesté de ses lignes m'ont séduit. Sur la place j'ai entendu dire qu'il est dédié soi a Pollux et Castor, les Dioscures, soi a Demeter, déesse de la paix et de la fécondité, mais en réalité on ne sait pas a qui il a été dédié. Je me suis promenée parmi ses colonnes élancées et graciles, en fantasmant sur sa ressemblance avec le Temple de Thésée a Athenes, que j'ai vu quelques années auparavant, par ses analogies structurales et chromatiques. Un faucon traversa le ciel immobile, comme un unique signe de vie, mais non, voila un petit lézard qui disparaît sous un rocher. Quelques autres temples enrichissent la superbe vue de cette crete, celui de Hera, d'Hercule, des quatre colonnes qui restent du Temple de Castor et Pollux. Le Temple de Hera est assez spectaculaire. Il se dresse sur le point le plus haut de la ville et garde debout les deux rangées de colonnes latérales. La colonnade nordique soutient encore une puissante architrave. Le Temple de Hercule, probablement le plus ancien, montre huit colonnes sur quelques gradins qui entouraient ce temple, comme tous les autres temples. Autour de lui des rochers renversés et des troncs de colonnes racontent l'histoire millénaire de ce grandiose monument. Élevés a la hauteur, projetés sur le ciel bleu d'une intensité qui rivalise avec celle de la mer, baignés dans la lumiere du crépuscule qui embrasse de ses dernieres lueurs le Temple de Hercule, les temples d'Agrigente m'éblouissent par leur beauté et m'étonnent par leur force de traverser les millénaires. Mais plus encore ils me parlent de la beauté spirituelle de ces hommes qui les ont conçus et construit. Je suis a tel point émue, que les mots me manquent et je me réfugie dans un silence respectueux et dans l'adoration. Il faut que je reprenne contact avec la réalité, car le temps m'oblige a faire demi-tour vers mon foyer de passage. Il y a une sortie de la ville de ce coté. Je me dirige en pensant que l'autostop va me débrouiller encore une fois. Eh oui, ça a marché, mais pas si vite. Le hasard fit que la camionnette qui m'a pris en venant, m'a pris aussi en rentrant. Le fermier avait vendu ses produits et rentrait content chez lui. Je lui ai raconté ce que j'ai vu et mon enthousiasme l'a rendu fier de son pays. J’ai eu a monter la colline a pied et je suis arrivée a la maison le soir tombant. Quoi que tard, ce ne fut pas l'obscurité absolue. Les horizons larges préservaient encore une trace de la lumiere du jour. L'atmosphere claire, transparente, gardait une lueur comme venant d’une lampe allumée au-dela des cieux. Et a vrai dire c'était cela. Le soleil descendant au-dessous de l'horizon illuminait encore les espaces infinis de la nuit tombante. Il était mon ami, mon protecteur. Et je me suis mis a l'adorer, comme toutes ces populations antiques, qui honoraient le soleil régénérateur. Le soleil de la lumiere et de la vie. Je venais de voir « la plus belle des cités des mortels », comme l'avait appelé Pindare. a suivre 92 OANA ANDREI PAVAL Romania Oana Andrei Paval s-a nascut pe 24 septembrie 1976, la Barlad. Parintii ei, Livia-Georgeta si Petru Andrei, sunt profesori de Limba si literatura romana la Liceul din Puiesti - Vaslui, localitate care a dat tarii pe compozitorul Gheorghe Cucu si pe scriitorii Felix Aderca si Lucian Vasiliu. La varsta de sapte ani, devine scolarita si urmeaza clasele I-VIII la Scoala nr. 3 din Barlad, luand mereu numai premiul întai; apoi cursurile liceale la Colegiul National „Gheorghe Rosca Codreanu” si pe cele universitare, ca studenta la Facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. În 1998, vine pe un cal alb unicorn, din Savinestii Neamtului, Viorel Paval, absolvent al Facultatii de Informatica din Iasi, si o rapeste ducand-o peste mari si tari, în Canada (Toronto). Oana a devenit mamica, aducand pe lume doua frumuseti de copii: pe Viviana-Maria si pe Victor-Ion. Poeta Oana Andrei Paval a debutat în paginile revistei „Sympozion” (Iasi), nr. 27, miercuri, 22 mai 1996, Suplimentul de cultura inclus în nr. 1787 al cotidianului „24 de ore”. Cuvantul de bun-venit este rostit, cu gentiletea-i cunoscuta, de poetul Lucian Vasiliu: „Studenta a Facultatii de Matematica de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, barladeanca Oana Andrei, (nascuta la 24 septembrie 1976), fiica poetului Petrus Andrei, scrie o poezie gratioasa, densa liric, primavaratica. Limbajul e adolescentin, desenul curat, demersul tandru. De la Ion Barbu si Dan Barbilian citire, poezia si geometria fac sublima casa”. A mai publicat în revistele „Visatorii” (Puiesti - Vaslui) si „Amurg sentimental” (Bucuresti). Din vasta biblioteca a parintilor sai, cartile lui Rudyard Kipling sunt cele mai apropiate de inima sa. Poeziile acestui prim volum zugravesc sufletul frumos si, desigur, nelinistit al adolescentei de pe bancile liceului sau ale amfiteatrului. Întalnim în versurile ei toata gama sentimentelor si toate capriciile naturii: adiere, freamat, înnorari, prime averse, dar si raze de soare si cer senin. O poezie a anotimpurilor omului, a zambetului de primavara, a galcevii sufletului cu trupul, a tristetii firului de iarba cand simte taisul coasei, a nuantelor din culori si a alternantelor dintre lumina si întuneric. Poeziile sale sunt idile pastelate, romante, litanii sau „Descantece de inima rea”. Scrise, în mare parte, în dulcele stil clasic, ele au un evantai larg de teme si motive: anotimpurile vietii, cel de-al cincilea fiind al iubirii, trecerea timpului, teama de neant, dorinta de fericire, dorul de cel drag, bucuria revederii... Tonul ei e nostalgic sau sagalnic, vocabularul sau este unul ales, poezia sa o adevarata sarbatoare a inimii. Farmecul limbii, prospetimea epitetelor, ineditul metaforelor, muzicalitatea versurilor, sinceritatea trairilor si candoarea confesiunii o înrudesc pe Oana Andrei Paval cu Veronica Micle, Otilia Cazimir, Magda Isanos sau cu barladeanca Elena Farago (Paximade). Lirismul poetei este unul suav în care cuvantul „dor” este de substanta iar sentimentul erotic este unul delicat, pudic, angelic. Curcubeul este un pod de lumina multicolora între doua inimi, între doua suflete, între doua lumi. Culorile sale (negru, rosu, galben si verde) exprima o poveste de iubire, simbolizand armonia universului, legamantul dintre Tatal Ceresc si pamanteni. Doi tineri, despartiti vremelnic, se regasesc sub „Sarutul curcubeului”. În gradina inimii Oanei Andrei Paval a rasarit o floare de lumina pe care cititorii din Romania, din Canada sau din alte parti ale lumii, o pot vedea în toata stralucirea ei. Petrus Andrei 93 E EROTICA Pas cu pas, Te urmez Fara glas, Tac si plang, Uneori, Exersez Pasul racului Si as vrea Sa îti spun: - Du-te dracului ! HAOS Ma tem de-o speranta desarta, De-o dragoste ca un blestem, De singuratate, de cearta, De toti si de toate ma tem! Nu mai cred nici în copilarie, Prieteni demult nu mai am, Mi-e viata mai multa pustie Si moartea îmi bate în geam. Acum sunt doar eu si tacerea, Mi-e iarna în suflet, mi-e frig, Ci nimeni nu-mi vede durerea Si nu am pe cine sa strig. GALCEAVA SUFLETULUI CU TRUPUL Cum pleaca albina din stup, îmi pleaca sufletul, uneori, din trup; fuge de 94 singuratate în cautarea unui suflet frate; desigur ca eu sînt de vina, mi-eram mie însami straina; undeva între bine si rau, a întalnit sufletul tau; de cand esti cu mine, mi-e bine, voiam sa ma cert si n-aveam cu cine. N-A AM SA MAI CITESC CIORAN Nu mai sînt azi cum eram, Ma simteam neprihanita Ca o frunza verde-n ram Si-acum... frunza ofilita. Simt ca m-a luat un val Si m-a aruncat în mare, Dand din maini s-ajung la mal Parca-not în disperare. E-ntuneric si e frig, N-am nici aer ca-ntr-o mina Si nici glas nu am dar strig Sa apara o lumina Însa totul e-n zadar, Bezna, frigul si pustiul Pentru mine n-au hotar... Simt cum moare-n mine viul. Totul pare-a fi în van, Din orice ma-neaca plansul, N-am sa mai citesc Cioran Ca m-a prins frica de dansul. VICTOR ROSCA Canada INCITATIE LA LECTURA Din 19 la 24 noiembrie 2008, la Place Bonaventure a avut loc al 31-lea targ al cartii din Montreal, sub presedentia de onoare a distinsei doamne Mireille Deyglun. Desfasurat sub tema “L’amour au cour du livre”, în cele sase zile au expus peste 1500 de edituri, case de difuzare si standuri prezentand cartile la tot atatia autori dispusi sa-si întalneasca cititorii. Timp de sase zile, douasprezece ore pe zi, de la 9:00 dimineata pana la 9:00 seara, o mare de oameni s-a scurs pe aleile dintre standuri în cautarea cartilor dorite. Unii pentru a-si alege lectura preferata, altii de a-si procura o carte aparuta de un anume autor, dar si pentru a asista la conferintele unor personalitati literare. Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani a avut standul propriu (451-A). Dintre scriitorii romani au fost prezenti: Felicia Mihali cu romanul „Dina”, editura XYZ, la standul 474; Miruna Tarcau cu romanele „La guerre des Titans" si „La renaissance de l'élu”, ambele la editura Christiane Feuillette, standurile 353 si 457-A; Gheorghe TautanCeremeianu cu romanul „Je m’en souviens”, editura La Fondation Roumaine, stand 451-A; Dragos Samoila cu romanul „Cele trei fete”, editura La Fondation Roumaine, stand 451-A; Victor Rosca cu romanul istoric memorialistic Moara lui Kalusek, editura Curtea Veche, stand 451-A si alti zece scriitori si poeti între care Cristina Mihai si George Filip. În cele sase zile au avut loc conferinte si lansari de carte. Din partea scriitorilor romani au vorbit Miruna Tarcau despre „l'amour et la guerre dans la fiction mythologique”, Cristina Mihai despre cartea sa lansata cu aceasta ocazie „Areopagus (Convorbiri cu scriitori)” si Gheorghe Tautan despre cartea sa „Je m'en souviens”. Din partea Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani s-au selectionat doua carti de debut, care au fost premiate: „Cele trei fete” de Dragos Samoila, premiul I si „Moara lui Kalusek”, premiul I ex aequo, autor Victor Rosca. De ce targul de carte? Pentru ca scriitori si carti deosebite iesite de curand de sub teascurile tiparului, si carti remarcabile mai putin cunoscute sa aiba posibilitatea, cu aceasta ocazie, sa intre în atentia cititorilor. Ceea ce m-a frapat, însa, în acest targ a fost lipsa totala a publicului roman. Desi „Salon du livre” a fost anuntat în toate ziarele, romanii n-au putut fi sensibilizati pentru acest eveniment. O concluzie poate fi trasa. Pentru noii emigranti, viata e mult mai complexa. Prioritatile lor sunt grija muncii si e foarte bine. Dar asta nu exclude, în paralel, lectura unei carti în limba romana sau în franceza. De ce este importanta cartea pentru noi? Pentru ca ea poate schimba atmosfera dintr-o casa. Multi oameni se trezesc imobilizati în monotonia alternantei serviciu-casa-serviciu... rareori scosi din ritm doar de o petrecere familiala sau amicala. O existenta niciodata nu este întreaga fara emotiile unei povesti de dragoste; fara de curiozitatea starnita de cunoasterea altor civilizatii si, mai ales, lipsita de socul ametitor al unor evenimente în fata carora te-ai prefacut orb sau pur si simplu si-ai neglijat istoria. Nici o arta a lumii nu ne deschide ochii inimii mai durabil ca lectura unei carti. Pentru a ne regasi gingasia sufleteasca, umanitatea din noi, ca sa iesim din carapacea egoista a vietii de toate zilele, nimeni n-o poate face ca arta. Entuziasmul, speranta, iubirea, oroarea si moartea nu le vom gasi niciodata atat de tulburatoare, asa de incitante, în realitate cum le descoperim într-o carte. Pentru ca scrisul si arta în general sunt decodificatorul adevarului si frumusetii acestei lumi în mijlocul careia vrem sa traim si nu numai sa existam. 95 Cel mai adesea, sfatuitorii nostri, prietenii nostri cei mai sinceri îi gasim în carte. Multi pastram în noi amintirea unor eroi cunoscuti din lecturile tineretii. Cartea ramane singura arta la îndemana noastra de fiecare zi. O carte o citim în masina, într-un tren, în avion, în pat si chiar într-un hotel, o cabana dupa ce noaptea ne-a fortat sa intram în camera. Lectura ne incita imaginatia, ne da libertatea sa tesem în paralel povestea noastra, romanul nostru. Ne starneste simpatia pentru fiinta darza, temerara si ne atata indignarea împotriva invidiei, necinstei, opresiunii, urii de care este capabil omul. Spre deosebire de toate celelalte arte, literatura se adreseaza tuturor simturilor noastre. În ea gasim ce are omul mai placut, mai bun si mai minunat. Fiecare dintre noi doreste pentru copilul lui ca sa citeasca cat mai mult. Dar cu televizorul si internetul de astazi, tinerii sunt greu de convins. Si totusi, o putem face prin autoritatea exemplului. Daca dorim sa fim ascultati, trebuie ca fiecare parinte sa aiba o carte la care citette. Chiar daca trec prin mana fiecaruia doar doua carti într-un an, atat pentru el cat si pentru copii este un mare castig. Ca citim trei pagini pe seara, ca citim doar zece pagini într-un week-end, important este nu cat citim ci în permanenta sa avem cartea pe care o citim. Traim în secolul vitezei, în evul exploziei tehnice. Totul în jurul nostru ne îndeamna la viata trepidanta de robot. Si totusi, trebuie sa ne pastram umanul din noi. O putem face fara mare efort, sa avem pe noptiera sau în sacosa o carte, o carte la care citim. De ce? Pentru ca într-o carte putem gasi tot ce este mai bun, mai frumos, mai adevarat, tot ce înalta sufletul si îi da vitalitatea de care vom beneficia întreaga viata. LA STANDUL ACSR - Targul de carte de la Montreal, editia 2008. De la stanga la dreapta: Victor Rosca, Ionela Manolesco, Florin Oncescu, Livia Nemteanu, Mihaela Oncescu, George Tautan, Dragos Samoila, Alexandru Cetateanu, Dan Vulpe 96 ALICIA RUSOAICA Romania P Purtam sandale cu talpa joasa Purtam sandale cu talpa joasa cand m-a vazut el, pentru prima oara. Cu ambii ochi. Stateam la coltul parcului, cu spiritul deschis, atat de înfometat. Îl asteptam? Acum stiu ca da. N-am înteles în acel moment, dar am aflat curand. El devenea odata cu alergarea clipelor, fiinta traiului meu, a calatoriei mele. Nu m-am înselat de asta data. S-a nascut întamplarea. Asa am trait armonia cu senzatiile ametitoare oferite mie de catre el, fara de care nu pot trai nici azi. Totul era ca un abur aromat, ce ma cuprindea cald de la picioare urca înspre burta lovindu-ma în genunchi. De durere, am strans din dinti sifonandu-mi putin sufletul, dar n-am îngenuncheat. Am stiu ca vreau sa accept. Orice-ar fi. Nu-mi amintesc cuvintele, îmi amintesc privirea. Fix. Era acea privire clocotita de ganduri boeme, deloc clare, teribile, grozave, zbuciumate, crude… privirea care nu-ti ofera liniste, privirea care te îndeamna. Nu m-am speriat. Era si privirea mea. De aia, cred… A trezit în mine minuni de lesinuri, greu de suportat si încheiate deseori cu urlete de tacere. Puternic si adorat, fermecator si guraliv, stia ca din acea clipa eram acolo mereu. Am învatat usor si repede sa primesc tot ce-mi oferea. Nu oferea mult, dar colorat si intens, atat de plin pentru golul neînteles din mine. Nu mi s-a oferit niciodata tot. Nici nu stiu daca as fi putut sa-l iau tot, as fi vrut oare? Poate. Îl asteptam cu bratele si palmele înfometate cand nici nu stiam ca exista? Acum stiu. Îl asteptam pentru hrana. E cel care respira aerul pentru mine. Pasiunea lui e cea care o satura pe a mea. Visam sa ma fac fotograf Visam sa ma fac fotograf. Stia, ca doar i-am spus si lui. Îmi stabilisem chiar si un obiectiv clar. Voiam sa pozez oameni. De toate felurile. Buni, rai, batrani, tineri, bogati saraci. Nu conta. Erau materialele care m-ar fi ajutat sa inventez fiecaruia povestea vietii. Mi-am spus ca primul om pe care-l voi poza, bineînteles pe ascuns, trebuie sa fie un barbat batran. Ma si vedeam cu poza-n mana numarandu-i ridurile. Fiecare rid un paragraf de viata. O alergatura pe langa un gand sau o înjuratura suierata printre dinti. Ori poate un maraton de minute de ras. Nu, acesta trebuie sa însemne doua riduri. Apoi mi-am schimbat obiectivul. Ma atrageau cladirile vechi, cu ferestre mari încadrate în sculpturi. Casele batrane cu arhitectura grea, lucrate cu drag si arta. Casele ca si creatii ale oamenilor. Si-am început sa umblu serile pe strazi pavate sa observ ferestre. Cele ale caror lumina patrundea prin perdele. Ciudat, scopul era acelasi ca la primul obiectiv. Voiam sa inventez povesti oamenilor, celor din spatele perdelelor. De data asta îi inventam chiar si pe ei. M-am trezit atat de indiscreta si agresiva în idei. Am constientizat asta în seara aceea. Într-o seara, din greseala, mi-am pozat propria-mi fereastra. Interesant, deoarece a mea nu era decat un dreptunghi fad. Atunci m-am oprit din inventat. Si-am început sa visez. Ma visam cufundata în zambete de multumire, tolanita pe un pat cu asternuturi albe, apretate, într-o încapere mare, cu parchet lustruit. Geamurile erau multe si înalte. Toate deschise. Perdelele erau transparente si grele. Vantul sufla puternic facandu-le sa se zbata ca într-un concert. Mozart. Eram fascinata de jocul lor. Radeam si dansam cu fericirea. Asta e frantura din povestea mea de libertate. 97 NECROLOG La data de 25 martie 2009, a încetat din viata dr. Ion Taranu, membru de seama al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani. S-a a nascut la data de 21 ianuarie 1921 la Resita. În anul 1951 a emigrat în Canada. Cu un dor de tara nestavilit, cu o deosebita dragoste pentru romani si pentru cultura romana, doctorul Jean (Ion) Taranu s-a a implicat în cele mai diverse actiuni de unire si de recunoastere a spiritului romanesc în America de Nord. În anul 1952 a fondat Asociatia Romanilor din Canada. În anul 1970, împreuna cu alti cativa exilati patrioti (Alexandru Fonta, Dragomir Streinu, Vasile Posteuca, Petre Sultana si altii) a fondat Satul Romanesc de la Val David, unde s-a au desfasurat, în fiecare an, actiuni culturale si întruniri cu rasunet în randul romanilor de pretutindeni. Putini sunt romanii din Montreal care nu au trecut cu mandrie pe strada Predeal, la locul unde rasuna pana departe, de cateva ori pe an, muzica romaneasca - respectiv Campul Romanesc de la Val David. În anul 1974, a fondat Federatia Asociatiilor Romanesti din Canada. {n anul 1970 a inaugurat prima emisiune de radio în limba romana, numita Ora romaneasca. De asemenea, a fost presedinte al unor organizatii ale etniilor din Quebec. A publicat carti precum “Presence Roumaine au Canada” (o varianta adaugita - “Prezenta Romaneasca în Canada” - a fost tradusa în limba romana de prof. Simona Modreanu si publicata la Editura Junimea din Iasi), “Amintiri animate” etc. În plus, a colaborat la ziare si reviste precum “Le Devoir” si “International Perspectives”. {n anul 2004, a fost primit cu entuziasm ca membru [n Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani. Doctorului Jean Taranu i-a au fost decernate mai multe premii si distinctii: în anul 1981 a fost onorat cu Ordinul Canadei, în anul 1992 a primit “Medalia Confederatiei Canadiene”, a primit medalia “Merit Etnic”, “Medic Emerit” si alte recunoasteri ale activitatii sale neobosite în folosul comunitatilor etnice din Canada. În anul 2004 a fost decorat cu Ordinul Serviciului Credincios în grad de Comandor, la recomandarea Institutului Cultural Roman. {i vom pastra o vesnica si pioasa amintire! Alexandru Cetateanu 98 RAI ROMÂNESC Dr. Ion Taranu s-a a urcat la cer a plecat iar unul dintre-ai nostri. Nea ION TARANU a urcat la cer. parca-l vad prin campul de eternitate mangaiat de îngeri si de lerui-ler.. campul romanesc dintre coline l-a lasat aici, la Val-David; sa ne tinem demni, cum se cuvine, prin mileniul crunt si prea torid. a lasat narcise... blanzii toporasi, brazii, Campul, podul, lacrima de soare. Nea ION în ceruri e la el acasa si-azi, cu Dumnezeul sta la taina mare. ... si ploua, o ploaie deasa, ciobaneasca. iarna se scalda a primavara. stim în veci ca unul moare si-altul naste; viata-si pastea mieii pe afara... parca-l vad cu palma streasina la frunte, cum priveste Campul de la Val-David petecul acesta de pamant de tara a fost toata viata visul lui lucid. poate-n cer, acuma, Nea ION masoara cateva hectare din pamant ceresc sa adune îngeri tot din speta noastra si sa îl boteze: RAIUL ROMÂNESC... GEORGE FILIP ADIO !... 30 martie, 2009 Montreal, Val-D David, CANADA La mormantul socrului si a Doamnei sale TANTA, nenea Jean Taranu îi sopteste cã... va veni în curand... 99 Z CITITORULE, Zaboveste rogu-te o secunda LA CUMPANA STELELOR, fiindca mie asa mi-ar fi placut sa se numeasca minunata carte. Si imagineaza-ti ca pe Planeta Albastra toate fluviile s-ar razbuna si ar curge din aval spre amonte. Asa este si scriitura Dnei. MIHAELA DONCIULESCU : o întoarcere martiala spre origini. Scriitoarea este capitanul unei nave botezata SPERANTA care nu va ajunge niciodata în portul visat. Aceasta fiindca acele comori ale cauta-rilor ei sunt bine ascunse pe toate oceanele si insulele politice ale acestei lumi dezlantuita în haos. Si este prea tarziu ca piratii vesnici ai literaturior de marca sa-i mai poata rani pana cu care scrie asa de mahnita. Eu am respirat la umbra vulcanului din care scriitoarea striga spre adevar.La ea se vor întoarce nu raspunsurile scontate ci doar ecourile. Vant bun din pupa, capitane! Mihaela Donciulescu ! Te previn ca si destinul este amagitor. Dar eu voi trage vesnic la galera langa tine... George Filip luna mai, 2009, la Montreal 100 CATALINA STROE ADEVARURI SIMPLE Am scris aceste randuri pentru incitarea la redescoperirea unor adevaruri simple. Legatura dintre ele reprezinta viata noastra de zi cu zi. Trecem printr-o o epoca în care, din pacate, este extrem de urgent ca omenirea sa transeze clar încotro merge: autodistrugere sau regenerare. Fiecare trebuie sa-ssi precizeze tabara în care vrea sa actioneze. Recunoasterea e simpla. Binele este constructie si creatie. Raul este distrugere si auto-d distrugere. Raspunderea alegerii apartine fiecaruia. Vineri 13.02.2004 Misterul Vietii Ce este mai simplu de admis ca ne Nastem, Traim si Murim. În basmele noastre se povesteste ca viata omului e ca un ghem, mai mare sau mai mic, care se desira mai repede sau mai încet, pana la sfarsit. Cand ghemele s-au desirat ramane în urma ceva, ca o tesatura, pentru ca omul e o fiinta sociala si firele s-au întrepatruns. Alte gheme încep sa se desire si generatie de generatie se continua tesatura. Nimic nu se pierde. Firul vietii tale, mai lung sau mai scurt, mai colorat sau mai putin colorat, mai subtire sau mai gros, ramane acolo, în tesatura vietii generatie de generatie, pana la sfarsitul lumii. În termeni moderni, putem spune ca succesiunea generatiilor este o combinatie permanenta de ADN si de cunostinte, un amestec de fizic si de spiritual. Simplu spus, Viata e timpul dintre Nastere si Moarte. Nu stim ce e înainte de prima respiratie si dupa ultima suflare. MISTER ! « Eu sunt alfa ( ? ) si omega ( ? ), începutul si sfîrsitul » este scris pe icoana de la dreapta altarului la crestinii ortodocsi. Între aceste doua mistere trebuie sa ne descurcam singuri. În termeni contabili, zicem ca orice activitate omeneasca, în domeniul productiv, e facuta sa aduca profit. Daca nu aduce profit dispare, da faliment. Cei responsabili sunt pedepsiti pentru incompetenta sau rea vointa. În termeni religiosi, viata bine gestionata te duce în rai si rau gestionata te duce în iad. Nimic mai simplu ! În termeni stiintifici, nu mai este nici un secret ca Universul în care traim este un ocean de energie si noi oamenii, prin Nastere, Viata si Moarte, tranzitam aceasta Energie Universala. Pamantul pe care locuim este o planeta vie, impregnata de imense energii telurice pe care noi oamenii, nu suntem capabili sa le utilizam, în schimb se pare ca le folosesc din plin civilizatiile dintr-o lume paralela. Ne minunam de posibilitatea ca pe Marte a fost odata viata, dar facem tot posibilul sa distrugem viata de pe Pamant prin ignoranta, nepasare sau dorinta nemasurata de Putere. Din pacate, Puterea omului s-a dovedit a avea un caracter nefast pentru omenire, fiind scapata de sub controlul legilor morale. 101 Vulcanii, cutremurele, tornadele si uraganele oceanice sunt oare controlate de puterea omului ? Aceste energii uriase, provocate de elementele primordiale în miscare, focul, pamantul, aerul si apa, produc în continuare dezastre si victime, ignorand puterea omului si a banului. Dorinta nemasurata de Putere a omului aduce langa aceste elemente naturale dezlantuite o alta putere distrugatoare - puterea nucleara, cu variantele ei din ce în ce mai sofisticate. Simplu spus, ne aflam într-o epoca moderna în care cu « PUTEREA OMULUI » ne taiem craca de sub picioare. Paradoxul societatii moderne, în care traim, este ca la o evolutie tehnologica uneori dincolo de imaginar, s-a produs o involutie spirituala de neimaginat. Omul e pe cale sa se robotizeze, sa manance « ce i se da », sa asculte « ce i se da », sa cumpere « ce i se sugereaza ». În final sa se cloneze, pentru ca dupa atata « îndoctrinare » nu va mai fi capabil nici sa se reproduca natural. « Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc » spunea Andre Malraux. Am început sa-i dau dreptate. O trezire spirituala a omenirii se impune cat mai urgent pentru a se desprinde din sclavajul contemporan, sclavajul SOCIETATII DE CONSUM. Semnele sclavajului modern nu sunt lanturile, ci CARTILE DE CREDIT, datoriile. Se exploateaza subtil si psihologic dorinta omului « de a poseda » bunuri. O casa, o masina, mobila, etc., toate se ofera rapid, pe tava. Esti aproape agresat ca sa cumperi. Nimeni nu-ti da pe degeaba ! Dobanzile sunt plata faptului ca vrei sa traiesti în confort ÎNAINTE de a avea mijloacele necesare sa îl platesti. Daca astepti sa ai un serviciu mai bine platit sau sa strangi bani pentru plata dobanzilor trec deja ani buni. Oricum ai face rezultatul e acelasi : STRESS cu toate consecintele sale asupra sanatatii si familiei. Din paradox în paradox ajungi sa constati ca muncesti ca sa îti întretii sanatatea deteriorata în procesul muncii. O gluma referitoare la aceasta situatie spune ca oamenii, de-a lungul timpurilor, au parasit malurile marilor, au parasit zonele împadurite, si s-au înghesuit în orase unde muncesc disperati un an întreg, ca sa îsi permita întoarcerea pentru o saptamana în locurile de unde au plecat. Asta nu e viata ! Categoric asta nu e VIATA. Din ce în ce se face transferul spre o lume virtuala. Cinematograful, televiziunea, au fost doar începutul. Internetul si jocurile electronice, puse la dispozitie din abundenta pe piata, pun cireasa pe varful tortului. Comunicarea familiala a devenit aproape nula. Sot, sotie si copii se misca prin casa ca niste zombii (mumii miscatoare). Dupa ce si-au descarcat ultima picatura de energie a zilei - domnul în fata televizorului, doamna la telefon si copilul pe INTERNET, - oboseala cronica învaluie FAMILIA, nucleul de baza al societatii. E din ce în ce mai evident ca familia nu mai prezinta interes pentru societatea de consum. CALITATEA pierde vertiginos teren în favoarea cantitatii. Responsabilitatea familiei, a cuplului, e minimizata. Îsi mai aminteste cineva ce zicea preotul la biserica în momentul casatoriei religioase ? Cine ce sa faca si de ce ? Homosexualii se casatoresc oficial, copiii se fac în eprubeta sau în curand prin clonarea parintilor de acelasi sex. În societatea de consum oamenii sunt alimentati cu produse genetic modificate si cu ILUZII… Dezvoltarea tehnologica si tehnica, în loc sa elibereze omul de muncile cotidiene ancestrale, în mod paradoxal l-a facut dependent de aceasta tehnica si tehnologie. Functiunile fiziologice umane au ramas neschimbate, dar presiunea exercitata asupra acestor functiuni a crescut considerabil în epoca moderna. Obezitatea este cea mai vizibila rezultanta, situandu-se pe primul loc în TOP-ul mortalitatii. Orice mare inventie a avut si are doua taisuri. Utilizarea curentului electric a creat atatea oportunitati încat în lumea butoanelor omul s-a crezut liber si atotputernic. 102 A fost suficienta o singura pana de curent pentru ca americanii sa realizeze cat de mare e nivelul lor de dependenta. În ianuarie 1985 si august 2003 New Yorkul s-a aflat în întuneric. Timpul parca s-a oprit în loc si americanul « liber » a trait experienta de tipul « viata fara butoane ». Fara lumina, fara lift, fara sisteme de securitate, fara aer conditionat sau caldura, dupa caz, fara frigider, fara microunde, fara aragaz, fara televizor, fara calculator, fara metrou, fara STOP-uri, fara banci, fara bani, fara STRESS-ul serviciului, OAMENII s-au simtit obligati sa se priveasca în ochi la lumina lumanarilor si sa COMUNICE între ei. Unii poate si-au savurat în taina momentul evadarii din sistem. Debransarea de lumea moderna a reamintit cuplurilor ca totusi datoria lor primordiala este sa perpetueze specia. Starea de relaxare a fost rasplatita dupa noua luni, conform statisticilor new yorkeze. Omul modern de rand, sclav al societatii de consum pentru care munceste, plateste si se îmbolnaveste, lipsit de o comunicare în familie din cauza oboselii si a invaziei tehno-logice din casa sa, îsi cauta deseori relaxarea în lumea iluziilor - jocuri de noroc, alcool, drog, sex platit - unde devine cea mai usoara prada si unde îsi pune baza distrugerii familiei si uneori a situatiei sociale. Evadarea din lumea virtuala spre o lume a iluziilor este cea mai nociva si catastrofala alternativa. Din lac în put ! SISTEMUL e nemilos. Omul neprotejat, nepregatit, este o victima sigura. VIATA e dura pentru cei neinitiati! În concluzie, ca sa vedem ce ar fi de facut pentru a evita scenariu prezentat, sa ne întoarcem la punctul de pornire - NASTEREA. La nastere primim o doza de energie din circuitul universal. Prin actiunile noastre din timpul vietii trebuie sa sporim continuu nivelul acestei energii care, prin moartea fizica, va reintra în circuitul energetic universal. Aceasta este datoria noastra, rostul vietii noastre pe Pamant, pentru care vom primi rasplata si în timpul vietii si dupa moartea fizica. Aplicand anumite reguli, învatam cum sa crestem nivelul energiei data în inventar si cum sa ne luam rasplata. În timpul vietii, omul are de multe ori sansa sa repare ce a gresit. Niciodata nu e prea tarziu. Dupa nasterea biologica, materiala, omul poate trai si experienta altor tipuri de nasteri ca de exemplu nasterea spirituala. Sunt bine cunoscute expresiile: parca sunt un alt om, parca m-am nascut a doua oara. Dupa o moarte clinica, dupa o boala grea, dupa o experienta personala iesita din comun, se poate instala o noua perceptie în felul de a vedea lucrurile. În urma unei experiente personale de viata, actorul si producatorul de film Mel Gibson, a simtit ca o datorie imediata sa realizeze filmul “Pasiunea (patimile) lui Iisus” care a iesit pe ecrane în martie 2004. Actorul producator declara ca de la început pana la sfarsitul filmului, în tot ce a facut, alegerea actorilor, conditiile climaterice, totul i-a fost favorabil. O forta invizibila i-a organizat o serie de coincidente favorabile care l-au ajutat sa creeze acest film si sa-l prezinte pe Iisus Christos în noile biserici frecventate de generatia moderna, adica în cinematografe. « Daca voi nu veniti la mine, vin eu la voi! » este mesajul. Filmul socheaza, dar numai un soc poate trezi constiintele adormite. CREDINTA da omului adevarata PUTERE si adevarata LIBERTATE. Este singura si cea mai eficienta solutie sa traiesti în societatea de consum fara sa te digere. CREDINTA îti asigura ECHILIBRUL într-o societate dezechilibrata. CREDINTA este o sursa inepuiza-bila de ENERGIE accesibila permanent. « Cere si ti se va da ! Bate si ti se va deschide ! » RUGaCIUNEA este CODUL DE ACCES. Rugaciunea din adancul sufletului, cu lacrimi în ochi, indiferent de ce fel de cuvinte folosesti, are un efect extrem de rapid. Încercati! 103 Secretul sta în faptul ca atunci cand îti deschizi sufletul sau « îti deschizi inima » cum se mai zice, se deschid canalele energetice prin care circula energia corpului nostru si întregul nostru corp intra într-o stare speciala de receptie si captare a energiei divine. Copiii si femeile au o facilitate de a intra în contact cu energia divina datorita caracteristicilor lor energetice. Cand un copil se roaga, produce o emotie deosebita pentru cel ce îl priveste pentru ca, avand toate canalele energetice deschise, copilul nu blocheaza energia. El o capteaza si o lasa sa curga în mediul înconjurator ceea ce produce emotia privitorului. Copiii emana energie în mod natural de aceea trebuie protejati contra surselor artificiale sau nocive de energie si încadrati pentru reîncarcare energetica din surse naturale, pozitive. În primul rand trebuie sa doarma bine. Femeile au, prin natura lor, o capacitate de încarcare energetica emotionala foarte rapida ceea ce în termeni curenti se numeste instabilitate emotionala si e tratata ca un defect. « La donna e mobile ! » - femeia e schimbatoare. Eroare ! Tocmai acest « defect » asigura femeii acel tip de permeabilitate pentru energia universala care îi da REZISTENTA SPECIFIC FEMININa în caz de criza si care îi asigura o viata mai lunga decat a barbatilor, conform statisticilor. Se videaza rapid emotional ceea ce îi permite o reîncarcare energetica rapida. Aceasta capacitate de a primi si de a da energie, de a primi si de a da iubire - energie pozitiva în forma pura este înscrisa în codul genetic al femeii în scopul îndeplinirii responsabilitatii de mama. Înca din copilarie, fetitele îsi manifesta afectivitatea într-o forma mult mai spontana si mai activa decat baietii, care sunt de obicei mai rezervati. Se spune ca, pana la sapte ani, copilul nu are un învelis energetic protector personal. Dupa ce a parasit corpul mamei, unde a avut conditii de hrana, ca embrion, copilul se hraneste energetic din campul energetic emotional al mamei. Responsabilitatea mamei este sa învete sa se încarce energetic direct prin RUGACIUNE sau în contact cu NATURA, care este un rezervor intermediar de energie planetara si sa învete sa canalizeze aceasta energie spre bunastarea energetica a copilului. Pana la sapte ani copilul simte instinctiv ca are nevoie de mangîiere, pentru ca prin atingere cu mana primeste energia de care are nevoie, fenomen binecunoscut de toti terapeutii. Mama, în principal, are responsabilitatea protectiei permanen-te a copilului fata de influente negative. Botezul este un ritual religios de protectie a copilului contra influente-lor energetice negative. Mama are datoria sa învete copilul ce e bine si ce e rau : sa nu te frigi, sa nu cazi, sa nu te tai, etc, într-un cuvant cum sa intre în contact cu lumea energetica exterioara. Langa « fusta mamei » se modeleaza SUFLETUL copilului, adica învelisul energetic EMOTIONAL, primul învelis dupa corpul fizic. În aceasta viziune, rolul mamei se regaseste în primele doua etape importante ale formarii fiintei umane : formarea corpului fizic timp de noua luni, înainte de nastere si formarea corpului energetic individual între nastere si sapte ani. Dupa sapte ani copilul intra în etapa definirii corpului energetic SPIRI-TUAL sub influenta EDUCATIEI. Pana aici lucrurile sunt clare. Barbatul nu are prin constructia sa uter, ca sa pastreze embrionul, nu poate produce lapte ca sa hraneasca noul nascut si nu poate sa înlocuiasca spatiul energetic al mamei. În aceasta situatie rolul barbatului este sa asigure protectie familiei si sa-si astepte randul cand va intra în sfera de interes a copilului. Asta ar fi teoretic. Sunt însa cazuri în care simbioza energetica a cuplului e atat de puternica datorita dragostei ce si-o poarta, încat copilul se afla la nastere într-un singur camp energetic emotional - tatal putand astfel sa îndeplineasca toate cerintele energetice ale copilului în aceeasi masura cu mama. Aceasta este situatia ideala pentru un copil facut din dragoste, imaginat înainte de conceptie si dezvoltat într-un mediu impregnat de iubire, adica de energie pozitiva. 104 Cununia religioasa nu are alt scop decat acela de a întari si ridica nivelul energetic al cuplului în vederea creatiei si primirii copilului. Daca societatea civila accepta casatoria civila între homosexuali, pentru a le favoriza accesul la anumite drepturi de natura materiala, în schimb biserica se opune cu vehementa casatoriei religioase între homosexuali tocmai din cauza incompatibilitatii scopului ritualului cu neputinta evidenta de a concepe o noua viata de catre cuplul homosexual. Diferenta este între ritualul de a pregati pamantul pentru semanat sau a semana pe beton. E simplu si evident ! Deci, revenind, tatal e perceput pozitiv de copil, daca relatia cu mama este pozitiva. Prezenta tatalui la aparitia copilului pe lume se pare ca aduce confirmarea acestei realitati. Copilul hranit cu iubire are o dezvoltare mai rapida, mai armonioasa, mai echilibrata. Omul e dotat cu o energie cu care trebuie sa se descurce. Cand evenimentele vietii l-au scurtcircuitat si si-a pierdut o parte din energie, trebuie sa se încarce, sa ceara ajutor. Omul la necaz se roaga, adica cere putere : « Da-mi Doamne putere sa trec si asta ! » Energia vine din natura - aer, apa alimente si din oceanul universal si are ca principala caracteristica faptul ca circula. Gradul de sensibilitate fata de aceste perceptii energetice este diferit la copii, femei si barbati si diferit de la individ la individ functie de varsta sa. Între 0 si 7 ani copilul are o constitutie fizica, materiala, bine definita, care va evolua si va involua o data cu varsta si în functie de nivelul alimentarii cu energie. « Din tarana te-ai facut, în tarana te întorci ! » Corpul fizic este un ambalaj, o casa a sufletului, care în mod normal trebuie pastrata curata si bine întretinuta pana la sfarsitul vietii, ceea ce de regula nu se prea întampla. Curatenia reprezinta deblocarea, deschiderea canalelor energetice care sa permita circuitul energiei. Omul e supus greselii, omul e pacatos, excesele, stressul, fac rau trupului. O casa în care nu intra aerul si lumina favorizeaza microbii si boala. Trebuie sa constientizam ca, corpul nostru trebuie curatat periodic pentru ca energia sufleteasca primita în gazda sa nu ne paraseasca. O casa insalubra, distrusa, e parasita de chirias. Posturile impuse de-a lungul anului în ritualurile religioase, nu sunt altceva decat adevarate cure de dezintoxicare ale trupului care sa permita recircularea de energii proaspete. Într-o casa curata, aerisita si luminata, daca sunt flori, înauntru si afara, muzica, rasete, dans este VIATA. Natura si cele sapte arte întretin un suflet sanatos. Teatrul are ca simbol doua masti, una rade, alta plange. Sufletul se umple si se videaza permanent de emotii. Cand preaplinul este cu emotii negative se plange. Prea multe emotii pozitive trebuie descarcate prin ras. Rasul e un medicament miracol contra stressului. Comediile si scenetele umoristice au un rol curativ important. Tragediile antice si dramele teatrale din ziua de azi incita oamenii sa planga, sa-si descarce preaplinul emotiilor. (Va urma) 105 ZOE TORNEANU VASILIU Canada MAMA, TEMELIA FAMILIEI CRESTINE Omul, creat de Dumnezeu, a trait de la început în familie, care a fost cel dintai nucleu social, cea dintai forma a vietii de obste, temelia vietii sociale. Conform învataturii Sfintei noastre Biserici, familia este un asezamant dumnezeiesc, randuit odata cu crearea omului (Fac. 1, 27-28), singura forma de convietuire normala dintre sexe. Prima familie a fost întemeiata de Dumnezeu în rai. Legatura dintre barbat si femeie este mai puternica decat orice alta legatura de sange “Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de sotia sa si vor fi amandoi un trup” (Fac. 2, 24). În Noul Testament, casatoria nu numai ca a fost binecuvantata de Dumnezeu, dar a fost ridicata la rang de Sfanta Taina, legatura dintre soti întruchipand legatura dintre Hristos si Biserica. Familia crestina primeste binecuvantarea Domnului în fata Sfatului Altar, sotii fagaduindu-si reciproc dragoste, respect, într'ajutorare “Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata, asemenea si femeia barbatului” (I Cor. 7, 3). Avantajele pe care le ofera viata de familie, cu atmosfera ei senina, cu centralizarea preocuparilor, cu linistea si siguranta zilei de maine nu pot fi pretuite pe deplin decat de cei care sunt beneficiarii acestora. Rostul familiei este dragostea dintre so?i si nasterea si cresterea copiilor, iar a familiei crestine si cresterea acestora în dragoste catre Dumnezeu si sfanta Sa Biserica. Mai mult, familia crestina are importanta ei si din punct de vedere moral si social, ea oferind numeroase prilejuri si mijloace de desavarsire sociala. Alaturi de scoala si de Biserica, familia este unul din stalpii societatii. Potrivit moralei ortodoxe, familia este vatra bunei cresteri a copiilor si altarul virtutilor vietii casnice. Viata de familie s'a bucurat dintotdeauna de o cinstire deosebita la noi, romanii, iar cand a fost traita conform evangheliei, a devenit izvor de si de sfintenie. Porunca a V-a a Decalogului lui Moise glasuieste “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ca sa-ti fie bine si sa traiesti mult pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie” (Iesire 20, 12), porunca reactualizata de Mantuitorul în Noul Testament. (Mt. 19, 19). Din ea decurge îndatorirea cea mai de seama a copiilor fata de parinti, cinstirea si ajutorarea lor la nevoie, pentru ca le datoram viata, cresterea si educatia. Doua cuvinte au, credem, cea mai mare circulatie în lume: mama si tata. Nimic nu poate egala rostirea lor. Le gasim pe buzele tuturor, de la prunci în al caror gangurit mama si tata sunt primele închegari de silabe, pana la cei mai varstnici. Mama si tata sunt cuvinte de circulatie universala, întelese fara interpret în multe limbi. Si, într'adevar, nu sunt cuvinte suficiente pentru a reda simtamantul raspunderii în fata lui Dumnezeu si a semenilor, grija tatalui pentru a asigura în mod cinstit cele necesare familiei, pentru a imprima copiilor dragostea de munca, de adevar si omenie, sau continutul arzator al inimii de mama, puterea ei de daruire, sufletul ei vibrant la bunul mers al casei. În mintea multora dintre noi staruie chipul drag al mamei, zbuciumul, alergaturile fara preget, privegherile ei în clipele cele mai grele din viata noastra. Parintii nostri sunt primii învatatori si îndrumatori în cele bune, primii calauzitori pe caile omeniei, ale bunei cuviinte, ale cinstei si harniciei, ale dragostei fata de pamantul unde ne-am nascut si fata de Biserica în care am fost botezati, educati religios si cununati. Datoram, asadar, parintilor nostri trupesti o dragoste adanca, o recunostinta vie si permanenta, o cinstire continua si fara hotar deoarece conform învataturii Bisericii noastre cinstirea parintilor si ajutorarea lor sunt obligatii morale de prim ordin. Dintre toate menirile lumii acesteea, cea mai înaltatoare, cea mai frumoasa si cea mai sfanta este aceea de Mama, temelia familiei crestine. Ce poate fi mai sublim decat sa dai nastere unui prunc, cu inima ca un potir de trandafir, sa-l cresti, sa-l ocrotesti, sa-l educi si sa-l îndrumi continuu pentru a deveni un om adevarat ! Cu ce pot fi platite orele de veghe si de zbucium ale unei mame la capataiul unui copil bolnav, daruirea ei totala si dezinteresata pentru ca mica odrasla sa devina ceva în aceasta viata ! Cum sa nu admiri credinta deplina a unei mame cu copilul grav bolnav în puterea rugaciunii catre Sfanta Fecioara Maria, cea mai sfanta dintre toate mamele lumii, descrisa atat de plastic de Alexandru Vlahuta în poezia “La icoana” : 106 “Nu se poate Facatoarea de minuni sa nu mi-l scape. Îsi zicea mereu în gandu-i. Inima de piatra fie si'nca s'ar zdrobi de mila Toata jalea mea cumplita mi-oi preface-o'n rugaciune La picioarele Prea Sfintei Si'n cucernica'nchinare si plangand sta-voi-nainte-i Pan'ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari bland deschizandu-i Zambitor catand spre mine si manutele tinandu-si. Cum sa nu'nteleaga, Sfanta, glasul sfintei mele plangeri”. În învatatura crestina, Prea Sfanta Fecioara Maria merita cea mai de seama cinstire dintre toti sfintii deoarece trupul sau a dat trup omenesc Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, în icoanele noastre ortodoxe, Sfanta Fecioara este întotdeauna reprezentata împreuna cu Pruncul Iisus, în postura de mama, cea mai sfanta si desavarsita mama. Putea-vom oare sa uitam suvoaiele de lacrimi care scalda noapte de noapte obrazul mamelor noastre - cei care le mai avem în viata - ramase acolo departe, peste apa cea mare, îngenunchiate în fata icoanei Preacuratei si rugandu-se pentru sanatatea si ajutorul nostru, a celor ce traiti aici, departe de locurile natale, în lumea dura a Exilului ? Astazi, 10 mai 2009, este ziua Mamei. Cu adevarat, scumpe mame, sfanta va este chemarea si exemplul. Ani de zile ne-ati veghiat, ne-ati educat, ne-ati dus la biserica si v-ati rugat continuu pentru noi. Iar cand soarele vietii voastre pamantesti a apus, de acolo de sus, din preajma tronului ceresc - unde cred ca este locul tuturor mamelor din lume - voi continuati sa traiti în împaratia de lumina a Celui Preaînalt, iar aici, pe pamant, în amintirea copiilor vostri. Icoana sfanta a mamei a fost evocata de marii nostri poeti. De exemplu, Mihai Eminescu murmura în poezia “Mama” : “O, Mama, dulce mama, din negura de vremi Pe freamatul de frunze, la tine tu ma chemi Deasupra criptei negre a negrului mormant Se scutura salcamii de toamna si de vant Si bat încet în ramuri, îngana glasul tau. . ., Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”. George Cosbuc, plecat departe de satul natal, vede imaginea mamei : “Pe malul apei se-mpletesc carari ce duc la moara Acolo mama te zaresc, pe tine'ntr'o cascioara” Octavian Goga glasuieste nostalgic As vrea sa fiu acuma in sat, la noi acasa S-ascult cantarea blanda cum picura domoala Si capul greu de ganduri sa-l culc la mama-n poala Si acelasi Vlahuta scrie sagalnic : “Figura ta cuminte, duioasa si senina Rasare, scumpa Mama, din vremile acele Ca o Madona sfanta, scaldata în lumina”. Cat de fericite sunt sufletele unora dintre mame care continua sa traiasca peste veacuri, precum mama Macabeilor “foarte minunata si vrednica de buna pomenire” (2Macabei, 7, 20) pentru încurajarea fiilor sai de a pazi Legea Domnului, sau a mamelor crestine, ca Emilia, mama Sfantului Vasile cel Mare, ca Antuza, mama Sfantului Ioan Gura de Aur, ca Nona, mama Sfantului Grigorie de Nazianz sau Monica, mama Fericitului Augustin, care traiesc în constiinta noastra de atatea veacuri prin vrednicia fiilor lor ajunsi sfinti, asa cum mama lui Stefan cel Mare traieste prin vitejia si pilduitoarea dragoste de tara, de dreptate si de adevar a fiului sau, sau asa cum Anastasia traieste prin fiul sau, marele mitropolit Andrei Saguna care o elogia în cuvinte ca acestea : “Mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu si credinta ortodoxa, drumul meu în viata si duhul de jertfa care m'a calauzit în toata opera mea”. Fiecare dintre noi am avut sau avem o mama. Astazi, de Ziua Mamei, daca a trecut din aceasta viata sa-i aprindem o lumanare de ceara curata si sa ne rugam pentru vesnica odihna a sufletului ei, iar daca traieste sa-i ducem un cel mai frumos buchet de flori care exista, sa-i sarutam cu respect mana si sa-i spunem “La multi ani, scumpa mama !” Bunul Dumnezeu sa binecuvanteze pe toate mamele romance ! 107 PR. PROF. DR. CEZAR VASILIU Canada EPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA DIN AMERICA (1929-2 2009) Ortodoxia reprezinta expresia autentica a crestinismului primar. În fidelitate fata de credinta apostolica, Bisericile Ortodoxe locale -autocefale si autonome- sunt unite în marturisirea unei credinte comune care se manifesta în doctrina, cult, taine, ca si în natura sinodala a organizarii însesi a Ortodoxiei. Aceasta unitate se vede în special în liturghia bizantina,cîntata în greaca, slavona, romana, georgiana sau araba, aceasta vasta sinteza a teologiei Sf. Parinti si a Sinoadelor ecumenice, care da marturie despre continuitatea istorica si spirituala a Ortodoxiei fata de Biserica primara. O data cu migrarile secolului al XIX lea si ale celui de-al XX lea, -initial englezi, irlandezi, francezi, italieni, rusi, apoi greci, sarbi, romani, bulgari, albanezi si, mai recent, arabi ortodocsi- migrari efectuate sub presiunea mizeriei economice, a razboaielor si a persecutiilor de tot felul, crestinismul ortodox si-a pierdut caracterul sau geografic rasaritean. Ortodoxia este astazi prezenta pe toate continentele si întîlnirea ei cu Occidentul constituie unul din elementele majore ale epocii actuale. Este marele merit al Bisericilor Ortodoxe locale -între care, la loc de cinste, se numara si Biserica Ortodoxa Romana- care s-au îngrijit de trimirea preotilor pentru satisfacerea necesitatilor spirituale ale noilor emigranti în Lumea Noua - America. La 25-28 aprilie 2009 se împlinesc 80 de ani de la înfiintarea Episcopiei Romane din America, numita ulterior Episcopia de la Vatra Romaneasca, sub jurisdictia canonica a Bisericii Ortodoxe Romane. (1) Primele grupuri mai mari de romani au ajuns în America în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea venind mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, aflate atunci sub stapînirea austro-ungara. În primii ani ai secolului al XX lea, emigrantii romani încep sa se organizeze, înfiintand societati culturale, de ex. “Carpatina” la Cleveland si “Vulturul” la Homestead, în anul 1902, în 1906 existand deja 14 societati romanesti. Paralel cu aceste organizatii si dorind sa traiasca dupa “traditiile de acasa”, încep sa-si ridice biserici. Astfel, prima parohie ortodoxa romana de pe continentul american este “Sf. Nicolae” din Regina - Canada în 1902, unde un an mai tîrziu soseste arhimandritul Evghenie Ungureanu trimis de Mitropolia Moldovei. La 15 august 1904, romanii din Cleveland întemeiaza prima parohie romaneasca din SUA, “Sf. Maria”, unde, la cererea lor, Mitropolia Transilvaniei trimite ca preoti pe Zaharia Oprea în 1904, pe Moise Balea în 1905, pe Trandafir Scorobat în 1906, pe Simion Mihaltan în 1908 si pe Ion Bodea în 1909. La 1 septembrie 1906, Pr. Balea scoate primul ziar romanesc “America”, ziar care apare si astazi. În 1917, cand mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu manifesta atitudini pro-maghiare, romanii americani au decis sa intre sub jurisdictia canonica a Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Bucuresti; la fel vor face si cei din Canada, care trec sub jurisdictia Mitropoliei Bucovinei, de unde majoritatea erau originari. La 28 februarie 1918, la Youngstown - SUA, Adunarea celor 13 preoti romani si 51 mireni decide intrarea parohiilor romane americane sub Mitropolia Ungrovlahiei. Este prima hotarara privitoare la înfiintarea unei Episcopii pentru romanii americani. (2) Dupa primul razboi mondial, odata cu numirea la Sibiu a mitropolitului Nicolae Balan în 1920, Mitropolia de la Bucuresti decide sa nu se mai amestece în treburile bisericesti ale romanilor americani, preotii pentru ei continuînd sa vina din Transilvania ca la început. 108 Se simtea acum nevoia imperioasa a organizarii romanilor americani într-o Episcopie. Un prim pas se face la 25 aprilie 1922, cand 7 preoti care fusesera hirotoniti în tara, au înaintat un memoriu Sf. Sinod la Bucuresti, cerand înfiintarea unei Episcopii ortodoxe romane în America. La 30 ianuarie 1929, Pr. Scorobat convoaca la Cleveland o conferinta la care 17 preoti romani discuta problemele pastoral organizatorice ale viitoarei Episcopii. (3) Congresul bisericesc, reunit la Detroit între 25-28 aprilie 1929, decide înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Romane din America si Canada, sub jurisdictia Patriarhiei Romane. Au fost prezenti 20 preoti si 24 mireni care decid înfiintarea Episcopei, cu titlul “Episcopia Misionara Ortodoxa Romana din SUA si Canada”, urmand ca viitorul episcop sa fie membru al Sf. Sinod de la Bucuretti. Hotararea Romanilor americani este aprobata de Consiliul National Bisericesc la 21 noiembrie 1929, iar de Sfantul Sinod abia la 1 martie 1933. (4) Pana la numirea episcopului se înfiinteaza o Comisie provizorie, condusa de Pr. I. Truta, care sa conduca Episcopia; Aceasta s-a reunit la Cleveland la 4 iulie 1929 si a redactat o pastorala catre parohii informandu-le despre hotararea istorica de a înfiinta Episcopia Romana. (5) Patriarhul Romaniei de atunci, Miron Cristea, semneaza la 1 noiembrie 1930, decretul nr. 10219, prin care recunoaste canonic Episcopia din America.Al doilea Congres, Cleveland 30-31 octombrie 1932, stabilette proiectul de statut si regulament al noii organizatii. Este ales vicar Parintele I. Truta, care va prezida si cel de-al treilea Congres, Chicago, 1933. (6) Parlamentul Romaniei voteaza la 28 aprilie 1934 legea înfiintarii Episcopiei, lege semnata de Regele Carol al II lea la 5 mai 1934. Sf. Sinod al BOR, reunit la Bucuresti la 24 martie 1935, alege pe arhimandritul Policarp Morusca, staretul manastirii Hodos-Bodrog, ca primul Episcop al romanilor din America. Acesta este instalat în catedrala romana “Sf. Gheorghe” din Detroit, la Congresul bisericesc din 4-5 iulie 1935. La 23 februarie 1936 apare primul numar al publicatiei diocezane “Solia” la Youngstone, publicatie care apare si astazi. Congresul Episcopiei, reunit la 5-7 septembrie 1936, adopta Constitutia si Regulamentele Episcopiei propuse de Policarp. El va organiza Episcopia în 6 protopopiate, cu 44 parohii si 62 filii, iar la 1 septembrie 1937 se cumpara proprietatea de la Grass Lake, MI, cunoscuta astazi drept “Vatra Romaneasca”. În iulie 1939, Episcopul Policarp revine în tara, dar nu se mai poate întoarce la pastoritii sai din America, fiind pus în “retragere” de guvernul comunist instalat în Romania la 6 martie 1945. Un Congres special al Episcopiei, tinut la Detroit la 28 martie 1947, refuza sa accepte pe nou-numitul Episcop voit de Bucuresti, în persoana lui Antim Nica, refuzat si de autoritatile americane. Congresul hotaraste si revenirea la Constitutia si Regulamentele din 4 noiembrie 1932, votand si autonomia administrativa fata de Patriarhia Romana. Viitorul Congres anual, tinut la Vatra Romaneasca între 4-5 iulie 1948, prezidat de protoiereul John Trutza, ratifica aceasta hotarîre. Captiv în propria-i tara, episcopul Policarp scria pastoritilor sai din America prin adresa nr. 23/1947: “Eu multumesc din toata inima fratilor preoti si bunilor credinciosi ... ca nu au trecut cu vederea pe Parintele lor sufletesc; ci au înlaturat pe cei care s-au facut luntre si punte ca sa nu ma mai pot întoarce la misiunea mea acolo. Si ca nu ati dat credit nici recomandarilor venite din tara, trecand peste drepturile titularului Episcopiei Romane din America...”(7). Anul 1950 marcheaza o turnura tragica în viata romanilor ortodocsi americani, ceea ce va duce la scindarea Episcopiei în doua. La 17 mai 1950, opt persoane s-au întalnit la Detroit si au “ales” -fara sa aiba vreun mandat din partea Congresului episcopal, un nou episcop , în persoana preotului vaduv Andrei Moldovan din Akron. De fapt prin actul lor, se creea o noua Episcopie, care a si fost înregistrata ca atare de autoritatile statului Michigan la 12 iunie 1950 sub numele de “Episcopia Ortodoxa Romana Autonoma din America de Nord si Sud”, sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Romane. Congresul anual, reunit la Philadelphia în iulie 1950, n-a aflat nimic din cele întîmplate, desi pr. Moldovan era prezent. La 4 octombrie 1950, Sinodul permanent al BOR l-a recunoscut, l-a invitat în tara si a fost hirotonit episcop la Sibiu la 12 noiembrie 1950, revenind peste cîteva zile în America. Consilul episcopal -care între timp aflase de hirotonie- se reuneste de urgenta la Cleveland, la 16 noiembrie 1950, si respinge alegerea si numirea lui Moldovan, care la 19 decembrie 1950 înregistreaza la Curtea Federala a districtului Northern Ohio o petitie, cerînd sa i se cedeze Episcopia si averile ei. Urmatorul Congres anual, Chicago 3-5 iulie 1951, decide ruperea legaturilor canonice cu Patriarhia Romana, si alege pe teologul Viorel Trifa ca Episcop-vicar. 109 Iata o parte din textul “Declaratiei Solemne”: “Episcopia Ortodoxa Romana din America este complet autonoma nu numai în cea ce priveste administratia, dar si în cele spirituale, neprimind nici un fel de dispozitiuni sau hotarîri din partea Bisericii Romane Ortodoxe controlata de comunisti. Respinge toate si fiecare din pretentile Episcopatului Roman Autonom din America si ale lui Andrei Moldovan. Reafirma ca mai departe recunoaste ca Episcop pe Policarp Morusca si ca, în absenta lui si pentru binele Bisericii, a ales un Episcop-vicar în persoana teologului Viorel (Valerian) Trifa...”(8). Hirotonia Episcopului Valerian a avut loc la Philadelphia, la 6 iulie 1952, dar s-a considerat Episcop eparhiot numai dupa moartea lui Policarp, petrecuta în Romania în 1958. În 1960 Episcopul Valerian cere si obtine primirea Episcopiei Romane din America sub jurisdictia Mitropoliei Ortodoxe Ruse de Exil din America, condusa atunci de mitropolitul Leontie, dar episcopul Trifa preciza într-un interviu ca Episcopia de la Vatra va putea relua relatiile canonice cu Patriarhia Romana dupa caderea comunismului în Romania. (Ziarul “America”, 12 aprilie 1960) Dupa 1950, a urmat o perioada dureroasa în viata romanilor americani, cu atacuri în presa, amenintari, procese ajunse pana la Curtea Suprema a SUA care considera ca -dat fiind faptul ca “Moldovan nu a fost ales de Congresul Episcopiei Romane, ci de un grup de preoti si laici, alegerea lui este pentru o noua Episcopie” (9), nu pentru cea de la Vatra. Asupra acestui moment cheie (1950) în relatiile cu Biserica-Mama, iata opinia recenta a celui mai de seama istoric bisericesc roman, Acad. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu de la Sibiu: “Consideram ca a sosit timpul ca faptele sa fie macar acum prezentate cu obiectivitatea ceruta oricarei cercetari istorice ... Trebuie rectificate si datele care mai circula si astazi în publicatiile noastre bisericesti ca Andrei Moldovan a fost ales de un Congres. Adevarul este ca la pretinsul Congres au participat doar opt persoane, fara sa fi avut vreun mandat din partea preotilor si credinciosilor ... De aproape o jumatate de veac “diaspora” romaneasca din America este divizata. Acuzele reciproce pe care reprezentantii celor doua Eparhii romanesti si le-au adus în presa romaneasca din America nu au facut altceva decît sa creeze o imagine denaturata printre straini si sa înlature pe multi credinciosi ... Fiecare din cele doua Eparhii si-au avut greselile si abaterile ei de la canoane si de la randuielile bisericesti traditionale, dupa cum fiecare îsi are meritele ei de ordin misionar, cultural, social si national. Judecand cu obiectivitate este limpede ca despartirea romanilor americani a fost nefireasca, mai corect spus anormala, creata de ambitii omenesti alimentate de regimul de trista amintire... A sosit timpul sa se puna capat unei perioade dureroase din istoria diasporei romanesti americane si sa se inaugureze o etapa noua, în duhul dragostei crestine între cele doua Eparhii romanesti pe de o parte, si între ele si BisericaMama, pe de alta...”(10). Arhiepiscopul Valerian Trifa (1952-1985) a mentinut caracterul spiritual, liturgic si administrativ ortodox romanesc al Vetrei, urmand legiuirile de tip sagunian si traditiile romanesti, sfintind 17 biserici noi. Acelasi pr. prof. Pacurariu scrie: “Prin toata activitatea sa, arhiepiscopul Valerian ramane în istoria Bisericii romanesti din SUA si Canada ca o figura reprezentativa, ca un vrednic ierarh, ctitor de asezaminte culturale si bisericesti, ecumenist, teolog si editor...” (11). De mentionat si faptul ca în perioada comunista, numerosi romani au luat calea exilului, foarte multi stabilindu-se în SUA si Canada. În toata perioada comunista, desi legaturile cu Biserica-Mama au fost tensionate, ierahia BOR nu a recurs la excomunicari, ba chiar a îngaduit tacit venirea unor clerici romani în America, si a recunoscut - la cererecanonicitatea Episcopiei Romane de la Vatra(12). Conducerea Episcopiei a revenit Episcopului Nathaniel Popp, sfintit Episcop-vicar la 15 noiembrie 1980, devenind Episcop eparhiot la 20 octombrie 1984 si ridicat la rangul de arhiepiscop la 20 octombrie 1999. Continuand lucrarea pastorala si misionara a Arhiepiscopului Valerian, IPS Nathaniel a diversificat activitatile Episcopiei, a ridicat un nou centru administrativ, a pus accent pe educatia moral- religioasa a tineretului si pe ajutorarea noilor veniti, binecuvantand peste 30 de misiuni. Episcopia de la Vatra are astazi un Arhiepiscop, IPS Nathaniel, un Episcop -vicar, PS. Irineu, 96 de parohii si misiuni (71 în SUA si 25 în Canada) deservite de 144 preoti, precum si trei comunitati monastice(13). 110 Dupa 1989, Episcopia de la Vatra a trimis în Romania ajutoare medicale si materiale de peste 62 milioane dolari americani, iar în SUA a mijlocit înfiintarea Congresului Romanilor Americani (CORA), care sa reprezinte interesele comunitatii romane în fata guvernului SUA. Pentru merite deosebite, IPS Nathaniel a primit, în mai 2003, titlul de “doctor honoris causa” al Universitatii din Oradea-Romania.(14). Paralel cu Episcopia de la Vatra, si-a continuat activitatea în SUA si Canada si Eparhia condusa de Andrei Moldovan (+1963), apoi de arhiepiscopul Victorin Ursache (1966-2002) si actualmente de IPS Arhiepiscop Dr. Nicolae Condrea. La hirotonia sa la Montreal, 14 iulie 2002, a participat Patriarhul Teoctist al BOR în fruntea unei delegatii sinodale, ierarhi greci precum si reprezentantii OCA, P.F. Mitropolit Teodosius, IPS Nathaniel si P.S. Serafim al Canadei. Arhiepiscopia, aflata sub jurisdictia Patriarhiei Romane, are astazi un Arhiepiscop, IPS Dr. Nicolae Condrea, un Episcop vicar PS Ioan Casian de Vicina, 57 parohii si misiuni (26 în SUA si 31 în Canada) pastorite de 64 preoti (15). În Canada conform statisticilor traiesc peste 750 de mii credinciosi, organizati în 550 parohii, cei mai multi în vestul tarii si în marile orase din est, Montreal si Toronto. Daca din punct de vedere numeric ucrainienii - care din 1990 se bucura de un statut particular sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice- au cel mai mare numar de parohii, 260, ca numar de credinciosi grecii, cu numai 75 de parohii au peste 350 mii de credinciosi. În provincia Quebec traiesc peste 125 mii ortodocsi. Prezenta lor cea mai vizibila este la Montreal, fiind organizati în 36 parohii (14 grecesti, 9 romanesti, 3 arabe, 3 ucrainiene, 3 ruse, una sarba, una bulgara si una quebecuaza). Preotii lor formeaza din 1950 “Asociatia Clerului Ortodox din Quebec” cu reuniuni lunare si multiple activitati: vecernie comuna pentru “Duminica Ortodoxiei”, concerte de muzica bizantina, emisiuni de radio, întîlniri ecumenice. Desigur fiecare parohie are scoala duminicala, cursuri pentru adulti, organizatii de doamne si de tineret. Exista doua comunitati monastice, una la Rawdon si alta la Lachute(16). Din 1998, Facultatea de Teologie Etica si Filozofie a Universitatii din Sherbrooke ofera un “Certificat în teologia ortodoxa”, Bacalaureat si Masterat, singurul program în franceza din întreaga America de Nord, la care predau numai profesori ortodocsi. Se studiaza Sf. Scriptura, Istoria Bisericii Ortodoxe -curs predat de subsemnatul-, Sf. Parinti, dogmatica, dreptul, morala, arta si spiritualitatea ortodoxa. În fiecare primavara se organizeaza la Montreal un “Colocviu Ortodox” la care iau parte ierarhi, teologi, preoti si credinciosi. Universitatea din Sherbrooke a început publicarea unor lucrari ale teologilor ortodocsi în colectia “Teologia Ortodoxa” din care au aparut volumele Pr. Stephane Bigham “L'art de l'icône” si a Pr. Dr. Cezar Vasiliu, “Histoire de l'Eglise Ortodoxe”, vol.I-II, Sherbrooke, 2003 pp.201+271 (17). O etapa noua în istoria relatiilor între cele doua Episcopii romanesti a început în 1993, cînd Ierarhii de atunci, IPS Victorin si Nathaniel, au ridicat interdictia preotilor romani din cele doua eparhii de a sluji împreuna, precum si crearea unei Comisii mixte de dialog în vederea reunificarii. Cele doua Episcopii sunt de acord cu înfiintarea unei Mitropolii Romanesti pe continentul american, cu cel putin trei Episcopii, dar Arhiepiscopia condusa de IPS Nicolae considera ca Mitropolia ar trebui sa depinda canonic de Biserica-Mama, în timp ce Episcopia de la Vatra o vede sub jurisdictia unui viitor Patriarhat Ortodox American care ar reuni pe toti ortodocsii din Lumea Noua. (18) Noile relatii au permis vizita istorica în Romania, a IPS Nathanail în 1994, participarea IPS Sale la aniversarea a 110 ani de autocefalie a BOR în 1995, invitarea de Ierarhi si teologi romani la Vatra, precum si participarea IPS Nathaniel la hirotonia ierarhilor romani:IPS Mitropolit Iosif la Paris, IPS Nicolae la Montreal si, recent, PS Sofian la Nurenberg (Germania). Invitarea în America în 1994 a istoricului bi-sericesc Pr. Prof. Mircea Pacurariu, de catre fostii sai studenti de la Sibiu, participarea sa la Congresele celor doua Eparhii si mai ales documentarea la sursa, au permis prezentarea într-o lumina noua, reala, necunoscuta pana atunci în tara, a vietii bisericesti a romanilor americani(19). Dupa 1999, emigratia romaneasca în SUA si Canada a continuat, fiind mai mult economica, noii emigranti avand majoritatea studii superioare. 111 Cu voia celui Atotputernic, între 25-27 februarie 2008, IPS Arhiepiscop Nathaniel si membrii Comisiei Episcopiei de la Vatra au mers la Bucuresti si au avut discutii cu reprezentantii Patriarhiei Romane condusi de IPS Mitropolit Nifon si cu Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel, privind situatia credinciosilor ortodocsi romani din America. “Declaratia comuna” semnata cu acest prilej constata ca ierarhii si clerul din Romania si America de Nord au suferit mult datorita persecutiei comuniste si ca guvernul comunist a cauzat multa suferinta Episcopiei de la Vatra, Episcopului Policarp si Arhiepiscopului Valerian care au fost persecutati si marginalizati ; S-a cerut reciproc iertare pentru orice actiuni motivate politic care au cauzat diviziune în SUA si Canada ; c) o unire a celor doua eparhii romanesti din America este de dorit. Comisia de dialog de la Vatra promoveaza discutii reînnoite cu Arhiepiscopia condusa de IPS Nicolae, dupa întalnirea de la Bucuretti. Scrisoarea pastorala a IPS Arhiepiscop Nathaniel catre credinciosii Episcopiei de la Vatra din 14 martie 2008, care rezuma rezultatele discutiilor de la Bucuresti, precizeaza în încheiere ca « orice propunere viabila pentru unire va fi prezentata spre considerare înaintea Congresului Episcopiei, 4-6 iulie 2008. Cele doua Congrese reunite separat în America la începutul lunii iulie 2008 au facut un pas istoric prin aprobarea propunerii pentru unirea celor doua Eparhii Romanesti si înfiintarea unei Mitropolii Ortodoxe Romane în America de Nord, în comuniune canonica cu Patriarhia Romana, ca baza pentru continuarea dialogului. O noua reuniune a Comisiei mixte de dialog a celor doua Episcopii romanesti a avut loc la Southfield, MI, la 12 august 2008, discutandu-se trei subiecte importante: a) Deliberarile si deciziile celor doua Eparhii; b) Reactii fata de unele afirmatii publice facute imediat dupa Congrese; c) Perfectarea textului propunerii. La 21 martie 2009 a avut loc la Cleveland reuniunea comuna a Consiliilor Episcopale si a celor doua Comisii de Dialog ale celor doua Episcopii, un nou pas înainte spre reunificarea Episcopiilor Romanetti. Concluzie Desi împartita în mai multe jurisdictii, Ortodoxia Americana reprezinta astazi o realitate care nu mai poate fi ignorata. Unii credinciosi doresc continuarea legaturilor cu Bisericile-mame iar altii vad unitatea ortodocsilor americani în cadrul unui mare Patriarhat Ortodox. Istoria ne va spune care din cele doua tendinte va fi cea adevarata. NOTE BIBLIOGRAFICE 1. Folosim urmatoarele studii si articole: G. Bobango, The Romanian Orthodox Episcopate of America 1929-1979, Jackson, 1979; The Romanian Orthodox Episcopate, Historical Anniversary Album, 1929-1979, Jackson 1979; Alexandru Nemoianu, Episcopia Ortodoxa din America, serie de articole succesive în revista “Solia”, ianuarie-iunie 1994; Pr. Prof. M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IV, Galati, 1996; Ioan Barbu Vatra Romaneasca sub trei Episcopi, Ed. A. Ivireanul, Rm. Valcea, 1999; Idem Arhiepiscopia Vatra Romaneasca, în “Curierul de Valcea” 27-28 iulie 2002; Pr. Remus Grama, Contributii la reluarea legaturilor dintre cele doua Arhiepiscopii Ortodoxe Romane din America, înainte si dupa 1990, în “Almanahul Solia” 2003, p. 221-230; Pr. Cezar Vasiliu, Histoire de laEglise Orthodoxe, vol II,Sherbrooke, 2003, p. 228-229 2. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Aspecte din istoria vietii bisericesti a romanilor americani, în vol. “Autocefalie. Patriarhie. Slujire Sfanta”, Ed. Institutul Biblic, Bucuresti, 1995, p.315-330. 3. Idem, pag 309. 4. Idem, pag 310. 5. Idem, ibidem 6. Idem, pag. 311 7. The Romanian Orthodox Episcopate, Album aniversar. Vatra Romaneasca, Jackson 1954, p.24; vezi si prof. Aurel Sasu, Policarp Morusca. Pe drumul vietii, Ed. Athos, 2001, p.208 8. Ioan Barbu, Arhiepiscopia Vatra..., p.5 9. Supreme Court of the USA. res. No.422/1953 10. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Aspecte ..., în vol. “Autocefalie..., p.315-330 11. Pr. Prof. Pacurariu, Aspecte..., p.323 12. Pr. Remus Grama, op. cit., p.225-226 13. Almanah Solia, 2009 14. Revista Solia, iulie 2008 15. Almanah Credinta, 2009 16. AA VV, Rencontre avec l’Orthodoxie, Ed. Alexander, Montreal, 2002, p. 46-49. 17. Pr. C. Vasiliu, L’Orthodoxie dans les Universites Cannadienes, în Oecumenisme, mars, 1999. 18. Idem, Ortodoxia în America, în Solia, iunie 2004. 19. Pr. Prof. M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IV, Galati, 1996 si seria de articole în “Telegraful Roman” (Sibiu), nr. 37-38; 39-40; 41-42; 43-44/1994 112 MAIA CRISTEA-VIERU Canada A deux Les voix du Niagara A force de chercher En blanches guipures degringolent les chutes je me suis vite egarée du Niagara parmi les meridiens de ta main projetant autour des nuées puissante, protectrice. de splendeur liauide Elle me faisait souvent rebrousser chemin qui monte en trombe vers les cieux quand je prenais une pente, pour saaffaisser doucement qui ne menait nulle part. comme la légendaire Atlantide Un signe,une étoile ; Flottent sur la voute de cobalt ton destinpp des dos douveteux daours polaires, depuis des dragons ailés éphémeres ; saest imbriqué des merveilles aux formes evanescentes, irréelles . -pour un temps-a ma vie Et dans le creux des vagues Que daentre coup,de croises ou daenvies les voix du Niagara chantent Depuis on fit face aux ténebres emus, frissonants toujours a deux. leur magie, inoubliable, nous prend et tous et toujours la cascade nous comble. 113 Incepand cu acest numar, revista Destine literare initiazã o rubrica noua în care va publica materiale inedite, scrisori de la personalitati de seama ale vietii literare si artistice, fotografii inedite sau foarte rare, reprezentand instantanee cu oameni de seama ai culturii romanesti si universale. Cei care au asemenea materiale sunt invitati sa le publice în Destine literare. Scrisori de la Mircea Eliade si Ionel Jianu, adresate scriitoarei Maia Cristea-Vieru Despre Mircea Eliade s-a scris mult, si, mai ales cu ocazia centenarului nasterii sale, s-a mai publicat cate ceva din corespondenta sa cu oameni din toate partile globului - pagini aflate de multa vreme în sertarele celor care au avut imensa sansa de a-l cunoaste, fie si doar prin convorbiri telefonice sau prin scrisori. Multe dintre scrisorile primite de la marele carturar, care, desi atat de a absorbit de munca la catedra universitara care astazi îi poarta numele, sau de scrierea masivelor sale volume publicate in acei ani, dovedesc ca a gasit întotdeauna timp sa raspunda multor persoane care-i trimiteau, cu multe riscuri, scrisori. Le raspundea cu o sinceritate, modestie si delicatete specifice doar spiritelor mari, cu respect pentru celalalt, trasatura atat de rara si care aproape ca a disparut,tocmai pentru ca au disparut modelele din aceasta plamada. In anii aceia, eu îi trimisesem o ilustrata cu colindatori, dar prietenul sau, profesorul Ionel Jianu, pe care-l vizitam de cate ori ma duceam la Paris, i-a transmis si alte detalii. L-a informat ca, împreuna cu Milita Petrascu, fusesem invitate la o conferinta care amestecase voit si niste imagini in care, alaturi de Jianu si Petru Comarnescu, aparea si Mircea Eliade, vorbind despre volumul scris de ei si consacrat lui Brancusi. Volumul tocmai fusese publicat la Paris în Editura Arted, înfiintata de Ionel Jianu. De la Chicago, Mircea Eliade mi-a scris imediat o scrisoare. Mult stimata Colega, Chicago, ian, 1967 Multe multumiri pentru colindatorii cu cusme si-n opinci, pe care i-am primit într-un Chicago acoperit de zapada. Va doresc Un an fericit ! Nici nu stiam ca am fost fotografiat ( sau cinematografiat?) la Roma, asta vara dar m-am bucurat afland ca bucurestenii (cel putin ei) nu m-au uitat.... Cartulia despre Brancusi - scrisa în colaborare cu Petru Comarnescu si Ionel Jianu a aparut cu titlul Temoignages sur Brancusi. Textul meu e destul de modest dar am vrut sa fiu prezent la omagierea lui Brancusi alaturi de ultimii doi supravietuitori ai generatiei tinere din 1925-28. Cu cele mai bune sentimente si urari de bine, al dv. Mircea Eliade 114 115 Daca ar fi sa discutam pe marginea textului scrisorii, în fapt destul de scurta, dar atat de bogata în continut, ar trebui precizat ca avusese loc în vara acelui an Bienala de la Venetia unde Petru Comarnescu fusese trimis, dupa zeci de ani, în sfarsit, sa reprezinte tara în calitate de Comisar la Pavilionul romanesc unde prezenta o retrospetiva Tuculescu. A fost un prilej cand acesti vechi prieteni din anii lor de tinerete s-au revazut în Italia. Ionel Jianu fiind cunoscut critic de arta fusese oficial invitat la Bienala. Tot atunci au aranjat editarea cartii la care se refera Eliade, lucrare care mai tarziu mi-a fost oferita cu dedicatie. Grupul acesta de prieteni ramane un adevarat simbol al prieteniei dezinteresate si devotate peste timp si continente. Cand Mircea Eliade a plecat în India, Ionel Jianu îl condusese, iar corespondenta lor a durat în toti anii sederii lui Mircea Eliade în India. O scrisoare primita de Maia Cristea-Vieru de la Ionel Jianu arata bucuria, mandria si emotia pe care Ionel Jianu si Marga sotia sa au resimtit-o cand au participat la Universitatea Sorbona din Paris unde lui Mircea Eliade i s-a conferit titlul de Membru Honoris Cauza al Universitatii Sorbona. In aceeasi sedinta i s-a conferit si lui Yehudi Menuhim titlul de Membru Honoris Causa. Iata continutul acestei scrisori. Draga Maia, Ne-am gandit ieri la tine,în timp ce asistam la ceremonia decernarii titlurilor de doctor honoris causa în marele amfiteatru al Sorbonei. Printre cei promovati se aflau Mircea Eliade si Yehudi Menuhim. Ceremonia s-a desfasurat cu un fast deosebit, profesorii Sorbonei aparand în togele lor galbene iar cei de la alte universitati în toge cu hermina (italianul cu rosu si albastru, pe cand neamtul avea si un fel de guler mare, alb dantelat jur împrejurul gatului, ca în epoca medievala. Sala, împodobita de o fresca a lui Puvis de Chavannes avand în firidele amfiteatrului statuile lui Robert de Sorbonne, Descartes, Lavoisier, Pascal si Richelieu, era arhiplina. Cele mai emotionante au fost prezentarile lui Mircea si a lui Yehudi Menuhim. Elogiul lui Mircea a fost facut de prof. Michel Meslin, un discurs de o limpezime carteziana, bine compus si structurat, care punea în valoare meritele lui Mircea într-o activitate desfasurata timp de aproape o jumatate de veac atat în domeniul stiintei cat si al literaturii. Am fost miscati si mandri de a lua parte la cinstirea prietenului nostru binecuvantat la nastere si de zana norocului. În continuare scrisoarea reda amanunte pline de interes referitoare la Yehudi Menuhim, pe care sper sa am posibilitatea sa le prezint într-un numar viitor. 116 Foto: Stel Plesoiu (apropiat al lui Mircea Eliade) 117 DANIELA VOICULESCU Romania PURPURII Barbatul. El mi-a lipsit cel mai mult în viata.. Umarul lui puternic, palma lui de rascoala, ochii lui prin care sa trec istoric, dorinta lui de primavara si vers... Ce putin se scrie despre barbat, cand tocmai el este crucea întreaga, scutul femeii! Ce putin se scrie! Poate, pentru ca majoritatea barbatilor nu mai vor sa fie barbati! Se transforma în masini de facut bani, în roboti care repeta doar cuvantul: sef! Scriu despre barbat, fiindca, într-adevar, el mai exista! Lumea lui a început cu soapta mamei, calda... precum sanul cu lapte! Visul lui aînceput cu cautarea femeii, a luminii de luna... plina! Viata lui este spirala de lut, care alearga dupa iubirea... adevarata! As putea scrie despre barbat un sir de tags: „Printul crinilor”, maratonist, Farul din Alexandria, pilot, „Evergetes”, coif grecesc, Ares, „Un cantec ce nu moare”, soldat, Neptun, numar, Aristotel, atom, Homer, ou, Herodot, calator, Hermes, univers, Zeus, artist, „Apostolul popoarelor”, logos. Dar în mintea mea... barbatul va fi mereu „Purtatorul de lance” al lui Policlet cel Batran. Nu pot sa îmi închipui barbatul decat în postura de învingator... Si sufletul meu are o parere! Locul lui este doar langa Apollo, zeul luminii, al muzicii si al poeziei. Da, exista un barbat adevarat în viata mea! Am avut rabdare sa îl astept, voi avea rabdare sa îl iubesc... Mangaierea mea va fi, pentru el, ca aripa unui înger! Sarutul meu va fi, pentru el, ca o victorie pe inima unui steag! Toata lumea va sti ca iubirea noastra se întoarce acasa... cu o barca feniciana! 14 martie 2009, 15:03 118 FLOARE DE HONOLULU da, iubitule, poate sa sune simplu, dar ma simt bine cu tine, ma simt... si tot pamantul din mine rodeste în pasi de dans fierbinte! si zambesc a ulcica pe ritm de hula! asa voi fi mereu cu tine... vesela, nebuna, dulce, floare de Honolulu! te voi lumina, pentru ca în sangele meu exista esenta iubirii, sensul jocului si dorinta unei inimi curate... în nopti cu luna plina... din versuri cazate în nebunia unui circuit de „pixel hotel”! hoinari prin cel mai simplu timp... renuntand la tot! chiar si la adidasii originali! 29 martie 2009, 01:55 15 martie 2009, 22:33 CRAZY LOVE SCOICILE ÎSI CAUTA LOCUL ma plimb printre mesajele din calculator si inima mea se mareste cu fiecare poezie trimisa de tine... e limpede ca apele noastre s-au întalnit cu cerul! suntem atat de liberi în iubire... credem în visul realitatii! ma plimb printre fotografiile din calculator si sufletul meu te recunoste cu fiecare zambet trimis de dorinta... ma doresti. îmi simti lunaticul dor, raceala care arde, timpul din strigat, rasaritul crucii, dragostea! m-am tot luptat cu îndoiala, cu moartea care îmi pandea numele... si-acum pot sa evadez cu linistea unei nopti albe! aura Selenei se mareste, cercul dorintei te recunoaste, iar distanta ne naste sensul apropierii! 13 aprilie 2009, 04:04 GIVING UP AT ALL! zarurile au fost aruncate între rasarit si apus... canguri albi, stropiti cu tus! jucausi... si ne-am privit în oglinda sinceritatii... boboci de bujori, stralucitori! asa sunt... o vapaie de dor pe Ponte Rialto, cantand misterios... Why, de Annie Lenox. si alerg dupa raspuns, cat mai sus, asteptand sa ma întalnesc cu columna lui Constantin Brancusi! asa iubesc... sunt norul Cascadei Niagara, zambesc misterios... amintindu-mi de Marilyn Monroe. te caut si visele îmi compun, din nord si sud, o plaja alba, pe care timpul va merge voios... ca un taxi galben prin Manhattan! 23 aprilie 2009, 00:03 119 ALEXANDRU CETATEANU Canada Oricum, foamea a fost un bun bucatar, cum se zice în Romania. Timpul a trecut pe nesimtite, s-a facut noapte si am ajuns acasa, la Bucuresti, pe la ora 23.00, respectiv ora 16.00 în Canada, cand neuronii mei nu au obiceiul sa ceara odihna. Totusi, am ajuns în pat pe la ora 2 Un canadian în Romania (o întamplare neobisnuita cu Artur Silvestri si... altele) dimineata, o data cu... gainile din EST-ul tarii mele de continuare Ivanescu, apoi pe ziaristul si poetul Ilie Purcaru, urmat de adoptie. Ciudat! Gandurile despre prietenii pe care i-am pierdut în ultimul an la Bucuresti, parca ma apasau. Ce an acest 2008! Am pierdut pe marele poet Cezar socul pierderii total neasteptate si incredibile, a marelui Drumul de la Montreal la Bucuresti a fost ca de obicei, om de cultura, scriitorul Artur Silvestri. Ce tragedie! A obositor. Am plecat miercuri, 31 martie 2009, la ora 16.40 urmat pierderea maestrului sculptor prof. Vasile Gorduz, de la aeroportul Dorval cu zborul Air Canada 6820 la pe care îl admiram si îl iubeam din toata inima. Zurich si de acolo, pe 1 aprilie, spre Otopeni, cu Swiss Am adormit spre ziua si m-am sculat asa cum Air. Cele 7 ore diferenta de fus orar între EST (Eastern este normal pentru aceleasi celule pe care le denuntam Standard Time) si Romania, plus oboseala drumului, mai sus, care îsi fac de cap si asupra carora nu avem schimba total pofta de viata în primele zile de trecere de nici un control, la ora 8 dimineata în Montreal, si ora la o zona la alta. Totusi, nu am putut refuza pe prietenii 15.00 la patul calduros din Bucuresti. Curios, ceva care m-au asteptat la aeroport, sa nu mergem la un parca ma îndemna sa plec în oras cat mai repede. Nu restaurant pescaresc, pe malul unui lac din Saftica, de aveam nici o urgenta, dar simteam nevoia sa plec. care erau foarte mandri. Parca ar fi fost al lor. În fond, Aveam de platit celularul, dar gandul ma îndemna sa nu ora 15.00 în Romania însemna aproximativ ora de trezire ma duc unde mergeam de obicei, ci sa merg pe bule- la Montreal. Dupa stereotipul celulelor si organelor care vardul Magheru. De ce acolo, nu-mi dadeam seama. ne compun, începea o noua zi, într-o lume unde ziua se Poate ca va fi si prin centru un loc de plata, îmi ziceam apropia de sfarsit. în gand. Cum locuinta matusii mele din Alexandru Restaurantul, unde tot meniul era din peste (mai putin Donici (unde stau de obicei) se afla la numai 10 minute desertul, dar nu sunt sigur, ca nu l-am încercat), cu deco- de Piata Romana, am plecat pe jos. Niciodata nu strica ratiuni frumoase si foarte curat ne-a stimulat pofta de putina miscare. Aceasta zona a Bucurestiului îmi place mancare. Obsesia pestelui contaminat cu mercur si foarte mult si îmi starneste amintiri placute. Ce pacat ca plumb din apele aparent curate “ca lacrima” din Canada, este atat de aglomerata si de prafuita ! Masinile parcate ma urmarea. În lumea de peste ocean, guvernele reco- pe trotuare te obliga sa mergi pe partea carosabila a manda sa nu se consume peste decat cu o anumita strazilor - spre furia soferilor care claxoneaza si înjura. frecventa - o data pe saptamana, o data pe luna etc. La Montreal am luat o amenda numai pentru faptul ca o Femeile gravide sunt sfatuite sa nu consume peste roata a masinii se urcase putin pe trotuar fara sa-mi deloc. Totul depinde si de toxicitatea apelor unde pestele dau seama. Praful, fumul si mirosurile neplacute îti cam a fost pescuit. Gandurile acestea nu-mi dadeau pace. taie pofta de plimbare pe jos, dar pentru placerea de a Oare cat de contaminata este apa tulbure din lacul de traversa parcul Gradina Icoanei, merita efortul, mi-am unde provenea pestele de pe masa ? zis. Acolo ma duceam sa cumpar înghetata pe « bat» 120 cand eram elev în clasa 5-a la « Eminescu ». Ce ment, fara sa fiu chemat prin mijloacele actuale de comu- bunatate mi se parea ! Am ajuns la Piata Romana si am nicare, fara sa fi avut habar ca la Libraria Sadoveanu luat-o usor, fara graba, spre Universitate. Am gasit un (unde si eu am lansat prima mea carte - Un roman în centru de telefoane celulare, am platit , dar nu am con- Canada, în urma cu 14 ani), voi fi martor la un asa tinuat drumul spre Universitate ci am luat-o înapoi spre eveniment cultural de exceptie. « Romana » . De ce oare? Distinsa scriitoare Mariana Braescu Silvestri, a vorbit Cand am ajuns în fata librariei “M.Sadoveanu”, ochii mi despre personalitatea complexa, enciclopedica, a s-au abatut pe cartile si anuntul din vitrina. Sa nu-mi minunatului dansei sot si a dat autografe. Am vrut sa vina sa cred! Joi, 2 aprilie, ora 17.0,0 se lansau si se platesc cele doua carti prezentate - Frumusetea lumii prezentau carti de, si despre Artur Silvestri, antume si cunoscute. Zile de neuitat (ultima carte a lui Artur, publi- postume. M-am uitat la ceas. Arata ora 10 în Canada, cata postum) si cartea In memoriam Artur Silvestri - deci era exact ora 17.00 la Bucuresti. Totusi, sa fiu marturii tulburatoare, dar nu mi s-au primit banii. sigur, am întrebat pe cineva cat este ceasul, Continuand traditia generozitatii distinsului comemorat, uitandu-ma nedumerit la ceasul meu. Era într-adevar doamna Silvestri a oferit toate cartile gratuit. Nu voi uita ora 17 si cateva minute. Am intrat în graba în librarie, sa aprind o lumanare pentru marele Artur, pe oriunde fara sa-mi vina sa cred ca am ajuns acolo exact la timp unde ma vor duce pasii, prin Canada si prin lumea pentru Eveniment. Abia începuse lansarea, în prezenta larga. Îl voi purta cu mine în suflet toata viata mea. a numerosi oameni de litere, artisti plastici de renume si Distinsa doamna Teodora Mandru, editor coordonator al admiratori de toate varstele. As putea zice ca toata elita cartii - In memoriam Artur Silvestri- marturii tulburatoare, culturala bucuresteana se afla acolo (mai putin cei de la a vorbit cu emotie despre Maestru si despre obligatia Institutul Cultural Roman, care nu prea au treaba cu morala pe care o au cei care l-au iubit si apreciat, de a-l evenimente culturale de valoare). Era clar : Maestrul tine viu printre noi, continuand publicarea cartilor, deja Artur a vrut sa fiu prezent si mi-a îndreptat pasii spre planificate - Artur Silvestri - Fapta culturala; Artur Libraria Sadoveanu. Nu îmi venea sa cred, parca nu era Silvestri - asa cum l-am cunoscut si Artur Silvestri - adevarat. Si totusi, asa era. Ma aflam acolo, alaturi de Gradinarul iscusit. cei care l-au iubit pe marele om de cultura Artur Silvestri, Au mai vorbit cu dragoste si competenta pentru marele care ne-a parasit prea neasteptat si prea devreme, pe disparut - prof. univ. Dr. Nicolae Georgescu (care ne face vecie. Spiritul sau nobil se afla printre noi. Nu cred ca a onoarea de a publica si în revista Asociatiei Scriitorilor fost o coincidenta ca am ajuns acolo (ce nefericit as fi Romani din Canada - Destine literare) , prof. Nicolae fost sa aflu de eveniment mai tarziu !). A fost cu siguranta Scurtu, scriitoarele Ioana Stuparu si Nastasia Maniu. una din acele întamplari inexplicabile, care ne Domnul Geo Calugaru a citit un acrostih “El este duh - marcheaza pentru totdeauna. Sa fi fost un fenomen lumina” iar o poeta de talent - Florica Cepoiu, a citit paranormal, cum se întampla cateodata în viata ? Nici nu poezia Pe altarul vesniciei. Nimeni nu se mai gandea sa mai stiu ce am spus cand am luat cuvantul - eram prea plece acasa, discutiile continuandu-se pana spre seara. puternic marcat de acea întamplare. Îl simteam pe Artur în aer, parca era undeva deasupra noastra privindu-ne Asa am început sejurul meu de primavara în cu bunatate, multumit ca îi cinstim memoria asa cum se Romania, sub influenta acestui înaltator moment, cuvine. Nu a mai ajuns în Canada, asa cum am planuit Artur Silvestri. Ce fericire am simtit ca a fost posibil, cu numai 7 luni înainte, dar eu am ajuns la acel eveni- prin acesta “chemare”, sa fiu prezent! 121 Dar ce caut eu, un canadian, sau mai bine zis - Credeti ca primaria respecta o decizie a Curtii un roman aproape “canadizat”, în Romania ? Evident, Supreme? Nicidecum. Alte cereri, alte aprobari, alta nu în vacanta, ci cu treaba. M-am întors sa intru în alergatura pe la diferite institutii, alte tergiversari. Este posesia apartamentului meu cu patru camere, confiscat luna mai, si tot nu am intrat în posesia actelor de de comunisti în anul 1984, pentru “infractiunea” de proprietar, cu toate ca avocatii m-au asigurat ca într-o neîntoarcere în tara la timpul prestabilit. Am revenit în luna voi redeveni proprietar. tara, dar dupa cinci ani, cu entuziasm si încarcat cu aju- Înarmat cu Decizia respectiva, însotit de toare pentru spitale, cand împuscaturile de pe strazi nu administratorul blocului, care îsi mai aducea aminte de se terminasera. Atunci am aflat ca apartamentul meu mine de cand eram secretar al Asociatiei de locatari, era ocupat de un securist. Ce conta! Trebuia sa ajut am vrut sa vorbesc cu familia de securisti care s-au Romania, fiind convins ca dreptatea si cinstea se vor bucurat de munca mea de peste 24 de ani. Ce credeti restabili în tara mea, cotropita de comunistii îndrumati ca mi-au spus ? „... Nu ne mutam niciodata. Ce, ai venit de la Moscova. Eram convins ca asa cum mi-a fost luat din Canada sa-mi iei mie casa? Ai parasit tara si acum apartamentul, de care eram atat de mandru - cea mai vii înapoi sa ne tulburi linistea?” Aceleasi formule mare realizare a mea în RSR, în care am investit sapte învatate bine pe vremea cand un securist te putea ani de salariu, tot asa mi se va si returna. Nici nu cre- arunca la puscarie cum si cand vroia. “Puteam chiar sa deam ca va fi nevoie sa fac vreo cerere. Usor s-a luat, cumparam apartamentul, dar nu au avut suficienti bani” usor se va da înapoi. Cu o decizie pe o coala de hartie Fiind în litigiu, spre ghinionul lor, nu au putut sa-l s-a luat, cu o decizie se va da înapoi. Asa era logic si cumpere, evident - pe mai nimic. Aceasta a fost alta normal, într-o tara normala. Am plecat în excursie si escrocherie romaneasca, pentru a se complica retro- m-am întors ceva mai tarziu. Ce daca? Faptul ca am cedarile. Am aflat de la un vecin cat platesc ei chiria la protestat permanent în Canada împotriva faradelegilor primarie (ICRAL), pentru apartamentul meu cu patru comunismului din Romania, credeam ca va fi apreciat camere: NUMAI 140 de lei pe luna!! Cum sa plece de la de cei care au luat puterea si s-au dezis de cei dinain- asa chilipir? Chiar si un student sarac, pentru numai o tea lor. Dar nu a fost asa, ba dimpotriva, au continuat camera, plateste de patru-cinci ori pe atat. Cata necin- toate miseliile înaintasilor comunisti. S-au dezis numai ste si inechitate într-o tara stapanita înca de fostii în vorbe, dar nu si în fapte. comunisti si de slugile lor bine platite sau favorizate - Dupa ani multi de procese cu Primaria Municipiului securistii vechi si noi! Oare se va mai schimba vreodata Bucuresti (devenita „proprietara” apartamentului meu), spre bine, aceasta Romanie, în care s-a întamplat sa dupa ce s-au utilizat fel de fel de smecherii avocatesti ma nasc? pentru a se tergiversa restituirea apartamentului, dupa ce s-au facut repetate recursuri de catre numita primarie, iata ca anul trecut, în luna decembrie, avocatii mei mi-au adus la cunostinta vestea cea mare - incredibila chiar: primaria a pierdut si ultimul recurs posibil, si am intrat în posesia deciziei executorii, definitive, care obliga parata sa-mi restituie apartamentul - fara cheltuieli de judecata, asa cum plateste oricine care a pierdut un proces într-o tara normala. Dar, mult a fost, putin a mai ramas, cel putin asa mi s-a spus. 122 (Va urma) FENOMENUL TEATRUL NATIONAL sa te dezmeticesti, sa-ti revii. Este greu de înteles si de conceput cum un om - Dan Puric, nu mai este om, În scurtul meu sejur la Bucuresti, în luna aprilie iesind din real si devenind pe scena o legenda vie, 2009, mi-am gasit timp sa merg la Teatrul National la trei sub ochii înmarmuriti de admiratie si extaz ai specta- spectacole. O alegere mai buna de a-mi petrece timpul torului. Excelenta distributia! Toti actorii exceleaza, cu dedicat îmbogatirii mele spirituale nici nu putea sa existe marele actor Constantin Dinulescu în cap de lista si pe si regret ca nu am mers la toate spectacolele posibile. care nu poti sa ti-l imaginezi în alt rol mai potrivit decat Ca o nota generala, toate piesele de teatru pe al lui Sancho Panza, alaturi de nefericitul lui Don care am avut fericirea sa le vad impresioneaza prin Quijote. Este un spectacol despre care se va vorbi cu imaginatie, subtilitate, distributie bogata, costume si superlative în istoria teatrului romanesc si universal. decoruri ingenioase, profesionalism. Cu alte cuvinte Piesa Ultima ora a lui Mihail Sebastian a fost impresioneaza prin CALITATE. Talentul si pasiunea pusa pe scena de atatea ori, încat nu poti sa ai mari actorilor pentru arta, pentru frumos, te transpun asteptari de ceva inedit. Este arhicunoscuta. Am vrut cu siguranta în lumea personajelor de pe scena, sa o vad ca pe o piesa istorica, apreciata mult pe traind experiente pe care nu le vei uita niciodata. vremea comunismului din Romania. Si totusi, cu o În Burghezul Gentilom (Le Bourgeois distributie de exceptie în care nu lipsesc « titanii » Gentilhomme, de Moliére - balet si dialog pus în scena teatrului romanesc: Mircea Albulescu, Gheorghe [n anul 1670, la curtea lui Louis XIV) se încearca si se Dinica si Marin Moraru, împreuna cu alti actori reuseste admirabil o adaptare nastrusnica, moderna, de talent (Claudiu Bleont, Ilinca Goia, Raluca Petra, la Bucurestiul zilelor noastre, la societatea romaneas- Liliana Hodorogea, Grigore Nagacevschi - ca de astazi. Se joaca dezinvolt, cu imaginatie si sa mentionez numai cateva nume) s-a realizat un talent. Atmosfera destinsa pare fireasca în ciuda spectacol admirabil, care trebuie vazut. Deci, daca ajungeti prin Bucuresti, va nefirescului personajelor si situatiilor inedite. Victor Rebengiuc în rolul Domnului Jurdanescu (de la recomand cu caldura - nu pierdeti ocazia si mergeti Monsieur Jourdain al lui Moliére) joaca magistral, la Teatrul National. Este un adevarat « fenomen » depasind orice asteptari. Este un spectacol de mare cum o institutie din Romania de astazi a ramas înca anvergura, care trebuie neaparat vazut. un bastion de cultura si de civilizatie. Sa ne bucuram, Spectacolul Don Quijote, dupa Miguel de Cervantes, în adaptarea si regia lui Dan Puric, nu cu speranta ca si alte institutii îsi vor reveni de la “socurile” la care au fost supuse în ultimii ani. poate fi descris în cuvinte. Este atat de unic în totul, atat de fabulos si de incredibil, încat ai nevoie de timp AC. 123 CONCURSUL “HAI SA NE CUNOASTEM!” (CINCI SI CINCI) - CRITERII 1. Activitate anticomunista 2. Persecutii ale regimului comunist sau postcomunist 3. Activitate de ajutorare a Romaniei în perioade critice 4. Activitati care au contribuit la cunoasterea Romaniei si a culturii romanesti în Canada si invers 5. Diplome si alte recunoasteri ale activitatii anticomuniste 6. Activitate profesionala remarcabila, recunoscuta în Canada 7. Diplome sau recunoasteri oferite de regimul comunist sau postcomunist si acceptate 8. Diplome, titluri sau colaborari oferite de regimul comunist sau postcomunist si refuzate 9. Cinste, vointa, determinare, ajutorare a imigrantilor si alte acte de caritate 20 de puncte maxim 20 de puncte maxim 20 de puncte maxim 20 de puncte maxim. 10 de puncte maxim 10 de puncte maxim -20 de puncte maxim 10 puncte maxim 10 puncte maxim EXPLICATII : Un candidat poate sa obtina maxim 120 de puncte. Criteriile si punctajul propuse mai sus nu sunt definitive. Asteptam propunerile si sugestiile cititorilor. Aceste propuneri si sugestii vor fi publicate la Posta redactiei, împreuna cu comentariile noastre. În juriu nu va putea fi acceptat un eventual candidat la categoria « Primii cinci » în viata. Acest juriu pentru analiza si acordarea punctajelor va fi stabilit de redactie, functie si de propunerile cititorilor, însa nu va fi facut public decat în momentul anuntarii clasificarii finale. Urmarim sa existe maxima obiectivitate si corectitudine posibila. Pentru categoria « Primii cinci » care nu mai exista printre noi, rudele sau orice organizatie canadiana poate propune candidatii. Aceasta propunere trebuie sa fie însotita de toate documentele posibile (în copie, nu primim documentele originale) pentru a se obtine maxim de punctaj, împreuna cu explicatiile, marturiile si pledoariile considerate concludente si pertinente. Pentru categoria « Primii cinci » în viata, candidaturile pot fi propuse de cei care se considera eligibili, de rude, de cunostinte sau de diferite organizatii, însotite de documente, explicatii, marturii si pledoarii pentru fiecare criteriu. Data limita de trimitere a propunerilor - 1 august, 2009. Anuntarea rezultatelor : Ziua Nationala a Romaniei 2009. Asteptam propuneri si colaborari. Redactia revistei Destine Literare Explicatii referitoare la criteriile propuse: 1. Comunismul a facut mai mult rau tarii decat orice razboi sau cataclism. Comparand Romania de astazi cu tari din zona care nu au fost abandonate lui Stalin si comunismului precum Italia, Grecia, Turcia ne putem da mai bine seama de diferente. În Canada au existat romani cu dragoste de tara care au luptat si au demascat ororile dictaturii comuniste din tara lor de origine. Au organizat activitati anticomuniste, au participat la demonstratii anticomuniste, au scris împotriva comunismului etc. Unii mai exista, altii au disparut. Functie de marturii si probe, se vor acorda maxim 20 de puncte candidatilor din cele doua categorii. 2. Unii romani care au emigrat în Canada au suferit fel de fel de persecutii - puscarie, retinerea abuziva în tara a copiilor si sotiilor, confiscarea proprietatilor si alte pedepse si abuzuri. Se vor acorda maxim 20 de puncte candidatilor eligibili. 3. În timpul Revolutiei si în perioada grea imediat urmatoare Revolutiei, au existat romani canadieni care au ajutat tara. Se vor acorda deasemenea 20 de puncte pentru candidatii eligibili. 4. Au existat si exista romani canadieni care au facut mult bine romanismului si recunoasterii culturii romane în Canada. De asemenea , exista romani care au facut cunoscuta viata si cultura canadiana în Romania. Li se vor acorda maxim 20 de puncte pentru acest gen de activitati. 5. La acest punct, nu mai este nevoie de explicatii suplimentare. 6. Prin activitatea profesionala în cele mai diferite medii, multi romani s-au facut remarcati si simpatizati, obtinand diplome si alte forme de recunoastere facand sa creasca respectul canadienilor pentru romani si pentru Romania. 7.. Colaborarea cu regimul comunist sau postcomunist si primirea de diplome, titluri etc este discutabila. În general, romanii care au primit asa ceva nu au fast vazuti cu ochi buni de ceilalti romani canadieni. Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintila Corbu si multi altii au refuzat orice legatura cu comunistii. Sunt penalizati cu pana la 20 de puncte cei care intra în aceasta categorie. 8. Este vorba de demnitate, chiar daca pot exista argumente. Unii romani au refuzat categoric orice contact cu cei care au facut atata rau tarii lor, nefacand nici un compromis. Credem ca este firesc sa primeasca maxim 10 puncte pentru comportamentul lor demn. 9. Acest punct nu credem ca are nevoie de explicatii suplimentare. Oricum, repetam: orice sugestii si propuneri vor fi binevenite, putandu-se perfecta aceasta încercare de clasificare si punctaj. Redactia 124 SUMAR Alexandru Cetateanu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 Nicolae Balasa, Acvariul cu fate (fragment) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Petrus Andrei, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Constatin Clisu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 Sorin Cerin, Aforisme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Ion Dodu Balan, Sorin Cerin - Despre creatia sapientiala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Dr. Julia Deaconu Cetateanu, Viata de doctor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16 Apel, Vasile Gorduz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 Gabriela Cretan, Maitre de la clarte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 Radu Mihai Crisan, Eminescu interzis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 Melania Cuc, Rusalca de la Capidava . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 Lucian Gruia, Melania Cuc, Miercurea de cenusa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30 Melania Cuc, Dantela de Babilon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 Mihaela Dordea, Domnisoara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Darie Ducan, Camila . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Dr. Francis Dworschak, Paulescu ocultat la Toronto . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 George Filip, Poeme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47 George Filip, Dlui ing. Daniel Manolescu, La zi aniversara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 George Filip, Imprevizibilul om . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51 Traian Gardus, Poeme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 George Georgescu, Via Dolorosa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 Ana Maria Gibu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 Daniela Gifu, In Memoriam, Sacrificatii dictaturii rosii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 Daniela Gifu, Constantin Zarnescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Lucian Gruia, Povestiri - Caine [n rugaciune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 Anunt - Hai sa ne cunoastem! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 Liviu Florian Jianu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68 Prof.Dr. Manea Pompiliu, Jaloanele comunismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 Ionela Manolescu, Aurel Manolesco, Vernisaje . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 Daniel Constatin Manolescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Gheorghe Neagu, Decoratia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 Tudor Nedelcea, In memoriam Grigore Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 Livia Nemteanu-C Chiriacescu, Le Capitain de Sicile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88 Oana Andrei Paval, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 Victor Rosca, Incitatie la lectura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .95 Alicia Rusoaica, Purtam sandale cu talpa joasa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 Necrolog, Ion Taranu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98 George Filip, La cumpana stelelor, de Mihaela Donciulescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Catalina Stroe, Adevaruri simple . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Zoe Torneanu Vasiliu, Mama, temelia familiei crestine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106 Preot, prof.Dr. Cezar Vasiliu, Episcopia ortodoxa romana din America . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108 Maia Cristea Vieru, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113 Mircea Eliade, Scrisori adresate doamnei Maia Cristea Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 Daniela Voiculescu, Poezii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118 Alexandru Cetateanu, Un canadian [n Romania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120 Alexandru Cetateanu, Fenomenul Teatrul National . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123 Concursul Cinci si Cinci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124 125 Colectivul de redactie: Director: Alexandru Cetateanu ([email protected]) Redactor-Sef: Eliza Ghinea Redactor-Sef adjunct: Irina Egli Redactor-Sef adjunct: Maia Cristea Vieru Redactor tehnic: Valentin Florin Luca Secretar literar: George Filip Design si paginare computerizata: Eliza Ghinea ISSN 1916-0 0623 Membrii ACSR: + Alexandru Cetateanu Margareta Amza George David Francisc Ion Dworschak Irina Egli George Filip Corneliu Florea George Georgescu Mircea Gheorghe Eliza Ghinea Eugene Giurgiu Ionela Manolescu Cristina Mihai Felicia Mihali Florin Oncescu Livia Nemteanu Radu Rascanu Dragos Samoila Luminita Suse Miruna Tarcau Georges Tautan Sorin Tonea Ion Taranu Cezar Vasiliu Zoe Torneanu Vasiliu Maia Cristea Vieru Membrii simpatizanti si colaboratori: Prof. Dr. Marian Barbu Nicolae Balasa Mihaela Bocu Hanna Bota Rares Burlacu Nicholas Cetateanu Prof.Dr. Nicholas Dima Mihaela Dordea Stefan Dumitrescu Traian Gardus Mariana Gheorghe Laura T. Ilea Liviu Florian Jianu Valentin Florin Luca Florin Malaelea Toropu Prof. Dr. Claudiu G. Matasa Mihai Malaimare Daniel Constatin Manolescu Calin Andrei Mihailescu Silvia Miler Kae Morii Ion Murgeanu Gheorghe Neagu Gral. Ion Mihai Pacepa Adrian Sahlean Andrei Seleanu Daniela Voiculescu Le Verne Alina Voicu Stefan Visan Dan Vulpe Membrii onorifici: + Ioan Barbu Jacques Bouchard Jean Yves Conrad Gilles Duguay Vasile Gorduz Carolina Ilica Dumitru M. Ion Doru Motoc Herman Victorv Membrii onorifici post mortem: Grigore Vieru Cezar Ivanescu Arthur Silvestri Fiecare autor care semneaza [n revista “Destine literare” raspunde moral si juridic de continutul articolului sau. Redactia respecta ortografia autorului. Front cover: photo courtesy of Joe Calleja, Calleja Design, www.callejadesign.com 126 EVENIMENTELE CULTURALE ALE LUNII Imagini de la comemorarea lui Grigore Vieru Imagini de la comemorarea lui Aurel Manolescu (foto Maria Filip) “ ... Speram ca a venit momentul recuperarii autorilor romani din exil, autori care, pe langa opera lor, îmbogatesc si înfrumuseteaza peisajul ” literaturii romane de azi, în aventura lor existentiala si prin puritatea lor morala. Cezar Ivanescu (Prefata la cartea poetului George Filip, “Metafore risipite”) “ Accordez-m moi la permission de féliciter L'Association des Écrivains Roumanins du Canada (ASRC) pour avoir soutenu cet effort et de souhaiter un grand succes a son nouveau magazine, Destine. Je me sens honoré d'y écrire. Destine a pour but de forger des liens entre les etres humains par l'intermédiaire de la literature roumaine, de la philosophie et de la religion. Permettez-m moi de lui ajouter une fonction supplémentaire: supprimer les barrieres que les communistes ont élevées entre les Roumains en tant qu'individus. Allow me to congratulate the Association of Romanian Writers from Canada (ASRC) for helping that effort, and to wish plenary success to its brand new magazine, the Destine. I am honored to write for it. Destine is dedicated to building bridges between people by using Romanian literature, philosophy and religion. Let me add a fourth dimension: eradicating the barriers the communists erected between individual Romanians. ” Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa ISSN 1916-0 0623 $6.95
Similar documents
Redobândirea cetățeniei române: o politică ce capătă viziune?
și aplicate” nu și-a pierdut câtuși de puțin din actualitate, motiv pentru care ne-am propus să actualizăm datele prezentate acum un an, cât și să inventariem ce s-a întâmplat până în acest moment ...
More information