intimitatea amfiteatrelor

Lucian Nastasă
•
INTIMITATEA AMFITEATRELOR
Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari” (1864-1948)
1
Colecţia PARADIGME
Coordonator GHEORGHE PERIAN
Editor: MIRCEA PETEAN
Coperta: CRISTIAN CHEŞUŢ
© Editura Limes, 2010
Str. Snagov, 3/19
400420 Cluj-Napoca
Tel./fax: 0264/544109; 0723/194022
Email: [email protected]
www.edituralimes.ro
ISBN 978-973-726-469-5
2
Lucian Nastasă
INTIMITATEA AMFITEATRELOR
Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari”
(1864-1948)
Editura LIMES
Cluj-Napoca 2010
3
4
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................... 7
PROFESORUL UNIVERSITAR. Fiinţă sentimentală.............. 15
Idealul feminin .................................................................................27
Dragostea – pasiune incontrolabilă ..................................................52
Între dragostea ideală şi cea carnală.................................................66
CĂSĂTORIA ŞI CUPLUL FAMILIAL.
Strategii matrimoniale................................................................. 72
Etape spre căsătorie........................................................................112
Căsătoria propriu-zisă ....................................................................147
Mariajul ca strategie a carierei .......................................................153
VIAŢA ÎN CUPLU................................................................... 195
CRIZA CUPLURILOR ............................................................ 251
Viaţa extraconjugală........................................................................257
Divorţul...........................................................................................267
ŞANSA UNEI NOI VIEŢI. Recăsătoria.................................. 276
SOŢIA PROFESORULUI UNIVERSITAR.
Mai mult decât o prezenţă feminină.......................................... 287
DESCENDENŢII...................................................................... 298
CELIBATARII ......................................................................... 337
SITUAŢIA MATERIALĂ ŞI SPAŢIUL LOCUIRII.
Mai multă prosperitate decât sărăcie......................................... 341
5
IEŞIREA DIN SCENĂ ............................................................. 399
Pensionarii......................................................................................399
Moartea şi ritualurile funerare........................................................418
ÎN LOC DE CONCLUZII ........................................................ 482
INDICE DE NUME.................................................................. 485
6
CUVÂNT ÎNAINTE
D
eşi ar putea părea un aspect mai puţin interesant şi înclinat mai
curând spre bârfă, chiar cu iz de calomnie uneori, subiectul cărţii
de faţă îmi pare totuşi indispensabil pentru a închide oarecum
incursiunea începută acum câţiva ani în mediul universitarilor „literari”.
Deşi unii din comentatorii lucrărilor mele au mai strâmbat din nas atunci
când analizele segmenţiale anterioare au venit să umbrească uneori din
aureola diverşilor savanţi români ce au devenit mituri naţionale, credem
totuşi că abordarea dintr-o atare perspectivă este departe de a fi inutilă ori
extravagantă.
În fond, tot ce am realizat până acum cu referire la istoria
intelectualităţii din spaţiul românesc, nu este altceva decât o sumă de
decupaje microbiografice, adeseori tratate ca un produs al „coşului de
gunoi” al istoriei, dar care – s-a văzut deja – pot arunca proiecţii de-a
dreptul fascinante în ceea ce priveşte derularea „evenimentelor mari” ale
trecutului (dacă există cumva vreo instanţă dispusă a da verdicte asupra
dimensiunilor faptelor istorice!).
Fără să exagerăm, se poate afirma că orice investigaţie de acest
tip îşi pierde din aspectul de intrigă romanescă în profitul conturării unei
veritabile istorii, în care pârghiile ei motrice se află de fapt în culise, mult
mai în adâncime decât ne-ar place nouă să credem, dar şi mult mai dificil
de reconstituit din punct de vedere empiric. Pentru că mereu şi mereu
oamenii au avut parcă ceva de ascuns, de disimulat. Iar această remarcă
nu este deloc nouă, aspectul fiind de altfel atotprezent în mai toată opera
vizionarului Honoré de Balzac care, de pildă, în Iluzii pierdute ne şi
spune că sunt două istorii: „L’histoire officielle, menteuse (...), puis
l’histoire secrète oú sont les véritables causes des eveniments, l’histoire
honteuse”.
Din această perspectivă, latura „personală” a fiinţei umane, viaţa
ei privată, intimă, chiar extrem de intimă, a constituit mereu unul din
agenţii principali ai dinamicii istoriei. Şi oricât s-ar evita o astfel de
7
constatare, faptul în sine rămâne o realitate pe care – mai mult sau mai
puţin explicit – cu toţii o simţim, o recunoaştem, o acceptăm. La urma
urmei, făţărnicia este o trăsătură specific umană, prin a cărei acţiune
individul prefăcut îşi înşeală semenii – uneori chiar pe el – cu aparenţa
virtuţilor. Mai există oare cineva în lumea aceasta care să nu manifeste
prudenţă faţă de ceilalţi, tocmai datorită îndelungatei experienţe umane,
că în spatele aparenţelor mereu se ascunde ceva necunoscut, nu neapărat
josnicie?
Aşadar, departe de a fi o simplă reconstrucţie a părţilor obscure
ale istoriei, această specie de analiză tinde mai curând spre biografiile
colective. De altfel, ca un paradox, abordările biografice par a fi mereu în
vogă, fiecare generaţie intelectuală redescoperind genul, într-un ciclu fără
oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de întemeiate. S-ar părea că
povestea vieţii constituie una din puţinele specii eternizate, cu impact
direct asupra evoluţiei ideii şi conştiinţei de sine a individului şi a
colectivităţilor în ansamblu1. Aşadar, nimic uimitor în a constata
permanentele reveniri la biografie (romanţată ori savantă), atât în manieră
clasică, pozitivist-empirică, dar mai ales din perspectiva psihanalizei şi a
sociologiei, ca răspuns parcă la istoriile tot mai dezumanizate,
structuralizate ori problematizate, în care reconstrucţiile „á la long durée”
pun în umbră tocmai personajul cel mai important: omul.
Din această perspectivă şi mereu aflată sub spectrul acuzaţiilor
de subiectivism, de impresionism, de cultivare a individualismului în
dauna colectivului, de iluzionism, de mistificare a diverselor modele
umane etc., biografia caută cu asiduitate a se îmbogăţi metodologic şi a
câştiga în credibilitate prin tehnici care să elimine suspiciunea ficţiunii şi
a mitologizărilor. În plus, ea tinde spre „democratizare”, luându-şi
subiectele nu doar din „celebrităţile” vreunei epoci, ci apropriindu-şi tot
mai mult pe „anonimii” care individual nu spun nimic, dar în colectiv au
generat fenomene socio-istorice demne de luare-aminte. Este vorba
aşadar de ample încercări de reabilitare epistemologică, dar care sunt încă
departe de atenuarea dezechilibrului existent între lucrările de restituţie
propriu-zisă (povestea vieţii, aşa cum se înţelege îndeobşte prin biografie)
1
Vezi, de pildă, Contesting the subject. Essays in the postmodern theory and practice of
biography and biographical criticism, ed. by William H. Epstein, West Lafayette (Ind.),
Purdue University Press, 1991; Ann Jefferson, Biography and the Question of Literature
in France, Oxford, Oxford University Press, 2008.
8
şi abordările teoretice sau metodologice2, cu deschideri complexe, care să
reducă tensiunea dintre „istoria personală” şi cea colectivă, chiar
globalizantă.
Fără a ne atinge de acestea din urmă, extrem de complexe şi de o
diversitate aproape fără control, ne vom limita doar la imperativul
abandonării paradigmei clasice om-operă, în care s-au închis până acum
numeroase demersuri biografice. Întocmite adeseori dintr-o perspectivă
hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea eroi, chiar
stereotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii, multe din ele
ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce
presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în
recompunerea şi asocierea faptelor şi un excesiv spirit critic. Cu alte
cuvinte, mult prea mulţi au citit zece cărţi şi au scris-o pe a unsprezecea,
pe post de comentatori! Aşa se face că opera unor cărturari de la noi a
fost ridicată în slăvi, fiind apreciată chiar „protocronistă”, când în
realitate ea nu era altceva decât o lamentabilă compilaţie după diversele
produse culturale vest-europene, vehiculată pe aici ca ceva original şi
deosebit. S-a lăsat astfel deoparte ceea ce putea fi durabil (de la
genealogii minuţios întocmite până la elemente analitice de mare fineţe,
cum ar fi, de exemplu, sociabilitatea, aspectul fizic, temperament,
atitudini comportamentale, anomalii fizice, averea personală, spaţiul
locuirii, participarea la activităţi mondene, viaţa în familie etc.)3, în
2
Cf. E. Hoffman, La biographie: vers un renouveau d’un genre décrié, în vol. L’Homme
face á son histoire, Publication de l’Université de Lausanne, Lausanne, Payot, 1983,
p.77-93; Problemes et méthodes de la biographie, Actes du Colloque. Sorbonne 3-4 mai
1985, Paris, Sources, 1986; H.S. Becker, Biographie et mosaique scientifique, în „Actes
de la recherche en sciences sociales”, no.62/63, 1986, juin, p.105-110; Jean-Claude
Passeron, Biographies, flux, itinéraires, trajectoires, în „Revue française de sociologie”,
XXXI, 1990, no.1, p.3-22; J. Peneff, La méthode biographique, Paris, A. Colin, 1990;
Idem, Les grandes tendances de l’usage des biographies dans la sociologie française, în
„Politix. Travaux de science politique”, no.27, 1994, p.25-31; La biographie en histoire.
Jeux et enjeux d’écriture, sous la direction de Antoine Coppolani, Paris, Edit. Houdiard,
2007; Geschichte und Theorie der Biographie, Hrsg. W. Hemecker, Bernhard Fetz,
Berlin, De Gruyter, 2008; Handbuch Biographie, Hrsg. Christian Klein, Stuttgart, Metzler
Verlag, 2009; Biographie et intimité des lumières à nos jours, études réunis par Daniel
Madelénat, Clermont-Ferrand, Presses Universitaire Blaise Pascal, 2009 ş.a.
3
Cu multă încărcătură teoretică, vezi Familiengeschichten. Biographie und familiärer
Kontext seit dem 18. Jahrhundert, Hg. Christian von Zimmermann, Frankfurt am Main,
Campus Verlag, 2008.
9
profitul comentariilor şi analizelor textuale, fără îndoială mult mai supuse
efemerităţii.
Bunăoară, o vreme nu prea am înţeles multe din conduita şi
deciziile unor „celebrităţi”, deşi citisem pentru fiecare măcar vreo două
monografii. Abia mai târziu am priceput că ceea ce pentru unii părea
ceva uzual (de pildă căsătoria, existenţa descendenţilor, cultul prieteniei,
participarea la activităţi mondene, practicarea sportului etc.), pentru alţii
diverse accidente biografice (maladii, infirmităţi, orientare sexuală
atipică ş.a.) stăteau la originea anormalităţii, nesocializării, şi nu neapărat
dorinţa lor de a fi printre cărţi clipă de clipă, de a fi creatori prin jertfa de
sine! Pentru că vom găsi în istoria culturii universale nenumărate genii şi
gânditori de forţă a căror viaţă de zi cu zi a fost una aproape obişnuită, ca
a oricărui băcan ori profesoraş de provincie, sau dandy, cu bucurii şi
tristeţi cotidiene, care a iubit şi a urât, care şi-a ţinut şi răsfăţat copiii pe
genunchi, care a făcut şi bucătărie, poate a spălat şi rufe etc., fără ca
nimic din toate acestea să ne fie sugerat în opera lor devenită între timp
„nemuritoare”.
Acele demersuri biografice om-operă nu au făcut altceva decât
să revendice un soi de pragmatism şi să manifeste deschidere mai ales
spre lumea ideilor (de altfel, nimic reproşabil), însă adeseori răspunzând
ritualurilor celebrării şi fiind mereu viciate de ideologia epocii în care au
fost elaborate. Tot mai mult, comemorarea diverselor personaje s-a
substituit colocviilor profesionale, devenind un spaţiu al mitologizării,
nici măcar cu valoare educativă, ci numai din dorinţa unora de a lua loc
în prezidii, de a-şi autocultiva imaginea pe seama celui celebrat etc. Aşa
s-a întâmplat cu numeroase personalităţi ale culturii române. În fond, cu
puţine excepţii, aceste tipuri de biografii au restituit mai puţin faptele,
urmărind mai curând un impact emoţional şi dramatic, prin formă şi
imagini, prin crearea unui univers simbolic şi unităţi estetice discutabile,
reconstrucţia cu fidelitate a realităţii fiind de multe ori o chestiune
secundară. Aşa se face că „istoriografia” post-comunistă a favorizat
apariţia unei cantităţi imense de asemenea volume comemorative, cu un
presupus iz biografic, în realitate hârtie consumată inutil, produse fără
cea mai mică valoare ştiinţifică, poate doar numai pentru profitul
simbolic al editorului.
Este şi motivul pentru care ne propunem acum să coborâm mult
mai adânc în viaţa universitarilor de la noi, ca fiinţe umane, în viaţa lor
de zi cu zi, evident, fără a reuşi cât de cât convenabil să acoperim
10
întreaga complexitate a existenţei. Deşi am afirmat în nenumărate rânduri
că ne repugnă faptul de a justifica structura sau titlurile lucrărilor noastre,
de data aceasta se impune nuanţarea opţiunii de a ne intitula astfel cartea
de faţă. Prin forţa împrejurărilor, profesorul universitar este un individ
aflat în primele rânduri ale vieţii culturale a unei naţiuni. Dincolo de
faptul că aparţine unei categorii socio-profesionale destul de complexe,
universitarul este în primul rând un intelectual, care nu doar a străbătut
procese de formare, de legitimare, strategii ale carierei, competiţii,
ierarhii etc., ci a devenit şi un mediator între produsele consacrate ale
spiritului şi publicul tânăr, dispus a învăţa organizat, nu doar pentru a şti,
ci şi pentru a dobândi recunoaşterea acumulărilor sale profesionale. Cu
alte cuvinte, universitarul îşi asumă o funcţie educativă, de cel mai înalt
şi specializat grad, pentru că el nu doar „gândeşte” şi comunică rezultatul
cercetărilor lui ştiinţifice sau al altor cugetători, ci mai mult, este un
formator organizat, care îşi exercită influenţa şi distribuie cunoştinţe unui
public potenţial a intra în categoria intelectualilor, cu alte cuvinte este un
magistru sau un mentor instituţionalizat.
Aşadar, profesorul universitar a constituit mereu un model,
îndeosebi pentru cei tineri, din mai toate punctele de vedere. Însă pilda sa
nu vine doar din ceea ce se vede în spaţiul fizic al amfiteatrelor
universitare! În fapt, întreaga sa viaţă este un gigantic amfiteatru, arareori
vreun profesor reuşind să ţină departe de ochii lumii viaţa sa privată.
Pentru că, teoretic, conduita lui din amfiteatre, lecţiile de „viaţă” pe care
le oferă, modelele existenţiale pe care le dezvoltă, ar trebui să fie în
concordanţă şi cu comportamentul din afara spaţiului academic. Nu poţi
să predici cinstea, imparţialitatea, bunăvoinţa, onestitatea, îngăduinţa,
cultul muncii, aspiraţia spre cele mai rafinate construcţii ştiinţifice şi
artistice etc., în vreme ce dincolo de catedră te comporţi ca un hoţ la
drumul mare, cultivi vrajba şi intriga, plagiezi, îţi înşeli familia sau
amicii, practici trădarea şi minciuna la fiecare pas etc.
Iată de ce apreciem toate aspectele vieţii unui universitar ca o
manifestare la scara unui imens amfiteatru. Doar din această perspectivă
se vor putea evalua ori contura existenţele oneste, rectilinii în variile
medii sociale, disociindu-i pe cărturarii reali de intelectualii „fabricaţi”,
falşi şi fără operă, care într-un fel se comportă în mijlocul publicului
academic, altfel în cel privat, intim. Deoarece, spre deosebire de alte
categorii profesionale, profesorul universitar comportă şi o imensă
dimensiune socială, ce derivă şi din aceea că el formează alţi intelectuali
11
profesionişti, modelează chiar caractere, exercitând o certă influenţă
asupra studenţilor, aflaţi la vârsta adolescenţei şi în căutarea unor
paradigme, a unor repere cultural-ideologice.
Totodată, universitarii sunt cei ce creează şi gestionează institute,
laboratoare, reviste, muzee, organizează şi participă la congrese sau
societăţi savante, ţin conferinţe publice etc., iar unii conduc guverne sau
ministere, se exprimă de la înălţimea tribunei parlamentare, aspecte care,
dincolo de faptul că hrănesc amorul propriu, prin ele îşi exercită şi
puterea, furnizând iluzia dominaţiei intelectuale, mult superioară
cotidienelor satisfacţii umane, efemere sau meschine. Cu alte cuvinte –
ca să-l parafrazăm pe Pierre Bourdieu – ei sunt profesioniştii manipulării
bunurilor simbolice, ei sunt principalii actori în cadrul dezbaterilor
intelectuale, ei ne apar ca instanţe de validare sau de respingere a
produselor culturale. Peste toate însă, au şansa de a face „şcoală”, de a-şi
forma ucenici, discipoli care să-i cultive, să-i întărească şi să le onoreze
numele, perpetuând astfel un soi de genealogie intelectuală, de posteritate
mai mult sau mai puţin convingătoare.
Aşadar, principial, dimensiunea culturală şi puterea intelectuală a
profesorului universitar se manifestă atât în interiorul, cât şi în exteriorul
câmpului universitar, nu de puţine ori căpătând alură şi de putere socială
ori politică. Aceste diverse atribute nu pot fi distinct determinabile în
biografiile profesorilor, adeseori ele se întrepătrund sau se completează.
Unii parvin să cumuleze diverse forme de putere sau să le practice
succesiv după o progresie logică, treptat, cu variaţii de la o perioadă la
alta a vieţii, manifestându-se când preocupaţi doar de îndatoririle
profesionale, de ştiinţa pură, trăind ca într-un turn de fildeş, când aplecaţi
şi puşi pe luptă pentru a dobândi şi menţine o funcţie administrativă sau
de omologare.
Cu toate acestea, universitarii se manifestă îndeosebi prin puterea
ideilor, intervenind direct sau indirect şi în destinul cultural al unei
naţiuni. Ideile sunt cele ce presează asupra evenimentelor, la urma
urmelor ele generează acţiunea, creează istoria, iar intelectualii – deci şi
universitarii – au animat de-a lungul timpului marile ideologii, acestea
din urmă nefiind altceva decât sisteme de interpretare a lumii, implicând
ordonarea diverselor tipuri de valori şi sugerând măsuri de reformare în
varii domenii. Aşadar, universitarii sunt cei care deţin instrumentele şi
puterea de a mobiliza societatea în direcţia gândirii şi acţiunii, prin
persuasiune şi forţa seducţiei simbolice.
12
Furnizând cele mai înalte cadre ale societăţii, universităţile au
exercitat în România nu doar o dominaţie simbolică, ci şi una reală. În
cadrul acestora, îndeosebi facultăţile de filosofie şi litere au jucat un rol
fundamental în societatea românească în perioada de care ne ocupăm.
Studiile de istorie au contribuit la dezvoltarea sentimentelor naţionale, la
ideea de regenerare morală şi construcţie statală modernă şi unitară, prin
apelul la faptele trecutului. Profesorii care s-au ocupat de filosofie au
exercitat de asemenea o influenţă majoră în societatea românească,
acţionând fie prin puterea de convingere, fie prin punerea în lucru a
„raţionalismului”. Ambiguă în fond, filosofia apelează la retorică, caută
să placă utilizând abstracţii, făurind chiar şi construcţii societale ori
individuale adeseori imaginare, care să seducă, prin ceea ce înţelegem
noi astăzi ca ideologie. Nu întâmplător, deşi majoritatea universitarilor
noştri „filosofi” au dovedit prea puţină originalitate, aceştia au reuşit să
genereze nu doar entuziasme, ci au impus chiar conduite şi direcţii de
evoluţie a societăţii. Cu alte cuvinte, se poate afirma că disciplinele
„filosofice”, aşa cum au fost multe profesate la noi, prin arta de a vorbi
bine şi a sistematiza ideile, de a pune în circulaţie concepţiile generale
asupra vieţii şi a morţii, prin intenţia clară uneori de a seduce pe tinerii
studioşi şi de a convinge, de a se ataşa la sfera probabilului, s-au bucurat
de o maximă căutare şi receptivitate, reuşind să declanşeze mecanisme
psihice adeseori iraţionale sau afective, care frecvent generează chiar
gustul pentru putere4.
Pe de altă parte, din multele profesii, cea de profesor universitar
este una din puţinele în care bătrâneţea biologică asigură cel mai adesea
şi multiplicarea funcţiilor, când individul în loc să fie tot mai mult ignorat
şi marginalizat de cei tineri, dimpotrivă, devine tot mai curtat şi adulat.
Pentru că ajuns într-o asemenea postură, universitarul devine – aproape
fără voia lui – puternic şi autoritar în domeniu; şi-l anexează şi începe a
controla tot ce se întâmplă pe teritoriul său, având privilegiul de a
guverna şi regla ansamblul specialităţii sau disciplinei sale. El apare, în
mod indiscutabil, ca cea mai importantă instanţă de evaluare, peste care
4
Cf. Jacqueline Russ, Les théories du pouvoir, Paris, Lib. Générale Française, 1994,
p.235-236; David Swartz, Culture & power. The sociology of Pierre Bourdieu, Chicago,
University of Chicago Press, 1997 (îndeosebi cap. II, Career and Formative Intellectual
Influences). Pentru exemplificări, dar şi pentru aportul metodologic, vezi Chidi T.
Maduka, The Intellectual and the power structure. Abrahams, Achebe, Wright and
Flaubert, Port Harcourt, University of Port Harcourt, 1999.
13
doar arareori se poate trece. Iar dacă era un cumulard de funcţii (la
Academie, în viaţa politică, la diverse fundaţii, societăţi, comisii,
comitete, edituri sau reviste etc.), atunci chiar că beneficia de un prestigiu
anevoie de zdruncinat, în jurul lui formându-se un soi de „curte”, având
„ciraci”, acordând „protecţie”, dar cerând şi loialitate.
În finalul acestui preambul, se cuvine a mărturisi faptul că multe
părţi ale acestei cărţi au prins contur încă de acum vreo două decenii,
când m-am bucurat de imensul ataşament, susţinere şi stimul istoriografic
din partea lui Ştefan Sorin Gorovei. Deşi între timp am rămas doar în
relaţii politicoase – nu fără a fi existat şi asperităţi într-o anumită vreme,
mai degrabă datorită „geloziei” şi intrigilor unora, dar poate şi din vina
mea –, port încă în suflet, cu multă nostalgie, amintirea anilor mei de
formaţie sub delicata şi perseverenta grijă a lui Ştefan S. Gorovei. Nu
ne-am văzut de vreo opt ani, cred, şi nu am mai avut schimburi epistolare
de mult mai multă vreme, însă trebuie să ştie că nimic – dar absolut nimic
– din ceea ce a făcut cândva pentru mine nu a fost dat uitării!
Totodată, gratitudinea mea se îndreaptă spre Swiss National
Science Foundation, care prin programul SCOPES mi-a asigurat logistica
multora din cercetările mele (alături de Academia Română), la fel cum
pentru scurtă vreme şi The Rothschild Foundation Europe mi-a susţinut o
parte din investigaţii. Evident, mulţi alţii au contribuit sub o formă sau
alta la elaborarea acestei cărţi, dintre care, pentru mai multă rigoare,
menţionez pe Lucian Boia, Bogdan Murgescu, Ovidiu Pecican, Leonidas
Rados, Cornel Sigmirean, Natalia Tikhonov, Sorin A. Matei – fără ca
mulţi alţii să fie uitaţi.
Mănăstireni/Magyargyerőmonostor
Septembrie 2009
14
PROFESORUL UNIVERSITAR.
Fiinţă sentimentală
A
vorbi despre om ca fiinţă sentimentală a devenit aproape o
banalitate! Şi poate că de aceea s-au pierdut multe din sensurile
atribuite de-a lungul vremii acestui concept, care – la urma urmei
– este mult mai complex decât ne-am putea imagina la prima vedere.
Oricum, nu ne vom opri deloc asupra diverselor aspecte teoretice ori
semasiologia sintagmei, în primul rând pentru că nu dorim să aruncăm
subiectul într-o inutilă letargie. De altfel, de-a lungul multor părţi din
această carte vor fi puse în evidenţă numeroase ipostaze din principalele
atribute ale „fiinţei sentimentale”, în fond vechi de când este lumea,
tocmai pentru a dinamiza lectura şi a înţelege mecanismele plurivalente
ale subiectului vizavi de intelectualii români.
Chiar dacă ne referim numai la o categorie socio-profesională
extrem de restrânsă, cea a profesorilor universitari, tema invocată este
comună tuturor şi pretutindeni, ea creează aceleaşi situaţii indiferent de
profilul psihologic al individului, deşi am fi înclinaţi a atribui omului de
cultură atitudini ceva mai elaborate şi controlate atunci când este vorba
de pornirile incontrolabile ale fiinţei umane. Totodată, subiectul a generat
de-a lungul vremii un univers al frumuseţii, dar şi al suferinţei şi eşecului,
a stimulat cele mai apreciate opere literare, a făcut atâta lume să viseze,
să suspine, să se înnobileze, dar şi să decadă. Şi pentru că literatura de
acest fel – „sentimentală”, „romantică” ar zice unii – este uneori
dezarmantă prin simplitatea ei, nici noi nu vom căuta să o amalgamăm
inutil în lucrarea de faţă. Atâta doar, am face totuşi referinţă la Gustave
Flaubert, care atunci când a început să elaboreze celebra sa lucrare
L’éducation sentimentale. Histoire d’un jeune homme, intenţiona s-o
conceapă indiscutabil în moda vremii, dominată de romantism şi sub
comandamentul unei „istorii morale”, fără a se gândi câtuşi de puţin în
termenii unei filosofii a istoriei. Însă aşa cum se ştie, în cele din urmă a
ieşit cu totul şi cu totul altceva, o veritabilă „istorie sentimentală”, în care
15
emoţiile inimii şi ale simţămintelor s-au dovedit a fi printre principalii
stimuli ai dinamicii istoriei1.
Pe de altă parte, ne place sau nu, constatăm în mod evident că se
renunţă tot mai mult la concepţia teleologică asupra istoriei, iar dacă – să
zicem – unul din marii sociologi contemporani a pus în discuţie
„dominaţia masculină”2, nu mai puţin adevărat este faptul că o sumă de
alte lucrări au venit să impună „femeia” ca veritabil subiect al istoriei3.
Însă între aceste două extreme mereu se mai află câte ceva, ceva de
esenţă, care poate stabili o mai firească relaţie între istorie şi celelalte
discipline ale cunoaşterii, între structuri şi modele, între real şi ficţiune:
este vorba de trăirea comună dintre sexe, deopotriva lor participare la
1
De această schimbare dinspre „moral” spre „sentimental” devenise conştient chiar
scriitorul, aşa cum rezută dintr-o epistolă adresată de el lui Leroyer de Chantepie, la 6
octombrie 1864 (Gustave Flaubert, Correspondance, III (janvier 1859-décembre 1868),
édition établie, présentée et annotée par Jean Bruneau, Paris, Edit. Gallimard, 1991,
p.409).
2
Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Édition du Seuil, 1998 (de consultat
îndeosebi ediţia din 2002, ce conţine şi textul: „Quelques questions sur le mouvement gay
et lesbien”); de acelaşi, A propos de la domination masculine, în „Agone. Philosophie,
critique & littérature”, 2003, no.28, p.73-86. Complementar vezi şi: Marianne Hester,
Lewd women and wicked witches. A study of the dynamics of male domination,
London/New York, Routledge, 1992; Thierry Vincent, L’indifférence des sexes. Critique
psychanalytique de Bourdieu et de l’idée de „domination masculine”, Érès, Strasbourg,
Edit. Arcanes, 2002; Marie-Hélène Bourcier, La fin de la domination (masculine).
Pouvoir des genres, féminismes et post-féminisme queer, în „Multitudes”, Paris, 2003,
no.12, p.69-80; Armand Chatard, Domination masculine et identité de genre, în „Cahiers
internationaux de psychologie sociale”, Bruxelles, 2005, no.67-68, p.113-123; Ilana
Löwy, Catherine Marry, Pour en finir avec la domination masculine. De A à Z, Paris, Les
Empecheurs de Penser en Rond, 2007.
3
Becoming Visible. Women in European History, ed. by Renate Bridenthal and Claudia
Koonz, Boston, Atlanta etc., Houghton Mifflin, 1977; Les femmes sujets d’histoire, sous
la direction de Irène Corradin et Jacqueline Martin, Toulouse, Presses Universitaires du
Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe această temă, şi L’histoire sans les femmes est-elle
possible?, sous la direction de Anne-Marie Sohn et Françoise Thélamon, Rouen, Librairie
Académique Perrin, 1998; Françoise Thébaud, Écrire l’histoire des femmes,
Fontenay-aux-Roses/Saint-Cloud, ENS Éditions, 1998; Alain Ballabriga, Christine Bard
(ş.a.), L’histoire des femmes, în „Annales”, LIV, 1999, no.1, p.87-168; Jennifer Saul,
Feminism – Issues and arguments, Oxford, Oxford University Press, 2003; Eliane Gubin,
Choisir l’histoire des femmes, préface de Michelle Perrot, Bruxelles, Editions de
l’Université de Bruxelles, 2007; Martha May, Women’s roles in twentieth-century
America, Westport, CT., London, Greenwood Press, 2009; Histoire comparée des
femmes. Nouvelles approches, sous la direction d’Anne Cova, Lyon, Édit. ENS, 2009 ş.a.
16
cursul istoriei, dispariţia ierarhiilor arbitrar impuse. Dacă bărbatul s-a
aflat mai totdeauna în lumina rampei, atribuindu-i-se aproape mereu cel
dintâi rol şi fiind subiectul privilegiat al „cronicarilor de teatru”,
complementul său firesc pare că a stat mereu în umbră, istoria de prea
puţine ori scoţând la iveală femeia ca determinantă a evoluţiei, măcar în
aceeaşi proporţie cu partenerul ei de viaţă4.
Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru obligatoriu
al dezvoltării fiinţei umane, iar istoriografia română a făcut deja câţiva
paşi – oarecum timizi – în această direcţie5. Înfăptuirea unei asemenea
reuniuni, a două fiinţe umane, nu constituie doar un simplu angajament
social şi sentimental, ci ar trebui să pună ordine în viaţa indivizilor, să
dea sens existenţei, prin întemeierea unei familii creându-se de cele mai
multe ori locul central de autorealizare, de dobândire a unei identităţi, de
structurare normativă a realităţii înconjurătoare6. Nu întâmplător, la finele
lui 1900, din Leipzig, îi scria I.A. Rădulescu-Pogoneanu lui M.
Dragomirescu despre efectul benefic al relaţiei de dragoste cu Elena
(viitoarea soţie a lui Pogoneanu, cu care s-a căsătorit în anul următor)7:
„Voi credeţi poate că iubirea mea m-a făcut să nu mai văd nici un alt
interes în afară de ea şi să nu mai muncesc nimic. Vă înşelaţi cu
desăvârşire cei care veţi fi crezând aşa. Tocmai în această iubire am găsit
reazimul vieţii, fără care n-aş fi văzut rostul vieţii şi muncii mele, şi dacă
e cineva care să mă roage şi să stăruiască mai mult să-mi dau imediat
doctoratul e tocmai Elena; iar ce brumă am scris şi v-am trimis este
datorită numai îndemnului ei”8.
4
Vezi, de pildă, Michelle Perrot, Les femmes ou les silences de l’histoire, Paris,
Flammarion, 1998; dar şi reeditarea lui André Rauch, L’identité masculine à l’ombre des
femmes, Paris, Edit. Pluriel, 1982 (împreună cu cealaltă celebră lucrare a sa, Crise de
l’identité masculine).
5
Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, ed. G. Cosma, E. Magyari-Vincze,
O. Pecican, Cluj, Editura Fundaţiei Desire, 2002; Lucian Nastasă, Intelectualii şi
promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes,
2004, p.54-103.
6
Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P.L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p.23-44. Vezi şi Jean-Claude Kaufmann,
Sociologie du couple, ed. III, Paris, PUF, 2003.
7
Câţiva prieteni îi reproşau lui Rădulescu-Pogoneanu că nu-şi trecuse doctoratul din
cauza Elenei, că-şi risipeşte timpul cu ea, că a mers în vara lui 1900 la Paris să o vadă în
loc să lucreze la disertaţie etc.
8
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.750.
17
Şi pentru că are legătură cu Rădulescu-Pogoneanu, invocăm aici
şi câteva reflecţii ale viitorului său ginere, Mircea Vulcănescu, mai apoi
şi el profesor universitar, care nota în jurnalul său din 1924, referindu-se
la fiica celui dintâi, Anita, pe atunci colegă de facultate, că acesteia „îi
datorez schimbarea sufletului meu întreg, blândeţea, toleranţa... şi încă
multe”. Iar metamorfoza este confirmată mult mai târziu şi de sora lui
Mircea Vulcănescu, Mihael-Zoe Vulcănescu, care concluziona că Anita a
contribuit ca universitarul nostru să-şi „recapete echilibrul şi a deveni
omul maturităţii sale”, printre altele ea fiind cea „care l-a reconvertit la
credinţa în Dumnezeu cu o insistenţă şi o asiduitate de zi şi noapte”9.
Este de altfel şi explicaţia pentru care indivizii găsesc în
organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi
avantajos, de supremă împlinire umană. Făcându-şi planuri de căsătorie
prin 1933, Traian Chelariu începea să-şi contureze un anume viitor
intelectual, pentru că ipotetica viitoare soţie „e femeia cu care pot răzbate
în viaţă şi e femeia care mă poate face fericit şi mulţumit, şi Nella e
femeia despre care cred că nu m-ar părăsi nici la greu, precum o fac aşa
de adeseori femeile”; mai mult chiar, „Nella înţelege să-mi preţuiască
munca şi ştie să mă îndemne la muncă, ea va fi şi în această direcţie
norocul meu”10. De altfel, Chelariu era conştient că, de unul singur, îşi
risipeşte vremea în cele mai neînsemnate preocupări, de aceea: „odată
soţie, Nella va trebui să-mi ajute să rezolv importanta problemă a muncii
regulate şi metodice, problemă încă nerezolvată în viaţa mea”11.
Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că diversele substitute
(intelectuale, artistice, politice, comerciale, sportive, hobbyuri etc.)
concurează plăcerile şi serviciile produse printr-o unitate domestică, iar
aceste prestaţii exterioare necontrolate duc în anumite cazuri – cum se va
vedea şi din lucrarea de faţă – la o discontinuitate afectivă, la anomalii
comportamentale, la deformări de personalitate uşor sesizabile de
contemporani.
9
Cf. „Manuscriptum”, XXVII, 1996, nr.1-2, p.204, 250. Se pare că Mircea Vulcănescu a
trecut printr-un soi de „criză” când, foarte tânăr fiind şi bun înotător, n-a reuşit să mai
salveze de la înec încă doi prieteni (frate şi soră, copiii directorului Liceului „Sf. Lazăr”
din Bucureşti) în timpul unei banale plimbări cu barca pe Lacul „Pasărea”. De faţă era şi
Anita, colegă cu el de facultate, care îi va deveni de altfel soţie.
10
Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea,
1976, p.87-88.
11
Ibidem, p.95.
18
Aşadar, orice cuplu este o entitate arhetipală, având propria
personalitate, propria sa istorie unică, dar care – în fond – reuneşte două
istorii, a fiecăruia din parteneri. Este şi motivul pentru care se impune o
astfel de temă în cercetarea istorică şi pentru mediul intelectual. Nu poate
exista o istorie a universitarilor, privită sub aspect biografic, de „poveste
a vieţii”, fără o abordare şi a „celuilalt”, mai puţin cunoscut, adeseori
„şters” din memoria posterităţii pentru simplul motiv că a fost eclipsat de
puternica personalitate a bărbatului celebru sau pentru că societatea
(cutuma) de la un moment dat nu a pus mare preţ pe femeie, ca partener
de viaţă a soţului intrat în „nemurire”.
„Muză”, iubită, soţie, obiect al plăcerilor carnale ori sursă de
nefericire, cu o prezenţă mai mult sau mai puţin efemeră, femeia a
devenit victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire
dominantă), rece şi trunchiată, aproape încremenită cu ochii asupra
purtătorului „de joben”, lipsind personajele feminine de acele
reconstrucţii care să dea părţi din adevărata viaţă – mult mai dinamică –,
elemente care să aibă cu adevărat capacitatea de a explica multe din
raţiunile devenirii şi afirmării unui intelectual în domeniul ce l-a onorat.
Printr-o atare analiză s-ar pătrunde mult mai adânc în biografia
individuală şi colectivă a universitarilor (şi nu numai), abordându-se
părţile obscure, adeseori necunoscute – dar şi frecvent ocolite – ale unor
personaje ce merită mai multă atenţie. În felul acesta se vor putea
înţelege mai bine structurile de funcţionare ale unei anume fracţiuni a
elitelor româneşti, prin reliefarea unor complexităţi abia intuite.
Cum de la sine se înţelege, nu ne propunem să analizăm relaţiile
sentimentale în sine („emoţiile” şi trăirile intime scăpând percepţiei şi
contabilităţii prozaice a istoricului), ci mai curând practicile,
comportamentele amoroase şi de familie, statutul şi rolul femeii în viaţa
universitarului român etc. Aşa cum se pronunţa George Călinescu într-o
conferinţă ţinută în 1947 la invitaţia Federaţiei Democratice a Femeilor
din România, deşi nu în direcţia preconizată de organizatori, „când într-o
cultură un bărbat şi o femeie nu au să-şi spună nimic, acea cultură nu-i
eminentă”12. Iar această remarcă avea în vedere şi lipsa în literatura
română sau nevalorificarea schimburilor epistolare dintre doi îndrăgostiţi
(şi nu numai), spre deosebire de apusul Europei. Pentru că declaraţiile de
12
G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985 (supliment al
„Revistei de istorie şi teorie literară”, nr.2), p.101-102.
19
dragoste, practica epistolară pentru asemenea dezvăluiri ori întreţinerea
pasiunii a fost şi este cel mai bun complice al îndrăgostiţilor, cel mai
adaptat instrument pentru a transmite sentimentele, îndeosebi în cazul
celor timizi; apoi, scrisorile pot fi citite şi recitite, de regulă în intimitate,
adeseori sunt păstrate cu sfinţenie, venerate încă multă vreme; cu ele în
mână poţi să visezi, la fel cum poţi trece în disperare, ba chiar în nefiinţă.
Epistolele sunt adaptate destinatarului, adeseori textul este profund gândit
şi îngrijit (chiar şi sub aspect caligrafic), cu încărcătură emoţională, în
care nu de puţine ori se regăsesc desene, creaţii poetice ori reflecţii
asupra relaţiilor dintre bărbat şi femeie, cugetări asupra fiinţei umane,
asupra dezideratelor de orice natură, cu alte cuvinte conţin o „filosofie a
vieţii” bine circumscrisă şi cu sorţi de punere în practică.
Din păcate, cu puţine excepţii, la noi nu prea s-au publicat
volume de corespondenţă de acest gen, poate şi pentru că a lipsit o
cultură a epistolelor amoroase, iar cele câteva rudimente cunoscute până
acum au avut temeiuri cât se poate de concrete, la obiect, oarecum bine
contextualizate. Este şi exemplul schimbului epistolar dintre Dinu Pillat –
viitor asistent al lui G. Călinescu – şi Cornelia (Nelli) Filipescu, colegă
de facultate, iar mai apoi soţie13. Chiar şi aşa însă, deşi extrem de
restrânsă, practica epistolară s-a dovedit aceeaşi ca pretutindeni, un „gen
feminin”, acestea manifestând cel mai adesea „profesionalism” în
conceperea scrisorilor de dragoste14.
Evident, au existat şi bărbaţi predispuşi la reflecţii şi declaraţii
amoroase, chiar dacă ponderea şi stilul arareori poate fi comparat cu al
femeilor15. Adresându-se Adelinei Poenaru, în vara lui 1895, Mihail
13
Biruinţa unei iubiri – Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondenţă, ed. Monica Pillat,
Bucureşti, Edit. Humanitas, 2008.
14
Writing the voice. Essays on epistolary literature, ed. by Elizabeth C. Goldsmith,
Boston, Northeastern University Press, 1989; L’épistolarité à travers les siècles, Actes du
colloque de Cerisy, sous la direction de Mireille Bossis et de Charles A. Porter, Stuttgart,
Franz Steiner Verlag, 1990; L’épistolaire, un genre féminin?, Études réunies et présentées
par Christine Planté, Paris, Honoré Champion, 1998; Brigitte Diaz, L’épistolaire, ou La
pensée nomade. Formes et fonctions de la correspondance dans quelques parcours
d’écrivains au XIXe siècle, Paris, Presses Universitaires de France, 2002; L’épistolaire au
féminin. Correspondances de femmes, XVIIIe-XXe siècle, Actes du Colloque de
Cerisy-la-Salle, octobre 2003, publiés sous la direction de Brigitte Diaz, Caen, Presses
Universitaires de Caen, 2006.
15
Ni s-au păstrat, de pildă, aproximativ 180 de scrisori trimise Corneliei Brediceanu de
către Lucian Blaga, dar nici una de la ea către el (cf. Dorli Blaga, Lucian Blaga. Excurs
20
Dragomirescu exclama: „Ada, Ada, dacă ai şti tu ce fiinţă de plâns am
ajuns, de când iubirea ta pentru mine s-a micşorat! Cum eram eu înainte
şi cum sunt acum!”; pentru ca mai apoi să continue: „Am văzut multe
fete, multe mi-au plăcut; voi avea prilej să mai văd şi altele frumoase şi
drăguţe, şi bogate; ei bine, nici una, auzi tu – nici una – nu mai are
farmec pentru mine. Cu nici una n-aş putea să-mi duc viaţa fără să mă
plictisesc, fără să nu mă trivializez”. De altfel, îşi imagina existenţa
alături de Adelina, „departe de reprezentanţii putregaiului din ţară de la
noi; am citi, am vorbi, am face băi, am călători prin munţi, am face
colecţii de flori rare...”16.
În linii mari, povestea cuplurilor în mediul academic nu ar trebui
să difere de celelalte categorii profesionale. Se impun totuşi câteva
specificităţi, ce ţin de orizontul cultural, o mai mare capacitate de
reflecţie şi de a organiza viitorul, cercurile prin care umblă şi prevăd nişte
norme etc. Teoretic, universitarii – şi îndeosebi cei de la facultăţile de
filosofie şi litere – ar trebui să aibă conduite sensibil diferite de marea
masă a vulgului, măcar prin simplul fapt că au avut acces la surse
educaţionale mult mai bogate şi diverse, chiar şi numai dacă am lua în
calcul lectura cărţilor. Or, pe această temă, a „educaţiei sentimentale”,
provocările nu au lipsit, ci dimpotrivă, literatura oferind producţii intrate
demult în patrimoniul universal, începând cu Banchetul din Dialogurile
lui Platon, Arta de a iubi a lui Ovidiu şi până la scrierile lui Petrarca,
Abelard, Grieux, Leopardi, Goethe (îndeosebi cu al său Werther),
Benjamin Constant (pentru deja clasica sa nuvelă Adophe), Sainte-Beuve
sentimental, în „Manuscriptum”, VIII, 1977, nr.3, p.88; începând cu acest număr de
revistă s-a publicat întreaga corespondenţă); vezi şi Lucian Blaga, Corespondenţă de
familie, ed. Dorli Blaga, Edit. Universal Dalsi, 2000. De asemenea, mai sunt de reţinut:
Silvia Panaitescu, P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinereţe, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1970; Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I.
Bodea, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1997. În schimb, dialogul epistolar dintre M.
Dragomirescu şi Adelina Poenaru, viitoarea lui soţie, se află în fondul „Saint-Georges”
din Bucureşti, din care s-au publicat până acum doar câteva scrisori ş.a.m.d. Însă o
completă devoalare a unui astfel de schimb epistolar îl avem prin lucrarea: Nae Ionescu,
Corespondenţa de dragoste (1911-1935), vol. I-II, ed. Dora Mezdrea, Bucureşti, Edit.
Anastasia, 1997. Sporadic, au mai fost publicate şi alte schimburi epistolare cu iz
sentimental ale universitarilor noştri literari, care vor fi menţionate şi utilizate în multe din
paginile acestei cărţi.
16
Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în
„Manuscriptum”, 4/1989, p.170-171.
21
(cu a sa Volupté, din 1834), Honore de Balzac, Gustave Flaubert (celebru
îndeosebi pentru Madame Bovary, dar mai ales pentru L’éducation
sentimentale. Histoire d’un jeune home), Gabriel D’Annunzio ş.a. –
pentru texte citite uzual de mulţi din intelectualii români în formare17 şi la
care fac referinţă în memoriile, jurnalele sau corespondenţa lor.
Lecturând romanul Séduction al lui Hector Malot18, bunăoară,
Teohari Antonescu notează în Jurnalul său la data de 24 iunie 1895:
„Când am început romanul şi am înţeles intriga sărmanei Hellena şi lupta
ei contra mediului corupt şi pervers, mai la fiecare pas mă opream,
izbucnind într-un plâns fără lacrimi, numai cu hohote. Ochii şi pleoapele
îmi erau uscate şi fierbinţi şi de multe ori mă pomeneam zicând: «ce
nenorocit, ce nenorocit sunt!» Toate scenele de luptă ale sărmanei fete cu
oamenii dimprejuru-i mă atingeau adânc şi mă împingeau spre plâns. De
nenumărate ori am căutat să mă liniştesc prin cuvintele: «oh, c’est bete à
qui je fait», dar degeaba, plânsul şi durerea mergeau înainte. O frază
mereu îmi venea în minte: «fă-ţi datoria şi mergi înainte». Această
expresiune care-mi da oarecare linişte, desigur n-avea cine ştie ce putere
misterioasă ori cabalistică pentru mine, dar îmi arăta sacrificiul meu faţă
de plăcerile lumeşti. «Fă-ţi datoria şi mergi înainte» însemna pentru mine
«ce-ţi pasă dacă ăilalţi, cei dimprejurul tău, au sau nu vreo idee bună de
tine, tu mergi înainte că zilele frumoase, senine nu se poate să nu vie». O
idee mă frământa pe mine adânc, nu vedeam în situaţia mea nici o rază de
nădejde măcar că vreodată am să găsesc vreo femeie care să mă iubească
şi s-o iubesc şi să-mi dea şi mie iluzia fericirii acesteia. A clădi o casă pe
singura iubire, a lua o femeie din dragoste adâncă şi numai pentru că e
frumoasă, găsesc că este o greşeală. Nici o familie care se sprijineşte
numai pe pasiunea născută din formele divine ale unei femei frumoase,
sau pentru femeie, ale unui bărbat frumos, nu poate dura. (…) În fine,
eram abătut citind romanul lui Malot. A doua zi de dimineaţă, cum am
17
Pentru răspândirea traducerilor şi a literaturii franceze la noi (deşi categoria socială la
care ne referim prefera lecturile în original), abundentă din perspectiva temei, vezi
Ecaterina Cleynen-Serghiev, „Les belles înfidèles” en Roumanie. Les traductions des
œuvres françaises durant l’entre-deux-guerres (1919-1939), Valenciennes, Presses
Universitaires de Valenciennes, 1993.
18
Hector Malot, Séduction, Paris, Edit. E. Dentu, 1881.
22
deschis ochii şi m-am spălat am luat cartea în mână şi până la 12 fix am
dat-o gata, după ce am mai plâns puţin”19.
Iar această stare îi fusese creată doar de unul din cele şaizeci de
romane ale lui Hector Malot, nu şi cel mai celebru, în care personajul
principal, o institutoare foarte drăguţă şi de caracter, ce-şi căuta un loc de
muncă, are parte de-o suită de nenorociri provocate de mai toţi bărbaţii
pe care-i întâlnea. În fond, Teohari Antonescu era impresionat de
avatarurile prin care trecea această tânără, ce evidenţiau la urma urmelor
– pentru epoca respectivă – incompatibilitatea dintre frumuseţea unei
femei şi înregimentarea acesteia într-o reţea a muncii salariale. La fel de
impresionat a fost tânărul universitar ieşean şi de lectura unor nuvele, la
care „am plâns de mai multe ori, atins mai mult de soarta mea decât
tocmai de povestirea artistului, care mărturisesc este excelentă”. În
schimb, Antonescu nu se arată deloc emoţionat de romanul lui Beyle
Stendhal, La chartreuse de Parme: „cu toate unele calităţi bune ale
scriitorului şi cu toate cele câteva scene plăcute – mai ales amorul lui
Fabrice pentru Clélia Conti în turnul închisorii – am rămas rece, deşi am
citit cu atenţie tot”20.
Necăsătorit încă oficial cu Venturia, O. Goga o îndemna pe
aceasta să citească corespondenţa dintre soţii Camille şi Lucile
Desmoulins, înainte ca cei doi să fie ghilotinaţi în aprilie 1794, la opt zile
unul după altul21. În fond era povestea tragică a doi revoluţionari
francezi, apropiaţi ai lui Robespierre (care le-a şi fost martor de căsătorie,
în 1790), ce au căzut victimă unei parodii de proces judiciar, cum
fuseseră încă multe altele în epocă22. Îndemnul lui Goga venea în mod
evident nu la întâmplare, de vreme ce nu demult devenise ministru în
guvernul prezidat de Al. Vaida-Voevod, iar viaţa politică de culise nu era
uşoară nici în Bucureştiul de atunci.
19
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005,
p.160.
20
Ibidem, p.150, 152.
21
Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti,
Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.20.
22
Vezi Jules Claretie, Camille Desmoulins – Lucile Desmoulins. Etude sur les
Dantonistes d’apres des documents nouveaux et inedits, Paris, Edit. Plon, 1875; Jean-Paul
Bertaud, Camille et Lucile Desmoulins. Un couple dans la tourmente, Paris, Presses de la
Renaissance, 1985.
23
Ca tânără fată de liceu, pe când avea doar 16 ani, Cornelia
Brediceanu – viitoarea soţie a lui Lucian Blaga, citea cu mare interes La
Princesse de Clève, de Madame de la Fazette23. Şi, evident, nu fără
motivaţii profunde! Deşi a fost publicată în 1678, lucrarea este apreciată
drept primul roman francez modern, având ca figură centrală o
domnişoară – Chartres – de aceeaşi vârstă cu Cornelia Brediceanu,
instruită în cea mai riguroasă conduită morală a mijlocului de veac XVI,
care făcându-şi intrarea la curtea regală se va mărita la dorinţa mamei cu
principele De Clèves. Era o căsătorie de interes, fără a angaja
sentimentele tinerei şi frumoasei femei devenită „prinţesă”, dar care va
cunoaşte şi fiorii dragostei-pasiune, prin întâlnirea cu ducele De
Nemours. În fond, cufundându-se în lectura acestei opere cu iz istoric,
Cornelia se iniţiază în detaliile şi ritmurile iubirii, a dragostei adevărate,
pătimaşă, dar care produce suferinţă prin rigorile impuse de normele
morale deprinse pe când era fată24.
La numai câţiva ani de la finele primei conflagraţii mondiale,
P.P. Panaitescu – mai întâi ca student, apoi ca licenţiat – părea cu totul şi
cu totul absorbit de munca intelectuală, pregătindu-se ca istoric cu mult
entuziasm, în vederea unei viitoare cariere de universitar, dar poate şi ca
un substitut al laturii sentimentale a vieţii. Pentru că prin 1921, tânărul
student reflecta parcă în cel mai „la modă” stil al epocii, afirmând că
„lumea nu este o scenă patetică de iubire, ci o luptă în care trebuie să
rezişti”, iar el va „fi un om mare, pentru că o vreau”25. Cât priveşte
dragostea, la sfârşitul facultăţii, Panaitescu declară însă că va „face o
căsătorie din iubire”, constatând totodată că el şi cea pe care o iubea
acum „se potrivesc în linii generale”, fără a renunţa totuşi la mai vechea
aspiraţie de a deveni „celebru”26. Era însă perioada când citea – sub
impulsul iubitei – cartea lui Gabriele d’Annunzio, Trionfo della morte,
care-l impresionează de-a dreptul, începând chiar cu citatul din
Nietzsche: „Jenseits von Gut und Böse”. Şi cum să nu fie aşa! Personajul
principal, Giorgio Aurispa, este măcinat de iubire şi deşi posedă întreaga
23
Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed.
Dorli Blaga, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p.19.
24
Romanul a fost ecranizat în 2008 prin pelicula semnată de Ch. Honoré, La belle
personne.
25
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia,
1974, p.22.
26
Ibidem, p.63-64.
24
fiinţă a Ippolitei, se manifestă extrem de gelos. În fond, cartea invocă nu
doar extrem de multă sexualitate, dar şi mecanismul absurd al
transformării iubirii în ură. Bizar pare doar faptul cum până şi totala
posesiune a ceva se poate transforma într-un chin, prin inocularea perfidă
a unei viziuni în ce priveşte incertitudinea umană: în cazul de faţă, când o
vede pe Ippolita în toată splendoarea ei trupească, când de o hidoşenie de
neînchipuit. Iar soluţia la toate aceste stări contradictorii este moartea,
garanţie a posesiunii depline şi definitive a iubitei. Trăind în această
lume, chiar împreună, niciodată nu poţi fi sigur, cu certitudine, de
sentimentele celui drag, însă prin renunţarea de bunăvoie la viaţă,
dovedeşti că jurămintele (de genul „te voi iubi până la moarte”) sunt
veridice. Însă tot în această perioadă, P.P. Panaitescu citea cartea lui
Remy de Gourmont, Sixtine, inspirată de legătura autorului cu Berthe de
Courrière27, pe care – nu fără vreo intenţie – i-o recomanda istoricul în
formare iubitei lui, Silvia28.
Până pe la 17 ani – adică până prin 1933 – Jeni Acterian citise de
vreo cinci ori primul volum din La Medeleni, al lui Ionel Teodoreanu, un
roman pe care îl „simţea”, „care vibrează într-un colţ al inimii mele”.
Fără a insista aici asupra temei – mult prea cunoscută la noi –, este de
reţinut însă imensul efect avut de această lucrare nu doar asupra
generaţiei de adolescenţi a anilor ’30, ci a tuturor ce au urmat, din păcate
fără un... „studiu de impact”, pentru a folosi o sintagmă actuală, deşi
nenumărate referinţe memorialistice, jurnaliere şi epistolare stau mărturie
în acest sens. Dar tot Jeni Acterian – asemenea multor congenere – fusese
răpită şi de lectura Jurnalului intim al lui George Sand, la fel cum, ca
liceancă de Bucureşti, frecventa deseori cinematograful (la un moment
dat vedea şi câte patru filme pe zi), acesta fiind „cel mai bun narcotic
posibil”29. În schimb, lecturând Lumina ce se stinge, a lui Mircea Eliade
– pe care îl cunoştea bine –, nota în jurnalul ei: „Nu mă entuziasmează
27
Aceasta servise cândva drept model sculptorului Auguste Clésinger, dar fusese amanta
mai multor personalităţi politice franceze. De altfel, corespondenţa ei – Berthe – cu Remy
de Gourmont (extrem de pasională) a văzut lumina tiparului postum, în 1921, sub titlul
Lettres à Sixtine. Poate nu este inutil să spunem aici că Berthe de Courrière era foarte
„rotundă”, chiar opulentă, de aceea i se şi spunea „marea doamnă” sau „Bertha cu picioare
mari”, nu întâmplător aceasta mai inspirând un personaj, dar din romanul lui Joris-Karl
Huysmans, Là-Bas (1891).
28
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.132.
29
Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1949, ed. Arşavir Acterian şi
Doina Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.40, 49.
25
deloc acest băiat. Foarte simpatic şi inteligent ca om, dar cărţile sale sunt
destul de idioate”30, referindu-se probabil şi la felul în care concepea
autorul iubirile nedeclarate ale unor personaje de-ale sale.
Din acest punct de vedere, aproape cu toţii (dar mai ales
psihanaliştii) au calificat adolescenţa ca o perioadă melancolică a vieţii,
cu sursele ei intelectuale practic inepuizabile, iar romantismului i s-a
recunoscut mereu „ordinea emoţională şi afectivă ca o dimensiune
semnificativă a realităţii umane”31. Nu trebuie să omitem din lecturile de
iniţiere nici pe cele care au făcut cultul „virilităţii” în perioada
interbelică32, insistent invocat epigonic de Mircea Eliade33 sub
impulsurile ideologiilor de dreapta, virilitate concepută însă ca un
„instrument al cunoaşterii”34. De altfel, Eliade a şi publicat în 1936
nuvela Domnişoara Christina, de un erotism pe care mulţi îl califică
chiar scabros, ce a revoltat la noi lumea editorilor şi librarilor din epocă,
atrăgându-i excluderea din învăţământul universitar, unde preda de
aproape patru ani. Însă această scriere venea la scurt timp după un
excelent roman de dragoste al aceluiaşi, cu încărcătură autobiografică,
plin de sensibilitate şi romantism, Maitreyi (1933), care ar putea explica
30
Ibidem, p.69.
Cf. Georges Gusdorf, L’homme romantique, în Le Romanisme, t. II, Paris, Payot, 1993,
p.27. Vezi şi Bruno Péquignot, La relation amoureuse. Analyse sociologique du roman
sentimental moderne, Paris, L’Harmattan, 1991; Gabrielle Houbre, La Discipline de
l’amour. L’éducation sentimentale des filles et des garçons à l’âge du romantisme, Paris,
Edit. Plon, 1997; Hans-Jürgen Döpp, Romantique. L’Art érotique au début du XIXe siècle,
avec photogr. par Wouter Thorn-Leeson, trad. de l’anglais par Didier Calin, Amsterdam,
The Pepin Press, 2000.
32
Carolyn Dean, Pornography, literature and the redemption of virility in France,
1880-1930, în „Differences”, Bloomington, Ind., V, 1993, no.2, p.62-91; George L.
Mosse, L’Image de l’homme. L’invention de la virilité moderne, trad. de l’anglais par
Michèle Hechter, Paris, Edit. Pocket, 1999; Russ Christensen, The virility complex. A
casebook of national socialist practice, New York, Frankfurt am Main [etc.], Lang
Verlag, 2002; La virilité a une histoire. Dossier, entretien avec André Rauch, în
„L’Histoire”, Paris, no.297/2005, p.33-55; Sandro Bellassi, The masculine mystique.
Antimodernisme and virility in fascist Italy, în „Journal of modern Italian studies”,
London, vol. 10, 2005, no.3, p.314-335.
33
Vezi lucrarea sa autobiografică Romanul adolescentului miop, ed. M. Handoca,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1989 (ce conţine şi Gaudeamus), precum şi Memorii
(1907-1960), I-II, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991.
34
Vezi îndeosebi M. Eliade, „Apologia virilităţii” (1927), reprodus în vol. Eliadiana, ed.
Cristian Bădiliţă, Iaşi, Edit. Polirom, 1997, p.9-11; idem, Profetism românesc, Edit. Roza
Vânturilor, 1990, p.13-14.
31
26
într-un fel atitudinea ulterioară a autorului faţă de prezenţele feminine,
apreciate mai mult pentru utilitatea lor sexuală (atitudine prezentă de
altfel şi în Huliganii, din 1935).
Aşadar, lecturile pe aceste teme35 au contribuit major la
modelarea imaginarului tinerilor intelectuali în formare, aceştia
identificându-se adeseori cu personajele, ba chiar comportându-se
aidoma.
În ce priveşte capitolul de faţă, este de remarcat dificultatea în a
stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada relativ
lungă ce am abordat-o, întrucât ele sunt într-adevăr permanenţe ale fiinţei
umane, cu aceleaşi scopuri şi finalităţi, însă ca forme de manifestare
având o complexitate greu de circumscris aici. Pe de altă parte, o anchetă
de acest gen este şi anevoios de întreprins acum datorită atât lipsei unui
optim material documentar, cât şi a valenţelor ce le presupune. De altfel,
nici nu ne-am propus mai mult decât de a mobiliza astfel de analize, în
cazul nostru invocând aici evenimente şi personaje mai bine cunoscute
ale mediului universitar „literar”, cu forţă de sugestie. În fapt, nu
înseamnă mare lucru, o cohortă întreagă de intelectuali aşteptând să-şi
ofere propriul destin ca exemplu în edificarea unei viitoare istorii a
cuplurilor.
Din această perspectivă, vom oferi câteva elemente ce se cuvin a
fi reţinute şi analizate, pigmentând demersul chiar cu mărturii ale
„actorilor”, într-o succesiune nu neapărat firească, cât mai ales ca urmare
a unei strategii personale de restituţie documentară. În acest context, o
primă abordare ar fi desluşirea idealului feminin în imaginarul
universitarului „literar” român.
IDEALUL FEMININ
Imaginea intimă, idilică a iubitei, a viitorului partener de viaţă
este fără îndoială rezultatul a cel puţin două impulsuri, de cele mai multe
ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de cutumele familiale
dobândite, cu acumulări dintr-o îndelungă tradiţie (adeseori profund
35
Vezi şi Sarane Alexandrian, Histoire de la littérature érotique, Paris, Seghers, 1989;
Jean Jacques Pauvert, La littérature érotique, Paris, Flammarion, 2000.
27
conservatoare), impregnată cu principiile moralei creştin-ortodoxe, la
care se adaugă modelele din imediata apropiere, uneori mondene şi care
aduc un soi de primenire a reprezentărilor feminine; pe de alta,
impulsurile generate de un univers oarecum fictiv, prin intermediul
lecturilor adolescentine, a aşa-zisei „literaturi de dragoste” – care încă de
la finele secolului XVIII a tot promovat libertinajul ludic –, ori a altor
forme de vehiculare a educaţiei sentimentale, cum ar fi de pildă teatrul
sau producţiile cinematografice de după primul război mondial, atât de
gustate la noi, ca şi aiurea – toate acestea într-un continuu proces de
transformare în cadrul epocii ce o avem în vedere. În plus, cu prea puţine
excepţii, toţi intelectualii români au avut posibilitatea de a călători pentru
studii ori specializări în apusul Europei36, spaţiu destul de eterogen care a
oferit noi şi diverse modele în abordarea vieţii sentimentale.
Nu întâmplător, Apusul a fost apreciat de autohtonişti, de cei mai
puţin umblaţi prin lume sau cu o exagerată aplecare spre tradiţionalism,
ca un spaţiu al „pierzaniei”, în care libertatea de manifestare aducea mai
mult rău decât bine. Iată cum privea lucrurile, bunăoară, colonelul
Lăcusteanu, pentru deceniul şase al veacului XIX, aceasta fiind şi
motivaţia pentru care nu şi-a trimis copiii la studii în apusul Europei:
„Observam tinerimea română aristocratică care se întorcea din
străinătate, cu titlul de doctori în diferite ştiinţe, şi din o sută de tineri abia
câte unul aducea societăţii învăţături solide şi fundamentale, iar nouăzeci
şi nouă se întorceau nătărăi şi doctori în viciuri şi imoralitate, în dispreţul
societăţii”37. Şi, după cum se ştie, nu puţini intelectuali au fost la noi
anti-occidentalişti!
Pe de altă parte, nici nu era nevoie ca cineva să se manifeste
contra Apusului sau să fie topit de dragul valorilor autohtone, ci
dimpotrivă! Unii, de la o anumită vârstă, după ce-şi realizaseră o familie
şi aveau poate copii, aproape de la sine repudiau tocmai „beneficiile
amoroase” de care avuseseră cândva parte, în adolescenţa studioasă de la
Paris ori aiurea, printr-un centru universitar german. Pentru alţii, ca
Nicolae Iorga, această „fereală” era dusă chiar la extrem, ilustrul istoric
universitar impunând de exemplu ca Şcoala Română de la Paris – unde
36
Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în
străinătate (1864-1944), Cluj, Edit. Limes, 2006.
37
Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate şi adnotate de Radu Crutzescu, Bucureşti,
Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935, p.230.
28
„se numise” ca director – să funcţioneze în anii interbelici la...
Fontenay-aux-Roses, la vreo 15 km de instituţiile culturale atât de
necesare bursierilor, într-un imobil achiziţionat de statul român. Distanţa
era justificată de Iorga prin intenţia de a feri studenţii de tentaţiile
neintelectuale ale Parisului. De altfel, toţi stipendiaţii erau obligaţi să fie
prezenţi noaptea în clădirea stabilimentului, li se interzicea să aducă
musafiri în cameră, nu li se permitea să locuiască împreună cu soţiile în
Şcoală etc., aceste restricţii generând nu de puţine ori nemulţumirea
bursierilor.
În acest context, se cuvine să evidenţiem faptul că mediile
studenţeşti au constituit mereu focare de promovare a legăturilor libertine
între sexe, oferind adeseori atmosfera boemă ideală, în care studiile
universitare se asimilau, parţial, şi cu educaţia amoroasă. Pentru că aceşti
ani de studenţie – unici în felul lor – nu înseamnă doar timpul petrecut în
amfiteatre şi biblioteci, ci enorm mai mult: sociabilitate, un stil propriu
de viaţă – chiar de vestimentaţie –, mijloace de expresie specifice, dar şi
un soi de complicitate generaţională etc. Evident, toate aceste elemente
pot fi regăsite inegal ca intensitate de-a lungul timpului, însă pentru
epoca de care ne ocupăm aici libertinajul sentimental este aproape
inseparabil de tot ceea ce a însemnat socializare şi distracţie: prin
cafenele, la baluri, săli de dans, carnavaluri, braserii, cabarete, hoteluri,
teatre, excursii etc.38, iar în mediul german prin diversele ritualuri de
iniţiere în multele corporaţii studenţeşti, şi nu numai.
Deşi mai puţin dezvoltată comparativ cu spaţiul francez, viaţa de
cafenea era şi ea oarecum vizibilă în Germania. De pildă, la Berlin, până
pe la începutul primului război mondial, românii frecventau cafeneaua
„Mandl” (în Charlottenburg) sau „Bauer”, iar apoi, prin anii 1920,
studenţii noştri se întâlneau la „Romanisches Kaffee”, undeva prin nordul
oraşului (aici se vedeau bunăoară C. Narly, Al.Al. Philippide, Florea
Maior, I. Plăcinţeanu, Dan Barbilian ş.a.) sau la „Café des Westens”. De
altfel, pentru anii de până la prima conflagraţie, I.M. Marinescu relatează
că nemţoaicele erau „adorabile şi că poţi lega foarte uşor prietenie cu
ele”. O inviţi la o cafea, mergi la un restaurant şi „nemţoaica se leagă de
38
Georges de Wissant, Le Paris d’autre fois. Cafés & cabarets, Paris, J. Tallandier, 1928;
Lionel Richard, Cabaret, cabarets. Origines et décadence, Paris, Plon, 1991; The spirit of
Montmartre. Cabarets, humor, and the avant-garde, 1875-1905, edited by Phillip Dennis
Cate and Mary Shaw, New Brunswick, NJ, Jane Voorhees Zimmerli Art Museum, 1996.
29
tine ca viţa de arac şi nu te costă mai nimic”; „ţi-ai găsit Schatz-ul
[comoara]”. Şi mulţi români se lăudau cu câte un „Schatz”, inclusiv
viitorul latinist de la Universitatea din Iaşi, care pe când studia la
München o avea pe Ketty, „o brunetă drăguţă şi vioaie, caseriţă la o
cafenea din centru”, ce „era foarte modestă” şi nu-l „costa” decât „mici
trataţii”39. Şi tot la Berlin, prin 1909, N. Petrescu a avut de-a face şi cu o
prostituată care până la urmă n-a acceptat bani. „Am petrecut două ore de
intensă plăcere senzuală. Nu observai nici o vulgaritate în pasiunea cu
care se abandona. (...) Eram contrariat de a fi întâlnit o femeie atât de
mândră şi o prostituată atât de sentimentală”40. Însă asta era partea
carnală a lucrurilor, pentru că Petrescu era amorezat de o tânără evreică
germană, „frumoasă şi cochetă”, dintr-o familie burgheză foarte bogată.
Dar boema la Paris s-a născut41, iar studenţii români de aici, mai
ales după 1871, au fost beneficiarii marilor reforme ale celei de-a III-a
Republici, adeseori într-un stil prostesc epigonic. De aceea, pentru mulţi
din ei, Cartierul Latin a devenit un loc al plăcerilor, cu braserii şi
cafenele, cu nostalgia balului „Bullier” şi mai ales cu multe locuri ale
prostituţiei42. Şi nu este o afirmaţie exagerată, de vreme ce îndeosebi
după 1880 Cartierul a fost invadat de străinii bogaţi, din care românii
erau destul de renumiţi pentru opulenţă şi „cupiditatea” feminină, fiind
„asimilaţi studentului bogat şi arogant”43. De altfel, capitala Franţei a
adăpostit o adevărată colonie de studenţi români, poate cea mai
importantă după cea a ruşilor – după cum indică statisticile universitare.
„Studenţii români erau mulţi – nota N. Iorga, aflat la studii la Paris prin
anii 1891-1892 –, aproape incalculabil de mulţi (...), găsindu-i cu
grămada, necopţi, zgomotoşi, gata să se înjure şi să se bată, prin
39
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.103, 115.
40
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), ed. I. Oprişan,
Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.232.
41
Jerrold Seigel, Bohemian Paris. Culture, Politics, and the Boundaries of Bourgeois
Life, 1830-1930, New York, Viking Penguin, 1986 (în traducerea lui Odette Guitard a
apărut şi la Gallimard în 1991).
42
Pentru aventurile „feminine” în Cartierul Latin la mijlocul veacului XIX este ilustrativă
cartea lui Henry Murger, Scènes de la vie bohème, Paris, Michel Levy fréres, 1859
(volumul a cunoscut nenumărate ediţii; cea consultată de noi a apărut la Gallimard în
1988, 476 p.).
43
Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris, Edit.
Belin, 2002, p.26.
30
cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaţionale de
tineri de toate naţiile, unindu-se numai prin grija amărâtă a carierei şi prin
aplecarea către petreceri”44. Şi într-adevăr, în anul atât de plastic surprins
de Iorga, tinerii români aflaţi la Paris reprezentau aproximativ 15% dintre
studenţii străini şi ceva mai mult de 20% dintre cei europeni, ocupând
locul secund după ruşi, care alcătuiau 27% dintre străini şi aproape 45%
dintre europeni45.
Devine astfel explicabil cum mulţi din tinerii noştri s-au şi
„pierdut” în faţa atâtor tentaţii, schimbând un soi de educaţie ce
presupunea încorsetări birocratice şi încordări intelectuale cu un altul,
bulevardier, de cafenea, unde spiritul se modela altfel, poate la fel de
durabil. Ion Minulescu, de pildă, ce cocheta cu literatura încă de pe
băncile liceului, după absolvirea acestuia în 1899, pleacă în anul următor
la Paris pentru studii universitare. A neglijat însă frecventarea cursurilor,
căzând „pradă” vieţii boemei artistice din capitala Franţei, fiind sedus de
literatura simbolistă şi citind pe Baudelaire, Nerval, Verlaine, Aloysius
Bertand, Lautréamont, Rimbaud, Laforque ş.a., audiind cursuri şi
conferinţe la modă, dar nelipsind nici din cafeneaua „Vachette”46 ori
cabareturile în vogă din Montmartre etc. Sau, în expresia lui poetică din
Romanţa necunoscutei, „Parisul m-a coborât pe bulevarde,/ M-a exilat
prin cafenele”. A rămas aici vreme de patru ani, revenind în ţară fără nici
o diplomă universitară, trăind şi la Bucureşti aidoma ca la Paris,
frecventând cafeneaua „Kubler” şi afirmându-se în câmpul literaturii,
faima sa aducându-i şi un post de director general în cadrul Ministerului
Artelor şi Cultelor (1922-1940).
Iar „modelul” Minulescu n-a fost singular, în felul acesta
procedând mulţi alţi români plecaţi la studii în Franţa. Încă mult mai
devreme, în 1877, Nicolae Xenopol îi descria lui I. Negruzzi despre
diversele îndeletniciri ale românilor aflaţi în capitala Franţei, invocând pe
lângă cei câţiva cunoscuţi ai lui ce se străduiau cu şcoala şi pe alţii, care
44
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Sanda şi Valeriu
Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.129.
45
Pierre Moulinier, Op. Cit., p.63.
46
Această cafenea, aflată în colţul străzii „des Écoles”, deschisă în 1887 şi închisă în
1913, era frecventată îndeosebi de studenţii români şi de cei „de culoare” bogaţi. Dar tot
aici au poposit Mendès, Huysmans, Mallarmé, Antoine Albalat ş.a., iar un fragment literar
despre această cafenea a oferit D. Anghel, prin Pelerinul pasionat (în „Ramuri”, VI, 1910,
nr.9 din 10 octombrie, p.4-7).
31
„o duc foarte rău cu învăţătura”, concluzionând că „în adevăr, Parisul îi
strică”, relatându-i şi cazuri extreme, de hoţii ori violenţe47.
Dar nu numai studenţii români erau într-o lumină mai puţin
favorabilă, ci şi studentele noastre generau un soi de temere. O vestită
gazetă studenţească, „L’Escholier de France”, punea în circulaţie – în
1911 – o anecdotă despre studentele românce ce au scandalizat un portar
al imobilului în care locuiau, ce ar fi spus: „Nu este pentru voi aici, într-o
casă burgheză. Proprietarul nu doreşte aşa ceva!”48. Evident, dacă ar fi să
ne luăm după dicţionarul lui Louis-Nicolas Bescherelle49, nu vom fi
siguri niciodată dacă aceste fete erau din „auditoarele” diverselor cursuri
universitare sau doar metresele unor studenţi! Erau însă românce şi
uneori stârneau rumoare!
Aşadar, acel Cartier Latin, personalitatea şi sociabilitatea
studenţească au fost puternic influenţate de moravurile diverselor epoci50.
Iar pentru tineri, mai totul putea fi un pretext care să dea tonul unui
anumit gen de conduită morală, pentru că unele evenimente impuneau de
la sine sărbătorirea şi festinul: succesul la un examen, primirea bursei sau
a banilor de la părinţi, plecarea unui camarad sau iniţierea altuia în vreo
„taină” juvenilă, sfârşitul studiilor etc., etc. În plus, în tot acest context,
stimuli veneau şi din partea scriitorilor şi artiştilor din epocă, care
frecventau multe din cafenelele vizitate şi de studenţi (Café du Progrès,
„Le Fleurs”, „La Source”, „Le Soufflet”51, Café de l’Europe, „La
47
Scrisori vechi de studenţi (1822-1889), adunate de N. Iorga, Bucureşti, 1934, p.XLVI.
Apud Pierre Moulinier, Op. cit., p.69
49
Nouveau dictionnaire national ou dictionnaire universel de la langue française, vol. 2,
Paris, Edit. Garnier, 1887.
50
Vezi Maurice Barres, Le Quartier Latin. Ces messieurs, ces dames, Paris, f.e., 1888;
Emile Bayard, Le quartier latin hier et aujourd’hui, avec les souvenirs inédits de ses
grands écrivains, et les croquis de l’époque par G. Lorin et F.A. Cazals, Paris, Editions
Roman Nouveau, 1924; Antoine Albalat, Trente ans de Quartier Latin. Nouveaux
souvenirs de la vie litteraire, Paris, Societe Française d’Editions Litteraires et Techniques,
1930; Jean-Claude Caron, Générations romantiques. Les étudiants de Paris et le Quartier
Latin, 1814-1851, Paris, Armand Colin, 1991; Les Quartier Latin des écrivains, textes
recueillis par Patrick Maunand, Urrugne, Pimientos, 2003.
51
După primul război mondial, aceasta era cafeneaua preferată de întâlnire a studenţilor
români la Paris (la colţul dintre Bd-ul Saint Michel cu rue des Écoles), care semăna
oarecum cu Capşa, de la Bucureşti. Totodată, tinerii noştri aveau şi un restaurant, ce
aparţinea lui Aristide Blank (care avea şi o filială a băncii sale – Marmorosch-Blank – la
Paris, prin care erau transferate bursele studioşilor români) şi fusese o vreme condus de
Mihai Ralea (cf. Sergiu Dimitriu, Din trecut, Iaşi, Edit. Institutul European, 2006, p.46).
48
32
Vachette” – toate funcţionale şi după marile lucrări ale lui Haussmann
asupra Parisului).
Deşi oarecum uitat acum, bulevardul a constituit încă multă
vreme un alt loc public destinat cunoaşterii partenerilor de sex opus.
Specific aglomeraţiilor urbane, bulevardul a fost unul din spaţiile ce au
favorizat diverse tipuri de libertăţi, în principal punerea în relaţie directă
a tinerilor, nefiind nevoie de multe introduceri, de mijlocitori, ca să nu
mai vorbim de „etichetă”. În fond, strada era locul unde puteau fi aflate
prostituatele, cele care făceau „trotuarul”. La fel, am putea adăuga aici şi
parcurile, ca loc de întâlnire, de cunoaştere, de flirt între tineri.
Totodată, simpla lectură a lui Balzac – bunăoară –, cu ale sale
Iluzii pierdute, constituia deja un imens imbold în familiarizarea cu
moravurile unei perioade nu demult apuse şi care, pentru unii, trebuiau
încă imitate. De altfel, în ceea ce priveşte moravurile sexuale şi
libertinajul exagerat al studenţilor parizieni din a doua jumătate a
veacului XIX literatura este imensă, motiv pentru care nici nu mai
insistăm acum.
Cu alte cuvinte, direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a
trecut printr-o pedagogie a amorului, care în practică a luat forme
diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se înţelege
îndeobşte prin „idealul feminin”, prin dificultatea de a discerne dragostea
carnală de cea ideală. Sub acest aspect, aspiraţiile amoroase ale tinerilor
au fost promovate adeseori în mod ordinar în faţa intereselor comunităţii
familiale.
Ca tânăr cu bani şi deplin stăpân pe viaţa sa, N. Petrescu este un
mare aventurier sentimental. Printre altele, pe când se afla la Paris, în
1913, are o intensă şi pasională legătură de dragoste cu cântăreaţa
franceză Berthy Farner. Apoi, în primăvara lui 1920, tot în capitala
Franţei, are relaţii sentimentale cu ducesa Natalia („Nadia”) de
Beauharnais von Leuchtenberg, rusoaică de origine52, ca şi bunicul
matern al viitorului sociolog53, care după „aventura” cu N. Petrescu se va
mărita – în 1924 – cu baronul Vladimir Meller-Zakomelsky54, trăind
restul vieţii în California (SUA) şi, după câte ştim, neavând urmaşi.
52
Se trăgea din Marea Ducesă Maria a Rusiei şi din Maximilian de Beauharnais, duce de
Leuchtenberg.
53
Acesta era vestitul argintar de origine rusă Teodor Filipov, stabilit la noi, printre altele
artizanul câtorva racle pentru moaşte.
54
Era fiul baronului Feodor Meller-Zakomelsky şi al Olgăi Filosofova.
33
Totodată, acelaşi N. Petrescu, care a călătorit enorm, a constatat – pentru
anii de până la prima conflagraţie mondială – că „în nici un oraş din lume
sexul frumos din mica burghezie nu e mai accesibil străinilor decât la
Berlin”. Şi oferă chiar exemplul unei aventuri personale cu o nemţoaică
„blondă, subţire şi mlădioasă, dar cu o privire lipsită de expresie”, care
s-a dovedit a nu avea prejudecăţi, ajungând rapid în patul tânărului
student român. A scăpat apoi uşor de ea, nu fără a reflecta asupra faptului
că „farmecul femeii rigide constă nu atât în atracţiile ei fizice, cât în
personalitatea ei psihică”55. Iar prin astfel de experienţe au trecut cu
siguranţă mulţi alţi tineri români aflaţi la studii în străinătate, unii dintre
ei numărându-se şi printre universitarii noştri „literari”.
Au fost însă şi tineri care au dorit să convertească aspiraţiile lor
amoroase studenţeşti într-o relaţie matrimonială, eşuată însă datorită
celuilalt, fie el în căutarea aventurii, fie evaluând negativ o atare
finalitate. Aflat la studii la Paris, Teohari Antonescu se îndrăgosteşte
nebuneşte de o fiinţă care, mai apoi, l-a părăsit fără scrupule. Sau, după
cum notează el mai apoi, a plâns „cu hohot o dată la Paris pentru o
femeie care într-adevăr că iubea... dar pe un altul. Am plâns şi, vorba lui
Caragiale, am iertat-o”56. Pe când era student la Leipzig, pregătindu-şi
doctoratul, Sextil Puşcariu cunoaşte şi este marcat totodată de „prima
dragoste”. Era vorba de o olandeză, fiica unui editor, se pare că cu firave
legături de sânge românesc (prin mama ei). Cel care i-a înlesnit tânărului
studios legătura cu fata a fost profesorul şi conducătorul de doctorat al lui
Puşcariu, Gustav Weigand, sugerând că aceasta ar dori să dialogheze
uneori cu cineva în româneşte. Cei doi se cunosc şi „aşa a început
romanul dragostei mele”. Că această relaţie a însemnat ceva, o
mărturiseşte chiar viitorul universitar: „Ea a jucat un rol prea important în
viaţa mea şi a luat nişte aspecte prea caracteristice pentru ca să o îngrop
între amintirile nemărturisite”57. Iar memorialistul trecuse binişor de 70
ani, evenimentele petrecându-se cu cinci decenii mai devreme.
Aşadar, ambii fiind studenţi şi cunoscându-se prin intermediul
unui profesor, la început totul avea alura unei prietenii şi colegialităţi pur
şi simplu: mergeau împreună la cursul lui G. Witkovski, despre Goethe,
55
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.172.
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.151.
57
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed.
Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.58.
56
34
la patinoar, la teatru ori la operă, îşi recomandau reciproc diverse lecturi
(în vreme ce el o îmbia să citească Crima lui Sylvestre Bonnard a lui
Anatole France, ea îi vorbea la superlativ de Crinul roşu, de acelaşi
scriitor francez, în vogă în anii aceia, ori îl îndemna spre lectura lui
Flaubert, cu Madame Bovary). Ceva totuşi începuse să-i placă lui Sextil
Puşcariu la ea, mai ales că era „foarte inteligentă şi cultă”, având „un bun
simţ remarcabil şi nimic din pretenţiile fetelor instruite care începuseră să
invadeze sălile de conferinţe”58.
Treptat, deşi locuiau în acelaşi oraş şi se vedeau permanent, au
început să-şi scrie aproape zi de zi, ea rămânând uneori la el în cameră
mai multe ceasuri, ba chiar şi peste noapte. Evident, are mai puţină
semnificaţie acum şi aici până unde a putut merge relaţia dintre cei doi,
din punct de vedere fizic, dar se putea vorbi deja de dragoste. Însă când
Sextil a încercat să-i spună că „acum eşti a mea pentru totdeauna, vei fi
soţia mea”, ea a avut o reacţie greu de înţeles chiar şi de un ardelean,
darămite de un balcanic: pur şi simplu l-a refuzat, pe acela pentru care
la... Braşov, de pildă, fetele de măritat din lumea bună s-ar fi luat la
bătaie! Pentru că în paranteză fie spus, nu puţini au fost studioşii noştri
prin străinătate care au constatat cu oarecare uimire uşurinţa relaţiei
(chiar şi sexuale) a tinerelor nordice, fără ca acestea să-şi dorească şi
asumarea unor obligaţii matrimoniale59.
Revenind la „amorul” lui Sextil Puşcariu, după acea clipă de
suspans, „întâlnirile noastre au continuat – spune el – aşa cum era firesc
să urmeze între doi îndrăgostiţi care se iubesc”. Nu însă fără justificări
din partea ei: „Tu eşti prea tare pentru mine. Nu vorbesc de puterea
fizică, ci de cea sufletească. Eşti un amant ideal, plin de atenţii, tandru,
jertfitor, discret (...). Dar ca soţ de o viaţă întreagă, nu mi te pot închipui.
Cât eşti de bun şi îngăduitor, atât de mult poţi fi de neîndurat cu cel ce îţi
stă în cale să-ţi duci în linişte a doua viaţă, cea de om al cărţilor şi de
iubitor de singurătate. Numai o femeie care nu te-ar iubi numai senzual şi
care ar avea şi ea o a doua viaţă, cea de mamă şi soţie preocupată veşnic
de bunăstarea bărbatului şi a copiilor, nu ar observa că eşti prea tare în
58
Ibidem.
De exemplu, Şerban Cioculescu relatează destăinuirea lui Şt. Bezdechi, de pe vremea
când acesta din urmă studia la Copenhaga: în toată acea perioadă, pur şi simplu studentele
s-au „dat” la el cu dezinvoltură; „mă avuseseră toate colegele de la greacă şi latină” – îi
mărturisea el lui Cioculescu, evident, poate exagerând, poate doar lăudându-se, sau poate
chiar aşa fusese! (Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.168).
59
35
apărarea drepturilor tale”. De aceea, deşi îi doreşte lui tot binele din lume
şi şansa unei soţii devotate, ea nu-i va putea fi alături în această postură.
Pentru moment, ea râvnea doar să se poată „bucura” „încă câtva timp”
unul de altul60. Şi astfel, doar odată cu plecarea lui din Leipzig s-a sfârşit
şi idila dintre cei doi. Mai târziu, ea s-a măritat în Olanda şi a avut copii,
fără să se mai vadă vreodată cu Sextil Puşcariu, deşi una sau două ocazii
ar fi existat.
Continuându-şi studiile juridice la Berlin, după obţinerea unui
doctorat în filosofie, Dimitrie Gusti este remarcat pentru seriozitatea
preocupărilor sale de către unul din celebrii profesori ai acestei
universităţi, de Franz von Liszt, specialist în criminalogie, promotor al
aşa-numitului „Program de la Marburg” şi fondator al Societăţii
Internaţionale de Criminalogie. Nu este vorba doar de o coincidenţă de
nume, ci acesta era într-adevăr rudă de gradul întâi (văr) cu nu mai puţin
faimosul pianist şi compozitor Franz Liszt. Profesorul berlinez l-a primit
frecvent pe Gusti în locuinţa sa, făcându-l să se simtă oarecum ca un „om
al casei”. În acest context, tânărul studios român cunoaşte familia
acestuia, pe soţia Rudolfine (născută Friendenfels, baroneasă61) şi cele
două fiice, Elsa şi Gerta. Dacă pe vremea studiilor la Leipzig nutrise o
dragoste mai mult platonică pentru Constance (Conny) Skinner, fiica
unui preot anglican, de pe urma căreia Gusti a avut enorm de profitat, de
data aceasta tânărul român s-a îndrăgostit de fiica mai mare a lui Liszt, de
Elsa, cu doi ani mai în vârstă decât Dimitrie62, dar plină de farmec şi
distincţie. Mai mult chiar, după cum afirmă un congener aflat şi el la
studii în Germania în acei ani, se pare că D. Gusti a fost chiar logodit cu
aceasta63, dar ceva s-a întâmplat în cele din urmă, pentru că sociologul în
60
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), p.63-64.
Cei doi se căsătoriseră la 16 iunie 1877.
62
Elsa se născuse la Graz, la 19 iunie 1878.
63
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.99. Mihai Sorin Rădulescu, în volumul său
Memorie şi strămoşi (Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.14), reproduce informaţia
furnizată lui de către o vară a lui D. Gusti, Georgetta Petală, conform căreia sociologul se
„amorezase lulea” de fiica lui Werner Sombart. Credem că este o confuzie, deoarece
Sombart s-a căsătorit mult mai târziu cu Corina Leon, fiica universitarului ieşean Nicolae
Leon (aşadar soră cu George N. Leon, specialist în finanţe şi statistică la Universitatea din
Cluj, şi nepoată a lui Grigore Antipa), între cei doi soţi existând o diferenţă de 30 ani.
Singurul lor copil a fost un băiat, Nicolaus Sombart, născut abia în 1923, personaj
deosebit de pitoresc, dar şi de o vastă cultură, care a încetat din viaţă pe 4 iulie 2008.
61
36
formare a revenit în ţară, la o catedră universitară la Iaşi, refuzând o
ofertă similară la Berlin.
Tot în mediul studenţesc – însă cel cernăuţean – Traian Chelariu
a cunoscut mai multe „pasiuni”, afirmând pe la 23 ani că „în dragoste am
suferit mereu de nevroză”64. Numai că în vara lui 1929 se îndrăgosteşte
de Silvia, colegă de studenţie, care apelează la un întreg arsenal de
farmece pentru a-l seduce pe viitorul universitar. Evident, aceasta devine
„studenta cea mai frumoasă şi mai bună din Cernăuţi. Vreau să mă
căsătoresc cu dânsa. Sau cel puţin cred că, dacă nu mi-a fi ea soţie, nu mă
voi însura nicicând”, pentru că fără ea „viaţa nu ar avea nici un rost
pentru mine. Silvia este îndreptarul care trebuie să-mi arate că tot mai am
dreptul să mă bucur de viaţă”65. Cu alte cuvinte, el era îndrăgostit lulea de
această fiinţă „gingaşă”, care privea însă totul ca pe o aventură, orice
proiect de căsătorie vizând în cazul ei o altfel de „partidă”, în primul rând
cu un … ofiţer. În acest context, cu îndoieli în suflet în ce priveşte
sentimentele femeii iubite, Tr. Chelariu concluziona la vreo patru luni de
relaţie că: „Silvia nu este femeia care-mi trebuie mie. Ea nu are răbdarea
grădinarului sub ochii şi grija căruia înfloresc florile rare şi cresc plantele
gingaşe. Ea nu are nici încrederea femeii din ochii căreia bărbatul să ia
hotărârea de a înfrunta orice. Silvia nu este nici tovarăşa pe care te-ai
putea bizui în drumul lung şi greu”66.
Ajungând însă la Paris ca bursier la Şcoala Română de acolo,
Traian Chelariu se împrieteneşte repede cu o italiancă ce vorbea bine
româneşte, Nella Collini, traducătoare din „clasicii” noştri de atunci67.
Dacă iniţial între cei doi, vreme de un an, nu a existat nimic altceva decât
formele unei prietenii intelectuale deosebite, împreună profitând de tot
ceea ce însemna industria culturală şi paraculturală din capitala
hexagonului, treptat lucrurile se schimbă. Nella Collini era o veritabilă
intelectuală, aspect ce eclipsa oarecum diferenţa de vârstă dintre cei doi
(ea fiind mult mai în etate), mai ales dacă acest mic „dezavantaj” era
compensat de unele beneficii materiale. Pentru că un lucru este cât se
64
Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea,
1976, p.22.
65
Ibidem, p.36.
66
Ibidem, p.44.
67
La vremea aceea publicase deja Ion Agârbiceanu, Due amori, prima versione dal
romeno di Nella Collini, prefazione di Augusto Garsia, Venezia, Perugia, La Nuova Italia,
1929.
37
poate de clar: în vreme ce toţi ceilalţi bursieri ai Şcolii de la Fontenayaux-Roses aşteptau înfometaţi pe lângă zidurile Băncii de Excompt din
Paris banii din partea statului român (erau anii crizei economice!), Traian
Chelariu o ducea bine mersi, ba chiar şi-a permis o vacanţă rezonabilă în
Anglia, în vara lui 1932, pe banii mai avutei lui prietene.
Acea călătorie a însemnat de altfel şi transformarea camaraderiei
într-o poveste de dragoste (marcată printr-o logodnă), care s-ar fi sfârşit
printr-o căsătorie dacă n-ar fi intervenit părinţii ei, condiţionând totuşi
binecuvântarea de certitudinea unei situaţii materiale a ginerului cât de
cât onorabile. Or, cum acesta era sărac lipit pământului68, prospera
familie Collini nu putea fi de acord cu un mariaj înainte de a avea
siguranţa că pretendentul la mâna Nellei este totuşi în stare să-şi facă o
situaţie şi să gestioneze o dotă căpătată în acest context (până şi
duhovnicul Nellei Collini a atras atenţia românului despre
inconvenientele şi riscurile unei căsătorii cu o femeie mai în etate decât
bărbatul69). Pentru a fi cât mai aproape de logodnică – care revenise în
Milano, lucrând o vreme la Uniunea Culturală Italo-Română –, Traian
Chelariu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a obţine un alt stipendiu,
însă la Şcoala Română de la Roma, manifestând totodată înţelegere faţă
de obiecţiile de moment ale familiei Collini: „Eu nu o pot sili pe
Nellissima să lucreze împotriva voii părinţilor ei, pe care îi iubeşte mult,
iar asigurarea ce o dau de a lua asupra mea răspunderea materială şi
morală a căsătoriei noastre nu le poate ajunge lor”70. Însă anul petrecut în
Italia a avut enorme consecinţe mai ales pentru formaţia lui intelectuală,
pe lângă călătoriile pe la mai toate monumentele importante din
peninsulă, Chelariu profitând din plin de contactele cu gânditori de
prestigiu de atunci, audiind şi întâlnindu-se în repetate rânduri cu
Giovanni Gentile, care i-a propus chiar şi coordonarea unei disertaţii de
doctorat. Anul însă a trecut repede, logodnicii s-au despărţit din nou, iar
depărtarea şi-a spus cuvântul, în scurtă vreme ruptura dintre cei doi fiind
definitivă.
La polul opus se situează Vasile Pârvan, adeptul unei morale ce
respingea „decadenţi” precum Baudelaire, Moréas sau Verlaine, în
profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief, Maurice Barrès ş.a. Este
68
Tatăl său era lucrător C.F.R., din leafa lui trăind toţi cei cinci membri ai familiei.
Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, p.161.
70
Ibidem, p.181.
69
38
atitudinea celui care-şi înfrânează pornirile tinereţii în folosul împlinirii
idealurilor intelectuale şi sociale, prin acţiunea principiului meritului şi al
capacităţii, care presupuneau privaţiuni, muncă în exces şi de calitate etc.,
tocmai pentru a compensa dezavantajele iniţiale generate de originea
familială inferioară. Răspunzând în 1905 la o scrisoare a surorii sale
Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan îşi expune părerea
asupra acelor „căutători de senzaţii”, incorect calificaţi ca „mondeni”71.
Dar nici Pompiliu Eliade nu s-a arătat interesat de celălalt sex în
adolescenţă şi chiar prima tinereţe, fiind de pildă caracterizat drept „urât,
pocit, murdar, antipatic şi cam fonf, nu trăia decât pentru carte, o tâmpea
de dimineaţa până seara, şi noaptea. N-avea altă ambiţie decât să iese la
toate examenele şi la toate concursurile”72. Pe când era coleg de studenţie
cu Eugen Lovinescu, I.M. Marinescu îl găsea pe acesta drept „mizantrop
şi retras”73. Sau atitudinea lui G. Călinescu, iritat prin 1932, cu ocazia
unui sejur pe litoralul Mării Negre, de atitudinea provocatoare a femeilor
pe plajă, care-şi studiază atent poziţiile de expunere la soare, femeile
„liniştit cinice şi orgolios chemătoare”74.
Pe la 25 ani, nici tânărul N. Petrescu nu era încă împăcat cu ideea
unei vieţi de familie, „în care totul s-ar desfăşura în mod monoton, iar
sentimentul libertăţii ar suferi numeroase îngrădiri”. Nu era mânat spre
această reflecţie de cine ştie ce ambiţii cărturăreşti, iar experienţe erotice
avusese din abundenţă. Îi convenea însă situaţia de „becher”, pentru că
era răsfăţat de Margot, o nemţoaică deosebită, fostă nevastă de ofiţer
prusac, care îl copleşea pe Petrescu cu toate „atenţiile” sentimentale şi
sexuale, care îi dădea o enormă libertate de a dispărea în călătorii
săptămâni întregi etc. În cei trei ani de când a cunoscut-o pe Margot (la
Berlin), aceasta a avut un efect enorm asupra lui N. Petrescu: „Deşi n-am
iubit-o propriu-zis, convieţuirea noastră a fost caldă şi plăcută. Dacă ar fi
fost intelectuală şi cu preocupări ce s-ar fi întâlnit cu ale mele, poate că aş
fi fost sufleteşte mai aproape de ea. În tot cazul, pentru întâia oară am
aflat ce înseamnă a fi iubit cu pasiune de o femeie. Iubirea ei m-a făcut
71
Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973,
p.335-336 (a se vedea, în general, corespondenţa sa cu cele două surori, p.334-346)
72
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,
ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.186.
73
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.59.
74
G. Călinescu, Pe plajă, în „Adevărul literar şi artistic”, XI, 1932, nr.610 (14 august),
p.6.
39
mai înţelegător, modificându-mi caracterul şi deschizându-mi noi
perspective în sufletul omenesc. În acelaşi timp am învăţat să apreciez
mai bine latura afectivă în relaţiile cu semenii”75.
În schimb, deşi tânărul student P.P. Panaitescu muncea pe rupte
prin biblioteci, până la „abrutizare”, după cum spunea el (parcă asemenea
lui Pârvan), nu era cu totul insensibil la provocările „sexului frumos”.
Mărturiseşte în Jurnalul său, franc, că în ceea ce priveşte colegele era
impresionat în principal de aspectul lor fizic, fiind convins că există o
relaţie între acesta şi caracterul persoanei: „Toate impresiile mele vin din
fizicul persoanelor”, nota el în aprilie 1921. Şi tot atunci era foarte
încurcat de sentimentele sale. Lucrând la Biblioteca Academiei, se vedea
mereu cu o anume „d-şoară Z”, pe care o însoţea pe stradă, aveau acelaşi
drum cu tramvaiul, îi vorbea de „liliecii înfloriţi” etc. Şi se întreba
aproape cu ciudă: „Care este sensul acestui lucru? O iubesc? Hotărât, nu!
Atunci? Să fie, îmi pare că da, o nevoie sufletească de a avea legături cu
un suflet tineresc, delicat, cu nebulozitate feminină”. Şi „filosofează” el
mai departe: farmecul „este rezultat din fizicul ei, e drăguţă, cu faţă de
copil. Oricum, fizicul şi moralul sunt una, nu se ştie unde sunt limitele
dintre ele. Drăgălăşenia unei fete e fizic, sau moral? Toate acestea sunt
metafizică şi eu am nevoie de viaţă, de sentiment, şi nu de sensul lor, de
explicaţia lor”. De altfel, încă mai devreme cu o săptămână, când o
întâlnise prin Universitate pe Z, aceasta era descrisă ca având „ceva
foarte blând, foarte copil. E mică, prea mică pentru a fi de o eleganţă
adevărat feminină”76.
Cât priveşte sursele idealului feminin şi de cuplu, acestea sunt –
evident – multiple. În afara modelelor din „cărţi”, aşa cum stă bine unui
intelectual în formare, proximităţile constituiau poate cele mai concrete
pilde în această direcţie. Bunăoară, familia lui Titu Maiorescu, din a doua
căsătorie, era un model pentru mulţi din discipolii săi. În vara lui 1896,
I.Al. Brătescu-Voineşti îi scria mentorului său, poate măgulindu-l, ca să-i
mai treacă supărarea pentru că scriitorul a refuzat să se căsătorească cu o
rudă a soţiei lui Maiorescu: „D-acolo de la dumneavoastră, din armonia
fără pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am făcut idealul în
chestie de căsnicie, acolo am priceput ce act important e legătura asta în
general şi cât de mai important e pentru oamenii conştienţi de viaţa lor;
75
76
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.256, 258.
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.18, 20.
40
acolo, din conduita d-nei Maiorescu, treptat, treptat, şi fără să-mi dau
seama, am înregistrat toate însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o
tovarăşă de viaţă”77. Iar în termeni asemănători s-au mai exprimat –
referindu-se la Ana Maiorescu – încă mulţi alţi protejaţi ai liderului
junimist.
Cu puţin timp înainte de divorţul său de prima soţie, de Maria, N.
Iorga – după o vizită la A.C. Cuza acasă – îi scria Catincăi Bogdan (pe
care o numea deja „dulcea mea logodnică”) despre nevasta viitorului
profesor de economie politică de la Universitatea din Iaşi, invocând-o
oarecum drept model: Cuza – descrie N. Iorga – „are cea mai cuminte
femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul
ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii pentru mine”78.
De altfel, şi protagonistele destinate a împlini acest rol sunt
conştiente de menirea lor pe lângă viitorul soţ. Adelina Poenaru, care va
deveni soţia lui M. Dragomirescu, notează în Jurnalul ei, la 5 decembrie
1897: „Femeia trebuie să fie o fiinţă fină, delicată, cinstită şi curajoasă.
Dacă nu are toate aceste calităţi şi-a ratat scopul pentru care a fost creată.
Trebuie să întrunească aceste trei calităţi la cele trei trepte diferite ale
vieţii sale: de fecioară, de soţie şi de mamă, dacă vrea să fie elementul
moral şi estetic al căminului care o adăposteşte şi pentru care este creată
ca ea să fie şi sufletul”79. Iar astfel de reflecţii veneau din partea unei
fiinţe deosebit de cultă şi de sensibilă, care în pragul adolescenţei vorbea
deja vreo cinci limbi moderne, a studiat la Oxford şi Sorbona, călătorind
mult prin Europa sfârşitului de secol XIX. Şi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă pentru a fi o parteneră de viaţă aşa cum a descris-o mai sus. Dar
nu s-a putut, după cum vom vedea în alt capitol, cel cu „probleme” fiind
tocmai Dragomirescu, care s-a dovedit a fi „decepţia vieţii mele”.
Merită reţinut portretul femeii ideale la G. Ibrăileanu, în singura
sa creaţie literară propriu-zisă, romanul Adela, la dosarul căruia se poate
adăuga fragmentul de laborator, Doamna X, în care „aristocraţia” acesteia
este apreciată printr-o sumă de calităţi, precum lipsa prejudecăţilor
sociale, natura ei dominantă (nu asupra celor neputincioşi), gust
77
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.64.
N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediţie Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.30. Soţia lui Cuza era Maria Ganea (din 1895), din a căror căsătorie vor
rezulta cinci copii.
79
Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în
„Manuscriptum”, 4/1989, p.178.
78
41
vestimentar, „completa libertate a sentimentului”, nepăsătoare la opiniile
morale ale altora, inteligenţă, îndeletniciri intelectuale, felul de a iubi
(total, în actualitate, cu patimă)80. În fond, ambele texte au avut ca
fundament personaje reale, Adela purtând înfăţişarea şi trăsăturile de
caracter ale unei asistente la catedra lui Ibrăileanu în anii 1922-1924,
Olga Tocilescu, între cei doi existând se pare o relaţie de dragoste
confirmată de mai multe surse, în vreme ce „doamna X” nu era altcineva
decât soţia lui Constantin Stere, Maria.
Acesteia din urmă, deşi din punct de vedere fizic era urâtă,
Ibrăileanu îi purta o afecţiune la limita dintre prietenie, amor, respect faţă
de ea (care-i era şi naşă de cununie), dar mai ales faţă de soţul ei. Sau
poate vedea în ea persoana confidentă care-i lua în seamă ipohondria,
aflată mai totdeauna singură şi lipsită de afecţiunea soţului, nefericită în
fond în căsnicia ei, dar gata să verse asupra unui om matur şi delicat
precum Ibrăileanu o grijă infinită, aşa cum făcuse şi cu C. Stere când se
aflase în surghiunul siberian ori în temniţa de la Odessa. Iar pe Maria,
universitarul nostru o cunoştea bine, până spre începutul primei
conflagraţii mondiale cei doi servind cotidian cafeaua împreună (câtă
vreme cele două familii se învecinau în Iaşi, pe str. Română, azi Lascăr
Catargi), discutau mult, îşi făceau confidenţe etc. De altfel, ea este cea
care l-a îndemnat pe Ibrăileanu, prin 1911-1912, să-şi aştearnă amintirile
pe hârtie, însemnări publicate mult mai târziu, postum, în 1937-1938, sub
titlul Amintiri din copilărie şi adolescenţă81. Aşadar, ea este Doamna X,
descrisă de Ibrăileanu în 1916 şi invocată mai sus, şi textul acesta fiind
însă publicat postum. Chiar şi după divorţul soţilor Stere, când Maria a
plecat în Basarabia, între ea şi Ibrăileanu s-a perpetuat peste un deceniu
de schimburi epistolare extrem de consistente82.
De altfel, sub acest aspect, al idealului feminin reflectat în opera
diverşilor scriitori români – ca proiecţie a aspiraţiilor proprii –, s-ar putea
invoca o sumă întreagă de exemple care, însă, ar complica enorm analiza
80
„Manuscriptum”, 4/1976, p.85-92.
Publicate iniţial în „Adevărul literar şi artistic”. Împreună cu „Doamna X”, cele două
postume au fost reeditate în ediţia critică: G. Ibrăileanu, Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi
Al. Piru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.227-280. Recent (2009), împreună cu Adela,
„amintirile” au apărut într-un tiraj de „masă” la Edit. Arc Pres din Bucureşti, sub îngrijirea
Lilianei Chiriţă.
82
Scrisori către Ibrăileanu, IV, ed. Mihai Bordeianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982,
p.120-253.
81
42
de faţă. De aceea, ne vom mărgini numai la elementele directe şi concrete
pe această temă, aşa cum rezultă ele din diversele mărturii (literare,
epistolare, jurnaliere ori memorialistice) ale universitarilor noştri
„literari”.
Pe când era încă student, Mircea Eliade devine tot mai apropiat
de „domnişoara R.”83, deşi iniţial se simţise deopotrivă atras de o tânără
grecoaică, brunetă, studentă la Conservator, şi pentru că avea „buzele
extraordinar de roşii şi de cărnoase”84. Însă R. era „o fată cu ochii de
culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi
îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu
nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci [de exemplu, una
blondă şi mioapă, cu codiţe demodate, o alta urâtă şi vorbăreaţă, însă
«atractivă» prin vulgaritatea ei etc.]. (...) Avea o voce gravă, joasă,
senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez”85. În
fapt, Mircea Eliade este tot mai atras şi datorită unei anumite doze de
mister pe care o emana R., care uneori îi stimula sentimentele, alteori
manifesta un soi de răceală, toate gesturile ei părând un joc numai bun
să-l perpelească, încât viitorul mare istoric al religiilor se întreba chiar
dacă nu cumva era îndrăgostit, tocmai el, căruia dragostea i „se părea o
slăbiciune nefastă”, un atentat la libertatea sa86. Şi se pare c-o iubea! O
iubea pentru că arăta cum arăta, pentru că-şi petrecea ore întregi în
biblioteca universitară, pentru că citise pe Romain Rolland şi Remy de
Gourmont, pentru că dorea s-o modeleze spiritual după el, punând-o să
citească pe Dostoievski, Novalis şi Knut Hamsun. S-a dovedit a fi în cele
din urmă o dragoste adolescentină, stimulatoare şi din punct de vedere
scriitoricesc (prin articolele lui de la „Cuvântul”), deşi răzbate din
Memoriile lui Eliade un fel de regret în ce priveşte o iubire prea timpurie,
când proiectele lui intelectuale erau doar la început şi avea nevoie de
multă independenţă de mişcare. De altfel, viaţa i-a despărţit, aproape
firesc, ea fiind numită profesoară de limba română la Gimnaziul
83
Este vorba de Rica Botez (cf. Mircea Handoca, Viaţa lui Mircea Eliade, ediţia II, Cluj,
Edit. Dacia, 2000, p.39-40; volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, IV, ed. Mircea
Handoca, Bucureşti, Edit. Criterion Publishing, 2006, conţine aproape 100 scrisori de la
Rica).
84
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), I, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 1991, p.115.
85
Ibidem.
86
Ibidem, p.129.
43
„Pătraşcu cel Bun” din Strehaia (de unde îi trimitea la început scrisori
disperate lui Eliade), pentru ca mai apoi să devină soţia unui ofiţer de
marină, în vreme ce Mircea Eliade avea să obţină bursa în India,
începând aici o altă poveste de dragoste, ce a dat naştere romanului din
1933, Maitreyi.
Ajungând la Calcutta pentru a studia sanscrita şi filosofia
indiană, Mircea Eliade este primit cu multă înţelepciune şi simpatie de
profesorul său, Surendranath Dasgupta, care îl ia în casa lui, asemenea
unui membru al familiei, ca cea mai eficientă formă de a pătrunde spiritul
unei anumite civilizaţii. În acest context, Eliade va cunoaşte pe fiica mai
mare a profesorului, pe Maitreyi Devi, de doar 16 ani, dar care era de o
cultură nu doar imensă, cât mai ales de un deosebit rafinament, cel puţin
din perspectiva unui european. De altfel, încă de pe atunci tânăra
Maitreyi se afirmase ca o sensibilă versificatoare, mult apreciată de
exigentul Rabindranath Tagore, ceea ce nu-l lasă insensibil pe Mircea
Eliade. Mai mult chiar, în afara lecţiilor de bengaleză pe care i le oferă
Maitreyi, în schimbul celor de franceză, cei doi sunt parcă uniţi prin fire
nevăzute, au proiecte intelectuale comune, stau ceasuri întregi în
bibliotecă, comentează scrieri filosofice, visează împreună, dar mai ales
încep să cultive sentimente reciproce de dragoste, nu fără a lua în discuţie
şi un eventual proiect matrimonial. Maitreyi părea acum idealul de
dragoste al lui Mircea Eliade. Numai că India era o societate cu extrem
de multe prejudecăţi, iar în clipa când familia profesorului Dasgupta află
de această relaţie mai mult decât „profesională”, Eliade este îndepărtat
din familie fără a o mai revedea pe Maitreyi87, riscând chiar o călătorie
pentru a se reculege Într-o mănăstire în Himalaya88.
Aşadar, au existat mereu modele divergente în conturarea şi
exprimarea idealului feminin, la cele sugerate mai sus impunându-se o
mulţime de factori, uneori mai mult sau mai puţin perturbatori de-a
lungul timpului, cum ar fi impactul mişcării socialiste şi al celei
feministe, originea etnică, confesională sau socială a femeii, aspectul
87
Literaturizată, dragostea dintre cei doi va da naştere romanului omonim, Maitreyi,
Bucureşti, Edit. Naţională, 1933. Personajele s-au revăzut mult mai târziu, în 1973, la
Chicago, se pare că nu fără mici reproşuri în ce priveşte evenimentele din roman, ceea ce
au şi generat o altă carte, de data aceasta a lui Maitreyi Devi, intitulată Dragostea nu
moare, iniţial scrisă în bengali, tradusă apoi – în 1976 – în engleză, cu o versiune în limba
română, în 1992, la Editura Romanul (retipărită apoi la Bucureşti, Edit. Amaltea, în 1999).
88
Este şi titlul unei broşuri apărute la Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1932, 32 p.
44
fizic, hărnicia, inteligenţa (gradul de instrucţie), sociabilitatea, maniera şi
ponderea manifestărilor sentimentale şi a afecţiunii etc.
Deşi nu are o legătură directă cu mediul universitar literar,
oferim totuşi în acest sens un exemplu mai elaborat „teoretic”, tocmai
pentru că are o valoare generală îndeosebi pentru mediul intelectual
românesc din Ardeal. Cu alte cuvinte, un cumul de intervenţii al multora
din factorii menţionaţi mai sus îl regăsim în sfaturile oferite lui Al.
Vaida-Voevod de către tatăl său, om cu „experienţa vieţii” şi „pedagog
din fire”, mereu atent la încercările sentimentale ale fiului. Când acesta
din urmă îi vorbea despre întâlnirile ori flirturile sale, părintele,
„îngrijorat să nu mă încurc cumva”, îi oferea replici de genul acesta: „Va
fi ea frumoasă şi tatăl ei om de seamă, numai să ştii că mai demult
mamă-sa avea reputaţia de a fi rea de muscă”. În fapt, Vaida-Voevod
avea propriul ideal de femeie mai mult prin directa raportare la realităţile
„pieţei”, fără efuziuni romantice, după cum rezultă din Memoriile sale.
Din frecventele discuţii avute cu tatăl său pe această temă, se pare că
„modelul” din imediata vecinătate a avut un rol bine determinat.
Semnificativă este însă povaţa ce o capătă, aproape ca o sentinţă
irevocabilă: „Eu aş dori ca soţiile voastre să fie românce. (...) Dacă însă
ar fi să luaţi străine, atunci aş prefera să fie germane. Între ele sunt multe
femei care dispun de calităţi excelente. Sunt casnice, credincioase,
gospodine bune şi mame care ştiu să-şi crească copiii cu blândeţe. (…)
Unguroaicele? Nu zic, sunt şi între ele femei distinse, corecte, cu calităţi
intelectuale, gospodăreşti. Nu mi-ar plăcea să vă încurcaţi cu unguroaice.
Dacă însă aşa va fi destinul, nu aş vrea în nici un caz să fie calvine, căci,
vai, mult am avut de suferit din partea calvinelor, vai, rele femei sunt”89 –
opinia din urmă fiind, evident, subiectivă (chiar şi după aprecierea fiului),
în familia Vaida existând în a doua jumătate a veacului XIX cel puţin
zece femei cunoscute de origine maghiară şi… calvine. Oricum, după un
ritual uzual în Ardeal, Al. Vaida-Voevod se va căsători după placul
tatălui său, analizând fetele cu care intra în legătură şi în funcţie de „ţara
ce o reprezentau şi mamele, în fiecare caz”90.
89
Al. Vaida-Voevod, Memorii, I, ed. Al. Şerban, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p.38.
Ibidem, p.93. În familia Vaida-Voevod va intra apoi şi un „universitar”, Ioachim
Crăciun, căsătorit în iunie 1933 cu Ana I. Vaida, fiica unui avocat din Cluj, frate cu
Alex.Vaida-Voievod.
90
45
Dar şi la Dan Barbilian – în fond un „ştiinţific”, chiar dacă s-a
afirmat îndeosebi ca poet, sub numele de Ion Barbu – etnia şi confesiunea
unei femei constituiau atuuri nu lipsite de importanţă în alegerea unei
soţii. Nu întâmplător îi scria acesta lui Tudor Vianu în toamna lui 1922,
referindu-se la o fată potrivită pentru căsătorie cu el (o nemţoaică) că este
„catolică – acesta e de-ajuns certificat”, pentru ca în alt loc să adauge că:
„E fată cu părinţi şi catolică. Tată-său e un industriaş (mare?) din
Koblenz. Face să o iau de nevastă?”91
Şi pentru a nu ne îndepărta de acest aspect, se cuvine a reţine aici
aspiraţiile lui Al. Philippide, adept al unei morale foarte conservatoare în
ceea ce priveşte femeia. Din capul locului se cuvine a spune că el este
unul din aceia care nu au privit cu simpatie mişcarea de emancipare a
femeii, iar o asemenea atitudine se pare că a avut uneori şi Pompiliu
Eliade, dar şi Dimitrie Onciul. Pe de altă parte, Philippide era şi puritan,
criticând invadarea literaturii de trivialităţi92. Din această perspectivă, a
atitudinii sale faţă de femeie – deducându-se astfel şi idealul lui feminin –
, Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim, la data de 4 aprilie 1899,
următoarea conversaţie, cât se poate de revelatoare: „Astăzi am întâlnit
pe Philippide la Tuffli şi dinaintea unei ţuici am început să filosofăm
asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe
cap şi începând: «Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane,
aşa e primul an, te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul.
Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până
atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul.
Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba,
trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să asculte; dar cel ce
să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să poruncească. Femeia poate
fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară
bărbatului şi fără poruncă ea înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat
capul socialiştii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi
egale (…). Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie:
91
Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1979,
p.125-126.
92
Într-o scrisoare către Iorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea că „înflorirea”
literaturii obscene „stă în legătură cu democraţia ori mai bine cu democratizarea culturii”,
fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca să folosim o expresie actuală în limbaj de
„lemn”, o atitudine antidemocratică (Cf. Alexandru I. Philippide în dialog cu
contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.34).
46
nici să n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocotezi în capul tău, că se
zirigheşte”. Şi nu era singurul care gândea aşa, de vreme ce observaţia
finală a celui ce redă discuţia este de o simplitate dezarmantă: „Mă uitam
la dânsul şi mă miram de cuminţenia cuvintelor lui”93.
Aceste reflecţii, spuse la cumpăna dintre secole – dar cu o lungă
tradiţie în societatea moldavă, surprinsă de altfel foarte bine în Suvenire
contimpurane a lui Gh. Sion (1888) – aveau la bază evenimente nu
tocmai plăcute din biografia ilustrului filolog, dar generate în principal de
„idealurile” lui feminine iniţiale. Aflat pentru studii la Universitatea din
Halle şi frecventând familia romanistului Hermann Suchier, lui
Philippide i se imprimă convingerea că femeia germană ar reprezenta
partenerul său ideal. Chiar după ce a revenit în ţară şi a ocupat o catedră
universitară (ce corespundea unui statut social suficient de elevat pentru o
„partidă bună”), Philippide îşi îndreaptă privirile tot spre acest spaţiu:
„Am de gând, după ce mi-oi înjgheba o gospodărie şi voi mai răsufla
puţin de munca cea multă – îi scria prietenului Suchier –, să vin în
Germania să-mi caut o soţie, sănătoasă şi harnică, aşa cum sunt soţiile
d-voastră pe acolo”94.
Aspiraţia şi-o va împlini, căsătorindu-se la începutul lui
octombrie 1895 cu Johanna Marie Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey.
Născută la Leipzig în 1868, Johanna era fiica profesorului universitar
Johann Minckwitz din acelaşi oraş, cunoscut mai ales ca traducător şi
filolog, dar şi ca poet95. După decesul tatălui (în 1885), Johanna cu mama
ei se stabilesc la Zürich, fata urmând cursurile de filologie ale
universităţii de aici (limbi moderne), între 1891-189496. Şi-a susţinut
doctoratul în filologia romanică, în 1894, cu o disertaţie intitulată
93
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.244-245.
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.98.
95
Johann Minckwitz (1812-1885) fusese pentru scurtă vreme profesor la
Blochmannschen Institut din Dresda, pentru ca în 1855 să se abiliteze la Universitatea din
Leipzig, unde va deveni profesor extraordinar. În afară de Johanna, acesta a mai avut un
fiu cu acelaşi nume, Johann Minckwitz (1843-1901), cunoscut ca publicist, dar îndeosebi
ca maestru de şah (a editat „Deutschen Schachzeitung”), care după 1890 manifestă o
gravă boală neurologică, fiind răpus în urma unui accident.
96
Staatsarchiv Zürich, U 109, e.4, nr.11. Vezi şi Silvia Bolliger, Ruhm der Liberalität?
Eine historisch-kritische Untersuchung über die ersten 20 Jahre Frauenstudium an der
Philosophischen Fakutät I der Universität Zürich (1875-1895), Lic. Phil. I Universität
Zürich, ref. Béatrice Ziegler, 2004, p.73 (în Staatsarchiv des Kt. Zürich Sign.: STAZ Dh
732 DR).
94
47
Beiträge zur Geschichte der französischen Grammatik im 17.
Jahrhundert97, şi dorea să se ocupe de filologia română, manifestând „un
real entuziasm pentru ştiinţă, un caracter franc şi o inteligenţă nu
ordinară”, după expresia lui Philippide; „Este o femeie tare învăţată care,
după cum îmi spune, cunoaşte mai toate limbile romanice, apoi limbile
latină (fireşte), engleză, suedeză”; „Este o femeie apoi foarte de treabă,
dar nenorocită”98 – calităţi ce-l vor cuceri pe Philippide. Erau atuuri
fundamentale în opinia filologului ieşean – chiar dacă până atunci îi
văzuse doar fotografia, din care nu prea rezulta şi cât de urâtă era
Johanna –, savant închis în „turnul de fildeş”, care pentru ştiinţă era în
stare să nu mănânce, pentru care ascensiunea socială ca profesor
universitar este culmea aspiraţiei, care nu se amestecă în politică, este
capabil să facă gafe, să se certe cu toţi, să-l ofenseze până şi pe
Maiorescu, protectorul şi binefăcătorul său etc.
Pe de altă parte, Philippide nu este insensibil la moda arborelui
genealogic nobiliar99, în 1895 însoţind traducerea germană a Satirei II a
lui Eminescu, realizată de Johanna, cu o notă prin care îi compune
acesteia o genealogie fantezistă, cu origini detectabile până la Războiul
de 30 ani, cu un obligatoriu von ataşat numelui etc., etc.100.
Dar parcă mai mult decât orice, important pentru Philippide era
faptul că Johanna Minckwitz nu era româncă şi avea o bună educaţie.
„Cu româncele e greu – îi scria Al. Philippide lui Hermann Suchier la 26
februarie1897. Sunt frumoase, isteţe, unele chiar bune soţii şi mame, însă
au contra lor prejudiţiul: le-a ieşit nume rău şi mi-e frică. Am trebuinţă de
linişte şi de siguranţă, iar cu româncele noastre – judecând după reputaţia
de până acum – trebuie să fie cineva totdeauna «sur le qui vive». Apoi
toate sunt crescute nu pentru a fi soţii, ci pentru a risipi banii bărbatului şi
a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai găsesc numai la ţară,
dar între ţărancă şi mine este prea mare deosebirea, ca să poată exista
iubirea. Cumplit de grele împrejurări! Suntem în ţara aceasta o mulţime
97
Cf. Verzeichnis zürcherischer Universitätsschriften 1833-1897, Zürich, Verlag der
Kantonsbibliothek, 1904. (Catalog der Bibliothek der Cantonal-Lehranstalten in Zürich,
4.Bd.). Disertaţia a fost tipărită mai târziu, în 1897, la Berlin (Verlag W. Gronau, 113 p.),
în colecţia lui „Zeitschrift für französische Sprache und Litteratur”, Bd. 19.
98
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.102, 106
99
Vezi Lucian Nastasă, Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în
„Xenopoliana”, VI, 1998, nr.3-4, p.24-33.
100
„Arhiva”, Iaşi, VI, 1895, nr.3-4, p.212.
48
de bărbaţi, care pierim de dorul femeilor şi nu putem găsi una. În vremea
aceasta mătură pe lângă noi colbul de pe strade o mulţime de doctorese,
licenţiate, doctorande, artiste şi mai ştiu eu ce dracu alta, dar femei nici
una! (…). De-aş găsi eu încă măcar o femeie! Să-mi facă Heringsalat,
să-mi cârpească colţunii, să-mi cânte – rar – din clavir etc., etc.”101. Sunt
acestea câteva rudimente ale idealului feminin la Al. Philippide care,
desigur, odată cu trecerea timpului au devenit amuzante.
Însă aşa cum se va vedea, o atare relaţie, bazată pe astfel de
idealuri „casnice” cu o „intelectuală”, nu avea să dureze prea mult. Încă
din 1896 Philippide dădea altora sfatul „să nu-şi ieie femeie învăţată”.
Este bine ca fiecare să ia de soţie o femeie de aceeaşi condiţie
(ebenburtige), dar nu o intelectuală, pentru că: „Femeile învăţate sunt
pentru moment o raritate (...) şi în acest mic număr se găsesc, ca
totdeauna la întreprinderi nouă, numai fiinţe excepţionale, ori ambiţioase
ordinare, ori femei părăsite de amanţi, îngreunate [gravide], care vor să-şi
răzbune învăţând, ori slute şi răutăcioase, care au pierdut nădejdea de a
găsi vreun bărbat”. „Pot spera încă să găsesc o fată săracă sănătoasă,
harnică şi bună – mai ales bună, ca să aibă milă şi de un câine, cu atât
mai mult de bărbatu-so. Pe această fată vreau însă întâi s-o văd cu ochii şi
să-i cunosc neamul, cine a fost tată-so şi mă-sa. Pot să fie şi hamali, din
partea mea, numai să fi fost oameni de treabă”. „În tot cazul, româncă nu
iau pentru o sută de motive. Mi-a rămas inima la gospodăria
nemţească”102. Numai că paradoxalul se întâmplă şi de această dată, Al.
Philippide recăsătorindu-se în 1897 cu o româncă, Lucreţia Nemţeanu,
sora unui student de al său din Vânători-Neamţ, de doar 17 ani, dintr-o
familie foarte modestă de la ţară.
Însă despre „metehnele” femeii educate şi cu aspiraţii se exprimă
şi Paul Zarifopol, într-o epistolă adresată lui Garabet Ibrăileanu, la 1
ianuarie 1921, atunci când îl întreba despre Constanţa Marino-Moscu103:
„Se poate o damă să fie aşa cuminte şi inteligentă povestitoare? Nu-mi
vine a crede. Ca toţi oprimaţii, femeile (ca şi ovreii şi emancipaţii sau
parveniţii de tot felul) când se apucă să iasă la iveală, se strâmbă în
chipuri variate, dar deopotrivă deplorabile. Sistematic am evitat, toată
101
Cf. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.145.
Ibidem, p.130-131.
103
Aceasta tocmai publicase Amintirile Caterinei State, în „Viaţa românească”, XII, 1920,
nr.7, p.59-81.
102
49
viaţa, literatura şi arta feminină. Fiindcă iarăşi, ca toţi oprimaţii, femeile
sunt necontemplative şi esenţial neartiste”104. Numai că C.
Marino-Moscu nu fusese doar colegă de şcoală cu Elena Carp, soţia lui
Ibrăileanu, ci s-a afirmat ca o scriitoare cu multă originalitate, ce evocă
îndeosebi viaţa provincială.
La Zarifopol, ca şi la alţii, găsim imagini cu totul şi cu totul
distorsionate, dacă nu dintr-o pornire misogină, atunci cu siguranţă
generate de o educaţie profund viciată de tarele unui antifeminism adânc
înrădăcinat în spaţiul românesc până spre zilele noastre. Iată de pildă ce-i
scria A.D. Xenopol lui Iacob Negruzzi, în vara lui 1871 – cel din urmă
fiind de curând căsătorit cu Maria Rosetti –, exprimând în fapt un
„model” de femeie pentru intelectualii ce doreau un oarecare renume:
„Mă uit la atâţia oameni însemnaţi care au avut nespusă fericire de a se
însoţi cu femei care aveau destulă inteligenţă pentru a înţelege şi a preţui
năzuinţele bărbatului. Ce fericiţi au fost ei totdeauna în mijlocul celor
mai grele încercări. Priveşte la Michelet, Edgar Quinet... Ce frumos
vorbeşte Stuart Mill despre femeia lui! Şi aceste femei nu erau genii;
acestea nu trebuie, căci astfel de femei sunt jumătate de bărbaţi, la ele nu
predomneşte inima asupra inteligenţei; nu sunt ele ceea ce trebuie
bărbatului ce se deosebeşte de comunul lumii prin însuşirile sufletului şi
năzuinţele sale”105.
În virtutea enunţurilor de mai sus, referitoare la defectele femeii
instruite, am putea prea bine aprecia şi relaţia, cu dizarmoniile ei, dintre
Ovid Densusianu şi prima sa soţie, Elena Bacaloglu, care au şi dus la
divorţ, în 1902, după numai doi ani de mariaj. Fiinţă extrem de frumoasă
şi distinsă (în vreme ce el era scund şi şchiop), fiică a profesorului
universitar de fizică Emanuel Bacaloglu şi soră cu Constantin – viitor
profesor la facultatea de medicină din capitală –, cu studii
filosofico-literare la Bucureşti şi Paris, membră apoi a Societăţii
Scriitorilor Români din 1912, călătorind enorm prin Elveţia, Franţa,
Austria, Germania, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Italia,
unde va depune o activitate notabilă pentru promovarea culturii române,
104
Scrisori către G. Ibrăileanu, I, ed. M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă
şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.273 (republicat şi în Paul
Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1987, p.146).
105
I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. II („Junimea”), Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice „Bucovina”, 1932, p.115-116.
50
Elena Bacaloglu s-a afirmat nu numai ca scriitoare şi mesageră a culturii
româneşti în străinătate, ci şi ca o activă promotoare a fascismului la noi,
fiind de pildă apreciată fără reţineri îndeosebi de Benedetto Croce, cu
care a întreţinut şi o bogată corespondenţă106. Să fi fost şi în acest caz
educaţia „elevată” una din cauzele neînţelegerilor dintre Elena şi Ovid
Densusianu?107
Dar să nu anticipăm, pentru că o suită întreagă de alte exemple
contrazic aserţiunile de mai sus! Ecaterina Iorga, bunăoară, era
absolventă a Colegiului Pedagogic budapestan „Erzsébet”, la mijlocul
lunii iunie 1900 susţinând cu distincţie examenul de profesor pentru
şcolile civile, fiind calificată pentru matematică-fizică108. Scarlat
Lambrino s-a căsătorit cu Marcelle Flot în 1925, fiica unui profesor
secundar francez, ce avea o mică proprietate la Francport, lângă
Compiègne. Marcelle fusese colegă de studii la Paris cu Scarlat,
devenind o bună cercetătoare, specialistă în vasele antice greceşti, iar
după venirea în România a lucrat cu soţul ei la Histria. În acelaşi model
se înscrie şi cuplul Vladimir şi Hortensia Dumitrescu, ambii cu o carieră
renumită ca arheologi; Traian şi Paula Herseni, ea afirmându-se în grupul
de sociologi din „şcoala” lui Gusti; Elvira Balmuş a devenit o
binecunoscută autoare de excelente manuale de limba şi literatura
franceză ş.a.m.d. De altfel, în capitolul următor vom întâlni o mulţime de
alte exemple de universitari ce au avut soţii instruite, unele chiar de o
cultură elevată mai rar întâlnită.
Revenind însă la „femeia română”, cu toate „prejudiciile”
invocate mai sus, G. Călinescu nu va fi nici el departe de ideile lui Al.
Philippide, deşi exprimate dintr-o altă perspectivă: „femeia română n-are
încă stil – afirma în 1946 –, frumuseţea ei e prea naturală, prea în afara
Spiritului, fără semnificaţie, fără mesaj”109. Să fie aceasta cauza pentru
care mulţi intelectuali – T. Maiorescu, V.A. Urechia, Gh. Bogdan-Duică
(prima lor căsătorie), Bonifaciu Florescu, O. Tafrali, Scarlat Lambino,
Traian Bratu, N. Şerban ş.a. – şi-au luat soţii din străinătate?
106
Această corespondenţă se află la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, o parte
fiind publicată în „Manuscriptum”.
107
Este de reţinut faptul că Elena A. Bacaloglu mai fusese anterior căsătorită, tot vreme de
doi ani (1897-1899), cu Radu D. Rosetti.
108
Cf. „Familia”, XXXVI, 1900, nr.26, p.311.
109
G. Călinescu, Aproape de Elada, p.98.
51
Dintr-o anumită perspectivă, multe din atitudinile surprinse mai
sus ar putea fi apreciate in extremis, însă ele au existat în mod real şi au
constituit repere în drumul pentru realizarea unui cuplu. Nu ne vom opri
aici asupra „idealurilor imposibile” sugerate de lecturile ori efuziunile
unui univers sentimental paralel cu realitatea ordinară, deşi fiecare se
încăpăţânează să spere că el va întâlni „femeia perfectă”. Însă în cele mai
multe cazuri, „idealul” s-a dovedit a fi o utopie, uşor de perceput, însă
aproape întotdeauna greu de aflat, iar lamentările pe marginea
deziluziilor nu lipsesc mai la nimeni din cei care au lăsat posterităţii
jurnale, memorii, corespondenţă.
DRAGOSTEA – PASIUNE INCONTROLABILĂ
Dincolo de cele surprinse până acum, trebuie subliniat şi faptul
că dragostea faţă de femeie impune adeseori şi o „ardoare
incontrolabilă”110. Psihanaliştii moderni au evidenţiat deja o mulţime de
elemente ale iraţionalului uman care determină acţiuni cu efecte ce scapă
putinţei de control şi care, în plan social – uneori biologic – au
repercusiuni majore. Evident, nu vom intra în astfel de complexităţi, mai
greu de reconstituit istoriografic, însă câteva exemple se cuvin a fi
reţinute, măcar pentru consecinţele avute în planul vieţii private a unor
universitari români. În funcţie de împrejurări, astfel de pasiuni
„incontrolabile” au avut şi efecte benefice, dar indiferent de consecinţe,
aceste stări afective – uneori intense şi chiar iraţionale – au generat de
regulă zâmbete sau oprobriul semenilor, alimentând bârfa, ironia,
anecdotica, devenind subiecte de cancan etc.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că – în concepţia unora –
dragostea „adevărată” presupune în bună măsură (dacă nu complet)
extrem de multă pasiune, chiar patimă. Acest sentiment se manifestă atât
de puternic încât individul uită adeseori de sine, este dispus a întreprinde
acţiuni ce nu mai ascultă nici măcar de instinctul de conservare, darămite
de onoare, demnitate etc. Iar aspectul explică cum adeseori, în anumite
împrejurări, dragostea pasională poate coincide cu violenţa, iar pentru
unii – cât de cât labili din punct de vedere psihic – ea poate duce chiar la
crimă ori sinucidere. Iată cum se face că uneori acest tip de iubire este
110
Cf. Niklas Luhmann, Amour comme passion, Paris, Aubier, 1990, p.40.
52
asimilat cu dragostea abstractă111, deşi mereu există enorme dubii în ce
priveşte limitele dintre real şi ideal, dintre dragoste şi pasiune, pentru că
în vreme ce aceasta din urmă este asimetrică, iubirea presupune totuşi
raţiune, reciprocitate.
În fapt, pasiunea depersonalizează, individul dominat de aceasta
manifestându-se adeseori ca un nebun sau se apreciază ca fiind în pragul
nebuniei. De aceea, dragostea pasională presupune multă suferinţă,
gelozie, un exagerat instinct de posesiune a celuilalt etc., conducând
adeseori la drame. Iar sub aspectul consecinţelor tragice ale unor astfel de
„pasiuni” putem invoca aici cazul lui Al. Odobescu. Deşi trecuse prin
viaţă consumându-se în mai multe iubiri arzătoare, în urma cărora nu au
lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea. Dezamăgit, de
pildă, de sfârşitul legăturii lui cu Anica Bărcănescu112, în 1855, Odobescu
primea de la prietenul său George Creţeanu câteva reflecţii asupra acestui
eşec şi a vieţii: „socotesc că un om care are puţină ambiţie, care voieşte a
se deosebi în litere, în ştiinţe etc., nu trebuie să se înamoreze; amorul este
o mare pierdere de timp şi cel ce aspiră la lucruri mari are trebuinţă de
timp. Femeia nu merită sacrificii, ce un om de inimă, care iubeşte, e
dispus a face”; „oricât de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te va
înşela. Singurele sincere sunt fetele publice: cât le ai în braţe sunt ale tale;
ştii că n-ai a pretinde mai mult”113. Şi pentru a nu se crede altceva despre
motivele dezamăgirii lui Odobescu, nu este lipsit de interes a evidenţia
aici cauza: viitorul nostru universitar, de arheologie şi istoria artei, pur şi
simplu a aflat că Anica Bărcănescu era captivată de scrierile lui Paul de
Kock!114 Or, la vremea de care vorbim, în plin romantism, acest scriitor
francez deosebit de prolific (publicase mai bine de patru sute de
vodeviluri, romane şi melodrame) era apreciat de lumea „rafinată” drept
un romancier al bucătăreselor, servitoarelor şi negustoreselor cu dughene;
în plus, aceste comedii de moravuri realizate de Paul de Kock – adeseori
111
Ferdinand Alquie, Le Désir d’éternité, Paris, PUF (coll. „Quadrige”), 1987, p.63. Vezi
de acelaşi şi Das affektive Bewusstsein, trad. şi ed. Jürgen Brankel, Wien, Turia u. Kant,
2004.
112
Anica sau Minetta, cum i se mai spunea, era fiica agăi Scarlat Bărcănescu şi a Elenei,
născută Caragea.
113
Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.174.
114
Cf. Al. Odobescu, Pagini regăsite. Studii şi documente, ed. Geo Şerban, Bucureşti,
EPL, 1965, p.305.
53
sentimentale – erau dominate de femei energice, în vreme ce bărbaţii
apar mereu în situaţii cât se poate de ridicole115.
Cu toate acestea, câteva decenii mai târziu, prin 1891, Al.
Odobescu – om însurat şi cu o fiică de aproape 26 ani116 – a cunoscut pe
profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger (fiind
nepoată a baronului moldovean Keminger de Lippa), Hortensia era mai
tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al. Davila, de care
a divorţat117, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă118, care a murit în
1891. Era aşadar o femeie liberă! De altfel, începutul relaţiei dintre Al.
Odobescu şi Hortensia l-am putea oarecum fixa în primăvara anului
următor, când hazardul a făcut ca în şedinţa Adunării Generale a
Societăţii Geografice Române din 8/20 martie 1892, universitarul să ţină
o conferinţă, tot în acelaşi cadru acordându-se Hortensiei Racoviţă un
premiu impresionant, de 1000 lei, pentru lucrarea Dicţionarul judeţului
Bacău119. Nu după mult timp, cei doi sunt prezenţi – pe 21 iunie 1892 –
la reuniunea profesorilor de geografie din Bucureşti, ce urma să
elaboreze un program de studii pentru această materie.
Aşadar, întâlnirea în mai multe rânduri a lui Odobescu cu
Hortensia, şarmul acesteia din urmă, faptul că în ultima perioadă
profesorul fusese mai tot timpul singur în Bucureşti, prins în fel de fel de
activităţi profesionale, dar şi victimă a unor maladii trecătoare, cărora a
trebuit să le facă faţă singur, au generat o pasiune amoroasă devastatoare
în ceea ce-l priveşte pe universitar. Iar din toamna lui 1892 cei doi sunt
tot mai frecvent împreună, încât se pune deja problema ca soţii Odobescu
115
Pentru o minimă orientare, vezi Florence Lapeyronnie, Visages des femmes dans les
romans de Paul de Kock, Limoges, Faculté des Lettres et des Sciences Humaines, 1989.
116
Fiica sa, Ioana (Nini) Odobescu, tocmai s-a căsătorit în acel an – august 1891 – cu
Theodor Damian (era primul mariaj).
117
Cei doi se cunoscuseră pe când Al. Davila (fiul doctorului Carol Davila) era profesor la
Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, frumoasa Hortensia fiindu-i elevă. Deşi mariajul
lor a fost de scurtă durată (1885-1888), au avut totuşi doi copii, pe Teodor şi Carol, acesta
din urmă fiind ministrul nostru plenipotenţiar în SUA, în timpul lui Carol II. Mult mai
târziu, în 1898, şi Al. Davila va fi eroul unei gustate „poveşti” de dragoste cu Anna
Pherekide, încheiată printr-un scandal bine mediatizat şi o lună de închisoare pentru
ilustrul dramaturg (Anna va deveni în cele din urmă – în 1904 – soţia dr. C.D. Brătianu).
118
Şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu.
119
Lucrarea va fi publicată în chiar anul morţii lui Odobescu, la Bucureşti, Edit. I.V.
Socec, 1895, 599 p. (până în 1905 au apărut şase ediţii). Hortensia era profesoară de
geografie la Externatul secundar de fete nr.2 din Bucureşti (str. Sf. Apostoli 15).
54
să se separe „în mod legal”, întrucât – zicea amorezul – „sunt antrenat cu
forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune
foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”120. Numai că
această pasiune i-a adus nu doar multă suferinţă, ci şi imense umilinţe,
fără şanse prea mari de ameliorare. Chiar soţia lui, Saşa, a propus
Hortensiei să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a acceptat, deşi iniţial a
agreat iubirea lui Odobescu, a profitat de ea121, l-a încurajat şi i-a
alimentat pornirile pătimaşe. În acest context, de pasiune incontrolabilă,
refuzul venit din partea Hortensiei a determinat pe Odobescu să se
sinucidă, luând o doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie
1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul122.
Cu câteva ceasuri înainte de gestul fatal, Al. Odobescu se
adresează prietenului său Anghel Demetriescu, spunându-i acestuia într-o
epistolă memorabilă: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire
simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe
fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar
fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi
intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi
câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi
mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult
decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba
chiar şi al vieţii mele”123.
Evident, asupra detaliilor morţii universitarului nostru vom
reveni într-un alt capitol, însă este demn de amintit aici faptul că deşi
Hortensia a ţinut un jurnal intim deosebit de interesant, în ceea ce
120
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica
Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.136-137.
121
La 1 aprilie 1893, Hortensia Racoviţă a fost aleasă membră a Societăţii de Geografie,
probabil la intervenţia lui Odobescu pe lângă George Lahovary, secretarul general al
acesteia. Sau, de pildă, ediţia a II-a a manualului realizat de Hortensia [semnat: Ortensia]
Racoviţă, Curs de geografie. Cunoştinţa generală a Pământului, a productelor şi a
locuitorilor lui, a 2-a ediţiune, partea I: Geografia matematică, Bucureşti, Edit. I.V.
Socec, 1893, 204 p. (prima ediţie apăruse în 1888), a fost revizuită tot de Odobescu, fiind
apreciată drept un „excelent manual” (cf. Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă
1892-1895, p.264) etc.
122
Vezi şi Horia Oprescu, Tragica romanţă de dragoste a lui A. Odobescu, în „Viaţa
Românească”, XXIII, 1971, nr.7, p.64-70, cu referinţe la informaţiile oferite de Hortensia
în 1950 în ceea ce priveşte unele aspecte biografice.
123
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.645.
55
priveşte relaţia ei cu Al. Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a
însemnat Odobescu pentru ea, cel care şi-a luat zilele într-un context de
disperare pasională.
În fapt, sentimentul iubirii conştiente este departe de a produce
cuiva cel mai mic rău, întrucât dragostea presupune afecţiune reciprocă,
conferă demnitate, tonus, energie pentru a depăşi obstacolele, pentru a te
înălţa în ochii celui pe care-l iubeşti etc. Nu întâmplător îi scria Sextil
Puşcariu iubitei sale (şi viitoare soţie, Eleonora), pe la începutul anului
1904, rânduri edificatoare din perspectiva celor sintetizate de noi mai sus,
evident, el doar intuind ceea ce viaţa îi va confirma de-a lungul a patru
decenii de convieţuire: „Dar ce însemnează dragostea cu adevărat
fericitoare am simţit abia acum, de când îmi dau seama că ceea ce am
dorit totdeauna nelămurit e ceea ce am găsit acum. Dreaptă şi cinstită
până în fundul sufletului, ca părinţii şi bunicii tăi124; dulce şi alipicioasă
ca femeia ce nu vrea să fie decât o tovarăşă sigură a vieţii şi o
mângâietoare înţelegătoare în ceasurile de tristeţe sau de depresiune:
dreaptă din fire, tu eşti îngăduitoare cu alţii, dar neînduplecată cu tine
însuţi; cu un simţ pronunţat pentru frumos, tu apreciezi setea mea de
frumuseţe; cu mintea ta clară, mi-ai devenit un sfătuitor preţios. Iată
calităţi care compensează gusturile tale «burgheze», care fac să preferi un
trai fără multă variaţie unei vieţi zbuciumate cu sărituri bizare şi bogată
în surprinderi. Enigmele de dezlegat, dorinţele ce aţâţă sensurile,
vanitatea ce răscoleşte ambiţiile alungă dintr-o căsnicie modernă urâtul şi
monotonia, dar nu promovează soliditatea de care are nevoie căsnicia
unui muncitor cu creierul”. Acestea sunt calităţile femeii care – este
convins – îl vor „duce la fericire”125.
Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că nimic din ceea ce s-a
realizat deosebit în lumea asta nu s-a făcut fără pasiune, chiar fără multă
pasiune. Însă când ne-am gândit la un capitol cu acest titlu, „Dragostea –
pasiune incontrolabilă”, am avut în vedere o bună parte din cazuistica
legată de profesorii universitari ai facultăţilor de filosofie şi litere, în care
aspectul tragic al iubirii arareori poate fi surprins, cel puţin ca
manifestare exterioară individului. Poate că de aceea, secţiunea de faţă a
cărţii a şi fost destinată să surprindă în primul rând ardoarea şi iubirea ca
124
Pe care Sextil Puşcariu îi cunoştea: mama lui era verişoară bună cu ambele bunici ale
Eleonorei (şi dinspre mamă, şi dinspre tată).
125
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), p.371.
56
impuls al tinereţii, elemente ce se conjugă cu vârsta formării de sine ca
om şi intelectual, când adolescentul descoperă şi pe celălalt, de sex opus,
cu toate pornirile fiziologice fireşti, dar şi cu voinţa autocontrolului
pentru realizarea de sine din punct de vedere profesional. Evident însă,
după cum se va vedea, ardoarea, dragostea – chiar cea cu iz carnal –
aproape că nu au „vârstă”, iar exemplele pe care le vom invoca indică
faptul că această trăsătură nici pe departe nu pune în primejdie fiinţa
umană, ci dimpotrivă.
De aceea, vom reveni la Ovid Densusianu, care după divorţul de
Elena A. Bacaloglu, în 1904, nu s-a mai recăsătorit. Asta nu a însemnat
că a devenit insensibil la iubire, că fiind la vârsta maturităţii şi deja
profesor universitar a fost preocupat doar de ştiinţa pe care a ilustrat-o cu
mult har: filologia. Nici pe departe! Superficial privind lucrurile, am
putea spune că a fost chiar un „aventurier” sentimental, neîncorsetat de
regulile stricte impuse de un mariaj. De pildă, de pe la finele anului 1915,
Ov. Densusianu a avut o idilă cu Maria (Mia) Frollo, studentă a sa în anul
doi. Şi ca să se vadă ce surprize poate oferi viaţa, nu fără legătură şi cu
sinuciderea lui Odobescu, vom dezvolta aici o paranteză. Maria Frollo
era fiica din prima căsătorie a lui G.T. Buzoianu, profesor la Craiova,
apoi la Bucureşti şi câţiva ani la Botoşani, cunoscut îndeosebi pentru
numeroasele lui manuale de geografie şi atlase destinate învăţământului
primar şi secundar. Aşadar, Mia era unul din cei trei copii ai acestuia cu
Mariana Măldărescu. Tatăl a cunoscut însă pe nimeni alta decât pe …
Hortensia Kreminger, cea care a stârnit în exact aceeaşi perioadă şi
pasiunea lui Al. Odobescu, cu consecinţa relatată mai sus. În urma
scandalului, Buzoianu se recăsătoreşte cu Hortensia şi se transferă la
Botoşani (1896-1899), tocmai la liceul unde cândva fusese suplinitor Ov.
Densusianu, în primul trimestru al anului 1892/3.
Hazardul face însă ca Mia Buzoianu să se căsătorească în 1908
cu Iosif Frollo, unul din cei doi fii ai lui Giovanni Frollo, profesor de
limbi neolatine la Universitatea din Bucureşti126, după al cărui deces (în
1899) catedra a fost de altfel suplinită o vreme de Ovid Densusianu,
acesta devenind apoi titular. Iosif Frollo îi fusese şi el student lui
Densusianu, ajungând ulterior profesor de latină, greacă, franceză şi
filosofie în învăţământul secundar şi la facultatea de teologie romano126
C.H. Niculescu, Gian-Luigi Frollo (1832-1899), în „Studii italiene”, IV, 1937,
p.93-120.
57
catolică din capitală, publicând împreună cu Mihai Dragomirescu mai
multe manuale de franceză. Soţia acestuia, Mia, abia între 1914-1919 va
urma cursurile aceleiaşi facultăţi, fiind apoi profesoară tot în Bucureşti,
între 1926-1945 predând la liceul „Iulia Hasdeu”. Pe Densusianu, aceasta
îl cunoştea mult mai devreme, probabil din 1906, colaborând la revista
acestuia, „Viaţa nouă”, de multe ori cu pseudonim. Aşadar, încă din
primii ani de studenţie, între Mia Frollo şi Ovid Densusianu s-a înfiripat
o idilă, ce s-a întins pe o perioadă destul de lungă127. De asemenea, când
Mia a publicat un volum de versuri, Flori de flăcări (Bucureşti, 1923),
acesta a fost recenzat elogios probabil de Densusianu128, autoarea
primind chiar un premiu al Academiei, în 1924129.
Evident, n-a fost ultima iubire a filologului bucureştean! De
pildă, între 1930-1935 este foarte probabil să fi existat relaţii de dragoste
între Ov. Densusianu şi Alexandrina Istrătescu, după cum rezultă parţial
şi din corespondenţa acesteia din urmă trimisă fostului ei profesor130. Dar
poate idila a început ceva mai devreme, măcar din 1926, când
Alexandrina a devenit asistentă la catedra de filologie romanică, nu după
mult timp ajungând chiar lector. Posibila legătură dintre cei doi s-a
încheiat în 1935, când aceasta s-a căsătorit, dată după care va semna Al.
Istrătescu-Tzurea. A făcut şi o specializare în Franţa, în limba franceză
veche, după care şi-a trecut doctoratul la Bucureşti, în 1937, mult mai
127
Corespondenţa ei cu Ov. Densusianu, în vol. Scrisori către Ovid Densusianu, II, ed.
Liviu Onu, Ileana Vârtosu, Maria Rafailă, Bucureşti, Edit. Minerva, 1981, p.62-96. Prima
epistolă de dragoste a Miei Frollo către Ov. Densusianu datează din 6 ianuarie 1916
(p.68-69), idila durând până spre 1920, fiind reluată după câţiva ani, însă într-o manieră
mai temperată.
128
În „Viaţa Nouă”, XIX, 1924, nr.11-12, p.186-187.
129
Maria (Mia) Frollo a avut cu soţul ei doi copii, o fată şi un băiat: Margareta a studiat
geografia şi geologia la Universitatea din Bucureşti (1929-1932), devenind asistentă a lui
I. Popescu-Voiteşti; în 1939 şi-a susţinut doctoratul în geologie la Paris, cu disertaţia
Étude pétrographique des séries sédimentaires de la vallée du Bicaz, Carpates orientales
(retipărită în 1963, la Imprimerie Subervie, 183 p.), ulterior publicând mai multe studii,
ultimul depistat de mine fiind din 1971; Margareta s-a căsătorit cu Henry de Rech,
stabilindu-se în Franţa şi predând la Institutul Catolic din Toulouse. Despre băiat, Anton
Vl. Frollo, n-am aflat multe lucruri, decât că a urmat dreptul şi a fost avocat, fiind căsătorit
cu Ileana Vişineanu, cu care a avut doi băieţi şi o fată; între 1959-1964 a fost deţinut
politic, prin anii 1980 fiind încă în viaţă, la Bucureşti. Dar şi tatăl acestuia, Iosif Frollo, a
făcut închisoare politică între 1951-1955.
130
Scrisori către Ovid Densusianu, III, ed. Liviu Onu, Ileana Vârtosu, Maria Rafailă,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.45-51.
58
târziu predând această limbă la Institutul Politehnic din Bucureşti (între
1950-1963), o vreme fiind şi colaboratoare la Institutul de Lingvistică
(sectorul de lexicografie).
Iar în galeria celor care au făcut din dragostea „târzie” un soi de
pasiune mai mult sau mai puţin controlabilă am mai putea invoca aici pe
Neculai Ionescu, unul din primii profesori de istorie ai Universităţii din
Iaşi, care a fost o vreme înamorat de soţia lui Grigore Cobălcescu,
Eufrosina, aceasta acceptând de altfel să-i fie ibovnică131. Împreună au
pus la cale suspendarea lui Titu Maiorescu de la Şcoala Centrală de Fete
din Iaşi, pe motiv de „imoralitate” (fruntaşul junimist fiind târât şi prin
tribunale), în realitate doar pentru că Eufrosina Cobălcescu râvnea la
conducerea stabilimentului, la această acţiune asociindu-se şi influentul
om politic de atunci N. Ionescu.
Dar după cum am spus deja, ne vom opri aici în principal asupra
iubirii de tinereţe a universitarilor noştri, cel mai adesea rod al
cunoştinţelor întâmplătoare dintre un individ aflat în pregătirea
ascensiunii sociale şi, mai întotdeauna, „Muza” care conferă şi
alimentează elanurile culturale. Este vorba aşadar de „iubirile
nevinovate”, mai degrabă de „jocul de-a dragostea”, legături care cel mai
adesea n-au avut ca finalitate alcătuirea unui cuplu, deşi puritatea
sentimentelor şi imaginaţia juvenilă au funcţionat la cote maxime. Pe la
1900, la Budapesta, I. Lupaş şi O. Goga, la care se mai adaugă Ion I.
Lapedatu şi Mihalache Navrea, erau „amorezaţi” îndeosebi de o „foarte
frumoasă şi foarte amabilă” Margit Weber, una din fiicele familiei la care
cei patru luau masa de prânz, în regim de pensiune. „Aproape fiecare din
noi era amorezat de ea. Pe când eram noi acolo îi făcea curte un doctor în
medicină, pe care-l uram din tot sufletul”132.
Iar acestui tip de iubire (înamorare) i se asociază de regulă şi
ceea ce uzual este acoperit semantic prin coup de foudre, într-un fel
„dragoste la prima vedere”. De altfel, persoanele care simt o astfel de
senzaţie, violentă în adâncul sufletului, sunt cuprinse parcă de un soi de
pasiune incontrolabilă, care generează nu doar emoţii, ci chiar acţiuni
131
Vezi şi N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, 1933, p.33. De altfel, Cobălcescu va şi
divorţa de Lucreţia prin sentinţa nr.59 din 12 martie 1882 a Tribunalului Iaşi, secţia II.
132
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998,
p.73. Margit s-a măritat în cele din urmă cu un căpitan de grăniceri, din Predeal, Cornel
Burg. Ajunsă apoi la Braşov, Margit „conta ca cea mai frumoasă şi cea mai şarmantă”.
59
aparent nefireşti, o zăpăceală greu înţeleasă de alţii133. Nu întâmplător,
tema lui coup de foudre constituie subiectul predilect al multor scrieri
literare sau ecranizări ale unor poveşti de dragoste, multe chiar cu iz de
comedie tocmai datorită situaţiilor nefireşti în care se află personajele ce
cad victimă unui astfel de sentiment.
Însă dincolo de patos, cercetările moderne desluşesc tot mai mult
şi fundamentele motivaţiilor „chimice” ale acestei tulburări, legate de
excesul de adrenalină, a cărei prezenţă duce la creşterea ritmului cardiac
şi a temperaturii, adică generează tocmai acele manifestări descrise a fi
specifice unei „coup de foudre”. Cu toate acestea, „victima” nu are
explicaţii, ea are doar senzaţii, porniri pline de emoţie, chiar gânduri şi
atitudini incontrolabile. De aceea, individul îşi pierde adeseori
obiectivitatea, supralicitează calităţile celui care i-a produs astfel de
sentimente, îl vede în cele mai frumoase culori, cu toate calităţile
sugerate de „visul său de dragoste”. Este şi cauza pentru care legăturile
create în astfel de împrejurări nu sunt durabile, existând şi un revers al
medaliei, în sensul că vine un moment al dispariţiei euforiei, când
adevăratele calităţi ale celuilalt sunt relevate, nu întotdeauna la cotele
ideale134.
Rememorând anii adolescenţei, Teohari Antonescu nota cu
oarecare scrupulozitate „iubirile tinereţei”, pe de o parte nevinovate prin
forma de manifestare, pe de alta prin neîmplinirile specifice vârstei şi
epocii: „Primul vis al meu de iubire a fost Vasilichia Xantopol; şedea la
Giurgiu, la colţul străzii Frumoase şi Tăbăcarii, cea care duce spre staţia
mare; de câte ori nu ne-am făcut semne cu înţeles şi nu am mers unul
spre altul cu iubire şi măcar o dată să vorbesc cu dânsa nu s-a putut.
Ne-am depărtat unul de altul şi tot un cuvânt nu ne-am spus. A venit apoi
Maria Stoenescu, a murit acum de mult; cu dânsa era şi mai viu decât mi
se pare; îmi plăceau ochii ei la nebunie şi dânsa s-a dus fără să schimb un
cuvânt de dragoste. Apoi Maria Manolescu şi, în fine, afacerea cea mai
serioasă, poate singura când am fost prins adânc de o fată, e vorba de
Poliana Cernovodeanu, şi totuşi lucrurile s-au stricat fără să fi avut măcar
133
Susan Baur, Aimer. Coup de foudre, passion et grand amour, traduit par Benjamin
Guérif, Paris, Payot & Rivages, 2006; Houda Ounis, Coup de foudre. Étude linguistique
d’une metaphore, preface de Michel Arrive, Limoges, Lambert-Lucas, 2007.
134
Marie-Noelle Schurmans, Loraine Dominice, Le coup de foudre amoureux. Essai de
sociologie comprehensive, Paris, Presses Universitaires de France, 1997.
60
un moment de atâta plăcere, să zic unei femei «mi-eşti dragă mult» sau să
aud de la dânsa că ţine la mine”135.
Garabet Ibrăileanu s-a îndrăgostit întâia dată – după mărturisirea
lui, în sens „adevărat sau aproape adevărat” – la 18 ani, în iulie 1889,
într-o vacanţă pe care o petrecea în oraşul Roman. Ca orice tânăr
melancolic se plimba zilnic prin grădina publică a oraşului, unde la un
moment dat vede o fată „subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul
galben şi cu ochii negri”, care ţinea în mână un trandafir roşu136. N-o
cunoştea, şi n-o va cunoaşte personal vreodată, fiind extrem de timid la
vremea aceea, însă imaginea ei îl va însoţi multă, multă vreme. Fata –
Otilia – nu avea atunci decât 16 ani şi nu era din urbe, ci din Botoşani,
unde tatăl ei era medic militar, un austriac, pe nume Rabener. Venise la
Roman doar în vizită la o vară a ei. Numai că „iubirea”137 declanşată în
inima lui Ibrăileanu, dragostea „romantică, de la 18 ani”, însemna în
primul rând suferinţă, pentru că „aspiraţia după sufletul, după corpul,
după întreaga fiinţă a femeii iubite este dureroasă şi nu poate fi
satisfăcută niciodată complet”. În plus, tânărul se simţea „urât, sărac,
stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei, căci inteligenţa – spune
el – n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei”138. Cu toate
acestea, a luat cu asalt casa unde locuia fata, o urmărea în plimbările ei,
ba chiar au schimbat priviri timide şi, neaşteptat, viitorul universitar a
primit discret şi nişte trandafiri roşii, în vreme ce el a făcut să-i parvină o
scrisoare de dragoste... în franţuzeşte (ea nu ştia româneşte). Şi cam asta
a fost totul! Ulterior, peste vreo doi ani, devenind student, Ibrăileanu îi
mărturisea lui Panait Muşoiu de acel coup de foudre şi că întâmplător o
revăzuse pe Otilia, tot la Roman, fără însă a mai simţi fiorii cei dintâi.
Pe aceleaşi coordonate ale cunoştinţelor întâmplătoare şi ale unor
posibile consecinţe generate de un „coup de foudre” se înscrie şi
întâlnirea dintre O. Goga şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare), în
februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu
care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient
doar atâta timp pentru a hotărî de comun acord să se căsătorească, să
135
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.152.
G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, în Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi
Al. Piru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.258.
137
Ibrăileanu făcea o netă distincţie între „iubire” şi „amor”, asupra căreia nu insistăm
acum.
138
G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, p.259.
136
61
urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca „poet” şi „pictoriţă”.
Relaţia lor a durat aproape trei ani139, mai mult prin intermediul
corespondenţei, şi a dat naştere mai multor poezii de referinţă pentru
creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.).
În vara lui 1903, Goga a cunoscut însă pe Adelina Olteanu,
strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena
Doamna” din Bucureşti şi scriitoare140, stabilită o vreme la Sibiu pentru a
se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani. Chiar dacă aceasta era mai în
vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o
veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei
doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult
chiar, iubirea nutrită de Goga s-ar fi dorit încununată şi printr-o …
căsătorie, poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul
aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta
înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o
atitudine de soră decât de iubită141, Adelina adresându-i-se cu „d-le
Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin
lobbyul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe
lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent).
Cu toate acestea, este posibil ca O. Goga să fi înţeles altceva din
relaţia cu Adelina, imaginaţia lui să fi mers mult mai departe decât
realitatea. Se pare că femeia iubită îl admira ca poet, dar mai puţin ca om,
aşa cum rezultă dintr-o patetică epistolă a lui Octavian Tăslăuanu,
adresată în 1905 lui Goga, prin care-l ruga să adopte o atitudine onestă
faţă de Adelina: „A avut dragostea nefăţărită pentru comoara din tine,
pentru poezie. Tu, pe această dragoste, ai clădit în închipuirea ta şi pe
cealaltă. Ai cerut să iubească pe lângă melodie şi pe ceteraş”. De
asemenea, cerându-i să o „cruţe”, Tăslăuanu îi dădea sfaturi de bun simţ
lui Goga: „Tu o să-ţi vindeci în curând sau mai târziu ranele ambiţiei
sfărâmate, o să uiţi toate, şi când îţi va veni vremea de căpătuială o să te
alipeşti de o floare plăpândă, care te va înţelege în întregime, care-ţi va
139
Pamfil Bilţiu, Octavian Goga – Din relicvele unei „vârste pierdute”, în
„Manuscriptum”, IX, 1978, nr.4, p.148-152.
140
Aceasta colaborase de mai multă vreme la „Luceafărul” din Budapesta şi la „Familia”
din Oradea, cu poezii, sub pseudonimul „A.O. Maior”.
141
Scrisorile Adelinei în vol. Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu,
Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.340-354.
62
iubi întreaga fiinţă”142. Cum de la sine se înţelege, aşa s-a şi întâmplat.
Numai că, în cele din urmă, Adelina Olteanu va deveni soţia sfătuitorului
de mai sus, Octavian Tăslăuanu, în acelaşi an în care şi O. Goga s-a
căsătorit cu Hortensia Cosma, în 1906143.
În schimb, Al. Claudian s-a îndrăgostit încă de pe la finele anului
întâi de facultate de o colegă, Zoe Solomonescu (de la secţia de
franceză), o bucureşteancă dintr-o familie extrem de modestă, dar de o
delicateţe sufletească arareori întâlnită, remarcată de mai toţi cei ce au
cunoscut-o. Deşi erau mult prea tineri pentru a se căsători, se pare că
dragostea dintre ei a fost atât de puternică şi de pătimaşă încât nimeni şi
nimic nu le-a putut sta împotrivă. Cu toate că părinţii lui – tatăl fusese
militar de carieră, general, iar mama era nepoată de-a universitarului
Petre Cernătescu, posesori ai unor proprietăţi funciare respectabile – l-au
sfătuit să nu se grăbească, să-şi facă mai întâi o carieră etc., totuşi Al.
Claudian a ţinut să-şi dovedească dragostea faţă de tânăra colegă prin a
lua-o de soţie, atunci, imediat, când încă erau studenţi. Ceea ce s-a şi
întâmplat, familia acceptând acest pas poate şi pentru că în aceeaşi
perioadă un coleg al lor s-a sinucis din motive sentimentale. De altfel,
P.P. Panaitescu o caracterizează pe Zoe, cu ocazia unei serate la Victor
Papacostea, în 16 aprilie 1922, ca fiind „o intelectuală, dar cu rigiditatea
temperată de graţia şi ironia feminină”144. Însă ardoarea lui Claudian a
dispărut nu mult după aceea, acesta depărtându-se practic de soţie pentru
tot restul vieţii, chiar dacă n-au divorţat în sens concret. Ea a continuat
să-şi dedice întreaga existenţă „primei şi singurei iubiri”, uneori la
lumina zilei, dar de cele mai multe ori din umbră, aspect ce-l vom
dezvolta într-un alt capitol.
Însă aşa cum a rezultat deja, iubirea – ca pasiune incontrolabilă –
nu este un atribut doar al tinereţii. Se poate cădea în mrejele ei oricând,
uneori cu beneficii imediat vizibile, alteori cu consecinţe traumatice în
142
Octavian Goga în corespondenţă, ed. Daniela Poenaru, Bucureşti, Edit. Minerva,
1975, p.330-331.
143
Pentru toate aceste trei iubiri de adolescenţă vezi Ilie Guţan, Octavian Goga.
Răsfrângeri în evantai, Sibiu, Edit. Imago, 2002. Adelina s-a stins însă curând din viaţă, la
numai 33 ani, în 1910. Octavian Tăslăuanu se va recăsători în 1918 cu Fatma Sturdza, pe
care a cunoscut-o pe când aceasta era infirmieră, în vremea războiului. Fatma era fiica
diplomatului de neam boieresc Radu Sturdza, aşadar nepoată a caimacamului Vasile
Sturdza, cel dintâi prim-ministru al Moldovei după alegerea lui Al.I. Cuza ca domnitor.
(Din multele rubedenii, Fatma era vară primară şi cu Lucia Sturdza Bulandra).
144
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.56.
63
plan intim sau pentru cei din imediata apropiere. Deşi nu avem încă
argumente pentru vreo relaţie ceva mai strânsă, de iubire (chiar şi
tainică), între Nae Ionescu şi Maruca Cantacuzino, o serie de mărturii –
este drept, nu multe145 – vorbesc totuşi despre acest lucru. De viţă nobilă
(din familia Rosetti-Tescanu, după tată, iar după mamă din Negri, Jora şi
Rosetti), cu o biografie tumultoasă, de factură romantică, Maruca şi-a
asumat după căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino nu doar titlul de
„principesă”, ci şi o funcţie culturală pentru high-life-ul bucureştean,
fiind chiar un soi de Georges Sand dâmboviţeană146. După decesul
soţului ei, în 1928, era de aşteptat ca Maruca să nu mai ascundă vechea ei
legătură cu George Enescu (de care mai toată lumea ştia), şi chiar să se
împlinească dorinţa de căsătorie, mai ales a ilustrului muzician. Dar n-a
fost să fie, cel puţin în anii aceia, pentru că deloc tânăra văduvă se pare că
a făcut o mare pasiune pentru conferenţiarul de filosofie Nae Ionescu,
prezent în celebra casă Cantacuzino mai puţin pentru diversele audiţii
muzicale (acesta nefiind un meloman), cât mai ales pentru a fi în
proximitatea elitei bucureştene şi, evident, a amfitrioanei Maruca. Nu se
cunosc detaliile legăturii dintre cei doi, însă lumea cât de cât apropiată
vorbea de o neîntârziată căsătorie, chiar dacă Nae Ionescu era mai tânăr
decât ea cu vreo 13 ani şi avea deja o soţie. De data aceasta, cel raţional a
fost „filosoful”, ruptura dintre cei doi (în 5 iulie 1933) – după vreo şapte
ani – provocând o gravă depresie Marucăi Cantacuzino, care se gândea
chiar la sinucidere (n-ar fi fost întâia dată!), aproape mutilându-se147,
revenindu-şi tocmai prin grabnica reapariţie a lui George Enescu, de la
Paris, care s-a ocupat de ea cu o abnegaţie demnă de toată aprecierea. De
altfel, mai apoi, la finele lui 1939, compozitorului i s-a împlinit dorinţa,
căsătorindu-se cu femeia mult râvnită încă din preajma primului război
mondial.
Însă din această legătură, Nae Ionescu a avut doar de câştigat, de
la rafinamentul comportamentului de salon al înaltei societăţi şi a
legăturilor profitabile, până la gustul pentru un anume tip de ţinută
vestimentară (realizată de faimosul croitor Gică Cristescu) şi aspiraţii
145
Printre altele Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1996; Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 1992.
146
Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave,
ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005.
147
S-a autoincendiat, îndeosebi faţa fiindu-i afectată.
64
imobiliare de genul celei puse în practică prin casa lui de la Băneasa.
Numai că trebuie precizat faptul că despărţirea de Maruca nu s-a produs
din cine ştie ce „raţiuni morale”! Nici pe departe! Pur şi simplu avea, de
ceva vreme, o altă „iubită”, pe Elena Popovici-Lupa148, care la rândul ei
va fi părăsită pentru Cella Delavrancea, cea care – culmea ironiei – a fost
martoră la căsătoria religioasă a Marucăi cu George Enescu. Acest
exemplu, însă, probează într-un fel nu doar funcţia transformatoare
(teoretic în bine) a individului, ci şi latura manipulatoare a iubirii, care
duce la dominarea celuilalt (a femeii, în cazul invocat), la implicarea lui
într-un joc al sentimentelor ce presupune posedarea prin excluderea unei
terţe persoane. Pe de altă parte, din punct de vedere social, cazul invocat
ne sugerează şi importanţa mult mai mare a „amorului utilitar”, în
comparaţie cu cel „liber”, deşi adeseori între cele două aspecte există
certe raporturi de dependenţă.
Au existat însă şi alte contexte ce au declanşat iubiri tardive. La
80 de ani, Ion Petrovici părea într-o formă excelentă: „Este înalt ca
statură, încă vioi, plăcut bărbat, ras la faţă, foarte sănătos, are şi acum o
minte ageră şi o memorie remarcabilă, conversaţia lui este savuroasă” –
după cum i se făcea o scurtă caracterizare de către un informator al
Securităţii, în 1962149. Iar o altă sursă a aceluiaşi organism comunist de
reprimare informa superiorii, cu un an mai devreme, că ilustrul profesor
de filosofie are intenţii foarte serioase de căsătorie, invocând în faţa
prietenilor – pentru a ocoli ridicolul – cazuri celebre din istoria culturii
universale (de pildă, pe Goethe). Însă iubirea senectuţii sale, Adelina
Vulcu, într-un fel şi ea o proscrisă a epocii, nu era o cunoştinţă recentă.
Se pare că idila dintre cei doi data de prin 1944, când mai tânăra artistă
avea vreo 30 de ani, iar universitarul nostru era ministru al Educaţiei în
guvernul Antonescu. Pe atunci el era încă însurat, dar acest lucru n-a
împiedicat-o pe Adelina bunăoară să fie prezentă în primele rânduri în
sala de tribunal când a fost judecat Petrovici pentru colaborarea cu
regimul pronazist. Iar după decesul soţiei sale („coana Margot”), în 1946,
nu mai existau nici măcar impedimente de natură morală, numai că
profesorul-filosof a petrecut un deceniu în închisoare. Cu toate acestea,
148
De pildă, când a fost asasinat I.G. Duca la Sinaia, la 29 decembrie 1933, Nae Ionescu
se afla şi el acolo cu această amantă, ceea ce a generat chiar speculaţii, se pare însă că fără
fundament.
149
Apud I. Necula, Ion Petrovici în vizorul Securităţii, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2005,
p.157.
65
deşi Adelina Vulcu se stabilise la Blaj, după eliberarea lui Petrovici ea îi
făcea frecvente vizite în capitală, unde adeseori zăbovea mai multă
vreme, poate chiar îl susţinea material150.
Am evocat aici pasiunile evidente, unele chiar bine cunoscute,
adeseori cu repercursiuni explicabile. Au existat însă o sumedenie de
substitute care ar acoperi tema idealului feminin şi al dragostei ca
pasiune, începând cu ataşamentul faţă de fotografia femeii venerate,
pasiunile secrete, intime şi nicicând dezvăluite, dragostea pentru un
personaj de carte, şi până la discuţiile purtate cu prietenii despre fiinţa
iubită (fapt ce potenţează, uneori, iluzia) etc. La urma urmei, câte ceva
din toate găsim în romanul Adela al lui G. Ibrăileanu, izvorât din propria
lui experienţă.
ÎNTRE DRAGOSTEA IDEALĂ ŞI CEA CARNALĂ
Dacă dragostea ideală, adeseori de esenţă platonică, este de
perspectivă şi se îndreaptă spre femeia cu un anume rang uman şi social,
presupune enorm de mult ataşament şi rafinament în manifestările
amoroase151, dragostea carnală este rezultatul impulsurilor imediate,
individul fiind mai puţin predispus la raţiune şi pudoare. Aşadar, sunt
două tentaţii antinomice. Dragostea carnală refuză de obicei
angajamentele concrete pentru o stabilitate a legăturii, respinge ideea de
cuplu şi familie în sens clasic. Amorul carnal se îndreaptă spre
prostituate, femei uşoare, legături întâmplătoare etc., având ca scop
satisfacerea rapidă a dorinţelor sexuale (ceea ce nu exclude neapărat
sentimentul). Iar acest tip de conduită este favorizat în primul rând de
mediul adolescentin şi studenţesc.
În fond, viaţa unui tânăr în mediul universitar vine după anii de
liceu, care de regulă sunt încorsetaţi în reguli mult mai severe (începând
cu obligaţia ţinutei vestimentare, a uniformei, până la interdicţia de a
merge neînsoţit la spectacole şi cinemauri, iar acest lucru numai la
sfârşitul săptămânii). De pildă, să ne amintim de „domnişoara Cucu”,
150
Ibidem, p.155-158.
Vezi Léon Robin, La Theorie platonique de l’amour, préface de Pierre-Maxime
Schuhl, Paris, PUF, 1964; Maurice Nédoncelle, Nature et valeur permanente de l’amour
platonique, Torino, Filosofia, f.a. [1977].
151
66
profesoară provincială din Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, cu
câtă râvnă îşi urmărea elevele de liceu care ar fi îndrăznit să meargă la
gară pentru a vedea unicul „expres” ce lega Bucureştiul de Sinaia, oraş al
Cazinoului şi al „pierzaniei”. Sociologul N. Petrescu pomeneşte în
memoriile sale de plăcerea liceanului din primul ciclu de a „chiuli” de la
ore, de a-şi „lepăda” uniforma şi a hoinări prin oraş. Este totodată şi
vârsta la care începe să se „iniţieze în tainele artei de a face curte la fete”,
deşi vârsta era ideală pentru a cădea victimă contactelor întâmplătoare şi
dobândirii bolilor venerice152. Pe când viaţa de student înseamnă în
primul rând libertate, libertate din mai toate punctele de vedere, inclusiv
sexuală.
Acest aspect al vieţii amoroase a tinerilor a suscitat multe
stereotipii şi un anumit tip de conduită. Este mai mult decât probabilă
existenţa la fiecare a uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri
carnale. Faptul este mult prea obişnuit pentru a insista aici. Într-unul din
volumele sale de memorialistică, Nicolae Mărgineanu evocă cu multă
dezinvoltură vizitele la o casă de toleranţă din Orăştie, poate împreună cu
prietenii săi Ioan Breazu şi Ioan Meteş, o idee mai vârstnici ca el, încă de
pe când erau în penultima clasă de liceu153. Dar ca licean în ciclul doi şi
Nicolae Petrescu vorbeşte de chinul „gândurilor erotice”, de visurile
care-i „aţâţau simţămintele” şi-i „exaltau imaginaţia”. În consecinţă, la 16
ani şi trei luni a avut „prima experienţă erotică” cu o prostituată, dus de
un coleg mai priceput, convingându-se că nu-i o treabă tocmai uşoară:
„actul cel mai instinctiv la animale, omul trebuie să-l înveţe”. Această
primă experinţă a fost „mai puţin plăcută” decât îşi închipuise, ceea ce l-a
făcut „să nu se mai gândească mult timp la femei”154.
Pe de altă parte, nu trebuie să omitem faptul că frecventarea
prostituatelor a devenit de pe la mijlocul secolului XIX aproape o...
cerinţă a epocii. Deşi nu avem încă studii comparate cu ce se petrece
astăzi, se pare totuşi că pe atunci apelul la astfel de „servicii” sexuale mai
mult sau mai puţin profesioniste era un trend al vremii, o necesitate
rezultată mai degrabă din teama extraordinară inoculată adolescenţilor în
ceea ce priveşte efectele „distructive” ale onanismului, propagandă
152
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.80.
N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela
Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.36.
154
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.83-84.
153
67
începută încă de pe la finele veacului XVIII, dar accentuată îndeosebi în
prima jumătate a secolului următor155. În plus, nu trebuie să neglijăm
semnificaţiile degajate din epistola lui D. Evolceanu către S. Mehedinţi,
din 29 iulie 1894, pe când viitorul latinist se afla împreună cu P.P.
Negulescu la Gräfenberg: „eu am venit aici pentru neurastenia sexuală
căpătată de nevoie în Bonn şi din prostie în Berlin, anul trecut. Viaţa
regulată în astă privinţă e prima condiţie”, concluziona semnatarul
scrisorii156.
Numai că aceste legături întâmplătoare au creat uneori şi
probleme, generând situaţii mai puţin agreabile sau creând complicaţii,
de pildă prin naşterea unor copii nedoriţi sau prin dobândirea unor boli cu
transmitere sexuală. Situaţia din urmă se întâlneşte îndeosebi până pe la
începutul secolului XX, când astfel de maladii nu-şi aflaseră încă remedii
eficiente157. A fost, de pildă, cazul lui A.D. Xenopol. Acest lucru este
consecinţa unui stil de viaţă adolescentin, premarital, la care se asociază
uneori şi alte obiceiuri precum beţia, consumul de droguri etc. De obicei,
pentru intelectuali mediile studenţeşti favorizează cel mai mult legăturile
carnale întâmplătoare, viaţa boemă – cu tot cortegiul presupus de aceasta.
În anii adolescenţei, încă de pe la 16-17 ani, B.P. Hasdeu se lăsa
antrenat cu mare uşurinţă în aventuri erotico-sexuale fără a-l interesa
câtuşi de puţin aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai
mult, din toate aceste aventuri – deloc puţine şi înregistrate cu destulă
scrupulozitate în însemnările lui jurnaliere –, Hasdeu făcea bravadă,
povestind tovarăşilor de chefuri cât mai multe detalii din viaţa lui
sexuală158. De altfel, o parte din aceste excese – evident, mult atenuate ca
expresie – se regăsesc în Duduca Mamuca, un roman aproape biografic
care a şi scandalizat în 1863 pe puritanii ieşeni.
Spre senectute, Lucian Blaga mărturisea lui Gh. Grigurcu că-şi
începuse viaţa sexuală la 16 ani, rememorând melancolic prostituatele
155
Vezi disertaţia doctorală a lui Yan Aresu, Evolution du discours médical sur
l’onanisme de 1710 à nos jours, sous la direction de Alain Aubrege, Université Henri
Poincaré-Nancy 1, 2004. De asemenea: Sexual outcasts, 1750-1850, vol. IV (Onanism),
ed. Ian McCormick, New York, Edit. Routledge, 2000.
156
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.595.
157
De pildă, bazele diagnosticului de laborator al sifilisului s-au pus abia în 1906 (când se
descoperă seroreacţia), iar unul din medicamentele cât de cât eficace – Salvarsanul – a fost
produs doar din 1910 de către Paul Ehrlich.
158
I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.119-122.
68
vieneze de care avusese parte, cu evidentă aplecare nu atât spre fiorul
erotic, cât spre frumuseţea trupului feminin159; este, poate, şi explicaţia
nenumăratelor cărţi poştale reprezentând nuduri expediate Corneliei în
anii vienezi.
Unii tineri au beneficiat chiar de experienţe sexuale inedite,
bizare pentru ei, dar care le-au deschis „orizontul” practicilor amoroase
apreciate pe atunci drept „ciudate”. De o asemenea ispită a avut parte N.
Petrescu, în 1908, pe când se afla într-un scurt voiaj la Paris.
Plimbându-se prin Cartierul Latin, este acostat de o prostituată, el
acceptând „fie din curiozitate, fie din necesitate fiziologică”. Ajuns într-o
cameră de hotel, aici are surpriza să mai afle o tânără ce şi-a manifestat
intenţia să rămână şi ea. „Şocat” de propunere, a refuzat prezenţa unei a
doua persoane, primind apoi explicaţia de la cea dintâi, cât se poate de
„natural”, că „mulţi clienţi sunt încântaţi să folosească două femei în
acelaşi timp”. „Întâmplarea aceasta – rememorează universitarul ajuns la
senectute – mă făcu să meditez toată seara asupra unor moravuri pe care
nu le bănuisem până atunci”, toate experienţele lui anterioare (la
Bucureşti, Berlin şi Londra) fiind fără vreo idee de aşa ceva. „Din spirit
de toleranţă” şi-a spus în cele din urmă că „un oraş mare şi cosmopolit
[ca Parisul] trebuie să cuprindă şi perversiunile vieţii sexuale”160. Numai
că pentru el surprizele nu s-au limitat doar la atât. Pe când se afla la
Berlin, N. Petrescu a cunoscut şi un soi de club-restaurant al
homosexualilor – pe care îl descrie destul de relaxat şi fără inhibiţii –,
ce-l impresionează mai ales prin numărul mare al acestora şi categoriile
sociale din care provin (majoritatea fiind muncitori)161.
De altfel, pentru holtei, aventurile sexuale făceau parte dintr-un
tabiet aproape de la sine înţeles. Scriindu-i lui Mihail Dragomirescu
despre P.P. Negulescu, în toamna lui 1898, Teohari Antonescu îl aprecia
pe proaspătul profesor de filosofie la Universitatea din Iaşi ca având
„apucături de pustnic: se duce singur prin aleile retrase de la Copou, se
uită cum pică frunzele de pe copaci, ori urmăreşte formele norilor pe cer,
ori, mai ales, stă pe gânduri cu privirile aţintite spre stele. Şi, mai presus
de toate, ceea ce îl apropie foarte mult de casta înţelepţilor din Indii, nu
159
Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga, în „România literară”, 1995, nr.17,
p.14-15; nr.18, p.10; nr.19, p.10.
160
Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.168.
161
Ibidem, p.186-187.
69
mai are împreunare spurcată cu fiicele Evei. Aşa mi-a spus, că de 4
(patru, citeşte bine) luni n-a atins nici o femeie şi că speră tot aşa cast şi
pur să rămâie şi de aci înainte”162.
În alte cazuri, aceste legături întâmplătoare au creat complicaţii.
Al. Philippide avea un copil dintr-o legătură anterioară căsătoriei lui cu
Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Iaşi, cu mama sa, episod despre
care nu se cunosc detalii. În urma relaţiilor lui Ştefan Vârgolici cu o
tânără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat un copil. Vârgolici se credea
dator să legitimeze poziţia lui şi a femeii prin căsătorie, însă junimiştii
ieşeni (T. Maiorescu, I. Negruzzi şi V. Pogor) l-au împiedicat să facă
acest pas, deşi aproape totul era aranjat pentru mariaj163. După cum
concluziona G. Panu, „Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate,
de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla ca ea să nu
izbutească”164. În schimb, ca profesor la Cluj, Vasile Bogrea întreţinea
relaţii sexuale cu servitoarea, asemenea unui alt coleg de-al lui burlac,
Virgil Bărbat. Numai că „femeia din casă” a născut un copil, pe care
Bogrea a refuzat „să şi-l recunoască, obligând mama să părăsească
locuinţa sa; e drama care l-a băgat în mormânt”165. Copilul a fost însă
înfiat de Zaharia Bârsan, iar sub impulsul tatălui adoptiv a devenit regizor
de teatru, murind însă şi el prematur, la numai 43 ani.
Într-un alt caz, acest tip de conduită a generat o veritabilă
tragedie. Din a doua căsătorie a lui V.A. Urechia cu Luiza Pester din Iaşi,
cărturarul a avut o fiică, Corina. Numai că această soţie era de o
infidelitate ieşită din comun, context în care V.A. Urechia şi-a asumat
„libertinaje” amoroase, întreţinând relaţii – se pare – cu toate celelalte trei
surori ale soţiei. Cu una s-a căsătorit chiar, pentru a treia oară (cu Ana),
însă a avut un copil şi cu o alta, cu Emilia. Corina, menţionată mai sus,
divorţată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a îndrăgostit
de căpitanul Guriţă, cu care dorea să se căsătorească. Însă drama acum
apare: o eventuală căsătorie ar fi fost un incest, deoarece căpitanul era
tocmai copilul lui V.A. Urechia cu Emilia, aşadar fratele după tată al
Corinei. Dezvăluirea situaţiei a dus la sinuciderea celor doi166.
162
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.501.
Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva,
1998, p.289. Prin hazard, copilul rezultat din această relaţie a murit curând după naştere.
164
Ibidem.
165
N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, p.49.
166
Vistian Goia, V.A. Urechia, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.33.
163
70
Sunt acestea doar câteva modele şi consecinţe ale legăturilor
întâmplătoare, cazuistica putând fi însă mult mai bogată. Semnificativ
este faptul că şi în cazul intelectualilor în formare şi al universitarilor în
devenire îndeosebi sexul a constituit una din armele seducţiei, poate cea
mai importantă. Au fost şi ei sensibili faţă de acest aspect, pe care – poate
– l-au înnobilat cu virtuţile literaturizate ale unor sentimente şi acţiuni
comune speţei umane de când lumea.
71
CĂSĂTORIA ŞI CUPLUL FAMILIAL.
Strategii matrimoniale
C
ăsătoria este pasul cel mai important în realizarea unui cuplu, în
împlinirea umană şi socială a individului. Ea este mai mult decât
un angajament social, creând un fel de ordine prin care viaţa
indivizilor capătă sens şi contur. În plus, este evident că dragostea
conjugală este în succesiunea dragostei-pasiune, ceea ce conferă
siguranţă şi, mai ales, manifestarea sentimentului fericirii, în fond
raţiunea supremă a omului de a exista. De aceea, mariajul este definit ca
locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii, de structurare
normativă a realităţii înconjurătoare1.
Aflat pe front, dar într-o postură de necombatant, Sextil Puşcariu
are vreme destulă să reflecteze asupra deceniului scurs de la căsătoria lui
cu Eleonora, dar şi asupra pierderilor lui intelectuale în contextul unui
război de uzură, prelungit negândit de mult. De aceea, scriindu-i soţiei de
pe front, la 1 februarie 1916, şi referindu-se la Dicţionarul Academiei,
care i se încredinţase, dar nu putea să-l continue în condiţiile date,
filologul îi destăinuia cât de mult reprezintă ea în activitatea lui de savant.
Rememorând cât de bine era acasă, unde „am linişte desăvârşită şi orele
de lucru sunt ore de lucru, în care nu mă tulbură nimeni şi mă pot
concentra de tot”, recunoaşte „meritul” soţiei, „care-mi ia toate grijile
mărunte ale vieţii zilnice, care îţi mănâncă atâta vreme şi-ţi sleiesc atâtea
energii”. Mai mult chiar, când intră în camera sa de lucru, „aflu fericirea
şi odihna sufletească, care mă face să-mi păstrez echilibrul psihic şi
seninătatea atât de necesară spre a putea lucra ştiinţă”. De aceea, „când
dicţionarul va fi gata, când voi putea privi asupra celor 25 sau 30 de ani
1
Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P.L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p.23-44.
72
de muncă terminată, voi scrie pe ultima fascicolă: «Închin această lucrare
Leonorei, fără ajutorul căreia n-aş fi putut-o duce la bun capăt»”2.
De asemenea, în perspectiva unei căsătorii cu italianca Nella
Collini, Traian Chelariu găsea că aceasta are „un suflet foarte ales, e
sentimentală şi e serioasă, e sănătoasă, cuminte, castă, înţelegătoare,
deşteaptă şi gospodină şi, ceea ce pentru mine are tot pe atâta importanţă,
este că Nella, prima fiinţă ce m-a iubit sincer, mi-a rămas până azi bună
şi credincioasă”3.
Aşadar, după cum formulam şi în altă parte, indivizii – iar în
cazul nostru intelectualii – găsesc în organizarea matrimonială principii
de existenţă umană relativ atrăgătoare şi avantajoase, prin căsătorie
căutându-se liniştea căminului, un plus de confort şi mai ales siguranţă.
Pentru Al. Philippide, de pildă, viaţa de unul singur i se părea o mare
durere: „Trăiesc fără nici o mulţămire – îi mărturisea lui Hermann
Suchier la 23 septembrie 1894. (…) Să mă însor, n-am cu cine, şi apoi
nici n-ar putea trăi o femeie lesne cu mine. Neînsurat iar îi rău. De multe
ori, când, după o enormă osteneală, mă trezesc cu o mâncare proastă, cu
o locuinţă murdară şi cu toate acestea cu o risipă de bani colosală, toate
mulţămirile spiritului nu sunt de ajuns să mă liniştească”4. În schimb,
B.P. Hasdeu, după ani de desfrâu, plin de oboseală şi dezgust, prin
căsătorie s-a regăsit „întreg şi luminos”5. Anton Naum, melancolic şi
suferind de o cumplită timiditate în faţa femeilor, ajunsese un burlac
tomnatec depresiv, predispus chiar la sinucidere. Când nimeni nu se mai
aştepta, la 53 de ani s-a căsătorit însă cu Ecaterina Pandeli (mai tânără cu
aproape trei decenii), viaţa sa căpătând motivaţii deosebite, sporind
tonusul şi ieşirea din izolare, ca să nu mai vorbim de apetitul
scriitoricesc. Şi deşi Teohari Antonescu îl găsea pe universitarul ieşean,
în 1894: „fără vlagă, fără nici o speranţă, fără vreo scânteie de curaj.
Suferea de mult şi se simte cam obosit la piept. (...) S-apropie de 67 de
ani, e albit de tot şi pare «cassé». Nu cred s-o mai ducă mult. (...) E stins
fiziceşte şi e stors moraliceşte. Nu cred să mai poată crea ceva de
2
Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.111.
Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea,
1976, p.87.
4
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.111-112.
5
B.P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte, Bucureşti,
Edit. Socec, 1903, p.10.
3
73
valoare”6 – totuşi Anton Naum a avut doi băieţi bine educaţi şi şcoliţi, a
predat până la 78 ani şi a murit tocmai la 88 ani!
Cu toate că până prin vara lui 1899, P.P. Negulescu era decis să
rămână celibatar, fiind predispus numai la studiu şi munca de la catedră,
acesta începe totuşi să privească şi altfel lucrurile, impulsionat şi de
povaţa mentorului său, Titu Maiorescu: „Mi-aţi dat de mai multe ori
sfatul să încep a trăi «omeneşte», însurându-mă. Dar firea mea ciudată
m-a împiedicat să urmez sfatul d-voastră. Nu mă puteam obişnui cu ideea
de a-mi împărţi viaţa cu altcineva. (…). Aşa au mers lucrurile până acum,
adică, mai exact, până astă primăvară. (…) Am ajuns să înţeleg, în fine,
că aveţi dreptate. M-am curăţat de vechiul meu romantism nesănătos, am
renunţat la vechea mea dorinţă nefirească de a trăi totdeauna singur şi de
a sacrifica totul activităţii pur intelectuale. Am înţeles că nici un ideal nu
reclamă sacrificii inutile şi că, la urma urmei, nevoia fericirii «omeneşti»
stăpâneşte pe toţi deopotrivă şi-i face pe toţi deopotrivă de nenorociţi,
când nu e satisfăcută. Am înţeles, în sfârşit, că ceea ce dă interes vieţii, dă
viaţă cugetării, şi am recunoscut – de astă dată pe deplin şi fără nici o
rezervă – că trebuie să-mi schimb felul de a trăi. M-am împăcat dar cu
ideea căsătoriei. E deja mult pentru mine, dar din nefericire nu e de ajuns.
Acum tocmai vine partea cea mai grea: realizarea practică a hotărârii
luate”7.
În fapt, căsătoria este doar un moment, foarte important, în
lungul proces de împlinire umană, de acumulare şi de punere în valoare –
eventual de reconversie sau devalorizare – a atuurilor dobândite până la o
anumită vârstă. Poate că de aceea, pentru indivizii ce urmăresc o
ascensiune socială, mariajul nu se face la întâmplare. Referitor la acest
lucru, credem că am reuşit deja să stabilim în altă parte, în linii mari, o
tipologie a strategiilor matrimoniale la profesorii universitari ai
facultăţilor de filosofie şi litere de la noi, pentru intervalul 1864-19448,
6
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005,
p.92.
7
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.320.
8
Lucian Nastasă, Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire
roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”. Journal of Central European History, Cluj,
III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p.203-217. Vezi şi idem, Strategii matrimoniale în
mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca
lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia Academică
„A.D. Xenopol”, 1994, p.619-630.
74
aşa încât nu vom mai reveni aici asupra tuturor problemelor pe care le
presupune mariajul. Important de reţinut acum este existenţa pentru cei
doi viitori membri ai cuplului a unei veritabile „pieţe” matrimoniale,
ocazii şi locuri privilegiate unde se stabilesc legături, se negociază şi se
realizează diversele tipuri de alianţe.
De aceea, intrarea pe piaţa matrimonială angajează totalitatea
persoanei, adică un ansamblu de atribute şi cunoştinţe, diversele tipuri de
capital (de la cel social şi economic până la cel simbolic), dar şi
„educaţia”, manierele, relaţiile sociale, gusturile, hobbyurile, practicile
mondene etc.9. Nu întâmplător, şcolile secundare de la noi asigurau
pentru băieţi, opţional, însuşirea măiestriei în dans (uneori în
contrapartidă cu scrima), acest lucru fiind obligatoriu în şcolile de fete,
cel puţin până pe la începutul veacului XX, când va fi treptat înlocuit cu
„lucrul manual”. Însă dansul, ca o practică mondenă, de salon, chiar dacă
era doar o modalitate de apropriere de partenera dorită şi de a epata ca
„om de lume”, a constituit mai pentru toţi tinerii o preocupare
educaţională de prim rang10.
Despre mulţi universitari ştim că în adolescenţă familia le
asigurase chiar lecţii private de dans (V.A. Urechia, I.
Rădulescu-Pogoneanu, D. Gusti, Gh.I. Brătianu, M. Vulcănescu, Al.
Claudian, Al. Rosetti ş.a.), iar despre fete ce să mai vorbim: Cornelia
Brediceanu, de pildă, a învăţat să danseze „tangoul” încă de pe la 16 ani,
pe când se afla la Lausanne, când deja se impusese ca o modă europeană
prin bogaţii argentinieni aflaţi în sejur prin Ţara Cantoanelor. Pe la
sfârşitul veacului XIX, „studenţii” din Braşov organizau chiar cursuri de
dans. Se închiria o sală mai mare, la un hotel sau restaurant, unde lecţiile
se ţineau o dată pe săptămână, de la ora 20 la 23, cu un instructor.
„Pentru aceste serate – nota un memorialist –, studenţii invitau la
începutul cursurilor pe fetele şi domnişoarele din societatea bună
9
Vezi A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de
la recherche en sciences sociales”, no.20-21, 1978, p.97.
10
La noi, dansul a fost probabil cea mai împărtăşită plăcere, frecvent evocată în multe
texte memorialistice din a doua jumătate a veacului XIX. În apusul Europei, unde dansul
este asociat şi cu viaţa studenţească, asistăm însă la un declin al balurilor publice până
spre 1870 şi, de pildă la Paris, închiderea faimoaselor săli de bal. Pentru balurile de la noi
vezi Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, Edit. Paideia,
2003, p.47-51.
75
românească de la Braşov. Fetele veneau însoţite de mamele lor sau de
cineva din familie”11.
Totodată, balurile, seratele dansante erau ocazii privilegiate şi
căutate pentru a cunoaşte fete, eventual de aflare a unei viitoare
logodnice, preocuparea de a purta cu pricepere şi disticţie mâna unei
domnişoare fiind de maxim interes. Poate de aceea, până spre primul
război mondial, mulţi titraţi universitari nu priveau cu ochi buni
participarea la astfel de evenimente dansante a tinerilor ofiţeri, gata să
frângă inimile fetelor de măritat atât prin uniformă, cât şi prin măestria de
a dănţui.
Dintre multele surse ce prezintă acest aspect, invocăm pentru
moment însemnările „la cald” ale lui Teohari Antonescu – burlac şi nu
demult numit la catedra de arheologie a Universităţii din Iaşi –, însemnări
din 19/20 martie 1896, ora patru dimineaţa: „Am fost invitat sâmbăta
trecută la Ar[on] Densusianu la petrecere şi am stat toată seara până la 3
noaptea. Când am intrat, saloanele luminate a giorno, cu lămpi şi
lumânări; sălile mari şi multe, vreo trei în şir şi pustii, nu era încă nici un
sosit nou, deşi eu relativ mă dusesem f[oarte] târziu. Ne-am recomandat
unul altuia şi apoi ne-am aşezat pe scaune. Despre «izolarea» şi «lipsa de
intimitate» între moldoveni şi ceilalţi stabiliţi aici în Iaşi ne-a fost teamă;
mai toţi ne plângeam de ac[est] lucru. Fetele aşezate la rând, cea mai
frumoasă lângă pian, n-au spus nici un cuvânt. Vom veni noi la rând.
Peste curând vine Popescu, un profesor, apoi nişte militari, apoi alte
mutre, nişte cucoane, apoi d-l Stravolca, d-na Ureche, fata şi d-l12, şi
tocmai la urmă de tot vin şi d-na Lepădatu cu d-şoara. S-a dansat vals,
contradans şi nu mai ştiu ce, am asistat cu multă evlavie, dar n-am
dansat. De altminteri erau ofiţeri destui şi cucoanele n-au rămas nejucate.
Pe masa unde era o oglindă, în odaia cu pianul, se aflau nişte mici picturi
făcute de d-şoara Elena [Densusianu], drăguţe?, hâm, poate, erau. În fine,
când a trecut fata p-acolo, am chemat-o şi am discutat asupra valorii
artelor. (...)
11
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. îngrijită de Ioan Opriş, Iaşi, Institutul
European, 1998, p.53.
12
Este vorba de George Alexandrescu-Urechia (profesor la Facultatea de drept din Iaşi),
de soţia sa Elena (născută Stihi) şi una din fiicele lor, Virginia (născută la Iaşi, în 7 august
1876 şi căsătorită la 2 noiembrie 1896 cu căpitanul Stelian Ionescu, prezent şi el la serata
menţionată aici, în casa lui Aron Densuşianu).
76
Peste puţin am făcut cunoştinţă prin d-l Stravolca cu d-şoara
Lepădatu, care mi-a făcut o impresie minunată. Vorbeşte clar şi simpatic.
Am întrebat-o de [P.P.] Negulescu, de sunt ele mulţumite cu dânsul, mi-a
spus că le-a scris de la Abbazia, de unde se află dânsul, că speră să plece
spre Roma şi celelalte. În fine, am trecut într-o sală alături şi m-am pus la
taifas cu d-şoara Elena Densusianu şi am vorbit, dar ce n-am vorbit.
Despre puterea de judecată a sexului frumos, dacă femeia are aceeaşi
capacitate cu bărbatul, dacă e bine femeia să aibă drepturi politice egale
cu bărbatul şi dacă trebuie să ocupe aceleaşi funcţii pe care le ocupă
bărbatul, în fine pe ac[eastă] temă a «rulat» discuţia până a venit Ioan
«Vede Tot» şi mi le-a luat de dinainte pentru o «gavotte» la dans. Nom
de nom, ce mi-era necaz era că alături se afla şi d-şoara Ureche, fata
decanului de la drept, o prea frumoasă brunetă, de stil înalt şi veselă.
Observasem că-mi aruncă des ochiade din jocul ei cu ofiţerii, dar nu
găseam ocazia să ne vorbim ceva. Îmi fusese recomandată de d-na
Stoianovici – cine o fi? – şi deci puteam s-o introduc în vorbă. După ce
lăutarii au intonat imnul lor la adresa «gavottei», noi am reluat-o în
flirtat.
Un mic incident însă: d-şoara Lepădatu dansa cu un lt. colonel
cam în vârstă – vreo 56 de ani, care fusese însurat şi rămăsese văduv cu
mai mulţi copii – şi eu natural stând în picioare lângă sobă urmăream
mişcările feţei: «ce reflecţii vei fi făcând d-le A. – îmi zise pe când trece
învârtindu-se pe lângă mine – asupra mea». „Nu d-şoară, absolut nici o
reflecţie, privesc». Se sfârşise dansul şi eu m-am aşezat pe canapea lângă
d-şoară, care sta tocmai singură: «D-şoară, sunt f[oarte] curios să ştiu de
ce mi-aţi dat adineauri intenţii rele”. Ş-apoi pe tema asta am pornit-o la
discuţie. Ea-mi spunea că Negulescu stă cu mâinile cruce pe piept şi
priveşte toată seara. «Dar d-ta d-le N. nu te amuzi deloc, văz că nu
vorbeşti cu nimeni?» „Ba, din contră, sunt f[oarte] amuzat». Şi alte tot
asemeni. Cum se înţelege de la sine, discuţia numai turnură filosofică nu
putea să ia. Pe când vorbeam cu dânsa, alături pe canapea se aşează şi
d-na Ureche şi fiindcă eu vorbeam tocmai despre regretele că nu pot lua
de ureche şi pune în genunchi pe iubiţii mei elevi, studenţi şi studente,
am întrebat-o: «ce zici d-nă, sistemul vechi nu era mai eficace?» Fie că
fata era emoţionată – deşi e doamnă, dar e f[oarte] tânără căci s-a
despărţit de bărbatu-su din pricina relelor tratamente –, fie că erau alte
motive la mijloc, nu am înţeles tocmai bine răspunsul ei. Dar s-a întrerupt
şi discuţia asta. Mai-nainte ceva vorbisem cu aceeaşi Elena D. şi-mi
77
spunea că ei culoarea verde nu-i place, fiindcă e prea crudă şi pronunţa pe
«crudă» cu un tremurat «jvasseya». (…) Spunea că-i place culoarea
cenuşie. În orice caz, fata nu era proastă, vorbea destul de cuminte şi cu o
claritate excelentă în intonarea cuvintelor şi aşezarea lor în frază.
Aş da mai repede asupra ac[estor] evenimente «importante» dacă
n-aş avea convingerea că tot ceea ce scrie aici este pentru mine numai.
(…) Eu însă, pe când toţi ceilalţi se aflau liniştiţi şi se simţeau mulţumiţi,
unii dansând, alţii jucând cărţi, eu mă gândeam că e sâmbătă şi că la
ac[eastă] dată fatală a săptămânii, aşternutul meu cuprindea în sine
mistere f[oarte] misterioase cu raport la creaţia lumii. Nu dădusem ordin
servitorilor să lase Dulcineea stăpână absolută pe al meu «home» şi
mi-era mult teamă că va dispărea ca o nălucă din cele 1001 nopţi arabe.
Deci mă gândeam neapărat s-o regăsesc năluca înainte de dispariţia sa
totală nocturnă. Am vrut să plec fără să-mi iau adio, zicând eu aşa se face
în străinătate, se pleacă nemţeşte fără bonjur şi bonsoar, dar m-a întâlnit
Stravolca şi m-a oprit. Cel mai nimerit ajutor p[entru] mine, altfel făceam
o gogomănie. Ni s-a dat şi o masă nocturnă cu multe şi f[oarte] multe
condimente; vinul era bun şi în cantităţi considerabile. S-au ţinut toasturi,
căci aşa cere regula nu numai bunei cuviinţe, dar şi efectele inevitabile
ale vinului bun şi considerabil în cantitate, încât nu m-am mirat când am
auzit pe «Vede Tot» vorbind despre bunătăţile «sexului frumos» şi
cerând permisiunea să ne roage să bem şi noi tot p[entru] acelaşi sex, pe
Ureche «doresc să te văz guvernator al Transilvaniei luată de sub
autoritatea turcească», în fine şi de multe altele strălucite asupra cărora
strâmbarea gâtului şi oboseala nu-mi îngăduie să mă mai întind. Eu
personal am tăcut ca un peşte, mă rog; m-am sculat de la masă, am
sărutat mâna d-nei Densusianu şi d-nei Stoianovici şi am pornit-o în sala
de piane. Mă rog, îmi venea de atâta lichid băgat în mine să mă p... încât
nici pe scaun nu puteam sta, nici în picioare. Fericirea supremă p[entru]
mine era să mă aranjez alături cu un duvar şi să încep deşarga incomodă.
Din nenorocire, tribulaţia mea mai avea o mică codiţă: d-l Ureche a găsit
atunci în salon de cuviinţă să mă recomande neveste-si, a venit alături şi
d-na Ureche, fata, şi vorbind de una, vorbind de alta, a trebuit să trecem
pe sofa şi să mai spunem ceva cuvinte sburătoare. Ba de cursuri că le-am
încetat, ba de curiozitatea de nume – spuneam cum făcusem cunoştinţă
cu un domn care se numea Găină, alţii că se numesc Ţapu, Zarzavat etc.,
etc. Fata începuse să-mi vorbească de numele lor de Urecke, că e curios:
«Ah, mă rog, mă rog – am zis eu – un aşa nume a primit consfinţirea
78
seculară şi toată partea de curiozitate dintr-însul s-a şters faţă de
vechimea şi importanţa personajelor care l-au purtat ac[est] nume». Am
pretextat că niciodată n-am adormit mai târziu de 11 ceasuri, mi-am luat
adio şi am pornit-o fuga să mă aliniez la un duvar, unde deşarga
incomodă părăsită, am ajuns acasă şi m-am aruncat în braţele Dulcineii
mai întâi, ale lui Morfeu mai târziu. Şi... deci noapte bună!”13
Aşadar, din această perspectivă, a ne ocupa de strategiile
matrimoniale presupune în fond o analiză a manierei în care indivizii
şi-au gestionat diverse tipuri de capitaluri şi atribute vizavi de alte atuuri
pe care le pune în joc viitoarea parteneră de cuplu. Astfel, căsătoria poate
fi o strategie conştientă sau inconştientă de împlinire umană şi socială, în
strânsă legătură cu originile familiale, cutumele, educaţia, stilul de viaţă
etc. Pentru că nu trebuie uitat faptul că, printre altele, familia a fost
definită ca o instituţie socială menită să asigure continuitatea intergeneraţională, dar şi că ea se bazează pe relaţii sociale, pe relaţii de putere, de
proprietate etc. Cu alte cuvinte, oricât de reprobabil ne apare acest aspect,
se cuvine a nu omite că în epoca de care ne ocupăm multe căsătorii au
fost „aranjate”, au fost încheiate şi din anumite interese. Aşadar, nu toate
mariajele universitarilor noştri au avut ca temei sentimentele, unele fiind
chiar contrare „elanurilor naturale”, ceea ce ne impune a nu confunda o
relaţie de dragoste cu una conjugală. Referindu-se la P.P. Negulescu,
Teohari Antonescu îi scria lui M. Dragomirescu la 21 octombrie 1898:
„De câtăva vreme n-are decât două dorinţe care alternează după
împrejurări (…): vrea adică aci să devie, de par examplu milionar, luând
omul o nevastă cu bănet, aci vrea să devie brahman!? Pentru cea dintâi
plăcere, explicare tot mai este; la rigoare, cine nu doreşte din tot sufletul
să fie milionar? Dar brahman, asta nu pricep!”14.
Pentru fiecare profesor universitar sau un aspirant la această
poziţie, decizia de a forma un cuplu presupune aşteptarea persoanei şi a
unei conjuncturi potrivite, dobândirea unor atuuri intelectuale şi sociale
care să reducă eventualul decalaj dintre categoria din care provine el şi
cea în care vrea sa intre. Afirmaţia este valabilă îndeosebi pentru acei
intelectuali cu aspiraţii de promovare pe scara socială şi la care se
constată, cu prea puţine contra-exemple, o evidentă ambiţie de a încheia
căsătorii avantajoase nu doar în plan sentimental, ci şi social. Uneori
13
14
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.195-198.
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.501.
79
acest lucru presupune o perioada de aşteptare care duce chiar până la
limita celibatului. Evident, excludem de aici pe acei burlaci care au
adoptat o asemenea conduită până la finele vieţii, fiecare din motive mai
mult sau mai puţin explicabile ori cunoscute, de regulă de natură
biologică, precum în cazul lui Vasile Bogrea, decedat de altfel prematur,
Dimitrie Onciul, Iosif Popovici, G. Vâlsan, Ilie Minea, Yves Auger,
Frederic Lang, Coriolan Petranu15 ş.a., de care ne vom ocupa în altă
parte, ceva mai jos.
Concepută ca preţ al ascensiunii sociale, prelungirea celibatului a
răspuns nu doar intereselor profesionale (terminarea studiilor, eventuale
specializări, trecerea doctoratului, cooptarea la universitate, accederea la
diverse funcţii etc.), ci şi dorinţei de a realiza o corelaţie optimă între
capitalul personal pus în joc pe piaţa matrimonială şi cel al râvnitei soţii.
Pentru cei de origine modestă, poziţia de universitar dobândită prin
propriul efort constituie adeseori atuul social care le permite să facă un
bun mariaj. Ştefan Vârgolici, de exemplu, descendent al unei modeste
familii din Borleştii de Sus (jud. Neamţ) s-a căsătorit prima oară la 36 ani
cu Natalia – care nu avea în 1879 decât 20 de ani –, fiica lui Costache
Alcaz din Iaşi, personaj foarte bogat şi cu multe rude influente, şi a
Ecaterinei (născută Bucur). La un an după decesul soţiei, Vârgolici s-a
recăsătorit, la 45 ani (în 1888)16, cu vara primară a celei dintâi soţii,
Elena (de 25 ani), fiica lui Gh. Tiron – membru de frunte al liberalilor
ieşeni – şi a Zoei (născută Alcaz). Exemplul este urmat de ginerele său,
Teohari Antonescu, care s-a căsătorit cu Eugenia Vârgolici (în 1899)17
după ce şi-a conturat mai întâi o carieră universitară şi avea deja 33 de
ani. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan – care a cunoscut numeroase
privaţiuni materiale, dar care s-a dovedit a fi şi foarte ambiţios în a-şi croi
o carieră profesională – cu Silvia Christescu, fiica unui mare industriaş şi
nepoată a Mariei I. Bogdan (soţia slavistului de la Universitatea din
Bucureşti), căsătorie realizată după ce acesta şi-a pus bazele unei cariere
intelectuale prestigioase.
15
În cazul acestuia vezi, de pildă, certificatul medical semnat de dr. Ioan Moldovan, la
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 266/1942.
16
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 4556/1879 şi 7788/1888.
17
Teohari Antonescu ar fi fost dorit ca ginere şi de Petru Răşcanu (cf. Teohari Antonescu,
Jurnal, 1893-1908, p.222). Pe de altă parte, ca tânăr universitar, Antonescu a fost
îndrăgostit o vreme de Clemansa, fiica lui Nicolae Climescu, aceasta căsătorindu-se în
cele din urmă cu un alt universitar, Constantin Şumuleanu, de la facultatea de ştiinţe.
80
Iar multe alte exemple ar putea fi invocate: D.M. Teodorescu s-a
căsătorit la 56 de ani cu Ana Mayer; Anton Naum la 54 de ani, cu
Ecaterina Pandelia; Virgil Bărbat la 50 ani; Teodor Naum la 48 de ani; C.
Fedeleş s-a însurat pe 2 august 1919, la 42 ani, cu Margareta Agarici;
Emil Panaitescu la 41 ani; Ioan Ursu la 40 ani; Ioan Bogdan s-a căsătorit
abia la 39 de ani cu Maria Colţescu; la aceeaşi vârstă s-a însurat şi
Romulus Cândea cu Maria Gizela Zaiancicovschi18, ori Dumitru Macrea;
I.M. Marinescu şi D. Popovici la 38 ani; Leca Morariu şi Jean Livescu la
37 ani; Şt. Bezdechi şi Ioan Moga la 36 ani; Ch. Drouhet tot la 36 ani, cu
Julietta Bădulescu; C. Erbiceanu, Al. Lapedatu, C. Marinescu, Gh.
Giuglea, Ştefan Ciobanu şi Ioachim Crăciun la 35 ani ş.a.m.d. Pentru
mulţi din universitarii enumeraţi, importanţa meritocraţiei şi a
concurenţei tot mai puternice a impus renunţarea la căsătoriile premature
care ar fi putut compromite şansele carierei. Evident, pentru fiecare caz
în parte există diferenţe sesizabile, conjuncturale, provenite din diverse
motive intime, familiale ori severitatea mare a procesului de impunere pe
piaţa intelectuală.
Perioada de aşteptare pentru întocmirea unui cuplu este şi ea
profitabilă – mai ales pentru provinciali, pentru cei ce nu provin din
oraşul universitar, unde se înfăptuiesc şi de unde se difuzează actele de
cultură, şi în care îndeobşte aspiră să rămână – pentru a se integra
mediului de notabilităţi locale, pentru a-şi întinde sfera relaţiilor sociale,
pentru a se face cunoscut etc. Teohari Antonscu şi P.P. Negulescu, de
exemplu, participau la reuniuni, baluri private, erau invitaţi la masă pe la
diverse familii etc., prospectând oferta pieţii matrimoniale, purtând
discuţii interesante cu fete provenind din vechea aristocraţie locală, cel
dintâi nefiind însă lipsit de complexe şi suferinţe intime, generate tocmai
de condiţia sa socială modestă, dar şi datorită aspectului fizic pe care-l
considera neatrăgător19. În schimb, în 1895, Teohari Antonescu îi scria
lui M. Dragomirescu că „aici, la Giurgiu [oraşul copilăriei şi în care i se
aflau părinţii], am ajuns cavaler la mare preţ. De pildă, am primit,
negreşit prin mama, propuneri de căsătorie de la o fată, vroi să zic de la
tată-său, cu zestre de 10.000 (zece mii) lei şi 2000 trusouri. Şi este mă o
18
De origine poloneză şi destul de înaintată ca vârstă (născută la 2 martie 1890, în com.
Stanislawow, Polonia), cauză pentru care – probabil – familia Cândea nici n-a avut
urmaşi.
19
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.56, 150-151 ş.a.
81
fată urâtă... de la căcat te poţi uita, la dânsa ba. Altă propunere, mai bună,
a venit din partea unei mame de high-life d-aici. Ce e drept, fata e prea
frumoasă, dar pretenţii multe şi cam... săracă. Nu mă prinde pe mine cu
una cu două”20. Şi tot Antonescu relatează în Jurnalul său alte situaţii în
care era curtat, din care dăm acum doar două exemple, înregistrate de el
la 24 şi 31 martie 1896: „Între altele am fost invitat la Castano21. Să te
ferească D[umne]zeu de o casă unde sunt multe fete în casă şi sărăcia
aşteaptă cu dinţii rânjiţi la uşă. (...) Ne-a adus o masă cu multe istorii de
mâncare într-însa; n-am mâncat nimic, m-am uitat la ei cum stăteau cu
privirile îngrijate, sperând că din glumele mele cu fata să mă «amorezez»
şi s-o iau22. Dar să mă ferească sfântul”. „Tot mai înainte, adică în ziua de
Paşti, am fost invitat la Aron Densusianu la masă. M-am dus la 6 1/2
seara şi m-a primit el în sală jos. (...) Peste puţin au venit şi fetele şi
doamna şi am trecut la masă. Doamne, să nu te plângi niciodată de
singurătate şi de lipsa de poftă de mâncare la hotel; mai bine să rămâi
singur şi să te mulţumeşti cu ce ţi se dă la hoteluri şi să nu mai doreşti
niciodată invitări prin casele oamenilor. Iaca, eu am păţit-o. Mai întâi un
mic detaliu şarmant: d-şoara cea mai mare e urâtă şi slabă şi mintea în
privinţa agerimii lasă mult de dorit, în fine are toate calităţile unei fete
care nu e pe seama mea şi pofta mea23; din contra, cea mică e frumuşică
20
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.481.
Se referă la Victor Castano (după numele mamei lui, Janeta Eugenia Giuliano, zisă şi
Castano, pentru că tatăl său fusese Antonie Iehl, controlor al manufacturilor de tutun
imperiale), originar din Strassbourg, stabilit la Iaşi ca profesor de franceză, fiind totodată
membru al Societăţii Junimea. Victor Castano, care a fost pentru scurtă vreme şi suplinitor
la Universitatea din Iaşi, s-a căsătorit la 21 ianuarie 1873 cu Maria, fiica lui Mihail şi
Casandra Dimitriu, având împreună mai mulţi copii, printre care Grigore, Zoia, Eduard
(căsătorit la 4 decembrie 1937 cu Ivonne Jeanne Prodan), gemenii Elena şi Constantin.
22
Invocă pe Mathilda Castano, absolventă a pensionului Humpel din Iaşi, în legătură cu
care – în epocă – se vehicula următoarea anecdotă: Al. Philippide tocmai fusese cooptat
profesor la acest pension. Una din eleve – tocmai Mathilda Castano –, mai „a dracului”,
„tot râdea în bancă şi făcea glume. Philippide trânteşte cartea între bănci şi suduind: «să vă
dau în p...a mumelor voastre» şi dus a fost. Drept adio a scris o scrisoare doamnei
Humpel, între altele erau şi cuvintele «sunt sătul de femeia română»”; Teohari Antonescu,
Jurnal (1893-1908), p.138.
23
Este vorba de Maria Elisa Densusianu, care va deveni profesoară în învăţământul
secundar, măritându-se la 9 noiembrie 1897 cu Vespasian Erbiceanu.
21
82
şi inteligentă chiar24. D-l şi d-na Densusianu puseseră pe fata mare să se
îmbrace luxos, iar cea mică rămăsese f[oarte] rău îmbrăcată. Păi, de, să
nu râzi şi să nu zici, omul acesta este un animal iraţional, uneori mai
iraţional decât un animal! Dacă m-aş amoreza, ar trebui s-o fac de a mare
şi nu de a mică”25.
Dar nu a fost singurul ce a trecut prin astfel de situaţii. În vara
aceluiaşi an 1895, D. Evolceanu tocmai revenise de la studii din
Germania, rămânând o vreme în casa părinţilor lui din Botoşani. Şi,
evident, nu au lipsit „provocările”, una fiind stimulată chiar de el. Dar
iată ce-i scrie amicului său M. Dragomirescu: „Ştii că umblam mort după
însurătoare – mi-a trecut pofta. În ziua de Sf. Ilie am fost pe la onoratul
despre care-ţi vorbisem26, şi acesta mi-a spus limpede şi lămurit că-mi dă
60.000 zestre şi 10.000 trusou. (...) Am stat şi eu şi am tot cumpănit (...)
şi mi-am zis în sfârşit sacramentalele cuvinte: refuz, nimeni n-a murit de
pofta însurătorii, şi voi aştepta timpuri mai bune”27. Iar acestea n-au
întârziat să apară, peste mai puţin de doi ani Evolceanu căsătorindu-se cu
„blajina şi frumuşica Constanţa Bârsan”28.
Aşa cum am subliniat, această aşteptare nu constituie o conduită
general valabilă. Anumiţi indivizi de origine modestă (dar nu numai),
fideli normelor din familiile lor, nu ezită să realizeze căsătorii precoce,
dacă-i raportăm la media de vârstă a mariajului pentru congeneri: Nicolae
Iorga s-a căsătorit întâia oară la 19 ani; Mircea Vulcănescu şi Ştefan
Mateescu la 21 ani; Vasile Burlă şi Alexandru Claudian la 22 ani; Marin
Ştefănescu, Gustav Oswald Kisch, Constantin Balmuş, Mihail Peteanu şi
Dinu Pillat la 23 ani; Alexandru Odobescu, Gr. G. Tocilescu, Petre
Răşcanu, Gh.I. Brătianu, Nicolae Drăganu, Umberto Cianciolo, Dan
Bădărău, Radu Paul, Dumitru Todoran şi Anatol Chircev s-au însurat la
24 ani; Bonifacio Florescu, Nae Ionescu, N. Bănescu, Alexe Procopovici,
Romulus Vuia, Dumitru Găzdaru, Alexandru Ferenczi, Emil Condurachi
la 25 ani ş.a.
24
Se referă la Elena Densusianu, absolventă de medicină şi viitoare profesoară de
oftalmologie la facultatea de medicină din Iaşi, căsătorită cu dr. Emil Puşcariu, ce preda
histologia la aceeaşi instituţie de învăţământ superior.
25
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.198, 200-201.
26
Este vorba de celebrul cofetar bucureştean Iorgu Constantinescu, despre care vom mai
face o menţiune ceva mai jos.
27
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.576.
28
Ibidem, p.714.
83
Însă pentru marea majoritate a universitarilor noştri, vârsta
căsătoriei se situează între 26 şi 34 de ani: Andrei Vizanti, Ioan Paul,
Constantin Giurescu, Henri Jacquier, Ioan Lupaş, György Kristóf,
Dumitru Caracostea, Nicolae Mărgineanu la 26 ani; Aron Densusianu,
Gh. Bogdan-Duică, Kurt Horedt, Sever Pop, Alex. Naum şi D. Isac la 27
ani; Ioan Nistor, G.G. Mateescu, Emil Petrovici, Karl-Kurt Klein,
Giandomenico Serra, Ion Breazu, Grigore Popa, Victor Iancu, Mircea
Mancaş şi Ovidiu Drâmba la 28 ani; Iancu Botez, Petre Andrei, Silviu
Dragomir, Petre Grimm, Octav Erbiceanu şi Mihail Macrea la 29 ani;
A.D. Xenopol, Ioan Bianu, Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru,
Vladimir Ghidionescu, Márton Roska, Dumitru Mateiaşi, Dan P. Mihail
şi Pimen Constantinescu la 30 ani; I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Ştefan
(István) Kovács, Ioan Sân-Giorgiu, Petru Caraman, Traian Chelariu şi
Zevedei Barbu la 31 ani; D.N. Burileanu, D. Evolceanu, Theodor
Capidan, Emil-Ioan Diaconescu, Ioan Diaconu şi Ernest Bernea la 32 ani;
I. Bogdan, C. Daicoviciu şi Tudor Vianu la 33 ani; Simion Mehedinţi,
Traian Bratu şi C. Sudeţeanu la 34 ani etc.
Sintetizând, putem afirma că – fără a pune la îndoială existenţa
sentimentelor de iubire – o uniune flatantă şi cucerirea unei frumoase
dote sunt şi ele criterii în traseul realizării unui cuplu. Căsătoria permite
dezvoltarea unui sistem de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate
(potenţială), în care funcţia de protecţie nu este deloc neglijabilă. La
urma urmei, familia este locul privilegiat pentru dezvoltarea membrilor
ei, protejându-i, satisfăcându-le nevoile şi favorizând achiziţiile
(materiale, spirituale, afective etc.). De aceea, uneori familia se poate
înfăţişa ca un sistem relativ închis, care refuză amestecul cu sânge
„nearistocratic”, preferând mai curând consangvinarea. Deşi la noi nu s-a
ajuns chiar până acolo, este totuşi de remarcat faptul că Sextil Puşcariu a
numărat 33 de cazuri de căsătorii „în neam” (înrudite) în familia sa29,
aşadar această practică fiind destul de frecventă la Puşcăreşti, dar nu
numai, raţiunea fiind mai ales de ordin material-funciar.
Pe de altă parte, prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de
obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând totalitatea tipurilor de capital
colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru
reproducerea unui patrimoniu inseparabil material şi simbolic. În felul
29
Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium,
1998, p.34. Cum am arătat în altă parte, chiar el era rudă destul de apropiată cu soţia sa.
84
acesta se realizează o unitate ce pune în comun diversele resurse ale
ambilor parteneri ai cuplului, pentru că familia este un grup social cu
totul particular, în cadrul căruia membrii sunt uniţi nu doar prin legături
de sânge sau prin alianţă, ci mai mult: ei se recunosc reciproc,
împărtăşesc aceleaşi valori comune şi sunt identificaţi de cei din afară,
din exterior, prin numele de familie. Iar pentru acei universitari care
provin din rândurile aristocraţiei (definită prin posedarea unui titlu de
nobleţe, nu neapărat prin „sânge”), sau a vechii burghezii de merit – şi nu
de căpătuială –, în strategia carierei lor accentul se pune pe alianţe şi pe
modul de viaţă.
Iar această proiecţie este valabilă şi în noul tip de societate ce s-a
plămădit după 1945, cea care se autoproclama „a egalilor”, dar care în
fond a funcţionat pe temeiul aceloraşi mecanisme matrimoniale şi de
alianţe familiale anterioare. Fără a ne atinge de acele exemple care ar
pune în cauză personaje din zilele noastre, invocăm unul mai vechi şi
care – în cele din urmă – a şi abdicat de la promovarea „valorilor
comuniste”. Zevedei Barbu provenea dintr-o familie de ţărani din Reciu
(jud. Sibiu), reuşind prin ambiţie şi propriile merite să urmeze facultatea
de litere din Cluj, cu o lucrare de licenţă nu lipsită de interes (Minciuna
în lumea copilului, 1937), pentru ca după numai doi ani să-şi susţină şi
doctoratul, cu titlul Contribuţii la psihologia onestităţii (iunie 1939).
Datorită calităţilor sale, Zevedei Barbu este cooptat la Universitatea din
Cluj, iniţial ca preparator la Institutul de Psihologie Experimentală, apoi
ca asistent al lui Lucian Blaga, la catedra de Filosofia culturii30. Numai că
Barbu, împreună cu un alt tânăr coleg, Victor Iancu, se implică în
mişcarea comunistă din ilegalitate, motiv pentru care este arestat la 23
octombrie 1943 şi condamnat la 8 ani şi 6 luni închisoare pentru
„propagandă politică în şcoală” şi „participare la organizaţie politică şi
activitate clandestină potrivnică ordinii existente în stat”, fiind totodată
destituit din învăţământ, anulându-i-se diplomele etc.31.
Prăbuşirea regimului antonescian în august 1944 şi schimbările
politice care încep să se facă simţite la noi din toamna acelui an îi aduc
lui Zevedei Barbu reintegrarea în învăţământ32, ba mai mult, intră în
categoria „oamenilor zilei”, fiind – de pildă – numit secretar general la
30
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 293/1942.
„Monitorul Oficial”, nr.304 din 31 decembrie 1943.
32
„Monitorul Oficial”, nr.246 din 24 octombrie 1944.
31
85
Ministerul Naţionalităţilor (din 25 ianuarie 1945). În acest context al
schimbărilor politice şi sociale majore, Zevedei Barbu se căsătoreşte cu
Letiţia Cărpinişan33, în 1945, aceasta fiind prietenă din copilărie cu Lena
Constante, motiv pentru care nevasta universitarului a şi fost invocată
mai târziu în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Este de reţinut însă faptul
că mariajul s-a realizat chiar în perioada când Lucreţiu Pătrăşcanu l-a
numit pe Barbu consilier la Legaţia Română din Londra, iar Lena
Constante îi era deja amantă lui Pătrăşcanu. Însă şansa familiei Barbu a
fost tocmai această plecare în Anglia, de unde n-a mai revenit, fostul
universitar clujean devenind apoi profesor la Universităţile din Glasgow
şi Sussex, pentru ca din 1977 să predea la „Universidade de Brasília”,
până la moartea sa din 1993, lăsând o operă de-a dreptul impresionantă34.
Aşadar, o căsătorie bună înseamnă totodată garanţia numelui,
onoarea, integrarea într-un grup, cu alte cuvinte împărtăşirea din capitalul
simbolic al familiei. Din această perspectivă, de exemplu, unul din
elementele care s-au bucurat de o mare atenţie din partea multor
universitari a fost numele de familie al soţiei şi eventualul titlu sau rang.
În definitiv, numele este acela care permite descendenţilor unei familii
„aristocratice” sau cu un mare prestigiu social (ori politic) de a crede în
existenţa unor diferenţe esenţiale între ei şi ceilalţi. Însă când ne referim
la aristocraţie, la noi, se cuvine să ţinem seama de faptul că cel mai
adesea s-a utilizat impostura, falsul arbore genealogic pentru mulţi din
aşa-zişii descendenţi ai unor familii cu origine mai mult sau mai puţin
„nobiliară”, care au căutat să impună în anumite conjuncturi propria lor
reprezentare istorică a familiei, fabricând de pildă ascendenţe uneori
ridicole, până la împăraţii sau nobilimea bizantină. Aspectul a fost
favorizat şi de sărăcia documentară a evului mediu îndeosebi, dar şi a
epocilor mai apropiate, numeroase fiind cazurile – mai ales la finele
veacului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX – în care s-au
plăsmuit genealogii fictive sau măcar parţial fictive pentru a justifica în
33
Fratele acesteia, dr. Cornel Cărpinişan, a ajuns ulterior profesor universitar de chirurgie
pulmonară la Bucureşti.
34
Din cele mai... interesante lucrări ale lui Zevedei Barbu, reţinem aici: Le développement
de la pensée dialectique, Paris, A. Costes, 1947; Democracy and dictatorship. Their
psychology and patterns of life, London, Routledge & Kegan Paul; New York, Grove
Press, 1956; Problems of historical psychology, London, Routledge and Kegan, 1960;
Society, culture and personality. An introduction to social science, Oxford, Oxford
University Press, 1971.
86
fond titlurile de boierie cumpărate şi nicidecum moştenite. Mai mult
chiar, Bogdan Petriceicu Hasdeu a trăit mai toată viaţa fiind convins – şi
declarând mereu – că este de „os domnesc”, descendent din domnitorul
Ştefan Petriceicu, cel ce a condus Moldova în câteva rânduri pe la finele
veacului XVII. Iar în adolescenţă, aşa cum era el, puţin... temerar (ca să
nu spunem... smintit), pretindea să i se spună „prinţ”, risipind pentru asta
şi puţinii bani ce-i avea, ori provocând la duel pe oricine, dacă nu i se
adresa cu condescendenţă.
De aceea, poate nu întâmplător, I.L. Caragiale întreba retoric şi
plin de ironie: „La noi însă? Vestigii feudale? Artistocraţie? Tradiţii
bătrâne? Când? De unde? Cum? Nu cumva arhondologia grecească ar fi
tulpina unei aristocraţii feudale româneşti? Nu cumva avocaţii ieşiţi de
ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă
publică dintr-o completă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la
1848, au luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la
daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la
spate un blazon de operetă”35. De altfel, acesta a fost unul din puţinii
scriitori români de succes care au dispreţuit profund orice asociere cu
arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e
nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia PetraPetrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din
Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci
un studiu critic (...) şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”36.
Cu toate acestea, nu putem spune despre unii universitari – mai
ales cei de până la primul război mondial, dar uneori şi după – că nu au
fost sensibili, din punct de vedere social, şi faţă de ideea de a aparţine
unei clase elevate, de factură „nobiliară”, după reperele lumii de atunci!
Dar mai întâi şi-au dobândit o poziţie socială pe calea meritului şi a
capacităţii, şi abia apoi s-au străduit să-şi ataşeze biografiei sau chiar
să-şi fabrice o reprezentare care să-i includă în rândurile aristocraţiei,
mergându-se chiar până la falsificarea propriilor genealogii ori prin
35
I.L. Caragiale, Opere, V, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1938,
p.401.
36
Ibidem, VII, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele
Carol II”, 1942, p.217. Lucrarea lui Horia Petra-Petrescu, I.L. Caragiale – Viaţa şi
opera/Leben und Werke, având ca editori pe Ioan Dersidan şi Rudolf Windisch, iar ca
semnatar al postfeţei pe Klaus Bochmann, a apărut de curând la Cluj, Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2004, 236 p.
87
exacerbarea importanţei unor ranguri – să zicem „boiereşti” – care în fapt
nu reprezentau nimic, ci doar un soi de spoială ridicolă, frecvent
cumpărată în prima jumătate a veacului XIX (cum ar fi de pildă titlul de
medelnicer). Pentru alţii, doar poziţia de universitar le conferea un soi de
elitism „nobiliar” (am putea spune, mai degrabă, „nobilitate
intelectuală”), cu atât mai mult cu cât România nu prea avea o asemenea
clasă – aristocratică – „de sânge” şi cu o lungă tradiţie, iar improvizaţiile
sau impostura, prin cumpărarea unor titluri de pe la finele veacului XVIII
şi începutul celui următor, ori „ridicările în boierie” au generat suficiente
situaţii ridicole.
Astfel, atitudinile invocate au fost o prelungire a romantismului
de la începutul secolului XIX, care a întreţinut cultul eroilor de-a lungul
întregului veac menţionat, în acest context universitarii suplinind lipsa
atuurilor familiale cu ideea că funcţia de profesor, ca înalt funcţionar al
statului, îi plasează într-o veritabilă clasă superioară, o „aristocraţie a
spiritului”. De altfel, este un aspect ce se cuvine distinct cercetat, iar în
diverse locuri din lucrarea de faţă vom căuta să oferim câteva repere în
această direcţie. Până atunci însă, trebuie remarcat faptul că multor
intelectuali recunoscuţi nu le-a lipsit gustul de a imita într-o oarecare
măsură un anume stil de viaţă nobiliar ori de „high life” monden, în
anumite cazuri desuet şi ridicol, deşi e greu de a face întotdeauna o
distincţie foarte clară între ceea ce este imitaţie conştientă şi ceea ce
constituie dezvoltarea unor habitudini cu iz artistocratic, preluate şi
dezvoltate de o fracţiune a burgheziei în general şi încetăţenită în
societăţile tardiv modernizate, care au furnizat modele pentru personaje
precum Chiriţa, Dinu Păturică, Brânzovenescu ori Farfuridi, pe acelea
din Boieri şi ciocoi a lui Vasile Alecsandri, sau generând atitudini
dependente de apanajul originii, precum sindromul „metecului” sau
„complexul plebeian”.
În orice caz, numele poartă grandoarea şi calitatea unei familii,
evocă trecutul, relaţiile cu alte familii, ceea ce angajează onoarea şi
respectul. V.A. Urechia, de pildă (al cărui nume patronimic adoptat
abuziv, „Urechia”, îi oferea sentimentul unei legături cu aşa-zisul strămoş
boier şi cărturar din veacul XVII, Grigore Ureche), se căsătoreşte în 1857
la Paris cu Françoise Plano, fiica doctorului de Plano, medic al reginei
Izabela a Spaniei. Sunt explicabile astfel inhibiţiile fiului de clucer din
Piatra Neamţ când s-a trezit înconjurat de atâtea rude bogate din Paris,
88
Madrid, Londra ori New-York, „care vorbeau de milioane”37. Şi ca să nu
ne depărtăm de această familie, fiica lui V.A. Urechia din a doua
căsătorie, Corina, va deveni în 1882 soţia lui Eugen Rizu, fondatorul
farmacologiei la Iaşi, profesor universitar şi decan al facultăţii de
medicină din localitate, acesta din urmă căpătând ca dotă casele socrului
din capitala Moldovei, bijuterii în valoare de 3837 lei/aur, garderobă,
trusou şi alte bunuri de 5450 lei38. Însă pe lângă prestigiul intelectual,
Eugen Rizu aducea şi numele, trăgându-se din paharnicul grec al lui
Scarlat Calimahi, Neculai Rizu, medicul fiind fiul nepotului acestuia din
urmă, al spătarului Grigore Rizu39.
Cu prestigiul numelui – şi nu numai – putem asocia mai multe
mariaje ale universitarilor români sau aspiranţi la acest titlu. Alexandru
Odobescu s-a căsătorit în 14 august 1858 cu Saşa, fiica naturală a lui
Pavel Kisseleff şi a Alexandrei Bagration40. Legătura dintre aceştia din
urmă fusese de fapt un concubinaj, întrucât generalul era deja căsătorit în
Rusia cu prinţesa Ecaterina Potoski Grajinski, care însă se afla internată
într-un sanatoriu de boli mentale. Cu toate acestea, Kisseleff şi Alexandra
au avut împreună şase copii, iar la reîntoarcerea lui în Rusia a luat cu sine
şi pe femeia nelegitimă, cu o parte din descendenţi. Însă copiii acestora
fuseseră înfiaţi de un unchi al Alexandrei, generalul Iacovache Prejbeanu,
alături de care au rămas în ţară doar fetele Saşa şi Elena, prima devenind
soţia lui Al. Odobescu, iar cealaltă căsătorindu-se cu Şt. D. Greceanu, ce
s-a afirmat ca un meticulos genealogist41.
Al. Tzigara-Samurcaş provenea dintr-o familie ce se bucura de
un bun statut social, poate nu atât prin tată (Toma Tzigara), cât mai ales
prin mamă: aceasta, Elena, era născută Samurcaş, înrudindu-se astfel cu
vechi familii boiereşti muntene precum Creţeanu, Bengescu, Kretzulescu,
Rallet ş.a. De altfel, mult după decesul tatălui său, Alexandru a fost
37
V. A. Urechia, Din tainele vieţii, în „Apărarea naţională”, I, 1900, nr.161, p.1.
Vezi Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 110/1882. Corina a divorţat la scurt
timp datorită brutalităţii soţului.
39
Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
Moldoveni, ed. Rodica Rotaru, postfaţă, note şi comentarii de Şt.S. Gorovei, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1973, p.233.
40
Aceasta era fiica cneazului Alexei Kirilovici Bagration şi a Zoei, născută Văcărescu, şi
fusese căsătorită pentru scurtă vreme cu Emanoil Băleanu, mare ban, om extrem de bogat
şi influent din punct de vedere politic.
41
Vezi îndeosebi Şt.D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, 3
vol., Bucureşti, 1913-1916.
38
89
adoptat de un unchi din partea mamei, de Ioan Al. Samurcaş42, pentru ca
la 18/30 martie 1899 să obţină aprobarea oficială de a adăuga
patronimicului Tzigara şi pe cel al mamei, Samurcaş. În plus, ca orfan,
viitorul universitar de istoria artei a fost luat sub aripa ocrotitoare a
familiei Kremnitz (soţul – cumnat al lui Titu Maiorescu – fiind medicul
casei regale, iar soţia – Mite – secretara literară a reginei Elisabeta43),
care-l califica uneori drept „fiul meu adoptiv”. Iar Mite Kremnitz l-a
învăţat pe Alexandru germana, ea l-a introdus la curtea regală, prin ea s-a
apropiat Tzigara-Samurcaş de junimişti etc. Şi din toate aceste relaţii au
rezultat apoi şi beneficiile: burse de studiu, director al Fundaţiei Regale
Carol I, director al Muzeului Naţional de Artă, profesor la Universitatea
din Bucureşti, apoi la cea din Cernăuţi etc., ceea ce i-a făcut pe bârfitori
şi pe invidioşi să născocească ideea că Al. Tzigara-Samurcaş ar fi fost
fiul nelegitim al regelui Carol I44. Mai mult chiar, susţinătorii amintiţi au
fost şi artizanii căsătoriei lui cu văduva Maria Gr. Cantacuzino, în 1900,
asociind astfel tânărului intelectual cu aspiraţii universitare şi numele
unei vechi familii veritabil nobiliare: Maria era fiica lui Alexandru
Cantacuzino şi a Coraliei (născută Boldur-Kostaki), iar înainte de a
deveni soţia lui Al. Tzigara-Samurcaş mai fusese căsătorită cu prinţul Gr.
Gr. Sturdza, care s-a sinucis în urma unei poveşti de dragoste la numai
două luni de la mariajul său.
Şi pentru a nu ne îndepărta de Tzigara-Samurcaş, tot aici se
cuvine să menţionăm asocierea acestui nume cu destinul unui alt viitor
profesor universitar, cel al lui Mihai Berza – fiul unui răzeş din zona
Tecuciului –, istoric medievist, membru corespondent al Academiei
Române. Acesta a luat de soţie la 26 septembrie 1935 pe una din fiicele
42
Acesta era fiul lui Alecu I. Samurcaş, cel ce publicase la Atena, în limba franceză, o
gramatică grecească, iar aici fusese succesiv clucer, serdar şi postelnic. Ioan Al. Samurcaş
a urmat studii juridice în Germania şi Belgia, unde şi-a luat licenţa, fiind o vreme secretar
al Agenţiei Române din Berlin, cunoscut ca un prieten al lui M. Eminescu (asupra lui vezi
C.D. Zeletin, Respiro în amonte, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1995, p.220-233,
studiul despre „O veche familie de cărturari: Samurcaş. Ioan Al. Samurcaş, 1845-189,
prieten al lui Eminescu”). Al. Tzigara-Samurcaş a fost adoptat deoarece unchiul său nu a
avut descendenţi.
43
Renate Grebing, Mite Kremnitz (1852-1916). Eine Vermittlerin der rumänischen Kultur
in Deutschland, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Peter Lang Verlag, 1976.
44
Această supoziţie a fost demontată de Vasile Docea în volumul său Străinii de-alături.
Explorări în istoria minorităţilor şi a comunicării interculturale, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2006, p.105-110.
90
lui Al. Tzigara-Samurcaş, pe Ana, pictoriţă nu tocmai originală, ataşată
post-impresionismului francez. Iar cealaltă fiică, Maria, ce a făcut o
carieră de violonistă în cadrul orchestrei simfonice a cinematografiei din
Bucureşti, a devenit soţia inginerului I. Berindei, Samurcaşii şi Berza
înrudindu-se astfel – prin alianţă – cu o altă familie de viitori istorici, cea
a lui Dan Berindei (la rândul lui ginere al istoricului I. Hudiţă, dar şi tată
a lui Mihnea Berindei)45.
Fără a şti dacă există vreo legătură între acel Gusti din
Arhondologia Moldovei a lui Costandin Sion46 şi bunicul patern al lui
Dimitrie Gusti, pitarul Anastase Gusti, putem totuşi aprecia că sociologul
provenea dintr-o familie destul de bine situată social pentru finele
veacului XIX, de vreme ce tatăl său – Ştefan – avea câteva proprietăţi
funciare în Basarabia, iar mama sa Natalia era fiica medelnicerului Iacov
Gatovschi47. Cu toate acestea, după tentativa nereuşită a lui Dimitrie
Gusti, din vremea studiilor în Germania, de a se căsători cu Elsa, fiica
mai mare a lui Franz von Liszt, odată ajuns profesor la Universitatea din
Iaşi se punea şi problema realizării unui mariaj flatant şi care să ofere un
„nume”. În acest context, se căsătoreşte oarecum precipitat cu Martha
Stroici, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni (de-ai lui
Luca Stroici, din a doua jumătate a veacului XVI), a cărui tată – Gh.
Stroici –, pe lângă faptul că poseda o avere funciară respectabilă (printre
care şi Volovăţul), a ocupat în câteva rânduri fotoliul de deputat şi de
senator din partea Partidului Conservator48. Mariajul n-avea să dureze
45
Bunicul dinspre tată al lui Dan Berindei a fost celebrul arhitect Ion Berindei, printre
altele constructor al Palatului Culturii din Iaşi, Casa Oamenilor de Ştiinţă (Casa Asan),
Palatul cu Lei şi Palatul Cantacuzino din Bucureşti etc., de la care a rămas octogenarului
istoric de azi impresionanta bibliotecă. În schimb, tatăl lui Dan Berindei – Alexandru – a
fost avocat, iar mama sa, după divorţ, s-a recăsătorit cu Alexandru Balş. Detalii despre
familia I. Hudiţă şi Dan Berindei în vol. Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu
Ioana Berindei, [consemnate de Lavinia Betea], Bucureşti, Edit. Compania, 2006.
46
Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimpurane. Boierii
moldoveni, p.63-64. Acel Gusti era un negustor grec, venit în timpul domniei lui
Calimach.
47
D. Gusti a mai avut doi fraţi şi o soră: Anastasie, Eduard şi Cecilia. Anastasie a ajuns
directorul Societăţii Reşiţa, după ce o vreme fusese directorul general al Institutului
Ipotecar Imobiliar, iar Eduard a fost magistrat la Curtea de Apel.
48
Mama Marthei, Maria, era născută Hasnaş, iar bunica dinspre aceasta era născută Pillat.
Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia lui Dimitrie Gusti, în vol. Mihai Sorin
Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.11-18 (publicat iniţial
91
mult, Martha îndrăgostindu-se de avocatul Romică Drăghici, motiv
pentru care Gusti va divorţa, recăsătorindu-se apoi nu cu un „nume”, dar
care – prin hazard – îi va aduce şi beneficii sociale deosebite în vremea
regelui Carol II.
Oarecum asemănător şi nu fără legătură cu încrengătura
genealogică de mai sus mai putem invoca şi primul mariaj al lui Ioan
Mihail Sân-Giorgiu, germanistul de la Universitatea din Bucureşti în anii
interbelici. Şi el descendent dintr-o familie boierească modoveană, al
cărui tată – Alecu – absolvise Politehnica din Praga, ajungând inginer-şef
al Botoşanilor, şi înrudit cu Dimitrie Gusti şi Nicolae Iorga49, Ioan s-a
căsătorit la numai un an după ce a devenit conferenţiar (în 1922) cu
descendenta unei familii veritabil nobiliară, cu Santa Paladi, naşi de
cununie fiindu-le Aglaia şi Aristide N. Basilescu (la 27 mai 1923). Însă
nici această căsnicie n-a fost prea temeinică de vreme ce la scurt timp vor
divorţa, Ioan Sân-Giorgiu recăsătorindu-se la 12 august 1926 cu
Maria-Madeleine Ionescu.
Nicolae Cartojan se trăgea din postelnicul Preda Cartojan, tatăl
său, Manolache, având o bună situaţie materială, viitorul universitar
rămânând singur la părinţi50. S-a căsătorit însă cu Puica, sora unui al
profesor universitar, N.N. Condeescu. Oarecum la fel, Dumitru
Caracostea provenea dintr-o familie – se pare – de macedoneni,
îmbogăţiţi în urma comerţului, avere ce le-a adus titluri de boierie şi
proprietăţi funciare, dar şi posibilităţi de a urma şcoli înalte51. Aşa se face
că tatăl stilistului şi istoricului literar a fost magistrat – Nicolae
în revista „Études roumaines et aroumaines”, V, sous la rédaction de Paul H. Stahl,
Paris-Bucureşti, 2000, p.19-23). Unul din nepoţii Mariei Stroici este Boldur-Lăţescu,
49
Cf. Mihai Sorin Rădulescu, O genealogie a familiei Saint-Georges (Sânjorz), în vol.
Istoria ca lectură a lumii, ed. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Institutul de Istorie
„A.D. Xenopol”, 1994, p.644-645. Maricica, fiica lui Emanoil Stroici, era vară de gradul
doi cu Zulnia (mama lui N. Iorga) şi fusese măritată de două ori, întâi cu Al.Gr. Vârnav,
apoi cu Al. Saint-Georges.
50
A mai avut un frate, Ionel, care a murit de tifos în 1918. Este de reţinut faptul că
istoricul literaturii noastre vechi a mai avut un văr de-al doilea, Alexandru Cartojan, şi el
absolvent de litere, ajuns prefect de Vlaşca, autor al unei lucrări despre Petru Cercel,
atribuită din confuzie lui Nicolae Cartojan (într-o recenzie din „Gândirea”, din 1938); cf.
Mihai Sorin Rădulescu, Familia Nicolae Cartojan, în „România literară”, nr.16 din 21
aprilie 2006.
51
Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Un pictor francez de origine română, în „România
literară”, nr.28 din 20 iulie 2007 (cu referinţă la Philippe Caracostea, dar şi la familia
acestuia).
92
Caracostea –, viitorul universitar căsătorindu-se relativ tânăr (la 26 ani)
cu Lucia Walter, şi ea absolventă de litere şi dintr-o familie cât se poate
de respectabilă.
Şi Scarlat Lambrino era descendentul unei familii de boieri
moldoveni de origine greacă, stabiliţi la noi prin veacul XVII52. A suferit
însă mult în copilărie, datorită faptului că el şi mama sa au fost părăsiţi de
tată, despre care nu se mai ştie mare lucru. S-a căsătorit însă cu o colegă
de-a sa, de pe vremea studiilor pariziene, cu franţuzoaica Marcelle Flot,
fiica unui profesor secundar, soţie ce s-a dovedit o excelentă cercetătoare,
publicând chiar un volum despre ceramica grecească de la Histria, dar şi
altele53. Dintr-o familie de modeşti boieri olteni se trăgea şi Nicolae
Quintescu54, familie ce număra printre membrii ei un armaş, cu o mică
ctitorie bisericească, fratele universitarului – Chiriac – având de-a lungul
vremii chiar rangurile de pitar şi serdar. La fel Constantin Leonardescu,
urmaş al boierilor Craioveşti55.
Dintr-o familie bine plasată social şi cu dare de mână era şi Ion
Petrovici, al cărui tată, Dimitrie, avea cea mai de soi clientelă ca avocat
în zona Tecuciului, iar un frate al acestuia fiind multă vreme medicul şef
al urbei, dar pentru scurtă vreme şi prefect în timpul guvernării junimiste
(din 1888)56. Iar prin bunica maternă, Ion Petrovici se trăgea din bogatul
proprietar de moşii Jeni Şerbănescu, care-şi măritase fiica Zamfira, fără
voia ei, încă de la vârsta de 14 ani (divorţată însă la 19 ani)57. De altfel,
mama filosofului, Ortensia, era educată, îşi făcuse studiile la Notre-Dame
din Iaşi, vorbind foarte bine franceza, fiind totodată nepoată de soră a
52
Cf. Idem, Sur l’aristocratie roumaine de l’entre-deux-guerres, în „New Europe College
Yearbook, 1996-1997”, Bucureşti, 2000, p.351.
53
Marcelle F. Lambrino, Les vases archaiques d’Histria, Bucureşti, Fundaţia „Regele
Carol I”, 1938; câteva fascicole din Corpus vasorum antiquorum, Paris, Bibliothèque
Nationale, 1928, 1931; idem, L’Égypte, Paris, Edit. Hachette, 1963 ş.a.
54
Numele familiei se pare că vine de la satul Chinteşti (com. Bobiceşti, jud. Olt), adoptat
apoi de unii descendenţi cu K sau Q, ca să pară mai „interesanţi”.
55
Aurelia Florescu, Un urmaş al Craioveştilor – Constantin Leonardescu, în „Oltenia”,
VII, 2003, nr.1-2, p.109-118.
56
Amândoi erau veri primari cu pictorul Gh. Petraşcu (născut Petrovici) şi fratele
acestuia, Nicolae Petraşcu, scriitor, critic de artă şi diplomat.
57
I. Petrovici o caracterizează astfel: „a înzestrat pe mama la căsătorie, bineînţeles, fără
a-şi micşora prea mult averea ei proprie moştenită de la tatăl ei, necesară ca să nu-şi
îngrădească generozitatea sa nativă, care s-a cheltuit în daruri mărinimoase şi
neprecupeţite. Oraşul i se închina cu un respect deosebit” (I. Petrovici, De-a lungul unei
vieţi, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.44).
93
poetului junimist Th. Şerbănescu; ea s-a ocupat de educaţia lui I.
Petrovici. Şi poate nu este inutil să menţionăm şi faptul că părinţii lui I.
Petrovici au fost cununaţi de Take Anastasiu, mare proprietar, prieten al
lui I.C. Brătianu, fost prefect la Tecuci. Aşadar, pe de o parte fidel
normelor familiale, Ion Petrovici s-a căsătorit relativ tânăr cu colega lui
de facultate, Maria Solomonescu, mai degrabă încrezător în poziţia
propriei lui familii şi, mai ales, în acţiunea principiului meritocratic, dar
şi a spiritului de grup ce se manifesta graţie lui Titu Maiorescu, alături de
care s-a situat la începutul carierei sale de tânăr „filosof”.
C. Rădulescu-Motru era nepotul lui Eufrosin Poteca, egumenul
mănăstirii Gura-Motru şi reputat cărturar al primei jumătăţi de veac XIX,
moştenind de la mama sa (decedată imediat după naşterea viitorului
universitar) o proprietate de aproape 300 pogoane. La 11 aprilie 1898 s-a
căsătorit cu Gisela, fiica lui Radu Popescu, proprietar din Turnu Severin,
care a lăsat şi el filosofului importante proprietăţi după ce s-a aşezat pe
moşia celei de-a doua soţii, la Cernaia. Medievistul P.P. Panaitescu era
fiul inginerului P.N. Panaitescu (fost coleg de liceu şi prieten cu C.
Rădulescu-Motru), înrudit cu universitarul şi diplomatul N. Titulescu şi
cu pictorul Theodor Aman, pentru ca prin mamă să coboare din boierii
moldoveni Greceanu, fiind rubedenie cu Caradja (aceasta fiind explicaţia
pentru care a şi publicat Efemeridele lui C. Caradja58). Iar printr-o
străbunică a lui (Profira Miclescu), P.P. Panaitescu era văr de gradul
patru cu N. Iorga, fapt poate nu de neglijat în cooptarea celui dintâi la
universitate59.
De un anume prestigiu s-a bucurat şi Romulus Cândea, care era
strănepot al lui Gheorghe Lazăr. Orest Tafrali era însă nepotul unui fost
secretar al Patriarhiei din Constantinopol, dar şi... fondator al oraşului
Tulcea în actuala aşezare lângă Dunăre, împreună cu guvernatorul turc
Husni bey, bunicul fiind totodată unul din ctitorii mănăstirii Cocoş din
judeţul Tulcea. Dintr-o familie „onorabilă” de aromâni provenea şi Ioan
Caragiani, originar din Macedonia (din Pind), fratele său – Alexandru –
afirmându-se în timpul războiului de independenţă a României, ca
58
P.P. Panaitescu, Un manuscris al „Efimeridelor” lui Constantin Caragea Banul, extras
din „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol. 3 din 1924, 220 p.
59
Cf. Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia unui medievist: P.P. Panaitescu, în vol.
Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan
Ştefănescu, ed. Tudor Teoteoi, Bogdan Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, Editura
Universităţii, 2000, p.125-134.
94
sanitar, fiind student la medicină60. Şi nu lipsit de interes este a menţiona
tot aici că Ioan Caragiani a fost unchiul lui Pericle Papahagi, dialectolog
şi folclorist de origine aromână, profesor şi director al Liceului român din
Bitolia şi din Silistra, şi al lui Tache Papahagi, etnolog şi lingvist,
profesor la Universitatea din Bucureşti61.
În schimb, Grigore G. Tocilescu provenea dintr-o spiţă nu
neapărat fabuloasă, ca a unora de mai sus, ci mai curând onorabilă: tatăl
său, George, fusese ofiţer, iar prin mama sa Elena descindea dintr-o
veche familie de boiernaşi, Brezeanu, ce aveau moşia Fefelei de lângă
Mizil (unde de altfel s-a şi născut viitorul universitar). Iar un unchi de-al
său, Răducanul Tocilescu, fusese postelnic, manifestând un mare interes
pentru istorie, în 1842 organizând de altfel Arhivele Statului împreună
Eufrosin Poteca (nimeni altul decât bunicul lui C. Rădulescu-Motru,
menţionat mai sus). Gr.G. Tocilescu s-a căsătorit însă la 24 ani într-un
mod oarecum specific acestei categorii sociale din epocă, luând de
nevastă – la 10 octombrie 1874 – pe Irina Stamatiade, fiica cunoscutului
bancher din Bucureşti, Nicolae Stamatiade, şi a Aureliei (născută
Arvenizo, tatăl ei fiind colonel în armata română)62, unii având nevoie de
bani, iar alţii de „titluri”. Această alianţă matrimonială a fost benefică
istoricului în formare, banii socrului acoperind cea mai mare parte din
cheltuielile tinerii familii aflată la Paris (cu el s-a aflat atât soţia, cât şi
copilul lor Nicolae63), vreme de trei ani, pentru studiile de specializare ale
lui Tocilescu în antichitatea greco-romană, dar şi pentru munca de
cercetare în arhive şi biblioteci, pentru care deja avea un stipendiu de la
stat.
Tot dintr-o familie de militari provenea Al. Caludian, fiul
generalului Ionescu Fl. Claudian, ajuns şef de Corp de Armată, în această
60
Acesta a fost căsătorit cu Zena Radovici, fiica lor dintâi – Elena, măritată cu avocatul
Virgil Stoenescu – devenind pilot cu acte în regulă, după ce a absolvit Şcoala Civilă de
Aviaţie din Mourmelon le Grand. Elena a avut o viaţă plină de aventuri, de la a fi
corespondent de război, folosind avionul, până la participarea la expediţii pe mai toate
continentele, fiind deopotrivă un experimentat vânător.
61
Strănepot al acestora din urmă a fost Marian Papahagi, critic literar şi profesor la
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, al cărui fiu, Adrian, a urmat cu multă vocaţie
cariera acestor predecesori.
62
Vezi şi „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, Bucureşti, vol. XI, 1910, partea
1, p.9.
63
Tot la Paris, dar pentru studii juridice, se afla un frate al lui Gr.G. Tocilescu, George,
ajuns profesor universitar la drept.
95
postură fiind primul comandant al viitorului general Radu R. Rosetti. De
altfel, la moartea gen. Claudian (22 august 1939), Rosetii notează în
jurnalul său că: „îi datorez atât de mult din formarea mea militară. Om
muncitor, om credincios şi devotat armatei, doritor de bine, de la care şi
sub imboldul căruia am învăţat atâtea”64. Deşi cu iz de „bârfă”, nu este
totuşi lipsit de semnificaţie pentru biografia profesorului ieşean de
filosofie faptul că un unchi al său (frate de-al tatălui menţionat) a avut de
noră pe o fostă amantă a generalului Al. Tell (fiul celebrului gen. Cristian
Tell), iar din această relaţie rezultase un copil, Al. Cristian Tell, care a
devenit legionar şi a fost executat la 21 septembrie 1939, alături de
Mihail Polihroniade, Virgil Rădulescu, N. Totu ş.a.65, ca represalii la
asasinarea lui Armand Călinescu.
Octav Botez a fost fiul generalului Panait Botez, mare susţinător
al unirii Principatelor Române, prin mama sa Smaranda înrudindu-se cu
Gh. Sion66. Iar dacă Octav a ales cariera de universitar, fratele său Eugen
– cunoscut mai ales sub pseudonimul Jean Bart – a urmat profesia tatălui,
ajungând însă ofiţer de marină, cu impact decisiv asupra operei lui
literare67. Fiu de general era şi N.I. Herescu, iar prin mama sa Ecaterina,
născută Viişoreanu, se înrudea cu mai multe familii boiereşti din Oltenia
şi Muntenia, printre care şi cu Udrişte Năsturel68. Şi Constantin Narly
este unul din cei şase copii ai ofiţerului Ion Averin Narly şi ai soţiei
acestuia, Clementina (născută Voicu).
Cu toate că deja provenea dintr-o familie ilustră, tânărul istoric în
formare Gheorghe I. Brătianu îşi ia o soţie dintr-o familie nu mai puţin
celebră şi încărcată de blazoane. Descendent dintr-un neam ce şi-a legat
numele de opera de redeşteptare naţională şi de modernizare a României,
universitarul era fiul lui I.I.C. Brătianu69 şi al Mariei Moruzi, scurta
64
Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu,
Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.87.
65
Acest Al.Ch. Tell a fost printre liderii „Criterionului”, tovarăş cu Haig Acterian, Petre
Ţuţea, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Dan Botta ş.a.
66
Acesta era fratele bunicii lui Octav Botez.
67
Trebuie menţionat că între cei doi universitari ieşeni de la litere, Octav şi Ioan (Iancu)
Botez, nu exista nici o relaţie de rudenie.
68
În legătură cu acest universitar, vezi Scrisori către N.I. Herescu, ed. Victor Durnea,
Bucureşti, Edit. Alfa, 2006.
69
Pentru genealogia Brătienilor vezi Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I.C. Brătianu,
1821-1891, 2 vol., Bucureşti, 1933-1937; Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia
96
relaţie dintre cei doi părinţi70 derulându-se în umbra palatului de la
Ruginoasa, fosta proprietate a domnitorului Al.I. Cuza71. În fapt, Maria
era fiica lui Alecu Moruzi – din stirpea celor de la Pechea (ţinutul
Covurlui), care au dat în veacul al XVIII-lea pe domnitorul Constantin
Moruzi – şi a Adelei, născută Sturdza. Împrejurările au făcut ca Gh.I.
Brătianu să nu-şi petreacă copilăria şi adolescenţa alături de tatăl său –
recăsătorit cu Eliza Ştirbei72 –, ci sub îngrijirea atentă a Mariei Moruzi,
mai întâi la Ruginoasa, pentru ca mai apoi să se mute la Iaşi, în aşa-zisa
„Casa Pogor”. Însă la numai 24 de ani, Gh.I. Brătianu s-a căsătorit cu
Elena, fiica lui Grigore Sturdza, şi ea descendentă dintr-o veche familie
boierească, ce a dat chiar şi domnitori ai ţării. Dinu Pillat, tot din neamul
Brătienilor, dar fiu al poetului Ion Pillat, a luat de soţie pe colega sa de
facultate, Cornelia (Nelli) Filipescu, fiica unui fruntaş al Partidului Social
Democrat (Independent), a lui Gh. Ene-Filipescu, bine situat din punct de
vedere material.
Dintr-o veche familie boierească venea şi Al. Rosetti. Prin tatăl
său cobora din Rosetteştii din Bălăneşti-Neamţ, bunicul său Nicolae fiind
ministru de Externe în vremea lui Al.I. Cuza, iar prin bunica dinspre
mamă – Elena Cornescu – fiind descendent al familiei valahe Manu73. De
altfel, bunica sa Elena pare să fi avut o influenţă decisivă asupra
formaţiei intelectuale a viitorului filolog, acesta petrecând multe vacanţe
pe moşia Cornescu de la Budeşti (jud. Ilfov)74, unde se afla o bibliotecă
românească. Istorie şi bibliografie, Brăila, Edit. Istros, 2000, p.178-205 (cap. Cu privire
la strămoşii lui Gheorghe I. Brătianu).
70
Pentru legătura dintre cei doi vezi Th. Răşcanu, Ruginoasa, [1938], p.153-163; Lucia
Borş, Doamna Elena Cuza, Bucureşti, 1940, p.244-248; Boris Crăciun, Ruginoasa, Iaşi,
Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, 1969, p.59-60.
71
Maria Moruzi fusese nora lui Al.I. Cuza, prin căsătoria ei cu Alexandru Cuza. Acesta
era unul din cei doi fii ai domnitorului cu Maria Obrenovici (la rândul ei fiica lui Costin
Catargi şi văduvă a lui Efrem Obrenovici), aşadar frate vitreg cu Milan, regele Serbiei.
După numai şase luni de la căsătoria lui Alexandru cu Maria, tânărul soţ a murit în 1889,
pe când se aflau într-o călătorie în Spania, prin testament rămânând soţiei şi palatul de la
Ruginoasa.
72
Aceasta era nepoată de domn, soră a influentului Barbu Ştirbei, anterior fiind căsătorită
cu Alex. Marghiloman (între 1890 şi 1906). Poate nu este lipsit de semnificaţie faptul că
Eliza era vară cu Maria Moruzi.
73
Elena era fiica lui Ioan M. Manu şi a Anei, acesteia din urmă I. Heliade-Rădulescu
dedicându-i capodopera sa „Sburătorul”.
74
Constantin Cornescu era cel de-al doilea soţ al Elenei, descendent al unei vechi familii
din Ţara Românească, ce coboară până la Constantin Brâncoveanu, înrudindu-se astfel cu
97
impresionantă şi se organizau un soi de „serate” culturale, fiind invitaţi
numeroşi intelectuali şi oameni importanţi ai vremii. Al. Rosetti s-a
căsătorit destul de tânăr, la numai 25 ani, cu Maria, fiica universitarului
ieşean de matematică Ioan D. Rallet, dintr-o familie nu mai puţin celebră
de vechi boieri de sorginte greacă75.
Fără a avea rezonanţa familiilor invocate mai sus, prestigiul
numelui poate fi asociat şi altor mariaje, ce aduceau diverse tipuri de
capital prin această uniune domestică. De pildă, lui Ilie Bărbulescu soţia
îi adusese „o zestre de care era foarte mulţumit – un mic hotel
confortabil, în parcul de la Sinaia”, având o situaţie materială de „om
bogat”76. Octav Erbiceanu – şi el dintr-o familie respectabilă a Iaşului, cu
proprietăţi în Bucium – a luat de soţie pe Lucia, fiica lui Neculai Culianu,
profesor şi rector la universitatea moldavă, multă vreme senator, fidel
junimist şi prieten al lui Titu Maiorescu77; iar prin mama Luciei,
Erbiceanu intra şi în nu mai puţin celebra familie Stamati-Ciurea. George
Călinescu s-a căsătorit cu Alice Elisabeta Trifu, ai cărei părinţi aveau în
Bucureşti o mare suprafaţă de pământ ce acoperea aproape tot cartierul
Floreasca de astăzi, unde au creat o fermă ce producea un venit apreciabil
(se ocupau cu creşterea vitelor, legumicultură, aveau grajduri cu cai de
curse), şi pe care mult mai târziu îşi va construi casa George Călinescu.
În 1915, la căsătoria lui Eugen Lovinescu, fiul profesorului Vasile
Lovinescu, cu profesoara de franceză Ecaterina, fiica marelui proprietar
Gh.Gr. Bălăcioiu, dota primită a fost o rentă anuală de 2000 lei, perpetuă,
Grecenii şi Ghikuleştii. Elena Manu fusese căsătorită întâia dată cu Alex. Florescu, fratele
gen. Ioan Em. Florescu, de mai multe ori ministru şi în două rânduri chiar prim-ministru al
României. Bunicul matern, Cornescu, nu este altul decât autorul Manualului vânătorului,
prefaţat cu celebrul Pseudo-kineghetikos al lui Al. Odobescu. Din căsătoria Elenei cu C.
Cornescu au rezultat doi băieţi şi o fată: Ion Rosetti, profesor la facultatea de drept din
Bucureşti, căsătorit cu Elena, fiica ing. N. Miclescu şi nepoată a lui Iacob Negruzzi; Al.
Rosetti, filologul nostru; Alexandra.
75
Mama Mariei Rallet era născută Filitti.
76
Cf. I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, p.271.
77
Era fiul lui Ion Culianu, comerciant, şi al Smarandei (aceasta s-a botezat ortodoxă odată
cu fiul ei Nicolae, la 10 septembrie 1834). A fost căsătorit din 1867 cu Aspasia, fiica lui
Alecu Ciurea, proprietar din Iaşi, şi a Mariei (născută Stamati). Cf. Arh.St.Iaşi, Starea
civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 365/1867.
98
plus trusoul complet de 8000 lei, „precum şi orice avere viitoare mobilă
şi imobilă sub orice titlu” ar dobândi-o soţia78.
Cu origine socială modestă, dar şi „descălecat” din Ardeal în
capitala Vechiului Regat, Ioan Bianu intră prin căsătoria cu Alexandrina
în influenta familie a colonelului Băicoianu, înrudindu-se astfel cu mai
multe vechi familii boiereşti muntene, dar – prin alianţă – şi cu fraţii
Nicolae şi A.D. Xenopol, cel din urmă fiind celebrul universitar ieşean,
în vreme ce fratele său fusese o vreme şeful de cabinet al lui I.C.
Brătianu, după care a trecut la partidul lui Take Ionescu, devenind
ministru la Industrie şi comerţ, pentru ca în 1913 să ajungă primul
ambasador român la Tokio, unde a şi murit în 1917. Astfel, pe lângă o
soţie „scânteietoare de spirit”, datorită ei „tânărul fiu de ţăran ardelean
ajunsese în cea mai bună societate bucureşteană, subţiindu-se”79, anul
căsătoriei lui I. Bianu (iunie 1886) marcând totodată începutul celor mai
diverse şi speciale demnităţi, atât din punct de vedere
profesional-ştiinţific, cât şi politic.
Fiu de ţăran a fost însă şi Grigore Nandriş, din Mahala, la vreo 7
km de Cernăuţi, din fraţii acestuia mai toţi ajungând „oameni cu carte”,
mai puţin sora lor Aniţa, care s-a măritat devreme – după obiceiul vremii
– cu un agricultor din partea locului, dar care a lăsat o interesantă carte
memorialistică80. În afara a doi fraţi morţi la maturitate, alţi doi au urmat
facultatea de medicină: Ion Nandriş a ajuns medic la Cernăuţi (ORL-ist),
după ce studiase la Viena şi Cluj, specializându-se la Paris şi Strasbourg
în medicină legală şi psihiatrie81; Tudor Nandriş a terminat medicina la
Cluj. Însă asemenea lui Grigore, doar un văr al fraţilor Nandriş, Octavian
Nandriş, a urmat studii de lingvistică, ajungând profesor la Universitatea
din Strasbourg82. Cât îl priveşte pe Grigore Nandriş, după o căsătorie mai
78
Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu – dosar biografic, în „Manuscriptum”, XII, 1981,
nr.4, p.152. În anii regimului comunist, în 1958, Ecaterina Bălăcioiu – mama Monicăi
Lovinescu – a fost condamnată politic la 18 ani de închisoare, aflându-şi sfârşitul la
Văcăreşti, la 7 iunie 1960.
79
Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.828.
80
Vezi Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, ed. a II-a, ed. Gh.
Nandriş, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006 (cu o versiune în engleză: Twenty years in
Siberia, translated from Romanian by Mabel Nandriş, with an afterword by Gheorghe
Nandriş, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998).
81
Soţia lui era de asemenea medic, ajungând directoarea Spitalului de copii din Cernăuţi.
82
Despre familie vezi Gh. Nandriş, Am fost şi eu martor, în vol. Aniţa Nandriş-Cudla,
Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, citat, p.245.
99
puţin reuşită în ţară, în 1937 se recăsătoreşte cu Mabel W. Farley, fiica
reverendului W. J. Farley, ce era profesor la Colegiul universitar
Londonderry (Irlanda). Ioan Hudiţă era fiul unui învăţător de ţară (din
Bogdăneşti, fostul jud. Baia), dovedindu-se însă foarte ambiţios, până la
23 de ani abţinând trei licenţe (istorie, drept şi ştiinţe). S-a însurat nu mult
după aceea, la 16 iulie 1921, cu Emilia Popa, fiica unui proprietar de
pământuri din Zorleni (jud. Vaslui) – Haralambie Popa –, destul de
înstărit83, fapt ce i-a asigurat apoi suficient confort lui Hudiţă pentru a-şi
continua specializarea în capitala Franţei.
Deşi ne-am oprit disproporţionat asupra acestui aspect, trebuie
totuşi menţionat faptul că forţa numelui se manifestă într-un cerc mult
prea restrâns, contribuind doar în mică măsură (dar contribuie) la
procurarea unor beneficii simbolice. Mai mult chiar, orgoliul numelui –
simbolul apartenenţei la o familie cu lungă istorie – se poate transforma
uneori în crispare, în delăsare etc., pentru cine crede că el face totul. Dar
nu de puţine ori, numele creează şi obligaţii. Iar despre prestigiul numelui
şi ceea ce decurge din el sub aspectul răspunderilor avem reflecţii
interesante la o descendentă de universitar, la Ioana, fiica lui Dumitru
Popovici, rămasă orfană de la 11 ani. Vorbind în Jurnalul ei despre
slabele legături ale tatălui cu familia lui84, Ioana (măritată Petrescu)
insistă mai mult asupra importanţei numelui de familie, nu doar pentru
ea, cât şi pentru mama ei85: „Popovici era numele lui – să zicem numele
cucerit de el, făcut să fie de el. Prin graţia tatălui, noi deveneam
beneficiarii acestui nume – şi ăsta era un destin fericit, care trebuia onorat
sau, măcar, ajutat”. Şi continuă: „Îmi amintesc cu ce agresivă exaltare
încercam să mă înrădăcinez în acest nume. Când am început să fiu
conştientă de mine, şi când am început să studiez şi să cultiv această
conştiinţă, m-am luat în primire ca Ioana Popovici. Am vrut să fac
filologia ca să pot repune în circulaţie (profesionist şi competent) cărţile
83
Se înrudea cu pictorul Octav Băncilă, prin soţia acestuia, Ana Popovici. Iar o fiică a lui
Băncilă, Ana, era căsătorită cu Niky, fiul lui Anton Roznovanu, posesor al unei mari
proprietăţi funciare.
84
Tatăl său, Ion Popovici, era învăţător în localitatea natală a lui Dimitrie, în Dăneasa,
plasa Şerbăneşti (jud. Olt), iar mama, Ioana, era casnică (cf. extras stare civilă nr.51/1902,
com. Dăneasa). Inexplicabil, plecat la studii universitare, dar şi mai apoi, Dimitrie
Popovici nu a întreţinut aproape deloc legătura cu familia sa.
85
Este vorba de Elvira Chiffa, căsătorită întâia dată cu D. Popovici, la Sibiu, la 21
septembrie 1940 (după decesul acestuia, în 1952, s-a remăritat).
100
tatei – moştenirea sângelui şi a numelui meu, dar şi obiectul unei mari şi
adevărate iubiri, care trecea de mica mea persoană individuală86. Dar, ca
fată, numele acesta, ştiam, nu era cu adevărat şi definitiv al meu. Aveam
să-l pierd măritându-mă”. Mai apoi, căsătorindu-se cu Liviu Petrescu,
„nu ca o convenţie socială acceptată”, şi-a schimbat puţin optica, în
sensul că avea dorinţa de a „întemeia împreună” cu soţul ei un nume87:
dacă „numele tatei era atunci de mult impus”, aspira acum „să facem
amândoi un alt nume, nou, frumos”. „Nu mi-a fost dat s-o fac prin copii;
ne-a fost dat s-o facem – ca şi tata – scriind”. „Pentru mine numele (şi
aristocraţia numelui) se măsoară în cărţi. Voiam să slujesc cărţile tatii,
nu să mă slujesc de ele ca să fac o carieră de moştenitor. Vroiam să fiu
ceea ce tata m-ar fi vrut şi nu, în literele româneşti, o profitoare a numelui
său. De aceea am ales un anonimat provizoriu”, în sensul de a nu cere
ajutor de la T. Vianu, D. Caracostea sau Paul Cornea – cu care a avut
legături profesionale, inclusiv de pregătire şi susţinere a doctoratului –
„ca fata tatii”88.
Pentru intelectualii cu aspiraţii de a ocupa o poziţie socială, ca şi
pentru oamenii politici, mariajul este foarte important deoarece prin el se
lărgeşte reţeaua de influenţă socială. În mediul intelectual selecţia se face
pe baza principiului meritocratic, a talentului şi capacităţii personale, dar
acestea acţionează de regulă eficient numai în contextul integrării într-o
reţea socială (sau grup) cu interese foarte bine conturate. Referindu-se la
un coleg de profesorat, Sextil Puşcariu îi scria lui I. Bianu în 1927:
„Colegul meu [Emil] Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca
urmaş al lui Pârvan la Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă
insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajele pe care
86
S-a ocupat într-adevăr de editarea operei tatălui, publicând două cursuri ale acestuia:
Poezia lui Eminescu şi Romantismul românesc, cu studii introductive ale Ioanei (din
1960, la Editura Tineretului, colecţia Lyceum). Iar din 1972 publică Studii literare, ale
tatălui ei, în 1989 apărând vol. VI.
87
Liviu Petrescu a devenit profesor de literatură comparată la Universitatea din Cluj şi
director al Institutului de Lingvistică „Sextil Puşcariu”. A publicat şapte volume de autor,
din care se impun Romanul condiţiei umane (1979), Vârstele romanului (1992) ori
Poetica postmodernismului (1996). Soţia lui, Ioana, a ajuns şi ea profesoară la aceeaşi
facultate, fiind autoarea a opt volume, printre care Ion Budai Deleanu şi eposul cosmic
(1974), Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică (1979), Ion Barbu şi poetica
postmodernismului (1993) ş.a.
88
Ioana Em. Petrescu, Jurnal [1959-1990], ed. Rozalia Borcilă, Elena Neagoe, Piteşti,
Edit. Paralela 45, 2005, p.265-266.
101
le are asupra altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin socrul său –
cu cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani şi felul lui
simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere ştiinţific sunt sigur că
nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea continua moştenirea lui
Pârvan”89. Şi într-adevăr, Emil Panaitescu se căsătorise din 1925 cu
Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, al cărei tată, Al.Em. Lahovary, era
ministru al României la Roma (1917-1928), iar prin mamă – Ana
(Nunuţa) – era coborâtoare din Kreţulescu90.
Prin căsătoria cu Hortensia Cosma, în 1906, Octavian Goga intră
în familia unuia dintre cei mai bogaţi şi influenţi români din Transilvania.
Absolvent al facultăţii de drept din Budapesta, Partenie Cosma s-a
îmbogăţit în principal din avocatură, dar s-a afirmat totodată pe tărâm
publicistic (îndeosebi la „Gazeta de Transilvania” şi „Telegraful
Român”) şi politic, ca deputat în capitala Ungariei. La rândul său, şi el
făcuse o „bună partidă” prin căsătorie, luând de soţie pe Maria Roman,
nepoată a viitorului mitropolit al Ardealului, Miron Românul. Stabilit la
Sibiu din 1876, Partenie Cosma – pe lângă avocatură – devine deputat
sinodal şi dietal, activează în cadrul Băncii „Albina”, fondată de ruda sa
Visarion Roman, pentru ca din 1886 să devină director al acesteia. A
adunat o avere considerabilă, devenind un fel de Mecena pentru multe
publicaţii periodice din epocă, pentru tineri studioşi şi şcoli româneşti din
Transilvania etc. Octavian Goga provenea însă dintr-o familie oarecum
modestă, tatăl fiind preot ortodox la Răşinari, iar mama învăţătoare. Iată
de ce căsătoria lui Octavian Goga cu Hortensia Cosma nu putea fi decât
benefică pentru cel dintâi, măcar din punct de vedere material şi social,
deşi în mod cert au acţionat şi sentimentele91. Pe de altă parte, stabilit la
Bucureşti, Goga a putut beneficia de locuinţa socrilor lui din capitala
89
Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976,
p.631. Numeroase mărturii subliniază însă modul defectuos în care Em. Panaitescu a
condus Şcoala Română de la Roma.
90
Tatăl Anei (deci al soacrei lui Em. Panaitescu) fusese Nicolae Kreţulescu, medic şi
ministru plenipotenţiar, membru şi preşedinte al Academiei, iar mama, Sofia, era fiica lui
Ignatie Iacovenco şi a Elenei, născută Caracaş; aşadar, după mamă, Sofia Kreţulescu era
vară primară cu Al. Odobescu.
91
Cf. Ilie Guţan, Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Sibiu, Edit. Imago, 2002.
102
Vechiului Regat (situată azi pe Bulevardul Victoriei 25) şi de întreaga
reţea de solidaritate ardeleană activă în jurul familiei Cosma92.
De altfel, în paranteză fie spus, nu pentru puţini ardeleni devenea
extrem de important să stabilească legături prin alianţă cu familii
influente din afara arcului carpatic, şi dacă se putea din metropolă. În
afara lui Ioan Bianu căsătorit cu Alexandrina Băicoianu şi menţionat
deja, mai invocăm aici cazul lui Ioan Bogdan, ce a avut ca soţie pe Maria
Colţescu. Iar dacă aceste familii de „proaspeţi regăţeni” aveau şi origini
transilvane, mariajul devenea maniera ideală de împlinire a tot felul de
aspiraţii. Este cazul căsătoriei lui Onisifor Ghibu cu Venturia Nicolau, în
1911, care deşi era născută la Bucureşti, părinţii îi erau ardeleni: Venturia
era fata din a doua căsătorie a unui important comerciant din capitală,
Teodor Nicolau, cu Agnes, fiica profesorului Nastasă de la Liceul „A.
Şaguna” din Braşov93. La fel în ceea ce priveşte mariajul lui Al.
Lapedatu. Fiu al unui intelectual ardelean mort de tânăr94, acesta are o
copilărie oarecum nefericită, însă prin forţe proprii reuşeşte să-şi
făurească o carieră meritorie, asemenea fratelui său geamăn, Ioan, ajuns
profesor la Academia Comercială din Cluj, ministru de finanţe şi
guvernator al Băncii Naţionale95. La 2/15 iunie 1911, Alexandru
92
Asupra lui Partenie Cosma şi a familiei acestuia vezi şi Ion Itu, Lucia Cosma – destinul
unei artiste, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1976 (Lucia fiind sora Hortensiei, aşadar cumnata
lui Octavian Goga).
93
Teodor Nicolau rămăsese văduv cu trei copii (Teodor, Venturia şi Cornel), după care
s-a recăsătorit cu Agnes Nastasă, cu care a avut alţi doi copii (Tiberiu şi Sanda).
94
Este vorba de Ion Lapedatu, cu studii universitare la Bucureşti, care în 1863 obţine o
bursă pentru Paris, de unde pleacă în timpul războiului din 1870-1871 la Bruxelles,
obţinând doctoratul în 1871; întors în Transilvania, devine profesor la Liceul din Braşov,
însă moare la numai 33 ani. Mama viitorului universitar era Amalia (născută Circa).
Asupra acestora vezi: +Emilia Lăpedatu, n. Circa, în „Clujul”, II, 1924, nr.8 (24
februarie), p.3; +Amalia Lapedatu, n. Circa, în „Patria”, VI, 1924, nr.32 (19 februarie),
p.1; Şt. Vlădescu, Un mare român şi cărturar ardelean. Viaţa şi opera lui Ioan Lapedatu,
în „Viitorul”, XXVII, 1935, nr.8133 (24 februarie), p.1-2.
95
Ioan I. Lapedatu s-a căsătorit în 1907 cu învăţătoarea Venturia Papp, fiica unui
protopop din Beiuş (rudă apropiată cu celebrul Partenie Cosma din Sibiu), aceasta
afirmându-se nu doar ca pedagog, ci şi ca animatoare a mai multor acţiuni sociale şi de
binefacere. Din căsătoria lui I.I. Lapedatu cu Venturia au rezultat doi copii: Venturia
(Pica), care a urmat dreptul, nefinalizându-l, şi Ion, ce a urmat studii comerciale (mort de
tânăr). Asupra acestei familii vezi I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase:
Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31
p.; Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998. Se
103
Lapedatu s-a căsătorit la Brăila cu Victoria Pană, aflată la al doilea
mariaj96, fiica unui mocan din apropierea Braşovului, stabilit în Vechiul
Regat97.
În afara exemplelor invocate mai sus, am mai putea aminti aici
alte mariaje care au îmbogăţit cu un „nume” pe unii universitari români
sau pe cei cu aspiraţii în această direcţie: Aron Densusianu (căsătorit cu
Elena Circa, pe când el era doar un simplu „conţopist avocaţial” la
Făgăraş, ea provenind dintr-o veche familie din Ţara Bârsei, înrudită cu
Ioan Bran de Lemeni şi Ioan Cavaler de Puşcariu, aşadar cu o
remarcabilă activitate şi reprezentativitate în politica Transilvaniei), Petre
Andrei (cu Alice-Georgette Tulbure, „Dudu”, a cărei mamă era cumnata
lui C. Meissner98), P. Caraman (cu Alice Sibi), I. Crăciun (cu Ana Vaida,
cumnată cu Al. Vaida-Voievod), S. Dragomir (cu Flora Bonciu, rudă cu
Vasile Goldiş), P. Eliade (cu o soră a lui Spiru Haret), C. Erbiceanu (cu
Aglae Negrescu, înrudită şi cu familia Zappa), Gh. Giuglea (cu Maria
Haneş, fiind totodată rudă şi cu Ov. Densusianu99), Ed. Gruber (cu
cuvine totuşi să menţionăm faptul că pe la începutul veacului XX, înainte ca Venturia
Papp să devină soţia lui I.I. Lapedatu, de ea se îndrăgostise Ioan Lupaş.
96
Anterior fusese căsătorită cu ing. George Lipăneanu, mort după numai trei ani, Victoria
rămânând văduvă şi cu doi copii.
97
Acesta avusese 11 copii (din care doi morţi de mici, iar alţi doi ca adolescenţi, de
tuberculoză). Din aceştia se cuvin menţionaţi: Elena, căsătorită prin intermediul lui Al.
Lapedatu cu I. Scurtu (editorul lui Eminescu); Aurelian Pană, ajuns ministru al
Agriculturii sub generalul Antonescu (căsătorit cu Eufrosina Popa, dintr-o familie tot de
mocani); Nicu Pompei, proprietar agricol; Cornelia, căsătorită cu ing. Pâslă, care a lucrat
la podul de la Cernavodă, murind în chiar ziua inaugurării; Mircea, cu studii la
Universitatea din Nancy, devenind inginer, director la Creditul Industrial; Maria,
absolventă a facultăţii de litere, profesoară la Cluj, căsătorită cu Ion Muşlea, întemeietorul
„Arhivei de folclor” şi director la Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. (Un gând de
pioasă aducere aminte Anei Macavei, fiica lui Al. Lapedatu, ce mi-a furnizat o sumedenie
de informaţii asupra familiei).
98
Mama soţiei lui P. Andrei, Maria (institutoare, văduvă din tinereţe), era născută Buznea,
sora ei Elena – o înverşunată activistă feministă – fiind căsătorită cu C. Meissner (cf. Petre
Andrei, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ediţie îngrijită de P.P. Andrei, V.Fl.
Dobrinescu, Doru Tompea, Iaşi, Edit. Graphix, 1993, p.27).
99
Mama lui G. Giuglea era Aurelia Moroianu, sora lui George Moroianu, economist,
diplomat şi om politic (vezi Victor Durnea, Un săcelean de vază – George Moroianu, în
„Revista română”, VIII, 2002, nr.3 (29), septembrie 2002, p.16), şi vară cu Ovid
Densusianu, prin bunica dinspre mamă a acestuia din urmă, Maria Circa (născută
Moroianu). Maria Haneş, profesoară, era sora fraţilor Petre şi Vasile V. Haneş, primul
fiind profesor secundar şi istoric literar, iar pentru scurtă vreme secretar general al
104
Virginia, fiica lui Ştefan şi a Veronicăi Micle100), N. Lascu (cu Victoria
Borza, fiica universitarului clujean), C. Marinescu (cu Zoe Balş), P.
Răşcanu (cu Aglaia, fiica colonelului C. Langa, aghiotantul lui Al.I.
Cuza), I.D. Ştefănescu (cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă, rudă prin
alianţă şi cu V.A. Urechia101) ş.a., care, chiar şi la numai simpla
enumerare a numelor, par a spune multe, măcar ca beneficii prin
„procură”.
Căsătoria este şi ea aşadar o strategie de investiţie, oricât ar părea
cuvântul de reprobabil, pentru că investiţiile nu sunt neapărat de natură
financiară, socială, politică sau culturală, ci şi sufletească. Putem vorbi în
termeni de investiţie, fără a putea reconstitui vreodată (sau doar prea
puţin) cuantumul diverselor atuuri ce intervin în luarea unei decizii
matrimoniale, dar nici ceea ce înseamnă calităţile morale şi spirituale ale
soţiei. Oricât ar fi de mare reuşita profesională a indivizilor, aceasta nu
poate deveni şi o reuşită socială dacă nu i se asociază o strategie
matrimonială conformă normelor dominante.
Pe de altă parte, căsătoria nu este doar o afacere personală,
privată, ci şi una de grup. Referitor la acest ultim aspect, se cuvine să ne
oprim asupra cercului Junimii şi a celor adunaţi în jurul lui Titu
Maiorescu, grup ce coordona o adevărată politică în această direcţie.
Cazul relaţiei dintre M. Eminescu şi Veronica Micle este deja mult prea
Ministerului Instrucţiunii (1920-1922), tocmai în perioada când se hotăra şi destinul
profesional al cumnatului Giuglea, celălalt practicând avocatura câţiva ani, devenind apoi
profesor (avea un doctorat în filologie modernă), fiind totodată prezent ca membru în
Consiliul general al Ministerului Instrucţiunii.
100
Cei doi s-au căsătorit la Iaşi, la 3 martie 1891 (Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii,
dos. 284/1891). Virginia era fiica universitarului de la ştiinţe, Ştefan Micle, şi a celebrei
de mai bine de un veac Veronica (născută Câmpianu), una din muzele lui Mihai
Eminescu. Soţii Micle au avut două fete, cea care s-a căsătorit cu Gruber şi care se pare că
semăna leit cu mama ei, şi Valeria, ajunsă căntăreaţă de operă, cunoscută sub
pseudonimul de Hilda. Nici Eduard Gruber nu era dintr-o familie de neglijat, însă nu avea
legături familiale cu „oamenii locului” (tatăl, Ioseb Gruber, de religie romano-catolică, era
arhitect la Iaşi).
101
A doua şi a treia soţie a lui V.A. Urechia (Luiza şi Ana) au fost surori cu Emilia, soţia
generalului N. Dona, care a devenit socrul lui Al. Vlahuţă, în a doua lui căsătorie. Din
această căsătorie a lui Vlahuţă cu Margareta Dona, în afară de „Mimi” (viitoarea soţie a
lui I.D. Ştefănescu) a mai rezultat o fiică, Anişoara, căsătorită în 1910 cu fiul pictorului N.
Grigorescu, cu Gheorghe. La data mariajului lui I.D. Ştefănescu (1909), Al. Vlahuţă era
deja la a treia căsătorie (din 1905), cu Alexandrina-Ruxandra Gâlcă. Dar nici I.D.
Ştefănescu nu era un oricine: era descendent (nepot) al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
105
celebru pentru a mai insista asupra lui, T. Maiorescu, I. Negruzzi, până şi
I. Creangă opunându-se intenţiei poetului de a se căsători cu aceasta.
Însă am menţionat deja pe Ştefan Vârgolici care, prin
1871-1872, avusese relaţii amoroase cu o tânără văduvă, legătură din
care se născuse un copil. În momentul în care Vârgolici s-a crezut dator
să legitimeze poziţia pruncului şi mai ales a femeii prin căsătorie, liderii
junimiştilor ieşeni l-au împiedicat să facă acest pas, deşi aproape totul era
aranjat pentru mariaj. Iată cum relatează G. Panu acest fapt: „Junimea s-a
ocupat imediat de această eventuală căsătorie”; „prindeam fără voia mea
bucăţi de fraze schimbate între d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor,
conversaţie în care figura înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o
dezaprobare formală”. „Şefii Junimei, nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi
insistară pe lângă Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta,
cu toată dragostea ce avea pentru tânăra văduvă, se supuse Junimei şi
legăturile fură rupte definitiv”. „Junimea se amesteca în asemenea chestii
delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla
ca ea să nu izbutească”102. Evident, partida ar fi fost sub aşteptările şefilor
junimişti, Şt. Vârgolici căsătorindu-se finalmente cu Natalia Alcaz103,
dintr-o familie ridicată la boierie de Ioniţă Sandu Sturdza, iar după
moartea acesteia luând de nevastă pe vara ei, Elena Tiron, dintr-o familie
ce curprindea mai mulţi intelectuali locali.
Junimistul Vasile Burlă se căsătoreşte întâia dată cu Matilda
Caterina Cugler, în 1872, fiica arhitectului ieşean, de origine austriacă104,
Carol von Cugler, şi care începuse să publice versuri în „Convorbiri
literare” încă din 1867105. Tomnatecul junimist Anton Naum se va
căsători în 1883 cu Ecaterina, fiica căpitanului Iancu Pandeli, la sfatul şi
insistenţele lui Gr. Buiucliu, junimist şi intim al lui Maiorescu. Când
Teohari Antonescu înştiinţează pe T. Maiorescu despre intenţiile sale
matrimoniale – căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica celui invocat mai
102
Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva,
1998, p.289.
103
Părinţii acesteia erau Costache Alcaz şi Ecaterina (născută Bucur). Vezi Arh.St.Iaşi,
Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 16/1879.
104
Vasile Burlă avusese şi el cetăţenie austriacă, fiind originar din Storojineţ, iar studiile
superioare urmându-le la Universitatea din Graz. Dosarul de căsătorie la Arh.St.Iaşi,
Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 2153/1872.
105
Asupra acestui aspect vezi C.V. Gerota, O uitată figură convorbiristă: Matilda
Cugler-Poni (1853-1931), în „Convorbiri literare”, an. 70, 1937, nr.1-5, p.376-381.
106
sus –, acesta felicită pentru alegere şi logodnă, la care mai adaugă câteva
elemente ce dezvăluie preocupările lui: „Îţi poţi închipui că nu m-am
înstrăinat cu desăvârşire de ceea ce priveşte pe vechii noştri junimişti din
Iaşi, cu toată strămutarea mea din acest frumos oraş; şi aşa am aflat de la
prieteni că d-ra Vârgolici este inteligentă şi cuminte, este frumoasă şi este
prea tânără. Că este inteligentă şi cuminte – aceasta e principalul; că e
frumoasă, e un accesoriu: orice om inteligent are frumuseţea sa proprie,
tocmai prin expresia inteligenţei; că e prea tânără, e un defect care se
îndreptează zi cu zi. Bine ai făcut!”106.
Titu Maiorescu a avut un rol important şi în căsătoria lui M.
Dragomirescu107, în martie 1898, cu Adelina (Ada) Poenaru. Deşi părinţii
Adelinei şi sora ei Ana108 erau contra căsătoriei celor doi până prin 1897,
intervenţia liderului junimist (aflat în relaţii apropiate cu familia Poenaru)
a dus la finalizarea proiectului matrimonial. Petre P. Negulescu, aflat în
1898 la Abbazia împreună cu familia Maiorescu, a cunoscut – nu
întâmplător – pe Mariette Dabija109, şi deşi soţia mentorului său îl
„împingea” spre o căsătorie, acesta – cu delicateţe – tot refuza pe motiv
că mama fetei era bolnavă psihic şi exista riscul ca şi descendenţii să aibă
aceleaşi manifestări. Doar când s-a pus în discuţie averea Mariettei
(moşia Davideni, cu un venit de 18.000 lei pe an), Negulescu a acceptat
discuţiile preliminare pentru logodnă110. Pe de altă parte, tânărul profesor
nu are rezerve în ceea ce priveşte însurătoarea decât sub aspectul
„realizării practice”, apelând astfel la Maiorescu, pentru că acesta a „avut
totodeauna pentru noi, cei tineri, nu numai tot interesul unui profesor
pentru elevii săi, ci şi, în adevăr, toată solicitudinea unui părinte pentru
copiii săi”. „Aşa încât – îi spune Negulescu protectorului său –, nici nu
mi-aş putea închipui să iau ultima hotărâre, care va da vieţii mele forma
ei definitivă, fără d-voastră”111.
106
Apud Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.239.
Era dintr-o familie modestă, fiul lui Moise Dragomirescu, învăţător la Plătăreşti, apoi
la Podul Pitrarului şi în cele din urmă la Cucuieţi (a murit în 1910).
108
Părinţii Adelinei erau Nicolae şi Lucia Poenaru. Mama fetei era de origine franceză,
bunicul Luciei, arhitectul Pierre-Charles L’Enfant, fiind cel care a ridicat planurile
oraşului Washington. Din fraţii şi surorile Adelinei se cuvine a fi reţinuţi Constantin
Poenaru-Căplescu (1874-1948), renumit chirurg, şi Ana Poenaru (1864-1948), căsătorită
cu maiorul Ion Ollănescu, fratele lui Dumitru Ascanio-Ollănescu.
109
Aceasta se înrudea şi cu Al.I. Cuza, prin mama domnitorului, Soltana Cozadini.
110
Cf. Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.271-272.
111
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.320.
107
107
Iar cazul lui I.Al. Brătescu-Voineşti – deşi nu avem de-a face cu
un universitar – este mai mult decât revelator pentru a nu-l menţiona aici.
Remarcat de Maiorescu pentru talentul şi inteligenţa sa, magistrul l-a
avut mereu în preajmă, purtându-l prin călătorii în străinătate pe
cheltuiala sa, veghindu-i formaţia, publicându-i creaţia literară,
introducându-l în înalta societate, asigurându-i un post de magistrat etc.
Însă când Maiorescu i-a propus să ia în căsătorie o nepoată de-a soţiei
sale, pe Maria Racotă, Brătescu-Voineşti a refuzat tranşant, din clipa
aceea rupându-se orice legătură dintre cei doi, deşi mai mulţi ani la rând
tânărul discipol a încercat să-i recâştige afecţiunea.
Apropiat de tinerii maiorescieni a fost şi Al. Odobescu, care ca
profesor la universitate şi director al Şcolii Normale Superioare i-a ajutat
pe aceştia cât s-a putut. Dar în anumite cazuri a încercat pe unii să-i
„căpătuiască” şi prin aranjamente matrimoniale pe care el le credea de
„însemnătate” pentru mai nevârstnicii protejaţi. Nu fără bune intenţii a
fost de pildă încercarea lui Odobescu de a mijloci căsătoria lui Simion
Mehedinţi cu Aurelia Bragadiru, acţiune concepută în vara lui 1894. Cel
puţin lui Al. Odobescu i se părea un lucru deosebit şi fără de cârtire din
partea tânărului studios, originar din Soveja (jud. Vrancea), orfan de
ambii părinţi, al cărui tată fusese mocan şi căruia din 11 copii nu-i mai
supravieţuiseră decât patru. Iar aspectul i se părea atât de important lui
Odobescu încât nu a ezitat să-l avertizeze pe Mehedinţi – aflat la
specializare în Germania – că este posibil să-i trimită o telegramă urgentă
şi bani de drum pentru a veni câteva zile în ţară, fără a-i divulga pentru
ce, „negocierile” matrimoniale purtate chiar de el nefiind încă sigure.
Însă „dacă lucrul se va întâmpla, îţi voi da explicarea acestui ordin, la
care îţi cer să te supui orbeşte”112. De fapt, mai concret, despre ce era
vorba?
În iunie 1894, Dumitru Marinescu Bragadiru – poate cel mai
bogat om din România acelor vremuri (depăşit ca avere, se pare, doar de
Cantacuzino-Nababul)113 – intenţiona să căsătorească pe fiica sa
Aurelia114 cu cineva „serios”, aşa cum îi părea de exemplu Simion
112
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica
Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.409.
113
Şi-a câştigat averea în principal din producţia de alcool şi de bere, manifestând însă şi
multă aplecare spre rezolvarea problemelor sociale ale angajaţilor săi.
114
Aceasta era una din cele patru fete ale lui D. Marinescu Bragadiru cu Matilda Schwartz
(care-i mai dăruise şi doi băieţi), mama murind la numai 35 de ani.
108
Mehedinţi, pe care îl cunoscuse încă de pe vremea întemeierii Ligii
Culturale. Problema era oarecum stringentă, întrucât fata era amorezată
de fiul lui Iacob Felix, un foarte tânăr ofiţer, absolvent al şcolii militare
de la Fontainebleau. Or, Marinescu Bragadiru nu-şi dorea de ginere „nici
un militar, nici pe fiul unui evreu convertit care n-are un nume
românesc”115. În acest context, prosperul afacerist apelează la Al.
Odobescu pentru a mijloci o relaţie „promiţătoare” între tânărul
Mehedinţi şi Aurelia, folosindu-se de faptul că fata tocmai trebuia să
susţină examenele de licenţă în litere cu universitarul de mai sus. S-a
convenit astfel ca după examen fata să fie invitată la Odobescu, pentru a
discuta „teza” pe care i-o coordona acesta116, context în care trebuia
abordată şi problema viitorului matrimonial al Aureliei, cu referinţă
directă la Mehedinţi. Dacă fata ar fi consimţit la o „uniune” familială cu
acesta, telegrama de avertizare către tânărul studios fusese trimisă, la fel
cum erau pregătiţi şi banii de către ipoteticul viitor socru pentru ca
Mehedinţi să ajungă iute la Bucureşti şi să se oficieze căsătoria.
Odobescu spera într-un deznodământ fericit bazându-se pe faptul că
geograful în formare era „timid” şi deosebit de ataşat şi încrezător în
bunele intenţii ale mijlocitorului.
Planul s-a pus astfel în aplicare, Aurelia Bragadiru fiind invitată
la Al. Odobescu, discutând totodată cu acesta despre iubirea ei pentru
tânărul locotenent Felix, la numai o oră apărând şi tatăl fetei, care a reluat
conversaţia pe aceeaşi temă şi indicându-l pe Mehedinţi ca ginere
preferat. Asaltată din ambele părţi, Aurelia a cedat propunerii, nu fără
„tristeţe”117. Însă după numai câteva zile, întregul proiect a căzut,
deoarece Dumitru Marinescu Bragadiru era mai preocupat să se
recăsătorească el în acea vară cu nu mai puţin celebra văduvă Sofia
Luther, cei doi deţinând de acum înainte monopolul asupra berii în
întreaga ţară (vor divorţa însă în 1905). Astfel, Simion Mehedinţi şi-a
văzut mai departe de studii în Germania, „ratând” un mariaj extrem de...
115
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.410. Iacob Felix era ceh de
origine, cu studii medicale la Viena, ajuns titularul catedrei de igienă a Universităţii din
Bucureşti; asupra sa vezi Gh. Brătescu, Doctorul Iacob Felix, savantul şi înfăptuitorul,
Bucureşti, Edit. Viaţa Medicală Românească, 2004.
116
A şi apărut această lucrare a Aureliei M. Bragadiru, Statuetele de lut din Tanagra,
Bucureştii, Edit. Socec, 1894.
117
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.414.
109
preţios118, pentru ca mult mai târziu, în 1902, să se căsătorească cu o
ardeleancă, Maria Cicei, fiica unui oier din Dârste (acum un cartier al
Braşovului)119.
De altfel, Odobescu pare a fi un soi de „peţitor”, de „furnizor” de
gineri „cu carte” pentru familiile înstărite de burghezi ai epocii, de vreme
ce în afara cazului menţionat mai sus, tot el este abordat anul următor, în
1895, de renumitul cofetar Iorgu Constantinescu pentru a mijloci
căsătoria fiicei sale cu Dumitru Evolceanu, proaspăt revenit de la studii
din străinătate. Iar Odobescu se implică, invitând „la micul dejun pe
tânărul Evolceanu, pentru a pune la cale proiectul meu matrimonial în
ceea ce-l priveşte”120. Însă nici acest plan nu s-a realizat, peste numai doi
ani Evolceanu căsătorindu-se cu Constanţa (Didina) Bârsan, ajunsă
profesoară la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti.
Nu trebuie să ne grăbim însă a-l judeca prea aspru pe Odobescu
pentru asemenea „intervenţii”, pentru că în epoca la care ne referim şi în
cadrul familiilor ce-şi asumau un anume rang social, existenţa
„mediatorului” matrimonial era de la sine înţeleasă. La fel cum
dominantă era şi concepţia că părinţii trebuie să se implice fundamental
mai ales în realizarea mariajului fetelor. În 1884, Al. Odobescu schimbă
în mai multe rânduri scrisori cu soţia sa, făcând planuri, calcule etc.
pentru mariajul Ioanei (fiica). La un moment dat, în vara acelui an, îi
scrie de altfel Saşei: „Ar fi o şansă cu totul deosebită dacă am putea avea
fiica măritată după dorinţa noastră”121.
Şi tot ca o chestiune de grup, mai degrabă de extindere a
angajamentelor diverselor persoane faţă de miri, dar şi invers, îl
constituie şi alegerea naşilor de cununie, în felul acesta lărgindu-se şi mai
mult reţeaua de obligaţii interpersonale şi de loialităţi. Astfel, resurselor
realizate de cuplu prin uniunea matrimonială li se adaugă şi altele, pe
temeiul aceluiaşi eveniment. Iată de ce poate n-ar fi inutil să avem în
118
Aurelia Bragadiru se va căsători în cele din urmă cu Nicu Popp, de care va divorţa.
Aceştia au avut o singură fiică, măritată întâia dată cu Nindi Romalo, iar apoi cu Nicolae
Mavrocordat.
119
Între timp, în 1898, Mehedinţi a fost îndrăgostit de o d-şoară Plesnilă (descendentă din
medelnicerul Gh. Plesnilă, răzeş ridicat la boierie în primul sfert al veacului XIX) –
iubirea fiind reciprocă, chiar plină de pasiune –, cei doi despărţindu-se la începutul lui
1899, poate datorită faptului că „partida” nu era pe placul lui Titu Maiorescu.
120
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.533-534.
121
Idem, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia Lovinescu,
Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.81.
110
vedere şi asemenea asocieri atunci când analizăm aspectul matrimonial,
pentru că alegerea naşilor sau a martorilor de cununie nu credem a fi o
simplă întâmplare, iar în timp acest tip de alianţă şi-a arătat de prea multe
ori eficacitatea. Pentru moment, doar cu titlu de inventar, menţionăm
aici: la cununia lui Sextil Puşcariu cu Eleonora Dima, la 9 septembrie
1905, naşi au fost Ioan Bianu şi Virgil Cioflec; naşii de căsătorie ai lui
Al. Tzigara-Samurcaş (cu Maria Gr. Sturdza), în decembrie 1900, au fost
Lupu Kostaki şi C. Arion; la căsătoria lui Silviu Dragomir cu Florica
Aurelia Bonciu, la 20 ianuarie 1917, în Arad, au asistat ca martori Vasile
Goldiş şi Iuliu Herbay122; la nunta lui C. Giurescu cu Elena, fiica unui
negustor din Focşani, în ianuarie 1901, naş de cununie a fost Nicuşor N.
Săveanu, profesor şi coleg cu Constantin Giurescu, la vremea aceea un
factor important pe plan local; la cununia religioasă a lui O. Goga cu
prima sa soţie, Hortensia, la 14 octombrie 1906, naşi au fost Alexandrina
şi Alexandru Vlahuţă; la căsătoria lui I. Lupaş cu Ana Dumitriu, care a
avut loc la Sălişte, în 11 octombrie 1906, naşii de cununie au fost
Octavian şi Hortensia Goga; şi tot soţii Goga au fost naşii lui D.D. Roşca
la prima căsătorie a acestuia cu Stela Magdu; naşi de cununie ai lui
Garabet Ibrăileanu au fost Constantin şi Maria Stere; I. Hudiţă s-a
căsătorit la 16 iulie 1921 la Zorleni (jud. Vaslui), cu Emilia Popa, naşi
fiind folcloristul Mihai Lupescu şi soţia sa, Luţica; la nunta lui I.D.
Ştefănescu cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă, ce a avut loc la
Dragosloveni (lângă Focşani), naşi de cununie au fost Barbu
Ştefănescu-Delavrancea şi I.L. Caragiale, venit special de la Berlin şi
pentru acest eveniment; naşul de cununie al lui Traian Chelariu cu
Ecaterina Rădulescu – la 4 iulie 1937 – a fost Ion Nistor, nimeni altul
decât fruntaşul liberal, profesorul universitar şi influentul rector
cernăuţean, care i-a fost finului nu doar şef politic, ci şi omul influent ce
l-a adus pe proaspătul însurăţel la universitate123; Nicolae Bagdasar a fost
finul lui C. Rădulescu-Motru, care l-a şi sprijinit pe cel dintâi să ajungă la
universitate, mai întâi ca asistent al său, mai apoi ca profesor titular la
122
Acesta din urmă a crescut-o pe Flora şi pe alte patru surori ale ei (orfane). Ca o culme a
ironiei, S. Dragomir n-a avut descendenţi, însă va adopta şi va creşte pe copiii lui Iuliu
Herbay, după decesul acestuia şi al soţiei lui.
123
Relaţiile dintre naş şi fin au fost mereu foarte strânse, inclusiv în anii regimului
comunist (vezi Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, Bucureşti, Edit.
Paideia, 2002, p.86-87). Totodată, la căsătoria Oltei Nistor cu ing. I. Apostolescu, Traian
Chelariu i-a fost acesteia cavaler de onoare.
111
Iaşi etc. Iar când în mod evident am putut asocia succesul cuiva în viaţă
şi pe temeiul acesta, se va vedea la locul potrivit, fără a neglija pe cei deja
invocaţi.
Aşadar, prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de obligaţii şi
loialităţi, aceasta angajând totalitatea tipurilor de capital colectiv al
familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru reproducerea unui
patrimoniu inseparabil material şi simbolic.
Pe de altă parte, aşa cum de la sine se înţelege, procesul de
realizare a unui cuplu ascultă de nişte ritmuri nu lipsite de semnificaţie,
dar şi de nişte modele, cutume, moştenite sau însuşite de la o generaţie la
alta.
ETAPE SPRE CĂSĂTORIE
Există o adevărată scenografie în ce priveşte modul în care pot
face cunoştinţă doi parteneri. Sub acest aspect, trebuie menţionat că
intervin o sumă de elemente ce ţin de tradiţie, de evoluţia libertăţii
relaţiilor dintre sexe, de conjunctură etc., foarte importante fiind însă, în
primul rând, calităţile viitorilor parteneri. Dincolo de aspectul fizic, care
inconştient mereu intră în calcul (deşi adeseori contestat), educaţia tinerei
fete constituie un atu important.
Deşi este dificil a defini frumosul şi urâtul, ca să nu mai vorbim
de limitele dintre cele două noţiuni, fiinţa umană şi-a stabilit mereu
criteriile pentru astfel de catalogări, cu modificări vizibile de la o epocă la
alta, de la o comunitate la alta etc.124. La urma urmei, credem că apariţia
„artei”, ca disciplină de sine stătătoare, a avut ca scop fundamental
tocmai evaluarea calităţii, a frumosului. Iar această distincţie
funcţionează îndeosebi când este vorba de aproapele tău, pentru că –
recunoaştem sau nu – căsătoria este şi o „afacere de gust”, de gust estetic
ce-şi spune cuvântul încă de la prima întâlnire, de la aspectul fizic până
la... cel olfactiv, să zicem.
124
Max Diorfel, L’esthétique: par-delà le beau et le laid, préf. de Pierre Dehaye, Toulon,
Promothéa, 1993; Le beau et le laid au Moyen Age, communications présentées au
vingt-quatrième colloque du CUERMA tenu à Aix-en-Provence en février 1999,
Aix-en-Provence, Centre Universitaire d’Etudes et de Recherches Médiévales d’Aix,
Université de Provence, 2000.
112
Oricât ar fi de neconvenabile astfel de aprecieri – frumos/urât –,
persistenţa comparaţiilor, aspiraţia spre agreabil, de a fi mereu în
prezenţa „frumosului” etc. n-a produs decât disconfort celor nemulţumiţi
de aspectul lor fizic, mai mult chiar, generează tristeţe, resemnare sau, în
cel mai fericit caz, tentative de a ameliora fizionomia în funcţie de
„cererea de piaţă”. Şi deşi aspiraţia fiecăruia este spre frumos, spre „a
place”, există cam tot atâtea situaţii când din capul locului s-au realizat şi
cupluri în care măcar unul din parteneri a acceptat uniunea cu celălalt
profund conştient de inconvenientele fizice ale acestuia din urmă.
Referindu-se la prima soţie a lui Al. Philippide, Johanna, luată „cu ochii
închişi” (adică fără s-o cunoască în prealabil, decât prin intermediul unei
poze), Teohari Antonescu o prezenta astfel lui M. Dragomirescu: „Dacă
ai vedea pe fată, ţi-ai zice desigur: «Doamne sfinte, să mă fereşti de aşa
ceva, mai bine în groapă». O urâţenie foc. Cum dracu a luat-o Philippide,
nu ştiu”125.
La rândul său, până şi-a găsit partenera potrivită în foarte tânăra
Eugenia Vârgolici, Teohari Antonescu s-a lamentat mereu de aspectul
său fizic „schimonosit”, puţin la trup, scund şi cu faţa brăzdată de o
adâncă cicatrice. Pe la 30 de ani reflecta astfel în notaţiile lui jurnaliere,
sensibilizat la vederea unei tinere fete drăguţe: „Numai frumuseţea mă
atinge şi mă scoate din întristare. Dar la ce folos, ca să mă recufunde iar
mai adânc; fiindcă orice sentiment de plăcere pentru mine, dacă este legat
de ideea că eu nu pot ajunge niciodată la posedarea unui asemenea lucru,
mă face să fiu trist. Sunt urât ca fizic şi nu ştiu de pe pământul acesta larg
se va găsi vreodată o fiinţă frumoasă care să-mi zică, din propriul impuls,
«mi-eşti drag». Amor visat şi citit aşa de des prin romane va rămâne
pentru mine în cercul dorinţelor irealizabile”126. Şi nu era o atitudine de
moment! Mai apoi, ca proaspăt universitar la Iaşi, trece mereu prin crize
de melancolie, chiar de revoltă estetică: „Cred că una din cauzele care-mi
aduce tristeţea mea nemărginită este şi faptul că sunt urât ca fizic. Mă
uitam astăzi în oglindă şi văzându-mi tăietura pe falca dreaptă şi mai cu
seamă ochii duşi în fundul capului, cu cearcănul galben prin prejur, îmi
ziceam singur: «niciodată în viaţa mea n-o să simt plăcerea unui amor
împărtăşit fără vreun amestec de interes la mijloc; cine m-o iubi, o s-o
facă numai pentru vreun scop, nu pentru mine însumi. Şi ochii-mi sunt
125
126
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.488.
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.56.
113
răutăcioşi, nu arată bunătatea de budist care aş vrea s-o am din natură».
Am auzit că sunt oameni urâţi, dar urâciunea lor are o simpatie oarecare,
o atracţie născută din bunătatea sufletească, o bunătate de înger. Aceasta
n-o am, sunt răutăcios ca un şarpe veninos, când mă mânii sunt ca o fiară
care vede numai sânge înainte; nu am răbdarea nobilă a sufletului ales.
Ce n-aş da încă atâta lucru să am! Am să încerc cu toate astea să mă arăt
blând, bun şi drept, aşa încât cu simţul de moralitate pe care neîndoios îl
am destul de dezvoltat să ajung un om cu însuşirile de mai sus”127.
Dar nici Mircea Eliade nu a părut în tinereţe prea mulţumit de
înfăţişarea sa, purtând ochelari cu lentile groase, mult prea slăbănog
pentru unul care filosofa despre virilitate (îşi impusese zilnic să facă
exerciţii fizice, pentru a îndrepta această „deficienţă”). Cu alte cuvinte, se
credea „cu adevărat urât”, pe de o parte datorită transformărilor specifice
pubertăţii şi a miopiei, pe de alta din cauza exigenţelor de la liceu („Spiru
Haret” din Bucureşti): „tuns cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai
groase, cu faţa plină de coşuri şi cu tuleie roşcate”128.
Nu se va putea niciodată nega faptul că frumuseţea fizică a cuiva
a provocat declicul unei relaţii pasionale, ca etapă indispensabilă pentru
realizarea unei căsătorii „din dragoste”, reală, nu doar la modul
declarativ. Când Nichifor Crainic şi-a cunoscut viitoarea soţie în redacţia
unei reviste, aspectul ei fizic a fost determinant. Fără preliminarii, un
coleg de cămin (cumnat al fetei) i-a aranjat în următoarea săptămână o
invitaţie la potenţialii socri, prilej cu care Crainic a şi cerut-o de soţie.
Orice reticenţă a părinţilor s-a evaporat din clipa în care tânărul a declarat
că nu are pretenţii la zestre, la scurt timp având loc cununia, naş fiindu-i
Gala Galaction129. Al. Rosetti şi-a cunoscut viitoarea soţie la Iaşi, în
1917, în anii refugiului, fiind impresionat „din primul moment de ţinuta
ei austeră, linia atât de pură a profilului”130.
Oricât ne-ar displace discuţiile pe această temă, pentru a ne
dovedi superiori în plan spiritual, în mod evident individul are
simţăminte incontrolabile, îi place sau nu de un corp, îl contrariază sau
nu, îi atrage atenţia sau îl lasă indiferent (te pui cu gustul omului?!) În
127
Ibidem, p.150-151.
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), I, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 1991, p.59.
129
N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială „Gândirea”,
1991, p.116.
130
Al. Rosetti în evocări, ed. Andriana Fianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995, p.240.
128
114
fond, în relaţia de cuplu, corpurile celor doi parteneri sunt cele care
interacţionează în primul rând, ele sunt obligate să se atingă, iar cea mai
mică undă de repulsie fizică va duce – mai devreme sau mai târziu – la
ruptură. De aceea, nu întâmplător, „corpul” a devenit tot mai mult o temă
privilegiată de studiu131. Iar din totalitatea corpului, parcă faţa inspiră
celuilalt cele mai multe aspecte din complexitatea fiinţei umane. În
vreme ce capul conferă monumentalitate corpului, faţa trădează părţile
ascunse ale individului, emoţiile, momentele de gândire intensă, suferinţa
fizică, ura ca şi bucuria, iar unii mai versaţi pot citi pe chipul celorlalţi
până şi prefăcătoria, şarlatania, avariţia etc. De altfel, şi pentru P.P.
Panaitescu „toate impresiile vin din fizicul persoanelor”, meditând ca
tânăr student asupra strânsei legături dintre caracterul unei fiinţe şi
aspectul ei. Chiar şi atunci când şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Silvia,
înainte de orice tot înfăţişarea ei fizică l-a atras: „am simţit legat de ea
ceva din aerul vechii Elade”, iar „linia, silueta cuiva arată cine e acel
om”132.
Dar şi alte părţi ale corpului au fost „atractive” pentru bărbaţi, de
vreme ce în nenumărate rânduri – îndeosebi în corespondenţă – regăsim
ca incitând imaginaţia şi poftele acestora locuri din corpul femeii poate
mai puţin direct vizibile, cât mai ales evidenţiate prin proeminenţe.
Aşadar, ca regulă generală, frumuseţea este criteriul iniţial (iar
pentru mulţi chiar fundamental) de alegere a unei partenere. Însă nu este
singura normă. Intervin o mulţime de alte elemente, ce ţin mai ales de
partea spirituală (în anumite cazuri) ori cea materială (în alte cazuri).
Principial, pentru intelectuali n-ar fi de dorit o femeie incultă („proastă”),
oricât ar fi ea de frumoasă. Cu alte cuvinte, în alegerea unei partenere de
viaţă intervine şi valoarea personală a femeii („valoarea adăugată”, ca să
vorbim în termeni economici şi de rentabilitate). Or, tocmai această
valoare adăugată conferă persoanei „distincţie”, aşa cum astăzi mulţi
bărbaţi se ghidează în selecţia unei femei după cariera acesteia, chiar
cuantumul veniturilor etc., pentru că în fond locul ei de muncă şi poziţia
ocupată în ierarhie reprezintă chiar recunoaşterea socială a acesteia, a
profesionalismului ei.
131
Représentations du corps. Le biologique et le vécu, normes et normalités, textes réunis
par Gilles Boëtsch, Nancy, Presses Universitaires de Nancy, 2006. La noi, vezi Simona
Sora, Corpul în literatură, în „Dilematica”, III, 2008, nr.20 (ianuarie), p.15-22.
132
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia,
1974, p.18, 46.
115
Ca student, I.M. Marinescu este atras deopotrivă de aspectul fizic
al colegelor, dar şi de calităţile lor intelectuale. De pildă, la un moment
dat, este cucerit de o studentă blondă, „cu ochii mari albaştri şi veşnic cu
privirea pierdută în gol”. Îşi imaginează că este „poetă” şi-i devine dragă.
Dar imediat cum o cunoaşte ceva mai bine, rămâne profund dezamăgit:
fiinţa drăguţă „era mărginită şi comună”, iar „privirea în vag era privirea
boului care nu gândeşte la nimic”133. Se va căsători însă mult mai târziu,
la 37 de ani, la insistenţele familiei (şi mai ales ale mamei), cu „o fată a
unor gospodari harnici şi înstăriţi” din Craiova, oraşul său natal,
cunoştinţe mai vechi ale părinţilor lui şi posesori ai unei „locuinţe
somptuoase” chiar în inima urbei. Iar soţia, Titi, cu zece ani mai tânără, îi
apare drept „o fată drăgălaşă şi instruită”, ce cânta la pian destul de bine,
care era citită, „era inteligentă şi vioaie”134.
În plus, nu-i deajuns cum arată femeia din punct de vedere fizic,
ci şi cum se îmbracă. La urma urmei, vestimentaţia contribuie şi ea la
declicul unei relaţii, pentru că numite defecţiuni ale corpului pot fi
corectate prin croiala şi culoarea hainelor. Mai mult, fiind în trend cu
moda, asta dă şi un soi de dimensiune poziţiei sociale sau aspiraţiilor. Dar
din această ultimă perspectivă, hainele au şi un efect pervers, în sensul că
ele pot fi în vogă, că în aparenţă corectează ceva, însă ulterior bărbatul
constată că vestimentaţia ascunde un corp urât, ca sa nu mai vorbim de
caracter. Aşadar, vrem, nu vrem, asta este: vestimentaţia este şi o măsură
a rangului social, iar individul uneori trebuie să şi „plătească” dacă
acordă importanţă aparenţelor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte categoria frumosului, fiinţa
umană este evident „perisabilă” (şi trupeşte, şi mental). Cu siguranţă,
pentru fiecare vârstă pot fi găsite etaloane de frumuseţe, însă ardoarea
stârnită de strălucirea trupească, aşa cum se petrece ea în tinereţea
individului (datorită îndeosebi pornirilor incontrolabile), anevoie mai
poate fi atribuită – să zicem – vârstei a „treia”. Poate de aceea,
intelectualii în general caută la femeia de „cuplu” nu doar aspectul fizic,
ci un cumul de „frumuseţi”, în care fundamentală pare inteligenţa,
cultura, rafinamentul, cu alte cuvinte mai mult decât rudimentele unei
educaţii elevate.
133
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.53.
134
Ibidem, p.151-152.
116
Elena Bacaloglu a urmat cursurile de la Collège de France şi
Sorbona, devenind pentru scurt timp (1902-1904) soţia lui Ov.
Densusianu, prezentând-o deja în capitolul anterior. Adelina Poenaru,
viitoare soţie a lui Mihai Dragomirescu, vorbea încă de mică trei limbi:
româna, greaca şi franceza, mai apoi însuşindu-şi bine greaca veche,
engleza, italiana şi germana. Prin 1880, de exemplu, Adelina a cunoscut
pe Eminescu prin saloanele literare din Bucureşti ale Mitei Kremnitz, M.
Miller-Vergy, Ioachim Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ş.a.,
saloane frecventate şi de Titu Maiorescu. Cam pe atunci – între 1880 şi
1883 – Eminescu a dedicat Adelinei poezia Apari să dai lumină,
publicată apoi de M. Dragomirescu în „Convorbiri literare” din 1 iunie
1895135. În 1891 merge la unul din Institutele din Oxford pentru a studia
literatura engleză (traduce apoi Othelo în franceză), continuându-şi
ulterior studiile la Sorbona, unde aprofundează istoria filosofiei la
îndemnul lui T. Maiorescu, la Bruxelles şi Liège, după care se întoarce în
ţară (1897). De altfel, în intervalul 1891-1897 Adelina Poenaru a redactat
un Jurnal, deosebit de interesant sub aspectul educaţiei unei tinere fete de
origine socială elevată, dar mai ales în ce priveşte relaţia pre-maritală cu
viitorul soţ136. Dar pe Mihai Eminescu îl cunoscuse şi Maria Savul,
viitoarea soţie a lui Ion Găvănescul, tatăl acesteia – inginerul bucovinean
Anton Savul, o vreme şi gazetar – având casa de pe str. Zugravilor din
Iaşi deschisă mai întregii lumi intelectuale din urbe, aici poposind de
câteva ori şi ilustrul poet137.
Pe aceleaşi coordonate, ale educaţiei elevate – pentru tinere ce au
avut legătură într-un fel sau altul cu universitarii noştri „literari” –, se mai
cuvin a fi menţionate Venturia Nicolau (căsătorită mai apoi cu Onisifor
Ghibu), cu studii muzicale la Viena şi Paris, ca elevă a Féliei Litvinne,
devenind o bună pianistă şi cântăreaţă de lieduri, fiind acompaniată
într-un concert la Ateneul Român, în 1925, de G. Enescu, având multe
135
Vezi Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari să dai lumină”, în „Manuscriptum”,
1/1990, p.27-29.
136
Fragmente în „Manuscriptum”, 4/1989, p.176-179. La BCS Bucureşti se află
corespondenţa dintre M. Dragomirescu şi Adelina (sute de scrisori), în mică parte
publicate în „Manuscriptum”, 4/1989, p.167-175.
137
Vezi Maria I. Găvănescul, Amintirile mele despre Eminescu, în „Convorbiri literare”,
LXXV, 1942, nr.9-10, p.553-559. Mama Mariei, Zoe Savul, era vicepreşedinta Ligii
Feministe din Iaşi şi una din iniţiatoarele dejunurilor gratuite pentru şcolarii săraci, acţiune
legiferată apoi de Spiru Haret.
117
înregistrări pe disc etc. Iar Sextil Puşcariu reconstituie într-o vastă şi
impresionantă sinteză de istorie familială, nu demult editată, o frescă
impecabilă nu doar de genealogii, ci a femeilor ardelene de clasă mijlocie
ori în curs de îmburghezire, cu toate atributele lor, în primul rând de
educaţie138. De altfel, chiar soţia lui urmase Conservatorul la Viena,
cântând uneori pentru musafirii aflaţi în vizită, renunţând însă la orice
aspiraţie artistică în profitul familiei. La fel, cele două fiice ale familiei
Circa din Cenadul-Săcelelor au fost duse de mama lor (pentru că tatăl,
Gheorghe Circa, absolvent de agronomie la Viena, murise destul de
tânăr) tot în capitala Imperiului, la Conservator, Elena învăţând pianul,
iar Eliza violina, cea dintâi devenind apoi soţia lui Aron Densusianu. Şi
soţia lui Al. Boldur avea studii şi preocupări muzicale elevate, aceasta
fiind una din cele mai apreciate profesoare de pian la Conservatorul
Municipal din Chişinău până la intrarea Moldovei în componenţa URSS,
în 1940. La fel şi Ştefania, soţia sociologului Constantin Sudeţeanu, ce a
fost profesoară de muzică, iar pentru scurt timp şi cântăreaţă la Opera din
Cluj.
De asemenea, elevate studii muzicale au făcut multe din soţiile
universitarilor noştri, chiar dacă nu toate au fost sancţionate printr-o
diplomă de Conservator. Însă, de pildă, Alice Marcu – soţia italienistului
Al. Marcu şi sora lui Victor Eftimiu139 – cânta minunat la pian, pe mai
mulţi impresionând execuţiile ei din Chopin (îndeosebi Nocturnele)140. În
schimb, sora lui Tudor Vianu, Cornelia (Nelly), a atins performanţe de
invidiat, după ce a absolvit Conservatorul Regal din Bruxelles, în 1913,
fiind angajată la „Théâtre Royal du Parc” din capitala Belgiei. Octavia,
soţia lui Leca Morariu, a fost laureata concursului internaţional de canto
şi vioară de la Viena, din 1932 etc.
Cornelia Brediceanu, cu studii liceale la Laussane şi Braşov, apoi
absolventă de medicină la Viena, provenea dintr-o celebră şi influentă
familie de intelectuali ardeleni (mai bine spus, bănăţeni), avocaţi şi
diplomaţi, cu înclinaţii artistice, în casa căreia se perindau frecvent
personalităţi precum Aurel C. Popovici, Ion Popovici-Bănăţeanul, Traian
138
Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit.
Clusium, 1998. Volumul conţine o impresionantă cantitate de fotografii de epocă ale
femeilor.
139
Acesta fiind căsătorit cu Agepsina Macri, o celebră şi frumoasă actriţă din epocă.
140
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.151.
118
Vuia, Valeriu Branişte, Sever Bocu, Filaret Barbu ş.a.141 Absolventă de
medicină a fost şi soţia lui George G. Mateescu, Felicia, studii pe care
le-a desăvârşit în scurta perioadă ce a trăit-o alături de istoric, stins
prematur în 1929. De altfel, a avut tăria să-şi susţină doctoratul la numai
două săptămâni de la dispariţia soţului, cu o disertaţie pe tema Tulburări
oculare de origine dentară142. I.A. Rădulescu-Pogoneanu s-a căsătorit în
vara lui 1901 cu Elena, profesoară de franceză, care va ajunge apoi
directoarea Şcolii Normale de la Azilul Elena Doamna şi a Şcoalei
Centrale de fete din Bucureşti (în anii interbelici Liceul de fete „Marica
Brâncoveanu”), afirmându-se totodată şi ca autoarea mai multor manuale
apreciate. Elena era – după descrierea unei foste eleve – „o femeie
frumoasă, trufaşă, autoritară şi exigentă. Şi mai avea un cusur mai mare:
ironia”, memorialista adăugând şi alte trăsături de caracter ale acesteia143.
Sau cazul poetei Matilda Cugler, fiica arhitectului Carol von
Cugler şi viitoare soţie, mai întâi, a filologului Vasile Burlă (o vreme
suplinitor al catedrei de Limbă şi literatură română la Iaşi), apoi a
universitarului Petru Poni, care a primit în familie o educaţie deosebit de
aleasă, împlinită prin lecturi sistematice din literaturile germană,
franceză, italiană şi română, educaţie transmisă şi fiicelor ei Lucia,
Viorica şi Margareta144. Totodată, a fost una din puţinele femei care au
făcut carieră literară prin intermediul „Convorbirilor literare”, publicând
versuri lirice, în care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este
dominant145.
Cucerit de educaţia viitoarei soţii a fost şi Al. Philippide, în cazul
primei căsătorii, cu Johanna Minckwitz. Pe lângă faptul că aceasta era
fiica lui Johannes Minckwitz, filolog de oarecare notorietate146, dar pe
141
În plus, naşa Corneliei Brediceanu era Sofia Bragadiru, cândva logodnica lui Iuliu
Maniu.
142
Cf. Veronica Turcuş, George G. Mateescu (1892-1929), Bucureşti, Edit. Academiei,
2008, p.34.
143
Lucia Demetrius, Memorii, ed. Ion Nistor, Bucureşti, Edit. Albatros, 2005, p.49-50.
144
Aceasta a devenit profesor universitar la Iaşi, de chimie anorganică.
145
Asupra ei vezi C.V. Gerota, O uitată figură convorbiristă: Matilda Cugler-Poni
(1853-1931), în „Convorbiri literare”, an. 70, 1937, nr.1-5, p.376-381. De asemenea,
Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese, Iaşi, Edit. Junimea, 1971.
146
Cunoscut mai ales pentru lucrările sale: Balladen und Lieder (Berlin, 1835), Über dei
rhythmische Malerei der deutschen Sprache (Leipzig, 1855) şi Katechismus der
Mythologie aller Kulturvölker (Leipzig, 1874), dar şi pentru traducerile din greaca veche
(Homer îndeosebi). În afară de Johanna, acesta a mai avut un fiu omonim, ce a devenit un
119
care Philippide nu l-a mai prins în viaţă (pentru că a decedat în 1885), ea
însăşi se pare că avea o bună pregătire în domeniu: şi-a susţinut
doctoratul în filologie romanică la Universitatea din Zürich (1894),
dovedindu-se interesată de limba română, traducând – bunăoară – poezia
Strigoii, a lui Eminescu147.
Constanţa Erbiceanu, fiica teologului şi istoricului Constantin
Erbiceanu, membru al Academiei Române, o vreme profesor de limba şi
literatura greacă la facultatea de litere din Bucureşti (1897-1904), a
crescut într-o atmosferă intelectuală elevată. Pe când tatăl era profesor la
Seminarul Socola din Iaşi, în casa familiei Erbiceanu intrau frecvent A.D.
Xenopol, Al. Lambrior, G. Panu, iar nu de puţine ori chiar M. Eminescu.
În plus, de mică manifestă înclinaţie spre muzică, ceea ce va duce ca din
fragedă copilărie să urmeze Conservatorul din Iaşi. Ulterior, la Bucureşti,
ia lecţii de claviatură cu Zdislaw Lubicz, care a stat la noi vreme de două
decenii, fiind frecvent invitat la Curtea Regală148. La sfaturile acestuia,
Constanţa îşi va desăvârşi studiile muzicale la Conservatorul din Leipzig,
instruindu-se apoi la Paris şi Berlin, în ţară devenind ulterior o celebră
profesoară la Conservatorul din capitală149.
Iulia Hasdeu ar fi un alt bun exemplu, fiinţă deosebit de
sensibilă, aflată mereu sub supravegherea tatălui ei. Chiar şi când aceasta
se găsea la Paris, scria săptămânal savantului, făcându-i un raport detaliat
asupra activităţii (lecturi, succese, întâlniri, alimentaţie etc.). Era o fată ce
refuza tentaţiile şi frivolităţile vârstei, trăind în izolare împreună cu mama
sa şi studiind din greu, ca studentă la Paris trebuind să concureze cu
celebru şahist şi editor al periodicului „Deutsche Schachzeitung”, dar care – din nefericire
– s-a sinucis pe la 58 ani, aruncându-se în faţa trenului.
147
În „Arhiva” V, 1894, nr.5-6, p.328-340; la p.328-330, în subsolul paginii, Al.
Philippide dă o notă de prezentare a traducătoarei.
148
Lubicz este pe nedrept uitat, la finele veacului XIX apreciindu-se că a făcut la noi cam
ceea ce a întreprins Liszt pentru unguri (valorificarea componistică a specificului naţional,
prin rapsodii şi mici piese de pian). La puţinul care se ştie despre el, adăugăm ipoteza că
acesta ar fi fost înmormântat într-o capelă la Septfonds (Franţa), unde în anii de început ai
celui de-al II-lea război mondial şi-au găsit locul de veci şi câţiva militari, morţi pe când
se aflau încartiruiţi într-o mică bază de tranzit a piloţilor polonezi. Supoziţia este
alimentată de faptul că numele său – Zdislaw Lubicz Skibowski, deloc uzual în forma
aceasta – apare pe o stelă funerară de acolo, fără nici o altă indicaţie în ce priveşte data
morţii, profesie etc.
149
Lavinia Coman, Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului, Bucureşti, Edit.
Meronia, 2005.
120
colegi francezi deosebiţi, din care unii au devenit celebri, precum André
Bellesort sau Abel Rey. Iar dacă n-ar fi murit atât de devreme (la numai
19 ani), mai toată lumea ştia că era destinată a fi soţia lui G.I.
Ionnescu-Gion, apropiat al lui B.P. Hasdeu, acesta din urmă chiar
propunându-i apoi fostului prezumtiv ginere – prin 1890 – să-i preia
numele, de „Petriceicu Hasdeu”, cu toate prerogativele aşa-zis
„nobiliare”150.
Sunt de asemenea evidente posibilităţile de educaţie la o tânără
de la începutul veacului XX prin cazul lui Alice Steriade (devenită prin
căsătorie Voinescu), cu studii de filosofie la Bucureşti (licenţiată în 1908)
şi un doctorat la Paris despre şcoala neokantiană de la Marburg şi
idealismul critic (în 1913), ajunsă profesoară la conservatorul din
Bucureşti, după ce a eşuat în ocuparea catedrei de filosofie de la
Universitate pe motiv că era… „femeie”151. În schimb, nu aceleaşi
considerente au acţionat în cazul Anitei Belciugăţeanu, deşi mai avea şi
„handicapul” de a fi israelită, este drept, convertită152. Originară de lângă
Focşani, dintr-o familie numeroasă, dar cu mulţi băieţi, Anita a început
facultatea de litere din Viena (unde se afla un frate al ei ca student),
însuşindu-şi filologia romanică cu Wilhelm Meyer-Lübke, în aceeaşi
perioadă pregătindu-şi doctoratul cu acelaşi savant şi Ernst Gamillscheg,
cu care tânăra de la noi va avea mai apoi o bogată corespondenţă. Însă
datorită faptului că tatăl ei trecea prin acute probleme financiare, se
punea problema revenirii Anitei în ţară. Numai că tocmai atunci Mario
Roques căpătase conducerea Institutului de filologie romanică de la
Paris, iar în urma călduroasei recomandări a lui Meyer-Lübke este
angajată ca lector de limba română la „École des langues orientales
vivantes” de pe lângă Sorbona. În afara activităţilor didactice, aici va
cunoaşte şi se va împrieteni cu două viitoare celebrităţi ale filologiei:
150
Asupra Iuliei vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P.Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1990, p.369-379, 480-487, 512-522; Crina Decusară-Bocşan, Renaşterea unui nume.
Studii şi eseuri despre Iulia Hasdeu, Bucureşti, f. ed., 2002; B.P. Hasdeu, Omagiu Iulia
Hasdeu. 135 de ani de la naştere, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Crina
Decusară-Bocşan, Epistolar Iulia Hasdeu, I-II, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”,
2004; Iulia Hasdeu, Oeuvre poétique/Opera poetică, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Saeculum, 2005; Iulia Hasdeu, Cugetări, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2006.
151
În perioada interbelică se afla în relaţii cu François Mauriac, André Gide, Roder Martin
du Gard (cu care era în corespondenţă), A. Malraux, H. Focillon, Charles du Bos ş.a.
152
În anii studiilor universitare la Paris aceasta a trecut la religia catolică, pe care a
practicat-o atât de fervent încât şi-a botezat ambii copii.
121
danezul Vigo Brönddal şi finlandezul de limbă suedeză Arthur Långfors
(acesta va veni şi la Bucureşti, prin anii 30).
În paralel, Anita Belciugăţeanu studiază limba şi literatura
italiană, terminând facultatea în 1917, după care va petrece un an la
Florenţa, pentru specializare. Abia în 1919 reuşeşte să revină în ţară,
stabilindu-se la Bucureşti şi predând italiana la Liceul „Titu Maiorescu”,
apoi la Şcoala Centrală. Din 1921 devine asistentă provizorie la catedra
lui Ramiro Ortiz, publicând mai multe studii de critică literară, chiar şi un
curs de istoria literaturii italiene (1923), pentru ca în 1925 să-şi treacă
doctoratul cu o teză despre La poesia di Giacomo Leopardi, pe care o va
publica în româneşte peste trei ani153. Va deveni în cele din urmă docent
şi apoi conferenţiar, postură în care va rămâne până în 1941 (figurând pe
„lista” cu evrei, singura la litere), pentru ca în 1944 să moară prematur, la
numai 52 de ani, fiind ulterior mereu invocată de italieniştii noştri (Nina
Façon, Edgar Papu, Alexandru Balaci, Napoleon Creţu, C.H. Georgescu
şi Alexandrina Mititelu) pentru aportul ei la evoluţia domeniului154.
Dar nu este singurul exemplu de femeie înalt educată şi cu
carieră universitară în anii interbelici, deşi învăţământul superior
românesc era profund... misogin (să mi se scuze incorecta asociere!).
Este poate şi explicaţia pentru care puţinele femei existente în acest câmp
au ocupat mereu doar posturi de „aşteptare”, însă de expertiză, pe lângă
vreun mare profesor. De pildă, Eufrosina Dvoicenco-Markoff (Markoff
după numele soţului) a absolvit facultatea de litere şi filosofie din
Bucureşti (în 1930), aflându-se mereu sub îndrumarea şi protecţia lui N.
Iorga, care o utiliza pentru cunoştinţele ei de limbă rusă. După numai doi
ani îşi termină şi doctoratul, coordonat de D. Caracostea, cu Viaţa şi
opera lui C. Stamati, care va fi tipărit în 1933, an în care a şi fost
premiată de Academia Română. Este apoi membră a Şcolii Române de la
Fontenay-aux-Roses (1932-1935), după care devine asistentă la
153
Dintre cei care au elogiat lucrarea, în cunoştinţă de cauză, vezi cronicile lui Al.
Popescu-Telega, în „Năzuinţa”, Craiova, nr.2 din noiembrie 1928, p.45-47, şi Alexandru
Dima, în „Viaţa literară”, nr.102 din 2-6 februarie 1929, p.5.
154
Vezi asupra ei excelentul studiu al unei nepoate, Luminiţa Beiu-Paladi, Leopardi nella
visione di una comparatista romena: Anita Belciugăţeanu, în vol. Giacomo Leopardi e la
sua presenza nelle culture est-europee. Atti del Convegno internazionale di Bucarest (2-5
luglio 1998), edit. S. Bratu Elian, Bucarest, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1999, p.32-39. Autoarea este şi ea italienistă, însă la Universitatea din Stockholm; îi
mulţumesc şi pe această cale pentru că a rezistat cu stoicism – deşi avea o puternică viroză
– la sumedenia mea de curiozităţi bio-bibliografice, şi nu numai.
122
universitate, lucrând totodată la Institutul sud-est european (condus de N.
Iorga) şi la Biblioteca Academiei Române. Aflată la studii în Polonia,
vestea asasinării lui Iorga o determină să se stabilească în SUA, la New
York, unde va ţine cursuri la Institutul de Filologie şi Istorie Orientală şi
Slavă, conducând şi Centrul de Studii Române, înfiinţat în memoria lui
N. Iorga, pentru ca din 1957 să devină cercetătoare la Institutul de
Literatură Universală din Moscova155.
În aceeaşi categorie trebuie să includem şi pe Elena Eftimiu,
licenţiată în litere la Bucureşti şi cu un doctorat în slavistică la
Universitatea Carol IV din Praga156. S-a afirmat apoi îndeosebi ca
publicistă şi traducătoare, realizând – de pildă – în 1938 o Antologie de
proză poloneză, prefaţată de O. Goga. Datorită cunoştinţelor ei
lingvistice, a ajuns lector de limba cehă la Universitatea din Cluj, din
vara lui 1940157, pentru ca în 1947 să se transfere în aceeaşi categorie
didactică la Bucureşti, la catedra de slavistică cu limbile bulgară şi
sârbă158.
Se impune totuşi să remarcăm faptul că în cadrul facultăţilor de
litere şi filosofie nu a existat niciodată vreun cuplu care să profeseze
împreună, în acelaşi timp, cel puţin până spre finele anilor 30 ai veacului
trecut. Abia de atunci începe să se contureze „moda” – încă firavă până
în anii regimului comunist – familiilor de universitari, ba chiar a
clanurilor, care astăzi aproape că domină şi sufocă învăţământul nostru
superior. Şi pentru că vorbeam de „începuturi”, trebuie să menţionăm aici
pe Constantin Daicoviciu, care a avut pe soţia sa Lucia ca secretară
dactilografă la Institutul de Studii Clasice din Cluj, unde soţul era
director. Şi tot în acest centru universitar, după căsătoria lui Mihail
Macrea cu Aneta-Virginia Trutescu, la 11 decembrie 1937, soţia acestuia
este numită preparator la acelaşi Institut de Studii Clasice (de la 1
ianuarie 1942)159 – unde soţul era şef de lucrări, pe atunci –, iar peste doi
155
Deşi în vara lui 2008, pe când mă aflam la Moscova, m-am străduit să aflu cât mai
multe despre Eufrosina Dvoicenco-Markoff, aria de investigaţie a rămas extrem de redusă
datorită reticenţelor faţă de „străini” a tuturor instituţiilor culturale de acolo, fără a mai
vorbi de disconfortul de a trece mereu prin filtre militarizate, oriunde te-ai fi aflat pentru
cercetare ştiinţifică.
156
Era soră cu scriitorul Victor Eftimiu şi cu excelenta traducătoare din franceză şi
italiană Olga Eftimiu. Elena n-a fost măritată.
157
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 74/1940.
158
Cf. „Monitorul Oficial”, nr.132 din 13 iunie 1947.
159
Până la data aceasta, ea s-a ocupat de creşterea fiicei lor, Rodica.
123
ani devine deja asistentă la Seminarul de limba greacă160. Se va mai
adăuga apoi familia Iosif şi Maria Pervain, căsătoriţi în iunie 1945, el
asistent încă din 1939, ea fostă studentă de-a lui la seminarii, cooptată
mai întâi ca asistent suplinitor la catedra de limba română şi dialectele ei
(de la 1 aprilie 1943), pentru ca din 1946 să treacă la Laboratorul de
fonetică experimentală din Cluj161. Numit iniţial ca suplinitor la catedra
de limba şi literatura germană din Cluj (de la 1 octombrie 1947), la nici
jumătate de an Eugen Otto Seidel devine titular. Nu după mult timp, o va
aduce la catedra respectivă şi pe soţia lui, pe Ingheborg Seidel162, ca
lector, pe baza unui concurs pro forma163.
De altfel, progresele realizate la noi de mişcarea feministă, mai
evidente după 1900, potenţate îndeosebi de evenimentele primului război
mondial, în timpul căruia femeile au fost antrenate în cele mai diverse
câmpuri de activităţi socialmente organizate pentru a înlocui pe cei aflaţi
pe front, au schimbat atitudinea şi importanţa lor în societate. Acestea
sunt tot mai mult prezente în mediile universitare – ca studente –,
ajungându-se la sfârşitul perioadei interbelice să fie predominante
numeric îndeosebi în cadrul facultăţilor de litere şi filosofie. Dacă ar fi
ştiut lucrul acesta Dimitrie Onciul, poate ar mai fi lăsat „nervii” de o
parte imediat după război, când părea agasat de tot mai multele fete
intrate la facultate, pentru că în concepţia lui acestea trebuie să se ocupe
doar de „cratiţă”164. În plus, epoca dintre cele două războaie se
caracterizează printr-o mai mare libertate a relaţiilor dintre sexe, un mai
mare grad de exprimare şi de independenţă al femeii etc.
Sub acest ultim aspect şi al fizionomiei unei tinere cu aspiraţii
elevate sunt demne de reţinut însemnările jurnaliere ale lui Jeni Acterian,
o fiinţă deosebit de inteligentă care s-a mişcat în preajma lui Emil Cioran,
160
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 893/1941 şi dos. 538/1943.
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 336/1946.
162
Aceasta era fiica prof. dr. în filologie Friedrich Karl Slotty şi a Paulei (născută Israel),
fiind botezată evanghelic-lutherană la 26 iunie 1910. Îşi susţinuse doctoratul la
Universitatea din Breslau, la 7 mai 1935, cu Zur Geschichte der Teologie in der
Sprachwissenschaft, întreaga perioadă interbelică locuind la Praga, iar după venirea în
România lucrând ca referent la Institutul Central de Statistică din Bucureşti.
163
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 497/1947. După publicarea
vacanţei în „Monitorul Oficial”, nr.15 din 19 ianuarie 1948, consiliul profesoral numeşte
în comisia de concurs pe L. Blaga, Em. Petrovici şi Liviu Rusu. Nu a fost decât un singur
candidat, în consecinţă Ingheborg Seidel fiind declarată reuşită.
164
Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.115.
161
124
Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Botta, P. Comarnescu, C. Noica ş.a.,
într-o epocă în care statutul femeii se ameliorase considerabil165. Iar
pentru atmosfera relaţiilor dintre sexe, Jurnalul lui Petre Comarnescu
este revelator166, cu atât mai mult cu cât prima lui soţie s-a dovedit
extrem de uşuratică. Sau enigmatica Alice Călugăru, ori mai puţin
cunoscuta azi Lucie Alioth-Karadja, de o inteligenţă şi cultură deosebită,
dar nefructificată; Lucia Mantu, plină de mister şi rafinament literar167, în
preajma căreia se înnobilau M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu
ş.a.; Cella Serghi, stilată prozatoare, admirată de Al. Rosetti, Liviu
Rebreanu şi Mihail Sebastian, dar care a însemnat mult mai ales pentru
Camil Petrescu, pe care şi l-ar fi dorit ca soţ168; Henriette Yvonne Stahl,
scriitoare de limbă română şi franceză, sensibilă şi mult apreciată, mai
bine de un deceniu parteneră de viaţă a lui Ion Vinea, iar după decesul
acestuia devenind soţia lui Petru Dumitriu. Iar acestea sunt doar câteva
exemple!
Cu alte cuvinte, prea puţine din partenerele de viaţă ale
universitarilor de la facultăţile de filosofie şi litere au avut la intrarea în
cuplu ceea ce numim astăzi doar studii medii (secundare), majoritatea
bucurându-se de o bună educaţie. Evident, nu trebuie să omitem nuanţele
ce se impun pentru a doua jumătate a secolului XIX, când marea
majoritate a fetelor de familie bună frecventau pensioanele, destul de
numeroase în epocă şi cu obiective ce vizau o paletă foarte largă de
aspecte ale educaţiei tinerelor fete, în care nu era neglijată nici viaţa
socială şi familială.
Nu trebuie însă să ignorăm nici prezenţa în viaţa intelectualilor
români a unor partenere de cuplu mai puţin instruite prin intermediul
şcolilor, ceea ce nu exclude pentru acestea existenţa unor calităţi şi
cunoştinţe intelectuale demne de luat în seamă. Soţia lui B.P. Hasdeu,
Iulia, nu pare să fi urmat nici măcar un pension, însă contemporanii au
fost mereu impresionaţi de inteligenţa şi cultura ei, probabil de
autodidact. Neşcolită a fost şi a doua soţie a lui Al. Philippide, Lucreţia,
165
Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, ed. Arşivar Acterian şi Doina
Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991.
166
Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, Bucureşti, Edit. Noul Orfeu, 2003.
167
Lucia Mantu era Camelia Nădejde (vezi şi M. Sevastos, Cine este Lucia Mantu?
Premiul literar al „Dimineţii”, în „Dimineaţa”, XXI, 1924, nr.6343 din 10 iulie, p.1).
168
Vezi volumul memorialistic al acesteia, Pe firul de paianjen al memoriei, Bucureşti,
Edit. Cartea Românească, 1977.
125
însă aceasta pare să-i fi oferit filologului tihna şi liniştea mult căutată.
Probabil la fel a fost şi în cazul căsătoriei lui Dumitru Mateiaşi cu
Nicoleta Gomoiu, fiică de preot, dar care lucra la Cluj ca menajeră;
Eugenia Vârgolici, soţia lui Teohari Antonescu, a rămas doar cu studiile
liceale încheiate, datorită căsătoriei realizate la 18 ani, iar la acest nivel
de studii s-au mai aflat soţiile lui Nicolae Iorga (prima nevastă), Simion
Mehedinţi, G. Călinescu, Şerban Lungu, Sever Pop, N. Bănescu,
Theodor Capidan, Ioan Hudiţă, Anatol Chircev, Jean Livescu169 ori C.
Giurescu. De asemenea, Lucia Bugnariu, soţia lui C. Daicoviciu, a
absolvit doar patru clase de liceu, urmând şi un curs comercial vreme de
un an. În schimb, o altă Lucia, soţia lui Octav Erbiceanu şi fiica
universitarului de la ştiinţe Neculai Culianu, a început studiile la
facultatea de litere din Iaşi, pe care le-a abandonat însă anul următor170,
după ce s-a măritat, urmând apoi şi primul copil, Neculai, născut la 7
decembrie 1894.
A doua soţie a lui Mihail Dragomirescu, Laura, nu avea decât
şase clase secundare, chiar dacă era fiica rentierului Grigore Feraru
(mama acesteia fiind născută Coandă171); şi deşi unii contemporani o
considerau ca fiind needucată (comparând-o mai ales cu prima soţie,
Adela), totuşi Laura a colaborat sporadic cu nuvele pe la câteva reviste
(începând cu 1918), ocupându-se însă mai ales de traduceri, tălmăcind de
pildă Raţa sălbatică a lui Ibsen (1921), dar şi altele, prin anii 50-60 fiind
încă activă în acest domeniu172. Iar în plus, Laura era deosebit de
frumoasă şi se îmbrăca foarte elegant.
Oarecum needucată, în adevăratul sens al cuvântului, se pare că a
fost şi prima soţie a lui A.D. Xenopol, Elisa Gal, ce provenea de altfel
169
Soţia acestuia, Despina (Coca), începuse facultatea, pe care a abandonat-o în scurtă
vreme, măritându-se în 1943 cu nu tocmai tânărul profesor de germanistică de la
Universitatea din Iaşi.
170
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, 326/1892.
171
Mama Laurei, Alina, era sora gen. Constantin M. Coandă (pentru scurt timp şi
preşedinte al Consiliului de Miniştri, octombrie-noiembrie 1918) şi, în consecinţă, mătuşa
savantului Henri Coandă. Vezi V. Firoiu, Convorbiri cu Henri Coandă, Bucureşti, Edit.
Albatros, 1971, p.31-34.
172
A publicat, de pildă, împreună cu Petru Manoliu, Liviu Rusu ş.a., antologia Nuvela
germană în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.
De asemenea, a tradus din Goethe (vezi, de pildă, Poeme epice, ed. Jean Livescu,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1990) sau Georg Büchner (Pagini alese,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967) ş.a.
126
dintr-o familie modestă173, doar un frate al ei – Titus Gal – ajungând
funcţionar la Iaşi174. În aceste împrejurări, pare firească apropierea lui
Xenopol, ceva mai târziu, de Coralia Gatovski, cu care se va şi căsători
după divorţul de Elisa. Oricum, Coralia era mult mai cultivată, îi plăcea
să patroneze serate culturale acasă la ea, şi mai ales era bogată: tatăl –
Constantin Bibiri – fusese mare proprietar în Bacău, iar ea deţinea în Iaşi
un imobil impresionant pe str. Sf. Nicolae nr. 9, cunoscut şi sub numele
de „Casa Xenopol”.
S-ar mai cuveni spuse aici câteva cuvinte despre funcţia mamei
în pregătirea fiicei pentru viitoarele ei îndatoriri de soţie, cel puţin până
spre primul război mondial. În afara rolului educativ ce-l are, tot ea este
cea care se impune masiv în centrul imaginii viitorului cuplu şi
organizează scena întâlnirilor, viaţa în doi în perioada imediat următoare
căsătoriei etc. Aşadar, mama este agentul conservator al uzajelor sociale
şi totodată factorul activ al politicilor matrimoniale. Cu ocazia
prezentărilor ea este regizorul şi scenograful. Ea detemină şi învaţă fiica
cum să se îmbrace, cum să privească, cum, când şi ce să vorbească etc. –
îi impune atribute apte să creeze o bună imagine în ochii pretendentului.
Dar tot mama este aceea care poate pune stavilă unei legături, unui
proiect matrimonial ce nu ar fi în concordanţă cu aspiraţiile ei. De pildă,
prin 1855, Al. Odobescu era îndrăgostit de Anica Bărcănescu, pe care
dorea s-o ia de soţie. Dar la mâna acesteia aspira şi Iorgu Ghica, încurajat
fiind de mama fetei. Anica însă iubea pe un Iancu Ghica, maior, şi-i
mărturisi mamei că nu va accepta un alt soţ. Din clipa aceea, fata a fost
mereu supravegheată de părinţi, iar Odobescu a renunţat la orice aspiraţie
matrimonială ce ar fi ţintit pe Anica Bărcănescu175. Însă şi în cazul
băieţilor se poate recunoaşte mamei un rol cât de cât diriguitor în
alegerea viitoarei nurori. Ion I. Lapedatu (fratele geamăn al lui
Alexandru) relatează despre discuţia avută cu mama sa pe tema
173
Xenopol s-a căsătorit cu aceasta la 3 iulie 1877 (Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi.
Căsătorii, dos. 58/1877). Elisa Gal – născută la Iaşi, la 15 octombrie 1857 – era fiica lui
Irimia Gal şi a Veronicăi, de confesiune catolică.
174
Titus Gal (născut la Iaşi, în 12 septembrie 1863) s-a căsătorit în 1888 cu Elena
Anghelichi (din Pomârla, jud. Dorohoi), al cărei tată – Ion – era şi el funcţionar
(Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 7741/1888). De altfel, după o vreme şi
Titus s-a stabilit la Pomârla.
175
Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.173-174.
127
eventualităţii căsătoriei cu o fată de notar (decedat însă) din Săcele.
Spune mama Lapedaţilor: „Tu eşti orb. Nu-i nici frumoasă, nici
inteligentă. Ce vrei cu ea? În loc să tinzi la mai mult, vrei să te bagi tot
mai afund în neamurile mocăneşti. Tu, dacă vrei să te însori, gândeşte-te
la fete ca cele din familia Moga din Sibiu, sau altele din treapta lor”176.
Alături de părinţi, bunicii, unchii şi mătuşile, prietenii de familie
joacă un rol deloc neglijabil în procesul matrimonial, îndeosebi în ceea ce
priveşte colecta de informaţii privind potenţialii pretendenţi. Mai mult
chiar, prin a doua jumătate a veacului XIX (dar şi ceva mai încolo),
existau chiar un soi de intermediari pentru realizarea unor mariaje,
persoane numite în epocă „făcătoare de casă”, de regulă femei de bună
condiţie socială, cu o viaţă socială activă, ceea ce le permitea să pună în
legătură pe diverşii aspiranţi la partide matrimoniale conforme rangului
sau pretenţiilor. La o astfel de persoană a apelat şi Teohari Antonescu, la
Adela Grigoriu, din Iaşi, care avea intrare la mai toate familiile „de
lume”, cu fete de măritat177.
După moartea lui Ioan Lapedatu, Aron Densusianu (naş de
cununie al acestuia, stabilit apoi la Iaşi) mediază recăsătoria văduvei
Lapedatu (care avea deja doi copii178) cu scriitorul şi esteticianul Ioan
Pop Florantin, membru al Junimii, şi el la a doua însurătoare. De
asemenea, Ioan Scurtu a intermediat căsătoria lui Al. Lapedatu cu
Victoria Pana. Pe de altă parte, Petre Comarnescu nu ţine seama de
sfaturile prietenilor (C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu) de a nu se
căsători cu Gina Manolescu-Pincas, sfaturi date nu din invidie pentru că
tatăl acesteia ar fi fost ministru, ci pentru că în mod real fata era o
uşuratică şi aventurieră, chiar şi după căsătorie înşelându-l cu N.D.
Cocea. În acelaşi timp, după cum mărturiseşte în Jurnalul său, P.
Comarnescu era „tolerat de mama ei, socotit rezervă bună de tatăl ei
vitreg, dl. Pincas, om fără viitor ca intelectual, de tatăl ei, dl. ministru
Manolescu-Strunga; şi alţii care cred că eu vreau să mă lansez prin
el!”179.
De asemenea, fraţii, recunoscând funcţia emancipatoare a
căsătoriei pentru fete, contribuie la realizarea unor căsătorii rezonabile.
176
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.155.
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.210-211, 216.
178
Celebrul economist I.I. Lapedatu şi istoricul Al. Lapedatu.
179
Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994, p.111.
177
128
Sub acest aspect este de reţinut atitudinea lui I. Bogdan în proiectul
matrimonial al colegului său de profesorat, N. Iorga, care se va căsători
cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului180; sau a lui D.I. Suchianu, prieten
şi coleg de liceu la Iaşi, iar apoi de pensiune cu M. Ralea la Paris în
1919-1922, sora celui dintâi devenind soţia acestuia din urmă (o vreme,
înainte de căsătorie, locuind şi ea ca studentă în aceeaşi pensiune
pariziană)181.
Atunci când părinţii Adelinei Poenaru se împotrivesc căsătoriei
acesteia cu Mihail Dragomirescu, viitorul universitar şi critic literar nu
doar îi cere iubitei să fie „energică” în a smulge permisiunea, ci implică
şi pe fratele ei, pe C. Poenaru-Căplescu, tânăr medic chirurg, care avea în
mod cert o mai bună perspectivă asupra dimensiunii relaţiilor dintre cei
doi amorezi. Cu certitudine, iubirea dintre Mihail şi Adelina depăşise de
o vreme atitudinea „platonică”, ceea ce-i permite literatului nostru să
practice chiar un soi de şantaj: „Orice-ar zice părinţii tăi, orice ar face,
numai o alternativă le-a rămas: trebuie să se supună dragostei care, fără
şovăire, se afirmă în sufletele noastre de atât amar de vreme, trebuie să
zică da, când vei zice şi tu da. Între noi s-au stabilit cu vremea şi fără să
ştim atât de adânci relaţiuni, că n-ar putea să le rupă un singur nu al
părinţilor. (...) Nu poţi să desparţi doi oameni care au între dânşii atâtea
fire de legătură. (...) Oricât de nefericit am trăi noi împreună (ceea ce
de-altminteri e cu neputinţă), niciodată nefericirea nu va fi pentru tine şi
pentru mine mai mare, decât aceea pe care am simţit-o în regretul că nu
ne-am luat”182.
Invocam mai sus existenţa unei pieţe matrimoniale, cu cereri şi
oferte, cu negocieri etc. În primul rând, fata de măritat este plasată în
anumite spaţii ale pieţii matrimoniale, până pe la 1918 foarte bine
definite. Existau totodată intermediari care făceau aranjamentele,
stabileau modalităţile şi locurile de întâlnire pentru cei doi, care
fructificau diverse activităţi mondene pentru a pune în relaţie ambii tineri
etc. Sub aspectul modalităţilor de a face cunoştinţă, există practic o
180
Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele
sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău
şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 1994, p.619-630.
181
Tatiana Slama-Cazacu, Pe urmele lui Mihai Ralea la Paris, în „Manuscriptum”, XII,
1981, nr.3, p.30-34.
182
Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în
„Manuscriptum”, 4/1989, p.174.
129
infinitate de exemple, specifice fiecărui caz aparte, şi care ar face dificilă
convenabila lor enumerare aici. Importante însă sunt locurile care
facilitează întâlnirea, cunoaşterea reciprocă incipientă, cea care să
genereze declicul: la masă, invitaţii într-o familie, excursie (între rude sau
prieteni); cursuri de dans; baluri şi serate, ceremonii (o nuntă, de
exemplu), prin toate acestea putându-se controla relaţiile dintre sexe.
Imediat după terminarea studiilor în străinătate (la Jena şi
Budapesta), Gh. Bogdan-Duică a revenit la Braşov, ocupând un post de
profesor secundar suplinitor. Tânăr fiind, s-a remarcat îndeosebi prin
frecventele lui participări la „Kränzchen”-ul tinerelor românce din
Braşov, unde făcea lecturi publice şi anima spiritul critic al
participantelor în ceea ce priveşte literatura. Într-un asemenea context s-a
îndrăgostit de Octavia Rusu (măritată ulterior Voileanu), pe care şi-ar fi
dorit-o de soţie183. Şi tot la Braşov şi-a cunoscut viitoarea soţie şi Sextil
Puşcariu. Deşi erau rude şi se vedeau destul de des, Puşcariu n-a privit-o
pe Eleonora mai mult decât ca pe o copilă (între ei fiind o diferenţă de
patru ani). Însă după ce filologul a revenit de la studii din Germania, a
regăsit-o în toată splendoarea ei de adolescentă, frumoasă şi cochetă,
între cei doi înfiripându-se o relaţie de dragoste spre sfârşitul verii lui
1903, pentru ca în anul următor să se logodească184.
De altfel, pentru începutul veacului XX, în Ardeal, avem mai
multe surse memorialistice din care putem desluşi maniera în care tinerii
de anumită condiţie socială se puteau integra unei pieţe matrimoniale
destul de active. Bunăoară, Ion I. Lapedatu dezvoltă chiar acest aspect,
sintetizând oarecum astfel: „Era pe atunci obiceiul ca tinerii ce se aşezau
la Sibiu, pentru a putea face cunoştinţă cu societatea românească de
acolo, să facă vizite la familiile fruntaşe ale societăţii româneşti. Pe
primul plan erau familiile Cosma şi Moga. Urmau apoi familiile de
avocaţi, medici, profesori etc.”185. Şi tot acelaşi memorialist relatează
cum tinerii care îndrăgeau vreo fată practicau serenadele sub fereastra
iubitei. Bunăoară, I.I. Lapedatu împreună cu prietenii săi, foşti colegi de
studenţie – Lazăr Triteanu, O. Goga, I. Lupaş ş.a. –, după ce se întâlneau
183
Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978,
p.820.
184
Eleonora era fiica lui Pantelimon (Pandeli) Dima, profesor de liceu, de matematică, cu
studii secundare şi universitare la Viena (aici fusese prieten, printre alţii, cu Leon
Negruzzi), mama ei fiind Ileana (născută Florian).
185
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.148.
130
pe la vreo cafenea sau restaurant, luau o „orchestră de ţigani” şi
„mergeam să facem serenadă”. Nu lipsea aproape niciodată din repertoriu
aria Cavaleria Rusticană. Evident, acest lucru se făcea şi la casa familiei
Cosma. „Era îndeosebi dorinţa lui Goga, îndrăgostit pe atunci de
Hortensia, sau Tani, cum i se spunea. Serenăzile le făceam de regulă
sâmbăta noaptea spre duminică (...) Ele erau ştiute şi comentate de toată
lumea”186.
În schimb, istoricul Ioan Ursu, de pildă, şi-a cunoscut soţia fiind
invitat la Câmpulung la căsătoria lui Romulus Grigorescu, unul din fiii
gen. Eremia Grigorescu, cu o nepoată a lui A.D. Xenopol (Ursu fiind în
excelente relaţii cu istoricul ieşean). În calitate de cavaler de onoare a
avut ca parteneră pe viitoarea lui soţie, Lucreţia Grigorescu, fiica
generalului erou, devenită apoi doamnă de onoare a Reginei Maria.
Constantin C. Giurescu a fost profund impresionat de fiica lui Simion
Mehedinţi, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, în 1920, cunoscând-o
mult mai bine în urma vizitelor ce le făcea tatălui acesteia, care –
asemenea lui Maiorescu – invita acasă pe cei care-i preţuia.
Nicolae Petrescu şi-a cunoscut viitoarea soţie prin intermediul
unei familii de prieteni. Sociologul era un foarte bun amic cu scriitorul
Mihail Sorbul, care l-a rugat pe Petrescu să-i boteze fata, Sereda.
Evenimentul a avut loc la Aiud, unde soţia lui Sorbul tocmai fusese
numită directoarea unui gimnaziu de fete, la botez participând şi Liviu
Rebreanu, cumantul scriitorului. Cu acest prilej, înainte de a reveni în
capitală, d-na Sorbul l-a întrebat pe N. Petrescu dacă este dispus să se
căsătorească. „I-am răspuns că nu aş fi împotriva unui asemenea pas,
dacă aş întâlni o fiinţă care să-mi placă mai ales în privinţa caracterului”.
Atunci ea la informat că cunoaşte o asemenea fata şi că se va „ocupa mai
îndeaproape de această chestiune”, el intrând în joc sub pretextul – doar
pentru sine! – că fetele cunoscute în Bucureşti nu-i plăcuseră, pentru că
„nici una nu-mi inspira încredere din cauza luxului şi educaţiei
superficiale de care dădeau dovadă”187. Aşa se face că soţia lui Sorbul a
devenit mijlocitoarea căsătoriei lui N. Petrescu, ea reglând problema
186
Ibidem, p.151.
Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti,
Edit. Vestala, 2004, p.79.
187
131
întâlnirii dintre cei doi viitori soţi, la Alba Iulia, de unde era fata, nu la fel
de bogată precum viitorul universitar188, dar cu „caracter”.
Însă pentru intelectuali mediul studenţesc este de obicei unul din
locurile privilegiate unde se realizează cuplurile. De pildă, Garabet
Ibrăileanu şi-a cunoscut soţia în 1895 (abia terminase facultatea), cu
prilejul unei excursii pe Ceahlău organizată de studenţii facultăţii de
ştiinţe din Iaşi. În grup erau şi două fete, una din ele, Elena, studentă, era
sora unui prieten al lui Ibrăileanu, Mihai Carp (care publica în
„Evenimentul literar” cu pseudonimul M. Dafin)189. Ibrăileanu a stat
mereu în preajma Elenei, fără însă a-i face vreo mărturisire sau
declaraţie; doar atât, îi acorda o atenţie mult mai mare decât celorlalte
persoane. În toamna aceluiaşi an, Elena Carp trebuia să participe la un
Congres studenţesc la Câmpulung-Muscel, ca membră a delegaţiei
ieşene. Ibrăileanu se hotărăşte să plece şi el, cumpărând o ladă de felurite
bunătăţi (inclusiv lichioruri), grupul ieşenilor mergând într-un
compartiment de clasa a III-a şi chefuind toată noaptea (ceea ce
Ibrăileanu nu prea făcea). La Congres, Garabet şi Elena nu şi-au făcut
simţită prezenţa, ambii plimbându-se pe străzile Câmpulungului, iar după
încheierea lucrărilor cei doi nu s-au întors la Iaşi, ci au preferat o excursie
la Rucăr. Reveniţi într-un târziu, Ibrăileanu nu s-a mai dus la Buhuşi, ci
rămâne la Iaşi, unde vizitează aproape zilnic pe prietenul şi colegul Mihai
Carp, în fapt fiind un mijloc de a-şi vedea iubita cât mai des.
Cam în aceeaşi perioadă (septembrie 1895), Ibrăileanu a cerut-o
de soţie, într-un mod „original”: a trecut pe la ea şi i-a lăsat nişte pagini
scrise, chipurile fiind vorba de un articol al său, cerându-i părerea, după
care a dispărut. Era de fapt o epistolă-declaraţie, cu o lungă autobiografie
şi propunerea bruscă de căsătorie. Este un document al celui fără familie
şi care aspira spre o viaţă de cămin, stabilitate, sentimente etc. După
câteva zile fata, realistă, i-a explicat că planul ei este de a se mărita după
licenţă şi după ce-şi va face o carieră. Dispus să aştepte, Ibrăileanu îşi
manifestă romantismul făcând lungi plimbări cu Elena, fără ştirea
părinţilor ei. O aştepta de la diversele meditaţii pe care aceasta le acorda,
conducând-o până aproape de casă. Intenţiile matrimoniale ale celor doi
188
Părinţii fetei aveau o casă şi o bună parte a bunurilor funciare la Oieşdea, la 12 km de
Alba Iulia.
189
Mihai Carp a fost cofondator la „Viaţa românească”, căsătorit în 1902 cu Zoe
Georgescu (şi ea studentă la matematică şi prietenă cu Elena), care a murit însă la 13
martie 1905, rămânând un fiu, Radu.
132
au fost aduse şi la cunoştinţa familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da
mai multă independenţă, făcând multe excursii, mergând uneori singuri,
alteori cu prietenii la Berăria Zimbrul, situată undeva în Păcurari, un soi
de grădină de vară ce ţinea de fabrica cu acelaşi nume, prevăzută şi cu un
fel de scenă pentru diverse mini-spectacole etc., pentru ca abia în 1901 să
se oficieze şi căsătoria. Aceste evenimente, mult mai în detaliu, sunt
redate chiar de Elena într-un fragment memorialistic190.
Petre P. Panaitescu şi-a cunoscut viitoarea soţie (pe Silvia) cu
ocazia unei excursii studenţeşti în Grecia. Aşa cum rememorează ea mult
mai târziu, „ne-am cunoscut la intrarea în Bosfor, în lumina migdalilor în
floare, într-o frumoasă dimineaţă de mai a anului 1921”191. S-au revăzut
apoi la Bucureşti, în 15 octombrie acelaşi an – de pildă – mergând
împreună la un ceai la I.D. Ştefănescu. Au continuat să se întâlnească, în
aprilie 1922 notând despre ea în Jurnalul său că este „foarte fină,
inteligenţă vie, ironică, ascunzând o sentimentalitate melancolică”. Deşi
Panaitescu a căutat să nu fie acaparat de iubire faţă de aceasta, chiar
despărţindu-se o vreme – fiind mult prea preocupat de ascensiunea
intelectual-profesională –, în iunie 1922, cu ocazia unei excursii în
Moldova (organizată tot de I.D. Ştefănescu), prezenţa Silviei a fost de
data aceasta... fatală. Panaitescu parcă se reîndrăgosteşte, nu mai are ochi
decât pentru ea, notând că: „Mă simt foarte slab faţă de o revenire a
pasiunii, ori de unde ar veni. Pricina este că mă simt foarte singur, nu mai
am prieteni [tocmai terminase facultatea], melancoliile din ce în ce mai
dese mă împing la o împărtăşire cu un alt suflet”. Faptul că Panaitescu se
avânta cu entuziasm şi multă trudă în munca intelectuală, pentru a avea o
viitoare carieră de universitar, nu mai era un bun substitut, cel puţin
pentru el. Acum dorea „o căsătorie din iubire”, constatând totodată că el
cu Silvia „se potrivesc în linii generale”, pentru că „feminitatea ei
rafinată, frumuseţea ei de o delicateţe pe care aş numi-o fragilă mă
tulbură mereu. Sunt chinuit că nu pot găsi cuvinte ca să pătrund mai
adânc în sufletul ei”192.
Ovid Densusianu şi-a cunoscut viitoarea soţie – Elena Bacaloglu
– la Paris, pe când ambii se aflau la studii de specializare, într-un grup de
190
În volumul Amintiri despre Ibrăileanu, II, antologie de I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit.
Junimea, 1976, p.170-202.
191
P.P.Panaitescu, În lumina scrisorilor din tinereţe, ed. Silvia Panaitescu, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1970, p.V.
192
Idem, Pagini de jurnal (1921-1927), p.55, 62-64, 74.
133
tineri români printre care se afla şi fratele Elenei, Constantin Bacaloglu,
ce va ajunge profesor la facultatea de medicină din Iaşi. Numai că, între
timp, Elena se căsătorise în ianuarie 1897 cu Radu D. Rosetti, pentru ca
peste numai doi ani să divorţeze de acesta, abia în 7 august 1902
recăsătorindu-se cu Ovid Densusianu.
Aşadar, frecventarea aceloraşi medii formative, sociabilităţile
impuse de mediul universitar (prin simpla colegialitate) au determinat
realizarea celor mai multe cupluri. Hugo Friedman, în amintirile lui,
evocă aspectul pentru perioada de la începutul secolului XX: Maria
Solomonescu căsătorită încă din vremea studiilor cu filosoful I. Petrovici,
Lucia Walter căsătorită cu D. Caracostea, Şt.O. Iosif cu Natalia Negru,
menţionând încă alte 8-9 cazuri de asemenea cupluri193. Sau, pentru
primii doi-trei ani de după primul război mondial, Ecaterina Săndulescu
înregistrează în memoriile ei nu numai intensa activitate de la seminariile
Institutului de Literatură al lui M. Dragomirescu, ci şi faptul că mulţi din
tinerii ce gravitau în jurul acestuia – şi care au ajuns nume de prestigiu
ale culturii române –, băieţi şi fete, au sfârşit chiar să formeze familii:
Pompiliu Constantinescu cu Tanţa Stătescu; Vladimir Streinu (Nicolae
Iordache) cu Elena (Lola) Vasiliu; Şerban Cioculescu cu Marioara
Ioviţoiu; Al. Graur cu Dodica Ioachimescu; Anton Holban cu Nicoleta
Ionescu – pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi194.
Şi pentru că am descris mai sus cazul lui Garabet Ibrăileanu, se
cuvine a menţiona aici faptul că n-au fost puţini cei care s-au cunoscut în
cadrul grupului ieşean de studenţi şi tineri, grupaţi apoi în jurul lui Stere
şi al „Vieţii Româneşti”: Iancu Botez s-a căsătorit cu Ana Caramlău (cei
doi au fost şi colegi la universitate, ea ajungând profesoară); sora
acesteia, Eliza, s-a măritat Vasiliu; Petre Bogdan a devenit soţul Lucreţiei
Carp; Zoe Georgescu s-a măritat cu Mihai Carp, în jurul acestora
gravitând mai tot timpul şi C.A. Teodoru, Maria Carp, N. Lupu, C.
Botez195 ş.a.
193
Hugo Friedman, Amintiri din viaţa de student la Bucureşti (1900-1904), în „Revista
română de sociologie”, IX, 1999, nr.3-4, p.428.
194
Ecaterina Săndulescu, Din umbra umbrelor, Bucureşti, Edit. Albatros, 1981, p.47.
195
Constantin (Costică) Botez era fratele lui Ioan (Iancu), ambii fii de agricultori din satul
Măcărăşti (com. Prisecani, jud. Iaşi). Constantin a devenit un erudit filolog, cu
specializare în Germania, ajuns profesor de română la Liceul Naţional din Iaşi, despre care
M. Sadoveanu, care i-a fost elev, a scris frumoase rânduri în Anii de ucenicie.
134
De asemenea, Nae Ionescu s-a căsătorit tot cu o colegă de la
facultatea de litere, cu Elena Margareta Fotino196; Petru Caraman a luat
de soţie, ceva mai târziu, pe la 31 ani, pe o colegă de la secţia
engleză-franceză, pe Alice Sibi; Alexandru Piru s-a căsătorit cu Elena
Bjoza, care îi fusese chiar colegă de an; Al. Claudian s-a căsătorit încă
din studenţie cu colega sa Zoe Solomonescu, nepoată a universitarului
Petre Cernătescu; Mircea Vulcănescu a luat de soţie tot o colegă de
facultate, pe Anita Rădulescu-Pogoneanu; la fel Vladimir Dumitrescu,
căsătorit cu Hortensia, ambii împărtăşind aceeaşi mare pasiune pentru
arheologie; Victor Papacostea a luat de soţie tot o colegă, pe Cornelia, ce
va fi multă vreme profesoară197; Traian Herseni s-a căsătorit cu Paula
Gusty, colegă de facultate şi membră a grupului Gusti, de cercetări
sociologice; tot cu o colegă de studii – Cornelia Filipescu – s-a căsătorit
şi Dinu Pillat; Constantin Balmuş a luat de nevastă pe Elvira Ionescu, şi
ea absolventă de litere, ce va ajunge profesoară de limba şi literatura
franceză, remarcându-se ca autoare de manuale pentru licee.
Radu Vulpe a fost coleg cu viitoarea lui soţie, Ecaterina
(„Rosetta”) Dunăreanu, fiind deja logodit cu ea pe vremea când ambii
erau bursieri la Şcoala Romănâ din Roma198; Ştefan Mateescu a luat de
soţie o colegă de facultate, pe Florentina Stoian, mai în vârstă decât el cu
cinci ani; mult mai târziu după terminarea studiilor, Petre Grimm a luat
de soţie o fost colegă de facultate – e drept, cu trei ani mai mică –, pe
Valeria Cristescu; Scarlat Lambrino s-a însurat cu o colegă de facultate
pe când studia la Paris, Marcelle, aceasta împărtăşind aceeaşi pasiune cu
soţul, cu rezultate notabile în istoriografie; la fel Orest Tafrali, care s-a
căsătorit cu o franţuzoaică, Géneviève, pe care a cunoscut-o la cursurile
de limba greacă ale lui Alfred Jacob (de la École Pratique des Hautes
Études), pe când studia la Paris.
Două tinere din Constanţa, Eufrosina Arvanitis şi Christina
Calceff (una grecoaică, cealaltă bulgăroaică) au venit împreună la Cluj
pentru a urma facultatea de litere şi filosofie. Încă din anul al doilea de
196
Era fiica unui căpitan din Bârlad, pensionar, dar care preda gimnastica la liceul din
oraş.
197
Aceasta a moştenit un preţios loc de casă la Predeal.
198
După căsătorie, numele ei a devenit Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, fiind asistentă şi apoi
conservatoare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, iar după aceea profesoară
de istoria artei la Academia de Belle Arte din Iaşi (1943-1950). Despre ea vezi G.
Călinescu, Rosetta n-a murit, dar..., în „Lumea”, I, 1964, nr.14 (1 ianuarie), p.8.
135
studii, ambele s-au logodit cu doi viitori universitari (pe atunci se aflau în
posturi de „aşteptare”, ca asistenţi), devenindu-le ulterior soţii: prima s-a
căsătorit cu Nicolae Mărgineanu, cealaltă cu Liviu Rusu. Însă soţia
acestuia din urmă nu era chiar oricine: tatăl ei, Ştefan Calceff, fusese
medic colonel în armata română, unul din fondatorii Cazinoului din
Constanţa, participase la compania din 1913 contra Bulgariei, în primul
război mondial a fost decorat, aflându-şi sfârşitul în 1917, pe frontul din
Moldova, fiind înmormântat în cimitirul eroilor din Iaşi199. Iar prin mamă
era nepoata generalului medic Constantin Ciapâru. De origine socială
modestă – ca fiu al unui tâmplar din Cugir200 –, Iosif Pervain şi-a clădit
singur propria carieră intelectuală, căsătorindu-se în iunie 1945 cu o
studentă meritorie – Maria Zdrenghea – ce-i frecventa seminarul, la care
el era asistent, ulterior fiind şi ea cooptată la universitate.
În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Mărgineanu, iată cum relatează
el felul în care şi-a cunoscut viitoarea soţie: „La scurt timp după
reîntoarcerea din Germania, la unul din ceaiurile dansante ale societăţii
Caritatea, am cunoscut o tânără studentă, căreia i-am fost prezentat de
bunul meu prieten Ovidiu Bogdan [fiul lui Bogdan-Duică]. M-a
impresionat lumina ochilor ei calzi, care arătau numai omenie. După
câteva zile am reîntâlnit-o la una din conferinţele Extensiunii
universitare, la care am sosit prea târziu şi nu am mai găsit loc. Dânsa şi
o colegă a ei au avut bunăvoinţa de a strânge rândul, făcându-mi loc şi
mie. Pentru bunăvoinţa ei am rugat-o să-mi dea voie să o conduc la
Căminul studenţilor, unde locuia. Conversaţia cu ea a fost şi de această
dată deschisă, sinceră şi onestă. Precum şi foarte caldă. Ne-am dat
întâlnire la conferinţa următoare a Extensiunii universitare, la care am
alergat acum eu mai devreme ca să ţin un loc şi pentru ea. După
conferinţă am condus-o din nou acasă, dar drumul era îngheţat şi trebuia
să mergi cu foarte mare grijă ca să nu cazi. De aceea, în câteva rânduri a
trebuit să-i iau braţul ca să o sprijin. În strada Petru Maior copiii au făcut
din drum loc de patinat. Am rugat-o atunci să-mi ia braţul pentru ca să
mă pot sprijini cu mâna liberă de clădirea prefecturii ca să nu cădem.
După ce am ajuns în calea spre Mănăştur, iar lunecuşul a scăzut, am
întrebat-o pe tânăra mea prietenă, studentă în anul întâi la franceză, dacă
199
Regina Maria a fost „prezentă” la înmormântare printr-un aghiotant.
Acesta se numea tot Iosif, având doi băieţi şi două fete. Celălalt frate al universitarului
a continuat profesia tatălui, pe cea de tâmplar.
200
136
îmi dă mâna pentru totdeauna? S-a uitat la mine mirată, a priceput apoi şi
a spus că da. Logodna însă a avut loc numai vara, deoarece până la Paşti
ea nu a descoperit taina noastră părinţilor ei. La Cluj însă lumea noastră
ne ştia «angajaţi», cum se spune prin Ardeal. La începutul verii, în care
ne-am logodit, ca să-şi liniştească părinţii ei – care aveau altă partidă
pentru ea – le-a dus lucrarea mea de doctorat, precum şi Psihologia
germană contemporană, care apăruse deja”201. Iar în vara următoare, deci
după un an, pe 10 august 1931, cununia şi nunta lor a avut loc tot la
Constanţa.
Relaţia dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu s-a
fundamentat în 1916 la Viena (deşi din vedere poetul o cunoştea încă din
anii de liceu la Braşov, 1912-1914), unde ambii erau studenţi, el la
filosofie, ea la medicină (stomatologie). În Hronic, Blaga relatează
întâlnirea lor în sala de lectură a bibliotecii universitare. Tot în spaţiul
academic a găsit O. Ghibu pe viitoarea sa soţie, pe când ambii studiau în
Germania. La fel Alexe Procopovici, care şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe
Veronica (Vica) Ţurcan, în mediul studenţesc cernăuţean, pentru a se
căsători cu aceasta în toamna lui 1909. În plus, dacă el provenea din
familia exarhului şi predicatorului la biserica catedrală din capitala
Bucovinei202, Veronica era fiica consilierului de administraţie Onisim
Ţurcan din aceeaşi urbe, după mamă ea având şi origini poloneze203.
După transferarea lui Alexe Procopovici la Cluj, Veronica va deveni
profesoară la Liceul „Principesa Ileana” din oraş, de unde s-a pensionat la
1 septembrie 1946.
Titu Maiorescu şi-a cunoscut soţia în 1859, fiind solicitat a
medita copiii lui Kremnitz la franceză, printre cele patru progenituri fiind
şi Clara, „blondină, o nemţoaică palidă spălăcită; cam trecută de anii
învăţăturii [avea 20 ani] şi de aceea, când lucreează, face multe
greşeli”204. Şi Gh.I. Brătianu a întâlnit la Paris pe cea care-i va deveni
201
N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela
Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.67.
202
Vezi genealogiile alcătuite de Alexe Procopovici, în Arh.St.Cluj, Fond Alexe
Procopovici, dos. 1, f.1-3.
203
Mama ei, Virginia, era născută Mandyczewski, iar o mătuşă – Ecaterina
Mandyczewski – fiind naşă la căsătoria Veronicăi cu Alexe Procopovici (naş de cununie a
mai fost şi parohul din Câmpulung, Eusebiu Constantinovici).
204
Titu Maiorescu, Jurnal, I, ed. G. Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1975, p.95.
137
pereche, pe Elena Sturdza, fiica lui Grigore Sturdza, cu care s-a logodit
apoi la Iaşi, la 12 septembrie 1921.
În schimb, Petru Comarnescu şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe
Gina Manolescu-Pincas, la o serată mondenă, când ambii fiind băuţi şi
exuberanţi şi-au permis apropieri ce în alte condiţii ar fi solicitat mai mult
timp.
Alte întâlniri cu femeia care va deveni partener de viaţă pot avea
loc în modul cel mai simplu, chiar bulevardier. De exemplu, felul cum
şi-a cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a
lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă în
1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat205. Cunoştinţa s-a
produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în epocă
pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten, I. Valerian,
directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un „Peugeot-bébé”
care se defectase. (În epocă, maşina era încă semnul unei poziţii sociale
deosebite). Alice se afla cu o prietenă. Fetele sunt invitate la un
restaurant, la o bere. Prin aspectul ei şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi
aspect fizic), decent, Călinescu a remarcat-o, mai ales că fata dovedea
interes pentru literatură şi revistele de profil. Întâlnirile dintre cei doi au
continuat şi în zilele următoare, discuţiile lor purtându-se mai mult
asupra literaturii, Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia
recomandărilor de lectură pentru fată, pentru ţinuta ei vestimentară etc.
La puţin timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de
profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni în
capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în primul rând).
Călinescu avea 30 de ani şi îşi imagina viitorul printr-o eroică
activitate ştiinţifică, dorind să-şi facă un „nume”. Era pentru el, acum,
perioada de acumulare şi de formare a personalităţii ştiinţifice. Dacă îşi
imagina să se căsătorească, nu putea s-o facă decât în strânsă legătură cu
aspiraţiile lui intelectuale. Viaţa de familie o vedea subordonată
proiectelor sale, îi trebuia o soţie ascultătoare, care să preia grijile casei,
iar el, Călinescu, să se ocupe de scris, iar în plus soţia îl putea ajuta şi în
această direcţie. Or, Alice Trifu părea să coincidă cu acest model. Faptul
că între el şi fată exista o diferenţă de 10 ani, părea un atuu pozitiv,
aceasta putând fi – în concepţia lui – lesne modelată. Deşi s-au văzut
sporadic, în intervalul septembrie 1928-aprilie 1929, aproape pe
205
I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.124-135.
138
neaşteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacanţa Paştelui lui 1929, G.
Călinescu s-a înfăţişat la uşa părinţilor şi a cerut-o de soţie. I s-a atras
atenţia că nu este pregătită zestrea fetei, însă Călinescu a insistat s-o ia şi
aşa. Fata va fi apoi prezentată şi familiei lui Călinescu („mătuşelor”). Iată
cum relatează Alice întâlnirea cu familia acestuia: „M-am dus îngheţată
de frică să mă prezinte mătuşilor. Le-am găsit îmbrăcate cu rochii cu
gulere tari, strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci
din care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se afla
femeia de servici şi la fiecare rudă scoasă din traista familiei, arunca cu
voce batjocoritoare: «...a, beţivu ăla?», «descreieratul ăla!?»“ etc.
Întrebată cine i-a plăcut mai mult, răspunsul fetei a fost: „Servitoarea”
[care, de fapt, era mama lui Călinescu]206. A urmat căsătoria la 4 mai
1929.
Iorgu Iordan şi-a cunoscut şi el soţia întâmplător, pe cînd se afla
la Soveja, într-o mică vacanţă. Aceasta, Maria Popescu, era învăţătoare,
fiică a lui N. Popescu, şi el învăţător, director al unei şcoli primare de
băieţi din Buzău. Iordan terminase de vreo doi ani facultatea, tocmai
ajunsese profesor la Seminarul „Veniamin” din Iaşi şi avea solide
proiecte intelectuale. Ideea căsătoriei îl preocupa încă de la finele
facultăţii, fiind îndrăgostit de o colegă, cu care ar fi dorit să se
căsătorească în 1913, imediat după ce a devenit profesor secundar titular,
având astfel atuul suprem pentru întreţinerea unei familii. Oricum, pe
atunci Iorgu Iordan credea că „luarea în căsătorie a unei fete «cu zestre»”
ar fi fost un „«târg» ignobil, de care nu voiam nici măcar să aud. Oroarea
creştea la gândul, pur şi simplu teoretic, că s-ar fi căsătorit – de pildă – cu
fiica unui preot sau a unui cârciumar, cu zestre făcută din banii luaţi «şi
de pe vii, şi de pe morţi» sau câştigaţi din vânzarea băuturilor
alcoolice”207. Ion Zamfirescu şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Mariana
Rarincescu, în cadrul unei şedinţe a Societăţii „Prietenii istoriei literare”,
ce se ţinea la Liceul Mihai Viteazul (unde pe atunci era şi profesor),
societate fondată de Petre Haneş208.
La extremitatea cealaltă se află acele angajamente matrimoniale
în care cei doi parteneri nu s-au cunoscut până la data oficierii căsătoriei
206
Ibidem, p.135.
Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.269.
208
Pentru împrejurări, vezi Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti,
Edit. Eminescu, 1989, p.299-301
207
139
(sau, oricum, până în preajma evenimentului). Cunoaşterea şi
angajamentele s-au făcut prin intermediul scrisorilor şi al fotografiilor.
Este cazul lui Al. Philippide. Primul contact cu Johana Minckwitz a fost
epistolar, în martie 1894. Cu câteva zile înainte de căsătorie, Al.
Philippide scria lui A.C. Cuza, la 29 septembrie 1895, din St.
Hélier-Jersey: „Mă găsesc într-un salonaş, dintr-o maison meublée,
englezească, am pe de o parte pe soacră-mea, care-mi cârpeşte căptuşeala
paltonului, iar pe de alta pe logodnica mea, care coasă o faţă de masă.
Trăim aşa ca şi cum ne-am fi cunoscând de când lumea”. Cu toate
acestea, Philippide are temeri în ce priveşte reuşita mariajului. Constată
deosebiri între el, soţie şi soacră, pe care le pune pe seama „deosebirii de
rasă”. „Mare lucru să fie s-o fi nimerit!”209. Pe a doua soţie a cunoscut-o
într-un mod la fel de bizar. Întâlnindu-se cu un student de-al său
Nemţeanu, originar din Vânători-Neamţ, acesta purta fotografia surorii
sale. Pe loc, Philippide a cerut să i se facă cunoştinţă cu ea, iar după o
lună şi jumătate s-a şi căsătorit.
Alţii au procedat însă cu totul diferit, refuzând orice angajament
sentimental, chiar dacă din perspectiva timpului respingerea apare drept o
mare eroare. De exemplu, în vremea studiilor la Berlin, Vasile Bogrea a
activat în cadrul Societăţii Academice Române de acolo, alături de mai
mulţi studioşi români, ca viitorii universitari Şt. Zeletin, Petre Andrei,
Octav Botez, unde cunoaşte şi pe Victoria Mirea, care s-a îndrăgostit de
el. Mai mult chiar, aceasta l-a „cerut” de soţ, însă el a refuzat-o, context
în care ea l-a anunţat că se va călugări210.
După cunoaşterea şi acceptarea proiectului matrimonial, urmează
pregătirile pentru căsătorie, logodna, încheierea actelor dotale etc.
Fără a fi un act cu repercursiuni juridice, ci mai curând morale,
logodna a fost un pas aproape nelipsit în mai toate mariajele
universitarilor noştri literari. În fond, logodna nu este altceva decât un
angajament de căsătorie, o declaraţie de intenţie în faţa familiilor celor
doi şi a comunităţii din care fac parte. Nu întâmplător, în cele mai multe
cazuri (fiind vorba de universitari sau de personaje ce aspirau la această
poziţie), diversele logodne erau chiar anunţate în presa vremii, cu detalii
minimale asupra viitorilor miri şi a familiilor acestora. De pildă, „Tribuna
209
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.15.
La scurtă vreme însă, Victoria se va căsători la 4 noiembrie 1912 cu Axel W. Persson,
un suedez.
210
140
poporului” din Arad făcea public un astfel de angajament între N. Iorga şi
Catinca Bogdan211, chiar dacă cel dintâi locuia la Bucureşti, iar aleasa
inimii la Braşov.
De aceea, acest pas nici nu presupune o sancţionare religioasă în
cazul aparţinătorilor de Biserica greco-ortodoxă (această confesiune fiind
împărtăşită de aproape toţi universitarii din România), fiind mai degrabă
o „binecuvântare” din partea celor apropiaţi şi în primul rând a părinţilor.
Poate de aceea astfel de angajamente pre-matrimoniale puteau fi mai
lesne desfăcute, fără repercusiuni majore pentru vreunul din parteneri,
aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Leca Morariu. Acesta s-a logodit în
primele zile ale lui 1921, însă după numai câteva luni proiectul
matrimonial s-a spulberat, cam în aceeaşi perioadă în care viitorul
universitar şi-a susţinut doctoratul la Cluj şi, poate, se întrevedeau alte
şanse în viitor212.
Iată cum relatează Teohari Antonescu desfăşurarea logodnei sale
– la 11 aprilie 1899 – cu Eugenia, fiica răposatului profesor de la
facultatea de litere şi filosofie din Iaşi, Ştefan Vârgolici: „Am urmat după
vechiul sistem, cel cunoscut din bătrâni. Invitat la masa de seară m-am
dus, ca de obicei, mai-nainte de vreme la fetiţă acasă şi am găsit-o
îmbrăcată în alb. Era frumoasă, cum n-am văzut-o încă, deşi ea e
frumoasă. La masă am fost chefliu şi am râs cât doi şi am băut singur cât
ele toate. După masă au sosit pe rând toţi invitaţii, d-na Culianu mai întâi
cu una din fetele Culianu, şi mai târziu Adrienne Culianu şi Ada, apoi
Petru Culianu cu nevasta, fosta d-ră Gâlcă din Bârlad, Octav Erbiceanu
cu nevastă-sa Lucie şi băieţelul lor Nicuşor, d-na Scobai şi bărbatul, d-na
Grigoriu şi d-l Gr[igoriu], d-l şi d-na G. Buţureanu, tatăl d-nei
Vârgolici213, Petru Zarifopol, maica Evghenia şi maica Olimpia, Mihai
211
„Tribuna poporului”, Arad, V, 1901, nr.16 de joi 7 februarie/25 ianuarie, p.3.
Scrisori către Leca Morariu, II, ed. Eugen Dimitriu şi Alis Niculică, Suceava,
Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, 2007, p.94-95. Numele de familie al fetei era Năstase.
213
Este vorba de Gh. Tiron, căsătorit cu Zoiţa (născută Alcaz). Acesta era tatăl celei de-a
doua soţii a lui Şt. Vârgolici, Elena, vară primară cu Natalia, prima nevastă a
universitarului. Eugenia, logodnica lui Teohari Antonescu, era fiica Nataliei, Elena fiind
aşadar mamă vitregă. După decesul lui Ştefan Vârgolici (1897), minora Eugenia s-a aflat
sub autoritatea unui „sfat de familie”, sub preşedenţia lui C. Climescu, sfat din care mai
făceau parte Petre Culianu, G. Roiu, G.D. Buţureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Poni şi
I.G. Stravolca, unii fiind prezenţi la logodna evocată aici.
212
141
Vârgolici şi nevastă-sa şi Virginia fata lor214 şi după logodire şi d-l dr.
[Emanoil] Riegler.
Lucrul s-a petrecut cu o simplitate patriarhală: toată mulţimea
aceasta în picioare, iar eu tremurând cu sufletul stând în mijlocul
salonului lângă masă, priveam la o tavă mare cu cofeturi; în faţa mea,
dincolo de masă, papa Culianu cu barba lui albă, uitându-se spre
Eugenia, care sta în picioare lângă d-na Culianu, şi îndemnând-o ca şi pe
mine să căutăm inelele ascunse printre bomboanele din tava cea mare. Eu
le văzusem, mai ales pe al Eugeniţei îl şi scosesem deasupra de la fund;
pentru celălalt inel, îndemnam pe fată să caute când într-o parte, când
într-alta, dar întotdeauna printre locuri unde nu putea fi inelul; la urmă
l-am găsit şi l-am scos împreună dintre cofeturi şi cum nu ştiam ce să
facem cu dânsele le-am dat veriguţele d-lui Culianu. Acum vine
momentul solemn: Culianu cu glasul tare şi puţin îngânat, privind nesigur
când către Eugenia, care tremura puţin – buza de sus mai ales tremura –,
când către mine, a început să ne spuie: «cu aceste veriguţe se face lanţ,
iar cu lanţul se leagă robii şi este o robie aceasta a noastră, numai [că]
este o robie dulce şi de bunăvoie, în care nici unul nu este tiranul
celuilalt, amândoi sunt stăpâni cu drepturi egale, căci iubirea ce vă leagă
vă dă şi unuia şi altuia independenţa şi robia, rămânând deopotrivă supuşi
şi credincioşi atâta timp cât veţi fi împreună, şi veţi fi împreună toată
viaţa». A mai urmat papa Culianu încă un timp; după ce am ascultat tot,
m-am trezit sărutând pe d-l Culianu, apoi mâna d-nei Culianu şi, în fine,
pe rând câţi au ieşit înaintea mea. Fetiţa s-a ţinut minunat, a vorbit cu
prietenele ei, cu cunoscuţii, ca un om mare, fără nici o silă şi natural,
parcă în viaţa ei n-a făcut decât numai acest lucru. Ce fată de rasă,
Doamne! Şi aşa s-a petrecut actul cel mai important din viaţa mea”215.
Oarecum diferit stăteau lucrurile pentru cei de credinţă romanocatolică, la care logodna era o etapă (aproape indispensabilă) spre mariaj,
214
Mihai Vârgolici era profesor de liceu la Iaşi, absolvent al facultăţii de litere, autor al
unei insignifiante lucrări, Încercări asupra înrâurirei polone în Moldova (Iaşi, Tip.
Lucrătorilor Români Asociaţi, 1888, 36 p.). Soţia sa era Maria, iar în afară de Virginia –
menţionată aici – mai avea două fiice – una de numai aproape un an şi care purta acelaşi
nume cu cea care acum tocmai se logodea, Eugenia, cealaltă, Elena (căsătorită Cătănescu)
– şi un băiat, Ştefan (născut la Iaşi, în 14 martie 1895).
215
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.250-251.
142
ce presupunea binecuvântarea Celui de Sus prin intermediul unui preot,
dar şi o perioadă de „pregătire” pentru căsătorie216.
În plină modernitate însă, logodna era deja o procedură ce ţinea
mai mult de tradiţie, de angajamente, onoare etc. Logodna lui O. Goga cu
Hortensia Cosma a avut loc în vara lui 1906217. Cu puţin timp înaintea
acestui legământ, Hortensia îi scria lui Goga: „Scumpule, eu n-am altă
dorinţă decât să te văd pe tine mulţumit. Ştii că sunt a ta, de tot a ta, şi în
curând voi fi-o şi înaintea lumii”218.
Au existat şi situaţii oarecum atipice în ce priveşte decizia
alegerii unei soţii, circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în
romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui...
Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi
contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales
vulgar-erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi
drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă
intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie
râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond
întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse
pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor. Ei bine, din marea
„ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem
crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de
o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii
’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală
funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.
Dar nu era numai atât! Aceasta din urmă mai avea în spate şi o
poveste de viaţă şi de iubire oarecum tragică. Pe când era soţia unui
ofiţer, Nina a făcut o mare pasiune pentru un tânăr locotenent din Braşov,
pentru care îşi părăseşte de altfel căminul conjugal. Însă tatăl amorezului
– un general – se opune relaţiei dintre cei doi, îi aranjează fiului o
216
Noël Barbara, Catéchèse catholique du mariage, Saint-Maurice (Suisse), Edit.
Rhodaniques, 1963; Jakob David, Nouveaux aspects de la doctrine catholique du
mariage, trad. de l’allemande par A. Liefooghe, Paris, Desclee & C., 1967; Chantal
Cosnay, Origine et contenu du sacrement de mariage catholique. Et son corollaire:
pourquoi le mariage protestant n’est-il pas un sacrement?, Nimes, Edit. Lacour, 2003.
217
Cf. „Telegraful român”, LIII, 1906, nr.63 (13/26 iunie 1906).
218
Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1983, p.40.
143
„misiune” la Paris, iar colegii – probabil la „ordin” – pun la cale o
căsătorie civilă legală a locotenentului, care în clipa aceea era inconştient
de beat. Evident, ziarele braşovene au anunţat acest eveniment
matrimonial „fericit”, ceea ce a produs un şoc Ninei Mareş, dar a şi
vindecat-o într-un fel de pătimaşa dragoste.
Aflat în postura de a alege pe una din cele două femei de care se
simţea ataşat sentimental, Mircea Eliade optează pentru soluţia de maxim
„sacrificiu”, şi anume de a renunţa la ambele. Hazardul face ca periplul
de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş.
Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum „filosofic” opţiunea lui
pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie
se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie
dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc
Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în
care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva
această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie.
De altfel, Nina este conştientă de acest „mare sacrificiu”, asigurându-l
totodată că nu va rămâne mult în viaţa lui, pentru că... „ştiu c-am să mor
tânără”. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta murind de cancer în noiembrie
1944, iar el îngrijindu-se pe mai departe de Giza (Adalgiza Tătărăscu),
fiica din prima căsătorie a răpostei lui soţii.
Însă o etapă importantă premergătoare căsătoriei a fost, fără
îndoială, „negocierea” dotei viitoarei soţii. Oricât de reprobabil ne-ar
părea astăzi – doar unora – acest gest, care aproape că nu are nimic de-a
face cu dragostea, problema zestrei a jucat un rol important în viaţa
universitarilor români. La urma urmei, bunăstarea materială, banii sunt
cei ce ajută la promovarea şi păstrarea rangului social, ei sunt
indispensabili pentru a „ţine o casă”, cu tot ceea ce presupune acest lucru.
O mărturiseşte acelaşi Mihail Dragomirescu, în vara lui 1897, după ce
părinţii Adelinei Poenaru acceptaseră cu greu să-şi dea fata după un
individ care din multe puncte de vedere nu prezenta prea multă încredere,
ce părea în fapt un soi de „şantajist sentimental”. De pildă, în aceeaşi
epistolă, pe de o parte îi spunea: „Fericirea mea, simt şi mărturisesc
solemn, numai tu eşti, şi fără tine pentru mine fericire nu va mai fi.
Iubirea mea nu e iubirea la nebunie, e teribila iubire a fatalităţii”; pentru
ca imediat să intre în chestiunile esenţiale ale drepturilor ce i se cuvin
prin dotă: „Nu vreau să fiu înşelat! (...) Mie nu-mi plac certurile cu rudele
tale şi cu părinţii şi mai mult nu-mi plac certurile cu tine, din pricina
144
părinţilor. De aceea eu ţin la una şi bună. (...) Vreau să mi se asigure
venitul în proprietăţi, cum ţi-am spus în ultima scrisoare, nu în a doua
ipotecă. Eu nu vreau să fiu pe mâna lui Monte Carlo sau a Clubului
Agricol. Pe lângă drepturile inimii, drepturile minţii: numai aşa poate
omul trăi cu sine însuşi în armonie”219. Se mai impun comentarii?
Dar să nu se creadă cumva că este un caz izolat! Nici pe departe.
Teohari Antonescu era să rupă chiar logodna din cauza încercărilor de a
se diminua zestrea viitoarei soţii. Deşi iniţial se pare că mama vitregă a
acesteia promisese universitarului nostru 5000 galbeni, vreo 18.000 lei şi
„o pereche de case”, ulterior, după logodnă, lucrurile s-au tensionat
oarecum. „De câteva zile însă – notează Antonescu în Jurnalul său –
observasem pe d-na Vârgolici foarte preocupată şi nemulţumită. Această
preocupare îşi avea sorgintea în faptul că hotărârea consiliului de familie
părea, precum şi trebuia, să se pronunţe în sensul de a da Eugeniţei cele
18.000 de lei trousseaux iscălit de Vârgolici [tatăl decedat]”. Se pare că
între timp, mama vitregă aprecia cam mult ceea ce trebuia să-i revină
viitorului soţ, căutând fel de fel de tertipuri pentru a reduce dota. În cele
din urmă „s-a făcut o primă înţelegere: să primesc 8000 de lei în bani, iar
în loc de trousseaux să iau lucrurile din casă pentru suma de 10.000.
Când însă am vorbit cu P. Missir, el mi-a orânduit cu Longinescu din
obiectele casei, cele învechite, să iau până la suma de mai sus totul pe
preţul din inventar, care fusese majorat, şi restul în 8000 de lei. Iată un
crâmpei din dialogul meu: «Ai auzit ce fel a orânduit Missir, doamna
mea? Ei bine, eu nu pot iscăli, fiindcă nu vroi să fiu răspunzător de lucru
pe care nu l-am primit». Ea una, eu alta şi cearta s-a iscat de-a binelea. Eu
violent şi nesocotit, ea violentă şi nesocotită, am dus lucrurile până la
ultimul hotar”220.
În cele din urmă, prin medierea lui Petre Culianu şi a lui G.D.
Buţureanu, s-a ajuns la un compromis, în fapt cel ce a cedat mai mult
fiind T. Antonescu, speriat poate şi de perspectiva umilinţei unei logodne
rupte, ceea ce în Iaşul acelor vremuri era de-a dreptul terifiant. Iată cum
prezintă viitorul mire partea birocratică a înregistrării zestrei: „Am fost
împreună cu d-na şi d-ra Vârgolici şi cu papa Culianu la Tribunal, secţia
lui Cernătescu, pentru iscălirea şi legalizarea actului dotal. (…) Am
219
Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în
„Manuscriptum”, 4/1989, p.173.
220
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.261.
145
iscălit în trei părţi diferite, cu Culianu şi cu Eugeniţa; şi formalitatea fiind
împlinită am plecat, precum venisem. Nimic izbitor, acte, acte şi iarăşi
acte. În toată tristeţea şi urâtul acestora, singură Eugeniţa rămâne
adorabilă, ea este şi gândul meu dintâi şi gândul meu de pe urmă; bucuria
de-mi vine de la dânsa îmi vine, şi fericirea tot d-acolo, ca şi nefericirea.
(…) Ce are să fie când voi fi numai cu dânsa!221
Numai unul ca Al. Philippide putea să nu aibă astfel de aspiraţii,
de ordin material, putând fi lesne catalogat drept naiv, dar nu şi
inconştient, pentru că încă din 1891 îi scria aceste rânduri lui Titu
Maiorescu: „Eu, onorate d-le Maiorescu, am trăit cam din greu, nu numai
pentru că n-am avut avere de la părinţi, că mi-am ales o breaslă rău
văzută în ţara noastră, unde, de pildă, cel mai gogoman procuror face mai
mult efect decît cel mai strălucit profesor, că nu m-am silit să-mi
îndulcesc zilele vânând vreo zestre grasă (s.n.), ori linguşind vreun
prieten puternic”222.
Aşadar, în epoca precomunistă, dota era consacrată printr-un act
juridic, de regulă în faţa unui notar, şi cuprindea totalitatea bunurilor
imobile şi mobile pe care le primea viitoarea soţie ca zestre, uneori cu
reglementări clare în ce priveşte succesiunea vărsămintelor, condiţiile în
care puteau fi utilizate de soţ, soarta acestor bunuri în caz de divorţ ori
deces etc., luând astfel forma unui „contract de căsătorie”.
Eugen Lovinescu a încheiat un astfel de „contract” cu viitoarea
soţie, Ecaterina Bălăcioiu, încă din 19 octombrie 1915 (căsătoria civilă
având loc la 8 noiembrie), prin care se prevedea că aceasta primea ca
dotă o rentă anuală de 2000 lei, plus trusoul complet al soacrei (în valoare
de 8000 lei), precum şi orice avere viitoare a acesteia, mobilă sau
imobilă223. La fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui G. Ibrăileanu, a
cărui soţie a venit cu o zestre de 2500 lei (aur)224. Deşi până la urmă nu
s-a perfectat căsătoria lui Vasile Burlă cu Ecaterina Mavrogheni, ni s-a
păstrat însă actul dotal din 17 mai 1889, prin care potenţiala viitoare soţie
venea cu 9000 lei noi sub formă de capital ce aducea o dobândă de 9% pe
221
Ibidem, p.270-271.
Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p.36.
223
Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în „Manuscriptum”, 4/1981,
p.150-152.
224
Actul s-a făcut înaintea căsătoriei, fiind autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia III, sub
nr.1327/1901 (cf. Al. Piru, G. Ibrăileanu, Bucureşti, EPL, 1967, p.76).
222
146
an, precum şi 3000 lei în bijuterii şi garderobă225. La căsătoria cu Al.
Odobescu, Saşa a primit ca dotă moşia de la Poeni ş.a.m.d.
Născut într-o modestă familie de preot din Erbiceni (jud. Iaşi), cu
cinci copii, şi rămas orfan de mamă încă de la 10 ani, Constantin
Erbiceanu s-a străduit cât a putut pentru a-şi face un rost în viaţă şi a
obţine o catedră măcar în învăţământul secundar. Iar prin căsătoria lui cu
Aglae Negrescu un lucru i s-a mai împlinit cu certitudine: a scăpat nu
doar de sărăcie, ci cam de orice grijă materială pe viitor, după cum
înregistrează „contractul de căsătorie” dintre cei doi parteneri de viaţă,
încheiat la 20 iunie 1873226.
Dar şi universitarii aveau ce să lase descendenţilor. Bunăoară,
V.A. Urechia oferă ca zestre fiicei sale Corina, la căsătoria cu dr. Eugen
Rizu, prin contractul din 29 aprilie 1882, încheiat la Iaşi, bijuterii în
valoare de 3837 lei, garderobă şi trusou de 5450 lei, veselă de masă
ş.a.227
CĂSĂTORIA PROPRIU-ZISĂ
În cele din urmă, ceremonia căsătoriei exprimă angajamentul
reciproc între cei doi, dar şi în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii.
Acţiunea propriu-zisă, ritualul diferă de la un cuplu la altul, în funcţie de
tradiţiile familiale, de confesiune, de concepţiile personale, de modă, de
posibilităţile financiare, de alte particularităţi (celebrarea într-un mediu
străin, lipsa părinţilor sau a unuia din ei etc.).
Evident, în afara paşilor premergători invocaţi mai sus, de-a
lungul timpului s-au mai impus vremelnic factori perturbatori în ceea ce
priveşte mariajul universitarilor români. Astfel, potrivit art. 43 din
Decretul Lege pentru Codul funcţionarilor publici (aşadar, valabil şi
pentru profesorii universitari) din 1940228, toţi cei care se încadrau în
această categorie nu puteau încheia o căsătorie fără aprobarea
225
Arh.St.Iaşi, Tribunal secţia III. Acte dotale, 109/1889.
Cf. Leonidas Rados, Acte şi documente privitoare la viaţa şi activitatea lui Constantin
Erbiceanu (1838-1913), în „Arhiva istorică a României”, serie nouă, I, 2004, nr.1, p
169-185 (îndeosbi doc. 17 din Anexă).
227
Cf. Vistian Goia, V.A. Urechia, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.33.
228
Publicat în „Monitorul Oficial”, nr.131, partea I, din 8 iunie 1940.
226
147
ministerului de care depindeau. În acest context, doritorii erau obligaţi să
înainteze ministerului o cerere însoţită de certificatul medical al viitoarei
soţii, „certificatul de naţionalitate şi origine etnică românească a
viitorului soţ”, cazierul judiciar şi un certificat de moralitate eliberat de
preot, sub prevederea că dacă nu vor face acest lucru vor fi
disponibilizaţi. În ceea ce-i priveşte pe universitari, prin adresa nr.
124.665 din 26 iulie 1940 se aducea la cunoştinţă faptul că mariajele
acestora vor fi aprobate de ministru personal, iar un an mai apoi
departamentul Educaţiei mergea chiar mai departe cu interesul pentru
familiile de profesori, solicitând prin adresa nr. 119.910 din 1 iulie 1941
tabele cu toţi „membrii corpului didactic care au soţii de naţionalitate
străină: unguroaice, bulgăroaice şi rusoaice”. Până la instaurarea
regimului antonescian, ce a promovat discriminarea pe criterii etnice şi
confesionale, astfel de îngrădiri nu au existat, principiul fundamental,
nescris însă, fiind cel al onorabilităţii soţiei şi a familiei acesteia.
Dincolo de acest aspect, cazuistica diverselor mariaje pare a
spune multe chiar de la sine. Al. Philippide s-a căsătorit la începutul lui
octombrie 1895 cu Johanna Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey, doar în
faţa ofiţerului de stare civilă. Însă al doilea mariaj al filologului cu
Lucreţia Nemţeanu – cunoscută în împrejurările descrise mai sus – are
loc atât la starea civilă, cât şi în faţa altarului în ziua următoare, probabil
la cererea socrilor, oameni de la ţară cu „frică de Dumnezeu” şi respect
faţă de tradiţia locurilor. „Afacerea s-a petrecut la ţară – relatează
Philippide. Femeia mea are numai 17 ani şi este tocmai contrariul
celeilalte. (...) Nunta s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu vornicei, cu
nuntaşi, care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit şi au dat din
pistoale. Civil, m-am cununat la primăria din satul Vânătorii-Neamţului,
patria lui Creangă, unde socru-mio a fost primar 12 ani. (...) Soacră-mea
e cu 2 ani mai tânără decât mine, iar femeia mea – cea mai frumoasă fată
din tot judeţul”. „Cu această ocazie am făcut cunoştinţă şi cu ţăranii
români de la munte, prietenii lui Creangă şi eroii povestirilor sale. Sunt
întocmai aşa cum el i-a descris, inteligenţi, frumoşi, buni şi plini de
spirit”; „Magistrul care m-a cununat era un bărbat voinic, cu iţari şi cu
opinci, dar cu mai bună creştere şi cu mai mult bun simţ decât mulţi
cioflegari de prin târguri”229.
229
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.147.
148
La 9 iunie 1901 Garabet Ibrăileanu a înaintat actele pentru
căsătorie, iar oficierea s-a făcut la 5 iulie, în casa părinţilor Elenei, la Iaşi,
fiind cununaţi de C. Stere. Mai întâi, dimineaţa, a avut loc ceremonia
civilă – oficiată de primarul Petru Cujbă, martori fiind C. Stere, prof. C.
Teodoru, prof. Mihai Carp şi dr. N. Lupu –, după care Ibrăileanu s-a dus
pe la prânz la Cofetăria Tuffli, unde s-a întâlnit cu nişte prieteni (printre
ei era şi Al. Philippide), pe care i-a cinstit cu şampanie. După amiază a
avut loc cununia religioasă, foarte simplă, cu puţină asistenţă, doar ceva
rude, prieteni şi colegi ai lui Ibrăileanu. El era îmbrăcat „elegant”, cu
haine negre, special comandate pentru acest eveniment. Imediat după
căsătorie soţii au plecat în călătorie de nuntă la Văratec (deşi Elena şi-ar
fi dorit luna de miere la Veneţia)230, după care se cam încheie epoca
„marilor” călătorii, devenind ceva mai sedentari.
Sextil Puşcariu s-a căsătorit civil la 5 septembrie 1905, la
Braşov. Masa de nuntă a avut loc la Hotelul Bucureşti din urbe, într-o
sală frumos împodobită, unde a cântat celebrul taraf al lui Dic, printre
nuntaşi aflându-se şi compozitorul Gh. Dima. S-a dansat mult, „tata, cu
barba lui albă, ne comanda jocul Pipăratului”, au fost prezente şi câteva
colege săsoaice ale soţiei, multe rude şi prieteni ai mirelui. Naşi au fost
Ion Bianu şi Virgil Cioflec, acesta din urmă rostind o emoţionată
cuvântare, făcând urări de fericire tinerei familii, oferind totodată ca dar
de nuntă un tablou de Nicolae Grigorescu231. Abia a doua zi a avut loc
cununia religioasă şi masa la părinţii fetei, la această ceremonie
participând şi N. Iorga. După care, tânăra familie s-a urcat într-un
„landou” enorm, ducându-se la Bran pentru a-şi petrece luna de miere,
într-o vilă dăruită de tatăl lui Sextil proaspeţilor însurăţei232.
Nunta lui O. Goga cu Hortensia Cosma s-a oficiat la Sibiu, pe 14
octombrie 1906, la ea participând o mulţime de oameni, veniţi special
pentru acest eveniment sau aflaţi în localitate cu ocazia Congresului
Naţional Bisericesc. Slujba religioasă a fost ţinută de ieromonahul Miron
Cristea, viitorul patriarh, în clădirea mitropoliei, naşi de cununie fiind
230
Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II,
ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.202.
231
Datorită acestui tip de „alianţă”, mult mai târziu, în 1929, Virgil Cioflec a donat
Universităţii din Cluj o impresionantă şi valoroasă colecţie de tablouri (78 piese), preluată
în 1950 de Muzeul de Artă din localitate.
232
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed.
Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.376-377.
149
soţii Vlahuţă. Imediat după serviciul religios a avut loc şi masa, iar seara
cei doi proaspeţi însurăţei au plecat într-un voiaj de nuntă prin Italia şi
sudul Franţei, revenind în ţară cu puţin înaintea Crăciunului233. Onisifor
Ghibu s-a căsătorit civil şi religios cu Venturia Nicolau la 23 octombrie
1911, în Bucureşti, cununia având loc la biserica Sf. Vineri, naşi fiind
Octavian Goga cu prima lui soţie, Hortensia; iar preotul care a oficiat
cununia a fost Iuliu Scriban, bun prieten al lui Ghibu.
Oarecum tradiţional, dar mai mult în „familie”, a avut loc
căsătoria lui Petre Grimm cu Valeria Cristescu, la 15 iunie 1910, în
comuna Robeşti (jud. Buzău). Alexandru Lapedatu s-a căsătorit la Brăila,
în 1911, cu Victoria Pană. „Cununia s-a celebrat în casă. A fost o plăcută
zi şi petrecere familiară. (...) Între rudeniile şi prietenii apropiaţi ai
fratelui meu am fost numai eu [I.I. Lapedatu] cu Venturia, şi doi buni
prieteni ai lui, Scurtu şi Pârvan”. După cununie, Alex. Lapedatu s-a dus
la Braşov câteva zile împreună cu proaspăta soţie234. Traian Chelariu s-a
căsătorit civil cu Ecaterina la 1 iulie 1937, la Bucureşti (sectorul Verde),
pentru ca abia după trei zile, la 4 iulie, să aibă loc şi cununia religioasă şi
festivitatea obişnuită, cu atât mai mult cu cât naş a fost Ion Nistor.
În cazul lui Ioan Ursu, celebrarea căsătoriei a fost simplă (24 mai
1915) – evenimentul fiind marcat de moartea recentă a tatălui mirelui –,
numai în prezenţa familiilor celor doi soţi şi a naşului de cununie, A.D.
Xenopol. La numai două luni de cunoştinţă, Iorgu Iordan s-a căsătorit
doar civil, refuzând cununia religioasă cu toată dorinţa socrilor care se
trăgeau din familii de preoţi. Acest lucru nu a anulat însă „masa mare”, la
care au fost prezente peste o sută de persoane, iar mirele a fost silit să
poarte redingotă şi frac, evenimentul fiind organizat în chiar şcoala unde
tatăl miresei era director235.
Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul căsătoriei lui Mihai
Ralea cu Ioana Suchianu, celebrată oarecum simplu la Bucureşti, la 18
noiembrie 1923, asistaţi de câteva rude şi prieteni. Nicolae Petrescu s-a
logodit cu Viorica la Alba Iulia în 25 noiembrie 1923, doar în prezenţa
unor rude şi prieteni ai viitoarei soţii, iar peste fix cinci săptămâni a avut
loc şi cununia. Ceremonia civilă s-a desfăşurat pe 29 decembrie,
233
Vezi T. Codru [Octavian Tăslăuanu], Vlahuţă în Ardeal, în „Luceafărul”, V, 1906,
nr.17-18 (15 octombrie), p.386; Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea,
Gelu Voican [-Voiculescu], Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.262-264.
234
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.167.
235
Iorgu Iordan, Memorii, I, p.269-270.
150
dimineaţa, iar cea religioasă după-amiaza, în ritul ortodox, deşi soţia era
greco-catolică, sociologul destăinuind mult mai târziu faptul că la
biserică, în faţa preotului şi a Celui de Sus, „alături de soţia mea, simţeam
că trec printr-un moment solem al vieţii mele”. Fiind orfan şi fără prea
multe rude (ceea ce i-a şi asigurat frumoase moşteniri), din partea mirelui
n-a participat la acest eveniment decât Liviu Rebreanu, restul invitaţilor
fiind din partea miresei, petrecerea desfăşurându-se „în condiţiile
obişnuite unei nunţi de burghezi, cu masă îmbelşugată şi prelungită până
în zorii zilei”236. Imediat după nuntă, în dimineaţa următoare, tinerii
însurăţei au plecat la Cluj, unde au petrecut singuri câteva zile.
În schimb, C.C. Giurescu s-a căsătorit civil cu Maria-Simona
Mehedinţi la 12 aprilie 1926, martori fiind Emanoil Antonescu, profesor
la facultatea de drept din capitală (din partea soţiei) şi Ion Poşoiu,
consilier la Curtea de Apel (din partea lui Giurescu), pentru ca la trei zile
să aibă loc cununia religioasă237. Iată cum relatează un participant la
această din urmă ceremonie, nimeni altul decât viitorul universitar
Grigore Nandriş, într-o epistolă adresată lui Basil Munteanu: „Nunta a
fost în stil mare. S-au cununat la Domniţa Bălaşa. Un arhiereu [Tit
Simedrea], 6 preoţi, cor, biserica plină de lume aleasă. A urmat apoi o
recepţie la Mehedinţi. Am văzut, Munteanu, cum se aranjează o viaţă
întemeiată pe sănătate şi pe o bună stare materială”; „Giurescu are acum
toate avantajele unui trai burghez tihnit ca să poată munci. Evident că nu
este aceasta singura fericire, dar el se simte bine şi a găsit tot ce caută”238.
Accentul pe latura religioasă a mariajului s-a pus şi în cazul lui
I.D. Ştefănescu, care s-a căsătorit cu Margareta Vlahuţă la 15 august
1909, în biserica Mănăstirii Agapia, cu siguranţă pentru că aici se aflau
călugăriţi mai mulţi membri ai familiei scriitorului Alexandru Vlahuţă:
părinţii lui, dar şi un frate, şi o soră. Iar pentru că locul fusese de-a lungul
vremii unul din cele mai căutate stabilimente de relaxare şi mondenităţi
estivale pentru mulţi intelectuali ieşeni, la eveniment au participat mulţi
scriitori din epocă, prieteni ai celor două familii. Abia peste două
săptămâni s-a oficiat şi cununia lor civilă (la 30 august), de data aceasta
236
Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), p.103.
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.160-161.
238
Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.538. Acelaşi Nandriş scria
şi lui Al. Rosetti: „Am admirat un om deplin fericit şi m-am bucurat că viaţa e câteodată
dreaptă şi aranjează aşa de armonios unele existenţe” (Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al.
Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.272).
237
151
în satul Dragosloveni239, tânăra familie revenind în aceeaşi zi la
Bucureşti, „în cuibuleţul lor” de pe str. Antim 25240. Importantă a fost
cununia religioasă şi pentru Ion Breazu, care a mers în faţa altarului
alături de Victoria Turcu la 31 august 1929, într-o sâmbătă, în biserica
principală din Petroşani. În schimb, căsătoria lui Traian Bratu cu Erika
Schmidt, la începutul anului 1909, a fost oficiată doar din perspectiva ei
civilă, cea religioasă lipsind, deoarece soţia lui provenea dintr-o familie
de evrei.
Cu toată împotrivirea familiei Brediceanu, Cornelia şi-a impus
finalmente voinţa, oficializând legătura cu L. Blaga ce dura deja de trei
ani. S-au căsătorit civil la 16 decembrie 1920, la Cluj, în prezenţa
familiei şi a câtorva prieteni, iar religios la 20 decembrie, cu o minimă
asistenţă, ceea ce-l va determina pe N. Crainic să-l felicite astfel: „Mi-a
plăcut că aţi redus alaiul nunţii la minimum posibil. Bravo, Lulule, ai fost
un adevărat expresionist”241. Căsătoria civilă şi religioasă a lui G.
Călinescu a fost celebrată la 4 mai 1929, la biserica Floreasca din
Bucureşti. Nuni au fost familia Maria şi Ioan Raicu, prieteni ai familiei
Trifu. Nunta s-a făcut în familie, cu numai 12 invitaţi, din cei mai
apropiaţi, iar ritualul s-a consumat rapid, Călinescu neiubind astfel de
ceremonii. A treia zi de la căsătorie Călinescu a plecat la Timişoara, unde
era profesor. În schimb, Petre Comarnescu are parte de o nuntă mondenă,
„care fireşte a stârnit invidiile multora şi meniri rele din partea altora”242,
urmată de un scurt voiaj la Balcic, dar şi cu speranţa mirelui că la
intervenţia socrului său în curând va fi numit ataşat cultural la Londra.
Lipsită de fast şi cu multă simplitate s-a desfăşurat ceremonia
căsătoriei lui Gh.I. Brătianu cu Elena Sturdza, fiica lui Grigore Sturdza,
deşi amândoi proveneau din familii care poate o viaţă s-au pregătit pentru
acest eveniment. Însă nu de mult murise tocmai mama mirelui, principesa
Maria Moruzi-Cuza243.
239
Prin a treia căsătorie cu Alexandrina-Ruxandra Gâlcă, Al. Vlahuţă a căpătat la
Dragosloveni (în apropiere de Râmnicul Sărat) un petec de pământ, pe care şi-a înălţat o
casă. O bună parte din an, Vlahuţă locuia aici, unde primea numeroşi prieteni.
240
Cf. Al. Bojin, Alexandru Vlahuţă. Studiu biobibliografic, Bucureşti, Editura de Stat,
1959, p.376.
241
Apud I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I, Bucureşti, Edit. Libra, 1995, p.283.
242
Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994, p.116.
243
Vezi mărturia Sabinei Cantacuzino, în volumul lui Victor Spinei, Reprezentanţi de
seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi mondiale, Brăila, Edit. Istros, 1996,
p.249.
152
MARIAJUL CA STRATEGIE A CARIEREI
Deşi ar putea părea o abordare reprobabilă244 şi uneori anevoie
de argumentat convenabil, subiectul în sine merită toată atenţia prin
deschiderea ce-o oferă în posibila descifrare a complexului mecanism de
selecţie şi promovare în mediul universitar românesc. Pentru că
legitimarea meritocraţiei în a doua jumătate a veacului XIX şi a
corolarului ei, concurenţa, a impus fiecărui individ o anumită strategie în
edificarea traiectoriei profesionale. Dobândirea atuurilor decisive în
competiţia cu semenii a devenit o problemă concretă a existenţei,
determinând astfel adoptarea unor conduite sociale menite să contribuie
la succesul personal. Numai că studierea acestor strategii necesită un
demers analitic extrem de complex tocmai datorită imensului număr de
variabile ce trebuie luate în discuţie (variabile de ordin demografic,
social, cultural, educaţional, politico-ideologic, financiar, genealogic
etc.), dar şi a elementelor ce configurează calităţile morale şi spirituale
ale individului; este evident că structura bio-psihologică reprezintă un
suport fundamental ce nu poate fi neglijat într-un atare demers.
În cazul universitarilor este mult mai dificil de a întreprinde o
analiză sistematică, întrucât principiul meritocratic intră în concurenţă cu
numeroase alte sisteme. Dincolo de reuşita şcolară, ce rămâne totuşi o
determinantă personală, se impun şi mecanisme exterioare ale
selecţionării şi ale perenităţii şanselor de acces la vârf deoarece, în fond,
principiul meritului şi al capacităţii are o valoare mai mult simbolică
decât reală. Încă cel puţin doi factori sunt de importanţă hotărâtoare:
şansa conjuncturală şi strategia matrimonială. Iar în epocă, mai toată
lumea ştia lucrul acesta, de vreme ce – de pildă – G.G. Mateescu îi
mulţumea lui N. Iorga pentru susţinerea de a fi numit ca director al Şcolii
Române de la Roma, spunându-i că „mi se deschide o carieră ştiinţifică
aşa de frumoasă, la care (...) nu mai cutezam să mai năzuiesc, în lumea
noastră de azi, când chiar posturile ştiinţifice se acordă după interese
politice sau legături familiale”245, făcând evidentă referire la Emil
244
Vezi Andrei Pippidi, Metodă „nouă” şi greşeli vechi, în „Anuarul Institutului de
Istorie A.D. Xenopol”, XXXII, 1995, p.357-364.
245
Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre Ţurlea
şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă
şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.248.
153
Panaitescu, aspirant la cârma instituţiei amintite – pe care va ajunge să o
conducă –, în temeiul faptului că era ginerele lui Al.Em. Lahovary,
ministru al României la Roma (1917-1928).
În cadrul universităţilor, fiecare disciplină ştiinţifică îşi are
propriile reguli de funcţionare ce sunt supuse unei mobilităţi deosebit de
complexe. Accesul în rândurile corpului universitar se bazează, în primul
rând, pe o selecţie intelectuală prealabilă, care dă naştere unei
concurenţe, unei lupte între indivizi, fiecare gândind să devanseze
potenţialii rivali printr-un cumul de diferenţe, decisive în funcţie de
conjunctura momentului. Iar principalul factor circumstanţial rezidă şi în
evoluţia morfologică a câmpului universitar: impunerea unor noi
discipline şi crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin pensionări,
decese, suspendări), întemeierea unor instituţii superioare de învăţământ
etc., toate acestea însă mereu dependente de puterea politică, extrem de
centralizată mai totdeauna în România246.
Este şi motivul pentru care mulţi din profesorii universitari sau
aspiranţii la o atare poziţie, intelectualii în general – cu toţii atât de legaţi
de meritocraţie, pentru că ei au de profitat cel mai mult din generalizarea
acesteia în societăţile moderne –, au pus cel mai adesea în discuţie
diversele alte moduri de selecţie, cum ar fi cea influenţată de apartenenţa
politică, denunţând totodată carierismul, nepotismul, impostura etc. Pe de
altă parte, aspirând să ajungă profesor la Universitatea din Bucureşti –
deşi devenise între timp ginerele influentului Simion Mehedinţi, iar prin
răposatul său tată se bucura de „simpatia” măcar a unei părţi din corpul
didactic al facultăţii de litere –, Constantin C. Giurescu constată cât de
complexe sunt relaţiile între diverşii factori de putere universitară, ceea
ce „explică, în ultimă analiză, o serie întreagă de fapte şi hotărâri. Căci
aceste relaţii, bazate nu atât pe raţiune, cât pe interese personale şi, foarte
adesea, pe sentimente şi mai ales resentimente, determină atitudini, voturi
şi decizii”247.
Poate şi de aceea, sistemul meritocratic, promovarea pe baza
acestuia, apărea adeseori „periculos” pentru ordinea deja existentă.
Pentru că la vârf, în multe cazuri, factorii de decizie îşi căutau
colaboratorii îndeosebi în clientelă (arareori în familie, pentru facultăţile
246
Vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.16-59, 238-267.
247
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.185.
154
de litere, deşi Clujul a făcut figură aparte, după cum se va vedea în alt
capitol), ceea ce impunea aşadar şi o promovare arbitrară. De aici s-a
născut şi oportunismul, apetitul multora din aspiranţii fără atuuri solide,
dar foarte ambiţioşi, de a naviga cu abilitate printre diverşii factori de
putere, pândind şi fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la
poziţia râvnită. În acelaşi timp, pentru a intra în graţiile unor electori,
pentru a te bucura de protecţie „academică” era nevoie adeseori de
servituţi, asemenea vechilor relaţii dintre vasalii şi seniorii medievali. Iar
ipostazele de mai sus nu pot fi disociate de o alta care le însoţeşte mereu,
şi anume de linguşeală.
În mod evident, multe alte variabile de natură etică, sociologică
şi psihologică ar putea fi luate în discuţie atunci când vorbim de
mecanismele cooptării în mediul universitar, însă unele cu greu pot fi
surprinse documentar – după tipicul istoriei pozitiviste –, altele le-am
abordat într-o lucrare anterioară248, iar multe chiar nouă ne-au scăpat din
vedere, căzând acum în sarcina altora să le depisteze şi să le analizeze.
Cât priveşte strategiile matrimoniale, acestea ne apar în cele mai
multe cazuri drept un argument esenţial, argument ce condiţionează
viitoare conduite sociale, cu reverberaţii de neimaginat uneori: mariajul
contribuie la întregirea capitalului social iniţial, constituindu-se astfel un
ansamblu unitar de resurse existente sau potenţiale, întemeiat pe
funcţionarea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin
instituţionalizate care creează legături permanente şi utile. Altfel spus,
căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială conştientă sau
inconştientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relaţii direct
utilizabile pe termen scurt sau lung.
Iată de ce abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce
lămuriri considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viaţa publică, al
cărei resort intim se bazează, fără îndoială, pe viaţa privată. Reuşita
mariajului este una din condiţiile fundamentale care poate realiza declicul
în ascensiunea socială şi profesională, dar mai ales va face din anumiţi
indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau, dimpotrivă,
eşecul va constitui o piedică în calea oricărei ascensiuni. În acest context,
piaţa matrimonială este unul din locurile privilegiate în care se negociază,
248
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale, citat.
155
se transmite şi se realizează diversele tipuri de „moşteniri”249, iar acţiunea
de a face o bună căsătorie angajează totalitatea persoanei, cu întregul
ansamblu de atribute250. Pe de altă parte, prin căsătorie se dezvoltă un
sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care
funcţia de asigurare nu este neglijabilă.
Problema ce ne-o punem este de a degaja, prin analiza
componentelor sociale, economice şi conjuncturale, nu atât diversele
tipuri de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul
acoperit de lucrarea de faţă251, cât mai ales măsura în care o „bună
căsătorie” poate contribui la declicul cuiva în activitatea profesională.
Numai că, în stadiul actual al interesului faţă de această temă,
demersul nu este deloc uşor. Biografiile existente sau notiţele redactate în
diverse enciclopedii ori dicţionare de la noi au sacrificat informaţii utile,
făcându-le adeseori inoperante. Lipsesc aşadar tocmai acele instrumente
de lucru comode şi clare, care să permită accesul la două tipuri de
informaţii: date sociale şi prosopografice, ce ar da putinţa unor
comparaţii în timp şi spaţiu social; date calitative (bibliografie sumară,
opţiuni politice şi ideologice, credinţe religioase, activităţi
extrauniversitare etc.), care să faciliteze cercetarea contextului social şi
ideologic. Cu minime excepţii, cea mai mare parte a monografiilor
dedicate intelectualilor români ce au ocupat o catedră universitară trec
sub tăcere sau tratează superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat
doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape
întotdeauna deoparte originile sociale ale soţie, cuantumul aportului
dotal, eventualele avantaje rezultate din legăturile de rudenie, dinamica
schimbărilor intervenite într-o familie de-a lungul mai multor generaţii
prin intermediul căsătoriei, fapt ce exclude stabilirea pe aceste baze a
unui tablou general, socio-istoric, al strategiilor matrimoniale.
Este cât se poate de limpede că în această primă etapă a
cercetărilor, realizarea unui recensământ exhaustiv al elitelor intelectuale,
cu toate informaţiile necesare analizei, devine imposibilă. Putem totuşi
249
P. Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în „Actes de le recherche en sciences
sociale”, no.31, janvier 1980, p.2
250
A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la
recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p.97.
251
Sub acest aspect vezi studiul nostru: Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite
universitaire roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”. Journal of Central European
History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p.203-217
156
întocmi o clasificare generală a marilor categorii de strategii pornind de
la câteva eşantioane, tipuri concrete bine cunoscute ori uşor de
reconstituit pe temeiul surselor arhivistice disponibile252. Acest mod de
analiză va oferi însă o imagine abstractă pe plan individual întrucât, în
realitate, evaluarea trebuie făcută global, ţinând cont de ponderea
atuurilor şi handicapurile celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i
caracterizează, de regulile matrimoniale ce domină epoca etc.
Vom dezvolta însă aici cazul lui Nicolae Iorga, deoarece sesizăm
o varietate a elementelor ce compun mecanismul alegerii soţiilor în
rândul elitei intelectuale, oferind totodată acea asimetrie ce confirmă –
prin comparaţie – caracterul dominant al funcţiei de ascensiune socială.
Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar momente, în lungul proces de
acumulare, de punere în valoare – eventual de conversie – a capitalurilor
dobândite de el sub diverse forme. Deşi abordarea de faţă nu aduce prea
multe informaţii noi sub aspectul erudiţiei, ea va urmări totuşi să
constituie o meditaţie suplimentară pentru viitoarele sistematizări.
Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează oarecum lapidar faptul
că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier
la Curtea de Casaţie253. Informaţia, cu toate amănuntele ceremoniei
suficient reflectate în presa locală254, încununează un şir de evenimente
din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat
temporar atenţia mediului intelectual ieşean.
Născut la 5 iunie 1871 în Botoşani şi provenind dintr-o familie
ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul
Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe (George) rămân în grija
mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei
pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din
croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu
252
Din păcate, în conformitate cu Legea Arhivelor Naţionale (publicată în „Monitorul
Oficial”, partea I, nr.71 din 1996), registrele de stare civilă nu pot fi date în cercetare decât
după 100 de ani de la crearea lor (Anexa 6). Acestei prevederi se cuvine a se adăuga
abuzurile depozitarilor din teritoriu, care sub diverse pretexte, dacă nu împiedică, atunci
măcar pun beţe în roate cercetării, sub cele mai stupide pretexte. Au trecut însă mai bine
de doi ani de când atitudinea pare să se schimbe, noul director general al Arhivelor
Naţionale – istoricul Dorin Dobrincu – impunând respectarea legii şi răspunzând imediat
oricărei sesizări de abuzuri săvârşite.
253
Arh.St.Iaşi, Tribunal sect. III. Căsătorii, dos. 8520/1890.
254
„Curierul român”, V, 1890, nr.11 din 8 aprilie, p.3; „Libertatea”, II, 1890, nr.61 din 12
aprilie, p.3.
157
numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele
şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se
impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri
intelectuale255.
După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe
primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre
studenţii facultăţii de litere a universităţii din localitate, devenind şi
bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie
fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor
pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat „magna cum
laude”256.
Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea „fenomenului
Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe
contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi
apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea
furnizată mai târziu de Iorga în volumul O viaţă de om aşa cum a fost
(1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce
coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan,
Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau
cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Manolache Drăghici etc.), lucrurile erau mult mai simple257. În realitate,
pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei nobiliare ereditare
şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale258, N. Iorga ocupa
din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar
capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului.
Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.D.
Xenopol, profesor la universitatea ieşeană, cu temeinice relaţii în rândul
255
I.V. Luca, Situaţia şcolară a lui N. Iorga din anul 1885-1886, în „Anuarul Liceului
Laurian din Botoşani”, Botoşani, 1930-1931, p.31-32; Gh. Ungureanu, N. Iorga, şcolar la
Liceul Naţional din Iaşi şi câteva date inedite despre familia sa, în „Anuarul Liceului
Naţional din Iaşi”, Iaşi, 1941-1942, p.5-19; B. Theodorescu, Biografia şcolară a lui N.
Iorga, Bucureşti, 1970, 311 p.
256
Vezi Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, dos. 229 B/1888, precum şi
Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 883/1888, f.51; 884/1889, f.11, 43,
66.
257
B. Theodorescu, Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga,
Bucureşti, 1947, 85 p.; Şt.S. Gorovei, Mihai S. Rădulescu, Strămoşii cunoscuţi ai lui N.
Iorga, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, VII-VIII, 1985-1986, p.427-443.
258
Cf. Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p.133.
158
intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent
întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic,
„Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de
altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie
1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în
frunte cu rectorul N. Culianu259, şi tot el aranjează tânărului absolvent o
audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe
atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 1890260. „Fără să mă întrebe nimeni –
mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să
mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a
promis ajutor pentru a merge în Italia”261, fapt îndeplinit cu maximă
promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi.
Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I.
Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat
deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi
promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a
le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului262. În plus,
potrivit afirmaţiilor lui N. Iorga de mai târziu, dintr-o „scrisoare
deschisă”, tânărul istoric în formare se înrudea de departe cu Şt.
Vârgolici, prin prima soţie a acestuia din urmă, din familia Alcaz, iar din
acest motiv – spune Iorga – Vârgolici „îmi purta un interes pentru care
mi-e scumpă amintirea lui”. Iar acesta chiar l-a ajutat în mai multe
rânduri pe N. Iorga. Fără îndoială că tânărul absolvent avea merite
excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit
259
I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, 1933, p.399-400.
260
Scrisori către N. Iorga, I, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p.3.
Pentru rolul jucat de Xenopol în destinul lui N. Iorga vezi şi A. D. Xenopol, Un ultim
cuvânt pentru d. N. Iorga, în „Românul”, an. 47, 1903, nr.136 (27) din 9 octombrie;
Lucian Nastasă, A.D. Xenopol şi „Şcoala critică”, în „Anuarul Institutului de istorie A.D.
Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p.25-36.
261
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.116.
262
Vezi Sorin Alexandrescu, „Junimea”: Discours politique et discours culturel, în Libra.
Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième
anniversaire, éd. Par I. P.Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p.47-49.
„Junimea este o şcoală de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate
domeniile vieţii publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie ce asigură
membrilor ei funcţii şi promovări sociale” (p.51).
159
aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate
(1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii
române, nu s-a bucurat la vremea aceea de aceleaşi onoruri şi facilităţi,
chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se
afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste.
Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se
puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea
unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a unei catedre
universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale.
În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar
însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite
strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în
scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate,
Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie
stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre
Fântânaru263.
Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi) – aşadar
mai în vârstă cu aproape cinci ani decât Iorga –, Ecaterina Botez
provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar
unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului
ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan)264. O astfel de căsătorie nu
putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind
cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi
orgoliu, un eventual „eşec” trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i
asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare265.
263
Scrisori către N. Iorga, I, p.101-102, 127-128.
Din actul de naştere al Ecaterinei aflăm: tatăl – Costache, n. 1826, greco-ortodox,
agricultor; mama – Profira, n. 1838; unchi de pe tată – Grigore, n. 1836, agricultor;
Gavrilă, n. 1832, ofiţer (cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, dos.
219/1888, f.2).
265
Cât priveşte cariera de studentă a Ecaterinei Botez, constatăm că aceasta s-a înscris la
facultate din toamna lui 1888, iar până în 1892 îşi trecuse toate examenele cu excepţia
celui de istoria românilor la A.D. Xenopol. Cu toate eforturile depuse, nici în 1897 nu
reuşise să obţină notă de trecere la această materie predată tocmai de protectorul lui Iorga.
Motivaţiile ar putea fi găsite în evenimentele începutului de an 1890? (cf. Arh.St.Iaşi,
Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 892/1897, f.2). De asemenea, când N. Iorga
scria în memoriile lui despre anii de studenţie: „O dată, o întreagă idilă cu o blondă colegă
s-a împrăştiat, mai-mai în pragul uneia din obişnuitele căsătorii de studenţi, pentru că, ştiu
eu (?), poate şi din cauza prezenţei mele, fata nu ştiuse absolut nimic la Xenopol…” –
264
160
Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja
indică evident că A.D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei
lui Iorga cu Maria Tasu, cu doar un an şi jumătate mai mică decât
istoricul în formare. Se apela la o alianţă locală – într-o Românie încă nu
puternic centralizată –, cu o familie ce constituia un factor favorabil
lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare
importanţă pentru Iorga în acel moment.
Membru fidel al Societăţii Junimea din 1872, Vasile Tasu266 era
unul din „cei trei români” (alături de G. Panu şi Al. Lambrior), care
împreună cu A.D. Xenopol aveau să dea un nou impuls interesului pentru
istoria naţională, într-o ambianţă ce la începuturi se arăta refractară faţă
de acest domeniu. Ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din
Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a universităţii
locale (între 15 octombrie 1874-1 aprilie 1876 şi 1 iunie 1880-15 aprilie
1881), iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie267, Tasu ocupa aşadar
un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. De altfel, la scurt timp
după anunţarea intenţiilor matrimoniale, Iorga îşi face apariţia alături de
viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creangă – moment ce a reunit o
parte din prietenii şi cunoscuţii defunctului: A.C. Cuza, C.D. Anghel,
V.M. Burlă, Artur Stavri, C. Evolceanu ş.a. Prin intermediul lui Tasu
începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G.
Panu, şi tot prin acesta cunoaşte – bunăoară – pe Ion Luca Caragiale,
proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi268.
Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti,
Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale.
Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce
determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte
atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se
cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în
făcea probabil referinţă la această Ecaterina Botez (cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă
de om aşa cum a fost, p.105).
266
Vasile Tasu, născut în noiembrie 1844 la Baia (jud. Suceava); părinţii: Neculai (+1854)
şi Safta (+1860). Căsătorit la 11 aprilie 1871 cu Eleonora Pop, născută la 26 noiembrie
1854 în Iaşi; părinţii: Dimitrie şi Elena (+26 noiembrie 1855), domiciliaţi în Tecuci (cf.
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 1885/1871).
267
Funcţia din cadrul Curţii de Casaţie era şi ea rezultatul unei strategii politice, în sens
larg. Oricum era bine retribuită, leafa fiind ceva mai mare decât a unui ministru
plenipotenţiar cat. I sau a unui general de brigadă.
268
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p.123.
161
această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu
tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa
cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau fără multă judecată, bazându-se,
pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a
satisface vanitatea ta”269. Iar cu o lună mai devreme, D. Evolceanu nu
părea nici el încântat de opţiunea lui Iorga, din moment ce pare să
compătimească pe Ecaterina Botez, „o fiinţă aşa de drăgălaşă cu lacrimile
în ochi”. De altfel, chiar N. Iorga se autoaprecia „o secătură”, iar în ochii
colegilor de facultate apărea drept un curtezan, „amorez”, „Don Juan”
etc., Evolceanu neavând nici cea mai mică încredere în consecvenţa
sentimentelor fostului său coleg270.
Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare
materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste
posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai
mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în
ianuarie 1890)271. La 23 martie Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma
să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare a ei),
bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei272.
Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe
lângă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200
lei doar pentru această călătorie273.
În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune
neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său.
Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori
pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte
relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile
ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi
influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală,
apelează personal la Take Ionescu, B.P. Haşdeu, T. Maiorescu, I.
Negruzzi, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, I. Caragiani, Ionnescu-Gion ş.a.,
269
Scrisori către N. Iorga, I, p.127-128.
Ibidem, p.102.
271
Abia mai târziu George Iorga îşi va lua doctoratul în ştiinţe economice la Gand şi
Anvers, după care, revenit în ţară, a fost o vreme profesor, apoi director general în
Ministerul de Industrie şi Comerţ. În 1901 s-a căsătorit cu Maria Grigorescu.
272
Scrisori către N. Iorga, I, p.29, 31.
273
Ibidem, p.64. Pentru o justă comparaţie, leafa unui profesor titular de gimnaziu era în
jur de 200 lei.
270
162
în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului –
rolul de „secretar general” al istoricului în formare274.
Iată cum surprinde Teohari Antonescu atmosfera familială a
cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce evidenţiază şi un
succint portret al cărturarului: „Şade cu nevasta în mansardă, o odaie
mică şi două paturi, cu un lighean murdar şi negre pervazurile dinăuntru,
ar trebui să fie alb, cu o masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de
molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că
prea era urâtă; mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori
foarte puţin comozi. Lucrurile aşa de bătrâne, ar fi păcat să n-aibă
asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna Iorga a
făcut o omletă pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu
ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ. (…) Am mâncat numai ouăle în
corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir lung, creţ şi gros, de
culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că d-na Iorga are părul cu totul
negru? Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul
jumătate al mesei mele. Ş-apoi era fum şi aer de bucătărie. (…) Aoleu, şi
Iorga ce om! Cu cât intru în mai de aproape legături cu dânsul şi-l studiez
mai cu de amănuntul, tot nu mă pot dezbăra de ideile rele ce am asupra
lui. Deocamdată câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul
meu trimis lui Xenopol şi încă neapărut, el lăsând vorba, care fără
îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că
Xenopol e nemulţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca
recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. (…) O altă
observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului. Vorbeam
despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga cu o insistenţă curioasă
îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu ştiu de cine, ieşită în
ediţia Şaraga cu 1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută şi la aspect, şi
la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin în
copierea bucăţilor mai de valoare. Am citit pe sărite şi am închis-o foarte
în grabă; îmi venise straşnic să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare
de seamă, sau scurte notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de
vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate
am citit, ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc ca să fie cartea
274
Ibidem, p.63-99.
163
citită. Era notiţa biografică asupra lui Iorga. (…) Ieşea din notiţă că Iorga
e un scriitor de o «erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă» surprinzătoare”275.
Aflat în străinătate pentru a-şi susţine un doctorat – dacă s-ar fi
putut, la Paris –, ca instrument obligatoriu al unei bune cariere în
România, Nicolae Iorga cunoaşte şi primele înfrângeri intelectuale. Chiar
crezând că dacă era bun la Iaşi, trebuia neapărat să fie la fel apreciat şi în
capitala Franţei, se loveşte totuşi aici de multă rezervă în ce priveşte
competenţele sale profesionale. Evident, el pune acest lucru pe seama
faptului că mediul intelectual francez pe care încerca să-l frecventeze
orgoliosul viitor profesor universitar nu era prea ospitalier. Însă N. Iorga
avea neapărat nevoie să obţină o diplomă de doctor în străinătate, iar
francezii nu-i tolerau graba, asimilând-o cu superficialitatea şi
carierismul, în vreme ce unul din motivele pentru care mulţi alţi români
schimbau Parisul cu diversele universităţi germane era faptul că la
acestea din urmă se recunoşteau tot felul de diplome, examene trecute în
altă parte, frecvenţe din alte ţări etc. Ca urmare, N. Iorga s-a îndreptat
spre spaţiul german, unde mecanismul susţinerii unei disertaţii coincidea
cu interesele lui imediate, ceea ce s-a şi întâmplat.
Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de
istorie universală a facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (de la 1
noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o
nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase,
corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială
perfectă276. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în
raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3
octombrie 1899277 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate
(„mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit
[dulceaţa], fie cea de zmeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez”
etc.), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce
înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii,
275
Teoharie Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.23-24.
Din această căsătorie au rezultat următorii copii: Petru, ofiţer de carieră, cavaler al
ordinului „Mihai Viteazul”, căsătorit în 1927 cu Elena Dumitrescu; Elena; Maria; Florica,
autoare a două volume de versuri, căsătorită în 1918 cu colonelul D. Chirescu, cavaler al
ordinului „Mihai Viteazul” şi prefect de Storojineţ în timpul guvernării Iorga (1931-1932).
277
Scrisori către N. Iorga, I, p.597.
276
164
eu nu mai am familie”278. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar
momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii.
Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”279, ce vizau
personalităţi consacrate ale culturii române precum B.P. Haşdeu, V.A.
Urechia, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă
coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii
lui din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la
chestiuni de ordin familial.
Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N.
Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale”
şi „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insistăm asupra procesului de divorţ
din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp record. Şi nici asupra
depoziţiei martorilor care au urmat întocmai indicaţiile avocatului Stavri
Predescu280. Reţinem doar că Iorga se baza în faţa instanţei pe mărturiile
lui Ioan Bogdan şi D. Evolceanu, colegi de profesorat la universitatea
bucureşteană, ale lui Ştefan Orăşanu, student al lui Iorga şi funcţionar la
Biblioteca Academiei, tot prin grija acestuia, şi nu în ultimul rând pe
complicitatea preşedintelui completului de judecată281.
Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne inexplicabilă
în cele mai multe cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în
urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor
sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din
octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal
278
N. Iorga, Corespondenţă, I, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984,
p.125.
279
Reunite în Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest,
1899, şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucarest, 1900.
280
Scrisori către N. Iorga, I, p.599-600. Greutăţile divorţului lui Iorga nu s-au oprit la
1900. La 23 mai 1903, I. Ursu vorbea într-o scrisoare adresată lui Iorga despre un termen
de judecată cu Maria, fixat la 7 iunie 1903 (era vorba de o citaţie ce trebuia semnată de
Iorga, cf. I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, XII, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice „Bucovina”, 1940, p.346-347). În scrisoarea din 7 iunie 1903, din Piatra Neamţ,
Ursu anunţă pe Iorga (absent la judecată) că la insistenţele sale, Adamescu (preşedintele
Societăţii Economice) a scos din cauză pe reclamat din afacerea d-nei Tasu, judecătorul
dând următoarea sentinţă: „Opoziţia d-lui Iorga admisă. D-l Iorga scos din cauză”
(Ibidem, p.347-348).
281
Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.51-52.
165
şansa unei „noi vieţi”282 nu numai prin modificarea raporturilor sociale.
Chiar N. Iorga va reflecta asupra acestor aspecte spre senectute, când
rememorează sfârşitul studiilor la Iaşi şi decizia de a se însura: „Şi astfel,
a doua zi după licenţă, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram
singur stăpân, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, şi în ceea ce
priveşte viaţa mea casnică, multe greşeli pe care, cum sunt socotelile
teribil de exacte ale vieţii, care nu ţine seamă dacă aveai sau ba ochii
deschişi când ai luat o hotărâre, le plăteşti pe urmă cu multă durere”283.
Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este
imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional
necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor
iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost
atinse; utilitatea asocierii nu mai era evidentă şi se impunea ca Iorga să
joace o altă carte, într-un context diferit, cu un impuls evident şi a părţii
sentimentale din el. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi
interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus”
psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în
urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de
N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La
1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor
intelectuale pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile
familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de
legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi
profituri materiale sau simbolice.
Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă
configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt
unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din
corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm
alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze.
Încă din vara anului 1899 N. Iorga se afla la Braşov, lucrând
asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria
literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa
părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din
282
Asupra acestui aspect, vezi C.A. Brown, R. Feldberg, E.M. Fox, J. Kohen, Divorce:
Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.119-134.
283
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p.114.
166
membrii familiei284, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă
intimă şi prietenească. De altfel, un an mai târziu, aflat la Iaşi, Iorga
simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt
românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce
brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi
spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atât mi-e
mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”285. Şi nu
întâmplător, în vara lui 1900 va locui vizavi de casa Bogdanilor, pe
strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi Constantin Brâncoveanu). Deşi
nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală („la început dispreţ,
neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun
şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are
defecte”286), Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu
faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor
vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie287. Pe neaşteptate însă
interesul se îndreaptă spre Ecaterina (Catinca) – acelaşi nume ca al iubitei
din facultate, Ecaterina Botez! –, recent întoarsă acasă din Budapesta,
unde
absolvise
Institutul
pedagogic
„Erzsébet”,
secţia
matematică-fizică288. Şi de aceasta chiar s-a îndrăgostit, în felul său, mai
totul ce a urmat dovedind aceasta!
Însă pentru a reliefa cumva atmosfera epocii şi ceea ce însemna
pe atunci o persoană cu situaţia „civilă” incertă, ca a istoricului
bucureştean, se cuvine aici a face o scurtă paranteză. Aflat la Iaşi pentru a
face cercetări arhivistice, în septembrie 1900, N. Iorga doreşte să-şi
revadă un mai vechi prieten, şi anume pe A.C. Cuza. Acesta era căsătorit
de vreo cinci ani (din 1895) cu Maria Ganea, care însemnaseră aproape
„anul şi copilul”, viitorul profesor universitar de economie politică
impunând soţiei reguli cât se poate de stricte, din toate punctele de vedere
284
La 1898-1899 se aflau aici Elena Bogdan şi patru din copiii ei: Maria, Ecaterina,
Alexandru şi Lucia-Augusta.
285
N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p.27.
286
Ibidem, p.33.
287
În cele din urmă, Maria se va căsători cu Grigore Popescu, proprietar în Topliţa, în mai
1902.
288
Cf. „Familia”, XXXVI, 1900, nr.26, p.311. S-ar părea că Iorga avea un contracandidat
la mâna Catincăi în persoana lui Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea, a căror
mamă era nepoata baronului David Urs, colonel în armata habsburgică, ce a manifestat
multă vitejie în luptele din 1866 de la Lissa (Italia), românii ce au luptat în regimentul său
întemeind la întoarcere o comună cu numele de Lissa (în apropierea Făgăraşului).
167
(inclusiv vestimentare, extrem de... retrograde, adică de „femeie
bătrână”). După uzul vremii, Iorga trimite un bileţel lui Cuza, aşteptând
ca acesta din urmă să-l invite acasă. Numai că mesajul a rămas fără
răspuns vreme de câteva zile, A.C. Cuza ferindu-se să-l primească acasă
pe Iorga, pentru că auzise nişte „zvonuri” şi nu mai ştia dacă istoricul este
însurat, dacă are „domiciliu conjugal” etc.289, ceea ce nu i-a picat deloc
bine orgoliosului universitar. Mai mult chiar, întâlnindu-se cu Maria
Cuza pe stradă, aceasta a refuzat mâna întinsă a lui Iorga, fugind de el, şi
tot pe atunci preoţii catolici din Iaşi, care-i promiseseră că-l vor caza la
ei, au ezitat apoi să facă acest lucru, cu siguranţă tot datorită statului
matrimonial incert al lui Iorga290. Iar când toate acestea l-au revoltat pe
Iorga, A.C. Cuza l-a invitat în cele din urmă acasă, numai că atâta vreme
cât s-a aflat acolo musafirul nu a fost prezentă nici o femeie (deci nici
Maria Cuza), ci doar doi bărbaţi (Paul Bujor şi I. Găvănescul)291. Şi cu
asta închidem paranteza!
Anul 1900 devine însă plin de nelinişti şi incertitudini pentru
Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de
Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru,
precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult
aşteptată292. Astfel, la 4/17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din
Şcheii Braşovului, a avut loc cununia religioasă, naş fiindu-le Al.
Tzigara-Samurcaş293 (deşi Iorga şi Samurcaş, apoi, s-au aflat deseori în
conflict, rupând şi reluând legăturile de mai multe ori). La vremea aceea
însă, bârfele îi atribuiau acestui naş calitatea de fiu nelegitim al regelui
Carol I, fiind în mod evident în graţiile şi în proximitatea suveranului, iar
în plus, cu un an înainte, Tzigara-Samurcaş făcuse şi el o căsătorie
„excelentă”, luând de soţie pe Maria Gr. Cantacuzino.
Această alianţă familială a lui Iorga nu era fără semnificaţii.
Originar din Şcheii Braşovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11 copii
ai unei familii care prin intermediul învăţăturii şi al înrudirilor a ocupat
289
N. Iorga, Corespondenţă, I, p.370
Idem, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p.25
291
Ibidem, p.28-29.
292
Logodna lui N. Iorga cu Catinca Bogdan este anunţată de „Tribuna poporului” (Arad),
V, 1901, nr.16 din 25 ianuarie/7 februarie, p.3.
293
Soţia acestuia, Maria Tzigara, se înrudea cu Zulnia Iorga.
290
168
un loc dominant în mediul intelectual românesc294. Din fraţii acestuia
s-au remarcat: Gheorghe Bogdan-Duică, profesor la liceul „Dimitrie
Cantemir” din Bucureşti, care prin anii 1898-1900 se afla în foarte
strânse relaţii cu Titu Maiorescu şi se bucura de un bun renume pentru
pertinentele studii de critică literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919,
ca membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cluj,
nu şi fără ajutorul lui N. Iorga; Ştefan, profesor la facultatea de farmacie
din Bucureşti; Alexandru, doctor în filologie, profesor la liceul românesc
din Braşov, mort pe front în primul război mondial; Iordan, absolvent al
facultăţii de farmacie; Aurel, ofiţer ajuns până la gradul de general; iar
dintre surori Maria, profesoară, căsătorită Grigore Popescu, proprietar din
Topliţa Română, Elena, căsătorită cu avocatul Dumitru Pop, şi
Lucia-Augusta, căsătorită cu un ofiţer (Herman Seicher) şi o vreme
colaboratoare a lui Iorga. Dintre toţi, Ioan Bogdan este cel mai strălucit
reprezentant al familiei, iar înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol
însemnat în viaţa intelectuală din primele două decenii ale veacului.
Specialist în filologia slavo-română şi profesor la Universitatea din
Bucureşti, I. Bogdan a fost un caz unic în istoria facultăţilor de litere
româneşti, dar atât de necesar în împlinirea unei strategii de grup şi de
reformare instituţională: mai bine de două decenii a fost decan al acestei
instituţii (1898-1919), cu scurte întreruperi, când a funcţionat ca
prorector şi rector295.
Încă din 1898 cei doi se găsesc angrenaţi prin interese comune
într-o mişcare renovatoare a culturii noastre, momentul indicând apariţia
în sânul universitarilor bucureşteni a „două direcţii” diferite de concepţii,
a unui conflict de idei, dar şi de generaţii. De o parte „tinerii”, triada
critică, ce reunea pe Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga, pe
de alta „bătrânii” (V.A. Urechia, B.P. Haşdeu, Gr.G. Tocilescu, N.
Quintescu ş.a.), încorsetaţi într-un academism rigid şi conformist,
neputincioşi în acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi
deziderate şi programe coerente de muncă în domeniul universitar
presupunea însuşirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului.
294
I. Colan, Cateva date despre familia Ioan Bogdan. Pe marginea unor scrisori şi
documente inedite, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p.273-283.
295
C.N. Velichi, Ioan Bogdan şi reorganizarea Facultăţii de filosofie şi litere din
Bucureşti, în „Romanoslavica”, XV, 1967, p.219-236. Ioan Bogdan era căsătorit cu Maria
Colţescu, a cărei nepoată Silvia, fiica industriaşului Ioan Christescu, a devenit soţia lui
Vasile Pârvan.
169
Iorga şi Bogdan se vor angaja de acum într-o luptă în care jocul de culise,
cultivarea orgoliilor şi a slăbiciunilor vor sfârşi prin a-i face atotputernici
în cele mai înalte foruri ştiinţifice româneşti. Corespondenţa dintre cei
doi şi mărturiile contemporanilor, faptele în sine reconstituite pe baza
arhivelor diverselor instituţii sunt mai mult decât revelatoare. Se constată
o strategie bine elaborată, în care spiritul dictatorial era oarecum
înstăpânit iar politica de cadre, de plasare a discipolilor şi a oamenilor de
încredere în posturi importante, îşi regăsea tradiţia în conduita junimistă
din a doua jumătate a veacului XIX. Cu titlu de exemplu, se poate
constata că mai toţi – dar aproape toţi istoricii universitari (şi nu numai)
de renume din primele trei decenii ale secolului nostru îşi datorează
cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: Gh.I. Brătianu, N. Bănescu, P. Cancel,
C.C. Giurescu, Al. Lapedatu, I. Lupaş, Ilie Minea, I. Nistor, G. Oprescu,
P.P. Panaitescu, V. Pârvan, Em. Panaitescu, Sextil Puşcariu, D. Russo,
D.M. Teodorescu ş.a. Atotputernicia celor doi s-a manifestat de la
acordarea burselor de studii pentru studenţi şi până la numirile
universitare ori în sânul Academiei, într-o manieră ce ar merita relevată,
dar a cărei complexitate nu ne permite să o reconstituim aici.
Ce a însemnat dispariţia lui Ioan Bogdan în 1919 se poate lesne
constata din însemnarea epistolară a lui Sextil Puşcariu, datată 2 iunie
1923. Rămas aproape singur în faţa propriilor discipoli, care reiterau
oarecum evenimentele conflictuale de la cumpăna dintre secole, Iorga va
deveni la rândul său victima unei alte generaţii ce apela la aceleaşi
strategii precum au făcut-o cândva mentorii lor. „Ieri am avut la
Academie – notează filologul clujan – ceea ce era de aşteptat. După
scenele turbulente din anii trecuţi şi tendinţa tot mai pronunţată de
dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respectăm şi-i suntem cu adevărat
prieteni, dar nu înţelegem să-l aprobăm în toate capriciile şi
neconsecvenţele sale, am hotărât să votăm, chiar contra voinţei lui (…).
El s-a înfuriat, a venit în sala de şedinţe şi îşi scrise demisia,
explicându-ne la cei de faţă cum el a fost totdeauna terorizat, mai întâi de
I. Bogdan, apoi de Onciul, acum de Pârvan”296.
Ar fi prematură şi, oricum, prea vastă analiza efectelor acestui
ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale cărui consecinţe s-au
dovedit mai mult decât benefice în cariera istoricului. Cert este însă
faptul că Iorga a optat pentru acele soluţii care să-i pună în valoare
296
Sextil Puşcariu, Memorii, p.634.
170
talentul, capacitatea intelectuală şi temperamentul. În pragul secolului
XX se constată acea mutaţie profundă în dinamica mariajelor din
interiorul corpului profesoral universitar, în care capitalul intelectual stă
la baza strategiilor şi atuurilor reuşitei profesionale. Iar cazul de mai sus
nu este singular în epocă. Aceleaşi conduite le întâlnim la familia
Densusenilor şi a Giureştilor, pentru a da doar două exemple cu
rezonanţă în cultura română şi o încărcătură genealogică bogată.
La eşecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fără îndoială,
faptul că acesta era un izolat într-un câmp în cadrul căruia nu s-a putut
acomoda atât prin vârstă, cât şi prin poziţie socială, nivel intelectual şi
habitudini. Prin socrul său, Vasile Tasu – care nu-şi făcuse prezenţa în
spaţiul cultural ieşean decât prin câteva recenzii –, Iorga contactase la
vremea respectivă legături profitabile cu potentaţii unei generaţii ce nu-şi
mai găseau locul şi funcţionalitatea optimă în noul cadru de transformări
sociale şi culturale de la finele secolului XIX. Apoi, din numeroasa
familie a juristului prea puţini s-au afirmat: în afara Mariei, lipsită de
studii superioare şi cu un spirit mult prea casnic şi refractar noilor tipuri
de convenienţe sociale în care Iorga se implica tot mai mult, Vasile Tasu
mai avea doar un fiu omonim care a realizat ceva cât de cât notabil,
nevăzător din naştere şi care, după studii strălucite la Paris, a pus la noi
bazele învăţământului pentru orbi297. Nici încercarea unor firave alianţe
familiale (prin botezuri sau cununii) nu au dat rezultate. Singura legătură
cu mediul universitar era Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu şi naş al
fiicei lui Iorga din prima căsătorie, Florica, legătură ce putea trece ca
nesemnificativă dacă luăm în seamă chiar şi numai vârsta elenistului: 65
ani în 1900.
Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitată şi de o situaţie
familială aproape similară. Amândoi au crescut în lipsa tatălui, în medii
ce aveau un sistem de valori şi habitudini de clasă relativ identice; erau
congeneri şi formaţi în acelaşi mediu intelectual universitar (la Iaşi);
opţiunile pentru viitoarele cariere, în ambele familii, se îndreaptă spre
profesiuni didactice – insuficient plătite, dar sigure –, militare şi
medicale. În plus, mereu I. Bogdan s-a dovedit omul calm, raţional şi
pragmatic, un bun manipulator al celorlalţi, care încă din tinereţe ştia cam
ce doreşte, făcând în 1887 această confesiune de credinţă protectorului
297
În afara celor deja menţionaţi, din copiii lui Vasile Tasu mai amintim pe Mihail,
Eugenia, Ion (ce a trăit la Bucureşti până la 7 iulie 1951) şi Amalia.
171
său de atunci, I. Bianu: „La noi nu este sigur de azi pe mâine şi din
nenorocire trebuie să urmăm încă în parte principiul epocii fanariote de a
pune mâna până ce poţi”298. De altfel, Bogdan l-a completat exemplar pe
cumnatul său, care era „smuncit” şi slobod la gură, nu prea ştia să-şi
ascundă sentimentele, făcându-şi repede inamici, sau – după cum se
exprima Şt.O. Iosif într-o epistolă adresată lui S. Puşcariu, sintetizând
parcă – Iorga este „dificil, bănuitor, curios şi nedrept”299. Şi nu numai!
Era deopotrivă „orgolios” şi „nestatornic”, intelectual de excepţie, însă
care „nu tolerează să fie contrazis, dar ascultă foarte bucuros linguşirile.
În apropierea d-sale nu poate trăi nici o personalitate, dar o duc bine toţi
idolatrii”300.
Evident, ca şi în cazul de mai sus, dar fără a putea pune neapărat
pe seama unor „calcule” matrimoniale argumentabile în mod direct, au
existat în mediul universitar literar de la noi multe alte asemenea uniuni
familiale cu consecinţe benefice pentru biografia individuală. Departe de
a fi reprobabilă orice acţiune premeditată de acest fel, dar care astăzi – nu
ştim de ce – enervează pe câţiva istorici de mică anvergură la noi, trebuie
să se ştie că un mariaj făcut nu la întâmplare, ca rod al primelor impulsuri
patologic sexual-sentimentale, este o necesitate de prim rang în ce
priveşte nu doar conservarea şi valorificarea atuurilor profesionale, cât
mai ales în protejarea şi împlinirea la maxim a pornirilor noastre nobil
umane, de iubire sinceră, de protecţie a familiei, de asigurarea
continuităţii generaţionale, de aspiraţie spre „mai mult” şi „mai bine”
etc., totul într-un circuit cât se poate de simplu în cadrul unui cuplu, de a
da şi de a primi afecţiune, certitudine şi armonie.
Aşadar, fără a impune conotaţii de strategii abil elaborate, se
cuvine totuşi să mai invocăm câteva mariaje care, într-un fel sau altul, ar
putea sugera beneficii directe în cariera cuiva, pe termen lung sau scurt.
Am vorbit deja, în alte contexte, despre căsătoriile lui Ion Bianu, Ion
Bogdan, Teohari Antonescu, Mihai Dragomirescu, Emil Panaitescu,
Marcu Berza, C.C. Giurescu ş.a. La unii ar mai fi totuşi de adăugat câte
298
Scrisori către Ioan Bianu, I, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva,
p.123.
299
Şt.O. Iosif, Opere, IV, ed. Ion Roman, Bucureşti, Edit. Minerva, 1981, p.429.
300
Supărarea d-lui Iorga, în „Gazeta Transilvaniei”, LXXXVI, 1923, nr.58 (18 martie),
p.1. Vezi şi mai puţin cunoscutul volum al lui C. Cernăianu, N. Iorga – idolul neamului
românesc. Antologie pentru posteritate, ediţie completă, Bucureşti, Tip.„Marele Voevod
Mihai”, 1932, 261 p.
172
ceva. În cazul lui Constantin C. Giurescu trebuie să invocăm atât
calităţile personale ca tânăr istoric, dar nu se cuvine să uităm faptul că
tatăl său fusese de asemenea universitar (mort oarecum prematur), iar o
parte din foştii colegi de profesorat i-au purtat într-un fel de grijă fiului
orfan. Cu alte cuvinte, se pare că lui C.C. Giurescu lucrurile i-au mers
mai bine şi mai repede decât altora. La scurtă vreme după ce şi-a trecut
doctoratul la Bucureşti, în 1925, din comisie făcând parte N. Iorga
(raportor), V. Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul Ch. Drouhet, s-a
anunţat examenul de docenţă în Istoria românilor. Postul era vizat de fapt
de Ion Vlădescu, care urmărea apoi o conferinţă universitară. Pârvan însă
l-a „somat” pe Giurescu să-şi depună candidatura, iar acesta s-a mobilizat
în acest sens, în timp record reuşind să-şi publice o lucrare (în 10 zile), în
urma concursului fiind declarat reuşit. Din comisie au făcut parte cei de
mai sus – Iorga, Pârvan, Russo şi Cancel –, la care s-a mai adăugat Ilie
Minea de la Iaşi301. Din această postură, nu i-a fost greu ca de la 1
ianuarie 1926 Giurescu să fie numit conferenţiar de istoria modernă a
românilor. Între timp însă, catedra rămasă vacantă în urma morţii lui I.
Ursu (în 1925) – şi suplinită o vreme de P. Cancel – a fost scoasă la
concurs la începutul lui 1927. Giurescu ar fi putut avea printre potenţialii
contracandidaţi pe P.P. Panaitescu (dar care nu avea docenţa), Ion
Vlădescu (rivalul de la docenţă) şi Ilie Gherghel, profesor la Liceul „D.
Cantemir” din Bucureşti, care nu avea însă publicată decât teza de
doctorat şi câteva articole. În cele din urmă, nici unul dintre aceştia nu s-a
înscris la concurs, considerându-se lipsiţi de orice şansă, cu atât mai mult
cu cât de aproape un an C.C. Giurescu devenise ginerele lui Simion
Mehedinţi, profesor influent în cadrul facultăţii de litere din Bucureşti.
Rămas aşadar singur în competiţie, Giurescu a fost declarat reuşit de
către o comisie din care au făcut parte V. Pârvan (care a redactat şi
raportul final), D. Russo, P. Cancel şi Ilie Minea302.
Cât priveşte căsătoria lui Emil Panaitescu cu Maria-Sofia
Lahovary-Kreţulescu, şi acest fapt pare să fi avut consecinţe evidente
asupra destinului profesorului de istorie antică de la universitatea
clujeană. De origine modestă, din Cudalbi (Covurlui), Panaitescu pare să
confirme cel mai bine atât beneficiile acţiunii principiului meritocratic în
contextul activismului politic „inspirat”, cât şi funcţia propulsatoare a
301
302
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.149-150.
Pentru detalii vezi Ibidem, p.174-176.
173
oportunismului, cu adjuvantul ei, linguşeala. Absolvent al facultăţii de
litere şi filosofie din Bucureşti (în 1908), istoricul în formare are mereu
abilitatea de a se afla la momentul potrivit în locul potrivit, de a şti să se
facă util, de a fi săritor când şi cum trebuie, de a lăuda şi a linguşi pe toţi
cei care i-ar putea fi de folos, chiar şi numai temporar. Aşa se face că
relativ repede a intrat pe sub pielea profesorilor săi Nicolae Iorga şi
Vasile Pârvan, înregimentându-se totodată în Partidul Liberal303.
Iar ca mostră de caracter reţinem de pildă faptul că deşi frecventa
casa lui Iorga şi se întrecea în a-l tămâia mereu, faţă de alţii care nu-l
agreau pe marele istoric şi activist politic profera critici acerbe şi chiar
invective. Bunăoară, pe la mijlocul lui 1921, când pregătea un număr
jubiliar pentru fostul lui profesor şi protector (în „Ţara Nouă”), faţă de
G.T. Kirileanu se arăta revoltat de „atâtea articole de laudă” şi de lipsa
unuia pe tema „Un tulburător ale neamului şi un încurcă lume fără
pereche”, enumerând memorialistului o sumă de defecte ale lui Iorga:
„Fără echilibru şi pururea schimbător; făr-de răbdare şi pripit; fără
măsură; fără caracter; fără omenie şi invidios; fricos şi temător; vanitos şi
orbit de falşii lăudători; ca o femeie isterică” etc.304. Iar seara anterioară
(18 iunie 1921) Emil Panaitescu tocmai şi-o petrecuse la Iorga acasă, în
compania onorantă a lui Titulescu şi a mareşalului Curţii Regale, gen.
Angelescu. De altfel, „Ţiganul” – după cum era poreclit Panaitescu (oare
numai datorită culorii pielii?) – a ştiut să-l măgulească şi pe Kirileanu –
bibliotecarul Palatului Regal –, cu el şi prin el ajungând să ia deseori
masa până şi cu prinţul Barbu Ştirbei, consilierul personal al Regelui
Ferdinand, în faţa căruia îşi bârfea până şi partidul ce l-a propulsat la
urma urmei pe scena vieţii politice (devenise deja parlamentar!). Cu un
asemenea prilej, de exemplu, la 19 iulie 1921, Panaitescu vorbeşte în faţa
lui Ştirbei de „semeţia provocatoare a liberalilor” etc., etc.305. Erau doar
câteva din trăsăturile de caracter ale viitorului universitar.
Din punct de vedere profesional, imediat după facultate şi cu
sprijinul celor doi universitari amintiţi, Emil Panaitescu va deveni
profesor suplinitor la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti
(1908-1909, iar între 1914-1916 cu titulatura de „conferenţiar”), ulterior
303
Ca membru al acestui partid, a fost deputat între 1920-1922, 1927-1928 şi 1934-1938.
Cf. „G.T. Kirileanu: 1921. Culise regele, IV, în „Ziarul de Duminică” al „Ziarului
Financiar” din 2 martie 2007.
305
„G.T. Kirileanu: 1921. Culise regele, VI, în „Ziarul de Duminică” al „Ziarului
Financiar” din 16 martie 2007.
304
174
la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi (doar în luna septembrie 1909),
este detaşat apoi la Colegiul „Sfântul Sava” din capitală (1909-1910),
trece ca profesor de română, franceză şi latină pe la Liceul Militar
„Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (toamna şi iarna lui 1914),
este înrolat în armată de la 15 august 1916 până la finele conflagraţiei în
cadrul Ministerului de Război (la Biroul Ştirilor), pentru ca în cele din
urmă să predea la Liceul „Cantemir” din Bucureşti (septembrie
1919-februarie 1920).
Sfârşitul războiului îi oferă şi contextul favorabil de a ocupa o
catedră universitară, deşi Emil Panaitescu nici măcar nu se învrednicise
până atunci să-şi treacă doctoratul. Iniţial este numit suplinitor de
arheologie la facultatea de litere din Iaşi (în primăvara lui 1919), pentru
ca în toamna aceluiaşi an să fie „impus” de Vasile Pârvan ca „agregat
stagiar” la Cluj, deşi în legislaţia românească nicicând nu a existat o
asemenea poziţie universitară. Îmbătat probabil de gândul că i se cuvine
chiar mai mult şi că este cu adevărat un „ştiinţific”, Panaitescu a încercat
să forţeze lucrurile şi a cerut numirea ca profesor agregat definitiv, după
numai un semestru de activitate, ameninţând că va pleca din acest centru
universitar306. Consiliul profesoral a luat în dezbatere solicitarea lui
Panaitescu, însă a constatat că acesta nu îndeplinea condiţiile (nu avea
lucrări ştiinţifice publicate, nici doctoratul), motiv pentru care i s-a
refuzat schimbarea încadrării, iar Pârvan i-a transmis prin G. Vâlsan că
dacă va pleca, la Bucureşti nu va primi conferinţa pe care ar fi dorit-o, iar
locul din inima Ardealului va fi ocupat de un profesor din Cernăuţi. Până
la urmă, ambiţia lui Panaitescu, înalta protecţie academică (din partea lui
Iorga şi Pârvan) şi politică a impus un compromis, în sensul că a rămas
conferenţiar, dar încredinţându-i-se suplinirea catedrei de istorie antică307,
urmând ca după ce va îndeplini condiţiile legale şi va publica ceva să fie
propus ca agregat. Abia la 5 februarie 1925 va susţine doctoratul la Cluj,
în istoria antică, cu teza: Fidenae. Studiu istorico-geografic, pentru ca la
finele anului să devină profesor titular la catedra de istorie antică (din 23
decembrie 1925). Iar totul s-a derulat într-o conjunctură fericită, cu
numai o lună şi ceva mai devreme încheind şi o căsătorie „profitabilă”,
luând de soţie pe Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, fiica lui Al.Em.
306
Cf. G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva,
1977, p.640.
307
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 5/1922.
175
Lahovary, pe atunci ministru al României la Roma (1917-1928). Iar în
acest context, poate nu este fără legătură faptul că Em. Panaitescu a
devenit la scurtă vreme (în 1927) director al Şcolii Române din Roma.
Dar ce-ar fi de spus despre imensa şi influenta familie în care
universitarul nostru a intrat prin căsătorie? Bunicul lui Alexandru Em.
Lahovary era grec din Constantinopol308, iar prin mamă (Olimpia)
devenise nepot al unui important membru al Partidului Conservator,
Apostol Arsache, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru, după
asasinarea lui Barbu Catargiu (în 1862). Iar Olympia nu era oricine în
Bucureştiul sfârşitului de veac XIX, ci avea o „simandicoasă casă, bine
îngrijită, cu o frumoasă grădină”309, în care se aduna frecvent high liful
dâmboviţean. Numai că destinul a făcut ca doar socrul lui Em. Panaitescu
să poarte mai departe renumele acestei ramuri de familie Lahovary,
deoarece ceilalţi doi fraţi ai lui Alexandru Em. Lahovary au murit
oarecum timpuriu, George fiind ucis în duel de Nicolae Filipescu, iar
Grigore de o boală stupidă. Iar surorile lui Alexandru s-au căsătorit
Kretzulescu (Maria cu Emanoil) şi Ghica-Comăneşti (Zoe cu Dimitrie).
Dar şi Al.Em. Lahovary a avut parte de un mariaj „preţios”, luând de
soţie pe Ana, fiica lui Nicolae Kretzulescu, cândva şi el prim-ministru310.
În afară de Maria-Sofia, căsătorită cu universitarul Emil Panaitescu,
Al.Em. Lahovary a mai avut încă trei fete şi un băiat ajunşi la vârsta
maturităţii: Maria Nicola căsătorită cu George A. Plagino, Tatiana
măritată cu generalul Vasile Rudeanu, Alexandrina a luat ca soţ un
colonel de artilerie, Slătineanu, în vreme ce Nicolae s-a căsătorit departe
de ţară, cu Louise Charlotte Trelluyer, ducând mai departe numele
familiei311.
Încă de tânăr Al.Em. Lahovary a intrat în diplomaţie, trecând pe
la mai multe Legaţii şi prin mai toate rangurile posibile. Printre altele, a
fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma
308
Din copiii săi sunt de reţinut Manolache Lahovary, tatăl lui Al.Em. Lahovary, şi
Nicolae Lahovary.
309
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,
ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.62.
310
Cu ocazia căsătoriei, foaia dotală din 1882 menţiona o zestre pentru Ana de 417.700
lei, dintre care 395.000 în numerar, un trusou, plus argintărie de 22.700 lei (cf. Costel
Iordăchiţă, Familia Lahovari. Ascendenţă şi destin politic, Piteşti, Edit. Carminis, 2004,
p.221-222).
311
Mai multe detalii şi încrengături la Costel Iordăchiţă, volumul citat mai sus.
176
(1893-1899), apoi la Constantinopol (1902-1906), Viena (1906-1908)312,
Paris (1908-1917) şi din nou Italia (1917-1928). De această ultimă
misiune se leagă şi eforturile lui de întemeiere a Şcolii Române de la
Roma, instituţie ce va fi condusă apoi de ginerele său, Em. Panaitescu,
după decesul lui Vasile Pârvan. În plus, cum de la sine se înţelege, o
parte din averea familiei Lahovary313 a trecut sub formă de zestre sub
administrarea universitarului nostru, fără să mai vorbim acum de
beneficiile prin „procură” ale lui Panaitescu, odată cu intrarea în neamul
ilustrului diplomat.
Un parcurs oarecum asemănător l-a avut şi Constantin
Marinescu, deşi din punct de vedere uman şi profesional acesta a fost net
superior lui Emil Panaitescu, care n-a lăsat mare lucru din punct de
vedere istoriografic. Marinescu era şi el de origine modestă, din Poduri
(com. Şerbăneşti, jud. Dâmboviţa), cu studiile primare şi gimnaziale la
Târgovişte, iar liceul la Câmpulung şi Piteşti. A urmat apoi, din toamna
lui 1909, cursurile facultăţii de filosofie şi litere din capitală, în paralel cu
cele de drept, la finalul cărora va participa la campaniile militare ale
României din 1913 şi 1916, pentru ca după război să devină profesor
suplinitor la Liceul „Sfîntul Sava” şi la Seminarul Pedagogic Universitar
din Bucuresti (1918/1919), iar din septembrie 1919 la Liceul „I.C.
Brătianu” din Piteşti. Ulterior ajunge bursier la Şcoala Română de la
Paris, prilej cu care a făcut o călătorie de studii şi în Spania, trecându-şi
apoi doctoratul în ţară.
A fost remarcat îndeosebi de N. Iorga pentru pasiunea lui faţă de
istoria universală, în acest context ilustrul polihistor facilitându-i venirea
ca conferenţiar de ştiinţele auxiliare ale istoriei, începând cu 1 noiembrie
1923, la Universitatea din Bucureşti. Cum nu prea existau şanse de
promovare pentru el în capitală, vacantarea catedrei de Istorie universală
la Cluj a venit într-un moment cât se poate de potrivit. Deja cunoscuse pe
312
Pentru ultimele două misiuni vezi Al.Em. Lahovary, Amintiri diplomatice, ed. Adrian
Stănescu şi Laurenţiu Vlad, Iaşi, Institutul European, 2009.
313
Al.Em. Lahovary moştenise casa Arsache din Bucureşti, mai avea un set de imobile pe
Calea Victoriei 102, o altă casă în Strada Romană 5 (din partea soţiei), un teren, la care s-a
mai adăugat un altul în 1894, pe care îşi va înălţa un nou edificiu. Sub formă de proprietăţi
mai primise de la părinţii săi moşiile Paraipani, Stăneşti şi Popeşti (Vlaşca) – expropriate
în 1919 şi 1921, dar pe care a primit 1.635.000 lei –, iar din partea soţiei se mai adăugase
moşiile Leordeni (Muscel), Răteşti (Argeş), Făcăeni (Ialomiţa), Valea Urloaiei (Prahova)
şi Pesceana (Gorj), dar şi o proprietate la Rucăr. Cf. Costel Iordăchiţă, Op. Cit.,
p.219-230.
177
Zoe Balş de aproape un an – care-i fusese studentă, împreună cu Maria
Holban – şi se discuta eventualitatea unui proiect matrimonial, însă
„statutul” nu onora încă numele familiei viitoarei soţii. Cu ajutorul lui
Iorga va fi numit profesor agregat din 29 ianuarie 1925, pentru Istorie
universală, pe baza concursului dat în conformitate cu articolul 83 din
Legea învăţământului secundar şi superior314, pentru ca de la 1 martie
1928 să fie ridicat la rangul de titular.
Fără a pune o clipă la îndoială meritele şi calităţile profesionale
ale lui C. Marinescu – confirmate de altfel prin întreaga lui operă
ştiinţifică –, nu putem să nu bănuim, câtuşi de puţin, şi efectul benefic al
acestei proiectate căsătorii, ce se va realiza în cele din urmă la 25 aprilie
1926. Zoe era fiica lui Gheorghe Balş, nimeni altul decât celebrul inginer
şi istoric de artă, posesor al unei biblioteci impresionante, membru al
Academiei Române, aflat în excelente relaţii cu N. Iorga, cu care de altfel
a şi publicat o importantă lucrare, Histoire de l’art roumain ancien. Prin
acest mariaj, C. Marinescu nu doar intra într-o veche familie aristocratică
(înrudită cu Rosetti, Cantacuzino, Moruzi, Berindei, Ştirbey ş.a.)315, ci
devenea ginerele unui influent şi apreciat cărturar, o vreme chiar
vicepreşedinte al Academiei, avându-i de cumnaţi pe Matei şi Ioan Balş,
primul fiind vestitul medic universitar specialist în boli infecţioase,
314
Concursul din ianuarie 1925 a avut de fapt doi candidaţi: C. Marinescu şi C. Diculescu.
Marinescu era susţinut de Iorga, care figura şi în comisia de concurs. Diculescu, deşi mai
puţin cunoscut acum, era autorul unor lucrări interesante despre gepizi, încă citate copios
în istoriografia germană. Iorga însă nu-l dorea pe Diculescu pentru că – motiva el – „e
germanofil”, iar rezultatele cercetărilor sale „n-ar fi oportune din punct de vedere politic”.
De altfel, Iorga chiar a refuzat să vorbească cu Diculescu. În aceste împrejurări, în
contrapartidă, Sextil Puşcariu (membru în comisia de concurs) s-a opus şi el numirii lui C.
Marinescu, filologului alăturându-se I. Lupaş şi S. Dragomir, astfel încât protejatul lui
Iorga nu a obţinut voturile necesare. Atunci au început „negocierile” din culise: N.
Bănescu (care aprecia pe Marinescu şi era apropiat de Iorga) vine cu propunerea de a se
crea şi pentru Diculescu o conferinţă de medievistică. Astfel s-a ajuns ca Marinescu să fie
propus pentru agregaţie, iar Diculescu să devină conferenţiar (cf. Sextil Puşcariu,
Memorii, p.744).
315
Soacra lui C. Marinescu, Marieta Balş, era născută Stirbey, iar sora lui Gh. Balş, Elena,
era soţia dr. Ion Cantacuzino, reputatul universitar bacteriolog. În plus, tatăl lui Zoe avea o
casă şi la Iaşi (în anii interbelici), familia Balş fiind aici şi ctitora unei biserici, „Sfântu
Dumitru Balş”, iar în apropiere avusese o moşie, la Miroslava. Pentru complicatele
conexiuni genealogice ale familiei Balş vezi Arborele din Familiile boiereşti din Moldova
şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, I, coord. Mihai D.
Sturdza, Bucureşti, Edit. Simetria, 2004.
178
celălalt moştenind preocupările tatălui său şi devenind un remarcabil
restaurator de monumente istorice316. De aceea, poate nu întâmplător
Marinescu este ales în 1928 membru corespondent al Academiei, iar din
iunie 1941 este numit director al Şcolii Române din Paris317, în locul
defunctului N. Iorga, a cărui catedră din Bucureşti o va ocupa de altfel de
la 1 aprilie 1943318.
De origine socială modestă era Petre Răşcanu, fiul unui preot din
Bârlad319, care după terminarea facultăţii, la numai 24 de ani, pe 5 iulie
1870, s-a căsătorit la Iaşi cu Aglaia, fiica lui Constantin Langa320. Acesta
din urmă era un personaj important al urbei moldave, fiind maior, iar
cândva aghiotant al domnitorului Al.I. Cuza, ajungând până la gradul de
locotenent colonel, pentru ca apoi să devină şi primar al Iaşilor (7 iunie
1891-16 ianuarie 1892). Semnificativ este însă faptul că C. Langa a fost
un fel de mecena al artiştilor ieşeni din epocă, ajutându-i prin a le da
comenzi, făcând din el unul din posesorii unei mari galerii de artă, de
pildă cu portretele tuturor oamenilor însemnaţi ai ţării, galerie pe care a
dăruit-o Universităţii din localitate321. Aşa se face că după acest mariaj de
succes, Petre Răşcanu se instalează într-o locuinţă confortabilă pe str.
Movilă (la nr. 1602), capătă o bursă de studii în străinătate, iar apoi –
după revenirea în ţară – devine suplinitor al lui Nicolae Ionescu la
Universitatea din Iaşi322, în cele din urmă profesor titular la catedra de
Istorie antică cu ştiinţe auxiliare (epigrafia şi geografia)323, pentru ca
multă vreme să fie şi inspector general al învăţământului secundar, fără
să fi produs ceva din punct de vedere ştiinţific în materia pe care a
acoperit-o.
Cu toate că Mircea Vulcănescu provenea dintr-o familie destul
de înstărită din punct de vedere material – tatăl său fusese vreme de 41
316
Vezi şi Mircea Angelescu, Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş,
Bucureşti, Edit. Viaţa Medicală, 2007.
317
Cf. Decret-Lege 1422, în „Monitorul Oficial”, nr.115 din 17 mai 1941.
318
Prin Decretul-Lege 758 în „Monitorul Oficial”, nr.74 din 29 martie 1943.
319
Tatăl său era Panaite Răşcanu, mort însă la 20 iulie 1866, pe când viitorul universitar
avea numai 20 ani, iar mama Ecaterina (născută Gheorghiu), domiciliată în Bârlad.
320
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 288/1870. Mama Aglaiei era Maria,
născută Vasiliu.
321
Lt. colonelul C. Langa, în „Opinia”, Iaşi, VII, 1910, nr.1047 (26 iunie), p.1.
322
Prin dispoziţia Ministerului nr.9883/1876; cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere.
Corespondenţă, dos. 871/1876, f.27
323
Ibidem, dos. 884/1889, f.12.
179
ani funcţionar la Ministerul Finanţelor, şef al serviciului Contabilităţii
Casei de Depuneri, apoi al Regiei Monopolurilor Statului, şi inspector
financiar, iar mama sa era fiica lui Mihail Tonescu (mare proprietar de
pământ), cu studii artistice la München şi la Viena324 –, o alianţă
matrimonială cu mediul filosofico-literar nu putea decât să constituie un
atu în plus în ascensiunea sa viitoare. În consecinţă, s-a căsătorit în 1925
cu o colegă de facultate, dar nu cu oricare, ci cu Anita, fiica lui I.Al.
Rădulescu-Pogoneanu325, profesor la catedra de Etică şi sociologie a
Universităţii din Bucureşti, apoi la cea de pedagogie (din 1920) şi
director al Seminarului de resort, personaj deosebit de influent în
epocă326. De altfel, imediat după căsătorie, Vulcănescu a şi plecat la Paris
pentru specializare în psihologia experimentală, împreună cu soţia, la
reîntoarcere – în 1928 – devenind asistent al lui D. Gusti la facultatea de
litere din capitală. După numai un an va divorţa însă, recăsătorindu-se în
aprilie 1930 cu o „mai veche simpatie”, tot colegă de facultate (deşi mai
în vârstă), cu Mărgărita Ioana Nicolescu, de data aceasta o veritabilă
infuzie nobiliară – chiar dacă mai de departe –, cu toate că acum era
oarecum sărăcită.
O „bună” căsătorie a realizat şi Fl. Ştefănescu-Goangă. Fiu al
unui moşnean din Curtea de Argeş – este drept, destul de înstărit, dar nu
îndeajuns (doar cu o moară şi o prisacă) – tânărul aspirant la o carieră
universitară s-a căsătorit în 1908 cu Elena Papadopol, grecoaică dintr-o
familie foarte bogată. De altfel, socrii acestuia l-au ajutat financiar să-şi
continue studiile în Germania şi să obţină doctoratul, sprijinind totodată
tânăra familie atunci când trecea prin sincope financiare. Pe de altă parte,
tatăl lui Ştefănescu-Goangă a putut ajuta mai mult pe un alt fiu al său, pe
Petre, ce a făcut o excepţională carieră de bariton ca angajat permanent al
324
Preocupări asemănătoare cu ale mamei a avut sora lui Mircea Vulcănescu,
Mihaela-Zoe (Michette), ajunsă abia spre maturitate corepetitor la Liceul de Muzică
„George Enescu” din Bucureşti. Aceasta a fost căsătorită de mai multe ori: cu Vintilă
Evolceanu (care a murit); ca văduvă s-a recăsătorit cu dr. Spiru Constantinescu
(preşedintele Asociaţiei Fotografilor Amatori); după decesul acestuia, s-a recăsătorit cu
medicul veterinar Alexandru Pop.
325
De aceasta ar fi fost îndrăgostit şi un alt coleg al lor, Grigore Manoilescu, care chiar o
ceruse de soţie. Refuzat, Manoilescu s-a căsătorit cu Viorica Constantinescu, care a murit
însă în scurt timp, recăsătorindu-se apoi cu Lia, fiica lui Sextil Puşcariu, ce aducea la
înfăţişare oarecum cu Anita.
326
Soţia acestuia, Elena, era directoarea Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti.
180
Operei din Bruxelles327. La fel şi în cazul lui Constantin Litzica, care s-a
însurat „cu o fată bogată”, pentru ca apoi să vadă „mai mult de moşie
decât de catedră”328.
Deşi fără utilitate prea mare în aspiraţia lui Lucian Blaga de a
ajunge profesor universitar, şi căsătoria acestuia ar putea sugera că
dincolo de dragostea poetului pentru Cornelia mai era poate ceva. Fiu de
preot nu prea avut şi cu o familie destul de numeroasă, iniţial Lucian
Blagă nu a fost acceptat cu dragă inimă în familia Brediceanu329.
Coriolan Brediceanu, tatăl fetei, era avocat la Lugoj şi un personaj
deosebit de influent în comunitatea românească nu doar din Banat. În
afara Corneliei, Coriolan Brediceanu mai avea doi fii şi o fiică. Caius
făcuse studii universitare la Paris şi Viena, obţinând un doctorat în drept
şi ştiinţe politice, pentru ca în 1919 să devină secretar de stat la
Ministerul de Externe, iar apoi delegatul României la Conferinţa păcii din
Paris (1919-1920), reprezentând interesele Banatului; ulterior ajunge
ministru de stat în guvernul Take Ionescu (decembrie 1921-ianuarie
1922), ministru plenipotenţiar la Rio de Janeiro, la Viena şi din
noiembrie 1936 la Helsingfors. Celălat fiu, Tiberiu, absolvise şi el
dreptul, o vreme fiind director al sucursalei din Braşov a Băncii
„Albina”, iar apoi şef al resortului artelor din Consiliul Dirigent al
Ardealului, pentru ca în cele din urmă să devină director al Operei
române din Cluj şi membru corespondent al Academiei. Iar în plus, ambii
fraţi erau membri activi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Cât priveşte
cealaltă fiică, Sempronia, aceasta a purtat toată viaţa sechelele fizice ale
unei maladii din tinereţe. Deşi această căsătorie părea promiţătoare
pentru orice alt tânăr, nu aşa s-a dovedit a fi şi pentru Lucian Blaga, care
dorea neapărat să ajungă universitar, iar avatarurile acestui efort le-am
dezvoltat în altă parte330. Însă în compensaţie, influenţa cumnaţilor în
câmpul politic i-a oferit lui Blaga şansa de a intra în diplomaţie, atingând
rangurile cele mai înalte, pentru ca din 28 decembrie 1937 până la 10
327
Petre Ştefănescu-Goangă este cel ce l-a descoperit şi l-a lansat pe tenorul Ludovic
Spiess, care fără să fi absolvit vreun Conservator a făcut o carieră de excepţie.
328
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.128.
329
Cf. Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj, Edit. Dacia, 1985, p.47.
330
Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului
universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p.129-152.
181
februarie 1938 să fie şi subsecretar de stat la Externe331, unde, ca orice
ardelean care se respectă, a avut ca director de cabinet pe un văr al său,
Corneliu Blaga332.
Nu s-ar putea spune nici despre Petru Caraman că n-a făcut o
căsătorie „onorabilă”, măcar sub aspectul numelui, deşi nici partea
materială (dota) nu era de neglijat. Însă cazul familiei sale (adică al
fraţilor şi surorilor lui) este exemplar în ce priveşte putinţa de a reuşi în
viaţă pe temeiul meritului şi al capacităţii personale. În fond, părinţii lui
au fost răzeşi, din Vârlezi-Covârlui, care cu trudă au agonist şapte hectare
de pământ, dar au avut de crescut tot atâţia copii, cu toţii făcându-şi un
rost în viaţă: Maria (Mitriţa) a urmat facultatea de electrotehnică din Iaşi,
căsătorindu-se apoi cu inginerul Valeriu Creangă; Ecaterina a urmat
medicina, devenind soţia tot a unui medic, Mihai Sărăcăceanu; Măndiţa a
urmat facultatea de litere, măritându-se cu un ofiţer, Grigorescu333; Zoiţa
a devenit doar funcţionară la stat (administrator financiar), căsătorită cu
Petru Cristodorescu, apoi divorţată; Ileana a terminat filologia (latina),
căsătorindu-se cu fizicianul Cancer Numitor. Şi nu în ultimul rând, Petru
Caraman334.
Acesta din urmă a cunoscut-o pe Alice încă de când amândoi
erau studenţi la litere. Ea provenea însă dintr-o familie „onorabilă” a
331
Ajuns în această postură mai ales datorită înrudirii lui cu Venturia Goga (aceasta îi era
vară de gradul doi), în intervalul cât soţul ei a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri.
332
Şi mai apoi Lucian Blaga şi-a adus în preajmă rude, de pildă, pe când era ambasador la
Lisabona avea ca ataşat militar pe colonelul Octav Vorobcievici, soţul unei verişoare a
cumnatei sale Natalia (adică a soţiei fratelui său, Liciniu Blaga). Dar n-a fost singurul! Şi
un moldovean precum Mihai Ralea şi-a adus ca şef de cabinet pe când era ministru al
Muncii pe un nepot, actorul Alexandru Stoianovici, acesta fiind căsătorit cu Elena
(„Nunuţa”), şi ea actriţă, fiica lui Gala Galaction.
333
Au avut două fete, Florica urmând matematica, însă Mioara, căsătorită Avram, a fost –
ca şi soţul ei – cercetătoare la Institutul de lingvistică din Bucureşti. Mioara Avram a avut
la rândul ei trei băieţi: Alexandru şi Andrei au ajuns cercetători la Institutul de istorie şi la
cel de lingvistică din Bucureşti, pe când Petre a urmat politehnica, o vreme lucrând însă ca
jurnalist. Această ramură este doar o singură pildă de reproducere profesională în cadrul
unei familii. Însă familia Caraman oferă o mult mai mare varietate de astfel de
„moşteniri”, mai ales în domeniul matematicii fundamentale sau a fizicii.
334
Un gând de pioasă aducere aminte pentru Petre P. Caraman, cercetător de excepţie în
cadrul Institutului de matematică din Iaşi, alături de care am petrecut multe ceasuri, în
splendida casă Sibi ce o moştenise şi în care locuia (o vreme împărţise casa cu un ofiţer de
Securitate), prilej cu care mi-a pus la dispoziţie o sumedenie de documente ale familiei,
fară ca eu pe atunci să intuiesc că se va naşte o astfel de carte.
182
Iaşului, deşi nu erau români de origine: tatăl ei, Joseph Sibi, se trăgea
dintr-o familie de alsacieni care în 1871 s-a refugiat la Paris, ajungând
apoi în Moldova cu ceva rosturi diplomatice335; aici s-a căsătorit cu o
nemţoaică, Ortans Mausch, originară de lângă München, având împreună
trei fete, dar şi o respectabilă „casă” de întreţinut. Din cele trei fiice,
Maria a ajuns profesor la facultatea de medicină din Iaşi, Charlote a
absolvit franceza, predând o vreme la Botoşani336, în vreme ce Alice a
devenit soţia lui Petru Caraman, dar nu înainte ca acesta să-şi facă un
rost: era profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, pentru ca imediat după
căsătorie să se mute la Bucureşti, ca titular la Seminarul Central, între
1934 şi 1937 plecând în „misiune” cu soţia la Sofia, ca director şi
profesor la Institutul Român de acolo, pentru ca le revenirea în ţară să
ocupe catedra de slavistică din Iaşi.
De origine modestă a fost şi Ioan Ursu, fiul unui învăţător
comunal din Ardeal ce avea şapte copii, familie din care doar doi unchi ai
viitorului istoric au lăsat urme posterităţii, graţie acţiunii principiului
meritocratic: David Urs de Mărgineni, ofiţer în armata austro-ungară, cu
merite pe câmpul de luptă; Ioan Ursu, ajuns medic la Viena, unde a şi
profesat apoi meseria, remarcându-se ca un soi de mediator între
revoluţionarii români de la 1848 şi Lajos Kossuth. Tânărul omonim va
urma Universitatea din Bucureşti, ca bursier al statului, intrând în graţiile
lui N. Iorga şi D. Onciul, care-l vor ajuta şi mai apoi din punct de vedere
al carierei: va obţine o bursă de studii în Germania, iar ulterior va deveni
profesor la Universitatea din Iaşi, deşi opera ştiinţifică era departe de a-l
recomanda. La universitatea moldavă a legat însă o strânsă prietenie cu
A.D. Xenopol, care alături de mai vechii protectori au reuşit să-l impună
pe I. Ursu până şi membru corespondent al Academiei.
Au fost toate acestea suficiente atuuri pentru ca în împrejurările
deja amintite mai sus Ioan Ursu să cunoască şi mai apoi să ia de soţie pe
Lucreţia (la 24 mai 1915), fiica din prima căsătorie a generalului Eremia
Grigorescu, cu Elena Arapu. Istoricul intra astfel într-o veche familie cu
ascendenţe boiereşti337, la care se va adăuga şi prestigiul faptelor de arme
335
Joseph Sibi s-a stabilit la Iaşi în 1892, ca profesor de franceză şi agent consular al
Franţei.
336
Felicia Dumas, Olivier Dumas, Charlotte Sibi – „domnişoara de franceză”, în „Dacia
Literară”, 4/2009, p.24-26.
337
Deşi familia Arapu fusese ridicată la boierie oarecum de dată recentă (sec. XVII). Cf.
Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
183
deosebite ale socrului în anii primei conflagraţii mondiale. În plus, gen.
Grigorescu – „Eroul” de la Mărăşeşti –, l-a scurtă vreme de la mariajul
fiicei sale cu universitarul nostru a oficializat oarecum o legătură nu prea
veche cu Elena Negropontes, care i-a dăruit chiar un copil în 1917 (la 20
noiembrie), Ulise338, legătură ce se va finaliza prin căsătoria celor doi, în
1918339. Prin această din urmă familie, la care se adaugă prestigiul
generalului, soţia lui Ioan Ursu va deveni pentru mai mulţi ani doamnă de
onoare pe lângă regina Maria340, iar după decesul istoricului – în 1925 –
se va recăsători cu generalul Constantin Cartianu341.
Sau cazul lui Pompiliu Eliade, căsătorit destul de tomantec cu
Eliza Haret, sora lui Spiru Haret, influentul om politic liberal, ministru al
învăţământului şi reformator al acestuia. Şi nu întâmplător, după
împlinirea acestei uniuni matrimoniale, totul a început să meargă bine
pentru Eliade, de la titularizarea în învăţământul universitar până la
„alegerea” ca deputat PNL (1907), director al Teatrului Naţional
(1908-1911) şi membru în Consiliu Permanent al Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice. De asemenea, în 1908 (pe 13 mai), Vladimir
Ghidionescu s-a căsătorit cu Maria Laetiţia Negri, profesoară, mai în
vârstă decât el cu cinci ani, însă descendentă din celebra familie Negri.
La fel ne-ar putea duce gândul şi în ce priveşte mariajul lui
Ioachim Crăciun cu Ana I. Vaida, a cărui tată, avocat, era frate cu Al.
Vaida-Voevod, în vreme ce istoricul provenea dintr-o familie de ţărani
din Dârlos (Târnava Mare)342, fiind însă muncitor şi ambiţios. Poate este
Moldoveni, ed. Rodica Rotaru, postfaţă, note şi comentarii de Şt.S. Gorovei, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1973, p.13.
338
Înregistrat iniţial ca Ulyse Negrescu (Arh.St.Vaslui, Starea civilă Vaslui. Naşteri,
doc.620/1917), apoi ca Grigorescu, acesta a reluat numele de familie al mamei abia în anii
’70 ai veacului trecut, în Grecia, remarcându-se atât în România, cât şi în străinătate ca un
talentat artist fotograf (sub numele de Dan Grigorescu), inclusiv după ce a emigrat la
Paris, în 1974. Ulise a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Antonia Iliescu (în 1949), de
care a divorţat pentru a se recăsători cu Maria Rădulescu (în 1952), cu care a avut doi
copii.
339
Acest socru al lui Eremia Grigorescu, extrem de bogatul Ulise Negropontes (căsătorit
cu Sophie Zarifi), a dăruit terenul de la Mărăşeşti (20 ha) pe care s-a ridicat Mausolelul, în
care apoi a fost înmormântat şi generalul-erou.
340
În vreme ce fratele Elenei Ursu, Traian Grigorescu, a fost coleg în clasa specială al
viitorului Rege Mihai.
341
Din această căsătorie a rezultat o fiică Laura, ce s-a sinucis pe când era studentă la
Politehnica din Bucureşti.
342
Părinţii i-au murit pe când I. Crăciun era student.
184
doar o coincidenţă, însă exact când s-a conturat cu certitudine căsătoria
lui I. Crăciun se produce şi declicul său profesional, în sensul că dacă
până prin 1932 a fost doar asistent provizor la Institutul de istorie
naţională din Cluj vreme de opt ani (cu riscul ca oricând să-şi piardă
postul), deodată se creează o conferinţă de Bibliografie generală, pe care,
evident, o va ocupa el, deşi – la rigoare – se ştie că pentru o astfel de
materie era poate la fel de bine pregătit (dacă nu chiar mai temeinic)
Nicolae Georgescu-Tistu. Acesta din urmă însă zadarnic s-a străduit
câţiva ani buni să ocupe chiar şi un „post de aşteptare”, dar fără prea mari
şanse în universitatea clujeană, pentru că-i lipsea ceva foarte important în
Ardeal: chiar şi o firavă legătură cu locurile, măcar printr-o alianţă
familială343.
Originar din Benic (jud. Alba), Nicolae Lascu344 ajunge la
Universitatea din Cluj plin de ambiţie cărturărească, obţinând licenţa în
filologie clasică (în 1931), imediat după aceea devenind membru al Şcolii
Române de la Roma, pentru a-şi pregăti teza doctorală: Riflessi d’arte
figurata nelle metamorfosi di Ovidio (susţinută la 27 iunie 1936). Se va
căsători însă cu Victoria, absolventă şi ea a facultăţii de litere, fiica lui
Alexandru Borza. Iar acesta nu era orişicine, ci unul din cei mai influenţi
universitari clujeni, director al Institutului botanic, iar o vreme secretar
general la Ministerul Instrucţiunii (1 iunie 1929-23 aprilie 1931). Este
fără îndoială că meritele intelectuale ale lui N. Lascu au fost
indiscutabile, după cum o dovedeşte întreaga sa operă, după 1945
îndeosebi, însă – poate – nu fără importanţă a fost şi acest „declic” de
ordin matrimonial. În orice caz, din toamna lui 1934 devine asistent la
Institutul de studii clasice din Cluj, capătă un alt stipendiu pentru Şcoala
Română din Paris (1938/39), este numit totodată şi profesor la Şcoala
Normală Superioară din Cluj, iar din vara lui 1943 este pomovat lector
(post nou creat pentru el) la catedra de Limba latină345.
343
N. Georgescu-Tistu era originar din Coteşti (lângă Râmnicul Sărat), iar la Cluj avea
doar un cumnat (C. Theodorescu), inginer agronom, dar nici el ardelean, care locuia pe
Calea Regele Carol II, nr.66. Cu toate acestea, la Bucureşti, Georgescu-Tistu va ţine un
curs „liber” de bibliologie în chiar anul 1932/33, deşi el ar fi făcut bucuros acest lucru la
Cluj.
344
Numele iniţial de familie era Laslo (din ung. László), tatăl său fiind Amos Laslo, iar
mama Saveta.
345
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 251/1943.
185
De origine neînsemnată a fost şi Sever Pop, fiu de ţăran din
Poiana Ilvei (jud. Bistriţa-Năsăud), care în aparenţă s-a căsătorit oarecum
„modest” la 20 septembrie 1928, în sensul că a luat de soţie pe Alexandra
Chirtop, absolventă doar a unei şcoli profesionale, însă la... Paris. Cu
toate acestea, ea se înrudea cu familia Boilă, alianţă nu lipsită de urmări
în cariera ambilor soţi, Alexandra devenind cântăreaţă de operă, iar
lingvistul având şi el de profitat în cariera sa. Iar mariaje cu posibile
asemenea conotaţii mai pot fi întâlnite şi în alte părţi ale cărţii de faţă.
Însă nu tuturor universitarilor li se poate asocia vreo strategie
vizibilă atunci când au luat decizii matrimoniale. Ion Andrieşescu s-a
căsătorit cu Aurelia Petrovici, din familia acesteia doar fratele ei
Constantin remarcându-se ca un bun inginer; Virgil Bărbat s-a căsătorit
abia în 1929 cu Corina Petrescu, profesoară, sora scriitorului Cezar
Petrescu346; Nicolae Bănescu a luat de soţie pe Maria, cu cinci ani mai
tânără, care se va ocupa de cei doi copii şi de treburile gospodăreşti; Ioan
Nistor s-a căsătorit la 4 iulie 1904 cu Virginia, fiica preotului Gh. Pauliuc
din Burla347, soţia ocupându-se de creşterea unicului lor copil, Oltea;
Ştefan Bezdechi s-a căsătorit cu Hermina Şoimuş, care a rămas tot timpul
casnică, deşi n-au avut copii; la fel şi în cazul lui Henri Jacquier, ce a luat
de soţie pe Aurelia (Lia) Cucu-Botoşani (la 17 noiembrie 1926),
rămânând casnică, deşi n-au avut copii; Giandomenico Serra s-a însurat
pe 2 iulie 1913 cu Maria Preve, care a fost apoi profesoară; Traian Bratu
s-a căsătorit cu Erika Schmidt, nemţoaică, dintr-o familie de evrei, al
cărei frate – inginer – a fost multă vreme director general la „Siemens
und Schuckert” (Germania); Traian Brăileanu a luat de nevastă pe
Ecaterina Sileon, ce se va ocupa de copiii lor; Ion Breazu s-a căsătorit cu
Victoria Turcu, care va rămâne casnică, pentru a creşte pe fiul lor; D.M.
346
Tatăl acestora, Dimitrie Petrescu, fusese inginer şi profesor la Şcoala agricolă din
Trifeşti-Roman. Cezar a mai avut un frate şi patru surori (Corina, măritată cu V. Bărbat;
Ştefania, călugăriţă; Smaranda, profesoară; Aurelia, medic stomatolog). Fratele, Virgil
Petrescu, a urmat facultatea de ştiinţe la Cluj, apoi s-a specializat la Leipzig, unde şi-a luat
doctoratul în chimie; a devenit apoi asistent la universitatea transilvană.
347
Virginia a mai avut doi fraţi: Octavian Pauliucu-Burlă, absolvent de teologie şi drept
(ajuns notar public în Bucovina), şi Vespazian, absolvent de medicină. În schimb, Ioan
Nistor era cel de-al 12-lea copil din cei 14 ai ţăranului mijlocaş Ilie Nistor, acesta din
urmă fiind cununat în 1856 de Dimitrie Onciul, tatăl istoricului omonim.
186
Teodorescu s-a însurat târziu, la 3 iulie 1937, cu Ana Mayer348; D.N.
Burileanu a luat de soţie pe Elisa Tănăsescu; Ioan Paul s-a căsătorit la 28
august 1883 cu Ana Milea, ce s-a ocupat de creşterea celor opt copii ai
lor; fiul lor, Radu Paul, s-a însurat la 30 septembrie 1930 cu o studentă,
Irina E. Pop, pe când el era doar custode-bibliotecar la Muzeul Limbii
Române din Cluj.
În scurta lui viaţă, George G. Mateescu a avut ca nevastă pe
Felicia Nicorescu, mai degrabă familia lui fiind oarecum de vază349;
Victor Iancu s-a însurat în 1939 cu Adelaida Zinsmeister; Şerban Lungu
s-a căsătorit relativ târziu, la 36 ani (în noiembrie 1940), cu o învăţătoare
din Răşinari, Maria Sasu; Grigore Popa s-a însurat la 22 octombrie 1938
cu Letiţia Evuţianu, funcţionară la Biblioteca Universităţii din Cluj, cu
care a avut doi copii; Márton Roska s-a căsătorit cu Maria Kincsesy la 15
octombrie 1910, soţia acestuia fiind casnică; Constantin Sudeţeanu, fiul
unui comerciant buzoian350, a luat de soţie – la 7 martie 1919, la Târgu
Măgurele – pe Ştefania Ştenoflea Lavoisier, tot din Buzău, artistă şi
profesoară, iar o vreme cântăreaţă la Opera din Cluj, moartă însă la
numai 56 ani, într-un spital de boli mintale la Sibiu; Romulus Vuia s-a
însurat la 28 decembrie 1912 cu o profesoară, Irina Perényi351; Traian
Chelariu s-a căsătorit cu Ecaterina Rădulescu, profesoară de ştiinţe
naturale; Dumitru Todoran s-a însurat în 3 iulie 1932 cu Aurelia Nicoară;
Theodor Capidan a avut ca nevastă pe Iulia George Dan, care a rămas
casnică, îngrijind de fiul lor; prima soţie a lui D.D. Roşca, Stela (născută
Magdu) a fost şi ea casnică, ocupându-se de creşterea fiicei lor, Marina;
348
Aceasta era unguroaică, de religie calvină (de fapt, doar mama ei, Maria Rácz, era de
etnie maghiară, tatăl – Anton Mayer, din Arad – fiind român, greco-ortodox, dar care a
trecut la Biserica Reformată prin căsătorie).
349
Tatăl său, Gh. Mateescu, era un negustor destul de înstărit din Giurgiu, din cei doi
băieţi şi o fată primii având cariere universitare. În afara istoricului nostru, celălalt frate,
Vasile, se va afla mereu într-un post de „aşteptare” la Institutul antirabic din Cluj, până la
moartea lui la fel de prematură ca a lui George. (Mai multe la Veronica Turcuş, George G.
Mateescu (1892-1929). Viaţa şi opera, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2008, p.7-8).
Soţia lui G.G. Mateescu era născută Nicorescu, mai avea încă un frate, Eusebiu, iar după
decesul soţului va trăi toată viaţa în oraşul părinţilor – Timişoara – din pensia de urmaş
(Ibidem, p.34).
350
Este vorba de Răducan Gh. Sudeţeanu.
351
Aceasta se născuse la Kecskemét, însă era de etnie germană şi de religie
romano-catolică. Romulus Vuia era fiul vestitului învăţător Iuliu Vuia (vezi Ludovic
Ciobanu, Iuliu Vuia – pedagog şi luptător naţional, Timişoara, 1934) şi nepot al lui C.
Diaconovici Loga.
187
Dumitru Caracostea s-a căsătorit cu o colegă de facultate, Lucia, mai
mică cu vreo trei ani; Em. Petrovici s-a însurat la 17 iulie 1926 cu Livia
Bogdan, ce va rămâne casnică, având grijă de unica lor fiică, Ileana;
Anatol Chircev a luat de soţie o învăţătoare, Elvira Pescariu, imediat
după ce a terminat facultatea; tot cu o învăţătoare s-a însurat şi Ioan
Moga, în 1938, cu Maria Vătăşescu; Umberto Cianciolo s-a căsătorit în
1938 cu Margareta (Eta) Caranica, după ce i s-a anulat o căsătorie
anterioară în Italia; Dumitru Găzdaru s-a însurat în 1922 cu Maria
Răducănescu, colegă de studii, care mai apoi – în emigraţie, în Argentina
– a editat o lucrare mult apreciată de cei surghiuniţi prin mai toate
colţurile lumii352 ş.a.m.d.
Dintr-o foarte modestă familie – de proletar din Galaţi –, Ernest
Bernea n-a avut o tinereţe tocmai uşoară, în adolescenţă îndeplinind tot
felul de corvezi pentru a se întreţine (de la vânzarea covrigilor până la
meditaţii de aritmetică). Dar n-a urmărit nici cine ştie ce profituri
matrimoniale, deşi ocaziile nu i-au lipsit. Şi-a făcut singur o situaţie,
ajungând la numai 30 de ani conferenţiar de sociologie comparată pe
lângă catedra lui Simion Mehedinţi. S-a însurat abia în 1937 cu o fostă
absolventă a facultăţii de litere – Maria („Marcela”) Patrichi, originară
din Galaţi, oraşul copilăriei lui Bernea –, pe care o cunoscuse încă din
1932, pe când era bursier la Freiburg im Breisgau.
Ca fiu al medicului evreu Alexandru Vainberg – naturalizat (şi
creştinat apoi, luându-şi numele de Vianu) în urma eroismului de care a
dat dovadă în războiul de independenţă –, Tudor Vianu s-a căsătorit la 29
iunie 1930 cu Elena, fiica dr. Ştefan Irimescu, fondatorul şcolii româneşti
de pneumoftiziologie353; Ştefan Ciobanu a luat de nevastă pe Anna
Schmidt, care se va îngriji de cei doi copii ai lor; Alexandru Ferenczi s-a
căsătorit cu Elisabeta Farkas, care s-a ocupat doar de creşterea celor doi
copii ai lor; Pimen Constantinescu a luat de soţie pe Lucia Alexandrescu,
care era profesoară; la fel în cazul lui Alex. Naum, căsătorit la 6
noiembrie 1911 cu Eliza, şi ea profesoară în învăţământul secundar;
Emil-Ioan Diaconescu s-a căsătorit cu o funcţionară, Eufrosina Caizerliu;
Francisc Páll s-a căsătorit cu Edita Mayerbünhler; Andrei Oţetea s-a
352
Este vorba de Ţara de departe, 2 vol., Buenos Aires, Edit. Cuget Românesc, 1956,
1963 (lucrarea este un soi de compendiu, cu părţi din opera mai multor scriitori şi
versificatori români, dar şi o succintă prezentare a istoriei şi geografiei României).
353
Şt. Irimescu era căsătorit cu Elena Guţulescu, iar în afara Elenei mai avea o fiică, de
vârstă mult mai mică, pe Maria Monica, căsătorită Neumann-Grigg.
188
căsătorit cu Georgeta Manoliu, cu care a avut doi copii; Constantin
Diculescu a avut ca nevastă pe Veronica, care s-a ocupat numai de
creşterea celor doi copii ai lor; Silviu Dragomir s-a căsătorit cu Florica
Aurelia Bonciu din Arad, care deşi se înrudea cu soţia lui Vasile Goldiş,
la vremea respectivă acest lucru nu constituia vreun atu suplimentar în
cariera istoricului354; Ştefan Kovács a avut ca nevastă pe Margareta
Simánffy, din 1911, care a fost casnică, ocupându-se doar de cei doi
copii355; Ovidiu Drâmba a luat de soţie pe Adrienne; Ion Zamfirescu s-a
căsătorit cu Mariana Rarincescu, fiica unui învăţător din Focşani, ea
absolvind facultatea de litere, devenind apoi profesoară în Bucureşti; Gh.
Duzinchevici s-a căsătorit în 1942 cu Minodora Itu, aceasta fiind un fel
de funcţionară la Institutul de istorie universală din Sibiu (unde se afla
atunci universitatea); C. Giurescu s-a însurat cu Elena Antonescu, aceasta
ocupându-se de creşterea celor trei copii; Dan Bădărău s-a căsătorit în
1917 cu M.V. Danielescu; Dumitru Popovici a luat de soţie pe Elvira
Chiffa, absolventă de litere (engleză), preocupându-se apoi doar de
creşterea celor doi copii; Gustav Kisch s-a însurat la 19 aprilie 1892 cu
Pauline-Lisette (născută Eichmann), care se va ocupa de creşterea celor
şase copii; la fel şi în cazul lui Karl-Kurt Klein, căsătorit pe când era la
Iaşi (la 27 august 1925) cu Ernestine-Dorothea Buchholzer, având apoi
grijă doar de gospodărie şi cei trei copii; Andrei Vizanti s-a căsătorit
întâia oară cu Elena Stroi, cel puţin un deceniu părând a avea o căsnicie
fericită; Mircea Mancaş s-a însurat în 1933 cu Felicia Buhancă ş.a.m.d.
Nici în cazul lui Nicolae Drăganu nu s-ar putea vorbi de cine ştie
ce „profituri” în urma căsătoriei lui cu Olimpia (Pia) Moisil, la 26 iulie
1908, în Năsăud. Este adevărat că prin părinţii lui (Teodor şi Dachia,
născută Zinvcliu) părea de origine modestă, în vreme ce soţia sa era fiica
lui Constantin Moisil, profesor la gimnaziul din Năsăud şi inspector al
şcolilor grănicereşti, dar şi nepoată a lui Grigore Moisil, vicar episcopal
de Rodna, cu importante rosturi cultural-educaţionale în zonă. Însă la
vremea aceea, cel puţin pentru Drăganu, acestea n-au însemnat mare
lucru. Dar ceva mai târziu, el şi întreaga familie Moisil au constituit un
354
Tatăl lui Silviu Dragomir, Simeon, era notar în Gurasadului, jud. Năsăud (mama,
Reghina, era născută Ciara). Mult mai târziu însă, un cumnat al lui S. Dragomir, Eugen
Savu, a devenit ministru de finanţe între 1937-1938.
355
De fapt, fetiţa Éva a murit în 1924, la numai 11 ani (era născută la 12 octombrie 1913);
celălalt copil a fost un băiat, ce a purtat numele tatălui, István, născut ceva mai târziu, la
21 martie 1919.
189
clan deosebit de unit şi influent, cu întinse ramificaţii, ce include pe lângă
matematicianul Grigore Moisil356, pe istoricii Constantin Moisil,
Constantin Daicoviciu, Teodor Bugnariu, Emil Condurachi, Virgil
Vătăşanu, dar şi pe poetul filosof Lucian Blaga. De altfel, ca o mostră,
corespondenţa lui Grigore Moisil cu diverşi membri ai familiei dovedeşte
bunele relaţii dintre mai toate rudele invocate aici357.
Şi pentru că am pomenit de aceste încrengături genealogice, iar
de prin 1955 se tot vorbea în mediul academic de „clanul Moisililor”,
n-ar fi lipsit de semnificaţie să mai dezvoltăm cât de cât acest tablou
relaţional. De pildă, Constantin Daicoviciu s-a căsătorit la 17 decembrie
1931 cu Lucia358, a cărei tată – Andrei Bugnariu – era doar un soi de
inspector poştal, însă mama acesteia – Lucreţia – era născută Moisil. În
felul acesta, Daicoviciu a devenit cumnat cu ceilalţi patru descendenţi
Bugnariu: Livia, Elena, Tudor şi Constanţa Zoe. Prin căsătoria Elenei cu
Virgil Vătăşanu359, în 1933, cariera acestuia din urmă prinde un contur
pozitiv cât se poate de evident: dacă până atunci fusese doar bibliotecar la
BCU Cluj, din anul următor este detaşat ca secretar permanent al Şcolii
Române din Roma (între 1934-1936; 1938-1946). Proaspăt revenit în
ţară, se publică vacanţa catedrei de Istoria artelor din Cluj360, pe care o
ocupă fără prea multe emoţii, deşi ar fi putut avea un contracandidat cu
mult mai meritos, pe Al. Busuioceanu, conferenţiar de istoria artelor la
Universitatea din Bucureşti şi fost director al Şcolii Române din Madrid.
Numai că acesta din urmă nu a fost interesat de această catedră,
aflându-se în Spania unde fusese numit profesor de limba română la
Universitatea din Madrid. În aceste împrejurări, „concursul” a devenit
unul pro forma: Consiliul facultăţii din 1 februarie 1947 a numit comisia,
pentru chemare prin transfer, în conformitate cu art. 63 al legii de
356
Acesta, fiind căsătorit cu Viorica, se înrudea aşadar şi cu Lena Constante (sora
nevestei), una din secretarele lui Lucreţiu Pătrăşcanu (de fapt, era bună prietenă cu soţia
liderului comunist), motiv pentru care a şi făcut câţiva ani buni de închisoare. Lena era
soţia folcloristului Hari Brauner şi, în consecinţă, cumantă cu pictorul Victor Brauner.
357
Vezi şi Viorica Moisil, O familie ca oricare alta, Bucureşti, Edit. Cartea Românească,
1989.
358
Lucia Daicoviciu a fost angajată de la 1 decembrie 1923 ca arhivară la facultatea de
litere din Cluj. A demisionat din acest post la 1 aprilie 1929, pe caz de boală, pentru a se
reangaja din 1 octombrie 1929 ca secretar-dactilografă la Institutul de studii clasice.
359
Era originar din Sibiu, unde tatăl său, Ioan Vătăşan era funcţionar la bancă (mama lui,
Hersilia, era născută Toma).
360
„Monitorul Oficial”, nr.20 din 25 ianuarie 1947.
190
organizare a învăţământului superior, din care făceau parte Liviu Rusu,
R. Cândea, Y. Auger, P. Constantinescu-Iaşi şi I.D. Ştefănescu, ultimii
doi absentând361. Concursul a început la 25 aprilie, L. Rusu întocmind
raportul pentru chemarea lui Vătăşianu, şi s-a încheiat trei zile mai apoi
prin recomandarea unicului candidat, care a şi fost validat362.
Un alt membru al familiei Bugnariu, Tudor, a fost asistent la
catedra de Limba şi literatura veche română (1932-1933) din Cluj,
manifestând totodată ataşament faţă de ideologia marxistă, ceea ce a
asigurat un soi de linişte rudelor sale în anii instaurării şi consolidării
comunismului la noi. A avut şi momente de cumpănă, însă a ocupat mai
tot timpul funcţii influente, până la cea de adjunct al ministrului
învăţământului în 1956. Probabil prin intermediul lui C. Daicoviciu,
acesta a cunoscut pe Dorli Blaga, în 1957 Tudor Bugnariu căsătorindu-se
cu fiica poetului-filosof şi universitar Lucian Blaga363. Nici Constanţa
Zoe n-ar trebui uitată, absolventă la Litere, iar mai apoi profesoară la
facultatea de filologie din Cluj, pe care numismatul Constantin Moisil o
caracteriza astfel, la 26 septembrie 1946: „frumoasă şi mlădioasă, cu
vorba ei domoală şi sfătoasă, dar şi cu o afecţiune pulmonară, pe care a
căpătat-o din cauza muncii intensive pentru cauza democraţiei”364. A fost
însă soţia lui Mihai Patriciu (Weiss), şi acesta membru al Partidului
Comunist încă din ilegalitate, pentru ca între 1944-1948 să fie şeful
Siguranţei/Securităţii din regiunea Cluj, apoi directorul unui departament
al Securităţii, stalinist influent până prin 1952, când a fost „epurat”,
încredinţându-i-se misiuni secundare (director al Uzinei Metalurgice din
Reşiţa). Chiar dacă a divorţat de Constanţa Zoe, Patriciu a întreţinut cu
aceasta şi cu tot „clanul” Moisil relaţii cordiale, ceea ce nu era puţin lucru
în anii de teroare ai instalării comunismului la noi. Şi pentru că am
pomenit de Constantin Moisil, trebuie să menţionăm că fiica sa Florica –
licenţiată în istorie – a devenit soţia lui Emil Condurachi, lucrând ca
361
I.D. Ştefănescu a fost operat de dr. Nicolae Blatt la 17 aprilie 1947, la Bucureşti, de
tumoară palpebrală.
362
Cf. Dosar de concurs pentru ocuparea catedrei de Istoria artelor la Cluj, în
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 51/1947. Vezi şi „ Monitorul
Oficial”, nr.90 din 16 aprilie 1948.
363
Totodată, faptul că după 1945 Lucian Blaga nu a fost atins prea mult de ororile
regimului comunist s-ar putea explica şi prin prietenia de o viaţă a Corneliei Blaga cu Ana
(Ani) Moldovan, soţia lui dr. Petru Groza (care a trăit până la 98 ani), cele două
cunoscându-se încă de când erau eleve la gimnaziul din Sibiu.
364
Viorica Moisil, Op. Cit., p.316.
191
cercetătoare la Biblioteca Academiei, în vreme ce ceilalţi copii au ajuns
cu toţii profesori în învăţământul superior: Grigore a fost matematician,
Ion a studiat ingineria, predând apoi la Institutul de Chimie Alimentară,
iar Gheorghe a devenit fizician, profesor la Institutul Politehnic din
Bucureşti.
Însă sub aspectul înrudirilor se cuvine să menţionăm aici şi pe
Leca [Alexandru] Morariu, profesorul de literatură modernă şi folclor de
la Universitatea din Cernăuţi. În primul rând, prin tatăl său, preotul
Constantin Morariu, era beneficiarul unui capital simbolic deosebit de
important pentru un bucovinean devenit cetăţean român după 1918365.
Apoi, mai avea doi fraţi şi două surori. Din aceştia, Victor Morariu –
titularul catredrei de germanistică de la Cernăuţi366 – s-a căsătorit a doua
oară (în 1942), după decesul primei soţii, cu Porfira Ieşan, sora colegului
universitar Al. Ieşan. Elvira Morariu (alintată Luţcu) a devenit soţia unui
foarte bun prieten de liceu al lui Leca, şi anume Ilie E. Torouţiu367,
reputat istoric literar şi folclorist, ales din 1936 membru corespondent al
Academiei Române368. Iar cealaltă soră a lui Leca Morariu, Victoria, s-a
căsătorit cu bizantinistul Vasile Grecu, un alt universitar cernăuţean369. În
plus, pe mulţi din cei menţionaţi îi mai legau şi evenimentele primului
război mondial, Leca Morariu şi Torouţiu fiind mobilizaţi deodată la
365
Preotul C. Morariu a fost unul din cei cinci bucovineni întemniţaţi de austrieci, alături
de Ciprian Porumbescu, datorită telegramei trimise la Iaşi cu ocazia comemorării
decapitării lui Grigore Ghica, cel ce se opusese cedării Bucovinei către habsburgi. De
altfel, cei doi au fost colegi de Teologie la Cernăuţi, activând totodată în „Arboroasa”.
366
Asupra lui vezi Mircea Grigoroviţă, Victor Morariu (1881-1946), ed. N. Cârlan,
Suceava, Fundaţia Culturală „Leca Morariu”, 2005.
367
Anterior, prin 1908-1909, aceasta era asiduu curtată de Ion Grămadă, jurnalist şi literat,
mort în 1917, la Cireşoaia, acolo unde a fost rănit şi Gh.I. Brătianu.
368
Şi-a creat un nume în principal pentru editarea celor 13 volume din Studii şi documente
literare. Relaţia dintre cei doi soţi a fost una deosebită, ajungându-se în situaţia ca în ziua
următoare decesului soţiei lui, Elvira, Ilie Torouţiu să facă un stop cardiac, la 24
noiembrie 1953, fiind înmormântaţi împreună (cf. Pavel Ţugui, Ilie Torouţiu şi arhiva sa
de istorie literară, în „Codrul Cosminului”, 10/2004, p.272; descrierea evenimentelor în
Scrisori către Leca Morariu, III, ed. Eugen Dimitriu şi Alis Niculică, Suceava, Fundaţia
Culturală „Leca Morariu”, 2007, p.211-214).
369
Din nefericire, Victoria Grecu a suferit după primul război mondial o profundă
depresie, într-o clipă de nebunie împuşcându-şi mama, în 1923, pentru ca apoi să se
sinucidă.
192
finele lui iulie 1914370, pentru ca în toamnă cel din urmă, împreună cu
Vasile Grecu şi un frate al lui Leca – Aurel371 – să dezerteze din armata
austriacă pentru a se refugia la Bucureşti. În ce priveşte Leca Morariu,
acesta s-a căsătorit la 27 decembrie 1925 cu Octavia, fiica reputatului
chirurg sucevean Teofil Lupu, excelent situat din punct de vedere
material, deopotrivă om politic ales în câteva rânduri în Parlamentul ţării.
De altfel, tânăra familie a şi locuit o vreme în impozanta casă a
medicului, care manifesta totodată şi multă aplecare spre cultură, de
pildă, din postura de fondator şi acţionar al Băncii Bucovina finanţând
diverse reviste şi societăţi culturale, chiar cercetări ştiinţifice etc.
Totodată, imediat după însurătoare, Leca Morariu este numit în consiliul
de administraţie al Băncii Sucevene, mai mult chiar, îşi cumpără şi o
maşină, ceea ce nu era puţin lucru în vremea aceea.
De asemenea, familia Papacostea, de origine aromână, care prin
modeştii institutori Guşu Papacostea şi soţia lui Teofana-Flora (născută
Tonu) a beneficiat din plin de valoarea şi acţiunea principiului
meritocratic în societatea românească din prima jumătate a veacului XX.
Toţi cei patru băieţi ai familiei372 au reuşit, graţie studiilor superioare şi a
calităţilor personale, să urmeze cariere de excepţie: Alexandru a ajuns
profesor la Universitatea din Cernăuţi şi la cea din Iaşi, fiind un apreciat
jurist şi politolog, secretar al lui Al. Marghiloman; Cezar a ocupat catedra
de limba şi literatura greacă de la Universitatea din Iaşi, devenind şi
membru corespondent al Academiei Române; Petru Papacostea s-a
afirmat ca un eminent avocat, şi el averescan, fiind o vreme în postul de
director al Poştelor; Victor a devenit titularul catedrei de Istoria
popoarelor balcanice şi director al Institutului de Studii şi Cercetări
Balcanice de la Universitatea din Bucureşti. Fiica acestuia din urmă,
Cornelia Papacostea-Danielopolu a ajuns o reputată specialistă în istoria
370
Vezi Leca Morariu, Viaţă. Din caietul unui român prizonier în uniforma împăratului,
ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Editura Alfa, Iaşi, 2002.
371
Acesta a absolvit dreptul, cu un doctorat la Praga, devenind apoi un apropiat al lui Ioan
Nistor, intrând în afaceri ce i-au adus o avere respectabilă, din care a finanţat mai toate
lucrările rudelor din mediul universitar (în special ale lui Leca Morariu). Aurel a fost
căsătorit cu Graţiela Călinescu, dintr-o familie înstărită, neavând însă urmaşi. (Pentru alte
detalii asupra familiei Morariu, vezi Liviu Papuc, Leca Morariu. Studiu monografic, Iaşi,
Edit. Timpul, 2004, p.9-21).
372
Acestora li se mai adaugă şi două surori.
193
culturii balcanice pentru secolele XVII-XIX373, fiul lui Petre, Şerban
Papacostea, este un eminent medievist, nu fără a fi pătimit în anii
regimului comunist, ajuns din 1990 director al Institutului de istorie „N.
Iorga” (până în 2001) şi membru corespondent al Academiei Române.
Totodată, Şerban Papacostea este unchiul universitarului de limbi clasice
Gh. Ceauşescu şi văr cu scriitorul Vintilă Horia.
Iar tot sub aspectul încrengăturilor genealogice în mediul
universitar încheiem prin invocarea lui Garabet Ibrăileanu, a cărui
cumnată din partea soţiei, Lucreţia, a fost măritată cu Petre Bogdan,
profesor la facultatea de ştiinţe din Iaşi, cofondator al „Vieţii româneşti”,
multă vreme rector şi prorector al universităţii, primar al urbei, membru
al Academiei Române, a cărui fiică Elena s-a măritat Culianu374, fiind
mama lui Ioan Petru Culianu.
373
Fiind foarte apropiată de un alt mare istoric, Nicolae Şerban Tanaşoca, director al
Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, care a fost botezat de tatăl
Corneliei, de Victor Papacostea. De altfel, fiica şi finul părintelui ei au reuşit să editeze
din opera balcanistului încă din anii 80: Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi
civilizaţie balcanică, cu un studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti,
Edit. Eminescu, 1983.
374
Elena Culianu a fost şi ea profesoară de chimie, asemenea tatălui, la Universitatea din
Iaşi.
194
VIAŢA ÎN CUPLU
C
ăsătorindu-se, mulţi universitari caută să fondeze şi să menţină o
„casă”, asigurându-i totodată prestigiul şi relaţiile în acord cu
rangul, şi să sporească o încrengătură onorabilă şi bine plasată
social. În acest context, viaţa în cuplu este un aspect foarte complex,
deloc static pe parcursul întregii relaţii, de a cărei funcţionare sunt
responsabili o imensă sumă de factori complementari, din care unii de
foarte multe ori greu sondabili în stadiul actual al cercetării, cum ar fi
spaţiul locuirii şi confortul, relaţia dintre cei doi în perimetrul
dormitorului, dar şi al casei în general, existenţa bunurilor de utilitate sau
de imagine mondenă, apetitul pentru viaţa socială, felul în care îşi
petreceau partenerii vacanţele sau timpul liber, locurile privilegiate de
călătorie, hobbyurile (multe din acestea fiind prelungirea activităţii
profesionale: cărţile, antichităţile, dar nu numai; de exemplu, pasiunea
pentru muzică, pictură, filatelia, turismul, vânătoarea, pescuitul, diverse
sporturi, automobilismul etc.).
Privind însă lucrurile doar la suprafaţă, relaţia cuplului se
derulează între cei doi parametri: funcţia socială şi cea de procreere. Prin
realizarea unui cuplu, partenerii adoptă un stil de viaţă, care poate fi
definit ca punctul de întâlnire a cutumelor anterioare proprii fiecărui
individ cu componentele sociale şi culturale exprimate în alte strategii ale
lor. Ca element de sinteză şi împlinire a nivelului de viaţă, stilul este un
bun indice al modului în care individul gândeşte la situaţia sa şi se
autoproiectează în cadrul elitelor, îşi elaborează apropierea sau
îndepărtarea de diverşii poli ai puterilor, fiind aşadar în strânsă legătură
cu traiectoria lui profesională. Din această perspectivă, însemnările
jurnaliere, memoriile şi corespondenţa nu doar a universitarilor literari, ci
a tuturor celor aflaţi în relaţie cu aceştia, înfăţişează elemente deosebit de
concrete şi interesante. Iată de ce un asemenea demers oferă o imagine
pitorească asupra intelectualilor, a practicilor din viaţa privată şi socială,
având totodată nu doar o valoare simbolică, ci chiar romanescă.
195
Cu certitudine însă, căsătoria schimbă viaţa ambilor parteneri,
măcar din perspectiva tabieturilor zilnice, chiar dacă, în multe cazuri,
doar pe termen scurt, pentru o bună „impresie” a celuilalt. Şi totuşi,
transformările sunt nu doar complexe, ţinând de întreaga fiinţă umană,
cât mai ales mocnite, perfide chiar, misterioase! Vă puteţi imagina pe
Teohari Antonescu, profesorul ieşean de arheologie, care după numai
câteva luni de la căsătorie, mutat în casa soţiei (edificiu în care locuise şi
socrul său, universitarul Ştefan Vârgolici), că nu mai avea vreme de
„risipit” cu corespondenţa adresată celor mai buni prieteni ai lui? Ei bine,
aşa este, de vreme ce-i explica lui Mihail Dragomirescu – în toamna lui
1899 – noul său stil de viaţă: „Închipuieşte-ţi şi tu că am curte, că trebuie
copacii regulaţi, via îngropată, lemnele tăiate şi rânduite în magazie,
tocmite slugi pentru dres boloboacele de vin (ce ruşine, un arheolog să
puie la dres boloboacele), de cărat în pivniţă, sau să regulezi podurile şi
câte altele. Sper că lemnele şi celelalte nu eu crezi că le regulez, dar
trebuie să vorbesc, eu să tocmesc; este o întreagă lume de ocupaţie nouă
pentru mine şi pe care n-o pot lăsa de o parte”1.
Imediat după cununie, Philippide îi mărturisea lui Hermann
Suchier că este foarte fericit de acest pas: „Pentru moment am multe
greutăţi. Va mai trece încă multă vreme până când soţia mea să se
deprindă şi cu ţara, şi cu mine. Am chiar convingerea că între mine şi
între părintele ei – pentru care ea şi soacră-mea au o adoraţie!2 – va exista
totdeauna o mare deosebire în dezavantajul meu. Dar cu răbdare şi cu
silinţă sper să ajung acolo ca să nu-i fie cu totul femeii mele ruşine de
mine”3. La puţin timp însă, într-o scrisoare adresată de T. Antonescu lui
M. Dragomirescu, în ianuarie 1896, cam în felul acesta erau relatate
relaţiile de familie ale filologului ieşean: „Cu Philippide o halima
întreagă. Ştii cum s-a însurat, cu ochii închişi. A venit cu nevestica la Iaşi
şi de dragă ce-i era a luat (...) o casă, curat în mijlocul câmpului; el la
nimeni vizite n-a făcut, dar nici n-a primit. Este clar că fata de la o vreme
s-a plictisit, precum şi soacra, şi unul, una, cellalt, alta, s-au luat la ceartă,
ginerele cu mama soacră”. La o discuţie mai aprinsă, Philippide „a pus
1
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.505.
2
Este vorba de Johannes Minckwitz (1812-1885), poet, filolog şi traducător, profesor
extraordinar la Universitatea din Leipzig, iar spre sfârşitul vieţii la Zürich.
3
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.126.
196
mâna pe topor şi s-a repezit la bătrână. Fata a luat partea mă-sii şi atunci
Philippide le-a trimis să se plimbe, le-a dat afară din casă”4.
Aşadar, după cum rezultă, Philippide nu locuia doar cu soţia, ci
… şi cu soacra, cu care, de fapt, nu s-a înţeles deloc. Iată ce-i relata lui
Hermann Suchier la 19 aprilie 1896: „Romanul meu este pe cale de a se
sfârşi trist din cauza soacră-mei. Pe domnişoara Minckwitz am luat-o de
soţie fără să o fi văzut (...), şi măcar că, în unele privinţi, n-a răspuns
aşteptărilor mele, am iubit-o foarte mult şi aş fi fost foarte fericit dacă
n-aş fi avut pe cap cârtirile maică-sei, care vroia să schimbe ţara
românească după ţara nemţească şi pe mine după bărbatu-so. Nimic nu
mulţămea pe această femeie şi la urmă i-am hotărât că trebuie să se
despartă de fiică-sa şi de mine. Femeia mea a plecat împreună, supt
pretext de a însoţi şi stabili în străinătate pe maică-sa, şi de atunci – sunt
acum trei luni trecute – nu mai am nici o ştire despre dânsa. D-na
Minckwitz mi-a sechestrat soţia şi n-o lasă să comunice cu mine”. Până şi
în chestia divorţului, soacra lui Philippide îi făcea probleme: „Femeia
mea este foarte nenorocită şi, dacă nu se va întoarce acasă, va continua de
a fi până la moarte. Toată viaţa va fi exploatată de mă-sa – relata
Philippide într-o altă epistolă –, care strânge cel mai de pe urmă ban
câştigat de fiică-sa şi-i dă să mănânce câte două cafele pe zi, la
săptămână o bucăţică de carne. Foc nu fac niciodată şi Hanna [Johanna]
are picioarele şi mâinile degerate”5. După numai un an, în 1897, proaspăt
recăsătorit, cu o româncă de data aceasta, Philippide se autoprezenta ca
un om cu conduită exemplară: „Cărţi nu joc, petreceri nu fac, mătăsării
nu port, mobile scumpe n-am, în trei odăi fără soare trăiesc, şi cu toate
acestea banii n-ajung. Să fie oare numai pricina mea?”6. De altfel,
problema banilor a fost mereu subiect de lamentaţie pentru savantul
ieşean.
Tinerii soţi Puşcariu şi-au început adevărata căsnicie (după luna
de miere de la Bran) la Viena, unde amândoi studiau, el la Universitate,
4
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.487-488. Discuţia
„aprinsă” se pare că s-a datorat faptului că soacra lui Philippide şi-a adus la Iaşi „mobila
hodorogită, ruptă şi veche” din Elveţia, contra voinţei filologului, pentru care acesta a
plătit o sumă imensă (1800 lei), mai mult decât triplul valorii, dacă ar fi fost nouă.
5
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.130-132
6
Ibidem, p.48. Pentru căsătoria, viaţa de familie, divorţul lui Al. Philippide vezi I.
Oprişan, Un personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”,
4/1983, p.162-165; 1/1984, p.164-166.
197
ea la Conservator. Şi în perioada logodnei stătuseră aici, împreună,
într-un fel acomodându-se cu viaţa în cuplu, prânzul servindu-l de obicei
pe la vreun birt studenţesc, pentru ca seara să mănânce acasă, numai
duminica mergând la un restaurant mai de vază. În schimb frecventau
enorm teatrul şi opera, făceau excursii în jurul Vienei etc.7. Căsătoriţi
însă cu „forme legale”, trebuiau să-şi rânduiască o „casă”, în acest
context tânărul cuplu şi-a început căsnicia cu ceva mobilă veche de la
străbunica soţiei şi un pian „Blüthner”, făcut dar de cumnatul său. Iar
după un bun obicei germanic, familia Puşcariu a ţinut în primii ani de
căsătorie „cărţi de menaj”, cu însemnarea tuturor cheltuielilor zilnice.
Important a fost însă că „debuturile Leonorii ca gospodină fură
strălucite şi se întemeiau pe o tradiţie familiară de multe generaţii”.
„Oricât de prozaice ar părea aceste lucruri – reflectează vreo patru
decenii mai apoi Sextil Puşcariu –, ele sunt premisele unei căsnicii
mulţumite. Numai o gospodină care iubeşte o bucătărie ale cărei vase
strălucesc şi a cărei cămară e plină, izbuteşte să procure unui soţ
muncitor acea atmosferă de mulţumire şi echilibru liniştit atât de necesar
pentru un spor la lucru”. Adeseori soţia cânta la pian, iar „în casa pe care
şi-a întocmit-o cu atâta dragoste, ea a ştiut aduce nu numai, cu un gust
ales, o armonie de culori, ci a ştiut să dea viaţă interiorului cu echilibrul
ei sufletesc, cu partea de iubire ce o leagă de fiecare obiect”8. Aşadar,
deşi nu repudiază feminismul, Puşcariu vede în soţia ideală pe cea care
are în pază „casa”, cu toate conotaţiile ce se pot atribui acestui cuvânt.
În acest context, de armonie şi împlinire umană, devine
explicabilă râvna lui Sextil Puşcariu mai ales pe tărâmul activităţii
ştiinţifice, dovedindu-se totodată un abil organizator de instituţii culturale
fundamentale: Universitatea românească din Cluj şi Muzeul Limbii
Române. Nu întâmplător reflecta la un deceniu de la căsătorie că: „Am
avut de toate ce-şi poate dori omul. Dragoste părintească, iubire de
prieteni, amor... Am trecut prin visurile unei tinereţi frumoase, am gustat
din fiorii artei şi n-am pierdut anii de student. Am cunoscut şi dragostea
femeii, cea uşoară, cea sentimentală, cea zburdalnică... Am avut apoi
fericirea să mă însor cu o femeie iubitoare, bună, cinstită, devotată, pe
care o iubeam din fundul inimii şi care mi-a dat cei mai dulci copilaşi.
7
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed.
Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.372-373.
8
Ibidem, p.374-375.
198
Mi-am ajuns tânăr toate ţintele ce mi le pusesem”9. Era pe atunci profesor
la Universitatea germană din Cernăuţi, nu-şi imagina nimeni la vremea
aceea cât va ţine războiul mondial şi nici ce schimbări majore va aduce în
viaţa multora, avea prieteni cu care-şi petrecea timpul liber (de regulă
jucând taroc cu Al. Procopovici, I. Nistor, T. Tarnavschi şi Eugen
Herzog) şi cu care, mai apoi, în România Mare, a creat solidarităţi cu
beneficii incalculabile pentru el, dar şi pentru ceilalţi10.
Iar în anii cât a trăit la Cluj a ştiut să-ţi ţină rangul, profitând de
funcţiile îndeplinite pentru a locui fără nici o cheltuială din salariu în
impozanta clădire a Muzeului Limbii Române, de pe strada Elisabeta, iar
pentru a se şti „cine este el”, prin anii ’20 de pildă, aproape zilnic făcea o
plimbare călare prin preajma urbei, pe un armăsar al unui nepot, ofiţer de
artilerie11, adus aici prin grija unchiului ce se afla atunci pe „val”. În rest,
asigurându-şi o bună echipă pentru a lucra la Dicţionarul şi Atlasul limbii
române (Th. Capidan, N. Drăganu, Th. Naum, G. Giuglea sau C. Lacea),
pe care a ştiut să o cointereseze şi să o răsplătească pe măsură, şi
practicând cât s-a putut nepotismul – după cum se va vedea în altă parte –,
Sextil Puşcariu a avut vreme să umble şi să stea mult pe la Bucureşti,
creând impresia de om activ, manipulând însă viaţa universitară clujeană
– şi nu numai – de la centrul puterii, devenind influent în Academie,
călătorind mult prin străinătate pe spezele acesteia din urmă şi ale
Ministerului Educaţiei, iar în anii celui de-al doilea război mondial, graţie
ginerelui său, şi-a petrecut o parte bună din vreme în splendida clădire a
Institutului Român de la Berlin, unde a fost numit director din 194012.
9
Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.9.
De exemplu, pentru Al. Procopovici, prieten „de-o viaţă” cu Puşcariu, ale căror soţii
erau foarte apropiate, călătoreau împreună (de pildă, mergând cei doi filologi în Italia, „de
plăcere”, au fost primiţi până şi de papă) etc., această relaţie a fost extrem de utilă. Printre
altele, Sextil Puşcariu este artizanul aducerii lui Procopovici la Universitatea din Cluj, ca
profesor titular, deşi acestuia i se mai spunea „savantul fără operă”, pentru că nu a scris
mare lucru.
11
Sextil Puşcariu, Memorii, p.538.
12
Filologul clujean cam avea simpatii pentru extremiştii de dreapta, deşi mereu îşi declara
ostentativ apolitismul. Însă dobândise un bun exerciţiu pe lângă Iorga, căruia o vreme i-a
redactat cotidianul „Drumul nou”, prin 1933 a devenit preşedinte al „Frăţiei Ortodoxe
Române” (asociaţie religioasă pentru românii ortodocşi din Mitropolia Ardealului,
Banatului, Crişanei şi Maramureşului, având legături destul de strânse şi cu activitatea
politică, îndeosebi cu extrema dreaptă), întreţinând totodată relaţii „cordiale” cu cei de
orientare pro-nazistă (de pildă, cu ocazia morţii legionarilor I. Moţa şi V. Marin, Sextil
Puşcariu a adresat condoleanţe şi cuvinte măgulitoare tatălui celui dintâi: „La mormântul
10
199
Căsătorindu-se la mai puţin de două luni de când s-au cunoscut
(în primăvara lui 1915), proaspăta familie Iordan s-a stabilit la Iaşi, într-o
casă cu chirie, în Păcurari, iar pentru că detaşarea soţiei ca învăţătoare
aici era atunci aproape imposibilă, ea a şi renunţat la această profesie, pe
atunci fiind şi una foarte grea (program şi dimineaţa, şi după-amiaza, cu
clase de aproximativ 50 copii). Pentru a-şi menţine fasonul, din toamna
lui 1915 s-au mutat pe str. Lăpuşneanu 32, într-un soi de bloc, în care
locuise cândva şi H. Tiktin, având de acum la dispoziţie patru camere, cu
bucătărie, hol, cămară. De treburile casei se ocupa de obicei soţia,
profesorul fiind preocupat de activităţile didactice şi de studiu, uneori
făceau împreună vizite sau primeau musafiri (dar nu în mod deosebit),
mergeau frecvent la patinoar (el fiind foarte priceput şi practicând acest
sport până spre senectute) etc. Apoi, prin a doua jumătate de deceniului
trei, soţia lui Iorgu Iordan va activa şi în cadrul unei societăţi de
binefacere, alături de alte soţii de universitari, în anii aceia familia
filologului permiţându-şi mai multe întâlniri cu prietenii (îndeosebi cu
Traian Bratu şi C. Balmuş), mai ales că pe la începutul anului 1930
Iordan a achiziţionat un imens imobil (pe str. Lascăr Catargi 70), cu o
grădină mare.
După ce s-a căsătorit la Paris cu Ioana (căreia i se spunea
„Fetiţa”), fiica lui Ion Suchianu, Mihai Ralea s-a stabilit apoi la Iaşi (din
toamna lui 1923), instalându-se cu soţia în două camere de la etajul I al
noului sediu al „Vieţii Româneşti”, pe str. Vasile Alecsandri. Mobilierul
era sărăcăcios: un birou, o canapea şi două fotolii de piele destul de
uzate, iar nu de puţine ori aceste încăperi serveau şi pentru întâlnirile
scriitorilor ce colaborau la „Viaţa Românească”13. Poate de aceea,
proaspăt asistent şi suplinitor al unei conferinţe14, Ralea mergea frecvent
cu soţia la cinematograf, iar uneori la familia Gh.I. Brătianu (cu care
fusese coleg şi prieten la Paris, ajuns direct profesor la Universitatea din
Iaşi), pentru a servi un ceai, a conversa şi a mai uita cu toţii de urbea care
încă mai părea „monotonă şi cam tristă”15. Iar Brătianu nu locuia oriunde,
ci în impozanta casă cunoscută sub numele primului proprietar, care a
lui Ionel Moţa îşi pleacă genunchii un bătrân, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit
să simtă spiritul nou care suflă cu tărie peste ţara noastră iubită”; cf. „Libertatea”, XXXIX,
1937, nr.4, 24 ianuarie, p.39).
13
Cf. Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.181.
14
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 3/1923, f.50, 104.
15
Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.386.
200
edificat-o în 1850, nu mai puţin celebrul vornic Vasile Pogor, casă ce
găzduise cândva întâlnirile „Junimii” şi sediul revistei „Convorbiri
Literare”, prin care se perindaseră în acea epocă Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, P.P. Carp, Th. Rosetti, Mihai Eminescu, Vasile Conta, Vasile
Alecsandri, Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a. Imobilul a fost cumpărat în
1901 de către mama lui Gh.I. Brătianu, principesa Maria Moruzzi Cuza,
pentru ca după 1906 să sufere unele modificări şi să rămână până în 1938
– când istoricul s-a transferat la Universitatea din Bucureşti – locuinţa sa
principală, musafirii având satisfacţia să fie poftiţi a lua loc pe
impresionante scaune ce mai purtau încă emblema domnitorului Al.I.
Cuza16.
În rest, până să se arunce în viaţa politică cu toată râvna, Mihai
Ralea scăpa de „monotonie, întuneric, tristeţe” prin muncă intelectuală
îndârjită, motiv pentru care nici nu era timp – spune el – „să fiu prea
disperat”17. Ulterior, şi Ralea va deveni la Iaşi proprietarul unui imobil,
iar la Bucureşti va cumpăra în primăvara lui 1936 o casă impozantă în
Parcul Filipescu. Dacă până la căsătoria cu Elena („Lilica”), în 1930,
Tudor Vianu a locuit în casa părinţilor din str. Cortului (azi str. Ing.
Balaban), imediat după aceea tânăra familie îşi va căuta independenţa,
mutându-se într-un apartament din Intrarea Beldiceanu, pentru ca în 1934
să se mute într-un imobil pe str. Andrei Mureşanu nr.33.
Proaspăt însurat şi nu după mult timp numit profesor la
Universitatea din Iaşi (în 1918), I.M. Marinescu şi-a început viaţa de
familist într-o cameră de hotel, la „Traian”, iar imediat după ce fost
titularizat – în 1919 – s-a mutat în chirie cu soţia şi copilul abia născut,
luând un apartament în una din casele lui Nicu Gane, o „casă veche
boierească cu ogradă mare şi o grădină întinsă, plină de brazi bătrâni şi de
flori de tot felul”. Numai că asemenea altora veniţi aici din Valahia ori
Ardeal, iniţial şi soţia lui Marinescu s-a simţit groaznic, găsind urbea
oarecum mizerabilă comparativ cu Craiova (e drept, Iaşul era atunci
oraşul nenumăraţilor refugiaţi din sudul ţării). În schimb, după cum
relatează universitarul în memoriile sale, „s-a împăcat foarte bine
întotdeauna [cu soţia] şi rareori a avut certuri şi neînţelegeri. Totdeauna
16
În 1938, edificiul a fost închiriat ca sediu al Rezidenţei Regale, devine în toamna lui
1944 reşedinţa Comandamentului Sovietic, după care va adăposti Şcoala de Partid şi
SANEPID-ul, din 1968 devenind ceea ce este şi azi, Muzeul Literaturii Române.
17
Scrisori către Al. Rosetti, p.388.
201
când le-a avut, ele au survenit din pricina lipsei de bani, care se întâmpla
cam des, leafa de profesor universitar fiind mică” (aspect legat însă doar
de anii imediat următori primei conflagraţii mondiale)18.
Sentimente oarecum asemănătoare au avut şi soţii Constantin şi
Zoe Marinescu, însă în ceea ce priveşte oraşul Cluj. „Trimis” cam fără
voie la universitatea din inima Ardealului, conferenţiarul de la Bucureşti
avid de promovare şi proaspăt însurat cu fiica lui Gh. Balş părea nefericit
în acest oraş (deşi era băiat de la „ţară”, însă un abil linguşitor al lui
Iorga, dar şi al altora cu „putere”), pentru că trăia într-o „străină
atmosferă de oraş de provincie, a cărei lentă asfixie cotropeşte văzând cu
ochii”19. S-a obişnuit apoi – şi nu prea –, ţintind mereu spre capitală, iar
dacă totuşi nu s-a putut, mult mai târziu s-a îndreptat spre Paris, ca
director al Şcolii Române de acolo (din vara lui 1941), şi doar mai apoi
ca profesor la Universitatea din Bucureşti, din aprilie 1943, pentru ca
după război să se stabilească definitiv în Occident.
Alexandru Rosetii s-a căsătorit cu Maria Rallet la Paris în 1923,
locul unde aceasta urmase Liceul „Fénelon”, pentru ca studiile superioare
să le facă la Iaşi (facultatea de litere), din cauza războiului, prilej cu care
şi-a cunoscut viitorul soţ. Au rămas în capitala Franţei până în 1928, timp
în care soţul şi-a pregătit doctoratul, locuind într-un fel de garsonieră pe
rue Nôtre-Dame des Champs, în Montparnassse. „Am dus –
rememorează el mult mai târziu – o viaţă de studenţi, urmărind de
aproape mişcarea literară şi artistică, vizitând muzee şi expoziţii”,
frecventând teatrele etc. Iar o dată pe săptămână luau cina împreună cu
pictorul Th. Pallady şi alţi câţiva prieteni la un restaurant din Place
Dauphine, aproape de atelierul pictorului20, pentru ca vacanţele să şi le
petreacă prin Grecia şi Italia.
Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, G. Călinescu a
refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi,
închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia
independenţei şi a intimităţii. De la început, Călinescu a făcut să se
înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el
hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin
18
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.167, 169.
19
Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, 1919-1940, ed. Stelian
Mândruţ, Petre Ţurlea, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2005, p.267.
20
Al. Rosetti în evocări, ed. Andriana Fianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995, p.241.
202
prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se
aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar
impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie”
a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de
la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această
perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii:
făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe
el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).
Călinescu nu împărtăşea cu soţia din problemele sale, iar dacă ea
îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu prea primeau vizite. După cum
relatează Alice: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi.
Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru.
Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele
simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de
făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii,
cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu
aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam
grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile
curente; lemne eu aduceam (...). El era foarte comod. În afară de scris, nu
avea grijă de altele”. Uneori Călinescu citea soţiei din ce a scris, spunând
că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea
să mă ştie lângă el. Dar îl enerva să mă plimb prin casă. Stăteam
nemişcată pe fotoliu. Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi.
Servitoarea era învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea
era atât de adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea
înfricoşător”21.
Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a
izolat aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să
redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat
la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”22. De altfel, în perioada cât a
elaborat această operă monumentală a trăit ca un ascet, scriind toată
dimineaţa şi o parte din după-amiază, la prânz se odihnea o oră-două, în
rest citind până târziu în noapte. Călinescu nu fuma, nu agrea băuturile
alcoolice (rar şampanie sau vin), în schimb consuma cafea, ceai, „pe care
21
Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.138-140.
Şerban Cioculescu, G. Călinescu, „Istoria literaturii române”, în „Revista română”, I,
1941, nr. 3-6, p.383.
22
203
i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relatează soţia sa.
„Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau
servitoarea, dar mai ales eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai
puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită,
şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai
uşoare”. Dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră
aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare
amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie.
„Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost vizitată de o
cunoştinţă din provincie, după puţin timp universitarul „a izbucnit într-un
tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”23.
Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor
străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru
accentuându-se prin anii 1933-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era
depresiv şi avea mania persecuţiei etc. Deşi părea indiferent faţă de soţie,
paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi frământări vizavi de viaţa ei:
„Cu Vera am făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi
multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut
astfel orice încredere în sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele
reflecţii în ce o priveşte24, pentru că spre sfârşitul vieţii – dar nu la o
vârstă înaintată –, de pildă, nu mai pleca din Bucureşti fără soţie. Să mai
vorbim, de exemplu, de faptul că G. Călinescu se temea de ziua de vineri
şi de regulă nu prea ieşea din casă atunci, mai ales la maturitate, Alice
trebuind să suporte şi consecinţele acestei prejudecăţi?
Sub aspectul spaţiului de locuire, la Iaşi, de pildă, casa în care
stătea G. Călinescu era modestă, cu doar două încăperi principale, una
din camere, mare şi luminoasă, cu o splendidă sobă, a devenit biroul lui
de lucru şi locul de primire a musafirilor25. Abia în 1942, la Bucureşti, la
îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide a-şi face o casă proprie,
până atunci fiind mereu în chirie. Casa din str. Vlădescu 53, pe locul
23
Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.138-141.
Apud Ibidem, p.268.
25
Pentru această locuinţă vezi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa
românească”, XVIII, 1965, nr.6, p.187 (care în plus mi-a relatat o sumedenie de alte
detalii). Am mers în câteva rânduri în această casă, pe când eram student, prin anii ’80,
vizitând pe pr. Paul Mihail, întotdeuna cu Şt.S. Gorovei, care mereu a dovedit multă
delicateţe deopotrivă pentru cei foarte tineri şi cei foarte bătrâni, făcându-i să se simtă
uneori mai importanţi decât erau.
24
204
primit ca zestre din partea nevestei, era de fapt mai vechiul grajd pentru
caii de curse ai socrului său Simion Trifu – evident, transformat şi
adaptat pentru locuit – la care ulterior s-au mai ridicat alte două încăperi.
Finalmente, casa avea un hol, o cameră mai spaţioasă (biroul lui
Călinescu), un dormitor, o bucătărie, baie şi o mică sufragerie.
Aproape imediat după căsătorie, familia Ibrăileanu a închiriat
două camere într-un imobil impozant, pe str. Carol 42 (Casa Müller). Şi
cum soţia lui a rămas însărcinată, treburile gospodăreşti au fost preluate
de mătuşa lui Garabet, Tasia Trancu, care se mutase în acelaşi imobil.
Abia în toamna lui 1903 şi-au aflat o altă locuinţă, pe str. Română 4
(moştenire de la mătuşa sa), imensă, cu şapte încăperi şi curte, camera lui
de lucru având fereastra spre grădină.
Însă după „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, Garabet
Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea
preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii
Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în sânul
familiei, iar unora chiar li s-a părut a fi un „tiran”, atitudine explicată şi
prin originea lui etnică – armenească –, ce impunea anumite norme în
raporturile bărbat-femeie26. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament
deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la culcare,
spunându-i o poveste „comandată” de aceasta. În acest context, soţia a
început să sufere din cauza abandonării intimităţii de altă dată. Nu mai
aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări, de aceea îi şi făcea uneori
reproşuri, însă cu blândeţe.
Cu toate acestea, Ibrăileanu îşi utiliza uneori soţia pe post de
lector şi „cenzor”, numind-o în această ipostază „zarzavagiţa lui
Molière”27. Totodată, ea îl menaja cât putea de mult, numindu-l chiar
„boierul” (iar ea fiind „Lenuţa”). Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru
sau de somn, Elena circula pe fereastră – în dreptul căreia avea un
taburet. Iar când se vor muta în casa de pe Fundacul Buzdugan 10 (din
toamna lui 1927)28, cu multă verdeaţă şi o verandă unde Ibrăileanu putea
chiar să aţipească uneori, într-un soi de pat, pentru a i se păstra liniştea
din timpul zilei, spaţiul din faţa geamului de la camera lui Ibrăileanu era
26
Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea, 1986, p.25.
Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II,
ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.220.
28
Pe aceeaşi stradă, la nr. 3, se afla imobilul în care locuia familia lui Ionel şi Păstorel
Teodoreanu. În anii regimului comunist, casa lui Ibrăileanu a fost rasă cu buldozerele.
27
205
baricadat cu sârmă ghimpată şi cutii, pentru ca eventualii neştiutori să nu
poată merge pe acolo29. În fapt, soţia l-a ferit de tot ceea ce presupunea
cotidianul, ea preluând corvezile familiei şi gospodăriei. Pe scurt, Elena
Ibrăileanu şi-a sacrificat viaţa pentru opera şi activitatea soţului, deşi era
licenţiată în ştiinţe, cu şanse reale de a se afirma ea însăşi, aşa cum au
făcut şi fraţii ei.
Totodată, soţia îi va fi cea mai fidelă infirmieră, mai ales după
1904, când Ibrăileanu a devenit neurastenic, cu o insomnie permanentă,
pe care o descria simplu şi afectat într-o epistolă adresată în 1921 lui P.
Zarifopol: „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă”; „O
veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi
teribile”30. De altfel, devenise un lucru cunoscut mai de toată lumea
faptul că universitarul lucra întreaga noapte – asemenea lui Marcel Proust
–, până la crăpatul de ziuă, dormind apoi până pe la ora 15, interval în
care nimeni n-ar fi îndrăznit să-l caute sau măcar să-i intre în curte.
Pentru că spre deosebire de alţi colegi de profesorat şi de scriitori, lui
Ibrăileanu nu-i plăcea – bunăoară – jocul de cărţi, care se pare că era o
„molimă” până pe la primul război mondial, dar şi mai apoi. La Iaşi, de
pildă, mulţi din colegii lui universitari mergeau de regulă pe la cluburile
lor politice, alţii jucând pe la Clubul Vânătorilor sau la Jockey-Club (la al
cărui demisol se afla Cofetăria Tuffli), unul din pătimaşii acestui obicei
fiind Andrei Vizanti.
Când s-a mutat în 1903 într-o nouă locuinţă31, cea cu şapte
încăperi, camera principală şi cea mai mare, cu ferestre mari, spre grădina
cu vegetaţie sălbatecă, a devenit spaţiul de lucru al lui Garabet. Aici avea
un imens birou, sculptat, iar pereţii acoperiţi cu rafturi de cărţi. În colţuri,
două sobe masive, şi mai era şi un pat. Ibrăileanu locuia în această
cameră aproape tot timpul cât era acasă. Soţia avea motive de
nemulţumire întrucât în camera de lucru era mare dezordine: biroul
încărcat de cărţi şi reviste într-o debandadă greu imaginabilă, cu scrum de
29
Vezi şi Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime
refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.8.
30
Corin Grosu, Spiritul critic… în scrisori. G. Ibrăileanu către P. Zarifopol, în
„Manuscriptum”, 1/1970, p.116 (republicat în Paul Zarifopol în corespondenţă, ed.
Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.156).
31
Era o veche casă boierească, lungă şi joasă, fără etaj, situată la vreo 100 metri de stradă,
cu o curte mare. Imobilul era împărţit în apartamente izolate total, fiecăruia
corespunzându-i o parcelă delimitată prin gard, vecinii neavând nici o legătură între ei.
206
ţigară răspândit pretutindeni. Mai mult chiar, la începutul revistei „Viaţa
românească”, redacţia era în casa lui Ibrăileanu, într-un hol lung şi îngust,
foarte friguros. Dar iată cum descrie Mihail Sevastos în amintirile sale
camera de lucru a lui Ibrăileanu: „era în acelaşi timp şi dormitor; în
stânga avea patul, acoperit cu un fel de baldachin, ca să nu cadă noaptea
asupră-i lostopene din tavanul coşcovit. Bucăţi din tencuială se şi
prăbuşiseră de altfel în câteva locuri ale bagdadiei, dezgolind şipcile
tavanului. O reparaţie apărea în imaginaţia lui Ibrăileanu ca un cataclism
care i-ar fi dezorganizat viaţa”32.
Se cuvine totuşi a face aici o scurtă paranteză, pentru a mai
evidenţia câteva aspecte ce au afectat profund viaţa de cuplu a criticului
ieşean! Ibrăileanu a fost toată viaţa obsedat de primejdia focului, s-a
considerat chiar „persecutat” de acesta, şi nu fără motv. Casa din str.
Română a fost mistuită de pârjol în 1918 (după ce mai suportase unul),
apoi şi redacţia de la „Viaţa românească” a trecut prin alte două incendii,
în cursul unuia dintre ele biblioteca lui Ibrăileanu pur şi simplu dispărând
în flăcări. Mănăstirea Râşca a ars şi ea, locul ce-i plăcea atât de mult, dar
de incendii au avut parte şi mănăstirile Văratec şi Agapia, şi ele dragi lui.
De altfel, este şi explicaţia pentru faptul că scrumierele din casa
universitarului erau mereu pline de apă.
Apoi, Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de moarte, iar
această obsesie l-a făcut ipohondru încă din anii când era sănătos tun,
manifestând stări maladive uneori închipuite33. Nu întâmplător,
justificările, explicaţiile insomniilor lui nocturne aveau mai puţină
semnificaţie pentru cunoscuţi, cât mai ales mitul savantului care
lucreează noaptea! Plus toată scenografia ce înconjura acest „program”:
soţia care umbla mereu în vârful picioarelor, vorbitul în şoaptă,
îndepărtarea oricărui intrus, orelele la universitate, sterilizarea ţigărilor,
batista îmbibată într-un lichid sterilizant, nu întindea mîna pentru salut
decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda
trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu
mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, claţele uşilor de la casa
sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc., etc. Era
aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau
grijă să-l transmită şi altora.
32
33
Mihai Sevastos, Op. Cit., p.39-40.
Ipohondrie a manifestat mai târziu şi Mihai Ralea.
207
De aceea, unora le apărea drept un personaj ciudat, iar el era
conştient de asta. Îi scria de altfel prin 1906 lui I. Al. Brătescu-Voineşti
că şi-a făcut un „renume de mizantrop şi extravagant”. Însă „n-au
dreptate, sunt un om foarte sociabil, dar într-un cerc foarte restrâns. Cu
cine nu pot avea vreo legătură sufletească n-am ce vorbi niciodată şi mă
simt încurcat şi jenat, şi am aerul unui idiot”34. Şi se pare că era chiar aşa.
Deşi multora părea mizantrop, în realitate Ibrăileanu era deosebit de cald,
de sentimental. Părea aşa datorită timidităţii, însă odată ce se integra unui
grup devenea comunicativ, cu prietenii bea un pahar de vin, asculta bârfe,
se interesa de petreceri, se amuza de beţiile altora etc., etc. De altfel,
„pudicul” Ibrăileanu, mereu timid şi cu capul în nori, gusta cu mult
interes mai ales „bârfele” şi „mahalagismele” (aventuri sentimentale,
divorţuri etc.), manifestând chiar multă simpatie pentru G. Topârceanu,
de pildă, ce avea faima unui cuceritor şi aventurier sentimental. Mai mult
chiar, Ibrăileanu îndemna se pare pe cei tineri, din cercul său, să profite
de tinereţe35. Iar aserţiunea este confirmată de un alt apropiat al criticului,
de Mihail Sevastos, care aflat la căpătâiul lui Ibrăileanu pe când era pe
patul de spital, înainte de a se sfârşi, reproduce un sfat al acestuia:
„Mi-am petrecut toată viaţa în bibliotecă, citind, meditând, scriind...
N-am fost la petreceri, n-am dansat, nu m-am ţinut de amor. Şi am greşit.
Voi, care sunteţi mai tineri, să nu faceţi ca mine. Căci viaţa ne-a fost dată
ca să fie trăită”36.
Şi nu exagera deloc atunci când îşi enumera privaţiunile.
Bunăoară, prima dată când a fost văzut Ibrăileanu că dansează a fost cu
ocazia nunţii surorii celei mai mici a Elena Carp (deci viitoare cumnată),
„Căprioara”, la 2 ianuarie 1900, nuntă ce a avut loc în casa familiei.
Atunci a dansat Ibrăileanu cu Elena, „ceea ce a stârnit mirarea generală;
s-au adunat invitaţii la uşă să-l vadă dansând”37. Şi se pare că a mai făcut
lucrul acesta o dată, moment înregistrat de Ştefana Velisar Teodoreanu,
în Ursitul. Evocări, amintiri (1970), Ibrăileanu dansând la nunta lui Ionel
34
Scrisori către Ibrăileanu, III, ed. M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu
şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.440.
35
Cf. Demostene Botez, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, I, ed. I. Popescu-Sireteanu,
Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p.32.
36
Mihai Sevastos, Op. Cit., p.477; reprodus şi vol. Amintiri despre Ibrăileanu, I, ed. I.
Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p.224.
37
Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II,
p.199.
208
Teodoreanu, când toată lumea ştia că n-a făcut el lucrul acesta nici măcar
la propria căsătorie.
Pe de altă parte, Ibrăileanu era însă unul din aceia care îşi
permiteau mici extravaganţe materiale, ca în cazul cumpărării unei
invenţii relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A apărut cu el într-o
zi, pe neanunţate, cumpărat de ocazie de la un coleg de profesorat,
inclusiv câteva plăci. A început apoi goana după discuri, Elena protesta
pentru cheltuirea iraţională a banilor, dar nu a reuşit să-l potolească. Mai
mult chiar, la un moment dat schimbă acel gramofon cu unul mai mare,
cu un enorm cornet de alamă. Dar nu a fost singurul cu o asemenea
pasiune costisitoare pe atunci! Virgil Bărbat avea o colecţie de discuri
de-a dreptul impresionantă, mai ales cu muzică simfonică şi operetă,
organizând destul de frecvent adevărate audiţii la el acasă pentru studenţii
mai apropiaţi. Însă cu toţii se fereau să-şi exclame preferinţa pentru ceva
anume, pentru că imediat profesorul oferea discul cadou, iar acelaşi lucru
se întâmpla şi cu cărţile38. Apropo de cărţi: acasă la Demostene Russo,
camera sa de lucru era o imensă bibliotecă, extinsă chiar şi în alte părţi
ale imobilului, cu atât mai mult cu cât profesorul era şi un mare bibliofil;
pe unul din rafturi, impozant, la vedere, se afla dictonul: „Un livre prêté
souvent perdu, toujours gaté”39. Referindu-se cam la acelaşi lucru,
ex-librisul lui Leca Morariu avea ca motto: „Iată în fine o bibliotecă din
care nu se împrumută cărţi”. Iubitor şi prudent cu biblioteca sa a fost şi
Orest Tafrali, care a adus cu sine la Iaşi, în 1913, nu mai puţin de 2000
volume de excepţională valoare în domeniul arheologiei şi istoriei artei,
până la decesul său numărul acestora sporind enorm, cea mai mare parte
din ele fiind achiziţionate de universitate prin cumpărare de la soţia
profesorului, în 193840.
A rezultat din cele câteva exemplificări de până acum în ceea ce
priveşte viaţa de cuplu şi o anumită latură a agresivităţii între parteneri, în
unele cazuri, ca refulare adeseori inconştientă, care ascultă de procesele
primare ale fiinţei umane. De fapt, în unele medii familiale se constată
mai degrabă – la vedere – doar lupta pentru întâietate. Pentru că, la urma
38
N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Ţăranu,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.39.
39
Cf. Nestor Camariano, Sub semnul erudiţiei: G.T. Kirileanu şi D. Russo, în vol. G.T.
Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu,
1985, p.88.
40
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 456, f.104; dos. 474, f.57.
209
urmei, viaţa în cuplu se manifestă uneori şi prin raporturi de putere. Iar
acest lucru se întâmplă de regulă atunci când în relaţia dintre cei doi se
stabileşte anevoie un echilibru, generându-se astfel un fel de competiţie
pentru întâietate. Dacă în principal până pe la finele primului război
mondial prin tradiţie se recunoştea ascendentul soţului, după aceea –
graţie evoluţiei feminismului – raporturile tind spre un anume echilibru.
Au existat însă şi înainte cazuri când averea şi poziţia socială de origine a
soţiei au constituit atuuri pentru un raport de forţe în favoarea acesteia şi
fără a exista conştient o atitudine feministă.
Cu toate acestea, nu trebuie să ne mire când aflăm că şi
universitarii manifestă violenţă, oricât ar fi ei de „educaţi”, deoarece
aproape în unanimitate biologii susţin faptul că agresivitatea este mai
mult decât un simptom patologic, este un instinct natural, legat de toate
celelalte nevoi vitale, precum hrana, apărarea în caz de pericol sau
comportamentul sexual. De aceea, această însuşire impune individului
tendinţele de dominare, de supunere, de competiţie, iar psihologia şi
psihanaliza confirmă originea biologică a agresivităţii. Ceea ce se
înţelege şi se acceptă însă mai greu este faptul că procesele primare
ascultă de principiul plăcerii!41 Schematic privind lucrurile, agresivitatea
este manifestarea tendinţei de a face rău cuiva, în mod real, imaginar sau
simbolic. Dar de ce soţiei? Iar dacă nu-ţi îndrepţi răul spre ea, atunci ce
se întâmplă?
Însă dominaţia poate fi exercitată şi prin atitudini aparent
„cuminţi”, unde deşi relaţia pare cordială şi în limita canoanelor
„decenţei” epocii, ea scoate pregnant în evidenţă „răceala” relaţiei,
evidenta lipsă a afecţiunii şi a sentimentelor. Oare ce ne poate sugera
formula de adresabilitate a soţiei către soţ, folosind expresii de genul:
„dumneata”, „dumneavoastră”, „d-le profesor” etc., etc.? Pentru că la
polul opus avem universitari care dincolo de morga lor academică
utilizează uzual expresii de „iubito”, „iubiţel”, „îngerul meu”,
„inimioară” etc. Aşadar, în primul caz, apare firesc faptul ca această lipsă
de afecţiune să genereze stări deprimante, îndoieli, mai ales în acele
cupluri în care uniunea matrimonială s-a făcut în principal „cu ochii
41
Vezi Odile Dot, Agressivite et violence, Verviers, Marabout, 1984; Jean-Marie Pelt, La
loi de la jungle. L’agressivite chez les plantes, les animaux, les humains, avec la
collaboration de Frank Steffan, Paris, Fayard, 2003; Edwigw Antier, L’aggressivita,
Milano, Ancora, 2004.
210
închişi”, din raţiuni doar „biologice”, ori sociale, ori de carieră, şi nu pe
temeiul dragostei declarate, ca sentiment real, pus la încercare, ce a
presupus şi pasiune, chiar puţină nebunie etc. Şi ne mirăm cum putea
caracteriza Nicolae Iorga relaţia lui cu prima soţie, pe la 1900, deşi până
atunci totul părea a merge excelent (cu toate că i se adresa mereu cu
„mata”): „la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică
de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi
tolerarea unui bărbat care n-are defecte”42. În aceste împrejurări, cel ce se
simte frustrat îşi caută substitute de afecţiune (în direcţia copiilor, o
relaţie extraconjugală, dar nu neapărat urmărind divorţul, în hobbyuri,
biblioteci, diverse sporturi, viaţă socială mondenă, chiar în visuri,
creându-şi trăiri paralele cu realitatea etc.). Alţii aproape că pierd stima
de sine, devin nişte păpuşi numai bune de manipulat, cum s-a întâmplat
în cele din urmă cu soţia lui George Călinescu.
Pe de altă parte, agresivitatea este şi o formă de conservare de
sine, dar şi de a crea un supra Eu. Nu întâmplător, violenţa fizică, ca şi
cea verbală, pare apanajul oamenilor complexaţi, pentru că ei cred că
doar prin manifestări brutale exterioare se pot impune celorlalţi. Iar cei
nu o puteau face în familie, îşi refulau probabil pornirile în afară. Nu aş
dori aici să ofer prea multe pilde în acest sens, fiind vorba de personaje
care au devenit demult statui în panteonul culturii noastre, însă cum s-ar
putea aprecia o situaţie ca aceasta: altercaţia dintre N. Iorga şi M.
Dragomirescu, care a făcut de altfel obiectul unei anchete din partea
ministrului Spiru Haret, conflict pe care îl relatăm şi noi după un
memorialist – şi el mai apoi universitar – ce-l acompania pe polihistorul
nostru. Însoţindu-l pe N. Iorga, Al. Lapedatu este rugat să-l aştepte câteva
clipe în faţa universităţii, pentru că are ceva de rezolvat în cancelarie.
„După vreun sfert de oră, iată-l că vine cu paltonul plin de praf de sus
până jos, spunându-mi foarte agitat: «Ştii că m-am bătut cu
Dragomirescu?» «Cum?» întreb eu”. Iar N. Iorga îi povesteşte incidentul:
„Eram în cancelarie, vorbind cu un grup de profesori. Dragomirescu, care
era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam, a exclamat deodată la adresa
mea: hodoronc, tronc! Furios, m-am repezit la el şi l-am lovit cu bastonul
în cap. El a ripostat, aşa că ne-am încăierat până ce am ajuns să ne
42
N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.33.
211
tăvălim pe jos. Intervenind cei de faţă, ne-au despărţit”43. Pentru echilibru
însă, trebuie spus faptul că şi M. Dragomirescu a manifestat frecvent
trăsături de caracter nu tocmai de admirat, chiar dacă ar fi să ne luăm
tocmai după cele relatate de el lui Eugen Lovinescu, în ceea ce priveşte
calificativele adresate bunăoară de cel dintâi lui Ov. Densusianu în cadrul
unui consiliu al facultăţii, cu ocazia unei banale neînţelegeri: „stârpitură,
putoare, scârba scârbelor, şontorogule, să nu mă faci că te cotonogesc şi
de cellalt picior”44.
Numai că Iorga nu era la primul incident de acest fel. De pildă,
animozităţile dintre Gr.G. Tocilescu şi N. Iorga au ajuns aşa de departe
încât acesta din urmă l-a provocat la duel pe cel dintâi. Totul fusese
pregătit pentru aceasta: Tocilescu şi-a luat ca martori pe gen. Brătianu şi
C. Dissescu; Iorga pe mr. A. Gorgos şi Al.G. Ionescu. Intervenţia multora
a dus la evitarea înfruntării, cu toată îndârjirea lui Tocilescu de a nu-i da
satisfacţie lui Iorga45. Însă cu duelul era altceva, mai mult o chestiune de
onoare, pentru că, de pildă, fără să fie un tip irascibil, Sextil Puşcariu va
ajunge şi el în postura de a-şi apăra „onoarea” cu spada, în octombrie
1931, în urma unor neînţelegeri cu Al. Lapedatu; au fost numiţi chiar şi
martorii (Th. Capidan şi G. Giuglea), însă până la urmă conflictul a fost
aplanat pe cale amiabilă.
Revenind însă la Iorga, poate că de aceea Eugen Lovinescu –
care l-a avut ca profesor prin 1900-1901 – îl caracterizează astfel: „Faţă
de masa nesigură a ascultătorilor, apostolul avea însă o atitudine
agresivă: nu numai nu ne ademenea pe calea seducţiei personale sau a
unei pomeni universitare, dar dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a
invectivei; impresionabil şi bănuitor, el împingea nervozitatea până la
jignire. Fără să presimtă simpatiile noilor veniţi, crezându-se înconjurat
numai de ostilitate, cerea o linişte sepulcrală; orice şoaptă i se părea un
comentariu, orice foşnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu
în sală, iar odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să
ia note; faţă de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului
43
Al. Lapedatu, Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, ed. Ioan Opriş, Cluj, Edit.
Dacia, 1985, p.206-207.
44
E. Lovinescu, Scrieri, vol. II, Memorii, ed. Eugen Simion, Bucureşti, Edit. Minerva,
1970, p.118.
45
Cf. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972,
p.394-395.
212
faţă de zarafii din templu”46. Cu alte cuvinte, aşa cum îl caracteriza şi
Şerban Cioculescu, Iorga era „un mare nervos, era un jupuit de viu.
Singurul mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tuturor,
era măgulirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda – la el orgoliul era
puternic căptuşit cu vanitatea”47.
Dar nu era singurul care se manifesta astfel. Giorge Pascu ne
apare mai totdeauna ca un personaj extrem de violent şi irascibil. Prin
intermediul publicaţiei sale „Revista critică” ataca pe mai toţi colegii lui,
nu doar din Iaşi. De pildă, exasperat, într-o zi Ilie Bărbulescu – şi el cam
cu aceleaşi porniri neacademice – îl întâlneşte pe G. Pascu pe str.
Lăpuşneanu şi-l loveşte cu bastonul48. Pascu a început atunci să strige
„Săriţi că mă omoară”, iar Păstorel Teodoreanu, care trecea întâmplător
pe acolo, i-a replicat: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia
universitară”49. De altfel, G. Pascu a fost probabil profesorul căruia i s-au
intentat cele mai multe procese de calomnie, în cadrul cărora s-au cerut
sume fabuloase ca „daune morale” şi îndeosebi excluderea din
învăţământ, fiind însă doar suspendat de câteva ori. Sau, bunăoară, oricât
de frumoase amintiri mi-au fost relatate de cei ce l-au cunoscut la Cluj pe
Constantin Daicoviciu, îndeosebi pentru perioada de după 1960, anterior
se pare însă că profesorul avea uneori ieşiri de o agresivitate fizică
inimaginabilă, care au declanşat nu doar anchete din partea universităţii,
ci şi ale parchetului50.
Totodată, „delicatul” George Oprescu de la senectute a
manifestat de exemplu, ca profesor şi director al Liceului „Traian” din
Turnu Severin, unde a funcţionat până în 1919, multă violenţă în relaţia
cu elevii, pălmuindu-i frecvent, fapt menţionat de Şerban Cioculescu şi
neplăcut rememorat de Al. Dima (care o „încasase” pe nedrept)51. La fel
se pare că era şi Traian Bratu – după cum rememorează Ioan Hudiţă –,
care pentru elevii Liceului Naţional din Iaşi „constituia spaima generală”,
elevii detestându-l pentru „severitatea lui absurdă şi răutatea fără
margini”52. Până şi blândul, manieratul Al. Odobescu şi-a ieşit la un
46
E. Lovinescu, Op. Cit., p.30.
Destăinuiri. Şerban Cioculescu: „Acesta era Iorga”, în „Manuscriptum”, 2/1974, p.95.
48
Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 1/1924, f.151.
49
Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.225.
50
Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 153/1943.
51
Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.75-76.
52
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.251.
47
213
moment dat din fire – pe când era şi director al Şcolii Normale
Superioare –, pălmuind un student de la facultatea de ştiinţe (pe Corneliu
Drăgănescu), incidentul generând proteste şi scandaluri studenţeşti, o
anchetă din partea Ministerului Instrucţiunii şi demisia din această
funcţie a universitarului, care de-a lungul vremii ajutase enorm o
sumedenie de tineri scăpătaţi.
Aşadar, dacă unii universitari se comportau în public aşa cum a
reieşit mai sus, care să fi fost conduita lor acasă, în sânul familiei, unde
erau mai feriţi de ochii intruşilor? Pentru că agresivitatea este şi o
chestiune de mentalitate, îndeosebi în cazul violenţei faţă de cei din
familie (soţie, copii), în tradiţia noastră păstrându-se încă obiceiul de a
corija „defectele” copiilor, dar şi ale soţiei, printr-o „sfântă de bătaie”!
Dar nu vrem să insinuăm nimic, în vreme ce la fel de veridică este şi
latura cealaltă a fiinţei ce manifestă agresivitate, cu atât mai mult când
este vorba de indivizi cu „ştaif”. De pildă, Onisifor Ghibu era în familie
deosebit de calm, de blând, extrem de tandru, cu mult umor, pe când în
relaţiile cu ceilalţi ne apare nu doar intransigent, cât mai ales pornit
mereu pe ceartă, chiar dur, reclamagiu, procesoman etc.
Agresivitatea ar fi un aspect neplăcut al relaţiei dintre cei doi
parteneri de viaţă, în fond cazuistica fiind insignifiantă şi ca atare poate
inutil de cuantificat. Pentru că în mod evident a existat şi mult, chiar mult
sentimentalism în relaţiile familiale ale universitarilor literari. Iar un
model de acest fel ar putea fi invocat prin Anton Naum, personaj cu
adevărat melancolic şi timid, din care cauză s-a şi însurat foarte târziu, la
53 de ani, în vreme ce soţia lui era mai tânără cu aproape 30 ani. A fost
însă un cuplu fericit, cu doi copii extrem de reuşiţi din mai toate punctele
de vedere, Anton Naum apărând contemporanilor „modest ca un sihastru,
mulţumit întotdeauna de situaţia ce i-o crease mediul în care se găsea,
feciorelnic în toată prezentarea lui53, visător ca un adolescent, iubitor de
tot ce e frumos, el a trăit până la adânci bătrâneţe, privind cu aceeaşi
dragoste şi bunătate în jurul său, simţindu-se mereu tânăr, călăuzit de
aceleaşi visuri şi idealuri ca şi în vremurile îndepărtatei sale tinereţi”54.
53
Se referă, evident, nu la aspectul fizic, pentru că Anton Naum încărunţise foarte
devreme, aproape toţi memorialiştii fiind impresionaţi de barba şi mustăţile lui deosebit de
albe. În rest, într-adevăr, toată lumea îl ştia extrem de pudic, iar junimiştii îi spuneau chiar
„pudicul Naum” (G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, Bucureşti, Edit. Minerva,
1998, p.123).
54
Ioan Dafin, Figuri ieşene, ed. II, Iaşi, Edit. Viaţa Românească, [1927], p.66.
214
Prima soţie a lui Goga, Hortensia, se arată extrem de iubitoare şi
de tandră. Îi scria din Sibiu lui Octavian (Tavi) la 20 martie 1908, plecat
la Bucureşti, că „eu numai lângă tine trăiesc şi, când nu te pot nici chiar
vedea, trebuie să sufăr”; „toate gândurile mele sunt într-un loc la tine, te
învălesc cu toată dragostea, stau lângă tine zi şi noapte şi ar vrea să te
ferească de orice rău, de oboseală, de neplăceri”55. Iar astfel de mesaje nu
sunt singulare în biografia multora din universitarii noştri. Plecat în
„misiune” la Belgrad – în 1946 –, ca ambasador, Tudor Vianu primea din
partea soţiei epistole de o delicateţe şi un sentimentalism emoţionant:
„Dudi dragă” – îi spunea –, „am nopţi lungi de insomnie, iar spre ziuă
deseori te strig părându-mi-se că eşti lângă mine”. Sau cu altă ocazie:
„Am tresărit aseară la fiecare sonerie de telefon crezând că ai să
telefonezi. Voi avea poate în seara asta bucuria să te aud?”56 Şi nu erau
căsătoriţi de ieri, alaltăieri, ci de 16 ani, având deja doi copii!
În august 1907, după aproape un deceniu de căsnicie, aflat în
drum spre Interlaken, M. Dragomirescu scria soţiei sale – bolnavă (avea
un picior fracturat) la Valea Călugărească – că „mă simt trist şi-mi vine
să plâng că sunt singur şi nu mă pot încălzi la lumina ochilor tăi ce-ar
răsfrânge frumuseţea din jur”. Şi încheia epistola: „Dă-mi o sărutare de
departe, Ada, cel puţin una, că amar sunt de singur”. Iar câteva zile mai
apoi îi scria: „Draga mea Ada, nu m-oi mai duce în străinătate fără tine în
viaţa mea! Tot ce văd, tot ce aud, tot ce înţeleg rămân îngropate în mine
şi nu mă pot bucura de ele, fiindcă sunt singur”57. Cum sună? În mod
evident ar merita să comparăm cu tonul altor scrisori de universitari, fie
ei oricât de „literari”, ca să vedem cam cum stăteau cu „iubirea” faţă de
soţiile lor!
Pentru mai toţi universitarii, importantă a fost armonia,
realizarea acelui cadru de pace şi echilibru sufletesc atât de râvnit de mai
toţi creatorii în domenii ştiinţifice, dar mai ales artistice. Oricât s-ar crede
că unele din marile realizări artistice au fost rodul indivizilor boemi,
dezechilibraţi, consumatori de halucinogene, de alcool, acest lucru este
rezultatul unei simple conjuncturi sau, mai bine zis, a unei false imagini
transmise de diverşi memorialişti sau biografi mai puţin versaţi în
55
Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1983, p.41-42.
56
Scrisori către Tudor Vianu, II (1936-1949), ed. Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad
Alexandrescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1994, p.288, 291.
57
Documente literare, II, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.281, 283.
215
„lectura” poveştilor de viaţă a marilor creatori. În realitate, mai nimic nu
s-a putut realiza fără muncă multă şi încordare, ceea ce au reţinut
„istoriile” invocate nefiind altceva decât momente de refulare psihică
după un travaliu enorm şi tensionat. Încă nu am aflat vreun universitar
beţiv, de exemplu, care să fi realizat ceva cât de cât semnificativ în
domeniul ce l-a onorat. Eventual, aceştia au generat doar anecdote,
mituri, simpatia tovarăşilor de pahar, dar nimic altceva. La urma urmei,
ce a produs intelectual Petre Grimm, profesorul de limba şi literatura
engleză de la Cluj? Ne-a rămas despre el doar imaginea de „mare amator
de ţuici”, nelipsit din bodega lui P. Bucovineanu din centrul oraşului,
lângă vechea primărie, iubit însă de toţi pentru că era „mucalit şi bun
povestitor, gata cu glumele şi cu ironiile”58.
Ori cazul lui C. Dimitrescu-Iaşi, care deşi nu a lăsat mare lucru
în urma sa din punct de vedere editorial (oricum, sub 500 pagini tipărite,
mai toate produs al compilaţiilor59), se bucura totuşi în epocă de un mare
prestigiu. A fost mai mulţi ani rector al Universităţii din Bucureşti,
directorul bibliotecii acesteia şi al Seminarului Pedagogic, preşedinte al
Consiliului permanent al Ministerului Instrucţiunii, dar şi membru
influent al Partidului Liberal, s-a lăsat mereu copleşit de nenumăratele
obligaţii extraintelectuale, spre senectute fiind cu mult depăşit de noile
curente de gândire filosofică. Venea rar pe la cursuri (de 4-5 ori pe an),
dar când o făcea „erau strălucite”, pentru că „avea un dar al expunerii”,
lăsând impresia ignoranţilor că era tobă de carte60. Şi pentru că la el
nimeni nu pica examenele, ne apare firesc faptul că „era unul din cei mai
renumiţi profesori de atunci. Îmbrăcat totdeauna foarte elegant, cu barba
şi mustăţile prost cănite, avea un chip grăsuliu şi vesel, chipul bătrânului
Silen, tovarăşul de beţie al lui Bachus”61. Deoarece în rest, când nu era
nici la universitate, nici la partid, nici în vreo comisie, era de găsit prin
58
Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj, Edit. Dacia, 1987, p.12.
Deşi cineva a găsit de cuviinţă, pe bună dreptate, să-i dedice o amplă monografie, însă
profund hagiografică: Cătălin Bordeianu, C. Dimitrescu-Iaşi. Studiu monografic:
sociologie, filosofie, politică, estetică, pedagogie, ediţia a doua revăzută şi adăugită,
Chişinău, Centrul Naţional de Drept & Editura Garuda Art, 2002, 522 p. (prima ediţie:
1999).
60
Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea, Gelu Voican [-Voiculescu],
Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.101. Vezi şi Andrei Rădulescu, Amintiri, ed. Irina
Rădulescu-Valasoglu, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1995, p.139.
61
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.62-63.
59
216
vreo cârciumă, unde bea „tizană şi unde îşi risipea inteligenţa pentru cei
câţiva tovarăşi de chefuri”.
De altfel, Coco Dimitrescu-Iaşi era un mare băutor: „Toate
nopţile şampaniza la Cosma, pe bulevard, în compania unei societăţi
numeroase, pe care o distra cu glumele şi anecdotele lui picante. Uneori
şampaniza aşa de mult că răguşea şi nu mai putea vorbi. Atunci suferea
de «extincţia vocii», cum sunau anunţurile prin care îşi scuza absenţa de
la universitate”62. Şi tot el era unul din nelipsiţii anilor optzeci ai veacului
XIX din „Sinagoga” – după expresia lui I.L. Caragiale – (casa) lui
Anghel Demetrescu (poreclit de dramaturg drept „Marele Rabin”), unde
se întâlnea cu Ion Mincu, dr. C. Istrati, N. Petraşcu, Şt. Hepites, Barbu
Ştefănescu-Delavrancea, Caragiale ş.a., petrecând într-o mare veselie şi
consumându-se vin în cantităţi deloc de neglijat. Iar în categoria celor
care abuzau poate de băuturile alcoolice – în locuri mai mult sau mai
puţin publice – putem include şi pe I.M. Marinescu.
Au existat însă universitari cărora le displăcea profund nu doar
„viaţa” prin birturi, ci repudiau orice atingere de băuturile alcoolice.
Simion Mehedinţi – de exemplu – nu consuma aproape deloc asemenea
produse „stimulative”. Lichidul său preferat era... laptele, pe care îl bea în
cantităţi enorme şi cu multă voluptate, poate şi datorită unor reminiscenţe
din copilăria sa, de „fiu al mocanului” din Soveja. Doar în studenţie, însă
foarte rar şi nu cu mare plăcere, ci de hatârul colegilor, dacă lua câteva
guri de bere, fiind adeseori ţinta ironiilor camarazilor săi cheflii. A
beneficiat în schimb de o sănătate de fier, ajungând la venerabila vârstă
de 94 ani. La fel putem vorbi despre N.I. Popa (frate cu dramaturgul
Victor Ion Popa), care deşi era de origine ţărănească, pare să nu fi agreat
alcoolul sub nici o formă, afişând mereu seriozitate, părând să nu aibă
nici o altă preocupare decât cartea, lucrul în bibliotecă. De altfel,
întotdeauna îşi primea musafirii fiind îmbrăcat în costum, cu cravată, cu
greu putându-şi imagina cineva ca, vreodată, N.I. Popa să fi participat la
vreun chef sau beţie tinerească63. Nici P.P. Negulescu nu consuma
băuturi alcoolice, iar când era nevoit să ţină companie cuiva pe la vreo
terasă sau restaurant cerea doar un pahar de... lapte.
În fond, munca intelectuală ar trebui să fie latura dominantă a
biografiei unui universitar literar, evident, nu una normată „la oră”, ci una
62
63
Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, p.101.
Cf. Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea, 1986, p.52-55.
217
extrem de... „specială” şi complexă, care arareori poate fi disociată până
şi de activităţile cele mai... casnice. Pentru că este o muncă de „gândire”,
iar aceasta din urmă însoţeşte individul pretutindeni, dar nu poate fi nici
măsurată, nici observată la „bancul de lucru”, ci doar evaluată prin
producţia cărturărească. Dar iată ce relata C. Rădulescu-Motru în 1923:
„Lucrez ziua, mai ales dimineaţa. Şi noaptea, când este urgenţă. Nu
întrebuinţez fişe. Înainte de a începe să scriu, mă documentez prin
lecturile cele mai variate. De multe ori mi se întâmplă să deschid şi cărţi
cu totul străine de materia ce voiesc să tratez. Nu o dată, din asemenea
cărţi străine am primit inspiraţii fericite. Nu urmez o metodă propriu-zisă,
dar păstrez veşnic o atitudine de concentraţie asupra subiectului ce
studiez. Zi şi noapte nu gândesc la altceva decât la ce am de scris. După
ce am tipărit însă lucrarea, m-am despărţit de ea definitiv. Nu mă
recitesc, iar când mi se întâmplă să recitesc câte o pagină din cărţile
publicate de mine, am aceeaşi impresie ca şi cum aş citi pe un străin”64.
Iar alte câteva pilde pentru a se înţelege dimensiunea strădaniilor
cărturăreşti la veritabilii savanţi-universitari n-ar fi de prisos.
Aproape la întâmplare ne oprim asupra lui Al. Philippide, al
cărui efort la elaborarea Dicţionarului Academiei dă oarecum măsura a
ceea ce presupunea munca intelectuală şi de cercetare la vremea aceea.
Între 1897-1905 Philippide a depus eforturi greu de imaginat. Dincolo de
dificultatea proiectului, care presupunea o muncă aproape de la zero, se
adaugă maniera în care înţelegeau comanditarii realizarea unui atare
proiect. Pe de o parte, intenţia trebuia să apară ca o realizare de prestigiu
a Academiei, dar şi a monarhiei, pe de alta resursele puse la dispoziţia
realizatorului au fost ridicole pentru un proiect de o asemenea anvergură.
Iar comisia Dicţionarului zorea mereu realizarea acestuia, ajungându-se
la indicaţii care nu erau în acord cu vederile lui Philippide în ce priveşte
întocmirea unei asemenea opere. Apoi, chiar dacă era un proiect de
interes naţional, colaboratorii lui Philippide nu au fost mai deloc ajutaţi
pentru a-i fi în preajmă (la Iaşi) şi a li se asigura (ca minimă compensaţie)
posturi fixe în acest oraş.
Însă dincolo de aceste elemente introductive, aşa cum rezultă
dintr-un raport adresat lui Ion Bianu la 3 martie 1900, Al. Philippide
lucra la redactarea Dicţionarului în medie de 13 ore pe zi, în afara orelor
64
C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1990, p.21.
218
de curs la Universitate, care aveau loc zilnic de la ora 9 la 1265. Chiar şi
cu un asemenea travaliu, el estima finalizarea lucrării în minim şapte ani.
În plus, ca în orice muncă de cercetare, apar mereu „necunoscute” ce
trebuie lămurite, rezolvate, încât şi acest termen părea deja foarte
temerar. Cu toate acestea, pentru a-şi împlini angajamentele, Philippide
îşi prelungise programul de lucru până spre 3 dimineaţa, a renunţat la
concedii, a încetat chiar să mai răspundă la corespondenţa uzuală etc. –
iar tot efortul cu o remuneraţie deloc pe măsura muncii. La presiunile
Regelui (care iniţiase proiectul în 1884, la vremea aceea fiindu-i
încredinţat unui alt universitar, B.P. Hasdeu), Philippide îi răspundea
aceluiaşi Bianu, în februarie 1902: „Dacă ar fi avut norocul să dea la
1884 peste un prost ca mine, care pentru 475 de lei pe lună să-i scrie
Dicţionarul, ar fi avut deja de mult gata şi acest nou pod peste Dunăre,
ieftin, însă cu două rânduri de şine”66.
Numai că Titu Maiorescu şi ceilalţi susţinători ai lui Philippide
doreau pentru moment respectarea angajamentului faţă de rege, care
însemna un dicţionar nu care să rezolve controversele etimologice, ci un
instrument de lucru, în primul rând pentru cei tineri, un instrument care
să înlocuiască pe singurul existent pe atunci (al lui I.C. Massim şi A.T.
Laurian). Abia după realizarea unui asemenea Dicţionar şi ar fi fost
satisfăcută dorinţa regelui, Philippide ar fi putut lucra mai departe, ca să-l
aducă la forma dorită de el. De altfel, într-o epistolă de pe la cumpăna
dintre veacuri, Maiorescu îi dădea lui Philippide câteva sfaturi de mare
„bun simţ” şi cât se poate de practice, încheind cu îndemnul de a se
menaja, de a lucra mai puţin şi cu bună dispoziţie: „Puţinul terminat va fi
mare lucru, orice mare plan de isprăvit va fi, din contra, o ruşine mai
mult pentru Academie şi pentru rege, după cele păţite cu Hasdeu”67.
În acest context, este explicabil cum mereu şi mereu se făceau
presiuni asupra lui Al. Philippide, căutându-se a fi îndepărtat de
exigenţele specifice unui atare proiect, numai pentru a se face pe plac
regelui. În iunie 1905, Philippide îi scria plin de amărăciune prietenului
său Hermann Suchier: „Regele vrea numaidecât să facă un dicţionar
cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită
65
Scrisori către Ion Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1976, p.312
66
Ibidem, p.326.
67
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1987, p.74.
219
neologismele, iar prin alegerea cuvintelor şi prin cumpănirea citaţiilor să
se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!), acela anume de a păstra
nestricată limba strămoşilor etc.”68. (Adică se dorea excluderea din
dicţionar a unor cuvinte precum universitate, şcoală, gară, restaurant,
fotograf, volum, tipografie etc.). În aceste împrejurări, cu tot efortul
enorm pe care îl depusese până atunci, Philippide va renunţa în 1905 la
angajamentul asumat anterior, Academia Română încredinţând în cele
din urmă această misiune lui Sextil Puşcariu.
Însă întregul travaliu de până atunci „îl îmbătrânise, fiziceşte,
înainte de vreme: la cincizeci de ani arăta de şaptezeci”, după cum
rememorează un fost student al lui Philippide, ajuns şi el universitar la
Iaşi, chiar succesor al acestuia69. Iar în plus, efortul i-a accentuat şi o serie
de trăsături de caracter şi de comportament ceva mai... ciudate: „Pe stradă
mergea repezit, aruncând bătăios picioarele lui scurte, secondate
totdeauna de un baston gros. De cele mai multe ori, purta o geantă mare,
foarte umflată de hârtii, ca un uger. Avea totdeauna un aer de om înfuriat,
pornit să lichideze o socoteală care nu mai putea răbda întârziere. Din
cauza aceasta, ca şi din pricina limbajului său direct, lipsit de menajări
protocolare, avea o reputaţie de om ursuz. De altfel, şi era. Mai ales
atunci când lucra acasă la dicţionar, nu-i plăcea să-l deranjeze nimeni,
nici cei de-ai casei, nici străini”70.
Dar din perspectiva acestui aspect, cazuistica este imensă. Cu
titlu de exemplu mai amintim doar câteva, pentru că pe această temă n-ar
fi inutilă o carte întreagă. După cum relatează G.T. Kirileanu unui
corespondent de-al său (în vara lui 1956), Iorgu Iordan lucra împreună cu
emitentul scrisorii asupra unei ediţii Ion Creangă, muncind de dimineaţa
de la 8,30 până pe la miezul nopţii, cu scurte răgazuri de masă şi odihnă
de o oră la prânz, ceea ce-l va face pe bibliofilul nemţean să
concluzioneze că universitarul „are o putere de muncă neînchipuită, mare
dragoste pentru specialitatea lui”71. La 19 august 1930, Al. Marcu scria
lui Alice Pavelescu din Cortina (Italia): „Intoxicat de tutun, lucru şi frig,
două zile am fost prost. Literalmente lucrez! Am trecut de 160 pg. ms.”
68
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.213.
Interviu acordat de Iorgu Iordan lui Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1982, p.59.
70
Demostene Botez, Memorii, p.244.
71
G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977,
p.35.
69
220
Pentru ca după numai cinci zile s-o anunţe că ajunsese cu manuscrisul la
233 pagini72.
Dar parcă mai mult decât Philippide, tipul universitarului închis
în turnul său de fildeş pare Octav Botez, pe care C. Stere îl botezase
„Bilateralul”, datorită faptului că era specialist în filosofie şi în literatură,
iar Ibrăileanu îi zicea „Filosofic”, reliefând cumva lipsa de voinţă a celui
invocat73. Însă dincolo de anecdotică, realitatea este că Octav Botez
fusese educat cu guvernantă, în casa plină de cărţi a gen. Panait Botez,
fratele său – Eugen (Jean Bart) – afirmându-se mai puţin ca ofiţer de
marină, cât mai ales prin creaţia lui literară. Oricum, un contemporan îl
descrie astfel pe universitarul nostru: „Un om scund, cu spatele puţin
adus, ca şi cum ar fi rămas aşa fiindcă a stat o viaţă de om aplecat pe
mesele bibliotecilor, purtând ochelari de miop, a căror echilibru nestabil
pe nas îi dăduseră un tic nervos şi fulgerător pentru a-i aşeza mereu,
agitat şi mobil, mereu în mişcare, curios peste măsură, nu putea suferi să
vadă o carte, oricare ar fi, fie şi de algebră, fără să o ia imediat în mână,
să o apropie exagerat de ochelari şi să o foileteze, rămânând, apoi, izolat,
cu ea în mână, ceasuri întregi, ca s-o cerceteze de-aproape”74. Iar un alt
memorialist mai adaugă la acest portret faptul că Octav Botez „era un
taciturn“, însă care s-a destăinuit lui Mihail Sevastos că „banii îi ţine
nevastă-mea [Silvia], care nu prea vede cu ochi buni cumpărarea de cărţi
în dauna cheltuielilor pentru copii. (...) Pentru ei este în stare să facă
orice, chiar să cheltuiască până la ultima leţcaie“75. Poate de aceea O.
Botez părea unora din cei ce-i erau colegi la universitate ca fiind un tip cu
„capul în nori”, care în viaţa de familie se afla „sub papucul nevestei”!
Aşadar, în acest context de eforturi intelectuale, unele duse până
aproape de extrem, aspiraţia spre armonia familiara ne apare ca un lucru
nu doar firesc şi necesar, ea fiind chiar o constantă a dorinţelor
universitarilor noştri. Iar pildele au stat mereu în proximitatea acestora.
Când în 1896 Titu Maiorescu îi propunea lui I.Al. Brătescu-Voineşti o
„bună” partidă matrimonială, acesta din urmă o va refuza – nu fără
consecinţe negative în planul relaţiilor dintre cei doi –, invocând tocmai
modelul familial al ilustrului universitar, spre care aspira şi el: „D-acolo
72
Biblioteca Centrală de Stat, doc. 15668 şi 15663.
Mihai Sevastos, Op. Cit., p.311.
74
Demostene Botez, Op. Cit., p.311.
75
Mihai Sevastos, Op. Cit., p.23-24.
73
221
de la dumneavoastră, din armonia fără de pereche respirată în casa
dumneavoastră, mi-am făcut idealul în chestie de căsnicie [a doua, cu
Ana Rosetti], acolo am priceput ce act important e legătura asta în
general şi cât de mai important e pentru oamenii conştienţi de viaţa lor;
acolo, din conduita d-nei Maiorescu, treptat, treptat, şi fără să-mi dau
seama, am înregistrat toate însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o
tovarăşă de viaţă”76.
Aşa cum am sugerat deja, habitatul are o mare importanţă pentru
tonusul familiar, pentru armonie, siguranţă, bună dispoziţie etc. Pentru
cei ce-şi ridică o locuinţă, de pildă, maniera în care o concep (tipologia)
nu este lipsită de semnificaţie, unele imobile fiind destinate vieţii
mondene şi de o sociabilitate mai largă (ca în cazul lui Titu Maiorescu,
Nae Ionescu, Gh.I. Brătianu, O. Goga), altele pentru o sociabilitate mai
restrânsă (dar din care nu lipsesc grădina, salonul, sufrageria, dormitorul,
biroul, dependinţele etc.).
În afara celor prezentate până acum în ceea ce priveşte spaţiul
locuirii al unor universitari literari, alte câteva exemple vor spori
imaginea complexă a acestui aspect. Vizitându-l la Bucureşti pe Al.
Rosetti la mijlocul lui septembrie 1941, pe str. Dionisie Lupu nr. 56, G.
Călinescu – care am văzut deja cum locuia la Iaşi – nu se poate abţine
să-şi arate admiraţia pentru felul în care arăta locuinţa: „Oglinda de
Veneţia, litografiile Daumier, sufrageria cu japonezeriile, biblioteca de
cleric, savant luminată în tonuri autumnale, la care contribuie fotoliile
galbene, dormitorul cu rips, loc de odihnă între două călătorii livreşti,
mi-au lăsat o impresie neştearsă. E interiorul potrivit personalităţii d-tale:
discret, de un bun gust desăvârşit, cu nimic şocant de om nou”77.
În schimb, P.P. Panaitescu afla locuinţa lui Ramiro Ortiz ca
având „un interior cam banal. Arta, mai ales compusă din litografii.
Totuşi o atmosferă comodă pentru gândit”. Iar în iulie 1922, pe cea a lui
Petre Cancel o găseşte a fi cât se poate de dezolantă: „Stă într-o cameră
sărăcăcioasă de student, într-o casă foarte mare şi urâtă. O masă de lemn
simplă, cu un ziar pe ea, câteva cărţi risipite, un pat, un paravan de pânză
roşie, iată toată odaia lui”78. Însă la Bogdan P. Hasdeu spaţiul locuirii
76
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.64.
Scrisori către Al. Rosetti, p.149.
78
P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia,
1974, p.85, 60.
77
222
arăta cu adevărat... rău. Nenumărate sunt referirile în ceea ce priveşte
mizeria în care trăia universitarul, vorbindu-se de mai vechiul lui obicei
„de murdărie”, care „la Bucureşti nu lăsa cu lunile să-i măture odaia, în
care scrumul, capetele de ţigări, chibriturile şi scuipăturile domneau în
linişte”79. Este acesta un aspect asupra căruia nu vrem să insistăm, deşi el
ne dezvăluie multe în ceea ce priveşte personalitatea unui universitar. Iar
această ipostază se asociază cu altele, nu lipsite de importanţă, de vreme
ce, de pildă, un memorialist înregistra despre Ştefan Ciobanu că nu prea
avea obiceiul să se spele, motiv pentru care mirosea destul de neplăcut80.
Însă pentru felul cum arăta camera de lucru a unui universitar din
provincie, avem acum în cadrul Complexului Muzeal Bucovina o
reconstituire a biroului de lucru şi a bibliotecii lui Leca Morariu81,
realizată pe baza donaţiei făcută de soţia sa încă din 1968 (în afara
mobilierului expus, colecţia mai cuprinde aproape şase mii de volume,
obiecte personale ale savantului, fotografii de familie, instrumentele
muzicale şi partiturile soţiei etc.).
Vizitat acasă în vara lui 1938 de către o studentă evident cultă
pentru vârsta ei (22 ani), biroul lui P.P. Negulescu este descris ca fiind
„întunecos şi sinistru. Tapisat într-o culoare cenuşie, cu un covor pe jos
care amuţeşte paşii şi cu ferestrele permanent cu obloanele trase. Ca
mobile, un birou încărcat cu hârtii şi cărţi. Două fotolii şi o măsuţă, o
canapea şi o bibliotecă turnantă. Mobile vechi. (...) În afară de biblioteca
aceea turnantă mai erau cărţi puse pe jos şi în ferestre. (...) Încolo nimic.
Sinistru spectacol”82. Ca om şi profesor, Negulescu nu se deosebea spre
senectute de cel din adolescenţă, aşa cum îl caracteriza bunăoară în 1893
N. Basilescu: „prea rece în relaţiunile lui de început, prea compassé, are
aparenţa unui pedant şi afectat academician”83. La puţin peste 50 ani, P.P.
Negulescu „avea o fire foarte rezervată, aproape distantă, care contraria
la prima vedere. Vorbea cu o vădită reţinere, căutându-şi cuvintele
potrivite pentru a-şi exprima gândirea într-o formă cât mai clară şi
79
Cf. Mircea Handoca, Dr. C.I. Istrati – Mărturiile literare ale unui om de ştiinţă, în
„Manuscriptum”, IX, 1978, nr. 3, p.39.
80
Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu,
Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.229.
81
Titularul catedrei de Istoria literaturii române moderne şi folclor de la Cernăuţi.
82
Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1949, ed. Arşavir Acterian şi
Doina Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.286.
83
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.30.
223
apropiată situaţiei la care se referea. (...) În atitudinea reţinută, pe care o
păstra faţă de oricine, se observa preocuparea de a evita complicaţiile şi
susceptibilităţile ce decurg dintr-o prea mare familiaritate”84. Însă aceeaşi
studentă de mai sus, găsea cursurile profesorului invocat cu totul
neatractive: „Am înnebunit ascultând vocea hârâită şi monotonă a
mumiei”. Iar studenta era extrem de citită, ca să nu cadă în plasa
aparentei erudiţii a lui Negulescu (care, în plus, ţinea ca frecvenţa să fie
obligatorie). Şi tot ea ne relatează despre obiceiul lui Negulescu de a
invita la el acasă, uneori, pe cei doi asistenţi ai săi şi bibliotecara catedrei
sale, plus o duzină de studenţi mai... interesaţi de filosofie. Cu o
asemenea ocazie, Jeni Acterian înregistrează cât de monotone şi de
penibile erau asemenea întruniri, în timpul cărora vorbea mai mult el.
Constată însă că P.P. Negulescu „nu e prost, e chiar deştept”. Dar mai
ales „este cu desăvârşire obiectiv în toate şi cu totul”. În schimb, n-are
„strălucire”, nu atrage prin idei proprii, prin o fărâmă de „geniu”, nici
măcar prostii nu spune. Este calculat în toate, şi de aceea devine
monoton; „omul ăsta e uscat până în măduvă”85.
Evident, nu lipsite de importanţă sunt rezidenţele secundare.
Dacă, de regulă, cele principale sunt destinate proximităţii Universităţii,
de locurile unde se focalizează actele de cultură, de alte elite, cele
secundare sunt extra-metropolitane şi provin de cele mai multe ori fie
dintr-un capital moştenit sau acumulat, fie prin achiziţie, fiind privite ca
loc de linişte, de fugă din aglomeraţia urbană, loc de relaxare sau de
elaborare a propriilor lucrări.
Nu vom insista însă aici asupra acestor aspecte, deoarece am
preferat să le dezvoltăm într-un alt capitol al acestei cărţi, ceva mai
încolo. La fel cum nu vom mai face referinţe în ceea ce priveşte oraşul
unde îşi duc viaţa cei doi membri ai cuplului, lucru extrem de important
în biografia lor, pentru că deja am abordat acest lucru într-o lucrare nu
demult apărută86. Cert este însă faptul că de regulă centrele universitare
unde locuia profesorul cu familia sa au constituit pentru mai toată lumea
cât de cât instruită (cu studii superioare îndeosebi) marea atracţie,
singurele spaţii urbane care puteau oferi nu numai şansele împlinirii
84
Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti,
Edit. Vestala, 2004, p.83.
85
Jeni Acterian, Op. Cit., p.251, 285-286.
86
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.284-297.
224
umane şi intelectuale, ci şi suficiente elemente de referinţă, modele
culturale ce au jucat un rol fecund şi mobilizator. Pentru că de regulă aici,
dar mai ales în capitală, s-a concentrat cam tot ceea ce era important în
materie politică, economică şi de industrie culturală şi paraculturală. Aici
se creau modele, aici ajungeau prima dată importurile, imitaţiile, aici se
trăia viaţa mondenă la cote înalte etc., chiar dacă comparaţiile între
diversele centre universitare păreau multora frustrante, evident, în
profitul metropolei. Nu întâmplător s-a şi născut conceptul de profesori
„ambulanţi”, pentru toţi aceia care locuiau în Bucureşti, mergând la
universităţile provinciale (unde erau titulari) să-şi facă orele numai între
două trenuri. Dar oricum, erau altfel de oraşe de provincie, nu cele de
tipul Focşaniului, la care făcea referinţă Duiliu Zamfirescu în 1880, de
exemplu, unde regăsise o „lume de provincie”, „caraghioasă,
pretenţioasă, săracă de spirit şi de gust”, doar cu câteva „femei
frumoase”, conştiente de „datoriile femeii creştine, prin citirea de două
ori pe săptămână a psalmilor lui David şi a celor 10 porunci”87. De altfel,
despre aceste oraşe de provincie, George Călinescu a ţinut la Brăila o
conferinţă, în 1948, Zgomotul liniştei88, în care surprinde multe din
inconvenientele de a nu trăi în metropolă.
Un element important al vieţii de cuplu este sociabilitatea. Iar
universitarii implicaţi în politică aveau de regulă o viaţă socială activă, ca
una din normele de bază ale integrării în câmpul politic. De pildă, Mihai
Ralea invita frecvent diverse personalităţi influente ale timpului la el
acasă (la Iaşi, iar mai apoi la Bucureşti). Ca ministru al Muncii bunăoară,
a invitat la 13 aprilie 1938, la „un dineu intim”, mai mulţi oameni
importanţi, precum Victor Slăvescu, N. Theodorescu, C. Osiceanu, Bubi
Anhauch ş.a., în timpul căruia au discutat „chestiuni curente”89. De altfel,
unul din cunoscuţii săi îl şi caracteriza astfel: „Ralea era, integral, un om
modern. Modern prin gusturi, prin gândire, prin rafinare, prin stil de viaţă
şi stil literar, prin degustarea comodităţilor pe care le oferă viaţa
modernă, civilizaţia“90. Însă acest... portret de la maturitate şi de „om
87
Duiliu Zamfirescu, Opere, VII, Corespondenţă, ed. Al. Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1984, p.173.
88
În G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985, p.117-128
(supliment al „Revistei de istorie şi teorie literară”).
89
Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, ed. Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti,
Edit. Enciclopedică, 1996, p.238.
90
Demostene Botez, Op. Cit., p.206.
225
ajuns“ contrastează mult cu un altul, din tinereţea lui Ralea, când abia
începuse să „cucerească“ lumea. La 2 mai 1922, Dan Barbilian scria lui
Tudor Vianu, din Göttingen, despre prezenţa la Berlin a lui Mihai Ralea,
care venise pentru a vedea pe viitoarea soţie, Ioana Suchianu: „Nici c-am
mai văzut asemenea paiaţă: nul, fals, fără umbra unui iz personal
oarecare”. În plus, Ralea are „manii aristocratizante”, nu călătoreşte cu
metroul sau tramvaiul, ci doar cu trăsura, iar când n-are bani merge pe
jos91.
Pe la începutul anilor 1940, la Bucureşti, universitarii N. Şerban,
I. Hudiţă şi I. Petrovici se vizitau reciproc destul de frecvent, împreună
cu soţiile, bărbaţii făcând şi „politică”, comentau evenimentele zilei,
discutau mersul lucrurilor la facultate etc. Apropiate erau şi familiile P.P.
Panaitescu şi Vl. Dumitrescu, cel dintâi fiind de altfel şi naşul fiicei
conferenţiarului de arheologie, a lui Carmen, cei doi universitari cu
soţiile lor fiind şi fervenţi legionari. Dar P.P. Panaitescu se vizita şi cu
Scarlat Lambrino, la fel cum acesta din urmă era destul de frecvent
invitat la masă la Radu R. Rosetti, care pe la finele anilor 30 avea rosturi
importante în Academia Română, la astfel de reuniuni participând şi alte
„personaje” din familii importante, precum C.R. Sturdza ori Gogu
Cantacuzino92.
Dar nu doar universitarii politicieni practicau acest gen de
întâlniri şi sociabilităţi, ci şi mulţi alţii care aveau o „casă” şi apetit pentru
prietenii. În primul deceniu al veacului XX, familiile M. Dragomirescu şi
I. Rădulescu-Pogoneanu se vizitau destul de frecvent, îndeosebi la
Dragomirescu acasă, ceva mai avut prin căsătorie. Dintre colegii de
facultate, Iorgu Iordan era în relaţii mai strânse şi de vizite reciproce doar
cu Traian Bratu, soţiile acestora fiind extrem de apropiate. În rest,
prietenii de familie erau de pe la alte facultăţi (de pildă Al. Myller şi soţia
Vera Myller-Lebedev, Simion Sanielevici ş.a.) sau din afara lor (foştii
colegi de liceu ai lui Iordan, precum I. Andriescu-Cale şi Mihai Botez),
cu care „ne vizitam des, ieşeam împreună la spectacole, nu numai la
restaurante”93.
91
Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1979, p.96;
Scrisori către Tudor Vianu, I (1916-1935), ed. Maria Alexandrescu Vianu, Vlad
Alexandrescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1992, p.67-68.
92
Vezi, de pildă, Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian
Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.40.
93
Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.178.
226
De altfel, unele soţii de universitari îşi făceau vizite una la alta,
chiar dacă nu întotdeauna se înghiţeau. Scriind fiicei ei Constanţa, în mai
1896, Aglae Erbiceanu – soţia lui Constantin Erbiceanu – îi relata de
vizita soţiei lui N. Iorga, despre care spune că „n-o pot mistui de un
timp”94. Însă astfel de sentimente erau temporare, „la nervi”, pentru că
cele două familii erau de fapt foarte apropiate, soţii Erbiceanu fiind şi
naşii de botez ai fiicei lui Iorga, Florica. De pildă, scriindu-i Constanţei
Erbiceanu despre botezul Floricăi, restrâns doar la câţiva apropiaţi, Aglae
îi descrie fiicei: „Am petrecut bine (…), Maritza [prima soţie a lui Iorga]
era extra de frumoasă, într-o rochie verzuie de catifea, bine de tot”.
„D-nul şi d-na Bogdan prietenie întinsă, m-me B. e foarte bine, nu e
frumoasă, dar deşteaptă, nu e toquée, ai oricât cu cine vorbi, era foarte
bine pusă şi nişte cercei de brillant dăia mari de tot, cam prea bătrânesc
pentru ea; dar B. un babalâc, scurt şi gras nesuferit95; (...) Mai erau o
jumătate duzină de domni Evolceanu, Onciu etc.”96. Această mai veche
apropiere dintre cele două familii şi explică, parţial, susţinerea de care s-a
bucurat C. Erbiceanu din partea lui Iorga – în iunie 1897 – pentru a
obţine suplinirea catedrei de greacă din Bucureşti. În rest, mai tot timpul
cele două soţii de universitari s-au înţeles bine, vizitându-se frecvent,
ajutându-se mai tot timpul în chestiunile casnice, la realizarea
îmbrăcămintei etc.
Ion Bianu a fost în foarte bune relaţii cu familia Petru Poni, mai
ales după 1919. De altfel, ori de câte ori universitarul de la facultatea de
ştiinţe din Iaşi venea în capitală, trecea pe la Bianu, iar uneori locuia
chiar la acesta.
Nae Ionescu a fost în adevăr un „om de lume”, cu zeci – dacă nu
sute – de prieteni, iubea viaţa mondenă, participa la alţii şi organiza la el
dineuri şi chiar dejunuri, soţiei sale Elena Margareta plăcându-i să
epateze şi să stârnească invidii, nu de puţine ori comandându-şi toaletele
94
Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, ed. Iosif Sava, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1989, p.84.
Nici ceva mai târziu, prin 1902, Ion Bogdan nu este descris în cuvinte mai... elegante.
Povestindu-i lui I. Negruzzi despre nişte discursuri la o reuniune, Titu Maiorescu îi spune
acestuia, printre altele: „Mediocru a fost Bogdan [ca vorbitor]: gros la înfăţişare, în haine
de burtă-verde, cu discursul învăţat pe dinafară şi simţindu-se că e aşa învăţat, de
altminteri plin de reminiscenţe din ziare, înşirate numai într-o ordine cu aparenţă
doctrinară” (Studii şi documente literare, I, Junimea, ed. I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1931, p.32).
96
Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, p.131.
95
227
tocmai de la... Paris. O mai făceau şi alte soţii, dar n-aveau bărbaţi doar
conferenţiar universitar, care în plus, în 1938, a şi fost îndepărtat din
învăţământul superior pe motivul real de „lipsa activităţii ştiinţifice”.
Deşi celibatar, începând de prin 1924 în casa lui Demostene
Russo de pe str. Viitorului se adunau mereu colegi de universitate şi
prieteni (aproape nelipsiţi fiind Gh. Vâlsan, I.A. Rădulescu-Pogoneanu,
G. Oprescu, D. Caracostea, N. Cartojan, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu,
Scarlat Lambrino ş.a., evident, când se aflau în ţară). La aceste întâlniri,
gazda le asigura musafirilor un „tratament” plin de farmec: cafea
specială, servită cu dulceaţă de chitră sau naramză, adusă chiar din
Grecia, iar din partea casei se oferea dulceaţă din dovleac cu esenţă de
flori de naramz. În plus, nu lipsea halva turcească (cataif), alte soiuri de
prăjituri şi nici limonada de casă. Pe fondul unei asemenea trataţii se
discutau probleme legate de facultate, chestiuni ştiinţifice, chiar politică,
se comentau cărţi, totul „într-o atmosferă plină de veselie”,
camaraderească, începând cu ora 21 şi terminându-se uneori mult peste
miezul nopţii97. Iar acest obicei s-a păstrat şi mai apoi, în locuinţa de pe
str. Lucaci: „Avea zile fixe de vizită: o seară era rezervată unui grup de
foşti elevi şi colegi de facultate. Ne primea în camera sa de lucru de la
etaj, aşezat la birou cu spatele la biblioteca plină de cărţi. Purta şapcă, în
casă. (…) Conversaţia noastră era variată, dar prioritatea o avea
dezbaterea situaţiei de la facultate: candidaturi la catedre sau conferinţe,
probleme de administraţie internă etc. Strategia, pentru reuşita unei
candidaturi, era fixată de maestru în toate amănuntele, cu discuţii
amănunţite privind votul probabil al fiecărui membru al Consiliului
profesoral”98. În rest, Russo era un retras, care nu îndrăgea tot felul de
mondenităţi, refuzând chiar să i se instaleze telefon în casă, în principal
ca să nu fie deranjat.
Prin anii 1926-1930, adeseori Tudor Vianu lua masa de seara la
restaurantul „Europa” din capitală (Pasajul Român), împreună cu C.
Narly, Dan Barbilian, Camil Baltazar, Ion Buzdugan, Ion Vinea, N.
97
Cf. Nestor Camariano, Sub semnul erudiţiei: G.T. Kirileanu şi D. Russo, în vol. G.T.
Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu,
1985, p.88.
98
Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983,
p.278.
228
Davidescu, A.T. Stamatiad, Em. Riegler ş.a.99, tot ca o formă „elevată”
de sociabilitate.
Însă aşa cum a rezultat şi până acum, mulţi universitari nu mai
aveau timp de familiile lor, iar unii chiar nu se bucurau de talentul şi
răgazul pentru relaţii sociale spontane sau organizate (întâlniri la mese,
invitaţi etc.); totuşi, când o făceau, se limitau adeseori doar la cercul lor
profesional. (O excepţie constituie cei angajaţi major politic). Pentru că
toate aceste solicitări sociale pe mulţi îi epuiza, îi scotea din „ritm”, mai
ales pe cei care scriau mult şi de calitate, ceea ce presupune aptitudini
deosebite de concentrare. În fond, iată de ce mulţi universitari impuneau
familiei şi cercului de apropiaţi condiţii de viaţă draconice, întrucât
pentru a face ceva demn de luare aminte în plan profesional este nevoie
în primul rând de o considerabilă disciplină a muncii.
În afara celei interfamiliale, sociabilitatea intelectuală a
universitarului s-a manifestat prin participarea la cluburi, Atenee, loji
francmasonice, societăţi savante sau literare, de binefacere, grupări
profesionale sau erudite etc. Acest tip de sociabilitate joacă un rol foarte
important, de mediaţie socială şi intelectuală, dând naştere unei conştiinţe
de grup, cum ar fi cazul membrilor „societăţilor” culturale şi ai
cenaclurilor literare (Junimea, cele din jurul lui M. Dragomirescu, Eugen
Lovinescu, Ov. Densusianu, G. Călinescu ş.a.), ori a celor grupaţi în jurul
unor reviste cultural-literare. Totodată, integrarea în cadrul unor astfel de
societăţi constituia şi un soi de supapă la „constrângerile” familiale, de
vreme ce la activităţile curente ale acestora participa şi multă „caracudă”.
În plus, a declara adeziunea la una din societăţile de ordine însemna a se
legitima în cadrul unui anumit tip de elitism, a adera la valorile
aristocratice sau burgheze, depunând eforturi pentru a se integra în
„marile familii” etc., deziderate tot mai mult reprimate abia după prima
conflagraţie mondială şi deplin eradicate după 1945.
Pe de altă parte, intelectualii în general, dar mai ales cei care îşi
manifestau veleităţile de a se impune în cadrul societăţii româneşti sau
care ajungeau la o catedră universitară (şi nu numai) erau favoriţii
societăţilor de ordine, fiind nu doar interesaţi de acestea, dar şi căutaţi
pentru înregimentare. Iar exemplul cel mai la îndemână acum de
menţionat ar fi francmasoneria, fără însă a dezvolta aici scopurile sociale,
morale şi intelectuale ale acesteia. Este totuşi de reţinut faptul că
99
Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, p.162.
229
francmasoneria a contribuit profund la dezvoltarea gustului pentru
gândirea liberă, pentru ştiinţă, promovând dintotdeauna învăţătura,
toleranţa religioasă, opunându-se oricărei porniri dictatoriale şi
extremiste, propovăduind puterea, prudenţa, dreptatea şi cumpătarea.
Totodată, ea a fost atractivă şi datorită ritualurilor şi a ceremoniilor ce
caracterizează Lojele francmasonice, chiar ţinuta vestimentară impusă,
conferind membrilor acestora sentimentul „misterios” al apartenenţei la
un grup elitist şi solidar.
Nu întâmplător, dintre profesorii facultăţilor de filosofie şi litere
româneşti au făcut parte din francmasonerie I. Zalomit, B.P. Hasdeu, Titu
Maiorescu, Vasile Pârvan, Petre Andrei, Constantin Balmuş, Dan
Bădărău, Gh.I. Brătianu, Onisifor Ghibu, O. Goga, G. Ibrăileanu, Iorgu
Iordan, Scarlat Lambrino, Alexandru Lapedatu, Ilie Minea, Anton Naum,
Ion Nistor, Ion Petrovici, Alexe Procopovici, Sextil Puşcariu, Mihai
Ralea, C. Rădulescu-Motru, Andrei Oţetea, Al. Rosetti, Teofil Simenschi
ş.a. Deşi s-a afirmat despre Al. Tzigara-Samurcaş că ar fi fost şi el
membru al francmasoneriei (ce avea ca mare maestru pe Mihail
Sadoveanu)100, în realitate se pare că nu a fost niciodată mason. Doar s-a
încercat racolarea lui în 1911, la Roma, în cadrul Lojei Marelui Orient,
de care depindea şi Loja din România, cu intenţia şi promisiunea
declarată a lui Ettore Ferrari ca Samurcaş să devină apoi marele maestru
al francmasoneriei române (fostul mare maestru decedând în 1910). După
cum mărturiseşte Tzigara-Samurcaş, deşi i s-au prefigurat o mulţime de
beneficii (membru în diverse consilii de administraţie ale unor bănci,
călătorii în străinătate, sprijinul „fraţilor” la nevoie etc.), el a refuzat,
neacceptând să-şi piardă „independenţa”101.
În schimb, O. Goga a fost francmason până în toamna lui 1933,
când s-a retras, gest extrem de rar102. Oarecum la fel a procedat şi Lucian
100
Cf. „Sfarmă piatră” din 13 februarie 1936, p.11. Este vorba însă de Francmasoneria
Română Unită, grupare disidentă.
101
Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, II, ed. Ioan Şerb şi Florica Şerb, Bucureşti, Edit. „Grai
şi Suflet-Cultura Naţională”, 1999, p.12-15.
102
A fost primit în masonerie probabil prin 1910, când la invitaţia lui Seton-Watson a
făcut o călătorie în Scoţia. Dar mai sigur este anul 1919, când a aderat la Loja Marelui
Orient al Franţei (alături de alte personalităţi române, interesate să obţină sprijinul
francmasonilor francezi la Conferinţa Păcii, precum Take Ionescu, Al. Vaida-Voevod,
Caius Brediceanu ş.a.). Totodată, îi găsim semnătura în Cartea de Onoare a
Francmasoneriei Române, pe anul 1929, când ia parte la primirea Prea Puternicului
230
Blaga, membru al Lojei „Lumina” din Timişoara, înregimentat prin anii
’20 mai mult datorită faptului că la cârma ei s-a aflat cumnatul său,
Tiberiu Brediceanu, organism în cadrul căruia a activat o vreme şi G.
Călinescu. Însă dacă despre prezenţa lui Blaga nu mai ştim nimic în anii
’30, sub aspectul vreunei apartenenţe la o Lojă, Călinescu va deveni apoi
membru al Lojei „Meşterul Manole” din Ordinul Masonic Bucureşti.
Aceasta din urmă a fost poate Loja cea mai importantă din România,
condusă de Jean Pangal şi aflată sub protecţia regelui Carol II, ce grupa
îndeosebi ceea ce părea mai strălucit din intelectualitatea noastră, şi în
cadrul căreia principiile ideologice au fost imprimate de Vasile Pârvan, în
vreme ce Al. Lapedatu i-a conferit mai multă coerenţă organizatorică. De
altfel, cel din urmă, profesor la facultatea de litere din Cluj, era nu doar
„mare maestru” al Lojei amintite, ci – poate nu întâmplător – în acelaşi
timp preşedinte al Senatului României şi al Academiei, iar în răstimpuri
ocupa câte un portofoliu ministerial, de regulă la Culte şi Arte sau la
Instrucţiune.
Totodată, gesturile filantropice în domeniul culturii ale marilor
noştri bancheri şi industriaşi (Auschnitt, Malaxa, Blank ş.a.) trebuie şi ele
corelate cu statutul lor de masoni în Loja „Meşterul Manole”, care cu
certitudine a stat în spatele creării editurii Fundaţiilor Regale şi a revistei
acesteia, conduse de altfel de doi masoni, Al. Rosetti şi Camil Petrescu.
În acest context pot fi deopotrivă explicate diversele „comenzi” editoriale
bine remunerate sau atribuirea unor premii substanţiale. De pildă, în
1936, G. Călinescu a primit 100.000 lei, sub forma premiului C.
Hamangiu al Academiei, o sumă impresionantă la vremea aceea, şi tot lui
i s-a încredinţat elaborarea unei Istorii a literaturii române. Şi poate nu
lipsit de semnificaţie este faptul că după al doilea război mondial s-au
regăsit sub tutela Uniunii Patrioţilor, devenită apoi Partidul Naţional
Popular, numeroşi universitari foşti francmasoni.
De cu totul alt tip a fost PEN Club-ul din România, care a atras şi
el câţiva universitari literari, pe unii chiar în posturi de conducere. Creat
în Anglia în 1921, de scriitoarea Dawson Scott, după modelul britanic de
club, PEN era destinat să contribuie la refacerea în plan spiritual a
legăturilor între scriitorii diverselor state care în anii războiului se
aflaseră în tabere diferite, vizând aşadar şi reluarea îndeosebi a relaţiilor
Suveran, Marelui Patron al Ordinului, C. Argetoianu (cf. Teodor Mavrodin, Masoneria
română văzută de un mason, Piteşti, Edit. Cultura, 1999, p.33).
231
dintre scriitorii francezi şi germani. În acest scop s-a creat şi o Federaţie
mondială a PEN Club-ului (ce reunea toate PEN-urile din lume).
Preşedinte al Secţiei din România a fost ceva vreme Marcu Beza, iar
printre membri a numărat pe Vasile Pârvan (o vreme şi secretar al PEN
Club-ului român), alături de alţi neuniversitari precum Victor Eftimiu,
Ion Pillat, Jean Bart, Em. Bucuţa, Al. Brătescu-Voineşti ş.a. Important
este faptul că această instituţie, pe lângă faptul că apăra libera circulaţie a
oamenilor şi ideilor, organiza congrese şi conferinţe, facilita schimburile
culturale etc.
Cum de la sine se înţelege, nu vom aborda aici participarea
universitarilor literari la diversele societăţi literare, subiectul fiind prea
vast în sine pentru a-l putea surprinde acum în doar câteva pagini,
darămite rânduri. Am dori însă să mai evidenţiem faptul că dacă la
întrunirile Junimii ieşene – a cărei sorginte francmasonă este deja mult
prea cunoscută –, de exemplu, femeile lipseau cu desăvârşire, la cele din
Bucureşti, din str. Mărţişor, la Maiorescu acasă, acestea erau însă bine
primite; se schimbaseră timpurile, iar soţia lui, Ana, a avut un cuvânt
greu de spus în această atitudine. Apoi, şi Maiorescu era un spirit mult
prea deschis pentru a nu accepta situaţia cu multă satisfacţie. În jurnalul
său, uneori Maiorescu prindea sumare aprecieri asupra femeilor prezente.
De pildă, la 23 martie 1903, când erau prezente la masă mai multe
personaje importante, soţiei lui Iosif Vulcan îi face următoarea
caracterizare: „inteligentă, cuminte, cu sprâncene probabil vopsite”103.
Însă Titu Maiorescu era conştient de eficacitatea întreţinerii unor întinse
raporturi sociale, de aceea participa la viaţa mondenă, iar însemnările lui
jurnaliere sunt pline de acest aspect.
Dar o reînviere a Junimii ieşene a încercat Teohari Antonescu pe
la finele veacului XIX, care „a adunat de mai multe ori, în saloanele lui,
supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, şi tânără, şi
bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Şedinţele literare
din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin exagerarea calităţilor
Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritul-nebunie, libertatea-anarhie. În
aer nici o idee – nici o noţiune, cum ziceţi d-voastră psihologiei de astăzi.
103
Titu Maiorescu, Însemnări zilnice (1903), publicate de Geo Şerban în
„Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p.125.
232
(...). Missir e prea fin şi prea diplomat pentru ca să poată patrona o
societate aşa din topor, precum a fost şi este Junimea”104.
În 1907, din banii soţiei, M. Dragomirescu întemeiază
„Convorbiri”, numite între 1908-1910 „Convorbiri critice”, al căror
sumar105 se alcătuia la domiciliul familiei din Bucureşti, pe str. Gramont
11. Totodată, M. Dragomirescu şi soţia Adela adunau în jurul lor, în
fiecare luni (între 1907-1910), într-un cenaclu literar, tineri scriitori
precum: D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P.
Cerna, I. Minulescu, Al. T. Stamatiad, Em. Gârleanu, L. Rebreanu, I.
Dragoslav; pictorii Iser, Talaz, Costin Petrescu etc. Şi mai apoi – în anii
celui de-al doilea mariaj – Mihai Dragomirescu a întreţinut în mod
regulat un soi de cenaclu, primind pe cei cu aspiraţii literare în casa sa din
apropierea parcului „Carol”, sâmbăta, de pe la opt seara. Îi întâmpina
personal pe toţi ce veneau, totdeauna se începea cu o gustare destul de
consistentă (erau poftiţi şi studenţi), cu ceai la discreţie, după care
începeau propriu-zis lecturile şi discuţiile106.
În schimb, cei care aderaseră cercului de la „Viaţa nouă” a lui
Ov. Densusianu, încă de la fondare – prin 1907-1908 – se întâlneau
săptămânal, sâmbăta, la un restaurant numit „La Gustav”, pe str. Edgar
Quinet, aproximativ în faţa hotelului Capşa. Evident, şedinţele erau
patronate de Ov. Densusianu107, care mereu avea în faţă „o sticluţă de
vin”, fiind prezenţi în anii aceia Petre Haneş, Aurel Candrea, D. Mazilu,
D. Caracostea, Eugeniu Speranţia, I.M. Raşcu, Dragoş Protopopescu,
Leon Feraru ş.a.108 Numai că în rest, Ovid Densusianu a fost mai toată
viaţa lui un izolat, fără a face şi fără a primi vizite acasă.
Aşadar, se poate constata că, de regulă, intelectualii-universitari
sunt mai puţin atraşi de mondenităţi, preferând să se limiteze la câteva
saloane intelectuale sau grupări profesionale în specialitatea lor, ori
societăţi de ordine, până spre finele primului război mondial acestea
104
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.52-53.
Vezi Convorbiri critice (1907-1910). Indice bibliografic, adnotat de Silvia
Moşneguţu-Tomescu, Iaşi, BCU „Mihai Eminescu”, 1983, 177 p. + XV.
106
Zaharia Stancu, Viaţă, poezie, proză!.... Confesiunile lui Darie, ed. Corneliu Popescu şi
Şt. Stancu Mitroi, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p.55-56.
107
Încă nu avea o locuinţă proprie, cât de cât adaptată unor astfel de reuniuni, ci stătea cu
chirie.
108
Cf. M. Cruceanu, Amintiri despre Ovid Densusianu şi „Viaţa Nouă”, în „Jurnalul
literar”, I, 1939, nr.2 (8 ian.), p.2. Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1982, p.36.
105
233
acceptând anevoie prezenţele feminine, pentru că astfel de locuri ale
sociabilităţii răspundeau mai bine reputaţiei, carierei şi puterii lor. Iată de
ce nici nu insistăm acum prea mult asupra acestor prezenţe într-un capitol
dedicat în fond vieţii de familie a universitarilor literari români.
Însă A.D. Xenopol, de pildă, iubea muzica, organiza serate
muzicale la el acasă, scria cronici etc. Enorm îndrăgea muzica şi Mircea
Vulcănescu, care cânta chiar la pian, la fel cum în tinereţe excela în
diverse sporturi, precum înotul, călăria, scrima, crosul, oina, fotbalul şi
tenisul de masă109. Bine cânta la pian şi Ştefan Bezdechi, iar Scarlat
Lambrino era un mare iubitor de muzică, purtând frecvent la el un
diapazon şi organizând adeseori ad-hoc câte un cor. Virtuoz al
violoncelului era Leca Morariu, care în anii petrecuţi după 1945 la
Râmnicu Vâlcea a trebuit să dea lecţii private la acest instrument pentru a
se întreţine, la fel cum şi fratele său, germanistul Victor Morariu, excela
la vioară.
Un alt tip de sociabilitate este participarea soţiilor la activităţi
cultural-filantropice. Deşi la noi filantropismul nu a avut ponderea ce a
căpătat în alte ţări europene, în special în Franţa, Anglia sau Germania,
s-a făcut totuşi resimţit în bună măsură, poate şi ca efect al imitaţiei şi al
alurii de mondenitate căpătată de-a lungul vremii. De pildă, după primul
război mondial, mai toate soţiile de universitari au făcut parte din
„Societatea Doamnelor Române”. De asemenea, multe erau implicate în
asociaţii de binefacere: „Societatea de Cruce Roşie”, „Societatea
Ocrotirii Orfanilor de Război”, „Societatea Principele Mircea”110 etc.
În 1915, Laetiţia Ghidionescu s-a numărat printre fondatoarele
Asociaţiei „Româncele Cercetaşe”, alături de Margareta Miller-Verghi,
Arethia Piteşteanu, Izabela Sadoveanu, Adela Proca, Cornelia
Tatuşescu-Kernbach, Bucura Dumbravă ş.a. Venturia I. Lapedatu era
membră sau conducea mai multe aşezăminte de acest fel, precum
Societatea „Principele Mircea”, Reuniunea Femeilor Române, Reuniunea
de cântări şi muzică, Masa săracilor, Masa studenţilor etc.111, reuşind,
prin poziţiile deţinute de soţul ei, să atragă numeroase şi consistente
donaţii. Soţia lui I. Nistor, Virginia, conducea filiala „Principele Mircea”
109
Mircea Vulcănescu, Curriculum Vitae, în „Manuscriptum”, XXVII, 1996, nr.1-2, p.19.
Tot pentru ocrotirea copiilor, înfiinţată de regina Maria în amintirea micului prinţ
Mircea, decedat de tânăr.
111
I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul
Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31 p.
110
234
din Cernăuţi (înfiinţată aici în 1922), în cadrul căreia se organizau
ceaiuri, serbări, baluri, se făceau chete pentru înfiinţarea de dispensare,
leagăne de copii etc. Bunăoară, la 8 noiembrie 1928 s-a inaugurat la
Cernăuţi Internatul „Virginia I. Nistor”. Tot Virginia Nistor prezida la
Cernăuţi o filială a „Reuniunii Femeilor Române” din Iaşi (condusă acolo
de Eliza Mârzescu, soţia lui Gh. Mârzescu)112. Sofia Meteş a fost
preşedinta Grupării Femeilor Române, filiala Cluj (prin anii 30), dar şi
preşedinta Comitetului Şcolar al Şcolii Normale de Menaj din Cluj,
remarcându-se totodată prin publicarea de numeroase studii literare.
Tot în astfel de activităţi a fost antrenată Adela Xenopol, una din
cele mai aprige apărătoare ale drepturilor femeilor din România şi
directoare a revistei „Viitorul româncelor”, dar şi Matilda Cugler-Poni,
Venturia Goga, Pulcheria Tarnavschi, Vera Săveanu, Graţiela Morariu
ş.a. De prin a doua jumătate de deceniului trei, soţia lui Iorgu Iordan a
activat în cadrul unei societăţi de binefacere denumită „Cantina şcolară”,
ce avea ca scop să ofere gratuit masa de prânz elevilor foarte săraci din
şcolile primare ale Iaşului, cu bani de la Ministerul Instrucţiunii şi din
donaţii, reprezentaţii teatrale, conferinţe etc.113. Prin deceniul patru,
aceasta chiar a fost aleasă ca preşedintă a societăţii, pe care a părăsit-o
când instituţia a fost anexată „Ajutorului legionar”114.
În afara acestor spaţii de manifestare a sociabilităţii, cei mai
mulţi universitari frecventau uzual sălile de teatru şi de operă, participau
la conferinţe publice, uneori la baluri şi serate dansante, iar unii – dar
deloc mulţi – aveau chiar plăcerea de a merge la hipodrom, devenit în
epoca acoperită de lucrarea de faţă unul din locurile importante ale vieţii
mondene, unde indivizii se întâlneau, evidenţiindu-se şi prin acest mod
apartenenţa lor la elita locală.
Apoi, este un lucru mult prea cunoscut şi obişnuit faptul că de
regulă mai toţi intelectualii frecventau cafenelele sau restaurantele, nu
doar la tinereţe, ci încă mult spre senectute. În mai multe locuri din
Jurnalul lui Teohari Antonescu avem însemnări despre asemenea locuri
unde colegii de universitate şi alte elite locale se întâlneau, petrecându-şi
112
Oltea I. Nistor-Apostolescu, Din comoara mea de amintiri, ed. Vasile Precop, Rădăuţi,
Edit. Septentrion, 2003, p.140-142.
113
Este de reţinut faptul că cea care a iniţiat dejunurile gratuite pentru şcolarii săraci,
acţiune legiferată apoi de Spiru Haret, a fost soacra lui I. Găvănescu, Zoe Savul.
114
Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.113-114.
235
o parte de timp la taclale115. Cât timp a funcţionat Junimea ieşeană, multe
din întâlnirile aniversare („balurile”) au avut loc la Café de Paris,
proprietatea lui Ernest de Girardin116, la Hillaire, Hotelul D’Angleterre,
Hotel du Nord, Hotel Binder ş.a. Universitarii ieşeni frecventau însă şi
berăriile, cele mai apreciate la sfârşitul veacului XIX fiind „Unirea” şi
„Zimbrul”.
De altfel, până spre finele secolului XIX, când au apărut la
Bucureşti şi la Iaşi primele „cluburi” în adevăratul înţeles al cuvântului,
tocmai aceste cafenele au îndeplinit rolul de locuri ale socializării, aici
venind nu neapărat universitarii, cât mai ales diverşii oameni politici,
funcţionari, scriitori, artişti plastici etc. La Bucureşti, de pildă, până spre
sfârşitul secolului, cel mai vestit loc era Cafeneau „Fialkovsky”, fondată
în 1853, şi care a funcţionat până la moartea proprietarului, în 1898
(ulterior a devenit Berăria Cooperativă). Cafeneaua era situată în
aşa-numita casă „Török”, la colţul dintre str. Câmpineanu cu Calea
Victoriei, de altfel imobilul servind şi pentru adăpostirea diverselor
notabilităţi care doreau să joace cărţi, printre aceştia numărându-se şi
universitari, de la litere venind frecvent aici Ion Zalomit, iar până în
preajma primului război mondial îşi dădeau întâlnire – folosind aceeaşi
veche denumire, de „Fialkovsky” – I.A. Rădulescu-Pogoneanu, M.
Dragomirescu, C. Giurescu ş.a. Frecventată era şi cafeneaua Imperial, iar
după dispariţia acesteia vechii clienţi universitari sau cei cu veleităţi de
scriitori s-au mutat la Capşa. Dar tot în capitală era căutată şi
cofetăria-cafenea „Nestor”, pe aici trecând frecvent Nae Ionescu şi N.
Petrescu.
Şi pentru că suntem în acest punct al vieţii universitarilor români,
nu ne putem reţine să nu reamintim subiectul schiţei lui Mihai Carp,
intitulată Domnul şi Doamna, în care mai toţi literaţii din Bucureşti ai
acelei epoci au priceput că cele două personaje erau Mihai Dragomirescu
şi soţia sa. În fond, tema este extrem de banală, dar tocmai de aceea şi
foarte sugestivă în ce-l priveşte pe universitarul nostru. „Domnul” se află
la o cafenea şi joacă şah cu o altă persoană, dar pierdea mereu, ceea ce-l
enerva la culme. Alături de el se afla soţia care, evident, plictisită, răsfoia
115
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005,
p.100, 106, 159-160 ş.a.
116
Acesta era fratele vitreg al lui Émile de Girardin, celebru om politic şi jurnalist francez,
fondator al cotidianului „La Presse”, în care publicitatea – generatoare de bani – este
dominantă.
236
o revistă. Descrierea făcută ei este plină de căldură, fiind prezentată ca o
femeie drăguţă, simpatică, cu trăsături delicate, însă palidă, cu ochii
înneguraţi şi osteniţi. Când la un moment dat aceasta îl roagă pe soţ – cu
multă, multă timiditate – să meargă acasă, el se enervează şi mai tare,
apostrofând-o de faţă cu „chibiţii” şi îndemnând-o să-şi ia o... bere. Cum
de la sine se înţelege, îndemnul o umileşte şi mai tare, chipul îi devine şi
mai suferind, pentru ca în cele din urmă să izbucnească în lacrimi. Dar
despre lipsa politeţei faţă de soţie a unor universitari nici nu vom discuta
aici mai mult, fiind însă proverbială grosolănia lui Dumitru Berlescu faţă
de nevasta lui.
Cât priveşte profesorii cu pasiuni bahice, deja am făcut mai sus
câteva referiri, pentru a nu mai dezvolta acum această temă. Însă nici nu
am vrea să trecem prea uşor peste acest gen de universitari, care
îndrăgeau sociabilităţile de pahar sau de cafenea, pentru că ei constituiau
frecvent o categorie anume de intelectuali, cunoscuţi de mai toată lumea,
care adeseori erau departe de a străluci şi la catedră, aşa cum se întâmpla
printre convivi. Deşi doar pentru puţină vreme a fost profesor la
Universitatea din Iaşi117, Bonifacio Florescu merită să ne reţină atenţia.
Ca fiu nelegitim al lui Nicolae Bălcescu118, cu studii serioase la Paris, de
unde revenise căsătorit cu o franţuzoaică (Rose Henriette le Roho),
Florescu a ajuns ulterior profesor la Liceul „Sf. Sava”, şi nu vedem de ce
în această postură s-ar fi comportat altfel decât dacă ar fi rămas
universitar. Cu alte cuvinte, mai toată lumea intelectuală bucureşteană
din ultimul pătrar al veacului XIX îl ştia mai curând ca un obişnuit al Căii
Victoriei, mereu făcând halte pe la Capşa şi la Cafeneaua Fialkovsky, aici
fiind „în adevăratul lui element”. Doar în acest gen de locuri, printre
prietenii din „gaşca literară”, cu multe ceşti de cafea, sticle şi pahare în
faţă, într-un fum de ţigară de-l tăiai cu cuţitul, Bonifacio Florescu părea
să se simtă cel mai bine, fiind mereu vesel, bine dispus, făcând risipă de
cunoştinţele sale cu trudă acumulate în vremea studiilor pariziene, sau
117
Bonifacio Florescu fusese numit profesor provizoriu pe bază de concurs (cf. Ordinul
Ministerului Instrucţiunii, nr.10.218 din 5 octombrie 1873), însă în anul următor a fost pus
în disponibilitate – la 15 aprilie 1874 –, prin ordinul ministrului de atunci, Titu Maiorescu
(cf. ordinului nr.3547/15 aprilie 1874). Pentru tentativele ulterioare de a reveni la o
catedră universitară vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti.
Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, I, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.430
(dar şi 244, 408).
118
Cu Alexandrina (Luxiţa) Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.
237
citind amicilor proza, versurile, textele sale de critică literară ori de
analiză politică119. Însă în acelaşi timp, la catedră, era opusul celui de la
cafenea: părea mereu iritat, nervos, aspru, izbucnind cu invective contra
elevilor chiar când nu exista vreo vină (de aceea i se mai spunea şi
„Nebunul”). De altfel, se pare, şcoala îl dezgusta, uneori trecând pe acolo
doar pentru a-şi încasa salariul120.
Un loc din inima Bucureştiului frecventat de unii universitari
până pe la începutul primului război mondial a fost şi grădina „Raşca”,
proprietatea unui ceh stabilit în capitală, loc aflat undeva între spatele
Universităţii şi strada Academiei. Se pare că restaurantul era mult
apreciat nu doar pentru felul în care fusese amenajat, dar şi prin muzica
ce o asigura, universitarul literar Ulysse de Marsillac menţionând în al
său Guide du voyageur à Bucarest prezenţa aici a reputatului violonist
Weist – care atrăgea de altfel multă clientelă germanofonă –, mai apoi
aici cântând şi tenorul Nicolae Leonard121.
Pe de altă parte, epoca de la finele veacului XIX şi începutul
celui următor pare să dicteze virtuţile alcoolului, bucurându-se de
aprecieri venite până şi de la cei apreciaţi ca sobri şi cumpătaţi. Scriindu-i
lui Titu Maiorescu din Roma, la 20 octombrie 1889122, Duiliu Zamfirescu
oferea un rudiment de meditaţie asupra acestui aspect: „Concluziunea
este că pentru mine excitaţiunea în genere şi în particular excitaţiunea
alcoolică, la temperamente nervoase, devine o putere creatoare, prin
faptul că conştiinţa prinde adâncul detaliilor, iar fantezia le colorează
într-un mod particular”123. Să fie oare aceasta cauza pentru care Al.
Philippide, obsedat să câştige timp pentru munca sa filologică, şi-a pus
un pat în camera sa de lucru (care era totodată şi bibliotecă), aici lucrând
câte 10-12, chiar 14 ore pe zi, alături de vestita „cană cu vin roş” (de care
n-a abuzat niciodată, dar din care lua din când în când câte un păhăruţ)?
119
Vezi şi portretul realizat de Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de
azi, Bucureşti, Edit. Paideia, 2003, p.254-255.
120
Cf. C. Kiriţescu, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, ed. C.C. Kiriţescu,
Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p.145, 150.
121
Vezi şi Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, prefaţă, note şi antologie
de ilustraţii de Adrian-Silvan Ionescu, Bucureşti, Edit. Meridiane 1999 (de asemenea,
Adrian-Silvan Ionescu, Un cronicar al timpului său: Ulysse de Marsillac, în „Secolul 20”,
1997, nr.4-6, p.172-177).
122
De fapt 21 octombrie.
123
Duiliu Zamfirescu, Opere, VII (Corespondenţă), ed. Al. Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1984, p.225.
238
Totodată, nu ar trebui să disociem consumul de băuturi alcoolice
de cel al nicotinei, ca modalităţi diferite de stimuli nervoşi, însă este
adevărat că în proporţii sensibil diferite. De aceea, găsim printre
universitari numeroşi fumători care însă nu erau atraşi de alcool.
Revenind însă la viaţa de cuplu, mulţi universitari au îndrăgit
călătoriile, excursiile cu funcţii multiple, chiar strămutarea temporară în
zone apreciate pentru diverse proprietăţi curative, ori pur şi simplu pentru
a scăpa de agitaţia urbană, uneori chiar de canicula estivală. Acest aspect
este semnificativ nu doar în ce priveşte prosperitatea profesorilor, dar şi
din perspectiva stilul lor de viaţă, chiar ca simptom al dorinţei lor – ori a
familiei – de sociabilitate sau chiar de extindere a orizontului cultural.
Este deja intrat în memoria colectivă ieşeană, de pildă, faptul că
mulţi universitari – şi nu numai – din acest centru de învăţământ superior
îşi petreceau vara îndeosebi în câteva locaţii submontane, în principal la
Slănic Moldova şi aria celebrelor mănăstiri nemţene (mai ales Agapia,
Văratec şi Neamţ). De prin 1880 până pe la primul război mondial, mai
ales Slănicul a fost un loc de întâlnire a protipendadei din fosta capitală a
Moldovei, staţiunea fiind o creaţie a Eforiei Spitalelor „Sfântului
Spiridon” din Iaşi124, la fel cum şi Sinaia, bunăoară, a fost opera Eforiei
din Bucureşti. Atraşi nu numai de vogă şi proximitatea altor tipuri de
elite, Slănicul Moldovei era deopotrivă căutat pentru efectele terapeutice
ale aerului din zonă, apele minerale, pădurile şi chiar salinele din
apropiere, nu puţini fiind iluştrii noştri scriitori care ne-au lăsat pagini
memorabile asupra locului125. Aşa se face că pe timpul verii hoteluri
precum „Racoviţă”, „Zimbru”, „Cerbu” sau „Puf” erau din vreme
antamate, la fel cum alte vile îşi aveau clienţi statornici, ce se mutau aici
vremelnic cu tot ce presupune complexitatea unei „case” (membrii
familiei, cu servitori, bucătăreasă, trăsuri pline de haine şi lenjerie etc.),
goniţi de canicula, uscăciunea şi praful deja legendare ale Iaşului. Şi
probabil apogeul a fost atins în vara lui 1909, când la Iaşi a izbucnit o
teribilă epidemie de febră tifoidă, încât mai toţi cei cu minimă stare au
plecat din oraş. Iar cauza epidemiei a fost tocmai lipsa apei potabile şi
124
Proprietarul domeniului fusese Constantin Cehan Racoviţă, care îl cedase Epitropiei
„Sfântul Spiridon”. Aceasta, încă de pe la 1850 începe să amenajeze stabilimentul, sub
oblăduirea ei efectuându-se şi primele cercetări asupra efectului curativ al apelor minerale
de aici.
125
Vezi îndeosebi Nicu Gane, Două zile la Slănic; de asemenea, Duiliu Zamfirescu a scris
câteva articole-reportaj, o nuvelă (Un amor în munţi) şi o poezie (La Slănic) etc.
239
nenorocita lentoare (ca să nu-i spunem lene) a celor care lucrau la
canalizare, care au umplut străzile de şanţuri, lăsându-le aşa cu lunile, pe
o vreme de-a dreptul caniculară126. Cu această ocazie au plecat aproape
disperaţi mulţi universitari din Iaşi, bunăoară Iancu Botez urmărind cu
multă îngrijorare avatarurile soţiei şi ale copiilor de a ajunge la Slănic
Moldova, el aflându-se pe atunci în Anglia.
Dar nu doar universitarii ieşeni erau prezenţi aici, staţiunea fiind
vizitată uneori şi de bucureşteni, precum V.A. Urechia, D. Evolceanu,
I.Al. Rădulescu-Pogoneanu ş.a. Din nefericire, anii primei conflagraţii
mondiale au dus la ruina staţiunii, linia frontului trecând practic pe aici
vreme de aproape doi ani, multe hoteluri fiind distruse, inclusiv Cazinoul
care strălucea odinioară.
Şi pentru a nu părăsi Moldova, un alt loc de petrecere a
vacanţelor au fost mănăstirile din ţinutul Neamţului, îndeosebi cele de la
Agapia, Văratec şi Neamţ127. Prin frumuseţea locurilor, a spiritualităţii
monahale, a liniştii şi îndemnurilor spre reculegere, acest spaţiu a atras
mereu pe mulţi din intelectualii noştri. Nu întâmplător, la Văratec şi-a
petrecut ultima parte a vieţii şi a ales să fie îngropată aici Veronica Micle,
iar Constanţa Marino-Moscu tot aici s-a stabilit spre bătrâneţe, pentru o
vreme, la fel cum la Agapia – de pildă – au fost reînhumate osemintele
beizadelei Gr. Sturdza, aduse din impozanta capelă de la Bellu. Iar pe la
Agapia au trecut, petrecându-şi vacanţele, figuri importante ale literaturii
române, precum Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Calistrat Hogaş, I.L.
Caragiale, G. Coşbuc, O. Goga, G. Topârceanu, Gala Galaction, pentru
ca Al. Vlahuţă chiar să-şi construiască o casă tradiţională, cu târnaţ,
locuinţă ce se mai păstrează încă, ca muzeu, şi în care a zăbovit în mai
multe rânduri şi Nicolae Grigorescu, cel care a pictat interiorul bisericii
în anii restaurării ei, prin 1858-1862.
Frecvent şi-a petrecut vacanţele la Agapia şi Garabet Ibrăileanu,
uneori alături de C. Stere, care „patronase” de altfel pe la cumpăna
126
Primar era Nicu Gane, iar presa ieşeană din acel an este plină de revoltă pe această
temă. De altfel, la vremea aceea Iaşul era într-o stare sanitară deplorabilă, bântuit frecvent
de epidemii.
127
Pentru o succintă descriere de la 1886 vezi fragmentul de memorii ale lui Iancu
Cerkez, în „Magazin Istoric”, XXXII, 1998, nr.7, p.60-63 (prezentare de Mihai Ştefan); de
asemenea, Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave,
ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005, p.72-77, 82-86
ş.a.
240
veacurilor XIX-XX un valoros grup de tineri intelectuali pe care îi
regăsim apoi la „Viaţa Românească”, care făceau excursii îndelungate în
ţinutul Neamţului, urcau Ceahlăul etc., în cadrul acestui grup
realizându-se patru căsătorii, toate perechile fiind cununate de familia
Stere (inclusiv pe Ibrăileanu). Uneori însă, criticul literar ieşean frecventa
şi Mănăstirea Neamţ ori Râşca, iar până pe la 1916 şi Văratecul, stând în
gazdă la maica Glicheria (uneori şi câte 2-3 luni pe an). Ultima călătorie
a lui Ibrăileanu la mănăstirile nemţene a fost în vara lui 1928, ulterior
boala care a început în acel an să se manifeste şi care i-a adus sfârşitul
împiedicându-l să mai călătorească.
În ceea ce priveşte beneficiile unor asemenea locuri de odihnă şi
reculegere, acestea se resimţeau aproape imediat. De pildă, Ibrăileanu a
venit la Mănăstirea Neamţ în vara lui 1912 sfârşit din punct de vedere
fizic şi intelectual, scriindu-i lui Brătescu-Voineşti că: „Munca şi emoţiile
din vremea cât m-am zbătut pentru catedră m-au doborât. (...) Am muncit
zi şi noapte, «dejunând» noaptea pe la 3 prin crâşme (...), scriind până a
doua zi la 10-11, dormind sau sforţându-mă să scriu până la 6 seara, apoi
reîncepând orgia muncii. Am dat doctorat (examen în regulă), am scris
un volum în două luni, l-am tipărit în 8 zile etc.! Dar, în sfârşit, am reuşit
[să devină profesor universitar]. Lucrul cel mai grav este insomnia”128.
Însă după vara petrecută acolo, la mănăstire, a revenit la Iaşi în plină
formă, remontat şi cu poftă de viaţă.
Dar şi Al. Philippide îşi petrecea vacanţele (în jur de trei luni pe
an, numai vara) pe la mănăstirile din munţii Neamţului, îndeosebi la
Agapia. Însă în 1909 filologul ieşean a fost cu familia şi pe litoral, la
Constanţa. Numai că pe atunci litoralul nu era încă ce a început să devină
în perioada interbelică, mai ales o modă, universitarii frecventând mai
ales Tekerghiolul şi Mangalia, după 1920 adăugându-se şi Balcicul (sau
Coasta de Argint129). De fapt, celebru înainte de primul război mondial
era doar Tekerghiol, ca staţiune balneară, unde la 1899 s-a ridicat Hotelul
Movilă, pe malul lacului (unde este astăzi Eforie, iar în perioada
interbelică i de mai spunea Carmen Sylva). Pe litoral au mers aşadar
Petre Andrei (îndeosebi la Mangalia), Ion Breazu (la Tekerghiol, pentru
128
Scrisori către Ibrăileanu, III, ed. M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu
şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.466.
129
Unde vara se ţinea o Universitate Populară, la care au conferenţiat şi câţiva universitari
literari.
241
fiul său Dan), Gh. Vâlsan şi I.M. Marinescu (Tekerghiol), Gh.I. Brătianu,
Leca Morariu, Dinu Pillat, G. Călinescu, Al. Rosetti ş.a. Iar unii
universitari şi-au ridicat aici chiar locuinţe secundare, precum Nicolae
Iorga ori C.C. Giurescu, pe la începutul anilor ’30, ambii la Mangalia, cel
dintâi pe malul mării, celălalt în partea de nord a oraşului (actualmente
fiind integrată complexului sanatorial de acolo).
Pentru universitarii din Bucureşti, mai ales, dar şi pentru ceilalţi,
locurile cele mai apropiate şi preferate de ei au fost pe Valea Prahovei, în
aşezări precum Sinaia, Predeal, Poiana Ţapului sau Buşteni. Dar în zonă
la fel de atractive au fost Vălenii de Munte, Branul şi Rucărul, frecvent
vizitate de intelectualii noştri încă de la finele veacului XIX. De pildă,
până la primul război, în aceste locuri poposeau vara D. Evolceanu, M.
Dragomirescu, Teohari Antonescu, I. Rădulescu-Pogoneanu ş.a. Şi
înainte, dar mai ales după primul război mondial, Sextil Puşcariu mergea
uneori la pescuit de păstrăvi, la Bran, acolo unde de altfel moştenise o
casă. În vara lui 1902, la Buşteni, Simion Mehedinţi a lucrat cu mult sârg
şi randament la un manual de geografie. Cât priveşte atractivitatea acestei
regiuni în anii interbelici ar trebui concepută chiar o carte, Sinaia fiind
evident în top, în primul rând datorită proximităţii castelului Peleş,
devenit reşedinţă a familiei regale din 1883. A existat însă şi un preţ al
acestei „aglomeraţii”, surprins de altfel şi de I.M. Marinescu, căruia îi
plăcea enorm zona montană a Bucegilor, petrecându-şi adeseori
vacanţele aici, mai ales că fratele său Iulian îşi cumpărase o confortabilă
vilă la Sinaia. Numai că referindu-se la această locaţie, I.M. Marinescu
regreta „prea multa îngrămădire de snobi şi de chinuiţi din Bucureşti,
care, cu banalitatea şi prostia lor, stricau tablourile atât de frumoase ale
munţilor Sinaiei”130.
Au existat însă şi alte locuri privilegiate de călătorie şi odihnă
pentru universitarii literari. Alexandru D. Xenopol a tipărit numeroase
pagini interesante asupra excursiilor lui în zona Vetrei Dornei şi a văii
Bistriţei131, pe aceasta din urmă călătorind cu pluta, acţiune devenită o
130
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.173.
131
Vezi A.D. Xenopol, Amintiri de călătorie, Iaşi, H. Goldner, 1901. Acest volumaş
împreună cu alte texte ale lui de memorialistică au fost pregătite de mine să apară la
Editura Sport-Turism, într-un tom inclus doi ani la rând în planurile editoriale (în 1988 şi
1989). N-a mai văzut lumina tiparului pentru că redactorul de carte Grigore Damirescu
îmi impunea mereu imperativ scoaterea tuturor pasajelor referitoare la evrei şi utilizarea
242
modă, pentru că şi alţi profesori au mai făcut acest lucru, ultimul pe care
l-am identificat fiind Leca Morariu, împreună cu familia sa, în vara lui
1943. De asemenea, Ioan I. Lapedatu îşi aminteşte de o excursie făcută
de el, cu Ioan Lupaş şi cu Ştefan Boer la Lacul Bâlea: „A fost o
excursiune foarte animată, la care am petrecut de minune şi pe care n-o
voi uita niciodată. Am constatat atunci că Lupaş în alpinism este tot aşa
de tare ca în istorie”132. Ovidiu Papadima era şi el un împătimit al
drumeţiilor montane, împreună cu soţia lui, Gilli. În astfel de cazuri,
Papadima era extrem de meticulos, pregătind traseele dinainte şi
marcându-le pe hartă, planificându-le pe zile şi etape, îndeosebi Bucegii
fiind favoriţii lui, mergând adeseori în grup, cu diverşi prieteni de
familie. Îndrăgostit de munte a fost şi Al. Rosetti, care făcea frecvente
excursii împreună cu soţia, după cel de-al doilea război mondial fiind
însoţit şi de Al. Balaci.
Prin anii 20 şi 30 ai veacului trecut, N. Cartojan îşi petrecea
vacanţele de vară la Pucioasa, „la marginea staţiunii balneare, într-o mică
vilă cu un crâmpei de livadă şi pădure care întrunesc laolaltă tot farmecul
vieţii câmpeneşti”133, iar I. Breazu îşi consuma două-trei săptămâni pe an
la Sângeorz-Băi şi cam tot atâtea pe litoralul Mării Negre. Tot în aceeaşi
perioadă, deosebit de frecventate erau staţiunile Călimăneşti şi Căciulata,
pe malul Oltului şi în proximitatea Coziei, unde se află mormântul
principelui valah Mircea cel Bătrân, aici căutând liniştea şi efectul
tămăduitor al apelor minerale universitari precum Sextil Puşcariu, C.
Marinescu, Tudor Vianu, Nicolae Petrescu ş.a. Pentru cadrul natural şi
efectele terapeutice deosebite era căutată şi staţiunea Govora, care în plus
era încărcată şi de multă istorie culturală, la mănăstirea cu acelaşi nume
aflându-se – de pildă – una din cele mai vechi tiparniţe din Ţara
Românească. Aici a venit bunăoară în mai multe rânduri Ştefan Zeletin,
croşetelor, toate aceste solicitări fiind consemnate în aşa-zisele „Minute”, iar pentru că am
refuzat aceste mutilări, cartea n-a mai apărut, manuscrisul pierzându-se în vâltoarea
evenimentelor din decembrie 1989. De altfel, aşa s-a „pierdut” şi traducerea mea din
Teoria istoriei, tot a lui Xenopol, cu o prefaţă de Al. Zub (şi aceasta inclusă în planul
editorial tipărit, însă al Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, deja cu corecturi în şpalt
făcute). Versiunea a reapărut şi a fost tipărită totuşi, vreo cinci-şase ani mai târziu, aşa
cum o pregătisem eu, cu aceaşi prefaţă a lui Al. Zub, însă... sub semnătura altui
„tălmăcitor”.
132
Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. îngrijită de Ioan Opriş, Iaşi, Institutul
European, 1998, p.292.
133
Cf. Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.239.
243
pentru a-şi vindeca reumatismul, iar alţii pentru plămâni sau diverse boli
degenerative. Dar şi Agigea era căutată de mulţi universitari „literari”,
îndeosebi pentru împachetările cu nămol.
Tot în perioada interbelică, staţiunea Sovata a fost frecventată de
unii universitari literari, îndeosebi în mijlocul verii, pentru a beneficia de
efectele terapeutice ale lacului salin helioterm de aici, Al.
Tzigara-Samurcaş venind – începând cu 1922 – mai mulţi ani la rând.
Aici şi-a petrecut două săptămâni Ov. Densusianu, în vara lui 1928, iar
G. Călinescu a poposit pentru tratament în vara lui 1936 şi 1937, pentru
ca în 1939 să opteze pentru Ocna Sibiului. Iar cine ajungea la Sovata, nu
se putea abţine să nu viziteze, cu mijloacele epocii, locurile din apropiere,
încă necunoscute pentru mulţi regăţeni, dar de o încărcătură istorică şi
culturală deosebită: Corund, Praid, Sighişoara, Tg. Mureş ş.a.
Pentru scopuri balneoterapeutice s-ar mai cuveni reţinute şi alte
staţiuni estivale, astăzi uitate cu totul, dar care până pe la primul război
mondial erau destul de frecventate şi de universitari, îndeosebi cei din
Iaşi. De pildă staţiunea Bălţăteşti, pentru apele ei sărate, cu sulfaţi şi iod
în concentraţie foarte mare, sau Strunga, cu ape minerale sulfuroase şi
magneziene. Sau Mehadia (în jud. Caraş-Severin), unde Vasile Pârvan a
urmat în vara lui 1920 o cură de vreo 30 zile, în urma unei spitalizări în
clinica dr. Haţeganu din Cluj134.
Apoi, a călători în străinătate era un obicei mult prea comun
universitarilor noştri, în primul rând deoarece – cu una sau două excepţii
– toţi îşi făcuseră studiile sau se specializaseră în afara graniţelor, apoi, ca
profesori, mergeau frecvent peste hotare, participând la congrese sau
colocvii ştiinţifice, ori chiar pentru documentare. Aşadar, a călători în
străinătate, a trăi o vreme în alte spaţii culturale, înseamnă şi a te legitima
ca „om profesional”, reîntâlnindu-te cu foştii profesori sau colegi ajunşi
şi ei în vârful ierarhiei universitare, a ţine conferinţe, dar şi a intra în
biblioteci şi a te pune la punct cu noile apariţii editoriale în materia ce o
onorai. Bunăoară, Ovid Densusianu, de la finalizarea studiilor la Paris
(1896) şi până în apropierea morţii sale, a revăzut Franţa în aproape toate
vacanţele de vară, şi nu numai. Iar despre călătoriile lui N. Iorga ar trebui
să scriem o carte destul de voluminoasă135. De asemenea, lui Mihai Ralea
134
Cf. „Înfrăţirea”, Cluj, I, 1920, nr.2 (3 august), p.4.
Vezi, de pildă, măcar N. Iorga, Pe drumuri depărtate, 3 vol., ed. Valeriu Râpeanu,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1987.
135
244
îi plăcea foarte multă să călătorească. De altfel, în viaţa sa, o bună parte
din timp şi-a petrecut-o în trenuri, ba chiar şi decesul lui s-a produs în
tren.
O excepţie totuşi a existat, aceasta fiind Garabet Ibrăileanu. Nu
numai că nu a făcut studii sau specializări în străinătate, dar se opunea cu
îndârjire oricărei idei de a părăsi Iaşul, în afara verilor petrecute în ţinutul
Neamţ, şi asta doar până în 1928. O singură dată a făcut un compromis,
în vara lui 1904, călătorind prin nordul Italiei, Austria, Germania şi
Elveţia, mai mult pentru că i-a promis soţiei că va veni să o ia dintr-o
staţiune balneo-climaterică, după un control medical ce-l făcuse aceasta
la Viena. A fost singura lui călătorie în străinătate, de altfel
terminându-se destul de repede şi bucurându-se nespus că revine acasă.
Iar la rigoare, am putea invoca o altă ieşire, după război, când s-a dus la
Chişinău ca s-o vadă pe Maria Stere, fosta soţie a lui C. Stere, aflată
atunci acolo la fiul ei Roman. Asta a fost tot!
Oricum, întotdeauna profitul călătoriilor universitare era dublat
de aportul unui turism cultural mai mult sau mai puţin de convenienţă,
mai ales pentru membrii familiei universitarului, care căutau în felul
acesta să îşi completeze capitalul cultural simbolic. Astfel, în
peregrinajele lor europene ne apar mereu interesaţi de arhitectură, muzee,
teatre, săli de concerte, galerii de artă, monumente istorice sau – mai
târziu – cinemauri, care suscitau în acest cadru multă curiozitate, chiar
cafenelele şi restaurantele, iar pentru unii diversele saloanele literare
(evident, dacă erau primiţi!). Aşadar, fundamentul acestor călătorii ale
universitarilor noştri îl constituia oferta paraculturală a Occidentului,
căreia vizitatorii din România au fost tentaţi mereu să-i accentueze
valoarea, pentru că paracultura este un mod de accedere la modernitate.
Au existat şi motivaţii – să le zicem – „medicale”, fiind de bon
ton a merge de pildă prin staţiunile balneo-climaterice din străinătate. Şi
nu au fost puţini aceia care au mers frecvent la Karlovy-Vary, mai ales
pentru afecţiunile de ficat (Iorgu Iordan, Sextil Puşcariu ş.a.), la
Marienbad, Franzensbad ş.a. În ultimul deceniu al veacului XIX, dar şi
mai apoi, deosebit de frecventată era Abbazia – acum în Croaţia –, aici
mergând de nenumărate ori Titu Maiorescu, pentru odihnă îndeosebi,
clima şi ambianţa fiind deosebite: staţiunea era aşezată în golful
Quarnero, fiind înconjurată de păduri de laur şi străjuită de Monte
Maggiore. Iar când vreun discipol de-al lui Maiorescu manifesta
surmenaj sau o afecţiune depresivă, profesorul nu ezita să-i susţină
245
financiar un sejur în aceste locuri, cu preţuri deloc ieftine. Aşa a fost
cazul lui P.P. Negulescu, adus de Maiorescu în această staţiune chiar şi
după ce discipolul îşi făcuse o oarecare situaţie, devenind profesor la
Universitatea din Iaşi. Dar tot la Abazzia venea uneori şi regele Carol I,
prilej – după 1900 – pentru Titu Maiorescu de a se întâlni cu acesta şi a
discuta diverse probleme nu doar politice. Şi pentru că tot am vorbit de
Maiorescu, trebuie să menţionăm faptul că acesta îşi folosea toate
vacanţele pentru călătorie şi sejururi de plăcere, de mai multe ori
petrecându-şi vacanţa de Paşti la Nice (Franţa), pe ţărmul Mediteranei.
Iar nu de puţine ori, aceste călătorii erau şi prilejuri de a fi alături
de prieteni, de a confirma solidarităţi, de a gândi în tihnă proiecte etc. La
începutul secolului XX, mai mulţi ani la rând Teohari Antonescu îşi
petrecea vacanţa la Rucăr, pe valea Dâmboviţei, alături de M.
Dragomirescu, ambii cu familia, fiecare având deja copii, primul o fată,
al doilea un băiat. La fel au procedat o parte din cei grupaţi în jurul
„Vieţii Româneşti”, care îşi petreceau câteva zile de vară în jurul lui
Ibrăileanu şi Stere pe la una din locaţiile favorite din ţinutul Neamţ. Aşa
cum relatează un memorialist, pentru intelectualii de la „Viaţa
Românească”, „legăturile dintre prieteni se strângeau încă şi mai mult în
cursul vacanţelor, când se organizau excursii colective la Rarău sau la
Văratec, iar mai târziu când îşi făceau cu toţii vilegiatura la mănăstirile
nemţene”136.
În iulie 1934, de exemplu, Tr. Bratu, I. Iordan şi C. Balmuş
(cărora li s-a adăugat şi Simion Sanielevici) au făcut o croazieră de o lună
pe Mediterana, cu nava „Transilvania”, vizitând Constantinopol, Atena,
Alexandria, Malta, Alger, Barcelona, Marsillia, Nice. Nu întâmplător, cei
trei profesori au alcătuit în toată perioada interbelică un soi de grup de
presiune la Iaşi, suficient de influent (mai ales prin rectorul Bratu),
cimentat evident de interese universitare, Iordan şi Balmuş fiind solidari
şi mai apoi, după schimbarea de regim din 1947. La fel, în vacanţa de
Paşti a lui 1923, I. Lupaş cu soţia, împreună cu familiile Ioan I. Lapedatu
şi dr. Beu au călătorit împreună, cu vaporul „Principesa Maria”, la
Constantinopol şi Atena. În capitala Turciei au fost primiţi de
ambasadorul Filaliti, iar fiul lui Beu – care era secretar de Legaţie – i-a
plimbat prin imensul oraş, dar mai ales prin bazarurile acestuia. Au mers
136
M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.12-13.
246
apoi la Atena, iar noaptea Învierii i-a prins pe vapor, I. Lupaş fiind cel ce
a ţinut o predică, înălţat pe catarg137.
N-am vrea să încheiem acest capitol fără o minimă referire la
starea fizică a universitarilor literari, boala sau sănătatea fiind la urma
urmei condiţia indispensabilă pentru tonusul cuiva, a armoniei în mediul
familial, a capacităţii sau a incapacităţii de a se regăsi şi concentra asupra
activităţilor profesionale, a dozării efortului pentru studiu, scris şi alte
activităţi extra-intelectuale, cu implicaţii chiar în ce priveşte aspectul
fizic, rezistenţa şi reacţia faţă de anumite maladii, felul în care acestea
afectează temperamentul sau comportamentul, chiar posibilitatea de a
procrea etc.
Am menţionat deja despre neurastenia de care suferea Garabet
Ibrăileanu, şi despre care se exprima astfel în toamna lui 1921,
adresându-se prietenului său Paul Zarifopol: „Am fost şi sunt în
momentele cele mai rele ale vieţii mele. Sunt eroul ridicol şi abject al
unei dureroase tragedii. Neurastenia a ajuns la culme. Asud necontenit şi
necontenit mă tem de pneumonie. Asud de oboseală, de căldură, de
emoţii, de frica de a asuda. Asta mă face prizonier în casă”138. Dar nu este
singurul universitar ce se plânge de asemenea simptome, deşi nici un
altul n-a ajuns la asemenea „performanţe” maladive şi pe o atât de
îndelungată perioadă. Să fi fost oare şi puţină autosugestie, devreme ce în
epocă neurastenia părea un apanaj al celor cu preocupări intelectuale
deosebite, semnul evident al sforţărilor în domeniul creaţiei? Pentru că nu
întâmplător, Anatole France – atât de drag lui Ibrăileanu – spunea: „la
neurasthénie est le singe des maladies”.
Un alt beteşug ce a afectat pe numeroşi universitari români a fost
reumatismul, ce părea atotprezent în epoca la care ne referim, la fel cum
şi tuberculoza părea un pandantiv, cel puţin până pe la finele primului
război mondial. Deoarece nu trebuie să uităm faptul că pe atunci
încălzitul caselor era într-adevăr o problemă, atât prin aceea că imobilele
erau înalte, cu pereţii groşi, fără o bună izolaţie a podelelor, în vreme ce
tehnicile de producere a căldurii nu erau atât de evoluate ca astăzi.
Prin ianuarie 1889, Al. Odobescu se plângea mai tot timpul de
faptul că: „Am o durere reumatică insuportabilă deasupra sânului drept.
137
Ion I. Lapedatu, Op. Cit., p.272.
Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1987, p.163.
138
247
Sunt nişte junghiuri ascuţite care mă chinuie fără încetare, aşa încât scriu
cu greu. Picioarele îmi sunt îngheţate şi sângele mi s-a urcat la cap,
într-atât de agitat sunt în aceste zile nenorocite”139. Iar două decenii mai
târziu, Vasile Părvan îi scria lui D. Onciul, de la Roma, despre faptul că:
„Vremea rea din nord m-a silit să plec fără voia mea în Italia [din
Germania, unde îşi pregătea doctoratul]. Reumatismul m-a atacat iară
foarte violent şi în special la ochiul stâng, cu care în ultimul timp nu mai
vedeam aproape de fel la Berlin”140.
Dar şi alte afecţiuni făceau ca viaţa cotidiană a universitarilor
noştri să nu fie tocmai cea dorită. De mai multă vreme Gr.G. Tocilescu
suferea de inimă, iar în vara lui 1907 se afla la Bad Nauheim (Germania),
de unde-i scrie fostului său discipol: „Iată-mă aici osândit ca să sper vreo
uşurare la marile mele suferinţe fizice: o boală ticăloasă, care nu iartă,
căci e vorba de inimă, mi s-a ivit cu atâta furie încât a îngrozit şi pe
doctori. Îmi este absolut interzis: orice osteneală fizică sau morală, orice
emoţiune; umblet nu mai mult de două ore în timpul zilei, dar o singură
dată nu mai mult de un quart de oră, urmat de un quart de odihnă, şi
numai pe şes; nici un urcuş; pe carte, hârtie, condei să nu pun mâna.
Înţelegi dar ce fel de existenţă sunt osândit ca să duc de aici înainte, şi
câtă durată va putea ea avea. Deşi ardeam de dorinţe să pot sfârşi cele
începute, şi doamne! Câte mai sunt începute – mă văd silit să mă uit şi să
gândesc la ele, să le las trunchiate”. Iar în drum spre orăşelul german,
Tocilescu trecuse pe la Viena, unde a consultat pe dr. Carl Harko von
Noorden, care a constatat o dilatare a cordului, sistemul nervos fiind
zdruncinat din cauza muncii şi surmenelii, în plus având mari probleme
cu circulaţia sanguină, insomnii, din această cauză fiind şi foarte slăbit. În
acest context îi scria câteva zile mai târziu aceluiaşi interlocutor: „Mă
gândesc cu groază chiar la biroul şi la biblioteca mea, care-mi fac rău,
ştiind că o dată trăiam lucrând, şi acum trebuie să trăiesc – pe cât mai pot
trăi – fără ca să lucrez. N-am teamă de moarte, căci o dată trebuie să mor;
dar regret că trebuie să închid ochii înainte de a-mi fi încheiat opera.
Soarta însă aşa a voit. Împlinească-se voia ei”141. Şi-a mai revenit însă,
ameliorându-i-se oarecum sănătatea, în toamna aceluiaşi an Tocilescu
139
Elena Piru, Pe marginea morţii lui A.I. Odobescu, în „Manuscriptum”, 1/1971, p.167.
Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973,
p.55.
141
N.I. Apostolescu, Din viaţa lui Tocilescu, în „Revista pentru istorie, arheologie şi
filologie”, vol. XI, 1910, p.356-358.
140
248
aflându-se la Tropaeum Traiani, unde va continua săpăturile arheologice,
însă în condiţii mizerabile, pe o vreme extrem de caldă şi o atmosferă
plină de praf, locuind într-o casă cu trei camere împreună cu gardienii şi
oamenii de serviciu etc. Cu toate acestea va mai duce boala oarecum „pe
picioare”, încă doi ani, aflându-şi sfârşitul la 18 septembrie 1909.
Petre Cancel era bolnav de epilepsie, plus alte maladii, care
într-un fel explică randamentul lui redus. Dumitru Onciul era uşor
şchiop. Pe lângă faptul că V.A. Urechia era mic de statură, mai era şi
miop, purtând ochelari cu multe dioptrii; Gh. Bogdan-Duică avea
strabism. De pe la finele anilor 30, Şt. Bezdechi a început să sufere de
varicosităţi extinse la ambele membre inferioare, cu staze circulatorii
foarte grave, ceea ce-l împiedica uneori să meargă, pentru că aceste
tulburări circulatorii au repercusiuni şi asupra musculaturii, tendoanelor
şi articulaţiilor, pricinuind totodată dureri foarte mari. Ioan Bianu suferea
de o semisurditate, motiv pentru care trebuia să i se vorbească ceva mai
tare. De urechi a suferit şi Titu Maiorescu, încă de prin anii 70 ai veacului
XIX, urmând tratamentul prescris de un celebru medic din epocă,
Sebastian Kneipp142.
Alţii au trecut prin accidente ce i-au ţinut la pat sau le-au creat un
disconfort evident. De pildă, la 15 decembrie 1950, pe o stradă din Sibiu,
la o intersecţie, un muncitor beat aflat pe bicicletă a lovit pe O. Ghibu,
fracturându-i braţul drept din umăr. A stat în spital vreo două luni şi cu
toate stăruinţele ortopezilor din Sibiu şi Cluj, fractura s-a prins cu greu,
lăsând totodată sechele. Dar mulţi alţii au trecut prin spitale, pentru
intervenţii chirurgicale şi diverse tratamente: Scarlat Lambrino a fost
grav rănit în vremea primului război mondial, în 1916, în zona Şercaia,
de o bombă ce a explodat în apropiere, fiind pătruns de numeroase schije,
motiv pentru care a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale; în
1932, D. Russo a făcut o operaţie de prostată la Atena; Ioan Lupaş a
trecut prin două operaţii grele în decembrie 1955 şi aprilie 1956, iar în
1957 a avut alte două intervenţii la ochi, în speranţa că va putea să mai
vadă puţin etc. Dar asupra acestor lucruri vom mai reveni în ultimul
capitol al cărţii, motiv pentru care nici nu mai insistăm acum.
142
Acesta a dezvoltat o terapie pe baza apei, printr-un sistem complex de tratamente (băi,
jeturi sub presiune, aburi, alternanţa apă rece/apă caldă etc.), dar şi prin utilizarea plantelor
(vezi Sebastian Kneipp, Farmacia verde. Miracolul vindecării bolilor, Bucureşti, Edit.
Icar, 2006, 288 p.).
249
După cum s-a putut constata, am prezentat mai sus doar câteva
aspecte din viaţa de familie a universitarilor români, vieţuirea în comun a
doi indivizi fiind în fond mult mai complexă şi pasionantă. Însă din
multitudinea de aspecte am dorit să le surprindem doar pe cele mai
semnificative din perspectiva conturării trăsăturilor de familist, de
intelectual, de om al cărţii, de profesor universitar, încercând să-l
evidenţiem cu lumini, dar şi cu umbre.
250
CRIZA CUPLURILOR
V
iaţa în doi nu presupune o „fericire veşnică”, o dolce farniente,
tot o „lună de miere”, după cum în epoca avută aici în vedere nu
toate căsătoriile au avut ca fundament sentimentele profunde ale
iubirii, atracţia aceea „nebună” care să ducă la cedări ori la dibăcia de a
convieţui în profitul întregii familii. Cu alte cuvinte, nu toată lumea a
trecut prin aceleaşi etape ale cuplului, sau în aceeaşi ordine, la fel cum cei
doi parteneri au nu doar trăiri diferite ale convieţuirii, ci şi mentalităţi,
temperamente care uneori cu greu pot fi armonizate. De pildă, o aventură
extraconjugală poate fi un seism pentru un cuplu, subminând serios
fundamentele acestuia. Într-o altă familie, acelaşi eveniment
repoziţionează atitudinile, iar în altele se adoptă tactica ignorării ori „de a
nu se mai vorbi”, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Însă datorită
diverselor aventuri şi infidelităţi ale lui B.P. Hasdeu, de exemplu, din
1881 cuplul trece printr-o lungă perioadă de criză, camuflată prin
plecarea celor două Iulii (soţie şi fiică) la Paris. La fel şi în cazul lui Al.
Odobescu! De altfel, încă înainte de plecarea lui Odobescu la Paris – ne
referim la perioada din jurul lui 1885 –, la Bucureşti, cei doi soţi locuiau
separat, el pe str. Verde 18, ea pe Calea Victoriei 129.
Totodată, ceea ce pentru unii pare insurmontabil (lipsa tandreţei,
a conversaţiei, răceala faţă de celălalt, nervozitatea, crisparea, inhibiţiile
etc.), pentru alţii trec ca episoade minore, fără semnificaţie. Nu
întâmplător, N. Iorga ajunsese să se plângă pe la 1900, după numai un
deceniu de la căsătoria lui cu Maria Tasu, de lipsa afecţiunii din partea ei,
de parcă problemele unui cuplu ar sta doar în sarcina unui singur
partener, celălalt fiind cu totul inocent. Ne şi imaginăm pe Iorga stând la
cheremul afecţiunii celuilalt! Şi totuşi, atunci, era un nefericit! Iar
nefericirea din plan personal era dublată de o alta, de factură oarecum
profesională, ceea ce a făcut pe Lazăr Şăineanu să-şi manifeste
îngrijorarea faţă de situaţia în care se găsea Iorga, în aprilie 1900: „Am
fost dureros impresionat de starea fizică şi sufletească în care te-am găsit
251
ieri. Situaţia d-tale actuală m-a afectat cu atât mai penibil, cu cât îmi
evocă contrastul de încrederea plină de energie, ce m-a bucurat în ultima
noastră întrevedere”; „Nu-i bine, în momente de adâncă mâhnire, să te
izolezi şi să-ţi concentrezi durerea”, iar „ocupaţiunea pur intelectuală nu
e suficientă, în momente grele ale vieţii, să-ţi redea liniştea şi seninătatea.
Numai un suflet simpatic poate opera această diversiune”1.
Pe de altă parte, mai multe tipuri de evenimente pot avea
repercusiuni asupra armoniei unui cuplu: gelozia greu reprimabilă,
despărţirile îndelungate, o dificultate sexuală, lipsurile materiale, o boală,
naşterea sau pierderea unui copil ori a cuiva foarte apropiat, faptul că o
mamă îşi neglijează soţul în profitul progeniturii sau chiar a unei alte
iubiri, diverse activităţi profesionale sau sociale ce solicită peste măsură
pe unul din parteneri, cu corolarul că unii sacrifică timpul hărăzit familiei
în folosul muncii, aspect frecvent întâlnit în mediul intelectual etc.
Bunăoară, după ce a început să lucreze la Dicţionarul Academiei, Al.
Philippide şi-a pus un pat în biroul său, declarându-i lui Constantin Botez
că „Dicţionar şi nevastă nu se poate!”2.
Căsătorit întâia dată cu Martha Stroici, dintr-o familie de boieri
moldoveni, Dimitrie Gusti n-a avut parte de dragostea mult visată. Aflat
în cercul unor intelectuali ieşeni ce organizau reuniuni când la unul, când
la altul, cea mai des frecventată casă era cea a lui Romeo Drăghici,
avocat de profesie, şi el descendent dintr-o familie boierească, însă un
excelent violonist pe atunci. La acesta se organizau frecvent serate
muzicale, la care participau familiile D. Gusti şi Ion Petrovici (aceştia doi
fiind înrudiţi de altfel), Mihai Ralea şi I.D. Suchianu (mai apoi cumnaţi),
Vespasian Pella, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez ş.a. Aşadar,
prestigiul lui Romeo Drăghici era mare, sporit în anii de refugiu ai
primului război mondial şi de faptul că la Iaşi cântase împreună cu
George Enescu, legând cu acesta o strânsă şi îndelungată prietenie3. Însă
aceste frecvente vizite şi întâlniri cu familia Gusti au făcut ca între
1
Scrisori către Nicolae Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972,
p.387.
2
Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.181.
3
Romeo Drăghici a fost totodată avocatul lui George Enescu, fondând mai târziu – alături
de Colette Axentie – Muzeul Enescu, adunând mai de pretutindeni tot ce s-a putut în
legătură cu ilustrul compozitor, valorificând numeroase manuscrise şi partituri ale
acestuia.
252
Romeo şi Martha să se nască o puternică relaţie amoroasă, ce va duce la
divorţul sociologului şi la mariajul celor doi îndrăgostiţi.
De altfel, multe lucruri sunt imprevizibile, generează crize proprii
fiecărui cuplu în parte, unele survenind ca urmare a unor evenimente
exterioare: boală, accident, intervenţia familiilor de origine, conjunctura de
a trăi o vreme separaţi din diverse motive etc. S-au făcut deja referinţe în
altă parte despre presupusul rol negativ jucat de prima soacră a lui Al.
Philippide, cu consecinţe majore în unitatea cuplului. Se cuvine a mai reţine
aici, cu titlu de exemplu, că în anii căsătoriei cu Hortensia, tinerii soţi Goga
au stat mai tot timpul despărţiţi, el făcând dese drumuri la Bucureşti, prin
Ardeal, apoi a fost condamnat şi închis o vreme la Szeged. Deja la 11
februarie 1912, Hortensia îi scria că „dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e
în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră”. „Eu nu sunt supărată,
sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are nici un rost, că
sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta. Mai
aşteaptă puţin de tot, puţin dragule, şi rabdă să mai încercăm odată cu viaţa
ce ni se arată. Eu am să-mi dau silinţa să-ţi fac pe plac. Dacă voi reuşi, bine,
dacă nu...”4. Iar doi ani mai apoi lucrurile nu se amelioraseră, Hortensia
aproape implorându-l pe Octavian Goga să se gândească la ea măcar „cu
prietenie”, după ce toate scrisorile ei de până atunci exaltau de pasiune, de
dor5. Dar nu se mai putea face nimic, pentru că O. Goga era deja îndrăgostit
de o bună prietenă de tinereţe a soţiei, de Venturia (născută Mureşan6), şi ea
căsătorită cu un bun prieten al poetului, Lazăr Triteanu. Iar legătura lor a
căpătat forme concrete abia din toamna lui 1919, la Bucureşti. Însă nici unul
nu era divorţat. În aparenţă, pentru ceilalţi, ei trăiau separat, însă
sentimentele, angajamentele, chiar dragostea trupească erau comune.
Aşadar, crizele produc întotdeauna o ruptură de stabilitate. În
fond, trecerea de la un soi de echilibru la un altul, printr-un dezechilibru,
însemnă criză. Unele cupluri s-au creat încă de la început sub spectrul
tensiunilor şi al dezamăgirilor, însă diverse substitute, poate şi vârsta,
poate interese de altă natură ori speranţa transformării celuilalt au dus la
disimularea lor, cel puţin pentru o vreme. Viitoarea soţie a lui M.
Dragomirescu îl caracteriza pe acesta în Jurnalul ei în termeni deloc
4
Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1983, p.49.
5
Ibidem, p.64.
6
Vară de gradul II cu Lucian Blaga.
253
încurajatori: „Mil este bun! dar cine ştie adevărul? Ar putea să se prefacă,
dar să presupun că este într-adevăr. Se obişnuieşte cu toate prea uşor, şi nu
are mijloace de a-şi apropia pe ceilalţi. Cred că nu ştie să iubească din
suflet (...) Sau [este] de un idealism rece, filosofic şi care nu te mişcă, sau
de-o dragoste, care deşi nu-mi displace tocmai, dar care o simt fără
legătură; îmi pare câteodată că nu există nici un fel de solidaritate între
noi”. (...). „Caracterul lui îmi apărea de un egoism exasperant. Morala lui
este «dinte pentru dinte»“. Iar la 28 noiembrie 1897 nota din nou: „Îi face
plăcere ca să mă înjosească, râde de bucurie când se convinge de apatia
mea. (…) A fost duşmanul meu cel mai crud. Timp de şapte ani m-a
persecutat fără pic de răgaz. Am încercat toate posibilităţile de a mă
sustrage vrăjmăşiei lui, a fost imposibil. Vicleşugurile sale au învins
sinceritatea mea”. De aceea, M. Dragomirescu era „decepţia vieţii” ei.
„Găsesc că este ca toţi bărbaţii, având calităţile şi defectele celor de
mijloc. Un Evolceanu sau un Mehedinţi, cred, s-ar fi potrivit mai bine cu
mine”7. De altfel, după 15 ani de căsnicie, Adelina a şi divorţat de
Dragomirescu8, iar nu după mult timp ea a paralizat în urma unei injecţii
de rahio-anestezie, de dinaintea unei operaţii.
Deşi părea un cuplu armonios, familia Maiorescu are o primă
criză majoră în 1875, când sunt remarcate legături mai mult decât ar fi fost
permise între Titu Maiorescu şi Mite Kremnitz, soţia cumnatului său. De
altfel, în anul următor, Maiorescu se şi gândeşte la divorţ. După doi ani, în
1878, în viaţa lui T. Maiorescu apare Ana Rosetti, care-i va deveni soţie
ceva mai târziu. Până atunci însă, Maiorescu păstrează aparenţele unui
cuplu unit, cu atât mai mult cu cât soţia lui Clara se îmbolnăveşte, ceea
ce-i produce lui Maiorescu un sentiment de solidaritate, de compasiune
faţă de ea. Abia în 1885 soţii Maiorescu convin să divorţeze, amânarea
datorându-se şi fiicei lor, care era în pragul adolescenţei şi al unui
eventual proiect matrimonial9. De altfel, s-au şi separat nu după multă
7
„Manuscriptum”, 4/1989, p.177. Despre Adelina Poenaru vezi: Elena Cerchez, Mihail
Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.165-175,
178.
8
De altfel, toată perioada prieteniei dintre cei doi (1890-1897), precum şi toţi anii de
căsătorie au fost marcaţi de discuţii în contradictoriu, ciorovăială, ambii având
temperamente puternice (cu alte cuvinte, se pare că nu se potriveau). Cu toate acestea,
mulţi memorialişti îl prezintă pe Dragomirescu ca pe un om bun, uneori până la ridicol.
9
Rodica Iovan, Titu Maiorescu. În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, 2/1974,
p.120-127.
254
vreme de la introducerea Liviei în anturajul curţii regale, aceasta
măritându-se ceva mai târziu, în 1892, cu Eugen Dymsza.
La vârsta maturităţii, Lucian Blaga îşi consumase ardoarea vizavi
de soţia sa Cornelia, după douăzeci de ani de convieţuire pasiunile
temperându-se, pentru a nu mai constitui stimulii necesari marii creaţii
poetice. În căutarea eternului feminin, Blaga descoperă pe Domniţa
Gherghinescu-Vania, soţia prim-procurorului general din Braşov, autor a
două volume de versuri, şi care găzduia în casa sa pe Blaga, G. Enescu, T.
Arghezi, Petru Comarnescu, Ion Pas, Corneliu Baba, Ionel Teodoreanu,
Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Ion Chinezu, Victor Papillian ş.a.
Pentru intervalul 1940-1944, Domniţa a însemnat imboldul feminin în
viaţa şi creaţia lui Blaga, oferindu-i stări de extaz, dar şi de gelozie. Soţia
Cornelia a dat dovadă de maximă înţelegere, deşi probabil în interior
suferinţa nu poate fi descrisă, acceptând această legătură, tacit, cu
delicateţe, preferând mai curând s-o ţină sub control decât s-o transforme
într-o criză majoră10.
Aproape la fel s-au petrecut lucrurile şi mai târziu, prin anii
1946-1948, când Blaga s-a simţit atras de Eugenia Mureşanu din Cluj,
soţia unui preot, pe care o vizita frecvent, fără a fi câtuşi de puţin mulţumit
de rolul pe care îl ocupa el în viaţa acestei femei. Neglijată mai apoi de
Blaga, Eugenia va divorţa de preotul Mureşanu pentru a se recăsători cu
filosoful şi universitarul D.D. Roşca, cuplu ce se va destrăma şi el peste
câţiva ani.
Şi pentru că am pomenit în câteva rânduri despre gelozie, poate
n-ar fi inutil să evidenţiem şi acest aspect, cât de cât. În fond, gelozia este
un sentiment de suferinţă, datorat impresiei de abandon. De aceea,
prezenţa ei poate genera nu doar fantasme – cum am fi înclinaţi să credem
–, ci şi comportamente inhibante pentru celălalt, chiar distructive în ceea
ce priveşte individul, ca să nu mai vorbim de relaţia dintre cei doi
parteneri, promovând neîncrederea11. Semnificativ este însă că gelozia se
manifestă în forme multiple, uneori anevoie perceptibile. De pildă, în
primii ani de convieţuire cu Catinca, Nicolae Iorga s-a dovedit a fi extrem
10
Pentru acest moment vezi Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, II, Bucureşti, Edit. Libra,
1996, p.421-453.
11
Peter van Sommers, Jealousy, London, Penguin Books, 1988; La jalousie, sous la
direction de Frédéric Monneyron, Paris, Edit. L’Harmattan, 1996; Masha Belenky, The
anxiety of dispossession. Jealousy in nineteenth-century French culture, Lewisburg,
Bucknell University Press, 2008.
255
de gelos. Dintre multele gesturi, bunăoară, pe la mijlocul lui august 1902,
a ars „toate cărţile poştale de la cavaleri” primite de soţia sa înainte de
căsătorie12. Însă aceasta ar fi forma … „nevinovată” a geloziei.
Problemele majore apar atunci când ea are ca temei infidelitatea
sau măcar iluzia acesteia. Pentru că fiecare individ simte nevoia
securităţii, ca un cadru indispensabil realizării năzuinţelor, iar dragostea
partenerului şi garanţia fidelităţii lui poate constitui unul din resorturile
care mobilizează spiritul uman, îi dă putere de a pune în lucru mai toată
gama de aspiraţii. În fond, gradul elevat de idealitate a cuiva ar trebui să-i
inspire şi fidelitatea, aceasta alimentând spiritul, generând tonus, pofta de
a trăi şi de a crea. Grosso modo, fidelitatea presupune să ai doar un singur
partener, de ordin afectiv, sexual şi psihic, în ultima vreme discutându-se
şi despre temeiurile biologice ale acestui aspect13.
Pe de altă parte, fidelitatea este latura fundamentală a căsniciei, o
chestiune chiar de viaţă şi de moarte, nu doar pentru că ar trebui să aibă ca
temei dragostea, iubirea profundă, ci în primul rând prin faptul că este o
formă... statornicită nu de ieri, de azi, de organizare socială, aşadar care îşi
asumă atât o funcţie reproductivă, cât şi una de transmitere a bunurilor
patrimoniale către descendenţi. Numai că deşi epoca ce o avem aici în
vedere ar fi una de modernizare a societăţii, în care rolul şi implicarea
femeii în mai toate câmpurile socio-profesionale tinde să egaleze oarecum
rosturile bărbatului, totuşi s-a perpetuat încă mentalitatea că doar soţia
trebuie să fie fidelă soţului, dar nu şi invers14. Cu alte cuvinte, doar el
poate manifesta o anume infidelitate, în primul rând sexuală.
Şi totuşi, chiar şi în lipsa dragostei, a sentimentelor profunde de
iubire, fidelitatea poate fi asumată în cadrul unui cuplu, adulterul nefiind
obligatoriu. La fel cum există indivizi cu mai multe „vieţi sentimentale”,
cel mai adesea în succesiune, oameni care îşi trădează partenerul tocmai
pentru a-şi salva ori consolida mariajul (cel puţin aşa zic ei), în sensul că
au nevoie de schimbare, de primenire, de o viaţă extraconjugală pentru
a-şi putea menţine familia unită.
12
Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.86.
13
Gérard Leleu, La fidélité et le couple, Paris, Flammarion, 1999.
14
Jessica Benjamin, The Bonds of Love. Psychoanalysis, Feminism, and the problem of
Domination, New York, Pantheon Books, 1988.
256
VIAŢA EXTRACONJUGALĂ
Adeseori, viaţa sexuală nu coincide cu cea matrimonială, chiar
dacă sunt oarecum dependente una de alta. Căsătoria este sancţiunea
juridică a unei legături, dar există şi alte tipuri de relaţii, socialmente
importante şi active, nu numai înaintea căsătoriei, dar şi în afara ei. Fără a
intra prea mult în detalii asupra acestei chestiuni, trebuie subliniat faptul
că legăturile extraconjugale au ca temei o sumă de reguli obiective foarte
diverse ce rămân a fi studiate pentru tema noastră, sursele documentare –
cele care acoperă până acum un asemenea subiect – neoferind întotdeauna
garanţia veridicităţii unui act de adulter, de pildă, la fel cum poate o
semnificativă serie de infidelităţi scapă probatoriului istoriografic, plutind
îndeosebi în sfera bârfelor.
Aşadar, deşi multe din legăturile extraconjugale ale intelectualilor
au devenit publice, subiectul a fost şi constituie încă un teren „minat” prin
imposibilitatea de a-l „gestiona” onorabil, dar şi prin dificultatea de a
discerne între realitate şi supoziţii. Au existat bunăoară numeroasele
comentarii scandaloase asupra relaţiei amoroase dintre Titu Maiorescu şi
Mite Kremnitz, dar nu numai15. Sau, la cumpăna veacurilor XIX-XX, mai
toată lumea „bună” a Bucureştiului, cât de cât „informată”, zâmbea cu
subînţeles când se discuta despre Ioan Bianu ca fiind „omul de casă” al lui
D.A. Sturdza, pe lângă legătura politică solidă dintre cei doi existând – se
pare – şi relaţii intime, extrem de intime, între universitar şi Zoe Sturdza16.
Însă acuzaţiile aduse lui Marin Ştefănescu, în 1924, au depăşit
simpla bârfă, luând forma unei anchete a procuraturii, dezonorarea publică
a universitarului, chiar declanşarea mecanismelor ce ar fi trebuit să ducă la
excluderea lui din învăţământ. Dar despre ce a fost vorba? Ajuns profesor
la Universitatea din Cluj, mai puţin prin merite profesionale – fiind impus
îndeosebi de C. Rădulescu-Motru şi N. Iorga –, Marin Ştefănescu a părut
multora din colegi cam dus cu pluta, manifestând un naţionalism deşănţat
şi păgubos (sub haina unui misionarism cultural), chiar agresiv, dublat de
o religiozitate exagerată în manifestare şi expresie. Iar sub aspectul acestei
15
Iar Titu Maiorescu mai fusese victima unei „înscenări”, pe când era profesor la Şcoala
Centrală de fete din Iaşi, motiv pentru care a şi fost suspendat o vreme din învăţământ.
Vezi în acest sens Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I, Bucureşti, Edit. DU Style,
1997, p.180-196.
16
Aceasta era soţia lui D.A. Sturdza, fiind fiica lui I. Cantacuzino.
257
atitudini din urmă ar fi multe de spus, pentru a evidenţia mai curând până
unde poate merge fanatismul, mai ales că era de paradă: de pildă, îşi
începea cursul rostind în genunchi „Tatăl Nostru”, în faţa unui amfiteatru
plin de studenţi, de altfel comportându-se în toate şi pretutindeni ca un
propagator militarist al ortodoxismului, cam la fel cum procedase pe front
în primul război mondial17. Încărcat şi de această glorie a frontului, la
finele războiului a fost cooptat la universitatea clujeană, luând totodată
sub îngrijire o fată orfană de război, poate şi ca o compensaţie a faptului
că nu avea decât un fecior, însă cu grave probleme psihice.
De aici i s-a tras însă scandalul din 1924, prelungit şi în anul
următor. Adică, pur şi simplu, a fost acuzat de un aşa-zis viol asupra
tinerei Maria Petrişor, de numai 12 ani, luată sub îngrijire. Speriat de acest
denunţ, M. Ştefănescu a recurs la un gest ce a agravat lucrurile, generând
un soi de oprobriu public, prin internarea fetei la Şcoala de Corecţie din
Gherla, invocând faptul că aceasta era imorală şi de nestăpânit. Deşi
ancheta poliţiei nu a dovedit violul, rudele fetei l-au acţionat în judecată,
dar nici tribunalul nu i-a găsit universitarului vreo vină. Însă de acest
scandal s-au „autosesizat” unii colegi de profesorat, îndeosebi N. Bănescu,
Fl. Ştefănescu-Goangă, V. Bogrea, S. Puşcariu şi N. Drăganu, care au
crezut totuşi în culpa lui M. Ştefănescu, provocând o anchetă disciplinară
din partea Ministerului Instrucţiunii. În cele din urmă, Comisia de
judecată a cadrelor universitare nu-l găseşte vinovat de viol (!?), dar
apreciază ca dezaprobator gestul de a încredinţa fata unei şcoli de corecţie,
motiv pentru care îl suspendă pentru trei luni de la catedră. Pe de altă
parte, este adevărat că nu iese fum fără foc, ceva, ceva real existând în
aceste acuzaţii, de vreme ce soţia lui Ştefănescu, Maria, a dorit să
intenteze divorţ. Pe de altă parte, impetuozitatea colegilor acuzatori nu
poate fi disociată nici de antipatia ce o purtau „preotului” improvizat de la
catedră, adeseori agresiv în limbaj şi care prin exagerata religiozitate şi
nervozitate naţionalistă arunca asupra întregului corp universitar o lumină
nu tocmai de seriozitate academică. În plus, ca membru al Partidului
Naţional Ţărănesc, M. Ştefănescu se afla la data aceea pe o altă baricadă
politică decât colegii acuzatori.
17
A participat în postura de combatant, avansând până la gradul de căpitan, în cadrul
Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, fiind de două ori rănit, rămânând chiar şi cu
o infirmitate uşoară, de fiecare dată după ieşirea din spital solicitând imperativ
reîntoarcerea pe front.
258
Asemenea lui Ov. Densusianu (care se pare că a avut o relaţie
sentimentală cu o asistentă, filologul fiind însă divorţat), s-au răspândit
zvonuri şi despre G. Ibrăileanu. Între 1922-1924, profesorul ieşean a avut
ca asistentă pe Olga Tocilescu. În 1923 aceasta avea 27 de ani, era din
Bucureşti, în anii refugiului primului război venind la Iaşi, unde a terminat
liceul şi a lucrat ca soră de caritate. În această ultimă ipostază a cunoscut
un ofiţer, Bunescu, cu care s-a şi căsătorit, dar de care a divorţat la scurt
timp. Olga a urmat apoi cursurile facultăţii de litere din Iaşi, având
profesor pe Ibrăileanu, care a şi luat-o ca asistentă, în vreme ce colportorii
au şi început să-şi facă „datoria”.
Că ceva a existat între cei doi, este cât se poate de plauzibil, oricât
am avea în gând imaginea transmisă posterităţii despre un Ibrăileanu
preocupat doar de munca intelectuală epuizantă şi de ipohondria lui, cu o
soţie care nu mai ştia ce să facă, numai să-l protejeze de intruşi şi să-i
menajeze liniştea. În mod evident însă, profesorul şi asistenta au fost
văzuţi de mai multe ori împreună, la braţ; au mai fost remarcaţi apoi la
restaurantul actualului Hotel Traian, la un moment dat cineva înregistrând
chiar că Ibrăileanu purta pe umeri într-o seară răcoroasă o jachetă a Olgăi.
De altfel, toată această „poveste” de dragoste întârziată – chiar dacă
literaturizată – a fost sub anumite aspecte destul de fidel surprinsă în
romanul lui Ibrăileanu, Adela, publicat în 193318. Chiar dacă acţiunea se
petrece de-a lungul a doar două luni, iar cele două personaje – tânăra de
20 ani, ce a dat numele acestei naraţiuni, şi doctorul Emil Codrescu – nu
par a avea o legătură directă cu universitarul nostru, totuşi multele
dezvăluiri despre cei doi eroi i-au determinat pe apropiaţii lui Ibrăileanu să
stabilească fără ezitare care a fost sursa de inspiraţie.
Poate că relaţia dintre cei doi n-a mers prea departe, în sens
trupesc (după cum rezultă şi din roman), dar cu certitudine a creat un soi
de tensiune în familia universitarului, în timp ce exact în această perioadă
Elena Ibrăileanu – soţia – a făcut ceea ce nu s-a întâmplat niciodată până
atunci: a lipsit cam mult de acasă, din Iaşi, probabil de „ruşinea târgului”,
plecând vreo lună la Târgu Mureş, în 1923, la o soră a ei, la revenire
găsindu-l pe Ibrăileanu „bine dispus”. Iar în toamnă intenţiona să plece
din nou la o altă soră, tocmai la Hotin, dar a avut un accident şi n-a mai
18
Pentru o ediţie critică vezi: G. Ibrăileanu, Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi Al. Piru,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.45-161.
259
putut ajunge, pentru ca anul următor, în 1924, Elena să stea trei luni la un
frate stabilit în Gherla.
Pe de altă parte, chiar şi când soţia era acasă, în această „epocă”
Ibrăileanu nu mânca în familie, ci pe la restaurante şi pe la prieteni.
Totodată, profesorul a aranjat asistentei o bursă de studii la Paris, iar până
la plecare, ca să mai potolească bârfele, aceasta a mers ca suplinitoare la
Tg. Mureş. Aici însă a cunoscut un magistrat (Mavrodineanu), pentru care
a renunţat la bursă şi cu care s-a căsătorit în vara lui 192419. La puţini ani,
soţul acesteia a murit de cancer, iar ea s-a recăsătorit cu un pictor (Veisa),
cu care n-a trăit multă vreme, divorţând, dar de la care a avut un copil20.
Mult mai târziu, la începutul lui 1936, pe când Ibrăileanu se afla pe patul
de spital din Bucureşti, unde va şi muri, Olga l-a vizitat în câteva rânduri,
participând chiar şi la incinerarea criticului literar. Destinul a făcut ca la
numai o lună (la 11 aprilie 1936) să fie şi ea înmormântată, răpusă de o
boală teribilă, la doar 40 de ani.
Dintr-o altă perspectivă, în bună măsură raporturile
extraconjugale au fost subsumate termenului de „aventură”, aceste
legături având un caracter trecător, ca reflex al faptului că un anumit cuplu
poate avea la un moment dat un anumit tip de probleme, ce ţin de „rutina
mariajului”, de insatisfacţiile sexuale, o separare îndelungată, chiar de
„trădarea” soţiei, prezenţa unei sarcini sau a noului născut, ori pur şi
simplu transformarea actului sexual în „sport” etc. Însă dacă la originea
infidelităţii stă lipsa satisfacţiei sexuale, atunci nu prea există şanse de a se
ameliora în timp problema devotamentului. Iată de ce am abordat un
capitol distinct din această perspectivă, deşi unele elemente au putut fi
circumscrise anterior, când am vorbit despre dragoste ca pasiune
incontrolabilă şi pendularea individului între dragostea ideală şi cea
carnală.
Însă problema ce am ridicat-o mai sus şi care se pune cu acuitate
este cea a fidelităţii, care de regulă în cadrul cuplului este asociată
raporturilor sexuale. Pentru că nu trebuie să uităm faptul că pentru epoca
19
Vezi Savin Bratu, Ibrăileanu omul, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1959, p.399-401; Al.
Piru, G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p.156-161.
Proaspăt căsătorită, Olga Tocilescu-Mavrodineanu demisionează de la Universitatea din
Iaşi, în locul ei fiind numit C. Stănescu (cf. Arh.St. Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii.
Direcţia Învăţământului Superior, doc. 104.582/10 octombrie 1924).
20
Olga Tocilescu a devenit în cele din urmă profesoară la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”
din Ploieşti, locuind însă în capitală.
260
de până pe la prima conflagraţie mondială ideea de „fidelitate”, de
„castitate” este dominantă, în primul rând pentru femei, care-şi păstrează
virginitatea în perioada premaritală, ca semn al loialităţii faţă de viitorul
soţ. Totodată, viaţa în doi, sub forma consacrată a familiei, impune încă
din cadrul ceremoniei matrimoniale un angajament de fidelitate faţă de
partener, expresia siguranţei că celălalt nu va întreţine în primul rând
raporturi sexuale ilicite. Dar deşi pentru cea mai mare parte a cuplurilor
această promisiune de statornicie este sinceră, bunele intenţii nu sunt
întotdeauna suficiente.
Rămas văduv după numai 11 luni de căsnicie cu Françoise
Dominique Plano, V.A. Urechia se recăsătoreşte la Iaşi, în 1859, cu Luiza
Wirth Pester, cu mult mai tânără decât el, aceasta mai având trei surori,
Ana, Carlotta şi Emilia. Nu sunt tocmai clare sursele infidelităţii nici la
unul, nici la altul, dar se pare că universitarul a avut o legătură amoroasă,
ilicită, cu una din surori, cu Emilia, care şi ea era măritată, cu generalul N.
Dona, nimeni altul decât viitorul socru al lui Al. Vlahuţă. În orice caz, mai
mult ca sigur, Alexandru, fiul Emiliei, era şi al lui Urechia (şi nu al
generalului, aşa cum se credea), ceea ce a generat o tragedie în familia
istoricului, invocată deja. Poate ştia, poate nu ştia de această relaţie, Luiza
se dovedeşte şi ea a nu fi tocmai „uşă de biserică”. Deşi în 12 ani trăiţi
împreună cu Urechia au avut doi băieţi şi o fată, Luiza nu i-a rămas
datoare infidelului universitar. A devenit amanta lui G. Cantacuzino,
căruia i-a dăruit şi un fiu în 186921, abia în aceste împrejurări familia
Urechia destrămându-se printr-un divorţ, istoricul însă recăsătorindu-se cu
cealaltă soră, cu Ana („Zettina”).
Însă în familia Urechia n-a rămas singurul caz de acest fel. Alecu,
unul din băieţii lui V.A. Urechia cu Luiza, a fugit în martie 1895 cu a
doua nevastă a lui Al. Vlahuţă22, cu Margareta, care îi era aşadar vară
primară. Este şi contextul în care I.A. Rădulescu-Pogoneanu îi relata lui
I.Al. Brătescu-Voineşti evenimentele, concluzionând: „Cum vezi, incestul
21
Este vorba de Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, ajuns general şi viitor
preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară. V.A. Urechia a divorţat de Luiza în 1872,
aceasta recăsătorindu-se Hristu G. Cuţiana.
22
Al. Vlahuţă scosese împreună cu Alecu Ureche revista „Viaţa”, la 28 noiembrie 1893,
fiind în relaţii foarte apropiate.
261
e ereditar în familia Ureche!”23 De altfel, în anul următor, cei doi amanţi
s-au şi căsătorit.
O soţie „rea de muscă” se pare că a avut şi Jean Livescu, căsătorit
oarecum mai târziu, pe la 37 ani (în 1943), cu Despina Lungu, mult mai
tânără, pe când germanistul era deja profesor la Universitatea din Iaşi.
Numai că Despina – sau Coca, după cum îi spuneau toţi cei apropiaţi – era
frumoasă (mulţi afirmă că era chiar „extrem de frumoasă”), blonda
„doamnă rector” (doar soţul ocupa această poziţie) devenind subiectul
unor bârfe încă mulţi ani după următorul incident: pe la începutul anului
1955, în urma unei descinderi a Miliţiei la o tutungerie ţinută de o aşa-zisă
„madam Capot”, care era bănuită a avea o casă de toleranţă, a fost găsit un
album cu femeile oferite spre „consumaţie”. Iar printre acestea figura şi
soţia rectorului de atunci al Universităţii din Iaşi24. Acesta ar fi fost şi
motivul pentru care nu s-a făcut nici un fel de publicitate evenimentului
„antisocial” – deşi, neoficial, toată lumea bună a Iaşului aflase –, iar după
câteva luni Jean Livescu s-a transferat la Universitatea din Bucureşti
graţie bunelor sale relaţii cu atotputernicii zilei. Pentru ce a fost în sufletul
universitarului nu avem nici o mărturie, însă este posibil ca tânăra soţie
blondă să-l fi convins de „cinstea” ei, în chiar a doua zi a scandalului cei
doi soţi plimbându-se ostentativ pe bulevardul spre Copou, ambii fericiţi
şi zâmbitori.
Pe de altă parte, în secolul al XIX-lea, pentru bărbat – dar cel cu o
anumită stare –, existenţa unui partener sexual în afara mariajului era
oarecum tacit acceptată uneori, mai ales dacă un anumit cuplu făcuse o
căsătorie aranjată sau de convenienţă, pentru a uni „moştenirile” şi nu
sufletele. În fond, termenul de „amantă” nu s-a născut în acel veac, ca
„femeie întreţinută”, care are relaţii sexuale în acelaşi timp în care
individul are şi o soţie, ci era ceva mai vechi. Însă această categorie de
„dame”, de „curtezane”, trebuia să fie mereu disponibilă pentru partenerul
care o întreţine, postura decăzând oarecum în desuetudine mai ales după
prima conflagraţie mondială, când femeia devine tot mai independentă de
bărbat, mai ales financiar, având propriile angajamente profesionale
remunerate. Aşadar, amanta nu este o prostituată, ea putând avea chiar
23
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.672.
24
Vezi şi Silvia Craus, O noapte la bordel cu nevasta rectorului, în „Ieşeanul”, 9
septembrie 2005.
262
unul sau mai mulţi copii cu partenerul, păstrându-se doar pentru un singur
bărbat, între cei doi existând adeseori şi sentimente de dragoste,
emoţionale, ba chiar – în anume împrejurări – au şi viaţă socială
împreună. De aceea, amantă poate ajunge şi o femeie care chiar dacă are o
situaţie, este avută, a trebuit să se mărite cu cineva pe care nu l-a iubit
(căsătorie aranjată), iar acela nu a reuşit în cele din urmă să-i cucerească
inima, sau măcar să obţină respectul soţiei.
Pentru acest din urmă context putem menţiona din nou cazul
Marucăi, descendentă din celebrele familii Rosetti-Tescanu, Negri şi Jora,
care a devenit soţia lui Mihail G. Cantacuzino – căpătând astfel şi titlul de
„principesă” –, acesta având aventuri extraconjugale în văzul lumii, cu
mai tot ce-i pica în mână, motiv pentru care şi ea şi-a creat o viaţă
paralelă. După decesul soţului ei, în urma unui accident de maşină în care
tocmai era „înconjurat” de femei, în 192825, Maruca nu şi-a mai ascuns
vechea ei legătură cu George Enescu, iar o vreme a devenit chiar amanta
lui Nae Ionescu, mai tânăr decât ea cu vreo 13 ani şi deja căsătorit. O
animase probabil reminiscenţe din tinereţe, pentru că nu de puţine ori în
casa copilăriei ei poposise Vasile Conta, ale cărui opere principale
fuseseră traduse de tatăl Marucăi, Dumitru Rosetti-Teţcanu26. Dar cu
siguranţă că şi aspectul lui fizic o atrăsese, de vreme ce-l descrie pe Nae
Ionescu ca având „siluetă fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de
oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra”, cu „atitudine
gravă impregnată de concentrarea gândului”. Apoi „neclintita credinţă în
dogma şi cultul strict ortodoxe”, dar mai ales „tăcerea”, „tăcerea lui m-a
înfiorat şi m-a atras din clipa în care el a apărut la palatul Cantacuzino”27.
Iar ca un alt exemplu, mai putem adăuga aici faptul că soţia lui Grigore
Cobălcescu a fost şi ea o vreme amanta lui Neculai Ionescu28 ş.a.m.d.
Pe de altă parte, legăturile extraconjugale nu presupun neapărat
un motiv, ci ele pot apărea şi în funcţie de ocaziile individului de a
cunoaşte pe altcineva, prezenţa mijloacelor de a întreţine o altă legătură
etc. Este suficient bunăoară ca un partener să nu aibă prilejul să
întâlnească pe cineva faţă de care să simtă atracţie, pentru ca individul să
pară că rămâne fidel. În principiu, la o perioadă mai lungă sau mai scurtă
25
Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave,
ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005, p.278.
26
Acesta tălmăcise Teoria ondulaţiunii universale şi Fundamentele metafizicii.
27
Maria Cantacuzino-Enescu, Op. Cit., p.270-271.
28
N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, [f.e.], 1933, p.33.
263
de timp de la căsătorie, unii încep să-şi pună problema dacă nu cumva
viaţa alături de un alt partener, cu care să aibă alte satisfacţii sentimentale
şi chiar sexuale, nu ar fi mai bună. Cu alte cuvinte, se naşte ideea unei alte
experienţe matrimoniale.
În fond, viaţa nu este deloc simplă. Partenerul poate fi obosit,
prost dispus, să manifeste nervozitate, indiferenţă, să fie frământat de
gânduri etc., ceea ce duce la un cumul de insatisfacţii pentru celălalt. Iar
dacă la asta se adaugă o viaţă familială şi sexuală de rutină, puţin
satisfăcătoare – atunci este greu de a se face faţă unei alte oferte, la ceva
nou şi excitant. Deşi a doua soţie a lui Titu Maiorescu, Ana Rosetti, era
urâtă (am putea spune chiar foarte urâtă din punct de vedere fizic), cu
toate acestea profesorul a manifestat un extraordinar ataşament faţă de
această fiinţă. Pe de altă parte, şi Ana a fost extrem de grijulie faţă de soţul
ei, fiind mereu cu „ochii pe el” şi manifestând scene de gelozie şi când nu
era nevoie. Ştia ea ce ştia!
Dintr-o altă perspectivă, existenţa unei legături extraconjugale
creează profesorului universitar şi multe probleme de „organizare”. În
afara vieţii duble pe care trebuie s-o ducă, a mai avea pe cineva presupune
nu doar trăiri emoţionale, ci şi o anumită disponibilitate socială şi
financiară. Apoi, nu este uşor să faci faţă bârfelor, privirilor cu subînţeles,
zâmbetelor complice etc., pentru că universitarul se supune unei „morale”
care în sine solicită secretul absolut în ceea ce priveşte o aventură. Unii
însă au trecut peste astfel de probleme, înfruntându-le tacit, dar au avut
amante ce au manifestat oarecare putere, i-au influenţat chiar în luarea
multor decizii, acestea sfârşind prin a le deveni soţie. La urma urmei
lumea a început să înţeleagă, îndeosebi în perioada interbelică, că a avea o
amantă era cel puţin la fel de imoral ca şi o căsătorie cu cineva pe care nu
iubeai, doar pentru a lua o soţie de acelaşi rang, sau chiar de un rang
superior. Avem însă acum de-a face cu mult mai multe femei educate,
care acceptă mai uşor să devină amante nu pentru a fi „întreţinute”, ci din
dragoste. În plus, în acest caz, există speranţa de a fi în cele din urmă cu
omul iubit, deoarece şi divorţul este mai uşor de obţinut.
Pe de altă parte, pentru anumiţi indivizi înaintaţi în vârstă sau cu
mulţi ani de mariaj în spate, a avea raporturi sexuale cu cineva mai tânăr
le creează sentimentul că nu sunt „depăşiţi” („expiraţi”), astfel de aventuri
ocazionale neavând nimic de-a face cu partenerul legal. Am putea oferi
aici ca o posibilă pildă pe Fl. Ştefănescu-Goangă, un veritabil „afemeiat”,
apreciat ca atare de mai toată lumea, imoralitatea lui fiind proverbială şi
264
manifestându-se până la ieşirea la pensie. De altfel, a şi fost târât într-o
anchetă şi un proces intentat de o anume Pintiliescu-Burtică, cu care ar fi
avut relaţii sexuale. Se pare că până şi aşa-zisul atentat contra sa, din seara
de 28 noiembrie 1938, nu a fost rezultatul vreunei „pedepse” legionare, ci
al unei răzbunări sentimentale. Adică – ca de mai multe ori înainte –
Goangă ceruse „favoruri sexuale” unei studente pentru a o trece la
examen; aceasta a dezvăluit logodnicului ei – un coleg macedonean, Ioan
Pop – pretenţiile profesorului, context în care tânărul temperamental a tras
faimoasele focuri de armă înspre fostul rector, rănindu-l29. Cu acest prilej
a fost împuşcat mortal de către un agent de poliţie şi însoţitorul
atentatorului. Doar sub o brutală anchetă şi ademenit de procurori tânărul
logodnic a acceptat să recunoască o motivaţie politică în gestul său30, ceea
ce i-a atras condamnarea la moarte şi execuţia.
Atitudini similare faţă de tinerele studente au fost puse şi pe
seama lui Gr.G. Tocilescu, diverşi colportori afirmând bunăoară că în
timpul excursiei arheologice din Grecia (15 august-2 septembrie 1901),
organizată de el pentru 260 studenţi din Bucureşti şi 40 din Moldova31,
profesorul ar fi avut „aventuri de dragoste cu o studentă”32. Iar mulţi au
fost dispuşi să creadă zvonul, cu atât mai mult cu cât Tocilescu era supus
de vreo 2-3 ani unui aprig tir de injurii şi defăimare profesională de către
reprezentanţii autointitulatei „Noua şcoală” istoriografică („triada
critică”)33, care peste toate se credeau „morali” până în măduva oaselor:
unul tocmai divorţase şi se recăsătorise cu sora colegului şi amicului său,
amicul încheiase o căsătorie cu o fată bogată dintr-o influentă familie
bucureşteană, iar ultimul era celibatar convins şi mizantrop.
29
După asasinarea lui I.G. Duca, la 29 decembrie 1933, studenţii macedoneni erau priviţi
în general cu un soi de suspiciune în ce priveşte apartenenţa lor la mişcarea legionară, la
împuşcarea primului ministru de atunci fiind implicaţi şi doi tineri macedoneni, Doru
Belimace şi Ion Caranica. Asupra studenţilor macedoneni vezi şi Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 1075/1941, f.79.
30
Vezi şi Arh.St.Cluj, Corpul IV Armată, dos. 6/1939, 49 file. Dosarul procesului, compus
din 5 volume, se află în arhiva Tribunalului Militar al Corpului VI Armată.
31
Vezi Excursiunea arheologică în Grecia, în „Tribuna poporului”, V, 1901, nr.164 din
5/18 septembrie, p.2-3; nr.167 din 11/24 septembrie, p.2-3; nr.170 din 15/28 septembrie,
p.4-5.
32
Cf. Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea şi Gelu Voican [-Voiculescu],
Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.99.
33
Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.
265
Amator de „aventuri galante” a fost şi slavistul ieşean Ilie
Bărbulescu. Deşi şi-a făcut de-a lungul vieţii o mulţime de inamici, de un
lucru n-a fost niciodată acuzat: că ar fi avut de-a face cu studente!
Căsătorit cu o femeie avută şi care credea orbeşte în el, încă de când a
venit profesor la Universitatea din Iaşi a câştigat invidia colegilor, având
„înfăţişarea unui tânăr blond, care călca apăsat”34, fiind mereu bănuit că
multe femei i-ar cădea la picioare. Pe la 45 ani (adică în 1918), I.M.
Marinescu îl găsea „om între două vârste, cu părul şi mustăţile de un
cenuşiu închis”; „deşi foarte conştiincios, era un încrezut şi un înfumurat”.
Dar mai ales Bărbulescu credea despre el „că are ceva irezistibil şi
fascinator faţă de femei”35. Deşi era „enigmatic” în această problemă, se
pare că frecventa şi alte femei, dar nu prostituate. Toată lumea ştia despre
el că este avar, dar nici filosofia lui de viaţă nu-i îngăduia să plătească
eventualele favoruri sexuale (cel mult „un bucheţel” de flori). Cu alte
cuvinte, avea aventuri extraconjugale doar din nevoia iluziei că este iubit.
În plus, cu toate vorbele care circulau pe seama lui, avea o soţie ce „îl
adora”: aceasta „îl privea întotdeauna extaziată” şi-i dădea mereu dreptate.
Iar într-un anumit context pare chiar credulă! Pe la 40 ani, Ilie Bărbulescu
a cerut soţiei să-şi separe dormitoarele, pe motiv că de la această vârstă
aşa trebuie să se petreacă lucrurile, şi ea chiar l-a crezut, luând anunţul ca
o chestiune de ordin „ştiinţific”. În schimb, zilnic după amiaza – spun
gurile rele – profesorul frecventa o casă de prin spatele Mitropoliei!36
Există însă riscul în astfel de cazuri ca cineva să se trezească după
mai mulţi ani de căsătorie din nou „îndrăgostit”, redescoperind lumea
adolescenţei, una mai mare, mai promiţătoare, mai colorată, mai plină de
satisfacţii, în care el are de acum avere, o bună poziţie socială, influenţă
etc. De exemplu, deşi Mihai Ralea a rămas oficial „soţul unei singure
soţii” (al Ioanei, cu care s-a căsătorit în 1923), încă de pe la începutul
anilor 1930 a dezvoltat o legătură deosebit de strânsă şi intimă cu Marcela
Simionescu, care i-a fost de fapt mai bine de un deceniu şi jumătate o
parteneră de viaţă reală, deşi nelegitimă, de care a fost extrem de
dependent37. Chiar şi în perioada când Ralea a fost ministrul nostru
34
Ion Petrovici, De-a lungul unei vieţi. Amintiri, Bucureşti, EPL, 1966, p.270.
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.154.
36
Ion Petrovici, Op. Cit., p.275-276.
37
Însă tot despre Mihai Ralea se vorbea în perioada interbelică ca fiind „imoral în
raporturile cu studentele”, iar în anumite circumstanţe chiar în ce priveşte elevele ce-şi
35
266
plenipotenţiar în SUA (1946-1948), a luat-o cu el pe Marcela ca „ataşat
cultural”. Numai că aceasta şi-ar fi dorit de la o vreme să devină oficial
„doamna Ralea”, deşi „morala comunistă” s-a adăugat ca o piedică în
plus. Însă pentru ce a însemnat ea în viaţa universitarului nostru este lesne
de înţeles, bunăoară, după „fuga” ei în Mexic, când şi-a făcut apariţia
Ioana Ralea la Washington, ambasadorul fiind în această perioadă (dar nu
numai atunci) măcinat de gelozie, incapabil să mai lucreze, ipohondru în
ultimul hal, în vreme ce mai vechiul său prieten şi funcţionar la Legaţie,
Ion Stănescu, aproape că a înroşit telefonul tot încercând s-o convingă pe
Marcela să revină lângă Mihai Ralea, ceea ce s-a şi întâmplat în cele din
urmă.
Aşadar, anumite mariaje, chiar reuşite în aparenţă, pot suferi
traumatisme care împing spre legături adulterine. Iar uneori, acest tip de
relaţie cu altcineva poate duce la ruperea căsătoriei.
DIVORŢUL
Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigenţele
socio-profesionale externe şi modelele familiale sunt mereu proiectate la
nivelul inter-personal: contradicţia structurală este percepută subiectiv ca
o carenţă personală sau relaţională. De altfel, oricât s-ar încerca explicarea
diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, din perspectivă psihologică
ori biologică, sursa socială a problemelor conjugale rămâne inexplorabilă.
Însă dincolo de încercările de a motiva ceva, mai mult decât orice divorţul
funcţionează ca o supapă de siguranţă.
În fond, căsătoria şi divorţul sunt două mijloace ce permit
atingerea aceluiaşi rezultat: pacea şi armonia individuală, chiar fericirea.
Intervenţia judiciară este doar punctul vizibil ce le separă. Aşadar, divorţul
nu este anormal, chiar dacă nu era previzibil atunci când s-a perfectat
căsătoria, pentru că el apare ca necesar, în mod funcţional, în momentul în
care traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde premiselor
iniţiale. Divorţul poate fi foarte bine şi rezultatul faptului că obiectivele
iniţiale ce au dus la căsătorie au fost atinse. Utilitatea asocierii nu mai este
evidentă şi este rentabil a juca o altă carte, într-un context diferit. Când
treceau bacalaureatul în comisii prezidate de universitarul menţionat (cf. Ioan Hudiţă,
Jurnal politic, II, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 2000, p.189).
267
scopurile primei căsătorii sunt atinse, când contextul se schimbă, divorţul
şi recăsătoria pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de
un bun „tonus” psihologic. De altfel, la o minimă analiză se constată că de
regulă profesorii care ajung la divorţ sunt tocmai aceia care s-au căsătorit
oarecum devreme, între 19 şi 24 ani, evident, existând şi excepţii notabile.
Asemenea căsătoriei, divorţul apare aşadar ca o etapă în
urmărirea bunăstării şi a fericirii. Din această perspectivă, fragilitatea
căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt
expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii38.
Divorţul poate deveni, în plan personal, şansa unei „noi vieţi” şi prin
aceasta să contribuie la modificarea chiar a raporturilor sociale39. Iar acest
aspect îi este relevat şi lui N. Iorga în vara lui 1900 de către colegul său de
profesorat şi viitor cumnat, Ioan Bogdan, care-i spunea: „eu însă cred că
nu e nenorocire [divorţul], ci dimpotrivă, e o fericire pentru tine că ai să-ţi
recapeţi liniştea care ţi-a lipsit atâta timp şi fără de care tu nu poţi lucra şi
nu poţi trăi mai departe”40. Şi chiar aşa s-a întâmplat! După ce s-a separat
de prima soţie, Iorga îi scria lui I. Bogdan la 18 iulie 1900, din Cacova de
Sus – aşadar în imediata apropiere a familiei slavistului –, că lucreează
excelent la o nouă carte (cam 11 ore pe zi), dar şi că: „Sufleteşte m-am
însănătoşit şi am să fiu tot omul de-nainte. Iar dacă mi-oi găsi o femeie
bună, am să fiu şi mai harnic şi mai liniştit în lucrul meu de până acum”41.
Şi nu după mult timp începe şi corespondenţa dintre Iorga şi Ecaterina
Bogdan – din 5 august 1900 –, universitarul scriindu-i uneori zilnic în
primele luni, iar nu de puţine ori chiar câte două epistole pe zi42. Dacă la 1
septembrie 1900 îi spunea că „îmi eşti dragă”, după numai două
săptămâni şi jumătate deja îi declara: „Te iubesc din toată inima”.
Numai că exista o problemă în faţa fericirii lui Iorga: acesta încă
era căsătorit cu Maria Tasu, procesul de divorţ fiind intentat abia în
septembrie 1900. De altfel, datorită acestui aspect, pe când istoricul se afla
38
A.J. Norton, P.C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of
Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.5-20 (p.17).
39
C.A. Brown, R. Feldberg, E.M. Fox, J. Lifetime, Divorce – Chance of a New Lifetime,
în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.119-134.
40
Scrisori către Nicolae Iorga, I, p.350.
41
Cf. Augustin Z.N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la
Nicolae Labiş, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.133.
42
N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991.
268
la Iaşi pentru documentare la Arhivele Seminarului Catolic (din 21
septembrie), îi scria Ecaterinei că în ce-l priveşte se petrec „lucruri
misterioase”: soţia unui prieten refuză să dea mâna cu Iorga, după care
pleacă imediat; preoţii catolici de la Seminar refuză să-l mai găzduiască,
deşi iniţial îi promiseseră acest lucru, dar până la urmă o vor face,
cazându-l la Colegiul Iezuit. La fel, nu prea înţelegea Iorga de ce „bărbaţii
nu consimt cu nici un preţ să-şi arate femeile” în faţa lui, invocând cazul
lui A.C. Cuza, vechi prieten, care a evitat să-l primească acasă, pe motiv
că un bărbat cu situaţia matrimonială nelămurită încă nu are ce să caute în
„familiile serioase”. Iar când finalmente îl va invita, la insistenţele şi
nervozitatea lui Iorga, A.C. Cuza va avea grijă să nu fie acasă nevasta şi
fetele, ci doar doi prieteni43. Aşadar, toate aceste gesturi şi încă multe
altele datorându-se cu siguranţă faptului că universitarul se afla în divorţ,
dar şi zvonurilor că iubea deja pe altcineva. Or, moravurile epocii nu
permiteau să primeşti în casă pe oricine, mai ales pe cineva care intrând ca
musafir în casa Bogdanilor din Braşov s-a amorezat de una din fetele
gazdei, deşi avea în Bucureşti nevastă şi doi copii.
Oricum, depărtarea spaţială a lui Iorga este o sursă de epistole
sentimentale adresate de acesta Ecaterinei, la 28 septembrie 1900
numind-o deja „logodnică” şi informând-o totodată despre mersul
divorţului. Pe de altă parte, soţia lui A.C. Cuza îi pare o nepreţuită pildă
şi pentru Ecaterina, viitorul profesor de economie politică de la
Universitatea din Iaşi având „cea mai cuminte femeie ce se poate
închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe
bărbatul ei”. Şi concluzionează: „Aşa o să fii pentru mine”44. Însă în tot
acest timp, Ecaterina i se adresa cu „Domnule Iorga”, manifestând multă
rezervă, scriindu-i rar şi oarecum laconic. Numai că istoricul era susţinut
de fraţii Ecaterinei, de Ioan şi Iordan Bogdan (farmacist), Iorga având
convingerea – care se va confirma apoi – că „va veni vremea când mă vei
iubi, când vei cunoaşte de câtă iubire sunt vrednic, întâi fiindcă sunt cine
sunt şi, al doilea, fiindcă te iubesc cum de nimeni nu poţi fi iubită”. Era
aşadar convins că fiinţa blondă şi cu ochi albaştri îl va iubi în cele din
urmă, „că n-ai să te cerţi cu mine, că ai să-mi dai, prin buna ta iubire de
43
Cf. Ibidem, p.25-28; N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed.
Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.209; N. Iorga.
Corespondenţă, I, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.370-371
44
N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, p.30.
269
copil blând, pacea şi fericirea care-mi lipsesc de-atâta vreme, pe care
poate nu le-am avut niciodată”45.
Datorită caracterului soacrei sale, dar şi al temperamentului său,
Al. Philippide ajunge în scurt timp de la căsătorie la neînţelegeri cu soţia,
iar apoi la divorţ. Nu este cazul aici a stabili vinovăţii, însă Philippide
avea o natură irascibilă, era un individ ce-şi ieşea forte uşor din fire. Nu a
fost un soţ comod, avea concepţii antifeministe, în vreme ce soţia şi soacra
veneau dintr-o altă lume, cu pretenţii şi fără putinţa de a înţelege realităţile
româneşti, ca să nu mai vorbim de a tolera ieşirile de furie ale lui
Philippide. În fapt, în cazul căsniciei lui, se confruntau două modele
familiale, două microcosmosuri sociale şi religioase mult diferite46. De
aceea, şi separarea dintre cei doi s-a produs într-un mod nu prea
„intelectual”.
Anecdotica literară arată că incidentul care a dus la fuga soţiei lui
Philippide s-a petrecut astfel: soţia şi soacra cântau la pian; enervat,
Philippide a intrat în salon şi a distrus instrumentul, aruncându-l bucăţi pe
geam. Speriate, cele două femei au fugit din casă. Explicaţiile lui Al.
Philippide merită şi ele a fi reţinute, dintr-o epistolă adresată lui Titu
Maiorescu, în 1896: „Vă scriu din mijlocul celei mai mari dureri pe care
am simţit-o în viaţa mea. Am fost pe punctul de a înnebuni şi nu ştiu,
Dumnezeu să mă ierte, dacă sunt teafăr. Femeia m-a părăsit. Aţi
cunoscut-o, aţi văzut-o, o bătrână urâtă şi răutăcioasă. Nimic n-o
mulţumea, pe mine nu mă iubea, pe copilul meu47 o dată măcar n-a vrut
să-l vadă, de gospodărie habar n-avea, histerică era, alţi bărbaţi înainte de
mine cunoscuse (…) şi cu toate acestea o iubesc. N-am crezut că m-ar
putea fermeca o femeie în aşa grad. Atâtea iluzii am pus în această femeie
– ca Don Quijote în Dulcineea – şi atât de amorezat sunt de aceste iluzii,
încât viaţa mi-a devenit amară, ah, mai amară decât fierea. Numai la
femeia mea mă gândesc, cu mintea la dânsa adorm – şi cum dorm? – şi
mă trezesc. Mi-e ruşine de mine singur, dar nu pot spune minciuni şi o
nevoie mă împinge să vorbesc cu cineva, care mă iubeşte. (...) Ce n-am
făcut pentru dânsa! Totdeauna însă era nemulţumită, şi pe deasupra mai
45
Ibidem, p.41, 54.
Pentru căsătoria, viaţa de familie şi divorţul lui Al. Philippide vezi I. Oprişan, Un
personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”, 4/1983,
p.162-165; 1/1984, p.164-166.
47
Este vorba de un copil rezultat dintr-o legătură întâmplătoare, anterioară primei căsătorii
a lui Philippide.
46
270
aveam şi pe soacră-mea, care o aţâţa contra mea. Într-o zi am pierdut
răbdarea şi au fugit, crezând că am să le ucid. De atunci nu le-am mai
văzut. Am plecat la Galaţi, prietenii le-au pornit în lipsă şi, când m-am
întors, am găsit casa pustie (...) De atunci nimic. Pentru mine nici un
cuvânt, nici o milă. O singură fiinţă m-a dispreţuit, tocmai aceea pe care
am iubit-o mai mult. (...) Această femeie însă e o viperă veninoasă. Vai,
atâta răutate unde s-a putut ascunde!? Şi cu toate acestea, un singur gând
am, pe acela de a o căpăta înapoi. Orice s-ar întâmpla, voi face-o. Nu ştiu
cum. Voi afla cu vremea. Pentru moment nu sunt bine de fel. Mă gândesc
de multe ori să alerg după ea, să o ucid şi apoi să mă ucid şi eu”48.
Însă iată ce spune şi soţia lui, într-o scrisoare trimisă lui
Hermann Suchier: „Dacă domnul profesor Philippide vrea să introducă
divorţul, nu pot ridica nici o obiecţie, întrucât îmi lipseşte curajul de a
mă întoarce la el. După cum am auzit vrea să se recăsătorească. Cine i
s-ar putea pune în cale?”; „convingerea mea că pierderile trecătoare ale
controlului de sine, obsesiile repetate şi accesele de furie, ivite imediat
după sosirea noastră în România, au dus în cele din urmă la acea scenă
nenorocită care m-a determinat pe 8 ianuarie să fug împreună cu
mama”. După ce ele au fugit, Philippide le trimitea scrisori „teribile de
ameninţare”, susţinea că „aş avea nişte ochi aşa de îngrozitori ca ai
dracilor din iad”, iar la Karlsruhe, unde Philippide se afla pentru divorţ,
ar fi afirmat că de fapt pe soacra lui ar fi dorit s-o omoare. „Nervii îi
sunt precis zdruncinaţi. Dar întrucât de la începutul căsniciei nu am
putut câştiga nici o influenţă asupra lui, nu l-am putut ajuta cu nimic, cu
toate că uneori spunea că îşi aşteaptă de la mine salvarea”. „Am o grea
şi nemeritată soartă! Dacă aţi şti cu câtă încredere am cutezat să merg
într-o ţară ca România, numai pentru că soţul meu mi-a descris cu
neţărmurită bucurie viaţa de familie germană, aşa cum a cunoscut-o în
casa dumneavoastră! În cele mai mici trăsături pe care le-am păstrat în
amintire, am recunoscut oglinda propriei mele case părinteşti. Am fost
educată într-un spirit de modă veche, temător şi sobru. De aceea, ajutată
de mama mea, m-am preocupat, înainte de toate, cu zel de gospodărie.
Soţul meu părea la început foarte mulţumit în privinţa asta. Dar, în cele
din urmă, am observat că felul meu de a fi german nu-i plăcea de loc.
48
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.46.
271
Nu-mi acorda nici o încredere. De multe ori părăsea casa foarte bine
dispus şi se întorcea morocănos”49.
În plus, Al. Philippide era extrem de zgârcit, iar soţia nu ştia
nimic despre situaţia financiară a familiei. „În toate privinţele am rămas
nelămurită; totul rămânea învăluit în ceaţă, de nicăieri nu aflam adevărul”.
Să fi fost Philippide un Mammon? Oricum, concluziona Johanna,
„căsătoria în Orient este, pentru o nemţoaică simplă, în cel mai bun caz o
enigmă, care întrece puterile mele. Mie, încercarea de a întemeia în Orient
un cămin, mi-a adus cea mai mare nefericire”50.
Pentru Philippide se impuneau însă cel puţin două concluzii: nu-şi
va mai lua soţie învăţată şi nici soacră în casă. În plus, renunţă la orice
pretenţie în legătură cu originea socială a soţiei. Divorţul însă, cel mai
adesea, are efecte traumatizante. În timpul procesului, Philippide
mărturisea că se găseşte „ca pierdut, fără curaj şi fără scop. Nu mi-am
putut închipui că o femeie, prin puţinul caz ce ar face de mine, m-ar putea
descuraja într-atât”51.
Deşi în perioada ieşeană a lui Titu Maiorescu, căsnicia lui cu
Clara părea solidă, cimentată şi de existenţa unei fiice, Livia, cuplul
începe să devină fragil prin 1875, odată cu ataşamentul lui Maiorescu faţă
de soţia cumnatului său, Mite Kremnitz. Pentru prima dată Maiorescu se
gândeşte la divorţ în 1876. Numai că în 1878 intervine în viaţa lui o altă
femeie, Ana Rosetti, cu care ar fi dorit să se căsătorească. Însă Maiorescu
amână divorţul datorită unei boli a soţiei, iar mai apoi până la căsătoria
fiicei lor. În tot acest interval de timp, el păstrează aparenţele unui cuplu
unit, manifestând faţă de Clara reale sentimente de compasiune şi
solidaritate, o însoţeşte în Anglia pentru o intervenţie chirurgicală etc.
49
Ibidem, p.129.
Ibidem, p.129-130. Abia după divorţ Johanna Minckwitz va începe să aibă liniştea
necesară unei munci ştiinţifice cât de cât susţinute, publicând de pildă în „Die Zeit” (Die
neuprovenzalischen Dichter Roumanille und Aubanel, 35/1903, p.34-35), apoi studii mai
consistente, precum Dantes Beatrice und Mistrals Fado Esterello, în Festschrift zum XII.
Allgemeinen Deutschen Neuphilologentage in München, Pfingsten 1906, hg. im Auftrage
des Bayerischen Neuphilologen Verbandes von Eugen Stollreither, Erlangen 1906,
p.91-124 (republicat în „Revue de Lyon”, 1906), dar mai ales multe recenzii în
„Zeitschrift für französische Sprache und Literatur”. Ultimul text al acesteia, pe care l-am
depistat, a fost tipărit în „Revue germanique” din Paris (Encore le Willehalm de Wolfram
d’Eschenbach, IX, 1913, nr.1; tot aici publicase anterior Traductions classiques
d’Elisabeth Barrett Browning, VII, 1911).
51
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.136
50
272
Abia în 1885, soţii Maiorescu convin să divorţeze. La 20 decembrie 1886,
Maiorescu depune cererea de divorţ, iar soţia lui împreună cu fiica, Livia,
părăsesc România câteva zile mai târziu, stabilindu-se la Berlin, unde
apelează la un avocat priceput, care să stabilească condiţiile materiale ale
despărţirii. În cererea de divorţ introdusă de Maiorescu la Tribunal se
invocă ca motiv al acţiunii faptul că soţia lui refuză „de a mai trăi
împreună cu mine”, fapt dovedit de o scrisoare a acesteia. În baza
Angajamentului semnat de Maiorescu, acesta renunţă la întreaga lui avere
în profitul Clarei şi Liviei, plus o susţinere financiară anuală de 10.000
franci, deşi – spune el – „nu acoperă nici pe departe obligaţiile luate”; „cu
toate acestea, doresc ca ceea ce am agonisit până acum să folosesc pentru
asigurarea lor”52.
Mihai Dragomirescu pune capăt mariajului cu Adelina după mai
mulţi ani de convieţuire, ambii fiind măcinaţi şi de tragediile familiale
prin care au trecut: din patru copii avuţi împreună, doar Georgeta-Elena a
supravieţuit (fiind căsătorită Cerchez), în vreme ce doi băieţi şi o altă fată
au murit extrem de tineri, asupra acestor tragedii oprindu-ne mai târziu,
într-un capitol distinct.
În cele din urmă, la finele lui 1919, după mai mulţi ani de
despărţire de facto, Octavian Goga a intentat proces de divorţ Hortensiei
(care se afla la Paris), respirând uşurat în urma acestui lucru. Îi scria mai
vechii sale iubiri, Venturia, la 17 decembrie 1919: „Am făcut totul ca
să-mi redobândesc libertatea, pentru a ţi-o dărui ţie, scumpa mea”. Iar ea îi
răspunde în ziua următoare, printr-o declaraţie ce nu se va dovedi formală
de-a lungul vremii: „Vreau iubirea cea mare la sfârşitul vieţii [el avea 38,
iar ea 36 ani], vreau iubirea ce vine după suferinţe mari, vreau iubirea Ta
lângă a mea, după ce a avut prilejul ca să dovedească în timp. Şi în viaţa
schimbăcioasă, când trebuie să fim cu sufletul pregătiţi – pentru ceasuri de
încercare –, atunci mă vei găsi întotdeauna lângă tine, mare, tare şi bună.
Crezi în mine, Tavi dragă”53. În aceste împrejurări, divorţul lui O. Goga
s-a pronunţat la 22 iunie 1920, la Bucureşti, iar al Venturiei a avut loc la
25 octombrie 1920, după 17 ani de mariaj cu Lazăr Triteanu54, ani ce au
52
Rodica Iovan, În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, 2/1974, p.120-127.
Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti,
Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.21.
54
Ca absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi al Universităţii din Budapesta, acesta a
fost asesor consistorial la Sibiu până în 1918. După divorţul de Venturia, a fost tuns
53
273
însemnat „o viaţă goală”, o „întârziere” a Marii Iubiri, pe care Venturia
vrea s-o acopere „prin curăţenia, dragostea şi bunătatea mea”.
Căsătoriţi foarte de tineri, la numai 21 de ani, soţii Mircea şi
Anita Vulcănescu au trăit primi ani de cuplu la modul cât se poate de
„tineresc”: lipsiţi de orice griji materiale, au simţit viaţa de student din
plin, organizând neuitate ceaiuri dansante la ei acasă, la care erau invitaţi
colegii mai „de seamă”, au activat cu entuziasm la o asociaţie
studenţească, au făcut nenumărate excursii în ţară şi în străinătate, se
bucurau de protecţia universitară a tatălui Anitei, dar şi de condiţia
materială a familiei lui Mircea etc. Nu neapărat că a fost un mariaj din
„interes”, însă la scurt timp de la căsătorie, Mircea Vulcănescu a primit o
bursă de studii la Institutul de psihologie experimentală din Paris, plecând
împreună cu soţia, obţinerea valutei suplimentare neridicând nici o
problemă (ca în cazul altora). Abia aici începe să se maturizeze,
specializându-se din punct de vedere profesional în sociologie, drept şi
ştiinţe economice, susţinându-şi doctoratul în 1927.
În mod evident, nu ne putem aventura în a descifra acum şi aici
cauzele multiple ale disfuncţionalităţii relaţiei dintre Mircea şi Anita
Vulcănescu, dar la scurtă vreme de la reîntoarcerea în ţară, în 1928, vor
divorţa, deşi aveau deja o fată, pe Elena-Maria Viorica (Vivi)55. Şi se pare
că s-au despărţit la dorinţa ei, pentru că Anita este cea care a părăsit
căminul conjugal, plus alte câteva gesturi ce au urmat. De acum fosta soţie
a mai predat un timp la o şcoală secundară la Bucureşti (unde i-a fost
profesoară, printre altele, lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga), pentru ca ceva
mai apoi să se stabilească la Paris, nerecăsătorindu-se, dar continuând să
publice prin diverse tipărituri ale emigraţiei româneşti. Peste ani, când
Mircea Vulcănescu a căzut victimă regimului politic comunist din
România, se pare că în clipele dinaintea decesului său ar fi spus:
„Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” De altfel, după divorţ, relaţiile foştilor soţi
călugăr în 1921, sub numele de Lucian, pentru ca doi ani mai apoi să fie ales episcop al
Romanului.
55
Aceasta s-a stabilit în străinătate prin grija unchilor Titu şi Victor
Rădulescu-Pogoneanu, ultimul fiind şeful cifrului din Ministerul de Externe. Vivi a stat
vreo doi ani în Elveţia, apoi zece în America, după care s-a întors la Paris, în anii
regimului comunist făcând tot posibilul pentru aducerea în Franţa a uneia din cele două
surori vitrege (pe care le-a iubit foarte mult), ale tatălui ei din a doua căsătorie, pe
Elisabeta-Alexandra (Sandra): a reuşit să o pună pe lista lui de Gaulle, care în ’68 a fost în
România şi s-a întâlnit cu Ceauşescu.
274
au rămas cordiale56, el contribuind – de pildă – ca Eugen Ionescu (văr
de-al doilea cu Anita) să fie numit ataşat cultural la Vichy în anii celui
de-al doilea război mondial.
Cazurile de mai sus nu au fost singulare în mediul universitar al
facultăţilor de filosofie şi litere româneşti pentru intervalul avut aici în
atenţie. Alte câteva divorţuri se cuvin a fi amintite: A.D. Xenopol s-a
despărţit de soţia sa Eliza (născută Galu) după aproape 30 ani de căsătorie;
Ovid Densusianu divorţează după doi ani de Elena A. Bacaloglu, în 1904;
Vasile M. Burlă a avut vreo patru neveste, de două dintre ele divorţând; la
cererea ei, Elena se desparte de Andrei Vizanti, în noiembrie 1888, după
18 ani de căsnicie; E. Lovinescu se desparte după aproape două decenii de
mariaj, chiar dacă ruptura dintre cei doi se produsese mai înainte57;
Dimitrie Gusti se desparte de prima soţie în condiţiile amintite mai sus,
pentru a se recăsători cu Elena Miletineanu; Ioan M. Sân-Giorgiu
divorţează la nici doi ani de la primul mariaj (realizat în 1923), pentru a se
recăsători aproape imediat, la 12 august 1926, cu Maria-Madeleine
Ionescu; Gr. Nadriş divorţează şi el de prima soţie, pentru a fi alături apoi
de o englezoaică; datorită infidelităţii, soţia lui Ion Vlădescu, Coca
Rarincescu, se desparte oficial de acesta în 1928 ş.a.m.d.
56
Deşi imediat după despărţire Mircea Vulcănescu a manifestat multă nemulţumire pentru
faptul că Anita a intentat proces pentru „pensie alimentară”, cu toate că universitarul
oricum ar fi asigurat traiul copilului.
57
Sentinţa de divorţ a fost pronunţată pe 20 martie 1934. Cea care a intentat procesul a
fost soţia lui Lovinescu, în 1934, pe motiv că „soţul a părăsit domiciliul conjugal”. Fiica
lor, Monica, a fost încredinţată mamei. (C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar
biografic, în „Manuscriptum”, 4/1981, p.153-154).
275
ŞANSA UNEI NOI VIEŢI.
Recăsătoria
D
incolo de traumele provocate de eşecul unui cuplu, divorţul şi
eventuala recăsătorie constituie – după cum am spus deja în
capitolul anterior – şansa unei noi vieţi. La urma urmei, scopul
fundamental al existenţei umane este atingerea fericirii, şi indiferent de
tipul de reuşită în viaţă (economică, profesională, politică etc.), nimic nu-i
poate oferi omului mai multă împlinire decât „dragostea”, „iubirea”. În
fond, tot ceea ce înţelegem prin bunăstare stă în dragoste. Toate celelalte –
glorie, bani, poziţii sociale etc. – sunt doar palide artificii, bonificaţii!
Pentru că nu întâmplător „dragostea” este un imperativ divin, în vreme ce
toate celelalte sunt surse ale păcatului. Poate de aceea iubirea este un
sentiment incontrolabil şi imprevizibil, care paralizează orice voinţă.
În acest context fundamental trebuie să apreciem şi recăsătoria,
acţiune ce nu urmăreşte decât fericirea şi armonia individuală, care nu se
pot realiza decât în cadrul unui cuplu. În rest, este o chestiune de
sancţiune juridică, care eventual exclude ritualul unei cununii religioase,
din motive de cutume confesionale (îndeosebi la catolici), poate dintr-o
pudoare a vârstei, sau cine mai ştie din ce motive.
Recăsătorit în 1897 cu Lucreţia, fiica fostului primar C.
Nemţeanu, din Vânători-Neamţ, „putred de săracă”, Al. Philippide
considera că începe „o nouă viaţă”, fiind plin de optimism, pentru că era
„sănătos ca un tun, nevasta mi-e tânără, frumoasă şi bună”; „Femeia mea
de acum e tocmai contrariul celeilalte. De astă dată am nimerit-o”, şi dă
dreptate lui Hesiod care spusese (în Munci şi zile) că omul trebuie să-şi ia
soţie din sat de la dânsul1. Totodată, lecţia primului eşec îl învaţă multe:
„Lămurit, prin acest purgatoriu, am devenit mai blând şi mai bun decât
fusesem şi m-am hotărât să-mi expiez reaua creştere trecută prin
1
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.47
276
umilinţă”. „Niciodată n-am avut atâta forţă de lucru. Sunt crize în viaţa
morală care fac adevărata graniţă între copilării şi bărbăţie. Din ele unii
ajung în crâşme, alţii în temniţi, alţii în ospiciul de nebuni, cei mai mulţi
se amestecă în vulgul profan. Rari ies oţeliţi. Se vede că sunt dintre cei
privilegiaţi”. În acest nou context matrimonial, Philippide lucreează mult,
îşi face proiecte intelectuale etc.: „La capăt va fi poate gloria, la mijloc va
fi sigur o muncă îndărătnică”2. Că după eşecul primei experienţe
matrimoniale devenise mai blând în mediul familial, aşa se pare! În rest
însă, Philippide nu s-a schimbat prea mult. Îl găsim la fel de puţin
răbdător cu semenii, îngropat până peste cap în munţi de fişe şi de cărţi,
bănuitor faţă de necunoscuţi, dar şi faţă de prieteni, hirsut, ce mai, un
antisocial în toată regula.
De altfel, pe seama acestei atitudini din urmă s-au spus multe, la
fel cum multe s-au şi scris, născându-se o veritabilă producţie de legende.
Nu ştim dacă sunt adevărate – dar ce importanţă are, pentru a descifra
caracterul individului –, însă reproducem două care nouă ne-au plăcut: În
vremea când locuia pe str. M. Kogălniceanu (vizavi de casa lui Calistrat
Hogaş), a apărut la uşa lui Philippide un vechi prieten de copilărie: „- Ce
vrei bre? Întreabă Philippide. – Cum, măi Alecului, nu mă mai recunoşti?
Am venit să te văd. – De ce? – În vizită, măi Alecului, ca omul. – Lasă,
bre, că acu n-am vreme. Pofteşte altă dată. – Când? – Peste vreo 15 ani. –
Şi dacă mor, bre? – Ne-ntâlnim dincolo. Cu bine!”3 Cealaltă este relatată
de Teohari Antonescu în Jurnalul său, la data de 21 ianuarie 18954: „Iată
câteva note pentru determinarea caracterului lui Philippide. El n-are pe
pământul acesta decât o singură rudă, pe soră-sa. Nu o văzuse şi nici
dânsa pe el de ani; venind soră-sa la el şi întrebând după adresa lui,
ajunge acasă şi sună: «Cine e?» «Eu». «Cine eşti tu?» «Soră-ta». A
deschis uşa numai doar cât să vâre capul, a văzut-o şi: «mă rog, azi treci
mata pe la prânz, acum am treabă. Vino pe la 12»”.
Revenind la recăsătorii, trebuie să remarcăm din capul locului
faptul că mediul nostru universitar literar a cunoscut destui profesori
aflaţi în căutarea şansei unei noi vieţi. În afara celor menţionaţi până
acum, de-a lungul capitolelor anterioare, trebuie deopotrivă amintiţi şi
2
Ibidem, p.134, 140.
Nicolae Leon, Umbre, IV, Iaşi, Edit. Junimea, 1979, p.156.
4
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005,
p.138.
3
277
alţii care şi-au refăcut căsnicia. A.D. Xenopol s-a recăsătorit în 1908 cu
Coralia Biberi, cunoscută în epocă sub pseudonimul literar de Riria, în
fapt, după expresia lui Mihai Sevastos, „o deplorabilă mâzgălitoare de
hârtie”5. Nici ea nu era la prima căsătorie, anterior fiind pentru scurt timp
soţia junimistului Vasile Burlă6, remăritată apoi cu Vasile Gatovschi –
fiul lui Iacov, despre care am pomenit într-un capitol anterior –, a cărui
soră Natalia era mama lui Dimitrie Gusti. Din acest mariaj al Coraliei cu
Vasile Gatovschi au rezultat patru copii: Valentina (căsătorită
Grigorescu), Neculai (căsătorit cu una din surorile lui Ion Petrovici7),
Leonida (căsătorit cu sora mamei istoricului Vlad Georgescu, înrudită de
departe cu poetul Grigore Alexandrescu8) şi Maria. În plus – nu fără
legătură cu încrengăturile din mediul universitar literar –, Vasile
Gatovschi mai avea un frate, Leonida, foarte bogat, ce deţinea în Iaşi un
soi de palat, pe str. Carol 13, şi care era căsătorit cu Aglaia Saint-Georges
(rudă cu germanistul Ioan Sân-Giorgiu), a cărei nepoată s-a măritat cu
Victor, fiul lui Traian Bratu9.
Coralia Biberi (ex-Gatovschi) ne apare însă în mărturiile de
epocă drept o fiinţă cultivată, cu studii la un pension din Iaşi şi cu
diplomă de bacalaureat (ceea ce însemna ceva în epocă!), atentă la
mişcarea literară autohtonă, care printre altele mai era şi proprietara
caselor din str. Sf. Nicolae nr. 9 din Iaşi10, loc ce va adăposti o mică
„curte” culturală, cu serate de muzică şi poezie. De altfel, prin 1886,
aceasta îl cunoscuse şi pe M. Eminescu la Repedea (Iaşi), iar poate nu
întâmplător peste vreo doi ani asistăm şi la debutul ei literar. A colaborat
cu versuri la periodice precum „Arhiva”, „Revista idealistă”, „Românul
literar” (ale căror spiritus rector a fost multă vreme tocmai Xenopol),
uneori stârnind zâmbete ironice atunci când era supralicitat talentul ei
literar, îndeosebi datorită prestigiului prin procură al lui Xenopol.
5
M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.292.
6
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 491/1889.
7
Fiica lor, Nica, a fost soţia sculptorului Ion Vlad.
8
Soţia lui Leonida era născută Porumbaru, şi ea de viţă boierească.
9
Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.14;
idem, O genealogie a familiei Saint-Georges (Sânjorz), în vol. Istoria ca lectură a lumii,
ed. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, 1994,
p.644-645.
10
Cf. Arh.St.Iaşi, Primăria Iaşi, dos. 343/9/1899-1900, 137 file.
278
Mai mult chiar, uneori Coralia putea fi una din cheiţele secrete
pentru a accede cineva la universitate sau a obţine alte beneficii şi
favoruri, de vreme ce Teohari Antonescu îi scria la 16 iunie 1906 lui M.
Dragomirescu, care tocmai se frământa pentru titularizare: „Pe Xenopol
nu l-am putut face să voteze pentru tine decât cu o singură promisiune:
am spus d-nei Gatovschi [încă nu-i devenise oficial soţie] că tu îi vei face
o critică serioasă asupra activităţii sale literare. Ea este cea care a pus pe
istoricul nostru în opoziţie cu făgăduinţa dată lui [Th.] Speranţă. Căci
trebuie să ştii că Speranţă s-a ţinut de Xenopol mai toată ziua, până la uşa
universităţii chiar!”11 Şi nu este singurul indiciu, putând fi enumerate,
chiar şi numai cu titlul de inventar, mai multe pagini de exemple în ce
priveşte influenţa majoră a Coraliei pe lângă A.D. Xenopol, a căror
cunoaştere ar putea explica multe aspecte neclare de istorie literară şi
istoriografie.
Şi pentru că am amintit mai sus de Vasile Burlă, se cuvine a ne
opri şi asupra lui, deşi a fost doar profesor suplinitor la facultatea de
filosofie şi litere din Iaşi. Mai întâi s-a căsătorit cu Matilda Caterina
Cugler, persoană deosebit de educată şi o militantă feministă, poetă ce a
debutat în „Convorbiri literare” şi care frecvent deplânge în versurile ei
dragostea pierdută sau nefericirea relaţiei dintre doi parteneri. S-au
despărţit la scurt timp, în 1876 Matilda recăsătorindu-se cu universitarul
de la facultatea de ştiinţe Petru Poni, în vreme ce Burlă a luat de soţie pe
Eufrosina Olchowski. În ianuarie 1888, filologul ieşean s-a despărţit şi de
aceasta, sub pretextul că nevasta a părăsit domiciliul conjugal, în realitate
ea având o proprietate la Târgu Frumos, unde locuia mai tot timpul. După
o tentativă eşuată de a se recăsători în vara anului următor cu Ecaterina
Mavrogheni, va lua de soţie în decembrie 1889 pe Coralia Biberi,
amintită deja mai sus. În cele din urmă, se va despărţi şi de aceasta,
pentru ca în 1899 să se recăsătorească cu Adela12, fiica unui refugiat
polonez, Şibilă, amestecat în patria sa într-o mişcare iredentistă13, şi care
aici, în Moldova, a luat în arendă moşiile Mariei Costache.
11
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.517.
12
Adela Şibilă mai fusese căsătorită cu un anume Hloch, cu care a avut un copil Emil
(născut la 1894), adoptat apoi de Vasile Burlă, acest fiu devenind inginer la Societatea
Comunală a Apelor din Iaşi.
13
V. Burlă a ajuns în România tot ca urmare a participării la o mişcare separatistă, însă
împotriva autorităţii austriece din Bucovina.
279
Titu Maiorescu s-a recăsătorit civil la 3/15 septembrie 1887 cu
Ana Rosetti, pentru ca două zile mai apoi să aibă loc şi cununia religioasă
la Curtea de Argeş. Despre divorţul de prima soţie şi bârfele pe seama
aventurilor sentimentale ale lui T. Maiorescu am făcut deja mai multe
referinţe în capitolele anterioare. Este însă de reţinut acum faptul că a
doua lui nevastă, Ana, era fiica lui Radu Rosetti, fost mare agă şi prefect
de poliţie, şi a Casiei (născută Brăiloiu), fiind aşadar soră cu Maria, soţia
lui Iacob Negruzzi.
După divorţul de prima sa soţie, Elena, Andrei Vizanti s-a
recăsătorit la 15 iulie 1890 cu Ecaterina Millo14, mai tânără decât el cu
două decenii, fiica colonelul Alexandru Millo şi a Ecaterinei, născută
Bibescu15. Însă A. Vizanti, între timp ajuns şi senator, ca preşedinte al
Comitetului teatral ieşean, a delapidat câteva mii de lei spre sfârşitul
veacului XIX, motiv pentru care a fugit în America16. De la New-York
s-a stabilit la Reading (în Pensilvania), iar gurile rele spun că ar fi lucrat
pe post de calfă la un bărbier, cu a cărui fată a fugit după câteva zile17.
Se pare însă că tinereţea soţiei, mai ales când era vorba de o
recăsătorie, a constituit un element important de tonus sufletesc, poate
chiar şi fizic, pentru mai toţi universitarii literari. Dincolo de iluzia că
încă mai poate fi „atractiv”, dar şi a constatării că vârsta biologică nu se
suprapune întotdeauna celei sufleteşti, unii din cei „trecuţi” redescoperă
universul tinereţii, cu tot ceea ce presupune ardoarea şi iubirea. De
exemplu, C. Rădulescu-Motru s-a recăsătorit în 1921 cu Elena, fiica
comandorului N. Alexandreanu, fiind mai tânără cu 25 de ani decât
ilustrul profesor. Iar după cum mărturiseşte acesta: „Ea a fost pentru mine
mai mult decât o tovarăşă a vieţii. Ea mi-a menajat liniştea necesară
14
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 335/1890.
Ecaterina se născuse la Bucureşti, la 18 septembrie 1865, iar naş de botez îi fusese
generalul Ioan Florescu. De altfel, deşi părinţii ei aveau în Iaşi o casă pe celebra str. Coroi,
la nr.2, familia fetei trăia în capitală, doar pentru scurtă vreme locuind în Moldova, prin
anii 1870.
16
A.D. Xenopol afirmă în lucrarea sa memorialistică, Istoria ideilor mele, că Vizanti era
„stăpânit de patima jocului de cărţi” (A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, ed. N.
Gogoneaţă şi Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1967, p.380), în vreme ce Iorga
sugerează şi faptul că fostul său profesor ieşean – „mare, masiv, negru ca originile lui
meridionale, ochios şi bărbos” – a fugit în America nu doar cu banii Teatrului Naţional, ci
şi cu o „fermecătoare italiancă”. (N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a
fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.98).
17
N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, [f.e.], 1933, p.130.
15
280
muncii mele de profesor şi publicist; (…) dacă am ajuns la vârsta la care
am ajuns, sănătos la corp şi la minte, aceasta se datoreşte numai ei”18. Şi
cu siguranţă, şi acesteia datorează Rădulescu-Motru faptul că a trăit până
la venerabila vârstă de 90 de ani!
Au existat însă şi excepţii. La mai puţin de un an de la divorţul de
Anina, Mircea Vulcănescu s-a recăsătorit la 27 aprilie 1930 cu Mărgărita
Ioana Nicolescu, mai în vârstă decât el cu vreo şapte ani, cununia având loc
la Biserica Kretzulescu din Bucureşti. Deşi era profesoară de franceză şi
filosofie, mai întâi la Alba Iulia, apoi la Bucureşti, Mărgărita cânta foarte
bine la pian, asemenea surorii lui Vulcănescu, Mihaela-Zoe (Michette). Pe
de altă parte, sora Mărgăritei, Alexandrina Fălcoianu, era însoţitoarea
Elenei Văcărescu după stabilirea acesteia în străinătate, ambele surori fiind
totodată verişoare primare cu aceasta din urmă19. De altfel, familia
Mărgăritei, chiar dacă nu mai era foarte bogată, prin bunica maternă
Marica (născută Kretzulescu)20 era coborâtoare tocmai din voievodul
Constantin Brâncoveanu, în vreme ce bunicul Alexandru Niculescu, ce
avusese şi un rang boieresc, fusese un om deosebit de avut.
Aşa cum am semnalat deja, Nicolae Iorga s-a căsătorit a doua
oară cu Ecaterina Bogdan, în Braşov, la 4/17 februarie 1901. Se
cunoscuseră cu cel puţin un an mai devreme, şi deşi istoricul era în curs
de divorţ, la 28 septembrie 1900 îi spunea deja Ecaterinei „logodnică”, în
vreme ce aceasta i se adresa cu „Domnule Iorga” şi manifesta faţă de el
oarecare rezervă, scriindu-i mai rar şi oarecum laconic. Se pare că
Ecaterina ar fi fost îndrăgostită de Aurel Bunea, fratele canonicului
Augustin Bunea. Însă Iorga era susţinut de Ioan şi Iordan Bogdan, fraţii
Ecaterinei, istoricul nădăjduind la mijlocul lunii octombrie 1900 că totuşi
„va veni vremea când mă vei iubi, când vei cunoaşte de câtă iubire sunt
vrednic, întâi fiindcă sunt cine sunt şi, al doilea, fiindcă te iubesc cum de
nimeni nu poţi fi iubită”21.
18
C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, 1943, ed. Rodica Bichis şi Gabriela
Dumitrescu, Bucureşti, Edit. Floarea Darurilor, 1996, p.188.
19
După arestarea lui Mircea Vulcănescu, Mărgărita a fost mutată la o şcoală primară să
predea româna, apoi la o alta, şi tot aşa până au dat-o complet afară, trăind apoi din lecţiile
particulare de franceză.
20
Aşadar era soră cu Nicolae Kretzulescu, profesor la facultatea de medicină din
Bucureşti, o vreme ministru al Instrucţiunii Publice. Marica a mai avut trei surori, însă nici
una măritată.
21
N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.41.
281
După ce a divorţat de Adelina22, Mihail Dragomirescu s-a
recăsătorit cu fiica rentierului Grigore Feraru, Laura, foarte tânără (era
născută la 19 ianuarie 1893, la Craiova), dar indiscutabil mult mai puţin
educată comparativ cu prima soţie, deşi a colaborat sporadic cu nuvele pe
la câteva reviste (începând cu 1918), ocupându-se îndeosebi de traduceri,
tălmăcind Raţa sălbatică a lui Ibsen (1921), dar şi altele. Dimitrie Gusti
s-a recăsătorit cu Elena Miletineanu, profesoară de germană, fiica unui
farmacist din Piatra Neamţ, evreu creştinat. Această de-a doua soţie era
verişoară cu Elena Lupescu (născută Wolf), metresa lui Carol II, femeie
extrem de puternică după redobândirea tronului de către amantul cu
sânge regal. În bună parte, această „alianţă” poate explica şi funcţiile
importante pe care le-a deţinut Gusti în anii regimului Carol II23. Însă
dincolo de acest aspect, „doamna Gusti era primitoare, cu o notă de
distincţie în ţinută şi în discuţii, apropiată prin zâmbetul ei candid,
luminat de nişte ochi albaştri”24.
Conferenţiarul Ion Vlădescu a fost căsătorit întâia dată cu Elena
(Coca) Rarincescu, profesoară de istorie la Şcoala Centrală de Fete din
Bucureşti, pe care o fostă elevă o descrie la superlativ după un deceniu de
la divorţ: „Înfăţişarea ei producea un şoc: o siluetă perfectă, o eleganţă
sobră, un anume fel de a-şi purta capul, părul blond cu ondulaţii regulate,
o expresie mai degrabă serioasă şi un glas inconfundabil, cu armonice
grave, îi aduseseră invidiabila poreclă de «Pallas Athena»”25. Însă prin
1928 se ştia că istoricul iubea cu mare pasiune pe sora soţiei lui, pe
Mariana Rarincescu, ceea ce a şi dus la divorţul lor în noiembrie acelaşi
an26. Dragostea faţă de fosta cumnată nu s-a materializat nicicum, la
22
După numai câţiva ani, Adelina a paralizat în urma unei injecţii de rahio-anestezie, de
dinaintea unei operaţii.
23
Vezi însă şi despre „ruptura” dintre Gusti şi Carol II la Alin Spânu, Dizgraţia regală
impune verificări: Dimitrie Gusti în atenţia Serviciului Special de Informaţii (1939), în
vol. Arhivele Securităţii, IV, coord. Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Edit. Enciclopedică,
2008, p.598-609.
24
Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Fundaţia Culturală
Română, 1998, p.103.
25
Annie Bentoiu, Şcoala Centrală de Fete, în „România literară”, nr.49 din 8 decembrie
1998.
26
Cf. Liviu Rebreanu, Jurnal, I, ed. Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1984, p.255.
282
intervenţia energică a familiei Rarincescu27, pentru ca în cele din urmă I.
Vlădescu să se recăsătorească la 13 august 1933 cu Viorica Raşef28,
profesoară de latină, aceasta fiind totodată nepoata generalului Nicolae
Uică, care le-a şi fost naş de cununie, ajuns la scurt timp subsecretar de
stat, apoi titular la Ministerul Apărării Naţionale în guvernele lui I.G.
Duca şi Gh. Tătărescu (14 noiembrie 1933-1 iunie 1934)29.
Grigore Nandriş a divorţat de prima soţie pentru a se recăsători
în 1937 cu Mabel Farley. Pe aceasta o cunoscuse în vara lui 1936, pe
Ceahlău, mărturisindu-i apoi lui Basil Munteanu despre un adevărat coup
de foudre: „A doua zi, dacă nu chiar la prima întâlnire, am ştiut că
suntem făcuţi unul pentru altul”. Iar ei i-a plăcut de el după felul pasionat
cu care vorbea despre Beethoven. S-au reîntâlnit apoi la Bucureşti, a
cunoscut-o şi C.C. Giurescu, apoi „am hotărât să ne căsătorim”30.
Aproape simplu şi la obiect! Dar cum să nu se îndrăgostească de Mabel?
Pe lângă certele calităţi sufleteşti, aceasta era fiica reverendului W.J.
Farley, profesor la Colegiul Universitar Londonderry din Irlanda, fiind
una din primele femei admise a dobândi o diplomă la College Dublin. A
devenit apoi corespondent străin pentru „The Balkan Herald”, ca ziaristă
călătorind şi prin România, unde l-a cunoscut pe Gr. Nandriş. Imediat
după căsătoria celor doi, Gr. Nandriş se arată încântat şi plin de speranţe
pentru viitor: „Sunt deplin mulţămit de căsnicie (…). Am găsit un bun
prieten, un excelent camarad, un suflet înţelegător şi feminin”31. Şi se
pare că nu s-a înşelat. Trimis la începutul celui de-al doilea război
mondial în Anglia, în misiune diplomatică, n-a mai revenit în ţară,
căpătând un post la London University School of Slavonic and East
European Studies32, în vreme ce soţia lui a devenit una din cele mai
27
Fratele acestor două surori fiind nimeni altul decât Mihai Rarincescu, profesor de drept
civil la Universitatea din Bucureşti. Mariana Rarincescu a devenit în cele din urmă soţia
lui Ioan Zamfirescu, publicând opera lui Duiliu Zamfirescu (ediţie revăzută după
manuscris şi comentată de Mariana Rarincescu, sub îngrijirea lui N. Cartojan), 5 vol.,
Craiova, 1938, această lucrare reeditându-se şi mai apoi, până spre zilele noastre.
28
După moartea lui Vlădescu, aceasta s-a recăsătorit cu Constantin Stavilă, o vreme şef de
cabinet al ministrului Ion Petrovici.
29
Anterior fusese comandantul Corpului de Grăniceri (iulie 1931-noiembrie 1933).
30
Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.578.
31
Ibidem p.582.
32
Vezi vol. Gr. Nandriş, 8 ani din viaţa României (1940-1948). Pagini de jurnal, cu o
prefaţă de Ionel Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum I.O., 1999. De asemenea O
283
active apărătoare ale cauzei româneşti, dar afirmându-se îndeosebi ca
traducătoare din literatura română33.
După ce a divorţat de Hortensia, Octavian Goga s-a recăsătorit cu
Venturia Mureşan la 15 ianuarie 1921. Şi ea mai avusese un mariaj cu
Lazăr Triteanu34, care până în 1923 a fost asesor consistorial la
Arhiepiscopia Sibiului, devenind apoi arhiereu-vicar al Eparhiei
Râmnicului sub numele de „Craioveanul”, şi episcop al Romanului sub
numele de Lucian, păstorind până în 1947, când s-a retras. Însă atât pentru
Octavian, cât şi pentru Venturia, acest al doilea mariaj a însemnat „şansa
unei noi vieţi” în sensul cel mai profund al expresiei. Pe cale de a se elibera
de căsătoriile trecute ale celor doi, în noaptea de Anul Nou dintre
1919/1920, Octavian şi Venturia marcau momentul trecerii de an într-un
mod cât mai solemn, ca de o nouă viaţă. Venturia nota astfel într-un soi de
jurnal comun: „Cu anul care se duce îngrop întreg trecutul ce nu-mi
aparţine, încep cu sufletul şi trupul viaţa nouă care va fi o binecuvântare
cerească dăruită Ţie prin mine. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”35.
Mai complicată a fost situaţia universitarului clujean Umberto
Cianciolo, însurat oarecum prematur în Italia (de unde era originar),
apelând apoi la justiţia română pentru desfacerea mariajului dintâi,
radiografie a exilului românesc. Corespondenţă emisă şi primită de Grigore Nandriş,
1946-1967, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000.
33
Ion Creangă, Folk Tales from Roumania, translated by Mabel Nandriş, London,
Routledge and Kegan Paul, 1952 (o a doua ediţie la New York, Roy, 1953, cu ilustraţii de
Iza Constantinovici-Hein); Silviu Crăciunaş, The Lost Footsteps, translated by Mabel
Nandriş, London, Collins & Harvill, 1961; Anita Nandriş-Cudla, Twenty years in Siberia,
translated from Romanian by Mabel Nandris, with an afterword by Gheorghe Nandriş,
Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1998. Totodată, a mai tradus din franceză
volumul lui Emil Turdeanu, Modern Romania. The achievement of national unity,
1914-1920, ed. by Nicholas Timiras, Los Angeles, The Mircea Eliade Research Institute,
1988, iar cartea lui Wladyslaw Podlacha, Pictura murală din Bucovina, trad. şi ed. de Gr.
Nandriş şi Anca Vasiliu, Bucureşti, Edit. Meridiane, 1985, a avut un cuvânt înainte
semnat de Mabel Nandriş.
34
Se căsătoriseră în 1903 şi au divorţat la 25 octombrie 1920, Venturia recăpătându-şi
numele de fată, Mureşan.
35
Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti,
Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.24. O carte impresionantă – doar ca dimensiuni –
apărută nu demult sub semnătura unui descendent de departe al lui Octavian Goga, Mircea
Goga, Venturia Goga – Privighetoarea lui Hitler, Bucureşti, Rao Books, 2007, nu doar că
formulează fel de fel de elucubraţii, dar autorul n-a avut măcar bunul simţ de a se
documenta asupra biografiei strămoşului pe care vrea să-l moştenească (material
îndeosebi).
284
recăsătorindu-se în 1938 cu Margareta Caranica, care a dat naştere la
Sibiu, la 28 aprilie 1942, unui fiu, Tommaso. Iar neplăcerea a apărut în
momentul în care un tribunal italian a declarat nulă vechea sentinţă de
divorţ din România, fiind nevoit în 1948 să părăsească ţara – ca cetăţean
italian –, fără a-şi putea lua cu sine cea de-a doua soţie.
Nu toţi universitarii s-au recăsătorit după ce au trecut printr-un
divorţ, la fel cum au fost unii care s-au recăsătorit numai pentru că
precedenta soţie a decedat. Ştefan Vârgolici şi-a pierdut tovarăşa de viaţă
– pe Natalia Alcaz – în 188736, pentru ca după numai un an să se
recăsătorească cu o vară primară a acesteia, cu Elena Tiron37, care a
crescut fiica din primul mariaj, pe Eugenia, ca pe propriul copil, dar care
i-a mai dăruit un fiu, Duţu, mort la numai şapte ani.
La fel Gh. Bogdan-Duică, care fusese căsătorit încă din 1892 cu
Maria Done şi avuseseră împreună şase copii. Aceasta însă a decedat în
1917, în vreme ce soţul se afla prizonier în Bulgaria. Nu după o prea
lungă perioadă de văduvie, Bogdan-Duică s-a recăsătorit cu Constanţa
(născută Hanea, dar căsătorită întâia data Ingescu), absolventă a cursului
primar la Institutul călugăriţelor „Ursuline” din Sibiu, după care a trecut
în Vechiul Regat, devenind învăţătoare, iar la Cluj ajungând directoarea
unei grădiniţe de copii, cu merite deosebite în organizarea acestor
instituţii38. Prima soţie a lui György Kristóf, Irma (născută Bartha) a
murit în septembrie 1915, profesorul recăsătorindu-se la mai puţin de doi
ani – în Budapesta, la 26 mai 1917 – cu Gizela Znojemszky, aceasta
având deja un copil dintr-o altă căsătorie (pe Ödön), crescând apoi pe cei
trei copiii din mariajul lui Kristóf cu Irma, pentru ca împreună să mai
aibă încă două fete. Şi lui Ştefan Paşca i-a murit de timpuriu prima soţie,
Zoe Herăscu, pentru ca mai apoi să se recăsătorească cu Aurelia Grecu,
de asemenea profesoară de liceu39 ca precedenta, având însă şi titlul de
„doctor”.
Oarecum tomnatec s-a recăsătorit Romulus Vuia, în februarie
1945, după moartea primei soţii Irina Perényi, fostă profesoară, cu care
36
Decedată la 22 iulie 1887, la numai 28 ani, în urma unor complicaţii datorate „naşterii”
unei fetiţe (Maria) ce a murit în aceeaşi zi (5 aprilie 1887).
37
Mama Elenei, Zoe, era născută Alcaz.
38
Vezi: Creatoarea grădinilor de copii româneşti: d-na Constanţa Bogdan-Duică, în
„Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. special, 1 decembrie, p.32. Din păcate nu s-a înţeles cu
copii din prima căsătorie a lui Bogdan-Duică.
39
La Liceul de fete „Principesa Ileana” din Cluj.
285
avea deja doi băieţi maturi, pe Octavian şi Romulus. Împlinise 58 de ani,
trecuse printr-o sumedenie de insatisfacţii profesionale, aşadar nu putea fi
decât benefic acest mariaj cu Honoria Dumitrescu40, la Bucureşti, fiica
colonelului Dumitrescu, mort în război.
La aproape 79 de ani, Ion Petrovici avea serioase gânduri
matrimoniale, cel puţin după cum indică delaţiunile la Securitale ale unui
apropiat al filosofului, din 1961. Rămas văduv de multă vreme – Maria
(„coana Margot”) murise încă din 16 mai 1945 –, Petrovici pare să
dorească a oficializa o mai veche pasiune sentimentală, încă de pe când
trăia soţia sa, prin anii 1943-1944. Aceasta era mai „tânără” decât fostul
universitar cu vreo 33 ani, fusese actriţă – Adelina Vulcu – şi era fiica
unui fost prosper om de afaceri şi om politic liberal, Ion Vulcu. Nu s-au
mai căsătorit, însă Adelina a dovedit mult ataşament faţă de Petrovici, de
vreme ce frecvent venea în capitală pentru a fi alături de mai vechea
iubire (ea locuia la Blaj) şi chiar avea abilitatea de a evita eventualele
crize financiare ale filosofului41.
În schimb, după decesul primei soţii, Françoise Dominique
Plano, V.A. Urechia se recăsătoreşte la scurt timp – în 1859 – cu Luiza,
fiica lui Cristian Wirth Pester şi a Carolinei Wirth, tatăl fiind
antreprenorul Şcolii de Arte din Iaşi. Proaspăta soţie era însă foarte
tânără, şi deşi au fost un cuplu vreme de 12 ani, având împreună doi
băieţi şi o fată, Luiza nu i-a fost tocmai fidelă lui V.A. Urechia, la fel cu
se pare că nici el ei, după cum am văzut într-un capitol anterior. De altfel,
în octombrie 1868 aceasta se afla la Paris cu amantul ei, George
Cantacuzino, departe de ochii celor din ţară, pentru a-i naşte un fiu, pe
Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, ajuns general şi viitor
preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară”. În cele din urmă, V.A.
Urechia va divorţa de soţia infidelă în 1872, Luiza recăsătorindu-se mult
mai târziu, în 1882, cu Hristu G. Cuţiana. Însă V.A. Urechia şi-a refăcut
şi el viaţa de familie, luând de soţie pe o soră a Luizei, pe Ana (Ţeţina).
40
Cf. Oficiul Stării Civile Bucureşti, act nr.331/24 februarie 1945.
I. Necula, Ion Petrovici în vizorul Securităţii, Bucureşti, Edit. Saeculum I.O., 2005,
p.155-156.
41
286
SOŢIA PROFESORULUI UNIVERSITAR.
Mai mult decât o prezenţă feminină
A
flată cel mai adesea în umbra soţilor, femeia a jucat de cele mai
multe ori un rol important în împlinirea umană şi profesională a
partenerilor de viaţă. De aceea, o „bună” căsătorie a constituit
mereu un deziderat de prim rang, o soluţie foarte căutată în faţa multor
dileme ale vieţii, la fel cum un mariaj mai puţin reuşit a putut fi o piedică
în ascensiunea unui individ, ori sursa unor insatisfacţii umane, cu
repercusiuni evidente în plan profesional.
Femeile şi-au ajutat soţii în strădania de a face ceva în breasla lor
universitară (şi nu numai), prin asigurarea armoniei şi confortului, a
liniştii căminului, multe din ele participând efectiv la partea de creaţie,
prin asumarea muncilor mai puţin plăcute şi anevoie observabile, precum
documentarea, copierea diverselor texte, corectura, întreţinerea
corespondenţei, iar unele, postum, le-au editat opera etc. Nu întâmplător,
Ecaterina (Catinca) Iorga făcea la 30 aprilie 1932, parcă solemn,
următoarea mărturisire: „Vreau doar atâta să le spun copiilor mei, că fără
sacrificarea mea, tatăl lor [Nicolae Iorga] nu ar fi fost omul care să facă
tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia
lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât
cu foarte rare excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut avea
un teatru, un concert, dorite de mine numai (...). Eu nu am putut cânta,
nici plânge, când am simţit nevoia (...). Îmi dau seama că e nevoie de
suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mari. (...) Un lucru este
sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de
faţă”1.
1
N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1991, p.222.
287
De altfel, cel puţin în primul deceniu de convieţuire, Ecaterina
l-a însoţit mai totdeauna pe Iorga în peregrinările lui prin diversele arhive
şi biblioteci din ţară şi străinătate, muncind alături de el şi numai pentru
el chiar până la 10-12 ore pe zi, copiindu-i documente (îndeosebi
maghiare), traducându-i, corectându-i transcrieri etc. O bună bucată de
vreme s-a ocupat şi de redacţia „Neamului românesc”, descifrând
manuscrisele lui Iorga, întreţinând corespondenţa cu abonaţii,
intermediind între soţul ei şi ceilalţi autori sau tipografi etc. În plus, a fost
o excelentă gazdă pentru toţi cei care au trecut pragul familiei Iorga, sau
pentru aceia, de pretutindeni, care participau la „şcoala de vară” de la
Vălenii de Munte. Iar peste toate, a trebuit „să suporte” vreme de 33 ani
şi o soacră suficient de autoritară, care uneori mai avea şi ifose de
„aristocrată” (ca fiică de spătar şi nepoată de mare vornic!?).
Dar să nu se creadă că fără suferinţe! Ecaterina a dat dovadă de
un imens respect faţă de jurămintele de la cununie, dar şi înţelegere faţă
de un om ce a dorit-o neapărat de soţie, fără prea multe „anticipări”
sentimentale, minimale pentru ca un el şi o ea să se cunoască mai bine,
cu atât mai mult cu cât ambii veneau din ambianţe culturale mult diferite.
De altfel, imediat după cununia lui Iorga cu Catinca, soţii au plecat la
Veneţia într-un aşa-zis voiaj de nuntă, petrecut ca multe alte călătorii
ulterioare (până spre 1904) prin biblioteci şi arhive, unde ea era pusă la
muncă, copiind documente. Apoi, pe când cei doi se aflau în vara lui
1901 la Budapesta, unde ea traducea de zor surse arhivistice ungureşti,
avem şi primele informaţii despre tensiunile dintre proaspeţii soţi,
Catinca spunându-i chiar că nu-l „poate suferi”, că va muri „într-un an”2.
În cele din urmă, soţia lui Iorga s-a adaptat, preluând treptat frâiele
„gospodăriei”, ţinând totul în rânduială, ca o bună ardeleancă, cu
beneficii imense şi din punct de vedere intelectual pentru Nicolae Iorga.
După ce Al. Odobescu a demisionat din diplomaţie (în 1885),
profesorul universitar de arheologie a mai rămas la Paris, unde a lucrat în
biblioteca de la Luvru, dar şi în alte locuri. În acest context, soţia lui,
Saşa, l-a ajutat – nu doar atunci –, copiindu-i diverse documente necesare
sau transcriind lucrările elaborate de acesta, Odobescu având un scris
greu de descifrat. Chiar dacă istoricul nu a avut o atitudine „exemplară”
faţă de soţia sa, după cum s-a constatat deja, aceasta a fost de un
devotament deosebit, până şi în septembrie 1895, când Odobescu era
2
Ibidem, p.69.
288
teribil îndrăgostit de Hortensia Racoviţă, Saşa scriindu-i din Curtea de
Argeş soţului ei aflat la Bucureşti: „Ştiu că eşti atât de ocupat, preocupat
şi îngrijorat; dar tocmai în momente ca acesta … afecţiunea mea, cu totul
maternală, te acoperă, te ocroteşte de orice neajuns care ar putea să te
facă să suferi”3. Şi după cum s-a văzut, a mers chiar până acolo de a
„peţit” pe Hortensia pentru soţul suferind.
Însă nu erau cuvinte de complezenţă, generate de o situaţie fără
ieşire, ci făceau parte din natura relaţiei dintre cei doi soţi, care nu erau la
prima încercare de acest fel. Scriindu-i încă de la 22 august 1892 „câteva
impresii de moment” ce-l „afectează”, Al. Odobescu îi destăinuia Saşei:
„Mi-ai repetat ceea ce eu ştiu şi apreciez din toată inima, faptul că eşti
pentru mine o prietenă devotată şi chiar o mamă amantă”. Aceste
cuvinte veneau exact la aniversarea a 34 ani de la căsătoria celor doi, pe
când el se apropia de 60 ani4. Iar câteva zile mai apoi îi scria din nou
soţiei că „nu există în lume un alt suflet ca al tău, nimic altceva decât
dulceaţă şi tandreţe”; „În orice caz, te rog draga mea, buna şi
credincioasa mea prietenă, de a crede că afecţiunea, respectul, veneraţia
profundă ce o am pentru tine nu se va schimba niciodată. Pentru mine
eşti şi vei fi mereu mai mult decât o femeie: ai fost, eşti şi vei fi un bun
înger protector”5.
Elena, soţia lui Aron Densusianu, cu studii la Conservatorul din
Viena, a secondat mereu eforturile literar-ştiinţifice ale soţului ei, la fel
cum s-a dovedit a fi o eficace activistă feministă, la Iaşi fiind o vreme şi
directoarea Liceului de Domnişoare „Maria Doamna”. Mabel Farley,
soţia lui Grigore Nandriş, nu numai că a reuşit să aibă propria ei carieră
intelectuală deosebită, ca traducătoare mai ales, dar şi-a ajutat totodată
enorm soţul, de la dactilografierea manuscriselor până la corecturi şi
îngrijirea tipăriturilor lui. La fel s-ar putea vorbi şi despre soţia lui Ion
Zamfirescu, Mariana, absolventă a Şcolii Centrale de fete din Bucureşti,
apoi a secţiei de română-franceză din cadrul facultăţii de filosofie şi
litere, care deşi toată viaţa a fost profesoară, şi chiar directoarea unui
3
Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.44.
4
Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica
Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.89.
5
Ibidem, p.99-100.
289
mare liceu din capitală, a fost mereu alături de soţul ei, nu de puţine ori
jucând rolul unei veritabile secretare6.
Lucian Blaga obişnuia să-i dicteze Corneliei lucrările lui (poezie,
teatru, filosofie). De altfel, aceasta a fost mereu prezentă în viaţa soţului,
atenuând momentele de deprimare, traducând, selectând ştirile de presă,
sintetizând şi dactilografiind în anii diplomaţiei rapoarte către ministerul
de resort. Mereu şi mereu a fost un soi de „tampon” între mizeriile
cotidiene şi universul blagian. Pe de altă parte, colecţiona în albume
speciale tot ceea ce se scria despre soţul ei. A fost de altfel ce şi-a
imaginat şi dorit Lucian Blaga de la ea încă înainte de căsătorie, la 8
decembrie 1918 declarându-i Corneliei cam ceea ce ar însemna soţia,
iubita pentru el: „Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău mie,
atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice
în felul lor... Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă,
căci cum ar mai putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut? Aş tăcea retras în
mine şi nimeni n-ar şti după moartea mea că am trăit. Un singur izvor am
pentru tot ce fac: Tu!”7. Şi aşa a şi fost! Iar pentru ceea ce a însemnat
această femeie în viaţa lui Blaga, o bună măsură ar fi de pildă însemnările
ei zilnice8.
Datorită felului său de a fi, împărţindu-şi mai tot timpul între
catedră şi bibliotecă, trăind oarecum izolat, retras în locuinţa lui
îndepărtată din Copou, arareori ieşind în oraş, Al. Claudian n-a reuşit să
aibă o familie în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că se separase
încă de timpuriu de soţia lui Zoe (dar de care nu a divorţat) –
universitarul având multă vreme o altă viaţă de cuplu, cu o amantă –,
soţia legală şi-a sacrificat practic viaţa, rămânându-i mereu alături,
îndeosebi în momentele dificile ale vieţii (inclusiv în anii de detenţie
comunistă), păstrându-şi numele de Claudian şi după despărţirea oficială,
fiind la căpătâiul său chiar şi când şi-a dat ultima suflare9. Aceasta a fost
6
Vezi asupra ei Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1989, p.298-315.
7
Dorli Blaga, Lucian Blaga – Excurs sentimental, VI, în „Manuscriptum”, 4/1978, p.136.
8
Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale – 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed.
Dorli Blaga, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008.
9
Imediat după al doilea război mondial, Zoe a locuit la Bucureşti, într-un apartament pe
Calea Griviţei 133, et.3, ap.5, iar aici venea frecvent de la Iaşi să stea şi Al. Claudian.
Pentru corespondenţa dintre cei doi soţi (sau foşti soţi) începând cu 1949 vezi Documente
literare, II, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.84-98.
290
nu doar o prezenţă foarte „spirituală” şi agreabilă, dar mai ales „dovedea
măsură, echilibru, stăpânire de sine, putere de înţelegere. (...) Era un
suflet tare, pregătit să-şi închidă şi să-şi stăpânească durerile”10. Şi tot ea,
Zoe – care a supravieţuit universitarului vreme de două decenii – s-a
îngrijit după moartea lui Al. Claudian să-i publice un volum de versuri,
intitulat Senin11.
Evident, cele prezentate până acum nu pot fi excepţii, ci doar
câteva palide exemple, fără încărcătura emoţională de zi cu zi. Aproape
în orice cuplu de intelectuali, soţia şi-a adus partea ei de contribuţie, mai
puţin vizibilă, la reuşita partenerului. La împlinirea a 50 de ani de viaţă,
Sextil Puşcariu nota în jurnalul său despre soţie, Leonora, că i-a adus
„fericirea casnică desăvârşită, cu contopirea sufletească fără rezerve,
bazată pe absolută încredere şi cinste, care-mi crea ambianţa cea mai
fericită pentru o muncă rodnică şi seninătatea indispensabilă unei munci
fără întreruperi”12.
Cu alte cuvinte, soţia participă la toate etapele importante din
cariera soţului universitar. Iată cum relatează, de pildă, Aglae Erbiceanu
momentele legate de alegerea soţului ei ca membru plin al Academiei,
într-o epistolă către fiica Constanţa: „Am fost aşa de emoţionată de
alegerea Papaii [Constantin], că-mi tremură mâna, nu puteam scrie. Să-ţi
istorisesc, Pui micuţ [Constanţa], cum s-a întâmplat: Papa avea speranţă,
toţi îi dădeau a înţelege că-l aleg membru la Academie. Miercuri seara
citesc în «Drapelul» şi în «Adevărul» că se alege Delavrancea şi Anghel
Demetrescu corespondent. (…) Atâta mi-a trebuit mie, ca să mor de frică.
(…) Ei bine, Puiule, n-am dormit toată noaptea, trăgeam în cărţi, mă
rugam lui Dumnezeu, eram ca nebună de supărare”. Iar a doua zi,
aceleaşi frământări, până I.G. Sbiera i-a adus femeii vestea că soţul a fost
ales, cu majoritate mare de voturi, ca membru plin. „Am zbierat (…), am
plâns, am râs cu hohot”. Iar referindu-se la acest aspect, Constanţa
Erbiceanu răspunde mamei cîteva zile mai apoi, în mai 1899: „Maman,
dar acuma să fii tu cu nasul mai pe sus, cocoană de membru de
10
Un portret al Zoei Claudian (Solomonescu) în Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni,
întâlniri cu viaţa, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1990, p.166-173 (citatul la p.170).
11
Al. Claudian, Senin, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972.
12
Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe şi Ion Bulei, Bucureşti, Edit. Minerva,
1978, p.776.
291
Academie”13. Însă tot cu ocazia alegerii ca membru al Academiei
Române a lui Lucian Blaga şi a susţinerii discursului de recepţie se cuvin
semnalate atitudinile de moment şi emoţiile soţiei acestuia, Cornelia,
notate cu destul de multă acribie în Jurnalul ei14.
În unele familii de universitari, femeile se pare că au jucat chiar
un rol mult mai important decât cel reliefat până acum. Aşa a fost de
pildă în cazul lui Ion Petrovici, caracterizat de un coleg de profesorat şi
chiar colaborator politic ca „vanitos şi înfumurat care nu putea sta mai
multă vreme într-un partid”, pentru că „trebuia să fie musai ministru în
orice partid şi în orice vreme”15, asta şi datorită ambiţioasei „coana
Margot”, soţia sa. În fapt, aceasta era „o femeie prea ambiţioasă şi prea
fără scrupule, sub influenţa căreia a făcut multe greşeli”, Ion Petrovici
devenind chiar „uşuratec” şi „versatil”16. Despre un alt universitar, I.
Hudiţă notează în jurnalul său: „[P.P.] Panaitescu este surprinzător de
mediocru ca inteligenţă. Ştiu de la [N.] Şerban şi de la [N.] Herescu că
bietul Panaitescu e dus de nas de soţia lui, o legionară fanatică şi cam
trăsnită”17. Totodată, Sabina Cantacuzino atribuie soţiei lui Gh.I.
Brătianu multe din deciziile acestuia, îndeosebi politice, deoarece „dânsul
era timid”18. Mult a datorat soţiei Ioana – căreia i se mai spunea „Fetiţa”
– şi Mihai Ralea, un prieten al acestuia din urmă, filologul Al. Rosetti,
creionându-i un portret demn de luare aminte19.
Recunoaşterea vine şi prin dedicaţiile pe care le fac soţii, ca
autori, pe lucrările tipărite. Publicând Domniţa Rosanda (1868), Hasdeu
o dedică „Scumpei mele soţii (…), această mică încercare, scrisă din
îndemnul său şi sub inspiraţiunea iubirii sale”. La numai un an după
moartea ei, Hasdeu declara că soţiei datora cea mai mare parte din
succesele lui intelectuale: „Iulia mea nu numai mă mângâia la muncă, dar
îmi făcea nesimţite nevoile”, descriind doar o infimă parte din tot ceea ce
13
Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, ed. Iosif Sava, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1989, p.136,
139.
14
Cornelia Blaga-Brediceanu, Op. Cit., p.72-78.
15
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.181.
16
Ibidem, p.159-160.
17
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.68.
18
Cf. Victor Spinei, Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi
mondiale, Brăila, Edit. Istros, 1996, p.249, 252.
19
Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983,
p.167.
292
a însemnat ea în viaţa lui20. Este suficient să luăm în mână opera acestor
cărturari invocaţi până acum în acest volum pentru a constata că, nu de
puţine ori, una din primele file poartă semnul acestei recunoaşteri. De
pildă, cartea lui Ioan Ursu, Pourquoi la Roumanie a fait la guerre (Paris,
Payot, 1918), a fost dedicată soţiei sale. Una din cele din urmă lucrări ale
lui Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie21, este dedicată soţiei lui,
Paula, nu doar parteneră de viaţă, ci şi de preocupări sociologice: „Închin
această carte soţiei şi colaboratoarei mele Paula Herseni, în semn de
dragoste şi recunoştinţă”.
Iar pentru faptul că unii universitari n-au căzut în uitarea
posterităţii, acest lucru se datorează uneori şi soţiilor supravieţuitoare,
care s-au străduit să le perpetueze memoria, să creeze fonduri arhivistice
sub numele lor, să le recupereze şi să tipărească manuscrisele inedite, să
le reediteze opera, să contribuie la diversele gesturi comemorative, de la
patronarea unor simpozioane până la imortalizarea amintirii celebrilor
soţi prin plăci memoriale, statuii, portrete atârnate în locuri mai mult sau
mai puţin publice etc.
După moartea lui P.P. Panaitescu, soţia s-a îngrijit să-i reediteze
din operă, să-i publice din textele inedite, cu alte cuvinte să-i gestioneze
posteritatea22, apelând sau implicând în aceasta alţi istorici, tineri pe
atunci, precum Şt.S. Gorovei. La fel a procedat Elena Gusti, punând la
dispoziţia lui Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu23 manuscrisele rămase
de la soţul ei într-o imensă ladă, pe care a păzit-o cu sfinţenie, deşi după
evacuarea din splendida lor locuinţă de pe str. Armindenului au schimbat
20
B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte,
Bucureşti, Edit. Socec, 1903, p. 18-19
21
Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie. Încercare de antropologie literară, Bucureşti,
Edit. Univers, 1976.
22
Vezi îndeosebi: Silvia Panaitescu, P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinereţe,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1970; P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia
Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia, 1974; Idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed.
Silvia Panaitescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1971 ş.a.
23
Ovidiu Bădina publicase încă din 1965 un volum intitulat Dimitrie Gusti. Contribuţii la
cunoaşterea operei şi activităţii sale (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică), pentru ca la finele anului
următor să scoată o monografie împreună cu Octavian Neamţu, Dimitrie Gusti. Viaţa şi
personalitatea, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1967, o versiune mai restrânsă, în limba
germană, văzând lumina tiparului la Editura Meridiane, în 1968. Tonul fusese dat însă cu
un deceniu mai devreme de către Ernő Gáll în vol. Sociologia burgheză din România.
Studii critice, Bucureşti, Editura de stat pentru literatura politică, 1958, reeditată şi
îmbogăţită în 1963 (la Edit. Politică).
293
alte două-trei locaţii. Ajutată în selecţia materialelor şi de o fostă
colaboratoare a sociologului, Lucia Apolzan24, opera lui Dimitrie Gusti a
apărut sub egida Academiei Române între 1968 şi 197725. Ceva mai
târziu, în mai 1979, soţia supravieţuitoare a predat Academiei întreaga
arhivă a lui Gusti (manuscrise, cursuri, însemnări, diplome,
corespondenţă etc.), aceeaşi soartă având – în cele din urmă – şi
fotografiile de familie, toate aceste materiale servind la realizarea
volumului omagial cu ocazia centenarului, Dimitrie Gusti. Studii critice,
coordonat de Henri H. Stahl (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1980, 390 p.). Şi tot soţia lui Gusti s-a preocupat să recupereze – după
evacuarea din str. Armindenului – o bună parte din biblioteca savantului,
aceasta fiind achiziţionată în 1955 de Sabin Drăgoi, directorul Institutului
de Etnografie şi Folclor, pentru 24.000 lei, banii fiind investiţi de soţia
supravieţuitoare26 în aranjarea mormântului ilustrului sociolog: piatră de
mormânt şi un bust al profesorului în marmură, realizat de Miliţa
Petraşcu27.
Tot prin strădania unei devotate soţii, o bună parte din opera lui
Traian Chelariu a văzut lumina tiparului după decesul prematur al
universitarului ostracizat de regimul comunist. De fapt, Ecaterina
Chelariu n-a mai trăit decât pentru posteritatea soţului ei, şi chiar dacă în
1977 a trebuit să părăsească ţara datorită vârstei înaintate pentru a se
alătura fiului ei Şerban (ea a murit la peste 90 ani), gândul i-a rămas
mereu aici, gestionând valorificarea manuscriselor, donând biblioteca
soţului Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, ori preocupându-se de înălţarea
unui bust al acestuia în faţa actualei Universităţi din Suceava28. Datorită
ei au fost astfel reeditate multe din versurile, teatrul şi proza interbelică a
soţului, vreo şapte tomuri: Scrieri lirice (1970); Necunoscuta (1972);
Sonete pentru tine (1973); Teatru (1976); Zilele şi umbra mea. Pagini de
24
Aceasta ne-a lăsat şi nişte însemnări memorialistice interesante: Lucia Apolzan,
Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Edit. Fundaţia Culturală Română,
1998.
25
D. Gusti, Opere, I, Studiu introductiv de conf. univ. dr. Ovidiu Bădina, texte stabilite,
comentarii, note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Bucureşti, Edit. Academiei, 1968.
Până în 1977 au apărut şase volume în această serie.
26
Elena Gusti a murit în 15 iulie 1982, la 87 ani, fiind incinerată, iar urna pusă în
mormântul soţului, la Cimitirul Bellu.
27
Cf. Lucia Apolzan, Op. Cit., p.178.
28
Acest lucru s-a realizat în 1995, însă în mod inexplicabil bustul – dăltuit de Florica
Hociung – a fost dat jos din faţa universităţii sucevene.
294
jurnal (197629); Poezii în vers alb (1983); În căutarea Atlantidei (1989).
Şi tot ea a fost cea care în 1957 a dat în judecată Ministerul Educaţiei
pentru nedreptatea făcută soţului ei, de a fi îndepărat din învăţământ şi de
a i se refuza orice încadrare conform pregătirii sale. Iar ca o culme a
ironiei – pentru acei ani –, a câştigat procesul, Traian Chelariu reuşind în
cele din urmă să treacă de la Ecarisaj la o şcoală primară, iar mai apoi ca
lector la Institutul Pedagogic din Suceava.
La scurt timp după decesul lui A.D. Xenopol, soţia sa Coralia
(Riria) a dăruit biblioteca savantului Palatului Cultural din Arad
(aproximativ 2500 volume), în martie 192130, pentru acest motiv
donatoarea fiind declarată cetăţean de onoare al urbei31, iar istoricului
dezvelindu-i-se în 1929 un bust executat de Gh. Groza32.
Însă alţi intelectuali atribuie mare parte din eşecul lor profesional
tocmai prezenţei soţiei şi a inevitabilelor probleme familiale. Absolvent
al Universităţii din Iaşi (1898), specializându-se în filologia clasică şi
istorie, Paul Zarifopol îşi continuă studiile în Germania, la Halle, unde îşi
va susţine doctoratul în 1904 cu celebrul romanist Hermann Suchier33.
Căsătorit cu Ştefania, fiica lui C. Dobrogeanu-Gherea, o vreme P.
Zarifopol se aşează la Leipzig, devenind totodată un apropiat lui I.L.
Caragiale. În aceşti ani petrecuţi în Germania îşi dezvoltă un spirit critic
rafinat şi oarecum diferit de tonul general din periodicele româneşti, fapt
remarcat cu admiraţie de Garabet Ibrăileanu, care după primul război
mondial îi va publica mai multe texte în „Viaţa românească”,
propunându-i totodată să-l aducă la Iaşi la o catedră universitară şi chiar
în redacţia publicaţiei mai sus amintite.
Numai că după o primă încercare de a intra la Universitatea din
Iaşi, în 1917, eşuată într-un context care doar în vreme de război se mai
29
O nouă ediţie a apărut la Edit. Ideea Europeană, 2008.
Cf. Donaţiunea d-nei Riria A.D. Xenopol pentru Arad, în „Românul”, Arad, X, 1921,
nr.52 (12 martie), p.3. Vezi şi Inaugurarea Bibliotecii „A.D. Xenopol” la Arad, în
„Românul”, X, 1921, nr.97, p.1-2; nr.98, p.1; nr.99, p.1-2.
31
Ceva mai târziu, pe 23 august 1931, parcul din Lipova Băi a fost botezat cu mare fast
„Riria A.D. Xenopol”, în prezenţa ei, care de cinci ani făcea băi aici; cf. Serbarea de la
Băile Lipova, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.185 (25 august), p.2.
32
Dezvelirea busturilor lui A.D. Xenopol şi Coşbuc, în „Românul”, Arad, XIV, 1929,
nr.25 (16 iunie), p.3.
33
Al. Săndulescu, O teză de doctorat sau cum s-a născut un mare editor, în
„Manuscriptum”, 3/1981, p.103-105.
30
295
putea întâmpla34, Paul Zarifopol devine tot mai circumspect faţă de
mediul academic, atitudine acutizată odată cu trecerea timpului. Evident,
nu este doar atât! Zarifopol avea bunăstare materială, dar s-a dovedit a fi
şi o persoană comodă, asemenea lui Ibrăileanu era un astenic, suferind de
nervi, iar în plus părea şi foarte meticulos cu tot ceea ce scria. Totodată,
revenit din Germania, Zarifopol evita să stea prea mult prin unul din
marile centre urbane româneşti, preferând ca cea mai mare parte a anului
să locuiască la Sinaia, unde îşi împărţea timpul între întâlnirile mondene
şi scrisul pentru diverse reviste literare. De altfel, Zarifopol detesta
profund înregimentarea într-un sistem de obligaţii şi responsabilităţi
didactice, iar în plus dovedea mai la tot pasul nepricepere în gestionarea
averii proprii, fiind foarte nepractic, ajungând după câteva afaceri
păguboase să se întreţină preponderent din munca intelectuală, deşi nici
pe aceasta nu o exploata cât de cât convenabil.
Este şi explicaţia pentru care, în primăvara lui 1920, când
Ibrăileanu doreşte din nou să-l aducă la Universitate, Zarifopol ezită, iar
în anul următor – când poate s-ar fi încumetat la o competiţie – sorţii nu
i-au mai fost favorabili35. De data asta se plângea în astfel de termeni lui
G. Ibrăileanu: „M-am naufragiat aproape cu totul în dezorientare şi
nehotărâre şi cu vai-nevoie am scris, până la vârsta asta, câteva zeci de
pagini, fără să fi avut altă ocupaţie, de când m-am însurat încoace, decât
infirmităţile nesfârşite ale copiilor, ale nevestei şi ale mele”36. Era însă
doar o scuză de moment şi nu întocmai reală, pentru că în realitate
Zarifopol s-a dovedit atât de comod încât nu a fost în stare să-şi
pregătească măcar un volum pentru tipar, din articolele publicate până
atunci, etapă indispensabilă oricărei tentative de a ajunge universitar. Dar
scuza greutăţilor familiare se pare că dădea şi dă încă bine!
Pe de altă parte, unele soţii au rămas într-un soi de anonimat, în
unele cazuri neregăsindu-le în memoria partenerului de viaţă universitar
decât foarte vag, ca să nu mai vorbim de a contemporanilor. De pildă,
34
La îndemnul lui Ibrăileanu, Zarifopol a acceptat să suplinească catedra rămasă vacantă
prin „dispariţia” pe front a lui C. Fedeleş, însă la finele războiului titularul a reapărut,
reocupându-şi postul (cf. Corin Grosu, Spiritul critic... în scrisori: G. Ibrăileanu către P.
Zarifopol, în „Manuscriptum”, 1/1970, p.107).
35
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p. 438-441.
36
Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1987, p.156.
296
I.M. Marinescu s-a căsătorit în 1918 cu o anume „Titi”, despre care nu
ştim mare lucru (a murit în 1942), şi despre care nici el nu ne-a spus
aproape nimic în memoriile lui.
Deşi în multe aspecte deficitară, scurta noastră incursiune în
istoria cuplurilor din mediul universitar românesc a evidenţiat, credem,
suficient necesitatea recuperărilor pe această direcţie, reliefând mult mai
pregnant rolul femeii şi dreptul ei la prezenţă în reconstrucţiile
istoriografice.
297
DESCENDENŢII
S
tudiul descendenţilor ne oferă în primul rând o dimensiune a
comportamentului demografic, dar şi a naturii relaţiilor familiale.
Nu întâmplător reflecta sociologul Nicolae Petrescu, stimulat de
naşterea primului copil: „Totdeauna am fost de părere că o căsătorie fără
copii duce mai curând sau mai târziu la o insuportabilă plictiseală între
soţi”1. De aceea, nu este lipsit de interes – credem – de a şti nu doar câţi
copii au avut profesorii universitari (deşi această chestiune este în strânsă
legătură şi cu hazardul), ci – în egală măsură – de a urmări şi evoluţia în
timp a descendenţilor (educaţia în familie, studii, carieră, căsătorii etc.).
În felul acesta vom constata în ce măsură opţiunea profesională şi reuşita
paternală – sub aspectul poziţiei sociale dobândită prin forţe proprii,
moştenită sau achiziţionată – influenţează destinul copiilor, dacă prin
realizările şi tradiţia stabilită de generaţia precedentă avem de-a face cu o
reproducere culturală care s-a dovedit deja profitabilă din punct de vedere
social şi profesional, pentru că rentabilitatea filierei intelectuale depinde
şi de atuurile familiare.
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că profesorii universitari
care trăiesc doar din venituri profesionale2 nu-şi pot permite să aibă o
descendenţă numeroasă dacă vor să-şi menţină un „statut” sau să
amelioreze nivelul social al familiei (costul studiilor pentru copii,
constituirea unei dote pentru fete, achiziţia unei case cu tot confortul
impus de standardele epocii, călătorii în străinătate, participarea la
diverse societăţi de ordine şi la viaţa mondenă etc.). Ioan Hudiţă – deşi a
făcut politică activă în perioada interbelică, dar şi după – a trăit practic
1
Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti,
Edit. Vestala, 2004, p.120. De altfel, autorul acestei reflecţii a avut o fată şi un băiat, pe
Monica şi Miron.
2
Vezi asupra acestui aspect Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti.
Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007,
p.107-115.
298
din veniturile de profesor, dota soţiei şi acţiunile acumulate de-a lungul
vremii neînsemnând mare lucru3. Poate şi de aceea – cu toate că a avut
două fete – nu şi-a ridicat o casă personală decât târziu, în 1940, prin
credit ipotecar, în Vatra Luminoasă din Bucureşti, pe atunci un cartier
mărginaş al capitalei, însă cochet, modern şi plin de verdeaţă etc. Şi
pentru a se vedea că nu stătea tocmai bine cu banii, Hudiţă notează în
Jurnalul său bucuria că la inaugurarea casei a venit şi Iuliu Maniu (la 17
mai 1940), şeful lui politic, acesta din urmă pur şi simplu înmânând
istoricului un plic cu 50.000 lei, ca dar pentru a mai „reduce ceva din
ratele casei”4.
Sunt însă şi familii de universitari care nu răspund acestor
deziderate, având copii mulţi, concepuţi însă – este adevărat – cu mult
înainte ca tatăl să fi aspirat la o poziţie elevată în ierarhia învăţământului
superior. Pe de altă parte, în mod evident, acest aspect se află în strânsă
legătură şi cu comportamentul demografic impus de apartenenţa
confesională.
În general, se poate lesne constata că cei de confesiune
protestantă au mai multă încredere în viitor, având minim trei copii:
Gustav Kisch a avut şase copii, din care doar doi au murit prematur (la un
an şi, respectiv, patru), iar un altul a pierit la 19 ani, în primul război
mondial; György Kristóf a avut tot şase copii, ajunşi toţi la maturitate;
trei copii a avut şi Karl-Kurt Klein ş.a.m.d. Cu toate acestea, pentru
profesorii de etnie română (fie greco-ortodocşi, fie greco-catolici) ar fi
artificial de a face – acum – vreo legătură fermă între apartenenţa
religioasă şi conduita familială, în ceea ce priveşte copii. De altfel, ar fi şi
extrem de dificil pentru moment, de vreme ce nu avem încă studii – chiar
şi preliminare – în ceea ce priveşte diversele conduite demografice la noi
în ultimul veac şi jumătate, cu referinţe la metodele contraceptive,
întreruperile de sarcină, rata fertilităţii etc. – toate acestea, şi încă multe
altele variabile socio-istorice, gestionate pe categorii sociale şi
profesionale, pe grupe de vărstă, apartenenţă confesională, distribuţie
regională ş.a.m.d., lipsind aşadar cu totul.
Totodată, nu trebuie să omitem faptul că vârsta mariajului este
strâns corelată cu descendenţa. Cu alte cuvinte, universitarii căsătoriţi
mai târziu sunt mai puţin prolifici, în mod natural: Teodor Naum,
3
4
Provenea dintr-o familie modestă, de învăţător, din Bogdăneşti (jud. Suceava).
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.155.
299
căsătorit la 48 de ani, n-a mai avut urmaşi, la fel D.M. Teodorescu, D.
Macrea ş.a. Evident, au existat şi excepţii: Anton Naum s-a căsătorit la
54 de ani cu mai tânăra Ecaterina Pandelia, de doar 25 de ani (deşi pentru
epocă era cam „trecută”)5, ulterior având doi copii, pe Alexandru şi pe
Teodor; la fel Emil Panaitescu, căsătorit ceva mai „tânăr” – la 41 ani –, a
avut şi el tot doi copii, fată şi băiat; asemenea lui a fost şi Ioan Ursu,
însurat la 40 de ani, şi el cu doi copii, fată şi băiat; Virgil Bărbat şi-a
întemeiat o familie abia la 50 ani, însă a avut un băiat, Ion, rămas orfan
de tată la numai un an6 etc.
Deşi am evidenţiat doar câteva elemente până acum, constatăm
aşadar o varietate destul de complexă de aspecte ce se cuvin a fi luate în
seamă atunci când se ia în discuţie un atare subiect. Dincolo de aceste
specificaţii, mult mai semnificative sunt însă dispozitivele sociale şi
culturale ce intră în acţiune atunci când vorbim de descendenţi.
În general, copiii de universitari (sau cei intraţi prin alianţă în
familia acestora) urmeaza studii superioare şi exercită nu de puţine ori
profesii liberale. Aceşti copii moştenesc un important capital intelectual,
care le oferă mai puţină deschidere spre alte câmpuri elitiste, de pildă din
domeniul economic sau industrial, însă prestigiul câştigat de tată în
cercetarea ştiinţifică şi în mediul universitar, uneori în viaţa politică,
apartenenţa la relativ noul mediu intelectual românesc, în principal
bugetar (iar unele segmente chiar bugetivor), explică fidelitatea
descendenţilor faţă de profesiile intelectuale, bazate pe meritocraţie,
pregătind parcă mereu o endogamie restrânsă. Progeniturile
universitarilor care nu ajung în învăţământ sau nu exercită diverse
profesii liberale (medicina sau avocatura îndeosebi), se îndreaptă
îndeosebi spre administraţie şi diplomaţie, în general spre cariere reglate
prin şcolaritate şi concursuri. Sunt funcţii care cer o solidă formaţie
intelectuală sau presupun o selecţie dificilă, în care prestigiul sau
influenţa tatălui nu este de neglijat.
5
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 298/1883.
În 1945 băiatul a fost trimis în Franţa, mama sa Corina nereuşind să ajungă acolo decât
în 1948 printr-o substituire de persoane (în locul surorii sale Ştefania, călugăriţă la
Institutul „Notre Dame” din Galaţi, expulzată după desfiinţarea şcolilor confesionale din
România, motiv pentru care a şi făcut închisoare, la fel cum şi celelalte două surori au
cunoscut mai apoi ororile temniţelor comuniste într-un alt context, iar fratele Cezar
Petrescu a fost nevoit – probabil – să recurgă la compromisurile literare cunoscute).
6
300
Fiul lui Ioan Bianu, Alexandru, a studiat dreptul la Paris, după
absolvire şi proaspăt căsătorit cu o franţuzoaică a fost angajat după
revenirea în ţară la Banca Românească (1923), iar nu după mult timp va
intra în corpul diplomatic, ocupând un post în capitala Franţei, iar ulterior
fiind numit ataşat comercial pe lângă Legaţia română din Londra. Fiul cel
mai mare al lui Petre Răşcanu, Constantin, a devenit şi el diplomat –
ataşându-şi numelui său de familie şi pe cel al bunicului matern, fiind
cunoscut aşadar ca Langa-Răşcanu –, ajungând până la rangul de
ministru plenipotenţiar în Grecia, ieşind la pensie din acest post în 1936.
Printr-o selecţie „dură” pentru a intra în aparatul diplomatic –
care nu presupune neapărat competiţie, examene în sens clasic! – au
trecut şi fii lui I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Titu şi Victor (Piki), acesta din
urmă fiind recunoscut mai de toată lumea ca un tânăr extrem de dotat7. A
şi ajuns de altfel şeful Cifrului din Ministerul de Externe, om de
încredere al lui Mihai Antonescu în trativele secrete pentru un eventual
armistiţiu la finele ultimei conflagraţii, om pe care americanii au vrut să-l
scoată din ţară în 1947, însă el a cedat locul surorii lui, Anita, prima soţie
a lui Mircea Vulcănescu. A fost în cele din urmă arestat în cadrul lotului
PNŢ şi condamnat la 25 ani de temniţă, murind însă după numai 16 ani,
la închisoarea din Râmnicu Sărat. Celălalt frate, Titus, a fost mereu în
umbra mult mai dotatului Victor, ajungând în vara lui 1944 la Berna, ca
director al unui proiectat Centru de Studii Româneşti, ulterior rămânând
în exil. În diplomaţie l-ar fi dorit şi Ioan Lupaş pe fiul său Semproniu, în
acest scop intervenind în 1936, prin Octavian Goga, la Savel Rădulescu,
pe atunci subsecretar de stat la Externe, şi la Octavian Beu (funcţionar la
acelaşi minister)8.
Aşadar, nu de puţine ori, descendenţii profesorilor universitari
profită şi de relaţiile părintelui pentru a dobândi posturi bine remunerate
şi de prestigiu. Iar unii din universitari nu au ezitat să intervină în
favoarea descendenţilor, pentru a le crea o situaţie mai bună. Aproape
fără nici cea mai mică jenă, Gh. Bogdan-Duică a apelat la N. Iorga (care,
7
Era licenţiat al facultăţilor de drept şi de litere din Bucureşti, iar la Ministerul de Externe
a intrat prin concurs, în 1934, fiind ataşat de legaţie, apoi secretar de legaţie, în 1943 fiind
numit director adjunct al Cabinetului şi Cifrului, iar director după 23 august 1944,
ajungând liderul aşa-zisului „Cabinet Negru” (se pare că devenise extrem de influent nu
doar în minister, dar şi în politica internă, Casa Regală etc.).
8
Cf. Ioan Lupaş – Corespondenţă, I, ed. Radu Ardelean şi Lucian Giura, Sibiu, Edit.
Tribuna, 2003, p.79.
301
de altfel, îi era cumnat), pentru a li se aranja la doi din fiii săi – Catul şi
Virgil – câte o bursă la Şcoala Română din Franţa9, ceea ce s-a şi întâmplat. De altfel, Bogdan-Duică a intervenit mai tot timpul pe lângă cineva
pentru a-şi pricopsi copiii (dar şi pe sine). De exemplu, adresându-se lui
Al. Rosetti la 16 octombrie 1933, îi cere fără menajamente favoruri
pentru fiul său: „Te văd şeful unei afaceri culturale regale10. Eşti, deci,
om cu putinţă. Dacă vei avea nevoie de un bun băiat ca Bogdan Catul,
fă-i un loc pe-acolo”, tânărul lucrând la Timişoara, cu un salar de 7000
lei pe lună. Iar acest lucru îl cerea Bogdan-Duică şi pentru că-şi dorea
„să-i concentrez pe băieţi la Bucureşti, înainte de-a pleca ad inferos”11.
Dar ca el au procedat şi alţii! Toată vara şi toamna lui 1909, de
mai multe ori Anton Naum a insistat pe lângă Ioan Bianu ca să afle un
post la Bucureşti pentru fiul său Alexandru (o sinecură, ca „impegat în
Cancelaria Academiei”), care tocmai terminase la Iaşi două facultăţi, iar
acum voia să treacă doctoratul în capitală. Când fiica lui Petru Grimm,
Elisa, a terminat facultatea de litere la Cluj (1937), cu o licenţă despre
Dickens’ Humour, chiar tatăl ei a propus-o în anul următor pentru studii
de specializare în Anglia, unde s-a şi căsătorit12.
Theodor Capidan, profesor titular la catedra de Lingvistică
generală în raport cu limbile balcanice la Cluj (1924-1937)13, a avut un
băiat, pe Emil Capidan, care a urmat facultatea de filosofie şi litere din
Cluj. În 1936, acesta a fost angajat în cadrul instituţiei ca custode, la
foarte scurt timp – prin adresa Ministerului Instrucţiunii din 3 decembrie
1936 – fiind numit preparator suplinitor la Muzeul Literaturii Române
(de sub conducerea lui Puşcariu) printr-o rotaţie de cadre oarecum
9
Cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre
Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.68, 97, 122
ş.a.
10
Nu demult fusese numit director al Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol
II”, care avea la dispoziţie fonduri imense, ceea ce a şi făcut din aceasta cea a mai
prestigioasă editură din România acelor timpuri.
11
Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979,
p.81.
12
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 300/1937.
13
Dar venit ca lector de dialectele române transdanubiene la această Universitate încă din
1919, prin decizia Consiliului Dirigent, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, nr.
12474 din 4 sept.1919 (definitivat prin decizia acestui Consiliu, nr.3264/17 aprilie 1920).
De la 1 octombrie 1937 a fost numit prin chemare la Universitatea din Bucureşti.
302
complicată, în care un cuvânt de spus a avut şi tatăl său: Emil Capidan a
venit în locul lui D. Macrea, care a fost numit asistent suplinitor la
lingvistică, acesta din urmă ocupând locul lui I. Breazu, care fusese
transferat ca asistent suplinitor la Muzeul Literaturii Române în locul lui
Şt. Paşca, acesta ocupând acum lectoratul de limba italiană14. Complicat,
nu? Dar ce nu putea face „tata” ca profesor universitar, vechi colaborator
şi prieten al lui Sextil Puşcariu, ba chiar şi rude prin alianţă!?15
Onisifor Ghibu s-a străduit cât a putut să-şi „aranjeze” fiica, pe
Ileana Ghibu16, măritată în 1937 cu dr. Crişan Mircioiu17, fie în postul de
secretară la Institutul de psihotehnie din Cluj, fie intervenind în
noiembrie 1940 pe lângă ministrul de Interne şi cel al Educaţiei ca
aceasta să capete un post la Serviciul Social şi apoi la Rezidenţa Regală a
Ţinutului Someş, de unde va fi mai apoi transferată ca
secretară-bibliotecară la Institutul de pedagogie şi istoria pedagogiei din
Sibiu, aflat sub direcţia... părintelui ei18. De altfel, O. Ghibu şi-a mai
aranjat o nepoată, pe Ana, ca arhivară la facultatea de litere din Cluj (din
1928), deşi aceasta avea doar cinci clase de liceu. Era însă cea care unea
două personaje importante ale facultăţii, pe Ghibu şi I. Lupaş, ceea ce nu
putea fi nesemnificativ19.
Pe de altă parte, ca şi în cazul tatălui universitar, cazuistica
sugerează că pentru eventuala transmitere a poziţiei trebuie să se
acumuleze şi alte tipuri de capitaluri (sau alte variabile existenţiale), ceea
ce impune ca corolar complementaritatea reuşitei şcolare cu alte categorii
de reuşită, aspect ce l-am abordat deja nu doar pe parcursul acestei cărţi,
ci şi în alte studii ale noastre de până acum. Este de reţinut însă faptul că
tradiţia unei familii de universitari transmitea un lucru foarte
14
Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 197/1936. La 1 noiembrie
1937, Emil Capidan demisionează din postul de preparator suplinitor la Muzeul Limbii
Române, pentru a pleca la Bucureşti, unde se transferase tatăl său.
15
Un văr de-al lui Sextil Puşcariu (fiu al mătuşii lui Sextil dinspre mamă, Zinca Damian),
Caius Damian, a fost căsătorit cu o nepoată a lui Th. Capidan (cf. Sextil Puşcariu, Spiţa
unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998, p.186-187).
16
Aceasta fusese botezată de Octavian şi Hortensia Goga, care i-au fost şi naşi de
cununie, la fel cum aceiaşi cununaseră pe Onisifor Ghibu şi mai botezaseră pe un fiu al
acestuia, cu acelaşi nume.
17
Ajuns profesor la Institutul de medicină şi farmacie din Cluj.
18
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 439/1940.
19
Ana Ghibu era fiica unui frate al lui Onisifor, al lui Dumitru; aceasta a devenit soţia lui
Dumitru Lupaş.
303
semnificativ: ataşamentul descendenţilor faţă de munca intelectuală şi,
implicit, dependenţa de funcţiile publice, fapt cu semnificaţii majore,
întrucât pentru România – şi în general pentru ţările mai puţin dezvoltate
ale Europei – categoriile intelectuale au rămas destul de puternic legate
de stat, prin filierele de formare în principal publice şi prin debuşeele
administrative. Nu întâmplător, instituţiile statului au constituit mereu un
pol de atracţie pentru indivizii cei mai educaţi.
Deşi principiul meritului şi al capacităţii intelectuale are o
valoare mai mult simbolică, acesta prezintă însă un mare avantaj – spre
deosebire, de pildă, de reuşita economică –, prin faptul că succesul este
produsul acţiunii individuale. Aproape întotdeauna stă doar în puterea
individului de a acumula capital intelectual, de a face performanţă prin
efort propriu, dobândind diplome şi titluri. Este totodată adevărat că acest
tip de capital nu asigură permanentizarea poziţiei în cadrul familiei, la
generaţia următoare. El poate asigura în unele cazuri doar renumele,
lucru deloc de neglijat, dar prea puţin folositor în ascensiunea
profesională a generaţiei succesoare. Cu alte cuvinte, acumularea
capitalului intelectual în cadrul familial este un ciclu care trebuie luat
mereu de la capăt, de la predecesor rămânând doar prestigiul, diverse
bunuri culturale (bibliotecă, manuscrise etc.) şi, eventual, o reţea de
relaţii construită de părinte şi utilizabilă în timp şi în cazul succesorului.
Deşi Constantin C. Giurescu urmase liceul „real”, pregătindu-se
a urma apoi studii de inginerie, în ultimul an de studii secundare s-a decis
totuşi să urmeze facultatea de filosofie şi litere – specialitatea istorie –,
schimbare produsă în chiar anul morţii tatălui său, tot istoric, conferenţiar
la Universitatea din Bucureşti. Ştia deja ce presupune o atare profesie, iar
pentru a deprinde limbile clasice a apelat la bunăvoinţa lui Vasile Pârvan,
„care fusese prieten cu tata şi coleg la Academie”, de a fi acceptat ca
auditor la cursurile de greacă ale acestuia, deşi nu-şi terminase încă
liceul20. De altfel, această decizie nu pare deloc întâmplătoare, de vreme
ce mai apoi, ca istoric, C.C. Giurescu se revendică din părintele său, iar
dintre profesorii universitari, foşti colegi ai tatălui şi care îi vor asista
profitabil ascensiunea, invocă pe V. Pârvan, D. Onciul, S. Mehedinţi21 şi
20
Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000,
p.88.
21
Care i-a devenit socru, C.C. Giurescu căsătorindu-se în aprilie 1926 cu Maria-Simona
Mehedinţi.
304
Demostene Russo, unii dintre ei cu un rol fundamental în cooptarea lui la
universitate. Iar din cei trei copii ai lui C.C. Giurescu, fiul mai mare,
Dinu, a urmat şi el cariera tatălui şi a bunicului22, ajungând profesor de
Istoria civilizaţiunii europene la Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu” (1968-1987), apoi la Universitatea din Bucureşti, coautor –
alături de părintele său – al Istoriei românilor, nu de mult fiind ales şi
membru al Academiei Române (2002, corespondent din 1990)23.
Dumitru Popovici a avut o fată şi un băiat, din care numai cea
dintâi a urmat cariera tatălui. A terminat facultatea de litere din Cluj
(1959-1964) şi rămâne ca asistentă la catedra de Istoria literaturii române
în mod evident şi datorită capitalului prin procură din partea tatălui ei, ce
fusese titularul acestei materii, dar care murise încă din septembrie 1952,
iar succesorul I. Breazu – care cândva se aflase sub protecţia lui Popovici
– nu s-a dovedit ingrat. Dincolo de aceste rânduri ce ar putea indica un
anume subînţeles, Ioana Popovici a dovedit totuşi de-a lungul timpului nu
doar pasiune în domeniul ce l-a profesat, ci şi multă erudiţie, rafinament
interpretativ etc. Şi-a făcut un doctorat la Bucureşti cu Paul Cornea,
despre Ion Budai Deleanu, după care, în puţinii ani de viaţa ce i-a mai
avut de trăit, s-a aplecat asupra operei lui Mihai Eminescu, elaborând
lucrări ce au plasat-o printre puţinii veritabili eminescologi de la noi24.
Dar nu numai atât! Dispărută la doar 49 de ani, impresionanul tom
colectiv dedicat ei (Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu25) acoperă
însă o infimă parte din complexitatea acestei descendente de
universitar26. Totodată, nu se cuvine să omitem faptul că a fost măritată
cu un alt cărturar de valoare, Liviu Petrescu, fost coleg de an cu ea la
22
Ceilalţi doi copii ai lui C.C. Giurescu: Dan, care s-a stabilit la Paris din 1946, unde a
urmat Şcoala de Arhitectură; Simona, căsătorită Agârbiceanu.
23
Dinu C. Giurescu s-a căsătorit cu Anca-Elena Dinu, nepoată de fiică a celebrului
economist Mihail Manoilescu, şi ea absolventă a facultăţii de litere (secţia italiană). Din
acest mariaj au rezultat două fete: Mariana-Elena, medic radiolog, şi Ena-Simona, doctor
în istoria artei, ce conduce Galeria de artă ABS din New York.
24
Şi tatăl ei avusese asemenea preocupări. Vezi Ioana Em. Petrescu, D. Popovici. Un curs
universitar, în „Manuscriptum”, 1/1989, p.87-92.
25
Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, coord. Ioana Bot şi Diana Adamek, Cluj, Edit.
Dacia, 1991, 228 p. Vezi şi volumul ei, sub numele Ioana Petrescu, Molestarea fluturilor
interzisă, ed. Ioana Bot, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1998, ce cuprinde
epistolarul american.
26
Vezi, în schimb, Ioana Em. Petrescu, Jurnal [1959-1990], ed. Rozalia Borcilă, Elena
Neagoe, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2005.
305
aceeaşi facultate27, care a ajuns de asemenea profesor universitar, de
literatură comparată, şi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie
Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, din nefericire şi el dispărut timpuriu.
Însă departe de a fi un paradox, nu întâlnim – de pildă – decât
arareori vreun descendent de universitar literar în rândurile corpului
ofiţeresc. Doar primul născut din căsătoria lui N. Iorga cu Maria Tasu,
Petru, a devenit militar de carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”.
În schimb, fiica lui Iorga, Florica, s-a căsătorit în 1918 cu colonelul D.
Chirescu, şi el cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, care a ajuns prefect
de Storojineţ în 1931-1932, în vremea cât socrul său a fost prim-ministru
(17 aprilie 1931-2 iunie 1932). Apoi, din cei opt copii ai lui Ioan Paul,
doar fiul care i-a purtat numele a urmat cariera armelor. Era absolvent al
Liceului Internat din Iaşi, iar după şcoala militară a ajuns ofiţer în
Regimentul 3 Vânători, numai că din nefericire, în martie 1924, pe când
se afla în garnizoană la Bolgrad (Basarabia) a murit în urma unui
accident de tragere. De asemenea, din cei doi băieţi ai lui Constantin
Giurescu, cel mare a devenit universitar, iar cel mic – Horia – a absolvit
Şcoala Militară de Infanterie.
După cum am sugerat deja, opţiunea profesională a
descendenţilor profesorilor universitari ascultă cel mai adesea şi de
moştenirea familială. Se caută astfel întreţinerea unui spirit de corp, acest
lucru poate şi datorită lipsei altor orizonturi. În fond, este vorba de o
continuitate culturală, ce se profilează ca o strategie de reproducere
simplă, chiar dacă unii descendenţi se îndreaptă spre studii juridice sau
medicale; la urma urmei, sunt şi acestea nişte medii intelectuale cu care
părinţii „literaţi” se află în contact. Deşi acest tip de reproducere este
mult mai bine reprezentat în cadrul profesiilor liberale (îndeosebi la
medici), el este sesizabil şi la profesorii facultăţilor de filosofie şi litere.
Giovanni Frollo – profesor de limbi neolatine la Universitatea
din Bucureşti28 – a avut doi băieţi, Iosif şi Hildebrand. Primul dintre ei,
Iosif Frollo, a studiat filologia romanică, devenind profesor de latină,
greacă, franceză şi filosofie în învăţământul secundar şi la facultatea de
teologie romano-catolică din capitală. Iar împreună cu Mihai
27
S-au căsătorit în vara lui 1964, imediat cum au terminat studiile universitare, ambii
rămânând ca preparatori la facultatea de filologie din Cluj.
28
C.H. Niculescu, Gian-Luigi Frollo (1832-1899), în „Studii italiene”, IV, 1937,
p.93-120.
306
Dragomirescu şi Victoria Ghiacioiu a publicat mai multe manuale de
limba franceză, după primul război mondial colaborând cu Ov.
Densusianu la revista „Înălţarea”, la „Preocupări literare” etc.29. Celălalt
fiu, Hildebrand Frollo, a fost şi el licenţiat al facultăţii de litere, devenind
profesor de germană, franceză şi latină în învăţământul liceal şi comercial
din Bucureşti, afirmându-se totodată ca poet30. Teohari Antonescu n-a
avut decât o fiică, pe Adina (Eugenia), şi ea licenţiată în litere, care va fi
profesoară la Şcoala Normală de menaj din Cluj31, localitate unde se va
recăsători cu universitarul Theodor Naum; Mihai Ralea a avut o singură
fiică, Catinca, ce a absolvit literele, afirmându-se ca traducătoare din
engleză şi franceză, dar şi ca jurnalistă şi realizatoare de emisiuni
radio-tv32; la fel Nicolae I. Herescu, al cărui singur copil, Ioana, a lucrat o
vreme la secţia română a BBC din Londra.
Un singur copil a avut şi Ioan Nistor, o fată, Oltea, pe care ar fi
dorit-o de soţie cel puţin trei universitari din Cernăuţi: Dragoş
Protopopescu, C. Narly şi Gr. Nandriş33. Ca unica fiică la părinţi, cu un
tată extrem de influent în lumea politică şi universitară, de mai multe ori
ministru, Oltea Nistor a fost crescută cu o deosebită afecţiune şi a primit
o educaţie deosebit de aleasă. Încă din fragedă copilărie a luat lecţii de
pian cu soţia lui Sextil Puşcariu, continuând studiul acestui instrument cu
29
Soţia acestuia, Maria/Mia Frollo, şi ea profesoară secundară în Bucureşti, s-a afirmat ca
poetă şi traducătoare din italiană. Însă ca fostă studentă a lui Ov. Densusianu (succesorul
socrului ei la catedră), între ea şi cel din urmă s-a înfiripat o idilă, ce s-a întins pe o lungă
perioadă de timp şi despre care am vorbit la locul potrivit.
30
A publicat volumul de poezii Inimă de student, Bucureşti, 1904.
31
Şcoala Normală de menaj din Cluj a fost înfiinţată în 1934, iar din comitetul ei de
conducere făceau parte mai multe neveste sau rude de universitari literari: Sofia Meteş,
preşedintă; Elena Ştefănescu-Goangă; Letiţia Ghidionescu; Constanţa Bogdan-Duică; A.
Lupaş; Eugenia Vârgolici.
32
A lucrat în cadrul Secţiei Engleză a Radioului de la noi, foarte apreciată pentru o
sumedenie de interviuri realizate, din care notabile sunt cele cu Alvin Toffler, Yehudi
Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy ş.a. Iar
ca traducătoare are meritul de a fi făcut cunoscută la noi celebra carte a lui J.D. Salinger,
De veghe în lanul de secară (împreună cu Lucian Bratu), extrem de educativă prin
mesajul transmis tinerilor „revoltaţi” de ipocrizia părinţilor (cartea a apărut nu demult şi la
Editura Polirom din Iaşi, în 2002). Tot ea a mai oferit tălmăciri din Thomas Hardy (Tess
D’urberville) şi George Eliot (Moara de pe Floss), ambele cu Eugenia Popescu, dar şi
părţi din Albert Camus.
33
Cf. Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, Bucureşti, Edit. Paideia,
2002, p.378.
307
Silvia Căpăţână – viitoare cumnată, soţia unui judecător, profesoară la
Conservatorul din Iaşi, Cernăuţi şi apoi din Bucureşti – şi cu Ecaterina
Mandicevschi. Cu toate acestea, a urmat şi ea facultatea de litere din
Cernăuţi, pe care a absolvit-o în 1927, fără a profesa vreodată, pentru ca
în 1930 să se căsătorească cu un inginer, Ion Apostolescu, pe care l-a
cunoscut prin intermediul sorei lui, Silvia34. Şi acesta făcea parte dintr-o
familie bună, mama lui fiind sora lui Ilie Gherghel şi nepoată a vestitei
Ecaterina Istrati35. În schimb, după moartea lui I. Nistor, manuscrisele
acestuia au fost recuperate cu multă grijă de fiica Oltea şi ascunse în
biserica din Laura (Vicovul de Sus), pentru ca după 1990 să se preocupe
de editarea unora din ele, câteva aflându-se probabil şi acum la Institutul
de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, depuse chiar de mine (câţiva ani
păstrate în biroul directorului din perioada 1990-2009, cu promisiunea
fermă că le va tipări).
În schimb, din prima căsătorie cu alsacianca Maria Done, Gh.
Bogdan-Duică a avut şase copii, din aceştia doar Virgil absolvind literele
la Cluj, cu un doctorat în filosofie, devenind profesor secundar şi director
de liceu, dar afirmându-se ca publicist şi traducător din Hegel, Ovidiu ş.a.
Iar exemple de genul acesta mai putem oferi încă multe: din cei trei copii
ai lui Vladimir Ghidionescu, doar fiica, Despina, a urmat cursurile
facultăţii de litere din Cluj36; la fel în cazul lui György Kristóf, care deşi a
avut şase copii, doar Sarlota a urmat literele, obţinând două licenţe (în
1932 şi 1937); fiica lui Al. Lapedatu, Ana-Victoria, a absolvit facultatea
34
Ion Apostolescu a urmat Liceul Naţional din Iaşi şi Şcoala de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, ajungând până în postul de director al Regionalei CFR Bucureşti. Avea
pământuri la Dorohoi şi Cotnari, dar şi două surori (în afară de Silvia, pe Lia Cosmovici).
Ioan Nistor a avut toată viaţa o relaţie foarte bună cu ginerele său, Oltea dăruindu-i şi
nepoţi: Ileana (absolventă de chimie) şi Vlăstar (politehnica).
35
Cea care a vândut o parte din moşii pentru a-şi petrece bătrâneţea în Franţa într-un mod
cât se poate de pitoresc. În schimb, prin hazard, Ilie Gherghel fusese potenţialul
contracandidat al lui I. Nistor, în 1912, pentru ocuparea unei catedre la Universitatea din
Cernăuţi.
36
Vl. Ghidionescu a mai avut doi băieţi: Grigore, ajuns un celebru compozitor, descris de
C.C. Giurescu pe când cei doi erau colegi la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti (Constantin
C. Giurescu, Op. Cit., p.43); Mircea Ghidionescu, căsătorit cu o descendentă a
Ghikuleştilor, cu Marie Elisabette Ghika (tata: Eugen Ghika; mama: Elena
Feodosiev-Cantacuzino), el fiind arestat de Securitate în 1954, după eliberare stabilindu-se
în Elveţia (au avut un băiat, Şerban, ce trăieşte acum la Geneva). Înainte de a muri, Marie
Elisabette Ghidionescu („principesă”) a revendicat restituirea unui teren în Climeşti (com.
Făurei, jud. Neamţ), unde se află acum Motelul Climeşti.
308
de filosofie şi litere la Cluj, beneficiind de o specializare la Paris37,
măritându-se ulterior cu medicul Ioan Macavei; din cei patru copii ai lui
Fl. Ştefănescu-Goangă, doar Sanda a urmat literele, susţinând licenţa cu o
teză despre Metoda cantitativă de observaţie, iar o carieră cât de cât în
domeniu a făcut numai o nepoată a profesorului clujean, Anca (fiica
Silviei), ce a lucrat la CNRS (Paris) ca arhitectă în domeniul
arheologiei38; din doi băieţi şi o fată ai lui Ioan Bogdan, numai primul
născut (Radu) a urmat o carieră similară tatălui – iar cazuistica ar putea
evident continua.
Pe de altă parte, în strânsă legătură cu reproducerea din tată în fiu
a profesiei, ar trebui abordată şi problematica alianţelor interfamiliale, în
principal pe filiera matrimonială, pentru că acestea par să asculte de un
model imuabil ce urmăreşte prelungirea şi amplificarea atuurilor sociale
şi profesionale existente. Concret, în cazul nostru este vorba de alianţe
concepute în interiorul corpului universitar, care se manifestă ca o
strategie de integrare repetată. Cu titlu de exemplu invocăm câteva
familii în interiorul cărora asistăm atât la strategii specializate, de
autoreproducere, cât şi la strategii de schimbare.
Mai întâi familia Densusianu. Vizantie Pop (preot), căsătorit cu o
fiică de preot, a avut patru băieţi şi trei fete; doi dintre băieţi au urmat o
carieră eclesiastică, în timp ce Iulia, una din fiice, s-a măritat cu D. Darie,
de aceeaşi profesie. Alţi doi băieţi, Aron şi Nicolae, au făcut studii de
drept; cu toate acestea, ei au fost mai mult interesaţi de filologie şi istorie.
Din căsătoria lui Aron Densusianu – ajuns profesor la facultatea de
filosofie şi litere din Iaşi – cu Elena Circa au rezultat mai mulţi copii
(cinci39) din care Ovid Densusianu a devenit titularul catedrei de filologie
modernă la Bucureşti, Eliza s-a căsătorit cu Vespasian Erbiceanu
(consilier la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, membru corespondent
37
La recomandarea lui Yves Auger şi C. Marinescu (cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere.
Corespondenţă, dos. 130/1935). Iată ce-i scria Ion Chinezu lui Basil Munteanu, la 24
noiembrie 1935, rugându-l să îndrume pe tânăra bursieră: „Fata aceasta frumoasă, cu aere
de englezoaică, este fiica ministrului Al. Lapedatu (…) şi cumnata lui Muşlea” (proaspăt
numit în 1935 director al Bibliotecii Universitare din Cluj). „Mai mult însă decât pentru
aceste glorii paterne, eu vreau s-o recomand pentru rarele ei calităţi personale şi pentru
vechea şi marea prietenie pe care i-o purtăm” (Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris.
Edit. Ethos, 1979, p.299).
38
Fl. Ştefănescu-Goangă a mai avut doi băieţi, Aurel, devenit inginer, şi Titu; Anca, fiica
Sandei Ştefănescu-Goangă, a fost măritată cu Claude Laumiére.
39
Doi au murit de tineri: Elvira Maria şi Fabiu Camil Densusianu
309
al Academiei Române), iar Elena, medic şi universitar, a devenit soţia lui
Emil Puşcariu (cu o genealogie impresionantă), profesor la facultatea de
medicină din Iaşi, vărul filologului Sextil Puşcariu40. La rândul său, Ovid
Densusianu s-a căsătorit cu Elena Bacaloglu – absolventă a facultăţilor
de litere din Bucureşti şi Paris, sora lui C. Bacaloglu, profesor la
facultatea de medicină – scriitoare şi mesageră a culturii româneşti în
străinătate, cu care a avut un fiu, tot cu numele de Ovid, licenţiat în litere
şi filosofie, publicist, funcţionar la direcţia presei a Ministerului de
Interne şi secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sunt doar
câteva repere care definesc un proces de reproducere în cadrul aceluiaşi
corp profesional, cu funcţie didactică, care în fapt este mult mai complex
prin ramificaţiile genealogice.
Un alt exemplu ar fi familia Giurescu, descendentă din micul
proprietar de pământ Dumitrache Giurescu. Unul din fiii săi, Costache, a
renunţat la munca câmpului pentru a deveni comerciant la Focşani.
Primul său fiu, Constantin, a urmat facultatea de litere, devenind apoi
conferenţiar la istorie, secretar general al Ministerului Instrucţiunii
Publice, rectorul seminarului Şcolii Normale Superioare, directorul
Serviciului arhivistic al Ministerului Afacerilor Străine, membru al
Academiei Române etc. Din căsătoria lui cu Elena Antonescu,
descendenta unei bogate familii de comercianţi din Focşani, au rezultat
doi băieţi şi o fată, din care Constantin, cel mai mare, a urmat aceeaşi
carieră cu a tatălui, devenind profesor universitar de istoria românilor la
Bucureşti. Cu un an înainte de concursul pentru titularizare, s-a căsătorit
cu Maria-Simona, fiica unui alt universitar literar influent, Simion
Mehedinţi. Fiul lor cadet, Dinu, a devenit şi el profesor de istorie la
Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti, a predat apoi la universităţi din
Statele Unite, iar după schimbarea regimului – în 1989 – s-a reîntors în
ţară, la aceeaşi universitate unde au predat bunicul şi tatăl său41.
Din cei trei copii ai lui Ioan Lupaş, băiatul, Semproniu, a
absolvit facultatea de drept din Lille (1932), pentru ca mai apoi să-şi
40
Vezi Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit.
Clusium, 1998, p. 82, 98, 99 ş.a.
41
O prezentare mai complexă la Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia neamului
Giureştilor, în vol. Centenar Constantin C. Giurescu. Amintiri şi documente inedite,
Craiova, 2001, p. 51-56.
310
pregătească doctoratul la Paris, unde îl va şi susţine în 193642. A încheiat
totodată o căsătorie promiţătoare cu Cornelia Boilă, fiica lui Romul
Boilă, profesor la facultatea de drept din Cluj şi membru marcant al
Partidului Naţional Ţărănesc (Romul fiind de altfel nepot al lui Iuliu
Maniu). Toate aceste atuuri l-au ajutat pe Semproniu Lupaş să devină
asistent pe lângă catedra de Drept administrativ din Cluj, iar apoi
profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
acelaşi centru universitar, din 1938 până în 1949, când a fost epurat43.
Însă cele două fiice ale lui Ioan Lupaş, Hortensia şi Minerva, au absolvit
facultatea de litere din Cluj. Cea dintâi, Hortensia, a făcut şi o
specializare la Paris în arte şi arheologie, a fost angajată de tată la
Institutul de istorie ca preparatoare, totodată măritându-se cu avocatul
Mircea Georgescu, originar din Brăila, şi el profesor la Academia de
Comerţ şi Industrie din Cluj, şi funcţionar la Banca Naţională. După
1950, Hortensia a lucrat în cinematografie, ca costumieră la filmele lui
Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Gh. Vitanidis, Dinu Cocea şi alţii44.
Cealaltă fiică, Minerva (Marina), a terminat literele la Cluj în 1935, cu o
disertaţie despre Reforma religioasă şi biserica română din Transilvania
(conducător şi referent: Al. Lapedatu), după care a fost bursieră la Şcoala
Română din Roma (1936-1937), urmând o specializare şi la Paris în
1937/8, pentru ca la 1 aprilie 1939 să-şi susţină doctoratul la universitatea
transilvană cu o teză despre Mitropolitul Sava Brancovici, 1656-1683 (cu
referate întocmite de Silviu Dragomir şi Al. Lapedatu). A devenit apoi
profesoară la Alba Iulia, s-a căsătorit cu sculptorul şi scriitorul I. Vlasiu,
continuând însă preocupările în domeniul istoriei şi devenind din 1943
şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională (unde tatăl era director),
publicând bunăoară, în 1945, volumul Aspecte din istoria Transilvaniei45.
42
În acelaşi an, 1936, Ioan Lupaş a intervenit prin O. Goga la Savel Rădulescu şi
Octavian Beu, pentru a se găsi un post în diplomaţie fiului său, fapt menţionat deja mai
sus.
43
Prin anii 1960, acesta a ocupat postul de consilier juridic al Universităţii din Cluj.
Semproniu şi Lia Lupaş au avut două fete, Ana – preşedintă a Uniunii Artiştilor Plastici
din Cluj – şi Mariana, absolventă a facultăţii de litere, stabilită în Franţa.
44
Asupra ei vezi Silvia Kerim, Ponica, o legendă, Bucureşti, Edit. Doina, 1999 („Ponica”
fiind numele ei de alint).
45
Reeditat: Marina Lupaş-Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Cuvânt înainte de
Nicolae Edroiu, Bucureşti, România Press, 2001, 320 p. Asupra acesteia vezi Stelian
Mândruţ, Mariana Vlasiu, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, XXXVII, 1998,
p.391-392.
311
Iar aceste exemple nu sunt singurele, în ceea ce priveşte
reproducerea profesională în cadrul aceleiaşi stirpe de profesor
universitar la litere. S-ar putea adăuga astfel cazul familiei Naum: din cei
doi fii ai lui Anton Naum, profesor la catedra de limba şi literatura
franceză din Iaşi, Alexandru a devenit conferenţiar de istoria artei la
aceeaşi facultate, în timp ce Teodor a ajuns profesor de latină la
Universitatea din Cluj46, căsătorindu-se destul de târziu cu Adina T.
Antonescu, fiica arheologului ieşean, amintit deja, şi nepoata lui Şt.
Vârgolici47. De asemenea, Ioan Botez, profesor de limba şi literatura
engleză la Iaşi, a avut un fiu, Constantin (Sachi) I. Botez, cu două
doctorate (în drept şi filosofie) şi o specializare la Paris cu Pierre Janet,
care a fost cooptat ca asistent, însă când a încercat să ajungă conferenţiar
acţiunea a eşuat datorită unei părţi a universitarilor ieşeni, ostili tatălui.
După al doilea război mondial, C. Botez a fost pentru scurtă vreme
deţinut politic, pentru ca mai apoi să devină cercetător la Institutul de
psihologie al Academiei, elaborând împreună cu Mihai Ralea, în 1958, o
Istorie a psihologiei. Octavian Vuia era fiul lui Romulus Vuia48, profesor
de etnografie la Universitatea din Cluj, care după două licenţe (în litere şi
drept) şi un doctorat (juridic) în ţară, apoi o specializare la Paris, a
devenit doctorandul lui Heidegger (alături de Al. Dragomir), rămânând în
exil după al doilea război mondial şi fiind mai târziu profesor la
Universitatea din München, după ce la Cluj a ratat titularizarea pe o
modestă poziţie academică49. Dinu Pillat a avut o fiică, Ioana-Monica,
absolventă a facultăţii de filologie, ce a făcut o excelentă carieră de
anglistă, remarcându-se totodată prin proza şi versurile ei.
Istoricul şi universitarul Ştefan Ciobanu a avut un fiu, Valeriu
Ciobanu, absolvent al facultăţii de litere din Bucureşti, care a devenit
asistentul lui D. Caracostea, apoi al lui G. Călinescu, afirmându-se ca un
reputat istoric literar, cu o disertaţie doctorală despre Poporanism.
46
Vezi Victor Durnea, Fraţii Alexandru şi Teodor Naum, în „Revista română”, X, 2004,
nr.3, p.16.
47
Este de remarcat că Şt. Vârgolici şi Anton Naum au fost membri fideli ai „Junimii”.
48
Acesta a mai avut un fiu omonim.
49
În 1942 a pierdut concursul pentru postul de asistent provizoriu la catedra de
Introducere în filosofie, logică şi istoria filosofiei vechi şi medievale, neputându-se
prezenta (se afla încă la Freiburg in Br.), fiind declarat reuşit contracandidatul D.
Mateiaşi. Deşi tatăl lui Vuia a solicitat amânarea concursului cu câteva zile, acest lucru nu
s-a făcut, comisia de concurs (Marin Ştefănescu, D.D. Roşca şi C. Sudeţeanu) dorind
cooptarea anonimului, dar docilului Mateiaşi.
312
Geneză, evoluţie, ideologie (1946) şi o monografie despre Hortensia
Papadat-Bengescu (1965), din 1949 lucrând în cadrul Institutului de
Istorie şi Teorie Literară, fiind preocupat îndeosebi de relaţiile
româno-ruse50. Profesorul de literatură română veche de la Universitatea
din Iaşi, George Pascu, a avut un singur copil, o fată, Speranţa, care
imediat după obţinerea licenţei în litere a fost numită de la 1 martie 1931
ca asistentă suplinitoare la Seminarul pe care îl conducea tatăl ei. Unul
din băieţii lui Ioan Paul, Radu, termină facultatea de filosofie şi litere din
Cluj în 192951, susţinându-şi tot aici doctoratul în 1932 cu o teză despre
Flexiunea nominală internă în limba română (referenţi: N. Drăganu, S.
Puşcariu şi Th. Capidan)52, pentru ca imediat să devină asistent la catedra
de Istoria literaturii moderne, în 1940 transferându-se la facultatea
similară din Bucureşti53, iar în zilele premergătoare rebeliunii legionare
în ianuarie 1941 fiind numit titular al cursului de estetică54, inaugurat
oficial la 14 martie. Grigore Nandriş a avut şi el un fiu din căsătoria cu
Mabel W. Farley, pe John Nandriş, ce a ajuns un reputat arheolog şi
etnograf la Institutul de arheologie de la University College London55.
Fiica lui Sextil Puşcariu, Lia, după absolvirea facultăţii de litere a
fost cooptată de tatăl ei ca asistentă la Muzeul Limbii Române din Cluj
(din 1929), ulterior căsătorindu-se cu Grigore Manoilescu (fratele lui
Mihail Manoilescu, economistul)56. Pe lângă faptul că cei doi
50
A fost o fire extrem de bolnăvicioasă, de altfel murind oarecum prematur.
În toată perioada studenţiei a fost custode-bibliotecar la Muzeul Limbii Române (1
octombrie 1925-28 iunie 1933), remunerat.
52
Publicată la Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională,
1932, 280 p.
53
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 621/1940.
54
Între timp, Radu I. Paul mai publicase Viaţa estetică. Filosofia naturală a frumosului şi
a artei, 2 vol., Cluj, Tiparul Institutului de Literatură şi Tipografie „Minerva”, 1937. Este
de reţinut faptul că acesta era membru al Mişcării Legionare.
55
Vezi John Nandriş – membru de onoare al Muzeului Naţional de Istorie a
Transilvaniei, în „Acta Musei Napocensis”, Cluj, XXXII, 1995, nr.1, p.881-890.
56
Asupra acesteia vezi Mioara Avram, O lexicografă de neuitat: Lia Puşcariu
Manoilescu (1907-1965), în „Dacoromania”, 3-4, 1998-1999, p.191-200. Sextil Puşcariu a
mai adus în instituţia ce o conducea pe nora lui, Maria (soţia lui Radu Puşcariu, chirurg,
ajuns şi el profesor universitar), având calitatea de asistent universitar. De altfel, S.
Puşcariu a mai facilitat cooptarea la Universitatea din Cluj a nepotului său Valeriu Bologa
(era unicul fiu al surorii mai mari a lui Sextil, Lucia; aceasta fusese măritată, însă nu după
mult timp soţul i-a murit de cancer), precum şi a unei alte rude, ce o chema tot Maria (alta
decât cea menţionată mai sus), ce a terminat literele în 1938, cu o licenţă despre
51
313
Manoileşti57 au fost până pe la finele lui 1931 susţinători fervenţi ai lui
Carol II, cooptându-l pe Sextil Puşcariu la direcţia ziarului „Drumul
nou”, cu atitudine vădit şi profund carlistă, aservită guvernului Iorga, în
plus s-au dovedit şi pricepuţi întreprinzători în zona Clujului. Concret,
treptat, încă din 1921, fraţii Mihail şi Grigore Manoilescu au preluat de la
trei evrei minele de la Şoricani – ginerele lui Puşcariu devenind
„directorul” –, asociindu-se apoi cu firma belgiană Electrobel şi
construind în gara Aghireş o uzină electrică de 1000 kw, care furniza
energie Clujului. De altfel, întregul complex minier a fost un experiment
reuşit a ceea ce însemna în epocă „românizarea” unei intreprinderi din
Ardeal. Iar graţie acestei „alianţe”, mai târziu, în toamna lui 1940, Sextil
Puşcariu a fost numit director al Institutului Român din Berlin de către
fratele ginerelui său, Mihai Manoilescu, la vremea aceea ministru de
Externe. Semnificativ este însă faptul că fiica Liei – aşadar nepoata lui
Sextil Puşcariu –, Magdalena (căsătorită Vulpe) a urmat cu multă pasiune
cariera bunicului, devenind o reputată specialistă în dialectologie,
îngrijindu-se totodată şi de posteritatea strămoşului ei.
Nicolae Drăganu a avut doi băieţi şi o fată din căsătoria cu
Olimpia (Pia), fiica lui C. Moisil şi mătuşa matematicianului Gr.
Moisil58. În vreme ce Mircea Nicolae Drăganu a urmat fizica, devenind
profesor la Universitatea din Cluj, iar Tudor a făcut studii juridice,
ajungând profesor la aceeaşi instituţie de învăţământ superior59, fiica
Libertatea la Kant, devenind însă asistentă la Muzeul Limbii Române. Tot la instituţia din
urmă, Puşcariu a angajat între 1940-1944 pe soţia unuia din cei mai fideli colaboratori ai
săi şi coleg de facultate, pe Veronica Procopovici, care în acelaşi timp era şi profesoară la
Liceul Comercial din Sibiu.
57
Aceştia mai aveau un frate, pe Mircea Manoilescu, inginer, inspector general silvic,
ajuns senator, însă mort ulterior în lagărul de la Spanţov. Prin „alianţa” familială
Puşcariu-Manoilescu, filologul clujean s-a „înrudit” astfel şi cu filosoful Dan Bădărău, de
la Universitatea din Iaşi, văr cu Manoileştii şi fiu al lui Alexandru Bădărău, şi acesta din
urmă universitar, iar în plus ministru al Justiţiei (1904-1905) şi la Lucrări Publice
(1912-1913).
58
Asupra acestei familii vezi şi Viorica Moisil, O familie ca oricare alta, Bucureşti,
Cartea Românească, 1989. De prin 1955 se tot vorbea în mediul academic de „clanul
Moisililor”, alcătuit din C. Moisil, Gr. Moisil, C. Daicoviciu, V. Vătăşanu, T. Bugnariu,
Em. Condurachi.
59
Nu de mult (la 11 mai 2007), a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru
Maior” din Tg. Mureş, prilej cu care au fost evocate şi principalele momente biografice
ale acestuia (cf. Nicolae Balint, Tudor Drăganu – un Patriarh al dreptului românesc, în
„Clipa”, XVII, 2007, nr.800 din 26 mai).
314
filologului, Pia Drăganu-Gradea, a fost în epocă asistentă la Seminarul de
limbă şi literatură română veche (de la 1 iulie 193360), căsătorindu-se cu
magistratul Corneliu Gradea la 25 februarie 193361. Iar cazuistica ar
putea continua (Tancred Bănăţeanu era fiul conferenţiarului Vlad
Bănăţeanu, Zoe Petre a fost fiica lui Emil Condurachi, Hadrian era fiul
lui Constantin Daicoviciu, Horia Ursu a fost fiul lui Ioan Ursu ş.a.) – în
general transmiterea din tată în fiu/fiică a profesiei fiind infim
reprezentată în cazul facultăţilor de filosofie şi litere, spre deosebire de
medicină, ca să invocăm doar cel mai evident exemplu, aspectul
generând în cazul din urmă cele mai persistente acuzaţii de nepotism.
În afara celor menţionate mai sus, alte câteva exemple oferite
aici credem că vor fi pe deplin semnificative, prin felul în care se
transmite totuşi în familie vocaţia pentru studiile umaniste: Tudor Vianu
s-a căsătorit cu Elena Irimescu, care abia prin 1960 a devenit
conferenţiară la facultatea de filologie din Bucureşti, primul dintre copii
– Ion – începând studiile clasice, însă până la urmă terminând medicina
(psihiatria)62, nu fără a manifesta apoi, în exil, deprinderi literare63, pentru
ca al doilea descendent, o fiică, Maria, să se mărite Alexandrescu, fiul ei,
Vlad, mergând oarecum pe urmele bunicului, fiind absolvent de litere, cu
un doctorat la Paris în ştiinţele limbajului, din 2000 ocupând poziţia de
conferenţiar la universitatea din capitală64; Petre Caraman a avut şi el
două fete şi un băiat, acesta din urmă, tot Petre, a absolvit matematica,
specializându-se în SUA şi lucrând într-un institut de cercetări din Iaşi,
căsătorit tot cu o absolventă de matematică, din cele două descendente
60
A stat pe acest post până la 1 februarie 1939, după care a fost trasferată ca preparatoare
la Muzeul Limbii Române, unde de la 1 aprilie 1943 devine sub-bibliotecar, iar peste
numai un an va fi numită asistentă la catedra de Istoria literaturii române vechi din Cluj
(Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 281/1943).
61
Cei doi au avut un băiat, Tudor-Ovid Gradea, ieşit la pensie în toamna lui 1998 ca
judecător la Curtea de Apel din Cluj.
62
Ioan Vianu afirmă că a trecut la medicină deoarece „la filologie atmosfera era
insuportabil impregnată de marxism-leninism”, în vreme ce dincolo „teroarea era mult
mai mică” (Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Iaşi, Edit. Polirom, 1998,
p.139). De fapt, Ion Vianu a devenit ceea ce şi-ar fi dorit bunicul său să devină Tudor
Vianu, medic.
63
Vezi Stil şi persoană (1975), Amintiri în dialog (împreună cu Matei Călinescu, 1994 şi
1997), Caietele lui Ozias (2004) ş.a.
64
S-a îngrijit îndeosebi de valorificarea corespondenţei lui Tudor Vianu (în trei volume),
reeditând totodată mai multe lucrări ale acestuia din urmă.
315
ale acestuia din urmă una terminând filologia (engleză-franceză,
măritându-se însă tot cu un matematician), alta … matematica, pentru ca
celelalte două fete ale slavistului ieşean (Alice şi Mărioara) să urmeze
facultăţi tehnice.
În general, se poate afirma că elitele universitare, îndeosebi cele
ale facultăţilor de filosofie şi litere, au fost defavorizate ca urmare a
procesului de relativă autonomizare instituţională şi a numărului oarecum
redus al corpului didactic (comparativ cu medicina şi dreptul), iar
alianţele cu reprezentanţii altor domenii de activitate au fost dominante,
fără a avea întotdeauna rezultate vizibile. De altfel, cele câteva cazuri de
endogamie nu pot încă sugera valoarea acestui demers, mai ales din
cauza timpului relativ scurt ce a trecut (abia trei generaţii). Pe de altă
parte, acest grup a fost marcat după 1945 de circumstanţe particulare,
prin schimbările politice, sociale şi culturale profunde, care au pus în
cauză regulile tradiţionale de reproducere.
În acest context constatăm că, după instaurarea regimului
comunist, cea mai mare parte din descendenţii membrilor eşantionului
nostru au adoptat alte strategii şi conduite ceva mai potrivite noilor
realităţi (au îmbrăţişat – sau li s-au impus – profesii mai puţin supuse
îndoctrinărilor ideologice, adeseori neintelectuale, ori sub aspect
matrimonial s-au îndreptat spre reprezentanţi ai „proletariatului”,
căsătorindu-se cu fii sau fiice de „ilegalişti”) sau au fost victimele
epurărilor şi marginalizării pe considerente „genealogice”. De pildă, fiica
lui Nicolae Mărgineanu – Daniela – a fost exmatriculată mai întâi din
liceu (în 1952), apoi din facultate, deşi pentru a-şi rentabiliza şansele
începuse studiile la Institutul „Maxim Gorki” din Bucureşti, după care s-a
transferat la filologie (rusă-engleză). Cu alte cuvinte, pe drept, pe
nedrept, orice firav seism politic afecta şi cariera descendentului, în cazul
de faţă Daniela Mărgineanu fiind exclusă în urma evenimentelor din
1956 datorită faptului că tatăl ei era deţinut politic. Şi-a reluat studiile
superioare mult mai târziu, în 1964, ajungând profesoară la Liceul
Economic din Cluj65. Iar celălalt copil al lui N. Mărgineanu, un băiat, tot
Nicolae, a fost şi el exmatriculat în 1956 de la facultatea de chimie, după
65
Daniela, măritată Ţăranu, a editat amitirile tatălui ei, Nicolae Mărgineanu, Mărturii
asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, cu o
prefaţă de Mircea Miclea (prima ediţie, restrânsă, conţinând doar memorialistica de
detenţie, a apărut la Cluj, Edit. Dacia, în 1991, sub titlul Amfiteatre şi închisori).
316
care a lucrat ca şofer la Hunedoara, iar apoi a făcut o şcoală de
metrologie în capitală. Mult mai târziu i s-a permis să urmeze o facultate,
optând pentru o mai veche aspiraţie, Institutul de Teatru şi Film „I.L.
Caragiale”, afirmându-se ca un talentat operator, dar mai ales – în ultima
vreme – ca producător şi regizor de film, cu realizări notabile.
Iar exemple de acest fel ar putea fi aduse mult mai multe, în fond
epoca de după 1945 fiind de un tragism încă prea puţin evidenţiat pentru
intelectualii noştri, poate şi pentru că ne aflăm încă în etapa restituirilor
documentare. Bunăoară, copii lui Mircea Vulcănescu, care cu toţii au
avut de pătimit din cauza tatălui. Din cele trei fete – Elena-Maria Viorica
(Vivi), din prima căsătorie, iar din a doua Elisabeta-Alexandra (Sandra)
şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) –, primele două „s-au salvat” doar
părăsind ţara66, în vreme ce ultima a făcut şi ea doi ani de închisoare,
pentru că ar fi comentat despre procesul tatălui. Eliberată apoi, nu i s-a
permis să facă facultatea, urmând numai o şcoală de proiectanţi
(STACO), rămânând toată viaţa în ţară. Marina Lupaş-Vlasiu, fiica
istoricului Ioan Lupaş, şi ea cu preocupări în domeniu, a fost arestată la
14/15 aprilie 1952, pentru ca în anul următor să fie eliberată, nu fără a
cunoaşte carcerele din Ghencea şi de la Popeşti-Leordeni.
Cele două fiice ale lui Ioan Hudiţă au crescut într-o familie în
care buna creştere şi educaţie veneau aproape de la sine. Prima din
acestea, Ioana, a absolvit facultatea de litere în 1946, în aceeaşi
specialitate ca a tatălui. Pe vremea studiilor universitare s-a îndrăgostit de
un coleg de studii, Dan Berindei, doar cu câteva luni mai tânăr, însă şi el
dintr-o familie dacă nu chiar de spiţă boierească – în adevăratul sens al
cuvântului, deşi mulţi invocă această origine fără prea multe semnificaţii
–, oricum burgheză şi cu oarecare rosturi politice şi culturale. În acest
context, înainte cu un an de finalizarea facultăţii, în 1945, cei doi tineri
s-au căsătorit, fiind cununaţi de un coleg al tatălui (care la data respectivă
era ministru al Agriculturii), de istoricul universitar şi om politic Gh.I.
Brătianu, chiar dacă cei doi se aflau în tabere ideologice diferite. Însă nu
66
Elena-Maria Viorica (Vivi) a plecat definitiv în străinătate, cu unchiul ei Titu
Rădulescu-Pogoneanu, în 1944. A stat vreo doi ani în Elveţia, apoi zece ani în America,
întorcându-se la Paris. Ea a reuşit să pună pe Sandra şi soţul ei, care oricum avea strămoşi
francezi, pe lista lui de Gaulle, care în ’68 a fost în România şi s-a întâlnit cu Ceauşescu.
Cealaltă soră, Elisabeta-Alexandra, devenită Sandra Vulcănescu de Hillerin, a fost
căsătorită cu Charles, un polonez după mamă şi francez după tată, după cum am spus
ambii emigrând în Franţa, în 1969.
317
după multă vreme, schimbarea de regim a dus la arestarea lui Ioan Hudiţă
(în 1947), iar mai apoi a Ioanei Berindei, în iulie 1950, alături de mama
ei, Emilia Hudiţă, şi a unchiului Costache Popa (ginere al lui Mihail
Sadoveanu, prin căsătoria cu Profira), tot atunci fiind încarcerată şi fiica
universitarului Şt. Berechet (Gili Popescu), precum şi „cauza” acestor
reţineri: Orest Coslovschi, membru PNŢ, acuzat de spionaj în favoarea
Legaţiei engleze din capitală67. Semnificativ este faptul că Ioana Hudiţă a
fost ţinută în puşcărie vreme de trei ani, lăsând acasă un fiu de aproape
doi ani şi purtând în pântece un prunc ce se va naşte în temniţă, o fiică,
Ruxandra68. Multă vreme după eliberare a reuşit să se angajeze ca
secretară la Institutul de Arhitectură din Bucureşti (între 1964-1981),
poate şi datorită angajamentelor „de fidelitate” ale soţului faţă de regimul
comunist.
Până şi arhitectul Gheorghe Rosetti, fiul unui... apropiat al
regimului comunist – este vorba de filologul Alexandru Rosetti –, a avut
de pătimit în noul context politico-ideologic, fiind arestat în 1952 doar
pentru că a fost invitat la un dineu la Ambasada Turciei. Iar acest lucru
s-a întâmplat chiar dacă mama sa devenise preşedinta Organizaţiei
Femeilor Democratice din România, iar tatăl era cine era! Însă şi acesta
din urmă avusese probleme, cam tot atunci, fiind o vreme scos din
învăţământ pentru convingeri lingvistice diferite de ale lui... Stalin.
Victor Papacostea a avut doar o fiică, Cornelia, care a reuşit
totuşi să termine facultatea, însă a fost şicanată datorită „situaţiei” tatălui
ei (deţinut politic), fiind bunăoară amânată cu susţinerea examenului de
licenţă. Cu toate acestea, a devenit o continuatoare meritorie a tatălui,
remarcându-se prin lucrări de istorie de o acribie impresionantă, ce au ca
temă centrală evoluţia culturii în spaţiul sud-est european în veacurile
XVII-XIX, dar şi diverse momente din trecutul grecilor de la noi69. În
67
Întregul „lot” a fost compus din 21 persoane.
Asupra acestor evenimente vezi vol. Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu
Ioana Berindei, [consemnate de Lavinia Betea], Bucureşti, Edit. Compania, 2006.
69
Vezi In memoriam Cornelia Papacostea-Danielopolu (1927-1998), în „Studii şi
materiale de istorie medie”, Bucureşti, XVII, 1999, p.225-226. O bibliografie a ei,
realizată de Zamfira Mihail, vezi în vol. Corneliae Papacostea Danielopolu in memoriam,
ed. Lia Brad-Chisacof, Bucureşti, f.e., 1999, p.XI-XXI.
68
318
plus, s-a îngrijit de cultivarea memoriei părintelui ei, din a cărui operă a
editat două volume70.
Pe de altă parte, când se vorbeşte de autoreproducere nu trebuie
uitate specificităţile în ceea ce priveşte descendenţii fiecărei familii. În
primul rând numărul copiilor: Petre Răşcanu a avut doi băieţi ce-au ajuns
la maturitate71, cel mai mic – Nicolae („Ţulai”) – urmând preocupărite
tatălui şi chiar aspirând o vreme la catedra lui universitară, celălalt –
Constantin – intrând în diplomaţie, ataşându-şi şi numele bunicului
matern, cu ceva mai multă rezonanţă (Langa-Răşcanu); G. Ibrăileanu n-a
avut decât o fiică, care nu a continuat profesia tatălui, deşi şi-a început
studiile la facultatea de litere; în schimb, unicul copil al lui Gh. Giuglea,
Floreanţa, a urmat facultatea de litere din Cluj (1939-1944), luând licenţa
„magna cum laude” (9,14) cu o teză despre La vie de Saint Thomas, însă
ulterior s-a măritat şi s-a stabilit la Florenţa, în Italia (de altfel, locul ei de
naştere, după care i s-a dat şi numele); Ion Caragiani a avut şi el doar o
fiică, măritată Stihi; Traian Bratu a avut doar un fiu, Victor, ce a urmat
ingineria; un singur copil a avut şi Dumitru Găzdaru, o fiică; Octav Botez
a avut două fete, care şi-au desăvârşit studiile universitare la Paris. Din
cei patru copii ai lui Fl. Ştefănescu-Goangă doar Sanda a urmat facultatea
de litere şi filosofie, ceilalţi absolvind politehnica sau arhitectura; deşi
Ioan Paul a avut opt copii, numai Alma a mai urmat facultatea de litere72,
iar Radu Paul – menţionat deja, care a făcut acelaşi tip de studii – a
încercat zadarnic să ocupe o poziţie de titular la Universitatea din Cluj,
din acest motiv în 1940 mutându-se la facultatea de litere din Bucureşti73.
Constantin Erbiceanu a avut o fată şi trei băieţi: Constanţa a urmat
70
Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, cu un studiu
introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1983, şi Tradiţii
româneşti de istorie şi cultură, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1996.
71
A mai avut şi o fetiţă, Elena, decedată prematur, la numai 10 luni (cf. Arh.St.Iaşi, Starea
civilă Iaşi. Născuţi, doc. 443/1871).
72
Alma Paul a urmat Liceul internat din Iaşi (bacalaureat în 1915) şi facultatea de litere
din aceeaşi localitate (1920-1924). S-a căsătorit la Cluj cu Gheorghe Flueraşu, la 11
august 1934, de care va divorţa la Iaşi (unde era profesoară), în 20 martie 1936, pentru a
se recăsători la 29 septembrie 1938 cu Constantin Andreescu. A murit la Roman, la 22
august 1983.
73
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 621/1940. Împotriva lui a existat
o opoziţie permanentă, orice încercare de a obţine o poziţie stabilă soldându-se cu eşec,
motiv pentru care a protestat în repetate rânduri, deşi lucrările lui îl recomandă şi acum ca
un valoros estetician.
319
Conservatorul; Laurenţiu a devenit inginer de poduri şi şosele, fiind
totodată un bun cunoscător al pianului; Constantin este singurul ce a
absolvit facultatea de litere, cu un doctorat la Tübingen; Eduard a
îmbrăţişat cariera militară.
La fel în cazul lui Onisifor Ghibu, care deşi a avut patru copii,
nici unul n-a urmat cariera tatălui74; din cei şase copii ai lui Gustav
Kisch, doar patru au ajuns la vârsta adolescenţei, însă nici unul nu a făcut
studii umaniste75. Petre Andrei a avut şi el patru fii: Alexandru şi
Gheorghe au terminat medicina, primul ajungând la Spitalul Parhon din
Iaşi, celălalt stabilindu-se la Huşi; Petru şi Constantin au absolvit dreptul,
cel dintâi devenind profesor universitar la Iaşi. Din cei doi copii ai lui
Ioan Ursu – Horia şi Victoria – numai băiatul a urmat cariera tatălui,
ajungând profesor suplinitor de Istoria diplomaţiei la Universitatea din
Bucureşti (1946-1949), apoi cercetător la Institutul de istorie din capitală,
pentru ca în cele din urmă să devină bibliograf la Biblioteca Academiei76;
la fel în cazul lui Şt. Ciobanu, care din cei doi copii numai băiatul,
Valeriu, a urmat oarecum cariera tatălui77; cât priveşte Al. Philippide,
74
Ca o fiică a fost crescută în familia O. Ghibu şi Mariana Roman, fata lui Ioan N.
Roman, din Sălişte, văr de-al lui Onisifor, ce s-a afirmat ca un fruntaş al Partidului
Liberal, fiind senator în mai multe legislaturi, primar al Constanţei, unde avea şi casa (fiul
acestuia, Horia I. Roman, s-a stabilit prin 1950 la Roma, unde redacta o revistă
franco-română, fiind omul de încredere al lui Iosif Constantin Drăgan). Mariana s-a
căsătorit cu Traian Lăzărescu, fost preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău şi Constanţa,
apoi consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
75
Wilhelm şi Otto au murit extrem de tineri, Gustav a pierit în primul război mondial (la
21 octombrie 1917), Frideric Heinrich s-a stabilit în Germania, căsătorindu-se la Dresda,
în vreme ce fetele, Paulina şi Irmgart, s-au măritat, prima la Bistriţa, la 3 iulie 1912, cu
avocatul dr. Ludovic Victor Gondosch, iar a doua cu Cornel Bonn, devenit cetăţean
german în 1931.
76
Asemenea tatălui, a fost preocupat de istoria naţională în context internaţional,
publicând întreaga viaţă doar două cărţi, Avram Iancu (1966) şi Moldova în contextul
politic european, 1517-1527 (1972), aceasta din urmă fiind de fapt o reeditare a
doctoratului susţinut şi publicat în 1940 la Cluj (despre Ştefăniţă voievod). Horia Ursu a
fost căsătorit întâia dată cu D. Nistor, care recent a publicat un volum memorialistic: D.
Nistor Teodosiu, Poveste la Institutul de Matematică, Bucureşti, Edit. Curtea Veche,
2008.
77
A mai avut o fiică, Alla, măritată Mancaş. Un fiu al acesteia, Alexander Mancaş (n.19
ianuarie 1944), a plecat în străinătate, devenind cetăţean suedez (stabilindu-se apoi în
Florida-SUA), pentru ca nu demult să solicite reacordarea cetăţeniei române (în 2007).
320
doar fiul omonim – „Tilică”78 – s-a afirmat în câmpul literelor, alţi doi
copii murindu-i la vârste fragede; Simion Mehedinţi a avut o fată şi un
băiat, Maria Simona devenind soţia lui C.C. Giurescu, iar Emil terminând
dreptul, pentru a deveni însă industriaş, având în proprietate Filatura de
Sisal de la Baloteşti (jud. Ilfov)79.
Ernest Bernea a avut un băiat – Horia – şi două fete gemene80,
cel dintâi afirmându-se ca pictor, dar urmând într-un fel preocupările
tatălui, fondând Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, deşi iniţial a
absolvit facultatea de matematică şi fizică; Nae Ionescu a avut doi băieţi,
pe Radu şi Răzvan, cel din urmă studiind medicina, iar celălalt pierind pe
front, în 1943, la Dalnik; I. Găină n-a avut decât un singur copil, ce n-a
urmat cariera tatălui; Traian Chelariu a avut o fiică Maria şi un băiat
Şerban, acesta din urmă, chiar dacă s-a stabilit din 1977 în SUA
(Bergenfield, New Jersey) şi este inginer constructor, s-a îngrijit –
asemenea mamei lui – să perpetueze memoria tatălui, publicând nu de
mult volumul Traian Chelariu – Un părinte pentru eternitate81,
manifestându-se totodată şi în câmpul literaturii şi al artelor vizuale82;
Constantin Diculescu a avut doi copii, ce au îmbrăţişat alte cariere; la fel
şi în cazul lui Al. Ferenczi, ai căror fii – István Mihály şi Géza – au urmat
alte profesii; Gh.I. Brătinau a două fete şi un băiat, Maria, Ion şi Ioana,
ultimii doi fiind gemeni83.
Victor Motogna a avut un băiat şi o fată (Alexandru şi Letiţia),
nici unul care să urmeze profesia tatălui, fiul devenind medic; cei doi
băieţi ai lui I.M. Marinescu au urmat medicina şi politehnica; D.
Caracostea a avut doi copii, doar nepoata – Andrea – de pe urma fiului
78
Alexandru („Tilică”) a dus în tinereţe o veritabilă viaţă de boem, alături de alţi prieteni
de generaţie. Uneori, aceştia chefuiau enorm, iar Tilică – care nu rezista totdeauna beţiilor
– era „depus” la uşa familiei Philippide (Cf. Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea,
1986, p.28-29).
79
Emil Mehedinţi a fost căsătorit cu Vanda Braniţki, aceştia având doi copii gemeni, pe
Şerban şi Simona, aceasta din urmă măritată Aslan.
80
Ana şi Teodora, prima emigrând în SUA, iar cealaltă rămânând în ţară, unde a absolvit
Politehnica, ca hidrotehnician.
81
La Iaşi, Edit. Timpul, 2008, 336 p.
82
Este căsătorit cu Ana Radu Chelariu, directoarea bibliotecii orăşeneşti din Cliffside
Park, Bergenfield (NJ, USA), printre altele autoare a vol. Metafora metaforei. Studiu de
mitologie comparată, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 2003.
83
Ioana Brătianu a absolvit Politehnica din Zürich, abia între 1950-1952 urmând cursurile
Institutului de Studii Politice din Paris.
321
devenind soţia istoricului britanic Dennis Deletant; Şerban Lungu a avut
un băiat şi o fată (Mariana), din care doar fiul omonim a ajuns profesor
universitar, însă la Politehnică (specialist în circuite electronice); I.D.
Ştefănescu a avut un singur copil, un băiat, pe Alexandru, cu mult talent
poetic, care deja publicase un volum de versuri, dar care a murit prematur
în 1933; Pompiliu Eliade n-a avut decât o fiică; la fel Emil Petrovici, Al.
Boldur, Anatol Chircev, C. Sudeţeanu şi Mihail Macrea, cu câte o fiică,
Ileana, Nina-Irina, Adina, Georgeta şi, respectiv, Rodica; tot o fată a avut
şi Alexe Procopovici, Niculina („Nuşa”), căsătorită prima dată
Lupăştean, apoi divorţată şi recăsătorită Marinescu; Dumitru Todoran a
avut şi el o fată, pe Ariana; D.D. Roşca a avut doar o fiică, Marina, din
prima căsătorie, măritată apoi Abraham; singurul copil al lui Virgil
Bărbat, Ionică, rămas orfan de tată încă de la vârsta de doi ani, a avut
înclinaţii spre literatură, mergând oarecum pe urmele unchiului său,
Cezar Petrescu84; tot un fiu a avut şi Ion Petrovici, Vladimir, implicat
însă în mişcarea legionară, trebuind apoi să se autoexileze în Spania, la
Madrid, unde a rămas pentru tot restul vieţii. Unicul fiu al lui George
Murnu – Ion Lucian – a absolvit Academia de Arte Frumoase din
Bucureşti (în 1936), ca elev al lui O. Han, devenind mai apoi profesor la
Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, cu o operă artistică
bogată şi mult apreciată85. Umberto Cianciolo n-a avut decât un fiu, pe
Tommaso, ajuns însă inginer, prin anii 90 fiind consilier al preşedintelui
Italiei pe probleme de energie86; Ioachim Crăciun a avut şi el doar un fiu,
pe Ionică.
Orest Tafrali, Dan Bădărău, Şt. Bezdechi, P.P. Panaitescu, Iorgu
Iordan, Romulus Cândea, Giandomenico Serra, Dumitru M. Teodorescu,
Henri Jacquier, Márton Roska, Constantin Balmuş, George Călinescu, Şt.
Paşca, Dan Bădărău, Ioan Moga şi O. Goga n-au avut copii. De fapt, ca
mulţi alţii din cei amintiţi mai sus, Octavian şi Venturia Goga şi-au dorit
84
Vezi şi Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Ştefan Ionescu, Cluj, Edit. Dacia,
1986, p.93-96.
85
În schimb soţia acestuia, Maria Ana, a cochetat cu „literele” (fiind şi poetă), printre
altele editând: Alice Voinescu, Jurnal, prefaţă Al. Paleologu, Bucureşti, Edit. Albatros,
1997, şi Alice Voinescu, Scrisori către fiul şi fiica mea, Cluj, Edit. Dacia, 1994 (Maria
Ana Murnu fusese prietenă cu Alice Voinescu), iar împreună cu soţul ei publicând
volumul Idee şi meşteşug, Bucureşti, Edit. Staff, 1994.
86
Mulţumesc acestuia şi pe această cale pentru suma importantă de informaţii furnizate,
fotocopii după documente etc., relative la tatăl său.
322
enorm un copil, fără a reuşi acest lucru, deşi au urmat tot felul de
tratamente, mergeau prin staţiuni balneare ce aveau – chipurile – efectul
de a spori fertilitatea (cum ar fi Sovata) etc. Mai mult chiar, deşi încă nu
erau căsătoriţi – dar se considerau soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu – ea a
acceptat chiar o intervenţie chirurgicală destul de complexă (spre finele
lui 1920), pentru a putea zămisli un descendent, de fapt simbolul
dragostei dintre cei doi. Oricum, mereu, în mintea lor copilul avea şi un
nume, „Căpşunel”. Dar n-a fost să fie!
Nici Silviu Dragomir n-a avut descendenţi87, însă a adoptat copii
lui Iuliu Herbay – Eugenia, Lucia, Stela (căsătorită Savu) şi Tibi
(căsătorită Man) –, îngrijindu-se cu multă atenţie de ei. Fără descendenţi
a fost şi Demostene Russo, însă acesta s-a ocupat de doi nepoţi ca de
copiii proprii, Ariadna (căsătorită Cioran) şi Nestor Camariano (care a
locuit chiar în casa universitarului prin anii 1930), ambii devenind
istorici, remarcându-se prin studierea relaţiilor eleno-române. De altfel,
prietenii şi colegii de facultate ai lui D. Russo i-au ajutat pe aceştia – care
au dovedit remarcabile calităţi de cercetători –, în 1943 Nestor fiind
angajat ca asistent la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, pe când
C.C. Giurescu era directorul stabilimentului, iar Ariadna fiind luată ca
asistentă la Institutul Balcanic, aflat sub direcţia lui Victor Papacostea.
La fel, nici Henri Jacquier n-a avut copii din căsătoria lui cu
Aurelia Cucu-Botoşani, oficiată încă din 1926. Însă cu toate că Al.
Rosetti a avut un fiu, pe Gheorghe, ce a urmat arhitectura, a fost totuşi
foarte apropiat de un alt fel de fiu, „de suflet”, de Liviu Călin, cu care a
pus în lucru mai multe proiecte editoriale, doar în parte realizate datorită
morţii premature a acestuia din urmă.
În schimb, deşi N. Iorga a avut mai mulţi copii din cele două
mariaje, vreo zece (dacă îi socotim doar pe cei ce au depăşit un an de
viaţă), numai Liliana a absolvit facultatea de litere, ulterior studiind
sculptura la Paris, însă măritându-se în 1943 cu Dionisie M. Pippidi,
istoric şi epigrafist88. Ceilalţi descendenţi au urmat fie ingineria, fie
arhitectura, fie artele plastice, Alina Iorga – de pildă – căsătorindu-se cu
87
Silviu Dragomir era căsătorit cu Flora (rudă apropiată cu soţia lui Vasile Goldiş,
ministru al Transilvaniei în 1919, care în epocă a avut un rol important în cooptarea
corpului profesoral pentru Universitatea din Cluj).
88
Dionisie şi Liliana Pippidi sunt părinţii istoricului Andrei Pippidi, cercetător în cadrul
Institutului de Studii Sud-Est Europene, iar după 1990 profesor la Universitatea din
Bucureşti.
323
un eminent jurist argentinian, Francisco Laplaza89. În ce-l priveşte pe
V.A. Urechia, acesta a avut trei băieţi şi o fată: Tancred, din prima
căsătorie, a murit foarte de tânăr; ceilalţi băieţi – Alecu şi Nestor –, din a
doua căsătorie, au urmat cariere cu totul diferite de a tatălui90; iar Corina
– şi ea din al doilea mariaj – a fost victima dramei de care am mai vorbit,
luându-şi viaţa împreună cu iubitul ei, la aflarea faptului că relaţia dintre
cei doi era de fapt un incest.
Nu fără semnificaţie este numărul copiilor care au depăşit
adolescenţa: de pildă, din 13 copii ai lui Costache Giurescu doar patru au
ajuns la maturitate; C. Marinescu, căsătorit cu Zoe Balş, a avut doi copii,
din care Dinu a murit de septicemie pe când era la liceu, iar Marica a
dispărut şi ea prematur, pe vremea când lucra la UNESCO ca secretară a
marelui medievist Robert Fawtier. C. Rădulescu-Motru a avut două fete,
prima dintre ele (Elisa) murind la numai 18 ani, cealaltă – Margareta –
trăind puţin peste nouă decenii. Din cei trei copii ai slavistului Ioan
Bogdan, doar primul născut, Radu, a urmat într-un fel cariera tatălui;
chiar dacă nu a ajuns universitar, s-a afirmat însă în puţinii ani de viaţă (a
murit la numai 23 de ani) ca un poliglot de excepţie, preocupat îndeosebi
de limbile orientale. Din ceilalţi copii, Constantin (Dinu) a urmat dreptul,
ajungând judecător, iar fiica, Viorica, a devenit soţia lui Gh. Tulbure,
publicist şi inspector şcolar.
Deşi din prima căsătorie cu Adelina, Mihai Dragomirescu a avut
patru copii, doar o fată – Georgeta-Elena – a ajuns la maturitate,
căsătorindu-se Cerchez. Pentru ceilalţi, destinul a fost crunt, ceea ce a
produs şi multă suferinţă criticului literar: Nestor-Basarab şi Maria-Ana
(Medy) au murit foarte tineri, iar Mihail (Bincu) a dispărut şi el în
fragedă adolescenţă. Soţia lui Petre Grimm, Valeria, a născut trei fete, din
care doar Eliza a ajuns la maturitate, urmând facultatea în specialitatea
tatălui, ceilalţi doi copii murind foarte de tineri91. În afara fetei Livia,
89
Autor, printre altele, a două lucrări de referinţă în ceea ce priveşte genocidul şi
criminalogia: Francisco P. Laplaza, El delito de genocidio o genticidio, Buenos Aires,
Ediciones Arayú, 1953, 100 p.; idem, Objeto y metodo de la criminologia, Buenos Aires,
Arayu, 1954, 150 p.
90
Alecu Urechia a urmat medicina la Paris, devenind şi umorist, prieten al lui I.L.
Caragiale. Un fiu al acestuia, Vasilică A. Urechia, este autorul volumului Schiţe
memorialistice (1969). Nestor Urechia a absolvit École des Ponts-et-Chaussées din Paris,
ajungând profesor de geometrie la Şcoala Politehnică.
91
Este vorba de Cristina (15 noiembrie 1913-13 septembrie 1916) şi Olga Grimm (19
ianuarie 1921-4 februarie 1921).
324
măritată în 1892 cu Eugen Dymsza şi stabilită în străinătate92, Titu
Maiorescu a mai avut un fiu, Metel-Alexandru Liviu Maiorescu, născut
la Iaşi, la 18 august 186993, dar decedat nu după mult vreme. Ştefan
Vârgolici a avut trei băieţi şi o fată, din care a supravieţuit doar aceasta
din urmă, Eugenia (din prima căsătorie), măritată cu universitarul
Teohari Antonescu. Însă băieţii – Ştefan, Duţu şi Iordachi – au murit încă
din pruncie. Şi Nicolae Ionescu a avut un fiu, Eugen, care a murit însă
tânăr; se pare că acesta era foarte chipeş, cu mult succes la femei, „avea
mare farmec, se exprima uşor şi cu talent [asemenea tatălui], cultura lui
era aleasă, de ar fi trăit ar fi jucat cu siguranţă un rol în ţară” – spune
N.B. Cantacuzino, prieten de tinereţe al acestuia94. Deşi a avut mai mulţi
copii, prin suferinţa pierderii unuia dintre ei a trecut şi Gh.
Bogdan-Duică, ce şi-a îngropat unul din băieţi, pe Dragoş, la numai 10
ani. Vasile Grecu a avut doi băieţi, pe Viorel şi Victor, cel din urmă fiind
răpus pe front în 1941.
Să mai reţinem aici şi cazul Iuliei Hasdeu, care deşi tragic în
finalitatea lui, ne poate sugera câteva aspecte nu lipsite de semnificaţie.
Ca unică descendentă a eruditului B.P. Hasdeu, Iulia s-a bucurat din
fragedă copilărie de tot ce putea însemna mediu savant şi prestigiu al
tatălui: a fost botezată de Ion C. Brătianu, iar educaţia ei a devenit centrul
de greutate al întregii familii, dar mai ales al mamei, care s-a implicat cu
totul în creşterea fiicei. Deşi este dificil a stabili acum cât este mit şi cât
realitate, s-a construit încă din primii ani de viaţă ai acesteia un soi de
aureolă care ridică totuşi multe semne de întrebare în ceea ce priveşte
veridicitatea (la vremea aceea era de mare impact biografia lui
Champollion!): citea la doi ani şi jumătate, scria la patru, pentru ca la opt
ani să stăpânească satisfăcător franceza, engleza şi germana; stimulată de
preocupările tatălui, la cinci ani compunea drame, iar la şapte avea deja
în portofoliu o sumedenie de poeme şi povestiri, în vreme ce presa nu
mai contenea cu laudele asupra precocităţii şi genialităţii firavului copil.
Se ştie însă acum că toate aceste realizări ale Iuliei Hasdeu, ca şi
succesele şcolare ulterioare, se datorau în primul rând orgoliilor
părinteşti, care au privat-o de copilăria propriu-zisă, care o împingeau să
92
Din căsătoria Liviei cu Eugen Dymsza au rezultat două fete, Livia (nemăritată) şi
Jeanine (căsătorită tot cu un lituanian, Plater-Zyberk, deportat în 1941 în Siberia).
93
Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Născuţi, dos. 18/1869, doc.445.
94
N.B. Cantacuzino, Amintirile unui diplomat român, ed. Adrian Anghelescu, Iaşi, Edit.
Apollonia, 1994, p.13.
325
ardă etape educaţionale specifice unei anumite vârste, care o
suprasolicitau şi îi încărcau instrucţia cu cele mai diverse activităţi
(pictură, muzică instrumentală, dans etc.), pentru ca în cele din urmă s-o
trimită la Paris, unde va susţine prematur bacalaureatul francez (extrem
de complex şi dificil în acea epocă), urmând apoi cursurile facultăţii de
litere, în vreme ce tot acest efort supraomenesc şi o maladie teribilă a
epocii (tuberculoza) îi apropiau sfârşitul. Între timp, tatăl – profitând de
poziţia sa – a procurat fiicei o bursă de stat în cuantum de 2400 lei aur pe
an, votată în parlament şi acordată nominal (aşadar fără concurs), îşi mai
aranja câte o misiune din partea Academiei, pentru a putea sta de
sărbători sau în vacanţe alături de cele două Iulii (mamă şi fiică) la Paris
etc. – totul năruindu-se în 1888, când moartea i-a răpit unicul copil, la
numai 19 ani. Aşadar, un tată savant, profesor universitar, dar şi activ
politic, care a dorit să transmită prin unicul descendent preocupările
erudite ce i-au consumat viaţa, dar care a eşuat prin forţa destinului,
destin ajutat oarecum de îndârjirea unui părinte ce credea în harul
genialităţii unei fiice mult prea plăpândă şi bolnăvicioasă95. Iar pentru că
a avut o fată ce nu ar fi transmis numele familiei prin căsătorie, îi găsise
acesteia chiar şi un soţ pe măsură, un apropiat al său, pe G.I. Ionnescu-Gion,
căruia i-a propus prin 1890 chiar să-i preia numele, de „Petriceicu
Hasdeu”, cu toate prerogativele aşa-zis „nobiliare”. Gion însă nu a
acceptat oferta, la 4 iulie 1897 căsătorindu-se cu actriţa şi scriitoarea Ana
Ciupacea. Aşadar, nu fără importanţă este integritatea fizică a urmaşilor,
dar şi cea psihică: unul din fiii lui M. Dragomirescu, de exemplu, era
bolnav mintal şi a murit de tânăr96; unicul copil al lui Marin Ştefănescu,
95
Asupra Iuliei vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1990, p.369-379, 480-487, 512-522; Crina Decusară-Bocşan, Renaşterea unui nume.
Studii şi eseuri despre Iulia Hasdeu, Bucureşti, f. ed., 2002; B.P. Hasdeu, Omagiu Iulia
Hasdeu. 135 de ani de la naştere, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Crina
Decusară-Bocşan, Epistolar Iulia Hasdeu, I-II, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”,
2004; Iulia Hasdeu, Oeuvre poétique/Opera poetică, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Saeculum, 2005; Iulia Hasdeu, Cugetări, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2006.
96
Este vorba de Mihail (Bincu) Dragomirescu, fost coleg de clasă la Liceul „Gh. Lazăr”
din Bucureşti cu C.C. Giurescu (cf. Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C.
Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.46; o fotografie a acestuia în „Manuscriptum”,
4/1989, p.161). De asemenea, Şerban Cioculescu l-a cunoscut prin 1920, când ambii erau
studenţi la Bucureşti (la Litere), în aceeaşi grupă, între cei doi închegându-se o oarecare
prietenie (Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.113-114). La
326
Dan, a fost de asemenea bolnav psihic, deşi nici tatăl său nu părea multor
contemporani prea întreg la minte etc.
Semnificativ apoi, dar nu în cele din urmă reprezentativ, este
sexul descendenţilor: din cei trei copii – două fete şi un băiat – ai lui Al.
Tzigara-Samurcaş, care cu toţii au îmbrăţişat cariere artistice, doar prin
căsătoria Anei cu istoricul Mihai Berza s-a mai perpetuat în familie
profesia97; sau Ioan Lupaş, în cazul căruia două fete au absolvit facultatea
de litere, iar băiatul pe cea de drept; italienistul Pimen Constantinescu a
avut doar două fete, Laura-Marta şi Doina-Maria; la fel Liviu Rusu, n-a
avut decât două fiice, Liliana Teodora şi Cristina; Constantin Daicoviciu
a avut doi băieţi, pe Hadrian, ce a urmat cariera tatălui98, şi un alt fiu
omonim, care a avut alte preocupări profesionale; deşi Karl-Kurt Klein a
avut trei băieţi99, nici unul n-a îmbrăţişat cariera tatălui etc.
De regulă, fetele introduc într-o familie o mai mare eterogenitate
socială. Bunăoară, ambele fiice ale bizantinologului Nicolae Bănescu au
urmat profesii diferite de a tatălui, mai cunoscută devenind Nia-Urania,
cântăreaţă la Opera Română din Cluj, căsătorită cu tenorul Dinu
Bădescu100, în vreme ce Suzana Bănescu (căsătorită Dacian) s-a pierdut
în anonimat. Oltea, unica fiică a lui Ioan Nistor, s-a căsătorit cu inginerul
Ion Apostolescu, ajuns până la funcţia de director la CFR Bucureşti101. A
scurtă vreme după ce a devenit student, Mihai a manifestat schizofrenie, a fost internat la
Bucureşti, apoi la Cluj, murind la numai câţiva ani apoi.
97
Ceilalţi doi copii ai lui Al. Tzigara-Samurcaş: Alexandru (Sandu), absolvent de drept,
s-a afirmat ca poet de limbă română şi franceză, autor al mai multor volumaşe, căsătorit
tot cu o poetă, cu Adrienne Prunkul-Samurcaş; Maria, absolventă de Conservator şi
violonistă, măritată cu ing. Ioan Berindei (fiul lui Ioan Berindei şi al Floricăi, născută
Costinescu). Ca pictoriţă, Ana Berza s-a aflat sub influenţa picturii franceze
post-impresioniste, absolvind Belle-Arte la Bucureşti, dar specializându-se la Paris, la
Academia lui André Lhote. (Anul trecut – 2009 –, între 19 februarie-8 martie, Muzeul
Ţăranului Român a organizat o retrospectivă a pictoriţei, cu ocazia a 101 ani de la naşterea
ei).
98
A fost căsătorit cu Olimpia, născută Robu.
99
Günter-Friederic, Walter-Kurt şi Karlmartin-Werner.
100
Ulterior, familia Bădescu s-a stabilit în capitală (pentru că şi Nicolae Bănescu s-a
transferat la universitatea de aici în 1938), Dinu fiind chiar arestat prin 1951, împreună cu
mai mulţi colegi de la Operă, datorită delaţiunii unei colege, Dora Massini (cf. Ioana
Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie – Valentina Creţoiu, Bucureşti, Editura Muzicală,
2003, p.109).
101
Tatăl lui Ion Apostolescu era Elie Apostolescu, inginer silvic, iar prin mama sa se
înrudea cu Gh. Adamachi.
327
doua fiică din prima căsătorie a lui C. Rădulescu-Motru, Margareta
(Margot), s-a căsătorit cu magistratul Giroveanu, cu care a avut şi un
copil, Radu, ce a urmat şi el profesia tatălui. Lucian Blaga a avut un
singur copil, o fată, Ana Dorina (Dorli), măritată întâia dată (în 1951) cu
Mihai Gavrilă, fiul unui medic şi profesor de boli infecţioase102, pe când
ambii erau studenţi la facultatea de matematică-fizică din Bucureşti; după
un scurt mariaj se recăsătoreşte în mai 1957 cu Tudor Bugnariu, profesor
universitar, comunist ilegalist şi, printre altele, văr cu matematicianul
Grigore Moisil şi cumnat cu C. Daicoviciu. Teofil Sauciuc-Săveanu a
avut o fiică, Carmen, căsătorită cu fiul pictorului Paul Verona, acesta
având proprietăţi în zona Herţei şi Dorohoi103. În schimb, Ulysse de
Marsillac a avut o singură fată, care a rămas orfană de ambii părinţi la
vârsta de patru ani. Deşi s-a propus acordarea unei pensii pentru fată,
totuşi acest lucru nu s-a putut realiza întrucât universitarul nu renunţase la
cetăţenia sa de origine. În acest context, în cele din urmă, s-a votat o lege
pentru internarea minorei într-un orfelinat sau institut de educaţie, pe
banii Ministerului Cultelor, care să-i asigure acesteia un viitor.
Pe de altă parte, de multe ori căsătoria cu fiica unui universitar
era o modalitate pentru ginere de a-şi „aranja” cariera, profitând de
relaţiile socrului. Asta nu înseamnă totuşi că orice asemenea mariaj a
presupus „calcule” şi „interese”, nu de puţine ori meritul personal
deschizând doar uşa pentru o bună căsătorie, de regulă fetele
universitarilor introducând în familie – cum am spus deja – o mai mare
eterogenitate socială. Cu toate acestea, de pildă, în urma căsătoriei lui I.
Popovici cu fiica lui C. Leonardescu, „prin stăruinţele unor burtă-verde
din Bucureşti, neamuri de ale socru-so, a reuşit băiatul să aibă o catedră
la Liceul Externat şi să capete una şi pentru nevastă-sa”104, devenind
totodată şi colaborator la Dicţionarul limbii române, al Academiei.
102
Este vorba de universitarul Ion Gavrilă, care în anii 50 era şeful catedrei de boli
contagioase din Cluj (iar o vreme şi decan al facultăţii de medicină), iar soţia acestuia –
mama lui Mihai –, Flori Gavrilă, era profesoară la catedra de engleză. Naşi de cununie ai
fiicei lui Lucian Blaga a fost fam. Daniello.
103
Vezi Marina Preutu, Brânduşa Răileanu, Pictorii familiei Verona, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 2002.
104
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.64. Pentru încrengătura genealogică a lui C. Leonardescu, vezi Aurelia
Florescu, Un urmaş al Craioveştilor – Constantin Leonardescu, în „Oltenia”, VII, 2003,
nr.1-2, p.109-118.
328
Iniţial, fiica lui Garabet Ibrăileanu, Maria, a fost logodită cu G.
Bârgăoanu – unul din grupul de tineri „boemi” ieşeni de după primul
război, alături de Al.Al. Philippide, Demostene Botez, Al.O. Teodoreanu
ş.a. –, dar nu s-a ajuns până la căsătorie105. Părea o fată cu „probleme”, în
parte timorată poate de grija excesivă a tatălui faţă de sănătatea ei, în
parte de „tabieturile casei” greu de armonizat cu viaţa unei adolescente.
Nu întâmplător îi scria Maria Stere lui Ibrăileanu la 17 iunie 1921: „Am
primit azi de la Maricica scrisoare şi cu fotografia şi are acolo ochii aşa
de trişti şi scrisoarea e tristă. Tare mi-i milă de fata asta; tristă e tinereţea
ei, e singură în casă şi casa voastră nu e veselă”. Iar cu un an mai
devreme, când fata avea dificultăţi cu şcoala şi se punea problema
viitorului ei, tot Maria Stere constata că „ea n-are altă carieră decât să se
mărite; altă ieşire n-are”106. Aşa se face că în cele din urmă Maria
Ibrăileanu s-a căsătorit în 1923 cu Gheorghe Agavriloaiei, absolvent al
facultăţii de litere din Iaşi, acesta devenind asistent la catedra de
Literatură română şi estetică literară, între 1932-1947107. Şi-a trecut
doctoratul în septembrie 1944, pe când facultatea din Iaşi era refugiată la
Zlatna (jud. Alba), cu o teză despre Contribuţii istorico-literare la
cunoaşterea vieţii şi operei Alicei Călugăru, referenţi fiind N.I. Popa şi
Dan Simonescu, iar din comisie făcând parte Iorgu Iordan, I.M.
Marinescu şi Ion Emil Diaconu. Deşi n-a dovedit o aplecare deosebită
pentru materia în care era „specialist”, publicând mai mult în periodice şi
afirmându-se îndeosebi ca detractor al lui G. Călinescu (căruia, o vreme,
i-a fost şi asistent), faptul că era căsătorit cu fiica lui Ibrăileanu, că era
simpatizant comunist încă înainte de 1944, iar apoi a intrat în PCR, au
fost atuuri importante în ascensiunea sa ulterioară, parcurgând treptele
ierarhice până la gradul de profesor titular în 1966, pentru ca în 1968 să
iasă la pensie.
105
Corneliu Carp pomeneşte despre acest logodnic în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II,
ed. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.38.
106
Scrisori către Ibrăileanu, IV, ed. M. Bordeianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982, p.165,
179.
107
G. Ibrăileanu avusese ca asistent oficial pe C. Stănescu, care era însă bolnav de
plămâni, fiind mai tot timpul în concediu medical. În aceste împrejurări, de prin 1931 era
suplinit, nebugetar, de Gh. Agavriloaei, pe atunci şef al bibliotecilor seminariale, care abia
din 1932 a devenit legal asistent al socrului său. Agavriloaei îi fusese student, timp în care
se ocupase de editarea cursului profesorului său, prin 1925, poate cea mai îngrijită apariţie
din acele vremuri (inclusiv în ce priveşte calitatea hârtiei şi a coperţii).
329
Un alt exemplu ar putea fi cel al lui Emil Condurachi, căsătorit în
1937 cu Florica, fiica istoricului Constantin Moisil şi sora
matematicianului universitar şi academician Gr. Moisil (înrudindu-se
astfel cu L. Blaga, C. Daicoviciu, Virgil Vătăşanu, N. Drăganu, aşadar o
sumedenie de „literari”108), al cărui „declic” profesional poate fi
considerat a se fi produs cam din anul mariajului109; în 1940, lui
Condurachi i se face un loc la Şcoala de Arhivistică din Bucureşti,
fondată de socrul său, pentru ca ulterior, din 1947, să ajungă profesor la
universitate. Totodată, fiica acestuia din urmă, Zoe, a urmat cariera
tatălui, ajungând şi ea profesoară la aceaşi instituţie de învăţământ
superior, măritându-se tot cu un arheolog, însă mai în vârstă decât ea cu
15 ani, cu Aurelian Petre, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est
Europene.
O căsătorie promiţătoare a încheiat şi Emil Turdeanu – fiul unui
meşteşugar din Şibot (jud. Hunedoara)110 –, luând de soţie la 3 iunie 1943
pe Margareta Laetitia (Lety), fiica universitarului Nicolae Cartojan (la
catedra căruia era asistent)111, dar care la data aceea era şi ministru al
Educaţiei. Şi ea urmase cariera tatălui, absolvind literele la Bucureşti şi
specializându-se în filologie romanică, lucrând în acest sens în cadrul
Muzeului Limbii Române din Cluj (1939-1940)112. Soţul acesteia îi
fusese coleg de facultate, susţinându-şi doctoratul în 1942, iar imediat
după schimbarea de regim s-a stabilit la Paris, lucrând la CNRS
(1948-1977), pentru ca din 1983 să predea limba română la Universitatea
din Roma, afirmându-se totodată ca istoric şi filolog113. La fel putem
invoca şi căsătoria lui Leon Ţopa cu unica fiică din cei patru copii ai lui
Traian Brăileanu, ginerele fiindu-i asistent, iar mai târziu ajungând
profesor, tot de sociologie.
Ion Hudiţă, pe lângă faptul că era profesor universitar, deţinea şi
importante funcţii politice (pentru anii 1944-1945) – secretar general
108
În plus, de pildă, Em. Condurache era rudă şi cu Grigore Popa, medic anatomist,
profesor la facultatea de medicină din Iaşi şi apoi Bucureşti.
109
La 4 septembrie 1937, Orest Tafrali intervine pentru a se acorda lui Em. Condurachi
titlul de asistent provizoriu la Iaşi (cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă,
dos. 5/1937, f.148).
110
Ilie Turdeanu.
111
N. Cartojan a mai avut o fiică, pe Maria Alice.
112
Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 72, f.18, 21.
113
Vezi Em. Turdeanu, Laetitia Turdeanu-Cartojan, Studii şi articole literare. Scrieri din
ţară şi din exil, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995.
330
adjunct al PNŢ, ministru al Agriculturii în guvernele Sănătescu şi
Rădescu –, având totodată două fiice. În vreme ce Teodora s-a căsătorit
cu profesorul Nicolae Zaharia, cealaltă, Ioana, a vrut să meargă şi ea pe
urmele tatălui, absolvind facultatea de litere din Bucureşti. Aceasta s-a
căsătorit cu un coleg, Dan Berindei, în februarie 1945, având ca naş pe
Gh.I. Brătianu, la cununia lor de la Biserica Domniţa Bălaşa participând
bunăoară personalităţi precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel
Petrescu, P. Constantinescu-Iaşi, Victor şi Petre Papacostea, dr. Lupu ş.a.
Deşi a avut o vreme de suferit datorită schimbării de regim, ginerele s-a
adaptat cu iscusinţă noilor imperative ideologice de după 1947 (chiar şi la
cele de după 1989), utilizând la maxim tot „capitalul” achiziţionat prin
căsătorie, lucrând aproape patru decenii în cadrul Institutului de Istorie
din Bucureşti al Academiei RSR, iar după 1990 fiind profesor pe la
diverse facultăţi de stat şi private, membru al Academiei Române,
preşedinte al secţiunii acesteia de Ştiinţe istorice şi Arheologie etc.
Şi pentru că totuşi trebuie să încheiem cu exemplificările, mai
invocăm aici căsătoria lui Mihai Berza cu fiica mai mică a lui Al.
Tzigara-Samurcaş, Ana, pictoriţă, dar cu o încărcătură genealogică de
invidiat: prin bunica dinspre tată a soţiei se înrudea cu cele mai vechi
familii boiereşti muntene (Creţeanu, Bengescu, Kretzulescu, Rallet ş.a.) –
deşi nici bunicul dinspre tată nu era de neglijat –, iar soacra lui M. Berza
era Maria Gr. Cantacuzino114, fiica lui Alexandru Cantacuzino şi a
Coraliei (născută Boldur-Kostaki), în vreme ce socrul a fost profesor
universitar, director al Muzeului Naţional de Artă, iar o vreme secretar al
Carmen Sylvei, director al Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, al
revistei „Convorbiri literare”, membru corespondent al Academiei
Române etc.115.
În schimb, Sever Pop, care a avut şi el doar un copil, o fiică
(Rodica Doina), a dorit enorm ca aceasta să se căsătorească cu un filolog.
Iar aspectul ne este dezvăluit de un memorialist ce l-a cunoscut bine pe
Pop, şi anume Paul Miron. Dialectologul, stabilit în străinătate după 1945
şi ajuns profesor la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia), „trebuia
să aleagă el însuşi ginerele. Căuta un filolog român şi patriot să-i urmeze
114
Maria Cantacuzino a fost mai întâi căsătorită cu prinţul Gr.Gr. Sturdza (care s-a sinucis
în urma unei poveşti de dragoste).
115
Ana şi Mihai Berza au avut doi băieţi, pe Alexandru, mort la numai opt ani, şi pe
Tudor (acesta s-a căsătorit cu Maria Cârstea).
331
la catedră şi să-i ia pe neîntrebate şi copila”116. Până la urmă lucrurile nu
s-au petrecut ca în cazul fiicei lui... Ibrăileanu – să zicem –, fata
căsătorindu-se după placul ei, nu cu un român şi mai ales nu cu un
filolog. Însă până la decesul tatălui, acesta a asociat numele fetei la unele
din lucrările sale, poate în speranţa unei mai uşoare promovări în mediul
academic117, angajând-o totodată în cadrul Centrului Internaţional de
Dialectologie Generală pe care-l conducea la Universitatea din Louvain,
poziţie din care descendenta a mai publicat câteva texte nu tocmai
semnificative (un soi de notiţe biobibliografice118).
Aruncând o privire asupra relaţiilor dintre universitari şi
descendenţii lor surprindem totodată atât latura umană a celor dintâi, cât şi
conduita lor familială, aptă sau nu să ofere transferuri culturale profitabile
în viitor, ori să producă un ataşament filial profund, chiar cu implicaţii în
ceea ce priveşte posteritatea părintelui savant. Iar diversele evenimente
biografice în această direcţie pot să ofere explicaţii mult mai nuanţate în
ceea ce priveşte comportamentul unui universitar la un moment dat sau pe
o perioadă mai îndelungată. De pildă, în vara lui 1898, aparent ursuzul Al.
Philippide are un copil, o fată, Elisabeta (Lizuca)119, în legătură cu care îşi
face o mulţime de planuri, inclusiv de natură strict umană: „am s-o dau,
când va creşte mare, la vreo gospodină din ţara d-voastră – îi scria lui
Hermann Suchier –, ca să o înveţe gospodăria”120; printre altele, este şi
motivul pentru care Elisabeta a fost încredinţată spre creştere soacrei lui
Philippide, cea de-a doua, din Vânători-Neamţ. Din nefericire însă, în vara
lui 1899, fata moare în braţele tatălui, chiar când împlinea 11 luni, de
gastro-enterită. „De când trăiesc n-am avut mai mare durere”, va mărturisi
Philippide, retrăgându-se un timp la o mănăstire în apropiere de Tg.
116
Paul Miron, Măsura urmelor, Timişoara, Edit. Marineasa, 2000, p.53.
De pildă: Premier répertoire des instituts et des sociétés de linguistique du monde, éd.
par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Publications de la Commission d’enquête
linguistique, 1958, 294 p.; Jules Gilliéron. Vie, enseignement, élèves, œuvres, souvenirs,
par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Centre International de Dialectologie
Générale, 1959, 196 p.; Atlas linguistiques européens. Domaine Roman, repertoire
alphabetique des cartes, par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Publications de la
Commission d’enquête linguistique, 1960, 170 p. ş.a.
118
De pildă, chiar asupra tatălui ei: Rodica Doina Pop, Sever Pop. Notice biographique et
bibliographique, Louvain, Centre International de Dialectologie Générale près de
l’Université Catholique de Louvain (seria: Biographies et conférences), 1956.
119
Cf. Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Născuţi, dos. 4/1898, f.22 (doc.810).
120
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.158.
117
332
Neamţ121. Iar o dramă asemănătoare se va mai repeta în cazul lui
Philippide şi în 1902, când un alt copil, Dimitrie122, îi moare tot la 11 luni
de viaţă, tot de enterită.
Însă sub aspectul tragediilor din cadrul familiilor de universitari
literari – din perspectiva descendenţilor – s-ar mai putea evident insista,
multe din aceste nenorociri având nu doar un impact emoţional asupra
lor, ci adeseori şi vizibile efecte în ceea ce priveşte viaţa şi creaţia
ştiinţifică a tatălui. Poate că cel mai cunoscut caz ar fi cel al lui B.P.
Hasdeu. De cum şi-a pierdut unica fiică, Hasdeu n-a mai aflat altă raţiune
de a trăi decât pentru a întreţine posteritatea acesteia. După cum declara
savantul, odată cu moartea Iuliei „a murit şi tatăl”. În rest, devine tot mai
neglijent cu propria lui viaţă, aproape că nu mai realizează nimic în
câmpul ştiinţelor pe care le ilustra, iar peste toate va fi dominat de
spiritism şi ocultism, căzând practic pe mâna excrocilor ce au ştiut cu
abilitate să se facă indispensabili bătrânului universitar.
Însă la fel de bine se cuvin a fi amintite şi alte tragedii familiale,
care pe termen lung sau scurt au marcat partea vizibilă a biografiei
vreunui universitar literar. Mai sus doar am menţionat de nenorocirile din
familia lui Constantin Marinescu, care a pierdut ambii copii în
conjuncturi aproape stupide. Dinu a murit de septicemie pe când era la
liceu, în urma unei experienţe la ora de chimie, când s-a infectat dintr-un
banal accident. În schimb Marica a atins maturitatea, rămânând cu
părinţii în exil şi studiind literele la Paris; a lucrat la UNESCO ca
secretară a marelui medievist Robert Fawtier123, s-a îndrăgostit nebuneşte
de un înalt funcţionar de acolo, pentru ca în cele din urmă să se
căsătorească cu un ungur ce lucra în aceeaşi instituţie. Cu acesta din urmă
a avut un copil, iar când să mai nască doi gemeni a murit în spital.
Această tragedie a emoţionat pe mulţi, Jean d’Ormesson publicând
rânduri memorabile în ziarul ce-l conducea, „Le Figaro” 124.
121
Ibidem, p.167.
I se dăduse numele după cel al strămoşului Daniil (Dimitrie) Philippide (cca.
1770-1833), istoric de origine greacă, stabilit în Ţara Românească.
123
Soţia acestuia (din 1952), Marion, prietenă cu Marica Marinescu, a fost membră a
secretariatului UNESCO din 1948 şi organizatoarea serviciului arhivistic al acestui
organism. (Mai multe detalii ce nu-şi găsesc locul aici am obţinut de la Alfred Wagner,
succesorul lui Marion Fawtier din 1974, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.)
124
Vezi Jean d’Ormesson, Marica, în „Le Figaro”, samdi 17 mars 1984, p. 25. Autorul a
fost un veritabil erudit, preşedinte al Consiliului Internaţional de Filosofie şi Ştiinţe
122
333
Enorm a suferit şi Onisifor Ghibu când i-a murit fiul omonim, la
2 octombrie 1947, la doar 31 ani, în urma unui atac de congestie
cerebrală. Era absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti, iar în
toamna lui 1944 fusese numit director comercial al Fabricii de stofe „W.
Scherg” din Braşov, pentru ca nu după mult timp, în toamna lui 1947,
sindicaliştii să-l îndepărteze din întreprindere. În acest context, stupidul
său deces a fost învăluit de mister, în epocă făcându-se speculaţii, potrivit
cărora „accidentul” ar fi fost în realitate o eliminare pe motive politice.
Să trecem însă cu mai multă discreţie peste astfel de evenimente
tragice, reînviate mai sus doar cu putere de sugestie, pentru a evidenţia
totuşi sensibilitatea individului creator (chiar şi numai de factură
„literară”) faţă de cele mai zguduitoare momente ale vieţii: pe unii i-a
doborât cu totul, nemaireuşind să se adune pentru a mai produce ceva
demn de luat în seamă ca produs intelectual, alţii au găsit în muncă
mijlocul cel mai eficace pentru a uita şi a depăşi tragediile personale.
Vasile Pârvan, de pildă, după decesul soţiei şi al fiicei, aproape că s-a
autodistrus prin muncă.
Demnă de remarcat este atitudinea lui Garabet Ibrăileanu, care
din clipa în care i s-a născut primul copil, Maria, a manifestat o grijă şi o
tandreţe greu de imaginat pentru el – dacă comparăm cu atitudinea faţă
de semeni –, mereu având teama permanentă de a nu se întâmpla
copilului ceva, chema excesiv doctorul etc.
Grija unora faţă de descendenţi sau faţă de cei intraţi în familia
universitarului prin alianţă a generat şi atitudini anti-nepotiste, atât oficiale
– ca urmare a unor scandaluri în sânul corpului universitar –, cât şi
neoficiale, sub forma bârfelor etc. Prin 1909, Petre Răşcanu, profesor de
istorie universală la Iaşi şi în mai multe rânduri inspector general al
învăţământului secundar, intenţiona să-şi aducă fiul – pe Neculai (Ţulai) –
la facultatea de litere din Iaşi, în locul lui, după iminenta pensionare (iniţial
ca suplinitor), post râvnit însă şi de Vasile Pârvan, proaspăt doctor, ceea ce
a generat intense manevre de culise pentru a împiedica acest lucru125. La
fel ar fi dorit şi Ion (Iancu) Botez, să aducă conferenţiar de „filosofia
ştiinţei” pe fiul său, Constantin (Sachi)126, acţiune eşuată datorită atât unei
Umane la UNESCO, printre altele autor al volumului L’amour est un plaisir, ajuns
membru al Academiei Franceze în 1973.
125
Cf. Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973,
p.73.
126
Vezi Ce se petrece la facultatea de litere din Iaşi, în „Curentul”, Bucureşti, 30 mai 1936.
334
părţi a profesorilor de la Iaşi, cât şi a incapacităţii candidatului de a-şi trece
în timp util disertaţia doctorală despre Poincaré. Petre Andrei a reuşit însă
să-şi ajute o nepoată din partea soţiei, pe Virginia Vasiliu, absolventă a
facultăţii de litere din Iaşi, în 1924, cu câte doi ani de specializare la Şcolile
Române de la Roma şi Paris. A susţinut doctoratul la Bucureşti, sub
oblăduirea lui N. Iorga, care a şi luat-o ca asistentă din 1931 (a devenit
conferenţiară în 1948). De altfel, în acest an 1931, în noiembrie, Virginia
s-a măritat cu Aurelian Sacerdoţeanu (fiul unui preot de ţară), mai tânăr
decât ea cu vreo şase ani127, care apoi va avea şi el o carieră deosebită, fiind
printre altele director general al Arhivelor Naţionale.
Însă un scandal de proporţii a izbucnit în primăvara lui 1941,
datorită opoziţiei lui I. Lupaş ca Gh. Duzinchevici să fie promovat în
ierarhia universitară, acesta din urmă acuzând public pe cel dintâi de
nepotism, pentru că-şi proteja fiica, pe Hortensia128. În aceste condiţii,
Consiliul facultăţii de filosofie şi litere din Cluj se reuneşte la 29 martie
1941, pentru a lua o decizie în cazul reclamaţiilor lui Duzinchevici, I.
Lupaş refuzând să participe la o asemenea întrunire. Decanul, C.
Daicoviciu, prezintă faptele, arătând că Lupaş a fost invitat de trei ori
pentru a lămuri lucrurile şi nu a venit. C. Marinescu spune: „lucrurile cer
imperios o dezlegare şi ar fi de dorit ca aceasta să fie cât mai delicată; să
fie menajat colegul [Lupaş], după cum s-a cerut, dar să fie menajată şi
dreptatea. Dacă este vorba de o conduită colegială faţă de dl. Lupaş, ne
întrebăm cât de colegială este atitudinea d-sale, de vreme ce a pus şi mai
înainte şi pune şi acum consiliul profesoral într-o situaţie penibilă?”129
Ancheta ce a urmat a stabilit temeinicia acuzaţiilor formulate de
Duzinchevici, atrăgând atenţia asupra faptului că „se impune o atitudine
energică, altfel tineretul va trage concluzia că întregul consiliu este o
adunare de oameni bătrâni ce se acoperă unul pe altul”.
127
Se pare că s-au cunoscut pe când ambii erau la specializare la Şcolala Română din
capitala Franţei.
128
Informaţii complete asupra acestui caz în Arh.St.Cluj, Facultatea de litere.
Corespondenţă, dos. 366/1941. Însă printre altele, Hortensia Georgescu, fiica lui Lupaş,
nu prea trecea pe la Institut şi nu-şi onora obligaţiile profesionale. Vezi şi Ibidem, dos.
353/1941. În consecinţă, prin decizia nr.221.995 din 26 septembrie 1941, dată în baza
art.5 din Decretul Lege nr.2254 din 7 august 1941 (în „Monitorul Oficial”, din 8 august
1941), H. Georgescu a fost disponibilizată de la 1 octombrie 1941 (cf. Arh.St.Cluj,
Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 578/1941).
129
Soţia lui Duzinchevici, Minodora Itu, era un fel de secretară a lui C. Marinescu la
Institutul de istorie universală.
335
Au existat însă şi astfel de atitudini „protectoare”, bazate pe
vechi solidarităţi, Silviu Dragomir fiind – de exemplu – destul de
vehement în apărarea lui Lupaş. De altfel, parcă conform principiului
„corb la corb nu-şi scoate ochii”, Ministerul Instrucţiunii sancţionează –
la cererea lui Lupaş – cu „avertisment” pe Duzinchevici, mutându-l la
Arhivele Statului din Iaşi, în fond un lucru ilegal de vreme ce ancheta era
încă în desfăşurare, pentru că abia fusese desemnat G. Giuglea pentru a
cerceta activitatea reclamantului şi a Hortensiei Lupaş (căsătorită
Georgescu). Evident, ca justificare pentru sancţionarea prematură a lui
Duzinchevici s-a invocat tonul jignitor utilizat de acesta când a făcut
„demascarea”. Însă împotriva nedreptăţii făcute acestuia, nedreptate
susţinută mereu de C. Daicoviciu, s-a pronunţat răspicat şi Alexe
Procopovici, deşi ar fi avut motive de ranchiună pe Duzinchevici (pe
vremea guvernului legionar acesta l-a pârât pe filologul clujean că e
francmason). Lucrurile au rămas însă neschimbate, „acarul Păun”
devenind tocmai Duzinchevici130, fără a se ţine o clipă seama – de pildă –
că acesta a dovedit o mare energie şi devotament pentru Universitatea din
Cluj cu prilejul evacuării ei la Sibiu, în urma arbitrajului de la Viena.
Ceva, ceva tot s-a realizat, prin faptul că s-a făcut o anchetă asupra
concediilor şi a „valorii” scrierilor ştiinţifice ale Hortensiei Lupaş (asupra
acestora din urmă s-a pronunţat C. Marinescu), iar în cele din urmă, prin
adresa Ministerului Educaţiei nr. 102.101 din 13 mai 1941, s-a cerut să se
comunice care este gradul de rudenie (de sânge sau prin alianţă) între
membrii corpului didactic şi între aceştia şi personalul ştiinţific şi
administrativ131. Doar atâta! Însă ca o culme a ironiei, pe postul vacant de
bibliotecar al Institutului de istorie universală – în urma demisiei
Minodorei Duzinchievici – a fost adus Ioan Domşa (de la 1 februarie
1943), fost funcţionar la Direcţia Clinicilor Universitare din Cluj, dar soţ
al Aureliei Lupaş, nepoată a universitarului Ioan Lupaş132.
130
Prin adresa Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, nr.284.771 din 4 decembrie
1941, s-a dispus ca Gh. Duzinchevici să fie detaşat la Bucureşti pentru a lucra la comisia
pentru întocmirea istoricului oficial al războiului din 1877/1878.
131
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 394/1941.
132
Aceasta era născută tot în Sălişte (20 martie 1917), urmase Liceul „Domniţa Ileana”
din Sibiu şi facultatea de litere din Cluj (1934-1938), fiind licenţiată în istorie (la 14 iunie
1938), „cum laude”, cu teza: Luptele religioase ale românilor ardeleni de la 1761-1771;
se căsătorie la 4 aprilie 1942 cu Ioan Domşa.
336
CELIBATARII
A
m vorbit deja despre prelungirea vârstei mariajului la mulţi din
universitari până la limita celibatului. Au existat însă şi profesori,
nu mulţi, care au adoptat definitiv această normă, poate ca o
chestiune de hazard, poate ca o problemă de conjunctură biografică, sau
poate datorită existenţei unor probleme de natură biologică. Pentru unii,
celibatul a putut fi şi rezultatul dorinţei de a-şi păstra o anumită libertate,
în fond ca o prelungire a egoismului sau a neliniştii resimţite în faţa unei
femei. Anevoie ne putem totuşi imagina că cineva şi-a impus burlăcia sau
a rămas celibatar doar pentru că mereu a stat izolat în „turnul de fildeş”,
găsind în biblioteci, arhive sau laboratorul de creaţie, în propriul univers
poate imaginar, substitutul plăcerilor rezultate dintr-o uniune domestică,
deşi plăsmuirile literare ale epocii evocă frecvent şi asemenea modele.
Până şi un personaj atât de ambiţios şi de auster precum Vasile Pârvan a
optat în cele din urmă pentru căsătorie. Cu toate acestea, devine uneori
extrem de dificil a înţelege motivele care au împins pe cineva la celibat,
cel puţin prin intermediul surselor existente, chiar cele mai intime, pe
care eventual le-am putea avea la îndemână..
Probabil că Vasile Bogrea doar şi-a tot întins perioada de
burlăcie datorită unui soi de timiditate juvenilă, pe care a prelungit-o mult
spre maturitate, aşa cum alţi colegi de-ai lui, cu ambiţii intelectuale,
îndrăgeau situaţia de becher şi se aflau mereu la pândă pentru o „partidă”
matrimonială onorabilă, poate chiar … „profitabilă”. Aşa era epoca de
până la prima conflagraţie mondială! Apoi, Vasile Bogrea va resimţi anii
de privaţiuni din adolescenţă şi tinereţe, la fel cum munca încordată,
chiar în exces, consumul său interior (deşi în afară afişa mereu doar
seninătate) îşi vor spune cuvântul, trăind după ce a ajuns profesor la
Universitatea din Cluj într-o permanentă luptă cu boala, una extrem de
sâcâitoare şi dureroasă, de stomac, din care i s-a tras şi moartea.
Asta nu înseamnă că „ofertele” şi tentaţiile matrimoniale i-au
lipsit! În vremea studiilor la Berlin, pe când Bogrea activa în cadrul
337
Societăţii Academice Române de acolo, alături de mai mulţi studioşi
români, ca viitorii universitari Şt. Zeletin, Petre Andrei sau Octav Botez,
a cunoscut şi pe Victoria Mirea, care s-a îndrăgostit nebuneşte de el. Mai
mult chiar, aceasta l-a „cerut” de soţ, a insistat, însă el a refuzat-o, cu
tenacitate, pentru ca în cele din urmă ea să-l anunţe că se va călugări.
Nici această ameninţare nu l-a convins pe Bogrea să-şi schimbe intenţiile,
iar la scurtă vreme Victoria îl va da uitării, sau se va resemna,
căsătorindu-se – la 4 noiembrie 1912 – cu Axel W. Persson, un suedez,
care a ajuns mai apoi profesor de arheologie clasică şi istorie veche la
Universitatea din Upsala1. Stabilit ulterior la Cluj, se pare că s-a
complăcut doar în a întreţine relaţii sexuale cu servitoarea, fără a avea
însă şi curajul de a recunoaşte apoi copilul născut de aceasta2.
Celibatar a rămas în cele din urmă şi George Vâlsan, împins mai
mult de împrejurările dramatice ale vieţii. Victimă a accidentului de la
Ciurea, din 1918, geograful şi-a petrecut o mare parte din viaţă – de fapt,
cei mai frumoşi ani – prin spitale, fiind supus la nenumărate intervenţii
chirurgicale, ajungând chiar ca o parte a intestinului gros să fie artificial
(inclusiv anusul). Doar corespondenţa sa cu prietenii mai poate aduce la
lumină crâmpeie din drama şi mai ales din suferinţele unui om încă tânăr,
care chiar şi-ar fi dorit o iubită, o familie, moştenitori. Însă ceea ce îl
inhiba psihic mai mult era faptul că boala îi impunea adeseori şi abstineţa
sexuală. Scriindu-i amicului său G.T. Kirileanu, la 18 noiembrie 1925,
din Cluj, George Vâlsan i se confesa că: „De când sunt bolnav [cam de
şapte ani], eu am avut foarte rar legături sexuale, iar de vreo patru-cinci
ani m-am abţinut în chip absolut”. Iar la această abstinenţă contribuia şi
medicamentaţia (din care pantoponul şi morfina sunt cunoscute ca
antisexuale). „Totuşi dorinţa – continua e4l –, uşor stăpânită în veghe,
1
Victoria Mirea-Persson a murit în 1957, iar soţul ei în 1951. Au avut o fiică, Victoria
Britt-Mari Persson (n. 3 octombie 1926), absolventă a facultăţii juridice şi apoi docent la
Universitatea din København, specializată în sociologia dreptului (dintre lucrările ei, vezi
mai ales Contributions to the sociology of law, Copenhagen, Munksgaard, 1966). Aceasta
din urmă s-a căsătorit în 1961 cu dr. Mogens Blegvad (1917-2001), profesor de filosofie
la Danmarks Bibliotekshøjskole şi la University of California ca „visiting professor” (el
mai fusese căsătorit o dată, cu Marianne Holm, dar divorţase încă din 1956). Victoria şi
Morgens au avut o fată, pe Susanne Adina Blegvad, care la rândul ei are trei băieţi: Per
Sørensen, Radu Nicolae Vasilescu şi George Mihalache.
2
Copilul a fost înfiat de Zaharia Bârsan, pe atunci director al Teatrului Naţional din Cluj.
Cf. N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela
Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.44.
338
apărea în somn. Ei bine, se întâmplă cu mine un fenomen extraordinar de
nu am mai auzit, nici nu am mai citit. Prin simpla mea dorinţă, pot
întrupa când vreau în vis pe persoana dorită şi pot avea cu ea legături
până la satisfacţia deplină. Aceasta mă minuna şi mă bucura la început,
îmi părea că stăpânesc o nouă forţă pe care nu o bănuiesc ceilalţi
oameni”3. Dar erau atât de rare clipele acelea! Peste numai un deceniu
savantul avea să se stingă, cu acelaşi statut de celibatar, pe când se afla la
Tekirghiol, urmând un tratament de recuperare.
Din diverse motive, celibatul a fost adoptat şi de alţi universitari
literari, fără a putea intui pentru fiecare în parte cauza unei asemenea
conduite. Cert este însă că n-au întemeiat o familie profesori precum
Dimitrie Onciul, Ilie Minea, Iosif Popovici, Demostene Russo, Yves
Auger, Frederic Lang, Coriolan Petranu, D.M. Teodorescu sau George
Oprescu.
Dacă pentru Dimitrie Onciul am putea invoca, oarecum
superficial, faptul că avea un defect de mers, n-ar fi de ajuns4. S-a văzut
deja ce „succes” avea la femei V.A. Urechia, „beneficiind” de trei surori
probabil fără prea multe inhibiţii (două luându-l chiar de bărbat), deşi el
era şi mic de statură, şi miop, purtând ochelari cu lentile groase. Însă
Onciul, deşi avea un chip interesant, cu păr bogat, „leontin”, dat pe spate,
nici nu prea ştiuse să se facă plăcut la femei. Cât priveşte studentele sale,
toate îi ştiau de frică, nemenajându-le deloc, uneori apostrofându-le la
examene, părând mai tuturora un om pe care cu greu îl poţi mulţumi şi
care, mai ales, nu de puţine ori şi-a manifestat vehement pornirile
antifeministe. Or, de pe la finele veacului XIX se mai schimbaseră
lucrurile şi pe la noi! La polul opus însă, Ch. Drouhet devenea extrem
de... intolerant cu studentele care nu veneau cu ţinută îngrijită, chiar
cochetă, manifestând o mare slăbiciune pentru cele care se machiau, care
ştiau să-şi etaleze feminitatea.
Despre ceilalţi ce-am putea spune!?! Că Ilie Minea era mic de
statură, cu calviţie, dar mai ales bolnav de diabet? Că Coriolan Petranu,
care era un om prezentabil în adevăratul sens al cuvântului, o fi pierdut
„trenul” unui bun mariaj datorită faptului că a fost destul de grav rănit în
anii primului război mondial, după aceea fiind permanent bolnav de
3
G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977,
p.672-673.
4
D. Onciul avea tuberculoză la un picior, de aceea mergea şchiopătând.
339
stomac, apoi de „ischias la partea stângă şi lumbago”, ambele de natură
cronică, şi de „neurastenie”, de mai mulţi ani?5 La Frederic Lang ce să
mai invocăm, pentru că era fiu de preot lutheran, la rândul său urmase
teologia, devenind pastor (în 1922), iar lucrurile nu stăteau ca la catolici,
impunându-se celibatul, ci dimpotrivă? Şi totuşi nu s-a căsătorit,
renunţând la cariera preoţească în profitul celei de lector de limba
germană, extrem de prost plătită. Să fi fost tuberculoza de vină pentru
celibatul său, boală ce a ţinut-o sub control decenii bune? Însă cei ce
manifestau o atare maladie se pare că aveau un libido destul de crescut!
Să fi avut doar aventuri ori s-a impus abstinenţa din alte motive?
Aşadar, cum pare greu sondabilă o atare conduită a universitarilor noştri literari, am găsit util măcar a o semnala, lăsând poate altora
şansa de a descifra mai multe lucruri dintr-un asemenea statut, oricum,
biografiile acestor personaje fiind şi printre cele mai sărace, nu doar din
perspectivă strict pozitivistă, cât mai ales de „poveste a vieţii”6.
5
Cât de credibile pot fi aceste certificate destinate scutirilor medicale, cu atât mai mult cu
cât în cazul lui Petranu ele erau semnate de dr. Ioan Moldovan, nimeni altul decât
cumnatul său (era căsătorit cu sora lui Coriolan, cu Venturia). Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj,
Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 266/1942.
6
Am avut o atare experienţă când am încercat să realizez un volum dedicat lui Ilie Minea,
care printre altele a fost şi fondatorul Institutului de Istorie Naţională „A.D. Xenopol” din
Iaşi. Deşi am răscolit zeci de metri liniari de arhive, am răsfoit zeci de mii de pagini ce i-ar
fi putut prinde numele (făcându-i cu această ocazie şi o bibliografie), am atras chiar şi alţi
colaboratori, rezultatele au rămas descurajator de modeste. Vezi în acest sens vol. Ilie
Minea (1881-1943), ed. Lucian Nastasă [incorect apare şi numele lui Al. Zub], Iaşi, Edit.
Universităţii „Al.I. Cuza”, 1996, 235 p. Este totodată o ocazie acum să invoc numele
răposatului medievist Nicolae Grigoraş, fost asistent al lui Minea, iar mai apoi cercetător
ştiinţific la institutul amintit mai sus, care deşi abia devenisem student m-a primit frecvent
în casa sa (unde era blocat de efectele unei comoţii cerebrale), oferindu-mi nu doar cărţi,
afecţiune şi ceasuri neuitate de discuţii, ci şi o sumedenie de documente de istorie
intelectuală şi fotografii extrem de preţioase.
340
SITUAŢIA MATERIALĂ
ŞI SPAŢIUL LOCUIRII.
Mai multă prosperitate decât sărăcie
ncă de la fondarea primei Universităţi la Iaşi, decretul emis de
Alexandru I. Cuza la 26 octombrie 1860 conferea profesorului din
învăţământul superior nou creat şi o dimensiune socială, ce
presupunea în primul rând prestigiu, prin rangul atribuit de lege, acela de
„înalt funcţionar al statului”, cu o pregătire ce-l abilitează să formeze alte
cadre instruite de categorie elevată.
În acest context, poziţia socială a profesorului universitar se
caracterizează prin câteva elemente specifice, precum cunoaşterea,
orizontul cultural, competenţa, creativitatea, reperul moral şi intelectual,
furnizor metodic de instrucţie etc., ceea ce-l atomizează, conferindu-i un
loc bine definibil în cadrul societăţii. Recunoaşterea poziţiei ca atare şi
prestigiul real de care se bucură profesorul universitar începând cu a doua
jumătate a secolului XIX indică o nouă manieră de percepere a ierarhiilor
şi a dinamicilor sociale întemeiate pe deţinerea unui capital simbolic,
certificat printr-o diplomă şi poziţie în învăţământul superior. Pentru că,
aşa cum relatează Simion Stolnicu (pseudonimul lui Alexandru Botez),
nu era suficient doar să te crezi dotat, să ai talent şi o patalama, să fii o
„enciclopedie ambulantă”, ci mai trebuia ceva. Iar el reproduce
constatarea unui universitar de la litere din Bucureşti, de prin anii ’20: „În
ţara asta, dacă nu eşti ceva (nu ai un titlu, adică un rang social) şi te
mulţumeşti cu scrisul, nu te aşteaptă decât ratarea sau tuberculoza”1.
Aşadar, dimensiunea socială a categoriei de universitar derivă şi
din aceea că el formează alţi intelectuali profesionişti, modelează chiar
caractere, exercitând o certă influenţă asupra studenţilor, aflaţi la vârsta
Î
1
Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, ed. Simion Bărbulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1988, p.56.
341
adolescenţei şi în căutarea unor paradigme, a unor repere
cultural-ideologice. Totodată, universitarii sunt cei ce creează şi
gestionează institute, laboratoare, reviste, muzee, asociaţii şi „fundaţii”,
organizează şi participă la congrese sau societăţi savante, ţin conferinţe
publice etc., aspecte care, dincolo de faptul că hrănesc amorul propriu –
ieşind în public –, prin ele îşi exercită şi puterea, furnizând iluzia
dominaţiei intelectuale, mult superioară cotidienelor satisfacţii umane,
efemere sau meschine. Peste toate însă, au şansa de a face „şcoală”, de
a-şi forma ciraci, discipoli care să-i cultive, să-i întărească şi să le
onoreze numele, perpetuând astfel un soi de genealogie intelectuală, de
posteritate mai mult sau mai puţin convingătoare. Iar profesorii care n-au
făcut toate acestea, au devenit nişte veritabili anonimi, pe care cu trudă îi
aflăm pe niscai liste universitare!
Pe de altă parte, capitalul simbolic al omului de cultură, al
universitarului, a atras relativ uşor şi un anumit capital politic. Nu sunt
puţini acei profesori care au făcut politică activă, iar alţii în mod evident
şi-au manifestat ataşamentul faţă de diverse ideologii şi partide politice,
chiar dacă nu au ieşit vizibil în profilurile acestui câmp. Mai mult, în
cazul nostru, am putea spune că universitarii literari au avut chiar un
apetit deosebit pentru acţiunea politică, comparabil oarecum cu cel al
profesorilor de la facultăţile de drept. În fond, tot ceea ce înseamnă
politică gravitează în jurul ideii de putere, fie că e vorba de putere
ideologică, spirituală şi intelectuală, fie că avem în vedere puterea socială
şi materială, cuantificabilă îndeosebi din punctul de vedere al
prosperităţii. Însă un lucru este cât se poate de evident: în nici un caz
acţiunea în sfera politică nu a servit cuiva pentru a promova la
universitate (aşa cum se face astăzi uneori), ci dimpotrivă. Îndeosebi cei
cu origine socială modestă, mai întâi dobândeau un capital intelectual
elevat şi măcar un post „de aşteptare” în câmpul universitar, pentru ca
mai apoi să aspire la cooptarea în vreun partid politic care să-l promoveze
în eşalonul unu sau doi al politicii de la vârf. Ba, totuşi, avem o excepţie,
de promovare din câmpul politic în cel universitar, fără ca persoana să fie
măcar abilitată prin diplome şi titluri academice: Octavian Goga2.
Cel puţin până la finele celui de-al doilea război mondial,
aproape toţi universitarii au fost şi oameni politici, mai mult sau mai
2
Lucian Nastasă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literară”, VI, s.n.,
1995, nr.1, p.20-21.
342
puţin activi, însă înregimentaţi. Este şi motivul pentru care adeseori
asistăm la prezenţa profesorului în câmpul vieţii agitate pe care o
presupune politica, pledând de la înălţimea parlamentului,
confruntându-se cu clientela şi electoratul local, care ţine discursuri de la
tribune uneori improvizate în cine ştie ce orăşel sau cătun uitat de lume
etc. De altfel, cu ocazia unei conferinţe din 16 mai 1940, Constantin
Narly privea trecutul profesiei de universitar la noi (de până la 1938), în
ceea ce priveşte raporturile cu politica, cam în felul următor: „Profesorii
universitari jucau roluri de frunte în viaţa politică. Pasiunea ţării era
politica, atât de mult încât chiar unii profesori foarte meritoşi ajungeau la
notorietate în calitatea lor de profesori abia după ce li se recunoşteau
merite politice. De altfel, politica îţi dădea notorietate ştiinţifică chiar
când îţi lipseau merite corespunzătoare deosebite”3.
Însă nu vom insista aici asupra unui aspect pe care l-am atins
deja în altă parte4, reţinând acum doar faptul că numeroşi profesori de la
facultăţile de filosofie şi litere au ocupat locuri în Camera Deputaţilor ori
în Senat, unii în urma procedurilor electorale obişnuite, alţii ca
reprezentanţi ai stabilimentelor universitare. Mai mult, unii au deţinut
chiar funcţii în guvern: Titu Maiorescu (ministru al Instrucţiunii în
1874-1875, apoi la Culte în 1888-1889, 1890-1891, la Justiţie în
1900-1901, la Externe în 1910-1912, pentru ca apogeul să-l atingă în
1912-1913, când va deveni preşedinte al consiliului de miniştri, jucând
un rol important în pacea de la Bucureşti), Nicolae Ionescu (ministru de
Externe în 1876-1877), V.A. Urechia (ministru la Culte şi Instrucţiune, în
1881-1882), Simion Mehedinţi (ministru la Culte şi Instrucţiune, în
1918), Ion Nistor (ministru de stat în 1918-1920, 1922-1926, 1933-1934,
la Lucrări Publice în 1927-1928, la Muncă şi Sănătate în 1934-1937, la
Culte în 1939-1940), P.P. Negulescu (ministru la Culte şi Instrucţiune,
1920-1921, la Instrucţiune în 1926), Ion Petrovici (ministru la Lucrări
Publice în 1921, la Instrucţiune în 1926-1927, 1937-1938, 1941-1944),
Alexandru Lapedatu (ministru la Culte şi Arte în 1923-1928, ministru de
3
C. Narly, Reflexii cu privire la raportul dintre numărul universităţilor, populaţia şi
cultura unei ţări, în „Buletinul Academiei de Ştiinţe din România”, nr.7, 1940, p.100.
4
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.79-95. Mai mult, la Iaşi, Cătălin
Botoşineanu pregăteşte o disertaţie doctorală de o mai mare fineţe analitică despre
„Profesorii Universităţii din Iaşi în primul deceniu interbelic”, cu referinţă directă la
implicarea lor în viaţa politică a epocii.
343
stat în 1933-1934, la Instrucţiune în 1934-1936, ministru secretar de stat
în 1936-1937)5, Ioan Lupaş (ministru la Sănătate în 1926-1927, la Culte
şi Arte în 1937-1938), Teofil Sauciuc-Săveanu (ministru de stat în
1928-1930, 1932-1933), Petre Andrei (subsecretar de stat la Agricultură
în 1930 şi la Instrucţiune în 1932-1933, ministru la Educaţie în
1939-1940), Dimitrie Gusti (ministru la Instrucţiune în 1932-1933), Iuliu
Valaori (subsecretar de stat la Instrucţiune în 1936-1937), Fl.
Ştefănescu-Goangă (subsecretar de stat la Instrucţiune în 1936-1937),
Ştefan Meteş (subsecretar de stat la Interne în 1931-1932), Silviu
Dragomir (ministru secretar de stat în 1937-1938, secretar de stat pentru
minorităţi în 1939-1940), Mihai Ralea (ministru la Muncă în 1938-1940),
C.C. Giurescu (ministru la Propaganda Naţională şi la Culte în 1940),
Ştefan Ciobanu (ministru la Culte şi Arte în 1940), Dumitru Caracostea
(ministru la Educaţie în 1940), Traian Brăileanu (ministru la Educaţie în
1940-1941), Alexandru Marcu (ministru la Propagandă în 1941-1944),
Mircea Vulcănescu (subsecretar de stat la Finanţe în 1941-1944), Ion
Hudiţă (ministru la Agricultură în 1944-1945), Victor Papacostea
(subsecretar de stat la Educaţie în 1944-1945) ş.a.
Alţi universitari literari, deşi nu au ocupat funcţii ministeriale, au
jucat un rol politic important la nivel local şi naţional, fiind activi atât în
câmpul ideologic, cât şi în buna funcţionare a autorităţilor locale,
administrative şi de partid. De altfel, gustul pentru putere a fost pentru
mulţi profesori o pornire dominantă, aşa încât au trecut peste ideologii,
mutându-se mereu dintr-o formaţiune politică în alta, în funcţie de
conjuncturi, doar-doar vor mai prinde un loc de parlamentar sau un post
ministerial. Nu întâmplător aceştia erau calificaţi în anii interbelici drept
„aviatori politici”6. Aşa a fost de pildă Ion Petrovici, caracterizat de un
coleg de profesorat şi chiar colaborator politic ca „vanitos şi înfumurat
care nu putea sta mai multă vreme într-un partid”, pentru că „trebuia să
fie musai ministru în orice partid şi în orice vreme”7, asta poate şi datorită
5
Asupra activităţii lui ca om politic vezi Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura
românească, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1996, p.64-136.
6
Şi anterior primului război au existat asemenea universitari, cum ar fi de pildă A.D.
Xenopol, care trece de la Junimea politică la liberalii moderaţi (ai lui M. Kogălniceanu),
apoi la liberalii propriu-zişi (ai lui I.C. Brătianu), pentru ca în cele din urmă să devină
conservator (şi este posibil ca în 1910 să fi trecut la conservator-democraţi).
7
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005,
p.181.
344
ambiţioasei „coana Margot”, soţia sa. Aşa se face că Petrovici a fost
iniţial „junimist” (de fapt „maiorescian”, oricum alături de conservatori),
ulterior „averescan” (Partidul Poporului), a trecut apoi la Partidul
Naţional Ţărănesc, după care s-a înregimentat în Partidul Naţional al lui
Iorga, pe când acesta a preluat conducerea guvernului, după aceea a intrat
în Frontul Renaşterii Naţionale, pentru ca în cele din urmă să devină
antonescian. Însă ca el au fost şi alţii, precum Silviu Dragomir şi Ioan
Lupaş, membri ai Partidului Naţional, formaţiune pe care au părăsit-o
pentru a trece la „averescani”, iar din 1932 au fost alături de O. Goga, în
Partidul Naţional-Agrar, cel dintâi rămânând aici şi după fuziunea cu
Liga Apărării Naţional-Creştine ş.a.m.d. Sextil Puşcariu a fost o vreme
atras de acţiunile politice ale lui N. Iorga, redactând cotidianul iorghist
„Drumul nou”. Apoi s-a despărţit de acesta, părând a se distanţa de
activitatea politică, însă în 1933 a devenit preşedinte al „Frăţiei Ortodoxe
Române”8, pe care a părăsit-o în 1936, întreţinând relaţii „cordiale” cu
cei de orientare pro-nazistă, fiind de altfel numit în 1940 director al
Institutului Român de la Berlin, ţinând totodată cursuri la universitatea de
acolo.
În afara lui Titu Maiorescu, prim-ministru a ajuns şi Nicolae
Iorga, în perioada marii crize economice (1931-1932), dovedindu-se cu
totul inapt să gestioneze destinele ţării, poziţia însă alimentându-i din plin
orgoliile pe care nu înceta nicicând să le afişeze. Deşi încă nu era
profesor la universitate, abia atunci pregătindu-se „terenul” pentru o
asemenea promovare, preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost şi
Octavian Goga, între 28 decembrie 1937-10 februarie 1938, guvernând
alături de A.C. Cuza şi contribuind la elaborarea câtorva legi cu caracter
rasist şi antisemit. De altfel, Goga, pe lângă marele lui talent poetic, a
manifestat un puternic ataşament faţă de puterea politică, fiind de-a
lungul vremii ministru al Instrucţiunii Publice (5 decembrie 1919-13
martie 1920), al Cultelor şi Artelor (18 martie 1920-17 decembrie 1921),
al Internelor (30 martie 1925-4 iunie 1926), conducând Partidul Naţional
Agrar (1932-1935), iar apoi un altul, Naţional Creştin (1935-1938).
8
Asociaţie religioasă pentru românii ortodocşi din Mitropolia Ardealului, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului, iniţiată de episcopul N. Ivan, cu sprijinul lui Puşcariu, având
însă legături destul de strânse şi cu activitatea politică, îndeosebi cu extrema dreaptă.
Asupra acestui organism vezi Gabriel Vasiliu, Sextil Puşcariu, latinitate şi ortodoxie,
Cluj, Edit. Napoca Star, 2006. (Nu demult, autorul acestui tom a devenit secretar general
al „Frăţiei Ortodoxe Române”, reînfiinţată la 30 octombrie 2008).
345
În cele din urmă, se cuvine a invoca aici şi pe acei universitari
care dincolo de partidele politice (înregimentaţi sau nu) au avut „relaţii
speciale” cu Casa Regală, ceea ce a făcut ca în anumite momente să aibă
un ascendent faţă de ceilalţi. De altfel, cu toţii au dorit să „placă
suveranului” – în fond acestuia datorându-le numirea universitară (după
toate procedurile cooptării, validarea se făcea printr-un „Înalt Decret
Regal”) ori plasarea în posturi bine remunerate sau de influenţă –, chiar
dacă în anumite momente, bine determinabile, unii au părut a fi
„antidinastici”. În această ultimă postură s-a aflat de pildă B.P. Hasdeu,
înainte de a deveni universitar, în 1869-1870, perioadă când a şi fost pus
sub urmărire penală, totodată pierzând locul din Comitetul Teatral,
direcţia publicaţiei „Arhiva istorică a României”, ca să nu mai vorbim de
şicanele ce i s-au făcut pentru a nu mai ajunge deputat şi demisia de la
ziarul „Traian” (care a şi fost suprimat), evenimente ce au culminat cu
întemniţarea lui la Văcăreşti. După atâtea „pierderi”, este de altfel şi
momentul când va deveni mai calculat, mai perfid chiar, făcând tot mai
des declaraţii de fidelitate faţă de tron şi persoana principelui, pentru că
altfel nu avea decât de suferit, în timp ce unii „păpau caimacul”. Mai
mult chiar, din momentul în care i s-a încredinţat realizarea
Etymologicum-ului, Hasdeu se vedea destul de frecvent cu regele Carol I,
discutând cu el pe această temă9.
Alţii, de pildă, nu au fost antidinastici, ci – de pildă – doar
anticarlişti (în cazul lui Carol II), precum P.P. Panaitescu, P. Cancel, D.
Găzdaru, Ioan Hudiţă sau Nae Ionescu (spre sfârşitul vieţii).
Însă indiscutabil mulţi şi-ar fi dorit să se afle în proximitatea
familiei regale, considerându-se nişte privilegiaţi ai soartei dacă li se
întindeau în semn de salut, de pildă, proverbialele două degete ale lui
Carol I. Iar Curtea era una complexă – despre care nu s-a scris mai nimic
până acum –, un soi de „lume deasupra lumii”, care presupunea nu doar
viaţă socială propriu-zisă pentru membrii familiei regale şi ai suitei lor,
cât mai ales cadrul cel mai elevat de a gravita în jurul puterii al celor din
afară, chiar unul din locurile privilegiate unde se puteau negocia funcţii,
se ţeseau intrigi, uneori se intermediau căsătorii etc. Am sugerat deja mai
sus relaţia deosebită a lui Al. Tzigara-Samurcaş cu Casa regală în vremea
9
Vezi Carol I al României, Jurnal, vol. I (1881-1887), ed. Vasile Docea, Iaşi, Edit.
Polirom, 2007, p.355, p.479 (pentru data de 4/16 ianuarie 1887, când regele a stat cu
Hasdeu de la ora 17 până la 18.30, ceea ce însemna mare lucru) ş.a.
346
lui Carol I, motiv pentru care s-a şi colportat că istoricul de artă ar fi fost
fiul nelegitim al monarhului10. Cert este însă faptul că Samurcaş s-a aflat
sub „protecţia” secretarei literare a reginei Elisabeta, a lui Mite Kremnitz,
care-l prezenta uneori drept „fiul meu adoptiv”, a primit burse de studii în
străinătate, a fost numit ulterior director al Fundaţiei Regale Carol I,
director al Muzeului Naţional de Artă, profesor la Universitatea din
Bucureşti, apoi la cea din Cernăuţi etc. Şi tot în acest context i s-a aranjat
lui Al. Tzigara-Samurcaş căsătoria cu văduva prinţului Gr.Gr. Sturdza, cu
Maria, născută Cantacuzino.
Poate de aceea au fost universitari care şi-ar fi dorit pentru fiicele
sau fiii lor un post pe lângă Casa regală, a fi „doamnă de onoare” sau
„aghiotant” reprezentând deja culmea aspiraţiei. Evident că aceste poziţii
au generat şi „probleme”, ca în cazul fiicei lui Titu Maiorescu, Livia, fără
a zdruncina în vreun fel raporturile tatălui cu familia monarhului. De
altfel, nici n-a fost cea mai gravă situaţie de acest gen, alte „scandaluri”
anterioare – ca cele ale Luciei Ghica şi Eufrosina Grădişteanu,
bunăoară11 – având dezlegări mult, mult mai aspre. Incipienta – sau mai
curând presupusa – aventură amoroasă a Liviei Maiorescu cu pianistul
Zdislaw Lubicz (Skibowski) de la curtea regală, în 1886, a dus doar la
concedierea fetei din poziţia avută. Universitarul şi omul politic Titu
Maiorescu a continuat să fie un fidel al tronului, fiind frecvent invitat de
rege la masă ori chemat pentru „consultări”.
Unii însă s-au întrecut în a face tot felul de gesturi de ataşament
ori de recunoştinţă şi în alte moduri, de pildă, la 1 iulie 1939, cu prilejul
depunerii jurământului de către promoţia de ofiţeri „Regele Carol I” la
Şcoala de cavalerie din Târgovişte, C.C. Giurescu – devenit rezident
regal al Ţinutului Dunărea de Jos – a oferit lui Carol II, în semn „de
adânc omagiu” din partea respectivei formaţiuni administrativ-teritoriale,
un portret original al lui Carol I, în ulei, achiziţionat la Brăila12. De altfel,
mulţi din colegii de profesorat ai lui Giurescu – cândva chiar prieteni ai
acestuia – au privit cu ironie, dar şi cu iritare mai apoi, atitudinea de
10
Despre falsitatea supoziţiei, vezi Vasile Docea, Străinii de-alături. Explorări în istoria
minorităţilor şi a comunicării interculturale, Timişoara, Editura Universităţii de vest,
2006, p.105-110.
11
Pentru „aventurile” celor două, din 1882, vezi Carol I al României, Jurnal, vol. I
(1881-1887), p.178-179.
12
Cf. C.C. Giurescu, Două portrete ale principelui Carol I, în „Revista istorică română”,
IX, 1939, p.79.
347
„lingău”, de „pupă’cur pe Carol” (după expresia lui P.P. Panaitescu), de
altfel ca şi a altora, „care umblă cu limba scoasă după onoruri şi
gheşefturi”13. Cu alte cuvinte, în ochii multora, C.C. Giurescu „se face
antipatic prin arivismul său feroce şi prin reclama ce-şi face”14.
Dar Giurescu n-a fost singurul în această postură. Asemenea
unor scriitori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu ori Cezar
Petrescu, şi poetul filosof Lucian Blaga a făcut nenumărate gesturi de
servilism („lichelism” ar zice alţii), dedicând lui Carol II o bună parte din
creaţiile sale şi publicând constant în oficiosul regimului carlist,
„Românul”, ceea ce se pare că i-a adus imense beneficii, inclusiv în ce
priveşte cooptarea la Universitatea din Cluj15. La fel de servili faţă de
monarhul ce a instaurat dictatura au mai fost Nicolae Iorga, Mihai Ralea,
Petre Andrei, Silviu Dragomir ş.a.
Din 1926, Nicolae Petrescu este apropiat reginei Maria, pe care o
însoţeşte – ca reprezentant oficial al guvernului – în călătoria acesteia
prin SUA şi Canada. De asemenea, sub puţinii ani de „domnie” ai lui
Mihai I, I.D. Ştefănescu a profitat cât s-a putut de mult de numele
regelui, toată lumea ştiind că a fost preceptor al monarhului în tinereţe şi
avea mereu uşa palatului deschisă, acelaşi profesor fiind şi un prieten
intim al patriarhului Nicodim.
Asta nu înseamnă că toţi „dinasticii” au îndrăgit şi corvezile ce le
presupunea apropierea de Casa Regală. De pildă, sub Ferdinand I,
adeseori N. Iorga era invitat la Palatul Regal, chiar pentru diverse
activităţi mondene. Astfel, când în septembrie 1917 este poftit la o
reprezentaţie cinematografică, Iorga se adresează lui Gaëtan Denize
(secretarul Reginei Maria şi preceptorul principelui Nicolae), încercând
să evite prezenţa sa acolo, deoarece „trebuie să fie multă lume, lume de
aceea de care fug, aşa încât n-aş putea să gust plăcerea pe care o poţi avea
între oameni cu care ai ceva comun”. Şi continuă Iorga: „În societăţi de
acestea amestecate, eu nu plătesc doi bani şi n-aş vrea să împodobesc
13
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.44.
Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu,
Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.163 (cuvintele aparţin lui Victor Slăvescu).
15
Cf. Lucian Nastasă, Lucian Blaga – avatarurile unei catedre universitare, în vol.
Itinerarii istoriografice, coord. G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”,
1996, p.499-521.
14
348
asistenţa aleasă cu o figură de imbecil anost, care să strice şi mulţumirea
altora”16.
Însă apropierea de familia regală, ori de descendenţii unor
principi ai României, susceptibili a fi extrem de bogaţi, nu era o chestiune
doar de orgoliu sau căpătuială, putând avea deopotrivă motivaţii de ordin
istoriografic şi chiar financiar-editorial. Din acest ultim aspect s-au
născut de-a lungul vremii tot felul de culpe, unele nu lipsite de adevăr.
Bunăoară, în 1893-1894, Barbu Ştefănescu-Delavrancea aducea
neplăcute acuzaţii lui A.D. Xenopol, care ar fi oferit în Istoria românilor
portrete mult prea pozitive, comparativ cu realitatea, unor principi
precum Bibescu, Ştirbei, Mihai Sturdza, acest lucru datorându-se faptului
că urmaşi ai acestor familii ar fi dat bani universitarului ieşean17.
Replicând, Xenopol pune atacul lui Delavrancea pe seama unor „răfuieli”
personale, pe o interpretare eronată a unor realităţi, recunoscând totuşi
faptul că descendenţi ai unor familii princiare şi boiereşti (chiar şi regele
Carol I) au achiziţionat mai multe exemplare din amintita lucrare, pentru
a susţine astfel tipărirea cărţilor (6 volume au costat 30.500 lei)18. Dar
mai târziu şi N. Iorga a fost acuzat că a realizat volumele Despre
Cantacuzini (1902), Documente privitoare la familia Cantacuzino (1902)
sau Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă (1904) cu bani de la G. Gr.
Cantacuzino şi Barbu Ştirbei. Iar celor doi li s-ar mai putea adăuga de-a
lungul vremii alţi câţiva istorici-universitari care „au ştiut” să capaciteze
financiar diverşi potentaţi, cărora pe alte meleaguri li s-a atribuit mereu
calitatea de „Mecena”. La noi însă totul a fost gestionat de... suspiciune,
de invidie, de „capra vecinului”.
Problemele legate de acest aspect apar în clipa în care producţiile
istoriografice capătă accente vădit... „ideologice”, de linguşeală am spune
astăzi, ca în cazul Manualului de istoria românilor pentru şcolile
secundare de ambe sexe, alcătuit de Gr.G. Tocilescu19, ce a cunoscut mai
16
N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.12.
Cf. B. Ştefănescu-Delavrancea, Cultul celor mici, în „Viaţa”, I, 1893, nr.1, p.2-3, şi
Istoric sau …?, în „Viaţa”, I, 1894, nr.19, p.1-2.
18
A.D. Xenopol, Întâmpinare, în „Arhiva”, V, 1894, nr.1-2, p.121-122; printre altele,
motivează afirmaţiile dramaturgului prin faptul că Xenopol a susţinut pentru premiul
Academiei o lucrare a lui I. Bogdan, contra unui volum de nuvele al lui Delavrancea.
19
Gr.G. Tocilescu, Manual de istoria românilor pentru şcoalele secundare de ambe sexe,
întocmit după noul program din 30 martie 1899, ed.II, revăzută şi adausă, Bucureşti, Tip.
Corpului didactic, 1900, 575 p.
17
349
multe ediţii, ceea ce a adus şi sume considerabile realizatorului, ca
„drepturi de autor”. Era însă o carte şcolară preferată de ministerul de
resort şi pentru că – nu întâmplător – capitolul dedicat domniei regelui
Carol I reprezenta 11% din economia întregii ediţii, într-o prezentare
textuală şi grafică de înaltă clasă.
Aşadar, nu s-ar putea spune că politica activă a stat departe de
viaţa universitară, ci dimpotrivă, pare să fi fost mereu prezentă, ceea ce în
fond nu este nimic reprobabil20. Însă mai gravă apare, ca o constantă şi o
dominantă în interiorul acestui câmp, prezenţa politicianismului. Aproape
că nimic din mecanismele specifice mediului universitar nu a fost străin
de acest aspect, mai tot timpul manifestându-se arbitrariul în funcţie de
interesele politice de moment şi de clienterism, începând cu numirile (sau
excluderile) universitare şi până la alocaţiile bugetare. De altfel, în
decembrie 1928, Gr. Nandriş îi scria lui Basil Munteanu, din Cernăuţi, că
„politica nu m-a prins, dar ce greu e să rezişti. În viaţa noastră primitivă
trebuie să aparţii unui clan politic, altfel te sfâşie cei din celălalt trib fără
frică. Asta este morala actualităţii noastre şi nu ştiu dacă până în cele din
urmă nu mă va birui dorinţa de luptă realizatoare şi nu mă va convinge
morala de mai sus, căci dinţii urâtului animal politic rânjesc…”. Şi a
sfârşit şi el să se înregimenteze politic21.
La fel se întâmplase şi cu I. Bogdan, care încă înainte de a ajunge
profesor la Universitate primise o serie de favoruri de la fruntaşul liberal
D.A. Sturdza, prin intermediul altui liberal universitar, I. Bianu, motiv
pentru care slavistul făcea în 1887 această confesiune de credinţă: „La
noi nu este sigur de azi pe mâine şi din nenorocire trebuie să urmăm încă
în parte principiul epocii fanariote de a pune mâna până ce poţi. Se
înţelege, acest principiu în cazul de faţă e moral şi justificat, căci oricine
ar fi ministru imparţial şi binevoitor pentru amicii râvnitori nu s-ar opune
să-mi dea mijloacele de studiu [bursă]. Am toată încrederea că dl.
Sturdza [ministrul Instrucţiunii], care se interesează de mine şi care mi-a
făcut până acuma mult bine, îmi va împlini această singură dorinţă ce o
am. Pentru dl. Sturdza am o adevărată afecţiune; mi se pare că a făcut
prea mult pentru mine, fără ca eu să-i fi făcut nici un serviciu. Îi voi
20
Pentru o categorie restrânsă de universitari, vezi Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în
România interbelică, în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol”, XXXIX-XL,
2002-2003, p.595-612.
21
Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.555.
350
recompensa această părintească protecţiune prin o recunoştinţă sinceră şi
printr-un devotament ce-i voi păstra totdeauna”22. Iar în timp aşa se va şi
întâmpla, deşi Bogdan va reuşi foarte bine să continue excelentele relaţii
şi cu junimiştii, care îi întinseseră o mână de ajutor încă de la terminarea
studiilor universitare, primind postul de profesor de greacă şi latină la
Institutul particular din Pomârla, unde director era Samson Bodnărescu.
Totodată, în 1885, îi dăduseră şansa să devină colaborator la „Convorbiri
literare”23, fapt cu totul şi cu totul remarcabil pentru un tânăr cu aspiraţii
înalte, pentru ca mai apoi să devină şi director al acestei publicaţii, între
1902 şi 1906.
Însă a face „politică” este una, iar a face „politicianism” este
alta24. Acest din urmă aspect a prezentat mereu Universitatea în exterior
ca un paradis al jocurilor politice, aranjamentelor de culise, în care
ambianţa putea fi oricum, numai ştiinţifică nu! Pe de altă parte, unde este
politică este şi putere, iar unde se află puterea acolo găsim neapărat şi
prosperitate. Însă chiar şi numai poziţia de profesor universitar, ca o
chestiune de prestigiu social, ar fi trebuit să se reflecte şi în situaţia
materială a acestora. Pentru că din capul locului trebuie spus faptul că
maniera în care sunt retribuite cadrele universitare reprezintă aprecierea
pe care o acordă statul (în speţă clasa politică) învăţământului superior şi
deci, implicit, recunoaşterea importanţei sociale a acestui sector,
contribuind într-un fel sau altul şi la atractivitatea spre această profesie.
În mod cert, dorinţa cuiva de a face parte din corpul învăţat al
unei naţii ţine de motivaţii multiple, însă încă din perioada formaţiei
şcolare, din anii când îşi gândeşte o posibilă strategie pentru adoptarea
unei cariere, individul se află în postura dilematică de a alege între
strategiile profesionale orientate spre cercetare şi ştiinţă, şi cele orientate
spre domenii practice, lucrative, ori spre cele de clientelă, cum ar fi
medicina, dreptul, arhitectura, finanţele etc., care aduc în mod sigur
beneficii materiale semnificative.
Deşi aspectul material ar părea legat mai mult de latura vulgară a
existenţei unui intelectual, problema remuneraţiei şi a bunăstării a fost o
22
Scrisori către Ioan Bianu, I, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva,
p.123.
23
A publicat o critică la cartea lui Aron Densusianu, Istoria limbii şi literaturii române (în
„Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr.8, p.678-696).
24
Vezi şi Spiru C. Haret, Un eveniment istoric, în „Revista generală a învăţământului”, II,
1907, nr.8, p.513-523.
351
prezenţă vie în diversele dezbateri de-a lungul timpului, cu referinţă
directă la condiţia profesorului universitar. Mai totdeauna – cu excepţia
unor notabile exemple de indivizi care aveau o avere proprie
satisfăcătoare, dobândită în principal prin moşteniri sau zestre – subiectul
a fost unul sensibil, mai ales prin inegalităţile pe care le genera la nivel de
politică de stat între diversele categorii de funcţionari. Cu toate acestea,
Iorgu Iordan aprecia în Memoriile sale că „o catedră în învăţământul
superior din România veche valora – acesta-i termenul exact – cât o
moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci, afară de glorie,
posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără
teama pe care o avea moşierul, că o secetă sau o altă întâmplare
asemănătoare îl poate ruina. Venitul consta nu numai în salariu, ci şi în
cota-parte din taxele plătite de studenţi, care la facultăţile de drept, de
pildă, puteau întrece chiar salariul unui profesor cu câteva gradaţii”25.
Cu toate acestea, la o sumară comparaţie între diversele poziţii
din nomenclatorul înalţilor funcţionari de stat se constată discrepanţe
majore între nivelurile de salarizare: la începutul veacului XX (prin 19011902), de pildă, în funcţie de vechime, profesorii universitari primeau
între 565 lei şi 803 lei/lună, la care, uneori, se mai adăugau 2-300 lei
pentru eventuale supliniri. De exemplu, la Iaşi, în acelaşi an academic,
salarizarea era următoarea: I. Caragiani – 803 lei; C. Leonardescu – 803
lei; A.D. Xenopol – 728+344 (suplinire) lei; P. Răşcanu – 740 lei; I.
Găvănescul – 640 lei; Al. Philippide – 643 lei; P.P. Negulescu – 565 lei;
T. Antonescu – 565 lei; A. Naum – 500 lei; Xenofon Gheorghiu – 344
lei26. Pentru a avea un reper de comparaţie, reproducem evaluarea făcută
de Iorgu Iordan, valabilă pentru primul deceniu al veacului XX, în ceea
ce priveşte puterea de cumpărare: ca student bursier primea 100 lei pe
25
Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.175. Dar nici taxele de la
facultăţile de litere nu erau de neglijat. La Cluj, de exemplu, în anul universitar 1934/35 se
percepeau următoarele taxe: de frecvenţă, 1000 lei, ce rămâneau la dispoziţia instituţiei;
pentru examenul de licenţă 1000 lei, din care 10% pentru fondul universitar, 5% pentru
decanat, iar din restul două cote reveneau preşedintelui comisiei şi câte o cotă celor doi
membri; tot 1000 lei se percepea pentru echivalarea diplomei de licenţă, repartizaţi ca în
cazul examenului de licenţă; pentru examenul de doctorat era 2000 lei, din care 10%
pentru fondul universitar, 5% pentru decanat, iar din restul o cotă pentru preşedintele
comisiei, câte două cote la cei doi referenţi şi câte o cotă la cei doi membri; pentru
echivalarea diplomei de doctorat se percepeau 10.000 lei, cu aceeaşi repartiţie ca mai
înainte ş.a.m.d.
26
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 899/1902, f.14-15.
352
lună; „din ei îmi făceam un costum de stofă englezească la cel mai bun
croitor din Iaşi, îmi cumpăram cei mai buni pantofi şi-o pălărie”; „cu 30
de lei pe lună puteau trăi doi oameni modest, dar onorabil”27
(referindu-se doar la hrană).
În schimb, la începutul aceluiaşi secol, un magistrat putea aspira
la următoarele funcţii: consilier la Curtea de Apel – 760 lei/lună;
consilier la Curtea de Casaţie – 1200 lei/lună; preşedinte la Curtea de
Apel – 960 lei; preşedinte la Curtea de Casaţie – 1366 lei/lună. Iar ca să
avem o imagine şi mai sugestivă, vom continua cu exemplificările numai
pentru sectorul de stat, bugetar: un absolvent al facultăţii de drept
(licenţiat) era numit în funcţie, ca magistrat, cu 272 lei/lună, având şansa
avansării în funcţie, în vreme ce profesorilor li se acorda gradaţia o dată
la cinci ani; în schimb, salariul unui profesor secundar era de 300
lei/lună. În ce priveşte corpul ofiţeresc, un sublocotenent, la 21 ani, avea
283 lei/lună, plus alte avantaje (reduceri CFR, medic, ordonanţă etc.),
perspective de avansare: maior – 485 lei/lună; locotenent colonel – 589
lei; colonel – 751 lei; general de brigadă – 961 lei/lună; general de divizie
– 1170 lei. Un inginer putea primi între 600 lei şi 1200 lei/lună, ajungând
chiar până la 1600 lei/lună. Un medic de plasă avea 430 lei/lună, la care
se adaugă alte venituri din practicarea profesiei, ajungând până la
500-600 lei/lună şi o perspectivă de înaintare. Mai mult chiar, alte
categorii profesionale (cu doar 4 clase gimnaziale) erau astfel plătite:
secretar de consiliu judeţean – 350 lei/lună; secretar de consiliu comunal
– 300 lei/lună; poliţai – 500 lei/lună; telegrafist – 330-560 lei/lună; şef de
gară – 390 lei/lună ş.a.m.d.28
Aşadar, comparativ cu unele categorii sociale, retribuţia putea
părea când mulţumitoare, când insuficientă, în funcţie şi de „pretenţiile”
fiecărui universitar în parte, salarizarea generând mai totdeauna în acest
mediu un sentiment de injustiţie şi de decalaj între imaginea de sine (ca
universitar), idealul proiectat în ceea ce priveşte retribuţia şi situaţia de
facto. Dacă în 1896, Al. Philippide părea satisfăcut de condiţia sa – „Sunt
încă tânăr, am 37 de ani, câştig mult (la anul de ex., voi câştiga între 1020
şi 1170 de lei pe lună, în momentul de faţă venitul meu este de 875 de lei
pe lună), sunt sănătos ca un ou, n-am datorii, am fost şi sunt un om cu
27
În volumul lui Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1982, p.52.
Cf. A. Lupu-Antonescu, Salariile profesorilor secundari, în „Revista generală a
învăţământului”, V, 1910, nr.8, p.545-551.
28
353
desăvârşire cinstit, posed oarecare reputaţie în ţara mea şi chiar în
străinătate”29 –, după numai un deceniu, când obligaţiile sociale şi
familiale erau mai mari, veniturile îi par tot mai insuficiente. Anton
Naum se plângea şi el prin 1902 de puţinătatea salariului30, afirmând că
„au ajuns nenorociţii profesori universitari să fie mai rău plătiţi decât
cinovnicii din timpul Regulamentului Organic de pe la isprăvnicii şi de
pe la eforii!”31.
În plus, ca orice bugetar, profesorul resimte cel mai acut toate
seismele financiare mai mici sau mai mari, întotdeauna crizele
economice lovind în primul rând pe funcţionarii statului. Este un aspect
pe care acelaşi Philippide îl constată în 1907: „Viaţa se scumpeşte pe
fiecare zi, iar banii se împuţinează. Salarele sunt cu un sfert, cel puţin,
mai mici decât acum zece ani în urmă, iar mijloacele de trai, pâinea,
carnea, zahărul, legumele, veşmintele, lemnele, chiriile sunt de două ori
mai scumpe”32. Această situaţie a avut un impact cât se poate de vizibil
îndeosebi în perioada crizei economice din 1929-1933, când s-au aplicat
curbe de sacrificiu, salariile nu erau plătite cu lunile etc., etc.,
universitarii fiind şi ei loviţi în latura materială a existenţei33.
29
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p.130-131.
30
Conform bugetului pe 1902/3, titularul catedrei de limba şi literatura franceză avea ca
salar lunar 460 lei, din care primea după reţineri 393 lei şi 30 bani. Anton Naum poseda
însă o proprietate la Vădurele, pe care o lucrau ţăranii, iar el avea din recoltă o cotă aparte.
31
Scrisori către Ioan Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1976, p.6.
32
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.223. De exemplu, în
septembrie 1909, salariile corpului didactic de la facultatea de litere din Iaşi erau
următoarele: I. Caragiani, P. Răşcanu şi A.D. Xenopol – 650 lei (leafa)+390 (gradaţia) =
1040 lei, din care se reţine 104 lei+taxă de 3% (28,08 lei), rămânând finalmente 907,92
lei; I. Găvănescul – 650 lei, iar după sporuri şi taxe 822,81 lei, la care se mai adaugă o
suplinire de 500 lei (din care se scad impozite şi rămân 349,20 lei); Al. Philippide – 650
lei, finalmente 831,97 lei; P.P. Negulescu – 650 lei, cash 636,34 lei (avea un împrumut);
T. Antonescu – 650 lei, în cele din urmă 737,69 lei; G. Ibrăileanu, I. Ursu, Xenofon
Gheorghiu şi Ilie Bărbulescu – 500 lei, finalmente 349,20 lei; I. Petrovici şi Traian Bratu –
350 lei, iar cash 305,55 lei. (Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos.
911/1909, vol. II, f.33). În ianuarie 1913, salariile de bază ale profesorilor titulari au
crescut de la 650 la 900 lei.
33
De pildă şi în timpul crizei economice din 1899 s-au aplicat impozite suplimentare pe
salarii (la universitari 5%), nu au mai fost plătite gradaţiile, salariile erau date cu întârziere
ş.a.
354
Iar pentru a avea şi alte repere în ceea ce priveşte salarizarea
corpului universitar, vom mai oferi câteva eşantioane de salarizare. De
exemplu, D.M. Teodorescu şi-a început cariera fiind custode la Muzeul
Naţional de Antichităţi (1 iunie 1906-1 octombrie 1912), cu 85 lei/lună,
devenind apoi conservator la aceeaşi instituţie, cu 250 lei/lună, şi
subdirector (1 aprilie 1916-1 noiembrie 1920), cu 290 lei/lună. Ca
profesor la Universitatea din Cluj va avea 7614 lei/lună în intervalul 1
ianuarie-31 octombrie 1925, iar de la 1 noiembrie acelaşi an va primi
11.001 lei/lună.
În decembrie 1885, salariul lunar al unui profesor ieşean era: N.
Ionescu 570 (leafă) + 330 gradaţi = 880 lei, din care se scade impozitul
de 88 lei, rămânând 792 lei; I. Caragiani primea în final 717 lei; Andrei
Vizanti 717 lei; C. Leonardescu 643 lei; Şt. Vârgolici 569 lei; A.
Densusianu 495 lei; A.D. Xenopol 450 lei; Petru Răşcanu 315 lei34.
Iar pentru a ne da seama de valoarea banilor în intervalul de timp
avut aici în discuţie, vom oferi câteva elemente de comparaţie, pentru a fi
cât mai sugestivi. Prin 1878-1879, când C. Bacalbaşa era tânăr copist la
Ministerul Instrucţiunii şi avea ca salariu 88 lei pe lună, la Bucureşti se
putea lua prânzul cu cel mult 1 leu35. În 1882, „cu 3 şi 4 lei puteai mânca
un prânz bun la orice restaurant de mâna întâi” (în afară de Capşa şi de
Hugues, unde costa cam 7-8 lei)36.
În 1935, de pildă, la Cluj veniturile netto erau următoarele: N.
Drăganu, profesor titular – 21.846 lei/lună, la care se mai adăugau 1054
lei ca decan şi 26.676 ca preşedinte al comisiei interimare a oraşului Cluj;
N. Bănescu, P. Grimm, G. Kisch, I. Lupaş şi Th. Capidan, profesori
titulari – 21.796 lei/lună; Ştefan Bezdechi, profesor titular – 15.176
lei/lună; Vl. Ghidionescu, profesor titular – 18.222 lei/lună, plus 1421 lei
ca director al Seminarului Pedagogic Universitar; Onisifor Ghibu,
profesor titular – 19.731 lei/lună; C. Sudeţeanu, profesor suplinitor –
6922 lei/lună; C. Daicoviciu, conferenţiar – 8706 lei/lună, plus 8781 lei
ca profesor la Seminarul Pedagogic Universitar; Fr. Lang, lector – 8927
lei/lună etc. Nici peste cinci ani – în 1940 – salarizarea nu s-a schimbat,
modificările fiind cauzate în unele cazuri de vechimea în muncă: C.
34
Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 555, f.3.
C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, I, ed. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti,
Edit. Eminescu, 1987, p.69.
36
Idem, Bucureştii de altădată, II, ed. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1993, p.138.
35
355
Daicoviciu, profesor titular – 15.887 lei/lună; Vl. Ghidionescu, profesor
titular – 21.942 lei37; P. Grimm, profesor titular – 24.039 lei; Em.
Petrovici, profesor titular – 12.900 lei; C. Sudeţeanu, profesor agregat –
17.789 lei; N. Mărgineanu, conferenţiar – 10.723 lei; Şt. Paşca, lector –
9.472 lei; Elena Eftimiu, lector – 6779 lei; Radu Paul, asistent – 5.606 lei.
În noiembrie 1937, salariile la Iaşi, numai pentru profesori,
arătau astfel: I. Bărbulescu, I. Petrovici, I.M. Marinescu, Ilie Minea, N.
Şerban, I. Botez, Iorgu Iordan, Paul Nicorescu, Octav Botez – 24500
lei/lună salar + 7350 lei diurnă; Tr. Bratu – 27.050 lei/lună salar + 8115
lei diurnă; Giorge Pascu – 21.900 lei + 6585 lei; Petre Andrei – 19.400
lei + 5820 lei; Gh. Brătianu, M. Ralea, Dan Bădărău, C. Balmuş – 17.050
lei + 5115 lei; Andrei Oţetea – 14.650 lei + 4395 lei.
Aşadar, oarecum sistematizând, pe categorii de universitari,
salariile de bază lunare (fără cumuluri) arătau astfel în 1937/8: profesor
titular gr. VI (ultima) – 26.000 lei (gr. I – 14.500 lei); profesor agregat gr.
V – 19.550 lei (gr. I – 11.700 lei); conferenţiar gr. V – 15.950 lei (gr. I –
9400 lei), lector/şef lucrări gr. V – 14.400 lei (gr. I – 8600 lei), asistent
gr. V – 11.550 lei (gr. I – 6700 lei), preparator gr. IV – 6200 lei (gr. I –
4700 lei). Se poate totuşi constata faptul că în mediul universitar existau
mari decalaje de salarizare între profesor şi celelalte categorii aflate în
posturi de aşteptare. În schimb, cuantumul lefurilor erau pretutindeni la
fel, neexistând diferenţe între centrele de învăţământ superior. În schimb,
prin Decretul Lege nr. 119/194138 s-a stabilit o nouă salarizare pentru
diverse categorii de funcţii. În ceea ce priveşte profesorii universitari,
salariile au fost stabilite pe principiul a patru categorii de localităţi sedii
de universităţi, în care distincţiile se făceau în principal pe temeiul
indemnizaţiilor de chirie, în cote ce se calculau din salariul brut: la
Bucureşti (categoria I), 5% pentru necăsătoriţi; 12% pentru căsătoriţi;
16% pentru cei căsătoriţi cu copii. Pentru localităţile de categorie II-IV:
6% pentru necăsătoriţi; 10% pentru căsătoriţi; 14% pentru cei cu copii.
37
În acelaşi an, Vl. Ghidionescu a fost adus în faţa justiţiei pentru „neglijenţă gravă” şi
„delapidare” (1.061.850 lei), alături de alţi trei funcţionari ai Liceului de aplicaţie de la
Şcoala Normală Superioară, unde el era director din 1930, după ce anterior, prin decizia
Tribunalului Cluj (dos. 172/1939), i se pusese sechestru pe averea mobilă şi imobilă. Prin
ordonanţa definitivă a Tribunalului din Sibiu (nr.32/1941), s-a constatat vinovăţia celor
acuzaţi, dar acţiunea penală a fost prescrisă, deoarece Clujul se afla atunci în componenţa
unui „stat străin”.
38
Publicat în „Monitorul Oficial”, nr.16 din 19 ianuarie 1941.
356
Aşadar, salariile rămân aceleaşi ca până atunci, prevăzându-se însă opt
gradaţii pentru preparatori, cuantumul brut variind de la 6000 lei/lună
(preparatori fără grad), până la 18.000 lei/lună (gradaţia VIII).
Pe de altă parte, trebuie evidenţiat şi faptul că exista totuşi o
diferenţiere – în ce priveşte câştigurile – între diversele facultăţi, pentru
că, de pildă, nu-i putem compara pe universitarii de la litere şi de la
ştiinţe cu cei de la medicină şi drept, care au avut mereu venituri
suplimentare, ca practicieni.
Doar o redusă parte a universitarilor de la litere sau ştiinţe au
putut să-şi procure venituri suplimentare prin cumul, conferinţe,
publicaţii remunerate (manuale39, articole de ziar sau revistă) sau din
expertize ştiinţifice, şi acestea din urmă rezervate reprezentanţilor doar a
câtorva discipline (cum ar fi bunăoară sociologia). Însă şi un specialist în
psihologie, precum Constantin I. Botez, era angajat la Oficiul de
documentare al Consiliului Legislativ, fiind în acelaşi timp şi asistent la
Universitatea din Iaşi. Ori Vasile Pavelcu, şef de lucrări tot la Iaşi, era şi
psihotehnician cl. II la Institutul Psihotehnic din aceeaşi localitate (ce
ţinea de Ministerul Muncii), având – de pildă – în ianuarie 1941
următoarele venituri: de la facultatea de litere 11.488 lei/lună, iar de la
Institutul Psihotehnic 9101 lei/lună40.
Apoi, aici mai intervine şi o altă diferenţiere, între capitală şi
provincie, metropola beneficiind mereu de o concentrare de edituri,
reviste, diverse şcoli superioare, marea industrie etc., unde universitarii
îşi puteau găsi debuşeuri suplimentare. Între 1929 şi 1933, ziarul
„Cuvântul” – al cărui director-proprietar era Nae Ionescu – devenise o
veritabilă „fabrică de bani”, pe de o parte prin politica de reclame, dar
mai ales prin contribuţiile financiare consistente (nu dezinteresate) ale
unor importanţi oameni politici, ale lui Nicolae Malaxa, ba chiar ale lui
Carol II, ca să nu mai vorbim de banii consorţiului german „I.G. Farben”,
al cărui director în România era chiar profesorul de filosofie.
Aşadar, după cum se poate lesne constata, şi aspectul financiar a
contribuit la producerea unor fracturi în interiorul corpului universitar:
bucureşteni contra provinciali, tineri contra bătrâni, discipline
39
Dintre cei care au câştigat bine – unii chiar foarte bine – de pe urma manualelor
amintim aici pe: V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, I. Găvănescul, M. Dragomirescu, S.
Mehedinţi, Ov. Densusianu, Al. Rosetti ş.a.
40
Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2077, f.287.
357
„fundamentale” contra discipline marginale sau novatoare, cei ataşaţi
profesiei de bază contra „afaceriştilor”, politicieni contra politicianişti
etc.
Totodată, nu se poate vorbi de o îmbogăţire rapidă a
universitarilor doar de pe urma activităţii la catedră, fără o avere
prealabilă (din familie, moşteniri, dotă etc.). Dimpotrivă, unii s-au plâns
chiar, ca de pildă Gr. Nandriş, profesor la Universitatea din Cernăuţi,
care îi scria lui Basil Munteanu la 19 iulie 1928: „Viaţa materială este
mai grea decât la Paris. Cu salariul de profesor universitar nu-mi pot
îngădui nici atâta cât îmi puteam permite cu schimbul de mizerie de la
Paris: 14 mii lei, din care scăzând anuităţile datoriilor rămân cu vreo zece
mii. Îţi spun asta ca să ştii ce te aşteaptă, în cel mai bun caz, dacă râvneşti
o carieră oficială. Evident, în capitală mai poţi câştiga ceva”41. Dar nici
un bucureştean – la vremea aceea – precum C. Marinescu n-o ducea mai
bine, tânărul şi proaspătul conferenţiar de ştiinţe auxiliare ale istoriei
plângându-se lui N. Iorga, în ianuarie 1924, că „abia reuşesc să plătesc o
cameră mobilată cu ce primesc de la universitate; dacă îşi-nchipuie
cineva că se va putea merge mult astfel, se înşeală amar”42. Şi nici nu va
„merge” mult aşa, întrucât protectorul său Iorga i-a facilitat cooptarea ca
profesor agregat la Cluj în chiar anul următor, iar la scurt timp se va şi
căsători cu Zoe Balş, descendentă a unei familii bogate şi cu renume43,
încheindu-se definitiv cu lipsurile lui materiale.
A fost şi acesta motivul pentru care unii viitori potenţiali
profesori – ca un paradox suprem – au trebuit să părăsească „imperiul
meritocraţiei” pentru câmpuri sociale externe: poziţii administrative sau
politice. Alţii chiar păreau să refuze ideea cooptării în mediul universitar
tocmai datorită proastei salarizări, îndeosebi în cazul debutanţilor.
Răspunzând unei „provocări” anterioare adresată de G. Ibrăileanu la
finele anului 1924, Paul Zarifopol îi explica acestuia refuzul de a veni
41
Basil Munteanu, Corespondenţe, p.550.
Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre Ţurlea şi
Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi
Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.133.
43
Zoe Balş era fiica mai mare a lui Gheorghe Balş (celebru inginer constructor şi istoric al
arhitecturii româneşti, membru al Academiei Române din 1923, vicepreşedinte al acesteia
etc.). Zoe era totodată şi soră cu Matei Balş, celebru profesor de la facultatea de medicină
din Bucureşti, al cărui nume este purtat de Institutul de Boli Infecţioase din capitală
(Mircea Angelescu, Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş, Bucureşti,
Edit. Viaţa Medicală Românească, 2007).
42
358
profesor la facultatea din Iaşi: „Am oroare sfântă de oficialitate. Un
motiv pe deasupra atâtor altora ca să fug de universitate. E şi un viespar
îngrozitor acum mulţumită idioţiei şi şarlataniei naţionaliste. Mi-a scris o
rudă din Iaşi despre catedra suplinită de [Cezar] Papacostea, spune că
d-ta şi [Petre] Andrei mă susţineţi pe mine. Sunt şi rămân cel mai ingrat
dintre protejaţi. Lăsând orice altă consideraţie la o parte, cu gazetăria pot
să trăiesc. Cu catedra nu mi-aş putea (curat tehnic şi material) aranja
viaţa, şi gazetărie desigur n-aş mai putea face. Aşa cum mă ştiu, n-aş mai
putea scrie un rând”44.
Cu toate acestea, nu se poate afirma despre universitari că au fost
oameni scăpătaţi, ci dimpotrivă. Eventuala sărăcie şi lipsurile materiale
ale cuiva au putut fi mai degrabă rezultatul ineficientei chivernisiri a
resurselor şi a unei proaste gestiuni a oportunităţilor. De prin 1880, Al.
Odobescu mai tot timpul a trecut prin crize financiare, având de întreţinut
două „case” – una la Bucureşti, alta la Paris –, iar o vreme, prin
1888-1889, când se afla în ţară, locuia în capitală la hotel. Dar se pare că
anul 1885 a fost cel mai dezastruos pentru Odobescu din punct de vedere
financiar, când a pierdut şi postul de secretar de Legaţie la Paris. Dacă
până atunci vorbea de cheltuieli de mii de franci, în toamna anului
respectiv se bucura că primeşte de la mama sa 100 franci (cheltuielile lui
zilnice fiind între 12-15 franci), sau găsea ca fiind o risipă, un „sacrificiu”
faptul că a plătit 10 franci pentru o telegramă. Ajunsese de altfel, la
începutul lui noiembrie, la Paris, că dacă mama sa nu-i trimitea 100
franci ar fi trebuit să-şi amaneteze ceasul pentru a trai45.
Odobescu era şi o fire mai puţin econoamă, în plus afişa – el şi
familia sa (soţie şi fiică) – o viaţă luxoasă, pentru a-şi ţine fasonul.
Majoritatea vacanţelor erau petrecute la Paris, iar soţia şi fiica lui aproape
că se stabiliseră acolo, pentru o vreme. În plus, tot acolo avea şi rude, nu
oricare, ci cu pretenţii46, şi ca atare trebuia să-şi ţină „rangul”. Însă mereu
era în penurie financiară, creditorii îi băteau la uşă, ceea ce-l va face să-i
mărturisească vărului său Constantin Caracaş, în februarie 1887, că: „de
44
Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1987, p.188.
45
Al. Odobescu, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia
Lovinescu, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.336-337, 352.
46
Sora sa, Maria, era căsătorită cu Louis Marie Adolphe Lévesque, baron d’Avril, la
aceasta din urmă petrecându-şi ultimii ani de viaţă mama lui Al. Odobescu, şi tot în casa
lor aflându-şi ea sfârşitul în 1886.
359
trei luni suntem în această groaznică strâmtoare şi am fi murit pozitiv de
foame dacă n-am fi găsit ceva ajutor de la biata Elena Izvoranca”47. Nici
ulterior nu i s-a ameliorat condiţia, grijile materiale efectiv sufocându-l
pe Odobescu, care îi scria soţiei lui Saşa, aflată la Paris, în ianuarie 1889:
„sunt cu adevărat profund mâhnit, abătut, copleşit de situaţia noastră. În
zadar încerc, nu izbutesc să dau de capăt existenţei noastre împrăştiate şi
sunt momente în care asta mă descurajează cu desăvârşire. Nu mai ştiu
nici ce să fac, nici ce să cred”. „Sunt de două ori chinuit: la gândul că vă
ştiu pe voi într-o situaţie îngrozitoare şi că eu însumi nu am leţcaie pentru
întreţinerea bietei mele gospodării, nici posibilitatea de a-mi procura de
undeva banii necesari, pentru voi şi pentru mine”48.
Iar ca el şi alţii, chiar dacă pentru mulţi sincopele financiare au
fost doar temporare! Pe la 1870, B.P. Hasdeu trecea printr-o mare
strâmtoare financiară. În 1869 a fost dat afară din funcţia de redactor la
„Arhiva istorică”, între 1868-1871 călătorise mult pentru cercetări în
arhivele străine (Franţa, Ungaria, Serbia, Boemia), mai cheltuia cu
editarea „Columnei lui Traian” etc., ceea ce-l determină să facă
împrumuturi pe la prieteni sau de la zarafi, cu dobândă. Pentru un astfel
de credit, bunăoară, pe care nu l-a returnat cu procentul cuvenit, a tot fost
târât prin tribunale, din 1871 până spre 187649.
Dar astfel de momente par „apanajul” tinereţii, când veniturile
teoretic sunt mai mici, individul este mai puţin calculat, mai nesăbuit şi
cheltuitor, iar nevoile pentru a fundamenta o „casă” presupun investiţii
substanţiale. De altfel, după cum rememora I.A. Candrea atunci când
vorbea despre Ovid Densusianu, la începutul carierei celui din urmă „şi
mie ni se întâmpla foarte adesea să ne lipsească nu «banii de prisos», ci
chiar cei de trebuinţă, pentru a ne ţine rangul în societate. Ne
împrumutam câteodată de la bănci şi ne giram unul altuia poliţele, dar
numai puţine case de credit ne primeau iscăliturile”50.
În schimb, un alt universitar, Gheorghe Bogdan-Duică, mai
totdeauna şi-a deplâns lipsurile, însă numai în faţa prietenilor influenţi,
doar-doar îi vor procura vreo sinecură. Sunt şi oameni din aceştia, care cu
sau fără motiv mereu se lamentează, folosindu-se în interes propriu de
47
Elena Piru, Pe marginea morţii lui A.I. Odobescu, în „Manuscriptum”, 1/1971, p.164.
Ibidem, p.166, 167.
49
Cf. „Manuscriptum”, 4/1976, p.170-172.
50
I.A. Candrea, Amintiri din viaţa lui Ovid Densusianu, în „Viaţa românească”, XXVI,
1973, nr.12, p.80.
48
360
sensibilitatea altora pentru a obţine tot felul de beneficii! Bunăoară, la 4
ianuarie 1924 îi scria lui Ioan Bianu că nevoile materiale îl mâhnesc peste
măsură şi-l împiedică să lucreze: „Eu, când sunt necăjit, necăjit, devin
nervos şi nu pot pătrunde în materii, deoarece nevoile mi se înfig în capul
ăsta prost (prost, căci nu poate fi indiferent) şi mă abat mereu de la
urmărirea problemelor”; „Cu perspectivele prezente, eu am început a mă
gândi să fug din Cluj şi să mă întorc la Bucureşti, chiar şi la liceu,
deoarece sper că, pe lângă liceu, aş mai găsi ceva de lucru,
comercializând condeiul”, datorită numărului mare de gazete, prin
proximitatea factorilor politici etc. În aceste împrejurări, argumentele
liderului liberal Vintilă Brătianu, „care pare a crede că suntem datori a ne
înfometa din patriotism”, întărind românismul la Cluj, i se par uneori
ridicole51.
Până şi Sextil Puşcariu intervine pe lângă Bianu, scriindu-i la 20
ianuarie acelaşi an că „despre necazurile colegului Duică am aflat şi eu
chiar de la el. O duce cât se poate de greu cu familia lui numeroasă. Cu
cei 9000 lei leafă şi cu puţinul ce câştigă şi nevastă-sa e imposibil de trăit
în Cluj, când mai ai şi copii, chiar dacă ai fi mai bun gospodar decât se
pare a fi visătorul nostru coleg. Câştigurile laterale nu sunt posibile
pentru un scriitor ştiinţific. E cât se poate de trist ca un om ca Duică,
după o muncă necontenită de aproape patruzeci de ani, să nu-şi poată
cumpăra un rând de haine! Eu i-am procurat posibilitatea de a-şi agonisi
ceva la Cultura Naţională, dar e prea puţin. Din nenorocire nu văd ce s-ar
mai putea face pentru el, dacă nu se va găsi vreun om influent ca să-i
procure un loc în vreun consiliu de administraţie (ceea ce e greu din
cauza politicii ce o face şi de care nu-i chip a-l dezbăra)”52. De fapt,
Bogdan-Duică era deosebit de inabil în a-şi gestiona veniturile53, în plus
51
Scrisori către Ioan Bianu, I, p.299-300.
Ibidem, III, p.609.
53
Dar credem că avea şi o anumită doză de „şmecherie”, pentru că mai tot timpul se
plângea pe la „puternicii zilei”, pentru a mai obţine ceva. Aşa se face, de exemplu, că în
1925 Bogdan-Duică primeşte de la ministrul Al. Lapedatu 60.000 lei, ca plată anticipată,
sub pretextul comenzii de a realiza o monografie asupra lui Dimitrie Bolintineanu (cf.
Biblioteca Academiei Române, Fondul Al. Lapedatu, vol. XXII, f.223), pe care însă n-a
mai produs-o niciodată. În plus, fără menajamente, Bogdan-Duică cerea direct diverse
favoruri, aşa cum a făcut – de pildă – în cazul fiilor săi, Catul şi Virgil, incluşi în prima
serie de bursieri ai Şcolii Române din Franţa la intervenţia lui pe lângă N. Iorga, cumnatul
său (cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), p.68, 97,
122 ş.a.).
52
361
avusese şase copii din prima căsătorie, din care înmormântase doi până la
acea dată, iar soţia de-a doua era numai învăţătoare, directoarea unei
grădiniţe de copii din Cluj, cu un salar de doar 5120 lei/lună, însă locuiau
într-un splendid apartament preluat de la unguri, lângă parcul central din
Cluj, pe str. Minerva 7 (devenită prin anii ’30 str. O. Goga), în care mai
apoi s-a mutat Onisifor Ghibu, Bogdan-Duică construindu-şi totodată o
impozantă casă la Sibiu (pe actuala str. Eremia Grigorescu), prin
1932-1934, unde intenţiona să se retragă la bătrâneţe54.
Însă un alt coleg de profesorat, sociologul Virgil Bărbat, multă
vreme celibatar, era în mod voit mai puţin frământat de problemele
materiale, poate şi pentru că părinţii lui – braşoveni stabiliţi la Brăila,
unde au făcut o imensă avere – îi asiguraseră mereu o bună situaţie
financiară55. În consecinţă, mai toată lumea îl ştia de „generos”, nu
exagerat, dar suficient cât să-şi atragă multe simpatii. De altfel, era o
chestiune de temperament, până şi cu studenţii comportându-se ca un
camarad de-al lor, fiind „dotat cu o deosebită putere de înţelegere şi
iubire a semenilor”. De pildă, ieşea frecvent cu membrii seminarului său
fie la vreo bodegă, fie într-una din pădurile de la marginea Clujului (mai
ales pe Făget), făcându-le cinste cu bere şi chiar cu mâncăruri alese şi
scumpe, întreaga consumaţie plătind-o el. Totodată, era extrem de
sensibil la sărăcia multor studenţi harnici şi dotaţi intelectual, ajutându-i
material – dar fără a-i umili –, acordându-le de exemplu premii
substanţiale în bani celor care realizau studii sau referate meritorii la
disciplina ce o preda. De altfel, pentru apariţia regulată a „Revistei de
Sociologie” a cheltuit sume importante din banii personali, fără a face din
acest lucru un act de bravadă. S-a dovedit a fi totuşi nechibzuit, cheltuind
mult prea mult, chiar şi după decesul părinţilor, nutrind poate speranţa că
un văr primar – extrem de bogat – îi va susţine stilul de viaţă pe mai
54
Ar fi dorit această retragere chiar mai devreme, gândind să-l pună pe I. Breazu
suplinitor al său, iar el să meargă în concediu (Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, ed.
Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.819).
55
Ca singurul fecior la părinţi (a mai avut doar o soră) şi bolnav de tuberculoză încă din
adolescenţă, părinţii l-au trimis de timpuriu la un sanatoriu din Elveţia, renunţând la
studiile medicale începute la Bucureşti. Cu acest prilej, V. Bărbat a urmat cursurile
Universităţii din Geneva (licenţiat la 12 iunie 1905), susţinând apoi doctoratul la Berna
(12 iulie 1909), în Ţara Cantoanelor iniţiindu-se în scrierile lui Nietzsche, „marea revelaţie
şi călăuza convertirii” (cf. Em. Panaitescu, Virgil Bărbat, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931,
nr.252 din 27 noiembrie, p.1), care-l vor stimula să meargă la Weimar pentru a studia
arhiva ilustrului gânditor german.
362
departe, inclusiv în puţinii ani ai mariajului său tardiv. Speranţa a fost
însă deşartă, în ultimii doi ani de viaţă delapidând din banii Extensiunii
Universitare – de care răspundea –, aceste lipsuri ieşind la iveală imediat
după moartea sa, problema fiind rezolvată cu multă alergătură şi efort de
către cumnatul defunctului, Cezar Petrescu56, în vreme ce soţia Corina a
trebuit să se stabilească la Bucureşti împreună cu fiul Ionică, poate şi de
„ruşinea târgului”.
Pe de altă parte, poziţia de universitar putea atrage suplimentări
masive ale veniturilor, îndeosebi prin cumul în cadrul reţelei educative şi
ştiinţifice, dar şi prin simpla investire a capitalului simbolic în diverse
alte tipuri de acţiuni, mai ales în domeniul politic, care putea atrage
numirea în funcţii excelent remunerate sau favoriza cumulul şi în direcţii
diferite de cea profesională. Iar acest aspect este impecabil dezvoltat de
Titu Maiorescu într-o scrisoare adresată socrilor săi, Kremnitz, încă din
decembrie 1862, pe când devenise şi profesor în învăţământul superior
din Iaşi (impropriu denumit totuşi pe atunci „universitate”): „Acum am:
ca profesor la Universitate – 1200 de taleri pe an, ca director al
Academiei – 960, în total 2160 de taleri şi, pe deasupra, casă şi masă. Dar
ce fel de casă şi masă? O locuinţă excelentă, pe care mi-o pot înzestra cu
tot confortul din cei 200 taleri lunar care sunt prevăzuţi în mod special în
bugetul Academiei”. În plus, hrană la discreţie şi de calitate, la fel cu
utilităţile, beneficiind de mulţi subordonaţi etc. „Mai puneţi la socoteală
ce vânzare va avea orice manual, pe care eu, ca director de şcoală, îl
public. (...) În calitate de prim-director de liceu în Iaşi, sunt preşedintele
consiliului de învăţământ pentru Moldova şi exercit influenţa cea mai
directă asupra ocupării oricărui post de profesor în şcolile primare şi
gimnazii”. Concluzionând parcă, le spunea în finalul epistolei că „aici
sunt de câştigat lauri (...), iar următorul meu pas de aici este, după un
vechi obicei, subsecretar de stat la Ministerul Cultelor. Abstracţie făcând
de toate, este o activitate splendidă, în care am în mână întreaga
inteligenţă a generaţiei noastre viitoare şi pot s-o îndemn într-o direcţie
sau alta. Am păşit dintr-o dată pe marele făgaş al ţelului vieţii mele”57. Iar
mult mai târziu, Maiorescu s-a dovedit a fi poate unicul universitar literar
care a câştigat enorm practicând suplimentar avocatura.
56
Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Ştefan Ionescu, Cluj, Edit. Dacia, 1986, p.60.
Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, IV, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica
Filimon, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.59-64.
57
363
Şi pentru că tot am pomenit de această ultimă îndeletnicire,
trebuie totuşi să menţionăm că şi A.D. Xenopol a mai practicat vreo cinci
ani avocatura după ce fusese numit profesor la Universitatea din Iaşi.
Poate nu întâmplător, abandonarea acestei activităţi pe lângă Barou, în
1883, l-a obligat ca în chiar acel an să contracteze un împrumut enorm,
de 47.500 franci, de la Martin Salter, ipotecând o parte din via sa de la
Galata58.
În fapt, cumularzii sunt cei care deţin şi alte posturi sau funcţii ce
constituie fie pârghii de putere, fie surse financiare (prin cumulul de
indemnizaţii), fie gratificaţii simbolice (prestigiu personal), fie toate la un
loc. De aceea, un cumul nu este doar semnul unei reuşite şi al unei
promovări sociale, ci şi un stimul pentru alte ascensiuni şi privilegii, care
vin aproape de la sine. Totodată, cumulardul reuşeşte să-şi lărgească sfera
relaţiilor sociale, pe de o parte integrându-se într-una din multiplele
branşe de clientelism, iar pe de alta creându-şi una proprie, exercitând
astfel un real control – aşadar „putere” – în reţeaua pe care o ilustrează.
De altfel, toate cumulurile duc spre putere, pentru că a-şi
multiplica funcţiile înseamnă a-şi multiplica responsabilităţile care, nu de
puţine ori, se consolidează unele pe altele şi chiar asigură individului alte
promovări. Poate de aceea, în mediul academic, aspectul a fost considerat
ca reprobabil nu doar de interlocutorii externi59. În 1919, pe când se lucra
la organizarea noii universităţi româneşti de la Cluj, pentru a se limita cât
mai mult implicarea politicului în viaţa universitară, dar şi pentru a sili
corpul universitar la o muncă ştiinţifică serioasă şi susţinută, s-a elaborat
chiar un document ce prevedea – în afară de salarizarea „onorabilă” a
profesorilor – câteva incompatibilităţi cu această profesie: funcţiile de
deputat sau senator, în afară de reprezentantul oficial; practica
avocăţească; practica medicală a medicilor profesori teoreticieni, care
doar puteau să consulte; nu puteau lucra în întreprinderi cu caracter
comercial sau industrial (sanatorii, pensioane, fabrici etc.)60. Până la urmă
însă, aceste propuneri nu au căpătat şi caracter de lege, constituind mereu
subiect de discuţie, dezbateri, conflicte etc.
58
Cf. Arh.St.Iaşi, Tribunalul Iaşi. Secţ. III, dos. 607 şi dos. 616/1883.
V.R. Cupărescu, Despre cumularzi, în „Dacia nouă”, Cluj, III, 1934, nr.249 (14
noiembrie), p.1.
60
Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, p.401.
59
364
Iar o aprigă dezbatere pe această temă a izbucnit chiar la Cluj,
când universitarul Nicolae Drăganu, pe lângă faptul că era primar al
oraşului din 1933, dar îşi ţinea şi orele, a mai fost ales şi confirmat ca
decan al facultăţii în toamna lui 1935. Această nouă poziţie a generat
nemulţumirea lui Onisifor Ghibu, care a contestat alegerea, ca un semn
de „energie şi hotărâre (…) în contra cumulului de funcţiuni” (profesor,
primar, decan), apreciind că deşi legal era posibil, nu credea că este şi
moral la o instituţie de învăţământ superior. Şi într-adevăr, alegerea
fusese strict legală, deşi la limită: din 17 votanţi, 8 au fost pentru şi tot
atâţia contra, votul decisiv fiind în mod evident chiar al lui Drăganu. În
toată această dezbatere însă, semnificative au fost problemele puse în
discuţie, invocându-se faptul că în Vechiul Regat bunăoară, la Iaşi şi
Bucureşti, până la 1918 nu a existat nici un caz de profesor universitar
care să fie şi primar. Abia după această dată apar astfel de cumuluri, la
Cernăuţi, Iaşi şi Cluj, dar nicicum de profesor-primar-decan. Ba nu, mai
fusese cazul lui T. Moşoiu, de la facultatea de drept din Oradea, care
îndeplinea toate trei funcţiile deodată, dar care a şi demisionat de la
primărie imediat cum s-a declanşat scandalul cu N. Drăganu61; iar la
rigoare ar mai trebui invocat I. Nistor, care în aceeaşi perioadă era
profesor, rector al Universităţii din Cernăuţi şi ministru al Muncii. În
schimb, la Iaşi, pe când Paul Nicorescu era primar (între 1 septembrie
1927-15 ianuarie 1929), îşi ţinea doar orele, iar la fel au procedat şi
Romulus Cândea sau Radu Sbiera pe când erau primari ai Cernăuţiului62.
Şi este doar o singură pildă de acest gen, de incompatibilităţi neprecizate
prin articole de lege, care în epocă au generat dezbateri şi indică cam
până unde se putea merge cu cumulul!
Însă cea mai răspândită modalitate a universitarilor de a obţine
venituri suplimentare a fost suplinirea unei catedre, alta decât cea la care
erau titulari. Nu întâmplător, în ianuarie 1929 Gr. Nandriş îi scria lui Al.
Rosetti despre faptul că, la Cernăuţi, Ilie Bacinschi era „de profesiune
suplinitor la orice catedră se iveşte liberă (slavă, i.-e. [indo-europenistică]
etc.). Acum a renunţat la suplinirea i.-e. şi a luat suplinirea catedrei lui
61
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 120/1935; Ibidem, dos.
109/1940. Vezi şi Este sau nu cumulard primarul Clujului, în „Patria”, Cluj, XVI, 1934,
nr.268 (22 noiembrie), p.4.
62
În schimb, Romulus Cândea, pe când îndeplinea funcţia de primar (1927-1929), era şi
deputat de Cernăuţi (1927-1928), iar apoi senator al universităţii din localitate
(1928-1930).
365
Herzog. Ceea ce înseamnă să faci curs la o catedră şi să iei bani pentru
două”63. Iar nu de puţine ori suplinirile făceau parte şi dintr-o strategie de
a menţine o vreme blocate posturile vacante, până ar fi apărut candidatul
dorit, nefiind doar nişte bune surse financiare de conjunctură sau
activităţi fortuite pentru a înlocui un coleg absent. De pildă, la cumpăna
dintre secolele XIX-XX, Teohari Antonescu primea pentru suplinirea
catedrei de Istorie antică cu ştiinţele auxiliare 80% din salariul titularului
Petre Răşcanu, care funcţiona ca inspector general al învăţământului
secundar64. În 1938/39, I.M. Marinescu suplineşte şi catedra de
Arheologie şi antichităţi, pentru care va mai primi 8.600 lei lunar65. Emil
Petrovici era în 1934/35 asistent pe lângă Laboratorul de fonetică
experimentală din Cluj, cu un salariu brut de 6550 lei, dar suplinea şi
catedra de Slavistică, pentru care mai primea 9600 lei. De asemenea,
A.D. Xenopol a suplinit aproape un deceniu şi catedra de Istorie medie şi
modernă de la Iaşi (el fiind titularul celei de Istoria românilor), făcând tot
posibilul să întârzie ocuparea acesteia prin concurs de către altcineva66;
Ion Petrovici a suplinit şi catedra de Istoria filosofiei vechi şi medievale
din Iaşi (1923/4).
Silviu Dragomir, titular la Istoria sud-est europeană şi
diplomatică slavo-română, a suplinit o vreme catedra vacantă de Istoria
evului mediu şi modern din Cluj (1923/4), pe cea de Istoria veche a
românilor (1927/867, 1935/6 ş.a., câtă vreme titularul Al. Lapedatu era
membru al guvernului); Octav Botez, conferenţiar de Estetică şi critică
literară la Iaşi (din 1927), a suplinit catedra lui G. Ibrăileanu, cu
intermitenţă între 1930-1933, cât acesta a fost bolnav, şi permanent între
1934-1936; Traian Brăileanu, titularul catedrei de Sociologie, etică şi
politică de la Cernăuţi, a suplinit şi Istoria filosofiei, de la moartea lui
63
Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979,
p.279.
64
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 886/1891, f.180.
65
Ibidem, dos. 466, f.151.
66
Arh.St.Iaşi. Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 4/1898. De altfel, Xenopol a fost
unul din marii cumularzi ai epocii, o vreme predând şi la Institutul de domnişoare din Iaşi,
fiind totodată nelipsit din mai toate comisiile de bacalaureat, inspecţii „tematice” prin
şcolile din Moldova, comitete teatrale de lectură etc., toate aducând venituri suplimentare
consistente.
67
În acel an, de pildă, suplinirea fusese solicitată de Victor Motogna, care însă a fost
respins (Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, 1919-1940, p.239).
366
Vasile Gherasim (1933) până în 193868; C. Marinescu, titularul catedrei
de Istorie universală la Cluj, a suplinit şi conferinţa de Istorie medievală,
cu specială privire la migraţiunea popoarelor (în anii 1936/7 şi 1937/8);
Iorgu Iordan a suplinit şi Istoria literaturii române vechi şi dialectologia
(1933), cât timp titularul G. Pascu a fost suspendat; Petre Grimm,
profesorul de engleză, a suplinit în 1934/35 şi catedra de Estetică după
moartea lui Gh. Bogdan-Duică, care la rândul lui o suplinise; Alexe
Procopovici, titularul catedrei de Lingvistică de la Cluj, a suplinit câţiva
ani şi catedra de Istoria literaturii române vechi, vacantă după moartea lui
N. Drăganu, începând cu ianuarie 194069 ş.a.m.d. În 1940, Al. Claudian
avea mai multe „norme” didactice: propriile cursuri, cele ale lui Bădărău,
apoi suplinirea asistentului lui I. Petrovici (C. Botez, concentrat), plus ore
la Şcoala Normală Superioară. Iar pe la mijlocul lui 1930, D. Caracostea i
se plângea lui Al. Procopovici că are „trei catedre”, ceea ce-i răpeşte mult
timp de la activităţile editorial-ştiinţifice70.
Pe de altă parte, aducătoare de profit erau şi cumulurile în afara
facultăţii şi care aveau legătură directă cu profesia de bază. Aron
Densusianu, de pildă, în timpul celor aproape două decenii de profesorat
la Universitatea din Iaşi a predat prin cumul la Institutele Unite, apoi mai
mulţi ani la Liceul Internat, în acelaşi timp la Liceul de Domnişoare
„Maria Doamna”, unde o vreme soţia sa a fost directoare iar el „director
de studii”, fiind totodată prezent şi în consiliul administrativ al acestei
instituţii private de educaţie secundară, pentru ca din când în când să
practice şi avocatura. Şi pentru că au fost menţionate mai sus Institutele
Unite (Institutul Academic), ca şcoală particulară de rang liceal, ce
funcţiona ca o societate pe acţiuni, nu puţini au fost universitarii ieşeni
care au predat aici, obţinând în afara salariului de la Universitate venituri
suplimentare deloc de neglijat71. Iar dintre „literari” menţionăm aici
pentru acest gen de cumul pe I. Caragiani, Aron Densusianu, Octav
68
Tr. Brăileanu şi-a dovedit apetitul pentru cumul încă de la cooptarea lui ca profesor
agregat la Universitatea din Cernăuţi (1921), când aproape doi ani s-a tot luptat să-şi
menţină şi postul retribuit de bibliotecar I la aceeaşi instituţie (cf. Radu Florian Bruja,
Traian Brăileanu în documente (I), în „Codrul Cosminului”, XII, 2006, p.223-231).
69
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 370/1940-1941.
70
Arh.St.Cluj, Fondul Alexe Procopovici, dos. 70, f.3.
71
Taxa elevilor era între 25 (pentru externi) şi 90 galbeni (pentru interni) pe an; iar – de
pildă – în anul şcolar 1883/84 erau 163 elevi plătitori. Vezi Liviu Papuc, Societari
junimişti în documente, ed. II, Iaşi, Edit. Convorbiri literare, 2008, p.261-318 (pentru taxe
p.271).
367
Erbiceanu, Al. Philippide, Xenofon Gheorghiu, Eduard Gruber, Titu
Maiorescu, Anton Naum, Petre Răşcanu, Andrei Vizanti, Şt. Vârgolici şi
A.D. Xenopol, unii dintre ei chiar acţionari în diverse proporţii la tot ce
ţinea de bunurile imobiliare.
Dar tot la Iaşi, de pildă, în 1912 funcţionau următorii cumularzi
de acest fel: I. Caragiani (profesor) era şi director al Bibliotecii Centrale
Universitare; I. Ursu (agregat) era şi profesor la Liceul Naţional din Iaşi;
Ch. Drouhet (agregat) era şi profesor la Liceul Alexandru cel Bun; P.
Mihăileanu (agregat) era profesor şi la Liceul Internat din Iaşi; Traian
Bratu (suplinitor) era profesor la Liceul Naţional, dar şi conferenţiar la
Seminarul Pedagogic; O. Erbiceanu (suplinitor) era profesor şi la Liceul
Internat; A. Naum (conferenţiar) era şi comisar al guvernului pe lângă
Creditul Urban din Iaşi72.
La Bucureşti, pe când erau profesori universitari, Al. Odobescu,
Ep. Francudi şi I. Crăciunescu erau profesori şi la liceul privat „Sf.
Gheorghe” (pe Calea Victoriei 138), stabiliment bine dotat, fondat în
1884, cu internat şi externat73, ce număra multe alte personalităţi printre
cadrele didactice (de exemplu Iacob Felix, Spiru Haret, Th. Speranţia, L.
Şăineanu), excelent retribuite. Tot acolo predase, imediat după ce a fost
numit la Universitate, şi Gr.G. Tocilescu, „un om scund şi cam cocoşat,
cu păr şi barbă creţe”74.
Iar pentru a merge la cealaltă extremitate cronologică, în iunie
1947, la facultatea de litere din Cluj existau următorii cumularzi: I.
Moga, profesor, director al Institutului de istorie naţională (2.940.000
lei/lună) şi suplinitor al cursului de Istoria Transilvaniei; I. Crăciun,
profesor şi director de secţie la Institutul de istorie naţională (4.312.000 +
2.940.000 lei/lună); Şt. Pascu, profesor şi director de secţie la Institutul
de istorie naţională (3.606.000+2.273.600 lei/lună); Teodor Onişor, şef
de lucrări la Institutul de istorie naţională (3.063.000 lei) şi şef de lucrări
la Muzeul etnografic (2.030.400 lei); David Prodan, bibliotecar şef la
Biblioteca Centrală Universitară (3.080.000 lei) şi şef de lucrări
suplinitor la Institutul de istorie naţională (2.030.000 lei); Bujor Surdu,
funcţionar la Arhivele Statului din Cluj (2.205.000 lei) şi asistent
72
Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 913(I)/1912, f.68.
Un fel de liceu de „fiţe”, unde studia majoritatea copiilor celor avuţi şi cu sânge
„nobiliar”.
74
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,
ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.75.
73
368
suplinitor la Institutul de istorie naţională (1.803.200 lei); Alex. Doboşi,
profesor titular la Liceul „G. Bariţiu” din Cluj (4.575.000 lei) şi asistent
suplinitor la Institutul de istorie naţională (1.868.000 lei).
Dacă în perioada debutului profesional, Garabet Ibrăileanu era
preocupat mai mult de aspectul pur al ştiinţei, partea materială fiind pe
plan cu totul secundar (aspect de altfel specific mai ales tinerilor, ceva
mai „inconştienţi” din această perspectivă), imediat după căsătorie, când
a început să simtă răspunderea căminului, se va gândi tot mai insistent şi
la suplimentarea veniturilor: îşi trece examenul de capacitate în
învăţământ, acceptă ore în plus la diverse şcoli (în 1902, de pildă, ocupa
o catedră la Liceul Internat şi o alta la Liceul Militar), lucreează cu Al.
Philippide la Dicţionarul limbii române al Academiei, apoi ca universitar
acceptă numiri în comisii de bacalaureat şi capacitate, deşi nu îi plăceau
deplasările (dar le suporta tocmai pentru câştigurile suplimentare),
participă la şedinţele Comitetului Teatrului Naţional din Iaşi, unde era
membru etc.75.
Începând cu 1927, la solicitarea lui C. Moisil (directorul Şcolii
de Arhivistică şi Paleografie), C.C. Giurescu a fost numit profesor şi la
această şcoală, predând cursul de „Vechi instituţii româneşti” vreme de
mai mulţi ani, în paralel cu obligaţiile de la facultatea de litere din
Bucureşti, dar şi a calităţii de director al Aşezământului Cultural „Ion C.
Brătianu”, pe care l-a condus între 1926-1930, evident, remunerat. În
1928, George G. Antonescu era profesor titular de pedagogie în capitală,
dar preda totodată la Academia de Înalte Studii Comerciale, conducea şi
ţinea ore la Secţia Pedagogică Universitară, era director al Institutului
Pedagogic Român şi, de asemenea, figura în postura de consilier al Casei
Şcoalelor, toate funcţiile fiind remunerate. Paul Nicorescu a devenit, din
aprilie 1933, director al Seminarului Pedagogic Universitar din Iaşi76, iar
de la 1 decembrie 1937 este numit director al Muzeului de Antichităţi din
acelaşi oraş77; în prima postură, beneficia – pe lângă veniturile de la
facultate – în mod gratuit de locuinţă, cu toate utilităţile asigurate, cu
servitor, indemnizaţie de director, dar şi un salariu de „conferenţiar
75
Ibrăileanu a ajuns ca, de pildă, în vara lui 1922 să aibă acţiuni în valoare de 40.000
franci (cf. Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1987, p.174), însă colegul său Giorge Pascu îl ataca în „Arhiva” că ar fi
„milionar” tocmai datorită multelor „slujbe” ce şi le asuma în acelaşi timp.
76
Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 2/1933, f.160 şi 174.
77
Ibidem, dos. 1/1938, f.19.
369
pedagogic”, provenit din taxele studenţilor de la facultăţile de litere,
ştiinţe şi teologie, de la Conservator şi de la Belle Arte. Până şi un
asistent precum Ioan Breazu, pe lângă salariul său de la universitate, de
6.329 lei/lună, în 1937, mai primea încă 5.000 lei/lună ca „secretar
propagandist” al Astrei Culturale.
De altfel, comitetele teatrelor sau conducerea acestora au fost
unele din cele mai uzuale sinecuri ale universitarilor literari. În februarie
1875, T. Maiorescu investeşte pe Al. Odobescu în funcţia de director
general al teatrelor din Bucureşti (până în iulie 1876). Acesta din urmă
avea 41 ani, era profesor la universitate şi membru al Academiei, fusese
ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (31 iulie-12 octombrie 1863),
interimar la Ministerul Afacerilor Externe (17 august-7 septembrie 1863),
iar în 1867 funcţionase în postura de Comisar al Pavilionului românesc la
Expoziţia Universală de la Paris. Pompiliu Eliade a fost director al
Teatrului Naţional din Bucureşti (1908-1911), la fel C. Rădulescu-Motru
(în 1918), iar între 1945-1946 aceaşi instituţie a fost condusă şi de Tudor
Vianu. De asemenea, Teatrul Naţional din Cernăuţi a fost cârmuit în anii
interbelici de universitari precum Dragoş Protopopescu, Dimitrie
Marmeliuc şi Leca Morariu; cel din Cluj a fost diriguit de Nicolae
Bănescu78 şi Ioan Moga (1947-1948); la Iaşi, între 1928-1929, Iorgu
Iordan a condus Teatrul Naţional, apoi N. Şerban, pentru ca în anii
1939-1940 şi 1946 la cârma acestuia să se afle Andrei Oţetea79, fiind
urmat de N.I. Popa (1946-1947) ş.a.m.d.
Au mai existat însă şi alte tipuri de stabilimente cu funcţie
„culturală” onorate prin cumul de unii universitari literari, care le sporeau
sensibil veniturile. Nu vom insista asupra unui caz mult prea cunoscut,
cel al lui Nicolae Iorga, de la fost preşedinte al „Ligii culturale” până la
director al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses. Însă această ultimă
postură, bunăoară, atrăgea beneficii semnificative, pe lângă a bună
78
Din cauza acestei poziţii, a existat în 1931 o acerbă polemică între N. Bănescu şi S.
Puşcariu, datorită acuzaţiei celui din urmă că bizantinistul-director general al Teatrului
Naţional şi al Operei Române din Cluj a „costat” prea mult, acesta fiind un cumulard. În
fapt, cum şi Puşcariu fusese şi va mai fi cumulard, adevăratul motiv al „denunţului”
trebuie căutat în eşecul acestuia de a deveni senator al Universităţii din Cluj, postul
revenindu-i prin scrutin lui Bănescu. Cf. „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.132 (19 iunie), p.3;
nr.133 (20 iunie), p.1; N. Bănescu, Răspuns unei calomnii, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931,
nr.220 (10 octombrie), p.4 ş.a.
79
Dumitru Ivănescu, Andrei Oţetea, director la Teatrul Naţional din Iaşi, în „Anuarul
Institutului de istorie A.D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p.37-44.
370
remuneraţie, Iorga profitând pentru el şi familia sa – oricând şi oricât – de
posibilitatea de a locui în apropierea Parisului fără a plăti... un franc80. În
schimb, când era vorba de cumulurile celor pe care îi ura N. Iorga, acesta
devenea extrem de intransigent. De pildă, când a ajuns prim-ministru
(cumulând şi calitatea de ministru al Instrucţiunii, iar o vreme fiind şi
ad-interim la Interne), a pornit o cruntă campanie împotriva lui Al.
Tzigara-Samurcaş – propunând o nouă lege a cumulului –, care deţinea în
acelaşi timp postul de profesor la Universitatea din Cernăuţi şi de director
la două instituţii din Bucureşti: Muzeul de Folclor şi Fundaţia Carol I,
este drept, toate bine remunerate81. În acelaşi deceniu patru, Iorga lua
salarii în acelaşi timp de la Universitate, de la Institutul de istorie (unde
era director), de la Comisia Monumentelor Istorice, de la Academia
Comercială şi Şcoala de Război, iar din 1938 – când a devenit consilier
regal – a beneficiat de maşină cu şofer la scară, totul plătit din bugetul
statului, plus o leafă de 50.000 lei pe lună. Nu mai adăugăm ce obţinea de
prin presă sau de pe urma tipografiei de la Vălenii de Munte!
Bogdan P. Hasdeu a fost între 1876-1900 director general al
Arhivelor Statului, urmat în această funcţie de un alt universitar, Dimitrie
Onciul, între 1900-1923, iar pentru o scurtă perioadă de Al. Lapedatu
(1923), acesta din urmă devenind din 1921 şi preşedinte al Secţiei pentru
Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice. Însă ca director al
acestui stabiliment, B.P. Hasdeu, de exemplu, avea o leafă de 6000 lei pe
an (în 1889), beneficiind în acelaşi timp de o locuinţă gratuită, spaţioasă,
cu „servitor” etc., în cadrul stabilimentului. La toate acestea se mai
adăuga avantajul că practic avea acces nelimitat la documentele aflate în
păstrarea instituţiei, în acelaşi timp putând pune stavilă în cercetare celor
pe care nu-i agrea82.
80
Pe când Ion Breazu era aici ca bursier, Sextil Puşcariu înregistrează pentru memoriile
sale: „Iorga nu se interesa de ea [Şcoala Română] şi când venea în Franţa pentru câtva
timp era prea preocupat de conferinţele şi publicaţiile sale, încât nu găsea vreme să se
ocupe de Institut şi elevii săi. Biblioteca Şcolii nici catalogată nu era, iar bursierii ei erau
lăsaţi fără îndrumare să se descurce cum vor şti”. În vreme ce alte ţări şi-au construit
pavilioane în Cité Universitaire, Iorga a optat pentru Fontenay aux Roses, ceea ce a adus
prejudicii mari bursierilor. (Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe
(1895-1906), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.229).
81
Al. Tzigara-Samurcaş, Lupta vieţii unui octogenar, 1931-1936, ed. C.D. Zeletin,
Bucureşti, Edit. Vitruviu, 2007, p.81-85.
82
Asupra activităţii lui Hasdeu la Arhive vezi volumul B.P. Haşdeu. Mărturii, ed. Lidia
Brânceanu, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România, 1993.
371
Între 1933-1938, Al. Rosetti a fost directorul Fundaţiei pentru
Literatură şi Artă a regelui Carol II, ce edita printre altele şi „Revista
Fundaţiilor Regale”83. Ulterior, printr-o lege publicată în „Monitorul
Oficial” din 9 aprilie 1941, s-a înfiinţat Uniunea Fundaţiilor Culturale
Regale, ce reunea mai vechile Fundaţii, direcţia acesteia fiind
încredinţată lui Dimitrie Caracostea (aprilie 1941-mai 1944)84.
În afara obligaţiilor de la catedră, au deţinut funcţia de director al
Bibliotecii Universitare din Iaşi: Petre Andrei, G. Pascu şi K.K. Klein.
De asemenea, membrii Academiei Române (corespondenţi şi titulari)
aveau o paletă destul de largă de beneficii, de la indemnizaţie până la
plata călătoriilor de cercetare sau de reprezentare pe la diverse congrese
şi reuniuni cultural-ştiinţifice, inclusiv diurnă. În plus, Academia oferea
anual mai multe premii, care dincolo de prestigiul conferit autorului
presupunea şi o sumă de bani destul de consistentă în anumite perioade.
Astfel, dintre universitarii ce au primit astfel de premii, pot fi menţionaţi,
oarecum la întâmplare: Teohari Antonescu, 4000 lei în 1902, premiul
Năsturel-Hrescu, pentru Lumi uitate; Ilie Bărbulescu, 5000 lei, în 1902,
premiul Adamachi, pentru Cercetări istorico-filologice, iar în anul
următor alţi 400 lei pentru Studii privitoare la limba şi istoria românilor;
I. Găvănescul, tot 5000 lei, în 1902, pentru Elemente de psihologie; Ioan
Lupaş, 1000 lei, în 1910, pentru Mitropolitul Andrei Şaguna; Alexe
Procopovici, 30.000 lei în 1932 (parte din premiul Heliade-Rădulescu),
pentru Mic tratat de lingvistică generală ş.a.m.d.
Alţi universitari, dincolo de aptitudinile manifestate în câmpul
educativ şi ştiinţific, se implicau şi în alte diverse activităţi
extrauniversitare, aducătoare de profituri (li se mai spunea şi belferi85). În
fapt, la noi, nu puţini au fost profesorii care au consimţit la un dublu joc:
al cumulului şi al funcţiilor anexe, al activităţilor extrauniversitare. Până
şi un poet-filosof de sensibilitatea lui Lucian Blaga aspira încă din
83
Vezi Rodica Calcan, Horia Florian Popescu, Revista Fundaţilor Regale. Indice
bibliografic adnotat, Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară, 1995.
84
Asupra acestui aspect vezi Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1983, p.98-117. Caracostea aduce ca secretar de editură pe fostul său şef de
cabinet, când era ministru al Educaţiei Naţionale, pe Barbu Theodorescu, şi tot el a
promovat pe Mihai Beniuc la „Revista Fundaţiilor Regale”, acesta fiind asistent la
Universitatea din Cluj, iar din 1944 conferenţiar la Iaşi, după ce în anii războiului lucrase
la cenzură.
85
Evident, nu în sensul promovat de Ioachim Botez, pentru anii 30, în Însemnările unui
belfer, 2 vol., Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935, 1939.
372
tinereţe la beneficiile ce le aduce cumulul, proiectând logodnicei sale (la
17 februarie 1920) un viitor ce avea ca inspiraţie – cu certitudine – ceea
ce văzuse la alţii: îşi va da imediat doctoratul, va cutreiera Europa vreo
doi ani, până va putea ocupa conform legii catedra de Estetică şi
sociologie de la Cluj; iar dacă nu se va putea direct profesor, atunci
„conferenţiar, ziarist, literat şi mare poet, iar tu ca decor al Ardealului. Mi
se vor da şi alte slujbe în Cluj, bineînţeles slujbe din care încasezi fără
muncă”86. În cele din urmă n-a fost chiar aşa cum şi-a imaginat el, atunci,
ci poate mult mai bine, în diplomaţie, ajungând apoi şi profesor
universitar, fiind totodată ministru plenipotenţiar al României la
Lisabona. În acest context, de pildă, în afara salariului de la Ministerul de
Externe (22.150 lei/lună brut, ca ministru plenipotenţiar cl. II), Blaga mai
primea în 1939 suma de 4440 lei lunar, ca universitar, iar suplinitorul
său, D.D. Roşca, pe lângă leafa de titular, mai lua 8560 lei/lună.
Şi pentru a rămâne printre ardeleni, Ioan Lupaş – de exemplu – a
făcut parte din consiliul de administraţie al Băncii Albina din 1917 până
la naţionalizarea acesteia (a fost chiar şi vicepreşedinte), după ce între
1915-1917 fusese cenzor; s-a aflat totodată printre fondatorii Institutului
de Arte Grafice şi Editură „Ardealul”, înfiinţat în 1919, fiind apoi şi
membru în consiliul de administraţie al acestuia; această ultimă
însărcinare a avut-o şi în cadrul Întreprinderilor Forestiere Române,
societate pe acţiuni pentru exploatarea pădurilor, întemeiată la Cluj în
1920, la început fiind doar în comisia de cenzori a societăţii; din 1927,
Lupaş a figurat şi în consiliul de administraţie al Băncii Agrare din Cluj,
iar în 1941 intră şi în consiliul de administraţie al Societăţii Naţionale de
Gaz Metan din Bucureşti, în afara acestor însărcinări căpătând de-a
lungul vremii şi statutul de deputat în Congresul metropolitan din
Transilvania, în Congresul Naţional Bisericesc din Bucureşti şi în
Sinodul Eparhiei Cluj87 – din toate aceste locuri primind remuneraţii,
dividente, diurne etc., iar o vreme a ocupat şi portofolii ministeriale.
Pe de altă parte, în vremea ministeriatului său la Sănătate şi
Ocrotiri Sociale din 1926-1927, I. Lupaş a fost în centrul unor scandaluri
de corupţie, îndeosebi legate de chestiunea furniturilor sanitare din
86
Cf. Dorli Blaga, Epistolar Lucian Blaga. Excurs sentimental, IX, în „Manuscriptum”,
4/1979, p.138-139.
87
Al. Moraru, Activitatea istoricului Ioan Lupaş în cadrul Adunării Eparhiale Ortodoxe a
Clujului între anii 1921-1945, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Teologia Ortodoxă,
42, 1997, nr.1-2, p.55-66.
373
Germania, în contul reparaţiilor de război, care i-au şi adus porecla de
„Popa Seringă”. Pe acest subiect, a intentat mai multe procese de
calomnie. De asemenea, tot din motive financiare, la începutul anilor ’20,
Lupaş a fost acuzat că şi-ar fi însuşit bani din fondurile căminelor
studenţeşti, în calitatea lui de director al acestora; deşi comisia instituită
pentru verificarea gestiunii (în 1923) l-a absolvit de suspiciunea
delapidării (fiind totuşi silit să dea o sumă importantă înapoi), ancheta a
generat dezbateri aprinse şi a menţinut totodată îndoiala în această
direcţie88. Iată de ce, nu întâmplător, Victor Slăvescu îl caracteriza pe
Lupaş ca „niciodată sătul de bani”89. Mai mult chiar, la începutul lui
martie 1943, istoricul clujean a fost „divulgat” la Academie că a decontat
un bilet de tren la vagon-lits fără a fi făcut drumul în interesul acesteia,
fiind silit să înapoieze banii. De altfel, pentru Rosetti, Ioan Lupaş era un
„borfaş ordinar” şi pentru multe alte motive, asupra cărora nu insistăm
aici90.
Dar nu este singurul universitar în această postură... jenantă!
Pentru că este clar: nu iese fum fără foc! Bunăoară, în mai 1885, D.A.
Sturdza îl bănuia pe Al. Odobescu că era implicat (împreună cu Ion
Bălăceanu) în dispariţia unor bani destinaţi reparării Capelei ortodoxe
române din Paris, bani aflaţi în casieria Legaţiei (unde Odobescu era
secretar de legaţie). Şi în 1884, şi în 1885, Odobescu a primit de la
Academie câte 10.000 lei pe an pentru copierea unor documente; or, de
fiecare dată, banii au fost împărţiţi între Odobescu şi G. Bariţiu, fără
realizări notabile. În plus, mereu şi mereu Odobescu cerea bani pentru
lucrarea sa Tezaurul de la Pietroasa, pe care n-o mai termina. De aceea,
D.A. Sturdza adnota pe una din scrisorile lui Odobescu, din 11 mai 1885:
„arheologia e un mijloc practic de a sparge lăzile şi de a trăi în lux”, iar
Odobescu procedează „după obiceiul boierilor din Fanar, crede că mai
88
Vezi şi Mircea Popa, Victor Papilian – Un jurnal deghizat, în „Manuscriptum”, 3/1988,
p.136-140. Faptul este confirmat şi de R.R. Rosetti, care la 3 mai 1943, plimbându-se cu
P.P. Negulescu prin Cişmigiu, află următoarele „Îmi spune că el era ministru al Instrucţiei
Publice în 1920, când I. Lupaş a fost prins furând, la cantinele studenţilor din Cluj.
Averescu, care era prim-ministru, a vrut dintâi să deie pe Lupaş în judecată, dar
consideraţiuni politice, cât şi a unui spectacol ungurilor l-au făcut să renunţe”. (Radu R.
Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti,
Edit. Adevărul, 1993, p.236-237).
89
Cf. Radu R. Rosetti, Op. Cit., p.163.
90
Mai vezi Ibidem, p.207, 210.
374
iute capeţi făcându-te obraznic”91. De asemenea, se pare că şi Nae
Ionescu a delapidat 700.000 lei de la Societatea „Centrala Cărţii”, fondată
de Aristide Blanc.
Revenind la activităţile extrauniversitare aducătoare de profituri,
trebuie menţionat aici şi Dimitrie Gusti, care a mai fost, pe lângă profesor
universitar, preşedinte la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (din
1929)92, la scurt timp este ales decan al facultăţii de litere, devine apoi
preşedinte al Oficiului Naţional, preşedinte al Societăţii de
Radiodifuziune, chiar ministru la Instrucţiune, comisar al României la
expoziţiile internaţionale din Franţa şi SUA, director al Editurii Cultura
Naţională, director al Fundaţiilor Regale, preşedinte al Serviciului Social,
preşedinte al Academiei etc., uneori în succesiune, alteori în cumul. De
asemenea, a fondat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială
(1919–1921), Institutul Social Român (1921-1939, 1944-1948)93,
Institutul de ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul naţional
de cercetări ştiinţifice (1947-1948), punând totodată bazele Muzeului
Satului (1936). ş.a. În plus, mai era şi în diverse consilii de administraţie.
De altfel, spre sfârşitul perioadei interbelice, Gusti ajunsese „cel mai
formidabil titanosaur al bugetului” şi „eminentă lichea carlistă”, fiind un
personaj care a ştiut mereu să cadă în picioare. „Sociologia militantis” pe
care o proclamase a devenit pentru el o „sociologia ingurgitas”, după
cum s-a exprimat un contemporan al său94. În schimb, alţii afirmă despre
Gusti că, „în relaţiile sociale, era cunoscut prin generozitate, bunătate,
atenţie, grijă faţă de nevoile materiale personale ale celor din jur”95. Iar
din această ultimă perspectivă, exemplele sunt nenumărate.
Iancu Botez era fondatorul şi directorul unei bănci din Iaşi, o
vreme preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din acelaşi oraş,
91
Al. Odobescu, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia
Lovinescu, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.424.
92
Prin Decretul Regal nr. 360 din 7 februarie 1929 s-a înfiinţat Casa Autonomă a
Monopolurilor Regatului României, care includea şi monopolul tutunului. Acest organism
avea la acea dată şase manufacturi de tutun, un institut de cercetare, 12 inspectorate ale
culturii şi fermentării tutunului.
93
În acest context conducând şi revistele: „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”
(1919-1943) şi „Sociologie românească” (1936-1944).
94
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala,
2005, p.99-100.
95
Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Edit. Fundaţia
Culturală Română, 1998, p.102.
375
caracterizat astfel de un contemporan al său: „Era foarte activ: când la
Iaşi, unde avea şi catedra de engleză, când la Bucureşti, pentru a fi la
curent cu bursa afacerilor. Totdeauna grăbit, totdeauna cu o havană
groasă în gură, înconjurat mereu de acel fum specific înecăcios şi
dens”96. Deşi ca profesor universitar n-a lăsat cine ştie ce urme cât de cât
notabile, din punct de vedere material mereu căuta să profite de această
calitate (îndeosebi prin comisiile de bacalaureat şi de capacitate). Dar nu
numai atât! De exemplu, Victor Slăvescu notează în jurnalul său, la 26
ianuarie 1939: „Vine I. Botez de la Iaşi, fost senator, care îmi cere să-i
dau putinţa să-şi mai completeze veniturile prin câteva consilii de
administraţie”97. Şi nu era întâia dată când făcea acest lucru! Iar portretul
universitarului ieşean este întărit sau întregit şi de alţii, fiind apreciat ca
„versat în dezlegarea problemelor financiare şi economice”, mereu
„grăbit şi preocupat mereu de mersul bursei, calculând într-una şi căutând
să ajungă la dezlegarea prozaicelor probleme bancare la care lucreează cu
o tenacitate şi pricepere pentru care mulţi îl invidiază”98.
Pe lângă cumulurile în domeniu – profesor la Universitatea din
Bucureşti, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala
Superioară de Asistenţă Socială (1929-1935) şi la Şcoala Superioară de
Statistică (1930-1935) –, Mircea Vulcănescu mai era referent la Oficiul
de Studii de pe lângă Ministerul de Finanţe (care trece în 1931 la
Ministerul Industriei şi Comerţului, readus apoi în 1932 la Finanţe), o
vreme director al Direcţiei Vămilor (1935-1937), după aceea al Datoriei
Publice99, dar şi membru în Consiliul de Administraţie al Creditului
Judeţean şi Comunal, membru al Consiliului de Administraţie al Casei
Autonome a Monopolurilor Regatului României, în Comitetul Bursei ş.a.
În 1940, C. Rădulescu-Motru a fost preşedinte al Consiliului de
administraţie la Casa Pensiilor.
Iar ca cei menţionaţi până acum au mai fost şi alţi universitari
literari, mai mult sau mai puţin implicaţi extrauniversitar: Sextil Puşcariu,
în afara calităţii de profesor (în urma căreia primea, în 1940, suma de
96
Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.308-309.
Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, ed. Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti,
Edit. Enciclopedică, 1996, p.346-347.
98
Ioan Dafin, Figuri ieşene, ed. II, Iaşi, Edit. Viaţa Românească, [1927], p.45.
99
După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice,
unde a rămas până la 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor
membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”.
97
376
30.000 lei/lună), era director al Muzeului Limbii Române (pentru care
mai lua 12.000 lei/lună, iar în plus i se asigura locuinţă, utilităţi – apă,
lumină, încălzire etc. – şi servitori, fără nici o plată suplimentară),
membru al Academiei Române (transport gratuit pe CFR, clasa I, bonuri
valorice în valoare de aproximativ 5000 lei/lună), coordonator al
Dicţionarului Academiei (20.000 lei/lună), reprezentant al României la
câteva Institute şi Comitete internaţionale (transport şi cazare gratuite,
plus diurnă de mii de lei), director al Institutului Român din Berlin (fără a
se şti retribuţia pentru contractul pe cinci ani, rămas „confidenţial” în
epocă100) etc. – toate acestea doar pentru toamna lui 1940; Al. Lapedatu
era din 1919 acţionar al Societăţii de editură, tipografie şi legătorie
„Cultura Neamului Românesc”, iar mai apoi a făcut parte regulat din
diverse consilii de administraţie, precum cel al Uzinelor de Fier şi
Domeniilor de la Reşiţa101, al Băncii de Scont şi Schimb din Ardeal102
ş.a.; Lucian Blaga era acţionar la Banca Centrală pentru Industrie şi
Comerţ, S.A. (Cluj), cu sucursale în Alba Iulia, Bistriţa, Haţeg, Sibiu şi
Turda, ce poseda un capitol de 50 milioane lei, poetul-universitar fiind
ales în martie 1939 ca membru în consiliul de administraţie; Silviu
Dragomir avea acţiuni şi făcea parte din consiliul de administraţie al
Băncii Agrare din Cluj, context în care i s-a intentat un proces şi a primit
o condamnare în 1949103; Vasile Pârvan, D. Gusti şi Marin
Simionescu-Râmniceanu făceau parte din consiliul de administraţie al
Editurii „Cultura Românească”, fondată de bancherul Aristide Blank
ş.a.m.d.
Toate aceste aspecte evidenţiate până acum indică grosso modo
şi pentru universitari o anumită dorinţă şi gust pentru îmbogăţire, pentru
confort şi un trai fără griji, fiind totodată preocupaţi de a transmite
urmaşilor nu doar numele şi prestigiul, ci şi un capital financiar ori
100
Vezi şi Institutul Român la Berlin, în „Revista critică”, XIV, 1940, nr.4, p.238-243;
Irina Nastasă, Sextil Puşcariu şi Institutul Român din Germania, în „Studia Universitatis
Petru Maior”, Historia, IX, 2009, p.217-246.
101
De la aceasta a încasat doar în anul 1939 suma de 339.923 lei (cf. Biblioteca
Academiei Române, Fondul Al. Lapedatu, vol.XVII, f.2-8). Este explicabil în acest
context faptul că la 30 iunie 1939 Al. Lapedatu îl roagă pe V. Slăvescu să intervină pe
lângă Malaxa ca să-l păstreze în Consiliu (Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II,
p.404).
102
Arh.St.Cluj, Camera de Comerţ şi Industrie, dos. 17.
103
Detalii la Sorin Şipoş, Silviu Dragomir – istoric, Cluj, Centrul de Studii Transilvane,
2002, p.66-73.
377
bunuri materiale de valoare. Pentru o mai exactă cuantificare a averii, cu
alte cuvinte pentru a determina originea îmbogăţirii (deşi nu ne-am
propus să dezvoltăm acum această temă), ar trebui să punem în ecuaţie în
primul rând moştenirea familială – punctul de plecare – şi averea finală.
Apoi, în cadrul acestei simple construcţii matematice, este nevoie să
vedem ce au adus căsătoria, veniturile profesionale, cumulurile etc. Şi nu
în ultimul rând, nivelul averii este în strânsă legătură cu numărul copiilor,
stilul de viaţă, priceperea în chiverniseală etc.104.
De pildă, George Călinescu nu a avut o viaţă prosperă, trecând
adeseori prin momente de criză, dar nu a avut nici griji materiale. Iar una
din motivaţiile oferite de soţia lui este faptul că G. Călinescu „nu avea
suficient simţul realului” în materie de bani, dar „soţul meu gospodărea
banii şi hotăra ce trebuie făcut şi ce nu”. În 1936, când a luat premiul
Academiei (100.000 lei), a preferat să plece în excursie în Franţa şi Italia,
decât să cumpere o casă, suma părându-i-se neîndestulătoare. În ultimii
ani ai vieţii, de exemplu, când venea acasă de la Academie, dădea bacşiş
şoferului câte 100 lei105. De altfel, Călinescu era generos cu colaboratorii,
oferindu-le unora lunar sume de bani, în vreme ce soţia lui avea doar o
pereche de pantofi (prin anii ’49-’50). În plus, era şi neatent – „distrat”
am putea spune –, de mai multe ori căzând victimă hoţilor de buzunare,
îndeosebi în mijloacele de transport în comun. De aceea, din 1942 a dat
soţiei o procură prin care o însărcina să-i ridice banii de oriunde
(facultate106, Academie, bancă, CEC, edituri, reviste etc.).
Aşadar, cu rare excepţii, universitarii „literari” au dovedit o reală
deprindere în asigurarea securităţii materiale. În plus, aproape toţi au
investit în plasamente garantate de stat, Ion Crăciunescu – de pildă –
lăsând Universităţii din Bucureşti întreaga lui avere de acest fel, 90.000
lei aur, pentru constituirea unui fond pe baza căruia să fie trimişi studenţi
români în străinătate pentru specializarea în filosofie. De asemenea, după
retragerea sa din învăţământ, în 1945, I. Lupaş a constituit la Institutul de
Istorie Naţională din Cluj o Fundaţiune „Profesor Ioan Lupaş”, cu un
104
Parţial, această analiză s-ar putea face şi pe baza declaraţiilor depuse de fiecare
universitar în 1939, în temeiul Legii pentru controlul averilor (din 1938). Vezi
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Învăţământului. Direcţia învăţământului superior, dos.
856/1938; Ibidem, dos. 1139/1941.
105
I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.142.
106
Ca profesor la Universitatea din Iaşi, Călinescu primea de la 1 aprilie 1939 un salariu
de 12.450 lei, de la 1 iulie 1939 va primi 14.150 lei, iar din august 1940 – 19.350 lei.
378
capital de 286.000 lei (sporit în 1946 la 500.000 lei), în efecte de stat,
donând totodată 3515 volume, adăpostite în aşa-numita „Sala Ioan
Lupaş”. Iar aceste gesturi au fost făcute într-o ţară în care obiceiul
mecenatului n-a prea fost vizibil107, nici atunci cine ştie ce, dar acum
chiar deloc.
Pe de altă parte, majoritatea profesorilor s-au îngrijit să deţină în
proprietate cel puţin un imobil în centrul universitar. Ilie Bărbulescu avea
o situaţie materială de „om bogat”, locuind într-o somptuoasă casă din
Iaşi (str. Speranţa 13), dar primind ca „zestre” şi un hotel confortabil în
parcul din Sinaia, unde locuia în vacanţe, iar în plus îi aducea şi serioase
profituri financiare. Tot în Iaşi, Octav Botez avea o impresionantă casă
pe o stradă importantă (la nr. 1), lângă Spitalul Sf. Spiridon, care astăzi îi
şi poartă numele fostului universitar. De asemenea, Orest Tafrali a avut o
locuinţă impozantă pe actualul bulevard Ştefan cel Mare nr.26108, iar
Iancu Botez una şi mai şi pe str. Albineţ. Despre casa lui Anton Naum
stau mărturie cele notate de Teohari Antonescu în Jurnalul său, cu ocazia
unei vizite: „De când sunt pe planeta Pământ n-am văzut o casă mai bine
aranjată şi mai cu gust, unde se vede sentimentul de ordine şi ales al
poetului, nici o poziţie mai frumoasă pentru văzul Iaşului şi
împrejurimilor. Zicea Naum că venind Maiorescu la dânsul ar fi oftat şi
cerut să facă schimb cu căsuţa lui din Bucureşti”109.
Dacă la începutul căsniciei Garabet Ibrăileanu a stat în două
camere, cu chirie, în 1903 se mută într-o casă mai mare de pe str.
Română, cu şapte încăperi, a unei mătuşi. Aşa cum am arătat în altă
parte, imobilul a fost mistuit de flăcări în 1918, Ibrăileanu ajungând din
nou în gazdă pentru câţiva ani, pe str. Coroi. Însă imobilul din urmă a
fost cumpărat de universitarul chirurg I. Tănăsescu, care l-a scos în stradă
pe criticul literar în urma unui proces de evacuare, şi abia în urma acestui
incident Ibrăileanu şi-a cumpărat propria casă – ce aparţinuse inginerului
107
Am putea vorbi de excepţii în cazul Academiei Române, care a beneficiat de câteva
donaţii şi moşteniri semnificative (vezi de pildă vol. Academia Română. Acte de
fundaţiune, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Bucovina”, 1932), însă raportat la
potenţialul naţiunii şi a numărului de donatori, cuantumul poate fi apreciat ca fiind
minimal. Iar confiscările de după 1948 şi nepriceperea rău intenţionată în a recupera
averile după 1990 au făcut Academia şi mai săracă.
108
Construită în 1901, astăzi adăpostind tipografia Episcopiei Catolice.
109
Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005,
p.91.
379
M. Enea –, cu împrumuturi de la bănci şi de la Creditul Urban, în
Fundacul Buzdugan (astăzi nu mai există) nr.10: o locuinţă nu prea mare,
cu grădină de jur împrejur, multă vegetaţie şi livadă, ce oferea linişte, iar
ca vecini având familia Ionel şi Lily Teodoreanu.
Tot în Iaşi, pe la începutul anului 1930, Iorgu Iordan a
achiziţionat un imens imobil, cu o grădină mare (pe str. Lascăr Catargi
70), aflată sub ipotecă la Creditul Urban. Iordan a luat bani de la o bancă
ieşeană şi de la Casa de ajutor a corpului didactic pentru a plăti ipoteca,
după care a vândut pe un preţ bun o parte din curte (care era foarte mare),
banii fiind investiţi apoi în refacerea imobilului. Când a cumpărat casa,
Iordan era şi director al Teatrului Naţional din localitate (din 1928), iar
după aceea, pentru a-şi putea achita datoriile şi a întreţine onorabil
locuinţa a luat ore suplimentare la cele două şcoli particulare „M.
Kogălniceanu” (una de băieţi, alta de fete). În plus, anii crizei economice
din 1930-1933 au dus la devalorizarea banilor, deci şi a datoriei lui
Iordan faţă de Creditul Urban, aşa încât şi-a achitat relativ repede şi uşor
restanţele pentru casă. Când s-a mutat la Bucureşti, Iorgu Iordan a donat
casa iniţial Primăriei din Iaşi (în 1946), cu condiţia s-o amenajeze ca azil
pentru învăţătorii şi profesorii pensionari, apoi Ministerului Sănătăţii,
multă vreme funcţionând aici centrul de colectare a sângelui. La fel a
procedat şi Andrei Oţetea cu fastuoasa sa locuinţă, pe care în anii celui
de-al doilea război mondial a închiriat-o filialei ieşene a Institutului
German de Ştiinţe, pentru ca după 1945 să o cedeze Institutului de
bacteorologie.
Dacă imediat după căsătoria sa cu Maria Colţescu, Ioan Bogdan
a locuit o vreme în casa socrilor din Bucureşti, pe Calea Victoriei 158, nu
după mult timp şi-a construit un imobil impozant pe strada Fetei 9 (azi
str. I. Bogdan), pe lângă Calea Dorobanţilor. Al. Lapedatu a înălţat o casă
la Cluj, a sa, pentru ca mai apoi să ridice vizavi un alt imobil, cu etaj,
pentru copiii săi; iar pentru diversele angajamente ce şi le asumase în
capitala ţării (de natură politică sau la Academie), cumpărase şi acolo un
apartament bine plasat, pe Calea Victoriei (deşi, ca ministru, stătea la
Hotel „Splendid”), în vreme ce în Poiana Braşov şi-a construit o vilă
cochetă. Tot în inima Ardealului, Fl. Ştefănescu-Goangă deţinea o casă
spaţioasă în proximitatea Universităţii (azi B-dul Republicii), în vreme
ce-şi păstrase şi pitorescul imobil al bunicilor lui din Curtea de Argeş
(str. Castanilor), construit în secolul al XVIII-lea, în stilul arhitecturii
380
locale110, iar mai apoi va deveni şi proprietarul unui imens apartament în
Bucureşti, de 6 camere (str. Masarik 22, apoi Iulius Fucik). Ioan Lupaş
şi-a construit, tot la Cluj, o casă impresionantă, concepută de arhitectul
Horia Creangă111, acelaşi care a realizat vila lui Petru Groza din Deva şi
cea din Bucureşti a lui O. Goga (pe str. Armaşului). Colegul său de facultate, N. Bănescu, poseda un imens apartament (un etaj întreg) într-un
imobil din inima Clujului, pe actuala str. Iuliu Maniu (fostă 6 Martie).
În capitală, pe cheiul Dâmboviţei (de unde începe str. Iulia
Hasdeu), Pompiliu Eliade avea ridicată o impozantă vilă, concepută de
vestitul arhitect Henry Suskind. O casă imensă, de „om bogat”, a avut şi
George Murnu, astăzi pe str. Arh. Louis Blank 9A, iar proprietăţile
imobiliare ale acestuia ar fi trebuit să crească enorm după decesul fratelui
său, Dumitru Murnu, în 1941112. După ce a murit tatăl său, Tudor Vianu
se mută din locuinţa părinţilor de pe str. Cortului 14 (azi Emil Balaban),
luând în chirie un apartament pe b-dul Carol, unde va sta până la
însurătoarea cu Elena Irimescu. După căsătorie va închiria un spaţiu mai
încăpător pe Calea Dorobanţi, pentru ca apoi să-şi cumpere o casă pe str.
Andrei Mureşanu 33, unde a locuit până la sfârşitul vieţii.
Prin anii ’30, Octavian Goga – ajuns profesor la Universitatea
din Cluj în 1937 – locuia la Bucureşti într-o casă pe str. Puţu cu Piatră nr.
6, imobil impunător, cu o curte pavată cu dale de piatră, cu câţiva brazi
frumoşi, în fundul curţii fiind două garaje şi mai multe încăperi pentru
110
Până nu demult a adăpostit Biblioteca Municipală, imobilul fiind retrocedat din 1997
lui Andrei Cristian Roman, din Bucureşti, care „moşteneşte” de fapt prin fosta lui soţie
(decedată). De la data retrocedării, casa a fost utilizată de membrii Uniunii Artiştilor
Plastici, ca spaţii comerciale, de depozitare etc.
111
Pentru detaliile construirii şi cum a fost gândită locuinţa vezi Ioan Lupaş –
Corespondenţă, I, ed. Radu Ardelean şi Lucian Giura, Sibiu, Edit. Tribuna, 2003,
p.207-212.
112
Dumitru Ion Murnu fusese diplomat, cu un excepţional fler al afacerilor, murind însă
în 1941, fără a avea copii. În acest context, fraţii săi – George, universitarul, şi Arie, acesta
din urmă afirmându-se ca pictor – deveneau succesori de drept ai defunctului (în principal
al unui imobil cu 12 apartamente, din str. Paris nr. 4, dar încă multe alte proprietăţi: trei
locuinţe cu terenuri în Braşov, în com. Vasilaţi, jud. Călăraşi, şi lângă Găieşti, plus vreo
250 ha prin Tunari, apoi Stroieşti-Bragadiru şi Gura Foii, jud. Dâmboviţa, prin judeţul
Braşov şi Călăraşi). Numai că la succesiune s-a prezentat şi administratorul lui D. Murnu,
Radu Câmpeanu, afirmând că există un testament (în fapt o copie nelegalizată) prin care
s-ar lăsa întreaga avere la doi copii din flori, necunoscuţi până atunci. Acest aspect a
blocat la vremea respectivă (de război) rezolvarea cazului, restituţia făcându-se după
2001, prin atribuirea întregii averi falşilor moştenitori şi nu urmaşilor familiei Murnu.
381
oamenii de serviciu113. Deşi profesor la Cernăuţi până în 1940, Teofil
Sauciuc-Săveanu avea o locuinţă cu tot confortul pe Şoseaua Bonaparte
10 din Bucureşti, unde a şi fost jefuit de nişte soldaţi sovietici în 1945
etc.
Destul de târziu şi-a ridicat o locuinţă (abia în 1940) şi Ioan
Hudiţă, prin credit ipotecar, însă la Bucureşti, în Vatra Luminoasă, pe
atunci un cartier mărginaş al capitalei, dar cochet, modern şi plin de
verdeaţă; până atunci stătuse cu chirie într-un imobil al familiei Eustaţiu.
Până la divorţ, Eugen Lovinescu a locuit pe str. Câmpineanu nr.40 (apoi
str. 6 Martie nr.95), pentru ca apoi să-şi cumpere un apartament în b-dul
Elisabeta nr. 95 (astăzi b-dul Kogălniceanu nr.49), în rate, cu bani
împrumutaţi de la Creditul Funciar Urban din Bucureşti, prin Casa
Şcoalelor114. Când a venit la Universitatea din Iaşi, în toamna lui 1929,
Al. Claudian s-a instalat într-o locuinţă cu chirie, pe str. Păcurari 79, în
casa căpitan Mirauţă, soţia sa Zoe făcând naveta ca profesoară la Tg.
Frumos, ceea ce la vremea respectivă nu era tocmai uşor, pentru că măcar
două nopţi trebuia să rămână acolo. Abia în aprilie 1937 a reuşit Claudian
să se mute într-o locuinţă proprie, din dealul Copoului, zonă cunoscută în
epocă drept „Iaşul cel Nou”. În schimb, Aron Densusianu a locuit cât mai
aproape de universitate, pe str. Carol 42.
Au existat însă şi cazuri de genul acesta: Petre Grimm a
cumpărat încă din 1922, cu preţ real, un imobilul de pe strada Eminescu
10 din Cluj115, de la fraţii István şi Vilma Jekei. A clădit apoi deasupra
casei vechi un etaj, investind sume însemnate, între familia Grimm şi
fraţii Jekei născându-se totodată o reală prietenie, care a durat nu numai
până a trebuit să plece familia universitarului din Cluj la Sibiu (din
toamna lui 1940), ci şi mai apoi. Într-adevăr, fraţii Jekei au întreţinut o
neîntreruptă corespondenţă cu Petre Grimm, cumpărând de la el unele
lucruri rămase în Cluj, primind şi dând diferite încredinţări etc. Încă de
când era la Cluj, Petre Grimm şi-a transcris casa pe numele fiicei sale,
prin căsătorie devenită cetăţean britanic. Numai că în cursul lunii
113
Goga mai era şi proprietarul unui vestit castel la Ciucea, achiziţionat încă din 1919 de
la văduva poetului Ady Endre, devenit reşedinţă nu doar ocazională după ample lucrări de
reconstrucţie, aici fiind de altfel şi înmormântat.
114
În anul 2000, fiica acestuia, Monica Lovinescu, a donat locuinţa Fundaţiei Humanitas
Aqua-Forte, desfăşurându-se aici mai multe proiecte culturale, inclusiv un Cenaclu
Lovinescu. (Vezi şi http://www.casa-lovinescu.ro).
115
Cf. Cluj, Cartea Funciară, nr. 7010.
382
octombrie 1942, Petre Grimm primeşte o scrisoare de la avocatul său din
Cluj, dr. Peter Jenő, în care este înştiinţat despre următoarele: fraţii Jekei,
prin avocatul Peterffy, au dat în judecată conform ordonanţei 1440/1941
pe fiica lui Grimm. Deoarece nu „s-a ştiut” unde se află familia Grimm, a
fost numit un curator. În acest context, judecătoria a condamnat pe fiica
lui Grimm să plătească foştilor vânzători 14.000 pengő despăgubire, cu
dobânzi, şi 1800 pengő cheltuieli de judecată şi de expertiză.
Neefectuându-se plata în termen de 15 zile, s-a cerut vânzarea prin
licitaţie a casei, ceea ce s-a şi întâmplat. (Trebuie reţinut faptul că István
Jekei fusese între timp numit judecător). Prin acest procedeu, István Jekei
a recumpărat imobilul prin licitaţie, din suma plătită recuperând şi
despăgubirile hotărâte de instanţă116.
La Cernăuţi, Alexe Procopovici a cumpărat în vara lui 1923 un
teren de 767 m2, aflat în proprietatea primăriei şi gestionat de Biroul
pentru Lichidarea Administraţiei şi Averii Bucovinei117. Preţul era unul...
aproape simbolic (10.738 lei), însă cumpărătorul avea obligaţia de a
construi pe acel teren o casă, iar imobilul nu va putea fi vândut minim 12
ani118. În cinci ani, Procopovici a reuşit să înalţe o splendidă locuinţă, în
stilul românesc al epocii, cu foişor, cu subsol şi mansardă, având şase
camere, două bucătării, spălătorie, holuri, baie ş.a., imobil în care s-a
mutat de la finele lui 1929, fiind situat pe str. Aviator Gagea nr. 3. Însă
din toamna lui 1938 Alexe Procopovici se transferă la Universitatea din
Cluj, prin „chemare”, fiind astfel nevoit să-şi părăsească şi locuinţa, pe
care încă nu avea dreptul să o vândă, în conformitate cu prevederile
contractuale. În acest context, casa a fost închiriată începând cu 1941,
primind 40.000 lei pe an, noul locatar fiind căpitanul Nicolae Rotta,
magistrat la Curtea Marţială119, pentru ca în 1944 proprietarul să piardă
imobilul cu totul, prin încorporarea Bucovinei la URSS, neprimind astfel
nici o despăgubire.
Alţi universitari au achiziţionat imobile şi proprietăţi şi în alte
localităţi decât cea de reşedinţă, în mediul urban sau diverse staţiuni
balneo-climaterice ori la ţară. De exemplu, V.A. Urechia avea în afara
locuinţei din Bucureşti şi o confortabilă vilă în Sinaia, la fel cum şi Tudor
116
N-ar fi lipsit de semnificaţie să se verifice care sunt acum proprietarii imobilului şi pe
temeiul căror acte şi-au validat proprietatea.
117
Terenul aparţinuse familiei Alojzi şi Eugenia Friedel.
118
Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 5, f.3-4.
119
Cf. Ibidem, f.88.
383
Vianu va reuşi prin anii 30 să dobândească una tot în această localitatea
de pe Valea Prahovei. În octombrie 1938 (pe cînd era ambasador în
Portugalia), Lucian Blaga a achiziţionat o proprietate în imediata
apropiere a Bistriţei (mai degrabă o grădină cu o căsuţă, o „Quinta”, „pe
o colină care coboară în terase şi are în faţa ei o privelişte întinsă”, cu
vreo 1000 pomi)120, apoi o alta la Vatra Dornei121 şi în cele din urmă la
Cluj, în mai 1948 având în posesie şi 4,5 hectare de pământ. În afara
locuinţei din Cernăuţi, Leca Morariu şi-a înălţat la Tărăşeni, prin
1935-1936, un soi de gospodărie ţărănească, cu casă şi acareturi, unde îşi
petrecea o parte din zilele libere şi vacanţe.
Mihail Dragomirescu mai avea, pe lângă imobilul din capitală
(str. Gramont 11), o splendidă vilă la Buşteni, ridicată după primul război
mondial122; şi tot acolo avea o casă de vacanţă D. Caracostea, în vreme ce
Al. Rosetti deţinea şi la Câmpulung o somptuoasă locuinţă, aşa-numita
„Vila Sandu” (pe str. Mihai Bravu 17), unde îşi petrecea vacanţele de
vară123, pe lângă imobilul din capitală, de pe str. Dionisie Lupu. Ca
director al Institutului de Lingvistică din Cluj, Sextil Puşcariu avea
locuinţa asigurată, cu toate avantajele ce decurgea din această funcţie,
însă acesta moştenise şi o casă destul de impozantă la Bran, ridicată în
1909, în care îşi petrecea toate vacanţele (cu excepţia primului război),
aici retrăgându-se şi în ultima parte a vieţii. Aproape la fel şi în cazul lui
Ioan Ursu, care după moartea socrului său, gen. Eremia Grigorescu (în
1919), locuia uneori în vila acestuia de la Câmpulung, în vreme ce ca
profesor la Cluj ocupa un apartament de trei camere pe str. Minervei 13,
cu sufragerie şi bucătărie, împreună cu el stând şi sora lui, Emilia Ursu,
care era studentă aici.
În 1919, văduva lui Ady Endre i-a scris lui Octavian Goga că ea
nu se va mai întoarce la Ciucea, la proprietatea ce o avea de la tatăl ei, şi
120
Când Blaga a revenit în ţară (ca senator, ca universitar etc.), familia s-a instalat nu la
Cluj, ci la „grădina” de la Bistriţa, până la amenajarea casei din Cluj (cf. Cornelia
Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed. Dorli Blaga,
Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p.95, 104-105). Aceste 4 ½ hectare de pământ au fost
vândute în 1947.
121
Casa a fost complet distrusă în timpul războiului, motiv pentru care Blaga a vândut-o
în 1945.
122
În perioada primei căsătorii, cu Adelina, mai ales după 1900, M. Dragomirescu îşi
petrecea verile pe o proprietatea din Valea Călugărească (de fapt era a soacrei).
123
După 1948, Vila „Sandu” a devenit casă de creaţie a Academiei RSR, în ultimii ani
revenind în proprietatea familiei.
384
că ar dori ca aceasta să fie cumpărată de poetul român. Anul următor,
Goga a vizitat proprietatea împreună cu soţia sa, aflând aici o locuinţă
pustie, peste care trecuse şi războiul, fiind însă aşezată într-o zonă
mirifică. Aşa se face că preţul relativ redus al achiziţiei şi amplasamentul
l-au stimulat pe Goga, împrumutând în acest sens 280.000 coroane de la
Banca Agrară din Cluj, pentru a cumpăra domeniul, după reparaţii
instalându-se acolo, în 1922. A fost un loc drag inimii lui, locuind aici
mai în toate vacanţele sau ori de câte ori avea nevoie de linişte şi
reculegere, deşi la Bucureşti poseda o splendidă vilă, invocată mai sus.
Mult timp după aceea, în 1966, soţia sa Venturia va dona statului român
proprietatea, pentru ca în anul următor să se deschidă aici Muzeul ce
poartă numele poetului124.
Deşi prin structură era un citadin, Mihai Ralea a achiziţionat o
proprietate oarecum izolată, înconjurată de păduri, la Dobrina, în
apropierea Huşiului, având o casă cu mai multe camere, unele special
amenajate pentru musafiri, cu cerdac, cu pivniţă (în mare parte ocupată
de butoaie), livadă şi viţă-de-vie125. Este şi explicaţia pentru care Ralea
mai era poreclit şi „Homo Huşensis”. La fel a procedat Onisifor Ghibu,
cumpărând o proprietate şi un imobil la Stana, unde dorea să facă ceva în
genul a ceea ce realizase O. Goga la Ciucea126. Constantin C. Giurescu a
moştenit de la tatăl său casa din str. Berzei 47, pe care o va mări şi
moderniza în 1929, an în care a cumpărat o vie la Odobeşti (cu banii
rezultaţi din vânzarea cu un an înainte a unui lot de pământ la Baba Ana,
jud. Buzău, primit ca zestre de soţia lui), unde va construi o cramă, dotată
cu toate instalaţiile necesare producerii şi păstrării vinului, stimulent
ulterior pentru elaborarea unei monografii a acestei podgorii127; în plus,
între 1933-1934, Giurescu a construit o vilă la Mangalia, în partea de
nord a oraşului (actualmente este integrată complexului sanatorial de
124
Vezi Marta Petreu, Adrian Moldovanu, Locatarii de la Ciucea, Cluj, Edit. Biblioteca
Apostrof, 1998.
125
Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.210. Printr-o hotărâre
guvernamentală din mai 1996, casa şi terenul (circa 2 ha) au trecut în proprietatea
Episcopiei Huşului, aici ridicându-se acum o mănăstire de maici, „Schimbarea la Faţă”, o
bună parte din bani fiind donaţi de Adrian Porumboiu.
126
Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal (1935-1963), ed. Miralena Mamina, Romeo
Dăscălescu şi O.O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1996.
127
C.C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la
1918, Bucureşti, Edit. Academiei, 1969.
385
acolo), iar între 1937-1938 şi-a ridicat o casă la Predeal, pe Cioplea,
rechiziţionată în 1945, iar apoi naţionalizată în aprilie 1950.
Dar şi alţi universitari literari au deţinut proprietăţi agricole,
amintind acum pe: I. Găvănescul, posesor al unui teren cu viţă de vie şi o
locuinţă rurală în dealul Copoului, în afara imobilului din centrul
Iaşului128; Fl. Ştefănescu-Goangă, care avea 137 hectare arabile în com.
Corni (jud. Covurlui); Teodor Naum deţinea 25 hectare teren în com.
Cândeşti (jud. Neamţ); Romulus Cândea avea o casă şi mai mult teren la
Avrig; C. Rădulescu-Motru a moştenit de la părinţi o proprietate la
Butoeşti (jud. Mehedinţi) ş.a. De exemplu, după pensionare şi pentru a
depăşi greutăţile inerente ultimului război mondial, C. Rădulescu-Motru
s-a retras pe acest domeniu, schimbarea de regim generându-i însă nu
doar temeri pentru impozitul imens perceput, ci şi „multe zbuciumări
sufleteşti” – după cum îi mărturisea în februarie 1949 fostului său coleg
de liceu şi vechi prieten, ing. P.N. Panaitescu. În plus, „la suferinţele
mele de chiabur se mai adaugă şi acelea pe care le împărtăşesc cu fiica
mea, ginerele şi copilul lor, din Bucureşti. Câteştrei o duc greu, fiindcă
n-au dreptul să intre în câmpul muncii, ca fii de burghezi. Ei aproape că
se sting de foame”129.
Fără a insista prea mult asupra lui Nicolae Iorga, este de reţinut
totuşi că acesta avea o locuinţă la Bucureşti – primită în dar de la nişte
„admiratori”, în decembrie 1919130 –, achiziţionase anterior o alta la
Vălenii de Munte – pe lângă care funcţiona vestita „şcoală de vară” –,
unde a locuit până la cutremurul din 9/10 noiembrie 1940, după care s-a
mutat la vila sa din Sinaia (str. Codrului, azi Gh. Doja 1), construită de
arhitectul Toma Socolescu pe un teren cumpărat de Iorga cu 38.370 lei de
la Eforia Spitalelor Civile, în 1926131; mai mult, în anii 1930 N. Iorga a
128
După ce a ieşit la pensie, şi-a vândut via, cumpărându-şi un confortabil apartament
într-un bloc de lângă Cişmigiu, în Bucureşti, afectat însă de bombardamentele din
primăvara lui 1944.
129
Dora Mezdrea, Constantin Rădulescu-Motru epistolograf, în „Manuscriptum”,
1-4/2000, p.93-94.
130
Este vorba de imobilul din Şoseaua Bonaparte 8, pe care Iorga l-a donat statului în
1923, ca sediu al Fundaţiei Culturale „N. Iorga”, în acelaşi timp istoricul locuind acolo.
Pentru destinul acestuia vezi Andrei Pippidi, Rezerva de speranţă, Bucureşti, Edit. Staff,
1995, p.5-7.
131
La finele acestui an, 1940, N. Iorga a continuat să lucreze aici la plănuita sa Istorie
universală, fiind înconjurat de soţia şi cumnata lui, Lucia Bogdan, care îi era o apropiată
386
avut o vilă construită la Mangalia, pe malul mării – toate acestea
achiziţionate din venituri proprii (nu beneficiase de dotă sau de
moşteniri), deşi avea o familie destul de numeroasă de întreţinut (cu copii
şi din prima, şi din a doua căsătorie, cumnată etc.), iar mulţi bani îi
investea în propriile tipărituri. A ştiut însă să-şi valorifice din plin
atuurile intelectuale şi poziţia socială ori politică! De pildă, a deturnat o
parte din fondul Congresului de Studii Bizantine pentru a cumpăra litere
greceşti şi cirilice necesare tipografiei personale de la Vălenii de
Munte132, la care a imprimat ulterior – de exemplu –, pe când era rector şi
ministru, Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1931-1932, dar încă alte
două-trei după aceea; dacă, bunăoară, arareori Sextil Puşcariu plătea
autorilor ce publicau în „Dacoromania” peste 150 lei de pagină, pe N.
Iorga îl onora cu 1000 lei pagina133 ş.a.m.d. De altfel, „dezinteresul” lui
Iorga pentru latura materială a vieţii era doar un simulacru, în fond ştiind
bine ce vrea. Bunăoară, intervenind direct într-o afacere financiară cu
librarul său Pavel Suru, Iorga îi scrie acestuia în ianuarie 1918: „afacerile
de bani îmi sunt, cum ştii, foarte neplăcute. Sunt cazuri însă când trebuie
să intervin pentru ca totul să fie în ordine aşa cum doresc eu”134.
Casa de la Vălenii de Munte a fost cumpărată de Iorga în 1908
cu 4000 lei, bani obţinuţi dintr-un contract pentru elaborarea unei istorii a
bisericii româneşti135. Anterior, până la divorţul de prima soţie, N. Iorga
locuise cu aceasta într-o casă cu trei camere şi antreu, pe str. Icoanei 64,
de unde s-a mutat cu puţin înainte de pronunţarea despărţirii legale. A
luat o altă casă cu chirie, ceva mai modestă, pe Aleea Alexe Marin 6,
unde a locuit acolo vreme de patru ani, împreună cu noua soţie – Catinca
–, cu mama lui Zulnia şi cu copii. Apoi s-au strămutat pe str. Buzeşti 42,
locuinţă fără utilităţi, pentru ca abia după achiziţionarea imobilului din
Văleni să înceapă un soi de navetă spre Bucureşti, aici locuind la Hotelul
Regal, iar uneori rămânând peste noapte într-un hotel din Ploieşti. Iniţial,
Iorga văzuse în imobilul de la Văleni doar un loc de „retragere” şi
colaboratoare la diversele instituţii culturale patronate de istoric. Şi tot de aici a fost ridicat
de legionari şi asasinat.
132
Cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), p.224.
133
Cf. Ibidem, p.126.
134
L. Kalustian, Simple note, I, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1980, p.101.
135
N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, 2 vol., Vălenii de
Munte, Tip. Neamul Românesc, 1908, 1909; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită”, a apărut
mai târziu, în 1929 şi 1932, tot la o editură a sa, „Datina Românească”.
387
recreere, îndeosebi în concedii şi week-enduri, localitatea fiind preferată
de bucureşteni pentru vacanţele estivale (doar până la apariţia Peleşului şi
înflorirea staţiunilor de pe Valea Prahovei), de aici ajungându-se uşor la
vestitele – pe atunci – schituri „Suzana” şi „Cheia”. Însă după minime
reparaţii – şi cu ajutorul lui Al. Lapedatu –, acest imobil a devenit
adevăratul domiciliu al familiei, aici mutându-şi sediul „Neamul
Românesc”, întemeind totodată o tipografie (sub forma unei societăţi pe
acţiuni), în care şi-a tipărit majoritatea cărţilor, constituind totodată şi o
sursă de venit prin serviciile de imprimerie oferite altora136.
Aşadar, achiziţionarea unui patrimoniu imobiliar (unul sau mai
multe imobile137) indică la universitari o mentalitate prudentă, care
presupune însă şi disponibilităţi financiare importante nu doar la
achiziţionare, dar şi pentru întreţinere. În plus, un imobil sau o proprietate
bine aranjată şi adaptată necesităţilor sociale era şi o chestiune de
prestigiu, pentru că locuinţa servea cel mai adesea ca loc al socializării,
dar mai ales ca spaţiu de creaţie intelectuală, de reculegere, de intimitate
familială.
Titu Maiorescu avea o casă splendidă în str. Mercur nr.1 din
Bucureşti, al cărei prag a fost călcat de ceea ce putea fi mai select din
punct de vedere cultural şi politic la acea vreme138. A.D. Xenopol – în
anii celui de-al doilea mariaj, cu Coralia Gatovschi (Riria, ca poetă) –
avea la Iaşi „casa deschisă”139 nu doar melomanilor urbei, ci şi artiştilor
136
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda
Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.246-249.
137
Devine sugestivă, de exemplu, consultarea Decretului nr.92 din 19 aprilie 1950, pentru
naţionalizarea unor imobile, publicat în „Monitorul Oficial”, nr.36 din 20 aprilie 1950,
unde aflăm bunăoară că Oltea Apostolescu (fiica lui I. Nistor) avusese 4 apartamente
(Bucureşti, str. V. Lascăr 55); Traian Bratu – 12 apartamente (Bucureşti, str. Crăiţelor 4,
Şos. Vârtej; în Predeal, Bd. Republicii 8); Nicolae Bănescu – 7 apartamente (Bucureşti,
str. Maşina de Pâine 9) ş.a.m.d. De asemenea, Zevedei Barbu, deşi era fiul unui ţăran din
preajma Sibiului, poseda un imobil întreg în Bucureşti, pe fostul Bulevard 6 Martie (azi
Elisabeta), nr.44.
138
Se stabilise aici în 1878, iar după decesul celei de-a doua soţii a lui Maiorescu, Ana (în
toamna lui 1914), acesta vinde imobilul din Mercur 1 şi se mută în casa lui Nicolae
Racotă, care era căsătorit cu o nepoată de soră a Anei Maiorescu.
139
Spaţiosul imobil aparţinea Coraliei şi era situat pe str. Sf. Nicolae nr.9 (Arh.St.Iaşi,
Primăria Iaşi, dos. 343/9/1899-1900, 137 file, tot dosarul). După 1990 casa a fost
destinată să adăpostească Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi. Însă vreme de un
deceniu conducerea instituţiei nu a făcut absolut nimic pentru renovarea clădirii şi punerea
388
de tot felul, un public pestriţ, uneori ridiculizat. Însă avea în acelaşi timp
şi un imobil în Bucureşti, pe str. Armaşului nr. 3 (mai apoi str. Gen.
Eremia Grigorescu).
Prin 1904, Simion Mehedinţi a cumpărat de la familia Daniel
Patrulius o splendidă casă în Bucureşti, pe str. Furiilor (astăzi Dimitrie
Racoviţă 12). Era un imobil impozant, în stilul românesc al epocii, cu
două pridvoare, spre o curte şi grădină plină de vegetaţie aparent
sălbatecă şi neîngrijită, întregul perimetru fiind înconjurat de un gard cu
olane140. În subsolul casei exista bucătăria şi o sufragerie imensă,
mobilată oarecum rustic, cu icoane pe toţi pereţii, aici servindu-se masa
în familie. Camera de zi (un soi de salon) şi un dormitor se afla la primul
nivel, pentru ca la etajul propriu-zis să se găsească trei încăperi imense,
ce constituiau camera de lucru şi biblioteca lui Mehedinţi. Acolo stătea el
şi lucra, şi tot aici îşi primea vizitatorii, având mereu uşa deschisă
studenţilor săi, asemenea lui Maiorescu, de altfel, vreme de vreo trei ani,
până în 1929, la el locuind şi tânăra familie C.C. Giurescu (acesta fiind
ginerele lui Mehedinţi). Spre finele anului 1944 edificiul a fost
rechiziţionat în profitul Confederaţiei Generale a Muncii, aici locuind
vremelnic – doar câteva luni – şi Mihail Sebastian.
Constantin Giurescu a stat cu chirie în str. Ştirbei Vodă 164,
până în primăvara lui 1910, când a cumpărat de la Creditul Funciar
Urban perechea de case din str. Berzei 73-75 (devenită ulterior 47-49), pe
un teren de 760 metri pătraţi, cu 55.000 lei, însă fără electricitate, apă
curentă şi canal, fără baie etc., toate acestea fiind instalate imediat după
achiziţionare. Între 1926-1929, fiul acestuia, C.C. Giurescu – şi el
universitar la litere – a mărit imobilul cu un etaj şi l-a modernizat,
împrumutând bani de la Banca Românească (un milion de lei)141. De prin
toamna lui 1944 până pe la finele lunii iunie 1950, în această casă au
locuit alături de familia Giurescu şi socrul Simion Mehedinţi cu soţia,
pentru ca după arestarea istoricului de către comunişti – la 6 mai 1950 –
ambele familii, cu tot cu copii, să fie evacuate, mai toate bunurile
confiscate fără inventar (inclusiv impresionanta bibliotecă a celor doi
savanţi, ce acoperea trei pereţi ai locuinţei, pe toată înălţimea lor de patru
la dispoziţia cercetătorilor a spaţiului atât de necesar, iar astăzi, probabil, atribuirea nu mai
este de actualitate.
140
Azi se află aici sediul Institutului de Geografie al Academiei Române.
141
Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000,
p.196-197.
389
metri). Foştii proprietari împreună cu familia Mehedinţi au fost mutaţi în
doar două camere (în total cinci persoane), undeva pe str. Alexandru
Moruzi – într-o fostă mercerie –, fără bucătărie şi cu WC-ul în curte142.
După eliberarea din temniţă a lui C.C. Giurescu, cu toţii au mai schimbat
câteva adrese, pentru ca abia în decembrie 1973 să i se retrocedeze
istoricului doar apartamentul de la parterul fostei lui vile, restul rămânând
în posesia statului, iar ca o culme a nenorocirii locuinţa a fost apoi
demolată în august 1987 în cadrul binecunoscutei „sistematizări” urbane.
Demostene Russo a locuit până spre începutul anilor ’30 într-o
căsuţă mică din capitală (str. Viitorului nr. 7), achiziţionând apoi un
imobil impunător, cu etaj, la capătul str. Lucaci nr. 128, înconjurat de un
teren mare, unde a amenajat o grădină cu arbori fructiferi, viţă de vie,
căpşuni, legume şi flori; biroul lui Russo era la etaj, într-o cameră
încăpătoare, cu pereţii acoperiţi de o impresionantă bibliotecă, ce
cuprindea şi opere rare, ediţii princeps, manuscrise etc. Când primea
musafiri, Russo purta mereu o şapcă, de culoare gri şi întotdeauna
musafirii erau serviţi cu ceva: dulceaţă, rahat, unora chiar un pahar de vin
grecesc143. O casă cu iz ţărănesc avea şi Mihail Dragomirescu, pe lângă
parcul „Carol”, pe o uşoară colină, imobilul fiind înconjurat de pomi
fructiferi şi viţă de vie.
Al. Tzigara-Samurcaş avea un impresionant imobil pe str. M.
Kogălniceanu din Bucureşti, la nr. 4, unde va locui împreună cu el şi fiica
sa Ana, măritată cu istoricul Mihai Berza. Şi tot pe aceeaşi stradă, dar la
nr. 10, locuia o altă fiică a lui Samurcaş, Maria, cea măritată cu inginerul
I. Berindei. Ca fiu al lui Alexandru Bădărău, filosoful universitar ieşean
Dan Bădărău a locuit, când se afla în capitală, în casa părinţilor de pe str.
Oţetari, casă imensă, de profesor universitar la drept şi fost ministru al
Justiţiei. Însă şi la Iaşi această familie deţinea importante proprietăţi
imobiliare şi funciare, doar în Copoul de astăzi având aproape 120 ha de
viţă-de-vie şi pomi fructiferi, cu o casă de „boieri” în zona Aleii
Sadoveanu, unde a locuit Dan Bădărău pe când a predat la universitatea
142
Datorită condiţiilor şi a „înghesuielii”, vreme de câţiva ani Simion Mehedinţi şi soţia
au fost găzduiţi la Biserica Mavrogheni, de milostivul paroh al acesteia. Abia în 1957, la
intervenţia lui Petru Groza, universitarul-geograf a revenit în vechea sa casă, de pe str. D.
Racoviţă, împreună cu fiul său Emil (care divorţase între timp de Vanda Braniţki), având
colocatari familia Dimitrie Munster, el bibliotecar la universitate, iar ea medic.
143
Cf. Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism,
1983, p.278; C.C. Giurescu, Amintiri, p.115.
390
din localitate. În plus, soţia universitarului – Maria Veronica – a
cumpărat în nume propriu, în aceeaşi zonă, alte 46 ha de la cumnatul ei,
Theodor Bădărău, toate aceste bunuri fiind naţionalizate în 1949.
Implicat mult în politică, Mihai Ralea – pe lângă locuinţa din Iaşi –
achiziţionează în primăvara lui 1936 o casă impozantă în Parcul Filipescu
din capitală.
În perioada interbelică, Dimitrie Gusti avea un apartament
confortabil, luxos, mobilat modern, cu tablouri, obiecte de artă, cărţi
răspândite pretutindeni etc., situat într-unul din blocurile „Generala” de
pe str. Maria Rosetti. Pe biroul său era „o dezordine simpatică: dosare,
foi-manuscrise, reviste şi ziare desfăcute” etc., corespondenţă,
instrumente de scris etc., ce indica o dublă valenţă a lui Gusti: de „acribie
savantă”, dar şi de „puţină boemie intelectuală”144. În 1938, D. Gusti
devine proprietarul unei noi locuinţe, o casă impozantă pe şoseaua Jianu
(azi Bd. Aviatorilor): „Interior de mare lux – după cum notează un
vizitator din epocă –, mobile moderne, gust din zilele noastre. Stare
materială recentă. La etaj, biroul lui Gusti, luxos, îmbrăcat în biblioteci.
Pe o etajeră un portret cu dedicaţie a lui Mussolini. Într-un colţ, mascat
de un vas fără flori, portretul soţiei sale”145.
Nicolae Petrescu a fost cu adevărat un om cu bani. Rămas orfan
de tânăr, a beneficiat de averea lăsată de tatăl său călătorind pe unde vrei
şi unde nu vrei, audiind filosofi şi sociologi europeni în vogă din primul
pătrar al veacului XX. Restabilit în ţară după război şi devenind
conferenţiar la Universitatea din Bucureşti îşi schimbă stilul de nabab. În
1922 a vândut imobilele moştenite pe calea Moşilor – 14 corpuri de casă,
cu vreo 80 chiriaşi –, iar în anul următor primeşte o avere impresionantă
şi din partea unui unchi decedat ce nu avusese urmaşi direcţi146. Cu toate
acestea, cu o parte din banii rezultaţi din tranzacţia din 1922, N. Petrescu
şi-a achiziţionat o casă personală, de locuit, pe str. Gen. Angelescu nr. 62
(devenită apoi 54). Era stil vilă, cu bucătărie, pivniţă şi ale dependinţe la
subsol, la parter două camere, hol şi baie, iar la etaj alte trei încăperi
mari. În plus, avea o curte mică, cu arbori, viţă de vie şi trandafiri,
144
Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989,
p.12-13.
145
Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, p.314.
146
Va beneficia de aceasta doar după încheierea mai multor procese, în 1929.
391
locuinţa fiind conectată la serviciul telefonic, ceea ce nu era încă uzual pe
la începutul anilor ’20.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţi universitari, care n-au
fost interesaţi de achiziţionarea unui imobil decât foarte târziu, şi adeseori
doar de nevoie. Încă de la numirea sa la Iaşi ca profesor suplinitor la
Universitate (1893), Al. Philippide a tot preferat să locuiască cu chirie, e
drept, în poziţii centrale, cât mai aproape de facultate şi cu un anume
confort: din decembrie 1896 ocupa un apartament din str. Lăpuşneanu, cu
trei camere „mari şi frumoase” şi o bucătărie; după un an s-a mutat cu
noua soţie pe strada Negruzzi 7, într-o locuinţă mai bună, cu multă
„linişte, aer curat, privelişte frumoasă, grădini de jur împrejur, 1400 lei
chirie [pe an]”147; în noiembrie 1898 se mută din nou, abia în aprilie 1911
Philippide reuşind să-şi cumpere o casă, iar acest lucru numai pentru că
imobilul în care stătuse nouă ani cu chirie îşi schimbase proprietarul şi a
trebuit să-l părăsească. Casa cumpărată se afla pe str. Kogălniceanu,
arteră pe care au locuit mai multe personalităţi: Petru Poni, familia
Osvald Teodoreanu (tatăl lui Păstorel), aici se afla una din casele lui M.
Kogălniceanu, iar vizavi de Philippide era fosta casă a lui Calistrat
Hogaş. La fel, în anii 1920, Ov. Densusianu stătea cu chirie în casa lui
De Boissy (azi demolată), pe strada Colţei 24 din Bucureşti, iar Vasile
Pârvan a locuit după război într-un apartament ce aparţinuse soacrei sale,
într-un imobil situat pe colţul dintre Calea Victoriei şi Biserica Amzei.
În perioada când George Călinescu doar aspira la o catedră
universitară, la scurtă vreme după căsătorie, din noiembrie 1929, acesta
locuia cu chirie pe str. Braziliei, în Bucureşti, la nişte proprietari bătrâni
şi cumsecade. În 1938, în postura de conferenţiar la Universitatea din
Iaşi, trebuia să se mute – conform dispoziţiei ministerului – în acest oraş.
În consecinţă, de la 1 noiembrie 1938 până în vara lui 1944, Călinescu a
luat în chirie o locuinţă la câteva străzi prin spatele Universităţii, pe str.
Ionescu nr. 4, un apartament semimobilat, cu două camere, baie şi
bucătărie, tip vagon148; musafirii, când veneau în vizită, trebuiau să treacă
pe lângă bucătărie, iar pentru a se evita totuşi acest lucru, puţin mai târziu
a mai obţinut o anticameră. Călinescu însă nu avea de gând să se
147
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.152
Între 1 noiembrie 1938-30 aprilie 1939, Călinescu a plătit chirie 15.000 lei, iar pentru
intervalul 23 aprilie-26 octombrie 1942 a plătit 17.320 lei, timp în care a locuit aici prea
puţin (cf. I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.219).
148
392
stabilească la Iaşi, motiv pentru care îşi păstrase încă locuinţa din
Bucureşti (str. Aviator Th. Iliescu), pentru că şi aici avea nevoie de un loc
stabil unde să lucreze, mai ales în perioada elaborării Dicţionarului
literaturii române. La Iaşi, încăperea mai mare şi luminoasă, cu o
superbă sobă, a devenit camera de lucru a lui Călinescu şi locul de
primire a musafirilor149. Însă în vara lui 1944 locuinţa va fi bombardată şi
distrusă.
Abia în 1942, la îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide
a-şi face o casă pe terenul din str. Vlădescu 53, din capitală, acesta fiind
primit ca zestre din partea socrilor lui. Cu ajutorul unui antreprenor a
adaptat ceea ce era pe acest teren şi a mai adăugat câte ceva: în principal,
casa avea un hol (mic), o cameră mai spaţioasă (biroul lui Călinescu), un
dormitor, o bucătărie, baie şi o mică sufragerie, o bună parte a
mobilierului fiind în stil Biedermayer. Aşadar, abia la sfârşitul verii lui
1942 s-a mutat G. Călinescu într-o locuinţă proprie, pe care Al. Rosetti o
descrie ca având un „interior potrivit” ilustrului critic şi istoric literar,
„într-o căsuţă cu trei odăi din cartierul Floreasca, pe o stradă până mai
ieri provincială. Din minuscula tindă, pătrundeai în camera lui de lucru.
O bibliotecă plină de cărţi rare ocupa un perete. Câteva fotolii îmbrăcate
în mătase. O masă mică de lucru, din lemn de mahon. Tablouri de
Petraşcu, Pallady şi Tonitza ornau pereţii. În această încăpere,
împodobită ca de sărbătoare, şi-a scris o mare parte din operă. Dincolo, în
mica sufragerie, păsări cântătoare şi mici papagali înveseleau atmosfera.
Un câine grifon îl întovărăşea pretutindeni”150.
Alţii nu s-au arătat prea interesaţi de achiziţionarea unei locuinţe
proprii, complăcându-se de pildă a coabita cu părinţii sau cu socrii. Aşa a
fost, de exemplu, cazul lui Dimitrie Popovici, care s-a mulţumit să
locuiască împreună cu părinţii soţiei lui, Elvira, într-un impozant imobil
din Cluj, pe str. Bisericii Ortodoxe 1, revenit după 1990 în posesia
rudelor vechilor proprietari151. În acelaşi oraş, Vasile Bogrea a ocupat o
locuinţă modestă, alcătuită dintr-un „antreu şi o cameră mare, cu pereţi
căptuşiţi de rafturi de cărţi. Mobila se reducea la un divan, o masă şi vreo
149
Pentru această locuinţă vezi şi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa
românească”, XVIII, 1965, nr.6, p.187.
150
Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, p.170.
151
Astăzi locuieşte aici sociologul István Horváth de la Universitatea din Cluj, a cărei
soţie este moştenitoarea clădirii.
393
trei scaune”152. Ceva mai bine va locui însă, de la finele lui octombrie
1924, Marin Ştefănescu, care a obţinut un apartament spaţios pe str. N.
Iorga nr. 16 (azi str. Napoca). În schimb, pentru unii, schimbarea de
regim de după al doilea război mondial nu le-a facilitat nicicum
împlinirea vreunui deziderat de confort, ci dimpotrivă. De exemplu, Iosif
Pervain a stat până în 1966 (două persoane) într-o garsonieră pe str. 23
August nr. 25 din Cluj (et.1, ap.11), abia în acel an atribuindu-i-se în
acelaşi imobil alte două camere ce au rămas după mutarea universitarului
Dumitru Firoiu.
Cu totul diferită a fost însă situaţia altor universitari, a căror
origine socială le putea oferi mai mult decât putea nădăjdui oricare din
colegii lor. Am putea invoca aici pe Gh.I. Brătianu, care poseda în Iaşi
celebra Casă „Vasile Pogor”, clădire construită în 1850 de vornicul cu
acelaşi nume, o vreme sediul Societăţii „Junimea”, pe unde au călcat Titu
Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă,
I.L. Caragiale, A.D. Xenopol, Ion Slavici, Vasile Alecsandri, Vasile
Conta, Th. Rosetti ş.a., imobil achiziţionat de Maria Moruzzi, mama
celebrului istoric. După ce s-a mutat la Bucureşti, Gh.I. Brătianu a locuit
mai întâi cu chirie în casele prof. Radu Perianu din cartierul Cotroceni,
apoi într-o impresionantă locuinţă proprie, cumpărată pe str. Popa Chiţu,
în apropierea actualei străzi Lascăr Catargiu. Dacă mai adăugăm la
acestea şi faptul că era fiul lui Ionel I.C. Brătianu sau că poseda în anii
interbelici un Rolls Royce – avem astfel imaginea unui personaj a cărui
opţiune pentru cariera de profesor universitar nu avea nimic de-a face cu
dorinţa ascensiunii sociale şi a prosperităţii materiale. Mai mult chiar,
Gh.I. Brătianu a devenit şi proprietarul Palatului Cantacuzino din
Paşcani, atins de o bombă spre finele celui de-al doilea război mondial, în
ultimii ani aici funcţionând Clubul Copiilor153.
La fel Nae Ionescu, care a locuit într-o vilă din Parcul Filipescu
(pe Aleea Gheorghe 6)154, înălţată pe un teren şi cu creditul oferit de
152
Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti,
Edit. Vestala, 2004, p.12.
153
Ctitorie iniţială a vistiernicului Iordache Cantacuzino, omul de încredere al lui Vasile
Lupu. De-a lungul anilor, edificiul a avut mai mulţi proprietari, de la familia Bălăşeştilor
până la Neculai Rosetti-Roznovanu, care l-a vândut lui Eugeniu Alcaz, cu care se înrudea
prin alianţă universitarul ieşean Şt. Vârgolici. Iar ultimul proprietar a fost Gh.I. Brătianu,
care a fost expropiat de palat şi moşie în 1946.
154
Pe care a vândut-o lui Mihai Popovici.
394
Aristide Blank, pentru ca mai apoi să se mute într-o impozantă locuinţă
(„palat”) în Băneasa, proiectată de arhitectul G.M. Cantacuzino, chiar
lângă manejul lui Nicolae Malaxa155. După moartea lui Ionescu, locuinţa
– în care trona o pictură de El Greco – a trecut în proprietatea statului,
aici prezidând bunăoară mareşalul Antonescu şedinţele Consiliului de
Miniştri. Pentru cât de bine îi mergea universitarului, dovadă stă şi faptul
că prin anii ’30 conducea şi un splendid Mercedes Benz, iar mai apoi un
Maybach, cu dublu compresor, evaluat la vreo două milioane lei. Mai
mult, în portul de la Balcic avea la ancoră şi un iaht în proprietate (de
fapt, mai degrabă un cuter).
Mircea Vulcănescu locuia în casa părintească din Bucureşti, pe
str. Popa Soare nr. 16, ce avea parter, etaj şi mansardă, posedând totodată
un automobil Buik Master 1927 şi aproape jumătate milion de lei – în
rente şi numerar – pe numele soţiei şi al copiilor. Apropo de maşină! La
vremea aceea posesiunea unui automobil era cu adevărat semnul rangului
social şi al prosperităţii materiale, iar unii intelectuali au făcut multe
sacrificii pentru a deţine aşa ceva. De pildă, în tinereţe, G. Călinescu a
condus un Peugeot de dimensiuni oarecum reduse, achiziţionat de ocazie,
cred că fiind chiar al treilea proprietar. În schimb, Ion Nistor a avut
maşină personală încă de pe la începutul anilor 1920, pe care o conducea
personal. La fel şi Gh.I. Brătianu, care din nefericire, la începutul lui
septembrie 1926, a avut un grav accident de automobil, soldat cu un
picior rupt, răni pe faţă etc.156.
Alţi universitari profitau de anumite situaţii la un moment dat,
locuind în imobile ale unor instituţii pe care le conduceau, cheltuielile cu
întreţinerea spaţiului fiind minimale. Bogdan P. Hasdeu beneficia de
locuinţă personală în imobilul Arhivelor Statului, pe care le-a condus
între 1876-1900. Abia în 1893 şi-a cumpărat un teren de aproximativ un
hectar, cu 1300 lei157, la Câmpina, unde şi-a ridicat apoi impozantul
Castel „Iulia Hasdeu” şi în care s-a mutat definitiv numai după ce a fost
155
Pentru că susţinuse revenirea lui Carol II la tronul României, prin 1932 Nae Ionescu a
primit din „partea statului” 10 ha în Băneasa, pentru a ridica o fabrică de bere. Numai că
universitarul a vândut o parcelă cu Malaxa, cu aceşti bani ridicându-şi vila amintită.
156
Gh.I. Brătianu a mai trecut printr-un accident de automobil, împreună cu Al. Rosetti şi
G.G. Marinescu, este drept, mai uşor, pe 20 august 1928, pe când se aflau la Oslo.
157
La vremea respectivă, Hasdeu primea anual câte 6000 lei aur doar pentru munca la
Dicţionarul Academiei, la care se adăuga salariul de director al Arhivelor, cel de profesor
la universitate, plus alte câştiguri ca membru în diverse comisii.
395
schimbat de la conducerea Arhivelor. Ioan Bianu a locuit în incinta
Academiei, într-un apartament din clădirea principală, în partea opusă
Căii Victoriei. Acolo era o grădină, mult mai întinsă decât cea de azi
(încă nu exista clădirea vechii biblioteci), unde ţinea o vacă, în plin
centrul Bucureştiului158; de altfel, I. Bianu era extrem de economicos,
acest spirit fiind uneori împins atât de departe încât genera chiar zâmbete
(de pildă, recupera întotdeauna părţile albe ale unei coli de hârtie care nu
fusese utilizată în totalitate); Bianu a deţinut însă o vilă la Predeal,
construită prin 1911-1912, „într-o poziţie admirabilă”159, aici venind
frecvent pentru a se reface intelectual, dar şi pentru a lucra.
Dacă din 1912, când a ajuns profesor la Universitatea din
Cernăuţi, Ion Nistor a locuit cu familia în chirie, într-o casă pe str. Iosif
11, înconjurată de o grădină imensă, plină de pomi fructiferi160, din 1919
– când va căpăta atribuţii importante în conducerea Bucovinei –
universitarul s-a stabilit o vreme în Palatul Administrativ, într-un imens
apartament, iar mai apoi într-o altă locuinţă, ceva mai mare, dintr-un
imobil de pe str. Iancu Flondor 16, la etaj 1, unde a locuit până în iunie
1940. Ulterior, în 1945, la Bucureşti, I. Nistor fiind numit conservatorul
Bibliotecii Academiei, i s-a pus la dispoziţie o locuinţă impresionantă,
deşi fiica lui, Oltea Apostolescu, achiziţionase împreună cu soţul – cu
siguranţă, şi cu bani de la Nistor – o casă impozantă în capitală, pe str.
Vasile Lascăr nr. 55. Numai că locuinţa personală a fetei a fost închiriată,
ambele familii Nistor şi Apostolescu mutându-se în imobilul Academiei,
I. Nistor cu soţia şi fiica Oltea, cu soţul şi copii lor (Ileana şi Vlăstar).
După desfiinţarea Academiei, în iunie 1948, I. Nistor a trebuit să
părăsească acea locaţie – pierzând totodată şi calitatea de „academician”
–, fiica revenind pe str. V. Lascăr, dar la mansardă, în vreme ce I. Nistor
s-a stabilit în casa unui vechi prieten, pe str. Vasile Stroiescu nr. 10. În
aprilie 1950 casa din Vasile Lascăr este naţionalizată, iar după arestarea
universitarului restul familiei este evacuată şi din imobilul de pe str.
Vasile Stroiescu, fiind dusă în Dudeşti, Fundătura Făurari 21, într-o
cameră mică, cu igrasie, fără sobă, cu tencuiala căzută etc., pentru ca
după câteva luni să se mute ceva mai „bine”, pe str. Mitropolit Grigore, la
158
C.C. Giurescu, Amintiri, p.96-97.
Scrisori către Ioan Bianu, III, p.374.
160
Casa se învecina cu cea a arhimandritului Isidor Ştefanelli, fratele lui Teodor
Ştefanelli, fost coleg de şcoală şi prieten al lui Eminescu.
159
396
mansardă, în două camere mici, cu baie şi bucătărie, lăsată liberă de nişte
evrei plecaţi în Israel.
Ca director al Colegiului Latin din Cluj, fondat în 1919, Onisifor
Ghibu avea o locuinţă în clădirea principală a acestuia (în spatele
Teatrului Naţional). După desfiinţarea Colegiului şi transformarea lui în
cămin al învăţătorilor, sub ministeriatul lui C. Angelescu, lui O. Ghibu i
s-a cerut să elibereze locuinţa, lucru pe care l-a refuzat timp de mai mulţi
ani, din punct de vedere juridic ocupând spaţiul în mod ilegal. Iar
motivaţia acestui refuz şi felul în care a înţeles el să adopte ca atitudine
sunt oarecum bizare, fiind surprinse într-o scrisoare adresată de el
ministrului Instrucţiunii la 24 august 1925: „Cine va veni să mă dea afară
cu forţa din această locuinţă a statului, pe care eu am luat-o de la unguri,
după cum tot eu am luat şi Universitatea, de care acum vă bateţi joc, va
avea mai întâi să se măsoare cu mine şi numai după aceea să evacuez
locuinţa, peste cadavrul meu, al soţiei mele şi al celor patru copii ai
mei”161. Cu toate acestea, după numai o lună, O. Ghibu a acceptat să se
mute, numai după ce i s-a pus la dispoziţie o altă locuinţă care să
corespundă „exigenţelor” sale, într-un alt excelent imobil ce aparţinuse
până atunci colegului său de la Universitate, Gh. Bogdan-Duică, locuinţă
situată lângă parcul central din Cluj162. Între timp însă, Ghibu fusese
împroprietărit de statul român, în 1924, cu un loc de casă în Cluj163, iar
mai apoi va achiziţiona şi o proprietate la Stana, despre care am vorbit
mai sus164.
Aşadar, deşi cariera de profesor universitar a putut asigura în
epoca de care ne-am ocupat o anumită poziţie socială şi prosperitate
materială suficient de elevată, ea a fost totuşi privită de cei mai mulţi ca
161
Cf. Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, Cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei, note şi indici
de Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Semne, 1998, p.15
162
Ghibu a locuit aici până la 2 septembrie 1940, când a părăsit Clujul în urma
Arbitrajului de la Viena. În 1997, pe faţada locuinţei, s-a dezvelit o placă de marmură, cu
efigia în bronz a profesorului.
163
Ghibu nu şi-a făcut casă pe acest teren, iar în vara lui 1948 l-a vândut pentru 60.000 lei
(cf. Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal, 1935-1963, I, ed. Miralena Mamina, Romeo
Dăscălescu şi O.O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1996, p.178).
164
În plus, Ghibu ştia să câştige şi de pe urma cărţilor lui. Bunăoară, pentru lucrarea Un
anacronism şi o sfidare. Statul romano-catolic ardelean (Cluj, 1931), Ghibu a primit de la
Eparhia Ortodoxă Română din Cluj 350.000 lei, iar pentru Acţiunea catolicismului
unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită (Cluj, 1934, în fapt doar un Raport
tipărit în sub 50 exemplare) a primit de la Primăria din Oradea suma de 30.000 lei.
397
unica posibilitate de a-şi dezvolta instituţional preocupările intelectuale,
fiind asigurată o retribuţie mulţumitoare, iar odată ajunşi în această
poziţie devenind quasi inamovibili. De altfel, aflat la studii la St.
Petersburg, I. Bogdan îi destăinuia lui I. Bianu la 18 martie 1889 de ce
şi-ar dori cu ardoare să ajungă profesor la Universitatea din Bucureşti,
explicându-i că „dacă România ar fi o ţară unde să poţi avea o poziţie
independentă, aşa ca să ai timpul şi mijloacele pentru a te ocupa de ştiinţă
– eu n-aş căuta nici o catedră; fiind însă că aceasta este imposibil la noi,
voi fi silit să caut a avea catedră ca să pot trăi şi lucra în pace”165. Iar mai
apoi, după vreo doi ani, când dezideratul său părea să se împlinească, îi
mărturisea aceluiaşi interlocutor şi susţinător – oarecum dezgustat de
unele aranjamente de culise – că „mă voi sui pe catedră cu aceeaşi
indiferenţă cu care aş intra într-o mănăstire; eu nu caut profesura pentru a
avea o poziţie, ci pentru a putea lucra, căci fără să lucru nu pot trăi”166.
Că profesoratura nu a însemnat doar atât pentru el, mărturie stă şi faptul
că s-a dovedit nu doar unul din cei mai buni administratori ai facultăţii şi
universităţii, dar şi cel mai longeviv în posturile de conducere.
165
166
Scrisori către Ioan Bianu, I, p.198.
Ibidem, p.249.
398
IEŞIREA DIN SCENĂ
D
ar pentru toate există un sfârşit! Asemenea tuturor, nici
universitarii nu sunt nemuritori, iar când vârsta a fost generoasă
cu unii din aceştia se impune totuşi un moment al retragerii de la
catedră, ca o răsplată pentru mulţii ani petrecuţi în slujba profesiei de
pedagog şi ai muncii intelectuale.
În fond, biografiile sunt inegale, chiar unice, şi indiferent de
prestigiul şi poziţiile avute de-a lungul vieţii, vine totuşi pentru fiecare un
moment al „marilor evaluări”, al retragerii benevole sau fortuite din
câmpul socio-profesional. Este o împrejurare de maximă tensiune, ce
afectează nu doar pe cel în cauză, ci pe toţi din preajmă, şi nu numai. De
fapt, am putea spune că se intră într-o nouă paradigmă, avem de-a face cu
alte trăiri, într-un univers pe care-l ştim, dar care prea puţin poate fi
controlat şi mai ales exploatat. La urma urmei este o vreme de
încununare a existenţei asupra căreia n-ar fi inutil să ne oprim cu analiza
noastră, chiar dacă – nouă cel puţin – ni se pare un moment delicat al
biografiei. Însă semnificaţiile sunt majore şi demne de luare aminte! Şi
ele pregătesc posteritatea!
PENSIONARII
Deşi munca intelectuală aproape că nu are limite temporale,
pentru fiecare universitar ar fi trebuit ca, din punct de vedere legal, să
vină şi clipa retragerii de la catedră. Acest aspect a fost şi este unul din
momentele – am putea spune – traumatizante din biografia cuiva. Dacă
pentru funcţionarii de rând (fie ei şi „superiori”), ca să nu mai vorbim de
lucrătorii mai tuturor domeniilor tehnico-productive, pensionarea vine ca
un moment de răsplată prin odihnă şi de contemplare a realizărilor de
până la un anumit moment, a anilor petrecuţi în slujba statului sau a
sectorului privat, pentru aproape toţi profesorii universitari ajunşi la
399
senectute trecerea pe „linie moartă” din punct de vedere instituţional pare
să fi fost o grea traumă, o tragedie chiar. Iar din multiplele motivaţii,
câteva ar putea fi lesne înşirate!
Din numeroasele activităţi, munca intelectuală – îndeosebi în
domeniile umanistice – este una de acumulare, nu peste noapte, ci de
lungă durată. Pentru ca cineva să poată fi cât de cât apreciat ca format în
domeniul „literelor şi filosofiei” a trebuit să parcurgă filiere educaţionale
oarecum îndelungate şi complexe, doar diplomele de licenţă şi doctorat
nefiind suficiente. Mereu şi mereu concurenţa din câmpul universitar
românesc a impus fiecărui individ achiziţionarea în principal de diplome
şi titluri academice de certă notorietate, de specializare şi omologare
profesională, ca atuuri fundamentale în competiţia cu semenii aspiranţi
deopotrivă la un post în învăţământul superior. Iar meritul şi capacitatea
nu se obţin „de la sine”, ci presupun ani de muncă şi de privaţiuni, toţi cei
ambiţioşi petrecând mai toată adolescenţa şi tinereţea prin biblioteci,
citind munţi de cărţi şi acoperind mii de fişe cu însemnări savante, fără a
lăsa însă deoparte nici apucăturile indisolubil ataşate adolescenţei, toate
acestea constituind parcă etape obligatorii ale iniţierii, ca „aventuri” ale
cunoaşterii.
Cu alte cuvinte, domeniile umaniste presupunând imense
acumulări de informaţii, dar şi suficientă maturitate pentru reflecţie, s-ar
putea spune despre cineva – să zicem fără disponibilităţi geniale – că
doar de pe la 40 de ani stăpâneşte cât de cât satisfăcător domeniul, fiind
astfel abia de atunci în deplinătatea formei şi experienţei intelectuale de a
elabora lucrări fundamentale în materia ce o ilustrează. Evident, au fost şi
excepţii, de indivizi cu intuiţii peste nivelul congenerilor, care au realizat
opere meritorii şi înaintea acestei vârste-etalon propusă de noi. Dar au
fost extrem, extrem de puţini, nefiind nevoie de toate degetele de la o
mână pentru a-i număra pe cei din cultura română. Asta nu înseamnă că
universitarii literari n-au creat mare lucru până la acea vreme!
Dimpotrivă! Însă mai toate lucrările lor de „omologare” profesională,
necesare cooptării şi promovării universitare, poartă mereu parcă pecetea
încă a iniţierii, a exerciţiului ştiinţific ce-şi mai caută încă reperele
originalităţii şi ale ineditului. Iar unii nu au produs „ştiinţă” decât atâta
cât să-i aducă la o catedră universitară, după care mai curând sau mai
târziu şi-au contemplat poziţia academică, fără a mai produce ceva demn
de luat în seamă în domeniul lor.
400
Bunăoară, Ioan Ursu, fost discipol al lui N. Iorga şi chiar
„protejat” al acestuia din urmă, încă de prin anii specializării în Germania
îi intrase în cap să ajungă profesor universitar, deşi un congener îl
prezenta drept „nu tocmai inteligent şi sârguincios”1. În 1907, fiind
disponibilă catedra de Istorie medie şi modernă universală de la Iaşi,
Ursu ar fi vrut s-o ocupe el, deşi A.D. Xenopol era potrivnic acestui
lucru. Absolvent al facultăţii din Bucureşti şi cu o specializare la Berlin
(1903-1907), I. Ursu abia îşi susţinuse doctoratul şi râvnea deja la o
poziţie universitară elevată, cu toate că opera istoriografică nu-l
recomanda încă. În consecinţă, raportul comisiei de la Bucureşti nu i-a
fost tocmai favorabil. „Noi, cei trei membri ai Comisiunii – îi spunea
Iorga –, tustrei oameni cinstiţi şi drepţi, foşti profesori cu iubire ai d-tale,
I. Bogdan, D. Onciul şi cu mine, am făcut raportul conform cu legea şi
conştiinţa noastră, care ne sunt singurele îndreptare. D-ta n-ai de ce să fii
jignit. Ţi se cere o lucrare întinsă, măcar una, o lucrare care să fie bine
primită de critică, o lucrare care să-ţi dea un nume. Fă-o! E singura cale
pentru a intra, prin noi şi cu bucuria noastră, în învăţământul superior.
Căci convingerea noastră e că trebuie să avem profesori care să fi putut
ocupa acest loc la orice Universitate din lume”2. Este tocmai ceea ce va
face I. Ursu, în anul următor tipărind volumul La politique orientale de
François I-er (1515-1547)3, însă nu înainte de a urma sfaturile lui Iorga
pentru ameliorarea calităţii lucrării, stimulat şi de faptul că acesta
intervenise pe lângă Onciul pentru a-l recomanda ca suplinitor. Ulterior,
va ajunge profesor agregat prin concurs, în 19114, apoi titular (1914),
după care va trece la Universitatea din Cluj (1919) şi în cele din urmă la
cea din Bucureşti, fără ca opera scrisă de-a lungul vieţii să confirme în
vreun fel poziţia academică ocupată.
Numai că nu a fost singurul caz de acest gen, unele fiind chiar
mai frapante! Adică nu întotdeauna pretenţiile ştiinţificităţii şi a valorii
afişate de cineva coincideau şi cu realitatea. Când Nicolae Quintescu a
1
I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005,
p.97.
2
N. Iorga. Corespondenţă, III, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991,
p.323.
3
Apărută la Paris, Honoré Champion, 1908.
4
Pentru atitudinea negativă a lui Ilie Bărbulescu faţă de I. Ursu, cu ocazia concursului,
vezi I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, XII, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, 1940, p.375-376.
401
ieşit la pensie, „opera” era cvasi-inexistentă, de vreme ce ca profesor de
latină n-a scris decât o broşurică despre „u scurt” – destul de
controversată printre specialişti –, iar ca traduceri n-a realizat mare lucru.
Iar pe lângă calitatea de universitar, mai era şi membru al Academiei.
Însă ca el a mai fost Nicolae Ionescu, care deşi se afirmase toată viaţa ca
politician şi un bun orator, ca om de ştiinţă sau de catedră s-a dovedit o
nulitate. Meritele sale constau în faptul că participase la Revoluţia din
1848, numărându-se printre semnatarii programului Prinţipiile noastre
pentru reformarea patriei, iar mai apoi a devenit liderul Fracţiunii libere
şi independente, cu porniri antisemite5, de-a lungul vremii fiind redactor
al publicaţiilor „Steaua Dunării” (1855-1856 la Iaşi şi 1856-1858 la
Bruxelles) şi „Tribuna României” (1860-1867). Totodată, se cuvine
menţionat şi faptul că era frate cu Ion Ionescu de la Brad, iar Petru Poni
(o vreme ministru al Instrucţiunii) îi era nepot6.
Iar din această categorie de universitari fără operă sau chiar fără
minimale merite pedagogice mai putem aminti pe I. Caragiani, Andrei
Vizanti, Petre Răşcanu, C. Dimitrescu-Iaşi, Dumitru Burileanu, C.
Leonardescu, Radu Sbiera, Alexe Procopovici, Iuliu Valaori, I.M.
Marinescu, Petre Grimm, Iancu Botez, Alex. Ieşan ş.a., mulţi din aceştia
– ca o culme a ironiei – deveniţi şi membri ai Academiei Române
(ordinari sau corespondenţi), evident, pentru „merite culturale deosebite”.
Revenind însă la ceea ce dorim să arătăm aici, constatăm că doar
cu câteva excepţii la o catedră universitară s-a ajuns la vârste relativ
înaintate, vârste determinate îndeosebi de filierele educaţionale
obligatorii şi de specificităţile cooptării în învăţământul superior7. În
consecinţă, a ieşi la pensie la vârsta prevăzută de legislaţiile României de
până la 1948, adică la 64-65 de ani, însemna practic să scoţi în afara
reţelei universitare indivizi aflaţi – nu doar teoretic – în chiar plenitudinea
capacităţii creatoare. Or, acest lucru, în mod evident, nu putea fi pe placul
nimănui. În plus, unii vedeau în pensionare un soi de „avant-goût de la
mort”8, ceea ce conferea un şi mai straniu şi neplăcut sentiment.
5
Cf. Adolphe Stern, Din viaţa unui evreu român, I, ed. Ţicu Goldstein, Bucureşti, Edit.
Hasefer, 2001, p.37-38.
6
Asupra lui vezi succint A. Costin, Nicolae Ionescu, 1820-1905, în „Literatură şi artă
română”, IX, 1905, p.67-68.
7
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei intelectuale (1864-1948), Cluj, Edit. Limes, 2007, p.136-267.
8
I.M. Marinescu, Op. Cit., p.194.
402
Poate din toate aceste motive invocate mai sus, pentru
universitari s-a prevăzut prin legile învăţământului superior posibilitatea
de a preda până la 70 de ani, ca limită maximă de vârstă, existând totuşi
şi eventualitatea „excepţiilor”9. Această prevedere a fost însă schimbată
din vara lui 1938, când prin modificările aduse Legii învăţământului
superior10, limita de vârstă pentru profesorii universitari a fost redusă de
la 70 la 65 ani, în fond constituind baza legală pentru Carol II (care
instaurase propria dictatură) de a scoate pe linie moartă pe indezirabili şi
a căpătui pe unii susţinători ai lui cu o catedră universitară, excepţiile
fiind o dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, a ieşi la pensie, pentru profesor, însemna a nu-şi
mai putea exercita influenţa asupra mediului universitar, din punct de
vedere administrativ (prin votul care însemna un factor de putere în
alegerea decanului ori rectorului, în cooptarea altor membri ai corpului
didactic, participarea în diverse comisii etc.), dar mai ales asupra
publicului studenţesc. Pentru că în fond, adevărata putere a profesorului
se manifestă în relaţia lui cu studenţii, prin autoritatea simbolică vizavi de
auditori, dar şi prin obligaţia lui de a valida sau nu competenţele într-o
anume materie ale celui care doreşte în cele din urmă o diplomă
universitară. În fapt, autoritatea este baza structurală a puterii, impunând
o ascultare acceptată nu doar pe temeiul superiorităţii meritului, a
capacităţii, a poziţiei ierarhice, cât mai ales prin seducţie – care
presupune o anume doză de încredere şi respect, dar şi de obedienţă –,
persuasiune şi manipulare. Sintetizând parcă, C. Meissner vorbeşte
despre Maiorescu, pe când era profesor de filosofie la facultatea de litere
din Iaşi, că „puse stăpânire pe minţile şi inimile întregii studenţimi;
admiraţia tineretului pentru el era neţărmurită” şi „nici atacurile
înverşunate ale neîmpăcaţilor săi adversari, politici şi literari, mulţi la
număr şi puternici, n-aveau darul să ştirbească câtuşi de puţin din
autoritatea-i asupra entuziastei tinerimi universitare”11. Or, prin retragere,
mulţi se trezeau că pierd tocmai aceste tipuri de puteri, care li se păreau
unora din ei a fi fost totul în lumea aceasta. În plus, efectul de generaţie a
9
Deşi legea prevedea pensionarea la 70 ani, exista totuşi posibilitatea ca consiliul
profesoral să prelungească şederea la catedră de două ori a câte doi ani.
10
„Monitorul Oficial”, nr.186 din 13 august 1938.
11
Amintiri despre Titu Maiorescu, ed. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1973,
p.83.
403
venit mereu să tulbure apele, dar mai ales liniştea „bătrânilor”, a
profesorilor „pensionabili”12.
Totodată, pentru mulţi profesori, contactul permanent cu
studenţii, universitatea – chiar ca spaţiu –, biroul de lucru de aici,
seminarul sau institutul pe care l-a condus au constituit o „a doua casă”,
iar pentru unii chiar cea dintâi sub aspectul ataşamentului. Aşadar, chiar
şi numai din acest punct de vedere, după două-trei decenii petrecute aici,
mulţi universitari au dobândit tabieturi aproape imposibil de eradicat la
senectute. Este şi motivul pentru care celor aflaţi în retragere li s-a
acceptat de regulă şi pe mai departe prezenţa în spaţiul facultăţii, în
primul rând pentru a li se menaja sentimentele de ataşament profund faţă
de instituţie. Aşa se face că deşi scos la pensie, lui Mihail Dragomirescu i
s-a permis să lucreze în continuare în mica „cancelarie” (încăpere) a
Seminarului de literatură română, prin bunăvoinţa lui D. Caracostea,
titularul catedrei de Istoria literaturii române şi folclor. În acest context,
Dragomireascu a continuat să fie prezent aproape zilnic, fără a avea
obligaţii didactice, ci doar să lucreze, să scrie, să converseze. Venea de
obicei seara, când se liniştea activitatea, citind şi scriind până târziu, iar
acest lucru s-a întâmplat până în preziua morţii sale13.
Şi nu în ultimul rând, a ieşi la pensie însemna pentru profesorul
universitar şi mari pierderi financiare: diferenţa substanţială dintre
cuantumul salariului şi cel al pensiei; sfârşi